Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Pdf📚 romane de drgoaste PDf 📖
- AUTOR: Ismail Kadare
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 128
- LIMBA: Română
Cărți «Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Pdf📚 romane de drgoaste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Cel mai cunoscut roman al lui Ismail Kadare, tradus in peste 40 de tari, Generalul armatei moarte este o cutremuratoare poveste atemporala despre vinovatie personala si colectiva si destin, definitorie pentru intreaga opera a scriitorului albanez. in 1983, a fost ecranizat in regia lui Luciano Tovoli, avandu-i in distributie pe Marcello Mastroianni, Michel Piccoli si Anouk Aime.
La 20 de ani de la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, un general italian este trimis in Albania pentru a recupera si repatria ramasitele soldatiilor cazuti in lupta. Ajuns acolo, intalneste un general german sosit intr-o misiune similara. Calatoria, proiectata intr-o atmosfera onirica, in timpul careia incearca sa isi indeplineasca sarcina o datorie de onoare fata de cei care si-au pierdut viata , se transforma intr-o explorare de sine si o coborare in infern.
Fragment:
" Peste pământul străin cădea ploaie amestecată cu zăpadă. Lapoviţa
udase pista aeroportului, clădirile, santinelele. Udase câmpul şi coastele
dealurilor din jur şi lucea pe asfaltul negru al şoselei. Dacă n-ar fi fost
începutul acela de toamnă, oricine şi-ar fi închipuit că ploaia nu-i decât o
coincidenţă stranie. Generalul, în schimb, ştia că nu-i aşa. Venea în Albania
dintr-o ţară străină pentru a repatria osemintele ostaşilor căzuţi aici în ultimul
război mondial.
Negocierile între cele două guverne începuseră încă din
primăvară, dar înţelegerea finală fusese semnată abia la sfârşitul lui august,
când apăruseră şi primele semne ale anotimpului rece. Aşadar, era toamnă şi
ploaia îşi avea rostul ei. Generalul ştia lucrul acesta. Înainte de a pleca, se
informase, printre altele, şi asupra climei din Albania. Ştia, de pildă, că aici
toamna e umedă şi ploioasă. Dar, chiar dacă ar fi citit în cărţile acelea că, în
Albania, toamna ar fi uscată, ploaia asta nu l-ar fi surprins defel. Dimpotrivă,
chiar.
Şi asta din pricină că avusese mereu impresia că misiunea lui nu se
poate desfăşura decât pe ploaie. Privise, minute în şir, prin hubloul avionului,
munţii aceia înfricoşători. Piscurile lor tăioase păreau că vor spinteca dintr-un
moment într-altul pântecul avionului. Oriunde te-ai fi întors, doar povârnişuri.
Prăpăstii sinistre care se prăvăleau în neguri. Prin hăurile acelea şi pe
coclaurii înceţoşaţi dormea sub ploaie armata pe care el venise s-o
dezgroape.
Acum, când călca pentru prima oară pe pământul străin, simţea
mult mai clar teama aceea tulbure pe care i-o stârnise, cu luni în urmă,
senzaţia de neputinţă ce-i însoţea misiunea. Armata lui se afla acolo, jos, în
afara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ. Acceptase
misiunea s-o scoată din morminte. Lucrul acesta îi provoca teamă. Era o
misiune neobişnuită, marcată de necunoscut, de surzenie şi de neant.
Consecinţele ei ar fi putut fi surprinzătoare.
Pământul care i se înfăţişase, în cele din urmă, înainte de aterizare, în
loc să-i dea un dram de siguranţă cu fermitatea lui, din contră, îi sporise
teama. La indiferenţa morţilor se mai adăuga şi nepăsarea lui. Dar parcă nu
era doar asta. Era ceva mai mult. Prăbuşirea nebunească a versanţilor în
ceaţă, coamele frânte dureros nu arătau nimic altceva decât ostilitate.
Pentru câteva clipe, misiunea pe care o avea i se păru imposibilă. Apoi,
cu greu, reuşi să-şi revină. Temerile pe care i le provoca primirea duşmănoasă
a pământului, dar, mai ales, cea a munţilor, puteau fi înfruntate doar cu
ajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmente
de discursuri şi de articole, frânturi de discuţii, imnuri, cadre de film,
ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată în
străfundul conştiinţei lui, se ridica încet, încet la suprafaţă.
Mii de mame din ţara lui aşteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor.
Iar el era convins că le va aduce. Îşi va îndeplini cu cinste misiunea măreaţă şi sfântă.
Nu va precupeţi nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, niciunul nu trebuie să rămână
în pământ străin. Da, avea o misiune înălţătoare.
