Rezultatele au fost remarcabile şi au contrazis oarecum argumentul izolaţioniştilor britanici potrivit căruia un asemenea conflict, nestânjenit de aliaţi şi campanii continentale, era cel mai bun lucru pentru statul-insulă. Pe parcursul Războiului de Şapte Ani, marinei franceze îi fuseseră alocate numai 30 de milioane de livre pe an, un sfert din banii alocaţi armatei franceze şi doar o cincime din suma primită de Royal Navy în fiecare an. De la jumătatea anilor 1770, bugetul flotei franceze a crescut în mod constant; până în 1780 ajunsese la 150 de milioane de livre, iar în 1782 la suma incredibilă de 200 de milioane de livre[213]. În momentul în care Franţa a intrat în război, avea 52 de vase de linie, majoritatea mai mari decât echivalentele lor britanice, iar cifra a crescut în scurt timp la 66. La acestea se puteau adăuga flota spaniolă de 58 de vase de linie şi, în 1780, o flotă olandeză de doar 20 de vase. Deşi flota regală britanică rămânea superioară oricărui alt rival maritim luat separat (în 1778, avea 66 de vase de linie; în 1779, 90), s-a văzut depăşită numeric în repetate rânduri. În 1779, a pierdut chiar şi controlul asupra Canalului Mânecii, iar o invazie franco-spaniolă părea posibilă; în confruntarea din 1781 dintre flota lui Grave şi cea a lui de Grasse de la Chesapeake, superioritatea numerică a francezilor a ţinut forţa britanică la distanţă şi a condus la capitularea lui Comwailis de la Yorktown şi la sfârşitul efectiv al campaniei americane. Chiar şi atunci când dimensiunea flotei britanice a crescut, iar cea a inamicilor s-a diminuat (în 1782, avea 94 de vase de linie, Franţa avea 73, Spania – 54, iar Provinciile Unite – 19), diferenţa era încă prea mică pentru a îndeplini toate sarcinile: protejarea convoaielor din Atlanticul de Nord, despresurarea periodică a Gibraltarului, păzirea ieşirii din Marea Baltică, trimiterea unor escadre în Oceanul Indian şi sprijinirea operaţiunilor militare din Marea Caraibelor. Puterea navală britanică era temporară şi regională, nu copleşitoare, ca în războaiele anterioare. Faptul că armata franceză nu lupta în Europa avea mult de-a face cu necazurile insularilor.

E adevărat, în 1782, dificultăţile financiare create de menţinerea unei flote atât de vaste afectau deja serios economia franceză şi impuneau anumite restricţii financiare. Rezervele navale erau acum mai dificil de obţinut, iar lipsa de marinari era şi mai serioasă. În plus, unii miniştri francezi se temeau că războiul distrăgea în mod nejustificat atenţia şi resursele spre zone din afara Europei, ceea ce nu permitea ţării să joace vreun rol pe continent. Acest calcul politic, alături de teama că britanicii şi americanii îşi vor rezolva în scurt timp diferendele, a făcut Parisul să spere că ostilităţile se vor încheia în curând. Din punct de vedere economic, aliaţii lor olandezi şi spanioli se aflau într-o situaţie la fel de proastă. Totuşi, puterea financiară mai mare a Angliei, creşterea pronunţată a exporturilor începând cu anul 1782 şi îmbunătăţirile constante ale flotei regale nu mai puteau să contribuie acum la o victorie britanică şi nici să convingă facţiunile politice de acasă să sprijine războiul, de vreme ce America era considerată în mod clar pierdută. Deşi concesiile Angliei la încheierea Păcii de la Versailles (Minorca, Florida, Tobago) nu constituiau o revocare a marilor câştiguri imperiale din 1763, francezii se puteau declara mulţumiţi de crearea unor State Unite independente şi de lovitura pe care o primise situaţia Marii Britanii pe plan mondial. Din perspectiva Parisului, echilibrul strategic care fusese perturbat de Războiul de Şapte Ani fusese acum restabilit în mare parte, chiar dacă preţul fusese enorm.

Dimpotrivă, în Europa de Est, echilibrele strategice nu au fost perturbate foarte mult de manevrele celor trei mari monarhii în deceniile de după 1763[214]. Acest lucru se datora mai ales naturii tripartite a acelei relaţii: nici Berlinul, nici Viena în mod deosebit şi nici măcar Sankt-Petersburgul, mai ferm, nu doreau să le provoace pe celelalte două într-o alianţă ostilă şi nici să se implice într-un conflict de dimensiunile Războiului de Şapte Ani. Campaniile scurte şi extrem de prudente din cadrul Războiului pentru Succesiunea la Tronul Bavariei (1778–1779), când Prusia s-a opus încercării de expansiune a Austriei, nu au făcut decât să confirme această dorinţă de a evita costurile unei confruntări între marile puteri. Anexări ulterioare ale unor teritorii puteau aşadar să fie realizate doar ca urmare a unor „înţelegeri” diplomatice pe seama puterilor mai mici, mai ales pe seama Poloniei, care a fost ciopârţită în mod succesiv în 1772–1773, 1793 şi 1795. În ultimele faze, soarta Poloniei a fost puternic influenţată de Revoluţia Franceză, de hotărârea Ecaterinei a II-a de a-i zdrobi pe „iacobinii” de la Varşovia, precum şi de dorinţa Prusiei şi a Austriei de a obţine compensaţii în est pentru eşecurile lor din vest împotriva Franţei; dar nici măcar această nouă preocupare faţă de Revoluţia Franceză nu a schimbat în mod radical politicile de antagonism reciproc şi compromis şovăitor pe care cele trei monarhii estice le-au aplicat una împotriva celeilalte în aceşti ani.

Date fiind graniţele geografice şi diplomatice ale acestei relaţii tripartite, nu a fost de mirare că poziţia Rusiei a continuat să se îmbunătăţească, atât în raport cu Austria, cât şi cu Prusia. În ciuda înapoierii sale, Rusia era totuşi mult mai puţin vulnerabilă decât vecinii săi din Vest, amândoi străduindu-se să o împace pe teribila Ecaterina. Acest fapt şi pretenţiile tradiţionale ale Rusiei de a avea influenţă asupra Poloniei au garantat ca partea cea mai mare din acest stat nefericit în ajungă pe mâinile Sankt-Petersburgului în urma împărţirii. Mai mult decât atât, Rusia avea la sud o graniţă deschisă, pe cale să se prăbuşească, astfel încât, la începutul anilor 1770 a avansat foarte mult, în detrimentul Turciei; Crimeea a fost anexată formal în 1783 şi au fost cucerite noi teritorii de-a lungul coastei de nord a Mării Negre în 1792. Toate acestea confirmau declinul puterii de a lupta a otomanilor şi erau un motiv secret de îngrijorare pentru Austria şi Prusia, aproape la fel de mare ca pentru statele care încercau mai activ să înfrâneze expansionismul ruşilor (Suedia în 1788, Anglia sub Pitt cel Tânăr în 1791). Însă, dat fiind că Viena şi Berlinul erau dornice să păstreze bunăvoinţa Sankt-Petersburgului, iar puterile din Vest erau prea distrase ca să joace un rol eficient şi de durată în Europa de Est, Imperiul Ţarist s-a dezvoltat rapid.

Structura relaţiilor internaţionale în deceniul de dinaintea anului 1792 nu a oferit aşadar prea