Cantul Vrajitoarelor - Vol 1 de Mireille Calmel. carte PDF📚
- AUTOR: Mireille Calmel
- CATEGORIA: Aventură
- NR. DE PAGINI: 195
- LIMBA: Română
Cărți «Cantul Vrajitoarelor - Vol 1 de Mireille Calmel. carte PDF📚». Rezumatul cărții:
O aventura plina de feerie, senzualitate si emotie 1483, inaltimile muntilor Vercors. Nu departe de castelul Sassenage, tanara Algonde se zbate in van sa scape din valtoarea torentului care a insfacat-o. In ciuda eforturilor sale, este purtata de apele involburate spre muntele unde se spune ca isi are salas Mélusine. Toti o credeau pierduta, dar tanara se trezeste intr-o grota subterana, langa un trup de femeie rece si vascos, care, de la brau in jos, se continua cu o coada de sarpe de mare.
Cum de a reusit sa supravietuiasca si ce juramant a trebuit sa faca astfel incat sa scape cu viata nimeni nu stie. Ce se intampla cu aceasta tanara fata a carei frumusete paleste pe zi ce trece? Ce i-a jurat zanei in schimbul vietii? Fortata sa pastreze tacerea pentru a-l proteja pe barbatul pe care il iubeste, Algonde va incerca sa scape din capcana pusa in calea ei dinainte de a se naste.
Fragment :
" — Nu, ţi-am spus NU! se revoltă Algonde, respingând mâinile lui Mathieu, care se îndreptau
cu prea multă nerăbdare spre talia ei.
— Atunci, măcar o sărutare. Una mică de tot, insistă fiul brutarului, ţuguindu-şi buzele.
— Potoleşte-te, altfel îţi trag un genunchi şi o să te linişteşti imediat! îl ameninţă adolescenta.
Nu glumea. Mathieu dădu înapoi, ca să-şi protejeze „bijuteriile”. De când erau în leagăn se
certau întruna şi ştia bine de ce era în stare drăguţa lui. Căutând un alt mod de apropiere, se
aşeză turceşte în ieslea vacii care scoase un muget de protest, în timp ce Algonde îi punea sub
ea scăunelul pentru muls.
— N-ar trebui să fie mulsă acum, râse el. Se apropie furtuna şi laptele n-o să fie bun.
— De unde ştii tu?
— Toată lumea ştie asta... Pun rămăşag că Marthe ţi-a poruncit s-o mulgi.
Algonde ridică din umeri. O ura pe camerista pe care stăpânii lor o aduceau de fiecare dată
când veneau să stea la castel. Nici Marthe n-o putea suferi pe ea, de altfel, şi nu pierdea niciun
prilej să-i amărască viaţa. De fapt, Marthe îşi arogase drepturile unei doamne de companie,
fără ca doamna Sidonie sau baronul Jacques, care era considerat unul dintre cei mai puternici
seniori din Dauphine, să aibă ceva împotrivă. Ba, mai mult, orice-ar fi spus sau ar fi făcut
camerista ei, doamna Sidonie îi găsea întotdeauna scuze. Cu timpul, Gersende, mama lui
Algonde şi intendenta casei, se obişnuise cu situaţia; pe Algonde însă nedreptatea o făcea să
sufere. Îi venea s-o strângă de gât pe ticăloasa aceea, pe cât de urâtă, pe atât de rea.
Ce-ar fi să ne logodim? îi întrerupse Mathieu şirul amar al gândurilor, făcând-o să
încremenească.
Ritmul alternativ al jeturilor de lapte care curgeau în găleată conteni când degetele lui
Algonde rămaseră nemişcate pe uger. Fata întoarse capul spre Mathieu. Tolănit acum pe o
parte, rezemat în cot, cu un pai în colţul gurii şi cu privirea jucăuşă, băiatul părea încântat că a
reuşit să-i atragă atenţia.
— Să ne logodim? Tu şi cu mine... Îl ironiză ea cu o strâmbătură sceptică, ascunzându-şi
emoţia.
I se pusese un nod în gât, fiindcă ştia că era imposibil.
— De ce nu? Mergem pe cincisprezece ani. Eu sunt o partidă bună, sunt chipeş...
— Şi mai cu seamă modest, adăugă ea, apucându-se din nou de muls.
Dacă nu se zorea, Marthe ar fi profitat de întârzierea ei ca s-o pedepsească. Algonde nu
voia să-i dea această satisfacţie. Fireşte că Jacques de Sassenage avea toată încrederea în
intendenta lui şi nu-şi prea pleca urechea la plângerile lui Marthe în legătură cu Algonde, dar, de
fiecare dată când stăpânii erau la castel, adolescenta era cu ochii-n patru. Simţea că doamna
Sidonie şi camerista ei erau legate printr-un secret.
