şi succesul uimitor al danezilor în capturarea flotei care transporta argint în 1628 (costând Spania şi locuitorii săi aproximativ zece milioane de ducaţi) au făcut ca efortul de război să se diminueze pentru o vreme. Şi, în ciuda alianţei cu împăratul, nu a fost posibil (exceptând scurta perioadă cât Wallenstein s-a aflat la conducere) ca veniturile germane să compenseze deficienţele celor spaniole.

Acesta urma deci să fie tiparul spaniol pentru următorii 30 de ani de război. Adunând mici împrumuturi, impunând noi impozite şi utilizând orice chilipir din America, a putut fi suportat un efort militar major cum ar fi intervenţia Cardinalului-Infante în Germania din anii 1634-1635. Dar costurile epuizante ale războiului erodau în cele din urmă aceste câştiguri de scurtă durată şi, în doar câţiva ani, situaţia financiară a devenit mai gravă ca niciodată. În anii 1640, ca urmare a revoltelor din Catalonia şi Portugalia şi cu fluxul de bogăţii din America mult redus, declinul pe termen lung era inevitabil[72]. Ce altă soartă putea avea o naţiune care, deşi oferea luptători formidabili, era condusă de cârmuiri care cheltuiau în mod constant de două sau de trei ori mai mult decât veniturile pe care le obţineau în mod obişnuit?

A doua cauză principală a eşecului spaniol şi austriac trebuie să devină evidentă din cele de mai sus: Habsburgii pur şi simplu aveau prea multe de făcut – prea multe imperii cu care să lupte, prea multe fronturi pe care să le apere. Loialitatea trupelor spaniole în luptă nu putea compensa faptul că aceste forţe trebuiau să fie dispersate în garnizoanele de acasă, în Africa de Nord, în Sicilia şi Italia, în Lumea Nouă şi în Ţările de Jos. Ca şi imperiul britanic trei secole mai târziu, blocul habsburgic era un conglomerat de teritorii foarte împrăştiate, un tour de force politico-dinastic care, pentru a continua, necesita resurse materiale enorme şi multă ingeniozitate. Astfel că el ne oferă unul dintre cele mai importante exemple de supraextindere strategică din istorie. Căci preţul deţinerii atât de multor teritorii a fost existenţa multor inamici, o povară suportată, de asemenea, de Imperiul Otoman în perioada respectivă[73].

Cronologia războaielor Habsburgilor este foarte importantă în această privinţă. Conflictele europene erau foarte frecvente în acea perioadă, fără îndoială, iar costurile lor erau o povară teribilă pe umerii tuturor societăţilor. Dar toate celelalte state – Franţa, Anglia, Suedia, până şi Imperiul Otoman – s-au bucurat de anumite perioade de pace şi refacere. Însă soarta Habsburgilor – şi în special a Spaniei – a fost să treacă imediat de la un conflict la altul. Pacea cu Franţa a fost urmată de războiul cu turcii; armistiţiul din Mediterana a fost urmat de extinderea conflictului din Atlantic, iar acesta de lupta pentru Europa Nord-Vestică. În anumite perioade excepţionale, Spania imperială lupta pe trei fronturi în acelaşi timp cu inamici care se ajutau în mod conştient între ei, pe plan diplomatic şi comercial, dacă nu şi militar[74]. În termeni contemporani, Spania se asemăna cu un urs atacat de câini – fiind mai puternică decât oricare dintre atacatori, dar incapabilă să lupte cu toţi în acelaşi timp, extenuându-se astfel în cursul luptei.

Totuşi, cum ar fi putut ieşi Habsburgii din acest cerc vicios? Istoricii au pus accent pe dispersarea cronică a energiilor, sugerând că împăratul Carol Quintul şi succesorii săi ar fi trebuit să îşi formuleze un set clar de priorităţi defensive[75]. Implicaţia acestui fapt era că anumite zone deveneau dispensabile; însă care erau acestea?

În retrospectivă, s-ar putea afirma că Habsburgii austrieci şi mai ales Ferdinand al II-lea – ar fi fost mai înţelepţi dacă s-ar fi abţinut să insiste pe Contrareformă în nordul Germaniei, deoarece acest lucru a adus foarte multe pierderi şi puţine câştiguri, împăratul ar fi trebuit totuşi să menţină o armată considerabilă în Germania, pentru a ţine sub control particularismul principilor, intrigile francezilor şi ambiţiile suedezilor. De asemenea, nu putea fi vorba despre o reducere a forţei militare habsburgice atât timp cât turcii stăteau la graniţa Ungariei, la doar 250 de kilometri de Viena. În ce-i priveşte pe spanioli, nu îşi puteau permite să îşi lase verii austrieci nici pe mâna francezilor şi a luteranilor, nici pe mâna turcilor, din cauza implicaţiilor pe care le-ar fi avut asupra poziţiei Spaniei în Europa. Dar se pare că reciproca nu era valabilă. După retragerea lui Carol Quintul din 1556, imperiul nu s-a mai simţit dator să ajute Madridul în războaiele sale din vestul Europei şi de peste mări. Dar Spania, conştientă că avea mai mult de pierdut, chiar a susţinut imperiul[76]. Consecinţele pe termen lung ale acestei disparităţi de sentimente şi implicare sunt interesante. Eşecul obiectivelor europene ale Spaniei habsburgice la jumătatea secolului al XVII-lea a fost legat în mod clar de problemele sale interne şi de declinul economic relativ; supraextinzându-se în toate direcţiile, devenise vulnerabilă în centru. În schimb, în cazul Austriei habsburgice, cu toate că a eşuat în combaterea protestantismului în Germania, ea a realizat totuşi o consolidare a puterii în teritoriile dinastice (Austria, Boemia ş.a.) – în aşa măsură încât, pe baza acestui teritoriu întins şi a creării ulterioare a unei armate permanente profesioniste[77], Imperiul Habsburgic avea să devină capabil să revină ca o mare putere europeană în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, chiar în momentul în care Spania intra într-o perioadă de declin şi mai accentuat[78]. Însă în acel moment, revenirea Austriei nu prea era o consolare pentru oamenii de stat de la Madrid, care se vedeau nevoiţi să îşi caute aliaţi în altă parte.

Este uşor de înţeles de ce posesiunile din Lumea Nouă erau o arie de importanţă vitală pentru Spania. Mai bine de un secol, ele au furnizat Spaniei un spor constant de bogăţie şi, astfel, de putere militară, fără de care eforturile Habsburgilor nu ar fi putut fi susţinute atât de mult timp. Chiar şi atunci când atacurile englezilor şi olandezilor asupra imperiului colonial hispano-portughez au necesitat cheltuieli tot mai mari pentru flote şi fortificaţiile de peste mări, câştigurile directe şi indirecte ale Coroanei spaniole de pe urma acestor teritorii au rămas considerabile. Abandonarea acestor posesiuni era de neconceput.

Aşa că mai rămân posesiunile Habsburgilor din Italia şi Flandra. Dintre acestea, o retragere din Italia era mai puţin recomandabilă. În