Vlasov a întrebat cât durează până îi împuşcă? „Noi stăm de mult aici şi suntem încă vii…”
Şi a început aşteptarea, aceea pe care o cunoaştem: toată noaptea fără somn, absolut deprimaţi, aşteptând să fie luaţi şi duşi la moarte, ascultând foşnetele de pe coridor (şi din pricina acestei aşteptări prelungite scade capacitatea omului de a se împotrivi). Deosebit de agitată este noaptea care urmează după o zi când cineva a fost graţiat: acesta a plecat cu strigăte de bucurie, iar în celulă s-a instaurat groaza: căci, o dată cu graţierea, astăzi trebuie să se fi rostogolit de pe muntele cel înalt şi nişte refuzuri, şi la noapte vor veni să -l ia pe careva…
Uneori, noaptea, zăngăne încuietorile, inimile îngheaţă în piept: pe mine? Nu pe mine! Iar vertuhaiul a deschis uşa pentru cine ştie ce fleac: „Luaţi-vă lucrurile de pe pervazul ferestrei!” Din pricina acestei uşi deschise în toiul nopţii poate că toţi paisprezece s-au apropiat cu un an mai mult de viitoarea lor moarte; poate, dacă ar deschide astfel uşa de vreo cincizeci de ori, n-ar mai fi nevoie să strice gloanţele! Dar cât de recunoscători îi sunt că n-a fost nimic altceva: „îndată, le luăm îndată, cetăţene şef!”
După vizita de dimineaţă la toaletă, eliberaţi de spaimă, au adormit cu toţii. Pe urmă gardianul le-a adus căzănelul cu zămârcă şi le-a zis: „Bună dimineaţa!” Regulamentul cerea ca uşa a doua, cea zăbrelită, să fie deschisă doar în prezenţa gardianului de serviciu pe închisoare. Dar, cum se ştie, oamenii sunt mai buni şi mai leneşi decât regulamentele şi instrucţiunile lor.
— Şi, deci, gardianul a intrat de dimineaţă în celulă, şi absolut omeneşte, nu, asta-i mai mult decât omeneşte!
— Le-a spus: „Bună dimineaţa!”
Cui încă pe lume să-i fie mai bună decât lor?! Recunoscători pentru căldura acestui glas şi căldura acestei fierturi acum dormeau până la amiază. (Mâncau numai dimineaţa! Trezindu-se în timpul zilei, mulţi nu puteau mân-ca. Unii mai primeau pachete – rudele puteau să ştie, dar puteau nici să nu ştie de condamnarea la moarte – pachetele deveneau comune în celulă, dar de cele mai multe ori mâncarea se strica în umiditatea aerului înbâcsiL)
Ziua, în celulă, era oarecare însufleţire. Venea la ei şeful de pavilion – fie posomoritul Tarakanov, fie binevoitorul Makarov – le oferea hârtie pentru cereri, îi întreba dacă nu vor, cei care au bani, să comande ţigări de la chioşc. Astfel de întrebări li se păreau când prea crude, când extrem de omenoase: lăsau impresia că n-ar fi condamnaţi la moarte.
Din dosul cutiilor de chibrituri osândiţii confecţionau un fel de domino şi jucau. Vlasov se destindea povestind când unuia, când altuia despre cooperaţia de consum, şi făcea asta pe un ton cât se poate de comic. (Povestirile lui despre cooperaţie sunt încântătoare şi merită să fie expuse separat.) lakov Petrovici Kolpakov, preşedintele comitetului executiv raional din Sudogda, bolşevic din primăvara anului 1917, de pe front, şedea zile de-a rândul în aceeaşi poziţie, strângându-şi capul între palme, cu coatele pe genunchi, şi privea la nesfârşit în acelaşi punct al peretelui. (Cât de veselă şi lipsită de complicaţii trebuie să i se fi părut primăvara anului 1917!… Dar şi atunci erau ucişi oameni – ofiţeri.) Locvacitatea lui Vlasov îl scotea din sărite: „Cum de eşti în stare?” „Da tu te pregăteşti pentru rai? Rânjea Vlasov, păs-trându-şi şi când vorbea repede felul specific de a pronunţa vocala o^. Un singur lucru am hotărât, să-i spun călăului: doar tu, nici judecătorii, nici procurorii, numai tu eşti vinovat de moartea mea! Cât vei trăi să mă ai pe suflet! Dacă n-aţi fi voi, călăii voluntari, n-ar mai exista nici condamnări la moarte! Apoi poate să mă omoare, ticălosul!”
Kolpakov a fost împuşcat. A fost împuşcat şi Konstantin Sergheevici Arkadiev, fost şef al sectorului agricol din Alexandrov (regiunea Vladimir). Despărţirea de el a fost deosebit de grea. În miez de noapte, au venit să -l ia şase oameni din gardă, îl zoreau cu brutalitate, iar el, un om blând, cu educaţie, îşi mototolea întruna căciula în mâini, amânând momentul plecării, al plecării dintre ultimii oameni din viaţa sa. Şi când a rostit cel din urmă „adio” – aproape că nu mai avea glas.
În prima clipă, când victima este indicată, ceilalţi răsuflă uşuraţi („n-am fost eu!”), dar numaidecât după ce condamnatul a fost luat, nu le este deloc mai uşor decât acestuia. Toată ziua următoare, cei rămaşi nu sunt în stare să vorbească ori să mănânce.
Cu toate acestea, Gheraska, cel care a devastat sovietul sătesc, mânca mult şi dormea mult, ca orice ţăran se adaptase şi aici. Parcă nici nu-i venea să creadă că v-a fi împuşcat. (Nici nu l-au împuşcat: i s-a comutat în zece ani.)
Unii, sub ochii colegilor de celulă, încărunţeau în trei-patru zile.
Când oamenii aşteaptă moartea de atâta*vreme, părul creşte repede, şi celula este dusa la tuns, la spălat. Viaţa clin închisoare îşi urmează cursul, fără să ţină seama de sentinţe.
Câte unul îşi pierde capacitatea de a gândi şi vorbi coerent, dar oricum ră-mâne să-şi aştepte ursita tot aici. Cel care a înnebunit în celula condamnaţilor la moarte, este împuşcat nebun.
Soseau destule graţieri. S-a întâmplat că în toamna lui 1937, pentru întâia oară după revoluţie, au introdus pedepse de cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani, care au preluat asupra lor multe condamnări la moarte. Se comuta şi pentru zece ani. Chiar şi pentru cinci, în ţara minunilor sunt posibile şi astfel de miracole: ieri, noaptea, erai vrednic să fii executat, astăzi-dimineaţă – primeşti o pedeapsă de copil, eşti considerat un infractor fără importanţă, ai şansa ca în lagăr să nu fii escortat.
În aceeaşi celulă şedea şi V. N Homenko, un sexagenar din Kuban, fost esaul^, „sufletul celulei”, dacă celula osândiţilor poate avea suflet: glumea, zâmbea pe sub mustaţă, nu lăsa să se vadă că îi este greu. După războiul ruso-ja-ponez a fost reformat şi s-a specializat în creşterea cailor, a lucrat la administraţia locală gubernială, iar la începutul anilor ’30 a fost „inspector al fondului de cavalerie al Armatei Roşii” de pe lângă direcţia agricolă regională din Ivanovo, adică un fel de observator, care se îngrijea ca armata să fie înzestrată cu cei mai buni cai. A fost închis şi condamnat la moarte, deoarece a recomandat, cu intenţii diversioniste, ca armăsarii să fie castraţi înainte de a împlini vârsta de trei ani, ceea ce „submina capacitatea de luptă a” Armatei Roşii”.
— Homenko a făcut cerere de recurs. După cincizeci şi cinci de zile, a venit şeful pavilionului şi i-a arătat că în cerere n-a indicat instanţa care trebuia. Chiar acolo, pe loc, cu creionul şefului, Homenko a tăiat o instituţie şi în locul ei a scris alta, ca şi cum era o cerere pentru un pachet de ţigări. Cu această rectificare destul de neîngrijită, cererea a mai umblat şaizeci de zile, astfel încât Homenko a aşteptat moartea patru luni. (Dacă ar fi trebuit să aştepte un an sau doi, nu s-ar fi deosebit prea mult de noi, care o aşteptam cu anii pe Doamna-cu-Coasa! Oare lumea noastră toată nu este o celulă de osândiţi la moarte…?) Şi a fost pe deplin reabilitai! (între timp, Voroşilov dăduse indicaţii ca armăsarii să fie castraţi înainte de a împlini trei ani.) Când e albă, când e neagra!
Se primeau destule graţieri, mulţi începuseră să spere tot mai încrezători. Vlasov însă, comparând cazul său cu altele şi, mai ales, luând în consideraţie comportarea de la proces, a ajuns la concluzia că situaţia lui era albastră rău. Şi, apoi, cineva trebuie să fie împuşcat, nu? Pesemne că jumătate dintre condamnaţi? Şi el credea că va fi împuşcat. Nu dorea decât să aibă putere ca să ţină capul sus. Disperarea, specifică naturii lui, se acumula, producând un efect invers, şi el s-a hotărât să fie insolent până la capăt.
Fireşte, s-a ivit şi prilejul. Vizitând închisoarea, nu se ştie de ce (mai degrabă ca amator de senzaţii tari), Cinguli, şeful secţiei anchete penale de la NKVD-ul din Ivanovo, a ordonat să i se deschidă şi uşile celulei lor.
A discutat nu ştiu ce, apoi a întrebat:
— Cine este aici pentru cazul din Kadâi?
Purta o cămaşă de mătase cu mânecile scurte, model nou, care părea din această pricină că e pentru femei. El, ori cămaşa, răspândea un parfum dulceag în toată celula Vlasov a sărit sprinten pe pat şi a strigat cu glas pătrunzător.
— Ce mai ofiţer colonial! Ieşi afară ucigaşule! Şi l-a scuipat, de sus, cu putere, pe Cinguli drept în faţă.
Şi l-a nimerit!
Acela s-a şters şi s-a retras. Pentru că el avea voie să intre în această celulă doar însoţit de şase gardieni, şi nici aşa nu se ştie dacă avea.
Un mieluşel chibzuit nu trebuia să procedeze astfel. Dacă tocmai pe biroul acestui Cinguli se află acum dosarul tău şi tocmai de el depinde viza pentru graţiere? Căci nu degeaba o fi întrebat: „Cine este aici pentru cazul din Kadâi?” Pesemne pentru asta o fi şi venit?
Însă ajungi la un prag când nu mai vrei, când îţi repugnă să fii un mieluşel chibzuit. Când capul mieluşelului este luminat de ideea că toţi mieluşeii sunt destinaţi să dea carne şi blăniţă şi, prin urmare, câştigul n-ar fi decât o amâna-re, dar nu viaţa. Când îţi vine să strigi: „Fiţi blestemaţi, împuşcaţi-ne odată!”
După patruzeci şi una de zile de aşteptare a execuţiei, Vlasov simţea că este cuprins tot mai mult de acest sentiment de înverşunare. La închisoarea din Ivanovo i-au propus de două ori să scrie cerere de graţiere, însă a refuzat.
Dar în cea de a patruzeci şi doua zi a fost chemat în boxă şi i s-a adus la cunoştinţa că Prezidiul Comitetului Executiv Central al URSS îi înlocuieşte pedeapsa capitală cu douăzeci de ani de detenţie în lagăre de reeducare prin muncă plus încă cinci – privare de drepturi.
Palid, Vlasov a zâmbit strâmb şi chiar şi în acest moment s-a găsit să spună:
— Ciudat. Am fost condamnat pentru că n-am crezut în victoria socialismului într-o singură ţară. Dar oare Kalinin crede, de vreme ce gândeşte că şi peste douăzeci de ani sunt necesare lagărele în ţara noastră?
Atunci acest lucru nu mai părea posibil – peste douăzeci de ani. Ciudat, ele au fost necesare şi după ce au trecut patruzeci de ani.
Capitolul 12 TIURZAK*
AH, CE FRUMOS este cuvântul rusesc ostrog (temniţă), plin de vigoare cum nu este altul şi cât de bine alcătuit! În el se află însăşi tăria acelor ziduri dintre care este cu neputinţă să scapi. Totul este strâns aici, în aceste şase sunete: şi severitatea (strogost’), şi harponul (ostroga), şi ascuţişul, vârful ascuţit (oslrota) – acele de arici înfipte în mutră, acele de zăpadă cu care viforniţa, biciuindu-ţi faţa înlemnită, îţi îngheaţă ochii, vârful ascuţit al parilor zonei dinaintea lagărului, şi tot aici ghimpii sârmei ghimpate – şi prudenţa (ostorojnosf) a deţinuţilor se află pe undeva pe aproape. Dar cornul (rog)? Da, cornul este aici, iese în afară, îndreptat spre noi!
Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra uzanţelor, obicelurilor legate de temniţa rusească, asupra acestei instituţii pe ultimii – să spunem – nouăzeci de ani, nu vom observa un corn, ci două cornuri: membrii partidului Norodnaia volta au început cu vârful cornului, acolo unde înţeapă cel mai tare, insuportabil chiar şi în piept, apoi, treptat, vârful a început să se rotunjească, să se tocească, să coboare spre rădăcină până când nu mai este deloc corn, a devenit o mică suprafaţă de piele cu părul ras (la începutul secolului al XX-lea), dar pe urmă (după 1917) a început să se observe protuberanta celei de a doua tulpini şi, în ciuda durerilor, în ciuda nenumăratelor „nu aveţi dreptul”, acesta a început clin nou să crească, să se subţieze, să se asprească, să devină cornos, şi, în anul 1938, să i se înfigă din nou omului, iată, în această scobitură de deasupra claviculelor, puţin mai jos de gât: cornul denumit tiurzak. Şi numai câte o lovitură pe an, ca dangătul unui clopot de alarmă, departe, în noapte: Ton-n-n!… *
Dacă urmăreşti această parabolă după evocările puşcăriaşilor de la Schilisselburg (Munca sub sechestru de Vera Figncr1)* la început te cam apucă frica: deţinutul are un număr, şi nimeni nu -l strigă pe nume; jandarmii parcă au fost instruiţi la Lubianka: nici un cuvânt personal. Dacă îţi scapă cumva un „noi…” – te-a şi repezit: „Să nu vorbiţi decât în numele” vostru!” Linişte de mormânt. Celula veşnic cufundată în semiîntuneric, geamurile întunecate, pardoseala de ciment. Oberlihtul este deschis doar patruzeci de minute pe zi. Drept hrană – o zeamă chioară şi casa. Nu primeşti cărţi de ştiinţă de la bibiotecă. Doi ani nu vezi picior de om. Numai după trei ani primeşti câteva foi de hârtie numerotate.
*TIURemnoe ZAKliucenie – închisoare (termen oficial).
*TON – Tiunna Osobogo Naziuiceniia – închisoare cu Destinaţie Specială.
Pe urmă, încetul cu încetul, libertăţile sporesc, regimul se îmblânzeşte: poftim şi pâine albă, poftim şi ceai cu zahăr; dacă ai bani – poţi să cumperi orice; nici fumatul nu este interzis; au pus geamuri transparente, oberlihtul este deschis toată ziua, pereţii au fost zugrăviţi într-o culoare mai luminoasă: într-o zi vei primi şi cărţi, prin abonament, de la biblioteca din Sankt-Peter-sburg; grădinile de zarzavat sunt despărţite prin gratii de fier, poţi să discuţi cu vecinul şi chiar să vă ţineţi lecţii unul altuia. Cu timpul, deţinuţii tabără pe închisoare, cerând cu insistenţă: mai daţi-ne, mai daţi-ne pământ! Cele două curţi imense ale închisorii sunt transformate în grădini. Flori şi legume – patru sute cincizeci de soluri! Iată, au apărut şi colecţii ştiinţifice, un atelier de tâmplărie, altul de fierărie, câştigăm bani, cumpărăm cărţi, chiar şi politice”, ziare şi reviste din străinătate, corespondenţă cu rudele. Plimbare? Dacă vrei – chiar toată ziua.
Şi treptat, povesteşte Vera Figner, „nu mai striga supraveghetorul la noi. Ci noi strigam la supraveghetor”, în 1902, acesta a refuzat să-i expedieze o cerere, drept pentru care ea i-a smuls epoleţii supraveghetorului! Consecinţa: a venit un anchetator militar, care nu ştia cum să-şi mai ceară scuze pentru bădăranul de supraveghetor!
Cum oare s-a ajuns la această decădere şi delăsare? Vera Figner ne oferă două explicaţii: omenia anumitor comandanţi de închisoare şi faptul că „jandarmii se obişnuiseră cu deţinuţii, se înţelegeau bine cu ei. La aceasta a contribuit destul de mult fermitatea, demnitatea şi felul de a se purta al deţinuţilor. Şi totuşi, eu cred ca totul se datora atmosferei timpului, acestei reveneli şi prospeţimi generale premergătoare norului furtunii, acestui vânt de libertate care adia peste societate! Fără el ai fi studiat cu jandarmii în fiecare luni cursul de Scurtă Istorie2 (dar pe atunci nu se putea), întărind disciplina şi strângând şurubul. Şi în locul” muncii sub sechestru”, Vera Nikolaevna ar fi primit, pentru smulgerea epoleţilor, nouă grame de plumb în subsolul închisorii.
Zguduirea şi slăbirea sistemului închisorilor ţariste nu s-au produs de la sine, ci datorită faptului că întreaga societate laolaltă cu revoluţionarii l-a zguduit şi ridiculizat cum a putut Ţarismul nu şi-a pierdut capul în luptele de stradă din februarie, ci cu vreo câteva decenii mai înainte: când tinerii din familiile înstărite au început să considere că a sta la închisoare este o cinste, iar ofiţerii din armată (chiar şi cei din gardă) – că a strânge mâna unui jandarm este o dezonoare. Şi, pe măsură ce sistemul penitenciar slăbea, se afirma tot mai clar şi triumfător „etica deţinuţilor politici”, şi membrii partidelor revoluţionare deveneau tot mai conştienţi de forţa lor şi a legilor proprii, nu a legilor statului.
Şi astfel a sosit în Rusia Anul 1917, şi pe umerii lui – Anul 1918. De ce trecem dintr-o dată la 1918? Obiectul analizei noastre nu ne permite să zăbovim la 1917: din martie toate închisorile politice (ba şi cele de drept comun), pentru condamnări şi preventive, şi toate ocnele s-au golit. Nu poţi
*P. A. Krasikov (da, cel care îl va condamna la moarte pe mitropolitul Veniamin) citeşte în Fortăreaţa Petropavlovskaia Capitalul (dar numai un an, căci este eliberat).
să nu te miri cum au supravieţuit în acest an gardienii şi supraveghetorii ocnelor, probabil mulţumită micilor grădini de zar/avat şi cartofilor. (Din 1918 le-a fost mai uşor, iar la închisoarea de pe strada Şpalernaia din Leningrad, şi în 1928 se mai aflau în serviciul noului regim, ca şi cum nimic nu se întâmplase.) începând din ultima lună a anului 1917, a devenit clar că fără închisori nu se poate, că unii nu pot fi ţinuţi decât după gratii (vezi capitolul 2), pur şi simplu pentru că ei nu au loc în noua societate. Aşa au pipăit suprafaţa de la rădăcina coarnelor şi s-au convins că cel de al doilea eoni începe să crească.
Fireşte, au declarat numaidecât că nu se vor mai repeta ororile din închisorile ţariste: nu va mai exista „reeducare forţată”, nici tăcerea în temniţă, nici regim celular, nici plimbări separate ori în şir indian şi pas cadenţat, şi nici măcar celule încuiate*: poftiţi, dragi oaspeţi, întâlniţi-vă, discutaţi pe săturate, plângeţi-vă unul altuia de bolşevici. Atenţia noilor conduceri ale închisorilor era concentrată asupra pregătirii de luptă a trupelor de grăniceri şi asupra preluării moştenirii ţariste a fondului penitenciar (acesta nu era acea maşină de stat care trebuia dărâmată şi construită din nou). Din fericire s-a constatat că războiul civil n-a pricinuit distrugeri tuturor penitenciarelor centrale şi nici închisorilor obişnuite. Era însă absolut indispensabil să elimine vechea terminologie murdară. Acum le-a numit izolatoare politice, subliniind prin această formulă unificatoare că membrii fostelor partide revoluţionare sunt recunoscuţi drept adversari politici; ea nu atrăgea atenţia asupra caracterului primitiv al gratiilor, ci asupra necesităţii de a-i izola numai (şi, evident, temporar) pe aceşti revoluţionari demodaţi de mersul ascendent al noii societăţi. Numai de asta s-a ţinut seama când bolţile vechilor centrale i-au primit (cea din Suzdal se pare că încă din vremea războiului civil) pe eseri, pe anarhişti şi social democraţi.
Toţi s-au întors aici fiind conştienţi de drepturile lor de întemniţaţi, pe care ştiau, după o veche şi încercată tradiţie, cum să şi le apere. Ei considerau ca legitime toate drepturile smulse de la ţar şi confirmate de revoluţie: raţia specială pentru politici (inclusiv o jumătate de pachet de ţigări pe zi); cumpărături de la piaţă (brânză de vaci proaspătă, lapte); plimbări libere nelimitate în timp; gardienii să li se adreseze cu „dumneavoastră” (dar ei nu se ridicau în faţa reprezentanţilor conducerii închisorii); soţul, soţia să fie repartizaţi în aceeaşi celulă; să aibă în celulă ziarele, revistele, cărţile, rechizitele de scris, lucrurile personale, inclusiv briciul de bărbierit şi foarfecile; de trei ori pe lună – corespondenţă: trimis şi primit; o dată pe lună – vizită; fireşte, ferestre neacoperite cu nimic (pe atunci nu exista noţiunea de „botniţă”); circulaţia liberă de la o celulă la alta; curţi amenajate pentru plimbare cu verdeaţă şi liliac; liberă alegere a tovarăşului de plimbare şi posibilitatea de a arunca dintr-o curte în alta săculeţele cu scrisori; şi trimiterea în exil a gravidelor*, cu două luni înainte de a naşte.
*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare, „Legislaţia sovietică”, Moscova, 1934.
* începând din 1918. Pe membrele partidului socialist-revoluţionar nu se sfiau să le bage la închisoare gravide.
Însă toate acestea nu erau decât regim politic. Dar deţinuţii politici din anii ’20 îşi aminteau bine şi de altceva mai înalt: autoconducerea politicilor, care, în temniţă, le dădea sentimentul că sunt parte dintr-un întreg, veriga unei comunităţi. Autoconducerea (alegerea liberă a starostelui, care reprezenta pe lângă administraţie interesele tuturor deţinuţilor) mai slăbea din apăsarea puşcăriei asupra fiecărui individ în parte, fiind acum preluată dintr-o dată de umerii tuturor, şi amplifica fiecare protest prin contopirea tuturor vocilor.
Şi ei s-au angajat să apere toate aceste drepturi! Iar autorităţile închisorilor s-au angajat, la rândul lor, să-i priveze de ele! Şi a început o luptă surdă, în care nu explodau obuze de artilerie, doar din când în când răsunau focuri de carabină, iar zgomotul geamurilor sparte nu răzbate mai departe de o jumătate de verstă; se dădea o luptă surdă pentru ultimele rămăşiţe de libertate, pentru ultimele rămăşiţe ale dreptului de a avea o părere proprie, şi s-a dat această luptă aproape douăzeci de ani, dar despre ea nu s-au editat cărţi cu ilustraţii. Toate meandrele ei, evocările biruinţelor şi înfrângerilor ne sunt aproape inaccesibile astăzi, pentru că în Arhipelag nici scriere nu există, iar tradiţia orală se întrerupe o dată cu moartea oamenilor. Şi numai stropii întâmplători ai acestei lupte răzbat uneori până la noi, luminaţi de lumina înceţoşată a lunii.
Dar şi noi pe ce culmi ne-am înălţat de atunci! Cunoaştem bătăliile cu tancuri, exploziile atomice, ce luptă poate să fie aceea când, celulele fiind încuiate, deţinuţii, pentru a-şi exercita dreptul Ia comunicare, ciocănesc în pereţi fără să se ferească, strigă de la o fereastră la alta, slobozesc fire cu bileţele de la etaj la etaj şi insistă ca măcar responsabilii fracţiunilor politice să poată vizita celulele? Ce luptă poate să fie aceea dacă şeful închisorii Lubianka intră în celulă, iar anarhista Anna G-vă (1926) ori socialist-revo-luţionara Katia Oliţkaia (1931) refuză să se ridice la intrarea lui? (Şi acest barbar găseşte cum să o pedepsească pe cea din urmă: o lipseşte de dreptul… De a ieşi din celulă pentru a merge la toaletă.) Ce luptă, dacă două fete Şura şi Vera (1925), protestând împotriva ordinului dat pe toată Lubianka de a nu vorbi decât în şoaptă, ordin care lezează personalitatea, se apucă să cânte cu glas tare în celulă (despre liliac şi primăvară – atât), şi atunci şeful închisorii, letonul Dukes, le târăşte de păr pe coridor până la toaletă? Ori dacă (în 1924) în vagonul cu deţinuţi din Leningrad studenţii cântă marşuri revoluţionare, iar şeful escortei îi privează de apă? Ei îi strigă: „Şeful unei escorte ţariste n-ar fi făcut asta!” Iar el îi bate? Ori eserul Kozlov, care în tranzit spre Kem, îi numeşte călăi pe gardienii săi, şi pentru asta este târât şi bătut cu sălbăticie?
Ne-am obişnuit să înţelegem prin eroism numai eroismul militar (ori cel care zboară în cosmos), acela cu pieptul plin de ordine şi medalii. Şi am uitat că mai există şi un altul – eroismul civic, de care, numai de el, are nevoie societatea noastră! Acesta îi lipseşte…
În 1923, la închisoarea din Viatka, eserul Strujinski şi tovarăşii lui (câţi erau? Cum se numeau? Care era obiectul protestului lor?) s-au baricadat în celulă, au turnat gaz pe saltele şi şi-au dat foc, absolut în tradiţia Schlisselburgului, ca să nu căutăm mai departe. Ce zarvă ar fi fost atunci, ce s-ar mai fi agitat societatea rusească! Dar acum? N-au aflat nici Viatka, nici Moscova, nici istoria. Şi totuşi a fost carne de om care a ars, trosnind, în foc!
De aici a pornit şi ideea dintâi cu Solovki: iată un loc potrivit, de acolo o jumătate de an nu ai nici o legătură cu lumea din afară. De aici, poţi să strigi cât vrei, nu te aude nimeni, poţi să-ţi dai şi foc! În 1923, deţinuţii socialişti au fost transferaţi aici din Pertominsk (Peninsula Onega) şi i-au împărţit la trei schituri izolate.
Iată Schitul Savvatievski – două clădiri ale fostului hotel pentru pelerini, o parte a locului este cuprinsă în zona lagărului, în primele luni totul pare a fi în ordine: regimul politic, unele rude izbutesc să vină în vizită, trei responsabili de la trei partide poartă toate tratativele cu conducerea lagărului. Iar zona schitului este zona libertăţii, aici deţinuţii pot să discute, să gândească în voie, nimic nu este interzis.
Însă chiar de atunci, din zorii Arhipelagului, încep să pătrundă nişte zvonuri apăsătoare, insistente: regimul politic va fi lichidat… Va fi lichidat regimul politic…
Şi, într-adevăr, aşteptând mijlocul lui decembrie, întreruperea navigaţiei şi a tuturor legăturilor cu lumea, Eichmans*, şeful lagărului din Solovki a anunţat: da, s-au primit instrucţiuni noi, privind regimul. Fireşte nu se suprimă totul, o nu! Se restrânge corespondenţa, şi încă ceva acolo, dar decât toate astea cea mai grea lovitură este următoarea: începând cu 20 decembrie 1923 se interzice ieşirea din clădire la orice oră, se va ieşi numai ziua, până la şase seara Fracţiunile hotărăsc să protesteze, dintre eseri şi anarhişti sunt recurtaţi voluntari: chiar din prima zi a interdicţiei să iasă la plimbare anume de la şase seara, însă pe Nogtiov, şeful Schitului Savvatievski, tare îl mai mănâncă palmele pe patul armei, încât chiar înainte de ora şase, ora fatală (dar poate că ceasurile nu erau potrivite? Atunci nu se puteau potrivi după radio), gardienii îşi fac apariţia în zonă şi deschid focul asupra celor care se plimbau în mod legal. Trei salve. Şase morţi şi trei grav răniţi.
A doua zi a venit Eichmans: a fost o regretabilă neînţelegere, Nogtiov va fi demis (transferat şi avansat). La înmormântarea celor ucişi, corul cântă în pustietatea din Solovki: Voi jertfă-aţi căzut în lupta fatală.3
(Oare nu pentru ultima oară s-a permis cântarea acestui cântec pentru cei de curând morţi?) Au pus pe mormânt o piatră mare netezită de valuri şi au cioplit numele celor ucişi „’” ’.
Nu putem să afirmăm că presa a trecut sub tăcere acest eveniment, în „Pravda” a apărut o notiţă cu petit: deţinuţii i-au atacat pe gardieni, au fost ucişi şase oameni. Ziarul „Rote Fahne” a relatat cinstit revolta din Solovki.
*Cât de mult seamănă cu Eichman-nazistul. Nu-i aşa?
