Apoi cea de a şaptea, a zecea acuzaţie: colaborarea cu Savinkov, ori cu Filonenko, ori cu cadeţii, ori cu Alianţa Renaşterii, ori chiar cu căptuşelile albe – studenţii care purtau uniforme căptuşite cu mătase albă, ori chiar cu albgardiştii.

  Acest lanţ de acuzaţii a fost foarte bine întins de procuror. (Cu prilejul acestui proces i-au redat această denumire.) Rod al meditaţiei de cabinet ori o revelaţie bruscă în timp ce se afla la bară, el găseşte aici acel ton sincer şi compătimitor, amical-acuzator pe care îl va relua în procesele ulterioare cu tot mai multă siguranţă şi forţă, şi care în anul 1937 îi va aduce un succes uluitor. Pentru acest ton trebuie să găseşti legătura care îi uneşte pe judecători cu cei judecaţi împotriva restului lumii. Această melodie se cântă pe coarda cea mai sensibilă a inculpatului. De la pupitrul acuzării, eserilor li se spune: căci noi şi voi suntem revoluţionari! (Voi şi noi este egal noi!) Oare „cum aţi putut să decădeţi într-atât încât să vă uniţi cu cadeţii? (Probabil că vi se slâşie inima, nu-i aşa?) Cu ofiţerii? Să-i învăţaţi pe stuclenlii-căptuselile albe strălucita voastră tehnică a conspiraţiei?! (Acesta este caracterul special al revoluţiei din octombrie: să declare război tuturor partidelor deodată şi să le interzică numaidecât să se alieze între ele:” pe tine nu te înhaţă, stai cuminte”.)

  Pe unii dintre acuzaţi îi atinge la inimă: oare cum au putut să cadă atât de jos? Căci această compătimire a procurorului, în sala plină de lumină, îl impresionează nespus pe captivul adus dintr-o celulă.

  Krâlenko mai găseşte o cărăruie logică (care îi va prinde foarte bine lui Vâşinski împotriva lui Kamenev şi Buharin): intrând în alianţe cu burghezia, aţi primit de la ea ajutoare băneşti. La început aţi acceptat pentru cauză, în nici un caz pentru obiectivele partidului. Dar unde-i hotarul? Cine le desparte? Căci şi cauza poate fi un obiectiv de partid? Aşadar, priviţi cum aţi decăzut: voi, partidul eserilor sunteţi întreţinuţi de burghezie?! Unde este mândria voastră revoluţionară?

  S-au strâns destule acuzaţii, ba chiar prea destule, şi Tribunalul s-ar putea retrage pentru deliberare şi să-i ardă fiecăruia pedeapsa meritată, dar, iată, după cât se pare ceva nu este în regulă:

  — Toate acuzaţiile aduse aici partidului eserilor se referă la anii 1917 şi 1918;

  — În februarie 1919, consiliul partidului eserilor a hotărât să înceteze lupta împotriva puterii bolşevice (obosiţi de atâta luptă ori pătrunşi de conştiinţa socialistă). Şi, la 27 februarie 1919, guvernul bolşevic a dat o amnistie pentru eseri, absolvindu-i de întreg trecutul lor. Partidul a fost legalizat, a ieşit din clandestinitate, şi, peste două săptămâni, au început arestările în masă. Au arestat şi întreaga conducere (uite aşa, în stilul nostru!);

  — De atunci ei n-au mai luptat în libertate şi cu atât mai mult n-au luptat deloc fiindcă se aflau la închisoare (comitetul central se afla la Butârki şi nu ştiu de ce n-au evadat, cum făceau de obicei pe vremea ţarului), aşa încât, după amnistie, ei n-au mai săvârşit nimic până în anul de graţie 1922.

  Cum să iasă din această situaţie?

  Şi nu numai că nu mai duc nici un fel de luptă, dar au recunoscut Puterea Sovietelor! (Adică s-au dezis de fostul Guvern provizoriu, precum şi de Adunarea Constituantă.) Ei cer doar să se facă noi alegeri pentru aceste soviete, şi partidele să fie libere să-şi facă propaganda. (Şi chiar aici, la proces, inculpatul Haendelman, membru al comitetului central: „Daţi-ne posibilitatea să ne folosim de toată gama de libertăţi civile, şi noi nu vom încălca legile”. Să le daţi, şi încă, „toată gama”!)

  Auziţi? Iată unde ţintea botul ostil al fiarei burgheze! Da e posibil aşa ceva? Păi este un moment serios! Suntem înconjuraţi de duşmanii (Şi peste douăzeci, şi peste cincizeci, şi peste o sută de ani va fi tot aşa.) Şi voi, fii de căţea, vreţi campanie de propagandă liberă pentru partide?!

  Drept răspuns, zice Krâlenko, oamenii lucizi din punct de vedere politic nu puteau decât să râdă, ori să ridice din umeri. Şi pe bună dreptate s-a ho-tărât: „Prin toate mijloacele de represiune de care dispune statul să se taie acestor partide posibilitatea de-a face propagandă împotriva puterii” (p. 183). Şi iată că întreg comitetul central al eserilor (cei pe care i-au prins) a fost aruncat la închisoare!

  Însă ce acuzaţii poţi să le aduci acum? „Această perioadă nu este investigată îndeajuns de ancheta judiciară”, se tânguie procurorul nostru.

  Cu toate acestea, exista o acuzaţie sigură: în acelaşi februarie 1919, eserii au adoptat o rezoluţie (dar n-au aplicat-o în practică, însă conform noului cod penal asta nu avea nici o importanţă): să desfăşoare în secret o campanie de propagandă în rândurile Armatei Roşii pentru a-i lămuri pe soldaţi să refuze să participe la expediţiile de represalii împotriva ţăranilor.

  A abate de la expediţiile de represalii constituia un act josnic şi perfid de trădare a revoluţiei î Mai puteau fi acuzaţi şi de tot ce vorbea, scria şi făcea (mai mult vorbea şi scria) aşa-numita „Delegaţie din străinătate a comitetului central” al eserilor, cei mai importanţi dintre ei, care şi-au luat tălpăşiţa în Europa.

  Toate acestea însă erau cam puţine. Şi iată ce au născocit: „Mulţi dintre inculpaţii care se află aici nu ar fi fost implicaţi în prezentul proces dacă nu ar fi fost acuzaţi de organizarea unor acte teroriste!” Deoarece când s-a proclamat amnistia din anul 1919, „nici unuia dintre capii justiţiei sovietice nu i-a trecut prin minte” că eserii mai organizau şi acte teroriste împotriva reprezentanţilor statului sovietic! (Ei, cui putea, de fapt, să-i treacă aşa ceva prin minte: eseri şi brusc – terorism. Dacă le-ar fi trecut atunci prin cap, trebuiau să-i amnistieze şi pentru terorism. Pur şi simplu a fost un noroc că nu le-a trecut prin cap. Le-a trecut doar când a trebuit – acum!) Fiindcă această acuzaţie nu a căzut sub incidenţa amnistiei (căci a fost amnistiată doar lupta) şi iată că acum Krâlenko o flutură victorios!

  Mai întâi: ce au spus conducătorii eserilor (dar oare ce n-au spus la viaţa lor aceşti zarzavagii…!) încă din primele zile de după lovitura din octombrie? Liderul actual al acuzaţilor, dar şi liderul partidului, Abram Gotz, a spus atunci: „Dacă autocraţii de la Smolnâi vor atenta şi la Adunarea Constituantă… Partidul S-R îşi va aduce aminte de vechea lui tactică mult încercată”.

  De la necruţătorii eseri te puteai aştepta la orice, într-adevăr, este greu de crezut că ei au renunţat la terorism.

  „în acest domeniu de cercetare”, se plânge Krâlenko, din pricina conspiraţiei, 7n-o să avem prea multe depoziţii ale martorilor „.” Astfel, misiunea mea devine extrem de dificilă… În acest domeniu, în unele momente, va trebui să bâjbâim prin întuneric” (p. 236 – ce limbaj!).

  Misiunea lui Krâlenko era dificilă deoarece terorismul împotriva Puterii Sovietice fusese de trei ori discutat în comitetul central al eserilor, în 1918, şi de. Trei ori a fost respins (în ciuda faptului că Adunarea Constituantă fusese dizolvată). Şi acum, după ce au trecut anii, trebuie să demonstrezi că eserii au practicat totuşi terorismul.

  Atunci ei au hotărât: nu înainte ca bolşevicii să treacă la executarea socialiştilor. Iar în 1920: dacă bolşevicii vor atenta la viaţa ostaticilor eseri, partidul va pune mâna pe arme. (Pe alţi ostatici n-au decât să-i suprime…)

  Aşadar: de ce au pus condiţii? De ce n-au renunţat pur şi simplu? „De ce n-au făcut declaraţii cu caracter absolut negativ?”

  Că partidul, în general, n-a practicat terorismul reiese clar din rechizitoriu] lui Krâlenko. Dar se adună astfel de fapte: în cazul unuia dintre acuzaţi s-a zămislit planul de a arunca în aer locomotiva de la trenul Sovnarkomului când acesta s-a mutat la sediul din Moscova17, deci, comitetul central se face vinovat de terorism. Iar Ivanova, însărcinată cu executarea planului, a străjuit o noapte întreagă în apropierea gării, având cu ea un cartuş de piroxilină, deci – atentat la trenul lui Troţki şi, prin urmare comitetul central se face vinovat de terorism. Sau: un membru al comitetului central, Donskoi, a prevenit-o pe F. Kaplan că va fi exclusă din partid dacă va trage asupra lui Lenin. Destul de puţin! De ce nu i-au interzis în mod categoric? (Sau: de ce nu au denunţat-o la CEKA?) Totuşi, cazul cu Kaplan se prinde: a fost membră a partidului eserilor.

  Tot ce a mai putut Krâlenko să ciugulească de pe un cocoş mort a fost faptul că eserii nu au luat măsuri de încetare a actelor individuale de terorism ale combatanţilor lor, care lâncezeau în inactivitate. (Dar nici acei combatanţi n-au făcut mare lucru. Semionov a îndreptat mâna lui Sergheev, care l-a ucis pe Volodarski1^, dar comitetul central a rămas curat deoparte, s-a dezis chiar în mod public. Pe urmă, acelaşi Semionov şi amica lui Konopliova, cu o solicitudine suspectă, au îmbogăţit cu depoziţiile lor GPU-ul, iar acum tribunalul, şi aceşti combatanţi teribili, aici, într-un tribunal sovietic, nu sunt ţinuţi sub pază, şi între şedinţe se duc să doarmă acasă.)

  Despre unul dintre martori Krâlenko spune: „Dacă acest om ar fi vrut să inventeze, este puţin probabil că ar fi putut inventa astfel ca din pură întâniT plare să nimerească tocmai la ţintă” (p. 251). (Foarte tare! Asta se poate spune despre orice depoziţie contrafăcută.) Despre Konopliova dimpotrivă: veridicitatea depoziţiei ei rezidă tocmai în faptul că nu mărturiseşte tot ceea ce ar face trebuinţă acuzării, (însă destul pentru ca acuzaţii să fie împuşcaţi.) „Dacă ne punem întrebarea: nu cumva Konopliova inventează toate acestea?… Răspunsul este limpede: dacă inventează, atunci inventează” (el ştie!) – dar ea nu spune totul, până la capăt Iată însă şi altceva: „Această întâlnire putea oare să aibă loc? Nu este exclus”. Nu este exclus? Înseamnă că a avut loc!

  Apoi – „grupul subversiv”. S-a comentat mult despre el şi brusc: „A fost dizolvat pentru lipsă de activitate”. Atunci de ce ne mai împuiaţi urechile? Au avut loc câteva deturnări de fonduri băneşti din instituţii sovietice (eserii nu s-ar fi putut descurca altfel ca să închirieze apartamente, să călătorească dintr-un oraş într-altul). Dar înainte acestea nu erau decât nişte elegante, distinse ex, cum se exprimau toţi revoluţionarii. Dar acum, în faţa tribunalului sovietic? Acest lucru se numea „jaf şi tăinuire a lucrurilor jefuite”.

  În materialele procesului, făclia nemişcată a legii aruncă o lumină gălbuie, tulbure asupra istoriei şovăielnice, oscilante, încâlcite de după revoluţie a acestui partid guraliv şi emfatic, dar în esenţă dezorientat, neajutorat şi chiar lipsit de activitate, care n-a rezistat în faţa bolşevicilor. Şi toate hotărârile sau nehotărârile lui, şi toate zvârcolirile lui, avânturi ori recesiuni, acum se preschimbau în culpă, mereu culpă, numai culpă.

  Şi dacă în septembrie 1921, cu zece luni înainte de proces, comitetul central închis la Butârki scria comitetului central nou ales că el nu consimte la orice fel de răsturnare a dictaturii bolşevice, ci doar prin unirea maselor muncitoare şi munca de propagandă (cu alte cuvinte, chiar întemniţat fiind, el nu este de acord să fie eliberat nici prin acte de terorism, nici prin complot, nici prin insurecţie armată!), şi acest lucru li se aruncă în spate ca vina cea mai importantă. Aha, înseamnă că sunteţi de acord cu răsturnarea!

  Ei, şi dacă totuşi de răsturnare nu sunt vinovaţi, de terorism aproape nevinovaţi, deturnări aproape nu există, şi de toate celelalte au fost iertaţi de mult? Procurorul nostru drag recurge la rezerva tăinuită: „În caz extrem, nedenunţarea poate fi considerată element constitutiv al delictului, care se aplică tuturor acuzaţilor fără excepţie şi trebuie considerat ca stabilit” (p. 305).

  Partidul eserilor este vinovat că nu s-a autodenunţat! Iată ce înseamnă bine ţintit! Aceasta este o descoperire a gândirii juridice în noul cod, este un drum pavat pe care vor expedia necontenit spre Siberia contingentele urmaşilor recunoscători.

  Mânios foc, Krâlenko a cuvântat dintr-o răsuflare: „Duşmani înverşunaţi, duşmani pe vecie”, iată cine sunt inculpaţii! Astfel că şi fără proces este limpede ce trebuie făcut cu ei.

  Codul este încă prea nou, şi Krâlenko n-a izbutit să memoreze pe numere nici măcar articolele importante privind contrarevoluţia, dar cât de tare loveşte cu aceste numere! Cum le citează şi cât de profund le interpretează, de parcă decenii de-a rândul cuţitul ghilotinei a fost coborât numai de aceste articole! Şi iată ce este deosebit de nou şi de important: distincţia dintre metode şi mijloace, prezentă în vechiul cod ţarist, la noi nu mai figurează! Ele nu au vreo influenţă nici asupra calificării acuzaţiei, nici asupra sancţiunii penale! Pentru noi, intenţia sau acţiunea este totuna! S-a pronunţat o rezoluţie – este de ajuns pentru judecată. Iar faptul „dacă a fost înfăptuită sau nu a fost înfăptuită nu are nici o importanţă esenţială” (p. 185). Fie că i-ai şoptit soţiei în pat că ar fi bine dacă Puterea Sovietică ar fi răsturnată, ori ai făcut propagandă la alegeri, ori ai aruncat o bombă – totuna! Pedeapsa este aceeaşi!

  Aşa cum un pictor vizionar din câteva trăsături apăsate de cărbune realizează portretul dorit, tot astfel şi pentru noi, în schiţele anului 1922, se conturează tot mai mult întreaga panoramă a anilor 1937, 1945, 1949.

  Este prima încercare de proces public chiar sub ochii Europei întregi şi prima încercare de „indignare a maselor”. Iar indignarea maselor a fost deosebit de reuşită.

  Dar iată cum s-au petrecut lucrurile. Două Internaţionale socialiste – a 2-a şi a 21/2 (Internaţionala de la Viena), urmăreau de patru ani, fără prea mult entuziasm, dar cu destul calm, cum bolşevicii, spre slava socialismului, îşi taie, ard, topesc, împuşcă, sugrumă ţara. Totul era receptat ca un experiment social grandios. Dar în primăvara anului 1922, Moscova a declarat că patruzeci şi şapte de eseri sunt deferiţi judecăţii Tribunalului Suprem şi socialiştii de frunte ai Europei au început să fie neliniştiţi şi îngrijoraţi.

  La începutul lui aprilie 1922, la Berlin s-a întrunit – pentru stabilirea unui „front unic” împotriva burgheziei – conferinţa celor trei Internaţionale (din partea Kominternului – Buharin şi Radek19), şi socialiştii au cerut bolşevicilor să renunţe la acest proces. „Frontul unic” fiind foarte necesar în interesul revoluţiei mondiale, delegaţia Kominternului şi-a asumat obligaţia: că procesul va fi public; că reprezentanţii tuturor internaţionalelor pot să asiste şi să stenografieze; că vor fi acceptaţi avocaţii pe care îi doresc inculpaţii; şi, lucrul cel mai important, anticipând competenţa tribunalului (pentru comunişti era o nimica toată, dar socialiştii au fost şi ei de acord): la acest proces nu se vor pronunţa condamnări la moarte.

  Socialiştii de frunte s-au bucurat: au hotărât pur şi simplu să meargă ei înşişi ca apărători ai acuzaţilor. Lenin însă (care îşi trăia cele din urmă săptămâni înainte de prima paralizie, dar fără să ştie) a avut o intervenţie dură în „Pravda”: Noi am plătit prea mult. Cum au putut să promită că nu vor fi condamnări la moarte şi să permită accesul trădătorilor socialişti la procesul nostru? Ulterior vom constata că şi Troţki a fost pe deplin de acord cu el, ba chiar şi Buharin foarte curând s-a căit. Ziarul comuniştilor germani „Rote Fahne” 20 a fost de părere că bolşevicii ar fi nişte idioţi dacă ar considera necesar să îndeplinească obligaţiile asumate: dat fiind faptul că „frontul unic” în Germania a eşuat, promisiunile au fost făcute degeaba. Dar comuniştii încă de atunci au început să înţeleagă forţa extraordinară a procedeelor lor istorice. Cu puţin înaintea procesului, în mai, „Pravda” a scris: „Noi ne vom îndeplini obligaţiile. Dar în afara procesului, aceşti domni trebuie să fie puşi în astfel de împrejurări care să ferească ţara noastră de tactica instigatoare a acestor ticăloşi”. Şi, sub acest acompaniament, la sfârşitul lui mai, vestiţii socialişti Vandervelde, Rosenfeld şi Theodor Liebknecht (fratele lui Karl cel ucis) au plecat la Moscova.

  Începând de la gara de frontieră şi în toate staţiile, vagonul socialiştilor a fost asaltat de manifestaţiile mânioase ale muncitorilor, care le cereau să dea socoteală pentru intenţiile lor contrarevoluţionare, iar lui Vandervelde – de ce a semnat tratatul de la Versailles? Le-au spart geamurile la vagon şi le-au promis să le stâlcească mutrele. Dar cu cea mai mare pompă au fost întâm-pinaţi în gara Vindava din Moscova: peronul era plin de demonstranţi cu steaguri, orchestre, coruri. Pe nişte placarde uriaşe scria: „Domnule ministru regal Vandervelde! Când veţi compărea în faţa Tribunalului Revoluţionar?” „Cain, Cain, unde este fratele tău Karl?” La coborârea străinilor, au izbucnit strigăte, fluierături, mieunaturi, ameninţări, iar corul cânta: „La noi vine Vandervelde, Bădăran internaţional. Bucuroşi suntem de oaspeţi, dar mai bucuroşi, prieteni, I-am pune ştreangul de gâL”

 

  (Şi numaidecât – un moment penibil: Rosenfeld l-a zărit^pe însuşi Buharin, care, cu degetele vârâte în gură, fluiera plin de voioşie.) în zilele următoare, prin Moscova, în camioane împodobite, colindau echipe de teatru de păpuşi, pe o estradă de lângă monumentul lui Puşkin se reprezenta un spectacol permanent, care înfăţişa trădarea eserilor şi a apărătorilor lor. Troţki şi alţi oratori cutreierau prin uzine şi, în discursuri incendiare, cereau condamnarea la moarte a eserilor, după care îi puneau să voteze pe toţi muncitorii, membri şi nemembri de partid. (Chiar de atunci se cunoşteau multe posibilităţi: cei care nu votau pentru erau daţi afară din uzină, ca să nu mai vorbim de… CEKA.) Au votat. Apoi au făcut să circule prin uzine nişte petiţii, ziarele erau pline de ele şi de numărul semnăturilor. (Este adevărat că se mai găseau şi dintre cei care nu erau de acord, şi unii au trebuit să fie arestaţi.)

  La 8 iunie a început procesul. Erau judecaţi treizeci şi doi de oameni, dintre care doar 22 veneau de la Butârki, ceilalţi zece se căiseră, nu mai erau sub escortă şi erau apăraţi de însuşi Buharin şi de câţiva kominternişti. (Se veselesc şi Buharin, şi Piatakov în aceeaşi comedie de tribunal, fără să simtă ironia soartei prevăzătoare. Dar soarta le lasă şi vreme de gândire, câte cincisprezece ani de viaţă fiecăruia, la fel şi lui Krâlenko.) Piatakov era dur, nu-i lăsa pe acuzaţi să vorbească. Acuzarea era susţinută de Lunacearski, Pokrov-ski21, Klara Zetkin. (Rechizitoriul a fost semnat şi de soţia lui Krâlenko, care a condus ancheta – eforturi familiale conjugate.) în sală era lume multă: o mie două sute de persoane, dintre ele însă doar douăzeci şi două de rude ale celor douăzeci şi doi de acuzaţi, ceilalţi erau toţi comunişti, cekişti deghizaţi, public selectat. Adesea, indivizi din public îi întrerupeau cu strigăte şi pe inculpaţi, şi pe apărători. Traducătorii denaturau pentru apărători sensul procesului, pentru proces – cuvintele apărătorilor, demersurile lor erau respinse în batjocură de către tribunal, martorii apărării n-au fost admişi, stenogramele erau făcute astfel, încât nu-ţi mai puteai recunoaşte propriile cuvinte.

  Chiar din prima zi, Piatakov a declarat că tribunalul refuză examinarea imparţială a cazului şi intenţionează să se călăuzească exclusiv după considerentele privind interesele Puterii Sovietice.

  După o săptămână, apărătorii străini au făcut gafa să depună o plângere tribunalului, arătând că se încalcă înţelegerea de Ia Berlin, la care Tribunalul a răspuns trufaş că el este tribunal şi nu poate fi legat de nici o înţelegere.

  Apărătorii socialişti şi-au pierdut cu desăvârşire curajul, prezenţa lor la acest proces nu făcea decât să creeze o iluzie de procedură judiciară normală. Au renunţat la apărare şi acum nu voiau decât să plece la ei în Europa. Dar nu i-au lăsat. Iluştrii oaspeţi au fost nevoiţi să declare greva foamei! Numai după aceea, la 19 iunie, li s-a permis să plece. Păcat, fiindcă au pierdut spectacolul cel mai impresionant de la 20 iunie, la aniversarea uciderii lui Volodarski.

  Au adunat coloane muncitoreşti (la unele uzine au încuiat porţile ca să nu plece mai devreme, la altele le-au luat fişele de pontaj, în altă parte, dimpotrivă, le-au oferit o masă la cantină), cu flamuri şi placarde – „Moarte inculpaţilor”, şi, fireşte, coloane militare. Şi în Piaţa Roşie a început mitingul. A vorbit Piatakov, care a făgăduit o pedeapsă aspră, pe urmă Krâlenko, Kamenev, Buharin, Radek, toată floarea oratorilor comunişti. Apoi, manifestanţii au pornit spre clădirea tribunalului, iar Piatakov, care se întorsese mai înainte, a dat ordin ca inculpaţii să fie aduşi la ferestrele deschise, sub care se Agita mulţimea dezlănţuită. Ei stăteau copleşiţi sub ploaia de insulte şi batjocuri, Gotz a fost nimerit de o scândură pe care scria: „Moarte eserilor”. Toate acestea la un loc au durat cinci ore, amurgea (nopţile semialbe de la Moscova). Piatakov a anunţat în sală că o delegaţie a manifestanţilor cere aprobarea să intre. Krâlenko a explicat că deşi legile nu prevăd aşa ceva, totuşi, în spiritul Puterii Sovietice, este întru totul posibil. Şi delegaţia a năvălit în sală, şi aici, timp de două ore, a rostit cuvântări pline de insulte şi ameninţări, a cerut pedeapsa cu moartea, iar judecătorii ascultau, le strângeau mâinile, le mulţumeau şi promiteau să fie necruţători. Atmosfera era atât de incendiară, încât inculpaţii şi rudele lor se aşteptau să fie linşaţi chiar acolo. (Gotz, nepotul unui bogat negustor de ceai, simpatizant al revoluţiei, un terorist norocos pe vremea ţarului, participant la numeroase atentate şi asasinate: Durnoi, Min, Riman, Akimov, Şuvalov, Racikovski, în toată cariera lui de luptă n-a păţit niciodată aşa ceva!) Dar cu aceasta campania mâniei populare s-a încheiat, deşi procesul a continuat încă o lună şi jumătate. Peste o zi se retrăgeau de la proces şi avocaţii sovietici (şi pe ei îi aştepta arestarea şi surghiunul).

  Aici pot fi recunoscute multe trăsături viitoare, cunoscute, dar conduita inculpaţilor nu a fost nici pe departe înfrântă şi încă nu au fost siliţi să se autoblameze. Pe ei încă îi mai susţine convingerea tradiţională, înşelătoare, a partidelor de stânga, că sunt apărătorii intereselor muncitorilor. După anii pierduţi, ani de împăcări şi cedări, acum le-a revenit fermitatea târzie. Inculpatul Berg îi acuză pe bolşevici de a fi tras în demonstranţii care apărau Adunarea Constituantă; inculpatul Liberov declară: „Mă recunosc vinovat de faptul că în anul 1918 n-am făcut totul pentru răsturnarea puterii bolşevicilor” (p. 103). Evghenia Ratner spune acelaşi lurcu, iar Berg adaugă: „Mă consider vinovat faţă de Rusia muncitoare că nu am putut să lupt din toate forţele cu aşa-numita putere a muncitorilor şi ţăranilor, dar sper că nu mi-a trecut încă vremea”. (A trecut, drăguţule, a trecut!) întâlnim aici şi vechea pasiune pentru frazele pompoase, dar întâlnim şi fermitate.

  Procurorul argumentează: acuzaţii sunt primejdioşi pentru Rusia Sovietică fiindcă socotesc că tot ceea ce, au făcut ei este bine. „Poate că unii dintre acuzaţi îşi găsesc consolarea în gândul că vreodată cronicarii vor elogia conduita lor”.

  Inculpatul Hendelman a declarat în cuvântul lui: „Noi nu recunoaştem judecata voastră…!” Şi, el însuşi jurist, a polemizat cu Krâlenko referitor la falsificarea depoziţiilor martorilor, la „metodele speciale de tratare a martorilor înainte de proces” – citeşte: referitor la faptul că au fost neîndoielnic prelucraţi la GPU. (De acum există totul! A mai rămas puţin până a atinge idealul.) Este neîndoielnic că ancheta preliminară s-a desfăşurat sub supravegherea procurorului (Krâlenko) şi astfel au fost eliminate toate neconcor-danţele dintre depoziţii.

  Desigur, există şi asperităţi. Există şi imperfecţiuni. Dar la urma urmelor „trebuie să spunem cu toată claritatea şi cu sânge rece… Că nu ne preocupă chestiunea cum va aprecia judecata istoriei lucrarea noastră” (p. 325).

  Deocamdată, schimbând direcţia, Krâlenko – poate pentru prima şi cea din urmă oară în jurisprudenţa sovietică – îşi aduce aminte de pre-anchetă. De cercetarea primară, încă înainte de anchetă! Iată ce raţionament iscusit ne oferă: tot ceea ce s-a făcut fără supravegherea procurorului şi dumneavoastră aţi crezut că este anchetă, aceea era pre-anchetă. Iar ceea ce consideraţi a fi o re-anchetă sub ochii procurorului când se înnoadă firele şi se strâng şuruburile – tocmai aceasta e ancheta! „Materialele haotice ale organelor pre-anchetei, neverificate de anchetă, au o valoare judiciară probantă mult mai mică, decât materialele anchetei” (p. 238), când este condusă cu pricepere.

  Este dibaci, nu poţi să zici că bate apa în piuă.

  Vorbind din punct de vedere profesional, fireşte lui Krâlenko îi era necaz, pentru că se pregătise o jumătate de an pentru acest proces, apoi două luni lătrase la judecată şi încă cincisprezece ore la prezentarea rechizitoriului, când toţi aceşti inculpaţi „se aflaseră nu o dată şi nici de două ori în mâinile organelor extraordinare şi în astfel de momente când aceste organe aveau împuterniciri speciale; însă datorită unor împrejurări de tot felul aceştia au izbutit să scape teferi” (p. 322), şi, iată, acum Krâlenko trebuia să-şi bată capul ca să-i aducă legal în faţa plutonului de execuţie.

  De bună seamă, „sentinţa nu putea fi decât una singură: condamnarea la moarte pentru toţi, fără excepţie!” Dar Krâlenko menţionează cu mărinimie că, întrucât lumea întreagă este cu ochii pe acest proces, cuvântul procurorului „nu constituie o indicaţie pentru tribunal”, pe care acela „trebuie s-o ia în considerare ori s-o ducă la îndeplinire” (p. 319).

  Bun tribunal acela căruia trebuie să i se explice acest lucru…!

  După ce procurorul a cerut pedeapsa cu moartea, inculpaţilor li s-a propus să declare că regretă cele făptuite şi îşi reneagă partidul. Toţi au refuzat.

