Femeia pirat Vol.2 Jocul umbrelor de Mireille Calmel. carte PDF📚
- AUTOR: Mireille Calmel
- CATEGORIA: Cărți romantice
- NR. DE PAGINI: 402
- LIMBA: Română
Cărți «Femeia pirat Vol.2 Jocul umbrelor de Mireille Calmel. carte PDF📚». Rezumatul cărții:
Razbunare- acesta este singurul cuvant care salasluieste in mintea si in inima lui Mary Read in vreme ce se indreapta spre Venetia. Sotul ei mult iubit a fost asasinat, in vreme ce fetita i-a fost rapita si, probabil, ucisa. Dar ea nu este o femeie ca oricare alta, este femeia pirat, o luptatoare care nu se resemneaza in fata nenorocirilor ce se abat asupra ei.
Porneste pe urmele blestematei de Emma de Mortefontaine pentru a dobandi comoara mult visata. Pe parcurs isi va da seama ca, de fapt, comoara cea ascunsa este alta... Craniul din Lubaantum a ramas pana in zilele noastre unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii, si descoperirea lui a constituit telul eroinei noastre. Dar numai pana cand viata ei a ajuns la o raspantie, si din acel moment deviza ei s-ar putea rezuma la trei cuvinte: libertate- egalitate- fraternitate, trei cuvinte inchinate unui vis maret... si o lupta pe masura.
Fragment :
" Căruţa se opri cu scârţâit de roţi, acoperind suspinele lui
Niklaus Olgersen Junior. Cu mânuţa strânsă în mâna mamei sale,
privea cele două sicrie de pe platforma de lemn, care se
clătinau, deşi caii mergeau la pas. Se gândi la Milia şi la tatăl lui.
Se gândi la veselia lor şi la poznele pe care le născoceau mereu
ca să-i necăjească. El, împreună cu Mary Ann, sora lui.
Strânse şi mai tare mâna care o strivea deja pe a lui.
Nu simţea această durere. Ea nu reprezenta decât o parte
infimă din durerea care-i străpungea inima, trupul, sufletul şi
oasele.
Întoarse capul spre mama lui care, dreaptă şi demnă în rochia
neagră de văduvă, păşea alături de el, lăsând în urmă hanul La
trei potcoave şi, odată cu el, tot trecutul. Mary Read Olgersen
avea chipul crispat, dar ochii îi erau uscaţi.
De la înălţimea celor patru ani ai lui, Junior îşi stăpâni
lacrimile.
Ştia ce înseamnă atitudinea mamei lui. În ciuda vârstei sale
atât de fragede, simţea acelaşi lucru de când îl dezlegaseră pe
tatăl lui de stâlpul unde-l ţintuise Emma de Mortefontaine
înainte de a-l asasina, de când desluşise teroarea de pe chipul
tumefiat al dădacei lui, şi, mai ales, de când şi-o închipuia pe
Ann prizonieră a acestei femei crude şi nemiloase.
Îşi şterse nasul cu mâneca, luând-o pe drumul care ducea
către bisericuţa din Breda.
Mama lui nu avusese curajul să-l anunţe pe naşul său, Hans
Vanderluck, nici pe foştii lor tovarăşi de arme. Nu avea nevoie
nici de îmbărbătările, nici de ajutorul acestora.
Îi explicase lucrurile acestea. Mama lui, atât de diferită de alte
mame, îi explicase tot, considerând că de-acum el putea
înţelege orice, şi, mai ales, că trebuia să crească. Repede. Prin
forţa împrejurărilor. La fel ca ea, pe vremuri. Pe când nu era
decât o copiliţă pradă suferinţei.
Junior ascultă nepăsător furtuna dezlănțuindu-se deasupra
capetelor lor. Nici maică-sa nu păru s-o simtă. Bagajele lor erau
făcute. Notarul primise dispoziţii să încheie actele de vânzare a
hanului cu acel cumpărător pe care-l găsiseră în ziua dinaintea
crimei. De îndată ce sicriele aveau să fie acoperite cu pământul
negru din Breda, vor pleca. Purtând în inimi aceeaşi hotărâre.
Numele acesteia era „răzbunare”.
Mary nu luase cu ea nimic, în afara lucrurilor strict necesare.
Aşa încât la plecare, în acea zi de 16 septembrie 1700, bagajele
ei şi cele ale fiului său încăpuseră în cele două genţi de piele
agăţate de o parte şi de alta a şeii calului. Alesese cel mai bun
cal, roibul preferat al lui Niklaus. Îmbrăcată în straie bărbăteşti,
ca să poată purta sabie şi pistol, înşeuă calul, apoi îl strigă pe
Junior, care-şi făcea de lucru cu căţelul lui, Toby.
— Trebuie sa plecăm, Junior.
— Fii cuminte! îi spuse încă o dată copilul căţelului legat de
copacul său preferat, nucul care le oferise de atâtea ori, lui şi
surioarei sale, refugiu în crengile lui.
— N-avea grijă, băieţaş, îl asigură notarul, care venise să ia
cheile clădirii cu obloanele deja coborâte, o să am grijă de el.
Junior dădu din cap, îl mângâie pentru ultima dată pe Toby,
care scâncea, şi-i şopti la ureche:
— Nu fi supărat, Toby. Ai să vezi că o s-o aducem înapoi pe
Ann.
Apoi, fără să mai asculte lătratul disperat al căţelului şi
ignorând eforturile pe care animalul le făcea ca să se dezlege şi
să-l urmeze, o rupse la fugă pe urmele mamei sale.
Mary voia să profite de vremea bună care se anunţa. Era încă
devreme şi aveau de mers călare o bună bucată de drum până
la primul popas. Mary îl săltă pe Junior în şa, în faţa ei.
