— Pur şi simplu intelectuali care gândeau (şi cu deosebită severitate – studenţii) şi care nu fuseseră îndeajuns de speriaţi de Occident. Era la modă să fie condamnaţi pentru: VAT – elogierea tehnicii americane, VAD – elogierea democraţiei americane, PZ – admiraţie faţă de Occident Valurile se asemănau cu 1937, dar nu şi durata pedepsei: acum etalonul nu mai era decarul patriarhal, ci noul sfert stalinist Acum zece ani intrau la condamnările pentru copii.
Un val destul de mare s-a format în urma noului Decret privind divulgarea secretelor de stat (iar secrete de stat erau considerate: recolta raionului, orice statistică epidemică; producţia oricărui atelier sau a oricărei făbricuţe; pomenirea numelui aerodromurilor civile; traseele mijloacelor de tansport urban; numele unui deţinut care zăcea într-un lagăr), în virtutea acestui Decret se dădea o pedeapsă de cincisprezece ani.
Nu au fost uitate nici valurile naţionale. Tot timpul a curs valul bandero-viştilor cules în toiul operaţiunilor din pădurile frontului. Concomitent primeau câte zece şi cinci ani de lagăr şi deportare sătenii din Ucraina de Apus, care, într-un fel sau altul, avuseseră legături cu partizanii: unii îi adăpostiseră peste noapte, alţii le dăduseră o dată să mănânce, iar alţii nu-i denunţaseră. Aproximativ din anul 1950 a început să curgă şi valul femeilor partizanilor lui Bandera Ele au fost condamnate la câte zece ani pentru că nu şi-au denunţat soţii, ca să le vină mai repede de hac.
În vremea asta luase sfârşit rezistenţa din Lituania şi Estonia. Dar în 1949 dintr-acolo au buit valurile pentru o nouă profilaxie socială şi cele pentru asigurarea colectivizării. Eşaloane întregi strânse din cele trei republici baltice, conţinând şi săteni, şi orăşeni, au fost expediate în surghiun siberian, (în aceste republici, ritmul istoric a fost denaturat, în termene scurte, foarte strânse, ele trebuiau acum să refacă drumul ţării întregi.) în anul 1948, a luat calea surghiunului încă un val naţional: cel al grecilor de pe ţărmul Mării de Azov, din Kuban şi Suhumi. În anii războiului, ei nu s-au compromis cu nimic în faţa Tătucului, dar acum oare el se răzbuna din cauza eşecului din Grecia? Se pare că şi acest val a fost tot rodul smintelii lui personale. Majoritatea grecilor au fost deportaţi în Asia Centrală, cei nemulţumiţi – în celulele închisorilor.
În jurul anului 1950, din aceeaşi răzbunare pentru războiul pierdut sau pentru a realiza un echilibru cu cei deportaţi, spre Arhipelag au fost expediaţi insurgenţii din armata lui Markos, predaţi nouă de către Bulgaria.
În ultimii ani ai vieţii lui Stalin a început să se contureze distinct valul evreilor (cam de prin 1950, ei au început, încet-încet, să fie înhăţaţi sub acuzaţia de cosmopolitism). Cu acest scop a fost pusă la cale şi afacerea medicilor. Se pare că se pregătea să organizeze un masacru de proporţii al evreilor.
Însă acesta a fost primul proiect din viaţa lui care a dat greş. Dumnezeu i-a poruncit – se pare că prin intermediul unor mâini omeneşti, să-şi părăsească scheletul.
Expunerea precedentă, pe cât se vede, trebuia să arate că în prigonirea milioanelor de oameni şi în popularea GULAG-ului rezida o consecvenţă concepută cu sânge rece şi o perseverenţă neîntreruptă.
Că la noi n-au existat niciodată închisori goale, ci doar pline sau arhipline.
Că în timp ce dumneavoastră vă ocupaţi, pentru propria desfătare, cu tainele inofensive ale nucleului atomic, studiaţi influenţa lui Heidegger asupra lui Sartre şi colecţionaţi reproduceri după tablourile lui Picasso, călătoreaţi spre staţiuni balneare în vagoane compartimentate ori sfârşeaţi de construit vilele proprii din apropierea Moscovei, dubele securităţii cutreierau de colo până colo pe străzi, iar ghebiştii băteau ori sunau la uşă.