*în 1925 piatra a fost răsturnată şi inscripţia îngropată. Cei care mergeţi în excursii la Solovki – căutaţi, priviţi şi luaţi aminte!
Printre socialiştii revoluţionari de la Schitul Savvatievski se afla şi Iun’ Podbelski. El a strâns documente medico-legale privind masacrul din Solovki, pentru a fi publicate cândva. Dar, peste un an, la percheziţia din tranzitul de la Sverdlovsk, i-au descoperit fundul dublu al geamantanului şi i-au confiscat tot ce ascunsese acolo. Uite aşa se poticneşte Istoria rusească…
Însă regimul pentru politici l-au menţinut! Şi un an întreg nimeni n-a pomenit de schimbarea lui.
Întregul an 1924, da. Însă către sfârşitul lui au început din nou să circule zvonuri insistente că în decembrie se pregătesc iar să introducă un regim nou. Dragonul flămânzise, dorea victime noi.
Cele trei schituri ale socialiştilor: Savvatievski, Troiţki şi Muksalmski, cu toate că se aflau pe insule diferite, au izbutit să se înţeleagă în mod conspirativ, şi, în aceeaşi zi, toate fracţiunile de partid din toate cele trei schituri au predat memorii conţinând un ultimatum pentru Moscova şi administraţia din Solovki: să fie scoşi de aici până la sfârşitul navigaţiei, ori să li se păstreze vechiul regim. Termenul ultimatumului – două săptămâni, altfel toate schiturile vor declara greva foamei.
O astfel de solidaritate impunea ascultare. Nu te poţi preface că nu ai auzit un astfel de ultimatum. Cu o zi înainte de expirarea termenului, Eichmans a trecut pe la fiecare schit şi le-a adus la cunoştinţă că Moscova a refuzat. Şi în ziua stabilita, în toate trei schiturile (care acum pierduseră şi legătura) a început greva foamei (continuau însă să bea apă), în Savvatia intraseră în greva foamei peste două sute de oameni. Pe boânavi i-au scutit. Un medic dintre deţinuţi făcea zilnic ocolul greviştilor. O grevă a foamei colectivă este întotdeauna mai greu de ţinut decât una individuală: ea se reglementează după cei mai slabi, nu după cei mai puternici. Ea are sens numai în cazul când există o tărie nestrămutată şi cu condiţia ca fiecare să-i cunoască pe ceilalţi personal şi să fie sigur de ei. Ţinând cont de existenţa unor fracţiuni de partid diferite şi de numărul mare, câteva sute de oameni, sunt inevitabile divergenţele şi suferinţele morale pentru ceilalţi. După cincisprezece zile, în Savvatia au trebuit să recurgă la vot secret (urna era dusă din cameră în cameră): să reziste mai departe ori să înceteze greva?
Moscova, însă, şi Eichmans aşteptau: ei erau sătui şi ziarele din capitală nu leşinau relatând despre greva foamei, iar studenţii nu organizau mitinguri la Catedrala Kazanski. Uşile închise etanş modelau cu siguranţă istoria noastră.
Schiturile au încetat greva foamei. N-a fost o victorie. Dar, cum s-a văzut, nici o înfrângere: pe timpul iernii, regimul a rămas neschimbat, s-a adăugat doar participarea la tăiatul lemnelor din pădure, ceea ce avea totuşi o logică. Dar în primăvara lui 1925. Dimpotrivă, greva foamei părea o biruinţa: deţinuţii de la cele trei schituri au fost luaţi din Solovki! Au fost duşi pe continent! S-a sfârşit cu noaptea polară şi cu cele şase luni de izolare!
În schimb escorta care i-a preluat era foarte dură, iar raţia de drum foarte subţire. Foarte curând au fost înşelaţi în mod perfid: sub pretextul că responsabilii se cade să meargă cu vagonul „statului major” la un loc cu administraţia, i-au lăsat fără căpetenii – vagonul cu responsabilii a fost decuplat la Viatka şi trimis la „izolatorul” din Tobolsk. Doar acum a devenit limpede că greva foamei din toamna trecută a fost un eşec: au eliminat grupul căpeteniilor pentru a le fi mai uşor să strângă şurubul celorlalţi. Lagoda şi Katanian4 au condus personal instalarea foştilor „solovceni” în clădirea terminată de mult, dar rămasă goală până acum, a izolatorului din Verhneuralsk, care, în felul acesta, a fost „inaugurat” de ei în primăvara anului 1925 (comandant fiind Dupper) şi căruia i-a fost hărăzit să devină pentru multe decenii o sperietoare de temut.
La noua reşedinţă, foştilor solovceni li s-a luat dreptul la deplasare liberă: celulele au fost încuiate. Au reuşit totuşi să-şi aleagă noi căpetenii, dar aceştia nu mai aveau dreptul să meargă prin celule. S-a interzis schimbul nelimitat de bani, lucruri şi cărţi între celule, ca înainte. Au început să se strige prin ferestre – atunci santinela din turn a tras cu arma în celulă. Drept răspuns – au spart geamurile şi au distrus obiectele de inventar, (în puşcăriile de astăzi stai să te gândeşti înainte de a sparge geamurile, căci n-ar fi de mirare să nu le înlocuiască toată iarna. Doar pe vremea ţarului, geamgiul venea numaidecâî.) Lupta continua, însă disperată şi în condiţii dezavantajoase.
În anul 1928 (povesteşte Piotr Petrovici Rubin), din nu se ştie ce motiv, a fost organizată o nouă grevă a foamei, generală. Dar acum dispăruse atmosfera solemnă şi gravă de odinioară, nu mai erau nici încurajările prieteneşti, râu mai aveau nici doctorul lor. Într-una din zilele grevei, temnicerii au invadat celulele şi au început pur şi simplu să-i lovească pe bieţii oameni slăbiţi cu bastoanele şi cu cizmele. I-au lovit – şi greva foamei a luat sfârşit.
Credinţa naivă în forţa pe care o are greva foamei am moştenit-o din experienţa şi din literatura trecutului, Dar greva foamei este o armă pur morală, ea presupune că temnicerul mai păstrează pe undeva un dram de conştiinţă. Ori că se teme de opinia publică. Doar atunci greva foamei este puternică.
Temnicerii ţarişti erau încă nişte dulci copii: dacă un deţinut intra în greva foamei.
— Se alarmau, se agitau, îl îngrijeau, îl duceau la spital. Exemple există multe, dar nu lor le este dedicată această lucrare. Nici nu-ţi vine să crezi, dar lui Valentinov5 i-au fost suficiente doar douăsprezece zile de grevă a foamei şi a obţinut nu un oarecare regim preferenţial, ci scoaterea de sub acuzaţie şi eliberarea definitivă (şi a plecat la Lenin în Elveţia). Chiar şi la centrala din Oriol, de fiecare dată greva foamei se sfârşea negreşit prin biruinţă. În 1912 s-a obţinut astfel îndulcirea regimului; iar în 1913 – prelungirea acestui regim, inclusiv plimbarea în comun a tuturor deţinuţilor, care – evident – erau atât de puţin supravegheaţi de gardieni, încât au izbutit să redacteze şi să trimită afară apelul adresat Poporului rus (de către deţinuţii închisorii centrale!), care a fost publicat (îţi stă mintea în loc! Care dintre noi este nebun?), în 1914, în Nr. 1 al jurnalului „Mesagerul ocnei şi surghiunului” * (formidabil acest „Mesager’! Ce-ar fi să încercăm şi noi să edităm unul?).
— În anul 1914, doar cu cinci zile de grevă a foamei, e drept -fără apă, Dzerjinski cu patru tovarăşi au obţinut aprobarea tuturor numeroaselor revendicări (privind viaţa de zi cu zi)*.
În anii aceia, excluzând suferinţele pe care le produce foamea, greva foamei nu prezenta nici un alt pericol ori dificultate pentru deţinut. Ei nu putea fi bătut pentru grevă, condamnat a doua oară, nu puteau să-i mărească pedeapsa, ori să -l împuşte, ori să -l transfere. (Toate acestea s-au aliat mai târziu.) în timpul revoluţiei din 1905 şi în anii care au urmat după ea, deţinuţii se simţeau într-atât stăpânii închisorilor, încât nu se mai oboseau să declare greva foamei, ci fie că distrugeau avutul închisorii (obstrucţie), fie declarau o grevă obişnuită, deşi, pentru deţinuţi, asta părea un nonsens. Astfel, în oraşul Nikolaev, în anul 1906, cei 197 de prizonieri din închisoarea locală au declarat o „grevă”, fireşte, în acord cu cei de afară. Cei de afară, cu prilejul acestei greve, au difuzat manifeste şi au organizat zilnic mitinguri lângă închisoare. Aceste mitinguri (bineînţeles, deţinuţii le urmăreau de la ferestrele fără botniţe) au silit administraţia să accepte revendicările „greviştilor”. După asta, unii din stradă, alţii de după gratii au cântat cântece revoluţionare. Şi au ţinut-o aşa (nestingheriţi, căci era anul reacţiei postrevoluţionare!) opt zile. În cea de a noua zi, toate revendicările deţinuţilor au fost satisfăcute! Evenimente identice au avut loc atunci şi la Odessa, şi la Herson, şi în Eiizavet-grad. Iată cât de uşor se obţinea atunci o victorie.
Ar fi interesant să facem, în treacăt, o comparaţie şi să vedem cum se desfăşura o grevă a foamei în timpul Guvernului provizoriu, însă acei câţiva bolşevici care din iulie şi până la rebeliunea lui Kornilov au fost închişi (KameneV, Troţki, ceva mai mult Raskolnikov) n-au avut motiv să facă greva foamei.
În deceniul al treilea, tabloul plin de viaţă al grevelor foamei se întunecă (depinde din ce punct de vedere priveşti…). Acest mijloc de luptă atât de vestit şi îndreptăţit prin victoriile glorioase este prelucrat, fireşte, nu doar de către „politicii” recunoscuţi, ci şi de „kaerii” nerecunoscuţi de politici (articolul Cincizeci şi Opt), precum şi de alte feluri de puşcăriaşi, însă aceste săgeţi, atât de pătrunzătoare mai înainte, se cam tociseră, ori erau prinse din zbor de o mână de fier. Este drept, încă se mai primesc declaraţii scrise de greva foamei, şi deocamdată nimeni nu vede în ele ceva subversiv. Dar se elaborează alte reguli, mai neplăcute: grevistul trebuie să fie izolat într-o celulă specială (la Butârki – în turnul Pugaciov); de grevă nu trebuie să ştie, pe lângă cei de afară cu mitingurile lor, pe lângă celulele vecine, nici măcar locatarii celulei în care grevistul a stat până la declanşarea grevei, fiindcă şi ei constituie tot un fel de opinie publică, de care trebuie izolat. Această măsură se justifică prin faptul că administraţia trebuie să fie convinsă că greva foamei se desfăşoară în mod cinstit şi colocatarii nu -l hrănesc pe grevist. (Dar înainte cum verificau? Pe „cuvânt de onoare…?”)
*Ghernet, istoria închisorilor ţariste, Moscova. 1963, voi V. Cap. 8.
* Ibidem.
Totuşi, în această perioadă, cu greva foamei se puteau obţine măcar revendicări personale.
Începând cu deceniul al patrulea se produce o cotitură radicală în concepţia oficială referitor la greva foamei. Chiar şi astfel de greve prizărite, izolate, pe jumătate înăbuşite de fapt, la ce folosesc statului? Nu ar fi ideal ca deţinuţii să nu aibă voinţa lor şi să nu ia hotărâri de capul lor? Pentru ei gândeşte şi decide administraţia! De bună seamă că doar asemenea deţinuţi pot exista în noua societate. Şi iată că începând din deceniul al patrulea au încetat să mai primească cereri legitime pentru greva foamei. „Greva foamei ca mijloc de luptă nu mai există!” au anunţat-o pe Ekaterina Oliţkaia, în anul 1932, şi i-au anunţat şi pe alţii. Puterea a interzis greva foamei – şi basta! Dar Oliţkaia nu s-a supus şi a început greva foamei. Au lăsat-o să facă greva foamei în celula ei individuală cincisprezece zile. Apoi au dus-o la spital. Pentru a o ispiti i-au pus dinainte lapte şi pesmeţi. Însă ea a rezistat şi în ziua a nouăsprezecea a învins: a obţinut plimbare prelungită, ziare şi pachete de la Crucea Roşie politică (iată câtă tevatură pentru a obţine aceste pachete legale!) La drept vorbind – era o victorie derizorie, prea scump plătită. Oliţkaia îşi aminteşte de numeroase cazuri de greve lipsite de importanţă: pentru a obţine pachetul ori schimbarea tovarăşului de plimbare unii stăteau în greva foamei câte douăzeci de zile. Merita oare? Căci într-o închisoare de Tip Nou nu-ţi poţi reface forţele pierdute. Kolosov, un sectant, în a douăzeci şi cincea zi de grevă, a murit, în genere, poţi oare să-ţi permiţi să ţii greva foamei într-o închisoare de Tip Nou? Căci iată de ce mijloace puternice împotriva grevei foamei dispun noii temniceri în condiţiile uşilor închise şi când totul e ţinut secret:
1. Tenacitatea administraţiei. (S-a putut constata din exemplele precedente.)
2. Înşelătoria Tot datoria secretului. Când fiecare pas îţi este urmărit şi făcut public de ziarişti nu prea poţi să înşeli. Dar la noi? De ce să nu înşeli? În 1933, la închisoarea din Habarovsk, S. A. Cebotariov a stat şaptesprezece zile în greva foamei, cerând să-i fie înştiinţată familia de situaţia lui (de-abia s-au întors de la KVJD şi el „a dispărut” brusc, era îngrijorat ce crede soţia lui.) în cea de a şaptesprezecea zi au venit la el Zapadnâi, adjunctul şefului OGPU pe ţinut şi procurorul ţinutului Habarovsk (după grad se vede că grevele lungi nu erau prea dese) şi i-au arătat o chitanţă de la telegraf (iată, i-am comunicat soţiei tale!) şi astfel l-au convins să accepte o supă. Însă chitanţa era falsă! (Totuşi de ce s-au neliniştit gradele înalte? Nu pentru viaţa lui Cebotariov, cu siguranţă. Fără îndoială că în prima jumătate a deceniului al patrulea mai exista încă o oarecare răspundere personală a administratorului pentru o grevă de lungă durată.)
3. Alimentarea artificială forţată. Acest procedeu este împrumutat neîndoielnic de la grădina zoologică. Şi poate fi aplicat numai cu uşile închise, în secret, în 1937, alimentarea artificială era aplicată pe scară largă. De pildă, în cazul grevei în grup a socialiştilor închişi la centrala din laroslavl, în cea de a cincisprezecea zi li s-a aplicat alimentarea artificială.
Această acţiune are mult dintr-un viol, de fapt chiar este un viol: patru zdrahoni de bărbaţi se năpustesc asupra unei fiinţe slăbite şi trebuie să o Priveze de o singură interdicţie, doar o singură dată, apoi ce s-o întâmpla cu ea mai departe n-are importanţă. Ce are în comun cu violul – este frângerca voinţei: n-o să fie cum vrei tu, ci cum vreau eu, stai aşa şi supune-te. Îţi deschid gura cu o plăcuţă, apoi lărgesc deschizătura şi introduc un furtun: „înghite!” Iar dacă nu înghiţi, îţi vâră furtunul mai adânc, şi lichidul hrănitor ajunge direct în esofag. Apoi îţi masează burta ca nu cumva să încerci să vomiţi. Ce simţi. Atunci? O senzaţie de terfelire morală, un gust dulce în gură şi stomacul care absoarbe triumfător, aproape un deliciu.
Ştiinţa nu s-a mulţumit cu atât şi au fost elaborate şi alte procedee de alimentare: clismă prin partea dorsală, picături în nas.
4. O nouă concepţie despre greva foamei: greva foamei este o continuare a activităţii contrarevoluţionare în temniţă şi trebuie pedepsită cu o nouă condamnare. Acest aspect făgăduia să genereze o nouă şi înfloritoare ramură în practica închisorii de Tip Nou, dar a rămas mai mult în stadiul ameninţărilor. Şi, fireşte, nu simţul umorului l-a oprit, ci mai degrabă lenea: la ce bun toate astea când există răbdare? Răbdare şi încă o dată răbdare, răbdarea celui sătul faţă de cel flămând.
Cam pe la mijlocul anului 1937 s-a primit o nouă directivă: de acum înainte administraţia închisorii nu mai este răspunzătoare pentru cei care mor din pricina grevei foamei! A dispărut şi ultima răspundere personală a temnicerilor! (Acum, procurorul ţinutului nu l-ar mai fi vizitat pe Cebotariov.) Mai mult: pentru ca să nu se îngrijoreze nici anchetatorul, s-a propus ca/ielele petrecute în greva foamei să fie tăiate din termenul de anchetă, adică să se considere nu numai că greva n-a avut loc, dar şi că deţinuţii] s-ar fi aflat într-Lin fel în libertate! Singura consecinţă concretă a grevei să nu fie decât epuizarea deţinutului!
Asta voia să zică: Vreţi să crăpaţi? Crăpaţi, nu vă ţine nimeni!
Arnold Rappoport a avut nenorocul să declare greva foamei, la închisoarea din Arharighelsk, tocmai când a sosit această directivă. Greva părea importantă, fiindcă avea un regim dur – fără apă, şi a ţinut-o treisprezece zile (comparaţi cele cinci zile ale grevei lui Dzerjinski – acelaşi regim dur, însă nu izolat şi – victorie deplină). Şi în aceste treisprezece zile în celula izolată unde îl instalaseră, doar felcerul trecea din când în când, însă n-a venit nici medicul şi nimeni de la administraţie măcar să se intereseze: ce-o vrea ăsta cu greva lui? Până la urmă, nici nu l-au întrebat. Singura atenţie ce i-au acor-dat-o organele de supraveghere a fost – să-i percheziţioneze cu mare migală celula şi să-i confişte nişte mahorcă şi câteva chibrituri.
— Rappoport nu dorea să obţină altceva decât să înceteze batjocurile umilitoare la care era supus în timpul anchetei. Pentru grevă el s-a pregătit în mod ştiinţific: înainte, cum tocmai primise un pachet, n-a mâncat decât unt şi covrigi, pâine neagră nu mai mânca de o săptămână. Slăbise atât de mult, încât palmele îi deveniseră transparente, se vedea lumina prin ele. Îşi aminteşte că se simţea nespus de uşor, parcă plutea, şi avea mintea foarte limpede. Buna şi zâmbitoarea supraveghetoare Marusia a intrat, într-o zi, în celula lui şi i-a şoptit: „încetaţi greva, nu vă ajută la nimic şi o să muriţi! Trebuia s-o începeţi cu o săptămână mai devreme…” A ascultat-o, a încetat greva fără să obţină nimic. Totuşi a Primit vin roşu fierbinte şi o chiflă, după asta, gardienii I-au dus pe braţe în celula comună. După câteva zile au început din nou interogatoriile. (Greva n-a fost totuşi în zadar: anchetatorul a înţeles că Rappopoit arc destulă voinţă şi este dispus să moară, astfel încât a mai îmblânzit ancheta „După cum se vede eşti neam de lup!” i-a spus anchetatorul. „Da, neam de lup, a confirmat Rappoport, şi n-o să fiu niciodată câinele vostru”.)
Pe urmă, Rappoport a mai declarat o dată greva foamei la închisoarea de tranzit din Kotlas, dar aceasta a luat sfârşit într-o tonalitate mai degrabă comică. A declarat că solicită o nouă anchetă şi nu vrea să plece cu convoiul. A treia zi i s-a spus: „Pregăteşte-te de plecare!” „N-aveţi dreptul! Eu sunt în greva foamei!” Atunci patrii namile l-au săltat, l-au dus şi l-au aruncat la baie. După baie, tot pe braţe l-au dus Ia postul de gardă. Ce să facă, Rappoport s-a sculat şi a pornit după convoi: din spate veneau câinii şi baionetele.
Uite aşa închisoarea de Tip Nou a biruit greva foamei de tip burghez.
Nici chiar un om puternic nu mai avea nici o cale de luptă împotriva maşinii penitenciare, în afară, poate, doar de sinucidere. Dar sinuciderea înseamnă luptă? Nu înseamnă supunere?
Socialist-revoluţiofiara E. Oliţkaia consideră că greva foamei ca mijloc de luptă a fost mult demonetizată de către troţkişti şi de comuniştii care au urmat după ei la închisoare: aceştia o declarau cu prea multă uşurinţă şi la fel o şi încetau. Chiar şi I. N. Smirnov, spune ea, conducătorul lor, care a declarat greva foamei înainte de procesul de la Moscova, după patru zile a renunţat. Se spune că înainte de 1936 refuzau din principiu orice grevă a foamei împotriva puterii sovietice şi nu i-au sprijinit niciodată pe eseri şi pe so-cial-democraţi, când declarau greva foamei.
Ei, dimpotrivă, cereau întotdeauna ajutorul eserilor şi social-democraţilor. În anul 1936, când un convoi a fost transferat de la Karaganda în ţinutul Ko/îmei, ei i-au numit „trădători şi provocatori” pe cei care au refuzat să semneze telegrama lor de protest adresată lui Kalinin – „împotriva trimiterii avangărzii revoluţiei (adică ei) pe Kolâma”. (Relatarea lui Makolinski.)
Fie ca istoria să judece cât de drept ori de nedrept este acest reproş. Totuşi, nimeni n-a plătit mai scump pentru greva foamei decât troţkiştii (în Partea a Treia vom reveni asupra grevelor deţinuţilor troţkişti).
Uşurinţa de a declara şi de a înceta o grevă a foamei este în general caracteristică firilor impulsive, foarte iuţi când e vorba să-şi manifeste sentimentele. Insă astfel de firi au existat şi printre vechii revoluţionari ruşi, au existat undeva şi în Italia şi în Franţa, dar nicăieri, nici în Rusia, nici în Italia, nici în Franţa nu i-au putut face pe deţinuţi să fie atât de indiferenţi faţă de greva foamei, ca pe noi, cei din Uniunea Sovietică. Cu siguranţă, greva foamei n-a solicitat în cel de al doilea sfert al secolului nostru mai puţine sacrificii fizice şi tărie morală decât în primul sfert însă în ţară nu mai exista opinie publică! Din pricina asta închisoarea de Tip Nou s-a consolidat şi, în loc de victorii obţinute cu uşurinţă, deţinuţii nu aveau decât înfrângeri scump plătite.
Pe măsură ce deceniile treceau, timpul îşi făcea treaba lui. Greva foamei, ce! Dinţii şi cel mai firesc drept al puşcăriaşului, le-a devenit străină şi de neînţeles deţinuţilor înşişi, se întâlneau din ce în ce mai puţini amatori. Temnicerii o socoteau o prostie sau o infracţiune duşmănoasă.
Când în 1960, Gennadi Smelov, deţinut de drept comun, a declarat greva foamei la închisoarea din Leningrad, într-o zi, în celulă a intrat, totuşi, procurorul (poate făcea o vizită obişnuită) şi l-a întrebat: „De ce va chinuiţi singur?”, Smelov a răspuns:
— Adevărul îmi este mai scump decât viaţa!
Această propoziţie l-a uimit într-atât pe procuror cu lipsa ei de noimă, încât chiar a doua zi Smelov a fost trimis la spitalul special din Leningrad (casa de nebuni) pentru deţinuţi. Medicul i-a spus:
— Sunteţi suspect de schizofrenie.
La începutul anului 1937, pe spiralele cornului şi deja în partea lui subţire s-au înălţat fostele puşcării-centrale, devenite acum „izolatoare speciale”. Au fost eliminate ultimele puncte slabe, ultimele resturi de aer şi lumină. Şi greva foamei declanşată de socialiştii – mai rari acum şi obosiţi – de la izolatorul disciplinar din laroslavl, la începutul anului 1937, a fost una dintre ultimele încercări disperate.
Ei cereau totul ca şi înainte: şi staroste-responsabil, şi comunicare liberă între celule, cereau, dar este puţin probabil că mai şi sperau. Prin cele cincisprezece zile de grevă a foamei, chit că s-a încheiat cu alimentarea prin furtun ei şi-au mai menţinut nişte părţi din vechiul lor regim: plimbarea de un ceas. Ziarul regional, caiete pentru însemnări. Acestea şi le-au menţinut, dar numaidccât li s-au confiscat lucrurile personale şi au fost vârâţi în uniforma unică a izolatorului special, în scurt timp le-au tăiat şi jumătate de oră din plimbare. Pe urmă încă cincisprezece minute.
Aceştia erau aceiaşi oameni care au trecut printr-un lung şir de închisori şi surghiunuri după regulile Marii Pasienţe, Unii dintre ei de zece ani, alţii chiar de cincisprezece, nu mai ştiau ce este aceea viaţă normală de om, ci doar mâncarea mizerabilă din închisoare şi greva foamei, încă nu muriseră toţi cei care înainte de revoluţie se obişnuiseră să-i învingă pe temniceri, însă atunci ci mergeau în alianţă cu timpul şi împotriva unui vrăjmaş slăbit. Dar acum Timpul şi duşmanul, care devenea tot mai puternic, se aliaseră împotriva lor. Brâu printre ei şi tineri, aceia care se recunoscusem eseri, sociai-de-mocraţi, anarhişti după ce toate aceste partide fuseseră nimicite, nu mai existau, şi noilor aderenţi le-a fost hărăzit doar să stea la închisoare.
În jurul luptei din închisoare a socialiştilor, an de an tot mai disperată, se strângea necontenit cercul necruţător al izolării, Nu mai era ca pe vremea ţarului: doar să deschizi porţile închisorii şi societatea te va acoperi cu flori. Acum, când deschideau ziarele, vedeau cum erau împroşcaţi cu injurii, chiar cu lături (căci numai socialiştii i se păreau lui Stalin cei mai primejdioşi pentru socialismul lui). Iar poporul tăcea şi nu aveai nici un indiciu că îi mai simpatizează pe întemniţaţi. Apoi şi ziarele au încetat să-i mai terfelească -într-atât de nepericuloşi, neînsemnaţi, chiar inexistenţi erau socotiţi socialiştii ruşi. Cei din libertate îi pomeneau doar la timpul trecut ori mai mult ca perfect, tineretul nici măcar nu-şi putea imagina că undeva ar mai exista eseri şi menşevici în viaţă. Şi, în succesiunea surghiunurilor din Cimkent şi Cerdân, a izolatoarelor din Verhneuralsk şi Vladimir, cum puteai să nu tresari în celula întunecoasă, acum cu botniţă la fereastră, la gândul că, poate, au greşit atât programul, cât şi conducătorii lor, că şi tactica şi practica nu au fost decât nişte erori? Toată lupta lor începea să pară total lipsită de sens. Şi viaţa lor, închinată doar suferinţelor – o rătăcire fatală.
Umbra izolării s-a întins asupra lor în parte şi pentru că chiar din primii ani postrevoluţionari, primind în mod firesc de la GPU denumirea meritată de politici, la fel de firesc au convenit cu GPU-ul că tot ce se află la „dreapta” lor*, începând cu cadeţii, nu sunt politici, ci contrarevoluţionari, kaeri, contra, băligarul istoriei. Şi cei ce sufereau pentru credinţa în Hristos au fost consideraţi tot kaeri. Şi cei care nu cunosc nici „dreapta”, nici „stânga” (ca noi toţi, în viitor!) – tot kaeri. Astfel, în parte vrând, în parte nevrând, izolându-se şi evitând, ei au consfinţit viitorul articol Cincizeci şi Opt, în şanţul căruia se vor prăvăli la rândul lor.
Obiectele şi faptele îşi schimbă în mod decisiv aspectul în funcţie de punctul din care sunt privite, în acest capitol noi descriem rezistenţa socialiştilor în puşcărie din punctul lor de vedere – şi iată că este luminată de o rază transparentă şi tragică, însă acei kaeri, pe care politicii îi ocoleau la Solovki cu dispreţ, acei kaeri iată ce îşi aduc aminte: „Cine, politicii? Nişte nesuferiţi: dispreţuiau pe toată lumea, se ţineau deoparte în grupurile lor şi tot timpul cereau raţii şi privilegii pentru ei. Şi se certau între ei necontenit”. Şi cum să nu recunoşti că şi aici există un adevăr? Apoi – aceste veşnice dispute sterile, până la urmă ridicole. Şi aceste revendicări de raţii suplimentare numai pentru ei, faţă de o mulţime de întemniţaţi chinuiţi de foame şi mizerie? În epoca sovietică acest titlu de onoare al „politicilor” s-a dovedit a fi un dar plin de otravă. Şi brusc apare încă un reproş: de ce socialiştii, mari meşteri în evadări pe vremea ţarismului, s-au potolit dintr-o dată în puşcăriile sovietice? Unde sunt evadările lor? Căci au avut loc numeroase evadări, dar cine îşi aduce aminte ca printre evadaţi să fi fost şi vreun socialist?
Iar deţinuţii care se aflau şi „mai la stânga” socialiştilor – troţkiştii şi comuniştii – la rândul lor, îi evitau pe socialişti pe care îi considerau tot contrarevoluţionari, închizând astfel şanţul circular al izolării.
