Poirot îşi flutură mâinile.

  — Tocmai asta nu pot să spun, mademoiselle. C'est curieux. Asta-i tot ce pot spune.

  — La fel şi afacerea cu nişa, spuse gânditoare Nick. Nu pot să nu mă gândesc că e fantastic de ciudată… Şi neconvingătoare. V-a arătat unde e?

  — Nu şi-a mai amintit.

  — Eu nu cred una ca asta.

  — Se pare că, într-adevăr, aşa stau lucrurile.

  — Trebuie că a început s-o ia razna, sărmana de ea.

  — Ce e cert e că ştie să povestească! A mai spus că End House nu-i o casă bună de locuit.

  Nick se înfioră uşor.

  — Aici probabil are dreptate, spuse ea încet. Uneori eu însămi simt asta. Există o senzaţie ciudată în casa asta…

  Ochii i se măriră şi i se întunecară. Aveau o privire pierdută. Poirot se grăbi să-i abată atenţia spre alte subiecte.

  — Ne-am îndepărtat de tema noastră, mademoiselle. Testamentul. Ultima dorinţă şi ultimul testament ale Magdalei Buckley.

  — Am specificat asta, spuse cu o oarecare mândrie Nick. Îmi amintesc că aşa am scris, şi am spus că plătesc toate datoriile şi cheltuielile testamentare. Mi-am amintit că aşa scria într-o carte pe care am citit-o.

  — Deci n-ai folosit un formular tip de testament?

  — Nu, n-a mai fost timp pentru asta. Tocmai plecam la sanatoriu şi, în plus, domnul Croft a spus că formularele de testamente sunt foarte periculoase. Era bine să fac un testament simplu şi să nu caut să fie prea legal.

  — Monsieur Croft? Era acolo?

  — Da. El a fost cel care m-a întrebat dacă-mi făcusem un testament. Eu personal nu m-aş fi gândit niciodată la asta. El a spus că dacă mori în… În…

  — Intestat.

  — Da, asta era. A spus că dacă mori intestat, coroana ia tot şi ar fi păcat.

  — Ce săritor, formidabilul monsieur Croft!

  — Da, a fost, spuse cu căldură Nick. I-a adus pe Ellen şi pe William să semneze ca martori. Oh! Bine-nţeles! Ce tâmpită sunt!

  Ne-am uitat întrebători la ea.

  — Am fost de-a dreptul tâmpită să vă las să vă pierdeţi timpul căutându-l la End House. E la Charles, fireşte! Vărul meu, Charles Vyse.

  — Aşadar asta e explicaţia!

  — Domnul Croft a spus că persoana cea mai recomandată să-l păstreze e un avocat.

  — Très correct, ce bon monsieur Croft.

  — Bărbaţii sunt utili uneori, spuse Nick. Un avocat sau banca, aşa a spus. Iar eu am spus că cel mai bun era Charles. Aşa că l-am băgat într-un plic şi i l-am trimis pe loc.

  Se lăsă pe perne cu un oftat.

  — Îmi pare rău că am fost atât de proastă. Dar acum s-a lămurit. E la Charles, şi dacă chiar vreţi să-l vedeţi, o să vi-l arate.

  — Nu fără o autorizaţie din partea dumitale, spuse zâmbind Poirot.

  — Ce prostie!

  — Nu, mademoiselle. Doar prudenţă.

  — Ei bine, eu cred că-i o prostie. Luă o foaie de hârtie de pe noptiera de lângă pat. Ce să scriu? Lasă câinele să vadă iepurele?

  — Comment?

  Văzându-i faţa uimită, am râs.

  Îi dictă cuvânt cu cuvânt şi fata scrise ascultătoare.

  — Mulţumesc, mademoiselle, spuse Poirot luând hârtia.

  — Îmi pare rău că v-am dat atâta bătaie de cap. Dar zău că am uitat. Ştiţi cum se întâmplă să uiţi aproape pe loc.

  — Dacă ai în cap ordine şi metodă, nu uiţi.

  — Va trebui să urmez un curs. Mi-aţi creat un adevărat complex de inferioritate.

  — Asta-i imposibil. Au revoire, mademoiselle. Se uită prin cameră. Ai nişte flori încântătoare.

  — Nu-i aşa? Garoafele sunt de la Freddie, trandafirii de la George, iar crinii de la Jim Lazarus. Şi ia uitaţi-vă aici…

  Dezveli un coş cu struguri de seră de lângă pat.

  Poirot se schimbă la faţă. Înaintă repede.

  — Ai mâncat din ei?

  — Nu. Nu încă.

  — Nici să n-o faci. Nu trebuie să mănânci nimic venit din afară, mademeoiselle. Nimic. Înţelegi?

  — Oh!

  Îl privi lung, în timp ce culoarea începea să-i dispară din obraji.

  — Înţeleg. Consideraţi… Credeţi că nu s-a terminat încă. Credeţi că încă mai încearcă? Şopti ea.

  Poirot îi luă mâna.

  — Nu te gândi la asta. Aici eşti în siguranţă. Dar reţine – nimic care vine din afară.

  Am ieşit din cameră având în minte imaginea chipului alb, înspăimântat, de pe pernă.

  Poirot se uită la ceas.

  — Bon. Numai bine avem timp să-l prindem pe monsieur Vyse la birou înainte să plece la masă.

  Imediat ce am ajuns la biroul lui Charles Vyse am fost introduşi la el.

  Tânărul avocat se ridică să ne întâmpine. Era tot atât de formal şi inexpresiv ca întotdeauna.

  — Bună dimineaţa, monsieur Poirot. Ce pot face pentru dumneavoastră?

  Fără prea multă vorbă, Poirot îi întinse scrisoarea scrisă de Nick. El o luă şi o citi, apoi se uită perplex la Poirot.

  — Scuzaţi-mă, ar trebui să înţeleg ceva ce-mi scapă?

  — Mademoiselle Buckley nu s-a făcut clar înţeleasă?

  — În scrisoarea asta îmi cere să vă înmânez un testament făcut de ea şi încredinţat mie spre păstrare în februarie trecut.

  — Da, monsieur.

  — Dar, dragul meu domn, nu mi-a fost încredinţat spre păstrare nici un testament!

  — Comment?

  — Din câte ştiu, verişoara mea nu şi-a făcut niciodată testamentul. Eu nu i l-am făcut în mod sigur.

  — Am înţeles că l-a scris singură pe o foaie de caiet şi vi l-a trimis prin poştă.

  Avocatul clătină din cap.

  — În cazul ăşta, tot ce pot să vă spun e că nu l-am primit.

  — Serios, monsieur Vyse…

  — N-am primit nimic de genul ăsta, monsieur Poirot.

  Urmă o pauză, apoi Poirot se ridică.

  — În acest caz, monsieur Vyse, nu mai e nimic de spus. Trebuie să fie o greşeală.

  — Categoric că trebuie să fie o greşeală.

  — Bună ziua, monsieur Vyse.

  — Bună ziua, monsieur Poirot.

  — Şi cu asta basta! Am spus când ne-am aflat iar în stradă.

  — Précisément.

  — Ce crezi, minte?

  — Imposibil de spus. A avut o figură impenetrabilă. Un lucru e limpede – n-o să se clintească din poziţia pe care a adoptat-o. Nu a primit testamentul. Asta va susţine.

  — Dar Nick trebuie să aibă o confirmare de primire a scrisorii ei.

  — Cette petite nu şi-ar bate niciodată capul cu un fleac ca ăsta. A expediat scrisoarea şi cu asta a terminat. Voilà. În plus, chiar în ziua aceea s-a dus la spital să-şi scoată apendicele. Avea, deci, alte griji.

  — Ei bine, şi-acum ce facem?

  — Parbleu, mergem la monsieur Croft. Să vedem ce-şi aminteşte el despre afacerea asta. Se pare că a avut un rol important în ea.

  — Şi nu avea nici un profit din treaba asta.

  — Nu. Din punctul lui de vedere, nu văd nimic. Probabil e doar un băgăreţ… Un om căruia îi place să aranjeze treburile vecinilor.

  M-am gândit că o asemnea atitudine îi era într-adevăr caracteristică domnului Croft. Era amabilul ştie-tot care provoacă atâta exasperare în lumea în care trăim.

  L-am găsit în bucătărie, ocupat cu o cratiţă în care fierbea ceva. Un miros extrem de apetisant plutea în căsuţă.

  Îşi lăsă fără părere de rău bucătăreala, nerăbdător să vorbească despre crimă.

  — O clipită, spuse el. Mergem sus. Mama o să vrea să audă şi ea. Nu ne-ar ierta niciodată dacă am discuta aici jos. Cooee… Milly! Urcă doi prieteni.

  Doamna Croft ne salută cu căldură şi fu nerăbdătoare să afle veşti despre Nick. Îmi plăcea mai mult decât bărbatul ei.

  — Sărmana, drăguţa de ea! Spuse ea. Spuneţi că-i într-un sanatoriu? Nu mă mir că a avut o prăbuşire nervoasă. O poveste înspăimântătoare, monsieur Poirot… Absolut înspăimântătoare. O fată nevinovată împuşcată mortal! E insuportabil chiar şi numai să te gândeşti la asta. Şi doar nu s-a întâmplat într-un loc sălbatic, unde nu există legi, ci chiar aici, în inima ţării. N-am dormit toată noaptea.

  — Din cauza asta nu mi-a venit să plec şi să te las, bătrânico, spuse soţul său care ni se alăturase între timp. Nu-mi place că te-am lăsat singură aici ieri seară. Mă trec fiorii când mă gândesc.

  — N-ai să mă mai laşi, fii convins. Oricum, nu după căderea întunericului. Mă gândesc că mi-ar plăcea să părăsesc cât mai repede locurile astea. Nu mai simt pentru ele ce simţeam. Nu cred că sărmana Nick Buckley ar putea suporta să mai doarmă în casa aia.

  Era niţel cam dificil să abordăm subiectul pentru care venisem. Atât domnul cât şi doamna Croft vorbeau atât de mult şi erau nerăbdători să ştie totul despre toate! Veneau rudele sărmanei fete moarte? Când era înmormântarea? Avea să se facă o anchetă? Ce credea poliţia? Avea vreun indiciu? Era adevărat că omul fusese arestat la Plymouth?

  Apoi, după ce primiră răspuns la toate aceste întrebări, insistară să rămânem la masă. Doar minciuna lui Poirot precum că trebuia să ne grăbim ca să nu întârziem la masa cu şeful poliţiei ne-a salvat.

  În cele din urmă, Poirot profită de o clipă de pauză şi abordă problema care făcea obiectul vizitei noastre.

  — Vai, desigur, spuse domnul Croft. Trase de două ori de sfoara jaluzelei, încruntându-se la ea. Îmi amintesc totul. Trebuie să fi fost când ne-am instalat aici. Îmi amintesc. Apendicită… Aşa a spus doctorul…

  — Şi, probabil, n-a fost deloc apendicită, interveni doamna Croft. Doctorii ăştia… Nu scapă nici o ocazie să te taie!

  — Am întrebat-o dacă-şi făcuse testamentul, spuse domnul Croft. Mai mult în glumă, nu de altceva.

  — Da?

  — Iar ea l-a scris pe loc. A spus ceva despre un formular de la oficiul poştal, dar eu am sfătuit-o să se lipsească de el. Uneori ai o mulţime de necazuri cu formularele astea, aşa mi-a spus un om. Oricum, vărul ei e avocat. Putea să-i facă după aceea unul în toată regula, dacă totul avea să fie bine, cum, fireşte, ştiam că va fi. Asta era doar o chestiune de precauţie.

  — Cine a semnat-o ca martor?

  — Oh, Ellen, servitoarea, şi bărbatul ei.

  — Şi pe urmă? Ce s-a făcut cu el?

  — L-am trimis prin poştă lui Vyse. Ştiţi, avocatul.

  — Ştii precis că a fost pus la poştă?

  — Vai, monsieur Poirot, eu personal l-am pus. Chiar în cutia de aici de lângă poartă.

  — Aşa că dacă monsieur spune că nu l-a primit…

  Croft îl privi ţintă.

  — Vreţi să spuneţi că s-a pierdut la poştă? Oh, dar asta e absolut imposibil!

  — Oricum, dumneata eşti sigur că l-ai pus în cutie.

  — Categoric, spuse cu însufleţire domnul Croft. Pot să jur.

  — Din fericire, nu contează, spuse Poirot. E improbabil ca mademoiselle să moară tocmai acum.

  — Et voilà! exclamă Poirot în drum spre hotel. Cine minte? Monsieur Croft? Sau monsieur Charles Vyse? Trebuie să mărturisesc că nu văd nici un avantaj pentru care ar minţi monsieur Croft. N-ar fi avut nici un avantaj de pe urma ascunderii testamentului, mai ales că el a venit cu propunerea întocmirii lui. Nu, declaraţia lui pare destul de limpede şi se potriveşte exact cu ce ne-a spus mademoiselle Nick. Totuşi…

  — Da?

  — Totuşi, mă bucur că monsieur Croft gătea în momentul în care am ajuns noi. A lăsat nişte urme excelente ale degetului mare şi arătătorului pe colţul ziarului care acoperea masa din bucătărie. Grase, dar bune. Am reuşit să rup colţul ăla fără să mă vadă. Îl vom trimite bunului nostru prieten de la Scotland Yard, inspectorul Japp. S-ar putea să ştie ceva despre treaba asta.

  — Adică?

  — Ştii, Hastings, nu mă pot abţine să nu mă gănuesc că genialul nostru monsieur Croft e niţel cam prea bun ca să fie autentic. Şi acum, le déjeuner, adăugă. Leşin de foame.

  Capitolul 15.

  Ciudatul comportament al Fredericăi.

  Până la urmă, minciuna lui Poirot cu privire la prânzul cu şeful poliţiei s-a dovedit a nu fi chiar minciună. Curând după prânz ne-a vizitat colonelul Weston.

  Era un bărbat înalt, cu alură de militar, şi foarte arătos. Avu cuvinte de laudă faţă de realizările lui Poirot, cu care părea să fie foarte la curent.

  — E un adevărat noroc pentru noi să vă avem aici, monsieur Poirot, spuse el.

  Singura lui teamă era să nu se vadă nevoit să apeleze la ajutorul Scotland Yard-ului. Era nerăbdător să rezolve cazul şi să prindă criminalul fără ajutorul celor de acolo. De aici încântarea lui faţă de prezenţa lui Poirot prin împrejurimi.

  Din câte mi-am dat seama, Poirot se decise pe loc să-i destăinuie toate secretele.

  — O afacere a naibii de ciudată, spuse colonelul. N-am mai auzit aşa ceva. Ei bine, fata ar trebui să fie destul de în siguranţă în sanatoriu. Totuşi, nu puteţi s-o ţineţi acolo pe veci!

  — Exact asta-i problema. Există o singură rezolvare.

  — Care?

  — Trebuie să punem mâna pe vinovat.

  — N-o să fie aşa uşor, spuse colonelul.

  — Ah! Je le sais bien.

  — Dovada! Obţinerea dovezii o să fie ceva afurisit de greu.

  Se încruntă.

  — Cazurile astea în care nu există nici o muncă de rutină sunt întotdeauna grele. Dacă am putea pune mâna pe pistol…

  — După toate probabilităţile, e pe fundul mării. Asta dacă criminalul a avut minte cât de cât.

  — Dar deseori n-au, spuse colonelul Weston. Te şi miră ce prostii fac oamenii. Nu vorbesc de criminali, n-am prea avut mulţi prin părţile astea, slavă Domnului, ci de oamenii de rând care ajung în faţa instanţei. Sunt de-o prostie uimitoare.

  — Totuşi, există şi mentalităţi diferite.

  — Da… Poate. Dacă Vyse e omul nostru, vom avea de furcă. E un tip precaut şi un avocat isteţ. N-o să se dea de gol. Femeia… Ei bine, aici ar mai fi speranţe. Mie-n sută că va încerca din nou. Femeile n-au răbdare.

  Se ridică.

  — Ancheta e mâine dimineaţă. Procurorul e de partea noastră şi va face cât mai puţin tărăboi posibil. Deocamdată vrem să ţinem lucrurile în umbră.

  Se îndreptă spre uşă ca apoi să se întoarcă brusc.

  — Măi să fie, uitasem tocmai lucrul care vă interesează cel mai mult, şi despre care aş vrea să am părerea dumneavoastră.

  Se aşeză din nou şi scoase din buzunar un fragment rupt dintr-o foaie pe care scris ceva şi i-l întinse lui Poirot.

  — Când au cercetat grădina, oamenii mei au găsit asta, nu departe de locul din care aţi urmărit focurile de artificii. Este singurul lucru cât de cât sugestiv pe care l-am găsit.

  Poirot netezi hârtia. Scrisul era mare şi dezordonat.

  „. Trebuie să am banii imediat. Dacă nu… Ce se întâmplă. Te avertizez.”

  Poirot se încruntă. O reciti.

  — Interesant, spuse el. Pot s-o păstrez?

  — Desigur. Nu există nici o amprentă pe ea. M-aş bucura să scoateţi ceva din treaba asta.

  Colonelul Weston se ridică din nou.

  — Acum chiar plec. Cum spuneam, ancheta e mâine. Apropo, dumneavoastră nu sunteţi citat ca martor. Doar căpitanul Hastings. Nu vreau ca ziariştii să prindă de veste că vă ocupaţi de caz.

  — Înţeleg. Cum a rămas cu rudele sărmanei domnişoare?

