Britanie nu exista nimic comparabil cu numerosul şir de demnitari fiscali, perceptori şi alţi intermediari. Multe dintre impunerile britanice erau „invizibile” (accizele pe anumite produse de bază) sau păreau să lovească în străini (taxele vamale). Nu existau vămi interne, care îi iritau atât de mult pe comercianţii francezi şi care erau atât de descurajante pentru comerţul intern. Taxa funciară britanică – principalul impozit direct pentru aproape tot secolul al XVIII-lea – nu permitea niciun fel de excepţie şi a rămas, de asemenea, „invizibilă” pentru cea mai mare parte a societăţii. Iar aceste diferite taxe erau discutate şi autorizate ulterior de un Parlament ales care, cu toate lipsurile sale, era mult mai reprezentativ decât l’ancien régime din Franţa. Dacă la acestea se adaugă şi amănuntul important că venitul pe cap de locuitor era deja puţin mai mare în Marea Britanie decât în Franţa încă de pe la 1700. nu e cu totul surprinzător că populaţia statului insular era dispusă şi capabilă să plătească impozite proporţional mai mari. În fine, se poate afirma – deşi este mai greu de dovedit statistic – că povara proporţional mai redusă a impozitării directe din Marea Britanie nu doar a crescut propensiunea de a pune bani deoparte în rândul claselor mai înstărite ale societăţii (permiţând astfel acumularea capitalului de investiţii pe timp de pace), ci a generat, de asemenea, o rezervă vastă de bogăţie taxabilă pe timp de război, când erau introduse taxe funciare mai mari. În 1799, a fost introdus un impozit direct pe venit, pentru a face faţă situaţiei de urgenţă în care se găsea ţara. Astfel, până în perioada războaielor napoleoniene, în ciuda unei populaţii mai mici decât jumătate din populaţia Franţei, Marea Britanie reuşea pentru prima oară să colecteze anual în termeni absoluţi venituri mai ridicate din impozite decât vecinul său mai mare[148].

Însă, oricât de remarcabilă a fost această realizare, ea a fost depăşită ca importanţă de o diferenţă şi mai semnificativă între sistemele britanic şi francez de credit public. În realitate, în timpul celor mai multe dintre conflictele secolului al XVIII-lea, aproximativ trei pătrimi din fondurile suplimentare strânse pentru a susţine cheltuielile adiţionale de război proveneau din împrumuturi. Aici, mai mult decât în oricare altă privinţă, avantajele britanicilor erau decisive. Primul a fost reprezentat de evoluţia unui cadru instituţional ce permitea simultan contractarea unor împrumuturi pe termen lung într-o manieră eficientă şi aranjarea plăţii regulate a dobânzilor la datoriile acumulate. Crearea Băncii Angliei în 1694 (iniţial ca un expedient pe timp de război) şi regularizarea treptată a datoriei naţionale, corelată cu înflorirea bursei de valori şi înmulţirea „băncilor de ţară”, au crescut rezerva de bani disponibilă atât pentru guvern, cât şi pentru oamenii de afaceri. Această creştere a banilor de hârtie – sub diverse forme – fără o inflaţie severă sau o pierdere a bonităţii a adus multe avantaje într-o epocă marcată de lipsa de monedă. Însă „revoluţia financiară” ar fi supravieţuit cu greu dacă obligaţiile statului nu ar fi fost garantate de Parlamente, succesive, cu puterea lor de a introduce noi taxe, şi dacă miniştrii – de la Walpole la Pitt cel tânăr – nu ar fi depus eforturi să convingă în particular bancherii şi publicul în general că erau şi ei motivaţi de principiile rectitudinii financiare şi guvernării „economice”. La acestea se adaugă expansiunea constantă şi în unele domenii remarcabilă a comerţului şi industriei, care au oferit concomitent o creştere a veniturilor din taxele vamale şi accize. Nici măcar starea de război nu a dezechilibrat aceste creşteri, deoarece Marina Regală a protejat comerţul maritim al ţării, în timp ce l-a împiedicat pe cel al adversarilor. Pe aceste fundaţii s-a constituit „creditul” britanic, în ciuda incertitudinilor anterioare, a opoziţiei politice considerabile şi a unor situaţii vecine cu dezastrul financiar, cum a fost spargerea bulei speculative a faimoasei companii South Seas din 1720. Un istoric remarca faptul că, „în ciuda administrării defectuoase a finanţelor publice englezeşti, acestea au rămas pentru tot restul secolului mai oneste şi mai eficiente decât oricare altele din Europa”[149].

Ca urmare, nu numai că ratele dobânzilor au scăzut în mod constant[150], dar acţiunile emise de guvernul britanic au devenit tot mai atractive pentru investitorii străini, în special olandezi. Astfel, pe piaţa din Amsterdam, afacerile cu asemenea titluri au devenit o parte importantă a legăturilor comerciale şi financiare anglo-olandeze, cu efecte importante asupra economiilor ambelor ţări[151]. În termeni politic şi de putere, valoarea sa a constat în felul în care resursele Provinciilor Unite au venit în mod repetat în ajutorul efortului de război britanic, chiar şi atunci când alianţa olandezilor în luptele contra Franţei a fost înlocuită de o neutralitate inconfortabilă. Doar în perioada Revoluţiei americane – acesta fiind, în mod semnificativ, singurul conflict în care slăbiciunile militare, navale, diplomatice şi comerciale ale britanicilor au ieşit în evidenţă, scăzându-le astfel bonitatea – afluxul de fonduri olandeze a avut tendinţa să sece, în ciuda dobânzilor mai mari pe care britanicii erau dispuşi să le ofere. Însă în anii 1780, când olandezii au intrat în război de partea francezilor, guvernul britanic a descoperit că forţa propriei economii şi disponibilitatea capitalului autohton erau suficiente pentru a acoperi aproape complet împrumuturile pe baza investitorilor interni.

 

Dimensiunile reale ale capacităţii Marii Britanii de a contracta împrumuturi de război şi în cele din urmă ale succesului său – sunt rezumate în tabelul 2. Iar consecinţele strategice ale acestor cifre sunt că ţara a avut posibilitatea „să cheltuiască pentru război o proporţie uriaşă din venitul său fiscal, şi astfel să arunce în luptă marja decisivă de vase şi oameni fără de care resursele implicate anterior ar fi fost în van în lupta cu Franţa şi aliaţii ei”[152]. Deşi mulţi comentatori britanici din secolul al XVIII-lea s-au cutremurat când au aflat dimensiunea reală a datoriei naţionale şi posibilele ei consecinţe, realitatea e că – în cuvintele episcopului Berkeley – „creditul a fost principalul avantaj pe care Anglia l-a avut asupra Franţei”. În sfârşit, creşterea semnificativă a cheltuielilor statului şi cererea enormă şi constantă pe care contractele Amiralităţii în particular au creat-o pentru fier, lemn, textile şi alte mărfuri, toate acestea au produs o „buclă de feedback” care a sprijinit producţia industrială britanică şi a stimulat seria de descoperiri tehnologice care au oferit ţării încă un avantaj asupra francezilor[153].