Troţkiştii şi comuniştii, considerând că linia lor este mai pură şi mai presus de celelalte, îi dispreţuiau şi chiar îi urau pe socialişti (cum de altfel se dispreţuiau şi se urau reciproc), care erau închişi după gratiile aceleiaşi clădiri, care se plimbau în curţile aceloraşi închisori. E. Oliţkaia povesteşte că, în 1937, în lagărul de tranzit din golful Vanino, când socialiştii se strigau prin gardul care despărţea zona bărbaţilor de zona femeilor, căutându-şi pe
*Nu-mi plac deloc aceste „stânga” şi. Dreapta”: sunt convenţionale, permutabile şi nu conţin esenţialul.
cei apropiaţi şi făcând schimb de informaţii, comunistele Liza Kotik şi Măria Krtitikova erau indignate, considerând că printr-o astfel de conduită iresponsabilă, socialiştii p’ot atrage asupra tuturor sancţiunile administraţiei. „Toate nenorocirile noastre se trag de la aceşti ticăloşi de socialişti, spuneau ele. (Ce explicaţie profundă şi ce dialectică!) Ar trebui strânşi de gât!” Iar cele două fete de la Lubinaka în 1925 au cântat despre liliac numai pentru că una dintre ele era socialist-revoluţionară, iar cea de a două făcea parte din opoziţie, şi ele nu puteau să aibă un cântec politic comun, şi, în general, cea din opoziţie nu trebuia să se alieze cu socialist-revoluţionară în acelaşi protest.
Şi dacă în temniţele ţariste, partidele se aliau adesea pentru a organiza acţiuni comune de luptă (să menţionăm evadarea de la centrala din Sevas-topol), în cele sovietice fiecare orientare credea că îşi păstează puritatea stindardului prin a nu se alia cu celelalte. Troţkiştii luptau separat de socialişti şi comunişti, iar comuniştii în general nu luptau, fiindcă nu-şi puteau îngădui să lupte împotriva puterii şi puşcăriei proprii!
Din pricina asta, comuniştii au fost persecutaţi înaintea altora şi mai aprig decât ceilalţi în izolatoare şi închisori unde se executau pedepse pe termen lung. În 1928, la centrala din laroslavl, comunista Nadejda Surovţeva, mergea la plimbare în „şir indian”, fiindu-i interzis să discute, în vreme ce socialiştii dialogau zgomotos în grupurile lor. Nu-i mai permiteau nici să îngrjiească florile din curticică – florile rămăseseră de la deţinuţii dinainte, care luptaseră pentru drepturile lor. Îi interziseseră şi ziarele, (în schimb Secţia Politică Secretă a GPU-ului i-a permis să ţină în celulă operele complete ale lui Marx-En-gels, Lenin şi Hegel.) I-au aprobat o întâlnire cu mama ei, care a decurs într-o încăpere aproape întunecată. Deprimată, la scurtă vreme, mama ei a murit (ce putea ea să creadă despre regimul în care era ţinută fata ei?)
Diferenţa îndelungată în ceea ce priveşte comportamentul în închisoare a pătruns adânc mai departe în diferenţa recompenselor: în anii 1937-1938 socialiştii erau şi ei în temniţă şi îşi primeau cei zece ani ai lor. Ei însă, de regulă, nu erau siliţi să se autocalomnieze: fiindcă ei nu-şi ascundeau concepţiile deosebite, suficiente pentru a fi condamnaţi. Dar comunistul nu avea niciodată concepţii deosebite, şi pe ce bază să -l condamni, dacă nu printr-o mărturie falsă, o autocalomniere?
Cu toate că uriaşul Arhipelag s-a întins peste tot, nici închisorile cu regim de ispăşire a pedepsei n-au decăzut. Vechea tradiţie a închisorilor a fost continuată cu râvnă deosebită. Tot ce Arhipelagul aducea nou şi era nepreţuit pentru educaţia maselor nu satisfăcea pe de-a-ntregul. Adevărata plenitudine se obţinea prin asocierea închisorilor cu destinaţie specială (TON-urile) şi, în general, a închisorilor cu regim de ispăşire.
Nu toţi cei înghiţiţi de Marea Maşină trebuiau să se amestece cu indigenii Arhipelagului. Străinii notabili, personalităţile marcante şi deţinuţii secreţi, ori cekiştii în dizgraţie nu puteau să apară pe teritoriul lagărelor în văzul tuturor: roabele ce le-ar fi împins n-ar fi justificat deconspirarea şi prejudiciul Moral şi politic* adus. Tot astfel şi socialiştii în continuă luptă pentru drepturi nu puteau fi amestecaţi cu mulţimea, dar tocmai suh pretextul privilegiilor şi drepturilor erau ţinuţi şi sugrumaţi aparte. Mult mai târziu, ’ân anii ’50, după cum vom afla, închisorile cu Destinaţie Specială vor fi necesare şi pentru izolarea rebelilor din lagăre, în ultimii săi ani de viaţă, dezamăgit de „îndreptarea” hoţilor, Stalin va ordona să fie condamnaţi la închisoare (liurzak) şi „tâlharii” de categorii diferite. Şi, în slârşit, trebuiau trecuţi la întreţinere pe seama statului şi acei deţinuţi, care, din pricina slăbiciunii, în lagăr mureau numaidecât, sustrăgându-se astfel de la ispăşirea pedepsei. Ori aceia care nu se puteau nicidecum adapta la munca de lagăr, precum orbul Kopeikin, un bătrân de şaptezeci de ani, care şedea permanent în piaţa din oraşuliurievcţ (pe Volga), interpretând tot felul de cântări şi cuplete populare, ceea ce i-a adus zece ani pentru KRD. Însă au fost nevoiţi să-i înlocuiască lagărul cu puşcăria.
Vechiul fond penitenciar, moştenit de la dinastia Romanovilor, la care s-au adăugat mânăstirile, era păstrat, renovat, consolidat şi perfecţionat conform obiectivelor momentului. Unele centrale, precum cea din laroslavl, au fost atât de solid şi adecvat utilate (uşi ferecate în fier, masă, taburet şi pat fixate în şuruburi), încât se mai cerea doar instalarea botniţeior la ferestre, separarea curţilor de plimbare şi reducerea lor la dimensiuni de celulă (în 1937, în curţile închisorilor au fost tăiaţi toţi arborii, grădiniţele de zarzavat şi suprafeţele cu iarbă au fost săpate şi asfaltate). Altele, precum cea din Suzdal, necesitau reutilarea încăperilor mânăstireşti, dar însăşi închiderea corpului în mânăstire şi închiderea lui de către legile statului în temniţă urmăresc obiective similare din punct de vedere fizic, iată de ce clădirile se adaptează întotdeauna cu uşurinţă. Astfel a fost transformat urgent în închisoare unul dintre corpurile mmăstirii Suhanov, fiindcă trebuiau completate pierderile pe care fondul le suferise: introducerea fortăreţclor Petropav-lovskaia şi Schlisselburg în circuitul turistic. Centrala din Vladimir s-a extins şi terminat de construit (un corp nou, de mari dimensiuni în perioada lui Ejov). Ea a fost folosită din plin şi a absorbit din plin în aceste decenii. S-a menţionat că funcţiona centrala din Tobolsk, iar în 1925 a fost inaugurată şi folosită din plin centrala din Verhneuralsk. (Izolatoarele, spre nenorocirea noastră, există şi funcţionează şi în clipa când se scriu aceste rânduri.) Din poemul lui Tvardovski6 Din zare-n zare se poate deduce că sub Stalin n-a fost pustie deloc nici centrala din Alexandrovsk. Avem mai puţine informaţii despre cea din Oriol: există temeri că a suferit distrugeri în timpul războiului de apărare a patriei. Dar este completată întotdeauna cu închisoarea bine utilată din Dmitrovsk-Orlovski, aflat în vecinătate.
În deceniul al treilea, în izolatoarele politice (sihăstrii! E politice, cum le numesc deţinuţii), hrana era destul de convenabilă: la prânz – întotdeauna carne, se gătea cu legume proaspete, de ia bufet se putea cumpăra lapte. Mâncarea s-a înrăutăţit brusc în anii 1931-1933, dar atunci n-o duceau mai bine nici cei din libertate, în această perioadă, scorbutul şi ameţelile de foame
*Există o astfel de expresie! Culoarea albastru-mlăştinos.
Nu erau o raritate în „Izolatoarele politice. Mai târziu, mâncarea a revenit, dar nu mai era aceeaşi, în anul 1947, în TON-ul din Vladimir, I. Korneev avea continuu senzaţia de foame: 450 de grame de pâine, două bucăţele de zahăr, de două ori pe zi – o fiertură caldă, care însă nu potolea deloc foamea, şi numai apă fiartă” pe săturate „(din nou ni se va reproşa că nu este un an caracteristic, fiindcă şi cei din libertate sufereau de foame; în schimb, în acest an, au permis cu mărinimie celor din libertate să-i hrănească pe cei din închisori: pachetele nu erau limitate). Lumina în celule a fost întotdeauna raţională – şi în anii ’30, şi în anii ’40: botniţele şi geamurile armate opace creau în celule un semiîntuneric permanent (întunericul este un factor deprimant important). Iar peste botniţă deseori se întindea şi o plasă, care iarna se acoperea cu zăpadă, închizând orice acces luminii. Lectura nu însemna decât vătămare a ochilor, în TON-ul din Vladimir, această lipsă de lumină era compensată noaptea: toată noaptea ardea un bec puternic, care te împiedica să dormi. Iar la închisoarea din Dmitrovsk (N. A. Kozârev), în 1938, seara şi noaptea, ardea o lampă primitivă cu gaz, aşezată pe o policioară sub tavan, care consuma ultimele înghiţituri de aer; în anul 1939 au apărut nişte becuri cu filamentul de-abia înroşit. Aerul era şi el porţionat, oberlihturile erau încuiate cu lacăt şi se deschideau doar când deţinuţii mergeau la toaletă (îşi amintesc foşti întemniţaţi la Dmitrovsk şi la laroslavl). (E. Ghinsburg: de dimineaţă şi până la prânz, plinea se acoperea cu mucegai, aşternuturile erau umede, pereţii verzi.) La Vladimir însă, în 1948, nu duceau lipsă de aer, oberlihtul era deschis permanent. Plimbarea, la închisori diferite şi în arii diferiţi, varia de la cincisprezece minute la patruzeci şi cinci. Nici o legătură cu pământul, precum la Schlisselburg şi Solovki, tot ce răsare şi creşte este smuls, strivit sub picioare, betonat ori asfaltat. La plimbare era interzis să ridici capul spre cer:” Priviţi doar la picioare!” îşi amintesc şi Kozârev, şi Adamova (închisoarea din Kazan). Vizitele rudelor au fost interzise în 1937 şi nu au mai fost reintroduse. Scrisori – de două ori pe lună, numai rudelor apropiate, a fost permis să primeşti de la ele aproape în toţii anii (dar, la Kazan: după ce ai citit-o – s-o înapoiezi gardianului în douăzeci şi patru de ore), de asemenea, şi cumpărăturile de la bufet pe banii primiţi în număr limitat. O parte nu lipsită de importantă a regimului era şi mobilierul. Adamova scrie foarte sugestiv despre bucuria – după paturi rabatabile şi scaune fixate în pardoseală cu şuruburi – de a vedea şi a pipăi în celulă (Suzdal) un pat simplu de lemn cu un sac de paie pe el, o masă simplă de lemn. În TON-ul din Vladimir, I. Korneev a cunoscut două feluri de regim: unul (1947-1948) când din camere nu-ţi luau lucrurile personale, puteai să stai întins pe pat ziua, iar vertuhaiul se uita rareori prin vizor; altul (1949-1953), când celula avea două încuietori (o cheie la vertuhai, cealaltă la gardianul de serviciu), era interzis să stai întins pe pat, să vorbeşti cu glas tare (la Kazan doar în şoaptă!), lucrurile personale confiscate, primind în schimbul lor o uniformă din pânză de sac vărgată; corespondenţa – de două ori pe an şi doar în zilele desemnate pe neaşteptate de comandamentul închisorii (dacă ai scăpat ziua respectivă, nu mai poţi să scrii), şi numai pe o bucată de hârtie de două ori mai mică decât cea poştală, normală; s-au Înmulţit percheziţiile violente, când te scoteau afară din celulă şi te puneau să te dezbraci la pielea goală. Comunicaţiile între celule erau urmărite într-atât, încât, după fiecare ieşire la toaletă, gardienii o cercetau apoi cu un bec portabil şi luminau fiecare gaură de closet. Pentru o inscripţie pe perete, întreaga celulă era pedepsită cu carceră. Carcera era pacostea închisorilor cu Destinaţie Specială. La carceră puteai ajunge pentru tuşit („Acoperiţi-vă capul cu pătura, numai atunci să tuşiţi!); pentru umblat prin celulă (Kozârev: te socoteau” turbulent „); pentru zgomotul produs de încălţăminte (la Kazan, femeilor li se dăduseră bocanci bărbăteşti numărul 44). De altfel, Ghinsburg conchide just: carcera nu se dădea pentru vreo faptă, ci după un grafic: toţi, rând pe rând, trebuiau să treacă pe acolo ca să ştie ce-i asta. În regulament figura şi acest paragraf de largă cuprindere:” în cazul când în carceră au loc manifestări de indisciplină, şeful închisorii are dreptul să prelungească şederea până la douăzeci de zile „. Dar ce este” indisciplina…”? Iată cum a păţit-o Kozârev (descrierea carcerei şi a regimului în general coincide la toţi, încât se simte peste tot amprenta acestui regim). Pentru că a umblat prin celulă, i s-au dat cinci zile de carceră. E toamnă, încăperea carcerei nu este încălzită, e foarte frig. Te dezbracă de haine, lăsându-ţi doar lenjeria de coip, te descalţă. Pardoseala – pământ, praf (se întâmplă să fie şi noroi, la închisoarea din Kazan – apă). Kozârev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin câte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. ^De trei ori pe zi i se aducea câte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta, în raţia de pâine (trei sute de grame) un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin o bucăţică de zahăr. După raţia de pâine şi lumina de la o ferăstruică a labirintului, Kozârev ţinea socoteala timpului. Iată că s-au terminat cele cinci zile, însă nu l-au scos. Ciulind urechea, a auzit nişte şoapte pe coridor, din care a desluşit parcă – ziua a şasea ori şase zile. Aici era o provocare: aşteptau ca el să le spună că au trecut cinci zile şi e timpul să -l elibereze, şi pentru această indisciplină să-i prelungească şederea la carceră. El însă a mai stat cuminte şi tăcut încă o zi şi o noapte, apoi l-au eliberat ca şi când nu s-a întâmplat nimic. (Poate că şeful închisorii îi încerca astfel pe rând, să vadă cât sunt de supuşi. Carcera este pentru cei care încă nu se resemnaseră.) După carceră, celula părea un palat. O jumătate de an Kozârev a fost surd şi a început să aibă abcese în git. Din pricina deselor şederi la carceră, tovarăşul lui de celulă a înnebunit, şi Kozârev a stat împreună cu nebunul mai bine de un an. (Nadejda Surovţeva îşi aminteşte multe cazuri de nebunie în izolatoarele politice, nu mai puţine de câte a numărat Novortisski în registrele Schlisselburgului.)
Nu crede acum cititorul că încet-încct am ajuns în vârful celui de al doilea corn, mult mai lung şi mai ascuţit decât primul?
Însă părerile sunt împărţite. Deţinuţii cu vechime în lagăre recunosc într-un glas că TON-ul din Vladimir este o staţiune de odihnă. Aşa l-au găsit Vladimir Borisovici Zeldovici, trimis aici din lagărul de la Abez, şi Anna Petrovna Skripnikova, care a ajuns aici (1956), venind din lagărele din regiunea Kemerovo. Skripnikova a fost în mod deosebit impresionată de Expedierea cu regularitate, odată la zece zile, a memoriilor (ea începuse să scrie la… ONU) şi de biblioteca excelentă, având şi literatură în limbi străine: catalogul ţi se aduce în celulă şi poţi să faci comandă pe un an întreg.
Dar să nu uităm de supleţea Legii noastre: mii de femei („soţii”) au fost condamnate la recluziune, la liurzak. Deodată, a răsunat un fluierat: să li se schimbe condamnarea în lagăr (în Kolâma nu ajungeau braţele pentru spălatul aurului). Şi au schimbat-o. Fără nici o judecată.
Şi te întrebi: oare mai există acele paşcănl-tiiirzak? Ori ele nu sunt decât anticamera lagărelor?
Aici, numai aici, ar fi trebuit să înceapă acest capitol al nostru. El ar fi trebuit să examineze acea lumină licăritoare, pe care, cu timpul, ca nimbul unui sfânt, o degajă sufletul unui deţinut izolat, cu regim celular. Smuls definitiv din forfota vieţii cotidiene, într-un mod atât de absolut, încât chiar numărătoarea minutelor care trec îi îngăduie comunicarea intimă cu Universul, deţinutul izolat trebuie să se purifice de toate imperfecţiunile care îl chinuiau în viaţa anterioară şi îl împiedicau să atingă transparenţa. Cu câtă eleganţă se întind degetele lui să afineze pământul grădinii de zarzavat (care de fapt e ciment…!). Cum se înalţă capul lui spre Cerul Veşnic (de fapt este interzis!). Cât de mult îl înduioşează micuţa pasăre ce ţopăie pe pervazul ferestrei (de fapt fereastra e prevăzută cu botniţă şi plasă, iar oberlihtul este încuiat cu lacătul…). Şi ce idei limpezi, ce concluzii extraordinare notează el pe hârtia care i s-a dat (de fapt, numai dacă procuri de Ia chioşc, şi, pe urmă, după ce ai scris-o pe de-a-ntregul, s-o predai pentru totdeauna la cancelaria închisorii.).
Aceste reticenţe ursuze ne cam derutează. Planul capitolului trosneşte şi se face praf, şi nici nu mai ştim dacă într-o închisoare de Tip Nou, într-o închisoare cu Destinaţie Specială (care anume?), sufletul omului se purifică ori piere definitiv?
Dacă în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care îl vezi sunt ochii tovarăşului de celulă care şi-a pierdut minţile, cum mai poţi să te salvezi pe tine însuţi în ziua care începe? Nikolai Alexandrovici Kozârev, a cărui carieră strălucită de astronom a fost întreruptă de arestare, se salva meditând la veşnicie şi la infinit: ordinea universală şi Spiritul ei Suprem; astrele; alcătuirea lor interioară; ce este Timpul şi curgerea Timpului.
Şi astfel a descoperit o nouă latură a fizicii. Numai astfel a supravieţuit în puşcăria din Dmitrovsk. Dar, în raţionamentele lui, s-a poticnit de cifrele uitate, Nu putea clădi mai departe, avea nevoie de foarte multe cifre. De unde să le iei în această celulă solitară cu lampă de gaz, unde nici o păsărică nu poate intra în zbor? Şi omul de ştiinţă a înălţat o rugă fierbinte: Doamne! Eu am făcut tot ce am putut. A jută-mă, te rog! Ajută-mă şi mai departe.
Atunci, o dată la zece zile, avea dreptul la o carte (era deja singur în celulă), în biblioteaca săracă a închisorii se aflau câteva ediţii din Concertul roşu al lui Demian Bednâi7, care revenea la nesfârşit în celulă. Trecuse o jumătate de oră de la rugăciunea lui când au venit să-i schimbe cartea, şi ca întotdeauna, fără să întrebe nimic, i-au azvârlit – Cursul de astrofizică! De Unde a apărut? Nu ţi-ar fi venit să crezi că există aşa ceva în bibliotecă! Parcă presimţind că întâlnirea cu această carte nu va fi prea lungă, Nikolai Alexandrovici s-a repezit asupra ei şi a început să memoreze, să memoreze tot de ce avea nevoie astăzi şi ce putea să-i folosească mâine. Nu trecuseră decât două zile, mai avea încă opt să studieze cartea, când, pe neaşteptate, comandantul închisorii şi-a făcut apariţia în inspecţie. Ochiul lui vigilent a observat nurnaidecât. – „Dumneata nu eşti de profesie astronom?” – „Da.” – „Să i se ia această carte!” – însă apariţia ei miraculoasă i-a deblocat calea pentru munca lui, pe care a continuat-o în lagărul din Norilsk.
Aşadar, acum trebuie sa începem capitolul despre opoziţia dintre suflet şi zăbrele.
Dar ce-i asta?… În uşă răsună insolentă cheia gardianului, în prag apare figura mohorâtă a şefului de pavilion, ţinând o listă lungă: „Numele, prenumele şi patronimicul? Anul naşterii? Articolul? Ce condamnare? Când expiră condamnarea?… Pregătiţi-vă, cu lucruri, cu tot, repede!”
Fraţilor, plecăm! În convoi!… Plecăm încotrova! Binecuvântează-ne, Doamne! Oare pe-acolo ne-or rămâne ciolanele…?
Dacă dă Dumnezeu şi scăpăm, vom continua povestirea noastră altădată, în Partea a Patra. Dacă o să mai trăim…
Sfârşitul Părţii întâi Partea a DOUA PERPETUUM MOBILE Roţile nu stau, nu se opresc, Roţile… Se învârtesc, dansează pietrile de moară, Se învârtesc…
W. Muller.
Capitolul 1 CORĂBIILE ARHIPELAGULUI MIILE DE INSULE ale Arhipelagului fermecat sunt risipite de la strâm-toarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.
Dar cum o să-i transportaţi? Şi cu ce?
Pentru aceasta există nişte porturi mari: închisorile de tranzit, şi nişte porturi mai mici: punctele de tranzit ale lagărelor. Pentru aceasta există nişte nave de oţel închise – aşa-numitele vagon~zak-ur’i. În rade, în loc de şalupe şi cutere, ele sunt întâmpinate de nişte dube ingenioase tot din oţel. Vagon-zak-uiile circulă după orar. La nevoie, se mai expediază din port în port, pe diagonalele Arhipelagului, caravane întregi – garnituri de vagoane roşii folosite la transportul vitelor.
Este un sistem bine pus la punct! El a fost creat decenii de-a rândul – şi nu în grabă. L-au creat nişte oameni bine hrăniţi, bine îmbăcaţi şi care nu se grăbeau câtuşi de puţin, în zilele fără soţ, la orele 17.00, escorta din Kineşma preia la Gara de Nord din Moscova convoaiele descărcate din dubele închisorilor Butârki, Presnia şi Taganka. Escorta din Ivanovo, trebuie să vină la gară în zilele cu soţ, la şase dimineaţa, să ia în primire deţinuţii care trebuie transbordaţi la Nerehta, Bejeţk, Bologoe.
Toate acestea se petrec lângă dumneavoastră, chiar alături, însă nu vedeţi nimic (dar se pot închide şi ochii), în gările mari, îmbarcarea şi debarcarea nespălaţilor se întâmplă departe de peroanele de pasageri, pot să le vadă numai acarii şi revizorii de cale. În gările mai mici, există, de asemenea, o ulicioară preferată, între două depozite de mărfuri, unde dubele sunt trase treaptă la treaptă lângă vagon-zak. Deţinutul n-are când să privească spre gară, să se uite la dumneavoastră şi de-a lungul trenului, el izbuteşte doar să observe treptele (uneori cea de jos îi vine la brâu, n-are putere să se caţăre), iar soldaţii din escortă, care au blocat spaţiul îngust dintre dubă şi vagon, mârâie, urlă: „Iute! Iute!… Hai! Hai…!”. Ba mai ameninţă şi cu baionetele.
Iar voi, care vă grăbiţi pe peron cu copii, geamantane şi sacoşe, nu aveţi răgaz să vă uitaţi: de ce au ataşat la tren un al doilea vagon de bagaje? Nu scrie nimic pe el, şi seamănă tare mult cu un vagon de bagaje: aceleaşi zăbrele oblice şi întunericul de dincolo de ele. Însă de ce se află în el soldaţi, apărătorii patriei, şi la toate opririle, doi dintre ei, fluierând, se plimbă pe o parte şi pe alta şi se uită pe sub vagon?
Trenul se urneşte, şi o sută de puşcăriaşi, o sută de destine comprimate, de inimi chinuite, pornesc pe aceleaşi şine şerpuitoare, în urma aceluiaşi fum, pe lângă aceleaşi câmpii, stâlpi de telegraf şi stoguri de fân, şi doar cu câteva secunde, înaintea voastră, însă dincolo de geamurile voastre, în aer, vor ră-mâne şi mai puţine urme ale nenorocirii care a trecut, decât lasă degetele voastre pe suprafaţa unei ape. Şi în atmosfera binecunoscută de tren, cu pachetul de lenjerie pentru pat, cu ceaiul turnat în pahare, aţi putea oare să vă închipuiţi ce spaimă grea a trecut cu trei secunde înaintea voastră prin aceeaşi dimensiune a spaţiului euclidian9 Nemulţumiţi că în compartimentul vostru sunteţi patru şi este înghesuială, aţi putea oare să credeţi că într-un compartiment identic cu. Puţin înaintea voastră au trecut paisprezece oameni? Dar dacă erau douăzeci şi cinci? Sau treizeci…?
Vagon-zak – ce prescurtare infamă! De fapt ca toate prescurtările născocite de călăi. Vor să spună că acesta este un vagon pentru deţinuţi. Nicăieri însă, în afară de hârţoagele închisorilor, acest cuvânt nu s-a păstrat. Deţinuţii s-au obişnuit să numească acest vagon „stolâpinist” sau pur şi simplu „stolâpin” 1.
Pe măsură ce transportul pe calea ferată a fost introdus în ţara noastră, s-a modificat şi modul de a se deplasa al convoaielor deţinuţilor, înainte de anii 1890 convoaiele siberiene se deplasau pe jos ori călare. Dar încă din anul 1896, Lenin călătorea spre exilul din Siberia într-un vagon obişnuit. De clasa a treia (laolaltă cu oamenii liberi) şi striga la personalul trenului că este o înghesuială insuportabilă. Cunoscutul tablou al lui laroşenko2 Pretutindeni via (a ne arată o transformare naivă a unui vagon de clasa a patra într-unul pentru deţinuţi: totul a fost lăsat cum era, şi deţinuţii călătoreau ca toţi oamenii, doar că la ferestre au fost instalate zăbrele de ambele părţi. Aceste vagoane au circulat vreme îndelungată pe drumurile de fier ale Rusiei, unii îşi amintesc că şi în 1927 au călătorit cu un astfel de vagon, cu singura diferenţă că acum au separat bărbaţii de femei. Pe de altă parte, eserul Truşin mărturisea că şi pe vremea ţarului a fost transportat într-un „stolâpin”, însă într-un compartiment călătoreau – iarăşi ca în vremurile de odinioară – şase oameni.
Iată care este istoria vagonului, într-adevăr, prima dată el a fost pus în circulaţie sub Stolâpin: a fost construit în anul 1908, însă pentru coloniştii regiunilor din Orientul ţării, când mişcarea de colonizare a luat o mare amploare şi nu exista suficient material rulant. Acest tip de vagon era mai scund decât cel obişnuit, de pasageri, dar cu mult mai înalt decât cel de marfă, avea şi dependinţe pentru obiectele din gospodărie ori pentru păsări (actualele „jumătăţi” de compartimente – carcere), dar nu avea nici un fel de gratii, nici înăuntru, nici la ferestre. Gratiile le-a instalat o minte inventivă, şi eu înclin să cred că era bolşevică. Şi vagonului i-a fost sortit să se numească stolâpinist… Ministrul, care a provocat la duel un deputat pentru expresia „cravata lui Stolâpin” 3, această defăimare postumă n-a mai putut-o opri.
Nu poţi să învinuieşti conducerea GULagovistă că ar fi folosit denumirea de „stolâpin”, nu, ei foloseau mereu „vagon-zak”. Noi, zeki, din spirit de contradicţie faţă de denumirea oficială, numai ca să dăm o denumire a noastră şi cât mai grosolană, ne-am lăsat atraşi în mod amăgitor de poreclă, care ne-a fost strecurată de deţinuţii generaţiilor precedente, cum e^uşor de calculat -cei din deceniul al treilea Cine puteau fi autorii poreclei? În orice caz, nu cei care făceau parte din „contra”, ei nu puteau realiza o astfel de asociaţie: primul ministru ţarist – şi cekiştii! Fără îndoială, aceştia puteau să fie numai „revoluţionarii” atraşi, pe neaşteptate pentru ei, în maşina de tocat a cekiş-tilor: ori eserii, ori anarhiştii (dacă porecla a apărut la începutul anilor ’20), ori troţkiştii (spre sfârşitul anilor ’20). Ucigându -l odată printr-o muşcătură de viperă pe marele om de stat al Rusiei, printr-o mârşavă muşcătură postumă i-au pângărit şi memoria.
Dar întrucât vagonul acesta a fost preferat doar în anii ’20, însă şi-a aflat aplicarea universală şi exclusivă începând din anii ’30, când totul în viaţa societăţii noastre devenea uniform (şi, probabil, atunci au mai construit multe), ar fi mai drept să -l numim nu „stolâpin”, ci „stalin”.
Vagon-zak-ueste un vagon cu compartiment obişnuit, însă din nouă doar cinci erau repartizate deţinuţilor (şi aici, ca peste tot în Arhipelag, jumătate se rezervă personalului de serviciu!). Ele nu sunt separate de condor printr-un paravan compact, ci printr-un grilaj care lasă compartimentul liber la vedere. Acest grilaj este confecţionat din nişte tije oblice încrucişate, cum sunt şi la grădiniţele din gări, pe toată înălţimea vagonului, până sus, şi astfel, nişele pentru bagaje, care ies din compartiment deasupra coridorului, au fost desfiinţate. Ferestrele dinspre coridor sunt obişnuite, dar zăbrelite din afară, în compartimentul deţinuţilor nu există fereastră, doar o mică deschizătură oarbă, de asemenea zăbrelită, la nivelul patului de deasupra (şi astfel, fără ferestre, vagonul seamănă cu cel de bagaje). Uşa compartimentului este glisantă: o ramă de fier, bineînţeles, cu zăbrele.
