Doamna Furata de Nora Roberts. citește online gratis romane de dragoste .pdf📚
- AUTOR: Nora Roberts
- CATEGORIA: Cărți romantice
- NR. DE PAGINI: 279
- LIMBA: Română
Cărți «Doamna Furata de Nora Roberts. citește online gratis romane de dragoste .pdf📚». Rezumatul cărții:
Admiratorii au citit deja peste cincizeci de milioane de exemplare din cartile ei. Acum, Nora Roberts, autoarea romanului Sanctuar, figurand cu aproape toate cartile pe lista de bestseller-uri a ziarului New York Times, ne ofera cea mai captivanta povestire pe care a scris-o vreodata.
In Maine domneste un ger naprasnic, cand doctorita Miranda Jones se intoarce in casa familiei sale, dupa un agitat turneu de conferinte. Dar sangele ii ingheata in vine cand, deodata, simte taisul pumnalului pe gatul ei.
Agresorul nevazut ii fura bagajele, ii taie cauciucurile masinii si dispare. Profund zguduita, Miranda se hotaraste sa uite toata intamplarea. Diversiunea apare cand e chemata in Italia pentru a verifica autenticitatea unei sculpturi renascentiste de bronz a unui curtezan din familia Medici, cunoscuta sub numele de; Doamna Intunecata. Dar, in loc sa cimenteze prestigiul Mirandei ca experta in domeniu, aceasta misiune este pe punctul s-o distruga, fiindu-i pusa la indoiala competenta profesionala.
Fragment :
" "Frumuseţea este singura raţiune a sa însăşi de a exista."
Emerson
Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oaselor. Zăpada unui viscol de la
începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era
de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba
brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului.
Era luna martie în Maine.
Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de
Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii.
Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la
hoteluri în campusuri universitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta
să ajungă.
Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe,
suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar
timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe îndatoririle.
Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite
vreodată.
Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea
Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii
lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al
societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine.
Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe
accelerator. Viteza la volan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se deplaseze
repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp.
Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei
maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era
stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost.
Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se
făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua
învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o
vorbire răspicată şi energică, adeseori frizînd afectarea.
Dar dădea rezultate.
Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era
strict din Noua Anglie. Îngustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte
pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă
într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea
cazurilor, gravi.
Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate
cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca
oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti
ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca
apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată.
Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de
zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte
moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda
îşi imaginase acei copaci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau
să reziste vîntului.
Deşi nu considera că-şi mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroşi şi
răşchiraţi, dar stînd în şir ca soldaţii bătrîni de-a lungul dîmbului.
Şoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele
părţi. Mare şi sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, muşcau din maluri cu o foame
continuă. Promontoriul încîrligat se înălţa, cu vîrful bulbucat ca un deget artritic şi
împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea şi pămîntul.
Dincolo de ea, unde
terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălţa săgeata albă a farului care păzea coasta.
În copilărie, casa fusese refugiul şi bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia
acolo. Amelia Jones confirmase tradiţia familiei şi trăise aşa cum poftea, spusese ce-i
trecea prin minte şi întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi
nepoţi ai ei.
Miranda o adorase. Singura suferinţă adevărată pe care o cunoscuse în viaţa ei
fusese la moartea Ameliei -pe neanunţate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă.
Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor
şi colecţia de artă, Mirandei şi fratelui ei.
Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorinţa de a
deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase
un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu
adevărat lui Elizabeth. "
In Maine domneste un ger naprasnic, cand doctorita Miranda Jones se intoarce in casa familiei sale, dupa un agitat turneu de conferinte. Dar sangele ii ingheata in vine cand, deodata, simte taisul pumnalului pe gatul ei.
Agresorul nevazut ii fura bagajele, ii taie cauciucurile masinii si dispare. Profund zguduita, Miranda se hotaraste sa uite toata intamplarea. Diversiunea apare cand e chemata in Italia pentru a verifica autenticitatea unei sculpturi renascentiste de bronz a unui curtezan din familia Medici, cunoscuta sub numele de; Doamna Intunecata. Dar, in loc sa cimenteze prestigiul Mirandei ca experta in domeniu, aceasta misiune este pe punctul s-o distruga, fiindu-i pusa la indoiala competenta profesionala.
Fragment :
" "Frumuseţea este singura raţiune a sa însăşi de a exista."
Emerson
Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oaselor. Zăpada unui viscol de la
începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era
de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba
brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului.
Era luna martie în Maine.
Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de
Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii.
Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la
hoteluri în campusuri universitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta
să ajungă.
Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe,
suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar
timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe îndatoririle.
Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite
vreodată.
Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea
Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii
lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al
societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine.
Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe
accelerator. Viteza la volan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se deplaseze
repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp.
Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei
maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era
stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost.
Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se
făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua
învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o
vorbire răspicată şi energică, adeseori frizînd afectarea.
Dar dădea rezultate.
Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era
strict din Noua Anglie. Îngustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte
pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă
într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea
cazurilor, gravi.
Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate
cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca
oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti
ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca
apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată.
Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de
zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte
moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda
îşi imaginase acei copaci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau
să reziste vîntului.
Deşi nu considera că-şi mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroşi şi
răşchiraţi, dar stînd în şir ca soldaţii bătrîni de-a lungul dîmbului.
Şoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele
părţi. Mare şi sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, muşcau din maluri cu o foame
continuă. Promontoriul încîrligat se înălţa, cu vîrful bulbucat ca un deget artritic şi
împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea şi pămîntul.
Dincolo de ea, unde
terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălţa săgeata albă a farului care păzea coasta.
În copilărie, casa fusese refugiul şi bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia
acolo. Amelia Jones confirmase tradiţia familiei şi trăise aşa cum poftea, spusese ce-i
trecea prin minte şi întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi
nepoţi ai ei.
Miranda o adorase. Singura suferinţă adevărată pe care o cunoscuse în viaţa ei
fusese la moartea Ameliei -pe neanunţate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă.
Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor
şi colecţia de artă, Mirandei şi fratelui ei.
Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorinţa de a
deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase
un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu
adevărat lui Elizabeth. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