— Te-ar zgâria pe limbă, nu-i aşa?
Algonde tresări. Mathieu nu se lăsa.
— Ce m-ar zgâria pe limbă? repetă ea.
— Să mărturiseşti că mă placi, desigur!
— Ştii ce mi-ar plăcea? Să te întorci la cuptoarele tale. N-auzi că te strigă taică-tău?
Refuzând să continue această conversaţie, Algonde consideră că mulsese destul lapte ca să
satisfacă dorinţa lui Marthe de a tampona cu el obrazul doamnei Sidonie. Dădu la o parte
scăunelul şi acoperi recipientul. Văzând-o gata de plecare, Mathieu scuipă firul de pai din gură,
îşi întinse picioarele lungi şi se ridică alene, cu nădragii plini de paie.
— Să ştii că, dacă mă tot respingi, s-ar putea să mă îndrăgostesc de alta, o ameninţă el,
scuturându-şi turul pantalonilor.
— Mare pagubă!
Ţinând cu o mână găleata, Algonde îşi trase cu cealaltă mână cosiţa lungă de culoarea
castanelor pe pieptul care începea să capete rotunjimi îmbietoare. Talia subţire, strânsă de
cordonul şorţului, o făcea să pară şi mai gingaşă. Dar tot farmecul ei stătea în blândeţea
chipului, pe care buzele fin conturate răspundeau privirii vioaie a ochilor de culoare verde
cenuşie. Era de departe cea mai frumoasă dintre fetele de pe lângă castel.
Mathieu, care avea o fire veselă şi glumeaţă, nu putea suferi s-o vadă tristă. Înconjură cu
braţele gâtul vacii şi-şi aţinti ochii verzi ca smaraldul în cei placizi ai animalului.
— Ia spune-i şi tu, Blanchette...
Comicul situaţiei descreţi în sfârşit fruntea lui Algonde. Nu putea rămâne prea mult timp
serioasă când drăcuşorul acela era în preajma ei. Of, dacă n-ar fi fost aşteptată la castel!
— Vă doresc multă fericire, conchise ea, întorcându-le spatele.
Zadarnic însă. Din trei paşi, Mathieu ajunse lângă ea, în timp ce Blanchette mugea în urma
lui.
— Vezi? Pe ea o apucă disperarea când o părăsesc...
— Nu e disperare, ci consternare.
Văzând că n-avea nici o şansă în ziua aceea, Mathieu renunţă şi trase un şut răzbunător într-
o piatră care zăcea în pragul staulului, expediind-o în depărtare.
Intrară amândoi în curtea interioară a castelului şi trecură pe lângă grajduri, unde grăjdarul
buşona caii care, în ciuda îngrijirilor şi a mângâierilor, loveau boxele cu copita, îşi scuturau
capetele şi fornăiau.
Mathieu îşi înălţă privirea. Era puţin trecut de amiază. Cerul părea jos şi întunecat. Domnea o
zăpuşeală înăbuşitoare. Se anunţa o furtună. Una violentă, fără îndoială. Loviturile repetate ale
ciocanului potcovarului pe nicovală stârneau roiuri de scântei la câţiva paşi de cei doi tineri.
Jeannot obişnuia să le arunce câte o glumă când îi vedea împreună. Acum însă, concentrat
asupra muncii lui, nici nu-i observă. Nu se ştie dacă pricina era apropierea furtunii sau faptul că
doamna Sidonie şi baronul Jacques se aflau la castel, dar, în această primă zi de august a
anului de graţie 1483, la Sassenage plutea în aer o tensiune neobişnuită. Mathieu refuză să-i
cadă şi el pradă.
— Chiar ai văzut-o pe Melusine? întrebă el când ajunseră la treptele de la intrarea în donjonul
prin care se pătrundea în castelul de o austeritate neschimbată de sute de ani.
Construit în vârful colinei Cotes, acesta domina râul Isere la nord, satul şi defileul Furonului la
est.
— Doar ştii bine, replică Algonde, coborând vocea.
— Ba nu ştiu deloc. Nu eram acolo, sub munte.
— Nu era nimeni acolo în afară de mine, aşa că, o dată pentru totdeauna, Mathieu, nu mă
mai sâcâi cu povestea asta!
— Cum porunceşti, prinţesă...
Şi-i făcu o plecăciune adâncă.
— ...Rămâne pe diseară, adăugă el, înainte de a o lua la goană cât îl ţineau picioarele.