  — Tatăl şi mama ei sosesc azi din Yorkshire. Vor ajunge cam pe la cinci şi jumătate. Bieţii oameni! Îmi pare atât de rău pentru ei! Vor duce cadavrul cu ei, înapoi acasă, ziua următoare. Scutură din cap. Neplăcută afacere, monsieur Poirot. Nu-mi place deloc.

  — Cui ar putea să-i placă, monsieur le colonel! Cum spuneaţi, e o afacere neplăcută.

  După plecarea lui, Poirot examină încă o dată bucata de hârtie.

  — Un indiciu important? Am întrebat.

  Ridică din umeri.

  — Cine poate spune? E o aluzie la şantaj! Cineva din grupul nostru din seara aceea a fost presat într-un mod neplăcut să dea bani. Fireşte, s-ar putea să fie vorba de una din persoanele străine.

  Examină scrisul cu o mică lupă.

  — Scrisul ăsta nu ţi se pare cunoscut, Hastings?

  — Parcă îmi aminteşte de ceva… Da, ştiu! De biletul doamnei Rice.

  — Da, spuse încet Poirot. Sunt asemănătoare. Sunt clar asemănătoare. E curios. Totuşi, nu cred că ăsta e scrisul lui madame Rice. Intră, spuse el auzind o bătaie în uşă.

  Era comandorul Challenger.

  — Doar un moment vă reţin. Vroiam să ştiu dacă aţi mai înaintat.

  — Parbleu, în momentul de faţă am senzaţia că mă duc înapoi. Mi se pare că progresez ca racul.

  — Asta-i rău, dar eu nu prea cred, monsieur Poirot. Am auzit totul despre dumneata şi că eşti un tip grozav. Se spune că n-ai dat greş niciodată.

  — Nu-i adevărat, îl contrazise Poirot. Am avut un eşec în Belgia în 1893. Îţi aminteşti, Hastings? Ţi l-am povestit. Afacerea cutiei cu ciocolată.

  — Îmi amintesc, am spus.

  Şi am zâmbit amintindu-mi şi că, la vremea când îmi spusese povestea, Poirot îmi dăduse instrucţiuni să-i spun „cutia cu ciocolată” ori de câte ori mi se părea că devine îngâmfat.

  A fost foarte ofensat când am folosit parola la doar un minut după aceea.

  — Oh, a trecut atât de mult de atunci că nici nu mai contează, spuse comandorul Challenger. O să-i dai de capăt, nu-i aşa?

  — Jur. Pe cuvântul lui Hercule Poirot! Sunt câinele care o dată ce a adulmecat urma, n-o mai lasă.

  — Bun. Vreo idee?

  — Bănuiesc două persoane.

  — Îmi închipui că n-am voie să întreb ce persoane.

  — Nu ţi-aş spune! Înţelegi dumneata, s-ar putea să greşesc.

  — Am încrederea că alibiul meu e satisfăcător, spuse Challenger surâzând.

  Poirot zâmbi cu indulgenţă feţei bronzate de lângă el.

  — Ai părăsit Devenport la câteva minute după 8:30. Ai ajuns aici la zece fără cinci… la douăzeci de minute după comiterea crimei. Dar distanţa de la Devonport până aici este de doar treizeci de mile şi se parcurge într-o oră căci drumul e bun. Aşa că, vezi dumneata, alibiul dumitale nu-i bun deloc!

  — Păi, eu…

  — Înţelegi, eu cercetez totul. Alibiul dumitale, cum spuneam, nu e bun. Dar mai există şi alte lucruri pe lângă alibiuri. Ai vrea să te căsătoreşti cu mademoiselle Nick?

  Marinarul se înroşi.

  — Întotdeauna am vrut să mă însor cu ea, spuse el repezit.

  — Chiar aşa. Eh bien… Mademoiselle Nick era logodită cu alt bărbat. Un motiv, poate, de a-l omorî pe acel bărbat. Dar nu e nevoie – el moare ca un erou.

  — Aşadar e adevărat că… Nick era logodită cu Michael Seton? Zvonul s-a împrăştiat prin tot oraşul azi dimineaţă.

  — Da… E interesant ce repede se răspândesc veştile. N-ai bănuit niciodată?

  — Ştiam că Nick era logodită cu cineva… Mi-a spus-o acum două zile. Dar nu mi-a dat nici un indiciu cu privire la cine era persoana.

  — Era Michael Seton. Entre nous, îmi închipui că i-a lăsat o avere foarte frumoasă. Ah! Categoric, nu-i momentul potrivit pentru uciderea lui mademoiselle Nick… Din punctul dumitale de vedere. Acum plânge după el, dar inima se consolează cu timpul. E tânără. Iar eu cred, monsieur, că ea ţine foarte mult la dumneata…

  Challenger rămase tăcut câteva clipe.

  — Dacă ar fi aşa… Îngână el.

  În acel moment se auzi o bătaie în uşă. Era Frederica Rice.

  — Te căutam, îi spuse ea lui Challenger. Mi s-a spus că eşti aici. Vroiam să ştiu daca mi-ai adus ceasul.

  — Oh, da, am fost să-l iau azi dimineaţă.

  Îl scoase din buzunar şi i-l înmână. Era un ceas de mână cu o formă destul de neobişnuită – rotund, ca un glob, prins pe o curea simplă de marochin negru. Mi-am amintit că văzusem unul exact la fel la mâna lui Nick Buckley.

  — Sper să ai mai multă grijă de el.

  — E o pacoste. Întotdeauna se strică ceva la el.

  — E de frumuseţe, madame, nu de folosinţă, spuse Poirot.

  — N-ar putea fi de amândouă? Se uită de la unul la altul. Am întrerupt vreo şedinţă?

  — Nu, madame. Bârfeam… Nu despre crimă. Spuneam cât de repede se răspândesc veştile, şi că acum toată lumea ştie că mademoiselle Nick era logodită cu bravul aviator care s-a prăpădit.

  — Aşadar Nick era logodită cu Michael Seton! Exclamă Frederica.

  — Te surprinde, madame?

  — Un pic. Nu ştiu de ce. Chiar îmi spuneam toamna trecută că se aprinsese tare după ea. Erau mai tot timpul împreună. Iar apoi, după Crăciun, amândoi au părut să se răcească. Din câte ştiu, nu prea s-au mai întâlnit.

  — Au păstrat foarte bine secretul.

  — Îmi închipui că din cauza lui sir Matthew. Cred că chiar era dus cu sorcova.

  — N-ai bănuit nimic, madame? Şi totuşi eşti prietenă intimă cu mademoiselle.

  — Nick e un drac când vrea, murmură Frederica. Dar acum înţeleg de ce era atât de surescitată în ultimul timp. Oh, trebuia să-mi fi dat seama din cele ce a spus mai zilele trecute!

  — Mica dumitale prietenă este foarte atrăgătoare, madame.

  — Aşa spunea o dată şi Jim Lazarus, spuse Challenger cu râsul lui puternic, cam fără tact.

  — Oh, Jim!

  Femeia ridică din umeri, dar m-am gândit că era supărată. Se întoarse către Poirot.

  — Spuneţi-mi, monsieur Poirot, aţi…?

  Se opri. Silueta ei înaltă se clătină şi ochii îi rămaseră fixaţi în mijlocul mesei.

  — Nu te simţi bine, madame.

  Am tras un scaun şi am ajutat-o să se aşeze. Ea dădu din cap îngânând „N-am nimic”, şi se aplecă în faţă cu capul în mâini. O urmăream cu toţii, stânjeniţi.

  Se înălţă într-o clipă.

  — Ce absurd! George, dragule, nu fi atât de îngrijorat. Hai să vorbim despre crime. Ceva palpitant. Vreau să ştiu dacă monsieur Poirot e pe urmele vânatului.

  — E prematur de spus, madame, rosti degajat Poirot.

  — Dar aveţi idei… Da?

  — Poate. Dar am nevoie de mult mai multe dovezi.

  — Oh!

  Glasul ei sunase nesigur. Se ridică brusc.

  — Mă doare capul. Cred c-am să mă duc să mă întind. Poate mâine mă vor lăsa s-o văd pe Nick.

  Părăsi rapid camera. Challenger se încruntă.

  — Niciodată nu ştiu ce urmăreşte femeia asta. Poate Nick ţine la ea, dar eu nu cred că ea ţine la Nick. Dar, desigur, când e vorba de femei e greu să te pronunţi. „Draga mea” în sus, „draga mea” în jos, când expresia mai potrivită ar fi „lua-te-ar dracu”. Eşti pe picior de plecare, monsieur Poirot? Întrebă el văzându-l pe Poirot ridicându-se şi luându-şi pălăria.

  — Da, am de gând să ies în oraş.

  — N-am nimic de făcut. Pot să te însoţesc?

  — Desigur, cu plăcere.

  Am ieşit din cameră. Poirot se scuză şi se întoarse.

  — Bastonul, ne explică el după ce reveni. Prima vizită a lui Poirot fu la o florărie.

  — Trebuie să-i trimit nişte flori lui mademoiselle Nick, explică el. Îi fu greu să se decidă. În cele din urmă alese un coş ornamental auriu şi ceru să fie umplut cu garoafe portocalii. Totul urma să fie legat cu fundă mare, albastră.

  Vânzătoarea îi dădu un cartonaş pe care el scrise cu înflorituri: „Cu complimente de la Hercule Poirot”.

  — I-am trimis şi eu nişte flori azi dimineaţă, spuse Challenger. Aş fi putut să-i trimit nişte fructe.

  — Inutile! Spuse Poirot.

  — Poftim?

  — Am spus că era fără rost. Nimic ce se mănâncă nu e permis.

  — Cine a spus?

  — Eu. Eu am dat ordinul. Mademoiselle Nick deja e la curent. Înţelege.

  — Doamne Sfinte! Exclamă Challenger.

  Părea de-a dreptul şocat. Se uită lung şi curios la Poirot.

  — Deci asta era! Spuse el. Încă… Ţi-e frică.

  Capitolul 16.

  Întrevederea cu domnul Whitfield.

  Ancheta a fost o pură formalitate. S-au adus dovezi de identificare a cadavrului, apoi eu am depus mărturie privitor la descoperirea lui. Au urmat probele medicale.

  Ancheta fu amânată cu o săptămână.

  Crima din St Loo ţinea acum capul de afiş al presei zilnice, luând locul titlurilor precum: „Seton e dat dispărut. Soarta necunoscută a aviatorului dispărut”.

  Acum că Seton era mort şi memoriei lui i se adusese cuvenitul tribut, pe tapet era o nouă senzaţie. Cu criza de veşti din luna august, misterul din St Loo era o mană cerească pentru ziarişti.

  După anchetă, m-am întâlnit cu Poirot şi amândoi am avut o întrevedere cu reverendul Giles Buckley şi soţia lui.

  Doamna Buckely era o femeie tare de caracter, înaltă şi blândă, trădându-şi din plin provenienţa nordică. Soţul ei era mic de statură, cărunt, cu o înfăţişare blândă şi timidă.

  Bieţii oameni erau complet năuciţi de nenorocirea care dăduse peste ei, răpindu-le mult iubita fiică, „Maggie a noastră”, cum îi spuneau ei.

  — Nici acum nu pot să cred, spuse domnul Buckley. Un copil atât de scump, monsieur Poirot! Atât de liniştită şi altruistă… Gândindu-se întotdeauna la alţii! Cine putea să-i vrea răul?

  — Eu nu înţeleg telegrama, spuse doamna Buckley. De ce a fost trimisă doar cu o zi înaintea celei în care am văzut-o plecând?

  — Din plină viaţă ne-am trezit în moarte, îngână soţul ei.

  — Colonelul Weston a fost foarte amabil, spuse doamna Buckley. Ne-a asigurat că se va face totul ca să fie găsit cel care a făcut asta. Trebuie să fie un nebun. Nu există altă explicaţie.

  — Madame, n-am cuvinte ca vă spun cât vă compătimesc pentru pierderea suferită, şi cât vă admir tăria!

  — Disperarea nu ne-ar aduce-o pe Maggie înapoi, spuse cu tristeţe doamna Buckley.

  — Soţia mea e minunată, spuse clericul. Credinţa şi curajul ei sunt mai mari ca ale mele. Totul e atât de… Atât de tulburător, monsieur Poirot.

  — Ştiu, monsieur, ştiu.

  — Sunteţi un mare detectiv, monsieur Poirot? Întrebă doamna Buckley.

  — Aşa se spune, madame.

  — Da, ştiu. Chiar şi în sătucul nostru am auzit de dumneavoastră. O să aflaţi adevărul, monsieur Poirot?

  — N-am să-mi găsesc liniştea până nu-l voi afla, madame.

  — O să vă fie dezvăluit de Cel de Sus, monsieur Poirot, şopti clericul. Răul nu poate scăpa nepedepsit.

  — Răul niciodată nu scapă nepedepsit, monsieur. Numai că uneori pedeapsa e secretă.

  — La ce vă referiţi?

  Poirot se mulţumi doar să clatine din cap.

  — Biata Nick! Spuse doamna Buckley. Îmi pare tare rău de ea. Mi-a scris o scrisoare extrem de înduioşătoare. Spune că simte că ea a chemat-o pe Maggie aici ca să moară.

  — E morbid să spui aşa ceva, se opuse domnul Buckley.

  — Da, dar ştiu cum se simte. Aş dori să mă lase s-o văd. Pare atât de neobişnuit să nu-i laşi familia s-o vadă.

  — Doctorii şi surorile sunt de neînduplecat, spuse evaziv Poirot. Ei fac legile în sanatoriu… Aşa că… Nimic nu le va schimba. Şi, fără îndoială, se tem de emoţia ei firească pe care ar avea-o văzându-vă.

  — Se poate, rosti cu îndoială doamna Buckley. Dar eu nu sunt de acord cu sanatoriile. Nick s-ar simţi mult mai bine dacă ar fi lăsată să vină la noi acasă.

  — E posibil… Dar mă tem că nu vor fi de acord. De când n-aţi mai văzut-o pe mademoiselle Buckley?

  — Din toamna trecută. A fost Scarborough. Maggie s-a dus şi ea acolo şi au petrecut ziua împreună, apoi s-au întors şi Nick a dormit la noi. E o făptură drăguţă… Totuşi, nu pot să spun că-mi plac prietenii ei. Nici viaţa pe care o duce… Ei bine, asta nu prea e vina ei, sărăcuţa. N-a primit nici un fel de educaţie.

  — E o casă ciudată… End House, spuse gânditor Poirot.

  — Mie nu-mi place, spuse doamna Buckley. Niciodată nu mi-a plăcut. E ceva putred în casa asta. Nu puteam să-l sufăr pe sir Nicholas. Mă înfiora.

  — Mă tem că nu era un om bun, spuse soţul ei. Dar avea un farmec ciudat.

  — Eu nu l-am simţit niciodată. În casa asta pluteşte o senzaţie de rău. Mi-aş dori să n-o fi lăsat pe Maggie a noastră să meargă acolo.

  — Ei bine, nu vreau să vă deranjez şi mai mult, spuse Poirot. Am dorit doar să vă prezint sincerele mele condoleanţe.

  — Aţi fost foarte amabil, monsieur Poirot. Vă suntem recunoscători pentru tot ce faceţi.

  — Când vă întoarceţi în Yorkshire?

  — Mâine. O călătorie tristă. La revedere, monsieur Poirot, şi încă o dată mulţumiri.

  — Nişte oameni simpli şi foarte încântători, am spus după ce am plecat.

  Poirot dădu din cap.

  — Te doare inima, nu-i aşa, mon ami? O tragedie atât de inutilă… Atât de fără rost! Cette jeune fille… Ah, cât de amarnic mi-o reproşez! Eu, Hercule Poirot, eram la faţa locului şi n-am împiedicat crima!

  — Nimeni nu putea s-o împiedice.

  — Vorbeşti fără să gândeşti, Hastings. Nici o persoană obişnuită nu putea s-o prevină, dar la ce bun să fii Hercule Poirot cu celulelebcenuşii de mai bună calitate ca ale celorlalţi, dacă nu eşti în stare să faci ceea ce oamenii obişnuiţi nu pot să facă?

  — Dacă vrei s-o iei aşa…

  — Da, aşa o iau. Sunt înjosit, deprimat… Mă simt total înjosit.

  M-am gândit că, la Poirot, sentimentul înjosirii semăna în mod ciudat cu cel al îngâmfării la alţi oameni, dar m-am ferit să fac vreo remarcă.

  — Şi acum en avant, spuse el. La Londra.

  — La Londra?

  — Mais oui. O să prindem fără probleme trenul de două. Aici e linişte acum. Mademoiselle e în siguranţă la sanatoriu. Nimeni nu-i poate face rău. Ca atare, câinii de pază pot să lipsească o vreme. Am nevoie de câteva informaţii.

  Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la Londra a fost să le facem o vizită avocaţilor căpitanului Seton, domnii Whitfield, Porgiter & Whitfield.

  Poirot aranjase dinainte vizita şi, deşi era trecut de ora şase, am fost primiţi repede de domnul Whitfield, şeful firmei.

  Era un bărbat foarte citadin şi cu prestanţă. Avea în faţă o scrisoare de la şeful poliţiei şi o alta de la o înaltă oficialitate de la Scotland Yard.

  — E ceva foarte rar întâlnit şi neobişnuit, monsieur… Ah… Poirot, spuse el în timp ce-şi ştergea ochelarii.

  — Chiar aşa, monsieur Whitfield. Dar şi crima este destul de rar întâlnită şi, mă bucur s-o spun, neobişnuită.

  — Adevărat. Adevărat. Dar nu credeţi că e cam exagerat să faceţi o legătură între această crimă şi testamentul fostului meu client?