  În verdictul său, tribunalul s-a arătat cutezător: el a pronunţat, într-adevăr, condamnarea la moarte, dar nu „pentru toţi, fără excepţie”, ci doar pentru douăsprezece persoane. Celorlalţi – puşcărie, lagăr, iar pentru încă o sută de persoane executarea pedepsei la locul de muncă.

  Şi, desigur, cititorul nu poate să nu-şi amintească: la Tribunalul Suprem „privesc toate celelalte tribunale ale Republicii, [el] le oferă indicaţii călăuzitoare” (p. 407), verdictul Tribunalului Suprem este folosit „în calitate de directivă pilduitoare” (p. 409). Şi vă puteţi închipui câţi sunt întemniţaţi şi în provincie!

  Poate că tot atât cât şi acest proces valorează recursul la Prezidiul VŢIK. Mai întâi, sentinţa a fost prezentată la conferinţa RKP (b). Acolo s-a făcut propunerea ca sentinţa de condamnare la moarte să fie înlocuită cu surghiunul în străinătate, însă Troţki, Stalin şi Buharin (ce triadă, şi de comun acord!) au propus să li se dea douăzeci şi patru de ore pentru renegare; în acest caz vor primi cinci ani de surghiun, altfel, imediat – plutonul de execuţie. A fost adoptată propunerea lui Kamenev care a devenit hotărâre a VŢIK: să fie validată sentinţa de condamnare la moarte, dar să nu fie pusă în aplicare. Soarta viitoare a osândiţilor va depinde de conduita eserilor rămaşi în libertate (evident – şi cei din străinătate). Dacă socialiştii revoluţionari îşi vor continua activitatea clandestin-conspirativă şi, cu atât mai mult, lupta armată, cei doisprezece vor fi executaţi.

  Astfel ei au fost supuşi torturii cu moartea: orice zi putea fi ziua execuţiei. De la Butârki, mai accesibilă, au fost scoşi şi ascunşi la Lubianka, li s-au interzis vizitele, scrisorile şi pachetele. De altfel şi câteva dintre soţii au fost tot atunci arestate şi exilate din Moscova.

  De pe ogoarele Rusiei era strânsă cea de a doua recoltă paşnică. Nicăieri, în afară de curţile CEKA, nu mai răsunau împuşcături (la laroslavl a fost executat Perhurov, la Petrograd – mitropolitul Veniamin; şi alţii, şi alţii, şi alţii). Sub cerul azuriu, pe valurile albastre, au plecat în străinătate primii noştri diplomaţi şi ziarişti. Comitetul Executiv Central al deputaţilor muncitorilor şi ţăranilor păstra în sânul său ostateci pe viaţă.

  Membrii partidului aflat la putere au citit atunci şaizeci de numere ale ziarului „Pravda” cu relatări de la proces (toţi citeau ziarele), şi toţi ziceau: da, da, da. Nimeni n-a rostit – nu.

  Şi atunci de ce se mai mirau în 1937? De ce se plângeau?… Oare nu fuseseră puse toate fundamentele samavolniciei: mai întâi prin represiunea extrajudiciară a CEKA, prin represiunea judiciară a tribunalelor militare revoluţionare şi apoi, iată, cu aceste procese şi cu acest tânăr Cod? Oare 1937 n-a fost şi el oportun (în conformitate cu obiectivele lui Stalin şi, poate, cu ale Istoriei)?

  A fost profetică expresia lui Krâlenko că ei nu judecă trecutul, ci viitorul.

  Începutu-i anevoie, urma vine de la sine…

  * în jurul datei de 20 august 1924, Boris Viktorovici Savinkov a trecut graniţa sovietică. A fost numaidecât arestat şi dus la Lubianka.

  Referitor la această întoarcere s-au făcut numeroase presupuneri. Iată, de curând şi revista sovietică „Neva” (1967, Nr. 11) a confirmat explicaţia dată în 1933 de Bitrţe22 (revista „Bâloe” – „Trecutul”, Paris, Serie nouă, II, Biblioteca „Rusia ilustrată”, tomul 47): determinându-i să trădeze pe unii dintre agenţii lui Savinkov, iar pe alţii prostindu-i, GPU-ul a aruncat, prin intermediul lor, o momeală sigură: aici, în Rusia, lâncezeşte o mare organizaţie clandestină, care nu are însă un conducător destoinic! Nu se putea născoci o momeală mai potrivită! Şi nu putea viaţa agitată a lui Savinkov să se sfârşească în pace la Nisa.

  Ancheta a constat doar dintr-un singur interogatoriu: depoziţii benevole şi o apreciere asupra activităţii. La 23 august i-a fost înmânat rechizitoriul. (O rapiditate neverosimilă, dar asta a avut efect. Cineva s-a gândit just că a stoarce, prin chinuri, de la Savinkov câteva jalnice depoziţii mincinoase nu ar face decât să strice impresia de veridicitate.)

  Rechizitoriul, redactat într-o terminologie abracadabrantă, îi arunca lui Savinkov în spate o sumă copleşitoare de acuzaţii: „duşman consecvent al ţărănimii celei mai sărace”; „a ajutat burgheziei ruseşti să-şi realizeze năzuinţele imperialiste” (adică, în 1918, a susţinut continuarea războiului cu Germania); „a întreţinut relaţii cu reprezentanţii comandamentului aliaţilor” (aceasta se referă la perioada când s-a aflat la conducerea ministerului de război!); „a intrat în comitetele de soldaţi cu intenţii provocatoare” (adică a fost ales de către deputaţii soldaţilor); şi, să mori de râs, avea „simpatii monarhice”. Toate acestea sunt însă lucruri vechi. Existau şi acuzaţii noi, nelipsite, de altfel, din toate procesele viitoare: bani primiţi de la imperialişti; spionaj pentru Polonia (Japonia au omis-o…!) şi a vrut să otrăvească Armata Roşie cu cianură de potasiu (dar n-a otrăvit nici un soldat).

  La 26 august a început procesul. Preşedinte era Ulrich (îl întâlnim pentru prima oară aici), dar nu exista acuzator, precum nici apărător. Savinkov se apăra puţin şi fără pic de râvnă, n-a avut nici o obiecţie la probele materiale. Şi se pare că aici s-a potrivit foarte bine, l-a tulburat pe inculpat melodia aceea: căci noi ţi dumneavoastră suntem ruşi!… Dumneavoastră şi noi – egal noi! De bună seamă că iubiţi Rusia, noi-vă respectăm iubirea, dar oare noi n-o iubim? Oare, acum, nu suntem noi tăria şi slava Rusiei? Şi dumneavoastră aţi vrut să luptaţi împotriva noastră? Căiţi-vă…!

  Dar mai bizară decât orice a fost sentinţa: „Interesele apărării orânduirii revoluţionare nu impun aplicarea pedepsei capitale şi, considerând că conştiinţa maselor proletare nu este călăuzită de motivul răzbunării” – să se comute pedeapsa cu moartea în zece ani închisoare.

  Acest lucru a fost senzaţional, a tulburat multe spirite atunci: ce să însemne asta? Dezgheţ? Regenerare? Ulrich, în „Pravda”, s-a scuzat şi a dat explicaţii de ce a fost graţiat Savinkov. Păi, fiindcă în şapte ani Puterea Sovietică a devenit foarte puternică! Nu cumva credeţi că ea se teme de un oarecare Savinkov? (Iată însă că în al 20-lea an va mai slăbi, atunci să nu vă faceţi griji, vom împuşca cu sutele de mii.)

  Astfel după cea dintâi enigmă, a întoarcerii, cea de a doua enigmă a devenit această sentinţă de necondamnare la moarte. (Burţev explică asta prin faptul că, în parte, Savinkov a fost înşelat cu prezenţa, chipurile, în cadrul GPU-ului a unor uneltiri opoziţioniste, îndreptate spre realizarea unei alianţe cu socialiştii; iar el va fi eliberat şi pus să lucreze.

  — Astfel încât a făcut o înţelegere cu anchetatorul.) După proces, lui Savinkov i s-a permis… Să trimită scrisori deschise în străinătate, inclusiv lui Burţev, în care el îi asigura pe revoluţionarii emigranţi că puterea bolşevicilor se bizuie pe sprijinul poporului şi este inadmisibil să lupţi împotiva ei.

  În mai 1925, celor două enigme li s-a adăugat încă una: Savinkov, într-o stare sufletească deplorabilă, s-a aruncat de la fereastra nezăbrelită în curtea interioară a închisorii Lubianka, şi îngerii lui păzitori n-au izbutit să -l prindă şi să -l salveze. Dar, Savinkov le-a lăsat pentru orice eventualitate un document justificativ (ca să nu aibă neplăceri la slujbă), în care explica logic şi coerent de ce s-a sinucis. Iar scrisoarea era compusă cu atâta fidelitate şi atât de în spiritul, şi atât de în stilul lui Savinkov, încât toată lumea i-a dat crezare: nimeni, în afară de Savinkov, nu putea să scrie această scrisoare, şi el şi-a pus capăt zilelor, dându-şi seama de falimentul lui politic. (La fel şi Burţev cel clarvăzător a pus cele petrecute pe seama apostaziei lui Savinkov, fără ca măcar sa se îndoiască de autenticitatea scrisorilor lui şi nici de sinuciderea lui. Perspicacitatea are şi ea limitele ei.)

  — ’ 272

  Iar noi, noi, nătărăii, care am ajuns mai târziu deţinuţi la Lubianka, repetam creduli, ca nişte papagali, că plasele de fier deasupra casei scărilor de la Lubianka au fost instalate de când s-a aruncat Savinkov. Ne lăsăm cuceriţi într-atât de frumoasa legendă, încât uităm că experienţa penitenciarelor este internaţională! Fiindcă astfel de plase au existat la închisorile americane încă de la începutul secolului şi cum ar fi fost posibil ca tehnica sovietică să rămână mai prejos?

  Aflat pe patul de moarte într-un lagăr din tirului Kolâmei, fostul cekist Arthur Schrubel i-a povestit unui deţinut din preajma lui că el a fost unul dintre cei patru care l-au aruncat pe Savinkov de la fereastra etajului al patrulea în curtea interioară de la Lubianka! (Şi aceasta nu contrazice relatarea contemporană din revista „Neva”: era un pervaz jos, aproape ca la uşa de la balcon. Au ales bine camera! Doar că la scriitorul sovietic îngerii păzitori au dat dovadă de neglijenţă, în vreme ce, după Schrubel – l-au aruncat împreună.)

  Astfel, cea de a doua enigmă a verdictului neobişnuit de indulgent este dezlegată de cea de a treia, mai violentă.

  Acest zvon îndepărtat a ajuns totuşi până la mine, iar eu l-am. Transmis în 1967 lui M. P. Lakubovici, iar acesta, cu însufleţire încă tinerească şi cu ochi strălucitori, a exclamat: „Cred! Se potriveşte. Şi eu care nu l-am. Crezut pe Blum/cin? -*, mă gândeam că se laudă”. Totul a devenit clar: la sfârşitul anilor ’20, Blumkin i-a povestit în mare taină lui lakubovici că el a scris aşa-zisa scrisoare dinainte de moarte a lui Savinkov, din însărcinarea GPU-ului. Într-adevăr, când Savinkov se afla în puşcărie, Blumkin era persoana care avea acces permanent în celula lui, „îi înveselea” serile. (Oare o fi simţit Savinkov că moartea îl vizita atât de des, moartea insinuantă şi prietenoasă în care nu ghiceşti niciodată când îţi vine sfârşitul?) Aceste vizite i-au ajutat lui Blumkin să deprindă maniera de a vorbi şi a gândi a lui Savinkov, de a pătrunde în cercul ultimelor lui gânduri., Ne întrebăm: de ce l-au aruncat pe fereastră? Nu era mai simplu să-t otrăvească? Probabil că voiau să arate cuiva cadavrul, sau presupuneau că îl vor arăta.

  Aici este momentul să continuăm povestea soartei lui Blumkin, cekistul atotputernic, pe care, cândva, Mandelstam^^ l-a pus la punct fără frică. Ehrenburg a început la un moment dat să cerceteze cazul lui Blumkin, însă brusc s-a oprit cuprins de jenă. Sunt multe de povestit. După înfrângerea din 1918 a eserilor de stingă, ucigaşul lui Mirbach^ nu numai că nu a fost pedepsit, nu numai că nu a împărtăşit soarta eserilor de stânga, dar a fost protejat de Dzerjinski (tot aşa a vrut să-l protejeze şi pe Kosârev) şi, aparent, convertit la bolşevism, îl ţineau, fără îndoială, pentru asasinate de importanţă deosebită. Odată, pe la începutul anilor ’30, a călătorit în străinătate pentru a săvârşi un asasinat secret. Sprintul de aventurier sau admiraţia pentru Troţki l-au minat pe Blumkin în Insulele Marmora: să-l întrebe pe dascălul legiuitor dacă nu are ceva de trimis în URSS? Troţki i-a dat un pachet pentru Radek. Blumkin l-a adus, la înmuiat lui Radek, şi vizita lui la Troţki ar fi rămas secretă dacă strălucitorul Radek n-ar fi fost încă de pe atunci turnător. Radek l-a doborât pe Blumkin, iar acesta a fost înghiţit de monstrul pe care însuşi I-a hrănit din mâna lui cu cel dinţii lapte amestecat cu sânge.

  Şi încă nu am ajuns la marile procese, procesele celebre…

  Capitolul 10 LEGEA în FLOARE UNDE sunt OARE acele mulţimi înnebunite care se strecoară spre sârma ghimpată de la frontiera noastră dinspre Occident şi pe care ar trebui să le împuşcăm conform articolului 71 din Codul penal pentru întoarcerea neauto-rizată în RSFSR? În pofida previziunii ştiinţifice, acele mulţimi nu au existat, şi articolul dictat de Lenin s-a dovedit inutil. Singurul năstruşnic din toată Rusia s-a dovedit Savinkov, dar, până la urmă, nici lui nu i-au aplicat acel articol, în schimb, sancţiunea opusă – expulzarea din ţară în loc de împuşcare, a fost încercată din plin şi fără întârziere.

  Încă din acele zile când redactarea codului era în toi, Vladimir Ilici, încă urmărit de ideea sa, scria la 19 mai 1922: „Tov. Dzerjinski! Apropo de expulzarea în străinătate a scriitorilor şi profesorilor care ajută contrarevoluţia. Trebuie pregătită cu minuţiozitate. Fără pregătire, vom face gafe… Trebuie să punem chestiunea astfel încât aceşti” spioni militari „să fie înhăţaţi încontinuu şi în mod sistematic, şi apoi să fie expulzaţi în străinătate. Vă rog să arătaţi această scrisoare, în secret, membrilor Biroului Politic, fără s-o multiplicaţi” *.

  Caracterul secret firesc era conferit în acest caz de importanţa şi caracterul pilduitor al măsurii. Amplasarea extrem de clară a forţelor de clasă în Rusia Sovietică era stricată de această pată vâscoasă şi fără contur a vechii intelectualităţi burgheze, care în domeniul ideologic a jucat un autentic rol de spion militar, şi nu s-ar putea născoci nimic mai bun decât raderea neîntârziată a acestui chist al gândirii şi aruncarea lui peste graniţă.

  Tovarăşul Lenin fusese doborât la pat de boala lui, dar, evident, membrii Biroului Politic au aprobat, şi tovarăşul Dzerjinski a purces la capturare, şi la sfârşitul anului 1922 aproximativ trei sute dintre cei mai de seamă cărturari ruşi au fost îmbarcaţi pe… Un şlep?… Nu, pe un vapor şi expediaţi la groapa de gunoi a Europei. (Dintre numele care s-au afirmat şi au devenit celebre acolo au fost filosofii N. O. Losski, S. N. Bulgakov, N. A. Berdiaev, F. A. Stepun1, B. P. Vâşeslavţev, L. P. Karsavin2, I. A. Ilin3, apoi istoricii S. P. Melgunov, V. A. Miakotin, A. A. Kizevetter4, I. I. Lapşin, scriitorii şi publiciştii I. L Aichenwald5, A. S. Izgoev, M. A. Osorghin6, A. V. Peşe-honov7. În grupuri mai mici au continuat să expedieze şi la începutul anului

  *Lenin. Op. Cât., vol. 54. Pp. 265-266.

  1923, de pildă pe secretarul lui Lev Tolstoi – V. F. Bulgakov8. Din pricina cunoştinţelor compromise, aici au nimerit şi matematicieni: D. F. Selivanov.

  Însă n-au izbutit să înhaţe încontinuu şi în mod sistematic. Oare din pricina gălăgiei făcute de emigraţie, că asta constituie un „cadou” pentru ea? Oricum, a reieşit că nici această pedeapsă nu este cea mai bună şi au scăpat din mână un material foarte bun de împuşcat, care acolo, în acea groapă de gunoi, putea zămisli flori otrăvitoare. Şi această pedeapsă a fost abandonată. Şi toate epurările ulterioare se făceau fie prin trimiterea la Duhoniifî, fie prin trimiterea în Arhipelag.

  Sancţionat în 1926 (în vigoare până în perioada lui Hruşciov), Codul penal îmbunătăţit a împletit toate sforile articolelor politice anterioare în năvodul unic şi trainic al articolului 58, pe care l-a aruncat la pescuitul intelectualităţii. Pescuitul s-a extins repede şi asupra intelectualilor ingineri şi tehnicieni, cu atât mai periculoşi, cu cât ocupau o poziţie^ solidă în economia naţională, şi erau greu de controlat numai cu ajutorul învăţăturii înaintate. Acum s-a văzut clar că procesul în apărarea lui Oidenborger a fost o greşeală (frumos Centru s-ar fi înjghebat acolo!), iar declaraţia de absolvire a lui Krâlenko*: că „nu poate fi vorba de sabotaje ale inginerilor în anii 1920-1921 – a fost pripită. Dacă n-au fost sabotaje, atunci, mai rău, a fost diversiune (acest cuvânt a fost descoperit, se pare, de un simplu anchetator la afacerea Şahtî)

  Abia s-a înţeles ce trebuia căutat: diversiunea, şi, numaidecât, în pofida caracterului neobişnuit al acestui concept în istoria omenirii, a început să fie cu uşurinţă descoperit în toate ramurile industriei şi în orice întreprindere separată. Dar în aceste descoperiri mărunte nu se regăsea plenitudinea conceptului, nu se regăsea perfecţiunea execuţiei, iar natura lui Stalin şi toată acea parte cercetătoare a justiţiei năzuiau spre ele. Dar, în sfârşit, Legea noastră s-a maturizat, este în floare şi poate arăta lumii ceva într-adevăr perfect! Un proces unic, mare, bine coordonat, de data aceasta împoriva inginerilor. Şi astfel a fost pus pe rol PROCESUL ŞAHTÎ (18 mai – 15 iulie 1928). Sesiune extraordinară a Tribunalului Suprem al URSS, preşedinte A. I. Vâşinski (încă rector al Universiătăţii de Stat din Moscova), acuzator principal N. V. Krâlenko (o întâlnire memorabilă, un fel de predare a ştafetei juridice!)*”, 53 de inculpaţi, 56 de martori. Grandios!

  Dar, vai, grandoarea conţinea şi slăbiciunea acestui proces: dacă fiecare inculpat ar fi mânuit doar cu trei fire, în total ar fi 159, iar Krâlenko are numai zece degete şi Vâşinski tot zece. Fireşte, „acuzaţii s-au străduit să dezvăluie societăţii crimele lor grave”, dar nu toţi, numai şaisprezece.

  * N. V. Krâlenko. Op. Cât., p. 437.

  *Membri erau vechii revoluţionari Vasiliev-Iujin şi Antonov-Saratovski. Sonoritatea simplă a numelor lor atrăgea simpatia. Se reţin uşor. Pe neaşteptate, în 1962, în „Izvestia” sunt publicate necrologurile victimelor represiunii. Cine credeţi că le semna? Longevivul Antonov’Saratovski! Poate a gustat şi el? Însă de aceştia nu-şi aminteşte.)

  Treisprezece „s-au eschivat”. Iar douăzeci şi patru nu s-au recunoscut vinovaţi*. Acest lucru introducea o discordanţă inadmisibilă, pe care masele nu puteau s-o înţeleagă. Alături de calităţile (de altfel obţinute în procesele precedente) – neputinţa acuzaţilor şi a apărătorilor, incapacitatea lor de a deplasa ori de a evita povara verdictului – cusururile acestui proces nou săreau în ochi şi oricui puteau fi iertate, dar unui om cu experienţa lui Krâlenko – nu.

  În pragul societăţii fără clase eram în sfârşit în stare să realizăm un proces juridic nonconflictual (care să reflecte caracterul nonconflictual al orânduirii noastre interne), în care să aspire împreună spre un obiectiv unic şi tribunalul, şi procurorul, şi apărarea, şi inculpaţii.

  Dar şi proporţiile procesului Şahtî – doar industria carboniferă şi din ea numai Donbassul, nu erau pe măsura epocii.

  De bună seamă că numaidecât, chiar din ziua când s-a încheiat procesul Şahtî, Krâlenko a început să sape o nouă groapă, mai încăpătoare (în ea au căzut chiar doi dintre colegii lui în procesul Şahtî: acuzatorii publici Osadcii şi Schein). Se înţelege de la sine cu câtă râvnă şi pricepere a fost ajutat de întregul aparat al OGPU-ului, care fusese preluat de mâinile ferme ale lui lagoda. Trebuia creată şi demascată o organizaţie de ingineri, care să cuprindă toată ţara. Pentru aceasta era nevoie de câteva figuri puternice de diversionişti care să fie puse în frunte. Şi cine nu cunoaşte o astfel de figură incontestabil puternică, nesuferit de trufaşă, în mediul ingineresc? Piotr Akimovici Palcinski. Inginer de mine renumit încă de la începutul secolului, în primul război mondial era deja vicepreşedintele Comitetului Industrial de Război, adică dirija eforturile de război ale întregii industrii particulare ruseşti. După Februarie a devenit adjunctul ministrului industriei şi comerţului. Pentru activitatea lui revoluţionară a fost urmărit sub regimul ţarist; după Octombrie a fost întemniţat de trei ori (1917, 1918, 1922), din 1920 este profesor la Institutul de mine şi consultant al Gosplanului. (Mai amănunţit despre el -vezi Partea a treia, cap. 10.)

  Tocmai pe acest Palcinski l-au desemnat ca inculpat principal în noul şi grandiosul proces. Dar superficialul Krâlenko, pătrunzând pe tărâmul, nou pentru el, al ingineriei, nu doar că habar nu avea de rezistenţa materialelor, însă nici despre o eventuală rezistenţă a sufletelor nu avea nici cea mai mică idee, în pofida zgomotoasei lui cariere de procuror, care dura de zece ani. Alegerea lui Krâlenko s-a dovedit greşită. Palcinski a rezistat tuturor mijloacelor cunoscute de OGPU – şi nu a cedat, şi a murit, şi nu a semnat nici o tâmpenie. Împreună cu el au suportat încercarea şi evident că nici ci nu au cedat, N. K. Von Meck şi A. F. Veliciko. Deocamdată nu ştim dacă au murit torturaţi ori împuşcaţi, dar ei au demonstrat că este posibil să te împotriveşti, este posibil să rezişti, şi astfel au lăsat o pată de reproş arzător tuturor inculpaţilor celebri care au urmat.

  * „Pravda”, 24 mai 1928, p. 3.

  Ascunzându-şi înfrângerea, lagoda a publicat, la 24 mai 1929, un scurt comunicat al OGPU-ului privind împuşcarea celor trei, pentru o diversiune de proporţii uriaşe, şi condamnarea multor altora nemenţionaţi*.

  Şi cât timp s-a pierdut în zadar! Aproape un an! Şi câte nopţi de interogatorii! Şi câtă fantezie de anchetator! Şi totul în van! Krâlenko a trebuit să ia totul de la capăt, sa caute o figură strălucitoare şi puternică, dar care, în acelaşi timp să fie foarte slabă şi foarte docilă, însă atât de puţin înţelegea el soiul acesta blestemat al inginerilor, că a mai pierdut un an cu încercări nereuşite. Din vara lui 1929 l-a luat în primire pe Hrennikov, dar şi Hrennikov a murit fără să accepte josnicul rol. L-au frânt pe bătrânul Fedotov, dar el era textilist, un domeniu neavan ta jos! Şi a mai trecut un an. Ţara aştepta un proces de diversiune atotcuprinzător, aştepta tovarăşul Stalin, dar toate încercările lui Krâlenko dădeau greş. Şi de-abia în vara anului 1930, cineva a găsit şi i-a propus: Ramzin, directorul Institutului termotehnic! L-au arestat, şi în trei luni a fost pregătit şi prezentat un spectacol excepţional, perfecţiunea întruchipată a justiţiei noastre şi model pentru justiţia mondială: PROCESUL „PARTIDULUI INDUSTRIAL” (25 noiembrie – 7 decembrie 1930), sesiunea extraordinară a Tribunalului Suprem, acelaşi Vâşinski, acelaşi Antonov-Saratovski şi, preferatul nostru, acelaşi Krâlenko.

  Acum nu mai apar „motive tehnice, care să ne împiedice să punem la dispoziţia cititorului stenograma completă a procesului: iat-o’*, ori să nu permitem accesul corespondenţilor străini.

  Un proiect măreţ: pe banca acuzaţilor se alia toată industria ţării, toate ramurile ei şi organele de planificare. (Numai ochiul regizorului vede fisura pe unde s-a prăvălit industria minieră şi transportul feroviar.) în plus -zgârcenie în utilizarea materialului: numai opt acuzaţi (s-au luat în consideraţie greşelile săvârşite în procesul Şahtî).

  Veţi exclama: şi opt oameni pot să reprezinte întreaga industrie? Da, pentru noi sunt chiar prea mulţi! Trei din opt sunt din industria textilă, ca fiind cea mai importantă ramură pentru apărare. Atunci, probabil, aveţi o armată de martori? Şapte oameni, şi ei diversionişti şi, de asemenea, arestaţi. Atunci – teancuri de probe materiale? Desene, proiecte, directive, situaţii, consideraţii, denunţuri, însemnări personale’? Nimic! Adică – nici o hârtiuţă! Dar GPU-ul ce-a păzit? A arestat atâţia oameni şi n-a pus mina pe nici o hârtiuţă? „Au fost multe”, dar „toate au fost distruse”. Pentru că: „unde să ţină arhiva?” La proces sunt prezentate doar câtcva articolaşe de ziar ~ de-ale emigranţilor şi de-ale noastre. Dar pe ce temeluri se va edifica acuzarea?! Păi, se descurcă ci Nikolai Vasilievici Krâlenko. Nu e prima oară: „în toate împrejurările, cea mai bună probă materială este mărturia inculpaţilor” *”’.

  Dar ce fel de mărturie? Fără constrângere, sinceră, din suflet, când căinţa smulge din piept monologuri întregi şi ai tot vorbi, şi ai demasca, şi ai biciui!

  * „Izvestia”, 24 mai 1929.

  *Procesul Partidului industria! Ed. Legislaţia sovietică, Moscova, 1931.

  *Procesul Partidului industrial, p. 453.

  Bătrânului Fedotov i-au spus să se aşeze, destul. Dar nu, el insistă să mai dea explicaţii şi să mai facă alte comentarii! În cinci şedinţe de audiere neîntrerupte aproape că nici nu-i nevoie să pui întrebări: inculpaţii vorbesc necontenit, explică şi apoi mai cer o dată cuvântul să facă adăugiri, în mod deductiv, ei expun tot ce e necesar pentru acuzare fără nici un fel de întrebări. Ramzin, de pildă, după explicaţii ample, pentru mai multă claritate, mai face şi scurte rezumate, ca pentru nişte studenţi mediocri. Inculpaţii se tem cel mai mult să nu rămână ceva neclarificat, cineva nedemascat, vreun nume nepronunţat, vreo intenţie de diversiune neelucidată. Şi cum se autoblamează! „Sunt un duşman de clasă”, „sunt vândut”, „ideologia noastră burgheză”. Procurorul: „Asta a fost greşeala dumneavoastră?” Cearnovski: „Şi crima mea!” Krâlenko pur şi simplu nu are ce face, de cinci şedinţe bea ceai cu biscuiţi sau ce i se aduce acolo.

  Dar cum suportă acuzaţii asemenea explozie emoţională? Înregistrări pe bandă de magnetofon nu există, dar avocatul apărării Oţep relatează: „Cuvintele acuzaţilor curgeau pe un ton serios, rece, potolit – specific profesional”. Na-ţi-o bună! Atâta dorinţă pătimaşă pentru destăinuire şi deodată -serios? Rece? Ba mai mult, probabil îşi mormăie atât de încet textul lor monoton, plin de căinţă, că deseori Vâşinski îi pofteşte să vorbească mai tare, fiindcă nu se aude nimic!

  Armonia procesului nu este stricată câtuşi de puţin nici de apărare: ea este de acord cu toate propunerile procurorului; rechizitoriul acestuia îl numeşte istoric, iar argumentele ei – slabe şi rostite fără convingere, căci „avocatul sovietic este întâi de toate cetăţean sovietic” şi „laolaltă cu toţi muncitorii trăieşte un sentiment de indignare” faţă de crimele săvârşite de inculpaţi (Procesul Partidului industrial, p. 488). În timpul audierii judiciare, apărarea pune întrebări timide, modeste şi renunţă numaidecât la ele dacă intervine Vâşinski. De fapt, avocaţii nu apără decât doi textilişti inofensivi şi nu contestă conţinutul infracţiunii, nici calificarea acţiunilor, ci doar întreabă timid: nu s-ar putea oare ca clientul lor să nu fie pus la zid? Ce este mai folositor, tovarăşi judecători, „cadavrul lui ori munca lui”?

