Dezvoltarea economică a Franţei a suferit de asemenea în diferite forme. Trebuie remarcate, de exemplu, dezavantajele sub care funcţiona un port francez ca La Rochelle, comparativ cu Liverpool sau Glasgow. Toate trei erau hotărâte să exploateze boomul „economiei atlantice” din secolul al XVIII-lea, iar La Rochelle era mai bine poziţionat pentru comerţul triunghiular cu Africa de Vest şi Indiile de Vest. Din păcate pentru asemenea aspiraţii comerciale, portul francez a suferit repetate devalizări din partea Coroanei, „insaţiabilă în revendicările sale fiscale şi intransigentă în căutarea unor surse de venit noi şi mai bogate”. Creşterea economică a fost încetinită de un şir vast de „taxe grele, inechitabile şi arbitrare impuse sub formă directă şi indirectă asupra comerţului”. Vânzarea funcţiilor a îndepărtat capitalul local de investiţiile în comerţ, iar bacşişurile cerute de funcţionarii venali au intensificat această tendinţă; companiile monopoliste au ajuns să restricţioneze libera iniţiativă. În plus, deşi în anii 1760 Coroana i-a obligat pe locuitorii oraşului La Rochelle să construiască un arsenal mare şi costisitor (sub ameninţarea că, în caz contrar, vor fi confiscate toate veniturile oraşului), nu a oferit însă un quid pro quo atunci când au izbucnit războaie. Deoarece statul francez se centra de obicei pe obiectivele forţelor terestre mai degrabă decât pe cele ale marinei, conflictele frecvente cu Marina Regală engleză, superioară, erau un dezastru pentru La Rochelle, care îşi vedea astfel confiscate vasele comerciale, întrerupt negoţul profitabil cu sclavi şi eliminate pieţele din Canada şi Louisiana – într-o perioadă în care ratele asigurărilor maritime explodau şi erau impuse taxe de urgenţă. Ca lovitură de graţie, statul francez a simţit adesea constrâns să permită coloniilor sale de peste mări să facă negoţ cu transportatori neutri pe timp de război, făcând ca acele pieţe să fie şi mai greu de recuperat după încheierea păcii. Prin comparaţie, sectorul atlantic al economiei britanice crescut în mod constant în secolul al XVIII-lea, beneficiind (în ciuda atacurilor corsarilor francezi) şi pe timp de război de politicile unui stat ce considera că profitul şi puterea, comerţul şi dominaţia erau inseparabile[156].

Cea mai gravă consecinţă a imaturităţii financiare a Franţei a fost că pe timp de război fortul său militar şi naval se eroda, sub diverse forme[157]. Din cauza ineficienţei şi corupţiei sistemului, dura mai mult să se asigure proviziile navale (să spunem), iar contractorii cereau de obicei mai mult decât când era vorba despre amiralitatea britanică sau olandeză. Colectarea unor fonduri semnificative pe timp de război a fost întotdeauna o mare problemă pentru monarhii francezi, chiar şi în anii 1770–1780, când s-au bazat tot mai mult pe banii olandezi. Aceasta deoarece lunga istorie a reevaluărilor monedei naţionale, neplata parţială a datoriilor şi alte acţiuni arbitrare împotriva deţinătorilor de poliţe pe termen scurt şi lung i-au determinat pe bancheri să ceară – şi pe statul francez, disperat, să accepte – rate ale dobânzilor cu mult peste cele solicitate britanicilor şi altor ţări europene[158]. Însă nici măcar această disponibilitate de a plăti în condiţii dezavantajoase nu le-a permis monarhilor dinastiei de Bourbon să îşi asigure sumele necesare pentru a susţine un efort militar integral într-un război de durată.

Cea mai bună ilustrare a acestei slăbiciuni relative a francezilor a apărut în anii care au urmat Revoluţiei americane. Acest război cu greu ar putea fi considerat glorios pentru britanici, care au pierdut cea mai mare colonie şi şi-au văzut datoria naţională crescută la aproximativ 220 de milioane de lire sterline, însă, din moment ce aceste sume au fost împrumutate în mare parte la o dobândă de abia 3%, plăţile anuale au totalizat doar 7,33 milioane. Pentru Franţa, costurile reale ale războiului au fost considerabil mai mici, deoarece a intrat în război la jumătatea acestuia şi ulterior eforturilor lui Necker de a echilibra bugetul, plus că de această dată nu a fost nevoie să se desfăşoare o armată numeroasă. Cu toate acestea, războiul a costat guvernul francez cel puţin un miliard de livre, sumă care practic a fost plătită în totalitate din împrumuturi, la rate ale dobânzilor cel puţin duble faţă de cele disponibile pentru guvernul englez. În ambele ţări, plata datoriei a consumat jumătate din cheltuielile anuale ale statului. Însă, după 1783, britanicii au demarat rapid o serie de măsuri (fondul de amortizare – un fond consolidat de venituri care a îmbunătăţit finanţele publice) pentru a stabiliza totalul veniturilor şi cheltuielilor şi a întări creditul naţional. Aceasta a fost probabil cea mai mare realizare a lui Pitt cel Tânăr. Dimpotrivă, francezii au contractat în fiecare an noi împrumuturi mari, deoarece veniturile „normale” nu mai puteau acoperi nici măcar cheltuielile pe timp de pace. Iar pe măsură ce deficitul anual a crescut, creditul guvernului a continuat să se deterioreze.

Consecinţa statistică surprinzătoare a fost că, la sfârşitul anilor 1780, deşi datoria naţională a Franţei era aproximativ egală cu cea a Marii Britanii – în jur de 215 milioane de lire sterline –, plata anuală a dobânzilor era aproape dublă, ajungând la 14 milioane de lire. Mai rău, eforturile miniştrilor succesivi de Finanţe de a introduce noi taxe au întâmpinat rezistenţa încăpăţânată a publicului. În cele din urmă, reformele fiscale propuse de Calonne, care au dus la convocarea Adunării Notabililor, la mişcările împotriva parlamentelor, la suspendarea plăţilor de către trezorerie şi apoi (pentru prima dată după 1614) la convocarea Stărilor Generale în 1789, sunt cele care au declanşai colapsul final al l’ancien régime în Franţa[159]. Legătura dintre falimentul naţional şi revoluţie a fost evidentă. În circumstanţele disperate care au urmat, guvernul a emis tot mai multe bancnote (până la valoarea de 100 de milioane de livre în 1789, respectiv 200 de milioane în 1790), o metodă care a fost înlocuită de expedientul Adunării Constituante, şi anume de confiscarea posesiunilor Bisericii şi emiterea de bancnote totalizând valoarea estimativă a acestora. Toate acestea au amplificat inflaţia, care a fost însă exacerbată de decizia din 1792 de a intra în război. Şi, cu toate că este adevărat că reformele administrative ulterioare ale trezoreriei înseşi şi hotărârea regimului revoluţionar de cunoaşte adevărata stare a lucrurilor au produs treptat un sistem de colectare a veniturilor unificat şi birocratic de felul celui existent în Marea Britanie şi în alte părţi, convulsiile interne şi supraextinderea externă, care au durat până în 1815, au făcut ca economia franceză să se prăbuşească şi mai mult în comparaţie cu cea a