ÎNCHIN această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.
CUPRINS: Partea ÎNTÂI – INDUSTRIA PENITENCIARĂ Capitolul 1_Arestarea…8
Capitolul 2 – Istoria canalizării noastre…22
Capitolul 3_Ancheta…72
Capitolul 4 – Găitanele albastre…106
Capitolul 5 – Prima celulă – prima iubire…129
Capitolul 6 – Primăvara aceea…169
Capitolul 7 – Sala maşinilor…203
Capitolul 8 – Legea – copil…219
Capitolul 9 – Legea se maturizează…247
Capitolul 10 – Legea în floare…274
Capitolul 11 – Pedeapsa capitală…314
Capitolul 12-Tiurzak…330
Partea a DOUA – PERPETUUM MOBILE Capitolul 1 – Corăbiile Arhipelagului…350
Capitolul 2 – Porturile Arhipelagului…378
Capitolul 3 – Caravanele robilor…399
Capitolul 4 – Din insulă în insulă…414
Conţinutul capitolelor…433
Abrevieri şi sigle…440
Note…445 „Documentpolitic”? „Creaţie literară”? De Alexandru Paleologu…478
În ANUL o mie nouă sute patruzeci şi nouă, împreună cu nişte prieteni, am găsit în revista „Priroda” („Natura”) a Academiei de Ştiinţe o notiţă remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe râul Kolâma, cu prilejul unor săpături, nu se ştie cum a fost descoperită
0 lentilă de gheaţă subterană – un vechi torent îngheţat, iar în el – reprezentanţi ai faunei fosile, având o vârstă de câteva zeci de milenii. Acei peşti ori tritoni s-au păstrat atât de proaspeţi, afirma savantul corespondent, încât participanţii la săpături, după ce au spart gheaţa, i-au mâncat pe loc cu plăcere.
Cititorii nu prea numeroşi ai revistei au fost pesemne destul de uimiţi, aflând cât de mult timp se poate păstra în gheaţă carnea de peşte, însă puţini dintre ei erau în stare să priceapă tâlcul adevărat al acestei notiţe imprudente.
Noi am priceput numaidecât. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, până la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanţii spărgeau gheaţa cu o grabă plină de îndârjire; cum, călcând în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei şi înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăţi de carne milenară, o târau lângă foc, o dezgheţau şi o înfulecau până la saturaţie.
Am priceput pentru că noi înşine ne număram printre acei participanţi, ca membri ai acelui trib puternic al zeki*-lor, unic pe pământ şi singurul în stare să mănânce triton cu plăcere.
Iar Kolâma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită GULAG, ciopârţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior.
Acest arhipelag a sfârtecat în parcele răzleţe şi a împestriţat o altă ţară, ţara care îl includea, a pătruns adine în oraşele ei, a atârnat peste străzile ei – şi cu toate acestea unii nu-şi dădeau seama de nimic, foarte mulţi auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo ştiau totul.
Dai’, ca şi cum şi-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleaşi mâini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie! V Nu trebuie să răscolim trecutul!… Celui care va pomeni trecutul – să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel:” Iar celui care îl va uita – să se scoată amândoi!”
Trec ani, trec decenii şi şterg irevocabil cicatricele şi rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipoceşte deasupra lor. Şi cândva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheaţă, se va înfăţişa ca un triton neverosimil.
Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele. O să aibă oare cineva, cândva, această posibilitate? Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvârşire toate documentele.
Cei unsprezece ani petrecuţi acolo, pe care nu i-am resimţit ca p o ruşine, nici ca pe un coşmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, şi faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri şi scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop câte ceva din oscioarele şi carnea – de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu.
*Tabelul cronologic va figura la sfârşitul volumului al III-lea al operei de faţă. Explicaţiile abrevierilor şi cuvintelor derivate, precum şi notele traducătorului, numerotate în cadrul fiecărui capitol, sunt amplasate la sfârşitul volumului.
În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii şi locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu iniţiale, aceasta se întâmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reţinut numele – însă totul s-a petrecut întocmai.
Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei, urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, amintiri şi scrisori, de [un şir de 227 de nume]
Nu le exprim aici recunoştinţa personală: acesta e monumentul nostru comun şi prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi.
Din această listă aş fi vrut să evidenţiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referinţe bibliografice extrase din cărţi aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulaţie şi distruse, încât pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruinţă; aş fi vrut şi mai mult să evidenţiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restrişte şi apoi să -l multiplic.
Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele.
Bătrânul Dmitri Petro viei Vitkovskj, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki1 trebuia să fie redactorul acestei cărţi, însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa: Jumătate de viaţă), i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzându-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar câteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit.
Şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspândirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit.
Când am început această carte în anul 1958, nu ^cunoşteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieţii lagărelor, în timp ce lucram, până în anul 1967, am făcut treptat cunoştinţă cu Povestirile din Kolâma ale lui Varlam Şalamov2 şi cu memoriile lui D. Viţkovski, ale E. Ghinzburg3, ale O. Adamova-Slioz-berg, la care pe parcursul expunerii fac referinţe ca la nişte fapte literare cunoscute de toată lumea (căci până la urmă aşa va fi).
În pofida intenţiilor proprii, în contradicţie cu propria voinţă, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile şi chiar cifre, ba încă şi aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Laţis4; N. V. Krâlenko5 – procuror şef vreme de mulţi ani; succesorul său A. I. Vâşinski6 şi juriştii complici, dintre cars este imposibil să nu -l menţionez pe I. L. Averbah.
Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki – autorii ruşinoasei cărţi7 despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.
Partea ÎNTÂI INDUSTRIA PENITENCIARĂ
„în epoca dictaturii şi când eram înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, noi am dat dovadă de îngăduinţă inutilă, de blândeţe inutilă”.
(Krâlenko, din cuvântul la procesul „Partidului industrial”)
Capitolul I ARESTAREA Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe niciunul nu scrie locul destinaţiei. Şi vânzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţi cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe.
Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD.
Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare.
Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, cititorule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare.
Arestarea! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi deseori eşuează în nebunie?
Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!”
Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vârtejul acestui cutremur de pământ?
Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:
— Eu? Pentru ce?!
Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicând vreun răspuns.
Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta.
Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lângă nişte garduri, nesfârşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată – oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mâini de bărbat, patru mâini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mână, de guler, de căciulă, de ureche, ne târăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna.
Gata. Eşti arestat!
Şi nim-m-mic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel:
— Eu? Pentru ce-e?
Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură qare transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.
Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră^nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore.
În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!”
Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament.
Ţirâitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în uşă. Intrarea bravă a cizmelor neşterse pe preşul de la prag ale vajnicilor agenţi ai securităţii. Şi în spatele lor – martorul, covârşit şi speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La aşa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gândească, agenţii au uitat şi ei, dar aşa se cuvine după instrucţiuni, şi el trebuie să rămână acolo toată noaptea, iar spre dimineaţă să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte şi să ajute la arestarea vecinilor şi cunoscuţilor săi.)
O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mâini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată. De săpun, ceva de mâncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mâncare. Acolo e cald”. (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimânte.)
Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvârle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfânt în timpul unei percheziţii! Când l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trântesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele*. Şi nimic în timpul unei percheziţii
*Când în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia” a spart recipientele în care se aflau Uzatele inventate de el, deşi în jur fopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă – atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)
N. B.: Note/e din subsolul paginii, marcate cu astei isc, aparţin autorului. Menţionăm că în versiunea românească s-a respectat maniera, uneori originală, a autorului de a ortografia o seamă de cuvinte, sintagme, denumiri de instituţii, evenimente, precum şi noţiuni specifice universului sovietic şi gulagovist (n, t.).
nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atâtea file de ucazuri împărăteşti” – şi anume: ucazul privind sfârşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute1 (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenân). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor2 de pe Enisei, au interzis scrierea pe^care o inventase pentru ei şi abecedarul, lăsând acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat.
Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă – precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hârtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ – să ducă, deci, în spate până la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere.
Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici”, „Ăsta nu este!” Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni – un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespsondenţă”. Iar asta înseamnă – pentru totdeauna. „Fără drept de corespondenţă” înseamnă aproape sigur: împuşcat.
Într-un cuvânt, „noi trăim în condiţii blestemate, când un om dispare fără urmă şi fiinţele cele mai dragi, soţia ţi mama. Ani de zile nu ştiu ce s-a întâmplat cu el”. Este just? Nu? Aceste rânduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui BabuşkinS. Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei.
Aceasta este imaginea noastră despre arestare.
Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamentului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintâi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpânit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc câţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mâine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare.
Un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decât totalul acelui personal.
Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd câţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi când nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportând arestaţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tânără cu steaguri şi flori şi cântă marşuri pline de voioşie şi optimism.
Aresluitor/i însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivitatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temniţologie generală şi are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne şi diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima şi a doua oară; individuale şi în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză necesară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenţii nu s-au aşteptat la nici o împotrivire şi nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziţiei efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta şi soţia, copii urmând să fie trimişi la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite şi pe părinţi în lagăr.
Şi, separat, există o întreagă Ştiinţă a Percheziţiei (am avut prilejul să citesc o broşură pentru juriştii din Alma-Ata, studenţi la fărăfrecvenţă). Acolo sunt foarte lăudaţi acei jurişti care la percheziţie nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, şase metri cubi de lemne de foc, două căruţe de fin, au curăţat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuşti de clini, coteţe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri şi chiar dinţi de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenţilor li se recomandă insistent să înceapă şi să încheie acţiunea printr-o percheziţie personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); şi să revină încă o dată în acelaşi loc, dar Ia altă oră şi să facă o nouă percheziţie.
De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rânduri. L-a invitat şi pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cât a durat spectacolul, apoi el a condus-o… Direct la Lubianka4. Şi dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeţi pe strada Kuzneţki Most pe Anna Skripnikova – o frumoasă domnişoară blondă şi bucălată, care tocmai şi-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie – cum suie într-o birjă cu un tânăr elegant (dar birjarul şi-a dat seama şi se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) – să ştiţi că nu e vorba de o întâlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka şi vor pătrunde în gura largă a porţii. Şi dacă (douăzeci şi două de primăveri mai târziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu juraţi că acest tort va reveni acelei fete şi nu va fi sfârtecat de cuţitele celor însărcinaţi cu percheziţia şi dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste şi arestarea diurnă, şi arestarea în stradă, şi arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat şi – lucru uimitor!
— Victimele înseşi, de acord cu agenţii securităţii de stat, se comportă cât mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat.
Nu toţi pot fi arestaţi acasă cu ciocănitul prealabil în uşă (iar dacă se ciocăneşte – acesta e „administratorul blocului”, „poştaşul”), nu toţi trebuie arestaţi la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedeşte un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat când este rupt de ambianţa lui obişnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarăşii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activişti de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziţie un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rând, îngrozit de arestările pe capete şi, timp de o săptămână, chinuit de privirile încruntate ale şefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoţionat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulţumeşte şi, jubilând, aleargă acasă grăbit să-şi facă geamantanul. Până la tren mai sunt două ore, şi el îşi ceartă nevasta neîndemânatică. Lată şi gara! Mai este timp. În sala de aşteptare sau lângă tejghea, cu o halbă de bere în mână, se aude strigat de un tânăr foarte simpatic: „Piotr Ivanâci, nu mă recunoşti?” Piotr Ivanâci este încurcat: „Cred că nu, deşi…” Tânărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ţi aduc aminte…” şi se înclină respectuos înspre soţia lui Piotr Ivanâci: „Iertaţi-mă, îmi daţi voie să -l răpesc pe soţul dumneavoastră pentru un minut…?” Soţia îi dă voie, şi necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanâci intim, de braţ – pentru totdeauna sau pentru zece ani!
În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic… Cetăţeni amatori de călătorii! Nu uitaţi că în fiecare gară mare există o secţie a GPU şi câteva celule!
Această insistenţă sâcâitoare a cunoscuţilor imaginari este atât de febrilă, încât unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă eşti angajatul ambasadei americane şi te numeşti, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotând prin mulţime şi desfăcându-şi braţele ca nişte greble: „Saşa! Va striga el pur şi simplu fără nici un ascunziş. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomodăm oamenii.” Iar mai la o parte, lângă trotuar tocmai opreşte o „pobedă” 5… (Peste câteva zile agenţia TASS va face o declaraţie plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se ştie nimic de dispariţia lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atât de complicat? Voinicii noştri au Efectuat astfel de arestări la Bruxelles (aşa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova.
Trebuie să recunoaştem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol când discursurile oratorilor, piesele de teatru şi modelele de toaletă feminină par ieşite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimaţia, te cheamă la o parte şi – te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), şi medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operaţie în timp ce eşti operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector şcolar regional, 1936), şi mai mult mort decât viu, sângerând, te duc în celulă (îşi aminteşte Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o întrevedere cu mama condamnată, ţi se acordă!
— Dar aceasta nu este decât o confruntare şi arestare! La un magazin alimentar eşti invitat la casa de comenzi şi te arestează acolo; te arestează călătorul de care ţi-a fost milă şi l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperişul tău; te arestează casierul de la electricitate, care vine şi citeşte contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, şoferul de taxi, funcţionarul de la casa de economii şi administratorul cinematografului – toţi aceştia te arestează şi tu nu vezi decât târziu legitimaţia de culoare bordo foarte bine ascunsă.
Uneori arestările par o joacă, punându-se în ele multă inventivitate şi multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistenţă. Oare prin asta agenţii securităţii vor să-şi justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cât se pare, este de ajuns să trimită citaţii tuturor mieluşeilor luaţi în vizor şi, la ora şi secunda fixată, ei vor apărea supuşi cu bocceluţa în mână la poarta neagră de fier a securităţii statului, ca să-şi ocupe pe duşumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar aşa îi arestează – doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc şi acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificaţi îi cheamă la birouri.)
Fireşte, orice maşină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiţi nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordaţi, ani grei, când din Europa soseau eşaloane după eşaloane şi toate trebuiau înghiţite dintr-o dată şi tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăşi năpâr-lise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, şi arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eşalon, îi aliniau într-altul – şi asta era toată arestarea.
Timp de câteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta, nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă. Se crea sentimentul general de fatalitate, credinţa (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identitate6) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Şi chiar în toiul epidemiilor de arestări, când oamenii, plecând la lucru, îşi luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puţine cazuri se sinucideau). Asta li se şi cerea. Lupul se dă în vânt după oaia blândă.
Acest lucru se întâmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemiilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întâmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întâmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm.” A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lângă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să -l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit până în Siberia Şi cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judiciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară superioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întâmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămâneau, aşteptând să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covârşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate.
Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit.
Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladâjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanâci, fugi, eşti pe listă!” Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei – cum o să poată să mă ridice? (Peste câteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vârsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar când voi creşte mare mă vor băga şi pe mine.” (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? Este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!” Alţii sunt arestaţi în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuşi…?” Pe când tu? Tu, în mod cert eşti nevinovat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituţie guvernată după normele logicii umane: îşi vor da seama – te vor elibera.
Atunci de ce să fugi?… Şi cum ai putea să te împotriveşti?… Căci astfel nu faci decât să-ţi agravezi situaţia, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotriveşti, dar şi pe scară cobori în vârful picioarelor, cum ţi s-a ordonat, ca să nu audă vecinii.
Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare agent de securitate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, şi-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, când un sfert din oraş a fost întemniţar, oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de câte ori se trântea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi înţeles că nu mai au ce pierde şi, în vestibulul locuinţei lor, ar fi organizat netemători ambuscade din câfiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-arfi căzut sub mână? Căci e ştiut că aceşti vizitatori nocturni nu vin cu bune intenţii, astfel încât nu vei greşi altoindu-l pe acest ucigaş. Ori duba neagră, cu şoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit!
Dacă… Dacă… Pur şi simplu am meritat tot cea a urmat.
Şi pe urmă – de ce să te împotriveşti? Să nu-ţi ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te aşeza la colţ? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulţime de mărunţişuri şi nimicuri, şi niciunul dintre ele nu merită efortul unei discuţii în contradictoriu (mai ales când gândurile celui arestat se învârtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!”) – toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea Câte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuieşti. Când, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tânără de nouăsprezece ani, şi cei trei cekişti tineri i-au răscolit patul şi comoda cu lenjerie, ea a rămas liniştită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă când brusc au pus mâna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i -l arate, faptul că rândurile scrise de ea erau acum citite de aceşti tineri străini şi ostili a şocat-o mai tare decât toată Lubianka cu zăbrelele şi beclurile ei. La mulţi aceste simţăminte personale şi ataşamente violate de arestare pot fi mult mai puternice decât ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul.
Sunt puţini cei inteligenţi şi temerari care îşi dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Ştiinţe, când au venit să -l aresteze în 1948, s-a baricadat şi două ceasuri a ars hârtii.
Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de… Bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când înjur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare şi nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadâi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu -l luau, încă nu -l luau. El nu putea să primească lovitura decât direct, în faţă.
— A primit-o şi s-a liniştit, iar în primele zile după arestare s-a simţit extraordinar.
— Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi, în vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să -l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându -l dintr-o locuinţă în alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul^ 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnc/eu.
În acest capitol am vorbit numai de masă, de mieluşeii întemniţaţi nu se ştie pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim şi despre aceia care şi în perioada contemporană au rămas autentici deţinuţi politici. Vera Râbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întâlni cu tovarăşii mai vârstnici (în libertate nu mai rămăsese niciunul) şi va putea să-şi modeleze concepţiile. Ekaterina Oliţkaia, adeptă a partidului socialist revoluţionar, în 1924, considera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tânără şi n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar şi libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amândouă s-au dus la închisoare cu mândrie şi bucurie.
„Rezistenţa! Unde a fost rezistenţa voastră?” îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc.
Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării.
Dar n-a început Şi, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreşit acel moment scurt, unic, când pe furiş, printr-o înţelegere marcată de frică, ori absolut făţiş, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulţime, printre sute de nevinovaţi şi hărăziţi, ca şi tine, pierzaniei. Şi gura nu îţi este închisă. Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vânează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbârli? Poate şi arestările n-ar mai fi atât de uşoare?!
În 1927, când resemnarea încă nu ne înmuiase într-atât creierele, în piaţa Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekişti încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în braţe stâlpul unui felinar, a început să ţipe, să nu se lase. S-a strâns mulţimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia şi o astfel de mulţime! Nu toţi trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toţi s-au grăbit s-o zbughească!) Băieţii noştri cei dezgheţaţi s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societăţii. S-au urcat în automobil şi au şters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară şi să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Şi în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka)
De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, şi mulţimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine şi pe călăii tăi, drept prieteni care au ieşit la plimbare.
Şi eu am avut de multe ori posibilitatea să strig.
În cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziţi de la SMERŞ, împovăraţi de cele trei geamantane de trofee mai mult decât de grija mea (de acum, după atâta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-şi care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei şi şefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, şi pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi şi creaţiile mele – probe contra mea Niciunul dintre cei trei nu cunoştea oraşul, şi a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe).
După o zi şi o noapte petrecute la contrainformaţiile armatei; după trei zile şi trei nopţi la contrainformaţiile frontului, unde tovarăşii de celulă m-au instruit (m-au iniţiat în toate înşelăciunile anchetatorului, am aflat cum se ameninţă, cum se bate; că pentru cei arestaţi nu mai există speranţă de întoarcere ori de a scăpa cu mai puţin de zece ani), pe neaşteptate iată-mă eliberat ca prin minune, şi de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deşi trupul meu s-a culcat pe paie putrede lângă hârdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuţi şi nedormiţi, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară… Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulţimea înşelată în ultimele mele clipe de existenţă publică?
Am tăcut în oraşul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înţeleg ruseşte? N-am strigat nici pe străzile oraşului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează aşa ceva? N-am scos nici un cuvânt la gara din Volkovâsk – era puţină lume. M-am plimbat cu aceşti tâlhari ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducându-i pe cei trei bandiţi de la SMERŞ în rotonda superioară, cu boltă albă, a staţiei de metrou „Gara Bielorusă”, inundată de lumina electrică şi, de jos în sus, în întâmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiţi moscoviţii. Mi se pare că toţi se uită la mine! Ca un şir nesfârşit, de acolo, din străfundurile ignoranţei, ei urcă sub cupola scânteie-toare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac…?!
Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrând de ce are dreptate că nu se sacrifică.
Unii încă mai speră într-un deznodământ fericit şi se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să -l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărâmul celălalt şi nu ştim că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărâtă în varianta cea mai rea, şi mai rea de atât nu poate fi). Alţii încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orânduiesc într-un strigăt către, mulţime. Fiindcă numai un revoluţionar îşi are întotdeauna lozincile pe buze gata să ţâşnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetăţean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur şi simplu nu ştie ce să strige, în sfârşit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în câteva strigăte incoerente.
Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: aceşti moscoviţi înghesuiţi pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puţini, prea puţini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?… Şi ca prin ceaţă mi se năzăreşte că odată şi odată o să strig celor două sute de milioane…
Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern.
Voi tăcea şi în străduţa Ohotnâi Riad.
N-o să strig nici lângă. Hotelul „Metropol”.
N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei – Lubianka…
Eu am beneficiat probabil de cea mai uşoară formă de arestare dintre câte se pot închipui. Ea nu m-a smuls din braţele celor apropiaţi, nu m-a rupt de viaţa familială atât de scumpă nouă. Printr-un februarie european fleşcăit, ea m-a smuls din limba noastră de pământ ce avansează spre Marea Baltică, unde ori noi îi înconjurasem pe nemţi, ori ei pe noi, şi m-a privat numai de divizionul meu de artilerie şi de spectacolul ultimelor trei luni de război.
Comandantul de brigadă m-a chemat la postul de comandă, mi-a cerut, nu ştiu de ce, pistolul.
— I l-am dat, fără să bănuiesc nici o perfidie, şi, deodată, din suita încordată a ofiţerilor, care încremeniseră într-un colţ, s-au desprins doi agenţi de la contrainformaţii; din câte va salturi au traversat încăperea şi, apucându-mă cu cele patru mâini concomitent de steluţa de la căciulă, de epoleţi, de centură, de porthart, au strigat pe un ton dramatic:
— Sunteţi arestat!
Şi pârjolit, şi străpuns din cap până în picioare, n-am găsit să spun ceva mai inteligent decât:
— Eu? Pentru ce…?!
Deşi la această întrebare nu se dă răspuns, lucru de mirare – eu am primit! Acest lucru merită pomenit pentru că era ceva prea ieşit din comun. Când cei doi viteji de la SMERŞ au isprăvit cu jumulitul, o dată cu porthartul mi-au consfiscat şi reflecţiile mele politice aşternute pe hârtie şi când, copleşiţi de zăngănitul geamurilor la fiece explozie nemţească, mă împingeau repede spre ieşire, au răsunat pe neaşteptate două cuvinte, care îmi erau adresate cu fermitate, da!
— Peste acea prăpastie ce se căscase între mine şi cei rămaşi la auzul cuvântului „arestat”, ce a căzut ca un trăsnet, peste acea barieră despărţitoare de ciumă, prin care nici un sunet nu mai cuteza să răzbată, au trecut cuvintele de neconceput, fabuloase, ale comandantului de brigadă:
— Soljeniţân. Întoarce-te.
Printr-o răsucire bruscă m-am smuls din mâinile ofiţerilor de la SMERŞ şi am făcut câţiva paşi înapoi spre comandant. Nu -l cunoşteam prea bine, el nu catadicsea să se lase antrenat în simple discuţii cu mine. Eaţa lui exprima întotdeauna pentru mine un ordin, o comandă, mânie. Acum însă era luminată de o expresie gânditoare: ruşinea de a fi participant fără voie la această afacere murdară? Pornirea de a se ridica deasupra jalnicei subordonări de o viaţă? Cu zece zile în urmă, din încercuirea în care căzuse divizionul lui de foc, douăsprezece tunuri grele, eu am scos aproape întreagă bateria mea de cercetare, şi iată acum trebuie să se lepede de mine în faţa unei bucăţi de hârtie ştampilate?
— Dumneata, a întrebat el grav, ai un prieten la Frontul întâi Ucrainean?
— Nu se poate!… Nu aveţi dreptul! Au început să strige la colonel căpitanul şi maiorul de la contrainformaţii. Suita ofiţerilor de stat-major s-a strâns speriată în colţ, temându-se parcă să împărtăşească formidabila nesocotinţă a comandantului de brigadă (iar cei de la secţia politică – pregătindu-se să furnizeze material împotriva comandantului de brigadă). Pentru mine însă a fost de ajuns: am înţeles numaidecât că sunt arestat pentru corespondenţa cu prietenul meu de şcoală şi am înţeles din ce direcţie trebuie să aştept pericolul.
