industriale care apăreau în alte părţi ale lumii. Ca şi dinastia Ming, shogunatul Tokugawa a ales în mod deliberat, cu câteva excepţii, să se izoleze de restul lumii. Poate că acest lucru nu a oprit activităţile economice din Japonia, însă a diminuat puterea relativă a statului japonez. Dispreţuind implicarea în comerţ şi fiindu-le interzis să călătorească ori să îşi etaleze armele în afara ocaziilor ceremoniale, samuraii subordonaţi seniorilor lor duceau e viaţă ritualizată şi plictisitoare. Timp de două secole, întregul sistem militar s-a osificat, astfel că, atunci când au sosit faimoasele „corăbii negre” ale comodorului Perry, în 1853, guvernul japonez nu a avut de ales şi a trebuit să accepte cererile americanilor privind aprovizionarea cu cărbuni şi alte facilităţi.

La începutul perioadei sale de consolidare politică şi dezvoltare economică, Rusia semăna cu Japonia în anumite privinţe. Deşi foarte îndepărtat din punct de vedere geografic de Occident – parţial din cauza comunicaţiilor slabe, parţial pentru că ciocnirile periodice cu Lituania, Polonia, Suedia şi Imperiul Otoman întrerupeau şi puţinele rute existente –, Cnezatul Moscovei era totuşi influenţat profund de moştenirea sa europeană, nu în ultimul rând prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse. Mai mult, soluţia durabilă la vulnerabilitatea Rusiei în faţa călăreţilor din stepa asiatică a venit din Vest, sub forma muschetelor şi a tunurilor. Cu aceste noi arme, Moscova s-a putut impune şi ea ca unul dintre „imperiile prafului de puşcă” şi să se extindă astfel. O expansiune către vest era dificilă, dat fiind că suedezii şi polonezii posedau şi ei astfel de arme. Expansiunea colonială împotriva triburilor şi hanatelor de la sud şi est a fost mult mai uşoară datorită acestui avantaj militar şi tehnologic. De exemplu, trupele ruseşti au ajuns până în 1556 la Marea Caspică. Expansiunea militară era însoţită şi adesea eclipsată de exploratori şi pionieri, care au tot înaintat la est de Urali, spre Siberia, ajungând pe coasta Pacificului în 1638[16]. În ciuda greu obţinutei superiorităţi militare asupra călăreţilor mongoli, nu era nimic facil sau inevitabil în ce priveşte dezvoltarea imperiului rus. Cu cât cucerea mai multe popoare, cu atât creştea şi probabilitatea apariţiei unor disensiuni şi revolte interne. Nobilii din ţară erau adesea îndărătnici, chiar şi după epurarea făcută de Ivan cel Groaznic. Hanatul tătar din Crimeea rămânea un inamic puternic; trupele acestuia au prădat Moscova în 1571 şi el şi-a păstrat independenţa până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Provocările venite dinspre vest erau chiar mai ameninţătoare: polonezii, de exemplu, au ocupat Moscova între 1608 şi 1613.

O altă slăbiciune a reprezentat-o faptul că, în ciuda unor împrumuturi din Vest, Rusia a rămas înapoiată tehnologic şi subdezvoltată economic. Clima extremă, distanţele enorme şi comunicaţiile precare explicau parţial rămânerea în urmă a Rusiei. Dar acest lucru era cauzat şi de defecţiuni sociale grave: absolutismul militar al ţarilor, monopolul Bisericii Ortodoxe asupra educaţiei, venalitatea şi imprevizibilitatea birocraţiei şi instituţia iobăgiei, care făcea ca agricultura să rămână feudală şi statică. Totuşi, în ciuda înapoierii sale relative şi a altor piedici, Rusia a continuat să se extindă, impunând asupra noilor sale teritorii aceeaşi forţă militară şi aceeaşi guvernare autocratică folosite pentru a-i supune pe moscoviţi. Împrumuturile din Occident erau suficiente pentru a oferi regimului forţa militară necesară prezervării sale, în timp ce exista o opoziţie fermă faţă de toate posibilităţile de „modernizare” socială şi politică. De exemplu, străinii din Rusia erau segregaţi de populaţia locală, pentru a se preveni influenţele subversive. Spre deosebire de celelalte despotisme menţionate în acest capitol, imperiul ţarilor va reuşi să supravieţuiască şi Rusia se va dezvolta suficient pentru a ajunge într-o zi o putere mondială. Însă în 1500 şi chiar şi în 1650 acest lucru nu era evident pentru mulţi francezi, olandezi sau englezi, care probabil ştiau la fel de multe despre ţarul ruşilor ca şi despre legendarul Părinte Ioan[17].

„Miracolul european”[18]

Oare de ce populaţiile dispersate şi relativ nesofisticate ce locuiau în părţile vestice ale masei continentale euroasiatice au intrat într-un proces de dezvoltare economică şi inovaţie tehnologică de neoprit, care treptat avea să transforme regiunea în liderul comercial şi militar al lumii? Aceasta este o întrebare care i-a preocupat pe savanţi şi pe alţi observatori secole întregi şi tot ce pot face în următoarele paragrafe este să prezint sinteză a ceea ce deja se cunoaşte. Însă, oricât de brut ar putea fi un asemenea bilanţ, el are avantajul întâmplător al prezentării principalelor linii de argumentare ce străbat această lucrare: şi anume faptul că este prezentă o dinamică, presupusă în principal de avansul economic şi tehnologic, cu toate că aceasta a interacţionat întotdeauna cu alte variabile, cum ar fi structura socială, aşezarea geografică şi chiar accidentul; că, pentru a înţelege cursul politicii mondiale, este necesar să ne concentrăm atenţia asupra elementelor materiale cu efect pe termen lung mai degrabă decât asupra excentricităţilor personalităţii sau a schimbărilor săptămânale din diplomaţie şi politică; şi că puterea este ceva relativ, putând fi descrisă şi măsurată doar prin comparaţii frecvente între diferite state şi societăţi. Caracteristica distinctivă a Europei, ce sare în ochi imediat ce ne uităm la o hartă a „centrelor de putere” ale lumii din secolul al XVI-lea, este fragmentarea sa politică (vezi hărţile 1 şi 2). Aceasta nu era o stare de lucruri accidentală sau de scurtă durată, cum s-a întâmplat în China după colapsul unui imperiu şi înainte ca următoarea dinastie să poată lua în mâini frâiele puterii centralizate. Europa fusese întotdeauna fragmentată politic, în ciuda eforturilor romanilor, care nu au reuşit să cucerească prea multe teritorii la nord de Rin şi de Dunăre. Iar timp de o mie de ani după căderea Romei, unitatea fundamentală de putere politică a fost întotdeauna mică şi localizată, în contrast cu expansiunea constantă a religiei şi culturii creştine. Concentrările ocazionale de putere, ca aceea a lui Carol cel Mare în Occident sau cea a Rusiei kievene în Est, nu au reprezentat decât situaţii temporare, încheiate printr-o schimbare a conducătorului, o rebeliune internă sau o invazie externă.

Harta 1. Centre mondiale de putere în secolul al XVI-lea

Harta 2. Împărţirea politică a Europei în secolul al XVI-lea

Pentru această diversitate politică, Europa trebuie să fie recunoscătoare