Mireasa in familia Borgia de Jeanne Kalogridis. carte PDF📚 descarcă carți bune online gratis pdf 📖
- AUTOR: Jeanne Kalogridis
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 235
- LIMBA: Română
Cărți «Mireasa in familia Borgia de Jeanne Kalogridis. carte PDF📚 descarcă carți bune online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Se numeşte “cantarella” : un praf otrăvitor atât de mortal încât o simplă picătură este suficientă pentru a omorî un om, pentru a îl doborî în doar câteva zile. Efectele sunt înspăimântătoare: o durere de cap ca o menghină, privirea devine înceţoşată, iar trupul se zvârcoleşte de febră. Intestinele elimină un flux de sânge şi sunt cuprinse de crampe, într-o agonie ce face victima să urle.
Se zvoneşte ca numai familia Borgia îi cunoaşte secretul: cum se prepară, cum se păstrează şi cum trebuie administrată pentru a-i ascunde gustul. Rodrigo Borgia, sau mai bine spus, Sfiinţia Sa Alexandru al VI-lea, a învăţat reţeta de la amanta sa favorită, Vanozza Cattanei, cea cu părul înflăcărat, pe vremea când încă era cardinal. Fratele mai mare al lui Rodrigo, Pedro Luis, cu siguranţă ar fi fost ales Papă...dacă nu ar fi fost administrarea subtilă şi bine planificată a cantarellei.
Fiind parteneri generoşi, Rodrigo şi Vanozza au împărtăşit secretul reţetei şi odraslelor lor, cel puţin fiicei lor adorabile, Lucrezia. Cine să-i ademenească mai uşor pe cei prudenţi, dacă nu cea cu voce catifelată şi zâmbet timid? Cine ar putea să ucide şi să trădeze mai uşor decât ea, aclamată drept cea mai inocentă femeie din toată Roma?
“Febra Borgia” a decimat Roma precum ciuma, subţiând rangul prelaţilor, până când fiecare cardinal deţinător de pământ şi o oarecare avere a ajuns să trăiască în teroare. Doar, când un cardinal moare, bogăţiile sale ajung imediat pe mâna Bisericii.
Este nevoie de o mare avere pentru a finanţa un război. Este nevoie de o mare avere pentru a strânge o armată suficient de puternică pentru a supune fiecare cetate-stat din Italia şi a te declara liderul nu numai al lucrurilor spirituale, ci şi al tuturor lucrurilor seculare. Acest Papă şi fiul său ilegitim, Cesare îşi doresc mai mult decât Raiul, vor să aibe de asemenea şi pământul.
Între timp, eu stau în Castelul Sant’Angelo alături de celelalte femei. De la fereastra camerei mele, pot vedea, în apropiere, Vaticanul, apartamentele papale şi Palazzo Santa Maria, unde am locuit şi eu cândva, alături de soţul meu. Îmi este îngăduit să mă plimb prin curtea castelului şi sunt tratată cu curtoazie, dar nu mai am nici un statut, mă aflu sub pază, o prizonieră.
Blestem ziua în care am auzit pentru prima dată numele de Borgia. Mă rog pentru ziua în care o să aud cum se trag clopotele la moartea bătrânului Papă. Dar poate există libertate. În acest moment ridic sticluţa în lumina soarelui roman, care pătrunde în apartamentul somptuos ce mi-a fost oferit. Recipientul este din sticlă veneţiană, de culoarea smaraldului. Străluceşte ca un juvaier. Praful pe care îl conţine este de un gri-albăstrui, pal şi opac.
Cantarella, şoptesc. Dulce, dulce cantarella, salvează-mă...
Fragment:
" Eu sunt Sancha de Aragon, fiica naturală a celui care a devenit, timp de un an şi o zi, Alfonso
al II-lea, rege al Neapolelui. Precum familia Borgia, oamenii mei au ajuns în Peninsula Italică, din Spania,
şi la fel ca ei vorbeam spaniola acasă şi italiana în public.