Şi putea să se oprească aici Zahăr Gheorghievici Travkin! Dar nu! Conti-nuând să se purifice şi să se îndrepte în propriii săi ochi, el s-a ridicat de la masă (în acea viaţă dinainte, nu s-a ridicat niciodată să-mi iasă în întâmpi-nare!), mi-a întins mâna peste abisul ce se aşternuse între noi (când eram liber nu mi-a întins-o niciodată!) şi, strângând-o pe a mea, spre groaza suitei amuţite, cu faţa-i întotdeauna severă emanând căldură, a rostit răspicat, fără teamă: ^
— Îţi urez noroc, căpitane!
Pe lângă faptul că nu mai eram căpitan, acum eram duşmanul demascat al poporului (căci la noi toţi cei arestaţi, din momentul arestării sunt şi pe deplin demascaţi). Aşadar, el ura noroc unui duşman?
Geamurile se zguduiau. Exploziile nemţilor sfâşiau în bucăţi pământul la vreo două sute de metri, amintind că acest episod n-ar fi putut avea loc acolo, mai în adâncul teritoriului nostru, sub cupola unei existenţe aşezate, ci doar aici, sub răsuflarea morţii nepărtinitoare cu toţi’.
Această carte nu cuprinde amintiri din viaţa mea. Iată de ce n-o să vă povestesc despre amănuntele hazlii ale arestării mele, ce nu poate fi asemuită cu alta. În noaptea aceea cei doi ofiţeri de la SMERŞ erau disperaţi că nu ştiau să se orienteze pe hartă (n-au ştiut niciodată), şi, cu amabilităţi, mi-au înmânat-o, rugându-mă să-i arăt şoferului cum să ajungă la contrainformaţiile armatei. Le-am arătat drumul şi am ajuns împreună la această închisoare şi, drept mulţumire, nu m-au băgat într-o celulă, ci în carceră. Iată însă că despre acea magazioară dintr-o casă ţărănească germană, care servea temporar de carceră, nu pot să nu vorbesc.
Era lungă cât un stat de om şi lată cât să încapă trei inşi culcaţi, iar patru doar strâns lipiţi unul de celălalt. S-a nimerit ca eu să fiu tocmai al patrulea, îmbrâncit după miezul nopţii; cei trei, care erau culcaţi, s-au trezit din somn şi, la lumina unei gazorniţe, m-au privit strâmbându-se, s-au înghesuit şi mi-au făcut loc cât să încap cu greu într-o rină. Astfel, pe paiele bătucite de pe duşumea, erau acum opt cizme spre uşă şi patru mantale. Ei dormeau, iar eu mă perpeleam. Pe cât de sigur eram de mine în calitate de căpitan cu o
*Şi lucru uimitor: totuşi se poate să fii om!
— Travkin n-a avut de suferit. Nu demult ne-am întâlnit bucuroşi şi am făcut pentru prima oară cunoştinţă. Este general în retragere şi revizor la Uniunea vânătorilor.
Jumătate de zi în urmă, pe atât de chinuitor era acum faptul de a mă înghesui pe fundul acestei chicinete. De vreo două ori, băieţii s-au trezit amorţiţi şi toţi deodată ne-am întors pe partea cealaltă.
Spre dimineaţă, sătui de somn, au căscat, au tuşit, dregându-şi glasurile, şi-au strâns picioarele, s-au aşezat fiecare în câte un colţ şi am început să facem cunoştinţă.
— Pe tine de ce?
Însă o briză vagă de circumspecţie bătuse deja peste mine sub acoperişul otrăvit al SMERŞ-ului, şi eu m-am mirat cu sinceritate.
— N-am nici cea mai mică idee. Parcă îţi spun, ticăloşii?
Dar tovarăşii mei de celulă, tanchişti cu caschete negre, moi, nu au ascuns nimic. Erau trei inimi cinstite, trei inimi simple de ostaşi, un soi de oameni de care mă ataşasem în anii războiului, eu însumi fiind şi mai complicat, şi mai rău. Toţi trei erau ofiţeri. Şi epoleţii lor fuseseră smulşi cu răutate, pe alocuri – cu stofă cu tot. Petele neîntinate de pe tunicile lor murdare erau urmele decoraţiilor înşurubate, cicatricele vinete şi roşii de pe faţă şi de pe mâini – amintiri lăsate de răni şi arsuri. Din nefericire, divizonul lor poposise aici pentru refacere, în acelaşi sat unde se instalaseră contrainformaţiile SMERŞ ale Armatei a 48-a. Sărbătorind bătălia din ajun, au băut zdravăn şi undeva, la marginea satului, au dat năvală în baia publică, undeva au văzut că intraseră să se spele două fete chipeşe. Fetele, pe jumătate îmbrăcate, au izbutit să scape, lăsând în urmă picioarele tanchiştilor care se împleticeau neascultătoare. Dar s-a dovedit că una dintre ele nu era o oarecare, ci tocmai iubita şefului contrainformaţiilor armatei.
Da! De trei săptămâni, războiul se desfăşura pe teritoriul Germaniei şi noi toţi ştiam foarte bine: dacă acele fete ar fi fost nemţoaice – ele puteau fi violate, pe urmă chiar împuşcate, şi aceasta ar fi fost socotită o faptă de vitejie; dacă ar fi fost poloneze sau rusoaice de-ale noastre deportate, puteau în orice caz fi alergate goale prin grădină şi plesnite peste fese, şi totul n-ar fi fost decât o poznă amuzantă. Dar întrucât era vorba de „dama de companie” a şefului contrainformaţiilor, atunci, un oarecare sergent din spatele frontului a rupt de pe umerii celor trei ofiţeri combatanţi epoleţii aprobaţi prin ordinul de zi al comandamentului de front, a smuls ordinele şi medaliile acordate de Prezidiul Sovietului Suprem, iar acum pe aceşti luptători, care au făcut tot războiul şi poate au călcat cu şenilele multe linii de tranşee duşmane, îi aştepta judecata unui tribunal militar, care fără tancurile lor n-ar fi ajuns până în acest sat.
Am stins gazorniţa, şi aşa consumase tot aerul ce îl aveam de respirat În uşă era tăiată o fantă de mărimea unei cărţi poştale, pe unde pătrundea lumina indirectă a coridorului. Parcă îngrijoraţi că o dată cu zorile o să avem prea mult spaţiu în carceră, ne-au lepădat numaidecât pe cel de al cincilea Purta manta nouă de ostaş al Alinatei Roşii, căciulă tot nouă, şi când s-a oprit în dreptul fantei-vizor, ne-a înfăţişat o faţă proaspătă, cu nas cârn şi obraji roşii.
— De unde vii, frate? Cine eşti?
— Din partea cealaltă, a răspuns el cu vioiciune. Sunt spion.
— Glumeşti? Am zis noi înmărmuriţi. (Nu am auzit niciodată şi n-am citit nici la Şeinin8, nici la fraţii Tur9 ca un spion să spună aşa ceva despre sine!)
— Cui îi arde de glume în vreme de război! A oftat flăcăul cu bun-simţ. Cum poţi să te întorci acasă din prizonierat? Învăţaţi-mă şi pe mine!
Abia începuse să ne povestească despre cum nemţii, cu douăzeci şi patru de ore în urmă, îl trecuseră peste linia frontului, ca să spioneze şi să arunce în aer poduri, cum se prezentase numaidecât la cel mai apropiat batalion să se predea, iar comandantul de batalion, nedormit şi extenuat, nu l-a crezut câtuşi de puţin că e spion şi l-a trimis la infirmieră să-i dea un sedativ, că brusc am fost copleşit de impresii noi:
— Afară, să vă faceţi nevoile! Mâinile la spate! Ne-a strigat prin uşa deschisă o matahală de plutonier, foarte bun să tragă afetul unui tun de 122 de milimetri.
Peste tot, în curtea gospodăriei ţărăneşti, fusese amplasat un cordon de soldaţi înarmaţi cu automate, străjuind cărarea ce ni se arătase şi care făcea înconjurul unui şopron. Turbam de indignare că un mitocan de plutonier a îndrăznit să ne comande nouă, ofiţeri, „mâinile la spate”, însă tanchiştii s-au supus comenzii, apoi i-am urmat şi eu.
În spatele şopronului se afla un fel de ţarc mic şi pătrat, în care zăpada bătătorită nu se topise încă, şi era pângărit pe de-a-ntregul cu grămăjoare de excremente de om, în mare neorânduială şi aproape una lângă alta pe toată suprafaţa, încât era o problemă să găseşti un loc unde să calci cu amândouă picioarele şi să te laşi pe vine. Totuşi ne-am descurcat şi ne-am aşezat, în locuri diferite, toţi cinci. Doi soldaţi posomoriţi îşi îndreptaseră automatele spre noi, iar plutonierul, când nu trecuse nici un minut, a şi început să ne zorescă răstit:
— Hai, grăbiţi-vă! La noi treburile astea se rezolvă repede!
Aproape de mine se aşezase unul dintre tanchişti, originar din Rostov, un locotenent-major voinic şi posomorit. Faţa îi era înnegrită de un strat de pulbere metalică ori de fum, totuşi se vedea foarte clar o cicatrice mare şi roşie care îi traversa obrazul.
— Adică unde Ia voi? A întrebat el încet, fără să-şi arate intenţia de a se grăbi îndărăt în carcera îmbâcsită cu miros de petrol lampanL
— La SMERŞ, serviciul de contrainformaţii! I-a retezat-o scurt plutonierul cu voce mai răsunătoare decât era cazul. (Agenţilor de la contrainformaţii le plăcea foarte mult acest cuvânt cârpăcit fără pic de har din smert’ spionam – moarte spionilor. Găseau că are calitatea de a băga în sperieţi.)
— La noi se rezolvă încet, a răspuns locotenentul-major cu figură gân-ditoare. Cascheta îi căzuse spre ceafă, lăsând să i se vadă părul netuns. Şezutul lui tăbăcit, de om al frontului, era expus unei plăcute adieri răcoroase.
— Adică – unde la voi? A lătrat plutonierul mai tare decât era nevoie.
— În Armata Roşie, a răspuns locotenentul-major netulburat din poziţia în care se afla, măsurându -l cu privirea pe acest mastodont ratat Aşa au fost primele înghiţituri de aer ale respiraţiei mele de arestat Capitolul 2 ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE Când ASTĂZI este înjurată samavolnicia cultului, toţi se opresc de fiecare dată, invariabil, la anii 1937-1938. Şi acest lucru începuse să se întipărească în memorie, ca şi când nici înainte, nici după, oamenii nu ar fi fost întemniţaţi, ci numai în perioada anilor 1937-1938.
Totuşi nu mă tem că greşesc, spunând că valul 1937-1938 nu a fost unicul şi nici măcar principalul, ci, poate, doar unul dintre cele trei valuri foarte mari, care au umflat conductele sinistre şi puturoase ale canalizării noastre penitenciare.
Mai înainte a fost valul anilor 1929-1930, mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cincisprezece milioane de ţărani (poate şi mai mulţi). Ţăranii însă – oameni lipsiţi de darul cuvântului şi al scrisului, n-au compus plângeri şi nu şi-au scris memoriile. Cu ei nu se chinuiau noaptea anchetatorii, pentru ei nu stricau nici un proces-verbal, era de ajuns hotărârea sovietului sătesc. Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate, şi nici chiar minţile cele mai înfierbântate aproape că nu îşi mai amintesc de el. Ca şi cum el n-ar fi lezat câtuşi de puţin conştiinţa rusă. Cu toate acestea, Stalin (şi noi împreună cu el) n-a făptuit o crimă mai cumplită.
După – a urmat valul anilor 1944-1946, mare cât fluviul Enisei: prin conductele de scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni care au trăit (tot din vina noastră!) în captivitate, deportaţi în Germania, şi care s-au întors pe urmă. (Stalin cauteriza rănile ca să prindă crustă mai repede, şi trupul întregului popor nu trebuia să se odihnească, să răsufle, să se înzdrăvenească.) Dar şi în acest val au fost mai mult oameni simpli, care nu au scris memorii.
În timp ce valul anului 1937 a luat şi a dus în Arhipelag şi oameni cu situaţie, oameni cu vechime în partid, oameni cu studii, şi în jurul lor mulţi răniţi au rămas în oraşe, şi mulţi dintre ei buni mânuitori de condei! Şi acum, toţi laolaltă scriu, vorbesc, îşi aduc aminte de anul 1937! Volga pătimirii populare!
Dacă însă îi vorbeşti de anul „treizeci şi şapte” unui tătar din Crimeea, unui calmuc ori cecen^ – acesta doar va ridica din umeri. Ce înseamnă treizeci şi şapte pentru Leningrad când mai înainte a fost treizeci şi cinci? Iar pentru recidivişti ori baltici n-au fost mai grei 1948-1949? Dacă ocrotitorii stilului şi ai geografiei îmi vor reproşa că am scăpat din vedere alte fluvii din Rusia, le voi spune că nici valurile n-au fost toate pomenite, mai daţi-mi pagini! Din valuri vor creşte şi celelalte fluvii.
E ştiut lucru că orice organ fără antrenament se atrofiază.
Aşadar, dacă ştim că Organelor (singure s-au botezat ck acest nume dezgustător), proslăvite şi înălţate deasupra a tot ce este viu, nu li s-a atrofiat nici un tentacul, ci, dimpotrivă, li s-au înmulţit, întărindu-şi astfel musculatura, este lesne de ghicit că ele s-au antrenat fără curmare.
În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era când mai mare, când mai mică decât cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sângele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gâlgâiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau când mai mari, când mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pâraie, pârâiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una câte una.
Înşiruirea cronologică oferită în continuare, unde sunt menţionate în mod egal şi valurile alcătuite din milioane de arestaţi şi pârâiaşele formate din câteva simple, infime zeci, este încă incompletă, săracă şi limitată prin capacitatea ei de a pătrunde în trecut Oamenii care ştiu şi care au rămas în viaţă trebuie să facă încă multe completări
* în această înşiruire, cel mai dificil lucru este începutul. Pentru că, pe măsură ce coborâm mai adânc în decenii, au rămas tot mai puţini martori, vâl-va s-a stins şi s-a întunecat, letopiseţe nu există ori dacă da – ele se află sub lacăt Şi pentru că nu este deloc drept să examinăm aici în acelaşi plan anii de cumplită înverşunare (războiul civil) şi primii ani de pace, când era de aşteptat instaurarea carităţii.
Însă înainte de orice război civil s-a văzut că Rusia, cu structura populaţiei sale, nu era, fireşte, capabilă de nici un socialism, că era în totalitate pângărită. Una dintre cele dintâi lovituri ale dictaturii a fost dată cadeţilor2 (în timpul ţarului – molima extremă a revoluţiei, în timpul puterii proletariatului – molima extremă a reacţiunii). La sfârşitul lui noiembrie 1917, când ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire a Adunării Constituante, partidul cadeţilor a fost declarat în afara legii şi au început arestările membrilor lui. Cam în aceeaşi vreme s-au produs îmbarcările „Uniunii pentru Adunarea Constituantă” 3 şi ale reţelei „universităţilor ostăşeşti” 4.
Date fiind sensul şi spiritul revoluţiei, este lesne de înţeles că în aceste luni Krestî, Butârki^ şi multe închisori provinciale înrudite s-au umplut cu mari bogătaşi, importanţi activişti pe tărâm social, generali şi ofiţeri, funcţionari din ministere şi din întregul aparat de stat, care nu îndeplineau dispoziţiile noii puteri. Una dintre primele operaţii ale CEKA a fost arestarea comitetului de grevă al Uniunii panruse a funcţionarilor. Iată ce dispunea una dintre cele dintâi circulare al NKVD-ului din decembrie 1917: „Ţinând seama…
De sabotajul funcţionarilor. Să se manifeste maximum de iniţiativă pe plan local, să se recurgă la confiscări, constrângeri şi arestări”*.
Şi cu toate că V. I. Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea „unei ordini revoluţionare stricte”, cerea „să se reprime fără cruţare încercările de anarhie din partea beţivilor, huliganilor, contrarevoluţionarilor şi altor persoane’”, adică pericolul cel mai mare pentru Revoluţia din octombrie îl constituiau, după el, beţivii, în timp ce contrarevoluţionarii fuseseră înghesuiţi undeva în rândul al treilea, însă tot el punea problema şi într-un câmp mai larg. În articolul Cum să organizăm întrecerea (7 şi 10 ianuarie 1918), V. I. Lenin proclama ţelul comun şi unic al „curăţirii pământului rusesc de toate insectele dăunătoare” *. Şi prin insecte el înţelegea nu numai pe cei străini prin apartenenţa de clasă, dar şi pe „muncitorii care se eschivează de la muncă”, de pildă zeţarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Iată ce face îndepărtarea timpului. Ne este greu să înţelegem astăzi cum acei muncitori, care de-abia deveniseră dictatori, au convenit numaidecât să se eschiveze de la o muncă pe care o făceau pentru ei înşişi.) Şi încă:„…În care cartier dintr-un mare oraş, în care fabrică, în care sat… Nu există… Sabotori care îşi zic intelectuali?” * „E adevărat, formele de curăţire a insectelor prevăzute de Lenin în acest articol erau diferite: aici să fie băgaţi la închisoare, acolo să fie puşi să cureţe latrinele, dincolo,” după ce şi-au ispăşit pedeapsa la carceră, să li se elibereze carnetele galbene „6, în altă parte – să fie împuşcat parazitul; erau aici la alegere – închisoarea” sau muncă silnică de maximă severitate „*. Examinând şi sugerând direcţiile principale ale pedepsei, Vladimir Ilici propunea cu toate acestea ca descoperirea celor mai bune măsuri de curăţire să devină obiectul întrecerii” comunelor şi comunităţilor”.
Nu putem să facem o cercetare completă a tuturor celor care erau înrolaţi sub această definiţie largă de insecte: populaţia Rusiei era mult prea eterogenă şi în cadrul ei se întâlneau grupuri mici, izolate, complet inutile şi, de altfel, acum uitate. Insecte erau, fireşte, proprietarii de pămânL Insecte erau cooperatorii. Toţi proprietarii de case. Multe insecte se aflau printre profesorii de liceu. Consiliile parohiale ale bisericilor erau pline de insecte, insectele cântau în corurile bisericeşti. Insecte erau toţi preoţii şi, cu atât mai mult – toţi călugării şi călugăriţele. Dar şi acei tolstoieni7, care, intrând în serviciu la soviete ori la calea ferată, nu au depus jurământul scris, obligatoriu, de a apăra puterea sovietică cu arma în mână, şi ei s-au descoperit ca insecte (şi mai departe o să vedem câteva procese de-ale lor). Fiindcă veni vorba de căile ferate, sub uniforma lor se ascundeau multe insecte şi era necesar să fie extirpate, unele chiar strivite. Cât despre telegrafişti, aceia nu se ştie de ce, în marea lor majoritate erau insecte înveterate care nu simpatizau Sovietele. Nu
*Vestnik NKVD” (Buletinul NKVD), 1917, Nr. 1, p. 4.
*Lenin. Sobranie socinenii (Opere), ed. A 5-a. Voi. 35, p. 68.
*Ibidem, p.204
*ibidem.
*Ibidem, p. 203.
poţi spune nimic bun nici despre VIKJEL, nici despre alte sindicate, adeseori pline de insecte ostile clasei muncitoare.
Chiar şi numai grupurile enumerate alcătuiesc deja o cifră uriaşă, de ajuns pentru câţiva ani de muncă de curăţare.
Şi mai erau tot felul de intelectuali blestemaţi, studenţi fără astâmpăr, tot felul de excentrici, căutători de adevăr şi nebuni, de care încă Petru I a încercat să cureţe Rusia şi care întotdeauna constituie un incovenient pentru un regim sever şi armonios.
Dar această dezinsecţie sanitară nu ar fi fost posibilă, mai ales în condiţii de război, dacă s-ar fi folosit formele de procedură şi normele juridice perimate. S-a adoptat însă o formă absolut nouă: represiunea fără judecată, şi această sarcină ingrată şi-a asumat-o cu abnegaţie VEEKA – Santinela Revoluţiei, unicul organ represiv din istoria omenirii, care a concentrat în mâinile sale: urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecarea şi excutarea sentinţei.
În 1918, pentru a accelera şi victoria culturală a revoluţiei, au început să scoată şi să arunce moaştele sfinţilor şi să confişte odoarele bisericeşti, în apărarea bisericilor şi mânăstirilor devastate au izbucnit răzmeriţe populare. Din loc în loc erau trase clopotele de alarmă, şi pravoslavnicii se adunau, de multe ori înarmaţi cu bâte. Fireşte, se întâmpla ca pe unii să-i achite pe loc, iar pe alţii să-i aresteze.
Chibzuind astăzi la anii 1918-1920, ne aflăm în dificultate: oare să includem în valurile care au inundat închisorile şi pe toţi cei care au fost striviţi înainte de a fi ajuns în celula închisorii? Şi la ce rubrică să-i trecem pe toţi cei pe care kombedî îi suprimau în pridvorul sovietului sătesc sau în curţile din spate? Oare au izbutit să pună măcar un picior pe pământul Arhipelagului participanţii la comploturile care erau descoperite în ciorchini, fiecare gubernie având câte unul (două la Riazan, unul la Kostroma, unu la Vâşni Volociok, unul la Velij, câteva la Kiev, câteva la Moscova, câte unul la Saratov, Cernigov, Astrahan, Seligher, Smolensk, Bobruisk, la cavaleria din Tambov, la Cembar, Velikie Luki, Mstislav şi altele), ori nu au izbutit şi din această cauză nu intră în obiectul cercetării noastre? Lăsând la o parte înăbuşirea vestitelor rebeliuni (cele de la laroslavl, Murom, Râbinsk, Arzamas), unele evenimente nu le cunoaştem decât după nume, de pildă masacrul de la Kolpino – ce a fost asta, despre cine a fost vorba?… Unde să -l consemnezi?
O dificultate deloc neglijabilă este aceea de a hotărî unde să incluzi – aici, în valurile celor care au umplut închisorile, ori în bilanţul războiului civil – zecile de mii de ostatici, aceşti oameni paşnici, care, personal, nu au fost acuzaţi de nimic şi care nici măcar nu au fost înscrişi cu creionul pe o listă, luaţi spre a fi exterminaţi ca măsură de intimidare sau de represiune împotriva inamicului militar sau împotriva mulţimii revoltate? După 30 august 19188, NKVD-ul a trimis directive în provincie „să fie neîntârziat arestaţi toţi eserii9 de dreapta, iar din rândul burgheziei şi ofiţerimii să se reţină un număr important de ostatici”. (Ca şi cum, de pildă, după atentatul
* „Vestnik NKVD”, 1918, Nr. 21-22, p. 1.
Grupului lui Alexandr Ulianov10, ar fi fost arestat nu doar acest grup, ci toţi studenţii din Rusia şi un număr important de membri ai temstvelor.) Acest lucru a fost explicat în mod deschis (Laţis, ziarul „Teroarea roşie”, l noiembrie 1918): „Noi nu ne războim cu persoane separate. Noi nimicim burghezia ca clasă. La anchetă să nu căutaţi probe materiale şi dovezi că acuzatul a acţionat prin faptă şi cuvânt împotriva sovietelor. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneţi: cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, ce studii ori profesie. Tocmai aceste întrebări trebuie să hotărască soarta acuzatului, în aceasta rezidă sensul şi fondul terorii roşii”. Prin hotărârea Consiliului Apărării din 15 februarie 1919 – probabil prezidat de Lenin – s-a propus organelor CEKA şi NKVD să ia ca ostatici ţărani din acele localităţi unde deszăpezirea căilor ferate „nu decurge în mod satisfăcător”, cu menţiunea că „dacă zăpada nu va fi curăţată, ei vor fi împuşcaţi” *. Printr-un decret al SNK de la sfârşitul anului 1920 s-a aprobat să se ia ostatici şi dintre social-de-mocraţi.
