Fete stralucitoare de Lauren Beukes. carte PDF📚
- AUTOR: Lauren Beukes
- CATEGORIA: Romane Conteporane
- NR. DE PAGINI: 354
- LIMBA: Română
Cărți «Fete stralucitoare de Lauren Beukes. carte PDF📚». Rezumatul cărții:
In Chicago, in perioada Marii Crize, Harper Curtis gaseste cheia unei case care ii permite sa calatoreasca in timp. Dar curand descopera ca acest privilegiu are si un pret. Trebuie sa le ucida la momentul potrivit pe „fetele stralucitoare“: acele tinere exceptionale, cu un potential extraordinar, pe care le cauta in calatoriile lui prin timp.
Harper le viziteaza in diferite perioade ale vietii lor, marcandu-le destinul si lasand langa cadavrele acestora cate un obiect misterios, pana cand, in 1989, una dintre victime, Kirby Mazrachi, supravietuieste si porneste in urmarirea lui.
Hotarata sa-l gaseasca pe ucigas pentru a-l da pe mainile justitiei, Kirby ajunge sa lucreze la Chicago Sun-Times alaturi de Dan Velasquez, un reporter care s-a ocupat in trecut de cazuri de omucidere.
Fragment:
" Harper
17 iulie 1974
Strânge în palmă poneiul de plastic oranj din buzunarul
sacoului. E umed de năduşeală în mâna lui. E miezul verii
aici, mult prea cald pentru cum e el îmbrăcat. Dar a învăţat
să-şi pună o uniformă pentru acest scop; jeanşi, în special.
Face paşi mari – un bărbat care merge pe jos pentru că
trebuie să ajungă undeva, în pofida faptului că şchioapătă de
un picior. Harper Curtis nu este un hoţ. Iar timpul nu
aşteaptă pe nimeni. Decât atunci când vrea.
Fata stă picior peste picior pe pământ, genunchii ei sunt
albi, osoşi ca nişte cranii de păsări şi pătaţi de iarbă. Îşi
ridică privirea la zgomotul ghetelor lui scrâşnind pe pietriş,
dar numai atât cât el să-şi dea seama că are ochi căprui, sub
ciuful acela de cârlionţi neglijenţi, după care îl ignoră şi se
întoarce la ale ei.
Harper e dezamăgit. Îşi închipuise, pe când se apropia, că
ar putea fi albaştri; culoarea lacului în larg, când linia
ţărmului dispare şi te simţi ca în mijlocul oceanului. Căprui e
culoarea apei nu foarte adâncă de la mal, când noroiul e
răscolit tot şi nu poţi să vezi căcat de căcat.
— Ce faci? zice el, punând vioiciune în glas.
Se lasă pe vine lângă ea, în iarba tocită. Pe cuvânt, n-a mai
văzut niciodată un copil cu un păr atât de haotic. De parcă
ar fi fost învârtită în vârtejul ei personal de praf, unul care a
amestecat şi mulţimea gunoaielor risipite în jurul ei. O
adunătură de cutii de tablă ruginite, o roată de bicicletă
ruptă, aplecată într-o parte, cu spiţele ieşite în afară. Atenţia
ei e concentrată pe ceaşca de ceai ciobită, întoarsă cu fundul
în sus, ceea ce face ca florile argintii de pe buză să dispară în
iarbă. Toarta e ruptă, în locul ei au rămas doar două cioturi
boante.
— Ai invitaţi la ceai, drăguţă? încearcă el din nou.
— Nu e un ceai cu invitaţi, murmură ea în gulerul ca nişte
petale de flori al bluzei pepit.
Copiii pistruiaţi n-ar trebui să fie atât de serioşi, gândeşte
el. Nu li se potriveşte.
— Atunci, e-n regulă, zice bărbatul. Prefer oricum cafeaua.
Îmi daţi şi mie o ceaşcă, vă rog, doamnă? Neagră, cu trei
linguriţe de zahăr, da?
Face un gest spre ceaşca de porţelan ciobită şi fata strigă
şi-l plesneşte peste mână. Un bâzâit gros, nervos, iese de sub
ceaşca întoarsă.