Şi, cred eu, prin această expunere, am dovedit că Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba.
Capitolul 3 ANCHETA DACĂ INTELECTUALILOR cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier*, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid*, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus („marcare secretă”), le vor fi srivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoara vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată – niciuna dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.
Şi nu numai eroii lui Cehov. Însă care rus normal de la începutul secolului, inclusiv oricare membru al RSDRP, ar fi putut crede, ar fi putut îndura o asemenea calomnie la adresa viitorului luminos? Ceea ce se mai potrivea cu epoca lui Alexei Mihailovici^, ceea ce pe vremea lui Petru I părea deja barbarie, ceea ce în perioada lui Biron2 putea fi aplicat la vreo 10-20 de oameni, ceea ce devenise absolut imposibil începând din vremea Ecaterinei, toate acestea, în miezul marelui secol al douăzecilea, într-o societate concepută după principiul socialist, când zburau deja avioanele, apăruse cinematograful vorbitor şi radioul, n-au fost săvârşite de un singur scelerat, nici într-un loc ascuns, ci de zeci de mii de oameni-fiară, special instruiţi, asupra milioanelor de victime fără apărare.
Şi oare este cumplită doar această explozie de atavism, numită cu abilitate „cultul personalităţii”? Sau este cumplit faptul că tocmai în acei ani noi sărbătoream centenarul lui Puşkin? Că puneam în scenă chiar piesele lui Cehov, deşi răspunsul la întrebările lor fusese primit? Ori şi mai cumplit este faptul că şi după treizeci de ani ni se spune: nu trebuie să mai vorbim despre aceste lucruri! Dacă ne vom aminti de suferinţele milioanelor de oameni, acest lucru denaturează perspectiva istorică! Dacă vom căuta să descoperim esenţa moravurilor noastre, aceasta umbreşte progresul material! Mai bine amintiţi-vă de cuptoarele înalte care au fost aprinse, de laminoare, de canalele săpate… Nu, de canale nu trebuie… Atunci de aurul de pe Kolâma, nu, nici de el nu trebuie… De toate se poate vorbi, dar cu pricepere, proslăvind…
*Doctorului S., după mărturia lui A. R. K.- Ov.
* Precum lui H. S. T-e.
Este de neînţeles, de ce blestemăm noi inchiziţia? Oare în afară de ruguri nu au fost şi slujbe religioase solemne? Este de neînţeles, de ce oare nu ne place iobăgismul? Căci nu interzicea ţăranilor să muncească în fiecare zi. Şi apoi, ei puteau să meargă cu colindul de Crăciun, iar de Sfânta Treime, fetele împleteau cununiţe…
Caracterul excepţional pe care legenda scrisă şi orală îl atribuie anului 1937 este relevat în inventarea unor culpe imaginare şi în torturi.
Asta însă nu este adevărat, nu este exact, în ani diferiţi şi în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenclurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului, aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat.)