Însă, chiar dacă urmărim strict doar arestările obişnuite, trebuie să remarcăm că încă din primăvara anului 1918 a început să tălăzuiască valul socialist-trădătorilor, care a curs neîntrerupt vreme de mulţi ani. Membrii tuturor acestor partide – eserii, menşevicii11, anarhiştii, socialiştii-populari, decenii de-a rândul doar s-au prefăcut revoluţionari, n-au făcut decât să poarte mască, şi pentru asta ajungeau la ocnă, fiindcă se prefăceau. Şi doar în viitoarea năvalnică a revoluţiei s-a descoperit brusc esenţa burgheză a acestor social-trădători. Era deci firesc să se purceadă la arestarea lor! Imediat după cădeţi, după dizolvarea Adunării Constituante, după dezarmarea regimentului Preobrajenski12 şi a altor regimente, au pornit să-i ridice încet-încet, la început pe ascuns, şi pe eseri, şi pe menşevici. Începând cu 14 iunie 1918, ziua excluderii lor din toate sovietele, aceste arestări au devenit mai frecvente şi mai compacte. De la 6 iulie, valul i-a cuprins şi pe eserii de stânga, care de mai multă vreme şi cu mai multă perfidie s-au prefăcut aliaţii unicului partid consecvent al proletariatului. De atunci era suficient, indiferent în ce uzină ori în ce orăşel, să aibă loc vreo tulburare muncitoarcască, vreun val de nemulţumiri sau vreo grevă (au fost destule încă din vara anului 1918, iar în martie 1921 ele au zguduit Petrogradul, Moscova, apoi Kronstadtul şi au determinat NEP-ul), pentru ca, o dată cu liniştirea, concesiile, satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale muncitorilor, CEKA să aresteze fără zgomot, noaptea, pe menşenici şi eseri ca fiind singurii vinovaţi de aceste tulburări. În vara lui 1918, în aprilie şi octombrie 1919 au fost întemniţaţi pe capete anarhiştii, în 1919 au fost închişi toţi membrii comitetului central al palidului eserilor care au putut fi prinşi şi care au zăcut la Butârki până la procesul lor din 1922. În acelaşi an 1919, cunoscutul cekist Laţis scria despre menşevici: „Astfel de oameni sunt pentru noi mai mult decât stingheritori. Iată de ce îi măturăm din cale, ca să nu ni se încurce printre picioare… Îi închidem
*Dekretî sovetskoi vlasti (Decretele puterii sovietice), voi. 4, Moscova, 1968, p. 627.
Într-un loc izolat, la Butârki, şi îi obligăm să stea la adăpost până ce va lua sfârşit lupta dintre muncă şi capital”*. În iulie 1918, toţi participanţii la congresul muncitorilor fără partid au fost arestaţi de detaşamentul gărzii letone de la Kremlin, şi la Taganka era gata-gata să fie toţi împuşcaţi pe loc.
Încă din 1919 s-a manifestat suspiciune faţă de ruşii noştri care se întorceau din străinătate (de ce? Cu ce misiune?) şi astfel au fost întemniţaţi, la întoarcere, ofiţerii corpului expediţionar rus (în Franţa).
În acelaşi an 1919, aruncând plase uriaşe în jurul unor comploturi reale sau imaginare („Centrul Naţional” 13, Complotul Militar), la Moscova, la Petrograd şi în alte oraşe făceau execuţii după liste (adică luau oameni aflaţi în libertate pentru a-i împuşca imediat) şi azvnieau în puşcărie pur şi simplu cu toptanul intelectualitatea care, chipurile, gravita în jurul cadeţilor. Dar ce înseamnă „care gravita în jurul cadeţilor”? Intelectualitatea care nu era nici monarhistă şi nici socialistă, adică: toate cercurile ştiinţifice, universitare, artistice, literare şi chiar întreg corpul ingineresc, în afară de scriitorii aflaţi la poluri extreme, în afară de teologi şi teoreticieni ai socialismului, restul intelectualităţii, în proporţie de 80%, „gravita în jurul cadeţilor”. După opinia lui Lenin, aici intra, de pildă, Korolenko14, „un biet filistin, prizonier al prejudecăţilor burgheze”, „unor astfel de” talente „nu le-ar strica să stea vreo câteva săptămâni la închisoare” *. Despre arestarea unor grupuri separate aflăm din protestele lui Gorki. La 15 septembrie 1919 Ilici îi răspunde:„…Pentru noi este clar că şi aici au existat greşeli” *, dar – „Auzi, ce mare nenorocire! Ce nedreptate!” * şi îl sfătuieşte pe Gorki „să nu-şi piardă timpul, lamentându-se pentru nişte itelectuali descompuşi” ’”*.
Din ianuarie 1919 s-a intensificat sistemul de predare obligatorie a surplusului de produse agricole şi pentru strângerea lui au fost formate detaşamentele de colectare. Ele au întâlnit pretutindeni opoziţia satului – uneori îndărătnic evazivă, alteori violentă. Reprimarea acestei opoziţii a furnizat, de asemenea (fără a-i mai pune la socoteală pe cei împuşcaţi pe loc), un val abundent de arestaţi vreme de doi ani.
Omitem cu bună ştiinţă de aici acea parte foarte mare a acţiunii de măcinare, de către CEKA, prin secţiile speciale şi tribunalele militare revoluţionare, legată de înaintarea liniei-frontului, de ocuparea oraşelor şi regiunilor. Aceeaşi directivă a NKVD-ului din 30 august 1918 recomanda ca eforturile să fie îndreptate „spre împuşcarea necondiţionată a tuturor celor amestecaţi în activitatea albgardiştilor”. Uneori însă eşti dezorientat: cum să faci o delimitare cât mai justă? Dacă începând din vara anului 1920, când războiul civil nu se sfârşise definitiv şi pretutindeni, dar pe Don el se
*M. I. Laţis, Dva goda borbî na vnutrennem fronte. Populiarnâi obzor deiatelnosti CEKA (Doi ani de luptă pe frontul intern. Scurt istoric al activităţii CEKA), GIZ (Editura de Stat), Moscova, 1920, p. 61.
* Lenin, Ed. Cât., voi. 51. P. 48.
*ibidem, p.47
*ibidem, p.48
*ibidem, p.49 isprăvise, de acolo, din Rostov şi Novocerkassk, sunt expediaţi la Arhan-ghelsk o mulţime de ofiţeri, iar de aci, mai departe, cu şlepurile – la Solovki (şi câteva şlepuri s-au scufundat în Marea Albă, ca, de altfel, şi în Marea Caspică) – oare unde trebuie să încadrezi toate acestea: în perioada războiului civil ori în cea a începutului construcţiei paşnice? Dacă în acelaşi an la Novocerkassk este împuşcată soţia gravidă a unui ofiţer pentru vina de a-şi fi ascuns soţul – oare în ce categorie trebuie înscrisă?
În mai 1920 este făcută publică hotărârea Comitetului Central „privind activitatea subversivă din spatele frontului”. Ştim din experienţă că orice hotărâre de acest fel constituie un impuls pentru un nou val general de arestaţi, este semnul exterior al acestui val.
În organizarea tuturor acestor valuri, o dificultate specială (dar şi un merit special) a constituit-o absenţa până în anul 1922 a unui cod penal, a oricărui sistem de legi penale. Doar conştiinţa revoluţionară îi călăuzea (şi întotdeauna fără greş!) pe sechestranţi şi canalizatori: pe cine să ia şi ce să facă pe urmă cu ei.
În această trecere în revistă nu vor fi examinate valurile de criminali şi delincvenţi de drept comun şi de aceea vom menţiona doar faptul că toate nenorocirile şi lipsurile apărute o dată cu reorganizarea administraţiei, a instituţiilor, cu schimbarea tuturor legilor nu puteau decât să sporească considerabil numărul furturilor, atacurilor tâlhăreşti, al cazurilor de violenţă, luare de mită şi revânzare (speculă). Cu toate că nu erau chiar atât de periculoase pentru existenţa Republicii, aceste delicte de drept comun erau, de asemenea, parţial urmărite, şi, prin valurile lor de arestaţi, augmentau valurile contrarevoluţionarilor. Există însă şi o speculă cu caracter absolut politic, cum se arăta într-un decret al Consiliului Comisariilor Poporului din 22 iulie 1918, semnat de Lenin: „Cei vinovaţi de vânzarea, cumpărarea sau conservarea în vederea comercializării cu intenţia de a obţine profit a produselor alimentare monopolizate de Republică (un ţăran păstrează griul pentru a -l vinde ca să obţină profit, dar ce fel de profit este acesta…?
— A. S.). Sunt pasibili de pedeapsa cu închisoarea pe un termen de cel puţin zece ani, completată cu muncă silnică de maximă duritate şi cu confiscarea întregii averi”.
Din vara aceea, satul, făcând eforturi peste puterile lui, a predat an de an recolta fără să primească nici un ban. Acest lucru a iscat răscoale ţărăneşti şi, în consecinţă, reprimarea lor şi noi arestări. („Partea cea mai harnică a poporului a fost realmente stârpită”, îi scria Korolenko lui Gorki la 10 august 1921.) în anul 1920 cunoaştem (nu cunoaştem…) procesul „Alianţei Ţărăneşti din Siberia”. La sfârşitul anului 1920 a avut loc înfrângerea preventivă a răscoalei ţăranilor din Tambov, condusă de Uniunea Ţărănimii Muncitoare (ca |i în Siberia). Aici n-a avut loc nici un proces…
Insă majoritatea arestărilor din satele Tambovului s-a efectuat în iunie 1921. Gubernia Tambov a fost împânzită cu lagăre de concentrare pentru familiile ţăranilor care au participat la răscoală. Loturi de pământ în câmp deschis erau împrejmuite de stâlpi cu sârmă ghimpată, şi fiecare familie, bănuită că ar avea un bărbat care participă la răscoală, era dusă şi ţinută acolo trei săptămâni. Dacă timp de trei săptămâni bărbatul nu se prezenta să-şi răscumpere familia cu capul său, aceasta era deportată*.
Mai înainte, în martie 1921, au fost trimişi în insulele Arhipelagului, trecând prin bastionul Trubetkoi al fortăreţei Petropavlovskaia, marinarii Kronstadtului răsculat, cu excepţia celor împuşcaţi.
Acel an 1921 a început cu ordinul VEEKA nr. 10 (din 8 ianuarie 1921): „în ceea ce priveşte burghezia, trebuie intensificată represiunea!” Acum, când războiul civil luase sfârşit, represiunea nu trebuie diminuată, ci intensificată! Cum s-a realizat asta în Crimeea – o aflăm din unele versuri ale lui Voloşin16.
În vara lui 1921 a fost arestat Comitetul Obştesc pentru sprijinirea victimelor foametei (Kuskova17, Prokopovici18, Kişkin1^ ş.a.), care a încercat să stopeze ofensiva foametei fără precedent din Rusia, însă era vorba că aceste mâini care ofereau hrană nu erau acelea cărora să li se poată permite să hrănească pe cei flămânzi. Aflat pe patul de moarte, Korolenko, preşedintele cruţat al acestui Comitet, a numit nimicirea comitetului „politicianism de cea mai joasă speţă, politicianism guvernamental” (scrisoarea către Gorki din 14 septembrie 1921. (Şi tot Korolenko menţionează principala trăsătură a închisorilor din 1921: „Toate sunt impregnate de tifos”. Afirmaţie confirmată de Skripnikova, şi de alţii, care au făcut închisoare în vremea aceea.) în acelaşi an 1921 se practicau şi arestările studenţilor (de pildă, cei de la Academia Timiriazev ori grupul lui E. Doiarenko) pentru „critica regimului” (nu în public, ci în discuţiile dintre ei). Astfel de cazuri nu au fost, probabil, prea multe, pentru că grupul amintit a fost interogat de Menjinski20 şi lagoda21 personal.
Dar nici puţine. Căci cum se putea încheia, dacă nu cu arestări, greva neaşteptată şi temerară a studenţilor de la MVTU din primăvara anului 1921? Încă din perioada cruntei reacţiuni stolâpiniste22 aici exista tradiţia alegerii rectorului dintre profesorii acestui institut Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Kalinnikov (o să -l mai întâlnim şi pe banca inculpaţilor), puterea revoluţionară a trimis în locul lui pe un oarecare inginer mediocru. Asta s-a petrecut în toiul sesiunii de examene. Studenţii au refuzat să se prezinte la examene, au organizat o întrunire tumultuoasă în curte, l-au dezavuat pe rectorul trimis şi au cerut să se menţină statutul de autonomie a institutului. Pe urmă, întreaga întrunire a pornit pe jos spre strada Mohovaia, pentru o întâlnire camaraderească cu studenţii de la Universitate. Iată însă că se ridica o problemă: ce trebuie să facă puterea? Problemă da, însă nu şi pentru comunişti. Pe vremea ţarismului s-ar fi dezlănţuit toată presa onestă, toată lumea intelectuală: jos guvernul, jos ţarul! Acum însă i-au notat pe oratori, au lăsat întrunirea să se împrăştie, au suspendat sesiunea de examene, iar în vacanţa de vară, în diferite locuri, unul câte unul, i-au arestat pe toţi care trebuiau arestaţi. Astfel, unii nici nu şi-au luat diploma de inginer.
*Tuhacevski, Borba s kontrrevoliuţionriâmi vostaniiami {Lupta împotriva răscoalelor contrarevoluţionare), în revista „Voina i revoliuţiia” (Războiul şi revoluţia). 1926. Nr. 7-8.
În acelaşi 1921 s-au extins şi s-au organizat arestările membrilor altor partide. De fapt, dăduseră deja gata toate partidele politice, cu excepţia celui învingător. (O, să nu sapi groapa altuia!) Şi pentru ca descompunerea partidelor să fie ireversibilă, mai trebuia să se descompună membrii înşişi ai acestor partide, corpurile acestor membri.
Nici un cetăţean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolşevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu izbutea, ca Maiski23 ori Vâşinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comunişti). Putea să nu fie arestat în primul eşalon, putea să supravieţuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922, până în 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, el era arestat ori numai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al… De la… Până la?… (I se puneau şi întrebări privind activitatea lui duşmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii.) Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat într-una din celebrele închisori centrale ţariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, şi unii socialişti nimereau chiar în aceleaşi celule şi la aceiaşi gardieni, pe care îi cunoşteau). Altora li se propunea să meargă în exil – o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anişori. Iar uneori şi mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea oraşe în care nu i se permitea accesul), să-şi aleagă singur domiciliul, dar, mai departe, fiţi aşa de bun să locuiţi în acest loc şi să aşteptaţi hotărârea GPU-ului.
Operaţia s-a întins pe parcursul multor ani, deoarece una dintre condiţiile importante era să se desfăşoare în linişte şi să rămână neobservată. Cel mai important era să cureţe neapărat Moscova, Retrogradul, porturile, centrele industriale şi pe urmă pur şi simplu judeţele de toate celelalte soluri de socialişti. Aceasta era o pasienţă grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînţeles contemporanilor şi ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, nişte mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispăşit trei ani în acelaşi teanc, şi o mutau uşurel în altul. Cine fusese întemniţat într-o centrală era trimis în exil (şi undeva cât mai departe), cine a ispăşit un „minus” era transferat în exil (însă dincolo de limitele oraşelor marcate cu „minus”), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasienţe! Şi treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii şi locurile unde înainte erau cunoscuţi, ei şi activitatea lor revoluţionară. Astfel, pe nesimţite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studenţeşti, care îşi zăngăneau mândri lanţurile ţariste. (La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: „Cândva, istoria va consemna ca revoluţia bolşevică a reprimat pe revoluţionarii sinceri şi pe socialişti cu aceleaşi mijloace ca şi regimul ţarist”. O, dacă ar fi fost aşa, toţi ar fi supravieţuit!) în această operaţie a Marii Pasienţe a fost exterminată majoritatea vechilor deţinuţi politici, deoarece numai eserii şi anarhiştii, nu social-democraţii, Au primit de la tribunalele ţariste cele mai nemiloase condamnări, şi doar ei au alcătuit populaţia ocnelor de odinioară.
Ordinea exterminării era, totuşi, îndreptăţită: în anii ’20, lor li s-a propus să semneze declaraţii de renegare a partidelor din care făceau parte şi a ideologiei acestora. Unii au refuzat şi, astfel, fireşte, au ajuns în primul eşalon de exterminare, alţii au prezentat asemenea declaraţii şi, prin aceasta şi-au adăugat câţiva ani de viaţă, însă, implacabil, venea şi rândul lor şi, implacabil, capul lor cădea de pe umeri.
Uneori citeşti câte un articolaş în ziar şi rătnâi cu gura căscată. „Izvestia” din 24 mai 1959: la un an după venirea la putere a lui Hitler, Maximilian Hauke a fost arestat pentru apartenenţa sa la… Nu la un partid oarecare, ci la partidul comunist. A fost exterminat? Nicidecum, a fost condamnat la doi ani. După asta, fireşte, veţi crede că a mai primit încă o condamnare? Nu, a fost pus în libertate. Ce. Să înţelegi din asta? Pe urmă a trăit liniştit, a organizat activitatea clandestină a partidului, de unde şi articolul despre temeritatea lui.
În primăvara anului 1922, Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a speculei24, care tocmai fusese rebotezată GPU, a decis să se amestece în treburile bisericeşti. Mai trebuia săvârşită şi o „revoluţie ecleziastică”: să fie schimbată conducerea, să fie instalată alta, care să stea cu o ureche îndreptată spre cer şi cu cealaltă spre Lubianka. Aşa au făgăduit să fie clericii restauratori, adepţii „Bisericii viP^”, dar fără ajutor din afară, ei nu puteau să pună stăpânire pe aparatul bisericicesc. În consecinţă, a fost arestat patriarhul Tihon2 „şi s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuţii, prin împuşcare: cel de la Moscova – al difuzorilor proclamaţiei patriarhului, cel de la Petrograd – al mitropolitului Veniamin, care împiedica transferarea puterii ecleziastice restauratorilor” Bisericii vii „, în gubernii şi judeţe, din loc în loc au fost arestaţi mitropolit! Şi arhierei, şi, ca întotdeauna, după peştele cel mare, au urmat bancurile de peşte mărunt: protoierei, călugări şi diaconi, despre care nu se pomenea în ziare. Erau întemniţaţi toţi cei ce nu prestau jurământ curentului novator al” Bisericii vii”.
Slujitorii bisericii constituiau o parte obligatorie a capturii zilnice, pletele lor argintii puteau fi zărite în fiecare celulă şi în fiecare convoi de arestaţi pornit spre Solovki.
Încă de la începutul anilor ’20 puteau fi întâlnite şi grupuri de teosofi, mistici, spiritişti (grupul contelui Pahlen întocmea procese-verbale în care erau consemnate convorbirile cu spiritele), societăţi religioase, filosofi din cercul lui Berdiaev27. Pe parcurs au fost nimiciţi şi strămutaţi „catolicii orientali” (discipolii lui Vladimir Soloviov28), grupul condus de A. I. Abrikosova. Cât despre simplii catolici, precum preoţii polonezi, aceştia erau întemniţaţi de la sine.
Totuşi, stârpirea din rădăcină a religiei din această ţară, care a fost pe întreg parcursul deceniilor al treilea şi al patrulea unul dintre obiectivele importante ale GPU-NKVD, putea fi realizată numai prin întemniţarea masivă a credincioşilor ortodocşi. Erau arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pe capete Călugări şi călugăriţe, care terfeleau viaţa Rusiei dinainte. A fost arestat şi judecat activul bisericesc. Cercul se lărgea necontenit şi, iată, a ajuns să cuprindă pe simplii mireni credincioşi, oameni în vârstă, mai cu seamă femei, care credeau cu mai multa îndărătnicie şi care de acum încolo, allându-se în lagăre şi închisori pentru mulţi ani, vor fi poreclite călugăriţe.
Ce-i drept, se considera că nu îi arestează şi nu îi judecă pentru credinţa lor, ci pentru faptul că îşi exprimau cu voce tare convingerile şi pentru că îşi educau copiii în acest spirit Cum a scris Tania Hodkevici: „Poţi, liber, să te rogi cât vrei, Dar. Numai singur Domnul să te-audă”.
(Pentru această poezie, ea a primit zece ani.) Un om care crede că deţine adevărul spiritual trebuie să ascundă acest adevăr de… Propriii copii! Educaţia religioasă a copiilor a început în deceniul al treilea să fie calificată conform articolului 58-10, adică agitaţie contrarevoluţionară! Este adevărat că la judecată se oferea posibilitatea de a te lepăda de religie. Arareori – au fost însă şi astfel de cazuri – tatăl îşi renega credinţa şi rămânea să îngrijească de copii, iar mama familiei mergea în Solovki (în toate aceste decenii, femeile au dat dovadă de mai mare fermitate în credinţă). Toţi cei preacredin-cioşi primeau zece ani, pe atunci osânda maximă.
(Purificând marile oraşe pentru a le pregăti să primească societatea nouă neprihănită, în acelaşi deceniu, mai ales în anul 1927, de-a valma cu „călugăriţele”, au fost trimise la Solovki şi prostituatele. Iubitoare ale vieţii pământeşti şi păcătoase, ele erau încadrate la un articol uşor şi primeau câte trei ani. Situaţia din convoaiele de deţinuţi, din închisorile de tranzit şi chiar din Solovki nu le împiedica să câştige bani practicându-şi amuzanta meserie şi cu şefii, şi cu soldaţii din escortă, apoi, după trei ani, să se întoarcă la punctul de plecare cu geamantanele pline. Preacredincioşilor li se interzicea să se întoarcă vreodată la copii sau în locurile de baştină.) încă de la începutul deceniului al treilea au apărut şi valuri pur naţionale, deocamdată încă mici pentru ţinuturile de unde proveneau şi mai ales în raport cu proporţiile ruseşti: musavatiştii29 din Azerbaidjan, daşnacii30 din Armenia, menşevicii gruzini şi „basmacii31 turkmeni, care se împotriveau instaurării puterii sovietice în Asia Centrală în anul 1926 a fost arestată în bloc societatea sionistă” Hehaluts”, ai cărei membri nu izbutiseră să fie la înălţimea impetuosului elan al internaţionalismului.
Printre generaţiile următoare s-a înrădăcinat credinţa cum că în deceniul al treilea ar fi domnit un dezmăţ de libertate de nimic stingherită, în această carte vom întâlni oameni care au receptat deceniu) al treilea altfel. Studenţimea fără de partid se bătea pentru „autonomia învăţământului superior”, pentru dreptul la întrunire, pentru eliberarea programei de abundenţa învăţământului politic. I s-a răspuns cu arestări. Acestea se intensificau de sărbători (de pildă, la l mai 1924). În anul 1925, studenţii din Leningrad (în număr de aproximativ o sută) au căpătat câte trei ani într-un izolator politic pentru lectura revistei „Mesagerul socialist” 32 şi studierea operei lui Plehanov33 (Plehanov însuşi, în tinereţea lui, a scăpat mult mai ieftin pentru discursul de la catedrala Kazanski). În 1925 a început arestarea primilor troţkişti34 (foarte tineri). (Doi ostaşi naivi din Armata Roşie, care, amin-tindu-şi tradiţia rusească, au iniţiat o chetă pentru troţkiştii arestaţi, s-au ales, de asemenea, cu izolatorul politic.)
Bineînţeles, nu au scăpat de lovitură nici clasele exploatatoare. Pe întreg parcursul deceniului al treilea au fost „epuizaţi” foştii ofiţeri rămaşi încă teferi: şi albi (dar care nu au meritat să fie împuşcaţi în războiul civil), şi alb-roşii, care au luptat şi de o parte, şi de alta, şi ţarişti roşii, dar care au slujit tot timpul în Armata Roşie sau au avut întreruperi pentru care nu posedau documente justificatoare. „Au fost epuizaţi” – pentru că nu erau condamnaţi numaidecât, ci treceau – tot o pasienţă!
— Prin verificări interminabile, li se limitau posibilităţile de a-şi găsi un loc de muncă sau de domiciliu, erau arestaţi, eliberaţi, arestaţi din nou, numai încetul cu încetul erau duşi în lagăre, de unde nu se vor mai întoarce niciodată.
Totuşi, o dată cu trimiterea în Arhipelag a ofiţerilor, rezolvarea problemei nu îşi afla sfârşitul, ci de-abia începea, căci rămâneau mamele ofiţerilor, nevestele şi copiii. Folosind procedeul infailibil al analizei sociale, nu era greu să-ţi închipui în ce stare de spirit se aflau după arestarea capului familiei. Prin aceasta ei determinau pur şi simplu şi propria lor arestare! Şi astfel se revarsă încă un val.
În deceniul al treilea au fost ameninţaţi cazacii care au participat la războiul civil. Mulţi dintre ei s-au întors din insula Lemnos în Kuban şi pe Don, unde au primit pămânL Mai târziu, toţi au fost arestaţi.
De asemenea, trebuiau prinşi toţi foştii funcţionari de stat Ei se camuflau cu abilitate şi, profitând de faptul că în Republică nu exista încă un sistem de evidenţă a ^populaţiei şi nici cărţi de muncă unice, se strecurau în instituţiile sovietice, în aceste cazuri erau de ajutor vorbele de prisos, recunoaşterile întâmplătoare, denunţurile… Adică rapoartele de luptă ale vecinilor. (Uneori – şi pura întâmplare. Un anume Mova, numai pentru simplul fapt că îi plăcea ordinea, a păstrat o listă cu toţi foştii jurişti guberniali. Din întâmplare, această listă a fost descoperită în anul 1925 la el: toţi au fost ridicaţi şi toţi au fost împuşcaţi.)
Asfel s-au scurs valurile „pentru tăinuirea originii sociale”, pentru „fosta situaţie socială”. Aceasta avea un înţeles larg. Erau arestaţi nobilii – pentru că aparţineau acestei categorii sociale. Erau arestate familiile nobiliare. În sfârşit, fără să fie prea lămuriţi, îi arestau şi pe nobilii cu titlu personal, adică pur şi simplu pe toţi cei care absolviseră universitatea. Şi odată arestat – nu mai există cale de întoarcere, ce s-a făcut e bun făcut Santinela Revoluţiei nu greşeşte.