  Care sunt crimele infecte ale acestor ingineri burghezi? Lată-le. S-au planificat ritmuri diminuate de dezvoltare (de exemplu, creşterea anuală a producţiei doar cu 20-22%, în vreme ce muncitorii suni pregătiţi să dea 40 şi 50%). S-au încetinit ritmurile de extragere a combustibililor locali. Kuzbassul nu se dezvolta suficient de repede. Foloseau discuţiile teoretico-economice (oare să alimenteze Donbassul cu electricitate de la Dneproghes, să construiască o super-autostradă Moscova-Don-bass?) pentru întârzierea soluţionării unor probleme importante. (În timp ce inginerii discută, treaba, chipurile, nu merge.) Au întârziat examinarea proiectelor inginereşti (nu le-au aprobat pe loc). În cursurile de rezistenţa materialelor promovau o linie antisovietică. Instalau utilaje învechite. Imobilizau capitalurile (le investeau în şantiere costisitoare şi de lungă durată). Efectuau reparaţii inutile! Foloseau metalul cu nechibzuinţă (asortiment incomplet de fler). Creau disproporţii între ateliere, între materia primă şi posibilităţile de a o prelucra (acest lucru s-a văzut mai cu seamă în ramura textilă, unde s-au construit vreo două fabrici în plus decât era nevoie pentru Recolta de bumbac). Apoi – se făceau salturi de la planurile minimale la cele maximale. Şi a început o dezvoltare accelerată, evident dăunătoare, a aceleiaşi industrii textile nefericite, însă ceea ce este mai important: s-au pus la cale (dar nu s-au înfăptuit niciodată şi nicăieri) diversiuni în energetică. Astfel, diversiunea nu constă în distrugeri şi stricăciuni, ci îmbracă o formă planificată şi operativă, care trebuia să ducă la o criză generală şi chiar la o paralizie economică în anul 1930! Dar nu a dus tocmai datorită contra-planurilor industriale şi financiare propuse de mase (dublarea cifrelor!)

  — Ne-ne-ne… Va replica un cititor sceptic.

  Cum? Nu vă e de ajuns? Dar dacă la proces vom repeta şi rumega de şapte-opt ori fiecare punct, atunci va ieşi destul, nu?

  — Ne-ne-ne, o va ţine pe a lui cititorul anilor ’60. Dar probabil că toate acestea puteau să se producă tocmai din pricina acelor contra-planuri industriale şi financiare? Să vedeţi ’ce disproporţii apar dacă orice adunare sindicală, fără să întrebe Gosplanul, poate să răstoarne după bunul plac toate proporţiile.

  Of, amară este pâinea procurorului! S-a luat hotărârea să se publice totul în presă, cuvânt cu cuvânt! Prin urmare, vor citi şi inginerii. Ai intrat în horă, trebuie să joci! Şi Krâlenko se lansează neînfricat să întrebe şi să comenteze tot felul de amănunte inginereşti! Şi paginile interioare ale marilor ziare sunt pline cu tot felul de subtilităţi tehnice tipărite cu petit. Conta pe faptul că cititorii vor fi buimăciţi, nu le vor ajunge nici serile, nici zilele de sărbătoare, aşa că n-or să citească totul, ci doar va remarca refrenul ce revenea după câteva paragrafe: au sabotat, au sabotat, au sabotat!

  Şi dacă totuşi vor citi? Rând cu rând?

  Vor vedea atunci, parcurgând autoacuzaţiile anoste, alcătuite fără îndemânare şi lipsite de inteligenţă, că juvăţul de la Lubianka s-a apucat de o treabă care îl depăşeşte. Că gândirea cu aripi puternice a secolului al XX-lea se va smulge şi va zbura din orice ştreang. Da, aceşti arestaţi au fost închişi, supuşi, reprimaţi, dar gândirea zboară! Chiar limbile speriate şi istovite ale inculpaţilor izbutesc să numească şi să ne spună totul.

  Iată în ce ambianţă lucrau ei. Kalinnikov: „La noi s-a creat un climat de neîncredere pe plan tehnic”. Laricev: „Voiam ori nu voiam, aceste patruzeci şi două de milioane de tone de petrol trebuia să le scoatem (adică aşa s-a poruncit de sus)… Fiindcă, oricum, patruzeci şi două de milioane de tone de petrol nu pot fi extrase în nici un fel de condiţii” (Procesul Partidului industrial, /; 325).

  Între aceste două imposibilităţi era imobilizată întreaga activitate a acestei generaţii nefericite de ingineri. Institutul termotehnic se mândreşte cu rezultatele cercetării sale principale: creşterea spectaculară a coeficientului de utilizare a combustibilului; pornind de la aceasta, în planul de perspectivă sunt diminuate necesităţile în extracţia combustibilului, deci au sabotat, diminuând producţia de combustibil!

  — În ceea ce priveşte transportul, au trecut în plan reiitilarea tuturor vagoanelor cu un dispozitiv de cuplare automată: deci – au sabotat, au imobilizat capitalul! (Dispozitivul de cuplare automată se introduce şi se justifică în termen îndelungat, dar nouă ne trebuie mâine!) – (Pentru folosirea mai avantajoasă a căilor Ferate cu o singură linie au hotărât să mărească locomotivele şi vagoanele. Asta-i modernizare? Nu, diversiune! Pentru că va trebui să se cheltuiască fonduri pentru consolidarea suprastructurii podurilor şi a liniilor!

  — Pornind de la raţionamentul economic profund că în America este ieftin capitalul şi scumpă mina de lucuru, pe când la noi este invers, dar nu trebuie să-i imităm pe americani, Fedotov trage următoarea concluzie: nu are rost să cumpărăm acum maşinile americane scumpe, pentru viitorii zece ani ne este mai avantajos să cumpărăm mai ieftin maşini englezeşti mai puţin perfecţionate şi să folosim mai mulţi muncitori, iar peste zece ani, când oricum vor trebui schimbate, indiferent de care ar fi, vom cumpăra atunci mai scumpe. Diversiune! Sub pretextul unor economii, el nu vrea ca industria sovietică să fie înzestrată cu maşini perfecţionate!

  — S-au apucat să construiască fabrici noi din beton armat, în loc de beton simplu, mai ieftin, explicând că cheltuielile sunt justificate pentru cel puţin o sută de ani. Nu-i asta diversiune’? Imobilizare de capitaluri, absorbire de armătură, care este deficitară! (oare voiau s-o păstreze pentru proteze dentare?)

  Fedotov încuviinţează bucuros de pe banca acuzaţilor:

  — Fireşte, dacă astăzi contează fiecare copeică atunci socotiţi că este diversiune. Englezii spun aşa: sunt prea sărac ca să-mi cumpăr lucruri ieftine.

  Încearcă să-i explice cu blândeţe procurorului tare de cap:

  — Abordările teoretice, de orice fel, au drept rezultat norme care în final sunt (vorfi socotite!) dăunătoare… (p. 365).

  Oare un inculpat speriat putea să se exprime mai clar de-atât?… Ceea ce. Pentru noi este teorie, pentru voi este diversiune! Căci voi vreţi să înhăţaţi lotul astăzi, fără să vă gândiţi câtuşi de puţin la ziua de mime…

  Bătrânul Fedotov încearcă să explice unde se prăpădesc sute de mii şi milioane de ruble din pricina acestei grabe absurde a planului cincinal: bumbacul nu se sortează la locul de, recoltare, pentru ca fabricilor să li se livreze sortul corespunzător destinaţiei fiecăreia, el este expediat la nimereală, când un sort, când altul. Dar procurorul nu ascultă! Cu îndărătnicia celui greu de cap revine de zece ori în timpul procesului, şi revine, şi revine la problema cea mai concretă, alcătuită din cubulefe: de ce s-au apucat să construiască „fabrici-palate”, cu etaje înalte, coridoare largi şi ventilaţie prea bună? Oare asta nu e o diversiune evidentă? Căci asta înseamnă imobilizare de capital, nerambursabilă.’! Diversioniştii burghezi îi explică: ştiţi, Comisariatul Poporului pentru Muncă a vrut, în ţara proletariatului, să construiască pentru muncitori câl mai spaţios şi aerisit (va să zică şi la Comisariatul Poporului pentru Muncă există diversionişti, notaţi!), medicii au vrut ca înălţimea etajului să fie de nouă metri, Fedotov a scăzul-o la şase… Da de ce nu la cinci? Asta-i diversiune! (Dacă ar fi redus-o la patru şi jumătate, asta ar fi fost o diversiune sfruntată: a vrut să creeze pentru muncitorii sovietici liberi condiţiile de coşmar din fabricile capitaliste.) încearcă să-l lămurească pe Krâlenko că aceasta nu reprezintă decât trei la sută din valoarea totală a fabrici! Cu echipament cu tot… Nu, din nou şi iar din nou despre înălţimea etajului! Şi: cum aţi îndrăznit să instalaţi ventilatoare atât de puternice? Sunt calculate pentru zilele de vară cele mai călduroase… De ce pentru cele mai călduroase? În zilele cele mai călduroase, muncitorii pol să transpire şi ei puţin!

  Or: „Disproporţiile existau de la bun început… O organizaţie de neghiobi a efectuat asta înaintea” Centrului inginerilor „(p. 204).” Nu este nevoie de nici un fel de acţiuni diversioniste… Sunt suficiente acţiunile corespunzătoare, şi atunci totul vine de Ia sine” (p. 202). Cearnovski nu poate să se exprime mai clar! După atâtea luni la Lubianka şi, acum, pe banca acuzaţilor… Sunt de ajuns acţiunile corespunzătoare {adică acelea care corespund celor indicate de neghiobii de sus) şi acel plan de neconceput se va submina de la sine.

  — Iată diversiunea lor: „Noi aveam posibilitatea să realizăm, să spunem l 000 de tone, însă trebuia (conform planului lor stupid) 3000, şi noi nu am luat măsuri pentru a asigura realizarea acestui indicator”.

  Pentru o stenogramă oficială din acei ani, revizuită şi purificată, recunoaşteţi că nu e puţin.

  De multe ori Krâlenko îşi aduce actorii într-o stare când în vocile lor se simţeau intonaţii de epuizare, din pricina acelor bazaconii pe care îi sileau să le îndruge la nesfârşit, când ţi se face ruşine pentru dramaturg, însă eşti nevoit să joci pentru un crâmpei de viaţă.

  Krâlenko: Sunteţi de acord?; Fedotov: Sunt de acord… Deşi în general nu cred… (p. 425). ’

  Krâlenko: Confirmaţi? Fedotov: La drept vorbind… În unele părţi… În general parcă… Da (p. 356).

  Pentru ingineri (cei care încă sunt în libertate, încă neîntemniţaţi, care trebuie să lucreze cu însufleţire după discreditarea judiciară a întregii bresle) nu ezistă nici o ieşire. Totul este rău. Rău este da şi rău este nu. Rău înainte, rău înapoi. Dacă s-au grăbit, este o grabă diversionistă, nu s-au grăbit – zădărnicire diversionistă a ritmului. Au dezvoltat o ramură cu prudenţă – întârziere intenţionată, sabotaj; s-au supus unor salturi capricioase înainte – disproporţie diversionistă. Reparaţii, îmbunătăţiri, investiţii capitale – imobilizarea capitalurilor, utilizarea echipamentului până la uzură – diversiune! (Dar toate acestea anchetatorii le vor afla de la ei în felul următor: privare de somn, carceră.

  — Iar acum să aduceţi exemple convingătoare de diversiuni săvârşite.)

  — Daţi un exemplu elocvent! Un exemplu elocvent al diversiunii dumneavoastră! Îi îndemna Krâlenko nerăbdător.

 

  (Vă vor da, vă vor da exemple elocvente! Curând se va găsi cineva să scrie şi istoria tehnicii din aceşti ani! El o să vă dea toate exemplele şi non-exemplele. Va aprecia toate convulsiile epilepticului vostru cincinal în patru ani. Atunci vom afla câte bogăţii naţionale şi forţe s-au prăpădit în zadar. Vom afla cum cele mai bune proiecte au fost, toate, distruse, iar cele mai proaste au fost puse în aplicare, în modul cel mai rău posibil. Da, când hun-m-Wfi-ii10 dau ordine inginerilor din industria diamantelor, oare ce poate ieşi bun de aici? Diletanţii entuziaşti produc stricăciuni şi mai mari decât nişte şefi mărginiţi.)

  Da, o expunere mai amănunţită nu vă convine. C” cât sunt mai multe amănunte cu atât sunt mai puţine şanse ca nelegiuirile să atragă condamnarea ia moarte.

  Dar aşteptaţi, asta nu-i totul! Crimele cele mai importante n-au fost pomenile încă! Iată-le, iată-le accesibile şi pe înţelesul chiar şi al unui neştiutor de carte! Partidul industrial: 1. A pregătit intervenţia străină; 2. A primit bani de la imperialişti; 3. S-a ocupat cu spionajul; 4. A distribuit portofoliile în viitorul guvern.

  Şi asta-i tot! Şi toate gurile au fost închise. Şi toţi cei care obiectau au lăsat capul în jos. Şi se aude doar tropăitul manifestaţiilor şi urletul de dincolo de fereastră: „Moarte! Moarte! Moarte!”

  Dar mai amănunţit nu se poate?… La ce bun mai amănunţit?… Prea bine, poftim, doar că va fi şi mai teribil. Toţi erau conduşi de marele stat-ma-jor francez. Căci Franţa nu are nici griji, nici dificultăţi, nici lupte între partide, este de ajuns un fluierat şi diviziile se urnesc numaidecât să înceapă intervenţia! Prima dată a fost remarcată în anul 1928. Dar nu s-au înţeles, nu s-au pus de acord. Bun, au transferat-o în 1930. Din nou nu s-au înţeles. Bine, în 1931. De fapt, iată cum stau lucrurile: Franţa, personal, n-o să lupte, ci doar va lua (pentru organizarea generală) o parte a Ucrainei din partea dreaptă a Niprului. Anglia cu atât mai mult nu va lua parte la operaţii, dar, pentru intimidare, promite să-şi trimită flota în Marea Neagră şi în Marea Baltică (pentru asta va primi petrolul din Caucaz). Iată însă cine sunt principalii combatanţi: o sută de mii de emigranţi (ei s-au împrăştiat de mult, dar la un semnal din fluier se vor strânge). Pe urmă Polonia (ea vrea jumătate din Ucraina). România (sunt cunoscute succesele ei strălucite în primul război mondial, este un adversar de temut). Letonia! Şi Estonia! (Aceste două ţărişoare vor lăsa bucuroase deoparte grijile pentru tinerele lor orânduiri de stat şi vor porni cu mic cu mare să cucerească.) Dar lucrul cel mai^cumplit îl constituie direcţia loviturii principale. Cum, o şi cunoaşteţi? Da! Începe din Basarabia şi mai departe, sprijinindu-se pe malul drept al Niprului – drept spre Moscova! * Şi în acest moment fatal, pe toate căile ferate… Se vor produce explozii?

  — Nu, se va bloca circulaţia! Iar în centralele electrice Partidul industrial va deconecta siguranţele, şi întreaga Uniune se va cufunda în beznă, şi toate maşinile se vor opri, inclusiv cele de la fabricile de textile! Se vor dezlănţui şiruri de acte diversioniste. (Atenţie, inculpaţi! Până la şedinţa fără public să nu menţionaţi metodele de diversiune. Să nu pomeniţi uzine şi nici puncte geografice! Să nu citaţi nume de familie, nici străine, nici ruseşti!) Adăugaţi aici lovitura de moarte care va fi dată industriei textile tocmai în preajma acestui moment! Adăugaţi că două-trei fabrici de textile se construiesc, ca o diversiune, în Bielorusia, ele vor servi ca bază de sprijin pentru intervenţionişti (p. 356, nu e deloc o glumă)! Având fabricile de textile, intervenţioniştii se vor năpusti spre Moscova! Dar iată complotul cel mai perfid: au vrut (dar n-au reuşit) să sece bălţile din Kuban, mlaştinile din Polesia^ şi mlaştinile din jurul lacului Ilmen (Vâşinski interzice să fie numite locuri exacte, dar pe unul dintre martori l-a luat gura pe dinainte) şi atunci intervenţioniştilor li se vor deschide drumurile cele mai scurte şi, fără să-şi ude picioarele şi copitele cailor, vor ajunge la Moscova. (Tătarilor de ce le-a fost greu? Napoleon de ce n-a mai găsit Moscova? Păi din cauza mlaştinilor

  *Cine i-o fi desenat lui Krâlenko această săgeată pe pachetul ele ţigări? Oare nu acela care a conceput planul nostru de apărare pentru anul 1941…?

  Din Polesia şi Ilmen. Iar dacă ele vor fi secate – Capitala cea Albă12 va fi descoperită!) Da, şi mai adăugaţi că sub forma unor fabrici de cherestea s-au construit (să nu pomeniţi locuri, e secret!) hangare, pentru ca avioanele inter-venţioniştilor să nu stea în ploaie, şi să le poată rula acolo. De asemenea s-au construit (nu pomeniţi locuri!) clădiri pentru intervenţionişti! (Unde erau încartiruiţi ocupanţii fără adăpost din toate războaiele precedente…?) Toate instrucţiunile, inculpaţii le-au primit de la nişte misterioşi domni străini, K şi R. (să nu pomeniţi^nume în ruptul capului! În sfârşit, nici state să nu pomeniţi!) (p. 409). În ultima vreme au purces la „pregătirea unor acţiuni de trădare în cadrul unor unităţi ale Armatei Roşii” (să nu pomeniţi felul armelor! Să nu pomeniţi unităţi, nici nume!). În această privinţă n-au făcut nimic, în schimb au avut de gând (tot n-au făcut nimic) să organizeze într-una dintre instituţiile centrale ale armatei o celulă de financiari, foşti ofiţeri în armata albgardistă. (Ah, armata albgardistă? Scrieţi, să fie arestaţi!) Celule ale unor studenţi cu concepţii antisovietice… (Studenţi? Scrieţi, să fie arestaţi!)

 

  (însă nu-i bine să întinzi prea mult coarda Ca nu cumva muncitorii să se descurajeze, să nu creadă că acum totul este pierdut, că puterea sovietică a scăpat frâul din mână. Lămuresc şi această latură: au plănuit multe, dar au făcui puţine! Niciuna dintre ramurile industriei n-a suferit pierderi substanţiale.)

  Totuşi de ce n-a avut loc intervenţia? Din motive diferite şi foarte complexe. Ba că Poincare nu a fost ales în Franţa, ba că emigranţii noştri industriaşi au considerat că fostele lor întreprinderi n-au fost restaurate îndeajuns de bolşevici, lasă-i să mai lucreze puţin! Apoi nici cu Polonia şi nici cu România nu s-au putut defel înţelege.

  Prea bine, n-a fost intervenţie, a fost însă Partidul industrial! Auziţi tropotul? Auziţi vacarmul maselor muncitoare: „Moarte! Moarte! Moarte!” Sunt „aceia, care în caz de război vor trebui să plătească cu viaţa, cu privaţiunile şi suferinţele lor munca acestor oameni” (p. 437 – din discursul lui Krâlenko).

 

  (Parcă a avut gura aurită: tocmai cu vieţile, privaţiunile şi suferinţele lor vor răscumpăra, în anul 1941, aceşti demonstranţi creduli munca acestor oameni! Dar încotro aţi îndreptat degetul, tovarăşe procuror? Pe cine arătaţi cu degetul?)

  Totuşi de ce „Partidul industrial”? De ce partid şi nu Centrul Inginerilor şi Tehnicienilor? Noi ne-am obişnuit cu – Centrul!

  Da, a fost şi un Centru. Dar au hotărât să se preschimbe în Partid. E mai impunător. Aşa le va fi mai uşor să lupte pentru portofolii în viitorul guvern. Asta „mobilizează masele de ingineri şi tehnicieni în lupta pentru putere”. Dar cu cine să se lupte? Păi – cu alte partide! În primul rând -cu Partidul Ţărănesc al Muncii, căci acolo sunt două sute de mii de oameni! În al doilea rând – cu partidul menşevic! Centru? Păi, iată, aceste trei partide la un loc trebuie să alcătuiască Centrul Unificat. Dar GPU-ul a avut grijă să-i nimicească. Şi este foarte bine că ne-au nimicit! (Inculpaţii sunt cu toţii bucuroşi.)

 

  (Stalin era măgulit să mai lichideze încă trei partide! Cele trei „centre” vor adăuga ceva la gloria lui!)

  Şi, dacă există un partid.

  — Există, normal, şi un comitet central, da. Comitetul lor central! Este drept că nu s-au organizat nici un fel de conferinţe, nu s-au ţinut nici un fel de alegeri. Cine a vrut, a intrat, vreo cinci persoane. Toţi cedau unul în favoarea celuilalt. Şi locul prezidenţial şi -l cedau unul altuia. N-au existat nici şedinţe – nici la comitetul central (nimeni nu-şi aminteşte, dar Ramzin îşi aminteşte, el va spune!), nici la secţiile pe ramuri. Totuşi pare cam pustiu… Cearnovski: „De fapt, Partidul industrial nu a fost constituit formal”. Câţi membri are? Laricev: „Numărătoarea membrilor este dificilă, efectivul exact nu se cunoaşte”. Şi cum organizau diversiunile? Cum îşi transmiteau directivele? Uite aşa, cine cu cine se întâlnea la întreprindere îşi transmiteau verbal. Mai departe, fiecare sabota după cum îi dicta conştiinţa. (Ramzin va numi sigur două mii de membri. Iar unde sunt două, vor aresta şi cinci, în URSS, după datele deţinute de tribunal, există în total treizeci-pa-truzeci de mii de ingineri. Deci, fiecare al şaptelea se arestează, cei şase vor fi speriaţi.) – Dar contactele cu Partidul Ţărănesc al Muncii? Păi se întâlnesc la Gosplan sau la VSNH, şi „pun la cale acţiuni sistematice împotriva comuniştilor de la sate”…

  Oare unde am mai văzut asta? Da, iată unde: în Aida. Radames este condus la război, orchestra bubuie, opt războinici cu coifuri şi lănci, iar două mii sunt pictaţi pe pânza din fundal.

  Aşa este şi Partidul industrial.

  Dar nu-i nimic, merge, se poate juca! (Astăzi nici nu-ţi vine să crezi cât de teribil şi serios părea totul atunci, şi cât ne teroriza.) Şi li se vâră în cap cu forţa, prin repetiţii, şi fiecare episod este reluat de câteva ori. Din pricina asta, viziunile apocaliptice se multiplică. Iar ca să nu pară searbăd, monoton, inculpaţii „uită” ceva neînsemnat, „încearcă să se eschiveze”, şi atunci, numaidecât sunt „puşi sub tirul depoziţiilor încrucişate” şi totul pare veridic, ca într-un spectacol prezentat de MHAT.

  Însă Krâlenko a exagerat. S-a gândit să arate Partidul industiral şi din alt unghi – să-i prezinte baza socială. Aici totul se desfăşura pe câmpul stihiei de clasă, analiza nu -l va induce în eroare, şi Krâlenko s-a abătut de la sistemul lui Stanislavski13, n-a mai împărţit rolurile şi a lăsat în voie improvizaţia: fiecare să-şi povestească viaţa şi să spună ce atitudine a avut faţa de revoluţie şi cum a ajuns să devină diversionist.

  Şi această adăugire nechibzuită, un tablou de viaţă omenească, a stricat dintr-o dată toate cele cinci acte ale piesei.

  Mai întâi aflăm cu uimire că toţi aceşti opt corifei ai intelectualităţii burgheze provin din_familii sărace. Fiu de ţăran, fiu al unui funcţionar cu mulţi copii, fiu de meşteşugar, fiu de învăţător sătesc, fiu de negustor ambulant. Niciunul dintre cei opt n-a avut bani pentru învăţătură, pentru a studia au fost nevoiţi să muncească, şi de la ce vârstă? De la doisprezece ani. Unii dădeau meditaţii, alţii lucrau ca fochişti pe locomotivă. Dar iată ce este monstruos: în vremea regimului ţarist, nimeni nu le-a barat drumul spre învăţătură! Toţi au absolvit liceele reale, apoi institutele tehnice de învăţământ superior, au devenit profesori de renume. (Cum aşa? Păi nouă ni s-a spus că… Doar copiii de moşieri şi capitalişti?… Calendarele nu pot să mintă…)

  Pe când acum, în era sovietică, inginerii întâmpinau mari dificultăţi: aproape nu aveau posibilitatea să-şi trimită copii la studii superioare (căci copiii intelectualilor, să nu uităm, erau cei din urmă…) Tribunalul nu discută. Nici Krâlenko nu discută. (Inculpaţii înşişi se grăbesc să facă menţiunea că, fireşte, pe fundalul victoriilor generale, acest lucru nu are importanţă.) începem, puţin câte puţin, să-i deosebim şi pe inculpaţi (până acum au vorbit foarte asemănător). Diferenţa de vârstă care îi desparte constituie şi diferenţa de onorabilitate. Explicaţiile celor care au în jur de şaizeci de ani şi mai mult stârnesc compasiune. Dar sunt combativi şi impertinenţi Ramzin şi Laricev, de patruzeci şi trei de ani, şi Ocikin, de treizeci şi nouă (cel care în 1921 a făcut un denunţ împotriva Direcţiei generale a combustibilului.) Toate depoziţiile mai importante privind Parditul industrial şi intervenţia sunt ale lor. Ramzin era acel soi de om (în pofida succeselor remarcabile din tinereţe) căruia nimeni dintre confraţi nu-i întindea mâna. Foarte bine! La tribunal, prindea din zbor toate aluziile lui Krâlenko şi le dădea formulări precise. Toate acuzaţiile se fundamentează pe memoria lui Ramzin. Dispune de o asemnea stăpânire de sine şi dârzenie că, într-adevăr, ar putea (din însărcinarea GPU, fireşte) să ducă tratative referitoare la intervenţie.

  — Nu -l ocolise norocul nici pe Ocikin: la douăzeci şi nouă de arii „se bucura de încrederea nelimitată a celor de la ŞTO şi Sovnarkom”.

  Nu poţi spune acelaşi lucru despre profesorul Cearnovski, de şaizeci şi doi de ani: studenţi anonimi îl ponegreau la gazeta de perete; după douăzeci şi trei de ani de carieră didactică a fost chemat la adunarea generală a studenţilor „să prezinte un raport despre propria activitate” (nu s-a dus).

  Profesorul Kalinnikov, în 1921, s-a aflat în fruntea unei revolte pe faţă împotriva Puterii Sovietice şi anume: greva profesorilor! Să ne amintim de autonomia lor academică*, în 1921 profesorii de la MVTU l-au reales pe Kalinnikov rector pentru un nou mandat, dar narkomatul nu l-a agreat şi a numit pe omul său. Atunci au participat la grevă şi studenţii (căci încă nu erau adevăraţi studenţi proletari), şi profesorii, iar Kalinnikov a fost un an de zile rector împotriva voinţei Puterii Sovietice. (De-abia în 1922 au sucit gâtul autonomiei lor, după multe arestări.)

  Fedotov are şaizeci şi şase de ani, iar vechimea lui de inginer de fabrică este cu unsprezece ani mai mare decât vârstă întregului RSDRP. El a lucrat la toate filaturile şi fabricile de textile din Rusia (ce detestabili sunt astfel de oameni, ce bine ar fi să scăpăm mai repede de ei!), în 1905 şi-a părăsit postul de director la întreprinderile Morozov, renunţând la un salariu considerabil, şi a preferat să participe la „funerariile roşii” ale muncitorilor ucişi de cazaci. Acum este bolnav, nu mai vede bine, şi seara nu mai poate ieşi din casă, nici măcar la teatru.

  Şi aceştia pregăteau intervenţia? Dezastrul economic?

  II

  *Partea întâi, capitolul 2. P. 29.

  Mulţi ani la rând, Cearnovski n-a avut nici o seară liberă, atât era de ocupat cu activitatea de profesor şi cu elaborarea noilor ştiinţe (organizarea producţiei, bazele ştiinţifice ale raţionalizării). Mi-au rămas în minte din copilărie inginerii-profesori din acei ani, erau exact aşa: seri de-a rând ui erau asaltaţi de studenţi, care îşi pregăteau lucrările de diplomă, ori proiectele, sau de doctoranzi, şi ei nu ajungeau la familiile lor decât după ora unsprezece seara. La începutul cincinalelor nu erau decât treizeci de mii în toată ţara, ar fi trebuit să se bată pe ei!

  Şi ei pregăteau criza? Spionau pentru pomană?

  O singură frază cinstită a rostit Ramzin la proces: „Calea diversiunii este străină structurii interne a inginerimii”.

  Pe parcursul întregului proces, Krâlenko îi sileşte pe inculpaţi să se încon-voaie şi să se scuze că ei sunt „ignoranţi”, „analfabeţi” în politică. Fiindcă politica este superioară, cu mult mai grea decât un curs de introducere în metalurgie sau construcţii de turbine! Aici nu te ajută nici capul, nici studiile. Nu, să-mi răspundeţi cu ce sentimente aţi întâmpinat Revoluţia din Octombrie? Cu scepticism? Adică de la început cu ostilitate? Dar de ce? De ce? De ce?

  Krâlenko îi aduce la disperare cu întrebările lui teoretice, şi din simple erori de exprimare, nescrise în rol, ni se revelează miezul adevărului, ce a fost în realitate, din ce a fost umflată întreaga băşică.