Cu cât au trecut mai mulţi ani neconsemnaţi în scris, este cu atât mai greu să aduni mărturiile risipite ale celor care au supravieţuit. Iar ei ne spun că pregătirea cazurilor umflate a început încă din primii ani de existenţă a Organelor, ca să fie simţită activitatea lor salvatoare permanentă şi de neînlocuit, căci altfel, o dată cu împuţinarea duşmanilor, Organele ar fi trebuit într-un ceas rău să dispară. Cum reise din cazul lui Kosârev’, poziţia CEKA se clătina încă de la începutul anului 1919. Citind ziarele din anul 1918, am dat peste un comunicat oficial privind descoperirea unui complot infernal al unui grup de zece inşi care voiau (numai voiau!) să urce pe acoperişul Orfelinatului (mergeţi să vedeţi la ce înălţime) lunuri, şi de acolo să tragă asupra Kremlinului. Erau zece oameni (printre care, pesemne, femei şi adolescenţi), nu se ştie câte tunuri… Şi de unde aceste tunuri? Ce calibru aveau? Şi cum să le urci pe scară până în pod? Cum să le instalezi pe acoperişul înclinat, şi în aşa fel, încât să nu se rostogolească în timpul tragerii…?! Şi totuşi această fantezie, care întrecea plăsmuirile anului 1937, era citită J Şi era crezută!… La fel de umflat a fost şi cazul „Gumiliov” 3 în 1921*. În acelaşi an, CEKA din Riazan a plăsmuit pseudocazul privind „conspiraţia” intelectualilor locali (dar protestele unor ^oameni curajoşi au izbutit să ajungă la Moscova şi cazul a fost suspendat), în acelaşi an 1921 a fost executat întreg Comitetul pentru sapropel, care făcea parte din Comisia pentru Sprijinirea Forţelor Naturii. Cunoscând îndeajuns felul de a fi şi starea de spirit a cercurilor ştiinţifice ruse din vremea aceea şi nefiind despărţiţi de acei ani prin perdeaua de fum a fanatismului, poate şi fără săpături ne vom închipui cât valora acel caz.
*Partea întâi, capitolul 8.
* A. A. Ahmatova4 mi-a spus numele acelui cekist care a influenţat acest caz: Iakov Agranov.
La 13 noiembrie 1920, Dzerjinski5, într-o scrisoare adresată VEEKA, menţionează că la CEKA „deseori se dă curs unor declaraţii calomnioase”.
Iată ce îşi aminteşte E. Doiarenko despre anul 1921: sala de aşteptare a arestaţilor de la Lubianka, patruzeci-cincizeci paturi de lemn, toată noaptea sunt aduse întruna femei. Nimeni nu ştie pentru ce este acuzat, senzaţia generală era că se arestează fără motiv, în toată încăperea doar o singură femeie ştie de ce se află acolo – este o membră a partidului eserilor. Prima întrebare a lui lagoda: „Aşadar, pentru ce sunteţi aici?”. Adică să spui tu însuţi, să le dai o mână de ajutor la confecţionarea propriului tău dosar. Şi absolut acelaşi lucru se povesteşte despre GPU-ul din oraşul Riazan în anul J 930! Impresia generală că toţi au fost arestaţi fără nici un motiv. Şi întrucât era mare lipsă de capete de acuzare, pe I. D. T-ov I-au acuzat că poartă un nume fals. (Şi cu toate că era numele lui adevărat, prin hotărârea OSO a fost pricopsit cu trei ani, în virtutea articolului 58-10.) Neştiind de ce să se lege, anchetatorul întreba: „Care-i profesia dumitale?” „Planificator.” „Scrie o notă explicativă: Planificarea în uzină şi felul în care este realizată. Pe urmă o să afli de ce ai fost arestat.” (În notă el va găsi un fir de care să se agate.)
Şi oare în decurs de atâtea decenii nu ne-am obişnuit cu ideea că de acolo nu se întoarce nimeni? În afară de mişcarea înapoi, scurtă şi făcută cu bună ştiinţă, din anul 1939, doar foarte rare povestiri poţi auzi despre eliberarea unui om ca rezultat al anchetei. Dar şi în acest caz, fie că acest om a fost întemniţat din nou, fie că a fost eliberat doar pentru a fi urmărit. Astfel s-a creat tradiţia conform căreia Organele nu au rebuturi în producţie! Atunci cumjămâne însă cu nevinovaţii…?
În Dicţionarul explicativ al lui Dahl6 se face următoarea distincţie: „Cercetarea (prealabilă) se deosebeşte de anchetă prin faptul că ea se întreprinde pentru confirmarea premergătoare că există temeluri pentru a deschide ancheta”.
O, sancta simplicitas! Dar Organele nu au ştiut niciodată ce este o cercetare, o informare prealabilă! Listele trimise de sus, ori prima bănuială, denunţul unui colaborator secret sau chiar un denunţător anonim* atrăgeau după sine arestarea şi apoi acuzarea inevitabilă Timpul destinat anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, pentru a -l obosi, a -l extenua, a -l vlăgui pe cel anchetat şi a -l aduce în stare să dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede.