Cea mai vie amintire pe care o am din copilărie, este de la vârsta de unsprezece ani, din 19
septembrie, anul Domnului Nostru 1488. Era sărbătoarea Sfântului Gennaro, sfântul ocrotitor al
Neapolelui. Bunicul meu, regele Ferrante, a ales acea zi, să sărbătorească cea dea treisprezecea
aniversare a ascensiunii sale la tronul napolitan. De obicei, noi cei din familia regală, nu participam la
evenimentul găzduit în marele Dom al Sfântului Gennaro, catedrala construită în onoarea sa. Preferam
să sărbătorim în comfortul Chiesei Santa Barbara, biserica ridicată pe magnificul domeniu al palatului
regal, Castel Nuovo. Dar în acel an, bunicul meu a ales, din raţiuni politice, dată fiind aniversarea, să
participăm la ceremonia publică. Astfel, marele nostru anturaj a pătruns în Dom, urma,t de la o oarecare
distanţă, de “zie”, mătuşile Sfântului Gennaro, femei îmbrăcate în negru, bocitoare, care se rugau
sfântului să protejeze şi să binecuvânteze Napoli.
Napoli avea nevoie de binecuvântare. A fost martorul multor războaie. Familia mea aragoneză a
cucerit oraşul, printr-o luptă sângeroasă, cu doar 46 de ani în urmă. Deşi bunicului meu a moştenit
tronul în mod paşnic, de la tatăl său, ilustrul Alfonso cel Mărinimos, Alfonso s-a luptat violent pentru
Napoli, cu angevinii, suporteri ai francezului Carol de Anjou. Regele Alfonso a fost adorat, pentru că a
reconstruit oraşul, a ridicat mari palate şi pieţe, a fortificat zidurile cetăţii şi a restaurat biblioteca regală.
Bunicul meu era mai puţin iubit. A fost mai preocupat să îi ţină în frâu pe nobilii locali, în venele cărora
curgea sânge angevin. A petrecut ani întregi, în războaie mărunte cu diferiţi baroni şi nu a ajuns
niciodată să aibe încredere în oamenii săi. De asemenea, nici ei, nu au putut avea niciodată încredere în
el.
Pe lângă asta, Napoli a avut de a face cu cutremure, inclusiv, unul la care a asistat poetul
Petrarca, în 1343. Acesta a distrus jumătate din cetate şi a scufundat toate navele din port, care în mod
normal era foarte liniştit. Mai era, de asemenea, şi Vezuviu, care încă mai putea erupe. Din aceste
motive am venit în acea zi să ne rugăm Sfântului Gennaro, şi cu puţin noroc să fim martori la miracol.
Procesiunea dinăuntrul Domului a fost măreaţă. Noi, femeile şi copiii din familia regală, am
intrat primii, escortaţi de gărzi în veşminte de culoare albastră cu auriu, până în dreptul sanctuarului, în
faţa oamenilor de rând, înveşmântaţi în negru, care se plecau în faţa noastră precum grâul înaintea
vântului. În fruntea grupului nostru, se afla Regina lui Ferrante, nobila Juana de Aragon, urmată de
mătuşile mele: Beatriz şi Leonora. După ele, urma sora mea vitregă, pe atunci nemăritată, Izabella. Ea
era însărcinată să aibe grijă de mine şi de fratele meu, Alfonso, în varstă de opt ani, precum şi de cea mai
mică fiică a lui Ferrante, mătuşa mea Giovanna. Ea era născută în acelaşi an cu mine.