  Primul lucru pe care l-au văzut inginerii în revoluţia din Octombrie a fost haosul şi distrugerea. (Şi, într-adevăr, a început o distrugere pe mulţi ani.) Au mai văzut şi privarea de cele mai elementare libertăţi. (Şi aceste libertăţi nu s-au mai întors niciodată.) Cum puteau inginerii să recepteze dictatura muncitorilor, subordonaţii lor din industrie, aproape necalificaţi, care nu aveau habar nici de legile fizice, nici de cele economice ale producţiei, dar care, poftim, ocupă posturile importante, ca să-i conducă pe ingineri? De ce inginerii să nu poată să considere mai firească acea structură socială care este guvernată de acei oameni care sunt capabili să dirijeze în mod judicios activitatea ei? (Şi lăsând la o parte doar dirijarea morală a societăţii, oare nu spre aceasta conduce astăzi întreaga cibernetică socială? Oare politicienii de profesie nu sunt nişte furuncule pe gâtul societăţii, care o împiedică să-şi rotească liberă capul şi să-şi mişte mâinile?) Şi de ce inginerii să nu aibă concepţiile lor politice? Căci politica nici măcar nu este o ştiinţă, ci un domeniu empiric ce nu poate fi descrisă printr-o demonstraţie matematică şi, în plus, supusă egoismului uman şi pasiunilor oarbe. (Chiar şi la proces, Cearnovski spune că „politica trebuie într-o anumită măsură să se călăuzească după învăţăturile tehnicii”.)

  Presiunea barbară a comunismului de război nu putea decât să-i dezguste pe ingineri, inginerul nu poate să ia parte la inepţii, şi, astfel, până în anul 1920, majoritatea dintre ei sunt lipsiţi de activitate, deşi trăiesc într-o sărăcie cruntă. Când a început NEP-ul, inginerii s-au apucat bucuroşi de treabă: ei au receptat NEP-ul ca pe un simptom conform căruia puteai crede că puterii i-au venit minţile la cap. Însă, vai, condiţiile nu sunt cele dinainte: inginerii sunt consideraţi ca o pătură socială dubioasă, nu au nici măcar dreptul să-şi instruiască proprii copii; inginerii sunt retribuiţi incomparabil mai puţin decât valorează contribuţia lor în producţie; dar, cerându-li-se să asigure succesul producţiei şi disciplina în producţie, au fost lipsiţi de dreptul de a menţine această disciplină. Acum orice muncitor poate nu doar să nu îndeplinească dispoziţiile inginerului, dar poate să -l insulte şi chiar să -l lovească fără să fie pedepsit, şi, ca reprezentant al clasei conducătoare, muncitorul va avea întot-dauna dreptate.

  Krâlenko obiectează: Vă aduceţi aminte de procesul lui Oldenborger? (adică aţi văzut cum l-am apărat?)

  Fedotov: Da. Pentru a vă atrage atenţia asupra situaţiei inginerului, a trebuit să-şi piardă viaţa!

  Krâlenko (dezamăgit): Nu astfel se punea problema.

  Fedotov: El a murit şi nu doar el singur a murit. El a murit de bunăvoie, însă mulţi au fost ucişi. (Procesul Partidului industrial, p. 228.)

  Krâlenko tace. Care va să zică este adevărat. (Răsfoiţi încă o dată dosarul procesului lui Oldenborger, închipuiţi-vă hărţuiala aceea. Şi finalul acelei replici:„…Mulţi au fost ucişi”.)

  Aşadar inginerul este vinovat de toate, fără să se fi făcut vinovat de ceva! Dacă, într-adevăr, greşeşte undeva, căci şi el este om, va fi sfâşiat fără doar şi poate, dacă nu îl vor acoperi colegii. Parcă ei sunt capabili să înţeleagă sinceritatea?… Astfel, uneori, inginerii sunt nevoiţi să mintă în faţa conducerii de partid.

  Pentru a restabili autoritatea şi prestigiul inginerilor, ei trebuie într-adevăr să se unească şi să se ajute unul pe celălalt: ei sunt cu toţii ameninţaţi, însă pentru o astfel de unire nu este nevoie de nici o conferinţă, de nici un carnet de membru. Ca orice înţelegere reciprocă între oameni inteligenţi, cu gândire limpede, ea se realizează prin câteva cuvinte şoptite, uneori aproape din întâmplare, nu este deloc nevoie de voturi. De rezoluţiile şi de băţul partidului au nevoie doar minţile mărginite. (Iată ceea ce nu poate nicidecum înţelege Stalin şi nu înţeleg nici anchetatorii şi tot anturajul lor! Ei nu au trăit experienţa unor astfel de relaţii umane, aşa ceva ei nu au văzut în istoria partidului!) Unitatea există de mult între inginerii ruşi în această ţară mare şi analfabetă, ea a fost verificată câteva decenii de-a rândul. Dar noua putere a observat-o şi a fost cuprinsă de îngrijorare.

  A sosit şi anul 1927. Unde s-a evaporat îneţelepciunea NEP-ului! S-a dovedit însă că întreg NEP-ul n-a fost decât o amăgeală cinică. Sunt lansate proiectele nereale şi smintite ale supra-industrializării galopante, sunt publicate planuri şi sarcini imposibile, în aceste condiţii ce trebuie să facă mintea colectivă a grupului de ingineri, aflat în conducerea Gosplanului şi a VSNH? Să se supună nebuniei? Să se dea la o parte? Pentru ei înşişi asta nu înseamnă nimic, pe hârtie poţi scrie tot felul de cifre, dar „tovarăşilor noştri, cu care lucrează practic, nu le va sta în putere să realizeze aceste sarcini”. Trebuie, va să zică, să se străduiască să modereze aceste planuri, să le regleze în mod raţional, sarcinile de plan exagerate să fie eliminate. Inginerii ar Trebui să aibă un Gosplan al lor pentru corectarea prostiei conducătorilor, şi -culmea ironiei – în interesul lor! Şi în interesul întregii industrii şi al poporului, fiindcă întotdeauna vor fi respinse hotărârile distrugătoare şi se vor recupera milioanele vărsate şi risipite pe jos. În vacarmul general dezlănţuit de susţinătorii cantităţii, ai planului şi supraplanului trebuie apărată „calitatea -sufletului tehnicii”, în spiritul acesta trebuie educaţi şi studenţii.

  Aceasta este ţesătura fină şi gingaşă a adevărului. Aşa cum a fost.

  Dar să expui aşa ceva cu glas tare în anul 1930 echivala cu punerea la zid!

  Iar pentru furia mulţimii era prea puţin, nu sărea în ochi!

  Iată de ce înţelegerea tacită şi salvatoare pentru întreaga ţară a inginerimii trebuie să fie machiată în culorile murdare ale diversiunii şi intervenţiei.

  Astfel în acest tablou intercalat ni s-a prezentat o viziune imaterială şi sterilă a adevărului. Munca regi/orală s-a dus pe apa sâmbetei, pe Fedotov l-a luat gura pe dinainte cu privire la nopţile nedormite în decursul celor opt luni de când fusese arestat; la nu ştiu ce lucrător important de la GPU, care i-a strâns mâna (?) recent (deci a fost o învoială? Jucaţi-vă rolurile, şi GPU-ul îşi va ţine făgăduiala?!). Iată însă că şi martorii, deşi rolurile lor sunt incomparabil mai mici, încep să se poticnească.

  Krilenko: Aţi participat la întâlnirile acestui grup?

  Martorul Kirpotenko: De două-trei ori, când s-au discutat problemele intervenţiei.

  Tocmai ce trebuie!

  Krilenko (încurajator}: Continuaţi!

  Kirpotenko (pauză): În afară de asta, eu nu ştiu nimic.

  Krâlenko îl îndeamnă, îi aduce aminte.

  Kirpotenko (timp): în afară de intervenţie, eu nu ştiu nimic (p. 354).

  Iar la o confruntare cu Kuprianov nici faptele nu concordau. Krâlenko s-a înfuriat şi a început să strige la deţinuţii grei de cap:

  — Atunci trebuie să faceţi astfel încât răspunsurile să fie identice! (p. 358).

  Iată însă că în antract, în culise, totul este readus la proporţiile standard. Toţi inculpaţii sunt din nou pe sfori şi aşteaptă să fie mânuiţi. Şi Krâlenko îi mânuieşte pe toţi opt deodată: iată, industriaşii din emigraţie au publicat un articol, în care se arată că n-au existat nici un fel de convorbiri cu Ramzin şi Laricev, şi ei n-au cunoştinţă de nici un „partid industrial”, iar depoziţiile martorilor au fost smulse mai degrabă prin schingiuiri. Deci, ce spuneţi dumneavoastră de asta…?

  Doamne, ce indignaţi sunt inculpaţii! Încălcând orice ordine, cer să li se permită să-şi expună punctul de vedere! Ce s-a ales oare din acel calm chinuit cu care, în urmă cu câteva zile, se umileau pe ei şi pe colegii lor?! Din ei ţâşneşte pur şi simplu indignarea la adresa emigranţilor! Ard de nerăbdare să Facă o declaraţie scrisă pentru ziare, declaraţia colectivă a inculpaţilor în apărarea metodelor GPU! (o adevărată podoabă, un briliant, nu-i aşa?)

  Ramzin: Că nu am fost supuşi torturilor şi schingiuirilor o dovedeşte îndeajuns prezenţa noastră aici!

  Ce rost ar avea torturile dacă nu te poţi prezenta la judecată!

  Fedotov: Şederea la închisoare mi-a folosit, şi nu numai mie… Eu mă simt chiar mai bine la închisoare decât în libertate.

  Ocikin: Şi eu, şi eu mă simt mai bine! ’.

  Krâlenko şi Vâşinski refuză această scrisoare colectivă datorită inimii lor nobile. Altfel ar fi scris-o! Ar fi semnat-o!

  Poate, însă, că mai există persoane care mai au îndoieli? Atunci tovarăşul Krâlenko le oferă din strălucirea logicii sale: „Dacă am admite măcar pentru o clipă că aceşti oameni nu spun adevărul, atunci de ce tocmai ei au fost arestaţi şi de ce aceşti oameni au început brusc să vorbească? (p. 452.)

  Iată ce înseamnă forţa gândirii! Nici în mii de ani, acuzatorii nu şi-ar fi dat seama că faptul însuşi al vinovăţiei adevereşte vinovăţia! Dacă inculpaţii ar fi nevinovaţi, de ce i-ar mai fi arestat? Dacă i-au arestat, înseamnă că sunt vinovaţi!

  Şi, într-adevăr, de ce au început să vorbească?

  „Chestiunea torturii o lăsăm la o parte!… Dar să punem întrebarea din punct de vedere psihologic: de ce mărturisesc? Iar eu întreb! A rândul meu: dar ce le-a mai rămas de făcut?” (p. 454.)

  Ce just! Câtă psihologie! Cei care aţi stat în această instituţie, aduceţi-vă aminte: ce mai rămânea de făcut…?

 

  (Ivanov-Razumnik scrie* că în 1938 a stat cu Krâlenko în aceeaşi celulă, la Butârki, şi locul lui Krâlenko era sub prici, îmi închipui foarte exact scena (treaba asta am făcut-o şi eu): acolo sunt nişte pricluri atât de joase, că numai pe burtă te poţi târî pe pardoseala de ciment murdară, dar un novice nu-şi dă seama imediat şi încearcă să se vâre în patru labe. Capul şi -l vâră, dar şezutul bombat rămâne afară. Cred că procurorului suprem i-a fost deosebit de greu să se adapteze, şi târtiţa lui încă destul de grasă rămânea în afară îndreptată în sus, spre gloria justiţiei sovietice. Ca un păcătos, îmi închipui cu o bucurie răutăcioasă acel şezut înţepenit între prici şi pardoseală şi, pe parcursul acestei lungi descrieri a proceselor asta mă linişteşte într-un fel.)

  Ba mai mult, dezvoltă procurorul, dacă lucrul acesta ar fi adevărat (despre torturi), atunci rămâne de neînţeles ce i-a silit pe toţi, în unanimitate, fără eschivări şi discuţii, să mărturisească în cor?… Unde puteau să realizeze această cârdăşie gigantică? Fiindcă în timpul anchetei n-au avut posibilitatea să comunice?!

 

  (Peste câteva pagini, un martor care a scăpat teafăr ne va povesti unde. J Acum este rândul cititorului să-mi explice mie, în ce constă această „faimoasă enigmă a proceselor de la Moscova din anii ’30” (la început „par-

  *Ivanov-Razunmik, închisori şi surghiunuri, Editura Cehov, New York. J 953.

  Tidul industrial” a stârnit mirare, apoi enigma s-a extins şi la procesele conducătorilor de partid)?

  Fiindcă nu era vorba de două mii care erau implicaţi şi n-au adus două-trei sute la proces, ci doar opt oameni. Să dirijezi un cor alcătuit din opt oameni nu este un lucru de neconceput. Iar de ales, Krâlenko putea alege din mii, şi a ales vreme de doi ani. Fiindcă nu s-a dat bătut. Palcinski a fost împuşcat (şi declarat post-mortem „conducător al Partidului industrial”, aşa este numit în depoziţii, deşi de la el n-a rămas nici un cuvinţel). Pe urmă au sperat să smulgă ce aveau nevoie de la Hrennikov, dar nici Hrcnnikov n-a cedat, şi într-o zi a apărut o notă tipărită cu petit: „Hrennikov a murit în timpul anchetei”. Să scrieţi pentru proşti cu petit, fiindcă noi ştim, noi vom scrie cu litere de-o şchioapă: SCHINGIUIT ÎN TIMPUL ANCHETEI! (Şi el a fost declarat post-mortem conducător al „Partidului industrial”. Dar măcar un singur fapt, cât de mic să fi rămas de la el, o singură mărturie în corul general. Nu există. Pentru că n-a făcut niciuna!) Şi brusc – o descoperire: Ramzin! Ce energie, ce dârzenie! Şi, ca să trăiască, este în stare de orice. Dar ce talent! A fost arestat la sfârşitul verii, chiar în ajunul procesului, şi nu numai că a intrat în rol, dar parcă el este cel care a scris piesa, şi stăpâneşte o mulţime de material conex, şi îţi serveşte totul cu eleganţă – orice nume şi orice fapt. Uneori manifestă o preţiozitate indolentă: „Activitatea Partidului industrial era atât de ramificată, încât nici chiar într-un proces de unsprezece zile nu ar fi posibil s-o elucidezi în toate amănuntele ei” (prin urmare: căutaţi, căutaţi mai departe!). „Sunt ferm convins că o mică pătură antisovietică s-a mai păstrat în cercurile inginereşti” (haideţi, mai luaţi, mai înhăţaţi!). Şi cât este de înzestrat: ştie că este o enigmă, şi enigma trebuie explicată cu artă. Şi, insensibil ca un lemn, găseşte brusc în el „trăsăturile caracteristice ale crimei ruseşti şi pentru a se purifica este nevoie de pocăinţa generală”.

  Ramzin a fost pe nedrept dat uitării. Cred că merita pe deplin să devină tipul trădătorului cinic şi cuceritor. Focul bengal al trădării! Nu era singurul în epocă, dar el se afla în primul plan.

  Care va să zică, toată dificultatea, pentru Krâlenko şi GPU, consta în a nu greşi la alegerea persoanelor. Dar riscul nu e mare: rebutul unei anchete poate fi trimis oricând în mormânt. Iar cei care au trecut şi prin ciur, şi prin dânnon – aceia trebuie tămăduiţi, hrăniţi şi apoi scoşi la proces!

  Atunci în ce constă enigma? Cum să-i prelucrezi? Uite aşa: vreţi să trăiţi? (Cel care nu vrea de dragul lui, vrea să trăiască de dragul copiilor, al nepoţilor.) Vă daţi seama că nu costă nimic să fiţi împuşcaţi fără măcar să ieşiţi din curtea GPU-ului? (Aşa este, fără îndoială. Iar cel care nu şi-a dat seama, acela va efectua o cură de slăbire la Lubianka.) Insă şi pentru noi şi pentru dumneavoastră va fi mai avantajos dacă veţi juca un anumit spectacol, al cărui text îl veţi scrie tot dumneavoastră, ca specialişti, iar noi, procurorii, îl vom studia şi ne vom strădui să memorăm termenii tehnici. (La proces, câteodată, Krâlenko se încurcă: osie de vagon, în loc de osie de locomotivă.) N-o să fie plăcut să vorbiţi, o să fie dezonorant, dar trebuie să suportaţi!

  Doar viaţa e mai preţioasă!

  — Dar ce garanţie avem că pe urmă n-o să ne împuşcaţi?

  — Păi de ce să ne răzbunăm pe dumneavoastră? Sunteţi nişte specialişti remarcabili şi nu sunteţi vinovaţi cu nimic, noi vă preţuim. Priviţi câte procese de diversiune, şi pe toţi care s-au comportat onorabil i-am lăsat în viaţă. (A-i cruţa pe inculpaţii docili din procesul precedent era o condiţie importantă pentru succesul procesului următor. Astfel, această speranţă se va transmite în lanţ până hăt la Zinoviev şi Kamenev.) însă trebuie să îndepliniţi toate condiţiile noastre, până la cea din urmă! Procesul trebuie să acţioneze în folosul societăţii socialiste!

  Şi inculpaţii îndeplinesc toate condiţiile…

  Toată fineţea opoziţiei intelectuale a inginerilor este prezentată de ei drept o diversiune murdară, accesibilă înţelegerii ultimului şcolar de la cursurile pentru lichidarea analfabetismului. (Dar încă nu exista sticla pisată, presărată în farfuriile muncitorilor! Asta încă nu fusese născocită de procuratură.)

  Apoi, motivul ideologic. S-au apucat de diversiuni? Asta din pricina ideologiei ostile; dar acum mărturisesc cu toţii? Tot din motive ideologice, subjugaţi (în închisoare) de imaginea fierbinte a furnalelor celui de al treilea an al Cincinalului! Deşi în ultimul cuvânt cer îndurare pentru viaţa lor, nu acest lucru este important pentru ei. (Fedotov: „Pentru noi nu există iertare! Acuzatorul are dreptate!”) Pentru aceşti inculpaţi ciudaţi, acum, în pragul morţii, lucrul cel mai important este să convingă poporul şi lumea întreagă de infailibilitatea şi clarviziunea guvernului sovietic. Ramzin, mai ales, cântă osanale „conştiinţei revoluţionare a maselor proletare şi a conducătorilor lor, care au izbutit să descopere căi incomensurabil mai sigure”, decât oamenii de ştiinţă, şi au calculat mult mai corect ritmurile economiei naţionale. Acum „am înţeles că trebuie să se facă un sal f, că trebuie să se ia cu asalt…” (p. 504) etc. Larâcev: „Uniunea Sovietică nu poate fi biruită de lumea capitalistă care şi-a trăit traiul”. Kalinnikov: „Dictatura proletariatului este o necesitate inevitabilă. Interesele poporului şi interesele Puterii Sovietice se contopesc într-o finalitate unică”. Fiindcă veni vorba, şi la sate „linia generală a partidului de lichidare a chiaburimii este justă”, în aşteptarea pedepsei, au destul timp să trăncănească… Şi prin gâtlejul intelectualilor, care au găsit de cuviinţă să se căiască, îşi găseşte loc să treacă şi următoarea profeţie: „Pe măsură ce societatea se dezvoltă, viaţa individuală trebuie să se restrângă… Voinţa colectivă este forma supremă” (p. 510).

  Mulţumită eforturilor comune ale celor opt au fost atinse toate obiectivele procesului:

  1. Toate neajunsurile din ţară, şi foametea, şi frigul, şi lipsa de îmbrăcăminte, şi haosul, şi prostiile evidente – sunt trecute pe seama inginerimii diversioniste,

  2. Poporul este speriat de o intervenţie iminentă şi este pregătit pentru noi jertfe.

  *Iată cum se vorbea la noi în 1930. Când Mao trecea drept un tinerel.

  3. Solidaritatea inginerească a luat sfârşit, întreaga intelectualitate este înfricoşată şi răzleţită.

  Şi ca să nu rămână nici un dubliu, acest obiectiv al procesului este rostit încă o dată răspicat de către Ramzin: „Vreau, ca rezultat al procesului de faţă al Partidului industrial, pe trecutul întunecat şi ruşinos al intelectualităţii întregi… Să se pună cruce o dată pentru totdeauna” (p. 49).

  La fel şi Laricev: „Această castă trebuie să fie nimicită… Inginerirnea nu este şi nu poate fi loială…!” (p. 508). Şi Ocikin: intclectualiatca „este ca o mâzgă, ea nu are, cum a spus acuzatorul public, coloană vertebrală… Proletariatul are un simţ incomensurabil superior” (p. 509). (întotdeauna cel mai important lucru al proletariatului este simţul… Totul trece prin nări.)

  Şi de ce aceşti oameni plini de zel să fie împuşcaţi…?

  La început, pentru cei principali, s-a pronunţat pedeapsa cu moartea, dar a fost numaidecât comutată în câte zece ani. (Şi a plecat Ramzin să aranjeze ţaraşka^4 termotehnică.)

  Astfel s-a scris decenii întregi, istoria intelectualităţii noastre – de la anatema din anul 1920 (cititorul îşi aminteşte: „nu este creierul naţiunii, ci căcat”, „aliatul generalilor negri”, „agentul năimit al imperialismului”) până la anatema anului 1930.

  Şi să ne mai mirăm’ că acest cuvânt, „intelectualitate”, s-a înrădăcinat la noi ca vorbă de ocară?

  Iată, deci, cum se fac procesele juridice publice! Gândirea scormonitoare a lui Stalin şi-a atins, în sfârşit, idealul. (Hitler şi Goebbels, aceşti neîndemî-nateci, vor fi invidioşi, ei se vor acoperi de ruşine cu incendierea Reichstagului…)

  Standardul a fost atins, şi de acum poate fi menţinut mulţi ani şi repetat în fiecare stagiune, cum va porunci Regizorul Principal. Principalul însă pofteşte să programeze următorul spectacol peste trei luni. Repetiţiile vor fi cam strânse, dar nu-i nimic. Priviţi şi ascultaţi! Doar la teatrul nostru! În premieră: PROCESUL BIROULUI UNIONAL AL MENŞEVICILOR (1-9 martie 1931). Sesiunea extraordianră a Tribunalului Suprem, preşedinte, nu se ştie de ce, Şvernik, ceilalţi sunt toţi la locurile lor: Antonovsaratovski, Krâlenko, Roghinski, adjunctul lui. Regia este sigură pe sine (şi nu mai este material tehnic, ci de partid, material obişnuit) şi a scos în scenă paisprezece inculpaţi.

  Şi totul a trecut liniştit, ba chiar năucitor de liniştit.

  Aveam atunci doisprezece ani, era al treilea an de când citeam cu atenţie toată politica din marele ziar „Izvestia”. Am citit rând cu rând stenogramele celor două procese, încă din procesul „Partidului industrial” inima de copil simţea redundanţa, minciuna, punerea în scenă, dar acolo exista măcar grandoarea decorurilor: intervenţia generală, paralizia întregii industrii, repartizarea portofoliilor ministeriale! La procesul menşevicilor au fost montate aceleaşi decoruri, dar mai decolorate, iar actorii rosteau replicile moale, şi spectacolul era plictisitor de te apuca somnul, o reproducere deprimantă, Lipsită de har. (Oare Stalin putea să simtă aşa ceva prin pielea lui de rinocer? Cum se explică faptul că a desfiinţat TKP şi câţiva ani n-au mai fost procese?) Ar fi anost să comentăm din nou după stenogramă. Sunt însă în posesia unei relatări proaspete, aparţinând unuia dintre inculpaţii principali la acest proces: Mihail Petrovici îakubovici, iar demersurile lui pentru reabilitare cu expunerea falsificărilor s-au strecurat la salvatorul nostru Samizdat şi acum oamenii citesc totul aşa cum s-a întâmplat*. V Reabilitarea i-a fost refuzată: procesul lor a intrat cu litere de aur în tablele legii istoriei noastre, nu se poate mişca nici o piatră ca nu cumva să se dărâme! Lui M. P. Îakubovici îi rămân antecedentele penale, dar, drept consolare, i s-a fixat o pensie personală pentru activitate revoluţionară! Câte monstruozităţi poţi întâlni pe la noi!

  Povestirea lui ne explică în mod concret întregul lanţ al proceselor de la Moscova din anii ’30.

  Cum s-a constituit acel inexistent „Birou Unional”? GPU-ul avea sarcină de plan: să demonstreze că menşevicii s-au strecurat cu abilitate şi au ocupat, în scopuri contararevoluţionare, multe posturi de stat importante. Situaţia reală nu coincidea cu această schemă: menşevicii adevăraţi nu ocupau nici un fel de posturi. Dar aceştia nici n-au ajuns la proces. (Spune lumea că V. K. Ikov făcea într-adevăr parte din biroul menşevieilor din Moscova, care lâncezea liniştit în ilegalitate şi nu avea nici un fel de activitate, dar că la proces nu s-a ştiut acest lucru, Ikov a trecut pe planul al doilea şi a primit opt ani.) GPU avea următoarea schemă: trebuia să fie doi de la VSNH, doi de la Comisariatul Poporului pentru Comerţ, doi de la Banca de Stat, unul de la Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi unul de la Gosplan. (Cât de anost şi lipsit de fantezie!) Astfel îi luau pe cei cu funcţii asemănătoare. Nimeni nu ştia exact dacă erau sau nu menşevici. S-a nimerit însă ca unii, într-adevăr, să nu fie câtuşi de puţin menşevici, dar li s-a ordonat să se considere menşevici. GPU-ul nu era deloc interesat de adevăratele convingeri politice ale acuzaţilor. Unii dintre ei nici nu se cunoşteau unul eu celălalt Au scormonit mult ca să găsească martori menşevici. (Ulterior, toţi martorii şi-au primit şi ei, negreşit, condamnările lor.)

  Unul dintre ei a fost Kuzma Antonovici Gvozdev, un om cu destin amar, acel Gvozdev care a fost preşedintele grupului de muncitori de pe lingă Comitetul Militar Industrial, pe care Revoluţia din Februarie mai întâi l-ci eliberat din închisoarea Krestî, iar mai târziu l-a făcut ministrul muncii. Gvozdev a devenit unul dintre mucenicii de termen lung ai Gulagului. Prima dată, cekiştii l-au reţinut în 1919, dar a izbutit să le scape (familia lui a fost ţinută multă vreme sub asediu, ca sub arest, iar copiilor nu li s-a permis să meargă la şcoală). Pe urmă ordinul de arestare i-a fost contramandat, dar în 1928 l-au ridicat definitiv, şi de atunci a stat în lagăr fără întrerupere până în lEJ57. În acel an s-a întors grav bolnav şi, curând, a murit.

  *Scrisoarea lui M. Iakubovici adresată Procurorului General al URSS, 1967 („Arhiva Samizdatului”, Munchen. Nr. AC 150).

  îndatoritor şi foarte locvace a compărut din nou, ca martor, Ramzin. Însă GPU-ul îşi punea toată nădejdea în inculpatul principal – Vladimir Gusta-vovici Groman (cunoscut membru, de tristă amintire, al Dumei de Stat) şi în provocatorul Petunin.

  Să -l prezentăm acum pe M. Lakubovici. Şi-a început foarte devreme cariera de revoluţionar, nici nu terminase liceul, în martie 1917 era preşedintele Sovietului deputaţilor din Smolensk. Sub imperiul convingerii (iar aceasta îl împingea mereu încotrova), era un orator de mare forţă. La congresul Frontului de Apus i-a numit în mod nesăbuit duşmani ai poporului pe acei ziarişti care chemau la continuarea războiului. Asta în aprilie 1917! Era cât pe-aci să fie dat jos de la tribună în baionete, s-a scuzat, şi numaidecât a făcut asemenea manevre în discursul său şi a captivat într-atât auditoriul, încât la slârşit i-a numit din nou pe acei ziarişti duşmani ai poporului, dar acum însoţit de aplauze furtunoase; a fost ales în delegaţia care urma să fie trimisă la Sovietul din Petrograd. Ajuns acolo, cu uşurinţa acelor vremuri, a fost cooptat în comisia militară a Sovietului din Petrograd, unde exercita o mare influenţă la numirea comisarilor de armată*, în final, a plecat el însuşi comisar de armată pe Frontul de Sud-Vest şi la Bericev l-a arestat personal pe Denikin (după rebeliunea lui Kornilov15) şi regreta foarte mult (chiar şi la proces) că nu l-au împuşcat pe Denikin atunci, pe loc.

  Avea privirea limpede, era întotdeauna foarte sincer şi cu totul subjugat de ideea lui, reală sau nereală, în partidul menşevicilor trecea drept tânăr, dar chiar şi era. Asta însă nu -l împiedica să propună conducerii, cu îndrăzneală şi înflăcărare, proiectele sale, ca, de pildă, cel din primăvara anului 1917: să se formeze un guvern social-democrat; sau cel din 1919: menşevicii să intre în Komintern. (Dan*6 şi ceilalţi respingeau de fiecare dată variantele lui), în iulie 1917 a suferit mult şi a socotit o greşeală fatală faptul că sovietul socialist din Petrograd a aprobat hotărârea Guvernului provizioriu de a chema trupele împotriva bolşevicilor, care ieşiseră cu arma în mână. Îndată după lovitura din octombrie, lakubovici a propus partidului său să-i sprijine întru totul pe bolşevici, şi prin participarea şi contribuţia lor să îmbunătăţească orânduirea de stat creată de aceştia. Până la urmă a fost afurisit de Martov17, iar în 1920 i-a părăsit definitiv pe menşevici, convingându-se că îi este cu neputinţă să-i îndrepte pe făgaşul bolşevismului.