Totul văzut din coridor seamănă foarte mult cu o menajerie: dincolo de grilaj, pe pardoseală şi pe cuşete stau răsucite nişte făpturi jalnice, semănând a om, şi te privesc cu ochi rugători să le dai mâncare şi apă. Dar la menajerie animalele nu sunt înghesuite într-un asemenea hal.
Conform calculelor făcute de inginerii din libertate, într-un compartiment stalinist şase inşi pot şedea jos, trei – întinşi pe cuşeta de la mijloc (care se împreuna ca să formeze un singur pat, fiind lăsată doar o scobitură lingă uşă pentru urcat şi coborât), şi dacă pe lângă cei din compartiment vor mai fi înghesuiţi încă unsprezece (pe ultimii, ca să se închidă uşa, gardienii trebuie să îi împingă cu picioarele), se va realiza încărcătura normală a compartimentului stalinist. Câte doi se vor chirci pe poliţele pentru bagaje, cinci se vor întinde pe cuşeta de la mijloc (ei sunt cei mai fericiţi, aceste locuri sunt ocupate prin luptă, iar dacă în compartiment se află şi hoţi, cu siguranţă ei vor sta acolo), iar jos vor rămâne treisprezece oameni: câte cinci aşezaţi pe bănci, şi trei în spaţiul de trecere dintre picioarele lor. Undeva, de-a valma cu oamenii, peste oameni şi sub ei – lucrurile lor.
Nu, asta nu se face special pentru a-i chinui pe oameni! Condamnatul este un soldat pe câmpul muncii socialiste, de ce să fie chinuit, el trebuie folosit la construcţie, însă trebuie să recunoaşteţi că doar nu merge în vizită la mama soacră, şi nu trebuie să-i creăm condiţii pentru care să fie pizmuit de cei din libertate. Avem greutăţi cu transportul: o să ajungă, nu crapă. „ „
Începând din anii ’50, când trenurile au început să circule dup3 orar normal, deţinuţii nu mai călătoreau zile întregi: o zi şi jumătate, două cel mult. În timpul războiului şi anii de după război a fost mai rău: de la Petropavlovsk (Kazahstan) până la Karaganda, călătoria cu vagon-zak-ul putea să dureze şapte zile (cu douăzeci şi cinci de oameni în compartiment!), de la Karaganda la Sverdlovsk – opt zile (în compartiment – douăzeci şi şase). Chiar şi de la Kuibâşev la Celiabinsk, în august 1945, Susi a călătorit cu vagonul lui Stalin câteva zile, şi în compartiment se aflau treizeci şi cinci de oameni, întinşi pur şi simplu unul peste celălalt, se zvârcoleau şi se luptau*. Iar în toamna lui 1946, N. V. Timofeev-Ressovski a călătorit de la Petropavlovsk la Moscova într-un compartiment cu treizeci şi şase de persoane! Câteva zile şi nopţi el a spânzurat între oameni fără să atingă pardoseala cu picioarele., Pe urmă au mai început să moară – îi trăgeau dintre picioarele celorlalţi (ce-i drept, nu imediat, ci după două zile. Toată călătoria până la Moscova a durat trei săptămâni. (La Moscova însă, conform legilor din ţara minunilor, Timofeev-Ressovski a fost luat pe braţe de ofiţeri şi transportat cu automobilul: mergea să propulseze ştiinţa!)
Treizeci şi şase – este oare limita? Nu avem dovezi pentru treizeci şi şapte, dar conducându-ne după unica metodă ştiinţifică şi educaţi în lupta cu „limitatorii”, trebuie să răspundem: nu şi nu! Nu este limita! Poate în altă parte da, însă nu la noi! Câtă vreme în compartiment mai rămân, fie sub banchete, fie între umeri, picioare şi capete, câţiva decimetri cubi de aer neeliminat, el este gata să primească deţinuţi suplimentari! În mod convenţional se poate socoti drept limită numărul cadavrelor care ar încăpea, bine stivuite, în volumul total al compartimentului.
V. A. Korneeva a mers de la Moscova într-un compartiment unde erau treizeci de femei, majoritatea dintre ele babe neputincioase, trimise în surghiun pentru credinţa lor (la sosire, toate aceste femei, în afară de două, au fost numaidecât spitalizate), în compartimentul lor n-au fost decese, pentru că vreo câteva dintre ele erau tinere, fete frumoase, cultivate, condamnate „pentru străini”. Aceste fete au început să-i ruşineze pe cei din escortă: „Cum de nu vă este ruşine să le transportaţi în condiţiile astea? Căci ar putea să vă fie mame!” Nu atât argumentele morale ale fetelor, ci mai degrabă înfăţişarea lor atrăgătoare a avut ecou în grupul celor din escortă, şi câteva băbuţe au fost transferate… La carceră „Carcera” însă în vagon-zak nu este o pedeapsă, ci o fericire. Dintre cele cinci compartimente destinate deţinuţilor, doar patru sunt pe post de celule comune, cea de a cincea este împărţită în două jumătăţi: două semicompartimente înguste, cu o cuşetă sus, cum au însoţitorii de vagon. Aceste carcere sunt folosite pentru izolare; pentru trei-patru inşi este o plăcere să călătorească în ele: spaţiu, confort.
Nu, nu pentru a-i chinui înadins pe deţinuţi cu setea în aceste zile de epuizare şi înghesuială îi hrănesc, în vagon, numai cu scrumbie sărată ori voblă4 uscată, în loc de fiertura obişnuită (aşa a fost mereu, şi în anii ’30, şi în anii ’50, vara şi iarna, în Siberia şi în Ucraina, nici nu mai trebuie să
*Asta spre satisfacţia celor care se miră şi reproşează: de ce nu luptau? –
Căutăm exemple). Nu pentru a-i chinui cu setea, dar vă rog să-mi spuneţi – cu ce puteau să-i hrănescă pe aceşti netrebnici la drum? Regulamentul nu prevede fiertură caldă (e drept că într-unul din compartimentele vagon-zak-ului este instalată o bucătărie, dar numai pentru escortă), crupe uscate nu poţi să le dai, trescă5 proaspătă nu poţi să le dai, conserve de carne – n-ar fi un lux prea mare? Scrumbie, nimic mai bun, şi o bucată de pâine, ce altceva?
Tu ia-fi jumătatea ta de scrumbie, ia-o până ce ţi-o dau şi bucură-te! Dacă eşti isteţ – n-o mănânci, rabzi, o bagi în buzunar, o s-o înfuleci la tranzit, unde este apă. Este mai rău când primeşti hamsie de Azov umedă, presărată cu sare grunjoasă, în buzunar n-o poţi băga, pune-o în pulpana hainei, în batistă, în palmă – şi mănânc-o. Hamsia o împart pe scurta vreunuia dintre deţinuţi, vobla soldatul o răstoarnă direct pe pardoseală şi o împart pe banchetă şi pe genunchi.
P. F. Lakubovicfi (în lumea celor oropsiţi, Moscova, 1964, voi 1) scrie despre anii ’90 ai veacului trecut că în acea perioadă cruntă, în convoaiele ce porneau spre Siberia, pentru hrană se alocau zece copeici pe zi de fiecare om, când o pâine mare, rotundă – vreo trei kilograme?
— Costa cinci copeici, ’o oală de lapte – vreo doi litri?
— Trei copeici. „Deţinuţii erau îndestulaţi”, scrie el. Lată însă că în gubernia. Irkutsk preţurile sunt mai mari, unfunt de carne costă zece copeici şi „deţinuţii trăiau în mizerie”. Un f unt de carne pe zi nu echivalează cu o jumătate de scrumbie?
Dacă însă ţi-au dat peşte, o să-ţi dea şi pâine şi poate chiar puţintel zahăr. Este mai rău când soldatul vine şi anunţă: astăzi nu vă dăm mâncare, nu aţi fost trecuţi în porţie. Şi, într-adevăr, poate să fie aşa: la cine ştie ce contabilitate de închisoare au încurcat cifrele. Dar poate să fie şi astfel – că porţiile s-au dat, dar nici celor din escortă nu le ajung raţiile (nici ei nu sunt sătui din cale-afară) şi au decis să facă economie la pâine; şi să le dea numai jumătatea de scrumbie ar fi suspect Fireşte, nu pentru a-i chinui pe deţinuţi nu li se dă după scrumbie nici apă fiartă (asta niciodată), nici măcar apă chioară. Trebuie să înţelegem: personalul escortei este limitat. Unii fac de gardă pe coridor, pe platforma de la capătul vagonului, în gări se vâră sub vagon, se urcă pe acoperiş să vadă dacă n-a apărut cumva vreo gaură. Alţii curăţă armele, apoi mai sunt şi lecţiile de învăţământ politic, şi prelucrarea regulamentului de luptă. Iar schimbul trei doarme, opt ore, este lege, căci războiul s-a terminat. Apoi: să cari apă cu căldările – este prea departe şi, în plus, este jignitor: de ce un ostaş sovietic trebuie să care apă, ca un măgar, pentru duşmanii poporului? Uneori pentru triere sau pentru a -l ataşa la altă garnitură, vagon-zak-vĂ este tras pentru vreo douăsprezece ore mai departe de gară (mai departe de vedere), încât nu ai de unde să aduci apă nici pentru bucătăria ostaşilor Armatei Roşii. Este drept -există o ieşire: pentru zeki să scoţi apă din tenderul locomotivei, o apă gălbuie, tulbure, uleioasă, ei o beau cu plăcere, nu-i nimic, în semiobscuritatea compartimentului nici nu se vede: fereastră nu există, bec de asemenea, doar lumina de pe culoare. Şi încă ceva: ca să distribui apa asta îţi ia o groază de timp. Deţinuţii nu au cănile lor, celor care au avut li s-au confiscat, deci dă-le să bea din două căni ale administraţiei, şi până beau toţi tu stai lângă ei, scoţi întruna apă cu cana şi le dai. (Ba se mai şi gâlcevesc între ei: cică să le dai mai întâi să bea celor sănătoşi, apoi tuberculoşilor şi abia pe urmă sifiliticilor! Ca şi cum în compartimentul vecin nu ar fi fost la fel: mai întâi cei sănătoşi…)
Dar toate astea soldaţii din escortă le-ar suporta, ar căra şi apă, le-ar da să bea, dacă pe urmă porcii ăştia, după ce au băut, nu s-ar cere la budă. Şi dacă nu le dai să bea o zi şi o noapte, nu se cer nici la budă; le dai să bea o dată – o dată şi la colset, le dai de două ori – de două ori şi la budă. Cel mai simplu – să nu le dai deloc.
Şi nu că ţi-ar părea rău de toaletă, ci pentru că este vorba de o operaţie de răspundere, s-ar putea spune – o operaţie de luptă: pentru că, multă vreme, vor fi ocupaţi un caporal şi doi soldaţi. Se instalează două santinele: una la uşa toaletei, alta la capătul celălalt al coridorului (ca să nu se năpustească într-acolo), iar caporalul trebuie să deschidă şi să închidă întruna uşa compartimentului, mai întâi ca să intre cel care se întoarce, apoi ca să iasă cel care urmează. Regulamentul nu îngăduie să iasă decât unul, ca să nu producă vreo busculadă, vreun început de răzmeriţă. Şi reise că acest deţinut slobozit la toaletă ţine alţi treizeci în compartiment şi o sută douăzeci în tot vagonul, plus oamenii din escortă! Astfel încât: „Haide! Haide! Mai iute! Mai iute!” îl zoresc pe drum şi caporalul, şi soldatul, şi el se grăbeşte, se poticneşte, de parcă fură de la stat această gaură de closet, în 1949, în „stalinul” Moscova – Kuibâşev, Schulz, un nearnţ şchiop, de acum înţelegând îndemnurile ruseşti, ţopăia într-un singur picior spre toaletă şi îndărăt, iar soldatul râdea să se prăpădească, cerându-i să ţopăie şi mai repede, într-o zi soldatul l-a îmbrâncit în faţa toaletei, şi Schulz a căzut. Soldatul s-a înfuriat şi a început să -l lovească. Cum nu se putea ridica din cauza loviturilor, Schulz s-a târât pe brânci în toaleta mizerabilă. Soldaţii din escortă râdeau în hohote*.
Pentru ca în secundele pe care le petrece la toaletă deţinutul să nu evadeze, cât şi pentru accelerarea operaţiei, uşa toaletei nu se închide şi, urmărind procesul uşurării, soldatul de pe platformă încurajează: „Hai-hai!… Ei, gata, ţi-ajunge, gata!” Uneori, chiar de la început se dă comanda: „Numai treaba mică!” Căci altfel soldatul de la uşă nu-ţi permite. Fireşte, mâinile nu şi le spală niciodată: nu ajunge apa din rezervor şi nu au timp. Doar să atingă deţinutul robinetul chiuvetei, că soldatul mârâie numaidecât de pe platformă: „Nu te-atinge! Gata, ieşi!” (Chiar dacă vreunul are în sacul lui săpun ori prosop, nu -l scoate de ruşine: numai fraierii ar face aşa ceva.) Budă este infectă, n-ai unde călca de mizerie. Mai iute, mai iute! Şi, luând murdăria lichidă pe încălţăminte, deţinutul se strecoară în compartiment şi, sprijinindu-se pe mâini şi pe umeri, se caţără sus. Pe urmă bocancii lui murdari atârnă deasupra cuşetei de la mijloc şi din ei picură murdărie…
Când femeile merg să-şi facă nevoile, regulamentul serviciului de gardă şi bunul-simţ cer de asemenea să nu se închidă uşa la toaletă, dar nu toţi cei din li
*Asta cred că se cheamă „cultul personalităţii lui Stalin”, nu-i aşa?
Escortă insistă. Unii se arată îngăduitori: bine, închideţi uşa. (Pe urmă tot o femeie va spăla toaleta după toate şi trebuie să stai şi lângă ea ca să nu fugă.)
Chiar într-un ritm atât de rapid, pentru ca o sută douăzeci de oameni să-şi facă nevoile sunt necesare peste două ore, mai mult de un sfert din timpul de serviciu al celor trei militari din escortă! Şi tot nu-i mulţumeşti pe toţi! Şi, oricum, vreun moş cu piatră la rinichi se va plânge din nou peste o jumătate de oră şi va cere să meargă Ia toaletă; fireşte că nu i se permite, şi el va face chiar în compartiment, şi iar va avea de lucru caporalul: să -l pună să adune totul cu mâinile lui şi să -l ducă.
Deci: cât mai puţine ieşiri la toaletă! Iar asta înseamnă mai puţină apă. Şi mai puţină mâncare: şi nu se vor mai plânge de diaree, şi nici aerul n-or să -l mai otrăvească, fiindcă, vezi bine, în vagon nu se poate respira!
Mai puţină apă! Dar să se dea scrumbia cuvenită! Nedistribuirea apei este o măsură judicioasă, nedistribuirea scumbiei – un delict de serviciu.
Nimeni, nimeni nu şi-a pus drept scop să ne chinuie! Felul de a proceda al escortei este întru totul justificat! Dar, precum cei dintâi creştini, noi stăm în cuşcă şi pe limbile însângerate ni se presară sare.
Tot aşa cum militarii din escortă nu urmăresc nici un scop (câteodată urmăresc) când amestecă în acelaşi compartiment articolul Cincizeci şi Opt, cu hoţii şi infractorii de drept comun. Pur şi simplu: sunt prea mulţi deţinuţi, vagoane puţine, iar timpul presează – când să te mai ocupi de toţi? Un compartiment este rezervat pentru femei; în celelalte trei, o sortare ar fi posibilă numai după criteriul gării de destinaţie, să fie mai uşor la descărcat.
Credeţi că Hristos a fost răstignit între tâlhari fiindcă Pilat a vrut să -l umilească? Câtuşi de puţin. Aşa s-a nimerit în ziua aceea: trebuia răstignit, Golgota era una singură, timpul era măsurat. Şi a fost pus în rând cu răufăcătorii.
Mi-e şi frică să mă gândesc ce ar fi trebuit să îndur dacă m-aş fi aflat în situaţia de simplu deţinut… Escorta şi ofiţerii convoiului ne tratau, pe mine şi pe tovarăşii mei, cu politeţe prevenitoare… Ca deţinut politic călătoreai spre ocnă în condiţii de relativ confort: în locurile de popas beneficiam de o încăpere separată, aveam o căruţă, şi bagajul meu în greutate de un pud mergea în căruţă…
N-am mai pus acest paragraf între ghilimele, pentru ca lectorul să poată aprofunda. Fără ghilimele, paragraful sună, într-un fel, neobişnuit, nu-i aşa?
Acestea le scrie P. F. Lakubovici despre anii ’90 ai secolului trecut. Cartea a fost reeditată acum spre luare-aminte despre acele vremuri sumbre. Aflăm că şi pe şlep deţinuţii politici aveau o cameră separată, şi pe^ punte – o despărţitură specială pentru plimbare. (La fel şi în romanul învierea de Tolstoi, prinţul Nehliudov poate să vină la politici pentru conversaţie.) Şi numai fiindcă în listă uitaseră să adauge în dreptul numelui de familie al lui lakubovici „curântul magic – politic” (aşa scrie el), la Ust-Kara a fost… „întâmpinat de către inspectorul ocnei. Ca un deţinut obişnuit, de drept comun: cu grosolănie, aroganţă, impertinenţă”. De altminteri, neînţelegerea s-a rezolvat în mod fericit.
Ce vremuri neverosimile! Să amesteci politicii cu dreptul comun era considerat aproape o crimă! Pe deţinuţii de drept comun îi mânau la gară în coloană, mărşăluind pe caldarâm, cei politici puteau să meargă cu trăsura (bolşevicul Olminski’, 1899). Politicii nu erau hrăniţi de la cazanul comun, ei primeau bani pentru mâncare şi comandau mesele la un birt. Bolşevicul Olminski n-a vrut să accepte nici măcar raţia din spital, i s-a părut ordinară*. Comandantul unuia dintre corpurile închisorii Butârki şi-a cerut scuze pentru un gardian, fiindcă acela i s-a adresat lui Olminski cu „tu”: la noi, ştiţi rareori sunt aduşi politici, gardianul n-a ştiut.
La Butârki rareori sunt aduşi politici!… Ce-i asta, un vis? Dar unde sunt duşi? Căci Lubianka şi Lefortovo încă nu existau…!
Pe Radişcev l-au trimis în convoi ferecat în lanţuri şi, fiindcă se răcise vremea, i-au aruncat pe umeri „un cojoc spurcat”, luat de la un paznic, însă Ecaterina a trimis neîntârziat din urmă poruncă: să i se scoată lanţurile şi să i se procure toate cele de trebuinţă pentru drum. Doar pe Anna Skripnikova, în noiembrie 1927, au trimis-o cu convoiul din Butârki spre Solovki într-o rochie de vară şi cu pălărie de paie (cum fusese arestată în vară, pe urmă camera ei a fost sigiliată şi nimeni n-a vrut să-i permită să-şi ia lucrurile de iarnă).; A-i deosebi pe politici de dreptul comun înseamnă a-i respecta ca j>e nişte rivali egali, înseamnă să recunoşti că oamenii pot să aibă păreri, în felul acesta deţinutul politic îşi simte chiar libertatea politică!
Însă de când toţi suntem „kaeri”, iar socialiştii n-au izbutit să se menţină „politici”, nu putem decât să stârnim râsul deţinuţilor şi nedumerirea gardianului, protestând fiindcă tu, politic, ai fost amestecat cu criminalii. „La noi toţi sunt criminali”, ţi-ar răspunde sincer gardienii.
Acest amestec, această primă întâlnire şocantă are loc fie în dubă, fie în vagon-zak. Până acum, oricât te-ar fi oprimat, torturat, chinuit la anchetă, totul venea din partea chipielor albastre, pe care nu le puneai la un loc cu omenirea, tu nu vedeai în ei decât pe slujbaşul insolent, în schimb, colegii de celulă, oricât s-ar fi deosebit de tine prin experienţă şi prin nivelul de evoluţie, deşi te controversai cu ei, deşi te turnau, totuşi făceau parte din aceeaşi obişnuită şi păcătoasă umanitate, în mijlocul căreia ţi-ai petrecut toată viaţa.
Când eşti îmbrâncit în compartimentul stalinist, te aştepţi să întâlneşti şi aici doar tovarăşi de năpastă. Toţi duşmanii şi opresorii tăi au rămas de partea cealaltă a gratiilor, aici nu îi aştepţi. Şi deodată îţi ridici capul spre tăietura pătrată din cuşeta de la mijloc, spre acest unic cer aflat deasupra ta, şi vezi acolo trei-patru – nu, nu feţe! Nu, nici chipuri de maimuţă, chipul maimuţei este mai blând şi mai gânditor! Nici altă pocitanie! Vei vedea nişte mutre dezgustătoare, hâde, cu o expresie de lăcomie şi bătaie de joc. Fiecare te
*E adevărat că pentru toate acestea masa puşcăriaşilor de drept comun îi numea pe revoluţionarii de profesie „boiernaşi răpănoşi” (P. F. Lakubovici).
Priveşte precum un păianjen musca picată în plasă. Pânza lor este acest grilaj, şi tu ai fost prins! Îşi strâmbă gurile de parcă se pregătesc să te muşte dintr-o parte. Când vorbesc şuieră, delectându-se cu acest şuierat mai mult decât cu vocalele şi consoanele vorbirii, şi însăşi vorbirea lor aminteşte de vorbirea rusă doar prin terminaţiile verbelor şi substantivelor, este o galimatie.
Aceşti goriloizi ciudaţi sunt cel mai adesea în maiouri: în compartiment e zăpuşeală, gâturile lor vânoase stacojii, umerii lor rotunzi ca nişte sfere, piepturile lor măslinii pline de tatuaje n-au ştiut ce-i aceea epuizarea din închisoare. Cine sunt ei? De unde vin? Deodată, observi că de unul din aceste gâturi atârnă o cruciuliţă! Da, o cruciuliţă de aluminiu, agăţată de o sforicică. Te uiţi cu uimire şi puţin uşurat: ce înduioşător, printre ei sunt şi credincioşi; deci nu se va întâmpla nimic groaznic, însă tocmai acest „credincios” începe deodată să înjure şi de cruce, şi de toate cele sfinte (parţial, înjurăturile sunt în rusă) şi îţi vâră două degete făcute crăcăna drept în ochi, fără să te ameninţe, ci începând imediat să-ţi scoată ochii, în acest gest: „îţi scot ochii, scârnăvie!” constă întreaga lor filosofic şi credinţă! Dacă sunt în stare să-ţi strivească ochiul ca pe o moluscă, crezi că vor cruţa ceea ce ai pe tine ori lângă tine? Cruciuliţa se leagănă la gât, tu priveşti cu ochii încă nescoşi la această mascaradă fioroasă şi nu poţi să-ţi dai seama: care dintre voi a înnebunit? Care mai urmează să înnebunească?
Într-o singură clipă trosnesc şi se^fac praf toate obişnuinţele relaţiilor umane cu care ai trăit o viaţă întreagă, în viaţa ta dinainte – în special înainte de arestare, ba chiar şi după arestare, ba chiar, parţial, şi la anchetă – te-ai adresat celorlalţi oameni prin cuvinte şi ei îţi răspundeau prin cuvinte, şi aceste cuvinte produceau un efect, puteau să convingă, ori să respingă, ori să consimtă, îţi aminteşti felurite genuri de relaţii umane: rugămintea, porunca, mulţumirea, dar ceea ce s-a abătut asupra ta aici este în afara acestor cuvinte şi în afara acestor relaţii. Cineva coboară în calitate de trimis al mutrelor, cel mai adesea un puştan jigărit, ale cărui dezinvolutră şi obrăznicie sunt de trei ori mai dezgustătoare, şi acest drac împieliţat îţi dezleagă sacul şi îţi bagă mâinile în buzunare, nu ca pentru percheziţie, ci ca şi când ar fi ale lui! Din această clipă, nimic din ce era al tău nu mai este al tău, iar tu însuţi nu eşti decât un manechin de gutapercă pe care au fost întinse nişte lucruri de prisos, lucruri ce pot fi luate însă. Şi nici acestui dihor mic şi rău, nici mutrelor de sus nu poţi să le explici nimic prin cuvinte, nici să le refuzi, nici să le interzici, nici să le adresezi rugăminţi! Ei nu sunt oameni, asta ţi s-a explicat într-o singură clipă! Ăstora nu poţi decât să le poceşti mutra! Fără să mai aştepţi altceva, fără să-ţi mai pierzi timpul ca să dai din gură, să-i loveşti, ori pe acest copil, ori pe acele creaturi ticăloase de sus!
Cum însă o să-i loveşti pe cei trei de jos în sus? Iar pe băiat, deşi e un dihor împuţit, parcă tot nu-ţi vine să -l pocneşti! Poţi numai să -l respingi uşurel?… Nu poţi nici să -l respingi, pentru că o să te muşte numaidecât de nas ori cei de’sus îţi vor crăpa capul (au şi cuţite, numai că nu le vor scoate Să le murdărească pe tine).
Te uiţi la vecini, la tovarăşii tăi – haideţi ori să ne opunem, ori să protestăm! Însă toţi camarazii tăi, tot articolul Cincizeci şi Opt, jefuiţi unul câte Unul înainte de sosirea ta, şed cuminţi, gârboviţi, şi nici măcar nu-ţi ocolesc privirea, nici măcar nu te privesc ţintă, se uită indiferenţi, ca şi cum n-ar fi vorba de un act de violenţă, de un jaf, ci de un fenomen natural: iarba care creşte ori ploaia.
Şi asta pentru că aţi pierdut ocazia, domnilor, tovarăşi şi fârtaţi! Trebuia să vă daţi seama cine sunteţi voi atunci când Strujinski şi-a dat foc în celula din Viatka, şi chiar mai înainte – când aţi fost declaraţi „kaeri”.
Aşadar te laşi dezbrăcat de palton, în veston a fost depistată şi smulsă cu stofă cu tot bancnota de douăzeci de ruble pe care o cuseseşi acolo, sacul a fost aruncat sus, controlat, şi tot ce îţi pregătise soţia sentimentală după condamnare pentru lunga călătorie a rămas sus, şi în sac nu mai găseşti decât periuţa de dinţi…
Dar nu toţi s-au supus aşa în anii ’30 şi ’40, doar nouăzeci şi nouă la sută. (Mi s-au povestit puţine cazuri, printre care şi acela când trei tineri voinici s-au unit să reziste hoţilor, dar nu ca să apere dreptatea în general, ori pe cei jefuiţi alături, ci doar pe ei – neutralitate armată.) Cum s-a putut oare ajunge aici? Bărbaţi! Ofiţeri! Soldaţi! Combatanţi!
Pentru a se bate cu dârzenie, omul trebuie să fie pregătit de luptă, să o aştepte, să-i înţeleagă rostul. Aici însă erau încălcate toate condiţiile: necunoscând câtuşi de puţin mediul hoţilor, omul nu se aştepta la această luptă şi, mai ales, nu-i înţelege deloc rostul, până acum închipuindu-şi (fals) că inamicii lui sunt numai chipiele albastre. El trebuie să mai înveţe până va înţelege că piepturile tatuate nu sunt decât târtiţele caschetelor albastre, sunt acea revelare, pe care epoleţii nu o vor rosti cu glas tare: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!” Un deţinut novice vrea să se considere politic, adică: el este pentru popor, iar statul este împotriva lor. Dar pe neaşteptate, din spate şi dintr-o parte, este atacat de o puzderie de lepădături abile, şi toate diferenţierile se amestecă, şi de claritate se alege praful. (Şi deţinutul nu-şi dă prea curând seama că pleava aceea este mână în mână cu temnicerii.)
Pentru ca să lupte cu bărbăţie, omul trebuie să ştie că are spatele asigurat, că este sprijinit din flancuri, să simtă pământul sub picioare. Toate aceste condiţii sunt irealizabile pentru Cincizeci şi Opt Trecând prin maşina de tocat a anchetei politice, omul este distrus din punct de vedere fizic: a îndurat foame, nesomn, a îngheţat în carceră, a zăcut zdrobit în bătăi. Şi dacă ar fi distrus doar fiziceşte! El este doborât şi sufleteşte. I s-a explicat şi demonstrat că toate convingerile lui, conduita de viaţă şi relaţiile cu oamenii – toate au fost false, pentru că te-au condus la înfrângere. În acel bulgăre aruncat din sala de maşini a tribunalului direct în convoiul pentru lagăr n-a mai rămas decât setea de a trăi şi o totală lipsă de înţelegere. Distrugere şi izolare definitivă – aceasta este misiunea anchetei celor încadraţi la articolul 58. Osân-diţii trebuie să priceapă că vina lor cea mai mare din perioada libertăţii a fost încercarea de a comunica şi de a se asocia unii cu alţii fără ştirea organizatorului de partid, a responsabilului sindical şi a administraţiei, în temniţă asta se transformă în teama pentru orice acţiuni colective: prezentarea pe două voci a unei plângeri sau semnarea unei hârtii de către două persoane. Pierindu-le pentru multă vreme cheful de a se mai asocia în vreun fel, pseudopoliticii nu Sunt pregătiţi acum nici pentru a se uni împotriva hoţilor, La fel cum nu le trece prinjminte să aibă cu ei, pentru vagon sau tranzit o armă: un cuţit sau o măciucă. În primul rând – pentru ce? Împotriva cui? În al doilea rând, dacă o foloseşti, tu, care te afli sub povara articolului 58, la rejudecare poţi să primeşti şi pedeapsa cu moartea în al treilea rând, chiar mai înainte, la percheziţie, pentru cuţit nu te vor pedepsi ca pe un hoţ: cuţitul pentru el înseamnă joacă, tradiţie, inconştienţă, pentru tine – un posibil act de terorism.
