ajungă de la cea mai joasă barbarie la cea mai înaltă opulenţă nu trebuie nimic mai mult decât pace, taxe neîmpovărătoare şi o administrare rezonabilă a justiţiei…”[22] Din când în când, unii conducători mai puţin inspiraţi – ca administratorii spanioli din Castilia sau, ocazional, cate un rege Bourbon al Franţei – omorau practic găina care făcea ouăle de aur, dar declinul ulterior al prosperităţii şi, astfel, al puterii militare devenea curând evident tuturor, mai puţin celor obtuzi.

Probabil că singurul factor care ar fi putut duce la o centralizare a autorităţii ar fi fost un progres extrem al unui stat în tehnologia armelor de foc, astfel încât să îşi strivească ori să îşi înspăimânte toţi adversarii. Dar în ritmul tot mai rapid al dezvoltării economice şi tehnologice de la sfârşitul secolului al XV-lea, într-o perioadă în care populaţia continentului se refăcea după Marea Ciumă, iar Renaşterea italiană înflorea, acest lucru era cu neputinţă. În această perioadă mai lungă, cuprinsă între 1450 şi 1600, în alte părţi ale lumii se constituiau „imperiile posesoare de praf de puşcă”. Cnezatul Moscovei, Japonia shogunatului Tokugawa şi India mogulilor oferă exemple excelente ale modului cum pot fi constituite mari state de către lideri care şi-au înzestrat armatele cu arme de foc şi tunuri cu ajutorul cărora şi-au constrâns toţi adversarii să se supună.

Mai mult, de vreme ce tehnici noi de război au apărut la sfârşitul Evului Mediu şi la începutul modernităţii mai frecvent în Europa decât în alte părţi, nu este deloc lipsit de plauzibilitate ca o astfel de descoperire să fi putut oferi unei anumite naţiuni capacitatea de a-şi domina rivalii. Deja semnele indicau o concentrare tot mai mare a puterii militare[23]. În Italia, utilizarea companiilor de arbaletieri, protejaţi când era necesar de lăncieri, a pus capăt epocii cavalerului cu suita sa formată din oameni fără pregătire de luptă. Era totodată clar că doar statele bogate, ca Veneţia şi Milano, puteau plăti pentru noile armate conduse de faimoşii condottieri. Mai mult, în jurul anului 1500, regii Franţei şi Angliei câştigaseră în regatele lor monopolul asupra artileriei, fiind astfel capabili, dacă situaţia o cerea, să strivească orice supus, chiar dacă acesta s-ar fi adăpostit în spatele zidurilor castelului său. Dar această tendinţă nu avea să ducă în cele din urmă la un monopol mai larg, transnaţional, care să se extindă de-a lungul întregii Europe? Aceasta trebuie să fi fost o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi în jurul anului 1550, văzând concentrarea vastă de teritorii şi armate de sub stindardul împăratului Carol Quintul.

O discuţie mai completă despre această încercare a habsburgilor de a câştiga supremaţia în Europa şi despre eşecul ei va fi prezentată în capitolul următor. Dar motivul mai general pentru care era imposibil să fie impusă unitatea asupra continentului poate fi formulat pe scurt aici. Încă o dată, existenţa unei diversităţi de centre economice şi militare a fost fundamentală. Niciun oraş-stat italian nu se putea strădui să îşi mărească teritoriul fără să intervină celelalte pentru a păstra echilibrul; nicio „nouă monarhie” nu îşi putea spori posesiunile fără a-şi stimula rivalii să pretindă compensaţii. Odată cu Reforma, antagonismele religioase s-au adăugat la rivalităţile tradiţionale aferente balanţei de putere, făcând astfel ca perspectiva unei centralizări politice să pară şi mai îndepărtată. Totuşi, explicaţia reală este puţin mai profundă; până la urmă, simpla existenţă a unor competitori şi a unor sentimente ostile între grupurile beligerante era evidentă şi în Japonia, India sau în alte părţi, însă acest lucru în sine nu împiedicase eventuala unificare. Europa a fost diferită în sensul că fiecare dintre forţele rivale putea avea acces la noile tehnici militare, astfel că niciuna dintre puterile combatante nu a deţinut niciodată un avantaj decisiv. De exemplu, serviciile mercenarilor elveţieni sau ale altora erau oferite oricui era capabil să plătească pentru ele. Nu exista un singur centru de fabricare a arbaletelor sau a tunurilor – făcute la început din bronz, iar mai târziu din fontă, care era mai ieftină. În schimb, acest armament era produs în zonele mai apropiate de zăcămintele de minereu, cum ar fi Weald, în centrul Europei, Malaga, Milano, Liège şi, mai târziu, Suedia. În mod similar, proliferarea tehnicilor de construcţie navală în porturi de la Baltica până la Marea Neagră a făcut extrem de dificil pentru orice ţară să monopolizeze puterea maritimă, lucru care, la rândul său, a prevenit cucerirea şi eliminarea centrelor rivale de producţie a armamentului de dincolo de mare.

A spune că sistemul descentralizat de state al Europei a fost marele obstacol în calea centralizării nu este, aşadar, o tautologie. Deoarece existau mai multe entităţi politice concurente, majoritatea posedând sau fiind capabile să cumpere mijloacele militare necesare a-şi menţine independenţa, niciuna dintre ele nu a putut obţine vreodată avantajul care să îi permită să domine continentul.

Deşi această interacţiune concurenţială a statelor europene pare să explice absenţa unui „imperiu posesor de praf de puşcă” unificat, ea nu oferă, la prima vedere, o explicaţie pentru ascensiunea constantă a Europei spre poziţia de lider global. În cele din urmă, forţele deţinute de noile monarhii la 1500 nu ar fi părut neînsemnate dacă ar fi fost desfăşurate în faţa armatelor enorme ale sultanului otoman şi ale imperiului Ming? Acest lucru era valabil la începutul secolului al XVI-lea şi, în anumite privinţe, chiar şi în secolul al XVII-lea, dar în ultima perioadă balanţa puterii militare se înclina rapid în favoarea Occidentului. Pentru a explica această schimbare, trebuie să ne îndreptăm din nou atenţia asupra descentralizării puterii în Europa. Aceasta a provocat, mai presus de orice, o formă primitivă de cursă a înarmărilor între oraşele-stat şi apoi între regatele mai mari. Într-o anumită măsură, aceasta avea probabil rădăcini socioeconomice. Odată ce armatele concurente din Italia nu au mai fost compuse din cavalerii feudali şi însoţitorii lor, ci din lăncieri, arbaletieri şi o cavalerie cu rol de susţinere, iar armatele erau plătite de negustori şi supervizate de magistraţii unui anumit oraş, era aproape inevitabil ca aceştia din urmă să ceară eficienţă în schimbul banilor lor, în ciuda celor mai bune încercări ale condotierilor de a-şi dovedi utilitatea; cu alte cuvinte, oraşele au pretins genul de armament şi de tactici cu care să se poată produce o victorie rapidă, astfel încât costurile războiului să poată fi apoi reduse. În mod similar, odată ce monarhii francezi de la sfârşitul secolului al XV-lea au avut o armată „naţională” sub controlul şi pe cheltuiala lor directă, ei erau nerăbdători să vadă că această forţă produce rezultate decisive[24].