  Am expus toate aceste amănunte să se înţeleagă clar că lakubovici, în tot timpul revoluţiei, n-a fost menşevic, ci bolşevic, unul dintre cei mai sinceri şi cu totul dezinteresat, în 1920 încă mai era comisar gubernial pentru aprovizionare la Smolensk (singurul ne-bolşevic), remarcat de Comisariatul Poporului pentru Aprovizionare ca fiind cel mai bun! (Dă asigurări că s-a descurcat fără detaşamente de represalii; nu ştiu; la proces a menţionat că a pus oprelişti.) în anii ’20 a fost redactorul şef al „Ziarului comercial”, dar a mai avut şi alte funcţii importante. L-au arestat în 1930, când, conform planu-

  *A nu se confunda cu colonelul lakubovici de la marele stat major, care, în acelaşi timp şi la aceleaşi adunări, reprezenta ministerul de război.

  lui elaborat de GPU, trebuiau ridicaţi toţi menşevicii care se „fofilaseră” în posturi de răspundere.

  Ca toţi ceilalţi a intrat pe mâna anchetatorilor-măcelari, şi aceştia i-au aplicat toată gama: şi carcera „de gheaţă”, şi carcera „de foc”, şi lovituri peste organele genitale. L-au schingiuit cu atâta bestialitate, încât lakubovici şi un alt cpinculpat, Abram Ghinzburg, ajunşi la disperare, şi-au tăiat venele. După vindecare nu i-au mai torturat şi nu i-au mai bătut, doar că au urmat doua săptămâni de nesomn. (Zice lakubovici: „Ah, de-aş putea să dorm! Nimic nu mi-ar mai trebui, nici conştiinţă, nici onoare…”) Apoi confruntările cu alţi inculpaţi, care au cedat şi te îndeamnă să „mărturiseşti”, să îndrugi nerozii. Chiar şi anchetatorul (Alexei Alexeevici Nasedkin): „Ştiu, ştiu că n-a fost nimic din toate astea! Dar aşa ni se cere!” într-o zi, când a fost chemat la anchetator, a găsit acolo un arestat epuizat de chinuri. Anchetatorul îi spune, rânjind: „Dumnealui este Moisei Isaevici Teitelbaum, vă roagă să -l primiţi în organizaţia dumneavoastră antisovietică. Discutaţi fără mine, în voie, eu plec.” Şi s-a dus. Într-adevăr Teitelbaum, a început să -l roage: „Tovarăşe lakubovici! Vă rog mult, primiţi-mă în Biroul Unional al Menşevicilor! Sunt învinuit că” am primit mită de la firme străine „, mă ameninţă cu împuşcarea. Dar mai bine să mor ca deţinut politic, decât de drept comun!” (Mai exact: i s-a promis că va fi cruţat ca politic? N-a greşit: a primit o condamnare de copil – cinci ani.) înseamnă că GPU-ul stătea foarte prost cu menşevicii dacă a ajuns să recruteze inculpaţi dintre voluntari!… (Pe Teitelbaum îl aştepta un rol important: legătura cu menşevicii din străinătate şi cu Internaţionala a doua! Dar conform înţelegerii -cinci ani, cinstit.) Cu avizul anchetatorului, lakubovici l-a primit pe Teitelbaum în Biroul Unional.

  A „înscris” şi pe alţii, care nici n-au cerut ca, de pildă, I. I. Rubin. Acesta, la confruntarea cu lakubovici, a izbutit să refuze. Pe urmă l-au interogat multă vreme, „I-au anchetat suplimentar” la izolatorul din Suzdal. Acolo s-a întâlnit în aceeaşi celulă cu lakubovici şi Scher, care depuseseră mărturie împotriva lui (iar când se întorcea în celulă de la carceră, ei H îngrijeau, îşi împărţeau alimentele cu el). Rubin l-a întrebat pe lakubovici: „Cum aţi putut născoci că eu aş fi membru al Biroului Unional?” Şi lakubovici i-a răspuns (un răspuns uluitor, în care găseai un secol de experienţă a intelectualităţii ruse): „Tot poporul suferă, trebuie să suferim şi noi intelectualii”.

  A fost însă în ancheta lui lakubovici şi un moment însufleţitor: l-a chemat la interogatoriu însuşi Krâlenko. După cum s-a văzut, ei se cunoşteau foarte bine, căci în aceiaşi ani ai „comunismului de război” (între două procese), în aceeaşi gubernie Smolensk, Krâlenko se ducea să întărească munca de strângere a cotelor obligatorii, şi chiar a dormit în aceeaşi cameră cu lakubovici. Şi iată ce i-a spus acum Krâlenko:

  — Mihail Petrovici, îţi spun deschis: eu te consider comunist! – (Asta l-a înviorat şi îmbărbătat foarte mult pe lakubovici.) – Nu mă îndoiesc de nevinovăţia dumitale. Dar datoria noastră, a amândurora, faţă de partid este să Ducem la bun sfârşit acest proces. – (Lui Krâlenko îi ordonase Stalin, iar lakuhovici s-a înfiorat şi a început să freamăte pentru idee, ca un armăsar înfocat, care se grăbeşte singur să-şi vâre capul în Mu.) – Vă rog să ajutaţi cu tot ce puteţi, să veniţi în întâmpinarea anchetei. La proces, în caz că apare vreo dificultate neprevăzută, în momentul cel mai complicat o să -l rog pe preşedinte să-ţi dea cuvântul.

  Î j i.

  Şi lakubovici a promis. Conştient de datoria sa – a promis. De bună seamă că o misiune de o asemenea răspundere nu-i dăduse Puterea Sovietică în toţi anii de serviciu.

  Cu câteva zile înainte de proces, în biroul anchetatorului principal, Dimitri Matveevici Dimitriev, a fost convocată prima şedinţă de organizare a Biroului Unional al menşevicilor: pentru a se pune de acord şi fiecare să-şi înţeleagă rolul cât mai bine. (Tot astfel şi-a ţinut şedinţele şi comitetul central al „Partidului industrial”! Iată unde „se puteau întâlni” inculpaţii, lucru de mirare pentru Krâlenko.) Dar aici era un asemenea ghiveci de minciuni, greu de memorat, pe care participanţii le încurcau, şi a fost nevoie de încă o întâlnire.

  Cu ce sentiment s-a prezentat lakubovici la proces? Pentru toate chinurile îndurate, pentru toate minciunile îndesate în pieptul lui – să stârnească la proces un scandal mondial? Da, dar:

  1. Asta ar fi o lovitură în spatele Puterii Sovitice! Asta ar însemna negarea teiului pentru care lakubovici trăieşte, a acelei căi prin care ci s-a smuls din menşevismul greşit şi s-a înrolat în bolşevismul corect;

  2. După un astfel de scandal, nu -l vor lăsa să moară, îl vor tortura din nou, acum drept răzbunare, îl vor aduce în stare de nebunie, şi aşa trupul îi este istovit de torturi. Pentru această nouă serie de schingiuiri – unde ar putea să găsească sprijin moral? De unde să mai i-a curaj?

 

  (Am scris aceste argumente sub impresia proaspătă a cuvintelor pline de ardoare: un caz foarte rar de a obţine, într-un fel, o explicaţie „postumă” a unui participant la un asemenea proces. Găsesc că asta este la fel ca şi când Buharin sau Râkov ne-ar explica motivul enigmaticei lor supuşenii în cursul procesului: aceeaşi sinceritate, acelaşi devotament faţă de partid, aceeaşi slăbiciune omenească, aceeaşi lipsă de suport moral pentru a lupta. Şi asta din cauza lipsei unei poziţii proprii.)

  ? Şi la proces, lakubovici nu numai că a repetat cuminte rumegătura de minciuni cenuşii, mai sus de care nu se ridica nici fantezia lui Stalin, nici a calfelor lui, nici a inculpaţilor schingiuiţi. Şi a interpretat cu multă însufleţire rolul, aşa cum îi făgăduise lui Krâlenko.

  Aşa-numita Delegaţie a menşevicilor din străinătate (de fapt – elita comitetului lor central) a publicat în „Vorwărts” 18 un articol prin care se delimita de inculpaţi. Scriau că aceasta este cea mai ruşinoasă comedie judiciară, edificată pe depoziţiile unor provocatori şi ale unor acuzaţi nenorociţi, siliţi prin teroare să facă astfel de mărturisiri. Că majoritatea zdrobitoare a inculpaţilor a ieşit din partid de peste zece ani şi nu s-au reîntors niciodată în rândurile Lui. Şi că sumele de bani care s-au vehiculat la proces sunt ridicol de exagerate – de atâţia bani nici întreg partidul n-a dispus vreodată.

  Şi Krâlenko, după ce a citit articolul, l-a rugat pe Şvernik să dea cuvântul inculpaţilor (ca şi la „Partidul industrial”, sforile erau trase toate deodată). Toţi au luat cuvântul. Şi toţi au apărat metodele GPU-ului împotriva comitetului central menşevic…

  Dar ce îşi aminteşte acum lakubovici despre acel „răspuns” al său, precum şi despre ultimul său cuvânt? Că nu a vorbit câtuşi de puţin conform promisiunii făcute lui Krâlenko, că nu a fost cuprins doar de însufleţire, dar că a fost luat, precum o aşchie, de valul iritării şi al elocinţei. Iritare – pe cine? El, care a cunoscut tortura, şi-a tăiat venele şi nu o dată a văzut moartea cu ochii, clocotea acum de indignare nu împotriva procurorului, nici împotriva GPU-ului! Nu! Împotriva Delegaţiei menşevicilor din străinătate! Iată permutarea polilor psihologici! Având siguranţa şi confortul asigurate (şi cea mai mizerabilă emigraţie este, desigur, confort în comparaţie cu Lubianka), ei, cei de acolo, lipsiţi de scrupule şi plini de sine, cum au putut să nu-i compătimească pe aceştia pentru chinurile şi suferinţele lor? (A rezultat un răspuns impresionant, organizatorii procesului triumfau.)

  Chiar când povestea, în 1967, lakubovici tremura de mânie împotriva Delegaţiei din străinătate, pentru că s-au dezis şi au trădat revoluţia socialistă, cum le-a reproşat încă din 1917.

  Când am avut această convorbire nu eram în posesia stenogramei procesului. Mai târziu am făcut rost de ea şi am citit-o: la proces, el a declarat sus şi tare că Delegaţia din străinătate, din însărcinarea Internaţionalei a Doua, le dădea directive să săvârşească acte de diversiune! Şi acum îşi vărsa focul pe ei. Menşevicii din străinătate au scris nu lipsiţi de scrupule şi nici plini de sine, ci, dimpotrivă, compătimeau nefericitele victime ale procesului, însă menţionau că acestea nu mai sunt de mult menşevici – ăsta-i adevărul. Şi pentru ce se mânia atât de stăruitor lakubovici? Şi cum ar fi putut menşevicii din străinătate să nu îi lase pe inculpaţi în voia soartei?

  Ne place să ne supărăm pe cei care nu pot răspunde, pe cei mai slabi. Asta este în firea omului. Şi argumentele, se pare, dau năvală să ateste cu abilitate că avem dreptate.

  În rechizitoriul său, Krâlenko a spus că lakubovici este un fanatic al ideii contrarevoluţionare, drept pentru care cere – pedeapsa cu moartea!

  Şi lakubovici doar atunci a simţit în colţul ochilor o lacrimă de recunoştinţă, dar până în ziua de azi, după ce s-a târât prin numeroase lagăre şi închisori, chiar şi astăzi îi este recunoscător lui Krâlenko, pentru că nu l-a umilit, nu l-a insultat şi nu l-a batjocorit pe banca acuzaţilor, ci l-a numit pe drept fanatic (chit că al unei idei contrare) şi a cerut simpla şi nobila pedeapsă cu moartea care curmă toate suferinţele. Lakubovici însuşi, rostindu-şi ultimul cuvânt, a fost de acord: crimele pe care le-am recunoscut (el dă o mare importanţă acestei expresii reuşite „pe care le-am recunoscut” – cel care pricepe trebuie să subînţeleagă: dar pe care nu le-am săvârşit eu!) sunt vrednice de pedeapsa capitală, şi eu nu cer îndurare! Nu cer să-mi lăsaţi Viaţa! (Alături, pe bancă, Groman a intrat în panică: „Sunteţi nebun! Nu aveţi dreptul să procedaţi astfel faţă de tovarăşi!”)

  Nu-i aşa că este o descoperire pentru procuratură? *

  Şi nu îşi găsesc aici explicaţia procesele din perioada anilor 1936-1938?

  Şi oare nu din exemplul acestui proces a înţeles Stalin şi a avut siguranţa că şi pe duşmanii săi principali, palavragii, îi va putea aduna pe toţi la un loc şi nu-i va fi greu să realizeze un spectacol asemănător?

  * îl rog pe cititorul îngăduitor să mă ierte. Până acum pana mea a alergat neînfricată pe hârtie, inima nu mi s-a strâns, şi noi am alunecat fără grijă, deoarece toţi aceşti cincisprezece ani ne-am aflat sub protecţia sigură când a spiritului revoluţionar legal, când a legalităţii revoluţionare. Mai departe însă va fi dureros: cum prea bine ştie cititorul, cum de zeci de ori ni s-a explicat, începând din perioada lui Hruşciov, „aproximativ din anul 1934 a început încălcarea normelor leniniste ale legalităţii”.

  Aşadar cum să pătrundem în această genune a ilegalităţii? Cum să înaintăm prin acest puhoi de amărăciune?

  De altfel, datorită celebrităţii numelor inculpaţilor aceste procese, care vor urma, s-au aflat sub ochii întregii lumi. Ele n-au scăpat din centrul atenţiei, despre ele s-a scris, au fost comentate. Şi vor mai fi comentate. Noi ne vom referi puţin doar la enigmele acestor procese.

  Să facem o menţiune, nu prea mare: rezumatele publicate ale stenogramelor nu coincid pe deplin cu cele spuse la procese: Un scriitor, care a avut permis de intrare laolaltă cu publicul selectat, a făcut nişte însemnări fugare şi apoi s-a convins de aceste neconcordanţe. Toţi corespondenţii au observat şi întâmplarea cu Krestinski19, când a fost nevoie de o pauză, pentru a -l reintroduce pe făgaşul depoziţiilor stabilite. (Eu îmi închipui că înainte de proces se alcătuia un tabel în cazul unor eventuale accidente: coloana întâi – numele inculpatului, coloana a doua – ce măsură să fie folosită în pauză, dacă în timpul procesului se abate de la textul stabilit, coloana a treia – numele ce-kistului care răspunde de aplicare măsurii. Şi dacă Krestinski s-a poticnit brusc, se ştie cine va da fuga la el şi ce are de făcut.) însă inexactităţile stenogramei nu schimbă şi nu scuză tabloul. Lumea a vizionat cu uimire trei piese la rând, trei spectacole ample şi scumpe, în care marii conducători ai neînfricatului partid comunist, ce zguduise şi neliniştise întreaga lume, acum arătau ca nişte ţapi anosti şi supuşi, care behăiau tot ce li se poruncise, scuipau pe ei înşişi şi se umileau pe sine şi convingerile lor, şi recunoşteau crime pe care nicicum nu le puteau săvârşi.

  *Şi acest destin fatal, de a-i ajuta în mod sincer şi nesiliţi de nimeni pe călăii noştri, l-a încercat încă o dată pe lakubovici, acum bătrân, în 1974: în casa invalizilor din Karaganda au venit nişte cekişti, care au obţinut de la el o convorbire, un articol şi chiar un discurs filmat împotriva Arhipelagului. Dar, având şi ei restricţiile lor, cekiştii nu au făcut mare vâlvă cu ele, pentru că lakubovici rămăsese o figură nedorită. Cu toate acestea, şi în 1978 l-au implicat în minciunile lansate contra mea. (Notă din 1978.)

  Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istorie, care nu dă nimic uitării. Asta uimea mai cu seamă prin contrast cu recentul proces al lui Dimitrov de la Leip/ig: ca un leu înfuriat răspundea Dimitrov judecătorilor nazişti, iar aici, tovarăşii lui din aceeaşi cohortă neclintită, în faţa căreia tremura lumea întreagă, şi cei mai mari dintre ei, care erau numiţi „garda lui Lenin”, apăreau acum în faţa tribunalului cu pantalonii uzi de propria urină.

  Cu toate că de atunci multe par a se fi clarificat (în mod remarcabil de Arthur Koestler), totuşi enigma continuă să aibă căutare.

  S-a scris de o licoare tibetană care anihilează voinţa, de folosirea hipnozei. Dacă vrem să ne lămurim, nu trebuie să respingem nimic diriştoate acestea: dacă toate aceste mijloace s-au aflat în mâinile NKVD-ului, ar fi de neînţeles ce norme morale puteau să-i împiedice să le aplice? De ce n-ar fi recurs la slăbirea şi tulburarea voinţei? Este cunoscut faptul că, în anii ’20, marii hipnotizatori au abandonat spectacolele şi turneele şi au trecut în serviciul GPU-ului. Se ştie cu certitudine că în anii ’30, pe lângă NKVD funcţiona o şcoală de hipnotizatori. Soţia lui Kamenev a obţinut aprobarea să-şi viziteze soţul chiar în ajunul procesului şi l-a găsit într-o stare de totală apatie, parcă nu era el însuşi. (A izbutit să povestească înainte de a fi ea însăşi arestată.)

  De ce însă pe Palcinski ori pe Hrennikov nu i-au frânt nici cu licoare tibetană, nici prin hipnoză?

  Nu, aici n-o poţi scoate la capăt fără o explicaţie superioară, de factură psihologică.

  Nedumereşte în mod deosebit faptul că toţi erau vechi revoluţionari, care n-au tremurat în camerele de tortură ţariste, erau luptători încercaţi, căliţi în foc şi aşa mai departe. Dar aici se face o greşeală simplă. Ei nu erau acei vechi revoluţionari, această glorie şi-au însuşit-o prin moştenire, prin învecinare, de la narodnici, eseri şi anarhişti. Aceia, aruncătorii de bombe şi conspiratorii, au cunoscut ocna, au cunoscut condamnările şi soroacele, dar o anchetă veritabilă, neîndurătoare, n^au cunoscut nici ei (pentru că în Rusia’ pur şi simplu nu exista aşa ceva), însă aceştia n-au cunoscut nici ancheta, nici condamnările cu soroacele lor. Bolşevicii n-au avut parte nici de „camere de tortură” speciale, nici de vreun Sahalin, nici de ocnele speciale din lakuţia Se ştie că Dzerjinski a dus-o cel mai greu dintre toţi, că toată viaţa şi-a petre-cut-o prin închisori. După criteriile noastre, n-a făcut decât să execute un soroc normal de zece ani, un simplu cervoneţ, ca orice colhoznic din zilele noastre; este adevărat că dintre acei zece ani, trei i-a făcut în centrala ocnei, dar nici asta nu era ceva nemaivăzut.

  Conducătorii partidului, pe care ni i-au arătat la procesele din anii 1936-1938, în trecutul lor revoluţionar, aveau la activ doar detenţii scurte şi uşoare, exiluri de scurtă durată, iar ocna nici nu au mirosit-o. Buharin a suferit multe arestări mărunte, dar cu totul neserioase; de bună seamă că nicăieri n-a stat un an întreg, ceva-ceva a stat în exilul de lângă Onega*. Kamenev, cu lunga lui activitate agitatorică şi călătoriile prin toate oraşele

  *Toate datele de aici au fost extrase din volumul al 41-lea al Dicţionarului enciclopedic „Granat”. În care sunt adunate autobiografiile sau schiţele biografice ale liderilor RKP (b).

  Rusiei, a stat doi ani la închisoare şi unul şi jumătate în exil. Noi, puştanii de şaisprezece ani, primeam dintr-odată cinci ani. Zinoviev – te-apucă râsul!

  — N-a făcut nici măcar trei luni de închisoare! N-a avut nici o condamnare! În comparaţie cu indigenii de rând ai Arhipelagului nostru ei sunt nişte prunci, ei n-au ştiut ce-i închisoarea. Râkov şi I. N. Smirnov20 au Ibst arestaţi de câteva ori, au stat vreo cinci ani, dar stagiile lor au trecut destul de uşor, din toate exilurile au fugit fără complicaţii ori au fost amnistiaţi, înainte de a ajunge la Lubianka, în general ei nu aveau idee ce înseamnă o închisoare adevărată, nici cleştii unei anchete nedrepte. (Nu există temeluri să presupunem că Troţla, dacă nimerea în aceşti cleşti, s-ar fi comportat mai puţin umilitor, că osatura lui vitală s-ar fi dovedit mai rezistentă: nu avea cum. Şi el a cunoscut doar închisori uşoare, nici o anchetă serioasă şi doar doi ani de surghiun în Ust-Kut. Groaza pe care o inspira Troţki ca preşedinte al Consiliului militar revoluţionar nu -l costase prea scump şi nu-i conferă fermitate autentică: cine a trimis nenumăraţi oameni la moarte îşi pierde curajul când e vorba de propria-i moarte! Fermitatea din primul caz nu are nici o legătură cu fermitatea din cazul al doilea.) Radek era un provocator (şi n-a fost singurul pe parcursul acestor trei procese!). Cât despre lagoda, acesta nu era decât un criminal de drept comun inveterat.

 

  (Acest ucigaş de milioane de oameni nu putea concepe că Asasinul Suprem n-ar fi găsit în inima lui, în ultima clipă, un sentiment de solidaritate. Ca şi când Stalin s-ar fi aflat acolo, în sală, lagoda i-a cerut stăruitor cruţare, adresându-i-se direct lui: „Mă adresez Dumnevoastră! Pentru Dumneavoastră eu am construit două canale grandioase…!” Şi cineva care asista povesteşte că în clipa aceea, în spatele ferestruicii de la etajul întâi al sălii, ca după o perdea de muselină, în amurg, s-a aprins un chibrit şi, vreme de câteva clipe, s-a zărit umbra unei pipe.

  — Cel care a fost în Bahcisarai îşi aminteşte, „poate, această distracţie orientală! În sala de şedinţe a consiliului de stat, la nivelul etajului întâi, se înşiruie nişte ferestre acoperite cu foi de tablă în care au fost perforate mici găuri. Dincolo de ele se află o galerie neluminată. Din sală nu poţi să-ţi dai seama niciodată dacă acolo se află cineva sau nu. Hanul este nevăzut, dar şedinţa consiliului se desfăşopară ca şi cum el ar fi prezent. Cunoscând caracterul tipic oriental al lui Stalin, sunt foarte sigur că el a urmărit comediile din Sala Octombrie. Nu pot să admit că el şi-ar fi refuzat acest spectacol, această desfătare.)

  Toată nedumerirea noastră este legată de credinţa în caracterul neobişnuit al acestor oameni. Când este vorba de un proces-verbal obişnuit, făcut la ancheta unui om de rând, noi nu ne întrebăm, făcând din asta o enigmă: de ce a spus acolo atâtea lucruri rele despre sine şi despre alţii? Acceptăm asta ca pe un lucru de la sine înţeles: omul e slab, omul cedează, lată însă că pe Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov, I. N. Smirnov îi considerăm anticipat supraoameni, şi, de fapt, de aici apare nedumerirea noastră.

  Este adevărat că aici regizorii spectacolului întâmpină mai multe dificultăţi în alegerea interpreţilor decât în procesele anterioare ale inginerilor: acolo au ales din patruzeci de poloboace, aici, însă, trupa e mică, pe interpreţii principali îi cunoaşte toată lumea, şi publicul doreşte să joace ei şi nu altcineva.

  Şi totuşi a fost o selecţie! Cei mai clarvăzători şi mai neşovăielnici dintre cei sortiţi pieirii nici măcar nu s-au lăsat prinşi, şi-au pus capăt zilelor înainte de a fi arestaţi (Skrâpnik21, Tomski22, Gamarnik2-5). S-au lăsat arestaţi cei care au vrut să trăiască. Iar din cel care vrea să trăiască poţi să răsuceşti frân-ghii! Dintre aceştia însă unii s-au comportat altfel la anchetă, s-au dezmeticit, s-au opus cu îndârjire şi au pierit neştiuţi de nimeni, dar nedezonoraţi. Te întrebi de ce nu i-au judecat în procese publice pe Şliapnikov, Rudzutak, Postâşev25, Enukidze26, Ciubăr27, Kosior2*ba chiar pe însuşi Krâlenko, deşi numele lor a fost o podoabă pentru proces.

  I-au expus pe cei mai obedienţi! Totuşi, a existat o selecţie!

  Selecţia a fost restrânsă, în schimb Regizorul cel mustăcios îi cunoaşte bine pe fiecare. Ştia, în general, că erau nişte bisciniei, dar cunoştea şi slăbiciunile fiecăruia în parte, în aceasta consta excepţionala, dar şi tenebroasa lui calitate, linia principală a psihologiei lui şi realizarea vieţii sale: în a discerne slăbiciunile oamenilor la nivelul de jos al existenţei.

  Şi pe acela care din depărtarea timpului apare drept spiritul cel mai elevat şi mai luminos dintre liderii dezonoraţi şi împuşcaţi (şi căruia, de bună seamă, i-a dedicat Koestler lucrarea lui talentată), N. I. Buharin, pe el tot la nivelul de jos, unde se contopeşte omul cu pământul, Stalin l-a cunoscut de parcă ar fi văzut printr-însul, şi l-a ţinut ca într-o menghină de moarte, fără scăpare, şi se juca precum eu un şoarece, slobozindu -l câte puţin. Buharin a scris cuvânt cu cuvânt toată constituţia noastră în vigoare (ne-în-vigoare,) o constituţie care suna atât de frumos la ureche; acolo sus, aproape de nori, el zbura şi credea că l-a păcălit pe Koba29: i-a strecurat o constituţie care îl va determina pe acesta să-şi îmblânzească dictatura. Iar el se afla deja în gura leului!

  Buharin nu-i agrea pe Kamenev şi Zinoviev, şi încă de când au fost judecaţi prima dată, după asasinarea lui Kirov, s-a exprimat faţă de nişte apropiaţi: „Nu trebuie să vă mire! Ar fi în stare. Poate că a fost ceva…” (Formula clasică a micilor burghezi din acei ani: „Probabil că a fost ceva. La noi nu se arestează degeaba”. Asta o spune în 1935 primul teoretician al partidului.) Când s-a judecat cel de al doilea proces Kamenev-Zinoviev, în vara lui 1936, el se afla în Tian-Şan, la vânătoare. N-a ştiut nimic. Coborând din munţi în Frunze30 a citit despre condamnarea celor doi la moarte şi articolele din ziare din care reieşea ce depoziţii nimicitoare au făcut la adresa lui Buharin. Credeţi că s-a repezit să oprească executarea? A adresat partidului o proclamaţie, arătând că se petrece ceva monstruos? Nu, doar a trimis o telegramă lui Koba: să oprească împuşcarea lui Kamenev şi Zinoviev pentru ca… Buharin să fie confruntat cu ei şi să se justifice.

  Târziu! Lui Koba îi erau prea de ajuns procesele verbale, la ce bun confruntări cu oameni vii?

  Totuşi încă multă vreme nu s-au atins de Buharin. Pierduse „Izvestia”, întreaga activitate, locul în partid, şi, în locuinţa sa de la Kremlin, în Palatul distracţiilor al lui Petru, a trăit o jumătate de an ca la închisoare. (De altfel, în Toamnă, a plecat la vilă, iar santinelele de la Kremlin l-au salutat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.) Nu venea nimeni în vizită, nu -l suna nimeni la telefon. Şi toate lunile acestea a scris la nesfârşit scrisori: „Dragă Koba! Dragă Koba! Dragă Koba!”, care au rămas fără nici un răspuns.

  El încă mai căuta un contact cordial cu Stalin!

  Iar dragul Koba, mijindu-şi ochii, făcea repetiţii… De mulţi ani Koba făcuse probele rolurilor şi ştia că Buharcik şi -l va juca pe al său la perfecţie. Căci deja îşi renegase adepţii şi elevii arestaţi şi deportaţi (de altfel, puţini), suportase nimicirea lor*. El a suportat nimicirea şi defăimarea propriei linii de gândire, care nici nu se născuse pe de-a-ntregul. Iar acum, încă redactor-şef la „Izvestia”, încă membru supleant al Biroului Politic, a suportat execuţia lui Kamencv şi Zinoviev ca fiind legitimă. Nu şi-a arătat indignarea nici în gura mare, nici în şoaptă. Toate acestea erau probe, încercări ale rolului!

  Şi încă mai înainte, demult, când Stalin îl ’ameninţa că îl va exclude din partid (şi pe toţi ceilalţi, fiecare la rândul său), Buharin (şi ei toţi) s-a dezis de convingerile sale numai să rămână în partid! Aceasta a fost tot o probă de rol! Dacă astfel se comportă când încă sunt în libertate, încă sunt în culmea puterii şi se bucură de respect, atunci când corpul, mâncarea şi somnul lor se vor afla în mâinile sufleorului de la Lubianka, ei se vor supune, fără nici o abatere, textului dramei.

  Şi în aceste luni dinaintea arestării, care era cea mai mare temere a lui Buharin? Se ştie cu certitudine: teama de a fi exclus din Partid! De a-şi pierde Partidul! De a trăi în afara Partidului! Pe această coardă (a lor a tuturor!) cânta excelent dragul Koba, din clipa când el însuşi devenise partidul. Buharin (şi ei toţi) nu avea un punct de vedere propriu, ei nu aveau o ideologie proprie de opoziţie pe baza căreia puteau să se separe, să se consolideze. Stalin le-a demascat opoziţia înainte ca ei să devină opoziţie, şi astfel i-a lipsit de orice tărie. Şi ei şi-au concentrat toate eforturile ca să se menţină în Partid. Şi în acelaşi timp să nu aducă prejudicii Partidului!