  — Nu, nu cred.

  — Ah, nu credeţi! Ei bine, date fiind circumstanţele… Şi trebuie să recunosc că sir Henry nu lasă loc de interpretări în scrisoarea lui, am să fiu… Ăă… Fericit să fac tot ce depinde de mine.

  — Aţi fost sfătuitorul legal al fostului căpitan Seton?

  — Al întregii familii Seton, dragul meu domn, O facem – firma o face, vreau să spun – de o sută de ani.

  — Parfaitement. Defunctul sir Matthew Seton şi-a făcut testamentul?

  — I l-am făcut noi.

  — Şi cum şi-a împărţit averea?

  — Au fost câteva donaţii… Una pentru Muzeul de Istorie a Naţiunii… Dar grosul marii lui averi, foarte marii lui averi, pot să spun, i-a fost lăsat căpitanului Michael Seton. Nu avea nici o altă rudă apropiată.

  — O foarte mare avere, spuneţi?

  — Ca bogăţie, sir Matthew era al doilea din Anglia.

  — Avea vederi oarecum ciudate, nu-i aşa? Întrebă Poirot.

  Domnul Whitfiel se uită sever la el.

  — Unui milionar întotdeauna îi e permis să fie excentric, monsieur Poirot. E aproape de aşteptat.

  Poirot primi punerea la punct fără să riposteze şi puse o altă întrebare.

  — Am înţeles că moartea lui a fost neaşteptată, nu?

  — Cât se poate de neaşteptată. Sir Matthew se bucura de o sănătate excelentă. Totuşi, a avut o tumoră internă care a crescut atingând un ţesut vital, şi a fost nevoie să fie operat de urgenţă. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazurile astea, operaţia a reuşit cu succes, dar sir Matthew a murit.

  — Iar averea lui a revenit căpitanului Seton.

  — Aşa este.

  — Am înţeles că înainte de a părăsi Anglia, căpitanul Seton şi-a făcut testamentul. Aşa e?

  — Da… Dacă ăla se poate numi testament, spuse cu profund dezgust domnule Whitfield.

  — E legal?

  — E perfect legal. Intenţia testatorului e foarte clară, şi este semnat de doi martori. Oh, da, este legal.

  — Dar dumneavoastră nu sunteţi de acord cu el, nu-i aşa?

  — Dragul meu domn, noi de ce mai suntem aici?

  Adesea mi-am pus întrebarea asta. Am avut o dată o situaţie în care eu însumi mi-am întocmit testamentul, un testament cât se poate de simplu. Am rămas complet năuc în faţa lungimii şi verbiajului a ce a putut să rezulte de la biroul avocatului meu.

  — Adevărul e că la vremea aceea căpitanul Seton avea puţin de lăsat, dacă nu nimic, continuă domnul Whitfield. Depindea de alocaţia pe care o primea de la unchiul sau. Cred că şi-a zis că poate să facă orice.

  — Şi ce prevede acest testament?

  — Îi lasă absolut tot ce posedă logodnicei sale, domnişoara Magdala Buckley. O numeşte ca executor al său.

  — Deci, domnişoara Buckley moşteneşte totul?

  — Categoric.

  — Şi dacă s-ar fi întâmplat ca domnişoara Buckley să moară lunea trecută?

  — Fiind succesoarea căpitanului Seton, mort înaintea ei, banii ar trebui să revină celui numit de ea în testamentul ei ca legator, sau, în lipsa testamentului, principalei rude directe… Ce pot să spun e că cheltuielile de înmormântare ar fi fost enorme, continuă domnul Whitfield cu un aer vesel. Enorme! Trei morţi, reţineţi, unul după altul. Enorme!

  — Dar tot ar mai fi rămas ceva, nu? Întrebă moale Poirot.

  — Cum spuneam, dragul meu domn, sir Matthew era al doilea om din Anglia ca bogăţie.

  Poirot se ridică.

  — Vă mulţumesc, domnule Whitfield, mi-aţi fost de mare ajutor.

  — Pentru puţin. Pentru puţin. Pot să spun că am să iau legătura cu domnişoara Buckley… Cred că scrisoarea a plecat deja. Voi fi fericit să-i fiu de folos.

  — E o domnişoară căreia i-ar prinde bine nişte sfaturi legale înţelepte.

  — Mă tem că vor apare vânătorii de zestre, spuse domnul Whitfield clătinând din cap.

  — Tocmai de aceea e indicat. Bună ziua, monsieur.

  — La revedere, monsieur Poirot. Mă bucur că am putut să vă ajut. Numele dumneavoastră îmi este cunoscut.

  O spuse cu amabilitate, cu aerul cuiva care face o concesie.

  — Totul este exact cum ai prevăzut, Poirot, am spus când am ajuns afară.

  — Mon ami, trebuia să fie. Nu putea să fie altfel. Acum o să mergem la Cheshire Chees să ne întâlnim cu inspectorul Japp la o gustare.

  L-am găsit pe inspectorul Japp de la Scotland Yard aşteptându-ne. Îl întâmpină cât se poate de călduros pe Poirot.

  — Nu te-am văzut de ani, musiu Poirot. Credeam că cultivi dovlecei la ţară.

  — Am încercat, Japp, am încercat. Dar nici chiar când cultivi dovlecei nu scapi de crimă.

  Oftă. Ştiam la ce se gândeşte – la ciudata afacere de la Fernley Park. Cât regretam că fusesem plecat în acea perioadă!

  — Şi la fel şi căpitanul Hastings, spuse Japp. Cum te simţi, domnule?

  — În formă, mulţumesc.

  — Şi acum au apărut şi alte crime? Întrebă Japp în glumă.

  — Bine spui – „alte crime”.

  — Ei bine, nu fi amărât, cocoş bătrân, spuse Japp. Nu te poţi aştepta să ai toată viaţa succesul pe care l-ai avut cândva. Cu trecerea anilor, toţi rămânem de căruţă. Trebuie să le dăm şi tinerilor o şansă, să ştii.

  — Şi totuşi câinele bătrân cunoaşte urmele, murmură Poirot. E viclean. Ştie să adulmece.

  — Oh, noi vorbim de fiinţe umane, nu de câini.

  — E o diferenţă atât de mare?

  — Depinde cum priveşti lucrurile. Dar te ţii bine. Nu-i aşa, căpitane Hastings, că se ţine bine? Întotdeauna s-a ţinut. Arată exact la fel… Părul i s-a mai subţiat în vârful capului, dar ciuperca de pe faţă e mai înfoiată ca niciodată.

  — Eh? Asta ce mai e? Întrebă Poirot.

  — Te felicită pentru mustaţa dumitale, l-am liniştit eu.

  — Da, e bogată, spuse Poirot mângâind-o mulţumit.

  Japp izbucni într-o cascadă de râs. După câteva minute spuse:

  — Ţi-am rezolvat treburile alea. Amprentele alea…

  — Da? Întrebă nerăbdător Poirot.

  — Nimic rău. Oricine ar fi domnul în cauză, n-a trecut prin mâinile noastre. Pe de altă parte, am telegrafiat la Melbourne şi am aflat că acolo nu se cunoaşte nimeni care să corespundă descrierii.

  — Ah!

  — Aşa că, până la urmă ar putea fi ceva putred la mijloc. Dar nu e unul din flăcăii noştri. Referitor la cealaltă afacere…

  — Da?

  — Lazarus şi fiul e o firmă cu o reputaţie bună. Foarte direcţi şi cinstiţi în afacerile lor. Aspri, fireşte, dar asta-i altă problemă. În afaceri trebuie să fii nemilos. În rest, sunt în regulă. Totuşi, au luat-o pe un drum rău… Mă refer la situaţia lor financiară.

  — Oh! Aşa?

  — Da, criza din comerţul cu tablouri i-a lovit rău. La fel şi cea cu mobila veche. Acum sunt la modă chestiile alea moderne de pe continent. Anul trecut au construit birouri noi şi… Ei bine, nu stau deloc pe roze.

  — Îţi rămân profund îndatorat.

  — Nici o problemă. Genul ăsta de lucruri, după cum ştii, iese din sfera mea de activitate, dar am vrut să te servesc. Noi obţinem întotdeauna informaţii.

  — Bunul meu Japp, oare ce m-aş face fără dumneata?

  — Oh, e în regulă! Îmi face întotdeauna plăcere să servesc un vechi prieten. Ţi-am dat câteva cazuri bunicele în vremurile bune, nu-i aşa?

  Mi-am dat seama că ăsta era felul lui Japp de a face cunoscut că nu-i rămăsese dator lui Poirot care rezolvase multe din cazurile ce-l puseseră în încurcătură pe inspector.

  — Da, au fost vremuri bune…

  — Nici în vremurile astea n-aş avea nimic împotrivă să mai stau la taclale cu dumneata. Or fi, poate, metodele dumitale învechite, dar mintea dumitale merge direct la ţintă.

  — Mai era o problemă. Doctorul Macallister.

  — Oh, ăsta! E un doctor de femei. Nu ginecolog. Vreau să spun că e unul din doctorii ăia de nervi care-ţi spun să dormi într-o cameră cu pereţii roşii şi tavanul portocaliu, cu care discuţi despre libidou, ce-o mai fi şi asta, şi care îţi spune să-i dai bătaie. După părerea mea, tipul e niţel şarlatan, dar la femei merge al naibii. Se duc buluc la el. Merge mult în străinătate… Cred că lucrează şi la Paris.

  — Ce-i cu dr. Macallister? Am întrebat uimit. N-am auzit niciodată numele ăsta. Ce amestec are el în povestea asta?

  — Dr. Macallister este unchiul comandantului Challenger, îmi explică Poirot. Îţi aminteşti că ne-a spus că unchiul lui e doctor.

  — Ce chiţibuşar eşti! Am spus. Crezi că el l-a operat pe sir Matthew?

  — Nu e chirurg, spuse Japp.

  — Mie îmi place să-mi bag nasul peste tot, mon ami. Hercule Poirot e un câine bun. Câinele bun adulmecă urma, iar dacă, din păcate, nu e nici o urmă, el adulmecă prin prejur, căutând întotdeauna ceea ce nu miroase a bine. La fel şi Hercule Poirot. Şi adesea – oh, cât de des!

  — Găseşte!

  — Meseria asta a noastră nu-i o meserie plăcută. Nu, nu-i plăcută. Iar a dumitale e mai rea decât a mea. Lucrând neoficial, dumneata lucrezi mai mult pe sub mână.

  — Eu nu mă deghizez, Japp. Niciodată nu m-am deghizat.

  — Nici n-ai putea, spuse Japp. O dată să te vadă omul şi nu te mai uită.

  Poirot se uită la el cam cu îndoială.

  — Mă amuz, prietene, nu mă băga în seamă, spuse Japp. Un pahar de porto? Dacă vrei dumneata…

  Seara se dovedi a fi foarte plăcută. Curând ne pomenirăm în mijlocul amintirilor. Cazul ăsta, cazul ăla, cazul celălalt. Trebuie să mărturisesc că-mi făcea plăcere să vorbesc despre trecut. Fuseseră într-adevăr vremuri bune. Cât de bătrân şi cu experienţă mă simţeam acum!

  Îmi dădeam seama că sărmanul Poirot era depăşit de acest caz. Forţele nu-i mai erau ca altă dată. Aveam sentimentul că o să dea greş, că criminalul care o omorâse pe Maggie Buckley n-o să fie adus niciodată în faţa juraţilor.

  — Curaj, prietene, spuse Poirot bătându-mă pe umăr. Nu e totul pierdut. Te implor, nu mai fi atât de amărât.

  — E-n ordine. Mi-e bine.

  — Şi mie mi-e bine. Şi lui Japp tot aşa.

  — Tuturor ne e bine, declară comic Japp.

  Şi, pe acest ton optimist, ne-am despărţit.

  În dimineaţa următoare ne-am întors la St Loo. Ajungând la hotel, Poirot sună la sanatoriu şi ceru să vorbească cu Nick.

  Brusc, se schimbă la faţă… Aproape că scăpă receptorul.

  — Commment? Ce-i asta? Repetă, te rog.

  Ascultă câteva clipe apoi spuse:

  — Da, da, voi veni îndată.

  Întoarse spre mine o faţă palidă.

  — De ce am plecat, Hastings? Mon Dieu! De ce am plecat?

  — Ce s-a întâmplat?

  — Mademoiselle Nick e grav bolnavă. Otrăvire cu cocaină. Până la urmă a ajuns la ea. Mon Dieu! Mon Dieu! De ce am plecat?

  Capitolul 17.

  Cutia cu ciocolată.

  Tot drumul până la sanatoriu Poirot a mormăit şi a bolborosit de unul singur. Se învinuia neîncetat.

  — Trebuia să fi ştiut, mârâi el. Trebuia să fi ştiut! Şi totuşi, cum puteam şti? Am luat toate măsurile de prevedere. E imposibil… Imposibil! Nimeni nu putea ajunge la ea! Cine mi-a încălcat ordinele?

  La sanatoriu furăm introduşi într-o cămăruţă de la parter unde, la scurt timp, veni dr. Graham. Era epuizat şi alb la faţă.

  — Îşi va reveni, spuse el. Se va face bine. Necazul a fost că nu ştiam câtă substanţă blestemată din aia a ingerat.

  — Ce-a fost?

  — Cocaină.

  — Va trăi?

  — Da, da, va trăi.

  — Dar cum s-a întâmplat? Cum a pătruns la ea? Cui i s-a permis să intre?

  Poirot ţopăia de agitaţie.

  — Nimănui nu i s-a permis să intre.

  — Imposibil.

  — Ăsta e adevărul.

  — Dar atunci…

  — A fost o cutie cu ciocolată.

  — Ah! Sacré. Şi i-am spus să nu mănânce nimic-nimic care vine de afară.

  — N-am ştiut despre asta. E greu să faci o fată să reziste în faţa unei cutii de ciocolată. A mâncat doar una, slavă Domnului.

  — În toate ciocolatele era cocaină?

  — Nu, numai în cele trei din stratul de deasupra. Fata a mâncat numai una.

  — Cum s-a introdus cocaina?

  Foarte simplu. Ciocolata a fost tăiată în două, cocaina amestecată cu umplutura, apoi ciocolata a fost lipită la loc. Treabă de amator.

  Poirot mârâi.

  — Ah! Dacă ştiam… Dacă ştiam! Pot s-o văd pe mademoiselle?

  — Dacă reveniţi după o oră cred că puteţi, spuse doctorul. Adunaţi-vă, monsieur Poirot. N-o să moară.

  Ora următoare am petrecut-o bătând străzile oraşului. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-l încurajez pe Poirot, arătându-i că, la urma urmelor, nu se întâmplase nici o nenorocire.

  Dar el doar clătina din cap şi repeta necontenit.

  — Mi-e frică, Hastings, mi-e frică…

  La un moment dat mă apucă de braţ.

  — Ascultă, prietene. Greşesc. Am greşit total de la început.

  — Vrei să spui că nu banii…

  — Nu, nu, în privinţa asta am dreptate. Oh, da. Dar acele două… E prea simplu… Prea simplu! Totuşi, mai există o soluţie. Da, există ceva!

  Apoi răbufni indignat:

  — Ah! Cette petite! Nu i-am interzis? Nu i-am spus: „Nu te atinge de nimic din afară”? Iar ea m-a nesocotit… pe mine, Hercule Poirot! Nu i-a ajuns că a scăpat de patru ori de la moarte? Trebuia să-şi asume şi al cincilea risc? Ah, c'est inoui!

  În cele din urmă ne-am întors. După o scurtă aşteptare, furăm conduşi la etaj.

  Nick stătea ridicată în pat. Pupilele îi erau larg dilatate. Părea că are febră iar mâinile îi tremurau violent.

  — Iarăşi la treabă, îngână ea.

  Poirot fu cu adevărat emoţionat la vederea ei. Îşi drese glasul şi-i luă mâna.

  — Ah, mademoiselle… Mademoiselle!

  — Nu mi-ar fi păsat dacă îmi venea de hac de data asta, spuse ea sfidătoare. M-am săturat de toate… M-am săturat!

  — Pauvre petite!

  — Ceva în mine nu se dă bătut!

  — Asta e spiritul… Competiţia… Trebuie că eşti o învingătoare, mademoiselle.

  — Sanatoriul dumneavoastră n-a fost la urma urmei atât de sigur, spuse Nick.

  — Dacă te supuneai ordinelor, mademoiselle…

  — Fata păru uşor uimită.

  — Dar m-am supus.

  — Nu ţi-am interzis să mănânci tot ce vine din afară?

  — Nici n-am făcut-o.

  — Dar această ciocolată…

  — Oh, asta a fost în ordine. Dumneavoastră mi-aţi trimis-o.

  — Ce spui, mademoiselle?

  — Dumneavoastră mi-aţi trimis-o.

  — Eu? Nici vorbă. N-am făcut aşa ceva.

  — Ba da. În cutie era cartonaşul scris de dumneavoastră.

  — Poftim?

  Nick făcu un gest spasmodic spre masa de lângă pat. Infirmiera se apropie.

  — Doriţi cartonaşul care era în cutie?

  — Da, te rog.

  După câteva clipe infirmiera reveni cu el.

  — Uitaţi-l.

  Şi eu, şi Poirot am tresărit. Căci pe cartonaş, scrise cu înflorituri, se aflau aceleaşi cuvinte pe care Poirot le scrisese la florărie: „Cu complimente de la Hercule Poirot”.

  — Sacré tonnerre!

  — Vedeţi? Spuse acuzator Nick.

