locali. Deşi olandezii se puteau reimpune temporar prin detaşarea unei flote mari de război într-un punct fierbinte, nu exista nicio modalitate prin care să îşi poată apăra în mod permanent interesele extinse şi vulnerabile în mări îndepărtate.

Această dilemă a fost înrăutăţită de vulnerabilitatea olandezilor la ameninţările terestre care, începând din anii 1660, veneau din partea Franţei lui Ludovic al XIV-lea. Deoarece acest pericol era superior chiar şi celui creat de Spania cu un secol înainte, olandezii au fost forţaţi să îşi extindă armata (care număra 93.000 de soldaţi în 1693) şi să aloce tot mai multe resurse garnizoanelor din fortăreţele de la graniţa de sud. Această secătuire a energiilor olandeze era dublă. Pe de o parte, se deviau sume mari de bani către cheltuieli militare, producându-se o spirală ascendentă a datoriilor de război şi a (re)achitării dobânzilor, având drept consecinţă creşterea accizelor şi a salariilor, care subminau competitivitatea comercială a naţiunii pe termen lung; pe de altă parte, pe timp de război se pierdeau multe vieţi omeneşti dintr-o populaţie care, la aproximativ două milioane de persoane, a fost surprinzător de statică de-a lungul acestei întregi perioade. De aici alarmarea justificată, prilejuită de pierderile grele suferite din cauza disponibilităţii lui Marlborough de a lansa armatele anglo-olandeze în asalturi frontale împotriva francezilor în timpul bătăliilor feroce din Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei (1702–1713)[163].

Alianţa cu Anglia, pe care William al III-lea a întărit-o în 1689, a fost simultan salvatoare şi un factor care a contribuit în mod substanţial la declinul Provinciilor Unite din postura de mare putere independentă – cam acelaşi mod în care două sute de ani mai târziu, Legea de împrumut şi închiriere, precum şi alianţa cu Statele Unite aveau să salveze şi să contribuie totodată la subminarea unui Imperiu Britanic ce lupta pentru supravieţuire sub conducerea lui Winston Churchill, o rudă îndepărtată a lui Marlborough. Inadecvarea alocării de către olandezi a resurselor în diversele războaie împotriva francezilor între 1688 şi 1748 a însemnat că ei au trebuit să îşi concentreze aproximativ trei pătrimi din cheltuielile de apărare pe armata terestră, neglijându-şi astfel flota, în timp ce britanicii au alocat fonduri tot mai mari campaniilor maritime şi coloniale, asigurându-şi din ele beneficii comerciale. Pe măsură ce comercianţii din Londra şi Bristol prosperau, cei din Amsterdam sufereau. Acest lucru a fost exacerbat şi de eforturile britanicilor de a împiedica orice comerţ cu Franţa pe timp de război, în opoziţie cu dorinţa olandezilor de a păstra asemenea legături profitabile – o reflectare a măsurii în care Provinciile Unite erau implicate şi, prin urmare, dependente de comerţul exterior şi de operaţiunile financiare în această perioadă, în timp ce economia britanică era încă relativ autonomă. Chiar şi atunci când Provinciile Unite au reuşit să rămână neutre în Războiul de Şapte Ani, aceasta le-a fost de prea puţin folos, deoarece – refuzând să accepte doctrina „bunurilor neutre în vase neutre” – extrem de încrezătoarea Marină Regală britanică a rămas hotărâtă să împiedice transportarea mărfurilor franceze de peste mări în vase noncombatante[164]. Diferendul diplomatic anglo-olandez din 1758–1759 asupra acestui subiect a fost repetat în primii ani ai Revoluţiei americane şi a dus în cele din urmă la război deschis după 1780, fapt ce nu a ajutat comerţul maritim al nici uneia din cele două tabere. Iar în timpul luptelor revoluţionare franceze şi al lui Napoleon, olandezii s-au găsit şi mai prinşi la mijloc între Marea Britanie şi Franţa. Ei au fost afectaţi de neplata generalizată a datoriilor, de fisuri interne şi de pierderea coloniilor şi pieţelor de peste mări – într-o competiţie globală pe care nu o puteau evita, dar nici nu puteau trage foloase din ea. În asemenea circumstanţe expertiza financiară şi faptul că se bazau pe „excedentul de capital” pur şi simplu nu mai erau de ajuns[165].

În mod asemănător, deşi la o scară mai mare, Franţa a suferit şi ea din cauza faptului că a fost o putere hibridă în secolul al XVIII-lea, cu energiile disipate între obiective continentale, pe de o parte, şi ambiţii maritime şi coloniale, pe de alta. În prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea, această ambivalenţă strategică nu a fost atât de marcantă. Puterea Franţei se baza în mod ferm pe resursele sale interne – teritoriul său întins şi relativ omogen, autonomia sa agricolă şi populaţia de aproximativ 20 de milioane de locuitori, care i-a permis lui Ludovic al XIV-lea să îşi sporească armata de la 30.000 de oameni în 1659 la 97.000 în 1666, ajungând până la cifra colosală de 350.000 în 1710[166]. Obiectivele politicii externe ale Regelui-Soare au fost de asemenea terestre şi tradiţionale. El a dorit să erodeze în continuare poziţiile Habsburgilor prin mişcări în sud împotriva spaniolilor şi în est şi nord împotriva cordonului vulnerabil de teritorii ale Habsburgilor spanioli şi germane din Franche-Comté, Lorena, Alsacia, Luxemburg şi sudul Ţărilor de Jos. Spania fiind epuizată, austriecii distraşi de ameninţarea otomană, iar englezii la început neutri sau prietenoşi, Ludovic s-a bucurat de două decenii de succes diplomatic. Însă, apoi, tocmai hybrisul pretenţiilor franceze a fost cel care a alarmat celelalte puteri.

Principala problemă strategică pentru Franţa a fost că, deşi era foarte puternică în termeni defensivi, avea o poziţie mai puţin avantajoasă pentru a purta o campanie decisivă de cucerire. Ea era închisă din fiecare direcţie, parţial din cauza barierelor geografice, parţial din cauza revendicărilor şi intereselor altor mari puteri. De exemplu, un atac în partea sudică a Ţărilor de Jos (deţinută de Habsburgi) presupunea campanii de uzură prin teritorii presărate cu fortăreţe şi canale şi provoca reacţia celor două puteri habsburgice, a Provinciilor Unite şi a Angliei. Eforturile militare franceze în Germania erau de asemenea problematice. Graniţa era mai uşor de trecut, dar liniile de comunicaţii erau mult mai întinse şi, din nou, aveau de înfruntat o coaliţie inevitabilă, formată din austrieci, olandezi, englezi (în special după ajungerea la tron a Casei de Hanovra în 1714) şi prusaci, ceva mai târziu. Chiar şi atunci când, la mijlocul secolului al XVIII-lea, Franţa a fost dispusă să îşi caute un partener german puternic – adică fie Austria, fie Prusia –, consecinţa firească a unei asemenea alianţe a fost că celelalte puteri germane au intrat în opoziţie şi, mai important, s-au străduit să obţină sprijin din Marea Britanie şi Rusia pentru a neutraliza ambiţiile francezilor.

În plus, fiecare război împotriva puterilor maritime implica o anumită diminuare a energiei şi atenţiei francezilor pe