  Prea multe cerinţe pentru a fi independent!

  Buharin, de fapt, fusese distribuit în rolul principal, şi nimic nu trebuia tratat cu superficialitate ori scăpat din vedere în munca Regizorului cu el, în acţiunea timpului şi în felul în care el îşi însuşea rolul. Chiar şi călătoria în Europa din iarna trecută pentru manuscrisele lui Marx era nu numai aparent necesară pentru reţeaua de acuzaţii cu privire la relaţiile stabilite, dar libertatea fără scop a vieţii de turneu prezicea şi mai implacabil revenirea pe scena principală. Şi acum, sub norii negri ai acuzaţiilor, nu faptul că de atâta vreme nu fusese arestat, lâncezeala istovitoare de acasă, toate acestea distrugeau mai bine voinţa victoriei decât presiunea directă a Lubiankăi. (Dar va avea parte şi de ea – un an.) într-o zi Buharin a fost chemat de Kaganovici, care, în prezenţa unor cekişti cu funcţii importante, i-a aranjat o confruntare cu Sokolnikov31. Acela a făcut depoziţii privind „Centrul de dreapta paralel” (adică paralel cu cel troţkist), privind activitatea clandestină a lui. Buharin. Kaganovici a condus

  *Doar pe Efim Zeitlin l-a apărat, dar nu pentru multă vreme.

  Interogatoriul foarte energic, pe urmă a ordonat să fie luat Sokolnikov şi i-a spus prieteneşte lui Buharin: „Curva asta!… A spus numai minciuni”.

  Însă ziarele continuau să publice indignarea maselor. Buharin a sunat la Comitetul Central. Buharin a scris scrisori: „Dragă Koba…!” cu rugămintea de a -l dezvinovăţi în mod public. Atunci a fost publicată o declaraţie confuză a procuraturii: „Pentru acuzarea lui Buharin nu s-au găsit probe obiective”.

  În toamnă l-a sunat Radek, propunându-i să se întâlnească. Buharin s-a eschivat: suntem amândoi acuzaţi, de ce să mai atragem alte bănuieli? Dar vilele lor se învecinau, şi într-o seară Radek şi-a făcut apariţia: „Orice aş spune cu pe urmă, să ştii că nu sunt vinovat cu nimic. De altfel, tu vei scăpa teafăr: tu n-ai avut legături cu troţkiştii”.

  Şi Buharin a crezut că va scăpa teafăr, că nu va fi exclus din partid, asta ar fi fost monstruos! Pe troţkişti nu i-a avut niciodată la inimă: iată, s-au pus în afara partidului şi ce a ieşit? Dar trebuie să ne ţinem înpreună, dacă e să facem greşeli – să le facem împreună.

  La demonstraţia de 7 Noiembrie (despărţirea lui de Piaţa Roşie), folosind legitimaţia de la ziar, a urcat împreună cu soţia la tribuna oaspeţilor. Pe neaşteptate spre el s-a îndreptat un soldat înarmat. I-a sărit inima din piept! Aici? Într-un asemenea moment?… Nu, soldatul duce mâna la chipiu: „Tovarăşul Stalin se miră de ce sunteţi aici! Vă roagă să vă ocupaţi locul de la Mausoleu”.

  Uite aşa, de la cald la rece, l-au purtat o jumătate de an. La 5 decembrie, în triumf şi entuziasm, a fost adoptată constituţia lui Buharin, dar au botezat-o pentru vecie „stalinistă”. La plenara din decembrie a Comitetului Central l-au adus pe Piatakov fără dinţi, aproape de nerecunoscut, în spatele lui stăteau cekiştii muţi (oamenii lui lagoda; îagoda era şi el verificat şi pregătit pentru rol). Piatakov a făcut cele mai mârşave depoziţii împotriva lui Buharin şi Râkov, aflaţi chiar acolo, printre lideri. Ordjonikidze a dus mâna la ureche (el nu auzea bine): „Spuneţi, dumneavoastră faceţi aceste depoziţii de bunăvoie?” (Formidabilă remarcă! Va primi şi Ordjonikidze un glonţ!) „Absolut de bunăvoie”, a răspuns Piatakov, clătinându-se. În pauză, Râkov i-a spus lui Buharin: „Tomski a avut tărie, încă din august a înţeles şi a pus punct. Iar noi doi, proştii, am rămas să trăim.”

  Au luat cuvântul, blamând eu vehemenţă, Kaganovici (ah, cât de mult ar f i vrut să creadă în nevinovăţia lui Buharin! Dar…) şi Moloţov. Dar Stalin! Vai, ce inimă largă! Şi ce recunoscător! „Eu consider totuşi că vina lui Buharin n-a fost dovedită. Râkov poate că e vinovat, dar Buharin nu.” (împotriva dorinţei lui, cineva îl acu/a pe Buharin!)

  De la cald la rece. Aşa se mânuieşte voinţa… Aşa se intră în rolul eroului pierdut.

  Au început să-i aducă acasă, fără întrerupere, procesele-verbale de la interogatorii: ale foştilor studenţi de la Institutul Profesoratului Roşu32, al lui Radek, ale tuturor celorlalţi, şi toţi aduceau probe zdrobitoare ale cruntei trădări de care se făcea vinovat Buharin. I le aduceau acasă nu ca unui acuzat, o nu! Ca unui membru al Comitetului Central, doar pentru informare… , „_ Cel mai adesea, când primea materiale noi, Buharin îi spunea soţiei sale de douăzeci şi doi de ani, care în primăvară tocmai îi născuse un băiat:” Citeşte tu, eu nu pot!”, iar el îşi vâra capul sub pernă. Avea în casă două revolvere (îi dăduse destul timp Stalin!), dar nu şi-a pus capăt zilelor. „t Oare nu intrase în rolul ce i se hărăzise…?

  Şi s-a mai ţinut un proces public, şi au mai împuşcat o serie… Dar pe Buharin îl cruţau, pe Buharin nu -l arestau…

  La începutul lui februarie 1937, a hotărât să declare greva foamei la domiciliu: voia astfel să determine Comitetul Central să analizeze situaţia lui şi să-i ridice acuzaţiile, în acest sens i-a scris o scrisoare Dragului Koba, respectându-şi în mod cinstit cuvântul. Atunci a fost convocată plenara Comitetului Centralcu următoarea ordine de zi: 1. Crimele Centrului de Dreapta. 2. Conduita antipartinică a tovarăşului Buharin, exprimată prin greva foamei.

  Şi atunci Buharin a fost cuprins de îndoială: poate că, într-adevăr, a supărat Partidul cu ceva?… S-a târât la Plenară nebărbierit, scofâlcit la faţă, arătând deja a deţinut… – „Ce ţi-a trecut prin cap?” l-a întrebat prietenos Dragul Koba. – „Păi cum, când mi se aduc astfel de acuzaţii? Intenţionează să mă excludă din partid…” Stalin s-a strâmbat la auzul unei asemenea absurdităţi: „Vezi-ţi de treabă, nimeni n-o să te excludă din partid!”

  Şi Buharin a crezut, s-a înviorat, şi-a făcut autocritica în faţa Plenarei şi a declarat că încetează greva foamei. (Acasă „Taie-mi salam! Koba a spus că n-or să mă excludă!”) Dar în timpul Plenarei, Kaganovici şi Molotov (ce obraznici, nu ţin seama de părerea lui Stalin!)* l-au numit pe Buharin năimit fascist şi au cerut să fie împuşcat! Şi din nou pe Buharin l-a cuprins deznădejdea, şi în ultimele sale zile s-a apucat să compună „scrisoarea către viitorul Comitet Central”, învăţată pe de rost şi păstrată în felul acesta, recent a devenit cunoscută lumii întregi. Insă nu l-a impresionat. (Nici pe „viitorul Comitet Central”. Şi ce adresă valoroasă! Comitetul Central – mai presus de el nu există altă autoritate morală.) Căci ce a hotărât acest ^teoretician spiritual şi strălucit să lase posterităţii prin ultimele sale cuvinte? Încă un strigăt de a fi reintegrat în partid (cu câtă dezonoare va plăti el pentru acest devotament!). Şi încă o asigurare că „aprobă întru totul” tot ceea ce s-a petrecut înainte de 1937, inclusiv. Deci nu numai procesele batjocoritoare de mai înainte, ci şi toate valurile pestilenţiale ale marii noastre canalizări penitenciare!

  Această recunoaştere îl fac demn să plonjeze în ele…

  În sfârşit, este pe deplin pregătit să fie dat pe mâinile sufleorilor şi regizorilor secunzi, el, acest om musculos, vânător şi luptător! (Când se luau în glumă la trântă în faţa membrilor Comitetului Central, de câte ori nu l-a pus pe Koba la pământ! Probabil nici asta nu putea să i-o ierte.)

  Pregătit astfel, distrus într-atât, încât acum şi tortura i-ar fi fost de prisos, prin ce era poziţia lui mai puternică decât cea a lui lakubovici în anul 1931?

  *Ce bogăţie de mărturii pierdem, menajând nobilele bătrâneţi ale lui Molotov!

  Prin ce nu se încadrează el în cele două argumente? Ba este chiar mai slab, fiindcă lakubovici îşi dorea moartea, pe când Buharin se temea de ea. Mai rămânea doar un dialog uşor cu Vâşinski după schema:

  — Este adevărat că orice opoziţie faţă de Partid înseamnă luptă împotriva Partidului?

  — În general – da Efectiv – da.

  — Dar lupta împotriva Partidului nu se poate transforma în război contra Partidului?

  — Logic – da.

  — Deci, potrivit convingerilor opoziţiei, în final ar putea fi comise orice ticăloşii împotriva Partidului (asasinate, spionaj, vânzare de Patrie)?

  — Daţi-mi voie, dar ele n-au fost comise.

  — Dar ar putea?

  — Sigur, din punct de vedere teoretic… (doar sunt teoreticieni, nu?!) – Dar pentru dumneavoastră supreme sunt interesele Partidului, nu-i aşa?

  — Da, desigur, desigur!

  — În felul acesta a mai rămas doar o foarte mică nepotrivire: trebuie să realizăm eventualitatea, în scopul dezaprobării de acum înainte a oricărei ideologii opoziţioniste, trebuie să recunoaştem săvârşii ceea ce doar putea, în mod teoretic, să se săvârşească. Căci putea, nu?

  — Putea…

  — Atunci trebuie să recunoaştem posibilul drept real, şi nimic mai mult. O simplă conversiune filosofică. De acord?… Da, şi încă ceva! Nu trebuie să vă explic eu dumneavoastră: dacă la judecată negaţi şi veţi spune cu totul altceva, înţelegeţi că în felul acesta faceţi jocul burgheziei mondiale şi veţi aduce doar prejudicii Partidului. Şi, fireşte, atunci dumneavoastră înşivă nu veţi avea o moarte uşoară. Dacă totul va decurge bine – o să vă lăsăm, desigur, în viaţă: o să vă trimitem în taină pe insula Monte Cristo, şi acolo o să vă ocupaţi de problemele economiei socialismului.

  — Dar în procesele precedente se pare că aţi pus destui oameni la zid?

  — Ei, cum puteţi să faceţi o astfel de comparaţie: ei şi dumneavoastră! Şi, apoi, pe mulţi i-am lăsat în viaţă, doar ziarele au scris.

  Dar poate că această enigmă încâlcită nici nu există?

  Aceeaşi melodie invincibilă traversează, în variante diferite, atâtea procese: căci noi şi dumneavoastră suntem, comunişti! Cum aţi putut să comiteţi o greşeală atât de gravă şi să vă ridicaţi împotriva noastră? Căiţi-vă! Căci dumneavoastră şi noi laolaltă este egal noi!

  Greu se maturizează în societate o concepţie istorică. Iar când se maturizează – ce simplă este! Nici în 1922, nici în 1924, nici în 1937 acuzaţii nu au fost în stare să-şi consolideze într-atât punctul propriu de vedere, încât la această melodie care hipnotizează şi amorţeşte să se ridice şi să strige cu capul sus:

  — Nu, noi nu suntem revoluţionari cu voi!… Nu, noi nu suntem ruşi cu roi!… Nu, noi nu suntem comunişti cu voi…!

  Poate că numai de-ar fi strigat, şi decorurile s-ar fi prăvălit, şi ar fi început să curgă straturile de machiaj, ar fi fugit pe scara din dos regizorul, iar sufleorii s-ar fi ascuns în găurile lor de şobolani. Şi afară ar fi fost dintr-o dată anii şaizeci.

  Dar şi spectacolele cele mai reuşite erau scumpe şi dădeau mare bătaie de cap. Şi Stalin s-a hotărât să nu mai recurgă la procesele publice.

  Mai exact, în anul 1937, el a plănuit să pună pe rol o reţea vastă de procese publice în raioane, ca să arate maselor sufletul negru al opoziţiei. Dar nu s-au găsit regizori buni, pregătirea se cerea minuţioasă, ceea ce nu era cu putinţă de realizat, şi înşişi inculpaţii nu erau atât de complicaţi. Pe scurt, Stalin a suferit un eşec în această acţiune, numai că sunt puţini cei care ştiu asta. După ce câteva procese au eşuat – au renunţat.

  Este potrivit să povestim aici despre un astfel de proces – procesul din Kadâi, ale cărui materiale au început să fie publicate în ziarul regional din Ivanovo.

  La sfârşitul anului 1934, într-un colţ îndepărtat al regiunii Ivanovo, la joncţiunea cu actualele regiuni Kostroma şi Nijni-Novgorod, a fost creat un raion nou, al cărui centru a devenit vechiul şi liniştitul sat Kadâi. Noua conducere fusese numită din diferite locuri, s-au cunoscut în Kadâi. Şi ei au descoperit aici un ţinut uitat de lume, trist şi sărac, epuizat de campaniile de strângere a cotelor obligatorii, când de fapt el avea, dimpotrivă, nevoie de ajutor în bani, maşini şi de o bună gospodărire. S-a nimerit ca primul secretar al comitetului raional de partid, Fiodor Ivanovici Smirnov, să fie un om înzestrat cu simţul dreptăţii, şeful sectorului agricol raional Stavrov – mujic neaoş, unul dintre ţăranii „intensivişti”, adică acei ţărani harnici şi cu ştiinţă de carte, care în deceniul al treilea îşi gospodăreau pământul pe baze ştiinţifice (pentru asta au fost încurajaţi de puterea sovietică; atunci încă nu se hotărâse că toţi aceşti „intensivişti” vor trebui „curăţaţi”). Stavrov numai pentru că a intrat în partid n-a fost omorât la deschiaburire (poate a luat şi el parte la această campanie?). La noul loc de muncă, ei au încercat să facă ceva pentru ţărani, dar de sus erau bombardaţi cu directive, şi fiecare era împotriva iniţiativelor lor: ca şi când acolo, sus, născoceau tot felul de chichiţe ca să facă viaţa ţăranilor mai amară şi mai dură. Şi, într-o zi, cei din Kadâi au scris un memoriu la regiune, arătând că este indispensabil să se reducă planul la colectările de cereale, raionul nu -l poate îndeplini, altfel va trece sub limita de sărăcie. Trebuie să ne amintim atmosfera anilor ’30 (dar numai a anilor ’307), pentru a aprecia ce mare sacrilegiu împotriva Planului şi ce revoltă împotriva puterii însemna acest lucru! Insă după obicelurile acelor vremuri măsurile nu se luau frontal şi de sus, ci se încredinţau iniţiativei locale. Când Smirnov era în concediu, locţiitorul lui, Vasili Fiodorovici Romanov, al doilea secretar, a făcut ca la o şedinţă a comitetului raional să fie adoptată următoarea rezoluţie: „Succesele raionului ar fi mult mai strălucite (?), dacă n-ar fi troţkistul Stavrov”. Astfel a început „cazul personal” al lui Stavrov. (Maniera este interesantă: să desparţi! Deocamdată, Smirnov să fie speriat şi neutralizat, determinat să se dea la o parte, pe urmă vom ajunge şi la el – la scară mai mică, aceasta era tactica aplicată de Stalin în Comitetul Central.) în adunări furtunoase de partid s-a clarificat însă că Stavrov este tot atât de troţkist pe cât este şi iezuit roman. Vasili Grigorievici Vlasov, preşedintele uniunii raionale a cooperaţiei de consum, om care învăţase carte pe apucate şi la întâmplare, dar era înzestrat cu acele însuşiri care uimesc atât de mult la ruşi, cooperator talentat, orator, cu prezenţă de spirit în dispute, care se încingea până la roşu apărând ceea ce socotea că e Just, a convins adunarea să -l excludă din partid pe Romanov, secretar al comitetului raional, pentru calomnie! Şi i-au dat un vot de blam lui Romanov. Ultimul cuvânt al lui Romanov este foarte caracteristic pentru aceasta rasă de oameni şi încrederea lor în conjunctura generală: „Deşi aici s-a dovedit că Stavrov nu este troţkist, eu sunt sigur că el este troţkist. Partidul va analiza şi votul meu de blam”. Şi Partidul a analizat: aproape numaidecât NKVD-ul raional l-a arestat pe Stavrov, peste o lună – şi pe preşedintele comitetului executiv raional, estonianul Univer, iar în locul lui a venit Romanov. Pe Stavrov l-au transferat la NKVD-ul regional, acolo a recunoscut: ca este troţkist; că toată viaţa a făcut parte din acelaşi bloc cu eserii; că în raionul său este membru al unei organizaţii clandestine de dreapta (un buchet vrednic de perioada aceea, lipseşte doar legătura directă cu Antanta). Poate că nici n-a recunoscut, dar asta n-o va afla nimeni, niciodată, pentru că a murit în puşcăria NKVD-ului din Ivanovo în timp ce era torturat Dar proce-sele-verbale erau redactate. Curând l-au arestat şi pe secretarul comitetului raional Smirnov, şeful presupusei organizaţii de dreapta, apoi pe Saburov, şeful secţiei financiare, şi încă pe cineva.

  Este interesant cum s-a hotărât soarta lui Vlasov. Pe Romanov, acum noul preşedinte al comitetului executiv raional, îl propusese recent să fie exclus din partid. Am arătat cum l-a jignit de moarte pe procurorul Rusov (capitolul 4). Pe şeful NKVD-ului raional l-a supărat că a luat apărarea şi nu a lăsat să fie arestaţi pentru o diversiune imaginară doi cooperatori de-ai săi foarte descurcăreţi şi pricepuţi, ci; origine socială neclară. (Vlasov angaja întotdeauna „foşti”, ei stăpâneau perfect meseria şi în plus erau harnici; în fehimb, parveniţii proletari nu se pricepeau la nimic şi mai ales nu doreau să facă nimic.) Şi totuşi, NKVD-ul era încă dispus să facă pace cu cooperaţia! Sorokin, adjunctul şefului NKVD-ului raional, a venit personal şi i-a propus lui Vlasov: să dea pentru NKVD gratuit („recuperezi cumva pe urmă”), mărfuri în valoare de şapte sute de ruble (cârpe! Dar pentru Vlasov asta însemna salariul pe două luni, el nu lua pentru sine nici un cap de aţă fără să plătească). „Nu-mi daţi – o să regretaţi”. Vlasov l-a dat afară: „Cum îndrăzniţi să propuneţi unui comunist o asemenea afacere?!” A doua zi şi-a făcut apariţia Krîlov, dar ca reprezentant al comitetului raional de partid (toată mascarada şi toate procedeele constituiau sufletul anului 1937!), şi i-a ordonai să convoace o adunare de partid, având la ordinea de zi: „Cu privire la activitatea diversionistă a lui Smirnov şi Univer în cooperaţia de consum”, raportor – tovarăşul Vlasov. Şi de fiecare dată câte o perlă. Deocamdată nimeni nu -l acuză pe Vlasov! Dar e suficient să-i spui două cuvinte despre activitatea diversionistă a fostului secretar al comitetului raional de partid în domeniul lui, al lui Vlasov, că NKVD-ul intervine: „Dar dumneavoastră unde aţi fost? De ce nu aţi venit din timp la noi?” într-o astfel de situaţie mulţi s-ar fi pierdut, s-ar fi împotmolit. Dar nu Vlasov! A răspuns: „Eu n-o să fac nici un raport! N-are decât să -l facă Krîlov, căci doar el i-a arestat şi se ocupă de cazul Smirnov-Univer!” Krîlov a refuzat: „Eu nu sunt la curent”. Vlasov: „Păi dacă nici dumneavoastră nu sunteţi la curent, atunci ei au fost arestaţi fără motiv!” Şi adunarea pur şi simplu nu s-a ţinut. Deseori însă Oamenii au îndrăznit să se apere. (Atmosfera anului 1937 n-ar fi completă, am pierde din vedere încă nişte oameni puternici şi nişte deci/îi forte, dacă n-am menţiona că în aceeaşi seară, târziu, în biroul lui Vlasov a intrat contabilul şef T. Şi adjunctul lui, N., şi i-au adus zece mii de ruble: „Vasili Grigorievici! Fugiţi! În noaptea asta! În noaptea asta, altfel sunteţi pierdut!” Vlasov însă a considerat că unui comunist nu-i stă bine să fugă.) Dimineaţa, în ziarul raional o notiţă caustică privind activitatea cooperaţiei raionale (căci presa noastră a losf întotdeauna mână în mână cu NKVD-ul), spre seară, lui Vlasov i s-a propus să facă în faţa comitetului raional de partid o dare de seamă (la fiecare pas – acelaşi model folosit pretutindeni în Uniune!).

  Era anul 1937, cel de al doilea an al acelui Mikojair^-prosperity la Moscova şi în alte oraşe mari, şi astăzi, uneori, mai întâlneşti la ziarişti şi scriitori amintiri despre belşugul de atunci. Aceasta a intrat în istorie şi riscă să rămână acolo. Totuşi, în noiembrie 1936, la doi ani după desfiinţarea car-Ielelor de pâine, în regiunea Ivanovo (şi altele) s-a emis o dispoziţie secretă privind interzicerea comerţului cu făină, în acei ani. Multe gospodine din localităţi mai miei şi mai ales de la sate, îşi coceau singure pâinea, fiindcă nu existau brutării. Interzicerea comerţului cu făină însemna să nu se mai mănânee pâine! În centrul raional Kadâi s-au format imense cozi la pâine, cum nu se mai văzuseră vreodată (de altfel şi ele au primit o lovitură: în februarie 1937 s-a interzis să se mai coacă pâine neagră în centrele raionale, se cocea numai albă, mai scumpă), în raionul Kadâi nu mai existau alte brutării, în afară de cea raională, şi oamenii de la sate au dat acum năvală aici după pâine neagră* în depozitele cooperaţiei de consum făină era. Însă două dispoziţii barau toate căile pe care putea fi dată oamenilor! Vlasov însă a găsit o soluţie şi, în ciuda perfidelor dispoziţii guvernamentale, a hrănit raionul în acel an: s-a dus prin colhozuri, şi în opt dintre ele a stabilit, că în casele abandonate ale „chiaburilor” să se înfiinţeze brutării obşteşti (adică pur şi simplu vor aduce lemne şi vor pune femeile să facă pâine în cuptoarele ruseşti-obş-teşti însă nu particulare), cooperaţia de consum obligându-se să le aprovizioneze cu făină. Ce simplă părea soluţia când a fost descoperită! Fără să construiască brutării (nu dispunea de mijloace), Vlasov le-a creat într-o singură zi. Fără a face comerţ cu făină, el elibera fără întrerupere făină din depozit şi solicita alte cantităţi de la regiune. Fără să vândă la centrul raional pâine neagră, el aproviziona raionul cu pâine neagră. Da, el nu încălca litera dispoziţiilor, el încălca spiritul lor – să se facă economie de făină, iar oamenii să moară de foame. Avea, deci, motive să fie criticai la comitetul raional de partid După această critică a mai supravieţuit o noapte, iar a doua zi a fost arestat. Sever şi arţăgos ca un cocoş (mic de statură, el ţinea întotdeauna capul ridicat, cu bărbia înainte, ceea ce îi dădea un aer întrucâtva înfumurat), el a încercat să nu predea carnetul de partid (ieri, la comitetul raional nu s-a pus problema excluderii lui!) şi legitimaţia de deputat (el a fost ales de popor şi nu există o hotărâre a comitetului executiv al raionului care să -l lipsească de imunitatea deputatului!). Dar miliţienii nu pricepeau aceste formalităţi, s-au repezit şi i le-au luat cu de-a sila. De la sediul cooperaţiei raionale l-au dus la NKVD pe uliţa din Kadâi ziua amiaza mare, şi un tânăr merceolog din serviciul lui, comsomolist, l-a zărit de la fereastra comitetului raional. Atunci încă nu toţi oamenii (mai cu seamă la ţară, căci erau oameni simpli) învăţaseră să nu spună ceea ce gândeau. Merceologul a exclamat: „Canaliile! L-au înhăţat şi pe patronul meu!” Chiar acolo, pe loc, fără să iasă din cameră, l-au exclus şi din comitetul raional, şi din comsomol, şi el s-a rostogolit în groapă pe cărarea cunoscută.

  Vlasov fusese luat târziu în comparaţie cu coinculpaţii săi, cazul fusese aproape încheiat fără el şi acum îl aranjau să -l prezinte în proces public. L-au dus la puşcăria NKVD-ului din Ivanovo, dar, cum era ultimul, nu s-au mai ocupat de el cu prea multă silinţă şi pasiune, i-au luat două interogatorii scurte, n-a fost interogat nici un martor, iar dosarul anchetei a fost umplut cu situaţii şi tabele centralizatoare de la cooperaţia de consum şi tăieturi din ziarul raional. Vlasov era acuzat: 1. De crearea cozilor la pâine; 2. Că nu a asigurat un minimum suficient al sortimentului de mărfuri (de parcă aceste mărfuri erau disponibile undeva şi cineva le propunea cooperaţiei din Kadâi); 3. De stocarea unui surplus de sare (aceasta era rezerva strategică, „în caz de mobilizare”, căci din timpuri străvechi, în Rusia, în caz de război, oamenii se tem să nu rămână fără sare).

  La sfârşitul lui septembrie inculpaţii au fost aduşi pentru proces public la Kadâi. Era un drum destul de lung (ce ieftine erau OSO şi procesele cu uşile închise!): de la Ivanovo la Kineşma cu vagonul pentru deţinuţi; de la Kineşma la Kadâi -110 kilometri cu automobilul. Erau peste zece automobile, şi caravana lor neobişnuită care înainta pe vechiul şi pustiul drum, prin sate stârnea mirare, teamă şi presimţirea unui război. Pentru organizarea ireproşabilă şi cu efect de intimidare a întregului proces răspundea Kliughin, şeful secţiei speciale secrete a NKVD-ului regional, care se ocupa cu organizaţiile contrarevoluţionare. Paza era formată din patruzeci de oameni din rezerva miliţiei călare, şi zi de zi, de la 24 la 27 septembrie, inculpaţii erau duşi prin Kadâi, cu săbiile trase din teacă şi cu revolverele scoase, de la NKVD-ul raional până la clubul local a cărui construcţie încă nu era isprăvită, şi înapoi, prin satul unde până nu demult ei erau guvernul. Ferestrele la club fuseseră instalate, scena nu era gata, nu era nici lumină electrică (de fapt nu era nici în Kadâi), şi seara, şedinţele tribunalului se desfăşurau la lumina lămpilor cu gaz. Publicul era adus din colhozuri conform repartizării. A dat năvală şi întreg Kadâiul. Şedeau nu numai pe bănci şi pe ferestre, dar se aşezaseră claie peste grămadă şi pe culoarele dintre rânduri, astfel încât, de fiecare dată, încăpeau vreo şapte sute de oameni. Rândurile din faţă erau permanent rezervate comuniştilor, ca tribunalul să aibă mereu un sprijin binevoitor.

  A fost alcătuită o curte specială a tribunalului regional din vicepreşedintele Şubin şi membrii Bice şi Zaoziorov. Procurorul regional Karasik, absolvent al Universităţii din Deipt, reprezenta acuzarea (inculpaţii refuzaseră să fie apăraţi, totuşi li s-a pus un avocat din oficiu, pentru ca procesul să nu rămână fără procuror). Rechizitoriu! Solemn, ameninţător şi km-; se reducea la faptul că în raionul Kadâi acţiona un grup clandestin bish. Irinist de dreapta, dirijat din Ivanovo (prin urmare se vor face şi acolo arestări), care avea drept scop să răstoarne puterea sovietică din satul Kadâi, prin intermediul diversiunilor (pentru început, cei de dreapta nu puteau să găsească un colţ de ţară mai uitat de lume!).

  Procurorul a făcut următoarea cerere: deşi Stavrov murise în închisoare, depoziţiile lui dinaintea morţii să fie citite aici şi să se considere că au fost făcute la proces (toate acuzaţiile aduse grupului erau edificate pe depoziţiile lui Stavrov!). Curtea este de acord: depoziţiile celui răposat să fie incluse ca şi când el ar fi fost în viaţă (cu avantajul că niciunul dintre candidaţi nu -l mai poate contesta).

  Dar aceste subtilităţi savante depăşeau înţelegerea ignoranţilor din Kadâi, ei aşteptau să vadă ce o să fie mai departe. Se dă citire depoziţiilor făcute de cel ucis la anchetă, care sunt din nou trecute în procesul-verbal. Începe interogarea acuzaţilor, şi – ce moment jenant!

  — Aceştia neagă cu toţii mărturisirile făcute la anchetă.