Femeile mai în vârstă erau îmbrăcate în veşmintele napolitane tradiţionale, ale femeilor de rang
nobil: rochii negre cu fuste largi, corsete strânse şi mâneci înguste la umeri şi largi la încheieturi. La
adierea provocată de clopotele bisericii, se umflau, învelindu-le, astfel, până la şolduri. Nouă, copiilor, ne
era îngăduit să purtăm veşminte colorate. Eu purtam o rochie de mătase verde deschis, cu un corset de
brocart, care în lipsa sânilor, era foarte mulat. La gât aveam perle de mare şi o cruciuliţă mică de aur, iar
pe cap, un voal negru de borangic. Alfonso purta o tunică de catifea, de un albastru pal, şi pantaloni
bufanţi. "
Se zvoneşte ca numai familia Borgia îi cunoaşte secretul: cum se prepară, cum se păstrează şi cum trebuie administrată pentru a-i ascunde gustul. Rodrigo Borgia, sau mai bine spus, Sfiinţia Sa Alexandru al VI-lea, a învăţat reţeta de la amanta sa favorită, Vanozza Cattanei, cea cu părul înflăcărat, pe vremea când încă era cardinal. Fratele mai mare al lui Rodrigo, Pedro Luis, cu siguranţă ar fi fost ales Papă...dacă nu ar fi fost administrarea subtilă şi bine planificată a cantarellei.
Fiind parteneri generoşi, Rodrigo şi Vanozza au împărtăşit secretul reţetei şi odraslelor lor, cel puţin fiicei lor adorabile, Lucrezia. Cine să-i ademenească mai uşor pe cei prudenţi, dacă nu cea cu voce catifelată şi zâmbet timid? Cine ar putea să ucide şi să trădeze mai uşor decât ea, aclamată drept cea mai inocentă femeie din toată Roma?
“Febra Borgia” a decimat Roma precum ciuma, subţiând rangul prelaţilor, până când fiecare cardinal deţinător de pământ şi o oarecare avere a ajuns să trăiască în teroare. Doar, când un cardinal moare, bogăţiile sale ajung imediat pe mâna Bisericii.
Este nevoie de o mare avere pentru a finanţa un război. Este nevoie de o mare avere pentru a strânge o armată suficient de puternică pentru a supune fiecare cetate-stat din Italia şi a te declara liderul nu numai al lucrurilor spirituale, ci şi al tuturor lucrurilor seculare. Acest Papă şi fiul său ilegitim, Cesare îşi doresc mai mult decât Raiul, vor să aibe de asemenea şi pământul.
Între timp, eu stau în Castelul Sant’Angelo alături de celelalte femei. De la fereastra camerei mele, pot vedea, în apropiere, Vaticanul, apartamentele papale şi Palazzo Santa Maria, unde am locuit şi eu cândva, alături de soţul meu. Îmi este îngăduit să mă plimb prin curtea castelului şi sunt tratată cu curtoazie, dar nu mai am nici un statut, mă aflu sub pază, o prizonieră.
Blestem ziua în care am auzit pentru prima dată numele de Borgia. Mă rog pentru ziua în care o să aud cum se trag clopotele la moartea bătrânului Papă. Dar poate există libertate. În acest moment ridic sticluţa în lumina soarelui roman, care pătrunde în apartamentul somptuos ce mi-a fost oferit. Recipientul este din sticlă veneţiană, de culoarea smaraldului. Străluceşte ca un juvaier. Praful pe care îl conţine este de un gri-albăstrui, pal şi opac.
Cantarella, şoptesc. Dulce, dulce cantarella, salvează-mă...
Fragment:
" Eu sunt Sancha de Aragon, fiica naturală a celui care a devenit, timp de un an şi o zi, Alfonso
al II-lea, rege al Neapolelui. Precum familia Borgia, oamenii mei au ajuns în Peninsula Italică, din Spania,
şi la fel ca ei vorbeam spaniola acasă şi italiana în public.
