Obiecte ascutite de Gillian Flynn. Pdf📚 descarcă romane dragoste online gratis PDF 📖
- AUTOR: Gillian Flynn
- CATEGORIA: Filosofie
- NR. DE PAGINI: 175
- LIMBA: Română
Cărți «Obiecte ascutite de Gillian Flynn. Pdf📚 descarcă romane dragoste online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:
„Un thriller psihologic de senzaţie." -- Chicago Sun Times După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigaţii Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orăşelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete. Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică şi ipohondră şi cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaşte: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor. Instalată în fosta ei cameră din vechea casă a familiei, Camille îşi dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de propriii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul şi să supravieţuiască reîntoarcerii acasă.
Dupa o scurta internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigatii Camille Preaker se confrunta cu o sarcina dificila: trebuie sa se intoarca in oraselul unde a copilarit pentru a investiga moartea a doua fete.
Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotica si ipohondra si cu sora vitrega, pe care aproape ca nici n-o cunoaste: o pubera atragatoare, cu o putere ciudata asupra localnicilor.
Instalata in fosta ei camera din vechea casa a familiei, Camille isi da seama ca se identifica prea mult cu victimele. Bantuita de propriii demoni, trebuie sa dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, daca vrea sa afle adevarul si sa supravietuiasca reintoarcerii acasa.
Fragment:
" Aveam un pulover nou, îngrozitor de roşu şi de urât. Era 12 mai, dar
afară nu erau mai mult de 4 grade, aşa că, după patru zile de dârdâit în
mânecă scurtă, am preferat să-mi cumpăr o cârpă dintr-un bazar de familie
decât să mai scotocesc prin cutiile cu haine de iarnă. Primăvara în Chicago.
Priveam în gol ecranul computerului în cubul ce-mi servea de birou.
Subiectul din ziua respectivă emana o răutate împuţită. Patru copii, de doi
până la şase ani, au fost găsiţi încuiaţi într-o cameră din cartierul de sud, cu
două sandvişuri cu ton şi o litră de lapte. Au stat aşa trei zile, agitându-se ca
nişte pui de găină printre mâncarea şi fecalele de pe covor. În acest timp mama
lor rătăcea aiurea pentru un fum de marijuana şi pur şi simplu uitase de ei.
Câteodată aşa se întâmplă.
Fără arsuri de ţigară, fără oase rupte. Doar o simplă scăpare
iremediabilă. O văzusem pe mamă după ce o arestaseră: Tammy Davis,
douăzeci şi doi de ani, blondă şi grasă, cu două cercuri perfecte de ruj roz în
obraji, de mărimea unor pahare-sondă. Mi-o puteam imagina pe o canapea
tocită, cu buzele lipite de sticla narghilelei şi cu un nor de fum plutind în jurul
ei. Totul se topea încet, copiii rămâneau în urmă, iar ea era din nou în liceu,
când tipii din jur erau încă interesaţi pentru că ea era cea mai drăguţă, o
femeiuşcă de treisprezece ani cu buze lucioase, care sugea acadele de
scorţişoară înainte de a se săruta.
O burtă. O aromă. De tutun şi cafea stătută. Redactorul-şef, stimatul şi
blazatul Frank Curry, stătea lângă mine balansându-se pe tenişii lui crăpaţi.
Dinţii îi străluceau în saliva îngălbenită de tutun.
— Cum stai cu articolul, puştoaico?
Aveam o piuneză argintie pe birou, iar el o acoperi cu o unghie
îngălbenită.
— Aproape am terminat.
Scrisesem doar şaisprezece rânduri. Aveam nevoie de cincizeci.
— Bine. Dă-i de cap, clasează-l şi vino la mine în birou.
— Pot să vin acum.
— Dă-i de cap, clasează-l şi după aia vino la mine în birou.
— Am înţeles. În zece minute.
Îmi voiam piuneza înapoi.
Frank plecă din biroul meu. Cravata i se balansa în dreptul taliei.
— Preaker!
— Da, Curry!
— Dă-i de cap!
Frank Curry are impresia că sunt o fire sensibilă. Poate pentru că sunt
femeie. Sau poate pentru că sunt o fire sensibilă.
Biroul lui Curry e la etajul trei. Sunt convinsă că se enervează de fiecare
dată când priveşte pe fereastră şi vede doar trunchiurile copacilor. Un redactor
bun nu va vedea niciodată scoarţa pomului, îi va vedea frunzele – asta dacă le
poate identifica de la etajul douăzeci sau treizeci. Dar în cazul ziarului nostru,
The Daily Post, al patrulea din Chicago şi exilat în suburbie, e destul loc şi
pentru lăfăială. Trei etaje sunt suficiente, alunecând implacabil către exterior,
ca o scurgere neobservată printre vânzători de covoare sau magazine de lămpi.