(Nu, totuşi există căi de întoarcere! Acestea sunt nişte contra-valuri subţiri, firave, dar care, uneori răzbat Vom pomeni aici pe primul dintre ele. Printre soţiile şi fiicele de nobili şi ofiţeri se întâlneau destule femei cu calităţi remarcabile şi înfăţişare atrăgătoare. Unele dintre ele au izbutit să răzbată cu acest val micuţ în sens invers, împotriva curentului! Au fost acelea care n-au uitat că viaţa ni se dă o singură dată şi că nimic nu este mai preţios decât viaţa proprie. Ele s-au oferit CEKA-GPU-ului ca informatoare, colaboratoare etc. Şi cele care au plăcut au fost acceptate. Au fost cei mai fecunzi informatori! Au ajutat mult GPU-ul, căci „foştii” le acordau mare încredere. Aici este menţionată ultima prinţesă Viazemskaia, cea mai celebră denunţătoare postrevoluţionară (fiul ei, de asemenea, a fost turnător în Solovki); Konkor-dia Nikolaevna losse, pare-se o femeie cu calităţi remarcabile: soţul, ofiţer, a fost împuşcat în faţa ei, ea a fost deportată în Solovki, însă a izbutit să obţină permisiunea să se întoarcă şi să ţină în apropiere de Lubianka Mare un salon, vizitat cu plăcere de reprezentanţii de seamă ai acestei Case. A fost din nou întemniţată în 1937, împreună cu clienţii ei, subalterni ai lui lagoda.)
Este ridicol, însă, printr-o tradiţie absurdă, din vechea Rusie s-a păstrat Crucea Roşie Politicăj5. Avea trei filiale: cea din Moscova (E. Peşkova36), cea din Harkov (Sandomirskaia) şi cea din Petrograd. Filiala din Moscova s-a comportat cuviincios şi până în anul 1937 nu a fost dizolvată. Cea din Petrograd însă (bătrânul narodnic37 Şevţov, şchiopul Hartman, Kocerovski) avea un comportament insuportabil, insolent, se amesteca în probleme politice, căuta sprijinul veteranilor Schlisselburgului38 (Novorusski39, implicat în aceeaşi afacere ca şi Alexandr Ulianpv) şi îi ajuta nu numai pe socialişti, ci şi pe kaeri – contrarevoluţionari, în anul 1926 a fost interzisă, iar reprezentanţii ei au fost deportaţi.
Trec anii şi tot ce nu este împrospătat se şterge din memoria noastră. Prin pâcla depărtării receptăm anul 1927 ca un an lipsit de griji şi îmbelşugat din perioada NEP-ului încă în floare. S-a dovedit însă a fi un an plin de încordare, zguduit de explozii gazetăreşti şi care a fost receptat la noi, s-a sugerat să fie receptat la noi ca ajun al războiului pentru revoluţia mondială. Asasinarea reprezentantului plenipotenţiar sovietic la Varşovia, care a umplut coloane întregi în ziarele din iunie, l-a făcut pe Maiakovski40 să-i închine patru poezii fulminante.
Dar – ghinion, Polonia prezintă scuze, ucigaşul singular ai lui Voikov* a fost arestat numaidecât, atunci cum şi asupra cui să fie împlinit apelul poetului?
Prin unire, tărie, fermitate Haitei întărâtate şi represalii, să-i sucim gâtul!
Represalii împotriva cui? Cui să-i sucim gâtul? Şi iată că aici începe recrutarea contingentului Voikov. Ca întotdeauna, când este vorba de tulburări şi tensiuni, sunt arestaţi foştii, sunt arestaţi anarhişti, eseri, menşevici, dar şi
*Se pare că monarhistul Boris Koverda s-a răzbunat pe Voikov ’ din motive personale: în iulie 1918, P. L. Voikov, comisar regional cu aprovizionarea în Ural, a conclus împuşcarea familiei ţariste, făcând apoi să dispară urmele acestei execuţii (cadavrele au fost tăiate cu toporul şi ferăstrăul, arse. Iar cenuşa împrăştiată).
numai intelectuali pur şi simplu. Într-adevăr, pe cine să arestezi în oraşe? Că doar nu clasa muncitoare? Intelectualitatea, „care gravita în jurul cadeţilor”, şi fără asta fusese scuturată bine încă din anul 1919. Dar oare n-a venit vremea să fie scuturată intelectualitatea care se dă drept progresistă?
Să fie puricată studenţimea? Aici, din nou, îl avem la îndemână pe Maiakovski: Să te gândeşti la Comsomol Scrutează zile şi săptămâni în şir!
Rândurile tale Comsomoliştii cu ager ochi, neîncetat.
Oare toţi Ori unii or fi din cei adevăraţi?
Numai se prefac a fi şi ei comsomolişti?
Orice concepţie comodă generează şi un termen juridic comod: profilaxia socială. Este introdus, este acceptat şi înţeles numaidecât de toată lumea. (Curând, unul din şefii Belomorstroiului, Lazar Kagan, va spune exact aşa: „Sunt încredinţat că dumneata personal eşti întru totul nevinovat. Dar dumneata, om cult, trebuie să înţelegi că se desfăşura o largă campanie de profilaxie socială!”) într-adevăr, când să-i bagi la zdup pe aceşti tovarăşi de drum dubioşi, toată această adunătură de lepădături intelectuale, dacă nu în ajunul războiului pentru revoluţia mondială? Când acest mare război va începe, o să fie deja prea târziu.
Şi Moscova începe să fie scotocită sistematic, cartier după cartier. Pretutindeni, cineva trebuia să fie ridicat. Lozinca: „Când vom izbi cu pumnul în masă, lumea se va cutremura de groază!” Spre Lubianka, spre Butârki se îndreaptă chiar şi ziua dube pline cu arestaţi, automobile, camioane acoperite, trăsuri fără acoperiş, îmbulzeală la poartă, îmbulzeală în curte. Nu mai prididesc cu descărcatul şi înregistratul arestaţilor. (Aceeaşi situaţie era şi în alte oraşe. La Rostov pe Don, în subsolul casei numărul treizeci şi trei, în acele zile, era atâta înghesuială pe duşumea, încât ultima venită, Boiko, cu greu îşi găseşte un loc unde să se aşeze.)
Un exemplu tipic din acest val: câteva zeci de tineri se întrunesc la nişte serate muzicale fără să aibă aprobarea GPU-ului. Ascultă muzică şi beau ceai. Banii pentru ceai, câteva copeici, îi strâng prin colectă benevolă. Este absolut clar că muzica este un paravan pentru orientarea lor contrarevoluţionară, iar banii nu-i strâng pentru ceai, nicidecum, ci pentru a veni în sprijinul burgheziei mondiale aflată pe calea pieirii. Sunt arestaţi cu toţii, sunt osândiţi de la trei la zece ani (Anna Skripnikova – la cinci), iar şefii, care n-au vrut să mărturisească (Ivan Nikolaevici Varenţov şi alţii) sunt împuşcaţi!
Sau, în acelaşi an, undeva la Paris, nişte emigranţi, absolvenţi ai liceului din Ţarskoe Selo, se întrunesc pentru a sărbători tradiţionala zi „Puşkin”, ziua liceului42. Despre aceasta au relatat ziarele. Este limpede că era vorba de o iniţiativă a imperialismului rănit de moarte. Şi iată – sunt arestaţi toţi foştii liceeni de la Ţarskoe Selo care se mai aflau în U. R. S. S. Şi, cu aceeaşi ocazie, şi foştii elevi ai înaltei şcoli de „jurişti” (altă şcoală privilegiată, de acelaşi tip). Volumul contingentului Voikov deocamdată încă se măsoară cu dimensiunile SLON-ului. Însă Arhipelagul GULAG îşi începuse existenţa malignă şi curând metastazele lui vor împânzi tot corpul ţării.
A apărut un gust nou şi o dată cu el – un apetit nou. Venise de mult vremea să fie nimicită intelectualitatea tehnică, care prea se considera de neînlocuit şi nu se obişnuise să prindă ordinele din zbor.
Adică noi nu am avut niciodată încredere în ingineri. Chiar din primii ani ai Revoluţiei i-am supus pe aceşti lachei şi servitori ai foştilor stăpâni capitalişti neîncrederii sănătoase şi controlului clasei muncitoare. Cu toate acestea, în perioada reconstrucţiei, le-am îngăduit totuşi să lucreze în industria noastră, îndreptând întreaga forţă a loviturii de clasă împotriva celeilalte intelectualităţi, însă pe măsură ce conducerea noastră economică, VSNH-ul şi Gosplanul, se maturiza, numărul planurilor sporea şi aceste planuri se băteau cap în cap şi se eliminau unul pe celălalt, caracterul dăunător al vechii ingi-nerimi devenea tot mai limpede, tot mai vădite erau lipsa de sinceritate, viclenia şi venalitatea ei. Santinela Revoluţiei, cu ochii mijiţi, scruta cu vigilenţă sporită, şi oriîncotro îşi îndrepta privirea ochilor întrede’schişi, acolo era descoperit numaidecât un cuib de sabotori.
Aceste lucrări de asanare au atins apogeul începând din anul 1927 şi imediat au arătat proletariatului cu toată claritatea cauzele eşecurilor şi neajunsurilor noastre economice. La NKPS (căile ferate) – acte de sabotaj (iată de ce este greu să-ţi procuri un bilet de tren, iată de ce există intermitenţe în transportul de mărfuri). La MOGES – acte de sabotaj (întreruperi de curent). Industria petrolieră – acte de sabotaj (din pricina asta nu găseşti nici pic de petrol lampant). Industria textilă – acte de sabotaj (muncitorii nu au cu ce să se îmbrace). Carboniferă – acte de sabotaj colosale (iată de ce îngheţăm!). Metalurgia, industria de război, industria constructoare de maşini, construcţiile navale, industria chimică, minieră, a aurului şi a platinei, irigaţiile – pretutindeni abcese purulente de sabotaj! Din toate părţile ne înconjoară duşmani înarmaţi cu rigle de calcul! GPU-ul nu mai prididea să prindă sabotorii şi să-i mătrăşească, în cele două capitale şi în provincie funcţionau colegiile OGPU şi tribunalele muncitoreşti care le făceau harcea-parcea pe aceste lepădături, despre ale căror noi mârşăvii muncitorii, cu exclamaţii de ah şi oh, aflau (uneori nici nu aflau) din ziare. Au aflat de Palcinski43, von Meck44, Veliciko*, dar câţi or fi fost cei al căror nume a rămas necunoscut? Fiecare ramură, fiecare fabrică şi cooperativă meşteşugărească trebuiau
*A. F. Veliciko, inginer militar, fost profesor la Academia Militară a Marelui Stat-Major. General-locotenent: în ministerul de război ţarist a fost şeful Direcţiei comunicaţiilor militare. A fost împuşcat. Ah, ce util ar fi fost în 1941!
Să caute înlăuntrul lor acte de sabotaj, şi de-abia începeau să caute că numai-decât le şi găseau (cu ajutorul GPU). Dacă vreun inginer cu studiile făcute înainte de revoluţie nu fusese încă demascat ca trădător, putea cu siguranţă fi bănuit de aşa ceva.
Şi ce răufăcători rafinaţi erau aceşti vechi ingineri, cât de diabolice şi diverse erau metodele lor de a face rău! Nikolai Karlovici von Meck de la Comisariatul Poporului pentru căile de comunicaţie se prefăcea că este foarte devotat edificării noii economii, putea să vorbească îndelung şi cu însufleţire despre problemele economice ale construcţiei socialismului şi avea o plăcere deosebită de a da sfaturi. Unul dintre cele mai dăunătoare sfaturi ale lui a fost următorul: să se mărească fără teama garniturile trenurilor de mărfuri, chiar şi cele de mare tonaj. Cu ajutorul GPU-ului, von Meck a fost demascat (şi împuşcat): a vrut să aducă în stare de uzură liniile ferate, vagoanele şi locomotivele şi să lase Republica, în cazul unei intervenţii, fără căi ferate! Când însă, la scurtă vreme după aceea, noul comisar al poporului pentru căile de comunicaţie, tovarăşul Kaganovici45, a ordonat să se pună în circulaţie tocmai garnituri de mare tonaj, ba chiar de două şi de trei ori mai grele (pentru această descoperire el şi alţi conducători au primit ordinul Lenin), atunci, inginerii de rea-credinţă s-au manifestat din nou, de data aceasta ca limitatori: au început să strige că asta e prea mult, că asta va uza în mod dezastruos materialul rulant, şi au fost pe bună dreptate împuşcaţi pentru neîncrederea în posibilităţile transportului socialist.
Aceşti limitatori sunt bătuţi timp de câţiva ani, ei se găsesc în toate domeniile, îşi flutură calculele şi nu vor să priceapă cum entuziasmul personalului poate fi de ajutor podurilor şi strungurilor. (Aceştia sunt anii când psihologia populară este dată peste cap: este ridiculizată circumspecţia specifică înţelepciunii populare, conform căreia repede şi bine nu se poate, şi este întors pe dos proverbul străvechi „încet-încet – departe ajungi”.) Ceea ce mai întârzie uneori arestarea vechilor ingineri este faptul că schimbul nu era încă pregătit. Nikolai Ivanovici Ladâjenski, inginer şef la uzinele de armament din Ijevsk, este arestat mai întâi pentru „teoriile limitative”, pentru „credinţa oarbă în coeficientul de siguranţă”, care l-a determinat să considere insuficiente sumele aprobate de Ordjonikidze46 pentru extinderea uzinelor. (Iar Ordjonikidze, se spune, discuta cu vechii ingineri, punând pe birou două pistoale, unul la drepta, celălalt la stânga lui.) Ulterior însă, arestarea i se transformă în arest la domiciliu şi i se ordonă să lucreze în vechiul post (fără el totul se duce de râpă). El pune treburile la punct. Dar sumele au rămas ca şi înainte, insuficiente, şi iată -l acum din nou la închisoare „pentru utilizarea greşită a sumelor”: erau insuficiente tocmai pentru că inginerul şef nu le-a folosit cum se cuvine! Într-un an, Ladâjenski moare ca tăietor de pădure.
Astfel, în câţiva ani, au frânt coloana vertebrală a vechiului corp de ingineri, care au fost gloria ţării noastre şi eroii preferaţi ai lui Garin-Mi-hailovski47 şi Zamiatin48.
Este de la sine înţeles că în acest val, ca şi în toate celelalte, sunt atraşi şi alţi oameni, apropiaţi ori cunoscuţi ai celor osândiţi, de pildă – n-aş vrea să pătez chipul de bronz strălucitor al Santinelei, însă trebuie – informatorii Nesubordonaţi. L-am ruga pe cititor să păstreze în memorie acest val cu totul secret, care nu a fost revelat public, mai ales pentru primul deceniu postrevoluţionar: pe atunci oamenii mai ştiau ce este mândria, mulţi dintre ei încă nu aveau idee că moarala este relativă, are doar un înţeles de clasă îngust, şi ei au cutezat să refuze slujba ce li se propunea, şi toţi au fost pedepsiţi fără cruţare. Iată, tinerei Magdalina Edjubova i s-a propus să supravegheze tocmai un grup de ingineri, însă ea nu numai că a refuzat, dar a povestit tutorelui ei (şi pe el trebuia să -l spioneze): cu toate acestea, curând, el oricum a fost arestat şi la anchetă a mărturisit totul. Edjubova, care era gravidă, a fost arestată „pentru divulgarea unui secret operativ” şi condamnată la moarte prin împuşcare. (Până la urmă s-a ales cu douăzeci şi cinci de ani de detenţie, adunaţi dintr-un lanţ de condamnări.) în aceeaşi perioadă (1927), de data aceasta într-o cu totul altă sferă – a comuniştilor de prestigiu din Harkov, Nadejda Vitalievna Surovţeva a refuzat, de asemenea, să-i urmărească şi să-i denunţe pe membrii guvernului ucrainean, drept care a fost ridicată şi dusă la GPU şi numai după un sfert de secol, mai mult moartă decât vie, a ieşit la suprafaţă în Kolâma. Însă despre cei ce nu s-au mai ridicat la suprafaţa apei nu ştim nimic.
(în deceniul al patrulea, valul nesubordonaţilor este redus la zero: dacă ni se cere să fim informatori, înseamnă că aşa trebuie, n-ai ce face. „Nu poţi să te lupţi cu morile de vânt.” „Dacă nu voi fi eu, va fi altul.” „Mai bine eu cel bun să fiu colaborator secret, decât altul rău.” De altminteri, cei care dau năvală să devină colaboratori secreţi sunt voluntarii, te copleşesc: este deopotrivă profitabil şi te umple de glorie.)
În anul 1928, la Moscova se judecă răsunătorul proces Şahtî – răsunător prin publicitatea care i s-a făcut, prin mărturisirile năucitoare şi autobiciuirea acuzaţilor (deocamdată nu ale tuturor). Peste doi ani, în septembrie 1930, sunt judecaţi cu mare zarvă organizatorii foametei (iată-i! Ei sunt! Ei!) -patruzeci şi opt de sabotori din industria alimentară. La sfârşitul anului 1930 se desfăşoară procesul Partidului industrial cu şi mai mare vâlvă şi beneficiind de o repetiţie ireproşabilă: acuzaţii, toţi până la unul, iau asupra lor tot felul de nimicuri dezgustătoare – şi iată, dinaintea muncitorilor, la un monument de pe care s-a scos învelitoarea, apare reţeaua subtilă şi grandioasă a tuturor sabotajelor izolate, demascate până în prezent, în acelaşi mod, unic şi diabolic, cu Miliukov49, Riabuşinski50, Deterding şi Poincare.
Începând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţă ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ. La aceste procese este prezentată doar o unică parte a arestaţilor, doar aceia care consimt să se calomnieze în mod nefiresc pe sine şi să denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante, însă majoritatea inginerilor care au avut curajul şi mintea să respingă inepţiile anchetatorilor penali, aceia sunt judecaţi fără zgomot, dar şi ei, care nu au mărturisit, capătă de la colegiul GPU tot zece ani.
Valurile curg pe sub pământ, prin conducte, ele canalizează viaţa înfloritoare de la suprafaţă.
Tocmai din acest moment se întreprinde pasul important spre participarea întregului popor la această canalizare, spre împărţirea generală a responsabilităţii pentru ea: cei care încă nu s-au prăvălit cu trupurile lor în trapele canalizării, cei pe care conductele nu i-aiî azvârlit în Arhipelag, aceia trebuie să umble la suprafaţă cu flamuri în mâini, să proslăvească tribunalele şi să se bucure de actele lor de represiune. (Aceasta e din spirit de prevedere! Vor trece decenii, istoria se va trezi din somnu-i adânc, dar anchetatorii, judecătorii şi procurorii nu se vor dovedi mai vinovaţi decât noi toţi la un loc, dragi concetăţeni! Căci de aceea purtăm podoaba respectabilă a părului cărunt, pentru că la vremea noastră am votat respectabil pentru.)
Dacă n-am lua în consideraţie experimentul leninist-troţkist de la procesul eserilor din 1922, Stalin a purces la astfel de probe o dată cu procesul organizatorilor foametei, şi atât îi mai lipsea probei – să nu reuşească, de vreme ce toţi flămânzeau în îmbelşugata Rusie şi toţi priveau în jurul lor, întrebând: oare unde au dispărut grânele noastre? Şi, astfel, prin uzine şi instituţii, devansând verdictul tribunalului, muncitorii şi funcţionarii votează cu indignare pentru condamnarea la moarte a ticăloşilor de acuzaţi. Iar cu prilejul procesului Partidului industrial vom avea mitinguri populare, demonstraţii (la care sunt antrenaţi şi şcolarii), marşuri cadenţate ale unor mulţimi de milioane şi urlete sub ferestrele tribunalului: „La moarte! La moarte! La moarte!” în această perioadă de cotitură a istoriei noastre au răsunat voci izolate de protest ori abţineri. Era nevoie de foarte, foarte mult curaj pentru ca în acel cor şi urlet să spui „nu!”, incomparabil cu uşurinţa de astăzi! (Nici astăzi însă nu sunt prea mulţi cei care obiectează.) La adunarea Institutului politehnic din Leningrad, profesorul Dimitri Apollinarievici Rojanski51 s-a abţinut (el, vedeţi dumneavoastră, este adversarul pedepsei cu moartea în general, aceasta, vedeţi dumneavoastră, în limbajul ştiinţei, este un proces ireversibil) şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Studentul Dima Oliţki s-a abţinut şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Şi toate aceste proteste au amuţit chiar de la început.
Din câte ştim, clasa muncitoare cu mustăţi cărunte a aprobat aceste condamnări. Din câte ştim, de la comsomoliştii înflăcăraţi până la legendarii comandanţi de armate, întreaga avangardă a aprobat în unanimitate aceste condamnări. Revoluţionari, teoreticieni şi profeţi celebri, cu şapte ani înainte de sfârşitul lor lipsit de glorie, au salutat acel urlet al mulţimilor, nebănuind că în scurtă vreme va veni şi rândul lor, că şi numele lor vor fi târâte în acest urlet, însoţite de calificativele „gunoi” şi „lepădătură”.
Curând, însă, nimicirea inginerilor a încetat, în vara anului 1931, losif Vissarionovici a emis cele „Şase condiţii” ale construcţiei economice, şi Autocraţia Sa a dorit ca prin cea de a cincea condiţie să traseze directiva: de la politica de nimicire a vechii intelectualităţi tehnice – la politica de atragere şi de menajare a ei.
Şi de menajare a ei! Oare unde s-a volatilizat indignarea noastră? Unde au dispărut toate acuzaţiile noastre? Tocmai se desfăşura procesul sabotorilor din industria porţelanurilor (şi acolo au pricinuit pagube!), şi toţi acuzaţii, fără excepţie, s-au ponegrit pe ei înşişi, recunoscând totul, apoi, brusc, tot aşa, Fără nici o excepţie, au exclamat: nu suntem vinovaţi! Şi au fost puşi în libertate!
(în acel an a putut fi observat chiar un mic antival: inginerii care fuseseră judecaţi sau anchetaţi au fost readuşi la viaţă. Aşa s-a întors şi D. A. Rojanski. Oare nu s-ar putea spune că el a rezistat duelului cu Stalin? Că o societate înzestrată cu curaj civic n-ar fi dat prilej pentru scrierea acestui capitol şi, de altfel, nici a acestei căiţi?)
Menşevicilor, doborâţi de mult la pământ, Stalin le-a tras câteva copite, în martie 1931, prin procesul public al „Biroului unional al menşevicilor” -Groman-Suhanov-Iakubovici (Groman era mai degrabă cadet, lakubovici aproape bolşevic, iar Ghimmer-Suhanov, acel teoretician din timpul revoluţiei din februarie, în al cărui apartament de pe cheiul Karpovka, din Retrograd, la 10 octombrie 1917, s-a întrunit Comitetul Central al bolşevicilor şi a luat hotărârea privind insurecţia armată). Şi, deodată, a ezitat Aşa spun despre flux locuitorii de pe ţărmul Mării Albe înainte de a începe refluxul: apa a ezitat, însă nu se cade să comparăm sufletul întunecat al lui Stalin cu apele Mării Albe. Totuşi, este posibil ca el să nu fi ezitat câtuşi de puţin. Şi nu a fost nici un reflux, în acel an s-a petrecut însă încă o minune, îndată după procesul Partidului industrial, în 1931 a fost pregătit grandiosul proces al TKP – Partidul Ţărănesc al Muncii, aşa-zisa uriaşă forţă clandestină organizată (care nu a existat niciodată!), alcătuită din intelectualitatea sătească, din fruntaşii cooperaţiei agricole şi de consum şi din pătura evoluată a ţărănimii care pregătea răsturnarea dictaturii proletariatului. La procesul Partidului industrial, acest TKP a fost menţionat ca fiind bine cunoscut şi demascat. Aparatul de anchetă penală al GPU-ului funcţiona cu precizie: mii de inculpaţi au recunoscut apartenenţa lor la TKP şi scopurile lor criminale, în total a fost avansată cifra de două sute de mii de „membri”, „în fruntea” partidului figurau Alexandr Vasilievici Ceaianov, specialist în economie agrară; N. D. Kondratiev, viitorul „prim-ministru”; L. N. Iurovski; Makarov; Alexei Doiarenko, profesor la Academia Timiriazev, viitorul „ministru al agriculturii”.
Şi poate că ar fi fost mai buni decât aceia care, pe urmă, au ocupat această funcţie vreme de patruzeci de ani. Ca să vezi cum este destinul omului.’ Doiarenko, din principiu, nu a făcut niciodată politică, ’ Atunci când fiica lui a adus în casă nişte studenţi care susţineau idei mai mult sau mai puţin socialist-revoluţionare, el i-a dat afară.