  Nu se ştie cum ar fi procedat în acest caz cei din Sala Octombrie de la Casa Sindicatelor34, dar cei de aici au hotărât fără ruşine să continue! Judecătorul le reproşează: cum aţi putut să mărturisiţi altceva la anchetă? Univer, slăbit, cu o voce abia auzită: „Sunt comunist şi nu pot să povestesc la un proces cu public despre metodele de a interoga ale NKVD-ului”. (Iată şi modelul de proces a la Buharin! Iată ce îi imobilizează: ei au grijă mai mult ca poporul să nu gândească rău despre partid. Dar judecătorii abandonaseră de mult această grijă.) în pauză, Kliughin trece prin celulele inculpaţilor. Lui Vlasov: „Ai văzut cum au făcut pe curvele ticăloşii de Smirnov şi Univer? Tu trebuie să te recunoşti vinovat şi să spui tot adevărul!” – „Numai adevărul! Consimte Vlasov, care încă nu-şi pierduse puterile. Numai acel adevăr că voi nu vă deosebiţi cu nimic de fasciştii germani!” Kliughin turbează de furie: „Ia seama, lepădătură, o să plăteşti cu sânge! * Din clipa asta, Vlasov, care avea unul dintre rolurile secundare, a fost distribuit în rolul principal: inspiratorul ideologic al grupului.

  Mulţimea care umplea sala de judecată începe să priceapă când tribunalul se lansează neînfricat să discute problema cozilor la pâine, ceea ce îi durea pe toţi cei de aici (deşi, fireşte, înainte de proces se vânduse pâine cu grămada, şi astăzi n-a fost nici o coadă), întrebare inculpatului Smirnov: „Cunoaşteţi problema cozilor la pâine în raion?” – „Desigur, se întindeau^ de la magazin până la sediul comitetului raional”. – „Şi ce aţi întreprins?” în ciuda chinurilor îndurate, Smirnov îşi păstrase vocea sonoră şi o încredere calmă în dreptatea sa. Acest om cu părul blond, ciolănos, cu faţa sinceră, nu se grăbeşte, şi sala aude fiece cuvânt: „Deoarece toate intervenţiile noastre la organizaţiile regionale nu s-au soldat cu nici un rezultat, l-am însărcinat pe Vlasov, să scrie un memoriu tovarăşului Stalin”. – „De ce nu l-aţi scris dumneavoastră?” (Ei încă nu ştiu!… Au scăpat prilejul!) – „L-am scris împreună, şi eu l-am expediat cu un curier special direct la Comitetul Central, fără a mai trece pe la regiune. Copia se păstrează într-un dosar la comitetul raional”.

  *Foarte curând va curge al tău propriu! În liota enkavediştilor lui Ejov va fi prins şi Kliughin, fiind spintecat în lagăr de turnătorul Gubaidulin…

  Sala asculta cu sufletul la gură. Curtea intrase în panică, n-ar mai fi trebuit să se pună întrebări, însă cineva a întrebat totuşi:

  — Şi ce a urmat?

  Da, această întrebare se afla pe buzele tuturor: „Şi ce a urmat?” Smirnov nu plânge, nu jeleşte idealul pierdut (iată ce lipseşte proceselor de la Moscova!). El răspunde cu glas răsunător, liniştit:

  — Nimic. N-am primit răspuns.

  Vocea lui obosită parcă lăsa să se înţeleagă: de fapt mă şi aşteptam la asta.

  N-am primit răspuns! Tatăl şi învăţătorul n-a trimis răspuns! Procesul a atins punctul culminant! A arătat maselor lăuntrul negrii al Căpcăunului! De acum putea fi încheiat! Dar nu, pentru asta trebuia minte şi tact, şi încă trei zile ei vor bate pasul pe locul… Udat.

  Procurorul îşi iese din fire: asta-i duplicitate! Deci aşa! Cu o mână aţi sabotat, cu alta aţi îndrăznit să-i scrieţi tovarăşului Stalin! Şi aşteptaţi să vă mai şi răspundă? Să răspundă inculpatul Vlasov, cum a putut să conceapă o asemenea diversiune de coşmar: să stopeze vânzarea făinii? Să stopeze fabricarea pâiniii negre la centrul raional?

  Cocoşelul Vlasov nu trebuie invitat a doua oară, se grăbeşte să se ridice de pe bancă şi strigă cu glas tare în toată sala:

  — Sunt gata să răspund de asta în faţa tribunalului, dacă dumneavoastră, procuror Karasik, veţi părăsi tribuna acuzatorului şi veţi lua loc alături de mine!

  Nu se mai înţelege nimic. Hărmălaie, strigăte. Chemaţi la ordine, ce înseamnă asta…?

  Luând cuvântul în felul acesta, Vlasov se apucă să explice pe îndelete:

  — Vânzarea făinii şi coacerea pâinii au fost interzise prin hotărârea prezidiului Comitetului Executiv Regional. Procurorul Karasik este membru permanent al prezidiului. Dacă asta este diversiune, de ce n-aţi folosit dreptul de interdicţie al procuraturii? Înseamnă că dumneavoastră sunteţi diversionist înaintea mea…!

  Procurorul simte că se sufocă. Curtea, de asemenea, nu se dezmeticeşte. Unul dintre judecători bolboroseşte:

  — Dacă va fi nevoie (?), o să -l judecăm şi pe procuror. Astăzi însă vă judecăm pe dumneavoastră

 

  (Cine va avea dreptate? Depinde de rang!) >

  — Cer să fie dat jos de la tribuna procurorului! Loveşte mai departe recalcitrantul Vlasov.

  Pauză…

  Spuneţi, ce importanţă educativă are pentru mase un asemenea proces? Dar ei o ţin pe-a lor. După interogarea inculpaţilor are loc audierea martorilor. Contabilul N.;

  — Ce ştiţi despre activitatea diversionistă a lui Vlasov?

  — Nimic.

  — Cum se poate una ca asta?

  — Eu am fost în camera martorilor, n-am auzit ce s-a vorbit aici.

  — Nu trebuia să auziţi! Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe documente, nu se poate să nu ştiţi.

  — Toate documentele erau în ordine.

  — Iată aici multe numere din ziarul raional în care se vorbeşte de diversiunea lui Vlasov, iar dumneavoastră nu ştiţi nimic?

  — Atunci de ce nu-i interogaţi pe cei care au scris aceste articole?! Responsabila magaziunului de pâine.

  — Spuneţi, puterea sovietică are multe cereale?

 

  (Aoleu! Ce poţi răspunde?… Cine îndrăzneşte să spună: n-am numărat?)

  — Multe…

  — Atunci la dumneavoastră de ce sunt cozi la pâine? *>.; – Nu ştiu…

  — De cine depinde asta?

  — Nu ştiu…

  — Ei, cum nu ştiţi? Cine v-a fost şef?

  — Vasili Grigorievici.

  — Care, dracu, Vasili Grigorievici? Inculpatul Vlasov! Care va să zică de el depindea.

  Martora tace.

  Preşedintele dictează grefierului: „Răspuns: Drept consecinţă a activităţii diversioniste a lui Vlasov s-au creat cozi la pâine, în ciuda rezervelor uriaşe de grâne de care dispune puterea sovietică”.

  Stăpânindu-şi propriile temeri, procurorul a rostit un discurs lung, plin de mânie. Avocatul apărării s-a apărat mai ales pe sine, subliniind că interesele patriei îi sunt la fel de scumpe ca oricărui cetăţean cinstit.

  În ultimul său cuvânt, Smirnov nu a cerut nimic şi nu s-a căit de nimic. După cât se poate reconstitui acum, acesta era un om ferm şi prea sincer ca să răzbată cu capul teafăr prin aprigul an 1937.

  Când Saburov a rugat să fie lăsat în viaţă – „nu pentru mine, ci pentru copilaşii mei”, Vlasov l-a tras înciudat de mânecă: „Eşti un prost!”

  Iar Vlasov n-a scăpat ultima ocazie de a le mai zice una de la obraz:

  — Eu nu vă consider un tribunal, pentru că nu sunteţi decât nişte comedianţi care jucaţi un vodevil cu roluri scrise dinainte. Nu sunteţi decât nişte executanţi ai mârşavei provocări a NKVD-ului. Indiferent ce v-aş fi spus, tot m-aţi fi condamnat la moarte! Cred însă că va veni o vreme, şi voi o să ne luaţi locul!… 1”

  De la^şapte seara până la unu din noapte curtea a deliberat şi a redactat sentinţa. În sala clubului ardeau lămpile cu gaz. Aşteptau inculpaţii sub ameninţarea săbiilor, şi vuia norodul, neînduplecându-se să plece acasă.

  Pe cât de mult a durat redactarea, tot pe atât a durat şi lectura sentinţei, în care fuseseră îngrămădite cele mai fantastice acte, legături şi intenţii diversioniste. Smirnov, Univer, Saburov şi Vlasov au fost condamnaţi la moarte, doi – la zece ani şi unui – la opt. În afară de aceasta, concluziile curţii cereau demascarea, în Kadâi, şi a unei organizaţii de comsomol diversioniste (n-au întârziat cu arestarea ei; vă amintiţi de tânărul merceolog?), iar în Ivanovo -demascarea centrului organizaţiilor clandestine, care la rândul lui, era subordonat Moscovei (începuse subminarea lui Buharin).

  *în general vorbind – este singurul lucru în privinţa căruia s-a înşelat.

  După formula solemnă „la moarte!”, judecătorul a făcut o pauză pentru aplauze, dar în sală domnea o tensiune sumbră, nu se auzeau decât suspinele şi plânsetele unor oameni străini, ţipetele şi leşinurile rudelor, încât nici chiar în primele rânduri, unde şedeau membrii de partid, n-au răsunat aplauze, iar asta era deja o necuviinţă. „Vai, Doamne, de ce faceţi asta?” strigau din sală către judecători. Cel mai tare se tânguia soţia lui Univer. Şi în semiîntunericul sălii, în mulţime s-a produs o mişcare. Vlasov a strigat către rândurile din faţă:

  — De ce nu aplaudaţi, ticăloşilor? Şi mai ziceţi că sunteţi comunişti!

  Politrucul plutonului a venit în fugă şi s-a apucat să-i vâre pistolul în faţă. Vlasov a sărit să-i înhaţe revolverul, s-a apropiat un miliţian şi l-a împins la o parte pe politrucul său, care făcuse o greşeală. Comandantul escortei a dat comanda: „La arme!” – şi treizeci de carabine ale gărzii de miliţieni şi pistoalele enkavediştilor locali s-au îndreptat spre inculpaţi şi mulţime (a făcut impresia că se va năpusti să-i elibereze pe osândiţi).

  Sala era luminată numai de câteva lămpi şi semântunericul sporea babilonia generală şi spaima. Mulţimea, definitiv convinsă dacă nu de proces, cel puţin de carabinele îndreptate acum spre ea, strivindu-se cuprinsă de panică, s-a îndreptat nu numai către uşi, dar şi către ferestre. Pârâit de scânduri rupte, zăngănit de geamuri. Aproape strivită în picioare, fără cunoştinţă, soţia lui Univer a rămas să zacă sub scaune până dimineaţa.

  Şi totuşi aplauze n-au fost…

  Fie-mi îngăduit ca această mică notă să o înclin fetiţei de opt ani – Zoia Vlasova. Îşi iubea tatăl ca pe ochii din cap. N-a mai putut să se ducă la şcoală (era tracasată mereu: „tatăl tău este diversionist!” Ea sărea la bătaie: „Tatăl meu este cel mai bun!”). După proces, a mai trăit doar un an (până atunci nu fusese bolnavă). Tot anul acela n-a râs niciodată, mergea mereu cu capul plecat, şi babele îi preziceau: „Se. Uită în pământ, va muri curând”. A murit de meningită şi înainte de moarte striga mereu: „Unde-i tăticul meu? Daţi-mi-l pe tăticul”

  Când numărăm milioanele celor morţi în lagăre, uităm să înmulţim cu doi, cu trei…

  Condamnaţii nu puteau fi executaţi îndată după proces, ei trebuiau însă păziţi şi mai straşnic, fiindcă ei acum nu mai aveau ce pierde, dar trebuiau duşi la reşedinţa regională pentru a fi împuşcaţi.

  De prima sarcină – escortarea pe uliţa întunecată până la sediul NKVD-ului – s-au achitat în felul următor: fiecare condamnat era însoţit de cinci persoane. Unul ducea felinarul. Altul mergea înainte cu pristolul ridicat. Doi îl ţineau pe osândit de braţe şi în mâna liberă – pistolul, încă unul mergea în urmă cu revolverul aţintit asupra condamnatului.

  Restul miliţienilor erau aşezaţi la distanţe egale pentru a preîntâmpina năvala mulţimii.

  Acum fiecare om raţional va fi de acord că niciodată NKVD-ul nu şi-ar fi îndeplinit măreaţa lui sarcină dacă ar fi ţinut-o mai departe cu procesele publice.

  Iată de ce procesele politice publice nu s-au statornicit în ţara noastră.

  Capitolul 11 PEDEAPSA CAPITALĂ PEDEAPSA cu moartea în Rusia are o istorie crenelată, în Codicele lui Alexei Mihailovici, pedeapsa cu moartea era aplicată în cincizeci de cazuri, în regulamentul militar al lui Petru figurau deja două sute de asemenea articole. Elizaveta1 însă, fără să abolească aceste legi privind pedeapsa cu moartea, nu le-a aplicat nici măcar o dată: se spune că la urcarea pe tron ea a făcut legământul să nu execute pe nimeni, şi în toţi cei douăzeci de ani de domnie nu a executat pe nimeni. Deşi a participat la Războiul de şapte ani2, s-a descurcat fără să recurgă la pedeapsa cu moartea! Pentru mijlocul secolului al XVIII-lea, cu o jumătate de secol înainte de ghilotina iacobinilor, este un exemplu uimitor. Este adevărat că noi ne-am făcut obiceiul să ridiculizăm trecutul; nu recunoaştem niciodată în el nici o faptă şi nici o intenţie bună. Astfel şi Elizaveta poate fi uşor ponegrită: că a înlocuit pedeapsa cu moartea prin loviturile de bici, smulgerea nărilor, aplicarea stigmatului „hoţ” şi surghiun pe viaţă în Siberia. Să spunem însă un cuvânt şi în apărarea împărătesei: cum ar fi putut ea să vireze mai brusc în pofida credinţelor împământenite? Poate însă că şi un condamnat la moarte contemporan, ca soarele să nu apună pentru el, ar alege benevol tot acest complex de pedepse, dar noi, din considerente umanitare, nu i -l propunem? Şi poate că pe parcursul acestei cărţi cititorul se va convinge încă o dată că douăzeci, ba chiar şi zece ani de lagăr în zilele noastre sunt mai grei decât pedepsele Elizavetei.

  Folosind terminologia actuală, vom spune că Elizaveta avea o concepţie general umană, iar Ecaterina a Il-a – o concepţie de clasă (şi, deci, mai justă). Să nu execuţi chiar pe nimeni i se părea groaznic, se simţea lipsită de apărare. Şi pentru protecţia ei, a tronului şi a regimului, adică în cazuri de ordin politic (Mirovici3, răzmeriţa din timpul ciumei de la Moscova4, Pugaciov), ea a considerat pe deplin oportună pedeapsa cu moartea. Iar pentru infractorii de drept comun, de ce n-ar socoti-o abolită?

  Sub Pavel-’, abolirea pedepsei cu moartea a fost confirmată. (Războaie au fost multe, dar regimentele nu au ştiut ce sunt tribunalele militare.) în lunga domnie a lui Alexandru I s-a introdus pedeapsa cu moartea doar pentru crime săvârşite de militari în campanie (1812). (Ni se va replica: dar bătaia mortală cu nuiele? Nimic de zis, asasinate săvârşite în secret au existat, dar poţi să faci un om să moară şi într-o adunare sindicală! Şi totuşi, în ţara noastră de la Pugaciov la decembrişti, nu s-a întâmplat să fie luată viaţa dată de Dumnezeu prin votul unor judecători nici măcar criminalilor de stat.)

  De la cei cinci decembrişti6 spânzuraţi, pedeapsa cu moartea pentru crime de stat la noi n-a fost abrogată, ea a fost confirmată de Codurile din 1845 şi 1904, şi a mai fost completată cu codurile penale ale armatei şi marinei, dar a fost abrogată pentru toate crimele judecate de tribunalele obişnuite.

  Şi oare câţi oameni au fost executaţi în toată vremea asta în Rusia? Am citat (în capitolul 8) statisticile elaborate de nişte militanţi liberali în anii 1905-1907: în optzeci de ani, 894 de execuţii, adică în medie câte 11 oameni pe an. Să adăugăm şi cifrele mai exacte ale lui N. S. Taganţev*, cunoscător al dreptului penal rus. Până în anul 1905, pedeapsa cu moartea a fost în Rusia o măsură excepţională, în treizeci de ani, din 1876 până în 1905 (perioada celor de la „Narodnaia volia” şi a actelor de terorism, nu a unor intenţii exprimate în bucătăria apartamentului comun; perioada grevelor în masă şi a tulburărilor ţărăneşti; perioada când au fost create şi consolidate toate partidele viitoarei revoluţii) au fost executaţi 486 de oameni, adică 17 pe an în toată ţara. (Asta – laolaltă cu execuţiile de drept comun!)* în anii primei revoluţii şi ai reprimării ei, numărul execuţiilor a crescut brusc, şocând închipuirea ruşilor, stârnind lacrimile lui Tolstoi, indignarea lui Korolenko şi a multor altora: între 1905 şi 1908 au fost executaţi aproximativ 2200 de oameni (patruzeci şi cinci pe lună!). Erau executaţi în special pentru terorism, asasinat, tâlhărie. Aceasta a fost epidemia execuţiilor, cum scrie Taganţev. (La scurtă vreme a fost întreruptă.)

  Este ciudat să citeşti că, în 1906, când s-au introdus curţile marţiale, una dintre problemele cele mai complicate a fost: cine să execute? (Neapărat în douăzeci şi patrii de ore de la pronunţarea verdictului.) Dacă cei care trăgeau erau soldaţi de trupă, acest lucru producea impresie nefavorabilă asupra trupelor. Şi deseori nu găseau călăi voluntari. Celor dinaintea revoluţiei nu le-a trecut prin minte că un singur călău, dacă trage în ceafă, poate împuşca mai mulţi dintr-o dată.

  Încă de la venirea la putere, Guvernul provizoriu a abolit pedeapsa cu moartea, în iulie 1917 a reintrodus-o pentru armata activă şi zonele din apropierea frontului pentru crime săvârşite de militari, asasinate, violuri, tâlhărie şi jaf (care se întâlneau din belşug în zonele respective). A fost una dintre măsurile cele mai nepopulare, care au contribuit la căderea Guvernului provizoriu. Una dintre lozincile bolşevicilor în preajma loviturii de stat a fost: „Jos pedeapsa cu moartea restabilită de Kerenski!” 7

  Se povesteşte că la Smolnâi, chiar în noaptea de 25 spre 26 octombrie s-a discutat dacă unul dintre primele decrete să nu fie cel privind abolirea pe vecie a pedepsei cu moartea. Lenin, atunci, a luat în râs utopismul tovarăşilor săi, el ştia că fără pedeapsa cu moartea nu vor înainta câtuşi de puţin în direcţia noii societăţi. Totuşi, alcătuind guvernul de coaliţie cu eserii de

  *N. S. Taganţev, Pedeapsa cu moartea. Sankt-Petersburg, 1913. (Cu „cazul Taganţev” am făcut cunoştinţă în capitolul 8.)

  * în Schlisselburg, din 1884 până în 1906 au fost executaţi… 13 oameni.

  Stânga, au cedat concepţiilor false ale acestora şi începând din 28 octombrie

  1917, pedeapsa cu moartea a fost abolită. Fireşte, din această poziţie „indulgentă” nu putea ieşi nimic bun. (Dar cum au abolit-o? La începutul anului

  1918, Troţki a ordonat să fie judecat Alexei Şceastnâi, noul amiral, pentru că a refuzat să scufunde flota din Marea Baltică. Preşedintele Tribunalului Suprem Karklin, în rusa lui stâlcită8, a citit iute verdictul. „Să fie împuşcat în douăzeci şi patru de ore”. Asistenţa din sală a început să se agite: pedeapsa capitală a fost abolită! Acuzatorul Krâlenko a venit cu explicaţia: „De ce vă agitaţi? A fost abolită pedeapsa capitală. Lui Şceastnâi nu-i aplicăm pedeapsa capitală, îl împuşcăm”. Şi l-aţi împuşcat.)

  Dacă luăm în consideraţie documentele oficiale, pedeapsa cu moartea a fost restabilită în toate drepturile din iunie 1918, adică nu, nu „restabilită”, ci introdusă pentru a inaugura o nouă eră de execuţii. Dacă admitem că Laţis* nu diminuează cifrele, ci doar că nu are date complete, şi că tribunalele revoluţionare au efectuat aceeaşi treabă pe cale judiciară precum CEKA pe cale extrajudiciară, vom constata că în cele douăzeci de gubernii centrale ale Rusiei, în şaisprezece luni (iunie 1918 – octombrie 1919) au fost împuşcaţi peste 16000 de oameni, adică peste l 000 pe lună*’*. (Cu acest prilej au fost împuşcaţi şi Hrustaliov-Nosar, preşedintele primului Soviet al deputaţilor – Petersburg 1905 – şi acel pictor care a creat schiţa pentru uniforma, inspirată din legendele ruseşti, a Armatei Roşii şi care a fost purtată tot timpul războiului civil.)

  Apoi – tribunalele militare revoluţionare, cu cifrele lor tot de mii pe lună. Şi tribunalele căilor ferate (v. Cap. 8, p. 221)

  De altminteri, este posibil ca nu prin aceste execuţii singulare, precedate sau nu de o sentinţă şi care ulterior s-au adunat în mii, a cutremurat şi tulburat întreaga Rusie era execuţiilor instaurată în anul 1918.

  Şi mai cumplită ni se pare moda părţilor beligerante, apoi a învingătorilor.

  — Moda scufundării şlepurilor, încărcate de fiecare dată cu oameni, care nici măcar nu erau număraţi ori înscrişi pe o listă, ori strigaţi la apel, de cele mai multe ori ofiţeri şi alţi ostatici, în Golful Finic, în Marea Albă, în Marea Caspieă, în Marea Neagră, chiar şi în lacul Baikal. Asta nu intră în incursiunea noastră, strict juridică, ci în istoria moravurilor, unde îşi au obârşia toate câte s-au întâmplat în continuare. De-a lungul secolelor istoriei noastre, începând chiar de la cel dintâi Rlurik, oare a mai existat vreo perioadă cu atâtea cruzimi şi cu atâtea asasinate cu câte bolşevicii au însoţit şi încheiat războiul civil?

  Ne-ar scăpa un crenel tipic dacă am omite să spunem că pedeapsa cu moartea a fost abolită… În ianuarie 1920, da! Un cercetător poate rămâne chiar încurcat în faţa acestei credulităţi şi slăbiciuni a dictaturii, care s-a privat de paloşul răzbunător, când Denikin hălăduia încă în Kuban, Vranghel în Crimeea, iar cavaleria poloneză înşeua caii, pregătindu-se de campanie. Dar, în primul rând, acel decret era foarte înţelept: el nu se extindea asupra

  *Doi ani de luptă. P. 75

  *Dacă tot suntem la comparaţii, poftiţi încă una: în cei optzeci de ani de vârf ai Inchiziţiei (1420-1498). În toată Spania au fost condamnaţi la ardere pe rug 10000 de oameni, adică zece oameni pe lună.

  Tribunalelor militare revoluţionare, ci doar asupra CEKA şi tribunalelor din spatele frontului. De aceea, cei hărăziţi împuşcării puteau fi deplasaţi mai aproape de locul unde puteau fi împuşcaţi. Aşa, de pildă, pentru istorie, s-a păstrat ordinul: „Secret. Circulară.

  Preşedinţilor CEKA şi VEEKA pentru secţiile speciale.

  În legătură cu desfiinţarea pedepsei cu moartea, propunem ca toate persoanele care prin diferitele crime săvârşite sunt pasibile de pedeapsa capitală, să fie trimise în zona operaţiilor de lupta, ca loc asupra căruia decretul privind desfiinţarea pedepsei cu moartea nu se extinde.

  15 aprilie 1920

  Nr. 325/16.756

  Şeful secţiei speciale a VEEKA/semnătura/lagoda „în al doilea rând, decretul a fost pregătit prin curăţirea prealabilă a închisorilor (prin împuşcarea în masă a deţinuţilor pasibili de a intra” sub puterea decretului „), în arhive s-a păstrat declaraţia deţinuţilor de la închisoarea Butârki din 5 mai 1920:” La noi, în puşcăria Butârki, după semnarea decretului privind abolirea pedepsei cu moartea, noaptea, au fost împuşcaţi 72 (ie oameni. Această faptă a fost ceva de coşmar prin ticăloşia ei.”

  Dar, în cel de-al treilea rând, ceea ce este consolator, acţiunea decretului a fost de scurtă durată: patru luni (până ce închisorile s-au umplut din nou). Prin decretul din 28 mai 1920, VEEKA a obţinut iar dreptul de a împuşca.

  Revoluţia se grăbeşte să boteze totul din nou, pentru ca fiecare obiect să fie văzut ca nou. Tot aşa şi pedeapsa cu moartea „a fost rebotezată în măsura supremă, şi nici măcar” de pedeapsă”, ci de protecţie socială. Bazele legislaţiei penale din 1924 ne explică faptul că această măsură supremă a fost introdusă temporar, până la abolirea ei definitivă de către Comitetul Central Executiv.

  Şi, în 1927, într-adevăr, au început s-o abolească: au lăsat-o doar pentru crime împotriva statului şi armatei (articolul 58 şi cele din Codul militar), este adevărat, şi pentru banditism de asemenea (dar se ştie cât de largă este interpretarea politică a „banditismului” în acei ani, ba chiar şi astăzi: de la „basmaci” şi până la partizanul din pădurile Lituaniei, orice naţionalist înarmat care nu recunoaşte puterea centrală este „bandit”, cum să rămânem fără acest articol? Şi rebelul din lagăr, şi participantul la o manifestaţie în oraş sunt tot „bandiţi”). Dar din articolele privind protecţia persoanelor particulare, privind omorurile, jafurile şi violurile, cu prilejul celei de a zecea aniversări a lui Octombrie, pedeapsa cu moartea a fost abolită.

  Cu prilejul celei de a cincisprezecea aniversări a lui Octombrie s-a adăugat pedeapsa cu moartea prin legea aşa-numită „şapte a opta”, acea lege foarte importantă a socialismului în ofensivă, care făgăduia cetăţeanului un glonte în cap pentru fiecare fărâmă luată din averea statului.

  Cum se întâmplă întotdeauna la început, în 1932-1933 s-au năpustit peste această lege, au împuşcat cu deosebită râvnă. În aceste vremuri paşnice (Kirov încă trăia…), doar Ia închisoarea Krestî din Leningrad, în decembrie 1932, îşi aşteptau ursita concomitent două sute şaizeci şi cinci de condamnaţi Ia moarte*, şi probabil că într-un an numai la Krestî s-au adunat peste o mie.

  Cine erau aceşti nelegiuiţi? De unde s-au adunat atâţia conspiratori şi răzvrătiţi? De pildă, şedeau acolo şase colhoznici de lângă Ţarskoc Selo care iată de ce se făcuseră vinovaţi: după ce au cosit finul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie. Toţi aceşti ţărani n-au fost graţiaţi de VŢIK, sentinţa a fost executată!

  Care Saltâciha? Care dintre cei mai mârşavi şi odioşi stăpâni de iobagi ar fi putut ucide şase ţărani pentru câteva nenorocite smocuri de iarbă?… Numai dacă i-ar fi bătut cu nuiaua, o singură dată, noi am fi ştiut şi i-am fi blestemat numele la şcoală*. Iar acum – n-am văzut, n-am auzit, nici pe-acolo n-am trecut! Nu pot decât să-mi păstrez speranţa că povestirea martorului meu ocular va fi confirmată de documente. Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Tarskoe Selo I-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: „Cum aţi îndrăznit să -l demascaţi?”, „să tulburaţi măreaţa umbră?”, „Stalin aparţine mişcării comuniste universale!” Da. Şi codului penal.

  De altfel, Lenin şi Troţki cu ce sunt mai buni? Ei au început!

  Să ne întoarcem însă la impasibilitate şi imparţialitate. Fireşte, VŢIK negreşit „ar fi desfiinţat definitiv” pedeapsa capitală o dată ce făgăduise, dar nenorocirea este că în 1936 Tătucul şi învăţătorul „a desfiinţat definitiv” însuşi VŢIK-ul. Iar Sovietul Suprem suna mai degrabă a la Anna loanovna9. Aici şi „măsura supremă” a devenit măsură supremă de pedeapsă, ci nu de nu se ştie de care „protecţie”. Execuţiile din anii 1937-1938 nici chiar pentru urechea lui Stalin n-ar fi încăput în „protecţie”.

  Care jurist, care istoric al^ dreptului penal ne va putea oferi o statistică verificată a acestor execuţii? În ce loc se află acele arhive secrete unde am putea să pătrundem şi să obţinem cifrele? Nu există. Nu există şi nu vor exista. Să îndrăznim deci doar să repetăm acele cifre-zvonuri, proaspete, care în 1939-1940 circulau pe sub bolţile de la Butârki şi proveneau de la oamenii lui Ejov, mari şi medii, care căzuseră şi care trecuseră nu demult prin acele celule (ei ştiau deci!). Ei spuneau că în aceşti doi ani au fost executaţi în toată Uniunea o jumătate de milion de „politici” şi 480000 de deţinuţi de drept comun (articolul 59-3, erau executaţi ca „susţinători ai lui lagoda”; prin aceasta a fost nimicită „vechea şi nobila seminţie a hoţilor”).