  — N-am scris eu asta! Strigă Poirot.

  — Cum?

  — Şi totuşi, murmură Poirot, şi totuşi e scrisul meu.

  — Ştiu. E acelaşi scris ca cel de pe cartonaşul pe care mi l-aţi trimis o data cu garoafele portocalii. Nu m-am îndoit nici o clipă că ciocolata e de la dumneavoastră.

  Poirot clătină din cap.

  — Cum puteai să te îndoieşti? Oh, diavolul! Diavolul isteţ şi crud! Să se gândească la asta! Are geniu omul ăsta, are geniu! „Cu complimente de la Hercule Poirot”. Atât de simplu! Da, dar trebuia să te gândeşti la asta. Iar eu… Eu chiar că nu m-am gândit. Am omis să prevăd mişcarea asta.

  Nick se foi neliniştită.

  — Nu te agita, mademoiselle. N-ai nici o vină… Nici o vină. Eu sunt cel vinovat, nenorocitul de imbecil care sunt! Trebuia să fi prevăzut mişcarea asta. Da, trebuia s-o fi prevăzut.

  Bărbia îi căzu în piept. Era imaginea nenorocirii.

  — Cred că… Spuse infirmiera.

  Se plimba de colo-colo, cu o expresie de dezaprobare pe faţă.

  — Eh? Da, da, voi pleca. Curaj, mademoiselle. Asta e ultima mea greşeală. Mi-e ruşine, sunt dezolat… Am fost dus de nas, păcălit ca un băieţel de şcoală. Dar asta n-o să se mai întâmple. Nu. Îţi promit. Vino, Hastings.

  Primul lucru pe care-l făcu Poirot fu să stea de vorbă cu directoarea sanatoriului. Cum era şi normal, femeia era foarte necăjită de tot ce se întâmplase.

  — Mi se pare incredibil, monsieur Poirot, absolut incredibil, că un lucru ca ăsta s-a putut întâmpla în sanatoriul meu.

  Poirot procedă cu tact. După ce o linişti, începu să-i pună întrebări privitoare la împrejurările în care ajunsese pachetul acolo. Directoarea îi spuse că cel mai nimerit era să-l întrebe pe sanitarul care fusese de gardă la ora aceea.

  Omul cu pricina, pe care-l chema Hood, era un tânăr cu o înfăţişare stupidă dar cinstită, la vreo douăzeci şi doi de ani. Părea nervos şi înspăimântat. Poirot îl calmă.

  — Nu eşti învinuit de nimic, spuse el cu blândeţe. Însă vreau să-mi spui exact când şi cum a ajuns acest pachet.

  Sanitarul păru încurcat.

  — E greu de spus, domnule, roşti el încetişor. O grămadă de lume vine, întreabă şi lasă câte ceva pentru diferite paciente.

  — Infirmiera spune că acesta a sosit aseară, am spus eu. Pe la şase.

  Flăcăul se lumină la faţă.

  — Acum îmi amintesc, domnule. L-a adus un domn.

  — Un domn slab la faţă… Blond?

  — Era blond, dar nu ştiu dacă era slab la faţă.

  — Să-l fi adus Charles Vyse personal? L-am întrebat în şoaptă pe Poirot.

  Uitasem că flăcăul putea să cunoască numele.

  — N-a fost domnul Vyse, spuse el. Îl cunosc. Era un domn mai solid… Arătos… A venit cu o maşină mare:

  — Lazarus! Am exclamat.

  Poirot îmi aruncă o privire de atenţionare şi mi-am regretat ieşirea.

  — A venit într-o maşină mare şi a lăsat acest pachet. Îi era adresat domnişoarei Buckley?

  — Da, domnule.

  — Şi ce-ai făcut cu el?

  — Nu l-am atins, domnule. Infirmiera l-a adus sus.

  — Chiar aşa, dar tot l-ai atins când l-ai luat din mâna domnului respectiv, nu?

  — Asta da, domnule, fireşte că l-am atins când i l-am luat din mână şi l-am pus pe masă.

  — Pe care masă? Arată-mi, te rog.

  Sanitarul ne duse în hol. Uşa de la intrare era deschisă. În hol, lângă ea, se afla o masă lungă, acoperită cu o placă din marmură, pe care se găseau scrisori şi pachete.

  — Tot ce vine e pus aici, domnule. Apoi infirmierele duc lucrurile sus, la paciente.

  — Îţi aminteşti la ce oră fost lăsat pachetul ăsta?

  — Trebuie să fi fost cam cinci şi jumătate sau puţin mai mult. Ştiu că tocmai trecuse poşta, ori ea trece de regulă la cinci şi jumătate. A fost o după-amiază foarte aglomerată, o mulţime de oameni au lăsat flori sau au urcat să vadă pacientele.

  — Mulţumesc. Cred că acum vom merge să vorbim eu infirmiera care a dus sus pachetul.

  Aceasta se dovedi a fi una dintre practicante, o persoană micuţă şi drăgălaşă, moartă după senzaţii tari. Şi-a amintit că dusese pachetul sus când intrase de gardă, la şase.

  — Şase, murmură Poirot. Asta înseamnă că pachetul a rămas pe masa de la parter cam douăzeci de minute.

  — Poftim?

  — Nimic, mademoiselle. Continuă. I-ai adus pachetul domnişoarei Buckley?

  — Da, erau câteva lucruri pentru ea. Pachetul ăsta şi nişte flori… De la domnul şi doamna Croft, parcă. Le-am dus în acelaşi timp. Şi acolo era un pachet care sosise prin poştă… Şi, ce-i ciudat, era tot o cutie cu ciocolată Fuller.

  — Comment? O a doua cutie?

  — Da, asta zic şi eu coincidenţă! Domnişoara Buckely le-a deschis pe amândouă şi a spus: „Oh, ce păcat! N-am voie să mănânc”. Apoi a desfăcut capacele ca să vadă dacă sunt la fel, şi a văzut că în una din cutii era un cartonaş de la dumneavoastră, şi a spus: „Du de aici cutia cealaltă, soră. S-ar putea să le încurc”. Vai, cine s-ar fi gândit la una ca asta! Parcă-i din Edgar Wallace, nu-i aşa?

  Poirot îi reteză vorbăria.

  — Două cutii, spui? De la cine era cealaltă?

  — Nu era nici un nume înăuntru.

  — Şi care era cea care a venit… Care aparent venise de la mine? Cea prin poştă sau cealaltă?

  — Sinceră să fiu, nu-mi amintesc: Să mă duc s-o întreb pe domnişoara Buckley?

  — Dacă eşti atât de drăguţă…

  Fata urcă în fugă.

  — Două cutii, murmură Poirot.

  Infirmiera se întoarse gâfâind.

  — Domnişoara Buckley nu ştie precis. Le-a dezvelit pe amândouă, apoi s-a uitat în ele. Dar cred că nu era cutia venită prin poştă.

  — Eh? Întrebă Poirot, puţin derutat.

  — Cutia de la dumneavoastră era cea care nu sosise prin poştă. Cel puţin aşa crede ea, dar nu e sigură.

  — Diable! Spuse Poirot în timp ce plecam. Nu există nimeni care să fie foarte sigur? În romanele poliţiste, da. Dar în viaţa reală totul e o învălmăşeală. Eu însumi sunt cât de cât sigur de ceva? Nu – de o mie de ori, nu.

  — Lazarus, am spus.

  — Da, asta-i o surpriză, nu?

  — Ai să-i spui ceva despre asta?

  — Categoric. Mă interesează cum o să reacţioneze. Apropo, am putea totodată să exagerăm starea lui mademoiselle. N-ar fi rău să dăm de înţeles că se află în pragul morţii: înţelegi? Ia-ţi o faţă gravă… Da, admirabil. Semeni foarte bine cu un cioclu. C'est tout à fait bien.

  Am avut norocul să-l găsim pe Lazarus. Era aplecat deasupra caroseriei maşinii lui din faţa hotelului.

  Poirot merse direct la el.

  — Ieri după-amiază ai lăsat o cutie cu ciocolată pentru mademoiselle, monsieur Lazarus, începu el fără nici o altă introducere.

  Lazarus păru destul de surprins.

  — Şi?

  — A fost foarte amabil din partea dumitale.

  — De fapt, era de la Freddie, de la doamna Rice. M-a rugat s-o duc eu.

  — Oh! Înţeleg.

  — Am fost cu maşina şi l-am lăsat.

  — Înţeleg.

  Tăcu câteva clipe, apoi întrebă.

  — Unde e doamna Rice?

  — Cred că în holul hotelului.

  Am găsit-o pe Frederica la ceai. Se uită la noi cu o faţă neliniştită:

  — Ce-i cu povestea asta Nick e bolnavă?

  — Este o treabă extrem de misterioasă, madame. Spune-mi, i-ai trimis ieri o cutie cu ciocolată?

  — Da. Cel puţin, ea m-a rugat să-i duc.

  — Ea te-a rugat să-i duci?

  — Da.

  — Dar nimeni n-a fost lăsat să intre la ea. Cum ai vorbit cu ea?

  — Mi-a dat telefon.

  — Ah! Şi ce ţi-a spus?

  — Că ar fi vrut o cutie de un kilogram cu ciocolată Fuller.

  — Ce voce avea… Slabă?

  — Nu, deloc. Foarte puternică. Dar oarecum aparte. La început nu mi-am dat seama că ea vorbea.

  — Până nu ţi-ai spus că ea este?

  — Da.

  — Eşti sigură, madame, că era prietena dumitale?

  Frederica păru şocată.

  — Eu… Eu… Vai, fireşte că era. Cine altcineva putea să fie?

  — E o întrebare interesantă, madame.

  — Doar nu vreţi să spuneţi…

  — Ai putea jura madame, că era glasul prietenei dumitale… Lăsând la o parte ce-a spus?

  — Nu, n-aş putea, spuse încetişor Frederica. N-aş putea. Avea un glas cu totul diferit. M-am gândit că-i din cauza telefonului… Sau poate că fiind bolnavă…

  — Dacă nu ţi-ar fi spus cine era, ai fi recunoscut-o?

  — Nu, nu cred. Cine era monsieur Poirot? Cine era?

  — Asta am de gând să aflu, madame.

  Gravitatea feţei lui îi trezi bănuielile.

  — Nick a… a păţit ceva? Întrebă ea fără suflare.

  Poirot dădu din cap afirmativ.

  — E bolnavă… Bolnavă grav. Ciocolata aceea, madame… Era otrăvită.

  — Ciocolata trimisă de mine? Dar e imposibil – imposibil!

  — Nu e imposibil, madame, din moment ce mademoiselle se află în pragul morţii.

  — Oh, Doamne Dumnezeule! Îşi luă faţa în mâini, apoi şi-o ridică, albă şi schimonosită. Nu înţeleg… Eu nu înţeleg. Cealaltă da, dar nu asta. Nu putea fi otrăvită. Nimeni în afară de mine şi Jim nu s-a atins de cutie. Faceţi o greşeală cumplită, monsieur Poirot.

  — Nu eu am greşit… Chiar dacă în cutie era numele meu.

  Femeia îl privi tâmp.

  — Dacă mademoiselle Nick moare… Spuse el şi făcu un gest ameninţător.

  Frederica scoase un ţipăt înfundat.

  Poirot se întoarse şi, ţinându-mă de braţ, mă trase în camera noastră de zi de la etaj.

  Îşi aruncă pălăria pe masă.

  — Nu înţeleg nimic, absolut nimic! Sunt în beznă. Sunt un copilaş. Cine are de câştigat prin moartea lui mademoiselle? Madame Rice. Cine cumpără ciocolată şi recunoaşte, îndrugând o poveste cu un telefon primit, pe care n-ar înghiţi-o nici un copil? Madame Rice. E prea simplu, prea stupid. Ori ea nu e proastă… Nu.

  — Păi atunci…

  — Dar ea ia cocaină, Hastings. Sunt convins că ia cocaină. Iar în ciocolata aia era cocaină: Şi ce-a vrut să spună când a spus „Cealaltă da, dar nu asta”? Şi alunecosul monsieur Lazarus… Care e amestecul lui în toate astea? Ce ştie madame Rice? Ştie ea ceva, sunt sigur, dar n-o pot face să vorbească. Nu e din acelea pe care o poţi face să vorbească de frică. Dar ştie ceva, Hastings. E adevărată povestea ei cu telefonul, sau a inventat-o? Dacă e adevărată, al cui glas era? Ţi-o spun, Hastings, suntem în beznă.

  — Întotdeauna după beznă vin zorile, am încercat eu să-l liniştesc.

  Poirot clătină din cap.

  — Şi-apoi, cealaltă cutie – cea care a venit prin poştă. Putem s-o eliminăm? Nu, nu putem, pentru că mademoiselle nu e sigură. Ce supărător!

  Tocmai vroiam să vorbesc, când, mă opri.

  — Nu, nu. Nu mai vreau încă un proverb. Nu pot să suport. Dacă mi-ai fi un bun prieten, un prieten săritor…

  — Da, am spus repede.

  — Du-te, te rog, şi cumpără nişte cărţi de joc.

  M-am holbat la el.

  — Foarte bine, am spus rece.

  Nu puteam decât să bănuiesc că îi trebuia o scuză ca să scape de mine.

  Totuşi, l-am judecat greşit. În seara aceea când, pe la zece, am intrat în camera de zi, l-am găsit pe Poirot construind cu grijă case din cărţi de joc… Şi mi-am amintit!

  Era un vechi obicei de-al lui, care îl ajuta să se calmeze. Îmi zâmbi.

  — Da, ţi-ai adus aminte. E nevoie de precizie ca să pui o carte peste alta, exact acolo unde trebuie, ca să nu se năruiască. Du-te la culcare, Hastings. Lasă-mă aici, cu casele mele. Îmi limpezesc mintea.

  Era cam cinci dimineaţa când am fost trezit. Poirot stătea lângă patul meu. Arăta mulţumit şi fericit.

  — A fost exact cum ai spus, mon ami. Oh, a fost chiar aşa. Mai mult, a fost spirituel!

  M-am chiorât la el, încă buimac de somn.

  — Întotdeauna după beznă vin zorile – asta ai spus. A fost beznă adâncă, iar acum s-a crăpat de ziuă.

  M-am uitat la fereastră. Avea dreptate.

  — Nu, Hastings. În cap! Mintea! Micile celule cenuşii!

  Se opri, apoi spuse liniştit:

  — Înţelegi, Hastings, mademoiselle e moartă.

  — Ce? Am strigat trezindu-mă de-a binelea.

  — Sst! E aşa cum îţi spun. Nu în realitate, bien entendu, dar se poate aranja. Da, timp de douăzeci şi patru de ore, se poate aranja. Aranjez cu doctorul, cu infirmierele. Înţelegi, Hastings? Criminalul a reuşit. A încercat de patru ori şi a eşuat. A cincea oară a reuşit. Iar acum, o să vedem ce va urma… Va fi foarte interesant.

  Capitolul 18.

  Chipul de la fereastră.

  În mintea mea, evenimentele zilei următoare sunt complet înceţoşate. Am avut ghinionul să mă trezesc cu febră. Eram predispus la valurile astea de febră de când suferisem de malarie. În consecinţă, evenimentele din ziua aceea seamănă în mintea mea cu un coşmar, un coşmar cu un Poirot apărând şi dispărând ca un fel de clovn vrăjitor ce apare periodic în arena circului.

  Îmi închipui că savura din plin farsa. Poza lui de disperare uimită era admirabilă. N-aş putea spune cum reuşise să-şi atingă scopul pe care şi-l propusese şi pe care mi-l împărtăşi în zorii acelei zile, dar şi-l atinsese.

  Nu cred să fi fost uşor. Englezilor nu le e caracteristic să mintă la scară mare, şi tocmai asta le cerea Poirot. În primul rând trebuise să-l convingă pe dr. Graham să-i fie părtaş la farsă.

  Dr. Graham o dată convins, urmară directoarea şi o parte a personalului. Şi aici dificultăţile trebuie să fi fost imense. Probabil influenţa doctorului Graham înclinase balanţa.

  Apoi au fost şeful poliţiei şi poliţiştii. Aici, Poirot avusese de înfruntat autorităţile, oficialitatea. Totuşi, până la urmă îi smulse aprobarea colonelului Weston, care însă ţinu să precizeze că nu-şi asumă sub nici o formă responsabilitatea. Poirot şi numai Poirot se făcea responsabil de împrăştierea acestor rapoarte mincinoase. Poirot fu de acord. Atâta timp cât i se permitea să-şi pună planul în aplicare, ar fi fost de acord cu orice.

  Mi-am petrecut majoritatea zilei zăcând într-un fotoliu, cu o pătură pe genunchi. La fiecare două-trei ore, Poirot năvălea înăuntru şi îmi raporta progresele făcute.

  — Comment ça-va, mon ami? Cât te compătimesc! Dar poate că e mai bine aşa. Dumneata nu te pricepi să joci o farsă, aşa cum mă pricep eu. Am dat comandă pentru o coroană… O coroană imensă, splendidă. Crini, prietene, foarte mulţi crini. „Cu regrete profunde. Hercule Poirot.” Ah, ce comedie!

  Plecă din nou.

  — Vin de la o discuţie cu madame Rice, fu următoarea lui informaţie. Foarte corect îmbrăcată, în negru. Sărmana ei prietenă… Ce tragedie! Am suspinat compătimitor. Nick, spunea ea, era atât de veselă, atât de plină de viaţă! Ţi-e imposibil să crezi că a murit. Am aprobat-o. „Asta-i ironia morţii”, am spus „ia pe cine nu trebuie. Pe cei bătrâni şi inutili îi lasă”. Oh, là là! Am suspinat din nou.