Încă din 1919, metoda principală de anchetă era: pistolul pe masă.
Aşa se desfăşura nu numai ancheta politică, dar şi cea de drept comun. La procesul Direcţiei centrale a combustibilului (1921), inculpata Mahrovskaia s-a plâns „că la anchetă i s-a dat să înghită cocaină. Procurorul’” parează: „Dacă ar fi declarat că s-au purtat brutal cu ea, ar fi ameninţat-o cu împuşcarea, toate acestea, în caz de extremă necesitate, mai puteau fi crezute”.
*Articolul 93 din Codul de procedură penală spunea chiar aşa: „O declaraţie anonimă poate servi drept motiv pentru a intenta un proces penal” (nu trebuie să ne mire cuvântul „penal”, fiindcă politicii erau toţi consideraţi infractori de drept comun).
* N. V. Krâlenko, Za piat let (în cinci ani), GIZ, Moscova-Petrograd, 1933, p. 401.
Pistolul stă ameninţător pe masă, uneori este îndreptat asupra ta, iar anchetatorul nu se oboseşte să inventeze motivul pentru care eşti acuzat: „Povesteşte, tu ştii!” Aşa i-a cerut anchetatorul Haikin în 1927 acuzatei Skripnikova, aşa i-au cerut în 1929 lui Vitkovski. Nu s-a schimbat nimic nici peste un sfert de secol, în 1952, aceleiaşi Anna Skripnikova, acum la cea de a cincea arestare, Sivakov, şeful secţiei de anchetă a MGB-ului din oraşul Ordjonikidze, îi spune: „Medicul închisorii ne informează că ai tensiunea 24/12. Asta-i puţin, canalie (ea avea şaizeci de ani), o să te facem să ai 34, ca să crapi, lepădătură, fără nici o vânătaie, fără bătăi, fără fracturi. Numai că n-o să te lăsăm să dormi!” Şi dacă Skripnikova, după nopţi de interogatoriu, ziua, în celulă, închidea ochii, gardianul năvălea înăuntru, urlând: „Deschide ochii, altfel te trag de picioare din pat şi te leg de perete!”
Şi interogatoriile de noapte erau cele mai importante în 1921. Şi tot atunci se puneau în faţă farurile automobilului (la CEKA din Riazan, Stelmah). La Lubianka, în 1926 (mărturia Berthei Gandal) se folosea sistemul de încălzire Amosov, pentru introducerea în celulă a aerului rece ori puturos. Şi mai era o celulă căptuşită cu plută, care nu avea aer şi era încălzită la maximum. Se pare că poetul Kliuev^ a stat într-o astfel de celulă, la fel şi Bertha Gandal. Vasili Alexandrovici Kasianov, participant la răzmeriţa din 1918 de la laroslavl8, povestea că o asemenea celulă era încinsă până ce prin porii corpului ţâşnea sângele; observând asta prin vizor, supraveghetorii îl puneau pe deţinut pe targa şi îl duceau să semneze procesul-verbal. Sunt cunoscute procedeele „fierbinţi” (şi „sărate”) ale perioadei „de aur”, în Georgia, în 1926, deţinuţilor li se ardeau mâinile cu ţigările; la închisoarea Meteh (din Tbilisi) îi împingeau pe întuneric într-un bazin cu necurăţenii. Aici este o legătură foarte simplă: dacă trebuie să învinuieşti cu orice preţ, înseamnă că ameninţările, violenţa şi torturile sunt inevitabile, şi cu cât acuzaţia este mai fantastică, cu atât mai crudă trebuie să fie ancheta pentru a forţa mărturisirea. Şi o dată ce cazurile umflate au fost dintotdeauna, atunci şi violenţa, şi tortura au fost dintotdeauna, nu sunt apanajul anului 1937, ele sunt un indiciu îndelungat, cu caracter general. Iată de ce astăzi mi se pare straniu să citeşti uneori în amintirile foştilor zeki că torturile au fost încuviinţate începând cu primăvara anului 1938 „*. Obstacole de ordin spiritual şi moral, care ar fi putut să reţină Organele să apeleze la tortură, nu au existat niciodată, în primul an postrevoluţionar, în” Hebdomadarul VEEKA „,” Spada roşie „şi” Teroarea roşie” s-a discutat deschis despre folosirea torturii din punctul de vedere al marxismului. Şi, judecând după consecinţe, răspunsul a fost pozitiv, deşi nu a fost general.