Şi brusc, într-o frumoasă noapte, Stalin s-a răzgândit. De ce? Aceasta, poate, n-o s-o aflăm niciodată. A vrut să-şi mântuiască sufletul de păcate? Era prea devreme. Şi-a afirmat cumva simţul umorului, socotind că totul este prea monoton şi i se făcuse lehamite? Nu, nimeni nu va îndrăzni să-i reproşeze lui Stalin că ar fi avut simţul umorului. S-ar putea mai degrabă să fi cumpănit că, oricum, ţăranii vor muri de foame, şi nu doar două sute de mii, astfel încât nu avea rost să se mai ostenească. Aşadar, Partidul Ţărănesc al Muncii a fost desfiinţat, tuturor celor care „recunoscuseră” li s-a propus să tăgăduiască mărturiile făcute (puteţi să vă închipuiţi bucuria lor!) şi în schimb a fost judecat pe cale extrajudiciară, prin intermediul colegiului OGPU, micul grup al lui Kondratiev-Ceaianov*. (Totuşi, în anul 1941, Vavilov52, epuizat de suferinţe, va fi acuzat că TKP-ul a existat, iar el, Vavilov, l-a condus în mod clandestin.)
Se îmbulzesc paragrafele, se îmbulzesc anii, şi nouă nu ne este cu putinţă să expunem în ordine tot ce a fost (GPU-ul însă a scos-o de minune la capăt! GPU-ul nu lăsa să-i scape nimic!). Mereu însă trebuie să nu uităm:
— Că oamenii credincioşi sunt băgaţi la închisoare fără întrerupere, este de la sine înţeles. (Aici ies la suprafaţă nişte date şi nişte puncte maxime. De pildă, „noaptea luptei cu religia”, desfăşurată la Leningrad în 1929, în ajunul Crăciunului, când au fost arestaţi mulţi intelectuali cucernici, şi nu până dimineaţa, ca într-o poveste de Crăciun. Apoi, tot la Leningrad, în februarie 1932, închiderea în acelaşi timp a numeroase biserici şi masivele arestări simultane din rândul clerului. Nimeni însă nu ne-a adus la cunoştinţă mai multe date şi mai multe locuri);
— Nu pierd ocazia de a nimici nici sectele, chiar şi cele care simpatizau cu comunismul. Astfel, în 1929, au fost arestaţi, fără excepţie, toţi membrii comunei instaurate între Soci şi Hosta. La ei totul era comunist: atât producţia, cât-şi distribuirea, şi totul se făcea într-un mod atât de cinstit, cum ţara nu va ajunge să facă nici într-o sută de ani, dar, vai, ei erau prea culţi, mari cunoscători de literatură religioasă şi filosofia lor nu era ateismul, ci un amestec de baptism, tolstoism şi yoga. Prin urmare, aceasta era o comună criminală şi nu putea să aducă fericire poporului. Tot prin anii ’20, un grup important de adepţi ai tolstoismului a fost exilat la poalele munţilor Altai, unde au organizat aşezări comune împreună cu baptiştii. Când a început construirea combinatului din Kuzneţk, ei asigurau aprovizionarea cu produse alimentare. Pe urmă au început să-i aresteze: mai întâi pe învăţători (nu predau după programele de stat), copiii alergau ţipând în urma maşinii lor, apoi pe căpeteniile comunităţilor;
— Că, nu se ştie cum, au curăţat (şi nu pe toţi prin educaţie, pe unii chiar cu gloanţe) acele cete de tineri vagabonzi, care asaltau cazanele de asfalt ale oraşelor şi, începând din anul 1930, au dispărut brusc;
— Că nu sunt trecute cu vederea cazurile de caritate interzisă (cine strân-gea bani în atelier pentru nevasta unui muncitor întemniţat era arestat);
— Că Marea Pasienţă a socialiştilor continuă neîntrerupt, este de la sine înţeles;
— Că în anul 1929 sunt băgaţi la închisoare istoricii care nu au fost exilaţi la timp peste hotare (Platonov53, Târle54, Liubavski55, Gautier56, Izmailov57), remarcabilul teoretician literar M. M. Bahtin58, Lihaciov59, pe atunci încă tânăr;
— Că şi naţionalităţile se scurg când de la o extremitate, când de la alta.
*Condamnat la închisoare, Kondratiev s-a îmbolnăvit psihic şi a murit. A murit şi Iurovski. Ceaianov. După cinci ani de temniţă, a fost exilat la Alina-Aţa în 1948 a fost închis din nou.
Sunt întemniţaţi iakuţii după răscoala din 1928. Sunt întemniţaţi buriat-mon-golii după răscoala din anul 1929. (După cum se spune, au fost împuşcaţi aproximativ treizeci şi cinci de mii. N-am avut posibilitatea să verificăm.) Sunt întemniţaţi kazahii după reprimarea lor eroică de către cavaleria lui Budionnâi60 în 1930-1931. La începutul anului 1930 are loc procesul Uniunii Eliberării Ucrainei (profesorul Efremov, Cehovski, Nikovski şi alţii) şi, cunoscând proporţiile noastre dintre ceea ce este declarat şi ţinut secret, câţi or mai fi în spatele lor, câţi or mai fi fost arestaţi în taină…?
Şi vine, încet dar vine, rândul să fie băgaţi la puşcărie membrii partidului aflat la conducere! Deocamdată (1927-1928) aceştia sunt „opoziţia muncitorească61 sau troţkiştii, care şi-au ales un lider necorespunzător. Deocamdată sunt câteva sute, curând vor fi mii. Dar începutul este greu. Aşa cum troţkiştii asistau liniştiţi la arestările membrilor altor partide, tot aşa acum restul partidului priveşte aprobator la întemniţarea troţkiştilor. Tututor le vine rândul. Pe urmă va urma inexistenta opoziţie de” dreapta”62. Devorând membru după membru, începând de la coadă, botul va ajunge şi la propriul cap.
Tot în 1928 vine timpul răfuielii cu ultimele vlăstare ale burgheziei – nepmanii. Cel mai adesea sunt împovăraţi cu impozite din ce în ce mai mari, peste puterile lor, pe care la un moment dat vor refuza să le mai plătească, şi atunci vor fi arestaţi pentru insolvabilitate şi li se va confisca averea. (Micilor meşteşugari: frizeri, croitori, reparatori de primusuri, li se vor ridica autorizaţiile.)
Creşterea valului nepmanilor prezintă un interes economic. Statul are nevoie de bunuri, are nevoie de aur, şi deocamdată nu există nici o Kolâma Pe la sfârşitul anului 1929 începe vestita febră a aurului, numai că ea îi cuprinde nu pe cei care caută aurul, ci pe aceia de la care va fi scuturat. Specificul noului val al „aurului” constă în faptul că GPU, în realitate, nu le acuză de nimic pe aceste victime ale sale şi este gata să nu le trimită în ţara GULAG, vrea numai să le ia aurul după dreptul celui mai puternic, fată de ce închisorile sunt arhipline şi anchetatorii extenuaţi, iar închisorile de tranzit, locurile de popas ale convoaielor de arestaţi şi lagărele nu sunt completate în aceeaşi proporţie.
Cine sunt cei întemniţaţi în valul „aurului”? Cei care cândva, cu cincisprezece ani în urmă, au avut o „afacere”, au făcut comerţ, au practicat o meserie şi puteau, după considerentele GPU-ului, să aibă aur pus la păstrare, însă foarte adesea tocmai aceştia nu dispuneau de aur: averea lor consta din bunuri mobile şi imobile, toate dispăruseră, sechestrate în timpul revoluţiei, n-a mai rămas nimic. Fireşte sunt închişi cu mari speranţe tehnicienii dentari, bijutierii, ceasornicarii. Despre aurul aflat în cele mai neaşteptate mâini se poate afla din denunţuri: un „muncitor strungar” sută la sută a luat de undeva şi a pus la păstrare şaizeci de monezi de aur de cinci ruble emise pe vremea ultimului ţar; cunoscutul partizan siberian Muraviov a venit la Odessa, aducând cu sine un săculeţ cu aur (a jefuit în timpul războiului civil); toţi tătarii bârjari-camionagii din Petersburg deţin aur ascuns. Dacă toate acestea sunt adevărate sau nu – se poate clarifica numai în camera de tortură. Iar cel căzut în umbra denunţului aurifer nu se mai poate apăra cu nimic: nici cu originea proletară, nici cu meritele revoluţionare. Toţi sunt arestaţi, toţi sunt înghesuiţi în celulele GPU-ului în cantităţi până acum imposibil de închipuit, dar cu atât mai bine, îl vor da mai curând! Se ajunge la situaţii jenante, femei şi bărbaţi sunt închişi în aceeaşi celulă şi îşi fac nevoile la hârdău unul în faţa celuilalt, dar pe cine interesează aceste fleacuri? Scoateţi aurul, ticăloşilor! Anchetatorii nu mai întocmesc procese verbale, fiindcă de această hârtiuţă nu are nevoie nimeni şi dacă se va da ori nu, pe urmă, o condamnare, aceasta nu interesează aproape pe nimeni. Un singur lucru este important: scoate aurul, canalie! Statul are nevoie de aur, tu ce faci cu el? Anchetatorii nu mai au nici voce, nici puteri pentru ameninţări şi torturi, dar există un procedeu comun: deţinuţii din celule să primească hrana sărată, fără să li se dea apă. Cine va preda aurul, acela va bea apă! Un cervoneţ6-* pentru o cană de apă curată!
Oamenii pier pentru metal64.
Acest val se deosebeşte de cele precedente şi de cele ulterioare prin aceea că, dacă nu jumătate, măcar o parte din cei care îl alcătuiau îşi ţineau destinul zbuciumat în mâinile proprii. Dacă realmente nu ai aur, situaţia ta este fără ieşire, te vor bate, te vor arde, te vor tortura şi opări până ce îţi vei da duhul ori până ce te vor crede într-adevăr. Dacă însă ai aur, atunci tu singur stabileşti măsura chinurilor, măsura rezistenţei tale şi soarta viitoare. De altminteri, din punct de vedere psihologic acest lucru nu este mai uşor, este mai greu pentru că vei greşi şi vei fi pentru totdeauna vinovat faţă de tine. Fireşte, cel ce şi-a însuşit moravurile acestui stabiliment va capitula şi va da aurul, aşa este mai uşor. Dar nici să -l dai prea uşor – nu se poate: nu te vor crede că ai predat totul şi te vor mai ţine. Să -l dai prea târziu – tot nu se poate: vei sucomba ori, de furie, îţi vor trânti o condamnare. Unul dintre acei tătari-birjari a rezistat la toate torturile: n-am aur! Atunci i-au arestat nevasta şi au supus-o chinurilor, dar tătarul o ţinea una şi bună: N-am aur! I-au arestat fiica, şi tătarul n-a mai rezistat, a predat o sută de mii de ruble. Atunci, i-au eliberat familia, dar pe el l-au blagoslovit cu o condamnare. Cele mai proaste romane poliţiste şi opere cu tâlhari au fost realizate în mod serios la proporţiile unui stat uriaş.
Introducerea sistemului buletinelor de identitate65 în pragul deceniului al patrulea a contribuit în mod considerabil la completarea lagărelor. Aşa cum Petru I a simplificat structura marii mase a populaţiei, înlăturând toate fisurile şi crăpăturile dintre stările sociale, aşa a acţionat şi sistemul nostru socialist al buletinelor de identitate: el a înlăturat tocmai insectele intermediare66 a înlesnit prinderea acelei părţi şirete a populaţiei, care nu avea nici un adăpost şi nici o ocupaţie. Pe de altă parte, la început, oamenii au făcut multe greşeli cu acele buletine, şi cei neînregistraţi la miliţie, şi cei care nu erau scoşi din evidenţă erau înmormântaţi în Arhipelag măcar pentru un an.
Astfel forfoteau înspumate şi gâlgâiau valurile, însă peste toate s-a rostogolit şi s-a revărsat, în 1929-1930, valul milioanelor de ţărani deschiaburiri. Acesta a fost peste măsură de mare şi nu ar fi încăput nici chiar în reţeaua destul de dezvoltată a puşcăriilor (mai cu seamă că erau înţesate cu valul „aurului”), însă el a ocolit-o, pentru a se îndrepta fără întârziere spre închisorile de tranzit, spre ţara GULAG. Prin umflarea sa fulgerătoare, acest val (acest ocean!) trecea peste limitele a tot ceea ce îşi putea permite însuşi sistemul penitenciar şi judiciar al unui mare stat. În toată istoria Rusiei n-a existat ceva care să poată fi comparat cu el. Aceasta a fost o mare migraţie a popoarelor, o catastrofă etnică. Insă canalele GPU-GULAG au fost elaborate cu atâta inteligenţă, încât oraşele nu ar fi observat nimic dacă n-ar fi fost foametea ciudată care le-a zguduit vreme de trei ani, foamete fără secetă şi fără război.
Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)
Valul acesta conţinea un număr extrem de infim dintre acei „chiaburi” după care a fost numit pentru a abate atenţia. „Chiabur” 67 este numit în limba rusă speculantul sătesc zgârcit şi necinstit, care nu se îmbogăţeşte din munca sa, ci dintr-a altora, prin camătă şi misitie în negoţ, în fiecare localitate, aceştia constituiau excepţii şi înainte de revoluţie, iar revoluţia i-a privat de terenul pe care îşi desfăşurau activitatea. Apoi, după anul 1917, printr-un transfer de sens, au început să fie numiţi „chiaburi” (în literatura oficială şi propagandistică, iar de aici a intrat şi în limbajul oral uzual) cei ce folosesc în general serviciile lucrătorilor salariaţi, chiar şi atunci când, temporar, lipsea familia proprie. Dar să nu scăpăm din vedere că, după revoluţie, pentru astfel de muncă era imposibil să nu plăteşti zdravăn: argaţii erau apăraţi de comitetele săracilor şi sovietele săteşti, să fi încercat careva să năpăstuiască un ajgat! Munca salariată cinstită este şi astăzi permisă în ţara noastră.
Însă umflarea termenului caustic de „chiabur” continua fără oprire, şi către anul 1930 erau numiţi astfel în general toţi ţăranii tari – tari în gospodărie, tari în muncă şi chiar pur şi simplu în convingerile lor. Porecla de „chiabur” era folosită pentru a zdrobi această tărie a ţărănimii. Să ne aducem aminte, să ne dezmeticim: trecuseră doar doisprezece ani de la marele Decret cu privire la pământ, da, chiar acela fără de care ţărănimea nu i-ar fi urmat pe bolşevici, şi Revoluţia din Octombrie n-ar fi biruit. Pământul s-a împărţit după numărui de guri în familie, în mod egal. Trecuseră doar nouă ani de când ţăranii se întorseseră din Armata Roşie şi se aruncaseră asupra pământului cucerit prin luptă. Şi deodată s-au trezit cu chiaburi şi ţărani săraci. De unde vine asta? Uneori din inegalitatea inventarului, alteori din componenţa fericită sau nefericită a familiei. Dar mai degrabă oare nu din hărnicie şi stăruinţă? Şi iată că acum, tocmai pe aceşti ţărani a căror pâine a mâncat-o Rusia în anul 1928 s-au năpustit să-i stârpească rataţii locali şi veneticii de la oraş. Cuprinşi parcă dintr-o dată de bestialitate, pierzându-şi orice idee despre „omenie”, pierzând toate noţiunile umane acumulate de-a lungul mileniilor, s-au apucat să-i prindă pe cei mai buni agricultori cu familii cu tot şi să-i arunce, fără pic de avere, goi-goluţi, în pustietatea nordului, în tundră şi în taiga O asemenea mişcare de masă nu putea trece fără complicaţii. Satul trebuia curăţat şi de acei ţărani care pur şi simplu nu-şi manifestau dorinţa de a intra în colhoz şi nu se arătau entuziasmaţi de viaţa în colectiv, pe care nu o văzuseră niciodată cu ochii lor şi despre care bănuiau (astăzi ştim cu câtă temeinicie) că asta nu înseamnă altceva decât puterea în mâna trântorilor, muncă forţată şi flămânzire. Trebuia să se descotorosească şi de acei ţărani (uneori săraci) care pentru bravura, forţa fizică, fermitatea lor, succesul răsunător la adunările săteşti, dragostea pentru dreptate erau îndrăgiţi de consăteni, iar prin spiritul de independenţă erau primejdios! Pentru conducerea colhozului. (Acest tip de ţăran şi destinul lui au fost imortalizate prin personajul Stepan Ceausov dintr-o nuvelă de S. Zalâghin68.) Şi în fiecare sat se găseau astfel de oameni, care personal stăteau în calea activiştilor locali. Din gelozie, din invidie, din ranchiună – acum era prilejul favorabil pentru a se răfui cu ei. Pentru toate aceste victime se cerea o denumire nouă – şi ea s-a născut. Ea nu conţinea nimic „social”, nici economic, dar suna splendid: coadă de topor. Adică eu consider că tu eşti complicele duşmanului. Şi cu asta, basta! Cel mai zdrenţăros argat putea foarte bine să fie inclus în categoria cozilor de topor! (Ţin bine minte că în tinereţe această denumire ni se părea perfect logică, nu era nimic neclar.)
Astfel, în aceste două denumiri au fost cuprinşi toţi aceia care constituiau esenţa satului, energia lui, isteţimea şi vrednicia lui, rezistenţa şi conştiinţa lui. Ei au fost îndepărtaţi, şi colectivizarea a fost efectuată.
Dar şi din satul colectivizat s-au pornit să curgă valuri noi:
— Valul sabotorilor agriculturii. Pretutindeni au început să fie descoperiţi agronomi-sabotori, care lucraseră toată viaţa cinstit, iar acum au umplut intenţionat ogoarele ruseşti cu buruieni (fireşte, după indicaţiile institutului din Moscova, acum definitiv demascat. Aceştia sunt cei două sute de mii de membri ai Partidului Ţărănesc al Muncii, care nu au fost băgaţi la închisoare!). Unii agronomi nu execută directivele înţelepte ale lui Lâsenko69 (într-un astfel de val, în 1931, a fost trimis în Kazahstan Lorch70, „regele” cartofulm). Alţii le execută cu prea multă precizie, prin aceasta relevându-şi prostia, (în 1934, agronomii din Pskov au semănat inul în zăpadă, exact cum poruncea Lâsenko. Seminţele s-au umflat, au mucegăit şi s-au stricat. Un an de zile, vastele câmpuri au rămas goale. Lâsenko nu putea să spună că zăpada este chiabur ori că el însuşi este prost. El i-a acuzat pe agronomi că sunt chiaburi şi au denaturat tehnologia lui. Şi agronomii au apucat drumul Siberiei.) Apoi, aproape în toate staţiunile de maşini şi tractoare s-au descoperit sabotaje la repararea tractoarelor (iată cum erau explicate eşecurile din primii ani ai colhozurilor!);
— Valul „pentru pierderile de recoltă” (iar pierderile erau stabilite comparativ cu cifra arbitrară hotărâtă primăvara de către „comisia pentru calcularea recoltei”);
— „pentru neîndeplinirea obligaţiilor de stat privind predarea cotelor de cereale” (comitetul raional şi-a luat angajamentul, iar colhozul nu l-a îndeplinit, aşa că – la zdup!);
— Valul culegătorilor de spice. Culegerea spicelor cu mâna din holdă, pe timp de noapte, constituie un fel nou de lucrare agricolă şi un mod nou de strângere a recoltei! Acesta nu a fost un val mic, au fost multe zeci de mii de ţărani, adeseori nici măcar femei şi bărbaţi maturi, ci flăcăi şi fete, băieţei şi fetiţe, pe care cei mari îi trimiteau noaptea la cules pentru că nu sperau să primească ceva de la colhoz pentru munca pe care o efectuau ziua Această ocupaţie amară şi puţin rentabilă (pe timpul iobăgiei, ţăranii nu ajungeau într-o stare de asemenea mizerie!) era răsplătită de tribunale cu vârf şi îndesat: zece ani pentru furt grav din proprietatea socialistă, în virtutea faimoasei legi din 7 august 1932 (în limbajul deţinuţilor – legea şapte pe opt).
Această „lege din şapte a opta” a dat încă un mare val, realizat de pe şantierele primelor două cincinale, din transporturi, din comerţ, din uzine. NKVD-ul primise ordin să se ocupe de marile delapidări, în continuare, trebuie să avem în vedere că acest val va curge constant, fiind deosebit de abundent în anii războiului, şi va dura vreme de cincisprezece ani (până în 1947, când va fi extins şi înăsprit).
Dar, în sfârşit, putem să ne mai tragem sufletul! În sfârşit, acum vor înceta aceste valuri masive! La 17 mai 1933, tovarăşul Molotov71 a spus: „Noi socotim că sarcina noastră nu constă în represiunile de masă”. U-u-uf, era şi timpul! Gata cu spaimele nocturne! Dar ce-i cu acest lătrat de câine? Şo pe el! Şo pe el!
Ca să vedeţi! Începuse valul Kirov^ din Leningrad, unde tensiunea era atât de mare, încât NKVD-ul şi-a creat state majore pe lângă fiecare comitet executiv raional din oraş şi a fost introdusă o procedură judiciară de urgenţă (nici înainte nu excela prin încetineală) şi fără drept de apel (nici înainte nu se făcea apel). Se crede că un sfert din Leningrad a fost curăţat în perioada 1934-1935. Cel care posedă cifra exactă poate să o dea şi să dezmintă această evaluare. (De fapt, acest val nu a aparţinut numai Leningradului, el a avut destule repercusiuni în toată ţara în forma obişnuită, deşi cam dezlânată: în destituirea din aparat a copiilor de preoţi, a femeilor de obârşie nobiliară şi a cejor cu rude în străinătate, care mai rămăseseră pe ici, pe colo.) în aceste valuri impetuoase se pierdeau întotdeauna pârâiaşele modeste, permanente, care nu strigau în gura mare, însă curgeau, curgeau necontenit:
— Membrii Schutzbund^^-w/wi care au fost înfrânţi în luptele de clasă din Viena şi au venit să se salveze în patria proletariatului mondial;
— Esperantiştii (Stalin a transformat în scrum această tagmă dăunătoare în aceiaşi ani ca şi Hitler);
— Rămăşiţele Asociaţiei Libere de Filosofie^, cercurile de filosofie ilegale;
— Institutorii care nu erau de acord cu metoda progresistă de învăfământ în brigăzi de laborator (în 1933, Natalia Ivanovna Bugaenko a fost arestată de GPU-ul din Rostov pe Don, însă în cea de a treia lună de anchetă s-a aflat dintr-o hotărâre guvernamentală că acea metodă este greşită şi ea a fost eliberată);
— Colaboratorii Crucii Roşii Politice, care prin strădaniile Ekaterinei Peşkova îşi apăra încă dreptul la existenţă;
— Muntenii din Caucazul de Nord pentru răscoală (1935); naţionalităţile se scurg necontenit. (Pe şantierele canalului Volga ziarele apăreau în patru limbi naţionale: tătară, turcică, uzbecă şi kazahă. Aşadar, avea cine să le citească!);
— Şi din nou credincioşii, care acum nu voiau să meargă la lucru în zilele de. Duminică (au introdus săptămâna de cinci, de şase zile); colhoznicii care săvârşeau sabotaje în zilele de sărbători religioase, cum aveau obiceiul în era agriculturii individuale;
— Şi, întotdeauna, cei care refuzau să devină informatori ai NKVD. (Aici nimereau şi preoţii care păstrau taina spovedaniei. Organele şi-au dat seama repede cât de folositor ar fi să ştie conţinutul spovedaniilor, singurul folos de pe urma religiei.);
— Sectanţii sunt luaţi în număr din ce în ce mai mare;
— Marea Pasienţă a socialiştilor continuă.
Şi, în sfârşit, valul încă niciodată numit, dar care a curs fără istov, al paragrafului al zecelea, zis şi KRA (propaganda contra-revoluţionară), zis şi AŞA (propaganda antisovietică). Valul Paragrafului al zecelea, poate cel mai statornic dintre toate, nu a fost întrerupt în general niciodată, iar în perioadele altor mari valuri, precum cele din anii 1937, 1945 sau 1949, creşte, ajungând la cotele cele mai înalte.
Acest val neîntrerupt înhaţă pe oricine şi în minutul stabilit. Insă pentru intelectualii de vază, în deceniul al patrulea, considerau că este mai elegant să ticluiască un articolaş infamant (cum ar fi homosexualitatea; sau cică, profesorul Pletniov, rămânând singur cu o pacientă, a muşcal-o de sân. Aşa scrie un ziar central, du-te şi dezminte!).
Paradoxal: întreaga activitate de mulţi ani a Organelor, al căror ochi pătrundea peste tot şi era veşnic treaz, îşi trăgea forţa doar dintr-un singur articol din cele o sută patruzeci şi opt de articole ale secţiunii speciale a Codului Penal din anul 1926. Spre lauda acestui articol, însă, i se pot găsi şi mai multe epitete decât a adunat cândva Turgheniev pentru limba rusă’5 ori Nekrasov pentru Maica Rusiei marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcurăţătorul articol Cincizeci şi Opt, care epuiza lumea nu atât prin formulările paragrafelor lui, cât prin interpretarea lor largă şi dialectică.
