exemplu, în Indiile de Vest) pentru profitul naţional. După cum era informat ambasadorul britanic în Prusia, „Trebuie să fim mai întâi negustori şi apoi soldaţi. Comerţul şi forţa maritimă sunt interdependente, iar bogăţiile care sunt adevăratele resurse ale acestei ţări depind de comerţ”[207]. În opoziţie cu aceasta, economiile tuturor celorlalte state combatante erau extrem de afectate în acest război şi, până şi în Franţa, ministrul Choiseul a fost nevoit să recunoască mâhnit că:

 

…în starea actuală a Europei, coloniile, comerţul şi, prin urmare, puterea maritimă sunt cele care trebuie să decidă balanţa de putere pe continent. Casa de Austria, Rusia şi regele Prusiei sunt doar puteri de categoria a doua, la fel ca toţi cei care nu pot merge la război dacă nu primesc subvenţii din partea puterilor comerciale[208].

 

Expertiza militară şi navală de care a dat dovadă alianţa anglo-prusacă, cel puţin după obstacolele iniţiale, a funcţionat după cum urmează. Pe mare, flota britanică enormă, condusă de Anson, a impus treptat o blocadă asupra porturilor franceze de la Oceanul Atlantic şi s-a bucurat de un surplus de forţă pentru a acoperi Toulonul şi a recâştiga supremaţia în Marea Mediterană. Când au avut loc acţiuni ale flotei – la Cartagena, dincolo de Lagos, şi în incomparabila urmărire pe furtună a flotei lui Conflans în Golful Quiberon de către Hawke –, superioritatea marinarilor britanici a fost dovedită în repetate rânduri. Mai mult decât atât, această politică a blocadei – menţinută acum indiferent de vreme, escadrele fiind aprovizionate printr-un sistem foarte inteligent – nu doar a înăbuşit o mare parte a comerţului maritim francez, protejând astfel comerţul Angliei şi siguranţa sa naţională, ci a şi împiedicat trimiterea unor întăriri pentru trupele franceze în Indiile de Vest, Canada şi India. În 1759, annus mirabilis, coloniile franceze cădeau în mâinile englezilor pe tot globul, completând victoria considerabilă a trupelor anglo-germane asupra a două armate franceze la Minden. Când Spania a intrat prosteşte în război, în 1762, aceeaşi soartă s-a abătut şi asupra coloniilor sale din Marea Caraibelor şi Filipine.

Între timp, Casa Brandenburg avusese deja parte de o serie de „miracole”, iar în bătăliile de la Rossbach şi Leuthen, Frédéric nu doar a ruinat armatele franceză şi austriacă, ci a şi tăiat avântul celor două naţiuni de a înainta în nordul Germaniei; după ce Frédéric i-a surprins din nou pe austrieci la Liegnitz şi Torgau, în 1760, Viena era în pragul falimentului. Totuşi, costurile ridicate ale acestor campanii măcinau puterea prusacă (60.000 de soldaţi morţi doar în 1759), iar inamicul rus s-a dovedit a fi cumplit pe de o parte, din pricina urii ţarinei Elisabeta faţă de Frédéric, dar, pe de altă parte, mai ales pentru că fiecare confruntare cu armata rusă se dovedea sângeroasă. Însă, dat fiind că şi ceilalţi combatanţi simţeau ritmul, iar Franţa era nerăbdătoare să ajungă la un acord cu guvernul britanic, şi el dispus acum să cadă la pace, Prusia a considerat că încă avea suficientă putere ca să îi ţină pe austrieci şi pe ruşi la distanţă până să fie salvată de moartea Elisabetei, în 1762. După aceasta şi după retragerea rapidă din război a noului ţar, Petru, nici Austria şi nici Franţa nu se puteau aştepta la ceva mai bun decât la un acord de pace bazat pe revenirea la statu-quoul european de dinainte de război – ceea ce era, de fapt, o înfrângere pentru cei care încercaseră să învingă Prusia.

Singurul beneficiar clar de pe urma acordurilor din 1762–1763 a fost, din nou, Anglia. Chiar şi după ce a înapoiat diverse teritorii capturate Franţei şi Spaniei, a avansat în Indiile de Vest şi în Africa de Vest, practic a eliminat influenţa franceză din India şi, mai presus de toate, deţinea supremaţia asupra celei mai mari părţi din continentul nord-american. Aşadar, Anglia avea acces la teritorii mult mai vaste şi mai bogate decât Lorena, Silezia şi celelalte regiuni pentru care luptau că atâta îndârjire statele continentale. În plus, participase la înfrânarea ambiţiilor diplomatice şi militare ale Franţei în interiorul Europei, menţinând astfel balanţa generală de putere. În comparaţie cu Anglia, Franţa nu doar pierduse dincolo de mări în mod dezastruos, ci eşuase şi în Europa – spre deosebire de anul 1748; într-adevăr, performanţa sa militară lipsită de strălucire sugera că centrul de greutate se deplasase din Europa de Vest spre est, fapt confirmat de ignorarea generală a dorinţelor Franţei din cadrul primei împărţiri a Poloniei, din 1722. Toate acestea au fost pe placul cercurilor britanice, mulţumite de supremaţia lor în afara Europei şi deloc nerăbdătoare să îşi asume obligaţii pe continent.

Câştigarea războaielor: 1763–1815

„Perioada de respiro” de mai bine de un deceniu de dinaintea următoarei faze a conflictului anglo-francez a oferit doar câteva indicii privind schimbarea norocului englezilor. Războiul de Şapte Ani suprasolicitase atât de mult capacitatea de impozitare şi structura socială ale marilor puteri, încât numeroşi lideri nu au privit cu ochi buni o politică externă îndrăzneaţă; autoanaliza şi reforma au avut tendinţa de a fi la ordinea zilei. Costul războiului pentru Prusia (o jumătate de milion de morţi, inclusiv 180.000 de soldaţi) îl şocase pe Frédéric, care prefera acum o viaţă mai liniştită. Deşi pierduse 300.000 de oameni, armata Imperiului Habsburgic nu era într-o situaţie chiar atât de proastă; dar sistemul general de guvernare avea nevoie, fireşte, de schimbări, ceea ce ar fi stârnit, fără nicio îndoială, resentimentele localnicilor (mai ales în rândul maghiarilor) şi ar fi solicitat atenţia deplină a miniştrilor Mariei Tereza. În Rusia, Ecaterina a II-a a fost nevoită să se chinuie cu reformele legislative şi administrative, iar apoi să înăbuşe răscoala lui Pugaciov (1773–1775). Aceasta nu a împiedicat expansiunea rusă spre sud sau manevrele de a limita independenţa Poloniei; însă acestea puteau fi considerate totuşi chestiuni locale, destul de diferite de marile combinaţii europene care preocupaseră puterile în timpul Războiului de Şapte Ani. Legăturile cu monarhiile vestice erau acum mai puţin importante.

Şi în Anglia, şi în Franţa afacerile interne ocupau locul central. Creşterea enormă a datoriilor naţionale ale ambelor ţări a condus la căutarea unor noi surse de venit şi a unei reforme administrative, dând naştere unor controverse ce au alimentat relaţiile deja proaste dintre George al III-lea şi opoziţie, precum şi dintre rege şi parlements în Franţa, în mod inevitabil, aceste preocupări au făcut ca politica externă britanică în Europa să fie mai aleatorie şi mai introspectivă decât pe vremea lui Pitt, tendinţă accentuată de conflictele tot mai aprige cu coloniştii americani din