Ţările de Jos. Portughezii înţelegeau nevoia de a finanţa apărarea Lumii Noi, dar nu aveau niciun fel de entuziasm pentru războaiele germane. Acest localism intens a contribuit la şi a fost reflectat de menţinerea încăpăţânată a drepturilor fiscale. În Sicilia, de exemplu, stările sociale s-au opus primelor eforturi ale Habsburgilor de a creşte impozitarea şi s-au răzvrătit împotriva viceregelui spaniol în 1516 şi 1517. Fiind săracă, anarhică şi deţinând un Parlament, era puţin probabil ca Sicilia să ofere prea mult pentru apărarea generală a intereselor monarhiei habsburgice[86]. În regatul Neapolelui şi în mai noua achiziţie Milano existau mai puţine obstacole legislative pentru administratorii spanioli presaţi de Madrid să găsească noi fonduri.

Aşadar, ambele puteau oferi un ajutor financiar considerabil în timpul domniei lui Carol Quintul. Însă, în practică, eforturile de a păstra oraşul Milano şi războaiele împotriva turcilor au însemnat că acest flux era de obicei inversat. Pentru a-şi menţine „bastionul” mediteranean, Spania a trebuit să trimită milioane de ducaţi în Italia în plus faţă de banii adunaţi de aici. În perioada Războiului de 30 de Ani, tiparul s-a inversat din nou, iar taxele italiene au ajutat la finanţarea războaielor din Germania şi Ţările de Jos. Însă, dacă luăm perioada 1519–1659 ca pe un întreg, este greu de crezut că posesiunile Habsburgilor din Italia au adus contribuţii mai mari la fondul comun decât sumele cheltuite pentru propria apărare[87].

Ţările de Jos au absorbit, desigur, o sumă şi mai mare din veniturile imperiale generale. La începutul domniei lui Carol Quintul, Stările Generale au aprobat creşterea impozitelor, deşi s-au tocmit întotdeauna asupra valorii acestora şi au insistat asupra privilegiilor pe care le aveau. În ultimii ani de domnie ai împăratului, furia generată de cererile frecvente pentru alocări extraordinare de fonduri pentru războaiele din Italia şi Germania a fuzionat cu nemulţumirile religioase şi dificultăţile comerciale, creând o stare generală de nemulţumire faţă de guvernarea spaniolă. Până în 1565, datoriile statului în Ţările de Jos atinseseră suma de zece milioane de florini, iar plata datoriilor plus costul normal al administrării depăşeau veniturile, astfel că deficitul trebuia să fie acoperit de Spania[88]. Când, după încă un deceniu de administrare păguboasă de la Madrid, nemulţumirile locale s-au transformat în revoltă deschisă, Ţările de Jos au secătuit resursele imperiale. Cei aproximativ 65.000 de soldaţi ai Armatei din Flandra au consumat decenii la rând o pătrime din totalul cheltuielilor administraţiei spaniole.

Însă cel mai dezastruos eşec în mobilizarea resurselor îl regăsim chiar în Spania, unde drepturile fiscale ale Coroanei erau în realitate foarte limitate. Cele trei ţinuturi ale Coroanei Aragónului (Aragón, Catalonia şi Valencia) aveau propriile legi şi sisteme de impozitare, fapt care le oferea o autonomie remarcabilă. În fapt, singurele venituri garantate ale monarhului proveneau din proprietăţile regale. Alocaţiile suplimentare erau rare şi acordate cu resentimente. De exemplu, în 1640, când un conducător disperat ca Filip al IV-lea a încercat să oblige Catalonia să plătească pentru întreţinerea trupelor trimise acolo pentru a apăra frontiera spaniolă, nu a reuşit decât să provoace o revoltă îndelungată şi faimoasă. Portugalia, deşi a fost deţinută din 1580 până la revolta din 1640, a rămas complet autonomă în materie fiscală şi nu a contribuit cu sume regulate pentru cauza generală a Habsburgilor. Aşadar, Castilia a rămas singura „vacă de muls” în sistemul spaniol de impozitare, cu toate că până şi aici provinciile basce erau imune. Mica nobilime funciară, puternic reprezentată în Cortesul castilian, era dispusă de obicei să voteze impozite de care ea însăşi era scutită. Mai mult, taxe cum ar fi dicabala (o taxă de 10% la vânzări) şi taxele vamale, ce reprezentau veniturile uzuale, împreună cu servicios (alocări impuse de Cortes), millones (o taxă pe produsele alimentare, impusă tot de Cortes) şi diferitele taxe pentru Biserică, acestea fiind principalele venituri extraordinare, toate tindeau să lovească în comerţ, în schimbul de bunuri şi în săraci, generalizând astfel sărăcia şi nemulţumirea şi contribuind la depopulare (prin emigrare)[89].

Până când afluxul de argint american a adus Coroanei spaniole venituri suplimentare masive (aproximativ din anii 1560 până în anii 1630), efortul de război al Habsburgilor s-a sprijinit în principal pe umerii ţăranilor şi negustorilor castilieni. Însă chiar şi la apogeul său, venitul regal din sursele din Lumea Nouă reprezenta doar între o pătrime şi o treime din suma obţinută de la cei şase milioane de locuitori ai Castiliei. Până ce sarcinile fiscale puteau fi împărţite mai echitabil în interiorul acestui regat şi pe tot cuprinsul teritoriilor Habsburgilor, această sursă rămânea o bază prea mică pentru a susţine cheltuielile militare ameţitoare ale epocii.

Această inadecvare a fost confirmată prin măsurile economice retrograde ce aveau ca scop exploatarea plătitorilor de impozite castilieni[90]. Etosul social al regatului nu fusese niciodată foarte încurajator la adresa comerţului, dar la începutul secolului al XVI-lea ţara era relativ prosperă, putându-se lăuda cu o populaţie în creştere şi cu câteva industrii importante. Însă Contrareforma şi numeroasele războaie ale Habsburgilor au stimulat elementele religioase şi militare ale societăţii spaniole, slăbindu-le pe cele orientate către comerţ. Toate stimulentele economice care existau în această societate sugerau că ar fi înţelept să achiziţionezi un beneficiu din partea Bisericii ori să cumperi un mic titlu nobiliar. Exista o lipsă cronică de meşteşugari pricepuţi – de exemplu, în fabricarea armelor –, iar mobilitatea forţei de muncă şi flexibilitatea profesării erau limitate de bresle[91]. Până şi dezvoltarea agriculturii era întârziată de privilegiile Mestei, faimoasa breaslă a ciobanilor, ale căror turme aveau permisiunea să pască nestingherite în regat. Dată fiind populaţia în creştere a Spaniei în prima jumătate a secolului al XVI-lea, aceasta a dus la o creştere a nevoii de a importa grâne. Din moment ce plăţile Mestei pentru aceste drepturi de păşunat intrau în visteria regală, iar o revocare a acestei practici i-ar fi înfuriat pe unii dintre cei mai importanţi susţinători ai Coroanei, nu se întrevedea nicio şansă de a se modifica acest sistem. În final, deşi existau câteva excepţii notabile – negustorii implicaţi în comerţul cu lână, bancherul Simon Ruiz, regiunea din jurul Sevillei –, economia Castiliei ca întreg era foarte dependentă de importurile de produse manufacturiere şi de serviciile oferite de străini, în special de antreprenori genovezi, portughezi şi flamanzi. Era dependentă, de asemenea, şi de olandezi, chiar şi în timpul ostilităţilor: „Până în 1640, trei pătrimi dintre bunurile intrate în porturile spaniole erau livrate de vase olandeze”