  — Te delectezi, am îngânat slab.

  — Du tout. Toate astea fac parte din planul meu. Ca să joci cu succes comedie, trebuie să pui inimă. Ei bine, după convenienţele de rigoare, madame s-a întors la oile noastre. Toată noaptea a stat trează gândindu-se la dulciurile alea. E imposibil… Imposibil. „Madame”, am spus eu, „nu-i imposibil. Poţi să vezi analizele de laborator”. Atunci ea a spus cu glasul nesigur: „Era… Cocaină, spuneţi?” Am confirmat. Iar ea a spus: „Oh Dumnezeule! Nu înţeleg.”

  — Poate că-i adevărat.

  — Înţelege prea bine că e în pericol. E inteligentă. Ţi-am spus-o înainte. Da, e în pericol, şi ştie asta.

  — Şi cu toate astea mi se pare că, pentru prima dată, nu crezi în vinovăţia ei.

  Poirot se încruntă. Agitaţia i se stinse.

  — E profund ceea ce spui, Hastings. Nu… Mi se pare că, într-un fel, faptele nu se mai potrivesc. Ce a marcat până acum cel mai mult aceste crime? Subtilitatea, nu? Or aici nu-i pic de subtilitate… Doar cruzime, pur şi simplu. Nu, nu se potriveşte.

  Se aşeză la masă.

  — Voilà, să examinăm faptele. Există trei posibilităţi. Există dulciurile cumpărate de madame Rice şi predate de monsieur Lazarus. Iar în acest caz vinovăţia cade pe unul dintre ei, sau pe amândoi. Telefonul e o pură invenţie. Aceasta este soluţia evidentă, soluţia care îţi sare în ochi. Soluţia 2: Cealaltă cutie cu ciocolată – cea venită prin poştă. Oricine putea s-o fi trimis. Oricare din suspecţii de pe lista noastră de la A la Y. Dar, dacă asta e cutia vinovată, care e poanta cu telefonul? De ce să complice lucrurile cu o a doua cutie?

  Am clătinat moale din cap. Cu o temperatură de 39°, orice complicaţie mi se părea total inutilă şi absurdă.

  — Soluţia 3: Cutia cumpărată de madame a fost înlocuită cu o cutie otrăvită. În acest caz povestea cu telefonul este adevărat şi de înţeles. Madame urma să fie ţapul ispăşitor. Ea urma să scoată castanele din foc. Aşadar, soluţia 3 este cea mai logică… Dar, vai, şi cea mai dificilă. Cum să fii sigur că cutia e înlocuită la momentul potrivit? Sanitarul ar fi putut să ducă cutia la etaj… Existau şanse de o sută la unu ca substituirea să fie împiedicată. Nu, chiar că n-are sens.

  — Decât dacă a fost Lazarus, am spus.

  Poirot se uită la mine.

  — Ai febră, prietene. Creşte, nu-i aşa?

  Am confirmat din cap.

  — Curios cum câteva grade de fierbinţeală pot stimula intelectul. Ai formulat o observaţie de-o simplitate absolută. Atât de simplă încât mie mi-a scăpat. Dar asta ar presupune o stare de lucruri foarte curioasă. Monsieur Lazarus, iubitul lui madame, face tot posibilul s-o vadă condamnată. Asta oferă posibilităţi cu un caracter ciudat, dar complex… Foarte complex.

  Am închis ochii. Mă bucuram că fusesem sclipitor, dar nu vroiam să mă gândesc la nimic complex. Vroiam să mă duc la culcare.

  Poirot continua să vorbească însă nu-l ascultam. Glasul său era vag liniştitor.

  Data următoare când l-am văzut era aproape seară.

  — Micul meu plan a adus averi florăriilor, mă anunţă el. Toată lumea a comandat coroane. Monsieur Croft, monsieur Vyse, camandorul Challenger…

  Ultimul nume mi-a săgetat mintea.

  — Ascultă, Poirot, trebuie să-i spui adevărul. Cred că e distrus de durere, sărmanul. Nu-i corect.

  — Ai avut întotdeauna o afecţiune pentru el, Hastings.

  — Îmi place. E un tip absolut decent. Trebuie să-i împărtăşeşti secretul.

  Poirot clătină din cap.

  — Nu, mon ami. Nu fac excepţii.

  — Doar nu-l bănuieşti că are vreo legătură cu toate astea?

  — Nu fac excepţii.

  — Gândeşte-te cât trebuie să sufere.

  — Dimpotrivă, prefer să mă gândesc la ce surpriză plăcută îi pregătesc. Să crezi că iubita ţi-e moartă… Şi s-o descoperi în viaţă! E o senzaţie unică, formidabilă!

  — Ce diavol încapăţânat eşti! El ar păstra foarte bine secretul.

  — Nu-s atât de sigur.

  — E un om de onoare. Sunt convins.

  — Tocmai asta face mai greu să ţii un secret. Păstrarea unui secret e o artă şi necesită o mulţime de minciuni neaşteptate, şi o mare aptitudine de-a juca şi a gusta comedia. Ar putea simula comandorul Challenger? Dacă e ceea ce spui că este, în mod cert n-ar putea.

  — Atunci, n-ai să-i spui?

  — Refuz categoric să-mi pun în pericol ideea de dragul sentimentalismului. Ne jucăm cu viaţa şi moartea, mon ami. În tot cazul, suferinţa e bună pentru caracter. Mulţi din renumiţii voştrii clerici au spus-o… Chiar şi un episcop, dacă nu mă înşel.

  N-am mai făcut nici o încercare să-i schimb decizia. Mi-am dat seama că era foarte hotărât.

  — N-am să mă schimb pentru cină, murmură el. Sunt un bătrân complet dărâmat. Ăsta e rolul meu, înţelegi. Toată încrederea în mine s-a prăbuşit… Sunt dărâmat. Am dat greş. Abia am să mă ating de mâncare… Am să las farfuria plină. Cred că ăsta e comportamentul adecvat. Am să mănânc în apartamentul meu nişte brioşe şi nişte ecleruri cu ciocolată (aşa zise) pe care am trimis să mi le cumpere de la cofetărie. Et vous?

  — Cred că încă nişte chinină, am spus cu tristeţe.

  — Vai, sărmanul meu Hastings! Curaj, mâine totul va fi bine.

  — Tot ce se poate. Crizele astea durează adesea doar douăzeci şi patru de ore.

  Nu l-am auzit când s-a întors. Trebuie că adormisem.

  Când m-am trezit, stătea la masa de scris. Avea în faţă o foaie mototolită pe care o netezise. Am recunoscut lista de la A la Y.

  — Da, prietene. Am recuperat-o. Acum lucrez la ea dintr-un unghi diferit. Întocmesc o listă de întrebări privitoare la fiecare persoană în parte. Întrebările s-ar putea să nu aibă legătură cu crima… Sunt doar lucruri pe care nu le ştiu, lucruri rămase neexplicate, şi la care caut răspunsul în propriul meu creier.

  — Cât de departe ai ajuns?

  — Am terminat. Vrei să auzi? Te simţi în putere?

  — Da, mă simt mult mai bine.

  — A la bonne heure! Foarte bine, ţi le voi citi. Pe unele, fără îndoială, le vei considera puerile.

  Îşi drese glasul:

  A. Ellen – De ce a rămas în casă şi n-a ieşit să se uite la focurile de artificii? (Neobişnuit, după cum arată limpede mărturia şi mirarea lui mademoiselle). Ce credea sau bănuia că s-ar putea întâmpla? A dat drumul cuiva (lui J. De pildă) în casă? Spune adevărul despre nişa secretă? Dacă există aşa ceva, de ce nu-i în stare să-şi amintească unde e? (Mademoiselle pare foarte convinsă că nu există un. Asemenea loc, ori ea ar trebui să ştie). Dacă a scornit treaba asta, de ce a scornit-o? Citise scrisorile de dragoste ale lui Michael Seton către mademoiselle, sau surpriza ei la aflarea veştii că mademoiselle Nick era logodită a fost autentică?

  B. Soţul ei – E chiar atât de prost pe cât pare? Este el la curent cu cunoştinţele lui Ellen, oricare ar fi ele, sau nu?

  Este el în vreo privinţă un caz de boală mentală?

  C. Copilul – Plăcerea lui în faţa sângelui este un instinct natural obişnuit la vârsta lui, sau este ceva morbid, morbiditate moştenită de la vreunul din părinţi? A tras vreodată cu un pistol de jucărie?

  D. Cine este domnul Croft?

  — De unde vine cu adevărat? A pus testamentul la poştă după cum jură? Ce motiv putea să aibă să nu-l pună?

  E. Doamna Croft. La fel ca deasupra. Cine sunt domnul şi doamna Croft? Se ascund din vreun motiv… Iar dacă da, care e motivul? Au vreo legătură cu familia Buckley?

  F. Doamna Rice. Era în temă cu logodna dintre Nick şi Michael Seton? A ghicit doar, sau chiar a citit scrisorile schimbate de cei doi? (În acest caz ştie că mademoiselle e moştenitoarea lui Seton). Ştia că ea personal era legatara lui mademoiselle? (E posibil, cred. Probabil că mademoiselle i-a spus-o, adăugând, poate, că n-o să se aleagă cu mare lucru din treaba asta). Există vreun strop de adevăr în spusele comandorului Challenger precum că Lazarus a fost atras de mademoiselle Nick? (Asta ar putea explica o anumită lipsă de cordialitate între cele două prietene care se pare că a apărut în ultimele luni). Cine este „iubitul” menţionat de ea în bilet ca fiind cel ce-i furnizează drogurile? Ar putea fi J? De ce i s-a făcut rău în camera asta? Din cauza a ceva ce s-a spus… Sau ceva ce a văzut? Este adevărată relatarea ei privind convorbirea telefonică în care i s-a cerut să cumpere o cutie cu ciocolată, sau este o minciună deliberată? Ce a vrut să spună prin: „Cealaltă înţeleg – dar nu asta”? Dacă nu e vinovată, ce ştie şi ţine pentru ea?

  Poirot se întrerupse brusc şi-mi spuse:

  — Întrebările astea privitoare la madame Rice sunt aproape infinite. De la început până la sfârşit, femeia asta e o enigmă. Iar asta mă forţează să trag o concluzie. Fie madame Rice e vinovată, fie ştie, sau, să zicem, crede că ştie cine e vinovat. Însă are dreptate? Ştie sau doar bănuieşte? Şi cum ar putea fi făcută să vorbească?

  Oftă.

  G. Domnul Lazarus – Curios, practic nu există nici o întrebare privitoare la el, în afară de cea nemiloasă: El a înlocuit dulciurile otrăvite? În rest, am doar o întrebare, absolut neconcludentă, şi anume: De ce a oferit monsieur Lazarus cincizeci de lire pe un tablou care valora douăzeci?

  — A vrut să-i facă un bine lui Nick, am sugerat.

  — N-ar fi făcut-o în felul acesta. E negustor. Nu cumpără ca să vândă în pierdere. Dacă vroia să fie amabil cu ea putea să-i împrumute bani ca persoană particulară.

  — Oricum, n-are legătură cu crima.

  — Nu, e drept… Totuşi, aş vrea să ştiu. Studiez psihologia, înţelegi dumneata. Am ajuns acum la H.

  H. Comandorul Challenger. De ce i-a spus mademoiselle Nick că era logodită cu altcineva? De ce a trebuit să-i spună asta? N-a spus-o nimănui altcuiva. A cerut-o el în căsătorie? În ce relaţii este cu unchiul său?

  — Unchiul său, Poirot?

  — Da, doctorul. Personajul acela destul de dubios. A sosit la amiralitate vreo veste privind moartea lui Michael Seton înainte de a fi făcută publică?

  — Nu prea văd încotro baţi, Poirot. Chiar dacă Challenger a ştiut dinainte de moartea lui Seton, treaba asta nu ne duce nicăieri. Nu-i dă absolut nici un motiv să omoare persoana iubită.

  — Perfect de acord. E cu totul rezonabil ceea ce ai spus. Însă astea sunt doar nişte lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştiu. Înţelegi, sunt câinele care adulmecă după lucruri nu prea plăcute!

  I. Monsieur Vyse – De ce a spus ce a spus despre devotamentul fanatic al verişoarei lui faţă de End House? Ce motiv putea să aibă ca să spună asta? A primit, sau n-a primit testamentul? Este el în realitate un om cinstit, sau nu-i cinstit?

  Iar acum J – Eh bien, J este ce spuneam înainte – un uriaş semn de întrebare. Există o astfel de persoană, sau nu există… Mon Dieu! Prietene, ce ai?

  Sărisem ca ars din fotoliu. I-am arătat cu mâna tremurândă fereastra.

  — Un chip, Poirot! Am strigat. O faţă lipită de geam. O faţă înfiorătoare! Acum s-a dus… Dar, am văzut-o.

  Poirot se duse la fereastră şi o deschise. Se aplecă în afară.

  — Nu e nimeni, spuse el gânditor. Eşti sigur că n-a fost o închipuire, Hastings?

  — Absolut sigur. Era un chip oribil.

  — Există balconul, fireşte. Oricine putea să ajungă foarte uşor în el dacă vroia să audă ce vorbim. Când spui o faţă înfiorătoare, ce înţelegi prin asta, Hastings?

  — Un chip alb, holbat, nu prea omenesc.

  — Mon ami, asta-i din cauza febrei. Un chip, da. O faţă neplăcută, da. Dar un chip nu prea omenesc – nu. Ce ai văzut dumneata este efectul lipirii prea apăsate a feţei de geam la care s-a adăugat şocul de a o vedea acolo.

  — Era o faţă înfiorătoare, am repetat cu încăpăţânare.

  — Nu era faţa cuiva cunoscut?

  — Nu, deloc.

  — Hm… Totuşi, s-ar putea să fi fost! Mă îndoiesc că în împrejurările date ai recunoaşte-o. Mă întreb acum… Da, tare mă întreb…

  Îşi adună cu grijă hârtiile.

  — Cel puţin un lucru e bun. Dacă stăpânul feţei a tras cu urechea la discuţia noastră, ei bine, noi n-am pomenit că mademoiselle Nick e bine-merci. Orice a putut să audă vizitatorul nostru, asta cel puţin i-a scăpat.

  — În tot cazul, rezultatul acestei… Strălucite capodopere a dumitale e uşor dezamăgitor până în prezent. Nick e moartă, şi nu s-a petrecut nimic şocant!

  — Nici nu m-am aşteptat să se întâmple încă. Douăzeci şi patru de ore, am spus. Dacă nu mă înşel.- Mon ami, mâine se va ivi cu siguranţă ceva. Altfel… Altfel am greşit de la început până la sfârşit. E vorba de poştă, înţelegi dumneata. Îmi pun speranţă în poşta de mâine.

  Dimineaţă m-am trezit slăbit dar fără febră. În plus, eram flămând. Am luat micul dejun cu Poirot în camera noastră de zi.

  — Ei bine? Am întrebat maliţios în timp ce-şi sorta scrisorile. A făcut poşta ce te aşteptai să facă?

  Poirot, care tocmai desfăcuse două plicuri ce conţineau note de plată, nu răspunse. M-am gândit că arată cam abătut, şi nu ţanţoş ca de obicei.

  Mi-am deschis şi eu corespondenţa. Prima scrisoare era o invitaţie la o întâlnire spiritistă.

  — Dacă dăm greş cu toate, trebuie să mergem la spiritişti, am spus. Adesea mă întreb de ce nu se fac mai multe încercări de genul ăsta. Spiritul victimei se întoarce şi spune numele criminalului. Asta ar putea fi o dovadă.

  — Nu prea ne-ar ajuta, spuse absent Poirot. Mă îndoiesc că Maggie Buckley a ştiut ce mână a doborât-o. Chiar de-ar putea vorbi, n-ar avea să ne spună mare lucru. Tiens! Asta-i ciudat.

  — Ce e?

  — Vorbeşti despre morţi care ar putea vorbi, iar în acest moment eu deschid această scrisoare.

  O răsuci spre mine. Era de la doamna Buckley şi suna aşa:

  Langley Rectory.

  Dragă Monsieur Poirot, Întorcându-mă, aici am găsit o scrisoare scrisă de sărmana, mea copilă după ce a ajuns la St Loo. Mă tem că nu conţine nimic care să vă intereseze, totuşi m-am gândit că poate aţi dori s-o vedeţi.

  Vă mulţumesc pentru amabilitate, A dumneavoastră sinceră, Jean Buckley”.

  Conţinutul îmi aduse un nod în gât. Era atât de banal şi atât de neatins de umbra tragediei!

  Dragă mama, Am ajuns cu bine. A fast o călătorie foarte confortabilă. Tot drumul până la Exeter n-am fost decât două persoane în vagon.

  Aici e o vreme încântătoare. Nick pare în formă şi veselă – niţel cam neliniştită poate, dar nu înţeleg de ce a telegrafiat după mine în felul în care a făcut-o. Putea să fie foarte bine şi marţi.

  Deocamdată, atât. Urmează să luăm ceaiul cu nişte vecini. Sunt australieni şi au închiriat căsuţa portarului. Nick spune că sunt amabili dar cam plicticoşi. Doamna Rice şi domnul Lazarus vin să stea aici. El e negustor de artă. Am să pun asta în cutia poştală de lângă poartă astfel încât să prindă poşta. Îţi voi scrie mâine.

  A ta fiică iubitoare, Maggie.