În sfârşit, majoritatea celor întemniţaţi datorită articolului 58 sunt oameni paşnici (adesea şi bătrâni, şi bolnavi), care toată viaţa s-au folosit de cuvinte, nu de pumni, şi nu ştiu să-i folosească acum, cum n-au ştiut nici altădată.
Hoţii însă n-au trecut printr-o astfel de anchetă. Toată ancheta lor: două interogatorii, o judecată uşoară, o pedeapsă uşoară, şi nici această pedeapsă uşoară nu şi-o ispăşesc, sunt eliberaţi mai devreme: fie că sunt amnistiaţi, fie că evadează*. Nimeni nu l-a lipsit pe hoţ, nici chiar în timpul anchetei, de pachetele legale, pachete consistente din partea tovarăşilor de hoţie care au rămas în libertate. Hoţul n-a slăbit nici măcar o singură zi, şi acum, iată, pe drum se hrăneşte pe seama fraierilor*. Articolele care se aplică tagmei hoţilor şi bandiţilor nu -l oprimă deloc pe hoţ, şi el este mândru de ele, iar în această mândrie este susţinut de toţi şefii cu epoleţi albaştri ori cu găitane albastre: „Foarte bine, deşi eşti un bandit şi un ucigaş, tu nu eşti trădător de ţară, tu eşti omul nostru, o să te îndrepţi”. Articolele care se aplică hoţilor şi bandiţilor nu cuprind şi Paragraful 11, privind organizarea. Hoţilor şi bandiţilor nu le este interzisă organizarea. De ce oare? Să contribuie la educarea sentimentelor colectivismului, atât de necesare omului din societatea noastră. Confiscarea armelor la ei este o joacă, pentru deţinere de armă nu sunt pedepsiţi, este respectată legea lor („ei nu pot altfel”). Şi un nou asasinat în celulă nu măreşte pedeapsa ucigaşului, ci doar îl împodobeşte cu lauri.
(Toate acestea există de foarte multă vreme. Marx condamnă lumpenpro-letariatul doar pentru o oarecare impulsivitate, inconstanţă a stării de spirit. Stalin a avut întotdeauna o slăbiciune pentru hoţi şi bandiţi: cine jefuia băncile pentru el? Încă în anul 1901 el a fost învinuit de tovarăşii de partid şi închisoare de folosirea criminalilor împotriva adversarilor politici. Din anii ’20 a apărut şi termenul îndatoritor: socialmente apropiaţi. Markarenko^ îşi însuşeşte acest punct de vedere: aceştia pot fi îndreptaţi. După el, obârşia tuturor crimelor se află în activitatea „organizaţiilor contrarevoluţionare clandestine”. Aceia sunt irecuperabili: inginerii, preoţii, micii burghezi, menşevicii.)
De ce să nu fure dacă n-are cine să-i pună la respect? Trei-patru bandiţi uniţi şi obraznici domină câteva zeci de pseudopolitici speriaţi şi terorizaţi.
Cu aprobarea şefilor. Pe baza Teoriei înaintate.
*V. I. Ivanov (acum, la Uhta) a fost condamnat de nouă ori în virtutea articolului 162 (hoţie), de cinci ori în virtutea articolului 82 (evadare), în total – 37 de ani, pe care i-a „ispăşit” în cinci-şase ani.
* Fraierul nu este hoţ, adică „Om” (cu literă mare). Fraierii sunt pur şi simplu restul omenirii, care nu se ocupă cu hoţia Dacă însă nu opun rezistenţă cu pumnii, de ce atunci victimele nu se plâng, nu reclamă? Căci fiecare sunet se aude pe coridor, iar soldatul din escortă, iată-l, se plimbă încet dincolo de gratii.
Da, este o întrebare. Cel mai mic zgomot şi orice horcăit jalnic de auzit se aud, dar soldatul se plimbă nepăsător – de ce nu intervine? La un metru de el, în peştera întunecoasă a compartimentului un om este jefuit: de ce nu-i sare în apărare ostaşul apărător al securităţii statului?
Tocmai de aceea! Pentru că i s-a sugerat şi lui.
Şi mai mult: după ani de favorizare, escorta a început să încline în partea hoţilor. Militarii din escortă au devenit ei înşişi hoţi.
De la mijlocul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’40, în acest deceniu de culme a dezmăţului hoţilor şi a oprimării politicilor, nimeni nu-şi aminteşte vreun caz când militarul din escortă să fi oprit jefuirea unui deţinut politic în celulă, în vagon ori dubă. Însă vă vor relata numeroase cazuri când acesta a primit de la hoţi lucrurile jefuite şi Ic-a adus în schimb vodcă, mâncare (mai gustoasă decât raţia), tutun. Aceste exemple au devenit deja antologice.
Fiindcă nici sergentul din escortă nu are nimic: arma, mantaua în bandulieră, gamela, raţia de soldat. Ar fi o cruzime să-i ceri să escorteze pe un duşman al poporului îmbrăcat într-o haină de blană scumpă ori încălţat cu cizme de box, ori cu keşerul (rucsacul) plin de lucruri scumpe de la oraş, iar el să se împace cu această inegalitate. Deoarece a -l deposeda de acest lux este tot q formă a luptei de clasă, nu? Există alte norme?
În anii 1945-1946, când deţinuţii nu veneau de altundeva, ci din Europa, văzând lucrurile europeneşti nemaivăzute cu care erau îmbrăcaţi ori pe care le aveau în raniţe, n-au mai rezistat nici ofiţerii din escorte. Destinul serviciului, care i-a ferit de front, la sfârşitul războiului i-a ferit şi de culegerea trofeelor -păi este oare drept?
Astfel că nu întâmplător, nu din grabă şi nici din lispă de locuri, ci din interes propriu îi amesteca escorta pe hoţi şi bandiţi cu politicii în fiecare compartiment al vagon-zakŞi hoţii nu-i trăgeau pe sfoară: lucrurile prădate de la biberi*’ poposeau în geamantanele celor din escortă.
Ce se întâmplă însă dacă „biberii” au fost încărcaţi în vagon, şi trenul a pornit, dar nici picior de hoţ, astăzi pur şi simplu nu expediază nici o gară? Sunt cunoscute şi astfel de cazuri.
În anul 1947 de la Moscova la Vladimir au expediat pentru a-şi ispăşi condamnarea în centrala din oraş un grup de străini. Aceştia deţineau lucruri de valoare, se vedea îndată ce deschideau geamantanele. Atunci escorta a început singură trierea sistematică a lucrurilor. Pentru a nu scăpa nimic, deţinuţii au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi aşezaţi jos, pe culoar, lângă toaletă, iar în vremea asta escorta a trecut la examinarea şi sortarea lucrurilor. Dar n-au ţinut seama că acest grup nu -l duceau în lagăr, ci într-o închisoare serioasă. La sosire, I. A. Korneev a făcut o reclamaţie scrisă, relatând totul. Oamenii din escorta respectivă au fost găsiţi şi percheziţionaţi. O parte din lucruri au fost recuperate şi înapoiate, ce nu s-a restituit a fost plătit cu bani
*Zeki bogaţi, cu „catrafuse” şi bacili, adică grăsimi.
Păgubaşilor. Se spunea că militarii din escortă au fost condamnaţi la zece şi cincisprezece ani. Acest lucru însă nu poate fi verificat, şi apoi era un articol pentru hoţi, au scăpat uşor.
Acesta este un caz de excepţie, şi dacă şeful convoiului şi-ar fi temperat lăcomia la timp, şi-ar fi dat seama că aici ar fi mai bine să nu se bage. Iată însă un caz mai simplu, care ne dă speranţa să credem că n-a fost doar unul singur, în august 1945, în vagon-z, ak-umoscova – Novosibirsk (în el a călătorit A. Susi) s-a întâmplat de asemenea să nu fie hoţi. Şi aveau de străbătut un drum lung, trenurile atunci mergeau încet. Fără să se grăbească, şeful escortei a anunţat percheziţie: individual, cu lucrurile, pe culoar. Cei strigaţi erau dezbrăcaţi după regulile din închisoare, dar nu aici se ascundea tâlcul percheziţiei, pentru că deţinuţii percheziţionaţi se întorceau în celula lor ticsită şi orice cuţit, orice lucru interzis se putea transmite din mână în mână. Adevărata percheziţie consta din cercetarea tuturor lucrurilor personale, pe care le purta deţinutul, ori se aflau în rucsacul lui. Aici, lângă rucsacuri, a stat fără să se plictisească, arogant şi distant, şeful escortei, un ofiţer, şi adjunctul lui, un sergent. Lăcomia lor păcătoasă sărea în ochi, dar ofiţerul şi-o stăpânea, afişând o indiferenţă prefăcută. Era în situaţia unui bătrân desfrânat, care priveşte nişte fete tinere, dar se ruşinează de cei din jur, însă şi de fete totodată, nu ştie cum să procedeze. Ce bine i-ar fi prins câţiva hoţi! Dar nu avea hoţijn convoi.
În convoi nu erau hoţi, însă erau dintre aceia pe care i-a atins suflarea hoţiei din închisoare şi i-a molipsit. Căci exemplul hoţilor este instructiv şi provoacă imitaţia: el adevereşte că în închisoare există şi o cale uşoară de a trăi. Într-unul din compartimente călătoreau doi până de curând foşti ofiţeri, Sanin (marinar) şi Merejkov. Amândoi aveau articolul 58, dar îşi schimbaseră convingerile. Sanin, susţinut de Merejkov, s-a declarat responsabilul compartimentului şi a cerut să fie primit de şeful escortei (ghicise ce se ascundea sub aroganţa lui, nevoia de a avea un mijlocitor!) Un caz nemaiîntâlnit, dar Sanin a fost chemat şi, undeva, a avut loc o discuţie. Urmând exemplul lui, a cerut să fie primit şi unul din alt compartiment. A fost primit şi el.
În dimineaţa următoare nu li s-a distribuit cinci sute cincizeci de grame de pâine, cât era atunci raţia, ci doar două sute cincizeci.
După ce s-au distribuit toate raţiile, s-a pornit un uşor mumur de nemulţumire. Murmur, dar temându-se de „acţiuni colective”, aceşti politici nu s-au manifestat. S-a găsit doar unul care l-a întrebat cu voce tare pe distribuitor:
— Cetăţene şef! Cât cântăreşte raţia asta?
— Cât se cuvine! I s-a răspuns.
— Cer să fie cântărită din nou, altfel n-o primesc! A declarat hotărât disperatul.
În tot vagonul s-a lăsat linişte. Mulţi n-au început să mănânce, aşteptând că poate o să le cântărească şi lor. Şi numaidecât şi-a făcut apariţia, în toată neprihănirea lui, ofiţerul. Toţi tăceau, şi cuvintele lui au izbit parcă mai greu şi mai inevitabil:
— Cine s-a ridicat aici împotriva Puterii Sovietice?; Au îngheţat. (Mi se va obiecta că acesta e un procedeu general, ca şi în libertate orice şef se proclamă putere sovietică şi – poftim să discuţi cu el! Însă pentru nişte oameni speriaţi, de-abia condamnaţi pentru activitate antiso-vietică, acest lucru este cumplit.)
— Cine a iscat răzmeriţă din cauza raţiei? A insistat ofiţerul. I
— Cetăţene locotenent, am vrut doar… A început să se justifice rebelul vinovat.
— Ah, tu erai canalie? Ţie nu-ţi place Puterea Sovietică?
(De ce să te revolţi? De ce să mai discuţi? Nu e mai uşor să mănânci această raţie mică, să rabzi, să taci?… Acum ai dat de dracu…).
— Hoit împuţit! Kontra! Trebuia să fii spânzurat şi mai vrei să cântăreşti raţia?! Canalie, Puterea Sovietică îţi dă să mănânci – să bei, şi tu eşti nemulţumit? Ştii ce-o să păţeşti pentru asta?
O comandă pentru soldatul de serviciu: „Luaţi-l!” Zăngănitul încuietorii. „Ieşi afară, mâinile la spate!” Şi nenorocitul este dus.
— Cine mai este nemulţumit? Cine mai vrea să-i cântărim pâinea încă o dată?
(Ca şi cum ai putea să dovedeşti ceva! Ca şi cum te-ai plânge undeva că au fost două sute cincizeci de grame, şi pe tine te cred, iar pe locotenent, care spune că au fost exact cinci sute cincizeci, nu -l cred.)
Câinelui bătut e de ajuns să-i arăţi biciul. Toţi ceilalţi s-au arătat mulţumiţi, şi, astfel, raţia de pedeapsă s-a statornicit pentru tot restul zilelor lungii călătorii. Nici zahăr nu le-au mai dat, îl lua escorta.
(Asta se întâmpla în vara a două mari Victorii: asupra Germaniei şi asupra Japoniei, victorii care vor ridica în slăvi istoria patriei noastre, şi nepoţii şi strănepoţii vor învăţa despre ele.)
Au flămânzit o zi, au flămânzit două, le-a mai venit mintea la cap, şi Sanin a spus celor din compartimentul său: „Iată ce este, băieţi, aşa ne ducem pe copcă. Haideţi, cei care aveţi lucruri bune, daţi-le-ncoace, o să vă aduc haleală”. Cu mare siguranţă, Sanin a început să aleagă lucrurile, unele le lua, altele le dădea deoparte (nu toţi au consimţit să dea, dar nici nu i-a silit nimeni!) Pe urmă s-a cerut să iasă împreună cu Merejkov şi, ciudat, soldatul i-a lăsat Ei au ieşit cu lucrurile, îndreptându-se spre compartimentul escortei şi s-au întors cu pâini tăiate felii şi cu mahorcă. Erau acele pâini din cele şapte kilograme reduse din raţia compartimentului pe o zi, doar că acum nu erau destinate tuturor, în mod egal, ci doar celor care au dat lucruri.
Şi aşa era drept: fiindcă toţi reunoscuseră că sunt mulţumiţi cu raţia micşorată. Şi era drept pentru că lucrurile valorau ceva, trebuiau plătite. Era drept şi dacă priveai în perspectivă: acestea erau lucruri prea bune pentru lagăr, acolo oricum erau condamnate să fie confiscate ori furate.
Iar mahorcă aparţinea escortei. Soldaţii împărţeau cu deţinuţii tutunul lor vital, dar şi asta era drept, fiindcă şi ei mâncau pâinea şi zahărul deţinuţilor, prea bun pentru duşmani. Şi, în sfârşit, era drept că Sanin şi Merejkov, fără să dea vreun lucru, şi-au făcut o parte mai mare decât a celor care au oferit lucruri, pentru că fără ei nu s-ar fi aranjat toate astea.
Aşadar, şedeau înghesuiţi în semiîntuneric, şi unii mâncau bucăţile de pâine ce aparţineau vecinilor, iar aceştia se uitau la ei. În privinţa fumatului -escorta nu permitea să se fumeze individual, ci toţi, o dată la două ore, şi întreg vagonul se învăluia în fum de parcă ardea ceva. Celor care la început s-au zgârcit cu lucrurile acum le părea rău că nu i-au dat şi ei lui Sanin şi l-au rugat acum să ia şi de la ei, însă el le-a spus că pe urmă.
Această operaţie nu s-ar fi desfăşurat atât de bine şi până la capăt dacă n-ar fi existat întârzierile trenurilor din anii de după război, când vagon-zak-urile erau decuplate şi recuplate, ţinute prin gări ore întregi; iar fără condiţiile din anii de după război, n-ar fi existat nici acele lucruri atât de jinduite. Până la Kuibâşev au făcut o săptămână, şi toată săptămâna au primit de la stat doar două sute cincizeci de grame de pâine (de altfel dublul raţiei din Leningradul aflat sub blocadă), voblă uscată şi apă. Restul de pâine trebuia cumpărat cu lucrurile proprii. Curând oferta a depăţşit cererea, şi escorta cu mare greutate primea lucruri şi doar pe alese.
La Kuibâşev, i-au dus la închisoarea de tranzit, i-au spălat şi i-au dus înapoi în acelaşi efectiv la acelaşi vagon. Au fost preluaţi de altă escortă, căreia i s-a predat ştafeta: i s-a explicat cum să intre în posesia lucrurilor, şi până la Novosibirsk a fost reînnoită regula de a-ţi cumpăra propria raţie. (Nu este greu să-ţi închipui că această practică molipsitoare a fost imitată cu uşurinţă în toate divizioanele de escortă.
Când la Novosibirsk i-au dat jos din vagon printre linii, şi un alt ofiţer a venit şi i-a întrebat: „Există reclamaţii împotriva escortei?” toţi s-au pierdut cu firea şi nimeni nu i-a răspuns.
A apreciat just acel prim şef de escortă.
Pasagerii vagon-zak-ului se mai deosebeau de pasagerii unui tren obişnuit şi prin faptul că nu ştiu încotro merge trenul şi la ce gară trebuie să coboare: ei nu au nici bilete şi nici nu au posibilitatea să citească tăbliţele cu itinerarul. La Moscova sunt încărcaţi în vagon la o distanţă atât de mare de peron, încât nici moscoviţii nu pot să-şi dea seama la care gară, dintre cele opt, se află. Deţinuţii stau câteva ceasuri în duhoare şi înghesuială, aşteptând locomotiva de manevră, în sfârşit, vine, duce vagon-zak-ul ca să fie cuplat la o garnitură formată. Dacă e vară, se aud difuzoarele din, gară: „Moscova – Ufa pleacă de la linia a treia… La peronul întâi continuă îmbarcarea pentru Moscova -Taşkent…” înseamnă că este gara Kazan, şi cei care cunosc geografia Arhipelagului şi a traseelor lui, acum explică tovarăşilor: Vorkuta şi Peciora cad, pentru ele se pleacă din gara laroslavl; cad şi lagărele Kirov, şi lagărele Gorki.
: Astfel nimereşte neghina în recolta gloriei. Dar oare e vorba de neghină? Căci nu există lagăre Puşkin, lagăre Gogol, lagăre Tolstoi, însă lagăre Gorki există, şi încă ce mai cuib! Şi separat o mină cu regim de lagăr purtând, numele lui Maxim Gorki” (la patruzeci de kilometri de Elghen)! Da, Alexei Maximâci. Prin inima…
Voastră, tovarăşe, în numele vostru”. Dacă vrăjmaşul nu se predă. Ţi-a scăpat un cuvânt răutăcios şi – gata, nu mai eşti în literatură.
V Moscova nu expediază niciodată în Bielorusia, în Ucraina, în Caucaz, acolo nu ştiu ce să mai facă cu ai lor. Ascultăm mai departe. Au dat plecarea celui de Ufa – al nostru nu s-a mişcat. A pornit şi cel de Taşkent – noi stăm. „Până la plecarea trenului Moscova – Novosibirsk… Persoanele care au însoţit pe călători sunt rugaţi… Biletele călătorilor…” A pornit. Este al nostru! Ce dovedeşte asta? Deocamdată nimic. Poate să fie şi Volga de Mijloc, şi Uralul de Sud. Poate să fie Kazahstanul, cu minele de cupru din Djezkazgan. Poate să fie şi Taişetul, cu fabrica de impregnare a traverselor (unde se spune că creozotul pătrunde prin piele în oase, şi când aburii saturează plămânii – gata, asta-i moartea). Poate fi toată Siberia până la Sovetskaia Găvan. Poate fi şi Kolâma. Şi Norilskul poate fi.
Dacă este iarnă, vagonul este închis ermetic şi difuzoarele nu se aud. Dacă echipa de escortă respectă regulamentul, nici de la ei nu scoţi o vorbă despre itinerar. Şi pornim. Adormim în împletitura de trupuri, în ţăcănitul roţilor şi nu ştiu dacă mâine, pe fereastră, se vor vedea păduri ori întinderi de stepă. Prin fereastra din culoar. De pe cuşeta din mijloc prin grilaj, coridor, două geamuri şi încă un grilaj se văd totuşi nişte linii într-o gară şi o bucăţică de spaţiu care aleargă pe lângă tren. Dacă geamurile n-au îngheţat, uneori se poate citi şi numele gării, vreun Avsiutino sau Undol. Pe unde să fie aceste gări?… Nimeni din compartiment nu ştie. Uneori, după soare, poţi să-ţi dai seama dacă te duc spre nord ori spre răsărit. Este posibil ca în vreun anume Tufanovo să îmbrâncească în compartimentul vostru un delincvent de drept comun jegos, care vă povesteşte că este dus la tribunalul din Danilov şi se teme să nu -l încalţe cu vreo doi ani. Aşa aflaţi că, noaptea, aţi trecut prin laroslavl şi, prin urmare, primul punct de tranzit din drum este Vologda. Şi, negreşit, în compartiment se vor găsi câţiva cunoscători care să savureze cu un aer sumbru, rostind apăsat toate „o” -urile neaccentuate din formula: „Escortei din VOlogda nu-i place să glumească!
Dar aflând direcţia n-aţi aflat nimic: numeroasele puncte de tranzit sunt ca nişte noduri pe firul vostru, din oricare se poate schimba direcţia. Nu te atrage să mergi nici în Uhta, nici în Inta, nici în Vorkuta, crezi ca la şantierul 501 este mult mai bine: cale ferată prin tundră, prin noroiul Siberiei. Numai ea face cât toate.
La vreo cinci ani după război, când valurile deţinuţilor au intrat totuşi pe un făgaş (ori MVD-ul şi-a înmulţit personalul), la minister au izbutit să pună ordine în milioanele de dosare şi de acum fiecare condamnat era însoţit de un plic sigilat în care se afla dosarul lui de închisoare, în acest plic era decupată o fâşie unde se scria pentru escortă itinerariul (mai mult de atât nu trebuiau să ştie, conţinutul dosarelor putea să aibă o influenţă corupătoare). Şi dacă stai lungit pe cuşeta din mijloc, şi sergentul se opreşte din întâmpalre tocmai lângă tine, şi tu te pricepi să citeşti pe dos, atunci poate izbuteşti să desluşeşti că pe cutare îl duc la Kniaj-Pogost, iar pe tine în lagărul de la Kargopol.: Acum alte emoţii, şi mai mari! Cum o fi acest lagăr din Kargopol? Cine a auzit de el?… Ce fel de munci comunei (există munci comune ucigătoare, există şi mai uşoare.) Acolo îţi rămân oasele nu-i aşa?
Şi cum, cum, în zorul plecării, n-ai dat nici un semn de viaţă celor de acasă? Ei te mai cred încă în lagărul de la Stalinogorsk, lângă Tuia. Dacă eşti foarte nervos şi descurcăreţ, poate vei izbuti să rezolvi şi această problemă: vei găsi la careva o bucăţică de un centimetru dintr-o mină de creion, la altcineva o bucată de hârtie mototolită. Ferindu-te să nu te vadă soldatul de pe culoar (nu poţi să te întinzi cu picioarele spre ieşire, doar cu capul), chircit şi răsucit, între zdruncinăturile vagonului, scrii celor dragi că te-au luat pe neaşteptate din locul vechi şi acum nu ştii unde te duc, că de acolo vei trimite doar o scrisoare la un an – să fie pregătiţi, împăturită în triunghi, scrisoarea trebuie s-o iei cu tine la toaletă, la noroc: poate se întâmplă să te ducă acolo când trenul se apropie de o gară sau când pleacă din gară. Poate că escorta de pe platforma vagonului nu va fi atentă şi atunci, repede, apeşi pe pedală, se deschide orificiul de evacuare a murdăriei şi, făcând paravan din propriul corp, arunci scrisoarea în acest orificiu! Ea se va umezi, se va murdări, dar poate să alunece şi să cadă între şine. S-ar putea chiar să scape uscată, curentul dintre roţi o va antrena, ea se va lăsa dusă de vârtej, va nimeri sub roţi ori le va ocoli şi se va coborî lin pe taluzul terasamentului. Poate scapă întreagă, înainte de a cădea peste ea ploaia ori ninsoarea, şi este ridicată de mâna unui om. Şi dacă acesta nu este un îndoctrinai, va îndrepta adresa, va mai întări iiterele sau o va pune într-un alt plic şi, să nu spui vorbă mare, scrisoarea dumitale va ajunge la destinaţie. Da, uneori asemenea scrisori ajung – nefrancate, decolorate, spălate, mototolite, dar din ele răzbate foarte desluşit suferinţa.
Cel mai bine ar fi să încetezi cât mai repede să mai fii acel fraier, un novice ridicol, pradă şi victimă. Există nouăzeci şi cinci la sută şanse ca scrisoarea ta să nu ajungă la destinaţie, însă, chiar dacă ajunge, nu aduce nici o bucurie în casă. Şi ce înseamnă această răsuflare scurtă: pe ore, pe zile, când ai intrat într-o ţară de epos? Timpul care desparte sosirile de plecări se măsoară aici cu deceniile, cu sfertul de secol. N-o să te întorci niciodată în lumea de odinioară! Cu cât te dezobişnuieşti mai iute de cei de acasă, şi ei se dezobişnuiesc de tine – e cu atât mai bine. Şi mai uşor!
Şi pe cât posibil – să ai cât mai puţine lucruri, ca să nu tremuri pentru ele! Să nu ai geamantan, ca să nu ţi -l distrugă escorta la urcarea în vagon (când în compartiment sunt câte douăzeci şi cinci de oameni, ce-ai face în locul lor?). Şi să nu ai cizme noi, şi să nu ai pantofi la modă, nici costum de lână să nu ai: oricum îţi vor fi furate, luate cu forţa, smulse, schimbate fie că eşti în vagon-zak, în dubă sau în camera de primire la închisoarea de tranzit. Cedează-le fără luptă, chit că umilinţa îţi va chinui inima. Dacă ţi le iau cu forţa, te mai alegi şi cu gura însângerată. Sunt detestabile aceste mutre obraznice, apucăturile lor batjocoritoare, aceste otrepe bipede.
— Dar, având un Lucru al tău şi tremurând pentru el, oare nu pierzi posibilitatea rară de a contempla şi înţelege? Crezi că piraţii şi corsarii, marii căpitani idealizaţi de Kipling şi Gumiliov n-au fost şi ei nişte hoţi şi bandiţi? Erau de aceeaşi speţă… Atrăgători în tablourile romantice, de ce aici dezgustă?
Trebuie să-i înţelegi. Puşcăria este pentru ei precum casa părinteasca. Oricât îi mângâie stăpânirea, oricât le îmblânzeşte pedepsele, oricât îi amnistiază – o fatalitate interioară îi aduce iarăşi şi iarăşi aici… Într-o vreme, la noi, dreptul la proprietate a fost prigonit cu mare succes şi în libertate (pe urmă, prigonitorilor înşişi le-a plăcut să aibă) ~ de ce ar trebui să fie tolerat în închisoare? Ai uitat gura căscată, nu ţi-ai mâncat la timp slănina, nu ţi-ai împărţit cu amicii zahărul şi tutunul – acum hoţii şi bandiţii îţi cotrobăie în sacul cu merinde ca să corecteze greşeala ta morală. Dându-ţi nişte scâlcieturi de pantofi în schimbul cizmelor tale de box, o haină pătată, în locul puloverului tău, nici ei nu vor stăpâni multă vreme aceste lucruri: cizmele tale sunt un motiv de a le pierde la cărţi de cinci ori şi de a le recâştiga, iar puloverul îl vor schimba mâine pe un litru de vodcă şi un rotocol de câmat. Peste o zi nu mai au nimic, ca şi tine. Acesta e cel de al doilea principiu al termodinamicii: nivelurile trebuie să se egalizeze…
Să nu aveţi! Să nu aveţi nimic! Ne-au învăţat Buddha şi Hristos, stoicii, cinicii. Oare de ce nu ascultăm, noi cei atât de lacomi, această poruncă simplă? Nu înţelegem că prin avere ne pierdem sufletul?
Mă rog, scrumbia poate să se încălzească în buzunarul tău până la punctul de tranzit, ca să nu cerşeşti apă. Dar pâinea şi zahărul care ţi le-au dat pentru două zile – să le mănânci toate o dată. Astfel nu ţi le va fura nimeni. Şi nu mai ai nici o grijă! Şi eşti liber ca pasărea cerului!
Să ai numai ceea ce poţi să duci întotdeauna cu tine: să ştii limbi străine, să cunoşti ţări, să cunoşti oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste seminţe amare vor răsări cândva.
