trebuit aşadar să conceapă mijloacele adecvate pentru a tempera această formă nouă şi supărătoare de război. Aceasta nu era o sarcină imposibilă. Operaţiunile armatei franceze, condusă la început de Dumouriez, şi chiar şi campaniile mult mai vaste şi mai elaborate ale lui Napoleon scoteau la iveală organizarea şi pregătirea deficitare, precum şi aprovizionarea şi comunicaţiile proaste, de care un inamic bine pregătit ar fi putut profita din plin. Însă unde se afla acest adversar bine pregătit? Nu era vorba că generalii mai în vârstă şi trupele care înaintau cu greu, încărcate de bagaje, ale Coaliţiei nu erau pregătite tactic în faţa roiurilor de puşcaşi şi a coloanelor agresive de francezi. Ideea era însă că angajamentul politic şi claritatea strategică necesară le lipseau şi duşmanilor Franţei. Evident, nu exista nicio ideologie politică extraordinară care să îi anime pe soldaţii şi pe cetăţenii vechiului regim; într-adevăr, mulţi dintre ei erau atraşi de ideile molipsitoare ale Revoluţiei, iar patriotismul local a putut fi folosit pentru a înfrâna hegemonia franceză abia mai târziu, când armatele lui Napoleon au transformat „eliberarea” în cucerire şi jaf.

În plus, în această fază timpurie, doar câţiva dintre membrii Coaliţiei au luat în serios ameninţarea franceză. Nu a existat un acord general în privinţa obiectivelor şi a strategici între diverşii membri ai alianţei, a cărei unitate precară s-a manifestat prin cererile tot mai mari de subvenţii britanice, însă nu şi prin altceva. Mai presus de toate, primii ani ai Războiului Revoluţionar s-au suprapus cu şi au fost eclipsaţi de moartea Poloniei. În ciuda condamnării necruţătoare a Revoluţiei Franceze, Ecaterina a II-a era mai preocupată de ştirbirea independenţei Poloniei decât de trimiterea unor trupe în Renania. Acest lucru a făcut ca guvernul prusac, neliniştit şi adus la realitate de primele campanii din Vest, să mute tot mai mulţi soldaţi dinspre Rin spre Vistula, lucru care a forţat Austria să menţină 60.000 de oameni la graniţa de nord, în cazul în care Rusia şi Prusia ar fi înaintat către teritoriile poloneze rămase. Când a avut loc a treia şi ultima împărţire, în 1795, era mai mult decât evident că Polonia îi fusese Franţei un aliat mai eficient pe patul de moarte decât ca stat funcţional, viu. Până atunci, Prusia ceruse deja pacea şi abandonase malul stâng al Rinului în mâinile francezilor, lăsând Germania într-o stare de neutralitate neplăcută şi îngăduindu-i Franţei să îşi îndrepte atenţia în altă parte; majoritatea statelor germane mai mici urmaseră exemplul prusac; Olanda fusese cotropită şi transformată în Republica Batavă; iar Spania, părăsind Coaliţia, revenise la alianţa sa antibritanică cu Franţa.