— Luaţi asta, doamna Olgersen, îi spuse notarul, ajungând în
dreptul lor.
— Mulţumesc, răspunse ea, luând punga dolofană pe care i-o
întindea acesta. Am să vă scriu ca să vă dau de veste unde să-
mi trimiteţi, după vânzare, restul de bani.
— Dacă mai rămâneați câteva zile, insistă el, totul s-ar fi
rezolvat. "
Porneste pe urmele blestematei de Emma de Mortefontaine pentru a dobandi comoara mult visata. Pe parcurs isi va da seama ca, de fapt, comoara cea ascunsa este alta... Craniul din Lubaantum a ramas pana in zilele noastre unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii, si descoperirea lui a constituit telul eroinei noastre. Dar numai pana cand viata ei a ajuns la o raspantie, si din acel moment deviza ei s-ar putea rezuma la trei cuvinte: libertate- egalitate- fraternitate, trei cuvinte inchinate unui vis maret... si o lupta pe masura.
Fragment :
" Căruţa se opri cu scârţâit de roţi, acoperind suspinele lui
Niklaus Olgersen Junior. Cu mânuţa strânsă în mâna mamei sale,
privea cele două sicrie de pe platforma de lemn, care se
clătinau, deşi caii mergeau la pas. Se gândi la Milia şi la tatăl lui.
Se gândi la veselia lor şi la poznele pe care le născoceau mereu
ca să-i necăjească. El, împreună cu Mary Ann, sora lui.
Strânse şi mai tare mâna care o strivea deja pe a lui.
Nu simţea această durere. Ea nu reprezenta decât o parte
infimă din durerea care-i străpungea inima, trupul, sufletul şi
oasele.
Întoarse capul spre mama lui care, dreaptă şi demnă în rochia
neagră de văduvă, păşea alături de el, lăsând în urmă hanul La
trei potcoave şi, odată cu el, tot trecutul. Mary Read Olgersen
avea chipul crispat, dar ochii îi erau uscaţi.
De la înălţimea celor patru ani ai lui, Junior îşi stăpâni
lacrimile.
Ştia ce înseamnă atitudinea mamei lui. În ciuda vârstei sale
atât de fragede, simţea acelaşi lucru de când îl dezlegaseră pe
tatăl lui de stâlpul unde-l ţintuise Emma de Mortefontaine
înainte de a-l asasina, de când desluşise teroarea de pe chipul
tumefiat al dădacei lui, şi, mai ales, de când şi-o închipuia pe
Ann prizonieră a acestei femei crude şi nemiloase.
Îşi şterse nasul cu mâneca, luând-o pe drumul care ducea
către bisericuţa din Breda.
Mama lui nu avusese curajul să-l anunţe pe naşul său, Hans
Vanderluck, nici pe foştii lor tovarăşi de arme. Nu avea nevoie
nici de îmbărbătările, nici de ajutorul acestora.
Îi explicase lucrurile acestea. Mama lui, atât de diferită de alte
mame, îi explicase tot, considerând că de-acum el putea
înţelege orice, şi, mai ales, că trebuia să crească. Repede. Prin
forţa împrejurărilor. La fel ca ea, pe vremuri. Pe când nu era
decât o copiliţă pradă suferinţei.
Junior ascultă nepăsător furtuna dezlănțuindu-se deasupra
capetelor lor. Nici maică-sa nu păru s-o simtă. Bagajele lor erau
făcute. Notarul primise dispoziţii să încheie actele de vânzare a
hanului cu acel cumpărător pe care-l găsiseră în ziua dinaintea
crimei. De îndată ce sicriele aveau să fie acoperite cu pământul
negru din Breda, vor pleca. Purtând în inimi aceeaşi hotărâre.
Numele acesteia era „răzbunare”.
Mary nu luase cu ea nimic, în afara lucrurilor strict necesare.
Aşa încât la plecare, în acea zi de 16 septembrie 1700, bagajele
ei şi cele ale fiului său încăpuseră în cele două genţi de piele
agăţate de o parte şi de alta a şeii calului. Alesese cel mai bun
cal, roibul preferat al lui Niklaus. Îmbrăcată în straie bărbăteşti,
ca să poată purta sabie şi pistol, înşeuă calul, apoi îl strigă pe
Junior, care-şi făcea de lucru cu căţelul lui, Toby.
— Trebuie sa plecăm, Junior.
— Fii cuminte! îi spuse încă o dată copilul căţelului legat de
copacul său preferat, nucul care le oferise de atâtea ori, lui şi
surioarei sale, refugiu în crengile lui.
— N-avea grijă, băieţaş, îl asigură notarul, care venise să ia
cheile clădirii cu obloanele deja coborâte, o să am grijă de el.
Junior dădu din cap, îl mângâie pentru ultima dată pe Toby,
care scâncea, şi-i şopti la ureche:
— Nu fi supărat, Toby. Ai să vezi că o s-o aducem înapoi pe
Ann.
Apoi, fără să mai asculte lătratul disperat al căţelului şi
ignorând eforturile pe care animalul le făcea ca să se dezlege şi
să-l urmeze, o rupse la fugă pe urmele mamei sale.
Mary voia să profite de vremea bună care se anunţa. Era încă
devreme şi aveau de mers călare o bună bucată de drum până
la primul popas. Mary îl săltă pe Junior în şa, în faţa ei.
— Luaţi asta, doamna Olgersen, îi spuse notarul, ajungând în
dreptul lor.
— Mulţumesc, răspunse ea, luând punga dolofană pe care i-o
întindea acesta. Am să vă scriu ca să vă dau de veste unde să-
mi trimiteţi, după vânzare, restul de bani.
— Dacă mai rămâneați câteva zile, insistă el, totul s-ar fi
rezolvat. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
