Strania calatorie a Domnului Daldry de Marc Levy. Carte PDF📚
- AUTOR: Marc Levy
- CATEGORIA: Science Fiction
- NR. DE PAGINI: 178
- LIMBA: Română
Cărți «Strania calatorie a Domnului Daldry de Marc Levy. Carte PDF📚». Rezumatul cărții:
Alice duce o viata linistita, impartita intre munca sa, care o pasioneaza si grupul ei de prieteni, cu totii artisti ocazionali. Totusi, in ajunul Craciunului, viata ei va fi complet bulversata. In timpul unei excursii la balciul din Brighton, o ghicitoare ii prezice un viitor misterios. Alice n-a crezut niciodata in astfel de lucruri, dar nu poate sa-si alunge din minte cuvintele femeii, iar noptile ii sunt bantuite de cosmaruri care par pe cat de reale, pe atat de inexplicabile.
Vecinul ei de palier, domnul Daldry, celibatar convins, gentleman excentric si mucalit, o determina, din niste motive obscure, sa ia in serios vorbele ghicitoarei si sa le gaseasca pe acele sase persoane care o vor conduce spre destinul ei.
De la Londra la Istanbul, Daldry se hotaraste sa o insoteasca intr-o calatorie neobisnuita...
„Barbatul care va conta cel mai mult in viata ta tocmai a trecut prin spatele tau. Ca sa-l gasesti, va trebui sa faci o calatorie lunga si sa intalnesti sase persoane care te vor conduce la el...Alice, in tine sunt doua vieti. Cea pe care o cunosti si o alta, care te asteapta de multa vreme.“
Fragment:
" Londra, vineri, 22 decembrie 1950
Aversa izbea în tavanul de sticlă de deasupra patului. Era o ploaie grea, de iarnă. Ar fi fost nevoie
de mult mai multe, pentru a spăla, în sfârşit, oraşul de murdăria războiului. Pacea n-avea decât cinci ani,
şi majoritatea cartierelor mai purtau încă stigmatele bombardamentelor. Viaţa îşi relua cursul,
raţionalizarea continua, în mai mică măsură decât în anul precedent, dar îndeajuns cât să le amintească
oamenilor de zilele în care putuseră mânca pe săturate, în care consumaseră şi altfel de carne decât cea
din conservă.
Alice îşi petrecea seara acasă, în compania găştii ei de prieteni. Sam, librar la Harrington & Sons şi
un excelent contrabasist; Anton, tâmplar şi un trompetist fără egal; Carol, infirmieră recent demobilizată
şi imediat angajată la spitalul din Chelsea; şi Eddy, care îşi câştiga pâinea din două în două zile, cântând
din gură la picioarele scării din Gara Victoria sau în crâşme, când i se dădea voie.
În acea seară, lui i-a venit ideea să dăm o raită la Brighton, a doua zi, pentru a sărbători venirea
Crăciunului. Barăcile cu atracţii, care se întindeau de-a lungul digului mare, se deschiseseră din nou, iar
într-o zi de sâmbătă, bâlciul avea să fie în toi.
Fiecare s-a scormonit după parale prin fundul buzunarelor. Eddy adunase ceva bani într-un bar din
Notting Hill, Anton primise de la patronul lui o mică primă de sfârşit de an, Carol n-avea un chior, dar
ea nu avea niciodată, aşa că vechii ei amici se obişnuiseră să plătească întotdeauna şi pentru ea, Sam îi
vânduse unei cliente americane o ediţie originală din La Traversée des apparences şi o a doua ediţie din
Doamna Dalloway, încasând astfel, într-o singură zi, salariul pe o săptămână. Cât despre Alice,
dispunea de unele economii, pe care merita să le cheltuiască: tot anul, muncise ca o smintită şi, oricum,
ar fi găsit orice scuză pentru a petrece o sâmbătă în tovărăşia prietenilor.
Vinul adus de Anton avea gust de dop şi-ţi făcea gura pungă, dar băuseră din el îndeajuns ca să
înceapă cu toţii să cânte în cor, cu tot mai multă forţă de la un cântec la altul, până când vecinul de
palier, domnul Daldry, le bătuse în uşă.