  P. S. Nick spune că telegrama ei are un motiv. O să mi-l spună după ceai. Este foarte ciudată şi tresare mereu”

  — Glasul morţilor, rosti liniştit Poirot. Iar el nu ne spune nimic.

  — Cutia de lângă poartă, am spus prosteşte. Acolo a spus şi Croft că a pus testamentul.

  — Aşa a spus… Da.

  — Nu mai e nimic interesant printre scrisorile dumitale?

  — Nimic, Hastings, sunt tare nefericit. Sunt în beznă. Tot în beznă. Nu înţeleg nimic.

  În acel moment sună telefonul. Răspunse Poirot.

  Am văzut cum se schimbă pe loc la faţă. Deşi purtarea îi era rezervată, n-a putut să-şi ascundă emoţia puternică din privire.

  N-am reuşit să înţeleg nimic din discuţia de la telefon, deoarece Poirot vorbea foarte vag.

  La un moment dat rosti: Très bien. Je vous remercie, puse receptorul în furcă şi veni spre mine. Ochii îi străluceau de emoţie.

  — Ce ţi-am spus, mon ami? Lucrurile au început să se pună în mişcare.

  — Cine a fost la telefon?

  — Monsieur Charles Vyse. M-a informat că azi a primit prin poştă un testament semnat de verişoara lui, domnişoara Buckley, şi datat 25 februarie.

  — Ce? Testamentul?

  — Évidemment.

  — A apărut?

  — Exact la momentul potrivit, n'est-ce-pas?

  — Crezi că spune adevărul?

  — Sau cred că testamentul a fost tot timpul la el? Asta ai vrut să mă întrebi, nu? Ei bine, e niţel curios. Un lucru însă e sigur; ţi-am spus că dacă mademoiselle Nick este considerată moartă o să avem nişte evenimente şi… Iată-le!

  — Extraordinar! Ai avut dreptate. Presupun că ăsta e testamentul care o face pe Frederica Rice legatară, nu?

  — Monsieur Vyse nu mi-a spus nimic despre conţinutul testamentului. A fost mult prea corect. Dar avem prea puţine motive să nu credem că e vorba de acelaşi testament. Conform spuselor lui, Ellen şi soţul ei au semnat ca martori.

  — Aşa că ne-am întors la vechea problemă. Frederica Rice.

  — Enigma!

  — Frederica Rice, am îngânat. E un nume drăguţ.

  — Mai drăguţ decât cel pe care îl folosesc prietenii ei. Freddie, se strâmbă, ce n'est pas joli pentru o tânără doamnă.

  — Nu exista multe prescurtări de la Frederica, am spus. Nu e ca Margaret unde poţi găsi o mulţime de diminutive – Maggie, Margot, Madge, Peggie…

  — Adevărat. Ei bine, Hastings, eşti fericit? Lucrurile au început să se pună în mişcare. Te bucuri?

  — Da, fireşte. Spune-mi, te aşteptai la povestea asta?

  — Nu… Nu chiar. Nu aveam nimic precis în minte. Tot ce-mi spuneam era că, dat fiind un anumit rezultat, cauzele care au condus la acel rezultat trebuie să iasă la iveală.

  — Da, am spus cu respect.

  — Ce vroiam să spun înainte de a suna telefonul? Ah, da, scrisoarea asta de la mademoiselle Maggie. Vroiam să mă mai uit o dată la ea. Nu ştiu de ce, dar ceva mi s-a părut curios.

  Am luat-o de unde o pusesem şi i-am întins-o.

  O parcurse în tăcere. Mă mişcăm prin cameră, privind pe fereastră iahturile care se întreceau pe mare.

  O exclamaţie bruscă m-a făcut să tresar. M-am întors. Poirot îşi ţinea capul în mâini şi umbla de colo-colo ca şi cum era cuprins de-o mare durere.

  — Oh! Gemu el. Am fost orb… Orb!

  — Ce s-a întâmplat?

  — Complex, am spus? Complicat? Mais non. Extrem de simplu, cum nu se poate mai simplu. Iar nenorocitul de mine n-am văzut nimic – nimic!

  — Doamne Sfinte Poirot, cum de te-ai luminat aşa, dintr-o dată?

  — Stai… Nu vorbi! Trebuie să-mi aranjez ideile. Să le rearanjez în lumina acestei descoperiri atât de formidabile.

  Apucă lista cu întrebările şi le parcurse în tăcere, mişcându-şi repede buzele. De câteva ori dădu din cap cu tărie.

  Apoi o, puse jos, se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. După un timp, m-am gândit că adormise.

  Brusc, oftă şi deschise ochii.

  — Desigur! Spuse el. Totul se leagă! Toate lucrurile care mă nedumireau, toate lucrurile care mi se păreau puţin nefireşti se leagă. Îşi au toate locul lor.

  — Vrei să spui că… Ştii totul?

  — Aproape tot. Tot ce e important. În unele privinţe, deducţiile mele au fost corecte. În altele, ruşinos de departe de adevăr. Dar totul e limpede. Am să trimit azi o telegramă în care am să pun două întrebări… Dar ştiu deja răspunsul… Îl ştiu aici! Îşi atinse fruntea.

  — Şi când primeşti răspunsul?

  Sări în picioare.

  — Îţi aminteşti, prietene, că mademoiselle Nick ne-a spus că vroia să pună în scenă o piesă la End House? Diseară, noi punem în scenă o piesă la End House. Dar va fi o piesă regizată de Hercule Poirot. Mademoiselle Nick va avea un rol în ea. Rânji. Înţelegi, Hastings, în piesa asta va exista o stafie. Da, o stafie. End House n-a văzut niciodată o stafie. O va vedea la noapte. Nu, nu mă întreba nimic. La noapte ne vom regiza comedia… Şi vom dezvălui adevărul. Acum, însă, am multă treabă… Multă treabă.

  Ieşi grăbit din cameră.

  Capitolul 19.

  Poirot regizează o piesă.

  În seara aceea, la End House, s-a întâlnit o adunare curioasă.

  Pe Poirot abia dacă-l văzusem toată ziua. Ieşise să ia cina în oraş, însă îmi lăsase un mesaj în care îmi cerea să fiu la End House la ora nouă. Ţinuta de seară nu era necesară, adăugase el.

  Toată treaba era ca un vis destul de caraghios.

  Când am ajuns, am fost condus în sufragerie şi, uitându-mă în jur, mi-am dat seama că toate persoanele de pe lista lui Poirot, de la A la I, erau prezente. (J era din oficiu exclus ca „neexistând o astfel de persoană”).

  Chiar şi doamna Croft era acolo, într-un fel de cărucior de invalid. Îmi zâmbi în semn de salut.

  — Asta-i o surpriză, nu-i aşa? Spuse ea veselă. Trebuie să spun că pentru mine înseamnă o schimbare. Cred că am să încerc să ies din când în când din casă. Totul e ideea lui monsieur Poirot. Veniţi şi luaţi loc lângă mine, căpitane Hastings. Simt întrucâtva că e o afacere destul de grotească… Dar domnul Vyse a insistat în mod deosebit.

  — Domnul Vyse? Am întrebat surprins.

  Charles Vyse stătea lângă poliţa căminului. Lângă el, Poirot îi spunea ceva pe ton jos dar însufleţit.

  M-am uitat prin cameră. Da, eram cu toţii acolo. Ellen stătea pe un scaun chiar lângă uşă. Pe un alt scaun, stând drept şi respirând greu, era soţul ei. Copilul, Alfred, se foia stânjenit între tatăl şi mama lui.

  Ceilalţi stăteau în jurul mesei. Frederica, îmbrăcată în negru, Lazarus lângă ea, George Challenger şi Croft de partea cealaltă a mesei. Eu stăteam puţin la distanţă de masă, lângă doamna Croft. Cu o ultimă înclinare din cap Charles Vyse luă loc în capul mesei, iar Poirot se strecură pe un scaun de lângă Lazarus.

  Era limpede că regizorul, cum îşi spuse bombastic Poirot, nu-şi propusese să joace un rol proeminent în piesă. Se părea că cel care avea să conducă dezbaterile era Charles Vyse. Mă întrebam ce surpriză îi rezervase Poirot.

  Tânărul avocat îşi drese glasul şi se ridică. Arăta exact ca de obicei – impasibil şi formal.

  — Întrunirea din această seară e neconvenţională, spuse el. Însă circumstanţele sunt cu totul deosebite. Mă refer, desigur, la circumstanţele legate de moartea verişoarei mele, domnişoara Buckley. Se va face, fireşte, o autopsie… Dar se pare că nu există nici un dubiu că a murit prin otrăvire, şi că otrava i-a fost administrată cu intenţia de a o ucide. Asta este treaba poliţiei şi n-am să intru în ea. Sunt sigur că poliţia ar prefera să n-o fac… În mod obişnuit, testamentul unei persoane decedate este citit după înmormântare, dar, de accord cu monsieur Poirot, şi la dorinţa lui expresă, vă propun să-i dau citire înainte de a avea loc înmormântarea. De fapt, vă propun să vi-l citesc aici şi acum. Asta este motivul pentru care aţi fost invitaţi cu toţii. După cum spuneam, circumstanţele sunt neobişnuite şi justifică o îndepărtare de la procedură. Însuşi testamentul mi-a parvenit într-un mod oarecum neobişnuit. Deşi e datat februarie, a ajuns la mine prin poştă azi dimineaţă. Totuşi, nu încape îndoială că e scrisul verişoarei mele, n-am nici un dubiu în privinţa asta, şi cu toate că este un document extrem de neformal, este atestat în mod corespunzător.

  Se opri şi îşi drese încă o dată glasul.

  Toţi ochii erau aţintiţi pe faţa lui.

  Deschise un plic lung şi îi scoase conţinutul. După cum am putut vedea, era o foaie obişnuită pentru însemnări şi avea ceva scris pe ea.

  — Este foarte scurt, spuse Vyse. Făcu pauza corespunzătoare, apoi începu să citească: „Acestea sunt ultimele dorinţe şi ultimul testament al Magdalei Buckley. Dispun ca toate cheltuielile cu înmormântarea mea să fie plătite şi îl numesc ca executor pe vărul meu Charles Vyse. Las tot ce posed lui Mildred Croft, în semn de mulţumire pentru serviciile făcute de ea tatălui meu, Philip Buckley, servicii care n-au fost niciodată răsplătite.

  Semnat – Magdala Buckley.

  Martori – Ellen Wilson.

  William Wilson.”

  Eram năuc! La fel cred că erau şi toţi ceilalţi. Doar doamna Croft dădea din cap cu înţelegere.

  — E adevărat, spuse ea liniştită. Nu că am intenţionat vreodată să fac caz de asta. Philip Buckley a fost în Australia, şi dacă n-aş fi fost eu… Ei bine, n-am să intru în amănunte. A fost un secret şi e mai bine să rămână aşa. Totuşi, ea ştia de asta. Nick, adică. Trebuie că i-a spus tatăl ei. Am venit aici pentru că vroiam să vedem acest loc. Întotdeauna am fost curioasă cum arată această End House de care tot vorbea Philip Buckley. Iar draga de fată ştia şi nu ştia ce să ne mai facă. Vroia să venim să locuim cu ea. Dar noi n-am vrut. Aşa că a insistat să luăm căsuţa portarului, fără să plătim un ban chirie. Fireşte, noi am spus că plătim, nici nu încăpea vorbă de asta, dar ea ne-a dat banii înapoi. Iar acum – asta! Ei bine, dacă mai spune cineva că nu există recunoştinţă pe lume, eu îi spun că se înşeală! Uite dovada!

  Domnea o tăcere încărcată de uimire. Poirot se uită la Vyse.

  — Aveai idee de asta?

  Vyse clătină din cap.

  — Ştiam că Philip a fost în Australia. Dar n-am auzit niciodată vreun zvon despre vreun scandal acolo.

  Femeia clătină din cap.

  — Nu, de la mine nu veţi afla o vorbă. N-am spus niciodată o vorbă şi nici n-am să spun. Voi duce secretul cu mine în mormânt.

  Vyse nu spuse nimic. Stătea liniştit, bătând uşor cu creionul în masă.

  Poirot se aplecă înainte.

  — Presupun că dumneata, ca rudă directă, ai putea contesta testamentul, monsieur Vyse, nu-i aşa? Am înţeles că acum e vorba de o avere imensă care nu exista la ora la care a fost făcut testamentul.

  Vyse îl privi cu răceală.

  — Testamentul e perfect valabil. Nici nu-mi trece prin cap să contest dreptul verişoarei mele de a dispune după plac de averea ei.

  — Sunteţi un om cinstit, spuse doamna Croft. Voi avea grijă să nu fiţi în pierdere.

  Charles se cambră niţel în faţa acestei remarci bine intenţionate dar uşor stânjenitoare.

  — Ei bine, mamă, asta da surpriză! Spuse domnul Croft cu un elan pe care nu şi-l putu reţine. Nick nu mi-a spus şi mie ce avea de gând.

  — Draga de ea, murmură doamna Croft ducându-şi batistă la ochi. Aş vrea să ne poată vedea acum. Poate o şi face… Cine ştie?

  — Poate, o aprobă Poirot.

  Brusc, păru să-i vină o idee. Se uită în jur.

  — Am o idee! Suntem cu toţii în jurul mesei. Hai să ţinem o séance.

  — O şedinţă de spiritism? Întrebă doamna Croft, oarecum şocată.

  Dar…

  — Ba da, ba da, va fi cât se poate de interesant. Hastings are puteri de medium. (De ce tocmai eu? M-am gândit). Să primim un mesaj de pe lumea cealaltă… Asta-i o ocazie unică! Condiţiile sunt propice, o simt. Şi tu simţi acelaşi lucru Hastings, nu?

  — Da, am spus cu convingere, intrând în joc.

  — Bun. Ştiam. Repede, lumina.

  În clipa următoare se ridică şi stinse lumina. Toată treaba se petrecu atât de repede încât nimeni nu avu energia de a protesta, cum poate ar fi vrut. De fapt cred că încă mai erau zăpăciţi din pricina testamentului.

  Camera nu se afla complet în întuneric. Fiind o noapte fierbinte, ferestrele erau larg deschise şi prin ele pătrundea o lumină slabă. După câteva clipe, am fost în stare să disting contururile mobilei. Mă întrebam ce se aştepta de la mine să fac şi îl blestemam pe Poirot că nu mă instruise în prealabil.

  Oricum, am închis ochii şi am început să respir destul de hârâit.

  La un moment dat Poirot se ridică şi veni în vârful picioarelor lângă scaunul meu, apoi, întorcându-se la locul său, şopti:

  — Da, e deja în transă. În curând… Lucrurile vor începe să se petreacă.

  Statul acela în întuneric, aşteptarea, aveau ceva apăsător, de nesuportat. Ştiam că toţi eram cu nervii încordaţi la maxim şi că tocmai ăsta era şi scopul. Totuşi, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să se întâmple. Dacă ştiam ceva în mod cert, era că nimeni nu ştia.

  În pofida tuturor acestora, îmi simţeam inima-n gât şi am văzut cum uşa sufrageriei se deschide uşor.

  Se deschidea atât de uşor, fără absolut nici un zgomot (cred că balamalele fuseseră bine unse) încât efectul a fost cumplit. Se deschise încet, şi preţ de câteva clipe, asta fu tot. O dată cu deschiderea ei, o pală de aer rece păru să pătrundă în cameră. Îmi închipui că asta se datora curentului făcut de fereastra deschisă, dar am simţit-o ca pe fiorul de gheaţă descris în toate poveştile cu stafii pe care le-am citit.

  Şi atunci am văzut-o cu toţii! În pragul uşii stătea o siluetă albă, ceţoasă. Nick Buckley…

  Înainta încet şi fără zgomot, un fel de plutire eterică ce crea impresia unei făpturi nepământeşti…

  Mi-am dat seama ce actriţă pierduse lumea. Nick dorise să joace un rol la End House. Acum îl juca, şi eram ferm convins că-i mergea la suflet. Îl juca perfect.

  Înainta plutind… Şi, atunci, tăcerea fu ruptă.

  Din scaunul de invalid de lângă mine se auzi un strigăt bolborosit. Domnul Croft scoase un fel de gâlgâit. Challenger o înjurătură. Charles Vyse îşi trase scaunul înapoi. Lazarus se aplecă în faţă. Doar Frederica nu scoase nici un sunet şi nu făcu vreo mişcare.

  Şi atunci un ţipăt zgudui încăperea. Ellen sări de pe scaun.

  — E ea! Ţipă ea. S-a întors. Merge! E ea! E ea!

  Şi atunci, cu un clic, lumina se aprinse.

  L-am văzut pe Poirot lângă comutator, zâmbind. Nick stătea în mijlocul camerei, în valurile ei albe.

  Cea care vorbi prima fu Frederica. Întinse o mână neîncrezătoare… Îşi atinse prietena.

  — Nick, eşti… Eşti reală! Spuse ea, aproape în şoaptă.

  Nick râse. Înaintă.

  — Da, spuse ea. Sunt destul de reală. Îţi mulţumesc foarte mult pentru ce ai făcut pentru tatăl meu, doamnă Croft, dar mă tem că nu te vei putea bucura încă de acest testament.

  — Oh, Doamne! Icni doamna Croft. Oh, Doamne! Se foi în scaun. Du-mă de aici, Bert. Du-mă de aici. Vai, totul a fost o glumă… N-a fost decât o glumă.

  — O glumă sinistră, spuse Nick.

  Uşa se deschisese din nou şi un bărbat intrase atât de încet încât nu-l auzisem. Spre mirarea mea, am văzut că era Japp. Schimbă o privire rapidă cu Poirot, ca şi cum ar fi vrut să se convingă de ceva. Apoi se lumină la faţă şi înaintă spre silueta agitată din scaunul de invalid.