Despre anul 1938 ar fi mai corect să se spună aşa: dacă până în acest an pentru folosirea torturii se cerea îndeplinirea unor formalităţi, o aprobare
*E. Ghinzburg scrie că aprobarea pentru a folosi „mijloacele de influenţare fizică” a fost dată în aprilie 1938. V. Şalamov consideră că torturile au fost autorizate începând de la mijlocul anului 1938. Bătrânul deţinut Mitrovici este sigur că a existat un „ordin privind interogatoriul simplificat şi schimbarea metodelor psihice cu cele fizice”. Ivanov-Razum-nik^ consideră că „perioada celor mai crude interogatorii a fost mijlocul anului 1938”.
pentru fiecare caz de anchetat (chit că se obţinea cu uşurinţă), în 1937-1938, ţinând cont de situaţia excepţională (într-un răstimp scurt trebuiau trecuţi prin aparatul anchetei milioane de arestaţi hărăziţi Arhipelagului, ceea ce n-au cunoscut valurile masive ale „chiaburilor” şi cele naţionale), violenţa şi tortura au fost permise anchetatorilor nelimitat, au fost lăsate la aprecierea lor, cum cerea munca lor şi termenul dat. Felurile de tortută nu erau reglementate, era admisă orice inovaţie.
În 1939 această aprobare generală largă a fost anulată, din nou se cereau îndeplinite nişte formalităţi birocratice pentru tortură (de fapt, ameninţările simple, şantajul, înşelăciunea, epuizarea prin insomnie şi carceră nu au fost interzise niciodată). Dar începând de la sfârşitul războiului şi în anii postbelici au fost stabilite prin decret anumite categorii de arestaţi faţă de care se aproba dinainte o gamă largă de torturi. Aici intrau naţionaliştii, mai ales ucrainenii şi lituanienii, şi mai ales în acele cazuri când exista sau se presupunea că există o structură clandestină şi trebuia extirpată pe de-a-ntregul, trebuiau obţinute toate numele de la cei care fuseseră deja arestaţi. De pildă, grupul lui Romualdas Prano Skirius era alcătuit din aproximativ cincizeci de lituanieni. Ei au fost învinuiţi în 1945 că au lipit manifeste antisovietice. Şi cum pe atunci Lituania ducea lipsă de închisori, au fost trimişi într-un lagăr de lângă Velsk în regiunea Arhanghelsk. Unii au fost torturaţi, alţii n-au suportat dublul regim de anchetă şi muncă de lagăr, însă rezultatul a fost următorul: cei cincizeci de oameni au mărturisit toţi, fără excepţie. A trecut o vreme, şi din Lituania s-a comunicat că au fost găsiţi adevăraţii vinovaţi ai manifestelor, iar aceştia n-au nici un amestesc! În 1950 am întâlnit în închisoarea de tranzit din Kuibâşev un ucrainean din Dnepropetrovsk, pe care, pentru a -l face să dezvăluie persoanele cu care avea legături, l-au torturat în fel şi chip, inclusiv carcera „în poziţie verticală”, în care, pentru patru ore pe zi, introduceau o bară de sprijin (ca să poată adormi). Tot după război l-au schingiuit şi pe Levin, membru corespondent al Academiei.
Şi, de asemenea, n-ar fi fost just să se atribuie anului 1937 „descoperirea” că mărturisirea personală a inculpatului este mai importantă decât orice dovezi şi fapte. Acest lucru se cunoaştea încă din anii ’20. Iar în jurul anului 1937 a apărut doar teoria strălucitoare a lui Vâşinski. De fapt, atunci, ea a fost comunicată doar anchetatorilor şi procurorilor pentru susţinerea tăriei lor morale, pe când noi, toţi ceilalţi, am aflat de ea cu douăzeci de ani mai târziu, am aflat când a început să fie ponegrită în propoziţiile subordonate şi paragrafele secundare ale articolelor de ziar ca şi cum era de mult şi tuturor cunoscută.