Astfel, mai rămăseseră doar Sardinia-Piemont, care a fost zdrobită la începutul anului 1796 de Napoleon, Imperiul Habsburgic lipsit de noroc, ce a fost alungat dintr-o mare parte a Italiei şi forţat să accepte Pacea de la Campo Formio (octombrie 1797), şi Marea Britanie. În ciuda dorinţei lui Pitt cel Tânăr de a-l imita pe tatăl său, ţinând în frâu expansionismul francez, guvernul britanic nu a putut continua războiul cu hotărârea şi claritatea strategică necesară[217]. Corpul expediţionar trimis în Flandra şi în Olanda sub conducerea ducelui de York în 1793–1795 nu avea nici forţa şi nici competenţa necesare pentru a înfrunta armata franceză, iar rămăşiţele sale s-au întors în cele din urmă acasă prin Bremen. În plus, aşa cum se mai întâmplase adesea şi cum s-a mai întâmplat şi de atunci înainte, miniştrii (precum Dundas sau Pitt) au preferat „metoda britanică de război” – operaţiuni în colonii, blocadă maritimă şi raiduri pe coasta inamicului –, şi nu operaţiuni continentale la scară mare. Date fiind superioritatea copleşitoare a Royal Navy şi dezintegrarea echivalentului său francez, aceasta părea o opţiune atrăgătoare şi uşoară. Însă pierderile suferite de trupele britanice în urma bolilor contractate în timpul operaţiunilor din 1793–1796 din Indiile de Vest însemnau că Londra plătea scump pentru aceste diversiuni strategice: 40.000 de oameni au fost ucişi şi alţi 40.000 rămăseseră inapţi de luptă – mai multe victime decât în Războiul Peninsular din Spania –, iar campaniile costaseră pe puţin 16 milioane de lire. Totuşi, e incert dacă dominaţia britanică tot mai mare pe teatrele de război din afara Europei sau operaţiunile sale periferice împotriva oraşelor Dunkerque şi Toulon compensau puterea crescândă a Franţei în Europa. În cele din urmă, subvenţiile solicitate de Prusia şi de Austria pentru a-şi menţine armatele pe câmpul de luptă au crescut alarmant şi erau imposibil de oferit. Cu alte cuvinte, strategia britanică fusese în acelaşi timp ineficientă şi costisitoare, iar în 1797 temeliile întregului sistem au fost zdruncinate – cel puţin temporar – de suspendarea plăţilor în numerar de către Banca Angliei şi de revoltele marinarilor de la Spithead şi Nore. În acea perioadă tulbure, austriecii, epuizaţi, au cerut pacea şi s-au alăturat tuturor celorlalte state ce recunoşteau supremaţia Franţei în Europa de Vest.

Dacă britanicii nu au putut învinge Franţa, guvernul revoluţionar nu putea, în schimb, să submineze supremaţia navală a inamicului. Primele încercări de a invada Irlanda şi de ataca coastele vestice ale Angliei nu au realizat mare lucru, deşi cauzele au fost în aceeaşi măsură vremea şi apărarea locală. În ciuda spaimei temporare provocate de suspendarea plăţilor în numerar din 1797, sistemul britanic de credite s-a ţinut pe poziţii. Intrarea Spaniei şi a Ţărilor de Jos în război de partea Franţei a dus la zdrobirea flotei spaniole în dreptul Capului Saint Vincent (februarie 1797) şi la loviturile dure pe care le-au primit olandezii la Camperdown (octombrie 1797). Noii aliaţi ai Franţei au fost nevoiţi să sufere şi pierderea treptată a coloniilor lor de peste mări – din Indiile de Est de Vest, Colombo, Malacca şi Capul Bunei Speranţe, care ofereau pieţe noi pentru comerţul britanic şi baze suplimentare pentru escadrele navale. Nefiind dispuşi să achite preţul ridicat cerut de guvernul francez pentru pace, Pitt şi miniştrii săi au hotărât să continue lupta, introducând impozitul pe venit şi făcând noi împrumuturi pentru a plăti pentru ceea ce – dat fiind că trupele franceze se adunau de-a lungul coastei Canalului Mânecii – devenise o luptă atât pentru supravieţuirea naţională, cât şi pentru siguranţa Imperiului.

Aşadar, aceasta era dilema strategică fundamentală cu care s-au confruntat atât Franţa, cât şi Marea Britanie în următoarele două decenii de război. Ca balena şi elefantul, fiecare era de departe cea mai mare creatură de pe teritoriul său. Însă controlul britanic asupra rutelor maritime nu putea distruge de unul singur hegemonia Franţei în Europa, iar măiestria militară a lui Napoleon nu îi putea face pe insulari să capituleze. În plus, întrucât teritoriile dobândite de Franţa şi intimidarea politică a vecinilor săi au stârnit resentimente serioase, guvernul de la Paris nu putea fi sigur că celelalte puteri