  — Ia te uită! Spuse el. Ce văd? O veche prietenă! Milly Merton în persoană! Şi tot cu vechile sale trucuri, draga mea.

  Se întoarse uitându-se la cei din jur, neluând în seamă protestele ascuţite ale doamnei Croft.

  — Cea mai isteaţă falsificatoare care ne-a trecut prin mână, Milly Merton asta. Ştiam că maşina cu care o şterseseră a avut un accident. Nici chiar coloana rănită n-a făcut-o să renunţe la trucurile ei. Milly e o artistă, da!

  — Testamentul ăsta e un fals? Întrebă Vyse pe un ton uimit.

  — Fireşte că e un fals, spuse dispreţuitoare Nick. Doar nu credeţi c-am putut să fac o aşa prostie! Ţi-am lăsat ţie, Charles, End House, iar restul Fredericăi.

  În timp ce vorbea se duse lângă prietena ei, şi, chiar în acel moment, s-a întâmplat!

  Fulgerul unei flăcări dinspre uşa de la terasă şi şuieratul unui glonte. Apoi altul şi zgomotul unui geamăt şi al unei căderi afară.

  Iar Frederica în picioare, cu o dâră subţire de sânge curgându-i în jos pe braţ…

  Capitolul 20.

Totul a fost atât de neaşteptat încât nimeni n-a ştiut ce se întâmplă.

  Apoi, cu o exclamaţie puternică, Poirot se repezi la uşă. Challanger îl urmă.

  Un moment mai târziu reapărură, cărând trupul moale al unui bărbat. După ce l-am pus cu grijă într-un fotoliu mare de piele şi am putut să-i văd chipul, am scos un strigăt.

  Chipul… Chipul de la fereastră…

  Era bărbatul care se uitase la noi în cameră seara precedentă. L-am recunoscut pe loc. Mi-am dat seama că exagerasem când spusesem că nu prea arăta a om.

  Totuşi, faţa aceea avea ceva ce-mi justifica impresia. Era o faţă rătăcită… Faţa cuiva care pierduse legătura cu umanitatea.

  Albă, slabă, descompusă, semănând mai degrabă a mască. Din partea de jos se scurgea un şuvoi de sânge.

  Frederica veni încet în faţă.

  Poirot o interceptă.

  — Eşti rănită, madame?

  Femeia clătină din cap.

  — Glontele mi-a zgârâiat umărul, atâta tot.

  Îl dădu la o parte cu un gest blând şi se aplecă.

  Bărbatul deschise ochii şi o văzu privindu-l.

  — Sper că de data asta ţi-am făcut-o, spuse el cu un mârâit răutăcios, apoi, cu glasul brusc schimbat, semănând cu al unui copil, rosti: Oh, Freddie, n-am vrut asta! N-am vrut. Ai fost întotdeauna atât de cumsecade cu mine…

  — E în ordine…

  Îngenunche lângă el.

  — N-am vrut…

  Capul îi căzu. Fraza rămase neterminată.

  Frederica îşi ridică privirea spre Poirot.

  — Da, madame, e mort, spuse acesta cu blândeţe.

  Frederica se ridică şi rămase uitându-se în jos la cadavru. Îi atinse fruntea, cu milă parcă. Apoi oftă şi se întoarse spre noi.

  — Era soţul meu, spuse ea liniştită.

  — J., am murmurat.

  Poirot îmi prinse remarca şi aprobă repede din cap.

  — Da, spuse el moale. Mereu am simţit că există un J. Am spus-o de la început, nu-i aşa?

  — Era soţul meu, repetă Frederica. Glasul îi era cumplit de obosit. Se lăsă să cadă în scaunul adus de Lazarus. Abia acum pot să vă spun totul… Era… Complet decăzut. Era dependent de droguri. El m-a învăţat să iau droguri. Lupt împotriva acestui obicei de când l-am părăsit. Cred că, în sfârşit, sunt aproape lecuită. Dar a fost greu. Oh, îngrozitor de greu! Nimeni nu ştie cât de greu!… Niciodată n-am putut scăpa de el. Mereu se întorcea şi-mi cerea bani… Ameninţându-mă. Un fel de şantaj. Dacă nu-i dădeam bani, avea să se împuşte. Aşa mă ameninţa, mereu. Apoi a început să mă ameninţe că mă împuşcă. Nu era responsabil. Era nebun… Presupun că el a împuşcat-o pe Maggie Buckley. Fireşte, n-a vrut s-o împuşte pe ea. Trebuie să fi crezut că eram eu… Ar fi trebuit să spun, presupun. Dar, la urma urmelor, nu eram sigură. Iar celelalte accidente ciudate ale lui Nick m-am făcut să mă gândesc că, poate, n-a fost el, totuşi. Putea să fie cu totul altcineva… Iar atunci, într-o zi, am văzut pe masa lui monsieur Poirot un colţ de hârtie cu scrisul lui. Era un fragment dintr-o scrisoare pe care mi-o trimisese mie. Atunci am ştiut că monsieur Poirot era pe urmele lui. De atunci am considerat că-i doar o problemă de timp… Dar nu înţeleg povestea cu ciocolata. El nu avea de ce să vrea s-o otrăvească pe Nick. Şi, oricum, nu văd cum ar fi putut avea vreo legătură cu asta. M-am tot gândit şi m-am tot întrebat.

  Îşi duse ambele mâini la faţă, apoi le coborî şi rosti cu o hotărâre ciudat de patetică:

  — Asta e tot…

  Capitolul 21.

  Persoana… K.

  Lazarus veni repede lângă ea.

  — Draga mea, spuse el. Draga mea.

  Poirot se duse la servantă, umplu un pahar cu vin alb şi i-l aduse, stând lângă ea până când îl bău.

  Frederica îi întinse paharul şi zâmbi.

  — Acum mă simt bine, spuse ea. Ce… Ce ar trebui să facem în continuare?

  Se uită la Japp, dar inspectorul clătină din cap.

  — Eu sunt în concediu, doamnă Rice. Tot ce-am făcut a fost să servesc un vechi prieten. Poliţia din St Loo se ocupă de caz.

  Femeia se uită la Poirot.

  — Iar monsieur Poirot e în slujba poliţiei din St Loo?

  — Oh, quelle ideé, madame! Eu sunt doar un umil sfătuitor.

  — Monsieur Poirot, spuse Nick. N-am putea muşamaliza treaba asta?

  — Asta doreşti, mademoiselle?

  — Da. În definitiv… Eu sunt persoana cea mai implicată. Iar de-acum n-or să mai existe atacuri asupra mea.

  — Nu, asta-i drept. De-acum nu se va mai atenta la viaţa dumitale.

  — Vă gândiţi la Maggie. Dar, monsieur Poirot, nimic nu o va readuce la viaţă! Dacă veţi face publică toată povestea asta, nu veţi face decât să-i aduceţi o mulţime de necazuri şi publicitate Fredericăi… Iar ea n-a meritat una ca asta.

  — Spui că n-a meritat?

  — Fireşte că n-a meritat! Chiar de la început v-am spus că a avut o brută de bărbat. Aţi văzut în seara asta… Cum era. Ei bine, a murit. Lăsaţi să fie ăsta sfârşitul poveştii.

  Lăsaţi poliţia să continuie să-l caute pe cel care a împuşcat-o pe Maggie. Doar că n-or să-l găsească, atâta tot.

  — Deci aşa spui dumneata, mademoiselle? Să muşamalizăm tot.

  — Da. Vă rog. Oh! Vă rog, dragă monsieur Poirot.

  Poirot se uită încet în jur.

  — Ce spuneţi?

  Fiecare vorbi pe rând.

  — De acord, am spus eu când Poirot se uită la mine.

  — Şi eu, spuse Lazarus.

  — E cel mai bun lucru, sări Challenger.

  — Să uităm tot ce s-a întâmplat în seara asta în aceasta cameră, rosti foarte hotărât Croft.

  — Cine vorbeşte! Interveni Japp.

  — Nu fi supărată pe mine, iubito, se smiorcăi soţia lui în faţa lui Nick care o privi cu dispreţ, dar nu răspunse.

  — Ellen?

  — Eu şi William nu vom sufla o vorbă. Cu cât se spune mai puţin, cu atât trece mai repede.

  — Şi dumneata, monsieur Vyse?

  — Un lucru ca ăsta nu poate fi muşamalizat, spuse Charles Vyse. Faptele trebuie cunoscute de forurile în drept.

  — Charles! Strigă Nick.

  — Îmi pare rău, dragă. Eu privesc treaba asta din punct de vedere legal.

  Poirot izbucni în râs.

  — Aşadar sunteţi şapte la unu. Bunul Japp e neutru.

  — Sunt în concediu, rânji Japp. Nu intru la numărătoare.

  — Şapte la unu. Doar monsieur Vyse se opune. El e de partea legii şi a ordinei. Să ştii, monsieur Vyse, eşti un om de caracter!

  Vyse ridică din umeri şi spuse:

  — Situaţia este foarte clară. Există doar un lucru de făcut.

  — Da, eşti un om cinstit. Eh bien… Şi eu mă situez de partea minorităţii. Şi eu sunt pentru adevăr.

  — Monsieur Poirot! Strigă Nick.

  — Mademoiselle… Dumneata m-ai târât, în cazul ăsta. Am intrat în el la dorinţa dumitale. Acum nu mă poţi reduce la tăcere.

  Îşi ridică ameninţător arătătorul într-un gest pe care îl cunoşteam prea bine.

  — Luaţi loc cu toţii, iar eu vă voi povesti… Adevărul.

  Reduşi la tăcere de atitudinea lui imperioasă, ne-am aşezat cuminţi şi ne-am uitat cu atenţie la el.

  — Ecoutez! Am aici o listă… O listă cu persoanele care au legătură cu crima. Le-am numerotat cu literele alfabetului până la J inclusiv. J reprezenta persoana necunoscută care avea legătură cu crima prin intermediul uneia din celelalte persoane. Până în seara asta n-am ştiut cine era J, dar am ştiut că există o asemenea persoană. Evenimentele din seara asta au dovedit că am avut dreptate. Însă ieri mi-am dat brusc seama că făcusem o gravă eroare. Omisesem ceva. Am mai adăugat o literă pe lista mea. Litera K.

  — Încă o persoană necunoscută? Întrebă uşor dispreţuitor Vyse.

  — Nu chiar. Am adoptat J ca pe un simbol al unei persoane necunoscute. O altă persoană necunoscută ar fi fost doar încă un J. K are o semnificaţie diferită. K reprezintă o persoană care ar fi trebuit să fie inclusă în lista originală dar care a fost scăpată din vedere.

  Se aplecă spre Frederica.

  — Linişteşte-te, madame. Soţul dumitale n-a fost vinovat de crimă. Persoana K a fost cea care a împunşcat-o pe mademoiselle Maggie.

  Frederica îl privi lung.

  — Dar cine e K?

  Poirot îi făcu un semn din cap lui Japp. Acesta înaintă şi vorbi pe tonul care amintea de vremurile când depunea mărturie în sălile de tribunal.

  — Acţionând pe baza informaţiilor primite, am ocupat poziţie aici la începutul serii, fiind introdus în secret în casă de către monsieur Poirot. Eram ascuns în spatele draperiei din salon. Când toată lumea s-a adunat în această cameră, o tânără doamnă a intrat în salon şi a aprins lumina. S-a dus la cămin şi a deschis o mică nişă în lambriu prin acţionarea unui arc. Din nişă a scos un pistol. Cu el în mână, a părăsit camera. Am urmat-o şi i-am urmărit prin crăpătura uşii mişcările. În hol erau hainele şi pardesiele lăsate de oaspeţi. Tânăra doamnă a înfăşurat cu grijă pistolul într-o batistă şi apoi l-a băgat în buzunarul unui mantou gri, proprietatea doamnei Rice…

  Nick scoase un strigăt.

  — Nu e adevărat, nici un cuvânt nu-i adevărat!

  Poirot arătă cu mâna în direcţia ei.

  — Voilà! Spuse el. Persoana K! Mademoiselle Nick a fost cea care şi-a împuşcat verişoara, pe Maggie Buckley.

  — Sunteţi nebun? Strigă Nick. De ce s-o fi omorât pe Maggie?

  — În scopul de a moşteni banii lăsaţi ei de Michael Seton! Ea se numea tot Magdala Buckley, şi cu ea era el logodit, nu cu dumneata.

  — Sunteţi… Sunteţi…

  Stătea acolo tremurând, incapabilă să vorbească. Poirot se întoarse spre Japp.

  — Ai dat telefon la poliţie?

  — Da, acum aşteptă în hol. Am mandat de arestare.

  — Sunteţi nebuni cu toţii! Strigă Nick dispreţuitoare. Se duse repede lângă Frederica. Frederica, dă-mi ceasul tău ca… ca amintire, vrei?

  Frederica îşi desfăcu încet ceasul de la mână şi i-l întinse lui Nick.

  — Mulţumesc. Iar acum… Presupun că trebuie să punem capăt acestei comedii absolut ridicole.

  — Comedia pe care ai plănuit-o şi ai pus-o în scenă la End House. Da, dar n-ar fi trebuit să-i dai rolul principal lui Hercule Poirot. Asta a fost greşeala dumitale, mademoiselle… O greşeală foarte gravă.

  Capitolul 22.

  Sfârşitul povestirii

  — Vreţi să vă explic?

  Poirot se uită în jur cu un zâmbet satisfăcut şi cu aerul hâtru-umil pe care i-l cunoşteam atât de bine.

  Ne mutaserăm în salon, iar numărul ni se împuţinase. Servitorii se retrăseseră cu tact, iar cei doi Croft fuseseră luaţi de poliţie. Rămăseserăm Frederica, Lazarus, Challenger, Vyse şi eu.

  — Eh bien, recunosc, am fost prostit… Prostit complet şi absolut. Micuţa Nick m-a jucat pe degete, cum se spune. Ah, madame, câtă dreptate ai avut când ai spus că prietena dumitale este o mică mincinoasă isteaţă! Câtă dreptate!

  — Nick minţea mereu, spuse Frederica liniştită. De asta n-am crezut cu adevărat în acele formidabile scăpări de la moarte.

  — Iar eu, imbecil ce-am fost, am crezut!

  — N-au avut loc cu adevărat? Am întrebat. Eram, recunosc, încă ameţit.

  — Am fost inventate, foarte isteţ, tocmai pentru a ne da impresia că au avut loc.

  — De ce?

  — Au creat impresia că viaţa lui mademoiselle Nick era în pericol. Dar voi începe cu ce s-a întâmplat înaintea lor. Vă voi spune povestea aşa cum am pus-o eu cap la cap, nu cum am prins-o pe parcurs, imperfect şi în hopuri. Să încep deci povestea cu această fată, această Nick Buckley, tânără şi frumoasă, lipsită de scrupule şi devotată cu pasiune şi fanatism acestei case.

  Charles Vyse dădu din cap.

  — Eu v-am spus asta.

  — Şi ai avut dreptate. Mademoiselle Nick iubea End House. Dar nu avea bani. Casa era ipotecată. Ea vroia bani, îi vroia cu frenezie, şi nu putea să-i obţină. Îl întâlneşti pe acest tânăr Seton la Le Touquet, iar el e atras de ea. Nick ştie că, după toate probabilităţile, el e moştenitorul unchiului său şi că unchiul valorează milioane. Bun, steaua ei e în urcare, gândeşte ea. Numai că el nu e atras chiar în mod serios. Se gândeşte să se distreze cu ea, atâta tot. Se întâlnesc la Scarborough, el o ia cu el în avion şi apoi… Are loc catastrofa. El o cunoaşte pe Maggie şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere.

  Mademoiselle Nick rămâne cu gura căscată. Verişoara ei Maggie pe care niciodată n-a considerat-o drăguţă! Dar pentru tânărul Seton fata este „deosebită”. Singura fată din lume pentru el. Se logodesc în secret. O singură persoană ştie – trebuie să ştie. Acea persoană este mademoiselle Nick. Biata Maggie… Ea e bucuroasă că există o persoană cu care poate să vorbească. Fără îndoială că-i citeşte verişoarei sale fragmente din scrisorile logodnicului ei. Aşa ajunge mademoiselle să afle de testament. La vremea respectivă nu-i dă nici o atenţie, dar îi rămâne în minte.

  Apoi intervine moartea subită a lui sir Matthew Seton şi, aproape imediat, zvonurile cu privire la dispariţia lui Michael Seton. Şi, pe loc, în mintea domnişoarei noastre se înfiripă un plan diabolic. Seton nu ştie că şi numele ei e Magdala. El o cunoaşte doar ca Nick. Testamentul lui este foarte neprotocolar – o simplă menţionare a unui nume. Dar în ochii lumii Seton e prietenul ei! Cu ea a fost asociat numele lui. Dacă urma să afirme că a fost logodită cu el, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar pentru asta, Maggie trebuia eliminată.

  Timpul e scurt. Aranjează ca Maggie să vină să stea la ea câteva zile. Atunci înscenează şi scăpările ei de la moarte. Tabloul a cărui sfoară o subţiază ea. Frâna maşinii la care umblă. Bolovanul… Asta se poate să fi fost adevărat iar ea a inventat doar povestea că se afla pe poteca de dedesubt.