Sam, singurul care avusese curajul să deschidă, a promis că zgomotul va înceta imediat; de altfel,
era timpul să se ducă fiecare la casa lui. Domnul Daldry îi acceptase scuzele, nu fără să declare pe un
ton cam înţepat că încerca să doarmă şi că ar fi fost recunoscător dacă vecinii nu l-ar fi împiedicat s-o
facă. Menirea casei victoriene pe care o împărţeau nu era aceea de a se transforma în club de jazz. Şi-
aşa, era destul de neplăcut să le audă, prin perete, discuţiile. Apoi, se întorsese în apartamentul său, care
era chiar uşă-n uşă cu al lui Alice.
Amicii ei îşi puseseră paltoanele, fularele şi căciulile şi îşi dăduseră întâlnire a doua zi, la zece
dimineaţa, în Victoria Station, pe peronul de unde pleca trenul spre Brighton.
Rămânând singură, Alice a făcut puţină ordine în încăperea spaţioasă, care, în funcţie de momentul
din zi, îi servea ca atelier, sufragerie, salon sau dormitor.
Tocmai îşi desfăcea canapeaua extensibilă, când s-a ridicat brusc şi s-a uitat spre intrare. Cum de
avusese vecinu-său tupeul să întrerupă o petrecere atât de frumoasă, şi cu ce drept dăduse, aşa, năvală în
casa ei?
Şi-a înşfăcat şalul agăţat în cuier, s-a uitat în oglinjoara de la intrare, a pus şalul la loc, o
îmbătrânea, şi s-a dus cu pas hotărât să bată, la rândul ei, în uşa domnului Daldry. Cu mâinile în şolduri,
a aşteptat să-i deschidă.
— Spune-mi că a luat foc casa şi că isteria dumitale subită n-are alt motiv decât acela că vrei să mă
salvezi din mijlocul flăcărilor, a oftat acesta, cu un aer arogant.
— Mai întâi, în weekend, ora unsprezece seara nu e ceva exagerat şi, apoi, eu îţi suport destul de
des gamele ca să poţi şi dumneata să tolerezi puţin zgomot, o dată, când am şi eu musafiri!
— Îţi primeşti amicii ăia gălăgioşi în fiecare vineri şi, pe urmă, aveţi regretabilul obicei de a trage
cam tare la măsea, şi asta sistematic, ceea ce nu rămâne fără efect în privinţa somnului meu. Şi, ca să
ştii, eu n-am pian, gamele de care te plângi trebuie să fie opera unui alt vecin, poate a doamnei de jos.
Eu sunt pictor, domnişoară, nu muzician, iar pictura nu face zgomot. Ce liniştită era casa asta veche,
atunci când stăteam numai eu în ea!
— Pictezi? Ce pictezi, mai exact, domnule Daldry? s-a interesat Alice.
— Peisaje urbane.
— Ciudat, nu te vedeam pictor, mi te imaginam...
— Ce-ţi imaginai, domnişoară Pendelbury?
— Mă cheamă Alice, ar trebui să-mi ştii numele mic, că doar nu-ţi scapă niciuna din conversaţiile
mele.
— Ce vină am eu, dacă pereţii care ne despart nu sunt mai groşi? Acum, că am făcut prezentările,
pot să-mi văd iar de somnul meu, sau doreşti să ne continuăm conversaţia pe palier?
Alice şi-a privit câteva clipe vecinul.
— Care e problema dumitale? l-a întrebat ea.
— Poftim?
— De ce afişezi figura asta distantă şi ostilă? Între vecini, am putea face un mic efort ca să ne
înţelegem sau, cel puţin, să ne prefacem.
