din nou avantajaţi, deoarece ei puteau face recrutări cu uşurinţă în Italia, Ţările de Jos, Spania şi Germania. De exemplu, faimoasa Armată din Flandra era compusă din şase naţionalităţi principale, destul de loiale cauzei catolice, dar necesitând totuşi o plată regulată. Sub aspect naval, moştenirea habsburgică putea produce un conglomerat impozant de vase de luptă. În ultimii ani ai lui Filip al II-lea, de exemplu, galerele din Mediterana, marile carace din Genova şi Napoli, precum şi considerabila flotă portugheză puteau întări armadele Castiliei şi Aragónului.

Însă poate cel mai mare avantaj militar deţinut de Habsburgi în aceşti 140 de ani era infanteria antrenată de spanioli. Structura socială şi mentalitatea Castiliei au făcut din acest teritoriu un loc ideal pentru recrutări. Aici, afirmă Lynch, „meseria armelor devenise o ocupaţie profitabilă şi la modă nu doar pentru mica nobilime, ci pentru întreaga populaţie”[62]. În plus, Gonzalo de Córdoba, „Marele Căpitan”, introdusese schimbări în organizarea infanteriei încă de la începutul secolului al XVI-lea şi, din acel moment până la mijlocul Războiului de 30 de Ani, terci o spaniol a fost cea mai eficientă unitate de pe câmpurile de luptă din Europa. Cu aceste regimente mixte formate din până la 3000 de lăncieri, spadasini şi archebuzieri antrenaţi să se susţină reciproc, armata spaniolă a măturat din calea sa nenumăraţi inamici şi a redus considerabil reputaţia (şi eficienţa) cavaleriei franceze şi a falangelor de lăncieri elveţiene. Chiar şi în bătălia de la Nordlingen (1634), infanteria Cardinalului-Infante a rezistat la 15 şarje ale formidabilei armate suedeze şi apoi, ca şi trupele lui Wellington la Waterloo, a înaintat fără milă, zdrobindu-şi inamicul. La Rocroi (1643), deşi înconjuraţi de francezi, spaniolii au luptat până la moarte. Aceasta a fost într-adevăr unul dintre cei mai importanţi piloni ai edificiului spaniol. Şi nu este de mirare că puterea spaniolilor a scăzut vizibil la mijlocul secolului al XVII-lea, când armata lor consta în principal în mercenari germani, italieni şi irlandezi, la care se adăugau mult mai puţini castilieni.

Totuşi, chiar şi cu toate aceste avantaje, alianţa dinastică hispano-austriacă nu a putut prevala. Oricât de enorme le-ar fi părut contemporanilor resursele lor financiare şi militare, ele nu au fost niciodată suficiente pentru a satisface cerinţele. Această deficienţă critică a avut la bază trei factori care au interacţionat de-a lungul întregii perioade – şi care, prin extrapolare, oferă câteva lecţii importante pentru studiul conflictelor armate.

Primul dintre aceşti factori, menţionat mai sus pe scurt, a fost „revoluţia militară” din Europa la începutul modernităţii. Este vorba despre masiva creştere în scara, costul şi organizarea războiului, care a avut loc după anii 1520 timp de 150 de ani[63]. Această schimbare a fost la rândul ei rezultatul mai multor factori care au interacţionat (tactici, politici şi demografici). Loviturile date supremaţiei cavaleriei pe câmpul de luptă – mai întâi de lăncierii elveţieni, apoi de formaţiunile mixte de soldaţi purtând lănci, spade, arbalete şi archebuze – au însemnat că de acum cea mai mare şi mai importantă parte a unei armate era infanteria. Acest sfârşit a fost întărit şi de dezvoltarea acelui tracé italien – sistemul sofisticat de fortificaţii şi bastioane menţionat în capitolul anterior. Pentru a opera asemenea sisteme defensive sau pentru a le asedia, era nevoie de un număr mare de soldaţi. Desigur, într-o campanie majoră, un comandant bine organizat putea angaja cu succes un număr considerabil de trupe de artilerie şi cavalerie, dar aceste două specializări militare erau cu mult mai puţin flexibile decât regimentele de infanterişti. Nu a fost deci cazul ca naţiunile să îşi demobilizeze cavaleria, însă proporţia infanteriei a crescut considerabil în cadrul armatelor lor. Fiind mai uşor de echipat şi de hrănit, infanteriştii puteau fi recrutaţi în număr mai mare, în special după ce populaţia Europei începuse să crească. În mod firesc, toate acestea au generat presiuni organizaţionale imense asupra guvernelor, dar nu atât de mari încât să copleşească birocraţia „noilor monarhii” ale Occidentului – după cum imensa creştere a dimensiunii armatelor nu a făcut în mod inevitabil imposibilă sarcina unui general, dacă forţele sale aveau o bună structură de comandă şi erau bine antrenate.

Armata imperiului spaniol oferă probabil cel mai bun exemplu de „revoluţie militară” în acţiune. După cum notează un istoric, „nu există nicio dovadă că vreunul dintre state a adus pe câmpul de luptă efective mai mari de 30.000 de soldaţi” înainte de 1529, în luptele care au avut loc între francezi şi spanioli pentru controlul Italiei. Dar

 

în 1536–1537, împăratul Carol Quintul a mobilizat 60.000 de oameni doar în Lombardia pentru a-şi apăra cucerirea cea mai recentă, Milano, şi pentru a invada Provenţa franceză, în 1552, atacat pe toate fronturile în acelaşi timp – în Italia, Germania, Ţările de Jos, Spania, în Atlantic şi în Mediterana –, Carol Quintul a mobilizat 109.000 de soldaţi în Germania şi Ţările de Jos, 24.000 în Lombardia şi alte trupe suplimentare în Sicilia, Napoli şi Spania. Împăratul trebuie să fi avut sub comanda şi totodată pe cheltuiala lui aproximativ 150.000 de soldaţi. Tendinţa de creştere a continuat. În 1574, doar armata spaniolă a Flandrei număra 86.000 de oameni, în timp ce cu jumătate de secol mai târziu Filip al IV-lea putea proclama cu mândrie că, în 1625, forţele armate aflate sub comanda sa numărau nu mai puţin de 300 000 oameni. În toate aceste armate, adevărata creştere în număr a avut loc în rândurile infanteriei, în special ale lăncierilor.[64]

 

Ceea ce se întâmplase pe uscat a avut un echivalent şi pe mare. Extinderea comerţului maritim (în special a celui transoceanic), rivalităţile dintre flotele concurente din Canalul Mânecii, Oceanul Indian sau din largul coastelor spaniole, ameninţările reprezentate de piraţii berberi şi flotele de galere otomane, toate au interacţionat cu noile tehnologii de construcţie navală pentru a face vasele mai mari şi mult mai bine înarmate. În acea perioadă nu exista o distincţie clară între vasele de război şi cele comerciale. Practic toate vasele comerciale suficient de mari aveau la bord tunuri, pentru a se apăra de piraţi şi de alţi prădători. Însă exista o tendinţă în direcţia creării unor flote regale, astfel ca monarhii să poată dispune de un număr fix de nave de război care să formeze nucleul în jurul căruia să se poată aduna pe timp de război o mare flotă de nave comerciale înarmate, galease şi ambarcaţiuni mai mici. Henric al VIII-lea al Angliei a susţinut puternic această strategie, în timp ce Carol Quintul a avut tendinţa să rechiziţioneze