  Iar apoi… Vede numele meu în ziar (ţi-am spus că toată lumea îl cunoaşte pe Hercule Poirot, Hastings!) şi are îndrăzneala să mă ia pe mine complice! Glonţul care trece prin pălărie şi cade la picioarele mele. Oh, drăguţă comedie! Iar eu cad în plasă! Cred în pericolul care o pândeşte! Bon! Are un martor valoros de partea ei. Îi fac jocul cerându-i să trimită după o prietenă.

  Ea înhaţă ocazia şi-i trimite vorbă lui Maggie să vină cu o zi mai devreme.

  Ce simplă e crima în realitate! Ea ne lasă la masă şi, după ce aude la radio că moartea lui Seton e un fapt dovedit, începe să-şi pună planul în acţiune. Are o grămadă de timp să ia scrisorile lui Seton către Maggie, să se uite prin ele şi să aleagă câteva care să-i servească scopului ei. Pe acestea le pune în dormitorul ei. După aceea, mai târziu, ea şi Maggie pleacă din grădină şi se întorc în casă. Ea îi spune verişoarei sale să-şi pună şalul ei. Apoi, furişându-se afară după ea, o împuşcă. Intră repede în casă, ascunde pistolul în nişa secretă (de a cărei existenţă crede că nu ştie nimeni), apoi fuga la etaj. Aici aşteptă până când aude voci. Cadavrul e descoperit. Aleargă jos şi iese pe uşa dinspre terasă. Ce bine şi-a jucat rolul! Magnific! Oh, da, a regizat o dramă aici! O dramă bună. Servitoarea, Ellen, a spus că asta e o casă a răului. Sunt înclinat să fiu de acord cu ea. Casa a inspirat-o pe mademoiselle Nick.

  — Dar ciocolata otrăvită? Întrebă Frederica. Eu tot nu înţeleg ce-a fost cu ea.

  — Făcea parte din acelaşi plan. Dacă se atenta la viaţa lui Nick după moartea lui Maggie, era absolut limpede că moartea lui Maggie fusese o greşeală. Când a socotit că a sosit timpul, a sunat-o pe madame Rice şi a rugat-o să-i cumpere o cutie cu ciocolată.

  — Deci era vocea ei?

  — Categoric! Ce des explicaţia cea mai simplă e cea adevărată! N'est ce pas? Îşi schimbă puţin glasul – atâta tot, astfel încât să ai îndoieli atunci când eşti întrebat. Apoi, după primirea cutiei, iarăşi ce simplu! Umple trei ciocolate cu cocaină (cocaina o adusese cu ea, bine ascunsă), mănâncă una, şi se îmbolnăveşte… Dar nu prea tare. Ştie foarte bine câtă cocaină să ia şi ce simptome să exagereze.

  Iar cartonaşul… Cartonaşul meu! Ah! Sapristi, are un curaj! Era chiar cartonaşul meu, cel trimis o dată cu florile. Simplu, nu-i aşa? Da, dar era de aşteptat…

  Urmă o pauză, apoi Frederica întrebă:

  — De ce a pus pistolul în mantoul meu?

  — Mă gândeam că ai să mă întrebi asta, madame. Spune-mi, ţi-a trecut vreodată prin cap că mademoiselle Nick nu te mai plăcea? Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să te… Urască?

  — E greu de spus, rosti încet Frederica. Trăiam o viaţă lipsită de sinceritate. Înainte ţinea la mine.

  — Spune-mi, monsieur Lazarus – nu-i momentul potrivit pentru falsa modestie – a fost vreodată ceva între dumneata şi ea?

  — Nu. Lazarus clătină din cap. Am fost cândva atras de ea, dar pe urmă, nu ştiu de ce, mi-am pierdut interesul şi i-am făcut vânt.

  — Ah! Exclamă Poirot dând din cap cu înţelegere. Asta a fost tragedia ei. Atrăgea bărbaţii… Dar apoi ei „îi făceau vânt”. În loc s-o placi din ce în ce mai mult, te-ai îndrăgostit de prietena ei. A început s-o urască pe madame… Madame care avea lângă ea un prieten bogat. Iarna trecută când şi-a făcut testamentul ţinea la madame. Mai târziu, treaba s-a schimbat.

  Şi-a amintit de acel testament. Nu ştia că fusese reţinut de Croft şi că nu ajunsese la destinaţie. Madame (sau aşa ar fi spus lumea) avea un motiv să-i dorească moartea. Deci, lui madame trebuia să-i telefoneze şi să-i ceară ciocolată.

  În seara asta avea să fie citit testamentul prin care madame era numită legatara ei, iar apoi, în mantoul lui madame avea să fie descoperit pistolul… Pistolul cu care a fost împuşcată Maggie Buckley. Dacă madame îl găsea, s-ar fi putut incrimina singură încercând să scape de el.

  — Trebuie că mă ura, murmură Frederica.

  — Da, madame. Aveai ce nu avusese ea – cuceriseşi dragostea unui bărbat şi o păstraseşi.

  — Sunt cam greu de cap, dar n-am înţeles încă afacerea cu testamentul, spuse Challenger.

  — Nu? E cu totul o altă problemă – una foarte simplă. Aici intră în joc familia Croft. Mademoiselle trebuie să facă o operaţie. Ea nu şi-a făcut testamentul. Cei doi Croft, care sunt la pământ, întrezăresc o şansă. Ei insistă, fac presiuni asupra ei să-şi facă testamentul şi se obligă să-l trimită prin poştă. În caz că mademoiselle păţeşte ceva, dacă moare, ei scot la iveală un testament falsificat cu dibăcie prin care banii îi revin doamnei Croft. Nu lipseşte referirea la Australia şi la Phillip Buckley despre care ei ştiu că a vizitat cândva această ţară.

  Dar mademoiselle Nick trece cu bine de operaţie aşa că testamentul fals nu serveşte la nimic. Asta deocamdată. Apoi încep atentatele la viaţa ei. Familia Croft speră din nou. În final, eu anunţ moartea ei. Ocazia e prea bună ca să fie ratată. Testamentul fals e trimis imediat prin poştă lui monsieur Vyse. Fireşte, încă de la început ei au crezut că e mai bogată decât e. Nu ştiau nimic de ipotecă.

  — Ce vreau cu adevărat să ştiu, monsieur Poirot, este cum v-aţi prins de fapt de toate astea? Întrebă Lazarus. Când aţi început să bănuiţi adevărul?

  — Ah, mi-e ruşine de asta! A durat atât de mult… Atât de mult! Da, existau lucruri care mă îngrijorau. Lucrurile care se părea că nu prea erau în regulă. Discrepanţa dintre ce-mi spunea mademoiselle Nick şi ce-mi spuneau ceilalţi. Din nefericire, întotdeauna am crezut-o pe mademoiselle Nick. Iar apoi, brusc, am avut o revelaţie. Mademoiselle Nick a făcut o greşeală. A fost prea isteaţă.

  Când am zorit-o să-şi cheme o prietenă mi-a promis că aşa o să facă… Şi a ascuns faptul că o chemase deja pe mademoiselle Maggie. I s-a părut mai puţin suspect, dar a fost o greşeală. Căci Maggie Buckley a scris acasă imediat după sosire, iar în scrisoarea aceea a folosit o frază care m-a mirat: „nu înţeleg de ce a telegrafiat după mine în felul în care a făcut-o. Putea să fie foarte bine şi marţi”. Ce rost a avut să pomenească de marţi? Însemna un singur lucru. Maggie avea oricum să vină marţi la ea. Or, în cazul ăsta, mademoiselle Nick minţise, sau, oricum, ascunse adevărul.

  Atunci, pentru prima dată, am privit-o într-o lumină diferită. I-am analizat afirmaţiile şi, în loc să le cred, mi-am spus: „Ce-ar fi să presupun că n-au fost adevărate?” Mi-am adus aminte de discrepanţa de care v-am vorbit mai înainte. „Ce-ar fi dacă, de fiecare dată, mademoiselle Nick a fost cea care a minţit şi nu cealaltă persoană?” Mi-am spus: „Hai s-o luăm simplu. Ce s-a întâmplat cu adevărat?”

  Şi am văzut că ceea ce se întâmplase cu adevărat era că Maggie Buckley fusese ucisă. Doar asta! Dar cine putea să vrea moartea lui Maggie Buckley?

  Şi atunci m-am gândit la altceva – la câteva remarci prosteşti făcute de Hastings cinci minute înainte. El spusese că există o mulţime de abrevieri pentru Margaret: Maggie, Margot, etc. Şi atunci mi-a trecut prin cap să-mi pun întrebarea care era numele adevărat a lui Maggie Buckley?

  Atunci, tout d'un coup, mi-a venit ideea! „Hai să presupunem că numele ei era Magdala!” mi-am spus. Mademoiselle Nick îmi spusese că era un nume obişnuit în familia Buckley. Existau două Magdala Buckley. Presupunând…

  Am revăzut în minte scrisorile lui Michael Seton. Da, nu era deloc imposibil. Exista o referire la Scarborough… Dar Maggie fusese şi ea acolo, cu Nick, aşa îmi spusese mama ei. Iar asta explica un lucru care mă nedumirise. De ce erau atât de puţine scrisori? Dacă o fată îşi păstrează scrisorile de dragoste, le păstrează pe toate. De ce aceste câteva, selectate? Aveau vreo particularitate?

  Şi mi-am amintit că în ele nu se menţiona nici un nume.

  Începeau în mod diferit, dar începeau cu un termen drăgăstos.

  Nicăieri în ele nu exista numele Nick.

  Şi a mai fost ceva, ceva ce s-ar fi cuvenit să înţeleg pe loc… ceva ce striga în gura mare adevărul. Mademoiselle a făcut operaţia de apendicită pe 27 februarie. În scrisoarea lui Michael Seton din 2 martie nu există nici o notă de îngrijorare, nici o referire la boală sau la ceva ieşit din comun.

  Asta s-ar fi cuvenit să-mi arate că scrisorile îi fuseseră adresate unei cu totul alte persoane.

  Apoi am parcurs lista cu întrebări făcută de mine, şi am răspuns la ele în lumina noii mele idei. În afară de câteva întrebări izolate, la toate răspunsul a fost simplu şi convingător. Am răspuns şi la o întrebare pe care mi-o pusesem mai înainte. De ce şi-a cumpărat mademoiselle Nick o rochie neagră? Răspunsul a fost că ea şi verişoara ei trebuie să fie îmbrăcate la fel, iar şalul roşu să fie un semn distinctiv. Asta era răspunsul adevărat şi convingător, nu celălalt. O fată nu şi-ar cumpăra o rochie de doliu înainte de a şti că iubitul ei a murit. Ar fi un lucru nefiresc.

  Şi aşa, la rândul meu, am înscenat o mică dramă. Iar lucrul pe care-l speram s-a întâmplat! Nick Buckley fusese foarte categorică în privinţa nişei secrete. Afirmase cu tărie că nu exista aşa ceva. Dar dacă exista – şi nu vedeam de ce ar fi scornit Ellen povestea – atunci Nick trebuia să ştie de ea. De ce negase cu vehemenţă? Era posibil să fi ascuns acolo pistolul? Intenţionase să-l folosească pentru a arunca bănuiala asupra altcuiva, mai târziu?

  I-am dat de înţeles că aparenţele erau complet în defavoarea lui madame Rice. Asta şi plănuise. După cum am prevăzut, n-a putut rezista în faţa probei zdrobitoare. În plus, era mai sigur pentru ea. Nişa secretă putea fi descoperită de către Ellen, iar pistolul în ea!

  Noi suntem cu toţii aici. Ea aşteaptă afară momentul în care urmează să-şi joace rolul. Nu e absolut nici un pericol, gândeşte ea, să scoată pistolul din ascunzătoare şi să-l bage în mantoul lui madame… Şi aşa, în cele din urmă, a eşuat…

  Frederica se înfioră.

  — În tot cazul, mă bucur că i-am dat ceasul meu, spuse ea.

  — Da, madame.

  Femeia se uită repede la el.

  — Ştiţi şi dumneavoastră despre asta?

  — Ce-i cu Ellen? Am intervenit eu. Ştia sau bănuia ceva?

  — Nu. Am întrebat-o. Mi-a spus că s-a hotărât să rămână în casă în noaptea aia pentru că s-a gândit că „se cloceşte ceva”. Se pare că Nick a insistat cu prea mare vehemenţă să iasă să se uite la focurile de artificii. Ea intuise ura lui Nick faţă de madame. Mi-a spus că „simţea în oase că o să se întâmple ceva”, dar s-a gândit că o să i se întâmple lui madame. Îi cunoştea firea lui Nick, mi-a spus ea, şi că întotdeauna a fost o fetiţă ciudată.

  — Da, murmură Frederica. Da, aşa să ne gândim la ea. O fetiţă ciudată. O fetiţă ciudată care nu s-a putut stăpâni… În tot cazul, eu aşa am să mă gândesc la ea.

  Poirot îi luă mâna şi o duse cu blândeţe la buze. Charles Vyse se foi stingher.

  — O să fie o afacere foarte neplăcută, spuse el liniştit. Presupun că trebuie să mă îngrijesc să-i asigur în vreun fel apărarea.

  — Cred că nu va fi nevoie, spuse blând Poirot. Dacă am dreptate în presupunerile mele, nu va fi.

  Se întoarse brusc spre Challenger.

  — Acolo ai pus praful, nu? Întrebă el. În ceasurile alea.

  — Eu… Eu… Marinarul se bâlbâia neştiind ce să spună.

  — Nu încerca să mă păcăleşti cu purtarea dumitale de om bun la inimă. La Hastings a ţinut, nu însă şi la mine. Faci treabă bună cu traficul de droguri, nu-i aşa? Dumneata şi unchiul dumitale din Harley Street.

  — Monsieur Poirot!

  Challenger se ridică.

  Prietenul meu se uită rece la el.

  — Dumneata eşti utilul „iubit”. Neagă, dacă vrei, însă eu te sfătuiesc ca, dacă vrei ca treaba să nu încapă pe mâna poliţiei, să pleci.

  Şi, spre marea mea uimire, Challenger plecă. Ieşi ca fulgerul din cameră. M-am uitat după el cu gura căscată.

  — Ţi-am spus, mon ami. Instinctele dumitale se înşeală întotdeauna. C'est épatant!

  — Cocaina era în ceasuri… Am început.

  — Da. Aşa se face că mademoiselle Nick a avut-o la îndemână în sanatoriu. Şi, cum şi-a terminat provizia băgând-o în ciocolată, chiar adineaori i l-a cerut lui madame pe al său, care era plin.

  — Vrei să spui că nu poate fără ea?

  — Non, non. Mademoiselle Nick nu-i dependentă de droguri. Ia din când în când, din amuzament, atâta tot. Dar în seara asta îi trebuie pentru cu totul altceva. De data asta va fi o doză completă.

  — Vrei să spui…?

  — E calea cea mai bună. Mai bună decât ştreangul călăului. Dar sst! Nu trebuie să vorbim aşa în faţa lui monsieur Vyse care este cu totul pentru lege şi ordine. Oficial, eu nu ştiu nimic. Conţinutul ceasului… Asta-i doar o simplă presupunere.

  — Presupunerile dumneavoastră sunt întotdeauna corecte, monsieur Poirot, spuse Frederica.

  — Eu trebuie să plec, spuse Charles Vyse şi părăsi încăperea cu o atitudine rece şi dezaprobatoare.

  Poirot se uită de la Frederica la Lazarus.

  — Vă căsătoriţi, eh?

  — Cât mai curând.

  — Şi, zău, monsieur Poirot, nu sunt marea consumatoare de droguri pe care o credeţi. M-am redus la o doză micuţă. Cred că acum, când am fericirea în faţă, n-am să mai am nevoie de un ceas de mână.

  — Sper să fii fericită, madame, spuse cu blândeţe Poirot. Ai suferit destul. Şi, în ciuda a tot ce-ai suferit, ai rămas totuşi miloasă…

  — Voi avea grijă de ea, spuse Lazarus. Afacerile mele merg prost, dar cred că am s-o scot la capăt. Dacă nu, Frederica nu are nimic împotrivă să fie săracă… Lângă mine.

  Femeia clătină din cap, zâmbind.

  — E târziu, spuse Poirot uitându-se la ceas.

  Ne ridicarăm cu toţii.

  — Am petrecut o noapte ciudată în această casă ciudată, continuă Poirot. Cred că e, cum spunea Ellen, o casă în care sălăşuieşte răul…

  Se uită la tabloul bătrânului sir Nicholas. Apoi, cu un gest brusc, îl trase pe Lazarus de-o parte.

  — Te rog să mă scuzi, dar, din toate întrebările mele, există una la care încă n-am găsit răspunsul. Spune-mi, de ce ai oferit cincizeci de lire pe acest tablou? Tare mi-ar plăcea să ştiu, nu de alta, dar n-aş vrea să las nimic nerezolvat.

  Lazarus îl privi câteva clipe cu un chip impasibil. Apoi zâmbi.

  — Vedeţi, monsieur Poirot, eu sunt negustor.

  — Exact.

  — Tabloul ăsta nu valorează un penny în plus peste douăzeci de lire. Ştiam că dacă îi ofeream lui Nick cincizeci de lire, ea ar fi bănuit imediat că valorează mai mult şi l-ar fi evaluat în altă parte. Atunci ar fi aflat că îi oferisem mai mult decât făcea. Data următoare mă ofeream să-i cumpăr un tablou pe care nu l-ar mai fi evaluat.

  — Da, şi atunci?

  — Tabloul de pe peretele din fund valorează cel puţin cinci mii de lire, spuse sec Lazarus.

  — Ah! Poirot inspiră adânc. Acum ştiu totul, spuse el fericit.

 

 

          SFÂRŞIT