— Domnişoară Pendelbury, am venit aici cu mult înaintea dumitale, dar, de când te-ai instalat în
apartamentul ăsta, pe care speram să-l recuperez, viaţa mea e puţin spus tulburată, iar din liniştea mea n-
a mai rămas decât o vagă amintire. De câte ori n-ai bătut la uşa mea să-mi ceri sare sau făină sau puţină
margarină, fiindcă rămăseseşi în pană tocmai când găteai pentru încântătorii dumitale prieteni? De câte
ori nu mi-ai cerut o lumânare, atunci când s-a oprit curentul? Te-ai întrebat vreodată dacă frecventele
tale intruziuni mi-au încălcat intimitatea?
— Dumneata voiai să ocupi apartamentul meu? "
Vecinul ei de palier, domnul Daldry, celibatar convins, gentleman excentric si mucalit, o determina, din niste motive obscure, sa ia in serios vorbele ghicitoarei si sa le gaseasca pe acele sase persoane care o vor conduce spre destinul ei.
De la Londra la Istanbul, Daldry se hotaraste sa o insoteasca intr-o calatorie neobisnuita...
„Barbatul care va conta cel mai mult in viata ta tocmai a trecut prin spatele tau. Ca sa-l gasesti, va trebui sa faci o calatorie lunga si sa intalnesti sase persoane care te vor conduce la el...Alice, in tine sunt doua vieti. Cea pe care o cunosti si o alta, care te asteapta de multa vreme.“
Fragment:
" Londra, vineri, 22 decembrie 1950
Aversa izbea în tavanul de sticlă de deasupra patului. Era o ploaie grea, de iarnă. Ar fi fost nevoie
de mult mai multe, pentru a spăla, în sfârşit, oraşul de murdăria războiului. Pacea n-avea decât cinci ani,
şi majoritatea cartierelor mai purtau încă stigmatele bombardamentelor. Viaţa îşi relua cursul,
raţionalizarea continua, în mai mică măsură decât în anul precedent, dar îndeajuns cât să le amintească
oamenilor de zilele în care putuseră mânca pe săturate, în care consumaseră şi altfel de carne decât cea
din conservă.
Alice îşi petrecea seara acasă, în compania găştii ei de prieteni. Sam, librar la Harrington & Sons şi
un excelent contrabasist; Anton, tâmplar şi un trompetist fără egal; Carol, infirmieră recent demobilizată
şi imediat angajată la spitalul din Chelsea; şi Eddy, care îşi câştiga pâinea din două în două zile, cântând
din gură la picioarele scării din Gara Victoria sau în crâşme, când i se dădea voie.
În acea seară, lui i-a venit ideea să dăm o raită la Brighton, a doua zi, pentru a sărbători venirea
Crăciunului. Barăcile cu atracţii, care se întindeau de-a lungul digului mare, se deschiseseră din nou, iar
într-o zi de sâmbătă, bâlciul avea să fie în toi.
Fiecare s-a scormonit după parale prin fundul buzunarelor. Eddy adunase ceva bani într-un bar din
Notting Hill, Anton primise de la patronul lui o mică primă de sfârşit de an, Carol n-avea un chior, dar
ea nu avea niciodată, aşa că vechii ei amici se obişnuiseră să plătească întotdeauna şi pentru ea, Sam îi
vânduse unei cliente americane o ediţie originală din La Traversée des apparences şi o a doua ediţie din
Doamna Dalloway, încasând astfel, într-o singură zi, salariul pe o săptămână. Cât despre Alice,
dispunea de unele economii, pe care merita să le cheltuiască: tot anul, muncise ca o smintită şi, oricum,
ar fi găsit orice scuză pentru a petrece o sâmbătă în tovărăşia prietenilor.
Vinul adus de Anton avea gust de dop şi-ţi făcea gura pungă, dar băuseră din el îndeajuns ca să
înceapă cu toţii să cânte în cor, cu tot mai multă forţă de la un cântec la altul, până când vecinul de
palier, domnul Daldry, le bătuse în uşă.