Priveşte: în jurul tău sunt oameni. Poate pe unul dintre ei o să ţi -l aminteşti pe urmă toată viaţa şi o să-ţi muşti degetele că nu l-ai întrebat nimic. Să vorbeşti cât mai puţin şi să asculţi cât mai mult. De la o insulă la alta ale Arhipelagului se întind şuviţele vieţilor de oameni. Ele se răsucesc, se ating, una de alta într-o singură noapte, iată, ca în acest vagon care ţăcăne, pe urmă se despart din nou pentru totdeauna, dar tu apleacă-ţi urechea şi ascultă zumzetul lor uşor şi ţăcănitul uniform de sub vagon. Acesta-i zgomotul pe care -l iscă vârtelniţa vieţii!
Câte poveşti neobişnuite vei auzi aici, şi cât o să mai râzi! F Iată, acest francez micuţ de lângă zăbrele: ce se tot învârte? De ce se tot miră? Ce nu poate să înţeleagă? Să-i explicăm! Dar apoi să -l şi întrebăm: cum a nimerit aici? S-a găsit cineva care ştia limba franceză şi aflăm astfel ca Max Santerre este un soldat francez. Tot aşa vioi şi curios era şi în libertate, în a sa douce France. I s-a spus cu binele să nu se mai învârtă pe lângă punctul de tranzit pentru ruşii care se repatriau, dar el a continuat să dea târcoale. Atunci sovieticii l-au invitat să bea, şi de la un moment dat el nu-şi mai aminteşte nimic. S-a trezit în avion, pe pardoseală. A văzut că era îmbrăcat în tunică şi pantaloni de soldat al Armatei Roşii, iar deasupra lui – cizmele soldatului din escortă. Acum i-au dat zece ani de lagăr, dar, fireşte, asta e o glumă proastă, totul se va lămuri nu-i aşa… O, da, se va lămuri, drăguţule, aşteaptă! (va mai primi o condamnare şi în lagăr: douăzeci şi cinci de ani, şi din lagărul Oziornâi nu va fi eliberat decât în 1957.) Cu astfel de cazuri, în anii 1945-1946, nu impresionai pe nimeni.
Aceasta a fost o istorioară franco-rusă, iată însă una ruso-franceza. Ba nu, este pur rusească, pentru că cine, în afară de urt rus, ar putea avea în viaţă un drum atât de întortocheat? În toate timpurile la noi au crescut oameni care nu încap, debordează, ca Menşikov^ în izba din Beriozovo cum l-a pictat Surikov10. Să -l luăm, de pildă, pe Ivan Kovercenko: este şi subţirel, şi statură mijlocie, dar tot nu încape. Pentru că este o mândreţe de băiat, cu sânge clocotitor, în care dracu a mai adăugat şi nişte horilcă. Povesteşte cu plăcere despre el, şi, bineînţeles, râzând. Asemenea povestiri sunt o comoară, să tot asculţi. E drept, multă vreme nu poţi să ghiceşti: de ce l-au arestat şi de ce este un politic, însă din calificativul „politic” nu trebuie să faci o insignă de festival. Nu-i totuna cu ce greblă ne-au adunat?
Cum bine ştie toată lumea, nemţii au fost cei care pregăteau pe ascuns războiul chimic, nu noi. Din această pricină, la retragerea noastră din Kuban, a fost foarte neplăcut că din vina unor gură-cască de la aprovizionarea cu muniţii am abandonat pe un aerodrom stive întregi de bombe chimice, şi nemţii puteau să însceneze un scandal internaţional. Atunci, douăzeci de paraşutişti, sub comanda locotenentului major Kovercenko, originar din Krasnodar, au fost lansaţi în spatele liniilor germane, ca să îngroape în pământ aceste bombe atât de periculoase. (Ascultătorii au început să caşte, căci au ghicit ce a urmat: el a căzut prizonier, iar acum este trădător de patrie. Câtuşi de puţin!) Kovercenko şi-a îndeplinit în mod strălucit misiunea, a trecut îndărăt linia frontului cu cei douăzeci de ostaşi, fără pierderi, şi a fost propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice.
Formalităţile însă durează uneori o lună, chiar şi două, dar dacă tu nu încapi în acest Erou? „Eroul” este acordat unor băieţi cuminţi, cei dintâi la pregătirea de luptă şi politică. Dar dacă ţie îţi arde sufletul să bei ceva şi n-ai ce? Dacă eşti Erou al întregii Uniuni, atunci de ce, ticăloşii, se zgârcesc şi nu-ţi dau în plus un litru de vodcă? Ivan Kovercenko a încălecat şi, fără să ştie nimic de Caligula, a urcat cu calul la etajul întâi de la comisariatul militar orăşenesc, la comandant: dă-mi, zice, un bon pentru vodcă! (A crezut că aşa va fi mai impunător, va semăna mai mult cu un erou, şi nu va putea fi refuzat.) Pentru asta l-au arestat?
— Nu, nicidecum! Pentru asta a fost retrogradat de la Erou la Drapelul Roşu.
Kocervenko avea mare poftă de băut, dar nu găsea întotdeauna şi trebuia să-şi pună mintea la contribuţie, în Polonia i-a împiedicat pe nemţi să arunce în aer un pod, şi a avut sentimentul că acest pod ar fi al lui şi până la venirea comandamentului nostru a instituit pentru polonezi taxă de trecere – pentru persoane şi vehicule: dacă nu eram cu, acum nu -l mai aveaţi, păcătoşilor! Douăzeci şi patru de ore a încasat această taxă (pentru vodcă), dar s-a plictisit, apoi – cât putea să stea acolo? Aşa că le-a propus polonezilor localnici o soluţie drepată: să le vândă lor podul. (Şi pentru asta l-au băgat la închisoare?
— Nu-u!) Nu cerea preţ mare, dar polonezii erau nişte zgârciţi, au refuzat Şi pan ^căpitanul Kovercenko a renunţat la pod, să vă ia dracu, traversaţi gratis!
În anul 1949 se afla în Poloţk, şef al statului major al unui regiment de paraşutişti. Aici, cei de la secţia politică a diviziei nu -l aveau deloc la inimă pe maiorul Kovercenko, pentru că desconsidera educaţia politică. Odată le-a cerut o caracterizare ca să intre la Academia Militară, dar când i-au dat-o, după ce a parcurs-o dintr-o privire, le-a azvârlit-o pe masă. „Cu această caracterizare pot să mă duc la banderovişti, nu la Academie!” (Pentru asta…?
— Pentru asta ar fi putut încasa zece ani, dar a scăpat) Aici s-a mai adăugat şi faptul că a acordat ilegal o permisie unui soldat Şi că a condus beat o camionetă şi a distrus-o. Şi i-au dat zece. Zile de arest Dar era păzit de ostaşii lui, care îl iubeau ea pe Dumnezeu, şi ei îl lăsau să-şi petreacă noaptea în sat. Ar fi suportat arestul, dar secţia politică a început să -l ameninţe cu tribunalul! Această ameninţare l-a tulburat profund şi l-a jignit crunt pe Kovercenko: va să zică aşa merge treaba – eşti bun să le îngropi bombele, dar pentru o prăpădită de camionetă, treci la zdup, Ivane! Noaptea, a ieşit pe fereastră, a mers pe Dvina, unde ştia că un amic al său are ascunsă o barcă cu motor şi – dus a fost S-a dovedit că nu era un. Beţivan cu memorie scurtă: pentru tot ce-i făcuse secţia politică voia acum să se răzbune; în Lituania a abandonat barca, s-a dus la lituanieni şi i-a rugat: „Fraţilor, duceţi-mă la partizani! Primiţi-mă, n-o să vă pară rău, o să le arătăm noi lor!” Dar lituanienii au crezut că este un agent provocator.
Ivan avea la el un acreditiv. Şi-a cumpărat un bilet pentru Kuban, însă pe când se apropia de Moscova s-a îmbătat criţă la vagonul restaurant Ieşind din gară, a aruncat o privire spre Moscova şi i-a poruncit unui taximetrist: „Du-mă la ambasadă!” – „La care?” – „Să le ia dracu, la oricare”. Şi şoferul l-a dus
— Ce ambasadă? „–” Franceză „.” Foarte bine”.
Poate că ideea lui cu ambasada se schimbase, şi intenţiile lui erau acum altele, dar vigorarea şi îndemânarea nu-i slăbiseră deloc: nu l-a speriat pe miliţianul de la poartă, a dat colţul într-o străduţă ş^ a sărit gardul de două ori mai înalt decât el. În curtea ambasadei a mers mai uşor: nimeni nu l-a zărit şi nu la reţinut, a trecut printr-o cameră, prin alta, şi a dat peste o masă întinsă. Erau multe bunătăţi pe masă, dar cel mai mult î-au impresionat perele, i se făcuse dor de pere, şi a început să îndese prin toate buzunarele. Atunci au intrat stăpânii să se aşeze la cină. „Hei. Francezilor! A atacat primul Kovercenko şi a început să strige la ei. Nu ştiu de ce i se părea lui că Franţa nu făcuse nimic bun în ultima sută de ani.
— Voi de ce nu faceţi revoluţie? De ce vreţi să -l aduceţi la putere pe de Gaulle? Iar noi vă aprovizionăm cu grâu din Kuban! Dar gata, nu mai ţine! „–” Dar cine eşti dumneata? De unde ai apărut? „au întrebat francezii uimiţi. Kovercenko nu s-a pierdut cu firea şi a răspuns pe un ton plin de siguranţă.” Maior al MGB-ului „. Francezii s-au arătat îngrijoraţi:” Oricum, nu era nevoie să intraţi cu forţa în ce problemă? „ Să mă pupaţi în…!” le-a spus-o verde-n faţă Kovercenko, din tot sufletul.
Şi s-a mai grozăvit puţin în faţa lor, dar a observat că din camera vecină, cineva telefonează în legătură cu el. Şi a fost îndeajuns de treaz să înceapă retragerea, dar perele au început să-i cadă din buzunare, şi un hohot de râs infamant a răsunat în spatele lui…!
A avut puteri nu numai să plece de la ambasadă întreg şi nevătămat, dar să ajungă chiar ceva mai departe. A doua zi, de dimineaţă, s-a trezit la gara Kiev (nu cumva se pregătea să plece în Ucraina Occidentală?) Şi numaidecât l-aţi şi înhăţat.
La anchetă l-a bătut însuşi ministrul Abakumov, tot spatele îi era o rană. Fireşte, ministrul nu l-a bătut pentru pere, şi nici pentru reproşul just adresat francezilor, ci încerca să afle cine şi când l-a recrutat. I-au dat douăzeci şi cinci de ani…
Multe asemenea povestiri se pot auzi, dar, ca orice alt vagon, vagon-zak-ul se linişteşte o dată cu noaptea. Noaptea nu aduce nimic, nici peşte, nici apă, nici învoire la toaletă.
Şi atunci, ca orice alt vagon, este năpădit de zgomotul uniform al roţilor, care nu deranjează câtuşi de puţin liniştea în acel moment, dacă şi escorta a plecat din coridor, din compartimentul al treilea de bărbaţi se poate vorbi cu cel de al patrulea al femeilor.
Conversaţia cu o femeie în puşcărie este un lucru cu totul deosebit. Ea conţine ceva solemn, chiar dacă discuţi despre articole şi condamnări.
O astfel de conversaţie a durat o noapte întreagă, şi iată în ce împrejurări. Era în iulie 1950. Compartimentul femeilor ducea lipsă de pasagere, în el nu se afla decât o tânără, fiica unui doctor din Moscova, care primise 58-10. În compartimentele bărbaţilor s-a stârnit zarvă: escorta s-a apucat să înghesuie toţi zeki din trei compartimente în două (greu de spus câţi îngrămădiseră acum într-un compartiment). Pe urmă, au introdus un infractor care nu semăna câtuşi de puţin cu un deţinut. Mai întâi că nu era tuns: părul lui blond-auriu ondulat, tot numai cârlionţi, părea o provocare pe capul lui mare, rasat Era tânăr, chipeş, purta uniformă militară engleză. A fost condus pe coridor cu o nuanţă de respect (escorta se fâstâcise, citind intrucţiunile de pe plicul cu dosarul lui), şi fata a izbutit să remarce toate acestea. El însă nu a văzut-o (şi ce rău i-a părut pe urmă!). După zgomot şi tevatură şi-a dat seama că pentru el s-a eliberat un compartiment special, alături de ea E clar că nu trebuie să comunice cu nimeni. Cu toate acestea ea dorea să vorbească cu el. Din compartiment nu te poţi vedea unul cu altul, dar te poţi auzi dacă este linişte. Seara, târziu, când totul se potolise, fata l-a chemat încetişor (sau poate mai întâi a cântat încetişor. Pentru asta escorta trebuia s-o pedepsească, dar se-liniştiseră cu toţii, pe culoar nu mai era nimeni). Necunoscutul a auzit-o şi, învăţat de ea, s-a aşezat la fel. Şedeau acum spate în spate, rezemându-se de aceeaşi scândură groasă de trei centimetri, dar vorbeau prin grilaj, încet, făcând înconjurul acestei scânduri. Capetele şi buzele lor se aflau atât de aproape, de parcă se sărutau, dar numai că nu se puteau atinge unul pe celălalt.
— Nici nu se puteau vedea.
Eric Arvid Andersen înţelegea ruseşte acceptabil, vorbea cu multe greşeli, însă finalmente izbutea să transmită ideea. I-a povestit fetei uluitoarea lui Poveste (o s-o ascultăm la punctul de tranzit), iar ea lui – povestea simplă a unei studente din Moscova, condamnată în virtutea articolului 58-10. Arvid însă era captivat, a început s-o întrebe de tineretul sovietic, de viaţa oamenilor sovietici, şi a aflat cu totul altceva decât ştia înainte din ziarele occidentale de stânga şi din vizita lui oficială aici.
Au vorbit toată noaptea, şi toate s-au potrivit în noaptea asta pentru Arvid: neobişnuitul vagon pentru deţinuţi într-o ţară străină; şi ţăcănitul nocturn, armonios, al trenului, care găseşte mereu ecou în inima noastră; şi vocea melodioasă, murmurul, răsuflarea fetei lângă urechea lui, atât de aproape, iar el nici nu putea s-o vadă! (De fapt, de un an şi jumătate nu mai auzise o voce de femeie.) Şi contopit cu această fată nevăzută (şi probabil, şi desigur, şi negreşit frumoasă), el a putut pentru prima dată să vadă Rusia, şi glasul Rusiei i-a spus toată noaptea adevărul. Se poate şi astfel cunoaşte o ţară pentru prima dată… (Dimineaţa avea să vadă prin fereastră acoperişurile ei negre, de paie, în timp ce asculta murmurul trist al tainicei călăuze.)
Căci toate acestea sunt Rusia: şi deţinuţii pe şine, care au refuzat să facă plângere, şi fata din spatele compartimentului stalinist; şi escorta care s-a dus la culcare; perele, căzând din buzunar, bombele îngropate şi calul cocoţat la etajul întâi…
— Jandarmii! Jandarmii! Strigau deţinuţii cu bucurie. Se bucurau că mai departe vor fi însoţiţi de jandarmii mai cumsecade, nu de escortă.
Iar am uitat să pun ghilimelele. Acestea ni le povesteşte însuşi Korolenko*. Este drept că nouă nu ne făcea nici o plăcere vederea chipielor albastre.
Însă, dacă ţi-a bătut sorocul în vagon-zak, eşti bucuros să vezi pe oricine.
Într-o haltă mică, unui pasager obişnuit îi este greu să urce în tren, dar să coboare – deloc, arunci bagajul şi sari. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu deţinutul. Dacă garda închisorii locale sau miliţia nu vin după el ori întârzie cu două minute.
— Salutare!
— Trenul a pornit, şi acum acest deţinut păcătos este cărat până la următorul punct de tranzit. Şi este bine să fie până la următorul punct de tranzit – acolo îţi vor da să mănânci. Altfel, eşti dus până la sfârşitul rutei vagonului, vreo optsprezece ore în compartimentul gol, apoi vei porni îndărăt cu o încărcătură nouă, şi din nou poate că nu vin după tine, şi din nou mergi până la capăt! Şi în timpul ăsta nu primeşti de mâncare! Fiindcă ţi s-a dat raţia până la primul punct de recepţie, contabilitatea nu are nici o vină că închisoarea n-a trimis după tine, acum figurezi în listele Tulunului. Şi escorta nu este obligată să-ţi dea din pâinea ei. Şi te plimbă aşa de şase ori (au fost cazuri!): Irkutsk – Krasnoiarsk, Krasnoiarsk – Irkutsk, Irkutsk – Krasnoiarsk, şi când pe peronul Tulunului zăreşti chipiul albastru eşti gata să-i sari de gât: mulţumesc, scumpule, că m-ai scos din încurcătură!
*Povestea contemporanului meu, în Opere, Moscova, 1955, vol. II, p. 166.
Chiar şi numai în două zile de mers în vagon-zak eşti istovit, asfixiat, topit, încât, înainte de a ajunge într-un oraş mare, nu ştii cum să procedezi: să te mai chinui puţin, dar să ajungi mai repede, ori să te coboare la un punct de tranzit ca să te mai dezmorţeşti puţin?
Iată însă că escorta se agită, aleargă. Au ieşit îmbrăcaţi în mantale, lovesc cu patul armelor, înseamnă că descarcă întregul vagon.
La început, escorta se aşază în cerc lângă treptele vagonului şi de-abia te-ai rostogolit, ai alunecat, te-ai prăbuşit că încep cu toţii să strige la tine asurzitor din toate părţile: „Stai jos! Stai jos! Stai jos!” Este foarte eficient când strigă la tine câteva glasuri şi nu-ţi lasă timp să ridici ochii. Ca şi cum te-ai afla sub o canonadă, te chirceşti, te grăbeşti (de ce să te grăbeşti?), te lipeşti de pământ şi te aşezi când ai ajuns lângă cei care au coborât înainte.
„Stai jos” este o comandă foarte clară, însă dacă eşti un deţinut începător, tu încă n-o înţelegi. La Ivanovo, pe liniile de garaj, la această comandă, cu geamantanul în braţe (dacă geamantanul nu a fost confecţionat în lagăr, ci cumpărat când erai în libertate, întotdeauna i se rupe minerul, şi întodeauna în momentul cel mai nepotrivit), am făcut câţiva paşi, l-am aşezat jos în cap, şi, fără să mă uit cum şedeau cei din faţă, m-am aşezat pe geamantan. Nu puteam, în mantaua mea de ofiţer, încă nu prea murdară, cu poalele încă netăiate, nu puteam, deci, să mă aşez direct pe traverse, pe nisipul îmbibat cu păcură! Şeful escortei, cu o faţă rumenă, buhăită, faţă de rus cumsecade, s-a îndreptat în fugă spre mine. N-am izbutit să pricep ce voia. Probabil – să mă izbească în spate cu siinta cizmă, dar, pesemne, ceva l-a reţinut, şi, nefiindu-i milă de vârful lustruit al cizmei, a lovit în capul geamantanului, străpungându-l. „Stai-jos!” mi-a explicat el răspicat. Şi abia atunci mi-am dat seama că eu arătam ca un turn printre zeki din jurul meu. Fără să mai întreb: „Dar cum să stau?” am înţeles cum. Şi m-am aşezat pe mantaua pe care am vrut s-o cruţ ca toţi oamenii, aşa cum şed câinii la poartă şi pisicile la uşă.
(Mai păstrez şi acum acel geamantan, şi câteodată îmi trec degetele peste gaura făcută de vârful cizmei şefului escortei. Ea nu se poate cicatriza, precum o rană pe corp sau în inimă. Lucrurile au o memorie mai bună decât noi.)
Dar şi aşezarea în această poziţie este bine gândită. Dacă şezi cu fundul pe pământ şi genunchii ţi se ridică în faţă, centrul de greutate se află înapoi, ţi-e greu să te ridici, iar să sari în sus – imposibil. Apoi, ne aşază cât mai strâns unul lângă altul, ca să ne stingherim unul pe celălalt Dacă am vrea să ne aruncăm toţi deodată asupra escortei, până să ne mişcăm ne-au şi împuşcat, pe toţi.
Ne aşază ca să aşteptăm duba (ne cară în grupuri, fiindcă nu încap toţi o dată) sau până se dă plecarea pe jos. Se străduiesc să ne aşeze într-un loc mai ferit, să ne vadă cât mai puţin oamenii din libertate, dar uneori n-a u cum şi ne aşază chiar pe peron, pe o platformă deschisă (la Kuibâşev este aşa). Asta înseamnă o încercare pentru oamenii liberi: noi avem dreptul deplin să-i privim cu ochii larg deschişi, în mod cinstit, dar ei, ei cum ne privesc? Cu ură? Nu-i lasă conştiinţa (doar scriitorii şi ziariştii sovietici cred că oamenii sunt băgaţi la închisoare pentru că au „săvârşit ceva”). Cu compătimire? Cu milă?
Dacă li se notează numele? Pentru condamnare formele sunt uşor de făcut Şi cetăţenii noştri liberi şi mândri („Citiţi, invidiaţi, sunt cetăţean al Uniunii Sovietice” 11) îşi pleacă în jos capetele vinovate şi se străduiesc să nu ne vadă, ca şi când locul ar fi gol. Mai curajoase decât alţii sunt bătrânele: ele nu mai pot fi alterate, cred în Dumnezeu, şi rupând din pâinea lor sărmană ne aruncă o bucată. De asemenea nu se tem foştii deţinuţi, de drept comun fireşte, care au cunoscut lagărul. Căci ei ştiu: „Cine n-a fost, într-o zi va ajunge, cine a fost, acela nu va uita”, şi, iată, ne aruncă un pachet de ţigări pentru ca şi alţii să le arunce lor la următoarea condamnare. Pâinea azvârlită de mâna slabă a bătrânei nu ajunge până la noi, cade pe pământ, pachetul de ţigări se învârte prin aer şi cade în mijlocul nostru, dar escorta clănţăne închizătorul armei, îndreptând-o împotriva bătrânei, împotriva bunătăţii şi pâinii: „Vezi-ţi de drum, bunicuţo!”
Şi. Pâinea cea sfântă, ruptă, rămâne în ţărână, până vom fi mânaţi de acolo.
În general, aceste minute, când stăm jos, pe pământ, în gară, sunt dintre cele mai plăcute. Ţin minte, la Omsk, ne-au aşezat pe traverse între două garnituri lungi de vagoane de marfă. Prin locul acesta nu trecea nimeni (pesemne, postaseră la ambele capete câte un soldat: „Trecerea oprită!” Iar omul sovietic este educat şi în libertate să se supună omului în uniformă militară). Amurgea. Era în august. Pietrişul unsuros din gară încă mai păstra căldura soarelui de peste zi şi ne încălzea la şale. Gara nu se vedea, dar se afla undeva foarte aproape, dincolo de trenuri. Un patefon difuza o muzică sprinţară, care se combina cu zumzetul compact al mulţimii. Şi nu ştiu de ce nu părea deloc umilitor să stai într-un grup murdar, pe pământ, ca într-un ţarc; nu ne simţeam batjocoriţi ascultând dansurile unui tineret străin, dansuri pe care noi n-o să le dansăm niciodată; nici când ne închipuiam că, poate, acum, cineva aşteaptă pe altcineva, probabil cu flori, să meargă la plimbare. Au fost douăzeci de minute de cvasilibertate: se întunecase de-a binelea. Se aprinseseră cele dintâi stele, luminile roşii şi verzi deasupra liniilor, cânta muzica. Viaţa continuă şi fără noi – nici măcar nu-ţi este necaz.
Să te bucuri de asemenea momente, şi închisoarea va deveni mai uşoară. Altfel vei exploda de furie.
Dacă e periculos să ajungi cu zeki la dubă – în jur sunt drumuri şi oameni – există încă o comandă în regulamentul escortei: „Luaţi-vă de braţ!” Nu e nimic umilitor în a te lua de braţ! Bătrâni cu băieţandri, fete cu bătrâne, sănătoşi cu schilozi. Dacă o mână îţi este ocupată cu bagajul, atunci altcineva te ia de braţ, iar tu iei pe altcineva cu cealaltă mână… Acum sunteţi de două ori mai strânşi decât în formaţie obişnuită, dintr-o dată v-aţi mai îngreunat, aţi început să şchiopătaţi din pricină că bagajul vă dezechilibrează, vă incomodează şi vă clatină pe toţi. Nişte făpturi murdare, cenuşii, stupide, mergeţi precum orbii, cu aparentă solicitudine unul faţă de celălalt: caricatură a umanităţii!
Dar poate că duba închisorii nu vine deloc. Şi poate că şeful escortei este un fricos, se teme că nu izbuteşte să vă ducă până la capăt cu bine, şi astfel, Îngreunaţi, clătinându-vă din mers, lovindu-vă de bagaje, vă târâţi prin oraş până la închisoare.
Mai există o comandă – caricatură a cârdului de gâşte: „Luaţi-vă de căl-câie!” Asta înseamnă că aceia care au mâinile libere, să se apuce cu fiecare mână de glezna piciorului. Şi – „înainte marş!” (acum, cititorul este rugat să lase cartea şi să meargă astfel prin cameră!… Cum este? Ce viteză aveţi? Ce vedeţi în jur? Ce părere aveţi despre încercarea de a fugi?) închipuiţi-vă un cârd de vreo treizeci-patruzeci de asemenea gâşte! (Kiev, 1940).
Afară însă se poate prea bine să nu fie august, poate să fie decembrie 1946, şi sunteţi duşi, fără dubă, pe un ger de minus patruzeci de grade, până la închisoarea de tranzit din Petropavlovsk. Cum e uşor de bănuit, escorta vagonului nu s-a obosit să vă scoată la toaletă să zicem cu o oră înainte de a sosi în oraş. Nu voia să se murdărească. Slăbiţi de anchetă, înţepeniţi de ger, acum aproape că nu vă mai puteţi stăpâni, mai ales femeile. Ce-i de făcut?! Numai caii trebuie opriţi ca să se slobozească, numai câinele se dă la o parte ca să ridice piciorul lângă gard. Dar voi, oamenii, puteţi şi din mers, nu trebuie să ne ruşinăm de nimeni în ţara noastră. La închisoarea de tranzit se va usca… Vera Korneeva s-a aplecat să-şi aranjeze gheata A rămas în urmă cu un pas. Militarul din escortă a asmuţit câinele asupra ei, şi câinele, prin îmbrăcămintea de iarnă, a muşcat-o de fesă. Ţine pasul! Să nu rămâi în urmă. Uzbecul a căzut şi s-au pus să -l piseze cu cizmele şi cu patul armelor.
Nu-i nici o nenorocire că nu s-a fotografiat pentru „Daily Express”. Iar pe şeful escortei, până la adânci bătrâneţi, n-o să -l judece nimeni niciodată.
Dubele vin şi ele tot din istorie. Careta închisorii descrisă de Balzac – nu este şi ea tot o dubă? Doar că se deplasează ceva mai încet şi nu este ticsită până la refuz.
Este drept că în anii ’20 deţinuţii, încolonaţi, străbăteau oraşul pe jos, chiar şi în Leningrad, şi la răspântii opreau circulaţia. („V-aţi săturat de furat?” îi apostrofa lumea de pe trotuaare. Nimeni nu cunoştea încă marele proiect al canalizării…)
Dar, receptiv la noutăţile tehnicii, Arhipelagul n-a întârziat să adopte duba neagră, mai pe scurt – duba. Pe străzile noastre încă pavate cu piatră, primele dube au ieşit o dată cu primele camioane. Aveau amortizoare proaste, în ele te scutura zdravăn, dar nici deţinuţii nu erau de cristal, în schimb, încă de pe atunci, din 1927, etanşeizarea era bună: nici o fisură, nici un bec electric înăuntru: nu puteai nici să vezi, nici să respiri. Şi încă de pe atunci dubele erau încărcate până la refuz cu deţinuţi în picioare. Nu pentru că ar fi făcut-o intenţionat, dar – nu aveau roţi de ajuns.
Mulţi ani, prin culoarea lor cenuşie, ca oţelul, dubele închisorilor îşi mărturiseau deschis apartenenţa. După război însă şi-au dat seama în capitale şi au început să le vopsească în culori mai vesele şi să scrie sus: „Pâine”
(deţinuţii erau pâinea şantierelor), „Carne” (pentru mai multă exactitate trebuiau să scrie – „oase”), ba chiar şi „Beţi şampanie sovietică!” în interior, duba poate fi o simplă ladă blindată – o cuşcă goală. Poate avea bănci de o parte şi de alta a pereţilor. Asta nu înseamnă că sunt mai comode, este chiar mai rău, pentru că înghesuie în ea atâţia oameni câţi încap în picioare, însă deja unul peste altul, ca bagajele, ca baloturile. Dubele pot să aibă în partea din spate şi o boxă: un dulap îngust de oţel, pentru o persoană. Şi pot să fie în întregime numai boxe: pe partea dreaptă şi pe partea stângă, iar coridorul pentru vertuhai.
Nici nu poţi să-ţi închipui o alcătuire atât de complexă, precum un stup de albine, privind fata care râde, cu o cupă în mână: „Beţi şampanie sovietică!” în dubă sunteţi încărcaţi cu aceleaşi strigăte din toate părţile ale escortei: „Hai! Hai! Mai iute!”, ca să nu ai timp să te uiţi în jur şi să încerci să fugi. Te înghiontesc, te îmbrâncesc ca să rămâi agăţat cu sacul în uşa îngustă, să te loveşti cu capul de pragul de sus. Cu greu se închide uşa de oţel din spate. Gata, la drum!