Care dintre noi n-a încercat pe el. Însuşi îmbrăţişările lui atotcuprinzătoare? Într-adevăr, nu există sub soare faptă, intenţie, acţiune ori nonacţiune care nu ar putea fi pedepsite de braţul greu al articolului Cincizeci şi Opt.
Era cu neputinţă să i se găsească o formulare atât de largă, dar a fost cu putinţă să i se dea o interpretare atât de largă.
Articolul 58 nu constituia în cod un capitol despre crimele politice şi nu scria nicăieri că el este „politic”. Nu, împreună cu delictele împotriva ordinii administrative şi cu banditismul, el intra în capitolul „crimelor de stat”.
Astfel, Codul penal se deschide cu refuzul de a recunoaşte pe cineva, în raza teritoriului său, drept criminal politic, ci doar criminal de drept comun.
Articolul 58 era alcătuit din praisprezece paragrafe.
Din paragraful întâi aflăm că este socotită drept contrarevoluţionară orice acţiune (după articolul 6 din Codul penal – şi nonacţiunea) care ţinteşte… La slăbirea puterii…
În interpretare largă: într-un lagăr, refuzul de a merge la lucru când eşti flămând şi istovit înseamnă slăbirea puterii de stat. Şi atrage după sine execuţia prin împuşcare. (Execuţia celor ce refuzau să iasă la muncă în timpul războiului.) începând din anul 1934, când ne-a fost înapoiat termenul de Patrie, aici au fost introduse punctele privind trădarea de Patrie: la, lb, Ic, l d. Conform acestor puncte, acţiunile săvârşite în prejudiciul puterii militare a URSS se pedepsesc cu moartea prin împuşcare (lb) şi doar în cazul circumstanţelor atenuante şi numai pentru civili (la) – cu zece ani.
; în lectură largă: când soldaţii noştri, pentru că se predau prizonieri
; (prejudiciu puterii militare!), erau condamnaţi doar la zece ani, acest lucru era considerat de un umanism aproape ilegal. Conform codului j stalinist, pe măsura întoarcerii în patrie, ei trebuiau, toţi, împuşcaţi. R
(Iată un alt exemplu de lectură largă, îmi amintesc foarte bine de o întâlnire la Butârki în vara anului 1946. Era un polonez, care se născuse la Lemberg când oraşul făcea parte din componenţa Imperiului austro-ungar. Până la cel de al doilea război mondial a trăit în oraşul său natal în Polonia, apoi s-a mutat în Austria, unde a lucrat ţi unde, în J 945, a fost arestat de ai noştri. A primit zece ani în virtutea articolului 54 -l a al codului ucrainean, adică pentru trădarea patriei sale – Ucraina!
— Întrucât oraşul Lemberg devenise în vremea aceea Lvovul ucrainean! Şi sărmanul nu putea dovedi la anchetă că n-a plecat la Viena cu scopul de a trăda Ucraina! Aşa a izbutit el să devină trădător.)
O extensiune şi mai importantă a paragrafului despre trădare a fost aplicarea lui „prin referire la articolul 19 al Codului penal” – „prin referire la intenţie”. Adică nu a avut loc nici o trădare, dar anchetatorul penal a sesizat intenţia de a trăda, şi aceasta era suficient ca să dea pedeapsa maximă, ca şi pentru o trădare efectivă. Este drept că articolul 19 nu propune pedeapsa pentru intenţie, ci pentru pregătire, însă, la o lectură dialectică, şi intenţia poate fi înţeleasă ca pregătire. Iar „pregătirea este pedepsită^ la fel (cu o condamnare egală) ca şi crima însăşi” (Codul penal), în general, noi nu deosebim intenţia de crima însăşi şi în aceasta constă superioritatea legislaţiei sovietice asupra celei burgheze! *
*Ot tiurem k vospitatelnâm ucirejdeiiiiani (De la închisori la instituţiile de reeducare). Culegere a Institutului de Politică Penală sub redacţia lui Vâşinski, Editura „Sovetskoe zakonodatelstvo” (Legislaţia sovietică), Moscova, 1934, p. 36.
O extindere nelimitată a lecturii oricărui articol mai oferea şi articolul 16 din Codul penal – „prin analogie”. Când fapta nu se încadra î în nici un articol, judecătorul putea să o aprecieze „prin analogie”.
Paragraful al doilea se referă la insurecţia armată, luarea puterii centrale şi locale, în special cu intenţia de a smulge cu forţa o parte oarecare din teritoriul Uniunii Republicilor. Pentru aceasta – o condamnare mergând până la împuşcare (ca şi în fiecare dintre paragrafele următoare).
Extensiv (cum nu putea fi scris în articol, dar cum dictează conştiinţa revoluţionară): aici intră orice încercare a oricărei republici de a-şi exercita dreptul de a ieşi din Uniune. Iar dacă se spune „prin violenţă” – nu se pune faţă de cine. Chiar dacă întreaga populaţie a republicii a vrut să se separe, iar la Moscova nu s-a dorit aceasta, separarea va fi de acum prin violenţă. Astfel naţionaliştii estoni, letoni, lituanieni au primit cu uşurinţă, în virtutea acestui punct, câte zece şi douăzeci şi cinci de ani.
Paragraful al treilea: „înlesnirea făcută sub orice formă unui stat străin aflat în stare de război cu URSS”.
Acest paragraf oferea posibilitatea condamnării oricărui cetăţean care s-a aflat sub ocupaţie fie că a bătut un toc la pantoful unui militar german, fie că i-a vândut o legătură de ridichi; ori a unei cetăţence care a ridicat spiritul combativ al unui ocupant, dansând ori petrecân-du-şi noaptea cu el. Nu toţi erau condamnaţi în virtutea acestui punct (din pricina mulţimii celor ocupaţi), dar fiecare era pasibil de condamnare.
Paragraful al patrulea se referea la ajutorul (fantastic) acordat burgheziei internaţionale.
Involuntar îţi pui întrebarea: cine ar putea intra aici? Însă, dând o interpretare largă, cu ajutorul conştiinţei revoluţionare, au găsit lesne o categorie: toţi emigranţii care au părăsit ţara înainte de anul 1920, deci cu câţiva ani înainte de elaborarea acestui cod, şi care au fost prinşi de armatele noastre prin Europa după un sfert de secol (1944-1945). Au fost condamnaţi în virtutea articolului 58-4: zece ani ori împuşcare. Căci nu puteau face altceva acolo, în străinătate, decât să acorde ajutor burgheziei mondiale. (Exemplul unei societăţi muzicale ne-a demonstrat că se putea acorda ajutor şi din interiorul URSS.) Ea a fost ajutată de toţi eserii, de toţi menşevicii (pentru ei a fost conceput articolul), iar pe urmă de inginerii de la Gosplan şi VSNH.
Paragraful al cincilea: tendinţa unui stat străin de a declara război URSS.
O ocazie pierdută: extinderea acestui paragraf asupra lui Stalin şi anturajului său diplomatic şi militar în anii 1940-1941. Căci spre asta Au dus orbirea şi nebunia lor. Cine, dacă nu ei, au împins Rusia în înfrângeri ruşinoase, de neînchipuit, care nu se pot compara cu înfrân-gerile Rusiei ţariste din 1904 sau din 1915? Înfrângeri pe care Rusia nu le mai cunoscuse din secolul al XIII-lea? 77
Paragraful al şaselea – spionajul, –!
A fost interpretat atât de larg, încât, dacă s-ar fi numărat toţi cei care au fost condamnaţi în virtutea lui, s-ar fi putut trage concluzia că poporul rus pe vremea lui Stalin nu îşi asigura existenţa nici din agricultură, nici din industrie şi nici din altceva, ci numai din spionaj internaţional şi trăia din banii serviciilor de informaţii. Prin simplitatea lui, spionajul era ceva foarte convenabil şi pe înţelesul tuturor: al unui criminal neevoluat, al unui jurist savant, al unui gazetar şi al opiniei publice’”.
Lărgimea interpretării consta aici şi în faptul că oferea posibilitatea condamnării nu pentru spionaj pur şi simplu, ci pentru PŞ – bănuială de spionaj; NŞ – spionaj nedovedit, şi pentru el – întreg tacâmul l Şi chiar pentru SVPŞ – relaţii care conduc la bănuiala (!) de spionaj.
Adică, de pildă, prietena prietenei soţiei dumneavoastră şi-a cusut o rochie la aceeaşi croitoreasă (fireşte, colaboratoare a NKVD) ca şi soţia unui diplomat străin.
Şi aceste paragrafe şi puncte 58-6, PŞ şi SVPŞ erau molipsitoare, ele cereau un regim de întemniţare sever, o supraveghere vigilentă (căci serviciile de spionaj îşi pot întinde tentaculele spre favoritul lor chiar şi în lagăr) şi interziceau suspendarea escortei. În general toate articolele-siglă, adică, de fapt, nu articole, ci aceste combinaţii de litere majuscule (în acest capitol vom mai întâlni şi altele) erau permanent înconjurate de o aură de mister. Nu ştiai niciodată dacă ’” erau mlădiţe ale articolului 58 sau ceva autonom şi foarte primejdios, în multe lagăre, deţinuţii condamnaţi în virtutea articolelor-siglă erau mult mai persecutaţi chiar decât cei cu articolul 58.
Paragraful al şaptelea: subminarea industriei, a transporturilor, a comerţului, a circulaţiei monetare şi a cooperaţiei.
*Poate că spionomania nu a fost doar pasiunea obtuză a lui Stalin. Ea devenea numaidecât convenabilă celor ce ajungeau privilegiaţi. Ea a devenit o justificare firească a tendinţei generale spre secret aflată la ordinea zilei, a interdicţiei informaţiilor, a uşilor închise, a sistemului permiselor (de trecere ori intrare), a vilelor împrejmuite cu garduri înalte şi a distribuitorilor secreţi. Prin blindajul protector al spionomaniei. Poporul nu putea pătrunde să vadă cum birocraţii se înţeleg între ei, cum trândăvesc, greşesc, cum mănâncă şi cum se distrează, În deceniul al patrulea, acest punct s-a bucurat de mare circulaţie şi a cucerit masele sub denumirea accesibilă tuturor de „sabotaj”. Intr-a-devăr, toate cele enumerate la Paragraful al şaptelea erau subminate în fiecare zi în mod concret, evident, aşa că trebuiau să existe nişte vinovaţi. Secole de-a rândul poporul a construit şi a creat întotdeauna „’” ’ cinstit, chiar şi pentru boieri. Niciodată, începând chiar de pe vremea lui Rlurik78, nu s-a pomenit de vreun sabotaj. Şi iată, când pentru prima dată bunurile au devenit ale poporului, sute de mii dintre cei mai buni fii ai lui în mod inexplicabil s-au pornit să saboteze. (Pentru sabotajul în agricultură nu era prevăzut un punct, dar întrucât fără el nu se putea explica în mod raţional de ce holdele sunt invadate de buruieni, recoltele se micşorează, maşinile se strică, instinctul dialectic l-a introdus şi pe el.)
Paragraful al optulea: terorismul (dar nu acel terorism pe care ar fi trebuit să -l „motiveze şi să -l legifereze” codul penal sovietic*).
Terorismul era înţeles într-o accepţie foarte largă: nu era considerat terorism faptul de a pune bombe sub trăsurile guvernatorilor, însă, de pildă, când îl plesneai peste bot pe duşmanul tău personal, dacă acesta era activist de partid, comsomolist ori miliţian, fapta era socotită terorism. Cu atât mai mult, asasinarea unui activist nu era niciodată pusă pe aceeaşi treaptă cu asasinarea unui om de rând (cum, de altminteri, era prevăzut încă în codul lui Hammurabi în secolul al XVIII-lea înaintea erei noastre). Dacă soţul l-a ucis pe amantul soţiei, iar acela nu era membru de partid – norocul soţului, fapta lui era încadrată la articolul 136, el era socotit condamnat de drept comun, element apropiat din punct de vedere social şi putea fi lăsat fără supraveghere, însă dacă amantul era membru de partid, soţul devenea duşman al poporului şi era condamnat în virtutea articolului 58-8.
O extindere şi mai importantă a noţiunii se obţinea prin aplicarea paragrafului al optulea cu referire la acelaşi articol 19, adică pregătire în sens de intenţie.
Nu numai o ameninţare directă lângă berărie: „Ţi-arăt eu-ţie!”, adresată unui activist, dar şi remarca unei muieri arţăgoase la piaţă: „Ah, lovi-l-ar boala!” era calificată drept ÎN – Intenţii Teroriste – şi oferea temeiul aplicării articolului în toată severitatea lui. (Asta sună a exagerare, a farsă, dar nu am compus noi această farsă, noi, împreună cu aceşti oameni, am stat la închisoare.)
Paragraful al nouălea: distrugerea sau avarierea… Prin explozie sau incendiere (şi negreşit cu scop contrarevoluţionar), denumită pe scurt diversiune.
*Lenin. Ed. Cât., voi. 45, p. 190.
Extensiunea consta în faptul că se atribuia scopul contrarevoluţionar (anchetatorul ştia mai bine ce se petrece în conştiinţa criminalului!), iar orice greşeală omenească, orice nebăgare de seamă, orice eşec în activitate, în producţie, erau considerate diversiune.
Însă niciunul dintre paragrafele articolului 58 nu a fost interpretat atât de larg şi cu o conştiinţă revoluţionară atât de înflăcărată precum paragraful al Zecelea. El suna aşa: „Propaganda sau agitaţia, care conţin apeluri pentru răsturnarea, subminarea ori slăbirea Puterii Sovietice… Precum şi răspândirea ori producerea, ori păstrarea literaturii cu conţinut identic”, în timp de pace acest punct stipula doar pedeapsa minimă (nu mai puţin! Nu prea blând!), iar cea maximă nu avea limită!
Acesta era curajul Marii Puteri în faţa cuvântului supuşilor ei.; îl. Extinderile faimoase ale acestui paragraf faimos au fost:
— Prin „agitaţia care conţine un apel” se putea înţelege o discuţie amicală (sau conjugală) între patru ochi, ori o scrisoare particulară; iar apelul putea fi un sfat personal. (Noi deducem: „se putea, putea fi” din faptul că tocmai aşa a fost.)
— „subminarea şi slăbirea” puterii era orice idee care nu coincidea ori nu se ridica la aceeaşi intensitate cu ideile din ziarul zilei. Căci slăbeşte tot ce nu întăreşte! Căci subminează tot ce nu coincide pe deplin!
Şi cel care astăzi nu cântă cu noi, Acela-i contra noastră!
(Maiakovski)
— Prin „producerea literaturii” se înţelegea orice scriere într-un singur exemplar a unei epistole, a unor note, a unui jurnal intim.
Interpretat atât de fericit, oare ce idee, gândită, rostită ori scrisă, nu putea să fie cuprinsă în Paragraful al Zecelea?
Paragraful al unsprezecelea era de un gen special: el nu avea un conţinut de-sine-stătător, ci era un adaos agravant la oricare dintre cele precedente, dacă fapta era pregătită în mod organizat ori criminalii formau o organizaţie.
În realitate, acest paragraf era interpretat atât de larg, încât nu mai era nevoie de nici o organizaţie. Această aplicare elegantă a paragrafului am încercat-o chiar pe pielea mea. Eram doi care făceam schimb de idei în secret, adică eram embrioane de organizaţie, adică o organizaţie!
Paragraful al doisprezecelea privea cel mai mult conştiinţa cetăţenilor: era paragraful referitor la nedenunţare în oricare dintre actele enumerate. Şi pentru păcatul greu al nedenunţării pedeapsa nu avea limită superioară!
Acest paragraf beneficia de o interpretare atât de atotcuprinzătoare, încât nu mai necesita o extindere ulterioară. Ai ştiut şi nu ai spus, este ca şi cum ai fi făcut-o tu însuţi!
Paragraful al treisprezecelea, după cât se pare – de mult fără obiect, se referea la serviciul în poliţia secretă din Rusia ţaristă. (Serviciul analog de mai târziu, dimpotrivă, era considerat drept faptă de vitejie, patriotică.)
Există temeluri psihologice de a -l suspecta pe I. Stalin că era pasibil de judecată în virtutea acestui paragraf din articolul 58. Nu toate documentele referitoare la acest gen de serviciu au supravieţuit lui februarie 1917 şi au devenit cunoscute publicului larg. Graba cu care au fost arse arhivele poliţiei în primele zile ale revoluţiei din februarie aduce cu elanul general al unor revoluţionari interesaţi. De fapt, de ce, în momentul biruinţei, să arzi arhivele, atât de interesante ale inamicului?
Paragraful al paisprezecelea pedepsea „neexecutarea conştientă a anumitor obligaţii sau îndeplinirea lor intenţionat neglijentă”. Fireşte, pedepsea până la moartea prin împuşcare. Pe scurt, asta se numea „sabotaj” sau „contrarevoluţie economică”, şi să separe intenţia de nonintenţie era în stare doar anchetatorul penal, ajutat de conştiinţa lui revoluţionară. Acest paragraf era aplicat ţăranilor care nu-şi predau cotele obligatorii. Acest paragraf era aplicat colhoznicilor care nu acumulau numărul necesar de zile-muncă. Deţinuţilor din lagăre care nu-şi îndeplineau norma. Şi prin ricoşeu, după război, au început să acorde acest paragraf hoţilor pentru evadare din lagăr, adică, într-o interpretare largă, văzând în fuga hoţului nu avântul spre dulcea libertate, ci subminarea sistemului lagărelor.
Acesta a fost ultimul dintre elementele componente ale evantaiului articolului 58, evantai care acoperea întreaga existenţă umană.
Acum, că am isprăvit prezentarea marelui Articol, mai departe o să ne mirăm mai puţin. Unde există lege, există şi crimă.
Oţelul de Damasc al articolului 58, încercat în anul 1927, imediat după forjare, udat în toate valurile deceniului următor, a fost aplicat în toată amploarea lui în atacul pe care Legea l-a pornit împotriva Poporului în anii 1936-1938.
Trebuie să spunem că operaţia anului 1937 nu a fost stihinică, ci a fost planificată, că în prima jumătate a acestui an multe închisori din uniune au fost reutilate: din celule au fost scoase paturile de o persoană şi s-au construit pricluri de un etaj ori de două. (Cum nu întâmplător şi Casa cea Mare79 din Leningrad a fost isprăvită în 1934, exact în preajma asasinării lui Kirov.) Bătrânii deţinuţi îşi amintesc că prima lovitură ar fi fost concentrată aproape într-o singură noapte de august în toată ţara (însă, cunoscând neîndemânarea noastră, nu prea îmi vine să cred). Iar toamna, când, cu prilejul celei de a douăzecea aniversări a lui Octombrie, se aştepta cu încredere o mare amnistie generală, glumeţul Stalin a adăugat la codul penal noi termene de pedeapsă, necunoscute până atunci: cinsprezece, douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani.
Nu e nevoie să repetăm aici ceea ce s-a scris din abundenţă despre anul 1937 şi se va mai repeta de nenumărate ori: că s-a dat o lovitură zdrobitoare vârfurilor conducătoare ale partidului, ale administraţiei sovietice, ale conducerii militare şi chiar ale GPU-NKVD. Este puţin probabil că în vreo regiune primul secretar al comitetului regional ori preşedintele comitetului executiv regional să fi fost menţinuţi în funcţie, Stalin şi-a ales alţii mai convenabili.
Astăzi, asistând la revoluţia culturală chineză (aflată şi ea la şaptesprezece ani după victorie), putem să presupunem, cu o mare probabilitate, că aici există o legitate istorică. Şi Stalin însuşi începe să ne pară doar o forţă istorică oarbă şi superficială.
Olga Ceavceavadze povesteşte cum a fost la Tbilisi: în 1938 au fost arestaţi preşedintele comitetului executiv orăşenesc, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie şi adjuncţii lor (unsprezece), toţi contabilii şefi şi toţi economiştii şefi. Au fost numiţi alţii. Au. Trecut două luni. Şi iată că din nou sunt arestaţi: preşedintele, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie (unsprezece), toţi contabilii şefi, toţi economiştii şefi. Au rămas în libertate contabilii de rând, dactilografele, femeile de serviciu, curierii…
În ceea ce priveşte arestarea membrilor de rând ai partidului, exista pesemne un motiv secret, nemenţionat direct nicăieri în procesele-verbale: să fie arestaţi cu precădere membrii de partid cu stagiu înainte de anul 1924. Această indicaţie s-a aplicat în mod deosebit de riguros la Leningrad, pentru că tocmai cei de acolo au semnat toţi „platforma” Noii opoziţii^. (Şi cum ar fi putut să nu semneze? Cum ar fi putut să nu aibă încredere în comitetul gubernial din Leningrad?)
Iată cum se petreceau lucrurile. Să privim un mic tablou din acei ani. O conferinţă raională de partid (în regiunea Moscova). Este condusă de noul secretar al comitetului raional, instalat în locul celui vechi, arestat. La sfârşitul conferinţei este adoptată o telegramă prin care se exprima devotamentul pentru tovarăşul Stalin. Fireşte, toţi se ridică în picioare (la fel cum săreau în sus şi în cursul conferinţei de câte ori era pomenit numele lui), în micuţa sală izbucnesc „aplauze furtunoase, care se transformă în ovaţii”. Trei minute, patru minute, cinci minute de aplauze tot furtunoase şi care se transformau mereu în ovaţii, însă au început să doară palmele. Au început să amorţească braţele ridicate. Oamenii în vârstă încep să se sufoce. Totul devine nesuferit de stupid chiar şi pentru cei care sincer îl adoră pe Stalin. Totuşi: cine va fi cel dinţii care se va opri? Asta putea s-o facă secretarul comitetului raional, Care stătea la tribună şi tocmai citise telegrama cu pricina. Dar el este nou, el este în locul celui întemniţat, el însuşi se teme! Căci aici, în sală, se află şi aplaudă agenţii NKVD, ei vor nota cine va înceta primul!… Şi aplauzele, în mica sală obscură, fără ca marele conducător să ştie, continuă şase minute! Şapte minute! Opt minute!… Toţi sunt morţi! Sunt^ pierduţi! Nu pot să se mai oprească până ce nu vor cădea loviţi de infarct! În fundul sălii, la înghesuială se mai poate trişa un pic, se poate bate mai rar, mai încet, nu atât de frenetic, dar în prezidiu, în văzul tuturor? Directorul fabricii de hârtie din localitate, un om puternic şi independent stă în prezidiu şi, înţelcgând toată această situaţie falsă şi fără ieşire, aplaudă! Minutul al nouălea. Al zecelea! Priveşte melancolic spre secretarul comitetului raional, însă acela nu îndrăzneşte să se oprească. Este o nebunie! Nebunie generală! Uitându-se unul la celălalt fără prea mare speranţă, dar cu chipurile pline de entuziasm, conducătorii raionului vor aplauda până ce vor cădea, până ce vor fi scoşi pe targa! Însă chiar şi atunci cei rămaşi nu vor tresări!… Şi directorul fabricii de hârtie, în minutul al unsprezecelea, adoptând un aer preocupat se lasă pe scaunul său din prczjdu. O, minune! Unde a dispărut acel entuziasm general, impetuos şi nedescris? Toţi deodată, la aceeaşi bătaie din palme, se opresc şi se aşază pe scaune. Sunt salvaţi! Iată că s-a găsit, până la urmă, unul mai breaz!
Ca să vedeţi totuşi cum sunt recunoscuţi oamenii cu spirit independent! Şi tot aşa sunt scoşi din circulaţie, în aceeaşi noapte, directorul fabricii este arestat. S-a pricopsit foarte lesne cu zece ani, dar pentru cu totul alte motive, însă după ce şi-a pus semnătura pe 206 (procesul-verbal final al anchetei81), anchetatorul îi aduce aminte:
— Şi să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat!
(Dar ce să facem? Cum să ne oprim…?)
Remarcaţi – este selecţia după Darwin. Şi tocmai aceasta constituie epuizarea prin prostie.
Însă astăzi se creează un nou mit. Orice povestire tipărită, orice amintire tipărită despre anul 1937 este negreşit o povestire despre tragedia comuniştilor conducători. Şi iată că ne-au convins, şi noi, fără să vrem, ne lăsam prinşi, că anul întemniţărilor 1937-1938 s-a redus numai la arestarea comuniştilor de vază şi atât. Însă din milioanele arestate atunci, gradele superioare de partid şi de stat nu puteau alcătui mai mult de zece la sută. Chiar la cozile formate la porţile închisorilor din Leningrad cu nădejdea de a transmite un pachet stăteau în majoritate femei simple, cum ar fi lăptăresele.
