Scările Levantului de Amin Maalouf. Pdf📚 top romane fantazy PDF 📖

AUTOR: Amin Maalouf
CATEGORIA: Literatura Universală
NR. DE PAGINI: 125
LIMBA: Română

Citește online

Cărți «Scările Levantului de Amin Maalouf. Pdf📚 top romane fantazy PDF 📖». Rezumatul cărții:

Asemenea creatorului sau, Ossyan Ketabdar, eroul romanului Scarile Levantului, este un erudit, un spirit iscoditor si ironic si, mai presus de orice, un excelent povestitor. Istorisirea lui, populata de personaje cu identitati multiple, fragmentate, problematice, ne poarta printr-un univers plin de culoare si farmec, dar al carui echilibru fragil este doar o iluzie care ameninta sa se sfarime sub apasarea istoriei.

Spatiu de granita (titlul cartii face trimitere la sirul de porturi comerciale prin care negustorii si calatorii europeni dornici de aventura patrundeau in Orient), Levantul lui Maalouf este o punte intre lumi, scena pitoreasca a unei tulburatoare si dureroase povesti de dragoste.

Fragment:

" In plină mulţime, pe chei, se zărea într-adevăr chipul unui tânăr uluit. Avea părul deschis
la culoare, trăsăturile netede, uşor copilăreşti, gâtul arcuit într-o parte, de parcă tocmai
atunci primise ghirlanda ce-l încingea.
Câte ceasuri n-am petrecut contemplând această imagine! La şcoală, am avut patru ani la
rând acelaşi manual de istorie, fiindcă trebuia să studiem în fiecare clasă doar câte o
perioadă: întâi glorioasa Antichitate, de la cetăţile feniciene la cuceririle lui Alexandru;
apoi romanii, bizantinii, arabii, cruciaţii, mamelucii; pe urmă, cele patru secole de
dominaţie otomană şi, în sfârşit, cele două războaie mondiale, mandatul francez,
independenţa... Eu, cel puţin, eram prea nerăbdător ca să aştept desfăşurarea programei.
Pasiunea mea era istoria. Aşa că, încă din primele săptămâni, străbătusem toată cartea; nu
mă săturam să citesc şi să recitesc, iar paginile ajunseseră, una după alta, îndoite,
mototolite, cu colţurile rupte, subliniate din belşug, umplute cu mâzgăleli, cu notiţe sau
cu interjecţii în chip de comentariu; la sfârşit, nu mai rămăsese decât o biată adunătură de
hârtii destrămate.
Cu alte cuvinte, avusesem tot timpul să privesc acea imagine şi să-i reţin fiece amănunt.
Ce mă fascina oare? Se afla, probabil, în acel dreptunghi alb-negru, Nu mai lat de-o palmă,
tot ceea ce îmi stârnea, la acea vârstă, visele: călătoria pe mare, aventura, devotamentul
dus până la capăt şi, poate mai mult decât orice, toate acele tinere cu chipurile întoarse
spre zeul învingător...
Acum, zeul era aici. Chiar în faţa mea, la Paris, stând în picioare în metrou, agăţat de un
stâlp metalic, un necunoscut înconjurat de o mare de necunoscuţi.
Având însă aceeaşi privire uimită, aceleaşi trăsături netede de copil bătrân, acelaşi păr
deschis la culoare, astăzi alb, ieri poate bălai. Şi acelaşi gât arcuit într-o parte. Cum să nu-l
recunosc?
Când a coborât la staţia Volontaires, m-am luat după el. Trebuia să merg la o întâlnire, dar

mă hotărâsem: persoanei pe care urma să o văd puteam oricum să-i dau telefon după-
amiază sau a doua zi; pe el, dacă i-aş fi pierdut urma, eram convins că n-aveam să-l mai

revăd niciodată.
înainte să iasă în stradă, s-a oprit în faţa planului cartierului. S-a apropiat, cât pe ce să
intre cu nasul în hartă, apoi s-a dat înapoi, căutând distanţa potrivită.
Ochii îl trădau. Norocul meu; m-am îndreptat spre el.
— Aş putea să v-ajut?
Vorbisem cu accentul din Străvechiul Ţinut, pe care a dat semn că-l recunoaşte prin trei
vorbe de întâmpinare şi un surâs binevoitor; căruia i-a urmat, totuşi, o puternică expresie
de uimire. Am zărit atunci o urmă de neîncredere şi nu cred că m-am înşelat. Da,

neîncredere şi chiar un soi de teamă ruşinată. Cea a unui om care bănuieşte că a fost
urmărit, dar care nu e convins de asta şi căruia îi displace să pară ursuz sau nepoliticos de
pomană.
— Caut o stradă care ar trebui să se afle prin preajmă, a spus el. Se numeşte Hubert
Hughes.
Am găsit-o de îndată.
— lat-o. Atât doar că au scris H. Hughes, cu caractere ilizibile.
— Vă mulţumesc pentru amabilitate! Vă mulţumesc că aţi dat vina pe autorii planului, iar
nu pe ochii mei îmbătrâniţi.
Vorbea cu un soi de încetineală blândă, ca şi cum trebuia să scuture de praf fiecare vorbă
înainte să-i dea drumul. Frazele îi erau însă mereu corecte, îngrijite, fără elipse sau
contracţii, fără formulări familiare; uneori chiar bătrânicioase şi desuete, de parcă stătuse
la taclale mai degrabă cu cărţile decât cu semenii săi.
— Pe vremuri, m-aş fi orientat din instinct, fără să consult vreun plan sau vreo hartă...
— Nu-i departe. Pot să vă conduc. Ştiu bine cartierul. Din pură politeţe, m-a rugat să nu
mă deranjez. "