Desigur, cu duba rareori te cară ore întregi, cel mult douăzeci-treizeci de minute. Dar în această jumătate de oră te scutură, te zguduie, te trânteşte, încât nu ştii dacă mai ai ceva nevătămat în tine, iar dacă eşti înalt, stai cu capul aplecat, amintindu-ţi, poate, de comodul vagon-zak.
Duba mai înseamnă şi o altă aşezare, alte întâlniri, dintre care cele mai memorabile sunt cu hoţii şi bandiţii. Poate nu aţi avut prilejul să fiţi cu ei în acelaşi compartiment, poate nici la închisoarea de tranzit nu vă repartizează în aceeaşi celulă, însă aici sunteţi lăsaţi la mâna lor.
Uneori, înghesuiala este atât de mare, încât nici hoţilor nu le este la îndemână să opereze. Picioarele şi mâinile voastre parcă sunt prinse în butuci între trupurile şi bagajele vecinilor. Numai la hopuri, când te scutură atât de zdravăn, încât crezi că îţi dizlocă ficatul, abia atunci vă puteţi schimba poziţia mâinilor şi picioarelor.
Uneori este mai multă lărgime, hoţii izbutesc în jumătate de oră să controleze conţinutul tuturor bagajelor, să confişte bacilii şi cele mai bune catrafuse. Şi dacă renunţi să te baţi cu ei, o faci numai din considerente sugerate de frică şi de înţelepciune (şi, uite aşa, puţin câte puţin, începeţi să vă pierdeţi sufletul nemuritor, crezând mereu că duşmanii principali şi treburile importante sunt încă undeva înainte şi trebuie să te păstrezi pentru ele). Şi, dacă opui rezistenţă, poate te trezeşti cu un cuţit între coaste. (N-o să fie nici o anchetă, iar dacă o să fie, pe hoţi nu-i paşte nici un pericol: vor întârzia puţin în punctul de tranzit, nu vor mai pleca într-un lagăr mai îndepărtat. Recunoaşteţi că într-o încăierare dintre un socialmente apropiat şi un socialmente străin, statul nu poate să ţină parte celui din urmă.) în 1946, într-o celulă de la Butârki, Lunin, colonel în rezervă, un personaj important de la Osoaviahim, a povestit cum în faţa lui, în ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă), în dimineaţa aceleiaşi zile, fata, Îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea cu de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncât-o în dubă, şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei („Beţi şampanie sovietică!”), a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicicrii şi fostul ei şef?
Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei.
Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus:
— Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.
Da, dubele sunt „partea slabă” a Arhipelagului. Dacă în vagon-zak-uri nu există posibilitatea de a-i separa pe politici de criminali, în dube nu există posibilitatea de a-i separa pe bărbaţi de femei. Altfel cum ar putea bandiţii, între două închisori, „să trăiască din plin”?
Tar dacă nu există bandiţi, atunci trebuie să mulţumim dubelor pentru aceste scurte întâlniri cu femeile! Unde altundeva în viaţa de puşcărie să le mai vezi, să le auzi şi să le atingi, dacă nu aici?
Odată, în 1950, eram duşi de la Butârki la gară. Era mult spaţiu în dubă, iar noi – doar vreo paisprezece oameni aşezaţi pe bănci. Deodată, în ultima clipă, au mai îmbrâncit o femeie. Una singură. S-a aşezat chiar la margine, lângă uşă. Se^ temea – cu paisprezece bărbaţi într-o ladă întunecată nu ai cum să te aperi, însă din câteva cuvinte ne-am lămurit că toţi eram de-ai noştri, articolul Cincizeci şi Opt.
Ea s-a recomandat: Repina, soţie de colonel, au arestat-o la scurtă vreme după el. Şi deodată, un militar tăcut, atât de tânăr şi slăbuţ, că nu putea fi decât locotenent, a întrebat-o: „Spune-ţi, n-aţi stat cumva cu Antonina Ivanova?” – „Cum? Dumneata eşti soţul ei? Oleg?” – „Da” – „Locotenent-colonelul Ivanov?… De la Academia Frunze?” 12 – „Da!”
Ce fel de „da” era acesta! El ieşea dintr-un gâtlej în care se ridicase un nod, şi conţinea mai multă teamă de a afla decât bucurie. S-a aşezat lângă ea Prin cele două mici gratii de la uşile din spate răzbăteau petele difuze ale amurgului zilei de vară şi, în salturile dubei, alunecau, alunecau mereu pe faţa femeii şi a locotenent-colonelului. „Am stat cu ea în timpul anchetei. Patru luni, în aceeaşi celulă”. – „Unde se ailă acum?” – „În tot acest timp n-a trăit decât cu gândul la dumneata! Nu se temea pentru ea, ci pentru dumneata. Mai întâi – să nu te aresteze. Apoi – să nu-ţi dea o pedeapsă prea grea”. – „Dar ce face acum?” – „Zicea că doar ea e vinovată de arestarea dumitale. I-a fost atât de greu!” – „Unde se află acum?” – „Să nu te sperii. Repina i-a…
Pus mâinile pe piept ca unui om apropiat N-ă mai suportat tensiunea asta Au luat-o de la noi. Ştii, ea. Mintea ei. Puţin. S-a tulburat. Înţelegi.?”
Şi această furtună minusculă, învăluită în foile de oţel trece atât de paşnic printre maşinile care circulă pe şase benzi, opridu-se la semafoare şi semna-li/. Înd virajele…
Cu acest Oleg Ivanov numai ce făcusem cunoştinţă la Butârki şi iată cum. Ne-au adunat într-o boxă la gară şi ne-au adus lucrurile de la camera de bagaje. Am fost chemat la uşă o dată cu el. Prin uşa deschisă, am văzut în coridor cum o supraveghetoare în halat cenuşiu, răscolind conţinutul geamantanului lui, a scăpat pe jos un epolet auriu de locotenent-colonel, care cine ştie cum se păstrase până acum. Ea n-a observat şi a călcat cu piciorul peste stelele lui mari.
Şi tot călca pe ci cu gheata, ca într-o secvenţă de film. _, I-am arătat: „Fiţi atent, tovarăşe locotenent-colonel!’
Ivanov s-a posomorit, în el încă mai stăruia noţiunea – serviciu ireproşabil. >.
Iar acum – povestea soţiei!
Şi toate acestea a trebuit să le suporte într-un interval de un ceas.
Capitolul 2 PORTURILE ARHIPELAGULUI DESFĂŞURAŢI pe o masă încăpătoare o hartă mare a Patriei nostre. Marcaţi cu puncte negre, grase, toate oraşele-centre de regiuni, toate nodurile de cale ferată, toate punctele de tranzit, unde şinele iau sfârşit şi începe un fluviu sau fluviul face un cot şi începe o cărăruie de picior. Dar ce-i asta? Harta a fost pictată de muşte dezgustătoare? Nu, în felul acesta am obţinut harta măreaţă a porturilor Arhipelagului.
E drept, nu sunt acele porturi feerice prin care ne-a purtat Alexandr Grin^, unde marinarii beau rom în taverne şi fac curte fetelor frumoase. Şi n-ai să întâlneşti aici marea caldă şi albastră (apă de scăldat aici – un litru de căciulă, şi ca să te speli mai comod – patru litri la patru persoane într-un lighean şi spălaţi-vă toţi deodată!), în rest, tot ceea ce alcătuieşte romantismul porturilor: murdărie, insecte, înjurături, tevatură, amestecătură de limbi şi bătăi, întâlneşti aici cu prisosinţă.
Rareori întâlneşti un zek care să nu fi trecut prin trei-patru-cinci închisori de tranzit, mulţi pomenesc de zece, iar fiii GULAG-ului vor număra cu uşurinţă cincizeci. Numai că toate se încurcă în memorie prin tot ce au asemănător: escorta analfabetă; apelul anapoda al deţinuţilor în ordinea dosarelor; aşteptarea îndelungată în arşiţa soarelui sau în frigul toamnei; o şi mai lungă aşteptare la percheziţia cu dezbrăcare; tunsoarea în condiţii infecte; băile reci şi alunecoase; closetele împuţite; coridoarele cu aer îmbâcsit; celulele întotdeauna strimte, sufocante, aproape veşnic întunecoase şi umede; căldura cărnii umane emanată din două părţi fie că stai pe pardoseală, fie pe priciul de lemn; plinea crudă, aproape lichidă; zămârca, fiartă parcă din furaje.
Cine are o memorie ordonată şi amintirile se deapănă separat una de alta, acela acum nu mai trebuie să călătorească prin ţară, toată geografia lui este ordonată foarte bine după închisorile-tranzit. Novosibirsk? Ştim, am fost. Nişte barăci durabile, făcute din bârne groase. Irkutsk? Ăsta vine acolo unde au astupat de câteva ori ferestrele cu cărămizi. Se vede cum erau pe vremea ţarului, şi fiecare zidărie separat, şi ce răsuflători au rămas. Vologda? Da, o clădire veche cu turnuri. Closetele sunt unul peste altul, acoperişurile de lemn au putrezit, şi de sus curge peste cele de jos. Usman. Cum să nu. O puşcărie împuţită şi plină de păduchi, construcţie veche, cu bolţi. Şi o îndeasă atât de tare, încât, când încep să scoată deţinuţii ca să-i pornească în convoi mai departe, nici nu-ţi vine să crezi unde au încăput atâţia – o coadă lungă cât jumătate de oraş.
Pe un astfel de cunoscător să nu -l necăjiţi, spunându-i că ştiţi un oraş fără închisoare de tranzit. El o să vă demonstreze cu precizie că asemenea oraşe nu există şi va avea dreptate. Salsk? Acolo îi ţin pe deportaţi în KPZ, la un loc cu inculpaţii aliaţi în anchetă. Şi în fiecare centru raional este aşa, cu ce se deosebesc de tranzit? În Sol-Ileţk? Există tranzit! În Râbinsk? Păi, închisoarea nr. 2, fosta mânăstire! Ehei, ce linişte e acolo, curţile pavate sunt pustii, lespezile vechi au fost năpădite de muşchi, la baie – găleţi de lemn curate. La Cita? Închisoarea nr. 1. În Nauşki? Acolo nu este închisoare, ci un lagăr de tranzit – totuna, în Torjok? Păi – sus pe deal, tot la mânăstire.
Da înţelege odată, omule dragă, nu poate exista oraş fără tranzit! Căci tribunale sunt pretutindeni! Cum vrei să ajungă în lagăr? Prin văzduh?
Fireşte sunt tranzite şi tranzite. Dar care sunt mai bune şi care mai rele, uite, aici, nu există un punct de vedere comun. Când se adună trei-patru zeki, fiecare^negreşit, îşi laudă „tranzitul” lui.
— Închisoarea de tranzit din Ivanovo nu este renumită ca altele, dar să-i întrebi pe cei care au stat acolo în iarna 1937-1938. În primul rând, nu era încălzită. Deţinuţii nu numai că nu îngheţau, dar cei de pe priclurile de sus stăteau dezbrăcaţi. Spărgeau geamurile de la ferestre ca să nu se sufoce, în celula 21, în loc să fie doar douăzeci şi cinci de oameni, se aflau trei sute douăzeci şi trei! Sub pricluri era apă, şi întinseseră scânduri peste apă, şi pe ele şedeau întinşi deţinuţii. Iar din geamurile sparte tocmai acolo trăgea un curent de te îngheţa. De fapt, sub pricluri, era curată noapte polară: nici un fel de lumină, orice lumină o acopereau cei care stăteau pe pricluri şi între pricluri. Ca să te duci la hârdău pe culoar era imposibil, trebuia s-o iei pe marginea priclurilor. Mâncarea nu se dădea individual, ci pentru zece. Dacă vreunul dintre cei zece moare, este băgat sub prici şi este ţinut acolo până se împute. Şi primesc şi raţia lui. Toate astea încă se mai puteau suporta, dar gardienii parcă erau mânjiţi cu terebentină la fund – îi alergau pe bieţii oameni din celulă în celulă. De-abia te aşezai, că -l şi auzeai: „Drepţi! Treci în altă celulă!” Şi din nou trebuia să-ţi cauţi un loc. De ce credeţi că era atâta aglomeraţie? Pentru că trei luni de zile nu i-au dus pe deţinuţi la baie, s-au umplut de păduchi, de la păduchi – râie pe picioare şi tifos. Din cauza tifosului au instituit carantină şi patru luni n-au expediat nici un convoi.
— Ei, băieţi, aici nu contează că era închisoarea din Ivanovo sau alta, aici contează anul. În 1937-1938 în închisorile de tranzit până şi pietrele gemeau nu numai zeki. Închisoarea din Irkutsk nu este nici ea renumită, dar în 1938, doctorii nu îndrăzneau să deschidă uşa unei celule, mergeau doar pe coridor, iar vertuhaiul striga: „Cei care au leşinat să iasă afară!
— În 1937, băieţi, convoaie întregi străbăteau Siberia spre Kolâma şi ajungeau până la Marea Ohotsk şi Vladivostok. Pe Kolâma, vapoarele izbuteau să care numai treizeci de mii pe lună, iar din Moscova trimiteau întruna, fără număr. Ce să zic, s-au adunat o sută de mii, ai înţeles?
— Dar cine i-a numărat’?
— Cei care trebuiau să-i numere.
— Dacă-i vorba de tranzitul din Vladivostok, în februarie 1937 acolo nu erau mai mulţi de patruzeci de mii.
— Luni întregi rămâneau împotmoliţi acolo. Ploşniţele mişunau ca lăcustele! Apă – o jumătate de cănită pe zi: nu există, n-are cine să aducă! Era o zonă întreagă numai cu coreeni: au murit toţi de dizenterie, toţi! Din zona noastră, în fiecare dimineaţă erau scoşi câte o sută de morţi. Au construit o morgă, şi zeki s-au înhămat la căruţe ca să care piatră. Astăzi cari piatră, mâine te cară pe tine la morgă, în toamnă ne-am pricopsit şi cu un tifos exan-tematic. Şi noi la fel: nu dădeam morţii până nu începeau să pută – primeam şi raţia lor. Medicamente – ioc. Ne ducem la zonă – daţi-ne medicamente! Soldaţii din turnurile de pază trăgeau în noi. Pe urmă, pe cei bolnavi de tifos i-au strâns într-o baracă separată. Nu reuşeau să-i ducă pe toţi acolo, dar şi de acolo puţini mai ieşeau vii. Priclurile erau cu etaj. Dacă vreunul de pe priciul de sus are temperatură şi nu poate să iasă la closet – curge pe cei de jos! Au zăcut acolo vreo mie cinci sute. Infirmieri erau hoţii, smulgeau dinţii de aur din gura morţilor. Nu se sfiau să-i smulgă nici celor vii…
— Ce tot îi daţi cu Treizeci şi Şapte în sus şi treizeci şi şapte în jos? Dar Patruzeci şi Nouă în golful Vanino, în zona a 5-a nu vreţi? Treizeci şi cinci de mii! Şi câteva luni de zile! Din nou nu mai pridideau să-i transporte pe Kolâma. În fiecare noapte nu ştiu ce aveau de ne fugăreau dintr-o baracă într-alta, dintr-o zonă într-alta. Ca la fascişti: fluierături, strigăte! „Toată lumea afară, mai puţin ultimul! ^ Şi tot timpul în, pas alergător! Numai pas alergător. La pâine trimit o sută – pas alergător! După ciorbă – pas alergător! Vase nu aveam de nici un fel! Zămârca poţi s-o iei în ce pofteşti – în poale, în palme! Apa o aduceau cu cisternele, dar în ce s-o torni? O slobozeau în jeturi. Cine deschidea gura şi se nimerea sub jet – bea. Dacă se încăierau lângă cisternă, din turnul de pază – foc! Exact ca la fascişti. A venit în inspecţie generalul maior Derevianko, şeful USVITL-ului*, în faţa lui a ieşit la raport un pilot de război care şi-a sfâşiat tunica la piept:” Eu am şapte decoraţii de luptă! Cine v-a dat dreptul să trageţi asupra noastră? „Derevianko zice:” Am tras şi o să mai tragem până veţi învăţa să vă purtaţi”*.
— Nu, băieţi, astea nu-s închisori de tranzit închisoarea de tranzit este cea din Kirov! Să nu luăm un an special, să luăm anul 1947: la închisoarea din Kirov, doi gardieni împingeau oamenii în celulă cu cizmele, numai aşa puteau închide uşa. În luna septembrie, pe priclurile cu două etaje (şi Viatka nu se afla la Marea Neagră), toţi şedeau în pielea goală din cauza căldurii, şedeau în capul oaselor, fiindcă n-aveau loc să stea întinşi: un rând şedea la cap, celălalt la picioare. Pe culoarul dintre pricluri, pe pardoseală, şedeau aşezaţi pe două rânduri, alţii şedeau printre ei în picioare, pe urmă se schimbau; săculeţele cu lucruri le ţineau în mână ori pe genunchi, nu aveau unde să le pună. Numai bandiţii, pe locurile lor legitime: etajul întâi al priclurilor de la fereastră, stăteau lungiţi confortabil. Erau atâtea ploşniţe, că te mâncau şi ziua,
*USVITL: Upravlenie Severo-Vostocinâh Iprav [itelnâh] Tmd [ovâh] Lagherei (Administraţia lagărelor de reeducare prin muncă din nord-est), adică din ţinutul Kolâmei.
* Hei, unde este Tribunalul Crimelor de Război al lui Bertrand Russel? De ce nu vine să culeagă probe materiale? Sau asta nu-i treaba lui?
Îşi dădeau drumul în picaj de pe tavan. Uite aşa suferi câte o săptămână, câte o lună.
Aş vrea să mă amestec şi eu, să povestesc despre Krasnaia Presnia în august 1945, în vara Victoriei, însă mă jenez: totuşi, noaptea, noi puteam să ne întindem picioarele cât de cât, şi ploşniţele erau moderate; toată noaptea, la lumina unor becuri puternice, şedeam goi din cauza căldurii şi transpiraţiei, iar muştele ne pişcau în voie. Dar asta nu suferă comparaţie şi îmi este ruşine să mă laud. Asudam la fiece mişcare, iar după ce mâncam, sudoarea curgea de pe noi şiroaie. Într-o celulă ceva mai mare decât o cameră de locuit, încăpeau o sută de oameni, lipiţi unul de altul că n-aveai unde să calci cu piciorul. Două ferestruici erau acoperite cu botniţe din tabla de fier, în partea de sud, şi nu numai că nu lăsau aerul să circule, dar se încingeau de la soare şi răspândeau dogoarea în celulă.
Moscoviţii nu prea cunosc această închisoare de tranzit ce poartă un nume revoluţionar glorios^, căci nu se fac excursii. Dar ce excursii când ea încă funcţionează! Ar f i comod de vizitat, fără să te duci prea departe: la doi paşi de Şoseaua Novohoroşevskoe pe calea ferată de. Centură.
Pe cât de absurde sunt închisorile de tranzit, la fel sunt şi discuţiile despre ele, astfel că şi acest capitol va fi şi el absurd: nu ştii la ce să te opreşti mai întâi, despre care să povesteşti, ce merită să scoţi în prim-plan. Şi cu cât se adună mai mulţi oameni în tranzit, închisoarea aceasta este cu atât mai absurdă. Pentru om este insuportabilă, pentru GULag – neconvenabilă, şi totuşi aici oamenii zac cu lunile. Şi închisoarea de tranzit devine o adevărată fabrică: raţiile de pâine sunt cărate cu toptanul pe targa, precum cărămizile pe un şantier de construcţii. Zămârca aburindă este adusă în nişte căldări de şase vedre, ridicate cu ranga de toartă.
Închisoarea de tranzit din Kotlas era mai încordată şi mai puţin tăinuită decât multe altele, încordată pentru că de aici porneau toate drumurile spre nord-estui european al Rusiei, mai puţin tăinuită – pentru că se afla în adâncul Arhipelagului şi nu avea de cine să se ferească. Era o simplă bucată de pământ, împărţită de garduri în cuşti, şi cuştile erau toate încuiate. Deşi aici au fost deportaţi, în 1930, numeroşi ţărani (ai putea crede că n-au avut niciodată acoperişuri, dar acum nu mai are cine povesti), totuşi nici în 1938 n-au încăput nici pe departe toţi deţinuţii în barăcile şubrede, făcute din lătunoaie, acoperite cu… Prelate. Când ningea, toamna, şi dădea îngheţul, oamenii trăiau aici pe pământul gol, sub cerul liber. E drept că nu îi lăsau să înţepenească nemişcaţi, îi numărau tot timpul, îi înviorau prin controale (permanent se aflau acolo douăzeci de mii de oameni) sau percheziţii nocturne inopinate.
— Mai târziu, în aceste cuşti au instalat corturi, în altele au ridicat barăci din bârnc, înalte de două etaje, dar, pentru a ieftini în mod raţional construcţia, între parter şi etaj nu construiau planşee, ci ridicau direct pricluri pe şase nivele cu scări verticale pe margini, pe care deţinuţii sleiţi de puteri trebuiau să se caţere precum marinarii (instalaţie mai potrivită unei nave, decât unui port).
— În iarna 1944-1945, când toate aveau acoperiş, adăposteau numai şapte mii cinci sute de persoane. Dintre aceştia zilnic mureau câte cincizeci, şi largile cu care erau căraţi la morgă nu aveau odihnă. (Mi se va demonstra că este pe deplin suportabil, mortalitate sub unu la sută pe zi, iar în acest ritm un om poate rezista până la cinci luni. Aşa este, dar doamna-cu-coasa – care sunt muncile din lagăr – încă nu şi-a început lucrarea. Această diminuare cu două treimi dintr-un procent pe zi constituie o pierdere netă prin uscare, şi acest scăzământ nu este admis în toate depozitele de legume.)
Cu cât pătrunzi mai adânc în Arhipelag te izbeşte faptul că porturile construite în beton sunt tot mai mult înlocuite cu debarcadere construite pe stâlpi de lemn.
Karabas, un lagăr de tranzit lângă Karaganda (Kazahstan). Acest toponimic a devenit nume comun: în câţiva ani a trecut prin el o jumătate de milion de oameni (Luri Karbe, în 1942, a fost înregistrat la numărul 433000). Era alcătuit din barăci scunde construite din chirpici, cu pământ pe jos. Iată una din distracţiile zilnice: toţi deţinuţii erau scoşi afară cu lucruri cu tot, pe urmă, pictorii văruiau pardoseala şi chiar desenau pe ea covoraşe. Seara zeki se culcau, ştergând cu coapsele lor şi văruiala, şi covoraşele.
Dintre toate punctele de tranzit, Karabasul era cel mai vrednic să devină muzeu, dar, vai, nu mai există: pe locul lui s-a construit o fabrică de produse din beton armat.
Punctul de tranzit Kniaj-Pogost (63° latitudine nordică) era alcătuit din colibe construite într-o mlaştină! O carcasă din prăjini, acoperită cu o prelată ruptă, care nu ajungea până la pământ. Înăuntrul colibei se aflau priciuiri duble tot din prăjini (prost curăţate de ramuri). Pe culoarul dintre ele – o pardoseală din prăjini. Ziua, prin pardoseală plescăia noroiul lichid, noaptea -acesta îngheţa. Dintr-un loc într-altul al zonei se circula tot pe prăjini şubrede, care se şi clătinau în sus şi în jos, şi oamenii, neîndemânatici din pricina slăbiciunii, din loc în loc, cădeau în apă şi smârc. În anul 1938, dădeau întotdeauna acelaşi fel de mâncare: crupe fierte cu oase de peşte. Era comod, pentru că punctul de tranzit nu avea străchini, nici căni şi nici linguri, deţinuţii cu atât mai puţin, îi minau cu zecile la cazan şi le turnau cu polonicul în chipie, în căciuli, în poala hainelor, în punctul de tranzit Vogvozdino (la câţiva kilometri de Ust-Vâm) unde se aflau în acelaşi timp cinci mii de oameni (cine mai auzise de Vogvozdino înainte de a citi aceste rânduri? Câte asemenea puncte de tranzit necunoscute or fi existând? Înmulţiţi-le cu cinci mii!) -deci, în Vogvozdino găteau şi zămârcă, însă nici aici nu aveau castroane, dar s-au descurcat (ce nu te învaţă nevoia!): distribuiau fiertura în lighene de baie pentru zece oameni deodată, oferindu-le prilejul să soarbă pe întrecute. (Tot aşa procedau şi la Kotlas.)
Este adevărat că la Vogvozdino nimeni nu rămânea mai mult de un an. (Un an rămâneau cei prăpădiţi de tot, pe care îi refuzau toate lagărele.)
Fantezia scriitorilor este săracă în comparaţie cu realitatea existenţei indigenilor din Arhipelag. Când vor să scrie ceva de rău, denigrator, despre închisoare, se leagă întotdeauna de hârdăul care ţine loc de closet. Acesta a devenit în literatură simbolul închisorii, simbolul umilinţei şi al putorii. O, Câtă superficialitate! Păi oare hârdăul este un rău pentru deţinut? Este invenţia cea mai caritabilă a temnicierilor. Toată groaza începe din clipa când hârdăul lipseşte din celulă.
În anul 1937 în unele închisori din Siberia nu existau hârdaie, nu se găseau îndejuns. Nu fuseseră confecţionate dinainte, industria siberiana nu putea ţine pasul cu anvergura pe care o cunoştea invadarea închisorilor. Pentru celulele nou construite nu existau hârdaie la magazie, în celulele vechi erau, dar – hârbuite, mici, şi acum au socotit că-i mai înţelept să le scoată, pentru că nu mai făceau faţă invaziei deţinuţilor. Astfel, dacă închisoarea veche din Minusinsk a fost construită pentru cinci sute de persoane (Vladimir llici n-a stat în ea, avea regim de om liber), iar acum în ea au băgat zece mii, înseamnă că fiecare hârdău trebuie mărit de douăzeci de ori! Dar nu s-a mărit…
Condeiele noastre ruseşti scriu gros, noi am trăit o sumedenie de lucruri, totuşi nu s-a descris şi nu s-a spus aproape nimic, dar pentru autorii occidentali, care examinează cu lupa fiecare celulă a existenţei, care agită eprubeta farmacistului în fasciculul unui proiector, pentru ei asta ar fi o epopee, ar fi încă zece volume din în căutarea timpului pierdut: să povesteşti despre tulburarea ce cuprinde spiritul uman când în celulă deţinuţii s-au înmulţit de douăzeci de ori şi nu există hârdău, iar la closet eşti scos o dată la douăzeci şi patru de ore! Fireşte, există multe procedee pe care ei nu le cunosc: lor nu le va trece prin cap să se urineze într-o glugă de foaie de cort şi nu vor înţelege câtuşi de puţin sfatul vecinului de a se urina în cizmă! Cu toate acestea sfatul este foarte înţelept, şi nu înseamnă că îţi vei distruge cizma ori că o vei coborî la condiţia de găleată pentru spurcăciuni. Asta presupune să-ţi scoţi cizma, s-o întorci cu talpa în sus, apoi să-i răsfrângi carâmbul, şi astfel să obţii un vas în formă de jgheab, vasul atât de mult dorit, în schimb cu câte întorsături psihologice şi-ar îmbogăţi autorii occidentali literatura (fără riscul de a-i repeta în mod banal pe maeştrii celebri) numai dacă ar cunoaşte regimul şi obicelurile aceleiaşi închisori din Minusinsk: pentru primirea hranei se dă un singur castron la patru inşi, iar apă de băut se dă o cană pentru fiecare (căni au). Şi unul dintre cei patru este nevoit să folosească strachina comună pentru satisfacerea unei nevoi presante, dar, înainte de prânz, refuză să dea rezerva lui de apă pentru spălarea castronului. Ce conflict! Ce înfruntare între patru caractere! Ce nuanţe! (Eu nu glumesc. Acesta-i un prilej când omul îşi dă arama pe faţă. Însă condeiele ruseşti nu au răgazul necesar ca să descrie aşa ceva, iar ochii ruşilor n-au timp ca să citească. Nu glumesc, pentru că numai medicii pot să spună cum câteva luni petrecute într-o astfel de celulă distrug pentru toată viaţa sănătatea unui om chiar dacă acesta nu ar fi fost împuşcat sub Ejov şi ar fi fost reabilitat sub Hruşciov.
Şi noi care visam să ne odihnim şi să ne dezmorţim la sosirea în port! După ce am stat zile întregi înghesuiţi şi ghemuiţi în compartimentul vagon-zak-ului – cât de mult visam să ajungem la închisoarea de tranzit! Gândeam că aici ne vom putea întinde, ne vom îndrepta oasele. Că aici vom merge să ne uşurăm în tihnă. Că aici vom bea după pofta inimii şi apă rece şi…
Apă clocotită Că aici nu ne vor sili să ne cumpărăm raţia cu preţul lucrurilor proprii. Că aici ne vor da să mâncăm o fiertură caldă. Şi, în sfârşit, că ne vom duce la baie, ne vom spăla cu apă fierbinte şi n-o să ne mai scărpinam. Şi când în dubă eram zdruncinaţi şi azvârliţi dintr-o margine într-alta, şi când iii se striga „Luaţi-vă de braţ!’”, „Luaţi-vă de călcâie!” – noi ne făceam curaj: nu-i nimic, curând ajungem la tranzit, şi acolo.
Şi, acolo, chiar dacă vreunul dintre visurile noastre se împlineşte, până la urmă tot intervine ceva care îl strică.