Din datele statistice indirecte se poate trage următoarea concluzie confirmată apoi de declaraţiile martorilor: coloniile speciale ale „deschiaburiţilor” care nu au pierit au fost transferate în Arhipelag, ori mutate în lagăre, ori încercuite pe loc într-o zonă de lagăr. Astfel marele val 1929 s-a vărsat în valul 1937, mărindu -l cu alte milioane.
Componenţa celor ridicaţi în 1937-1938 şi aduşi mai mult morţi decât vii în Arhipelag este atât de pestriţă, atât de bizară, încât şi-ar fi bătut capul multă vreme cel care ar fi vrut să evidenţieze nişte legităţi. (Cu atât mai mult, ele n-ar fi fost înţelese de contemporani.)
Adevărata lege de întemniţare din acei ani era indicarea cifrei, dispoziţia de livrare, repartiţia. Fiecare oraş, raion, fiecare unitate militară primea o cifră de control şi trebuia s-o realizeze în termen. Restul depindea de abilitatea agenţilor securităţii.
Fostul cekist Alexandr Kalganov îşi aminteşte că la Taşkent a sosit telegrama: „Trimiteţi două sute”. Or, ei numai ce făcuseră curăţenie şi „nu prea mai aveau pe cine” să ia. E drept, de prin raioane le-au fost aduşi cincizeci. O idee! Deţinuţii de drept comun, arestaţi de miliţie, să fie recalificaţi în virtutea articolului 58! Zis şi făcut. Dar cifra de control tot nu s-a realizat Un raport de la miliţie: ce-i de făcut? Ţiganii şi-au instalat şatra într-una dintre pieţele oraşului. O idee! I-au înconjurat, şi toţi bărbaţii de la şaptesprezece la şaizeci de ani au fost adunaţi sub eticheta articolului Cincizeci şi Opt! Şi planul a fost îndpelinit!
Au fost însă şi cazuri precum cel care urmează. Cekiştii din Osetia (povesteşte şeful miliţiei – Zabolovski) au primit dispoziţia să împuşte cinci sute de oameni din toată republica. Ei au cerut o majorare, şi li s-a mai aprobat încă două sute cincizeci.
Aceste^ telegrame, superficial cifrate, se transmiteau prin telecomunicaţiile obişnuite, în Temriuk, telegrafista, în sfânta ei naivitate, a transmis la centrala telefonică a NKVD-ului: mâine, să fie expediate la Krasnodar două sute patruzeci de lăzi cu săpun. Dimineaţa ea a aflat de arestarea masivă şi de expediere şi a ghicit! Şi i-a povestit unei prietene ce fel de telegramă a transmis. A fost arestată numaidecât
(Oare să fi fost întâmplătoare cifrarea omului cu lada de săpuni Ori, cunoscând cum se prepară săpunul.)
Desigur, nişte legităţi particulare pot fi înţelese. Sunt aruncaţi în închisoare:
— Cei mai buni spioni ai noştri din străinătate. (Cel mai adesea aceştia sunt membri ai Kominternului ori cekişti dintre cei mai sinceri, printre ei multe femei fermecătoare. Sunt chemaţi în ţară, la frontieră sunt arestaţi, apoi confruntaţi cu fostul lor şef de la Komintern, de pildă cu Mirov-Korona. Acela confirmă că el însuşi a lucrat pentru nu ştiu care serviciu de spionaj şi, prin urmare, subordonaţii lui – în mod automat, şi cu cât sunt mai cinstiţi, cu atât sunt mai periculoşi.)
— Kavejediştii. (Funcţionarii sovietici de la KVJD sunt toţi, fără excepţie, inclusiv soţiile, copiii şi bunicile, spioni japonezi, însă trebuie să recunoaştem că aceştia au fost băgaţi la închisoare şi cu vreo câţiva ani înainte.);
— Coreenii din Extremul Orient (deportaţi în Kazahstan), prima încercare de arestare bazată pe criteriul etnic;
— Estonienii din Leningrad (toţi sunt arestaţi doar după numele de familie, ca spioni ai estonienilor albi);
— Toţi puşcaşii letoni din gardă şi letonii cekişti, da, letonii, mamoşii Revoluţiei, care până de curând au constituit scheletul şi mândria CEKA! Şi chiar acei comunişti din Letonia burgheză, care au fost schimbaţi în 1921, fiind astfel eliberaţi de groaznicele condamnări letone la doi şi trei ani. (La Leningrad se închid: secţia letonă de la Institutul Herzen; casa de cultură a letonilor; clubul eston; şcoala medie tehnică letonă; ziarele leton şi eston.) într-o zarvă generală i-a sfârşit Marea Pasienţă, îi mai greblează pe cei care nu au fost prinşi. Nu mai au de ce să se ascundă, e timpul să pună capăt acestui joc. Acum, socialiştii sunt întemniţaţi toţi, fără excepţie, după locul de Exil (de pildă Ufa, Saratov), sunt judecaţi toţi la un loc şi mânaţi, turme întregi, spre abatoarele Arhipelagului.
În valurile precedente, intelectualitatea nu a fost uitată. Nu este uitată nici acum. Este suficient denunţul unui student (alăturarea acestor cuvinte nu mai sună deloc bizar), că lectorul lor de la institut citează mai mult din Lenin şi Marx, iar pe Stalin nu -l citează, şi lectorul nu mai apare la cursul următor. Dar dacă el nu citează în general?… Sunt arestaţi toţi orientaliştii din Leningrad – generaţia de mijloc şi cea tânără. Este arestat tot personalul de la Institutul Nordului (în afara colaboratorilor secreţi). Nu se dădeau în lături nici de la profesorii de şcoală. La Sverdlovsk este confecţionat cazul celor treizeci de profesori de şcoală medie, în frunte cu Perei, şeful secţiei regionale a învăţământului public, cărora li se aduce una dintre cele mai cumplite acuzaţii: au organizat în şcoli serbarea pomului de iarnă pentru a incendia şcolile T Iar pe capul inginerilor (al celor din generaţia sovietică, nu al celor „burghezi”) ghioaga cade cu regularitate de pendul. Pentru că, din pricina unei dereglări în straturi, două abataje convergente nu s-au întâlnit, topograful miner Nikolai Merkurievici Mikov a primit douăzeci de ani în virtutea articolului 58-7! Şase geologi (grupul lui Kotovici), „pentru ascunderea rezervelor de cositor în subsol (!
— Adică pentru nedescoperirea lor!) în caz că vor veni nemţii” (denunţ): articolul 58-7, câte zece ani fiecare.
În urma valurilor principale gonea încă un val special: soţiile, CIS-ii (membrii de familie). Soţiile grangurilor de partid, iar în unele locuri (Leningrad) şi toţi care au primit zece ani fără drept de corespondenţă şi care nu mai sunt. De regulă, membrii de familie primeau toţi opt ani. (Totuşi ceva mai blând decât deschiaburiţii, şi copii rămâneau pe continent)
Grămezi de victime! Munţi de victime! Atacul frontal al NKVD-ului asupra oraşului: S. P. Matveeva are în acelaşi val, dar pentru motive diferite, soţul şi trei fraţi (şi trei din patru nu se vor mai întoarce niciodată);
— În sectorul unui electrician s-a rupt un cablu de înaltă tensiune: 58-7, douăzeci de ani;
— Muncitorul Novikov din Perm este acuzat că s-ar fi pregătit să arunce în aer podul peste râul Kama;
— Pe lujakov (tot la Perm) l-au arestat ziua, după soţie au venit noaptea. I-au prezentat o listă de persoane şi i-au cerut să semneze că toţi se strângeau în casa lor la adunările menşevicilor şi eserilor (bineînţeles că nu era aşa). Pentru asta i-au făgăduit s-o lase să se întoarcă la cei trei copii rămaşi acasă. A semnat, i-a nenorocit pe toţi, iar ea, bineînţeles, a rămas la închisoare;
— Nadejda ludenici a fost arestată pentru numele de familie. Este adevărat că după nouă luni au stabilit că nu este rudă cu generalul82 şi au eliberat-o (o nimica toată: în vremea asta, mama ei a murit de inimă rea;
*Cinci dintre ei, torturaţi la anchetă, au murit înainte de proces. Douăzeci şi patru au murit în lagăre. Cel de al treizecilea, Ivan Aristaulovici Punici, s-a întors, a fost reabilitat. (Dacă murea şi el, am fi omis de aici pe toţi cei treizeci, aşa cum omitem milioane.) Numeroşi „martori” la procesul lor trăiesc acum la Sverdlovsk şi prosperă: sunt activişti nomenclaturişti, beneficiari de pensii personale. Selecţia darvinistă.
— La Staraia Russa a rulat filmul Lenin în octombrie. Cineva a fost frapat de fraza: „Asta trebuie s-o ştie Palcinski!”, iar Palcinski apără Palatul de Iarnă. Daţi-mi voie, păi la noi lucrează o infirmieră Palcinskaia! Să fie arestată! Şi a fost. Într-adevăr, s-a dovedit că era soţia, care, după împuşcarea soţului, s-a ascuns în acest fund de provincie;
— Fraţii Boruşko (Pavel, Ivan şi Stepan), în 1930, au venit din Polonia, copii încă, la părinţii lor. Acum, adolescenţi fiind, sunt condamnaţi la zece ani pentru PŞ (suspect de spionaj);
— O manipulantă din Krasnodar se întorcea noaptea târziu de la depou, pe jos, şi la marginea oraşului, spre nenorocul ei, a trecut pe lângă un camion rămas în pană, în jurul căruia se agitau nişte oameni. Era plin cu cadavre: mâini şi picioare atârnau de sub prelată. I-au notat numele şi a doua zi a fost arestată. Anchetatorul a întrebat-o: ce a văzut? Ea a recunoscut cinstit (selecţia darvinistă). Propagandă antisovietică – zece ani;
— Un instalator închidea difuzorul din camera sa ori de câtc ori se transmiteau nesfârşitele scrisori adresate lui Stalin (cine le ţine minte? Se transmit ceasuri întregi. Zi de zi, asemănătoare până la tâmpenie! Probabil crainicul Levitan le ţine bine minte: le citea cu voce răsunătoare şi cu multă simţire.) Un vecin l-a denunţat (o, unde este acum acest vecin?) – SOE, element periculos din punct de vedere social, opt ani;
— Unui sobar semianalfabet îi plăcea în orele de răgaz să se semneze, Aceasta îl înălţa în ochii proprii. Şi cum nu avea hârtie curată – se semna pe ziare. Ziarul lui cu semnături pe chipul Părintelui şi învăţătorului l-au descoperit vecinii într-un săculeţ din toaleta comună. AŞA, propagandă antisovietică, zece ani.
Stalin şi sfetnicii lui apropiaţi îşi iubeau portretele, împestriţau ziarele cu ele, le multiplicau în milioane de exemplare. Muştele însă nu prea ţineau cont de sfinţenia lor şi, apoi, era păcat să nu foloseşti ziarul. Dar citi nenorociţi n-au fost condamnaţi pentru asta!
Arestările se răspândeau pe străzi şi prin case ca o epidemie. Aşa cum oamenii îşi transmit unul altuia o molimă fără să aibă habar.
— Printr-o strân-gere de mână, prin respiraţie, prin înmânarea unui lucru – tot aşa, printr-o strângere de mână, prin respiraţie, prin întâlnire pe stradă îşi transmiteau unul altuia molima arestării iminente. Căci dacă mâine ţie îţi este sortit să recunoşti că ai organizat un grup clandestin pentru a otrăvi conducta de apă a oraşului, iar astăzi cu ţi-am strâns mână pe stradă, înseamnă că şi cu sunt sortit condamnării.
Cu şapte ani mai înainte, oraşul privea cum satul era lovit de moarte şi găsea că aşa ceva este firesc. Acum satul s-ar fi putut uita cum este lovit oraşul, dar era prea ignorant pentru asta şi, apoi, el însuşi nu scăpase de lovituri:
— Inginerul hotarnic (!) Saunin a primit cincisprezece ani pentru… Epizootia vitelor (!) în raion şi recoltele proaste (!), iar conducătorii raionului au fost cu toţii împuşcaţi din aceleaşi motive);
— Un secretar de partid, care a venit pe câmp să-i dea zor cu aratul, a fost întrebat de un ţăran bătrân dacă el, secretarul, ştie că de şapte ani colhoznicii n-au primit pentru zilele-muncă nici un gram de grâu, doar paie, dar şi acelea puţine. Pentru această întrebare, bătrânul a primit AŞA, zece ani;
— Alta a fost soarta unui ţăran cu şase copii. Pentru aceste şase guri el nu-şi cruţa puterile muncind la colhoz, tot sperând să încropească ceva. Şi, într-adevăr, s-a ales cu o decoraţie. I s-a înmânat în cadru festiv, s-au rostit discursuri, în cuvântul de răspuns, înduioşat, ţăranul a spus: „Eh, dacă în locul acestei decoraţii era un pud de făină! Oare n-ar fi cu putinţă?” Toată adunarea a izbucnit în hohote de râs, iar noul purtător de ordin, cu toate cele şase guri ale sale, a fost deportat.
Ar fi oare cu putinţă să pui toate acestea cap la cap şi să explici că au condamnat nevinovaţi? Însă am uitat să spunem că însăşi noţiunea de vină a fost suprimată încă de revoluţia proletară, iar la începutul deceniului al patrulea a fost etichetată drept oportunism de dreapta!” Astfel încât noi nu mai putem face speculaţii cu aceste noţiuni desuete: vină şi nevinovăţie*’.
Seria inversă a anului 1939 este un caz neverosimil în istoria Organelor, o pată pe istoria lor! Însă, de fapt, acest antival n-a fost prea mare, aproximativ l-2% din cei luaţi înainte de asta: încă necondamnaţi, încă netrimişi departe şi care încă n-au murit. Nu prea mare, însă folosit cu abilitate. Era ca o copeică rest de la o rublă. Aceasta era necesară pentru a arunca totul asupra spurcatului de Ejov83, pentru a -l consolida pe nou venitul Beria84 şi pentru ca marele Cârmuitor să strălucească şi mai puternic. Această copeică a fost folosită cu dibăcie pentru a afunda şi mai adânc în pământ rubla rămasă. Căci, dacă „s-au lămurit şi i-au slobozit” (chiar şi ziarele scriau fără teamă despre cazuri sporadice de calomniaţi), înseamnă că ceilalţi întemniţaţi sunt nişte nemernici! Iar cei care s-au întors tăceau. Fuseseră puşi să semneze. Erau muţi de frică. Şi puţini au fost cei care au aflat ceva din tainele Arhipelagului. Diviziunea era aceeaşi ca înainte: noaptea – dubele securităţii, ziua – manifestaţiile.
De altminteri, această copeică a fost pusă repede la loc, în acelaşi an, în virtutea aceloraşi paragrafe ale atotcuprinzătorului Articol. Cine a observat în anul 1940 valul soţiilor condamnate pentru că au refuzat să-şi repudieze soţii? Cine îşi mai aminteşte, chiar în Tambov, că în acest an de pace au întemniţat toată orchestra de jaz care cânta la cinematograful „Modern”, deoarece toţi membrii ei s-au dovedit a fi duşmani ai poporului? Şi cine a remarcat cele treizeci de mii de cehi, care s-au refugiat în 1939, din Cehoslovacia ocupată, în URSS, ţară slavă, soră bună? Nimeni nu putea garanta că vreunul dintre ei nu este spion. I-au trimis pe toţi în lagărele din nord (iată de unde descinde, în timpul războiului, „corpul cehoslovac”). Dar, daţi-mi voie, oare nu în anul 1939 am întins o mână de ajutor ucrainenilor de apus, bieloruşilor de apus, şi apoi, în 1940, Ţărilor Baltice şi moldovenilor? 85
* De la închisori la instituţiile de reeducare, Ed. Cât., p. 63.
* în 1946 a fost nevoie (12.7.46. Nr. 8/5) de o hotărâre specială a plenului Tribunalului Suprem al URSS: Cu privire la posibilitatea aplicării pedepsei doar persoanelor care au săvârşit un anumit delict (!). Dar şi aceasta a fost tratată la fel de liber.
Fraţii noştri s-au dovedit complet nespălaţi şi au început să curgă din aceste teritorii valurile de profilaxie socială spre locurile de surghiun din nord, din Asia Centrală, şi erau multe, multe sute de mii. (Interesant, oare ce etichete le-au pus? Ucrainenilor de apus – colaborarea cu Polonia albgardistă, bucovinenilor şi basarabenilor – cu România albgardistă. Dar evreilor care s-au refugiat la noi din partea germană a Poloniei? Păi colaborarea cu Gestapoul, desigur! M. Pinhasik.) Erau arestaţi cei prea înstăriţi, prea influenţi, laolaltă cu cei prea independenţi, prea inteligenţi, prea remarcabili, pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în fostele teritorii poloneze – deosebit de mulţi polonezi (tot atunci au fost recrutaţi martorii nefericiţi de la Katyn86, tot atunci în lagărele din nord s-au pus bazele unei armate în genul viitoarei armate a lui Sikorski87-Anders88). Pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în felul acesta populaţiile au fost scuturate, reduse la tăcere, rămânând fără potenţiali conducători ai rezistenţei, în felul acesta se insufla cuminţenia şi vechile relaţii şi cunoştinţe erau atrofiate.
Finlanda ne-a lăsat un istm89 depopulat, iată de ce, în 1940, în Karelia şi în Leningrad a început ridicarea şi strămutarea persoanelor cu sânge finlandez. Acest pârâiaş nu l-am observat; în vinele noastre nu curge sânge finlandez.
În războiul finlandez s-a făcut cea dintâi experienţă de judecare a prizonierilor noştri de război ca trădători de Patrie. Cea dintâi experienţă din istoria omenirii! Iar noi, vă daţi seama, nici n-am observat!
Abia s-a terminat această repetiţie generală, şi a început războiul, iar o dată cu el – grandioasa retragere. Din republicile occidentale, abandonate duşmanului, trebuia, în mare grabă, în câteva zile, să scoată pe cine mai puteau, în Lituania au fost abandonate în mare pripă unităţi militare întregi, regimente, divizioane de artilerie şi artilerie antiaeriană, în schimb au izbutit să scoată câteva mii de familii de lituanieni bănuiţi de atitudine ostilă (patru mii dintre ei au fost aruncaţi într-un lagăr din Krasnoiarsk, ca să fie jecmăniţi de hoţi), începând din 23 iunie, au dat zor să aresteze în Lituania, în Estonia. Dar nu mai era timp, trebuiau să se retragă şi mai repede. Au uitat să evacueze fortăreţe întregi, precum cea din Brest, dar n-au uitat să împuşte deţinuţii din celulele şi curţile închisorilor din Lvov, Rovno, Tallin şi multe altele din apus. La închisoarea din Tartu au împuşcat o sută nouăzeci şi doi de oameni şi au aruncat cadavrele într-un puţ.
Cum să-ţi închipui aşa ceva? Tu habar nu ai de nimic, deodată se deschide uşa celulei şi cineva începe să tragă în tine. Tu strigi cu glas de moarte, dar nimeni, în afară de pietrele închisorii, nu te aude şi nu va povesti. De altfel, se spune că au existat unii care au scăpat neatinşi de gloanţe. Cine ştie, poate că totuşi vom citi o carte despre aceste orori…?
În 1941, nemţii au înconjurat atât de repede oraşul Taganrog, tăind toate căile de retragere, încât la gară, în vagoane de marfă, au rămas deţinuţii pregătiţi pentru evacuare. Ce-i de făcut? Că doar n-o să-i elibereze. Nici n-o să-i predea nemţilor. Au tras nişte cisterne cu ţiţei, au stropit vagoanele şi pe urmă le-au dat foc. Toţi au ars de vii.
În spatele frontului, cel dintâi val din timpul războiului l-au constituit colportorii de zvonuri şi provocatorii de panică în virtutea unui Decret în Afara codului, emis în primele zile de război. Asta era o luare de sânge de probă pentru a menţine disciplina generală. Le dădeau la toţi câte cinci ani, dar nu li se aplica articolul 58 (şi acei puţini care au supravieţuit lagărelor din anii războiului au fost amnistiaţi în 1945).
Era cât pe ce să încerc acest Decret pe pielea mea: în Rostov pe Don m-am aşezat la coadă la un magazin de pâine, un miliţian m-a chemat şi m-a dus pentru a-şi completa numărul. Puteam foarte bine să-mi încep şederea în GULAG, în loc să merg la război, de n-ar fi fost o intervenţie fericită. „
Pe urmă a fost valul celor care nu au predat aparatele de radio sau piesele de radio. Pentru o lampă de radio găsită (după un denunţ) se dădeau zece ani.
Tot aici a fost şi valul nemţilor: nemţii de pe Volga, coloniştii din Ucraina şi Caucazul de Nord, şi în general toţi care trăiau oriunde în Uniunea Sovietică. Criteriul determinant era sângele, şi erau trimişi în surghiun chiar eroi ai războiului civil şi vechi membri de partid – fiindcă erau nemţi.
Iar sângele era determinat după numele de familie. Inginerul constructor Vasili Okorokov (Jambon), considerând că e jenant să-şi semneze proiectele astfel, în anii ’30, când încă era posibil, şi-a schimbat numele în Robert Stecker. Sună frumos, nu? Şi-a confecţionat şi o parafă. Acum însă n-a izbutit să dovedească nimic şi a fost arestat ca neamţ. „Ce misiune ai primit de la serviciul de spionaj fascist…?” Sau acel Kaverznev (Intrigantul) din Tambov, care încă din J 918 îşi schimbase numele nu prea frumos în Kolbe, oare când o f i împărtăşit soarta lui Okorokov?
În esenţa ei, deportarea nemţilor era aidoma cu deschiaburirea, doar ceva mai blândă, pentru că li se îngăduia să ia mai multe lucruri cu ei şi nu erau trimişi în acele locuri primejdioase, aducătoare de moarte. Ca şi deschiaburirea, ea nu avea formă juridică. Codul penal nu avea nimic de-a face cu deportarea sutelor de mii de oameni. Aceasta era dispoziţia personală a monarhului, în plus, era primul lui experiment naţional de acest gen, îl interesa din punct de vedere teoretic.
Începând cu sfârşitul verii anului 1941, dar şi mai mult din toamnă, s-a revărsat valul încercuiţilor. Aceştia erau apărătorii patriei, aceiaşi pe care, cu vreo câteva luni în urmă, oraşele noastre îi petreceau cu orchestre şi flori, cărora după asta le-a fost dat să dea piept cu cele mai grele lovituri ale tancurilor nemţeşti şi, în haosul general şi nu din vina lor, să se afle nu în prizonierat, nu!
— Ci în grupuri de luptă disparate, să petreacă o vreme încercuiţi de nemţi şi apoi să iasă din încercuire. Iar la întoarcere, în loc să fie îmbrăţişaţi frăţeşte (cum s-ar fi procedat în orice alta armată din lume), în loc să fie lăsaţi să se odihnească, să meargă să-şi vadă familiile şi pe urmă să se întoarcă pe front, ei erau conduşi cu suspiciune, cu neîncredere, în detaşamente dezarmate, lipsite de orice drept, la punctele de verificare şi de triere, unde ofiţerii de la Secţiile Speciale începeau prin a le arăta că nu cred nici măcar un cuvânt din ceea ce spun şi chiar se întreabă dacă ei sunt aceia drept care se dau. Iar metodele de verificare erau: interogatoriile încrucişate, confruntările, depoziţiile unuia despre celălalt După verificare, o parte dintre încercuiţi îşi recăpătau numele şi gradele anterioare, li se acorda încredere şi plecau la unităţile militare nou formate. Cealaltă parte, deocamdată mică, alcătuia primul val de „trădători ai patriei”. Ei erau condamnaţi după articolul 58 -l b. Dar la început, până la elaborarea etalonului, primeau mai puţin de zece ani.
Astfel a fost purificată Armata activă. Există însă o armată uriaşă inactivă în Extremul Orient şi în Mongolia. Să nu lase să ruginească această armată -a fost misiunea nobilă a Secţiilor Speciale. Din pricina inactivităţii, eroilor de la Halhin-Gol90 şi Hasan9J, începeau să li se dezlege limbile, cu atât mai mult, cu cât primiseră spre studiu pistoalele automate Degtiariov (până acum secrete pentru propriii soldaţi) şi aruncătoarele regimentare de mine. Ţinând în mână astfel de arme, lor le era greu să înţeleagă de ce noi, în apus, ne retragem. De dincolo de Siberia şi Ural, ei nu puteau să înţeleagă că, retrăgân-du-ne câte 120 km pe zi, noi repetam pur şi simplu manevra ademenitoare a lui Kutuzov92. Să înlesnească această înţelegere putea numai un val din Armata de Răsărit spre Arhipelag. Şi gurile s-au închis, şi credinţa a devenit de fier.
