—

40

67

40

Spania

—

34

—

48

72

25

Suedia

40

—

—

—

27

—

Provinciile Unite

66

49

—

20

44

—

Cititorii familiarizaţi cu statistica sunt conştienţi de faptul că aceste cifre brute trebuie tratate cu mare grijă. Totalul populaţiei, mai ales în perioada timpurie, nu este decât o estimare (iar în cazul Rusiei, marja de eroare poate fi de câteva milioane). Dimensiunile armatei au fluctuat foarte mult în funcţie de data aleasă – dacă aceasta era la începutul, la mijlocul sau la sfârşitul unui anumit război; iar cifrele totale includ adesea unităţi mercenare substanţiale şi (în cazul Lui Napoleon) până şi trupele de aliaţi cooptate şovăielnic. Numărul vaselor nu indica nici pregătirea lor pentru război, nici existenţa unor echipaje antrenate. În plus, statisticile nu ţin seama de rangul de general sau de cel de simplu marinar, de competenţă sau de ignoranţă, de fervoarea naţională sau de lipsa de curaj. Chiar şi aşa, se pare că cifrele de mai sus reflectă cel puţin în mare principalele tendinţe politice ale vremii: Franţa şi, din ce în ce mai mult, Rusia conduc în materie de populaţie şi din punct de vedere militar; Anglia este de obicei neînfrântă pe mare; Prusia depăşeşte Spania, Suedia şi Provinciile Unite; iar Franţa se apropie de dominaţia Europei cu ajutorul armatelor enorme ale lui Ludovic al XIV-lea şi ale lui Napoleon mai mult decât în orice altă perioadă a secolului ce-i separă.

Conştienţi de dimensiunile financiare şi geografice ale acestor 150 de ani de lupte între marile puteri, ne putem da seama că imaginea oferită de aceste trei tabele mai trebuie cizelată. De exemplu, declinul rapid al Provinciilor Unite, în comparaţie cu alte naţiuni, în ceea ce priveşte dimensiunea armatei nu s-a produs şi în domeniul finanţării războaielor, în care rolul său a fost crucial pentru o perioadă foarte îndelungată. Caracterul nonmilitar al Statelor Unite ascunde faptul că ar putea constitui o distragere strategică majoră. Cifrele subestimează şi contribuţia militară a Angliei, de vreme ce putea finanţa 100.000 de soldaţi aliaţi (în 1813, chiar 450.000!), susţinându-şi în acelaşi timp armata şi personalul naval de 140.000 de oameni între anii 1813 şi 1814[185]; dimpotrivă, adevărata forţă a Prusiei şi a Imperiului Habsburgic, dependente de subvenţii în majoritatea războaielor, ar fi exagerată dacă am lua în considerare doar dimensiunea armatelor lor. După cum spuneam mai devreme, enormele stabilimente militare ale Franţei au devenit mai puţin eficiente din cauza slăbiciunilor financiare şi a obstacolelor geostrategice, în vreme ce aşezările militare ale Rusiei erau măcinate de înapoierea economică şi de distanţă. Punctele forte şi cele slabe ale fiecăreia dintre aceste puteri ar trebui luate în calcul atunci când examinăm în amănunt războaiele.

Când Ludovic al XIV-lea a preluat conducerea deplină în Franţa, în martie 1661, scena europeană era deschisă să primească un monarh hotărât să îşi impună punctele de vedere[186]. La sud, Spania încă se epuiza în încercarea inutilă de a recâştiga Portugalia. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, monarhia restaurată a lui Carol al II-lea al Angliei se străduia să se stabilizeze, iar în cercurile comerciale britanice exista o mare invidie faţă de olandezi. La nord, în urma unui război recent, şi Danemarca, şi Suedia erau slăbite, în Germania, principii protestanţi erau atenţi şi suspicioşi faţă de oricare nouă încercare a Imperiului Habsburgic de a-şi consolida poziţia, însă guvernul imperial de la Viena avea suficiente probleme în Ungaria şi în Transilvania, urmate puţin mai târziu şi de renaşterea puterii otomane. Polonia se clătina deja, în efortul de a-i ţine la distanţă pe jefuitorii suedezi şi ruşi. Prin urmare, diplomaţia franceză, în buna tradiţie a lui Richelieu, putea profita cu uşurinţă în aceste împrejurări, instigându-i pe portughezi împotriva spaniolilor, pe maghiari, pe turci şi pe principii germani împotriva Austriei şi pe englezi împotriva olandezilor – consolidând în tot acest timp poziţia geografică a Franţei (şi recrutarea armatei) prin intermediul importantului său tratat din 1663 cu cantoanele elveţiene. Toate aceste lucruri i-au oferit lui Ludovic al XIV-lea timpul necesar pentru a se impune ca monarh absolut, ferit de provocările interne care se abătuseră asupra cârmuirilor franceze în secolul precedent. Lucru şi mai important, le-au oferit lui Colbert, Le Tellier şi altor miniştri-cheie şansa de a revizui administraţia şi de a oferi cu generozitate resurse armatei şi flotei, în aşteptarea gloriei Regelui Soare[187].

Aşadar, lui Ludovic i-a fost foarte uşor să încerce „să rotunjească” graniţele Franţei la începutul domniei sale, mai ales întrucât relaţiile anglo-olandeze se deterioraseră, transformându-se în 1665 în ostilităţi deschise (al doilea război anglo-olandez). Deşi Franţa făgăduise să susţină Provinciile Unite, a jucat un rol minor în