Oscilând între iritare şi tristeţe, Algonde îl privi dispărând după colţul impunătoarei clădiri, ca
să se îndrepte spre brutăria aflată lângă zidul interior al curţii, ca şi fierăria, grajdul, capela şi
odăile slujitorilor. „în fiecare zi aceeaşi întrebare, în fiecare zi acelaşi răspuns”, îşi zise ea.
Altul însă nu-i putea oferi... "
Cum de a reusit sa supravietuiasca si ce juramant a trebuit sa faca astfel incat sa scape cu viata nimeni nu stie. Ce se intampla cu aceasta tanara fata a carei frumusete paleste pe zi ce trece? Ce i-a jurat zanei in schimbul vietii? Fortata sa pastreze tacerea pentru a-l proteja pe barbatul pe care il iubeste, Algonde va incerca sa scape din capcana pusa in calea ei dinainte de a se naste.
Fragment :
" — Nu, ţi-am spus NU! se revoltă Algonde, respingând mâinile lui Mathieu, care se îndreptau
cu prea multă nerăbdare spre talia ei.
— Atunci, măcar o sărutare. Una mică de tot, insistă fiul brutarului, ţuguindu-şi buzele.
— Potoleşte-te, altfel îţi trag un genunchi şi o să te linişteşti imediat! îl ameninţă adolescenta.
Nu glumea. Mathieu dădu înapoi, ca să-şi protejeze „bijuteriile”. De când erau în leagăn se
certau întruna şi ştia bine de ce era în stare drăguţa lui. Căutând un alt mod de apropiere, se
aşeză turceşte în ieslea vacii care scoase un muget de protest, în timp ce Algonde îi punea sub
ea scăunelul pentru muls.
— N-ar trebui să fie mulsă acum, râse el. Se apropie furtuna şi laptele n-o să fie bun.
— De unde ştii tu?
— Toată lumea ştie asta... Pun rămăşag că Marthe ţi-a poruncit s-o mulgi.
Algonde ridică din umeri. O ura pe camerista pe care stăpânii lor o aduceau de fiecare dată
când veneau să stea la castel. Nici Marthe n-o putea suferi pe ea, de altfel, şi nu pierdea niciun
prilej să-i amărască viaţa. De fapt, Marthe îşi arogase drepturile unei doamne de companie,
fără ca doamna Sidonie sau baronul Jacques, care era considerat unul dintre cei mai puternici
seniori din Dauphine, să aibă ceva împotrivă. Ba, mai mult, orice-ar fi spus sau ar fi făcut
camerista ei, doamna Sidonie îi găsea întotdeauna scuze. Cu timpul, Gersende, mama lui
Algonde şi intendenta casei, se obişnuise cu situaţia; pe Algonde însă nedreptatea o făcea să
sufere. Îi venea s-o strângă de gât pe ticăloasa aceea, pe cât de urâtă, pe atât de rea.
Ce-ar fi să ne logodim? îi întrerupse Mathieu şirul amar al gândurilor, făcând-o să
încremenească.
Ritmul alternativ al jeturilor de lapte care curgeau în găleată conteni când degetele lui
Algonde rămaseră nemişcate pe uger. Fata întoarse capul spre Mathieu. Tolănit acum pe o
parte, rezemat în cot, cu un pai în colţul gurii şi cu privirea jucăuşă, băiatul părea încântat că a
reuşit să-i atragă atenţia.
— Să ne logodim? Tu şi cu mine... Îl ironiză ea cu o strâmbătură sceptică, ascunzându-şi
emoţia.
I se pusese un nod în gât, fiindcă ştia că era imposibil.
— De ce nu? Mergem pe cincisprezece ani. Eu sunt o partidă bună, sunt chipeş...
— Şi mai cu seamă modest, adăugă ea, apucându-se din nou de muls.
Dacă nu se zorea, Marthe ar fi profitat de întârzierea ei ca s-o pedepsească. Algonde nu
voia să-i dea această satisfacţie. Fireşte că Jacques de Sassenage avea toată încrederea în
intendenta lui şi nu-şi prea pleca urechea la plângerile lui Marthe în legătură cu Algonde, dar, de
fiecare dată când stăpânii erau la castel, adolescenta era cu ochii-n patru. Simţea că doamna
Sidonie şi camerista ei erau legate printr-un secret.
— Te-ar zgâria pe limbă, nu-i aşa?
Algonde tresări. Mathieu nu se lăsa.
— Ce m-ar zgâria pe limbă? repetă ea.
— Să mărturiseşti că mă placi, desigur!