Ce ne aşteaptă la baie? Nu poţi să ştii niciodată. Pe neaşteptate, se pun să tundă femeile la zero (Krasnaia Presnia, 1950 noiembrie). Sau pe noi, bărbaţii, ne duc în coloană goi-puşcă să ne tundă frizeriţele. La baia de aburi din Vologda, trupeşa mătuşă Molia strigă: „Alinierea, bărbaţi!” şi împroşcă tot şirul cu abur dintr-un furtun, închisoarea de tranziţie din Irkutsk, dimpotrivă, consideră că este mai firesc ca personalul de serviciu al băii să fie alcătuit din bărbaţi, şi cel care le ungea pe femei cu o soluţie dezinfectantă între picioare era un bărbat Sau, la închisoarea din Novosibirsk, în camera de săpunire iarna, din robinete nu curge decât apă rece; deţinuţii se hotărăsc să cheme conducerea; vine un căpitan care nu se dă în lături să pună mâna sub robinet: „Iar eu vă spun că apa este fierbinte, s-a-nţeles?” E plictisitor să tot repet că există băi unde apa nu curge deloc; că la etuvă lucrurile sunt arse; că după baie sunteţi siliţi să alergaţi goi şi desculţi prin. Zăpadă să vă luaţi lucrurile (contrainformaţiile Frontului 2 Bielorus la Brodnica, în Polonia, 1945, am alergat şi eu).
Chiar de la primii paşi pe care îi faci prin închisoarea de tranzit, îţi dai seama că cei care te vor ţine sub puterea lor nu sunt gardienii, nu sunt epoleţii şi uniformele, care totuşi, ori ce-ar fi, respectă cât de cât legea scrisă. Aici te afli sub puterea „slujbaşilor” – puşcăriaşi care îndeplinesc funcţii în administraţia închisorii. Acel băiaş posac care vă întâmpină încă de la sosire: „Haideţi să vă spălaţi, domnilor fascişti!”; şi acel dispecer-distribuitor de munci cu tăbliţa lui de placaj, care scormoneşte cu privirea printre rândurile noastre şi ne zoreşte la treabă; şi acel educator cu un moţ pe craniul bărbierit, care se loveşte peste picior cu un ziar făcut sul şi aruncă priviri spre bagajele noastre; şi încă alţii pe care nu-i cunoaşteţi şi se uită la bagajele voastre cu ochi de aparate Roentgen. Cât de mult se aseamănă unul cu altul! Oare unde i-aţi mai văzut în timpul deplasării voastre spre închisoarea de tranzit? Nu atât de curaţi, nu atât de spălaţi, dar cu aceleaşi mutre de animale răpitoare, cu acelaşi rânjet fioros?
Nu-u-u! Păi ăştia sunt tot hoţi şi bandiţi! Aceiaşi boari aş i din cântecele lui Utiosov |4 Aceiaşi Jenka Jogol, Serioja-Fiara, Dimka-Maţe-Fripte, doar că nu se află după gratii, s-au spălat, s-au costumat în persoane de încredere ale statului şi, cu un aer de falsă importanţă, supraveghează disciplina – de acum a noastră. Dacă te uiţi cu atenţie la aceste mutre poţi chiar să-ţi închipui că ei sunt de spiţă rusească, că au fost cândva nişte băieţi de ţară, şi taţii lor se numeau Klim, Prohor, Guri, şi că au o constituţie asemănătoare cu a noastră: două nări, două cerculeţe luminoase în ochi, o limbă trandafirie ca să înghită hrana şi să pronunţe unele sunete ruseşti, aranjate însă în alt soi de cuvinte.
Toţi şefii de închisori-tranzit îşi dau seama că salariile pentru toate muncile plătite pot fi încasate de rudele lor, care stau acasă, sau împărţite între cei din conducerea închisorii. Iar ca să execute aceste munci se găsesc nenumăraţi amatori printre cei socialmente apropiaţi, care vor da năvală la cel dintâi fluierat, numai ca să acosteze la închisoarea-tranzit, să nu meargă în subterane, în taiga. Toţi aceşti dispeceri, conţopişti, contabili, educatori, băiaşi, frizeri, magazionieri, bucătari, spălători de vase, spălători de rufe, croitori pentru cârpit lenjerie sunt veşnic în tranzit, ei primesc raţia de închisoare şi figurează în celule, restul şi -l pescuiesc singuri, şi fără sprijinul conducerii, din cazanul comun sau din sacii de merinde ai zeki-lor aflaţi în tranzit. Toţi aceşti „slujbaşi” ai închisorilor de tranzit consideră pe bună dreptate că în nici un lagăr nu le va fi mai bine. Când ajungem în tranzit, nu suntem complet jumuliţi, şi ei ne înşeală după pofta inimii. Aici, în locul gardienilor, ne percheziţionează ei. Înainte de percheziţie ne propun să le dăm lor banii spre păstrare, şi întocmesc în mod serios o listă, pe care n-o s-o mai vedem niciodată, la fel ca şi banii noştri. „Am dat banii noştri!” – „Cui?” se miră un ofiţer. – „Păi unuia care era pe aici!” – „Cine anume?” „Slujbaşii” n-au văzut, desigur, nimic… – „De ce i-aţi dat banii?” – „Ne-am gândit că…” – „Curcanul s-a gândit! Gândiţi mai puţin!” Şi cu asta – gata.
— Ne propun să lăsăm lucrurile în tinda băii: „N-o să vi le ia nimeni! Cine are nevoie de ele?!” Le lăsăm. Oricum, nici în baie nu le putem lua. La întoarcere: puloverele au dispărut, mănuşile îmblănite la fel; „Ce fel de pulover era?” – „Cenuşiu…” – „înseamnă că s-a dus să se spele!” Ei ne curăţă de lucruri şi în mod cinstit: ca să ne primească geamantanul în păstrare la magazia de bagaje; ca să ne repartizeze în celule fără hoţi şi bandiţi; ca să ne trimită spre lagăr cu primele convoaie; ca să ne ţină cât mai mult în tranzit. Numai că nu ne jefuiesc pe faţă.
„Ăştia nu sunt hoţi! Ne explică cei mai cunoscători dintre noi. Ăştia sunt câini, care vin să intre în serviciu. Ăştia sunt duşmanii hoţilor cinstiţi. Hoţii cinstiţi stau în celule”, însă minţile noastre de iepuri fricoşi pricep anevoie. Căci au aceleaşi apucături, aceleaşi tatuaje. S-ar putea să fie duşmanii acelora, dar nici nouă nu ne sunt prieteni, asta e…
Ne-au aşezat în curte, chiar sub ferestrele celulelor. Ferestrele au botniţe, nu poţi să vezi nimic, însă dintr-acolo ni se trimit sfaturi rostite cu voci răguşite, binevoitoare: „Hei, bărbaţi! Ştiţi care-s obicelurile pe aici? La percheziţie vă confiscă ceaiul şi tutunul. Cei care aveţi, azvârliţi-le încoace la noi, pe fereastră, o să vi le înapoiem pe urmă”. Ce ştim noi? Noi suntem nişte fraieri şi iepuri fricoşi. S-ar putea să fie adevărat ce spun ei, că ne confiscă zahărul şi tutunul. Am citit şi noi în marea literatură despre puternica solidaritate dintre puşcăriaşi, nu se înşală unul pe altul! Şi ni s-au adresat drăguţ: „Bărbaţi!” Le aruncam pungile cu tutun. Hoţii pur sânge le prind şi râd de noi: „Ah, ce fascişti nătângi!”
Iată cu ce lozinci suntem întâmpinaţi în tranzit, deşi nu sunt agăţate pe pereţi: „Aici să nu cauţi adevărul!” „Tot ce ai, va trebui să dai!” Va trebui să dai tot! Îţi repetă asta şi gardienii, şi cei din escortă, şi hoţii. Tu eşti copleşit de povara condamnării, nu ştii ce să faci ca să mai răsufli puţin, iar toţi cei Din jur se gândesc cum să te jefuiască. Toate îşi dau mâna spre a -l oprima pe cel politic, şi aşa năpăstuit şi părăsit de soartă. „Va trebui să dai tot…” şi gardianul de la închisoarea de tranzit din Gorki clatină din cap, nelăsându-ţi nici o speranţă. Iar Hans Bernstein îi oferă uşurat mantaua de ofiţer superior, nu pur şi simplu, ci în schimbul a două căpăţâni de ceapă. De ce să te mai plângi de hoţi, când toţi gardienii de la Krasnaia Presnia umblă în cizme de box, cu care nu i-a înzestrat nimeni de la magazia unităţii? Toate le-au şpaiiit hoţii din celule şi pe urmă le-au plasat gardienilor. De ce să te plângi de bandiţi, dacă „educatorul” de la KVC* este unul dintre aceştia şi face caracterizări pentru politici (punctul de tranzit din Kemerovo)? Cum să cauţi dreptate împotriva bandiţilor de la tranzitul din Rostov, când ei se poartă aici ca pe moşia lor?
Se spune că în 1942, la închisoarea de tranzit din Gorki, nişte deţinuţi ofiţeri (Gavrilov, tehnicianul militar Şcebetin ş.a.) s-au ridicat totuşi, i-au bătut pe hoţi şi i-au silit să se astâmpere. Întotdeauna însă aceasta e considerată ca o legendă: să se astâmpere într-o singură celulă? Şi pentru câtă vreme? Şi ce făceau caschetele albastre când „străinii” îi băteau pe cei „apropiaţi”? Când însă se povesteşte că în 1940, la tranzitul din Kotlas, bandiţii de drept comun au încercat să ia banii politicilor aşezaţi la coadă la chioşcul cu alimente, aceştia i-au bătut cu atâta sete, că nu mai puteau fi opriţi şi atunci, în apărarea bandiţilor, garda a intrat în zonă cu mitralierele -de asta nu te mai îndoieşti, seamănă leit!
O, neamuri nesăbuite! Se zbuciumă acolo, în libertate, împrumută bani (pentru că nu au atâţia bani acasă) şi-ţi trimit nişte lucruri, îţi trimit nişte alimente – ultimul dar al săracului, însă un dar otrăvit, pentru că dintr-un flămând, dar liber, te face neliniştit şi fricos, el te privează de acea seninătate care începea să se producă în tine, de acea fermitate de neclintit, care doar ele îţi sunt necesare înainte de coborârea în infern. O, câtă înţelepciune în parabola cu cămila şi urechile acului! Aceste lucruri nu te vor lăsa să pătrunzi în împărăţia cerească a spiritului eliberat. Şi observi că şi ceilalţi, care au venit cu tine în dubă, au săculeţe la fel, cu lucruri şi cu alimente. „Cuib de canalii!” bombăneau, privindu-ne, hoţii în dubă, dar nu erau decât doi, iar noi – cincizeci şi deocamdată nu îndrăzneau să ne atingă. Acum stăm de două zile la gara din Presnia, aşezaţi pe pardoseala murdară, cu picioarele vârâte sub noi din pricina înghesuielii, însă niciunul dintre noi nu poate să observe viaţa, toţi au o grijă: cum să-şi predea bagajele la camera de păstrare. Şi cu toate că acesta e dreptul nostru, dispecerii ni -l cedează numai fiindcă închisoarea este din Moscova, iar noi încă nu ne-am pierdut înfăţişarea de moscoviţi.
Ce uşurare! Lucrurile au fost predate (înseamnă că n-o să le dăm în acest tranzit, ci mai departe). Doar bocceluţele cu nefericitele alimente se mai leagănă în mâinile noastre. Noi, biberii, ne-am adunat prea mulţi la un loc. Începe repartizarea pe celule, împreună cu acel Valentin cu care am semnat
*Kulturno-Vospitatelnaia Ceast (secţia cultural-educativă), secţie a administraţiei lagărelor.
În aceaşi zi condamnarea hotărâtă de OSO şi care propunea cu atâta înduioşare să începem o viaţă nouă în lagăr, am fost îmbrânciţi într-o celulă. Nu era plină până la refuz: culoarul de trecere era liber, iar sub prici era loc berechet. Conform regulii clasice, nivelul al doilea este ocupat de bandiţi: cei mai marcanţi – chiar lângă fereastră, cei mai mici – ceva mai departe. La nivelul inferior – o masă cenuşie şi neutră. Nimeni nu se repede asupra noastră. Fără să ne uităm în jur, fără să chibzuim, lipsiţi de experienţă, ne târâm pe pardoseala de ciment sub prici, crezând că va fi plăcut acolo. Priciul este foarte scund, şi bărbaţii voinici trebuie să se târască pe brânci, lipiţi de pardoseală, în sfârşit. O să stăm întinşi şi o să discutăm în tihnă. Ba bine că nu! În semiîntunericul de aici, foşnind încetişor, în patru labe, ca nişte şobolani uriaşi, spre noi se furişează din toate părţile minorii. Aceştia sunt încă nişte copilandri, unii chiar de doisprezece ani, dar codul îi acceptă şi pe ei. Au fost condamnaţi pentru hoţie, şi acum, aici, îşi continuă ucenicia pe lângă hoţii cu experienţă. I-au asmuţit împotriva noastră! Ne cotropesc din toate părţile şi cu o duzină de mâini trag şi smulg de pe noi şi de sub noi tot ce avem mai bun. Şi totul fără a scoate un cuvânt, nu se auzea decât răsuflarea lor haină! Suntem prinşi în cursă: nu ne putem mişca, nu ne putem ridica. Nu a trecut nici un minut, ne-au smuls săculeţele cu merinde – slănină, zahăr şi pâine – şi s-au făcut nevăzuţi, iar noi stăm lungiţi, cuprinşi de un sentiment stupid. Le-am dat merindele fără să opunem rezistenţă, acum am putea să stăm întinşi mai departe, dar nu mai este posibil. Dând caraghios din picioare, ieşim cu fundul în sus de sub pat.
Oare sunt eu un laş? Aveam impresia că nu. Odată am ieşit direct sub bombardament în stepa deschisă. N-am. Ezitat să iau hotărârea de a merge pe un drum de ţară, ştiind că este plantat cu mine antitanc. Mi-am păstrat pe deplin sângele rece când mi-am scos bateria din încercuire şi m-am reîntors pentru a recupera „gazik” ^-ul avariat. Şi acum de ce nu -l apuc pe unul dintre aceşti oameni-şobolan şi să -l izbesc cu mutra lui trandafirie de asfaltul negru? E mic? Atunci pocneşte-i pe cei mari. Nu… Pe front ne fortifică un fel de conştiinţă suplimentară (poate întru totul falsă). Conştiinţa solidarităţii noastre ostăşeşti? Că ai un rost al tău? Conştiinţa datoriei? Pe când aici nu ai nimic din toate acestea, nu există regulament şi trebuie să descoperi totul pe pipăite.
Ridicându-mă în picioare, mă întorc spre şeful lor, vătaful. Pe patul de la nivelul al doilea, chiar lângă fereastră, toate alimentele luate de la noi se aflau în faţa lui: şobolanii minori nu puseseră în gură nici o firimitură, la ei există disciplină. Acea parte a capului care la bipede se numeşte faţă, acestui vătaf i-o modelase natura cu dezgust şi neplăcere, sau poate din cauza vieţii de animal de pradă devenise astfel: strâmbă şi lăsată în jos, cu fruntea îngustă, cu o cicatrice primitivă şi coroane moderne de oţel la dinţii din faţă. Cu nişte ochi mici, doar cât să vadă întotdeauna obiectele cunoscute şi să nu se mire de frumuseţile lumii, mă priveşte cum priveşte mistreţul un cerb, ştiind că poate oricând să mă doboare.
Aşteaptă. Iar eu ce fac? Sar sus ca să-i trântesc măcar un pumn în mutră, cu riscul de a cădea jos, în culoarul de trecere? Din păcate, nu.
Sunt oare un ticălos? Până acum nu mi s-a părut ca aş fi. Iată însă că îmi este necaz, după ce am fost jefuit şi umilit, să mă târăsc din nou pe burtă sub pal Şi, indignat, îi zic vătafului că, după ce ne-a luat merindele, ar putea să ne dea măcar loc pe pat. (Oare pentru un orăşean, pentru un ofiţer, nu era o cerere firească?)
Şi ce credeţi? Vătaful se învoieşte. În felul acesta eu îi dau slănina; şi îi recunosc autoritatea; şi constat asemănarea de concepţii: şi el i-ar fi izgonit pe cei mai slabi. El porunceşte unor neutri cenuşii să ne cedeze nouă cele două locuri pe patul de jos, la fereastră. Cei doi pleacă fără împotrivire. Ne întindem pe nişte locuri excelente. O vreme ne mai gândim cu ciudă la pierderile suferite (pantalonii mei bufanţi nu-i interesează pe hoţi, nu fac parte din uniforma lor, dar unul dintre ei pipăie pantalonii din stofă de lână ai lui Valentin, se vede că-i plac). Şi doar spre seară ajung şi la urechile noastre şoaptele mustrătoare ale vecinilor: cum am putut cere ocrotire de la hoţi şi să-i trimitem pe doi dintre ai noştri sub pat? Şi numai atunci am simţit înţepătura conştiinţei ticăloşiei săvârşite, şi m-am înroşit tot (şi mulţi ani o să mă mai înroşesc, ori de câte ori îmi voi aduce aminte). Căci deţinuţii cenuşii de pe paturile de jos sunt fraţii mei, articolul 58 -l b, prizonierii. Oare trecuse mult de când mă jurasem să împart cu ei aceeaşi soartă? Şi, acum, îi trimit să se înghesuie sub pat? E drept că nici ei nu ne-au luat apărarea împotriva hoţilor, dar de ce trebuiau ei să se bată pentru slănina noastră, dacă nici noi n-am făcut-o? Destul de multe lupte cumplite încă din prozonierat i-au făcut să nu mai creadă în ceea ce se cheamă nobleţe. Cu toate acestea nu-mi făcuseră nici un rău, pe când eu le-am făcut lor.
Astfel ne izbim unul de celălalt, cap în cap şi bot în bot, pentru ca măcar cu trecerea anilor să devenim oameni… Să devenim oameni…
* închisoarea de tranzit îi este necesară chiar şi unui novice, cu toate că îl jumuleşte şi îl jupoaie, îi este foarte necesară! Ea îi gradează trecerea spre lagăr. Inima omului n-ar putea suporta o trecere bruscă, dintr-un singur salt Conştiinţa lui n-ar putea rezista dintr-o dată la atâta bătaie de cap. Trebuie să se obişnuiască treptat.
Apoi, închisoarea de tranzit îi creează o aparenţă de legătură cu cei de acasă. De aici scrie el cea dintâi scrisoare legală: uneori pentru a da de ştire că n-a fost împuşcat, alteori pentru a da informaţii privind direcţia de deplasare a convoiului, întotdeauna sunt primele cuvinte neobişnuite scrise acasă de către un om care a fost brăzdat de-a lungul şi de-a latul de plugul anchetei. Acolo, acasă, şi -l amintesc cum era înainte, dar el nu va mai fi niciodată astfel, şi acest lucru iese brusc la iveală, ca un fulger, dintr-unul din rândurile scrise neîngrijit. Neîngrijit, pentru că deşi scrisorile din tranzit sunt îngăduite şi în curte se află o cutie poştală, nu poţi în schimb nicicum să-ţi procuri hârtie şi creioane, nemaivorbind că nu ai cu ce să le ascuţi. De altfel, se mai găseşte câte o hârtie de ambalaj netezită, de la tutun ori de la zahăr, şi careva Din celulă mai are vreun creion, iată dar cum se explică acele rânduri scrise cu hieroglife indescifrabile, care vor stârni armonia sau dezbinarea din familii.
Primind o astfel de scrisoare, unele femei îşi pierd capul şi pleacă nesăbuite, sperând să-şi mai prindă bărbatul la închisoarea de tranzit, deşi nu li se va aproba să se întâlnească; nu vor izbuti altceva decât să -l împovăreze cu tot telul de lucruri. Una dintre ele a sugerat, după mine, subiectul pentru un monument închinat tuturor acestor femei, indicând până şi locul.
Întâmplarea s-a petrecut în anul 1950, la închisoarea de tranzit din Kuibâşev. Închisoarea este situată într-o depresiune (de unde totuşi se văd Porţile Volgăi de la Jiguli), deasupra căreia se ridică dinspre răsărit o colină lungă şi înaltă, acoperită de iarbă. Această colină se afla dincolo de zonă şi deasupra ei, iar noi, din vale, nu puteam să vedem cum se ajunge din afară în vârful ei. Rareori dacă se zărea cineva pe acolo, uneori păşteau câteva capre şi alergau copii. Şi iată că odată, într-o zi posomorită de vară, în vârful povâr-nişului a apărut o femeie îmbrăcată orăşeneşte. Punându-şi mâna streaşină la ochi şi mişcându-şi uşor capul, a început să examineze zona noastră de sus. În diferitele curţi ale închisorii se plimbau la această oră numeroşi deţinuţi din trei celule mari. Şi printre aceste trei sute de furnici înghesuite, cărora nu le puteai distinge chipul, ea voia să -l vadă în această prăpastie pe bărbatul său! Oare spera să i -l arate inima? Pesemne că nu-i aprobaseră întâlnirea şi atunci a urcat pe acel povârniş. Toţi deţinuţii din cele trei curţi au observat-o şi se uitau la ea. Jos, în vale, nu bătea vântul, dar acolo, sus, bătea zdravăn, îi fâlfâia rochia lungă şi jacheta, îi flutura părul, mărturisind toată dragostea şi neliniştea de care era cuprinsă.
Cred că statuia acestei femei, aşezată chiar acolo pe colina de deasupra închisorii, cu faţa spre Porţile Jiguli, cum stătea ea, ar putea să explice destule lucruri nepoţilor noştri*.
Multă vreme au lăsat-o în pace, presemne că garda nu avea chef să urce până acolo. Apoi a urcat un soldat, a început să strige, să dea din mâini şi a alungat-o.
Închisoarea de tranzit îl mai înzestrează pe deţinut şi cu un orizont larg, cu o privire de perspectivă. Cum se spune: n-am ce mânca, dar trăiesc bine. În mişcarea neostoită de aici, în succesiunea zecilor şi sutelor de inşi, în sinceri-
*Căci poate vreodată această istorie secretă, această istorie aproape pierdută a Arhipelagului nostru va fi reflectată şi în monumente! Eu, de pildă, am dinaintea ochilor încă unul: undeva pe Kolâma, pe un loc înalt – un Stalin de dimensiuni gigantice, aşa cum ar fi visat el să se vadă. Cu mustăţile de mai mulţi metri, cu rânjetul unui comandant de lagăr, cu o mână trăgând hăţurile, cu alta fluturând biciul ca să lovească atelajul alcătuit din sute de oameni, înhămaţi câte cinci şi opintindu-se din greu. Această statuie ar arăta foarte bine la marginea peninsulei Ciukotka. Lângă stâmtoarea Bering. (Aceste rânduri erau scrise când am citit Basorelief pe stâncă de Aldan-Semionov. Chiar şi în această nuvelă cenzurată există ceva asemănător. Se spune că pe înălţimea Mogutova din podişul Jiguli, deasupra Volgăi, la un kilometru de lagăr, a existat un Stalin uriaş, pictat pe stâncă în ulei, ce putea fi văzut de pe puntea vapoarelor. „
Tatea povestirilor şi conversaţiilor (în lagăr nu poţi să vorbeşti aşa, întotdeauna te temi să nu calci pe tentaculele colaboratorului operativ), te înviorezi, te aeriseşti, te limpezeşti şi începi să înţelegi mai bine ce se întâmplă cu tine, cu poporul şi chiar cu lumea întreagă. Un tip excentric din celulă îţi poate revela nişte lucruri pe care nu le-ai citit niciodată, nicăieri.
Pe neaşteptate, în celulă este adusă o minune: un tânăr militar înalt cu profil roman, cu părul blond, ondulat şi netuns, în uniformă engleză, parca descins direct de pe ţărmul Normandiei, un ofiţer al trupelor de invazie. Ţinuta lui este atât de mândră, ca şi cum ar aştepta să se ridice toţi în picioare în faţa lui. Însă, de fapt, el nu se aştepta că va fi introdus printre prieteni: este închis de doi ani, dar încă n-a stat într-o celulă, şi aici, la închisoarea de tranzit, a fost adus în secret într-un compartiment separat, şi acum iată, pe neaşteptate, din greşeală sau cu bună ştiinţă, a fost introdus în grajdul nostru comun. Face câţiva paşi prin celulă, observă un ofiţer german în uniforma Wehrmachtului, începe să vorbească cu el în germană şi se încing într-o discuţie atât de înverşunată, încât ai fi zis că-s gata să folosească armele, dacă ar fi avut Trecuseră cinci ani de la război, şi cum ni se împuiase capul că în Occident războiul fusese doar de formă, acum priveam contrariaţi la furia lor reciprocă: cât a stat printre noi acest neamţ, n-am avut nici un conflict cu el.
Nimeni n-ar fi crezut povestirea lui Eric Arvid Andersen, dacă n-ar fi fost capul lui cruţat de tunsoare – un miracol în tot GULAG-ul; şi această înfăţişare de străin, şi faptul că putea să discute liber în engleză şi germană. După spusele lui, nu era fiul unui milionar, ci al unui milardar suedez (să admitem că a exagerat), după mamă – nepotul generalului englez Robertson, comandantul zonei engleze de ocupaţie din Germania Cetăţean suedez, s-a înrolat ca voluntar în armata engleză şi, într-adevăr, a debarcat în Normandia După război a devenit ofiţer activ în armata suedeză, însă era preocupat şi de probleme sociale, setea de socialism era în el mai puternică decât ataşamentul faţă de capitalurile tatălui. Urmărea cu profundă simpatie socialismul sovietic şi chiar s-a convins pe viu de înflorirea lui când a venit la Moscova ca membru al delegaţiei militare suedeze. Aici li s-au organizat banchete şi au fost duşi la vile în afara oraşului, şi acolo nu le-a fost deloc îngreunat contactul cu cetăţeni sovietici simpli: cu artiste frumuşele, care nu se grăbeau la nici un serviciu şi îşi petreceau bucuroase vremea cu ei, chiar şi între patru ochi. Convins definitiv de triumful orânduirii noastre, la întoarcerea în Occident, Eric a publicat în presă articole în care apăra şi proslăvea socialismul sovietic. Cu asta însă a exagerat şi s-a nenorocit Exact în aceşti ani, 1947-1948, căutau să adune de pretutindeni tineri din Occident cu vederi progresiste, gata să renege capitalismul (şi părea că era de ajuns să mai recruteze vreo douăzeci, şi Occidentul se va cutremura şi se va prăbuşi). După articolele publicate, Eric a fost socotit potrivit pentru această serie, în vremea aceea făcea serviciul în Berlinul Occidental, şi, cum soţia era în Suedia, Eric, dintr-o slăbiciune bărbătească scuzabilă, vizita uneori o nemţoaică necăsătorită din Berlinul de Est. Acolo l-au prins într-o noapte şi l-au legat (oare nu la astfel De cazuri se referă proverbul: „S-a dus la o văduvioară şi-a ajuns la închisoare”? De când lumea este aşa, nu era el cel dintâi). L-au adus la Moscova, unde Gromâko7, care cândva dejunase în casa tatălui său de la Stockholm şi îl cunoştea personal pe fiu, vrând să-i întoarcă ospitalitatea, i-a propus tânărului să afurisească în mod public şi capitalismul, şi pe tatăl său. Pentru asta, fiului i se va asigura neîntârziat o viaţă de capitalist până la sfârşitul zilelor, însă cu toate că Eric nu pierdea nimic din punct de vedere material, spre uimirea lui Gromâko, el s-a arătat indignat şi a început să pronunţe cuvinte injurioase. Necrezând în fermitatea lui, l-au închis la o vilă de lângă Moscova, unde îl hrăneau ca pe un prinţ din basme (uneori îl supuneau la „represalii îngrozitoare”: nu mai veneau să ia comanda pentru meniul de a doua zi, şi în loc de puiul preferat îi aduceau antricot). I-au ticsit camera cu operele lui Marx-En-gels-Lenin-Stalin şi au aşteptat un an, crezând că se va reeduca. Spre surpriza lor, acest lucru nu s-a întâmplat. Atunci au plasat pe lângă el un fost general-lo-cotenent, care făcuse doi ani de lagăr la Norilsk. Probabil socoteau că gene-ral-locotenentul va izbuti să plece capul lui Eric în faţa grozăviilor lagărului. Dar general-locotenentul şi-a îndeplinit prost această misiune ori nu a vrut să şi-o îndeplinească, în vreo zece luni de convieţuire, el n-a făcut decât să -l înveţe pe Eric ruseasca lui stricată şi să-i întreţină repulsia, ce se născuse în el, pentru chipiele albastre, în vara lui 1950, Eric a fost chemat încă o dată la Vâşinski, el a refuzat încă o dată (împotriva tuturor regulilor, călcând în picioare existenţa cu conştiinţa!). Atunci însuşi Abakumov i-a citit lui Eric hotărârea prin care era condamnat la douăzeci de ani de închisoare (pentru ce?). Nici ei nu erau bucuroşi că se încurcaseră cu acest neisprăvit, însă nu puteau să-i dea drumul îndărăt în Occident. Şi atunci l-au transportat în compartimentul separat, atunci a ascultat prin perete povestea fetei din Moscova, iar dimineaţa a văzut pe fereastră Rusia din Riazan cu acoperişuri din paie putrede.