Se înţelege de la sine că în sferele înalte s-a format de asemenea un val cu cei vinovaţi de retragere (căci doar nu Marele Strateg era vinovat de ea î). Acesta a fost un val mic, de vreo cincizeci de oameni, valul generalilor, care în vara lui 1941 a stat în închisorile din Moscova, iar în octombrie au fost trimişi în lagăr. Printre generali, cei mai mulţi erau de la aviaţie: comandantul forţelor aeriene Smuşkevici, generalul E. S. Ptuhin (el zicea: „Dacă ştiam, mai întâi îl bombardam pe Tătucul Drag, apoi mă duceam la închisoare!”) şi alţii.
Victoria de lângă Moscova a generat un nou val: valul moscoviţilor vinovaţi. Acum, examinând totul în linişte, a reieşit că acei moscoviţi care nu au fugit şi nu s-au evacuat, ci au rămas netemători în capitala ameninţată şi abandonată de autorităţi, erau suspectaţi fie de subminarea autorităţii puterii (58-10), fie de faptul că îi aşteptau pe germani (58-la, cu referire la 19; acest val i-a hrănit pe anchetatorii penali din Moscova şi Leningrad până hăt în 1945).
Bineînţeles că articolul 58-10, AŞA, nu a încetat niciodată să fie aplicat şi pe întreaga durată a războiului a fost suficient atât pentru front, cât şi pentru spatele frontului. El era aplicat celor evacuaţi dacă povesteau despre grozăviile retragerii (din ziare reieşea clar că retragerea decurge conform planului). Era aplicat în spatele frontului clevetitorilor care se plângeau că raţia este mică. Era aplicat pe front clevetitorilor care spuneau că tehnica de luptă a nemţilor este mai puternică, în 1942 era aplicat pretutindeni celor care calomniau, afirmând că în Leningradul aflat sub blocadă oamenii mureau de foame.
În acelaşi an, după eşecurile de lângă Kerci (120000 de prizonieri), de lângă Harkov (şi mai mulţi), în cursul marii retrageri din sud spre Caucaz şi Volga, s-a pornit încă un val foarte important de ofiţeri şi soldaţi care nu au vrut să reziste până la ultima suflare şi care s-au retras fără permisiune, aceia Cărora, după cum glăsuieşte nemuritorul ordin Nr. 227 (iulie 1942), Patria nu poate să le ierte dezonoarea. Acest val nu a ajuns totuşi în GULAG: prelucrat în ritm accelerat de tribunalele de divizie, a fost în întregime trimis în batalioanele disciplinare şi absorbit fără urmă de nisipul roşu din prima linie. Acesta a fost cimentul fundamentului victoriei de la Stalingrad, care însă nu a intrat în istoria generală a Rusiei, ci rămâne doar în istoria particulară a canalizării.
(De altminteri, aici, noi încercăm să urmărim doar acele valuri care veneau în GULAG din afară. Transvazarea internă în GULAG, dintr-un rezervor în altul, aşa-numitele condamnări de lagăr, care au bântuit cu furie mai ales în anii de război, nu vor fi examinate în acest capitol.)
Buna-credinţă ne obligă să amintim şi de antivalurile din perioada războiului: cehii, de care am mai pomenit; polonezii; deţinuţii de drept comun scoşi din lagăr şi trimişi pe front.
Începând din anul 1943, când balanţa războiului s-a înclinat în favoarea noastră, s-a pornit şi, cu fiecare an, până în 1946, a devenit tot mai mare, valul de multe milioane din teritoriile ocupate şi din Europa. Cele două părţi principale ale lui au fost:
— Civilii care au trăit sub ocupaţia nemţilor sau la nemţi (acestora le-au trântit zece ani cu litera „a”: 58-la);
— Militarii care au fost prizonieri (ei au primit zece ani cu litera „b”: 58 -l b). Toţi cei rămaşi sub ocupaţie voiau totuşi să trăiască şi de aceea acţionau, şi de aceea teoretic puteau, o dată cu hrana cea de toate zilele, să-şi câştige şi viitoarele elemente constitutive ale delictului: dacă nu trădarea de patrie, măcar colaboraţionismul cu duşmanul, însă, practic, era suficient să se marcheze în seria buletinului de identitate faptul de a fi trăit sub ocupaţie, căci să-i arestezi pe toţi era lipsit de judecată din punct de vedere economic, nu era cu putinţă să depopulezi nişte spaţii atât de întinse. Pentru ridicarea conştiinţei generale era de ajuns doar întemniţarea unui anumit procent: vinovaţi, vinovaţi pe jumătate, vinovaţi pe sfert şi eei care şi-au uscat obielele pe acelaşi gard cu ei.
Căci doar un singur procent dintr-un singur milion poate constitui o duzină de lagăre pline de viaţă.
Şi nu trebuie să credem că participarea cinstită într-o organizaţie clandestină antigermană te izbăvea de soarta de a nimeri în acest val. Au fost nenumărate cazuri, precum al acelui comsomolist din Kiev, pe care organizaţia clandestină, pentru procurare de informaţii, l-a trimis să se angajeze la poliţia din Kiev. Flăcăul îi informa cinstit pe comsomolişti, dar la venirea alor noştri a primit şi el cei zece ani, deoarece, lucrând la poliţie, nu putea să nu se pătrundă de spiritul vrăjmaşului şi să nu-i îndeplinească niciuna din misiunile duşmănoase încredinţate.
Mult mai sever, mai crunt, erau judecaţi cei care fuseseră în Europa, chiar ca Ostarbeiier^, pentru că ei au văzut un fragment din viaţa europeană şi puteau să povestească despre ea, iar povestirile acestea, dintotdeauna neplăcute (în afară, bineînţeles, de notele de călătorie ale unor scriitori înţelepţi), erau cumplit de neplăcute în anii postbelici, ani de ruină şi dezorganizare. Şi nu oricine era în stare să istorisească la întoarcere că în Europa este foarte prost, că nu se poate trăi defel.
Tocmai din această cauză şi nicidecum pentru faptul simplu de a fi căzut prizonieri erau judecaţi cei mai mulţi dintre captivii noştri de război, iar dintre ei, în special cei care au văzut în Occident ceva mai mult decât un lagăr al morţii german.
Aceasta nu s-a conturat numaidecât cu toată claritatea, şi încă din 1943 au existat nişte valuri rătăcite care nu semănau cu nimeni, precum „africanii”, care multă vreme au fost numiţi astfel pe şantierele de construcţii din Vorkuta. Aceştia erau prizonieri de război ruşi luaţi de americani din armata lui Rommel în Africa („hiwi”) ţi expedia (i în patrie în 1948, cu avioane Studebaker, pe ruta Egipt-Irak-lran. Au fost numaidecât amplasaţi într-un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată, lângă un golf pustiu de la Marea Caspică, li s-au smuls însemnele militare, au fost eliberaţi de lucrurile dăruite de americani (fireşte, în folosul colaboratorilor securităţii de stat, nu al statului) şi expediaţi în Vorkuta până la noi ordine, fără a le reda vreo condamnare, din lipsă de experienţă, în virtutea vreunui articol. Şi aceşti africani trăiau în Vorkuta în condiţii de ambiguitate: nu erau păziţi, dar nu puteau să facă nici un pas prin Vorkuta fără permis, iar ei nu aveau permise; primeau salariu de civili angajaţi într-o unitate militară, însă erau trataţi ca deţinuţi. Iar noile ordine nu mai soseau. Uitaseră de ei…
Această cauză apare în mod evident şi în faptul că, neabătut, şi militarii internaţi erau judecaţi la fel ca prizonierii de război. De pildă, în primele zile ale războiului, un grup de marinari de-ai noştri a fost aruncat pe ţărmul suedez. Pe urmă, în Suedia, pe toată durata războiului au trăit liberi şi în atâta îndestulare şi confort ca niciodată înainte şi niciodată după. Uniunea se retrăgea, înainta, ataca, murea şi flămânzea, iar aceste canalii se ghiftuiau pe seama neutralităţii. După război, Suedia ni i-a înapoiat. Trădarea de patrie era incontestabilă, însă ceva nu era în regulă. Au fost lăsaţi să plece pe la casele lor şi tuturor li s-a aplicat tinicheaua cu propaganda antisovietică pentru povestirile seducătoare despre libertatea şi belşugul din Suedia capitalistă (grupul lui Kadenko).
Ulterior, acest grup a fost personajul unei întâmplări anecdotice, în lagăr n-au mai povestit nimic despre Suedia, de frică să nu fie condamnaţi a doua oară. Dar în Suedia nu ştiu cum s-a aflat de soarta lor, şi presa a publicat o seamă de ştiri calomniatoare. În perioada aceea, băieţii erau risipiţi prin diferite lagăre mai apropiate sau mai depărtate. Pe neaşteptate, printr-un ordin special, toţi au fost adunaţi în închisoarea leningrădeană Krestî. Două luni au fost hrăniţi pe săturate, aşteptând să le crească pârul. Apoi i-au îmbrăcat cu o eleganţă plină de modestie, au făcut repetiţie – cine şi ce să spună, i-au prevenit că ticălosul care va declara altceva o să primească „nouă grame” de plumb în ceafă. Şi au fost duşi la o conferinţă de presă cu ziariştii străinii invitaţi şi cu aceia care cunoşteau întregul grup încă din Suedia. Foştii internaţi s-au comportat grozav, au povestit unde trăiesc, unde învaţă, unde muncesc, s-au arătat indigna f i de calomniile citite de curând în presa occidentală (căci, vezi Doamne, la noi ea se vinde Ia toate chioşcurile) şi, iată, şi-au scris şi s-au întâlnit la Leningrad (cheltuielile de drum n-au tulburat pe nimeni). Cu înfăţişarea lor proaspătă, strălucitoare constituiau cea mai bună dezminţire a ştirilor false publicate de ziare. Ziariştii făcu (i de ruşine au plecat să-şi redacteze scuzele. Imaginaţia occidentală nu era în stare să explice altfel cele petrecute. Iar eroii interviului au fost duşi numaidecât la baie, ninşi, îmbrăcaţi în zdrenţele de mai înainte şi trimişi în aceleaşi lagăre. Şi întrucât s-au comportat ireproşabil, niciunul n-a mai primit a doua condamnare.
Prin valul genera! Al celor eliberaţi de sub ocupaţie au trecut unul după altul repede şi în rânduri compacte valurile naţionalităţilor care s-au făcut vinovate: în 1943 – calmucii, cecenii, inguşii, balkarii, karaceaevenii; în 1944 – tătarii din Crimeea.
Ei n-ar fi pornit atât de repede şi impetuos spre surghiunul lor veşnic dacă Organele n-ar fi primit ajutorul armatelor regulate şi al camioanelor militare. Unităţile militare înconjurau aulele94 într-un inel de nepătruns, şi cei care se cuibăriseră să trăiască aici pentru secole, în douăzeci şi patru de ore, cu viteza unui grup de comando, erau transportaţi la gară, încărcaţi în trenuri militare şi numaidecât porniţi spre Siberia, Kazahstan, Asia Centrală şi spre Nord. Exact peste douăzeci şi patru de ore pământul lor şi bunurile imobiliare treceau în stăpânirea succesorilor.
Ca şi nemţii din Rusia la începutul războiului, tot astfel şi acum aceste naţiuni erau deportate după criteriul sângelui, fără anchete, şi toţi: şi membrii de partid, şi eroii muncii socialiste, şi eroii războiului încă neterminat erau deopotrivă strămutaţi.
Este de la sine înţeles că în ultimii ani ai războiului întâlnim valul criminalilor de război germani, triaţi din sistemul lagărelor comune de prizonieri şi, prin intermediul tribunalului, transferaţi în sistemul GULAG-ului.
În 1945, deşi războiul cu Japonia n-a durat nici trei săptămâni, au fost strânşi o mulţime de prizonieri de război japonezi pentru necesităţile urgente de construcţii în Siberia şi în Asia Centrală, şi aceeaşi operaţie de selectare a criminalilor de război pentru GULAG se realiza acolo. (Dar şi fără a cunoaşte amănunte putem fi încredinţaţi că majoritatea acestor japonezi nu puteau fi judecaţi în mod legal. Acesta era un act de răzbunare şi un mod de a menţine forţa de muncă pe un termen cât mai lung.)
De la sfârşitul lui 1944, când armata noastră a pătruns în Balcani, şi mai ales din 1945, când a ajuns în Europa Centrală, prin canalele GULAG-uiui s-a scurs încă un val de emigranţi ruşi: bătrânii care au plecat în timpul revoluţiei şi tinerii care au crescut acolo. De obicei erau expediaţi în patrie bărbaţii, iar femeile şi copiii erau lăsaţi în emigraţie. (Este drept că nu-i luau pe toţi, ci pe aceia care timp de douăzeci şi cinci de ani şi-au exprimat, chiar rareori, concepţiile politice ori, înainte de asta, şi le-au exprimat la revoluţie. De cei care duceau o viaţă vegetativă nu se atingeau.) Valurile principale veneau din Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, mai puţin din Austria şi Germania; în alte ţări din Europa de Răsărit aproape că nu trăiau ruşi.
Drept răspuns, în 1945, s-a vărsat un val de emigranţi din Mancluria. (Pe unii nu i-au arestat imediat: au invitat familii întregi să vină libere în patrie şi de-abia aici i-au despărţit, i-au deportat sau i-au băgat la închisoare.)
Pe întreg parcursul anilor 1945 şi 1946 s-a deplasat spre Arhipelag marele val al adevăraţilor adversari ai puterii (vlasoviştii95, cazacii lui Krasnov96, musulmanii din unităţile naţionale create în timpul lui Hitler), unii convinşi, alţii nevoiţi.
O dată cu ei au fost capturaţi aproape un milion de cetăţeni care au fugit din ţară în anii războiului: civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946 -1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor”.
Un anumit număr de polonezi, membri ai Armatei Krajowa97, adepţi ai lui Mikolajczik98, au fost expediaţi în GULAG după ce au trecut prin închisorile noastre.
Şi câţi români au fost, şi unguri!
E De la sfârşitul războiului şi apoi, mulţi ani fără întrerupere, a curs valul abundent al naţionaliştilor ucraineni („banderoviştii” 99).
Pe fundalul acestor dislocări postbelice uriaşe, de multe milioane, este puţin probabil ca să mai fi observat cineva asemenea valuri mici precum:
— „fetele pentru străini” (1946-1947), adică fetele care au îngăduit străinilor să le facă curte. Aceste fete au fost stigmatizate cu articolele 7-35 (social-peric uloase);
— Copiii spanioli, care au fost scoşi din ţara lor în timpul războiului civil, dar care se maturizaseră după cel de al doilea război mondial. Crescuţi în internatele noastre, s-au acomodat foarte prost cu viaţa de la noi. Mulţi E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american, întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac. Nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică. „Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi… Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.” Englezii s-au purtat cu ei „ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă”. Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi, în care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor? (Notă din anul 1973).
Doreau să plece acasă la ei. Lor le-au dat tot articolele 7-35, social-periculoşi, şi cel mai adesea 58-6, spionaj în favoarea… Americii.
(Ca să fim drepţi, să nu uităm scurtul antival din 1947… Valul preoţilor. Da, minune mare! Prima oară după 30 de ani când eliberau preoţi! De fapt ei nu erau căutaţi prin lagăre, însă dacă cineva dintre cei aflaţi în libertate îşi amintea şi putea să spună numele şi locul exact al unora, aceia erau puşi în libertate pentru consolidarea bisericii în curs de reconstruire.)
Trebuie să menţionăm că acest capitol nu caută câtuşi de puţin să enumere toate valurile care au alimentat GULAG-ul, ci doar pe acelea dintre ele care au avut o nuanţă politică. Exact precum la cursul de anatomie, după descrierea amănunţită a sistemului circulaţiei sângelui, se poate iar relua descrierea detailată a sistemului limfatic, tot astfel pot fi examinate din nou, începând din 1918 până în 1953, valurile condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor propriu-zişi. Şi această descriere ar ocupa destul loc. Aici ar putea fi clarificate multe Decrete celebre, o parte dintre ele acum uitate (deşi nu au fost niciodată abrogate prin lege), care au furnizat din abundenţă material uman pentru Arhipelag. Decretul privind absenţele nemotivate de la lucru. Decretul privind produsele de calitate proastă. Cel referitor la fabricarea basamacului (a atins culmea în 1922, însă tot deceniul al treilea a funcţionat din plin). Cel referitor la pedepsirea colhoznicilor pentru neîndeplinirea normei obligatorii de zile-muncă. Apoi decretul privind starea de război la căile ferate (aprilie 1943, deci nu la începutul războiului, ci când luase o întorsătură favorabilă nouă).
Decretele respective erau considerate întotdeauna ca fiind cele mai importante din toată legislaţia, fără ca cineva să mai ia în seamă ori măcar să-şi aducă aminte de legislaţia anterioară. Punerea de acord a diferitelor ramuri a fost încredinţată oamenilor de ştiinţă jurişti, dar ei s-au ocupat de aceasta fără prea multă tragere de inimă şi fără prea mult succes.
Pulsaţia decretelor a generat un tablou bizar al delictelor penale şi de drept comun din ţară. Se putea constata că furturile, crimele, producerea ilegală a basamacului, violurile nu se săvârşeau în diferite locuri din ţară ca urmare a slăbiciunilor omeneşti, a lubricităţii şi dezlănţuirii pasiunilor, nu! În crimele care se produceau pretutindeni în ţară se observa o unanimitate şi uniformitate uimitoare. Toată ţara mişuna când numai de violatori, când numai de criminali, când de fabricanţi clandestini de basamac, răspunzând simţitoare la ultimul decret guvernamental. Fiecare crimă părea că îşi oferă Decretului flancurile, ca să dispară cât mai iute! Şi tocmai acea crimă apărea imediat pretutindeni, cea care de-abia fusese prevăzută şi pedepsită cu severitate de înţeleaptă legislaţie.
Decretul privind militarizarea căilor ferate a aruncat în tribunale mulţimi de femei şi adolescenţi care, în anii războiului, lucrau cel mai mult la căile ferate, însă, pentru că înainte de asta nu beneficiaseră de instrucţie cazonă, ei Întârziau cel mai mult la lucru şi încălcau disciplina. Decretul privind nerea-lizarea normei de zile-muncă a simplificat foarte mult procedura deportării colhoznicilor delăsători, care nu erau mulţumiţi cu bastonadele din listele de evidentă ale colhozului. Dacă înainte pentru asta era nevoie de judecată la tribunal şi aplicarea articolului privind „contrarevoluţia economică”, acum era suficientă decizia conducerii colhozului, confirmată de comitetul executiv raional; colhoznicii înşişi încercau un sentiment de uşurare, având conştiinţa faptului că, deşi erau deportaţi, nu figurau printre duşmanii poporului. (Norma obligatorie de zile-muncă era diferită pentru regiuni diferite, cea mai avantajoasă era a caucazienilor – şaptezeci şi cinci de zile, dar şi dintre ei mulţi au ajuns cu valul pentru opt ani în ţinutul Krasnoiarskului.)
Insă nu vrem să facem o analiză extinsă şi fecundă a valurilor condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor. Doar că nu putem, ajungând în anul 1947, să trecem sub tăcere unul dintre cele mai grandioase Decrete ale lui Stalin. La anul 1932, am avut prilejul să pomenim Legea „din şapte a opta”, sau „şapte pe opt”, lege în virtutea căreia au condamnat pentru un spic, pentru un castravete, pentru doi cartofi, pentru o aşchie, pentru un mosorel cu aţă (în procesul-verbal se scria „două sute metri de material de croitorie”, totuşi le era ruşine să scrie „un mosorel cu aţă) şi mereu pentru zece ani.
Insă exigenţele timpului, aşa cum le înţelegea Stalin, se schimbaseră şi acea pedeapsă de zece ani, care părea suficientă în aşteptarea unui război cumplit, acum, după o victorie de importanţă istorică mondială, părea cam firavă. Şi din nou, desconsiderând codul ori uitând că există numeroase articole şi decrete despre furturi şi delapidări, la 4 iunie 1947 au dat publicităţii un Decret care le întrecea pe toate şi care a fost botezat numaidecât de către deţinuţii ce nu-şi pierduseră curajul drept Decretul „patru pe şase”.
Superioritatea noului Decret consta în primul rând în prospeţimea lui: chiar de la apariţia acestui Decret trebuiau să izbucnească aceste crirne şi să fie asigurat un val abundent de noi condamnaţi. Dar o superioritate şi mai demnă de luat în seamă consta în durata pedepsei: dacă după spice nu se ducea o fată, ci trei („bandă organizată”), după castraveţi ori mere câţiva prichindei de doisprezece ani, ei primeau până la douăzeci de ani lagăr; la uzină durata superioară a fost deplasată până la douăzeci şi cinci de ani (această pedeapsă, numită şi sfert, înlocuia acum pedeapsa cu moartea, desfiinţată cu câteva zile înainte din considerente de… Umanism*), în sfârşit, se îndrepta vechiul neadevăr, cum că doar nedenunţarea politică este socotită crimă de stat, acum şi pentru nedenunţarea delictului de drept comun privind furtul din avutul statului ori al colhozului se acordau trei ani de lagăr sau şapte de deportare.
În anii imediat următori Decretului, divizii întregi de săteni şi orăşeni au fost trimise să cultive insulele GULAG-ului în locul inginerilor care pieriseră. Este adevărat că aceste valuri au trecut prin miliţie şi tribunale obişnuite, fără
*însă pedeapsa cu moartea doar pentru scurtă vreme şi-a acoperit fata cu feregeaua, ca să o arunce cu un rânjet după doi ani şi jumătate (ianuarie, 1950).
Să supraîncarce canalele securităţii de stat, şi aşa încărcate până la refuz în anii postbelici.
Această linie nouă a lui Stalin – că acum, după victoria asupra fascismului, trebuie să se facă întemniţări cu mai multă energie, ca niciodată, mai multe şi pe termene lungi – a avut, bineînţeles, ecou şi asupra deţinuţilor politici.
Anii 1948-1949, care s-au remarcat în toată viaţa socială prin intensificarea persecuţiilor şi a urmăririlor, s-au distins prin tragicomedia recidiviş-tilor, lucru nemaipomenit chiar şi pentru injustiţia stalinistă.
Aşa au fost numiţi în limbajul GULAG-ului acei nefericiţi care au scăpat teferi din valul 1937 şi care au izbutit să supravieţuiască cei zece ani imposibili, insuportabili, şi acum, iată, în 1947-1948, vlăguiţi şi cu sănătatea zdruncinată, sunt gata să facă un pas timid pe pământul libertăţii, cu speranţa de a-şi târî restul zilelor ce le-au mai rămas de trăit, însă nu ştiu ce fantezie barbară (ori înverşunare fermă, ori dorinţă de răzbunare nesăţioasă) l-a împins pe Biruitorul Generalisim să dea ordinul: toţi aceşti schilozi să fie întemniţaţi din nou, fără vreo altă vină! Din punct de vedere economic şi politic, pentru el era dezavantajos să încarce maşina de înghiţit cu ceea ce a mai prelucrat o dată. Dar Stalin a dispus anume aşa. Acesta a fost un caz când personalitatea istorică devine extravagantă faţă de necesitatea istorică.
Şi, de-abia oploşiţi în noile locuri şi noile familii, au venit să-i ia pe toţi. Îi luau cu aceeaşi oboseală indolentă cu care mergeau şi ei. De acum ei ştiau totul dinainte – tot drumul crucii. Nu întrebau „de ce?” şi nu le spuneau celor dragi „mă voi întoarce”, îmbrăcau straiele cele mai murdare, îşi umpleau punga din lagăr cu tutun şi plecau să semneze procesul-verbal. (Acesta nu era decât unul: „Dumneata ai fost închis?” – „Da.” „Ai primit încă zece ani.”)
Autocratul însă a realizat că nu este de ajuns să-i închidă din nou pe cei ce au supravieţuit din valul 1937! Atunci trebuie întemniţaţi şi copiii acelor duşmani de moarte ai lui! Căci vor creşte şi le va trece prin cap să se răzbune. (Poate a mâncat prea mult la cină şi a avut un coşmar cu aceşti copii.) Au triat, au calculat – au întemniţat copii, dar prea puţini. Au fost închişi copiii comandanţilor militari, dar nu toţi copiii troţkiştilor! Şi s-a pornit să curgă valul „copiilor răzbunători”. (Printre aceşti copii au nimerit şi Lena Kosâriova de şaptesprezece ani, şi Elena Rakovskaia, de treizeci şi cinci.)
După marele haos european, Stalin a izbutit în jurul anului 1948 să se izoleze perfect, să-şi construiască un tavan mai jos şi, în acest spaţiu astfel încadrat, să condenseze aerul anului 1937.
Şi s-au pornit să curgă în 1948, 1949 şi 1950
— Spioni imaginari (cu zece ani în urmă germano-japonezi, acum an-glo-americani);
— Credincioşii (de data aceasta mai mult sectanţi);
— Geneticienii şi amelioratorii adepţi ai lui Vavilov şi Mendel, care scăpaseră represaliilor;