  Cât sunt de neverosimile aceste cifre? Luând în consideraţie că execuţiile n-au durat doi ani, ci doar unu şi jumătate, trebuie să ne aşteptăm în medie la 28000 de executaţi pe lună (în virtutea articolului 58). Asta pe toată

  *Mărturia lui B., care le ducea condamnaţilor hrana în celulă.

  *însă în şcoli nu se ştie că Saltâciha, conform sentinţei date de un tribunal (de clasă), a stat pentru atrocităţile ei unsprezece ani în temniţa subterană de la Mânăstirea Ivanovski din Moscova. (A. S. Prugavin, Monastârskie tiurniî – închisori mânăstireşti -Editura. Posreclnik”, 1906, p. 39).

  Uniunea. Şi câte locuri de execuţie au fost? Numărând cu modestie – o sută cincizeci. (Au fost mai multe, desigur. Numai la Pskov, sub multe biserici, în fostele chilii ale pustnicilor, au fost amenajate încăperi de tortură şi execuţie ale NKVD-ului. Nici în 1953, turiştii nu aveau acces în aceste biserici: „arhive”; astfel de „arhive” că nici păianjenii nu erau măturaţi de zece ani. Înainte de a începe lucrările de restaurare, de acolo s-au scos camioane întregi de oseminte.) Deci, într-un singur loc, într-o zi, duceau la execuţie câte şase oameni. Vi se pare o cifră fantastică? Este chiar diminuată! Nişte martori din Krasnodar spun că acolo, în clădirea principală a GPU-ului de pe strada Proletarskaia, în 1937-1938, în fiecare noapte erau împuşcaţi peste 200 de oameni! (După alte surse, în jurul datei de l ianuarie 1939 fuseseră împuşcaţi l 700000 de oameni.) în timpul războiului de apărare a patriei în funcţie de circumstanţe, aplicarea pedepsei cu moartea ba se extindea (de exemplu militarizarea căilor ferate), ba se îmbogăţea în ceea ce priveşte formele (din aprilie 1943 – decretul privind moartea prin spânzurătoare).

  Toate aceste evenimente au tărăgănat întrucâtva abolirea făgăduită, totală, definitivă şi veşnică, a pedepsei cu moartea, însă poporul nostru, prin răbdarea şi supuşenia lui, a meritat-o totuşi: în mai 1947, losif Vissarionovici proba un jabou scrobit în faţa oglinzii, i-a plăcut – şi a dictat prezidiului Sovietului Suprem abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace (înlocuită cu douăzeci şi cinci de ani – sfertul).

  Poporul nostru însă este ingrat, criminal şi incapabil de a preţui mărinimia. De aceea, doi ani şi jumătate, cârmuitorii s-au tot văitat de pedeapsa cu moartea şi la 12 ianuarie 1950 a fost emis un decret contrar: „Ţinând seama de cererile venite din partea republicilor naţionale (Ucraina…?), din partea sindicatelor (drăguţele sindicate, întotdeauna ştiu ele ce trebuie), din partea organizaţiilor ţărăneşti (asta a dictat-o în timp ce dormea, căci toate organizaţiile ţărăneşti fuseseră nimicite de Milostivul încă din anul Marii Cotituri), precum şi din partea oamenilor de cultură” (da, asta este întru totul verosimil), au reintrodus pedeapsa cu moartea pentru „trădătorii de patrie, spionii, sabotorii şi diversioniştii, care s-au înmulţit cu nemiluita”.

  Şi odată reintrodusă obişnuita, vechea noastră ghilotină, au purces mai departe fără eforturi: 1954 – şi pentru omucidere intenţionată; mai 1961 -pentru furt din avutul statului, pentru falsificare de bani şi terorism la locul de detenţie (asta pentru cei care îi ucid pe turnători şi intimidează administraţia lagărului); iulie 1961 – pentru încălcarea regulilor privind operaţiile valutare; februarie 1962 – pentru atentat (un gest din mână) la viaţa miliţienilor şi drujinnicilorw; şi tot atunci – pentru viol; şi tot atunci – pentru luare de mită.

  Toate acestea însă sunt provizorii până la abolirea definitivă. Şi astăzi tot aşa scrie.

  Şi rezultă că am rezistat cel mai mult fără pedeapsa cu moartea sub Elizaveta Petrovna.

  * în existenţa noastră prosperă şi oarbă ne închipuim că osândiţii la moarte sunt câţiva indivizi izolaţi, năpăstuiţi de fatalitate, în mod instinctiv suntem încredinţaţi că noi nu am putea ajunge niciodată în celula celor condamnaţi la moarte, că pentru asta este necesară dacă nu o culpă gravă, cel puţin o viaţă de excepţie. Trebuie să facem bine ordine în capul nostru ca să ne putem imagina că în celula condamnaţilor la moarte au locuit nenumăraţi oameni dintre cei mai banali pentru cele mai banale fapte şi – care cum au avut noroc – cel mai adesea ei n-au primit aici graţierea, ci capitala (aşa numesc deţinuţii „pedeapsa capitală”, lor nu le plac cuvintele solemne şi denumesc totul într-un fel mai rudimentar şi mai scurt).

  Un agronom raional a fost condamnat la moarte pentru că a greşit analizele grânelor colhozului! (ori poate analizele n-au fost pe placul conducerii?): anul 1937. Melnikov, preşedintele unei cooperative meşteşugăreşti (care producea mosorele de aţă) a fost condamnat la moarte pentru că la atelier a izbucnit un incendiu dintr-o scânteie de la locomobilă!

  — Anul 1937. (Este adevărat că a fost graţiat şi a primit în schimb zece ani.) în aceeaşi închisoare Krestî, în 1932, îşi aşteptau moartea: Feldman, pentru că a fost prins cu valută; Faitelevici, absolvent de conservator, fiindcă a vândut o foaie de oţel pentru confecţionat peniţe. Comerţul tradiţional al evreului, pâinea şi pasiunea lui, a devenit, de asemenea, vrednic de condamnare la moarte!

  Să te mai miri atunci că a primit pedeapsa cu moartea Gheraska, un flăcău dintr-un sat din regiunea Ivanovo: de Simţul Nicolae de primăvară a chefuit în satul vecin, a băut zdravăn şi a lovit peste dos – pe cine credeţi? Nu pe miliţian, nu! Calul miliţiei! (Este adevărat că, răzbunându-se tot pe miliţie, a smuls o placă de protecţie de la sovietul comunal, precum şi firul telefonului, strigând; „Jos cu sticleţii…!”.)

  Norocul de a ajunge în celula de condamnat la moarte nu se datorează faptului că ai făcut sau n-ai făcut ceva, el este hotărât de învârtirea roţii celei mari, de cursul redutabilelor împrejurări exterioare. De pildă, în Leningradul aflat sub blocadă. Ce trebuie să creadă conducătorul lui suprem, tovarăşul Jdanov, dacă printre cazurile GB-ului din Leningrad, în aceste luni cumplite, nu vor figura şi condamnări la moarte? Că Organele trândăvesc, nu-i aşa? Trebuie descoperite marile conspiraţii clandestine dirijate de nemţi din afară. De ce sub Stalin, în 1919, astfel de comploturi au fost descoperite? De ce să nu fie descoperite şi sub Jdanov, în 1942? Zis şi făcut: sunt descoperite câteva comploturi cu ramificaţii! Dormi în camera ta neîncălzită din Leningrad, iar mâna cea neagră cu gheare lungi se coboară deasupra ta. Şi de tine nu depinde nimic. Este desemnat cutare – de pildă, general-locotenentul Ignatovski. Ferestrele lui dau spre Neva. Şi-a scos batista albă să-şi sufle nasul – un semnal! Ca inginer, lui Ignatovski îi place să discute cu marinarii despre tehnică. S-a înregistrat! Ignatovski este ridicat. A sosit timpul să dea socoteală. Aşadar numiţi patruzeci de membri ai organizaţiei dumneavoastră! Îi numeşte. Astfel, dacă eşti controlor de bilete la Teatrul Alexandrinski nu ai prea mari şanse se fii numit, dar dacă eşti profesor la Institutul de tehnologie, Atunci da, eşti pe listă. Ce a depins de tine până aici? Şi toţi cei aflaţi pe listă au asigurată pedeapsa cu moartea.

  Şi toţi sunt împuşcaţi. Şi doar Konstantin Ivanovici Strahovici, unul dintre marii specialişti ruşi în hidrodinamică, a scăpat cu viaţă. Iată cum: Nu ştiu ce şef superior de la Securitatea Statului este nemulţumit că lista e prea mică şi vor fi împuşcaţi prea puţini. Şi Strahovici este desemnat să fie centrul potrivit pentru descoperirea unei alte organizaţii. Este chemat de căpitanul Altschuller: „Va să zică, aşa? Înadins aţi mărturisit totul şi aţi hotărât să vă duceţi pe lumea cealaltă ca să ascundeţi guvernul clandestin? Ce eraţi în acel guvern?” Astfel, continuând să stea în celula condamnaţilor la moarte, Strahovici intră într-un nou ciclu de anchetă! El propune să fie considerat ministru al învăţământului (vrea să se termine totul cât mai repede!), dar pentru Altschuller este puţin. Ancheta continuă, între timp grupul lui Ignatovici este executat. La unul dintre interogatorii, Strahovici se înfurie: nu că ar vrea să trăiască, dar a obosit să moară şi, lucrul cel mai important, s-a săturat de minciună. Şi, la un interogatoriu încrucişat, în prezenţa unui grangure, bate cu pumnul în masă: „Pe voi pe toţi or să vă împuşte! Eu nu mai vreau să mint! Şi, de altfel, îmi retrag toate mărturiile!” Şi această explozie ajută! Nu numai că au încetat să -l mai ancheteze, dar l-au uitat în celula osândiţilor la moarte.

  Probabil că în această atmosferă de supunere generală o explozie de disperare ajută întotdeauna De necrezut câţi au fost împuşcaţi: la început mii, apoi sute de mii. Împărţim, înmulţim, blestemăm. Şi totuşi acestea nu sunt decât cifre. Ele uluiesc mintea, apoi sunt uitate. Dacă vreodată rudele celor împuşcaţi ar trimite la o editură fotografiile celor executaţi şi s-ar edita un album în mai multe volume, frunzărindu -l şi aruncând o ultimă privire în ochii lor stinşi, ce bogăţie de simţăminte am strânge pentru tot restul vieţii. O astfel de lectură, aproape fără cuvinte, s-ar aşterne în inima noastră pentru vecie.

  În casa unor cunoscuţi, unde trăiesc foşti zeki, s-a statornicit un ritual: la 5 martie, de Ziua Morţii Ucigaşului Principal, se aşază pe masă fotografiile unor oameni împuşcaţi ori morţi în lagăre, câteva zeci, câte au putut strânge. Şi toată ziua în casă domneşte o atmosferă solemnă de biserică şi, în acelaşi timp, de muzeu. Muzică funebră. Vin prieteni, se uită la fotografii, tac, ascultă, vorbesc în şoaptă, pleacă fără să-şi ia la revedere.

  Aşa ar trebui să fie peste tot… Pentru ca măcar o mică cicatrice să ne rămână în inimă din moartea lor.

  Pentru ca totuşi moartea lor să nu fi fost în zadar…!

  Oare cum se petrece totul? Cum or fi asiepfind oamenii? Ce gândesc ei? Şi la ce hotărâri ajung? Şi oare cum sunt luaţi? Şi ce simt în ultimele clipe? Şi cum anume… Asta… Cum îi… Cum…?

  Este firească dorinţa arzătoare a oamenilor de a răzbate dincolo de vidul ultimelor clipe (deşi nimeni dintre noi nu va pătrunde, fireşte, niciodată. Este firesc, de asemenea, că cei care au supravieţuit nu povestesc nimic despre clipele cele mai de pe urmă, fiindcă ei au fost graţiaţi.

  Ce se întâmplă mai departe – ştie doar gâdele. Dar gâdele nu va spune niciodată. (Acel vestit nenea Lioşa, de la închisoarea Krestî, care răsucea mâinile la sptate. Punea cătuşele, iar dacă cel dus striga pe coridor în miez de Noapte: „Adio, fraţilor!”, îi vâra şi un căluş în gură, de ce ar vrea să povestească? Probabil că şi acum el se plimbă prin Leningrad, bine îmbrăcat Dacă îl veţi întâlni în vreo berărie pe insulele de agrement de pe Neva ori la vreun meci de fotbal, să -l întrebaţi!) însă nici călăul nu ştie totul până la sfârşit. Slobozind fără să audă gloanţele din pistol în ceafa osânditului în acompaniamentul unui zgomot infernal produs de motorul unei maşini, el este condamnat să nu priceapă cele săvârşite. Nici el nu ştie până la sfârşit! Până la sfârşit ştiu doar cei ucişi, cu alte cuvinte nimeni.

  Este adevărat că şi un artist, chit că în mod nedesluşit, confuz, ştie totuşi ceva până în clipa contactului cu glonţul ori cu ştreangul.

  Cu ajutorul celor graţiaţi şi al unor artişti ne-am format o imagine aproximativă a celulei condamnaţilor la moarte. Ştim, de pildă, că nu dorm noaptea, ci aşteaptă. Că se liniştesc doar spre dimineaţă.

  Narokov (Marcenko)11, în romanul Mărimi imaginare*, puternic viciat de obiectivul ce şi l-a propus autorul: să scrie totul ca la Dostoievski, ba să fie chiar mai înduioşător, mai sfâşietor decât la el, după mine, a descris foarte bine celula osândiţilor şi chiar scena împuşcării. N-ai cum să verifici, dar parcă este verosimil.

  Prezumţiile unor scriitori mai vechi, cum e de pildă Leonid Andreev12, amintesc acum fără voia lor de epoca lui Krâlov1^ ş j care autor de literatură fantastică şi-ar putea imagina, de exemplu, celula condamnaţilor la moarte din anul 1937? Ne-ar conduce negreşit pe firul lui psihologic: cum aşteaptă, cum trag cu urechea?… Cine ar fi putut să prevadă şi să descrie astfel de sentimente ale condamnaţilor la moarte:

  1. Condamnaţii suferă de frig. Sunt nevoiţi să doarmă pe pardoseala de ciment, sub fereastră – minus trei grade (Strahovici). Până te duc la execuţie, poţi să îngheţi aici.

  2. Condamnaţii suferă de lipsă de spaţiu şi de aer. Într-o celulă de o persoană sunt înghesuiţi şapte (mai puţin – nicidecum), zece, cincisprezece sau douăzeci şi opt de condamnaţi la moarte (Strahovici, Leningrad, 1942). Sunt striviţi astfel săptămâni şi luni întregi! Ce înseamnă pe lângă asta coşmarul celor şapte spânzuraţi?! ^ Oamenii nu se mai gândesc la execuţie, nu se tem de împuşcare, ci iată – cum să-şi întindă picioarele? Cum să se întoarcă? Cum să înghită o gură de aer?

  În anul 1937, când în puşcăriile din Ivanovo – cea „Interioară”, Nr. L, Nr. 2 şi KPZ, erau închişi concomitent până la 40000 de oameni, deşi fuseseră calculate pentru cel mult trei-patru mii. La închisoarea Nr. 2 erau amestecaţi: inculpaţi, condamnaţi la lagăr, condamnaţi la moarte, condamnaţi la moarte şi apoi graţiaţi şi, în plus, hoţi. Şi toţi, timp de câleva zile, stăteau într-o celulă mare umăr lângă umăr într-o asemenea înghesuială, încât le era cu neputinţă să se ridice ori să lase braţele în jos, iar cei aflaţi lângă pricluri puteau să se aleagă cu picioarele rupte. Era iarnă, şi, ca să nu se sufoce, deţinuţii au spart geamurile de la ferestre, (în această celulă îşi aştepta moartea,

  *Editura Cehov, New York, 1952.

  fiind deja condamnat, un membru al RSDRP din anul 1898, acum cu părul complet alb, care a părăsit partidul bolşevicilor în 1917, după Tezele din aprilie^.)

  3. Condamnaţii la moarte suferă de foame. Unii, după condamnare, aşteaptă atât de mult. Încât teama de moarte nu mai contează faţă de chinurile foamei: unde să găsească de mâncare? În anul 1941, în puşcăria din Krasnoiarsk, Alexandru Bahici a petrecut în camera condamnaţilor şaptezeci şi cinci de zile şi nopţi! Se împăcase cu soarta şi aştepta împuşcarea ca pe singurul sfârşit posibil pentru viaţa lui irosită. Dar se umflase tot din cauza nemâncării când i-au comutat pedeapsa în zece ani, şi în această stare şi-a început viaţa de lagăr. Dar care este recordul şederii în celula condamnaţilor la moarte? Cine ştie recordul?… Vsevolod Petrovici Goliţân, starostele (!) celulei condamnaţilor, a stat aici o sută patruzeci de zile (1938), dar acesta e oare un record? Gloria ştiinţei noastre, academicianul N. I. Vavilov, a aşteptat execuţia câteva luni, dacă nu cumva un an; în stare de condamnat la moarte a fost evacuat la închisoarea din Saratov; acolo a fost închis într-o celulă de subsol fără ferestre, şi când, în vara lui 1942, graţiat, a fost transferat într-o celulă comună – nu mai putea să meargă, era scos pe braţe la plimbare.

  4. Condamnaţii la moarte nu beneficiază de asistenţă medicală. Ohrimen-ko, în timpul îndelungii şederi în celula condamnaţilor (1938), s-a îmbolnăvit grav. Nu numai că nu l-au dus la spital, dar nu l-a vizitat nici medicul. Când totuşi a venit, nu a intrat în celulă, ci prin gratiile uşii, fără să -l examineze şi fără să -l întrebe ceva, i-a întins nişte prafuri. Strahovici s-a îmbolnăvit de hidropizie, i-a explicat gardianului – şi i-au trimis… Un dentist.

  Când un medic intervine, oare trebuie să -l trateze pe condamnat, adică să-i prelungească aşteptarea morţii? Ori umanismul medicului constă în faptul de a insista pentru execuţia neîntârziată? Iată din nou o scenă aflată de la Strahovici: intră medicul şi, discutând cu gardianul de serviciu, arată cu degetul spre condamnaţii la moarte: „Răposat!… Răposat!… Răposat…!” (Astfel îi desemnează gardianului pe distrofici, insistând că nu se poate să-i chinuie în felul acesta pe oameni, e timpul să fie executaţi!)

  De fapt de ce îi ţineau atât de mult? Nu aveau suficienţi călăi? Trebuie să se ţină seama că multora dintre cei condamnaţi la moarte li se propunea, ba chiar erau rugaţi să semneze cererea de graţiere, iar când aceştia se încă-păţânau.

  — Nu mai doreau nici un fel de tranzacţii – cererea era semnată în numele lor. Şi, apoi, circulaţia hârtiilor prin toate compartimentele maşinii avea nevoie de luni întregi.

  Eu cred că aici era vorba de impactul dintre două instituţii de stat: cea care avea în sarcină ancheta şi procesele (membrii Colegiului Militar mi-au spus că erau la un loc) alerga să descopere cazuri teribile, de coşmar, şi nu putea să nu acorde criminalilor pedeapsa meritată: moartea prin împuşcare. Dar îndată ce sentinţele erau pronunţate, trecute la activul anchetei şi tribunalului, aceste sperietori numite condamnaţi nu-i mai interesau: în realitate, nu era vorba de nici o conspiraţie, şi nimic în viaţa de stat nu putea să se schimbe dacă aceşti osândiţi rămân în viaţă ori vor muri. Şi astfel erau lăsaţi complet la aprecierea instituţiei penitenciarelor. Aceasta, care aparţinea de GULag, îi privea pe deţinuţi din punct de vedere economic, indicatorii lor nu erau să împuşte cât mai mulţi, ci să trimită cât mai multă forţă de muncă în Arhipelag.

  Aşa îl privea Sokolov, comandantul închisorii interioare a Casei Mari, şi pe Strahovici, care, până la urmă, se plictisise în celula condamnaţilor la moarte şi a cerut hârtâe şi creion pentru studiile sale ştiinţifice. Mai întâi a scris caietul Interacţiunea dintre lichid şi corpul solid care circulă prin el, Calculul balislelor, resorturilor şi amortizoarelor, pe urmă Bazele teoriei stabilităţii. A fost transferat într-o celulă individuală, „ştiinţifică”, şi l-au trecut pe un regim de hrană mai bun. Apoi au început să vină comenzi de pe frontul Leningradului. Pentru aceasta a elaborat o lucrare privind tragerea antiaeriană volumetrică. Drept urmare, Jdanov i-a comutat pedeapsa cu moartea în cincisprezece ani (dar poşta de pe Pământul cel Mare mergea foarte încet: curând însă a sosit de la Moscova o graţiere obişnuită şi mult mai generoasă decât a lui Jdanov: numai zece ani).

  Toate caietele din închisoare ale lui Strahovici sunt şi acum întregi. Cu aceasta cariera lui ştiinţifică de după gratii de-abia începuse, îi va fi dat să conducă unul dintre primele proiecte sovietice din domeniul turbo-reactoarelor.

  Pe N. P., matematician, docent, a decis să -l exploateze în scopuri personale anchetatorul Krujkov (da, da, chiar acel tâlhar). Cum era student la fără frecvenţă, l-a chemat pe N. P. Din celula condamnaţilor şi l-a pus să rezolve probleme de teoria funcţiilor de variabilă complexă pentru lucrările lui de control (dar poate nici nu erau ale lui).

  Prin urmare, ce înţelegea literatura universală din suferinţele care preced execuţia?

  În sfârşit (povestirea lui Ceavdarov), celula condamnaţilor la moarte poate fi utilizată ca element al anchetei, ca mijloc de influenţă. Doi inculpaţi care refuzaseră să mărturisească (Krasnoiarsk) au fost „condamnaţi” la moarte şi transferaţi în celula osândiţilor. (Ceavdarov s-a scăpat cu vorba: „Acestora li s-a înscenat o judecată”. Dar în situaţia când orice judecată este o înscenare, cu ce cuvânt să mai numeşti această pseudojudecată? Scenă în scenă, spectacol montat într-un spectacol?) Acolo i-au lăsat să respire din plin atmosfera dintr-o celulă a condamnaţilor la moarte. Pe urmă le-au introdus nişte „cloşti”, chipurile tot „condamnaţi”. Şi aceştia au început să se căiască pentru că au fost atât de îndărătnici la anchetă şi l-au rugat pe gardian să transmită anchetatorului că sunt gata să semneze totul. Le-au dat să semneze declaraţiile, pe urmă i-au luat din celulă ziua, deci nu i-au dus să-i împuşte.

  Dar acei condamnaţi cu adevărat la moarte din această celulă, care au servit drept material pentru jocul anchetatorului, oare vor fi simţit şi ei ceva când acei oameni „s-au căit” şi au fost graţiaţi? Ei, dar astea nu sunt decât accesorii regizorale.

  Se spune că pe Konstantin Rokossovski, viitorul mareşal, în 1939, l-au dus de două ori în pădure pentru o execuţie nocturnă fictivă, au îndreptat armele spre el, pe urmă le-au lăsat în jos şi l-au dus la închisoare. Aceasta se cheamă tot pedeapsă capitală aplicată ca procedeu în folosul anchetei. Şi totul s-a terminat cu bine, Rpkossovski este bine-mersi, şi nu poartă nimănui ranchiună.

  Aproape întotdeauna omul se lasă ucis fără să se împotrivească. De ce condamnarea la moarte hipnotizează în asemenea măsură? De cele mai multe ori cei graţiaţi nu-şi amintesc ca vreunul din celula condamnaţilor să se fi împotrivit. Dar există şi astfel de cazuri, în anul 1932, la închisoarea Krestî din Leningrad condamnaţii la moarte au luat gardienilor revolverele şi au tras. După acest incident a fost adoptată următoarea tactică: după ce au depistat prin vizor pe cel care trebuia luat, cinci gardieni neînarmaţi năvăleau în celulă şi se repezeau asupra celui desemnat, în celulă se aflau vreo opt-zece condamnaţi, însă fiecare dintre ei trimisese cerere de graţiere lui Kalinin, fiecare îşi aştepta iertarea şi din pricina asta se comportau conform zicalei: „Mori tu astăzi, eu o să mor mâine”. Ei se dădeau la o parte şi priveau nepăsători cum îl răsuceau pe cel sortit pieirii, cum striga el după ajutor, şi i se vâra în gură o minge micuţă de copil. (Privind o minge de copil, poţi oare să bănuieşti la câte poate ea servi?… Ce bun exemplu pentru o lecţie despre metoda dialectică!)

  O, speranţă! Ce aduci tu cu precădere: tărie ori slăbiciune? Dacă în fiecare celulă osândiţii i-ar sugruma împreună pe călăii veniţi după ei, nu ar înceta oare execuţiile cu mult mai sigur decât datorită cererilor de graţiere trimise la VŢIK? Tot eşti pe marginea gropii, de ce să nu te împotriveşti?

  Dar oare nu era totul sortit pieirii încă de la arestare? Cu toate acestea, toţi arestaţii, ca şi când aveau picioarele retezate, se târau în genunchi pe tă-râmul speranţei.

  Vasili Grigorievici Vlasov îşi aminteşte că în noaptea când îl duceau prin Kadâi şi patru revolvere erau îndreptate spre el din patru părţi, gândul lui era: de n-ar trage acum, provocator, chipurile, pentru încercarea de a fugi. Va să zică, el încă nu credea în condamnarea lui! Spera încă să trăiască…

  Acum era ţinut într-o cameră de la miliţie. L-au aşezat pe un birou, iar lângă el stăteau de pază neîntrerupt, la lumina lămpii, doi-trei miliţieni. Vorbeau între ei: „Am ascultat patru zile întruna, dar tot n-am priceput de ce i-au ^condamnat!” „Nu-i treaba noastră!” în această cameră Vlasov a rămas cinci zile: aşteptau confirmarea sentinţei pentru a-i executa în Kadâi – era foarte greu să-i escorteze pe condamnaţi mai departe. Cineva a trimis în numele lui o telegramă prin care cerea graţierea: „Nu mă recunosc vinovat, rog să fiu lăsat în viaţă”. N-a venit nici un răspuns, în toate zilele acestea, lui Vlasov îi tremurau atât de tare inimile, încât nu putea duce lingura la gură. Bea cu gura din farfurie. L-a vi/itat, ca să-şi bată joc, Kliughin. (La scurtă vreme după procesul din Kadâi urma să fie transferat din Ivanovo la Moscova, în acel an, stelele acestea purpurii răsăreau şi apuneau brusc pe cerul GULAG-ului. Se apropia vremea Când trebuiau aruncaţi la groapă, dar nu ştiau asta.) N-a sosit nici confirmarea, nici graţierea, şi au fost nevoiţi, totuşi, să-i ducă pe cei patru osândiţi la Kineşma. I-au dus cu patru autocamionete, în fiecare câte un condamnat cu şapte miliţieni.

  La Kineşma au fost ţinuţi în subsolurile mânăstirii (arhitectura mânăs-tirească, eliberată de ideologia monahală, ne-a prins foarte bine). Acolo au mai adăugat şi alţi osândiţi la moarte şi i-au transportat cu vagonul puşcăriaşilor la Ivanovo.

  La gara de mărfuri din Ivanovo, Saburov, Vlasov şi încă unul din grupul străin au fost separaţi, iar pe ceilalţi i-au dus, care va să zică, la execuţie, ca să nu mai aglomereze închisoarea şi aşa arhiplină. Şi astfel, Vlasov a trebuit să-şi ia adio de la Smirnov.

  Pe cei trei care au rămas, i-au lăsat în curtea închisorii nr. L şi i-au ţinut patru ceasuri în frigul şi umezeala de octombrie, în timp ce duceau şi aduceau pentru percheziţie alte convoaie, încă nu existau semne că i-ar executa astăzi. Au fost nevoiţi, aceste patru ceasuri, să mai rămână pe pământ şi să reflecteze! A fost un moment când lui Saburov i s-a părut că îi duc să-i împuşte (dar i-au dus în celulă). El n-a strigat, dar şi-a înfipt mâna în braţul vecinului atât de tare, încât acesta a urlat de durere. Gardienii l-au târât pe Saburov şi l-au împuns cu vârful baionetelor.

  În acea închisoare existau patru celule pentru condamnaţi la moarte, pe acelaşi coridor cu cele rezervate copiilor şi bolnavilor! Celulele osândiţilor erau prevă^ute ca două uşi: una de lemn, obişnuită, cu vizor, şi alta de fier, zăbrelită, şi fiecare uşă era prevăzută cu două încuietori (cheile se aflau una la gardian şi alta la şeful clădirii, ca să nu poată deschide unul fără celălalt). Celula nr. 43 se afla peste un perete de cabinetul anchetatorului, şi noaptea, când osândiţii aşteaptă să fie duşi la execuţie, strigătelele celor schingiuiţi ie sfâşie urechile.

  Vlasov a nimerit în celula nr. 61. Era o celulă individuală: lungă de vreo cinci metri şi lată – ceva mai mult de un metru. Două paturi de fier erau definitiv fixate de pardoseală, în fiecare pat erau întinşi câte doi condamnaţi, unul cu capul la picioarele celuilalt şi încă paisprezece erau aşezaţi de-a curmezişul pe pardoseală.

  În aşteptarea morţii, fiecăruia i se lăsase mai puţin de un arşin pătrat! Cu toate că se ştie de mult că până şi un mort are dreptul la trei arşini de pământ, ceea ce lui Cehov i se părea puţin…16