— Ştii ce mi-ar plăcea? Să te întorci la cuptoarele tale. N-auzi că te strigă taică-tău?
Refuzând să continue această conversaţie, Algonde consideră că mulsese destul lapte ca să
satisfacă dorinţa lui Marthe de a tampona cu el obrazul doamnei Sidonie. Dădu la o parte
scăunelul şi acoperi recipientul. Văzând-o gata de plecare, Mathieu scuipă firul de pai din gură,
îşi întinse picioarele lungi şi se ridică alene, cu nădragii plini de paie.
— Să ştii că, dacă mă tot respingi, s-ar putea să mă îndrăgostesc de alta, o ameninţă el,
scuturându-şi turul pantalonilor.
— Mare pagubă!
Ţinând cu o mână găleata, Algonde îşi trase cu cealaltă mână cosiţa lungă de culoarea
castanelor pe pieptul care începea să capete rotunjimi îmbietoare. Talia subţire, strânsă de
cordonul şorţului, o făcea să pară şi mai gingaşă. Dar tot farmecul ei stătea în blândeţea
chipului, pe care buzele fin conturate răspundeau privirii vioaie a ochilor de culoare verde
cenuşie. Era de departe cea mai frumoasă dintre fetele de pe lângă castel.
Mathieu, care avea o fire veselă şi glumeaţă, nu putea suferi s-o vadă tristă. Înconjură cu
braţele gâtul vacii şi-şi aţinti ochii verzi ca smaraldul în cei placizi ai animalului.
— Ia spune-i şi tu, Blanchette...
Comicul situaţiei descreţi în sfârşit fruntea lui Algonde. Nu putea rămâne prea mult timp
serioasă când drăcuşorul acela era în preajma ei. Of, dacă n-ar fi fost aşteptată la castel!
— Vă doresc multă fericire, conchise ea, întorcându-le spatele.
Zadarnic însă. Din trei paşi, Mathieu ajunse lângă ea, în timp ce Blanchette mugea în urma
lui.
— Vezi? Pe ea o apucă disperarea când o părăsesc...
— Nu e disperare, ci consternare.
Văzând că n-avea nici o şansă în ziua aceea, Mathieu renunţă şi trase un şut răzbunător într-
o piatră care zăcea în pragul staulului, expediind-o în depărtare.
Intrară amândoi în curtea interioară a castelului şi trecură pe lângă grajduri, unde grăjdarul
buşona caii care, în ciuda îngrijirilor şi a mângâierilor, loveau boxele cu copita, îşi scuturau
capetele şi fornăiau.
Mathieu îşi înălţă privirea. Era puţin trecut de amiază. Cerul părea jos şi întunecat. Domnea o
zăpuşeală înăbuşitoare. Se anunţa o furtună. Una violentă, fără îndoială. Loviturile repetate ale
ciocanului potcovarului pe nicovală stârneau roiuri de scântei la câţiva paşi de cei doi tineri.
Jeannot obişnuia să le arunce câte o glumă când îi vedea împreună. Acum însă, concentrat
asupra muncii lui, nici nu-i observă. Nu se ştie dacă pricina era apropierea furtunii sau faptul că
doamna Sidonie şi baronul Jacques se aflau la castel, dar, în această primă zi de august a
anului de graţie 1483, la Sassenage plutea în aer o tensiune neobişnuită. Mathieu refuză să-i
cadă şi el pradă.
— Chiar ai văzut-o pe Melusine? întrebă el când ajunseră la treptele de la intrarea în donjonul
prin care se pătrundea în castelul de o austeritate neschimbată de sute de ani.
Construit în vârful colinei Cotes, acesta domina râul Isere la nord, satul şi defileul Furonului la
est.
— Doar ştii bine, replică Algonde, coborând vocea.
— Ba nu ştiu deloc. Nu eram acolo, sub munte.
— Nu era nimeni acolo în afară de mine, aşa că, o dată pentru totdeauna, Mathieu, nu mă
mai sâcâi cu povestea asta!
— Cum porunceşti, prinţesă...
Şi-i făcu o plecăciune adâncă.
— ...Rămâne pe diseară, adăugă el, înainte de a o lua la goană cât îl ţineau picioarele.
Oscilând între iritare şi tristeţe, Algonde îl privi dispărând după colţul impunătoarei clădiri, ca
să se îndrepte spre brutăria aflată lângă zidul interior al curţii, ca şi fierăria, grajdul, capela şi
odăile slujitorilor. „în fiecare zi aceeaşi întrebare, în fiecare zi acelaşi răspuns”, îşi zise ea.
Altul însă nu-i putea oferi... "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