— Doamne. Ce-ai prins acolo?
— Nu este un ceai cu invitaţi! E un circ!
— Aşa?
Îşi reia zâmbetul cel tâmp care spune că el nu se ia pe sine
prea în serios şi n-ar trebui să te iei nici tu. Dar dosul palmei
îl ustură unde l-a lovit ea. "
Harper le viziteaza in diferite perioade ale vietii lor, marcandu-le destinul si lasand langa cadavrele acestora cate un obiect misterios, pana cand, in 1989, una dintre victime, Kirby Mazrachi, supravietuieste si porneste in urmarirea lui.
Hotarata sa-l gaseasca pe ucigas pentru a-l da pe mainile justitiei, Kirby ajunge sa lucreze la Chicago Sun-Times alaturi de Dan Velasquez, un reporter care s-a ocupat in trecut de cazuri de omucidere.
Fragment:
" Harper
17 iulie 1974
Strânge în palmă poneiul de plastic oranj din buzunarul
sacoului. E umed de năduşeală în mâna lui. E miezul verii
aici, mult prea cald pentru cum e el îmbrăcat. Dar a învăţat
să-şi pună o uniformă pentru acest scop; jeanşi, în special.
Face paşi mari – un bărbat care merge pe jos pentru că
trebuie să ajungă undeva, în pofida faptului că şchioapătă de
un picior. Harper Curtis nu este un hoţ. Iar timpul nu
aşteaptă pe nimeni. Decât atunci când vrea.
Fata stă picior peste picior pe pământ, genunchii ei sunt
albi, osoşi ca nişte cranii de păsări şi pătaţi de iarbă. Îşi
ridică privirea la zgomotul ghetelor lui scrâşnind pe pietriş,
dar numai atât cât el să-şi dea seama că are ochi căprui, sub
ciuful acela de cârlionţi neglijenţi, după care îl ignoră şi se
întoarce la ale ei.
Harper e dezamăgit. Îşi închipuise, pe când se apropia, că
ar putea fi albaştri; culoarea lacului în larg, când linia
ţărmului dispare şi te simţi ca în mijlocul oceanului. Căprui e
culoarea apei nu foarte adâncă de la mal, când noroiul e
răscolit tot şi nu poţi să vezi căcat de căcat.
— Ce faci? zice el, punând vioiciune în glas.
Se lasă pe vine lângă ea, în iarba tocită. Pe cuvânt, n-a mai
văzut niciodată un copil cu un păr atât de haotic. De parcă
ar fi fost învârtită în vârtejul ei personal de praf, unul care a
amestecat şi mulţimea gunoaielor risipite în jurul ei. O
adunătură de cutii de tablă ruginite, o roată de bicicletă
ruptă, aplecată într-o parte, cu spiţele ieşite în afară. Atenţia
ei e concentrată pe ceaşca de ceai ciobită, întoarsă cu fundul
în sus, ceea ce face ca florile argintii de pe buză să dispară în
iarbă. Toarta e ruptă, în locul ei au rămas doar două cioturi
boante.
— Ai invitaţi la ceai, drăguţă? încearcă el din nou.
— Nu e un ceai cu invitaţi, murmură ea în gulerul ca nişte
petale de flori al bluzei pepit.
Copiii pistruiaţi n-ar trebui să fie atât de serioşi, gândeşte
el. Nu li se potriveşte.
— Atunci, e-n regulă, zice bărbatul. Prefer oricum cafeaua.
Îmi daţi şi mie o ceaşcă, vă rog, doamnă? Neagră, cu trei
linguriţe de zahăr, da?
Face un gest spre ceaşca de porţelan ciobită şi fata strigă
şi-l plesneşte peste mână. Un bâzâit gros, nervos, iese de sub
ceaşca întoarsă.
— Doamne. Ce-ai prins acolo?
— Nu este un ceai cu invitaţi! E un circ!
— Aşa?
Îşi reia zâmbetul cel tâmp care spune că el nu se ia pe sine
prea în serios şi n-ar trebui să te iei nici tu. Dar dosul palmei
îl ustură unde l-a lovit ea. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
