Această problemă a colectării veniturilor pentru a finanţa războiul în desfăşurare – şi cele anterioare – a preocupat toate regimurile şi pe oamenii lor de stat. Chiar şi pe timp de pace, întreţinerea forţelor armate costa între 40% şi 50% din cheltuielile unui stat. Pe timp de război, aceasta se putea ridica până la 80–90% dintr-un întreg mult mai mare! Oricare ar fi fost constituţia internă a regimurilor europene – imperii autocratice, monarhii constituţionale sau republici burgheze –, toate întâmpinau aceleaşi dificultăţi. După fiecare rundă de lupte (şi în special după anii 1714 şi 1763), majoritatea ţărilor aveau nevoie disperată să îşi tragă răsuflarea, să îşi revină din epuizarea economică şi să lupte cu nemulţumirile interne pe care războiul şi impozitarea ridicată le provocau foarte adesea. Însă natura competitivă şi egoistă a sistemului european de state a însemnat că pacea îndelungată era atipică şi că în câţiva ani se făceau din nou pregătiri pentru campanii militare. Totuşi, dacă poverile financiare ale războiului puteau fi purtate cu greu de francezi, olandezi şi britanici – cele mai bogate trei popoare ale Europei –, cum puteau fi suportate ele de ţări mult mai sărace?

Răspunsul simplu la această întrebare este că nu puteau. Nici chiar Frédéric cel Mare al Prusiei, care îşi extrăgea o mare parte a veniturilor din extinsele şi bine administratele domenii şi monopoluri regale, nu a fost capabil să facă faţă cerinţelor Războiului pentru Succesiunea la Tronul Austriei şi Războiului de Şapte Ani fără a recurge la trei surse „extraordinare” de venit: profiturile din scăderea cantităţii de metal preţios din monedă; jefuirea statelor vecine, cum ar fi Saxonia şi Mecklenburg; şi, începând cu 1757, subsidiile considerabile primite de la aliatul său mai bogat, Marea Britanie. Problema finanţării războiului era colosală pentru mai puţin eficientul şi mai descentralizatul Imperiu Habsburgic şi este greu de crezut că situaţia era mai bună în Rusia ori în Spania, unde perspectivele de a colecta fonduri – altele decât stoarcerea în continuare a ţărănimii şi a unei clase mijlocii involuate – nu erau promiţătoare. Cu atât de multe categorii care sub l’ancien régime pretindeau scutiri (nobilimea ungară sau clerul spaniol, de exemplu), nici măcar inventarea unor complexe taxe indirecte, scăderea cantităţii de metal preţios din monedă sau tipărirea unor bancnote nu puteau fi considerate decât cu greu suficiente pentru a întreţine armate complexe sau curţi regale pe timp de pace. Iar dacă izbucnirea războiului ducea la măsuri fiscale extraordinare dictate de situaţia de urgenţă la nivel naţional, ea însemna totodată şi creşterea dependenţei faţă de pieţele financiare apusene sau, chiar mai bine, primirea unor subsidii directe de la Londra, Amsterdam sau Paris, subsidii care puteau fi folosite ulterior pentru a plăti mercenari şi provizii. Dacă expresia pas d’argent, pas de Suisses[160] a fost poate sloganul principilor Renaşterii, ea a rămas în continuare un fapt de viaţă inevitabil în vremurile lui Frédéric şi Napoleon[161].

Însă aceasta nu înseamnă că elementele financiare determinau întotdeauna soarta naţiunilor în aceste războaie din secolul al XVIII-lea. Amsterdamul a fost, pentru o bună parte a acestei perioade, cel mai mare centru financiar al lumii, însă acest lucru nu a putut preveni decăderea Provinciilor Unite de la rangul de mare putere. Dimpotrivă, influenţa şi puterea Rusiei în afacerile europene au crescut constant, deşi ţara era înapoiată economic, iar administraţia ei era relativ lipsită de capital. Pentru a explica această aparentă discrepanţă este necesar să acordăm o atenţie egală celui de-al doilea factor determinant: influenţa geografiei asupra strategiei naţionale.

Date fiind natura inerent competitivă a politicii de putere europene şi volatilitatea alianţelor în secolul al XVIII-lea, statele rivale se confruntau adesea cu circumstanţe foarte diferite – şi uneori cu variaţii extreme ale norocului – de la un conflict major la altul. Tratate secrete şi „revoluţii diplomatice” au produs combinaţii variabile de puteri şi, în consecinţă, schimbări destul de frecvente în balanţa europeană, atât sub aspect terestru, cât şi naval. Dacă această stare de lucruri a făcut să se investească multă încredere în abilitatea diplomaţilor unei naţiuni, ca să nu mai vorbim de încrederea în eficienţa forţelor sale armate, ea a pus totodată în evidenţă şi importanţa factorului geostrategic. Semnificaţia acestui termen acoperă nu doar elemente cum ar fi clima unui stat, materiile prime, fertilitatea, agricultura şi accesul la rutele comerciale – importante deoarece toate contribuie la prosperitatea sa generală –, ci mai degrabă chestiunea critică a localizării sale strategice în cursul acestor războaie multilaterale. Era o anumită naţiune capabilă să îşi concentreze energia asupra unui singur front ori trebuia să lupte pe mai multe? Avea graniţe comune cu state slabe sau puternice? Era în principal o putere terestră, una maritimă sau una mixtă? Ce avantaje şi dezavantaje aducea această situaţie? Putea ieşi cu uşurinţă dintr-un război major în Europa Centrală dacă şi-ar fi dorit? Îşi putea asigura resurse suplimentare de peste mări?

Soarta Provinciilor Unite în această perioadă oferă un bun exemplu de influenţă a geografiei asupra politicii. La începutul secolului al XVII-lea, acestea au posedat multe dintre ingredientele necesare pentru dezvoltarea naţională: o economie înfloritoare, stabilitate socială, o armată bine pregătită şi o marină puternică, iar atunci nu au părut dezavantajate de geografie. Dimpotrivă, reţeaua lor de canale le-a oferit o barieră (cel puţin într-o anumită măsură) împotriva forţelor spaniole, iar deschiderea la Marea Nordului le-a oferit un acces lejer la bogatele zone de pescuit heringi. Dar un secol mai târziu, olandezii luptau pentru a-şi menţine poziţia împotriva mai multor rivali. Adoptarea politicilor mercantiliste de către Anglia lui Cromwell şi Franţa lui Colbert a afectat comerţul şi transporturile navale olandeze. Cu toată strălucirea tactică a unor comandanţi ca Tromp şi de Ruyter, în războiul comercial contra Angliei vasele comerciale olandeze trebuiau fie să sufere ordaliile Canalului Mânecii, fie să adopte ruta mai lungă şi mai expusă la furtuni ce înconjura Scoţia, care (ca şi zonele lor de pescuit heringi) erau deschise la atacuri în Marea Nordului. Vânturile care băteau predominant dinspre vest în timpul luptelor le ofereau un avantaj amiralilor englezi, iar apele puţin adânci din largul coastei Olandei restricţionau pescajul şi, în cele din urmă, mărimea şi puterea vaselor olandeze de război[162]. După cum comerţul cu Americile şi Indiile a devenit tot mai expus la acţiunile puterii navale britanice, tot astfel comerţul cu antrepozitele baltice – care fusese una dintre bazele prosperităţii sale anterioare – a fost erodat de suedezi şi de alţi rivali