Sam, singurul care avusese curajul să deschidă, a promis că zgomotul va înceta imediat; de altfel,
era timpul să se ducă fiecare la casa lui. Domnul Daldry îi acceptase scuzele, nu fără să declare pe un
ton cam înţepat că încerca să doarmă şi că ar fi fost recunoscător dacă vecinii nu l-ar fi împiedicat s-o
facă. Menirea casei victoriene pe care o împărţeau nu era aceea de a se transforma în club de jazz. Şi-
aşa, era destul de neplăcut să le audă, prin perete, discuţiile. Apoi, se întorsese în apartamentul său, care
era chiar uşă-n uşă cu al lui Alice.
Amicii ei îşi puseseră paltoanele, fularele şi căciulile şi îşi dăduseră întâlnire a doua zi, la zece
dimineaţa, în Victoria Station, pe peronul de unde pleca trenul spre Brighton.
Rămânând singură, Alice a făcut puţină ordine în încăperea spaţioasă, care, în funcţie de momentul
din zi, îi servea ca atelier, sufragerie, salon sau dormitor.
Tocmai îşi desfăcea canapeaua extensibilă, când s-a ridicat brusc şi s-a uitat spre intrare. Cum de
avusese vecinu-său tupeul să întrerupă o petrecere atât de frumoasă, şi cu ce drept dăduse, aşa, năvală în
casa ei?
Şi-a înşfăcat şalul agăţat în cuier, s-a uitat în oglinjoara de la intrare, a pus şalul la loc, o
îmbătrânea, şi s-a dus cu pas hotărât să bată, la rândul ei, în uşa domnului Daldry. Cu mâinile în şolduri,
a aşteptat să-i deschidă.
— Spune-mi că a luat foc casa şi că isteria dumitale subită n-are alt motiv decât acela că vrei să mă
salvezi din mijlocul flăcărilor, a oftat acesta, cu un aer arogant.
— Mai întâi, în weekend, ora unsprezece seara nu e ceva exagerat şi, apoi, eu îţi suport destul de
des gamele ca să poţi şi dumneata să tolerezi puţin zgomot, o dată, când am şi eu musafiri!
— Îţi primeşti amicii ăia gălăgioşi în fiecare vineri şi, pe urmă, aveţi regretabilul obicei de a trage
cam tare la măsea, şi asta sistematic, ceea ce nu rămâne fără efect în privinţa somnului meu. Şi, ca să
ştii, eu n-am pian, gamele de care te plângi trebuie să fie opera unui alt vecin, poate a doamnei de jos.
Eu sunt pictor, domnişoară, nu muzician, iar pictura nu face zgomot. Ce liniştită era casa asta veche,
atunci când stăteam numai eu în ea!
— Pictezi? Ce pictezi, mai exact, domnule Daldry? s-a interesat Alice.
— Peisaje urbane.
— Ciudat, nu te vedeam pictor, mi te imaginam...
— Ce-ţi imaginai, domnişoară Pendelbury?
— Mă cheamă Alice, ar trebui să-mi ştii numele mic, că doar nu-ţi scapă niciuna din conversaţiile
mele.
— Ce vină am eu, dacă pereţii care ne despart nu sunt mai groşi? Acum, că am făcut prezentările,
pot să-mi văd iar de somnul meu, sau doreşti să ne continuăm conversaţia pe palier?
Alice şi-a privit câteva clipe vecinul.
— Care e problema dumitale? l-a întrebat ea.
— Poftim?
— De ce afişezi figura asta distantă şi ostilă? Între vecini, am putea face un mic efort ca să ne
înţelegem sau, cel puţin, să ne prefacem.
— Domnişoară Pendelbury, am venit aici cu mult înaintea dumitale, dar, de când te-ai instalat în
apartamentul ăsta, pe care speram să-l recuperez, viaţa mea e puţin spus tulburată, iar din liniştea mea n-
a mai rămas decât o vagă amintire. De câte ori n-ai bătut la uşa mea să-mi ceri sare sau făină sau puţină
margarină, fiindcă rămăseseşi în pană tocmai când găteai pentru încântătorii dumitale prieteni? De câte
ori nu mi-ai cerut o lumânare, atunci când s-a oprit curentul? Te-ai întrebat vreodată dacă frecventele
tale intruziuni mi-au încălcat intimitatea?
— Dumneata voiai să ocupi apartamentul meu? "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