Un om de afaceri a reuşit să ridice micul nostru orăşel de suburbie de-a
lungul a trei ani foarte bine organizaţi -1961 – 1964 – după care i-a dat numele
fiicei sale, care suferise un grav accident de călărie cu o lună înainte de
finalizarea operei urbanistice. Aurora Springs, a declarat omul de afaceri, după
care s-a pozat lângă o plăcuţă nouă şi lucioasă cu numele oraşului, şi-a luat
familia şi a plecat. În prezent, fiica, în vârstă de vreo cincizeci de ani şi destul
de sănătoasă, cu excepţia unei mâncărimi ocazionale în mâini, locuieşte în
Florida însă revine o dată la câţiva ani pentru a se poza cu plăcuţa lucioasă a
orăşelului, cum a făcut tăticul cândva. "
Mi-am dat seama că mi-era frică să citesc ultimele treizeci de pagini, dar nu mă puteam opri. Apoi, după ce luminile s-au stins, povestea mi-a rămas în cap, încolăcită şi şuierând, ca un şarpe într-o grotă. Obiecte ascuţite e un roman provocator, cu un stil tăios şi observaţii pătrunzătoare. -- Stephen King
Dupa o scurta internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigatii Camille Preaker se confrunta cu o sarcina dificila: trebuie sa se intoarca in oraselul unde a copilarit pentru a investiga moartea a doua fete.
Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotica si ipohondra si cu sora vitrega, pe care aproape ca nici n-o cunoaste: o pubera atragatoare, cu o putere ciudata asupra localnicilor.
Instalata in fosta ei camera din vechea casa a familiei, Camille isi da seama ca se identifica prea mult cu victimele. Bantuita de propriii demoni, trebuie sa dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, daca vrea sa afle adevarul si sa supravietuiasca reintoarcerii acasa.
Fragment:
" Aveam un pulover nou, îngrozitor de roşu şi de urât. Era 12 mai, dar
afară nu erau mai mult de 4 grade, aşa că, după patru zile de dârdâit în
mânecă scurtă, am preferat să-mi cumpăr o cârpă dintr-un bazar de familie
decât să mai scotocesc prin cutiile cu haine de iarnă. Primăvara în Chicago.
Priveam în gol ecranul computerului în cubul ce-mi servea de birou.
Subiectul din ziua respectivă emana o răutate împuţită. Patru copii, de doi
până la şase ani, au fost găsiţi încuiaţi într-o cameră din cartierul de sud, cu
două sandvişuri cu ton şi o litră de lapte. Au stat aşa trei zile, agitându-se ca
nişte pui de găină printre mâncarea şi fecalele de pe covor. În acest timp mama
lor rătăcea aiurea pentru un fum de marijuana şi pur şi simplu uitase de ei.
Câteodată aşa se întâmplă.
Fără arsuri de ţigară, fără oase rupte. Doar o simplă scăpare
iremediabilă. O văzusem pe mamă după ce o arestaseră: Tammy Davis,
douăzeci şi doi de ani, blondă şi grasă, cu două cercuri perfecte de ruj roz în
obraji, de mărimea unor pahare-sondă. Mi-o puteam imagina pe o canapea
tocită, cu buzele lipite de sticla narghilelei şi cu un nor de fum plutind în jurul
ei. Totul se topea încet, copiii rămâneau în urmă, iar ea era din nou în liceu,
când tipii din jur erau încă interesaţi pentru că ea era cea mai drăguţă, o
femeiuşcă de treisprezece ani cu buze lucioase, care sugea acadele de
scorţişoară înainte de a se săruta.
O burtă. O aromă. De tutun şi cafea stătută. Redactorul-şef, stimatul şi
blazatul Frank Curry, stătea lângă mine balansându-se pe tenişii lui crăpaţi.
Dinţii îi străluceau în saliva îngălbenită de tutun.
— Cum stai cu articolul, puştoaico?
Aveam o piuneză argintie pe birou, iar el o acoperi cu o unghie
îngălbenită.
— Aproape am terminat.
Scrisesem doar şaisprezece rânduri. Aveam nevoie de cincizeci.
— Bine. Dă-i de cap, clasează-l şi vino la mine în birou.
— Pot să vin acum.
— Dă-i de cap, clasează-l şi după aia vino la mine în birou.
— Am înţeles. În zece minute.
Îmi voiam piuneza înapoi.
Frank plecă din biroul meu. Cravata i se balansa în dreptul taliei.
— Preaker!
— Da, Curry!
— Dă-i de cap!
Frank Curry are impresia că sunt o fire sensibilă. Poate pentru că sunt
femeie. Sau poate pentru că sunt o fire sensibilă.
Biroul lui Curry e la etajul trei. Sunt convinsă că se enervează de fiecare
dată când priveşte pe fereastră şi vede doar trunchiurile copacilor. Un redactor
bun nu va vedea niciodată scoarţa pomului, îi va vedea frunzele – asta dacă le
poate identifica de la etajul douăzeci sau treizeci. Dar în cazul ziarului nostru,
The Daily Post, al patrulea din Chicago şi exilat în suburbie, e destul loc şi
pentru lăfăială. Trei etaje sunt suficiente, alunecând implacabil către exterior,
ca o scurgere neobservată printre vânzători de covoare sau magazine de lămpi.
Un om de afaceri a reuşit să ridice micul nostru orăşel de suburbie de-a
lungul a trei ani foarte bine organizaţi -1961 – 1964 – după care i-a dat numele
fiicei sale, care suferise un grav accident de călărie cu o lună înainte de
finalizarea operei urbanistice. Aurora Springs, a declarat omul de afaceri, după
care s-a pozat lângă o plăcuţă nouă şi lucioasă cu numele oraşului, şi-a luat
familia şi a plecat. În prezent, fiica, în vârstă de vreo cincizeci de ani şi destul
de sănătoasă, cu excepţia unei mâncărimi ocazionale în mâini, locuieşte în
Florida însă revine o dată la câţiva ani pentru a se poza cu plăcuţa lucioasă a
orăşelului, cum a făcut tăticul cândva. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
