Amos Oz – Scene de viața campestră. Pdf📚 free download .Pdf 📖
- AUTOR: Amos Oz
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 112
- LIMBA: Română
Cărți «Amos Oz – Scene de viața campestră. Pdf📚 free download .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Tel Ilan a fost întemeiat de colonişti cu un veac în urmă. Un secol de istorie comună cimentează o comunitate şi creează echilibru, dacă nu chiar armonie. De la o vreme însă, în acest microcosmos survin mici schimbări. Imperceptibile poate, dar neliniştitoare, ca o adiere care aduce cu sine prevestirea furtunii. Iar transformările subtile se pot traduce în gesturi imprevizibile. Pesah Kedem, fost membru al Knessetului, nemulţumit de prezenţa unui student arab pe care fiica lui îl găzduieşte, este obsedat de vuietul surd pe care îl aude noaptea la temeliile casei. Adolescentul Kovi îşi face, în cele din urmă, curaj să-i declare iubirea bibliotecarei care-i poate fi mamă.
Doctoriţa Ghili Steiner îşi aşteaptă în zadar în staţia de autobuz nepotul care trebuie să sosească din capitală. Agentul imobiliar Iosi Sason visează să cumpere cea mai mare casă veche din sat şi să construiască în locul ei o vilă cochetă. Iar soţia lui Beni Avni dispare fără urmă într-o seară, lăsându-i totuşi soţului mâncare pe masă.În cele opt povestiri ce alcătuiesc volumul de faţă, drumurile şi destinele personajelor se întâlnesc, întreţesând o naraţiune de complexitate romanescă. Amos Oz aduce la lumină dramele şi speranţele unei umanităţi în ale cărei trăsături ne recunoaştem fiecare chipul.
Fragment:
" Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare
şi fermecătoare în acelaşi timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o
asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse undeva acel chip şi braţele acelea
lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă.
Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui prăfuită, de culoare bej, era şi ea
străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg
puzzle de culori, tot felul de semne de punctuaţie, propoziţii, formule, sloganuri. A închis
portiera, dar s-a întors să verifice, cu mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt
încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi cum ar fi fost un cal bătrân pe
care îl priponeşti de gard şi căruia îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu
va avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare hotărâtă şi a păşit pe veranda
umbrită de viţă-de-vie. Mersul lui părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii
cuiva care calcă desculţ pe nisip încins.
Din hamacul lui cuibărit într-un col al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, ț
Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda
tuturor eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul acesta câtuşi de puţin
străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în
străinătate? La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de şcoală?
Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar
acum se bucura că-şi ia tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, puteai
intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: faţa cuiva care te-a făcut să suferi
la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate?
Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav
mijeşte în amintire asemenea unui vlăstar.
Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în întâmpinarea oaspetelui
său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă.
Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în
vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar
fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi cum ar fi fost terorizat de un
câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de
ţepi ce străjuiau cărarea.
Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a gâtului, care amintea de guşa
unui curcan, ochii umezi şi înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase,
braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă.
Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viţei-de-
vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea
cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu demult fusese un om corpolent,
iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de
piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej
murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri.
În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-şi
şteargă tălpile pantofilor pe covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând
fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după
aceea a urcat treptele şi a încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a ciocănit
politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns şi-a întors privirea şi 1-a descoperit
pe stăpânul casei, care vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi jardiniere
rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă.
Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o reverenţă, dregându-şi vocea înainte
de a rosti pe un ton protocolar:
— In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O
adevărată Provenţa a Israelului! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel
Ilan este pur şi simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună
dimineaţa, domnule Tzelkin. îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez.
Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl corectă, spunându-i că
numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de
absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări.
— Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! spuse bărbatul pe un ton vesel, ştergându-şi
sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa
noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzeşte, un răufăcător
care vine în recunoaştere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar eu,
domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir!
— Ce?
— Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi
pare bine de cunoştinţă, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din
pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru
a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau
loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin personală, nu de-a mea, Doamne
fereşte, pentru că sub nici o formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada
intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunţa dinainte. Pentru că am
încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon
este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să
ne încercăm norocul printr-o vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne
stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalţi, mai ales când
aceştia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu este o
problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea
aceasta, cum aş putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul
următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, domnule. O chestiune care vă priveşte
personal şi pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de
familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special -
este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiţi să iau
loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această
chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai şi numai
de dumneavoastră, domnule Tzelkin. "
Doctoriţa Ghili Steiner îşi aşteaptă în zadar în staţia de autobuz nepotul care trebuie să sosească din capitală. Agentul imobiliar Iosi Sason visează să cumpere cea mai mare casă veche din sat şi să construiască în locul ei o vilă cochetă. Iar soţia lui Beni Avni dispare fără urmă într-o seară, lăsându-i totuşi soţului mâncare pe masă.În cele opt povestiri ce alcătuiesc volumul de faţă, drumurile şi destinele personajelor se întâlnesc, întreţesând o naraţiune de complexitate romanescă. Amos Oz aduce la lumină dramele şi speranţele unei umanităţi în ale cărei trăsături ne recunoaştem fiecare chipul.
Fragment:
" Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare
şi fermecătoare în acelaşi timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o
asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse undeva acel chip şi braţele acelea
lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă.
Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui prăfuită, de culoare bej, era şi ea
străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg
puzzle de culori, tot felul de semne de punctuaţie, propoziţii, formule, sloganuri. A închis
portiera, dar s-a întors să verifice, cu mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt
încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi cum ar fi fost un cal bătrân pe
care îl priponeşti de gard şi căruia îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu
va avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare hotărâtă şi a păşit pe veranda
umbrită de viţă-de-vie. Mersul lui părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii
cuiva care calcă desculţ pe nisip încins.
Din hamacul lui cuibărit într-un col al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, ț
Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda
tuturor eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul acesta câtuşi de puţin
străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în
străinătate? La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de şcoală?
Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar
acum se bucura că-şi ia tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, puteai
intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: faţa cuiva care te-a făcut să suferi
la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate?
Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav
mijeşte în amintire asemenea unui vlăstar.
Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în întâmpinarea oaspetelui
său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă.
Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în
vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar
fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi cum ar fi fost terorizat de un
câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de
ţepi ce străjuiau cărarea.
Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a gâtului, care amintea de guşa
unui curcan, ochii umezi şi înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase,
braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă.
Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viţei-de-
vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea
cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu demult fusese un om corpolent,
iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de
piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej
murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri.
În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-şi
şteargă tălpile pantofilor pe covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând
fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după
aceea a urcat treptele şi a încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a ciocănit
politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns şi-a întors privirea şi 1-a descoperit
pe stăpânul casei, care vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi jardiniere
rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă.
Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o reverenţă, dregându-şi vocea înainte
de a rosti pe un ton protocolar:
— In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O
adevărată Provenţa a Israelului! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel
Ilan este pur şi simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună
dimineaţa, domnule Tzelkin. îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez.
Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl corectă, spunându-i că
numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de
absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări.
— Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! spuse bărbatul pe un ton vesel, ştergându-şi
sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa
noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzeşte, un răufăcător
care vine în recunoaştere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar eu,
domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir!
— Ce?
— Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi
pare bine de cunoştinţă, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din
pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru
a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau
loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin personală, nu de-a mea, Doamne
fereşte, pentru că sub nici o formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada
intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunţa dinainte. Pentru că am
încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon
este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să
ne încercăm norocul printr-o vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne
stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalţi, mai ales când
aceştia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu este o
problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea
aceasta, cum aş putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul
următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, domnule. O chestiune care vă priveşte
personal şi pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de
familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special -
este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiţi să iau
loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această
chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai şi numai
de dumneavoastră, domnule Tzelkin. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
