Viata pe un peron de Octavian Paler. carte PDF📚
- AUTOR: Octavian Paler
- CATEGORIA: Romane Conteporane
- NR. DE PAGINI: 79
- LIMBA: Română
Cărți «Viata pe un peron de Octavian Paler. carte PDF📚». Rezumatul cărții:
Un barbat si o femeie se intalnesc pe peronul unei gari pustii. El este profesor si a fugit din orasul in care locuia, terorizat de imblanzitorii de cobre. Ea se numeste Eleonora si si-a parasit la randul ei orasul de teama dresorilor de caini.
Gara in care cei doi asteapta pare rupta de lume: ceasul nu functioneaza, iar pe un panou sunt notate orele sosirilor si plecarilor, insa nu si destinatiile trenurilor. In apropiere nu se afla decat o mlastina, iar dincolo de ea – desertul. Profesorul si Eleonora sunt convinsi ca pot incepe aici o viata noua, pana in ziua cand din pustiu isi fac aparitia imblinzitorii de cobre, dand tircoale refugiului lor.
Fragment :
" De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum
a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar
dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor
putrezi aici.
De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori,
moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei.
M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, domnilor, că a
fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator
sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu.
Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o
grotă. Iar eu sînt aici ca un sfînt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfînt
n-ar trebui să-i fie frică. Eu sînt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi
jumătate sfînt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet,
trebuie să aparţii unui Dumnezeu.
Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l
serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul
ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei
s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit
pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările
cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de
aşteptare ori vîntului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe
care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.
Ce vreţi predicator mai
ratat decît unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu pustiul şi are nevoie de oameni? Şi
care, neputînd ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi
dumneavoastră trec cîrdurile de ciori care zboară peste cîmpul din faţa gării şi, odată cu
umbra lor, se rotesc amintirile întîmplărilor care m-au adus pe acest peron; sînt apoi
săptămînile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cît am stat împreună cu Eleonora aici,
drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblînzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am
visat, tufele de aţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, cîte lucruri ne
despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de
spus totul, şi dacă pînă atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.
Sînt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-
mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar
dintr-un punct de vedere sînt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar
Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-
mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sînt mai liber
decît a fost vreodată orice păcătos.
Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că
au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a
lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită
nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină.
O să mă
întrebaţi: "Dar unde e personalul?" Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu
pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza
netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas
obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă
normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă
în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a
devenit zadarnic.
În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum
e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o
vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale
Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se
pierde linia ferată.
O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după
cîteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să
traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gara. Altă
explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire,
vîntul bate de obicei dinspre cîmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smîrcurilor.
Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele,
exacte pînă la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele
localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea impor-
tanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să
nu întîrzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri.
Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit
prin toată gara, luînd fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi
unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gînduri, mai ales că există o sală de aşteptare
aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu.
În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi
luminoase. Sînt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi,
dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri
răspîndesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea,
însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucît trebuie să vă spun că,
noaptea, suflă un vînt continuu şi monoton. Porneşte curînd după asfinţitul soarelui şi
încetează abia spre dimineaţă.
Se văd mai întîi trîmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu,
stîrnit din iarba uscată şi mai ales de pe porţiunile de pămînt gol dinspre pădure. Ceva mai
tîrziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două
becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu
pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu. "
Gara in care cei doi asteapta pare rupta de lume: ceasul nu functioneaza, iar pe un panou sunt notate orele sosirilor si plecarilor, insa nu si destinatiile trenurilor. In apropiere nu se afla decat o mlastina, iar dincolo de ea – desertul. Profesorul si Eleonora sunt convinsi ca pot incepe aici o viata noua, pana in ziua cand din pustiu isi fac aparitia imblinzitorii de cobre, dand tircoale refugiului lor.
Octavian Paler sa nascut la 2 iulie 1926, in comuna Lisa, judetul Brasov.
Va urma, ca bursier, Liceul „Spiru Haret” din Bucuresti (1937‑1944), facand insa ultima clasa la Liceul „Radu Negru” din Fagaras si sustinand bacalaureatul la Sibiu, in 1945. Este, concomitent, student la Facultatea de Litere si Filosofie, respectiv Facultatea de Drept din Bucuresti (1945-1949).
Va urma, ca bursier, Liceul „Spiru Haret” din Bucuresti (1937‑1944), facand insa ultima clasa la Liceul „Radu Negru” din Fagaras si sustinand bacalaureatul la Sibiu, in 1945. Este, concomitent, student la Facultatea de Litere si Filosofie, respectiv Facultatea de Drept din Bucuresti (1945-1949).
Fragment :
" De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum
a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar
dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor
putrezi aici.
De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori,
moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei.
M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, domnilor, că a
fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator
sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu.
Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o
grotă. Iar eu sînt aici ca un sfînt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfînt
n-ar trebui să-i fie frică. Eu sînt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi
jumătate sfînt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet,
trebuie să aparţii unui Dumnezeu.
Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l
serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul
ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei
s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit
pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările
cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de
aşteptare ori vîntului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe
care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.
Ce vreţi predicator mai
ratat decît unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu pustiul şi are nevoie de oameni? Şi
care, neputînd ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi
dumneavoastră trec cîrdurile de ciori care zboară peste cîmpul din faţa gării şi, odată cu
umbra lor, se rotesc amintirile întîmplărilor care m-au adus pe acest peron; sînt apoi
săptămînile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cît am stat împreună cu Eleonora aici,
drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblînzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am
visat, tufele de aţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, cîte lucruri ne
despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de
spus totul, şi dacă pînă atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.
Sînt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-
mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar
dintr-un punct de vedere sînt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar
Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-
mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sînt mai liber
decît a fost vreodată orice păcătos.
Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că
au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a
lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită
nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină.
O să mă
întrebaţi: "Dar unde e personalul?" Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu
pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza
netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas
obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă
normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă
în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a
devenit zadarnic.
În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum
e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o
vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale
Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se
pierde linia ferată.
O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după
cîteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să
traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gara. Altă
explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire,
vîntul bate de obicei dinspre cîmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smîrcurilor.
Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele,
exacte pînă la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele
localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea impor-
tanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să
nu întîrzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri.
Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit
prin toată gara, luînd fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi
unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gînduri, mai ales că există o sală de aşteptare
aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu.
În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi
luminoase. Sînt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi,
dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri
răspîndesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea,
însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucît trebuie să vă spun că,
noaptea, suflă un vînt continuu şi monoton. Porneşte curînd după asfinţitul soarelui şi
încetează abia spre dimineaţă.
Se văd mai întîi trîmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu,
stîrnit din iarba uscată şi mai ales de pe porţiunile de pămînt gol dinspre pădure. Ceva mai
tîrziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două
becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu
pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