Şi, în timpul călătoriei, repetase de câteva ori cuvintele pe care o doamnă din înalta societate i le
spusese înaintea plecării: „Ca un şoim singuratic şi mândru vei zbura peste
munţii aceia tragici, ca să-i smulgi din clonţul şi din ghearele lor pe sărmanii
noştri fii”."
La 20 de ani de la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, un general italian este trimis in Albania pentru a recupera si repatria ramasitele soldatiilor cazuti in lupta. Ajuns acolo, intalneste un general german sosit intr-o misiune similara. Calatoria, proiectata intr-o atmosfera onirica, in timpul careia incearca sa isi indeplineasca sarcina o datorie de onoare fata de cei care si-au pierdut viata , se transforma intr-o explorare de sine si o coborare in infern.
Fragment:
" Peste pământul străin cădea ploaie amestecată cu zăpadă. Lapoviţa
udase pista aeroportului, clădirile, santinelele. Udase câmpul şi coastele
dealurilor din jur şi lucea pe asfaltul negru al şoselei. Dacă n-ar fi fost
începutul acela de toamnă, oricine şi-ar fi închipuit că ploaia nu-i decât o
coincidenţă stranie. Generalul, în schimb, ştia că nu-i aşa. Venea în Albania
dintr-o ţară străină pentru a repatria osemintele ostaşilor căzuţi aici în ultimul
război mondial.
Negocierile între cele două guverne începuseră încă din
primăvară, dar înţelegerea finală fusese semnată abia la sfârşitul lui august,
când apăruseră şi primele semne ale anotimpului rece. Aşadar, era toamnă şi
ploaia îşi avea rostul ei. Generalul ştia lucrul acesta. Înainte de a pleca, se
informase, printre altele, şi asupra climei din Albania. Ştia, de pildă, că aici
toamna e umedă şi ploioasă. Dar, chiar dacă ar fi citit în cărţile acelea că, în
Albania, toamna ar fi uscată, ploaia asta nu l-ar fi surprins defel. Dimpotrivă,
chiar.
Şi asta din pricină că avusese mereu impresia că misiunea lui nu se
poate desfăşura decât pe ploaie. Privise, minute în şir, prin hubloul avionului,
munţii aceia înfricoşători. Piscurile lor tăioase păreau că vor spinteca dintr-un
moment într-altul pântecul avionului. Oriunde te-ai fi întors, doar povârnişuri.
Prăpăstii sinistre care se prăvăleau în neguri. Prin hăurile acelea şi pe
coclaurii înceţoşaţi dormea sub ploaie armata pe care el venise s-o
dezgroape.
Acum, când călca pentru prima oară pe pământul străin, simţea
mult mai clar teama aceea tulbure pe care i-o stârnise, cu luni în urmă,
senzaţia de neputinţă ce-i însoţea misiunea. Armata lui se afla acolo, jos, în
afara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ. Acceptase
misiunea s-o scoată din morminte. Lucrul acesta îi provoca teamă. Era o
misiune neobişnuită, marcată de necunoscut, de surzenie şi de neant.
Consecinţele ei ar fi putut fi surprinzătoare.
Pământul care i se înfăţişase, în cele din urmă, înainte de aterizare, în
loc să-i dea un dram de siguranţă cu fermitatea lui, din contră, îi sporise
teama. La indiferenţa morţilor se mai adăuga şi nepăsarea lui. Dar parcă nu
era doar asta. Era ceva mai mult. Prăbuşirea nebunească a versanţilor în
ceaţă, coamele frânte dureros nu arătau nimic altceva decât ostilitate.
Pentru câteva clipe, misiunea pe care o avea i se păru imposibilă. Apoi,
cu greu, reuşi să-şi revină. Temerile pe care i le provoca primirea duşmănoasă
a pământului, dar, mai ales, cea a munţilor, puteau fi înfruntate doar cu
ajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmente
de discursuri şi de articole, frânturi de discuţii, imnuri, cadre de film,
ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată în
străfundul conştiinţei lui, se ridica încet, încet la suprafaţă.
Mii de mame din ţara lui aşteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor.
Iar el era convins că le va aduce. Îşi va îndeplini cu cinste misiunea măreaţă şi sfântă.
Nu va precupeţi nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, niciunul nu trebuie să rămână
în pământ străin. Da, avea o misiune înălţătoare.
Şi, în timpul călătoriei, repetase de câteva ori cuvintele pe care o doamnă din înalta societate i le
spusese înaintea plecării: „Ca un şoim singuratic şi mândru vei zbura peste
munţii aceia tragici, ca să-i smulgi din clonţul şi din ghearele lor pe sărmanii
noştri fii”."
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
