lang="RO" class="calibre1">De asemenea, acest sistem al pieţei libere nu doar i-a forţat pe numeroşii condottieri să concureze pentru contracte, ci i-a încurajat de asemenea pe meşteşugari şi pe inventatori să îşi îmbunătăţească mărfurile, pentru a obţine noi comenzi. Dacă această spirală a perfecţionării armamentului putea fi deja observată în secolul al XV-lea în manufacturarea arbaletelor şi a armurilor, principiul s-a extins în următorii 50 de ani şi asupra experimentării cu armele de foc. Este important să ne amintim aici că, atunci când tunurile au fost folosite pentru prima oară, nu exista o prea mare diferenţă între Occident şi Asia în ceea ce priveşte proiectarea şi eficienţa acestora. Acele tuburi gigantice din fier forjat care aruncau o ghiulea din piatră şi făceau un zgomot infernal erau în mod evident impresionante şi uneori aveau chiar şi rezultate. Acest tip de tun a fost folosit de turci în 1453 pentru a bombarda zidurile Constantinopolului. Însă se pare că doar în Europa a existat o preocupare pentru îmbunătăţiri constante în ceea ce priveşte calitatea prafului de puşcă, turnarea unor tunuri mai mici (dar la fel de puternice) din bronz şi aliaje pe bază de staniu, forma şi textura ţevii şi a proiectilului, monturile tunului şi afetul acestuia. Toate acestea au crescut enorm forţa şi mobilitatea artileriei, oferindu-i deţinătorului unor astfel de arme mijloacele de a distruge până şi cele mai puternice fortăreţe – cum aveau să afle oraşele-state italiene, spre panica lor, atunci când o armată franceză echipată cu formidabile tunuri din bronz a invadat Italia în 1494. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că inventatorii şi oamenii de litere erau îndemnaţi să proiecteze anumite contramăsuri împotriva acestor tunuri (şi cu atât mai puţin surprinzător că notiţele lui Leonardo da Vinci din această perioadă conţin schiţe pentru o mitralieră, un tanc primitiv şi un tun acţionat prin forţa aburilor[25].

Aceasta nu înseamnă că alte civilizaţii nu şi-au îmbunătăţit armamentul faţă de modelele anterioare mai brute. Unele dintre ele au făcut-o, copiind de obicei modelele europene sau convingându-i pe vizitatorii europeni (ca în cazul iezuiţilor din China) să le împărtăşească cunoştinţele lor. Dar, deoarece administraţia Ming deţinea deja monopolul asupra tunurilor, iar liderii din Rusia, Japonia şi India mogulilor l-au obţinut în curând, odată ce autoritatea lor a fost stabilită, motivaţia de a îmbunătăţi asemenea arme a fost foarte redusă. Întorcând spatele lumii, chinezii şi japonezii au neglijat dezvoltarea producţiei de armament. Ţinându-se cu dinţii de tacticile lor tradiţionale de luptă, ienicerii islamului nu au acordat prea mult interes artileriei, până când a fost prea târziu ca să mai ajungă din urmă Europa. Confruntându-se cu populaţii mai puţin avansate, comandanţii armatelor ruseşti şi mogule nu au simţit nevoia imperioasă de a-şi îmbunătăţi armamentul, din moment ce dotările pe care le aveau deja reuşeau să îi înspăimânte pe adversari. Ca şi în domeniul mai larg al economiei, în această arie specifică a tehnologiei militare Europa, alimentată de un comerţ cu arme înfloritor, a păşit decisiv în fruntea celorlalte civilizaţii şi centre de putere.

Trebuie să mai menţionăm două consecinţe ale acestei spirale a înarmării. Una a asigurat pluralitatea politică a Europei, cealaltă supremaţia ei maritimă ulterioară. Prima este o poveste suficient de simplă, care poate fi tratată aici pe scurt[26]. Într-un sfert de secol de la invazia franceză din 1494 şi, sub anumite aspecte, chiar dinainte, unii italieni au descoperit că, folosind rambleuri de pământ în interiorul zidurilor oraşelor, se puteau reduce semnificativ efectele bombardamentelor artileriei. Când se izbeau de masele compacte de pământ, ghiulelele tunurilor pierdeau din impactul devastator pe care l-ar fi avut asupra zidurilor exterioare. Dacă aceste rambleuri aveau şanţuri adânci în faţa lor (şi ulterior a fost adăugată o serie sofisticată de bastioane protejate din care muschetele şi tunurile puteau răspunde cu foc încrucişat), ele deveneau un obstacol aproape de netrecut pentru infanteria asediatorilor. Această tehnică a restabilit securitatea oraşelor-state italiene care nu fuseseră cucerite între timp şi care dispuneau de forţa de muncă imensă necesară pentru construirea şi apărarea unor fortificaţii atât de complexe. De asemenea, a oferit un avantaj armatelor care încercau să oprească înaintarea turcilor, după cum au descoperit curând garnizoanele creştine din Malta şi din nordul Ungariei. Dar, în primul rând, a împiedicat în Europa cucerirea rapidă a rebelilor şi rivalilor de către o putere superioară, după cum a demonstrat războiul de asediu prelungit care a însoţit revolta Ţărilor de Jos împotriva Spaniei. Victoriile obţinute pe câmpul de luptă de către extraordinara infanterie spaniolă nu puteau fi decisive dacă inamicul poseda baze puternic fortificate în care să se poată retrage. Autoritatea câştigată cu ajutorul prafului de puşcă de shogunatul Tokugawa sau de Akbar în India nu s-a regăsit în Vest, care a continuat să fie caracterizat de pluralism politic şi de corelativul său mortal, cursa înarmărilor.

Impactul „revoluţiei prafului de puşcă” pe mare a fost chiar mai cuprinzător[27]. Ca şi mai înainte, este surprinzătoare similaritatea relativă a construcţiilor şi forţei navale ce a existat în Evul Mediu târziu în Europa Nord-Vestică, în lumea islamică şi în Extremul Orient. Marile expediţii ale lui Cheng Ho şi avansul rapid al flotelor turceşti în Marea Neagră şi în Mediterana estică ar fi putut foarte bine să îi sugereze unui observator din 1400–1450 că viitorul dezvoltării maritime aparţine acestor două puteri. De asemenea, putem presupune că între cele trei regiuni nu existau diferenţe prea mari în ce priveşte cartografia, astronomia şi utilizarea unor instrumente cum ar fi busola, astrolabul şi cvadrantul. Diferenţa consta în organizarea susţinută. Or, aşa cum observă profesorul Jones, „având în vedere distanţele parcurse de alţi navigatori, de polinezieni, de exemplu, călătoriile [ibericilor] sunt mai puţin impresionante decât capacitatea Europei de a le raţionaliza şi de a dezvolta resursele avute la îndemână”[28]. Culegerea sistematică a datelor geografice de către portughezi, disponibilitatea repetată a caselor de comerţ genoveze de a finanţa expediţiile în Atlantic care ar fi putut compensa, în cele din urmă, faptul că pierduseră comerţul pe Marea Neagră şi, mult mai la nord, dezvoltarea metodică a pescuitului de cod în Newfoundland, toate acestea însemnau o disponibilitate susţinută de deschidere către lumea exterioară care nu era evidentă în alte societăţi din acea vreme.

Dar poate cel mai important act de „raţionalizare” a fost îmbunătăţirea constantă a armamentului naval. Aşezarea tunurilor pe vase a fost o evoluţie destul de firească într-o vreme în care războiul naval era atât de asemănător cu cel terestru. Aşa cum în castelele medievale erau arcaşi de-a lungul zidurilor şi în turnuri