ascensiunea industrială şi comercială a Vestului. Răspunsul depinde, în mare măsură, de încercarea de a se evalua creşterea absolută a unei ţări sau prosperitatea şi puterea ei relative înaintea şi după încheierea unui conflict îndelungat[143]. Clar e faptul că nici cel mai prosper şi „modern” dintre statele secolului al XVIII-lea nu putea plăti imediat cheltuielile de război în această perioadă din venitul său uzual. În plus, creşterile mari ale taxelor, chiar dacă exista un mecanism de colectare a lor, puteau provoca foarte bine instabilitatea internă, de care se temeau toate regimurile, în special în situaţiile când trebuiau să înfrunte în acelaşi timp şi provocări externe.

Prin urmare, singura modalitate prin care o guvernare putea finanţa în mod adecvat un război era împrumutul: prin vânzarea de obligaţiuni şi funcţii sau, mai bine, prin plătirea de dobânzi mai bune, negociabile către toţi cei care împrumutau bani statului pe termen lung. După ce se asigurau de infuzia de fonduri, oficialii puteau autoriza plăţile către furnizorii armatei, comercianţii de provizii, constructorii de nave, precum şi către forţele armate. În multe privinţe, acest sistem bidirecţional de colectare şi cheltuire simultane ale unor mari sume de bani a funcţionat ca un ventilator răspândind dezvoltarea capitalismului vestic şi a statului-naţiune însuşi.

Dar, oricât de natural poate apărea acest lucru privind retrospectiv, este important de subliniat că succesul unui astfel de sistem depindea de doi factori critici – un mecanism de contractare a împrumuturilor suficient de eficient şi menţinerea credibilităţii financiare a guvernului pe pieţele financiare. Provinciile Unite au deschis calea în ambele privinţe – lucru deloc surprinzător, din moment ce aici comercianţii făceau parte din guvernământ şi doreau să vadă că afacerile statului sunt administrate conform aceloraşi principii de rectitudine financiară care se aplicau, de exemplu, şi într-o societate pe acţiuni. Astfel, a fost normal ca Stările Generale ale Provinciilor Unite, ce colectau în mod eficient şi constant impozitele necesare pentru a acoperi cheltuielile guvernamentale, să fixeze ratele dobânzilor foarte jos, menţinând astfel plata datoriilor la valori mici. Acest sistem, întărit în mod fericit de multiplele activităţi financiare din Amsterdam, a adus în curând Ţărilor de Jos o reputaţie internaţională pentru răscumpărarea de poliţe, schimbul de valute şi oferirea de credite, fapt care a creat în mod natural o structură – şi o atmosferă – în care datoriile pe termen lung angajate de stat puteau fi considerate normale. Atât de mare a fost succesul Amsterdamului drept centru al „excedentului de capital” olandez, încât în curând a devenit capabil să investească în acţiunile companiilor străine şi, mai important decât toate, să ofere guvernelor străine o mare varietate de împrumuturi, în special pe timp de război[144].

Impactul acestor activităţi asupra economiei Provinciilor Unite nu trebuie să fie examinat aici, deşi este clar că Amsterdamul nu ar fi devenit capitala economică a continentului dacă nu ar fi avut de la bun început o bază comercială şi productivă înfloritoare. În plus, consecinţele pe termen foarte lung au fost probabil dezavantajoase, deoarece profiturile constante din împrumuturile guvernamentale au îndepărtat Provinciile Unite tot mai mult de o economie producătoare, îndreptându-le către una rentieră, ai cărei bancheri la sfârşitul secolului al XVIII-lea deveniseră tot mai reticenţi în ceea ce priveşte riscul de a investi capital în afaceri industriale la scară mare. În acelaşi timp, uşurinţa cu care se puteau contracta împrumuturi a împovărat în cele din urmă guvernul olandez cu o datorie enormă, care a fost plătită din accize, fapt ce a dus la creşterea preţurilor şi salariilor la niveluri necompetitive[145].

Mai important pentru scopul argumentaţiei noastre este faptul că, în orientarea lor spre împrumuturi acordate guvernelor străine, olandezii erau mai puţin preocupaţi de religia sau ideologia clienţilor decât de stabilitatea şi credibilitatea financiare ale acestora. Astfel, condiţiile impuse în împrumuturile acordate unor puteri europene cum ar fi Rusia, Spania, Austria, Polonia sau Suedia pot fi văzute ca reprezentând măsura potenţialului lor economic, a garanţiilor colaterale oferite de ele bancherilor, a istoricului lor în plata dobânzilor şi cheltuielilor suplimentare, şi – în cele din urmă – a şanselor de a ieşi victorioase dintr-un război între mari puteri. Astfel, scăderea împrumuturilor oferite guvernământului polonez la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi, în opoziţie, remarcabila şi adesea neglijata putere a creditului Austriei decenii la rând oglindeau durabilitatea relativă a acestor state[146].

Însă cel mai bun exemplu al acestei relaţii esenţiale între forţa financiară şi politica de putere îi priveşte pe cei doi mari rivali ai perioadei: Marea Britanie şi Franţa. Dat fiind că rezultatul conflictului dintre ele afecta întreaga balanţă europeană, merită să acordăm mai mult spaţiu experienţelor lor. Nu mai pare a fi sustenabilă vechea idee că Marea Britanie în secolul al XVIII-lea a dat dovadă de o creştere inexorabilă a forţei sale comerciale şi industriale, un credit fiscal de nezdruncinat şi o structură socială flexibilă şi în ascensiune – prin comparaţie cu Franţa vechiului regim, care avea la bază nisipurile mişcătoare ale hybrisului militar, un sistem social rigid şi o economie înapoiată. În anumite privinţe, sistemul francez de impozitare era mai puţin înapoiat decât cel britanic. De asemenea, sub anumite aspecte, economia Franţei din secolul al XVIII-lea dădea semne de evoluţie spre o „decolare” în revoluţia industrială, chiar dacă avea stocuri limitate de cărbune, care era un element critic. Producţia sa de armament era considerabilă şi existau numeroşi meşteşugari pricepuţi şi câţiva întreprinzători impozanţi[147]. Cu populaţia sa mult mai numeroasă şi agricultura mult mai extensivă, Franţa era mult mai bogată decât vecinul său insular. Veniturile guvernului său şi mărimea armatei sale le făceau pe cele ale celorlalte ţări vestice să pară infime prin comparaţie. Iar regimul său dirijist, prin comparaţie cu politica bazată pe partide de la Westminster, părea să îi ofere o coerenţă şi o predictibilitate mai mari. În consecinţă, britanicii din secolul al XVIII-lea erau mult mai conştienţi de slăbiciunile decât de atuurile relative ale ţării lor atunci când priveau peste Canal.

Cu toate acestea, sistemul englezesc poseda avantaje-cheie în domeniul financiar, care creşteau puterea ţării pe timp de război şi îi întăreau stabilitatea politică şi dezvoltarea economică pe timp de pace. Deşi este adevărat că sistemul său general de impozitare era mai înapoiat decât acela al Franţei – adică se baza mai mult pe taxe indirecte decât directe –, anumite trăsături particulare ale acestuia păreau să îl facă mult mai puţin detestat de populaţie. De exemplu, în Marea