campaniile de pe mare, pregătindu-se în schimb să invadeze sudul Olandei, ocupat în continuare de o Spanie slăbită. Când francezii au pornit invazia, în mai 1667, le-au căzut în mâini oraş după oraş. A urmat un exemplu timpuriu de schimbări diplomatice rapide ale acestei perioade. Englezii şi olandezii, obosiţi de războiul neprofitabil pentru niciuna din tabere şi temându-se de ambiţiile francezilor, au încheiat pace la Breda în iulie şi, alături de Suedia, au căutat să „medieze” disputa franco-spaniolă, pentru a limita câştigurile lui Ludovic. Tratatul din 1668 de la Aix-la-Chapelle a realizat tocmai acest lucru, dar cu preţul enervării regelui francez, care s-a hotărât în cele din urmă să se răzbune pe Provinciile Unite, pe care le considera principalul obstacol în calea ambiţiilor sale. În următorii câţiva ani, în vreme ce Colbert îşi purta războiul economic împotriva olandezilor, armata şi flota franceze erau consolidate. Diplomaţia secretă a sedus Anglia şi Suedia, făcându-le să renunţe la alianţa cu Provinciile Unite, şi a pus capăt temerilor statelor austriece şi germane. Până în 1672, maşinăria franceză de război, sprijinită de englezi pe mare, era gata de atac.

Deşi Londra a fost prima care a declarat război Provinciilor Unite, comportarea dezamăgitoare a englezilor în al treilea conflict anglo-olandez din 1672–1674 nu merită discutată pe larg aici. Ţinută în frâu prin acţiunile geniale ale lui de Ruyter pe mare şi, prin urmare, incapabilă să realizeze ceva pe uscat, guvernarea lui Carol al II-lea al Angliei a primit critici interne aspre: dovezile de duplicitate politică şi de management financiar prost, precum şi aversiunea puternică faţă de alierea cu o putere autocrată, catolică, precum Franţa, au făcut ca războiul să fie nepopular şi au forţat guvernarea să renunţe la el în 1674. Privind retrospectiv, este un memento al faptului că bazele politice, financiare şi administrative ale puterii engleze erau încă imature şi incerte în timpul ultimilor Stuarţi[188]. Schimbarea politicii londoneze a avut însă o importanţă internaţională, prin faptul că a reflectat parţial alarma generală pe care o declanşaseră planurile lui Ludovic al XIV-lea în Europa. În anul următor, diplomaţia şi subvenţiile olandeze şi-au găsit numeroşi aliaţi dispuşi să li se opună francezilor. Principatele germane, Brandenburgul (care învinsese ultimul partener al Franţei, Suedia, la Fehrbellin în 1675), Danemarca, Spania şi Imperiul Habsburgic s-au implicat în acest conflict. Coaliţia acestor state nu era îndeajuns de puternică să copleşească Franţa; majoritatea aveau armate relativ mici şi distrageri pe propriile flancuri; esenţa alianţei antifranceze au rămas Provinciile Unite, sub conducerea noului lor lider, William de Orania. Însă, din cauza barierei de apă de la nord şi a vulnerabilităţii liniilor armatei franceze în faţa diverşilor inamici din Renania, nici Ludovic însuşi nu putea obţine câştiguri semnificative. Un impas asemănător exista şi pe mare: flota franceză controla Marea Mediterană, flota olandeză şi cea daneză controlau Marea Baltică şi niciuna dintre tabere nu putea avea câştig de cauză în Indiile de Vest. Atât comerţul francez, cât şi cel olandez au fost profund afectate în acest război, în beneficiul indirect al puterilor neutre, precum Anglia. De fapt, până în 1678, clasele de negustori din Amsterdam îşi împinseseră propria guvernare către o pace separată cu Franţa, ceea ce însemna în schimb că statele germane (care se bazau pe subvenţiile olandeze) nu mai puteau continua să lupte pe cont propriu.

Deşi tratatele de pace de la Nijmegen din 1678–1679 au pus capăt conflictului deschis, dorinţa clară a lui Ludovic al XIV-lea de a rotunji graniţele nordice ale Franţei, pretenţia lui de a fi „arbitrul Europei” şi faptul alarmant că menţinea o armată de 200.000 de oameni pe timp de pace i-au neliniştit pe germani, olandezi, spanioli şi englezi deopotrivă[189]. Acest lucru nu însemna însă o întoarcere imediată la război. Negustorii olandezi preferau să facă comerţ pe timp de pace; principii germani, precum şi Carol al II-lea al Angliei, erau legaţi de Paris prin subvenţii; iar Imperiul Habsburgic era implicat într-o luptă disperată cu turcii. Prin urmare, când Spania a încercat să îşi protejeze de Franţa teritoriile din Luxemburg, în 1683, a fost nevoită să lupte singură şi să fie, în mod inevitabil, înfrântă.

Totuşi, începând cu anul 1685, lucrurile au început să se întoarcă împotriva Franţei. Persecutarea hughenoţilor a şocat Europa protestantă. În următorii doi ani, turcii au fost complet învinşi şi alungaţi din Viena; împăratul Leopold, care câştigase prestigiu şi mai multă forţă militară, şi-a putut îndrepta în cele din urmă atenţia spre vest. În septembrie 1688, nervosul rege francez a decis să invadeze Germania, transformând în sfârşit războiul „rece” european în unul „fierbinte” Acţiunea Franţei i-a determinat pe rivalii săi continentali să deschidă ostilităţile şi i-a oferit lui William de Orania ocazia de a traversa Canalul Mânecii şi a-i lua locul discreditatului James al II-lea pe tronul englez.

Aşadar, până la sfârşitul anului 1689, Franţa a luptat singură împotriva Provinciilor Unite, a Angliei, a Imperiului Habsburgic, a Spaniei, a Savoiei şi a principalelor state germane[190]. Această combinaţie nu era atât de alarmantă pe cât părea, iar „nucleul” Marii Alianţe consta de fapt în forţele anglo-olandeze şi statele germane. Deşi era o grupare disparată în anumite privinţe, avea suficientă hotărâre, resurse financiare, armate şi flote pentru a face faţă Franţei Regelui Soare. Zece ani mai devreme, poate că Ludovic i-ar fi învins, însă finanţele şi comerţul franceze erau acum mult mai puţin satisfăcătoare, după moartea lui Colbert, şi nici armata, nici flota – deşi erau descurajatoare din punct de vedere numeric – nu erau echipate pentru o luptă susţinută la distanţă. O înfrângere rapidă a unuia dintre principalii aliaţi ar fi putut constitui o ieşire din acest impas, însă încotro să fie direcţionat atacul şi avea Ludovic voinţa de a lua măsuri îndrăzneţe? Vreme de trei ani, a şovăit; iar în 1692, când a adunat în cele din urmă o forţă de invazie de 24.000 de oameni pe care să îi trimită dincolo de Canalul Mânecii, „puterile maritime” erau pur şi simplu de neînvins, zdrobind vasele de război şi barjele franceze la Barfleur-La Hogue[191].

Începând cu anul 1692, conflictul pe mare a devenit un război lent împotriva comerţului, chinuitor şi dezastruos pentru ambele tabere. Adoptând o strategie de atac la adresa comerţului, guvernul francez şi-a încurajat corsarii să vâneze vasele anglo-olandeze, reducând în acelaşi timp alocările pentru propria flotă de război. De cealaltă parte, flotele aliate s-au străduit să amplifice presiunile exercitate asupra economiei franceze, instituind o blocadă comercială şi renunţând astfel la obiceiul olandezilor de a face comerţ cu inamicul. Niciuna