lang="RO" class="calibre1"> 

Tabelul 2. Cheltuielile şi veniturile britanice pe timp de război, 1688–1815 (lire sterline)

 

Perioada

Cheltuielile

totale

Veniturile

totale

Balanţa ridicată prin împrumuturi

Procentul împrumuturilor raportate la cheltuieli

1688–1697

49 320 145

3 276 754

16 553 391

33,6

1702–1713

93 644 560

64 239 477

29 405 083

31,4

1739–1748

95 628 159

65 903 964

29 724 195

31,1

1756–1763

16 057 336

100 555 123

60 018 243

37,4

1776–1783

236 462 689

141 902 620

94 560 069

39,9

1793–1815

1 657 854 518

1 217 556 439

440 298 079

26,6

Total

2 293 483 437

1 662 924 377

670 559 060

33,3

 

Acum este uşor de înţeles motivul pentru care francezii nu au putut egala aceste caracteristici britanice[154]. În primul rând, nu exista un sistem adecvat de finanţe publice, începând din Evul Mediu, operaţiunile financiare ale monarhiei franceze au fost „conduse” de câteva corpuri – administraţiile locale, clerul, parlamentele provinciale şi în special perceptorii –, care au colectat impozitele şi au supervizat monopolurile Coroanei în schimbul unei părţi din încasări şi care au împrumutat în paralel bani statului francez la rate convenabile ale dobânzilor luând ca garanţie tocmai veniturile din aceste activităţi. Venalitatea acestui sistem se aplica nu doar perceptorilor, care colectau taxele pentru sare şi tutun, ci era valabilă şi pentru ierarhia comunităţii de perceptori, a receptorilor districtuali şi regionali, ce erau răspunzători în general pentru taxele directe, precum taille. Fiecare dintre aceştia îşi lua partea înainte de a trimite fondurile la nivelul superior şi fiecare percepea o dobândă de 5% pe preţul pe care îl plătise iniţial pentru funcţia sa. Mulţi dintre funcţionarii superiori erau însărcinaţi cu plata sumelor direct către contractorii statului sau ca salarii, fără a trimite fondurile colectate mai întâi la trezorerie. De asemenea, şi aceşti funcţionari împrumutau Coroanei bani cu dobândă.

O asemenea organizare laxă şi întâmplătoare era coruptă în mod inerent şi mulţi dintre banii plătitorilor de impozite ajungeau în mâinile unor persoane private. Ocazional, în special după războaie, erau lansate investigaţii asupra acestor bancheri, mulţi dintre ei fiind obligaţi să accepte rate mai scăzute ale dobânzilor ori să plătească „compensaţii”, dar asemenea acţiuni erau simple gesturi. „Adevăratul vinovat era sistemul însuşi”, spunea un istoric[155]. A doua consecinţă a acestei ineficienţe a fost că măcar până la reformele lui Necker din anii 1770 nu a existat o concepţie generală a contabilităţii naţionale, totalul anual al veniturilor şi cheltuielilor, precum şi problema deficitelor fiind rareori luate în considerare. Dacă monarhul putea strânge fonduri pentru nevoile imediate ale armatei şi curţii, creşterea constantă a datoriei naţionale era de mică importanţă.

Deşi o iresponsabilitate similară fusese demonstrată anterior de dinastia Stuarţilor, până în secolul al XVIII-lea Marea Britanie evoluase către o formă a finanţelor publice controlată de Parlament, fapt ce i-a oferit acesteia numeroase avantaje în lupta pentru supremaţie. Unul dintre cele mai importante avantaje pare să fi fost că, deşi creşterea cheltuielilor guvernamentale şi a datoriei naţionale nu a afectat (dimpotrivă, se pare că a favorizat) investiţiile britanice în comerţ şi industrie, condiţiile predominante din Franţa par să îi fi încurajat pe cei care aveau un surplus de capital să-şi cumpere o funcţie sau o anuitate, mai degrabă decât să investească în afaceri. Este adevărat că s-a încercat cu diverse ocazii înfiinţarea unei bănci naţionale în Franţa, pentru ca datoriile să poată li administrate corect şi să se poată asigura credite ieftine. Dar asemenea tentative au întâmpinat întotdeauna rezistenţa