Panza de paianjen – Cella Serghi . Pdf📚 dawnload free .Pdf 📖
- AUTOR: Cella Serghi
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 252
- LIMBA: Română
Cărți «Panza de paianjen – Cella Serghi . Pdf📚 dawnload free .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinatie de naivitate, feminitate, inteligenta si spirit de aventura. Iubeste cu pasiune, dar este prinsa in „panza de paianjen“ a vietii. Iubirile Dianei – cea adolescentina, pentru marea dragoste a vietii ei, Petre Barbu, cea maritala, pentru Michi, si cea carnala, intruchipata de Alex – sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, si al mai multor scrisori din corespondenta celor doua prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu actiunea plasata in Bucurestiul interbelic, la Constanta, Mangalia si Balcic, Panza de paianjen prezinta o lume cu un farmec aparte, intr-un stil vioi si plin de sensibilitate, indreptatind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului. …
Fragment:
" Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas
doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau
îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora
prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc.
În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de
oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol,
întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila
a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e
iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care,
într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica” – şi eu, pe vremea
când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum
naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de
odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât
să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu
frumos, cum te cheamă?” sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama
sau pe tata?”.
Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă,
de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi
covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele
tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser
şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după
bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta.
Sau poate tocmai de aceea.
— E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă
vocea mamei, cu un „dragă” arţăgos, ca în toate zilele.
Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris
greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit.
Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă să onoraţi cu prezenţa
dumneavoastră vernisajul expoziţiei”.
Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă
i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum
de-şi mai amintea, fie şi greşindu-mi numele. "
Roman de debut cu accente autobiografice, cu actiunea plasata in Bucurestiul interbelic, la Constanta, Mangalia si Balcic, Panza de paianjen prezinta o lume cu un farmec aparte, intr-un stil vioi si plin de sensibilitate, indreptatind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului. …
Fragment:
" Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas
doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau
îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora
prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc.
În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de
oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol,
întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila
a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e
iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care,
într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica” – şi eu, pe vremea
când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum
naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de
odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât
să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu
frumos, cum te cheamă?” sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama
sau pe tata?”.
Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă,
de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi
covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele
tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser
şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după
bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta.
Sau poate tocmai de aceea.
— E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă
vocea mamei, cu un „dragă” arţăgos, ca în toate zilele.
Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris
greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit.
Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă să onoraţi cu prezenţa
dumneavoastră vernisajul expoziţiei”.
Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă
i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum
de-şi mai amintea, fie şi greşindu-mi numele. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
