în Franţa. Între timp, Anglia Elisabetei I devenise şi ea sigură. Marea Armada din 1588 şi două tentative ulterioare de invazii au eşuat jalnic, la fel ca şi eforturile de a exploata o revoltă catolică din Irlanda, pe care armatele Elisabetei o recucereau încet, dar sigur. În 1604, după ce şi Filip al II-lea şi Elisabeta muriseră, Spania şi Anglia au încheiat o pace de compromis. A trebuit să mai treacă alţi cinci ani, până la armistiţiul din 1609, pentru ca spaniolii să deschidă negocierile de pace cu rebelii olandezi. Însă cu mult timp înainte devenise evident că spaniolii nu erau suficient de puternici pentru a înfrânge Ţările de Jos pe apă sau pe uscat – unde aveau de-a face cu puternica apărare organizată de eficienta armată olandeză a lui Mauriciu de Nassau. Existenţa în continuare a celor trei state – Franţa, Anglia şi Provinciile Unite, fiecare având potenţialul de a contesta pretenţiile Habsburgilor în viitor – a confirmat încă o dată faptul că Europa anului 1600 avea să fie compusă din mai multe naţiuni, fără ca vreuna să fie hegemonică.

Al treilea mare spasm al războaielor care au zguduit Europa în această perioadă a avut loc după 1618 şi s-a resimţit foarte puternic în Germania. Acest teritoriu fusese cu totul ocolit de lupte confesionale la sfârşitul secolului al XVI-lea, însă doar datorită slăbirii autorităţii şi intelectului lui Rudolf al II-lea (împărat al Sfântului Imperiu Roman între 1576 şi 1612) şi reînnoirii ameninţării turceşti în bazinul Dunării (1593–1606). Însă în spatele faţadei unităţii germane, forţele rivale catolice şi protestante depuneau eforturi pentru a-şi întări poziţiile şi a le slăbi pe cele ale taberei adverse. De-a lungul secolului al XVII-lea, rivalitatea dintre Uniunea Evanghelică (fondată în 1608) şi Liga Catolică (1609) s-a intensificat. În plus, deoarece Habsburgii spanioli îşi sprijineau puternic verii austrieci şi deoarece conducătorul Uniunii Evanghelice, principele elector Frédéric al IV-lea, avea legături cu Anglia şi Ţările de Jos, părea că majoritatea ţărilor europene se aliniau pentru o reglementare finală a antagonismelor lor politico-religioase[52].

Astfel, revolta din 1618 a teritoriilor protestante din Boemia împotriva noului lor conducător catolic, Ferdinand al II-lea (împărat între 1619 şi 1637), a fost scânteia care a declanşat o nouă rundă de crunte lupte religioase, cunoscute sub numele Războiul de 30 de Ani (1618–1648). În primele faze ale acestui conflict, forţele împăratului s-au comportat bine, asistate în mod capabil de o armată a Habsburgilor spanioli, sub conducerea generalului Spinola. Însă, în consecinţă, o combinaţie eterogenă de forţe religioase şi laice au intrat în conflict, dornice încă o dată să încline balanţa în cealaltă direcţie. Olandezii, care au rupt în 1621 armistiţiul semnat cu Spania în 1609, au intervenit în Renania pentru a contracara armata lui Spinola. În 1626, o armată daneză condusă de regele Christian al IV-lea a invadat Germania din nord. În culise, cardinalul Richelieu, influentul om de stat francez, căuta să le provoace dificultăţi Habsburgilor ori de câte ori îi stătea în putinţă. Însă niciuna dintre aceste contramăsuri militare sau diplomatice nu a avut foarte mult succes, astfel că, la sfârşitul anilor 1620, Wallenstein, puternicul locotenent al împăratului Ferdinand, părea că e pe cale să impună în Germania o autoritate centralizată, atotcuprinzătoare, ajungând în nord, până la ţărmurile Balticii[53].

Totuşi, această acumulare rapidă de putere imperială nu a făcut decât să îi provoace pe numeroşii inamici ai Casei de Habsburg să se străduiască şi mai mult. La începutul anilor 1630, cel mai eficient dintre ei era, de departe, charismaticul şi influentul rege suedez Gustav Adolf al II-lea (1611–1632), ale cărui armate foarte bine antrenate au intrat în nordul Germaniei în 1630, după care au năvălit spre sud, în Renania şi Bavaria, în anul următor. Cu toate că Gustav însuşi a fost ucis în bătălia de la Lützen din 1632, acest lucru nu a diminuat cu nimic rolul considerabil jucat de suedezi în Germania sau dimensiunile generale ale războiului. Dimpotrivă, în 1634, regele Spaniei Filip al IV-lea (1621–1665) şi priceputul său prim-ministru, contele-duce de Olivares, au decis să îşi ajute verii austrieci mult mai serios decât înainte. Însă trimiterea în Renania a unei puternice armate spaniole conduse de Cardinalul-Infante l-a forţat, la rândul său, pe Richelieu să hotărască implicarea directă a Franţei, el trimiţând un an mai târziu trupe franceze peste frontiere. Mulţi ani până atunci, Franţa fusese liderul tacit, indirect al coaliţiei antihasburgice, trimiţându-le subsidii tuturor celor dispuşi să lupte împotriva trupelor imperiale şi spaniole. Acum conflictul a devenit deschis şi fiecare coaliţie a început să mobilizeze mai mulţi soldaţi, armament şi bani. Prin urmare, şi limbajul a devenit mai aspru. „Fie totul este pierdut, fie Castilia va fi liderul lumii”, scria Olivares în 1635, în timp ce plănuia o triplă invazie a Franţei în anul următor[54].

Cucerirea unei suprafeţe atât de mari ca Franţa depăşea însă capacităţile militare ale forţelor habsburgice, care s-au apropiat pentru scurt timp de Paris, însă curând au fost răzleţite în toată Europa. Trupele suedeze şi germane presau armatele imperiale în nord, iar olandezii şi francezii strângeau ca într-un cleşte posesiunile spaniole din Ţările de Jos. În plus, în 1640, o revoltă a portughezilor a deviat un flux constant de trupe şi resurse spaniole dinspre nordul Europei mult mai aproape de casă, deşi acestea nu au fost suficiente pentru a realiza reunificarea peninsulei. Într-adevăr, odată cu revolta concomitentă a catalanilor – pe care francezii i-au ajutat bucuroşi – la începutul anilor 1640 a existat un anumit pericol de dezintegrare a nucleului teritoriilor spaniole. Peste mări, expediţiile maritime olandeze au atacat în Brazilia, Angola şi Ceylonul, transformând conflictul în ceea ce unii istorici descriu drept un prim război global[55]. Dacă aceste din urmă acţiuni le-au adus câştiguri olandezilor, majoritatea celorlalţi beligeranţi sufereau puternic în această perioadă în urma anilor îndelungaţi de efort militar. Armatele anilor 1640 deveniseră mai mici decât cele ale deceniului anterior, aranjamentele financiare ale statelor erau mai disperate, oamenii ajunseseră la capătul răbdării, iar protestele erau mult mai violente. Însă, tocmai din cauza naturii inter-relaţionate a luptelor, era foarte dificil pentru oricare dintre participanţi să se retragă. Multe dintre statele germane protestante ar fi făcut acest lucru dacă ar fi avut certitudinea că trupele suedeze vor face la fel şi vor pleca, iar Olivares şi alţi oameni de stat spanioli ar fi negociat un armistiţiu cu Franţa, dar aceasta nu voia să îi abandoneze pe olandezi. Se purtau negocieri de pace la diferite nivele, în paralel cu campanii militare pe diverse