Cea mai vie amintire pe care o am din copilărie, este de la vârsta de unsprezece ani, din 19
septembrie, anul Domnului Nostru 1488. Era sărbătoarea Sfântului Gennaro, sfântul ocrotitor al
Neapolelui. Bunicul meu, regele Ferrante, a ales acea zi, să sărbătorească cea dea treisprezecea
aniversare a ascensiunii sale la tronul napolitan. De obicei, noi cei din familia regală, nu participam la
evenimentul găzduit în marele Dom al Sfântului Gennaro, catedrala construită în onoarea sa. Preferam
să sărbătorim în comfortul Chiesei Santa Barbara, biserica ridicată pe magnificul domeniu al palatului
regal, Castel Nuovo. Dar în acel an, bunicul meu a ales, din raţiuni politice, dată fiind aniversarea, să
participăm la ceremonia publică. Astfel, marele nostru anturaj a pătruns în Dom, urma,t de la o oarecare
distanţă, de “zie”, mătuşile Sfântului Gennaro, femei îmbrăcate în negru, bocitoare, care se rugau
sfântului să protejeze şi să binecuvânteze Napoli.
Napoli avea nevoie de binecuvântare. A fost martorul multor războaie. Familia mea aragoneză a
cucerit oraşul, printr-o luptă sângeroasă, cu doar 46 de ani în urmă. Deşi bunicului meu a moştenit
tronul în mod paşnic, de la tatăl său, ilustrul Alfonso cel Mărinimos, Alfonso s-a luptat violent pentru
Napoli, cu angevinii, suporteri ai francezului Carol de Anjou. Regele Alfonso a fost adorat, pentru că a
reconstruit oraşul, a ridicat mari palate şi pieţe, a fortificat zidurile cetăţii şi a restaurat biblioteca regală.
Bunicul meu era mai puţin iubit. A fost mai preocupat să îi ţină în frâu pe nobilii locali, în venele cărora
curgea sânge angevin. A petrecut ani întregi, în războaie mărunte cu diferiţi baroni şi nu a ajuns
niciodată să aibe încredere în oamenii săi. De asemenea, nici ei, nu au putut avea niciodată încredere în
el.
Pe lângă asta, Napoli a avut de a face cu cutremure, inclusiv, unul la care a asistat poetul
Petrarca, în 1343. Acesta a distrus jumătate din cetate şi a scufundat toate navele din port, care în mod
normal era foarte liniştit. Mai era, de asemenea, şi Vezuviu, care încă mai putea erupe. Din aceste
motive am venit în acea zi să ne rugăm Sfântului Gennaro, şi cu puţin noroc să fim martori la miracol.
Procesiunea dinăuntrul Domului a fost măreaţă. Noi, femeile şi copiii din familia regală, am
intrat primii, escortaţi de gărzi în veşminte de culoare albastră cu auriu, până în dreptul sanctuarului, în
faţa oamenilor de rând, înveşmântaţi în negru, care se plecau în faţa noastră precum grâul înaintea
vântului. În fruntea grupului nostru, se afla Regina lui Ferrante, nobila Juana de Aragon, urmată de
mătuşile mele: Beatriz şi Leonora. După ele, urma sora mea vitregă, pe atunci nemăritată, Izabella. Ea
era însărcinată să aibe grijă de mine şi de fratele meu, Alfonso, în varstă de opt ani, precum şi de cea mai
mică fiică a lui Ferrante, mătuşa mea Giovanna. Ea era născută în acelaşi an cu mine.
Femeile mai în vârstă erau îmbrăcate în veşmintele napolitane tradiţionale, ale femeilor de rang
nobil: rochii negre cu fuste largi, corsete strânse şi mâneci înguste la umeri şi largi la încheieturi. La
adierea provocată de clopotele bisericii, se umflau, învelindu-le, astfel, până la şolduri. Nouă, copiilor, ne
era îngăduit să purtăm veşminte colorate. Eu purtam o rochie de mătase verde deschis, cu un corset de
brocart, care în lipsa sânilor, era foarte mulat. La gât aveam perle de mare şi o cruciuliţă mică de aur, iar
pe cap, un voal negru de borangic. Alfonso purta o tunică de catifea, de un albastru pal, şi pantaloni
bufanţi. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