Se pare că în acel an de năprasnică amintire, în raportul său devenit celebru în cercurile speciale, Andrei lanuarievici (îmi stă pe limbă să-i spun Jaguarievici) Vâşinski, în spiritul celei mai suple dialectici (pe care noi nu o îngăduim nici supuşilor de stat, nici – în prezent – maşinilor electronice, fiindcă şi colo, şi colo da este da, şi nu este nu), a reamintit că omenirea nu va putea niciodată să stabilească adevărul absolut, ci doar pe cel relativ. Şi de aici, el a făcut un pas pe care juriştii n-au îndrăznit să -l facă timp de două mii de ani: că, prin urmare, nici adevărul stabilit de anchetă şi de tribunal nu Poate fi absolut, ci doar relativ. Iată de ce, semnând o condamnare la moarte, oricum nu vom putea fi niciodată absolut siguri că pedepsim un vinovat, ci doar cu un anumit grad de aproximare, în anumite presupuneri, într-un anumit sens. (Poate că Vâşinski însuşi, nu mai puţin decât ascultătorii lui, avea atunci nevoie de această consolare dialectică. Strigând de la tribuna procurorului: „Să fie împuşcaţi cu toţii, precum câinii turbaţi!”,. El, cu răutatea şi inteligenţa lui, înţelegea că acuzaţii nu sunt vinovaţi. Probabil că el şi Buharin, 10 o somitate a dialecticii marxiste, erau mai mult decât pasionaţi să înveşmânteze minciuna judiciară în zorzoane dialectice. Pentru Buharin era prea stupid şi demoralizant să pieri absolut nevinovat, el chiar simţea nevoia de a-şi găsi vina! În schimb, pentru Vâşinski era mult mai plăcut să se simtă un logician, decât un ticălos evident.
De aici decurge concluzia cea mai practică: încercarea de a căuta probe absolute (probele sunt întotdeauna relative), martori absolut convingători (ei pot spune lucruri contradictorii) ar fi o pierdere zadarnică de timp. Cât despre dovezile vinovăţiei, relative şi aproximative, anchetatorul le poate găsi şi fără probe, şi fără martori, fără să iasă din cabinetul său, sprijinindu-se nu doar pe inteligenţa sa, ci şi pe simţul său partinic, pe forţele lui morale (adică pe superioritatea omului care a dormit şi a mâncat bine, şi nu a fost maltratat de nimeni) „şi pe caracterul său” (adică voinţa de a-şi manifesta cruzimea)!
Fireşte, această formulare era mult mai elegantă decât instrucţiunile lui Laţis. Esenţa însă este aceeaşi.
Doar într-un singur punct Vâşinski n-a mers până la capăt, s-a abătut de la logica dialectică: nu ştiu de ge a lăsat el doar glonţul absolut…
Astfel, dezvoltându-se în spirală, concluziile jurisprudenţei noastre înaintate s-au întors la concepţiile preantice şi medievale. Şi precum călăii medievali, anchetatorii, procurorii şi judecătorii noştri au convenit să vadă dovada principală a vinovăţiei în recunoşterea ei de către inculpat*.
Totuşi naivul Ev Mediu, ca să smulgă mărturisirea dorită, recurgea la metode dramatice, spectaculoase: scaunul de tortură, roata, grătarul cu cărbuni aprinşi, tragerea în ţeapă etc. În secolul al Douăzecilea însă, folosind şi medicina avansată, şi experienţa penitenciară considerabilă (cineva a susţinut foarte serios o teză de doctorat pe această temă), au socotit că o asemenea concentrare de mijloace straşnice este inutilă, folosirea lor masivă ar fi greoaie, în afară de aceasta…
Şi, în afară de aceasta, mai există probabil o circumstanţă: ca întotdeauna, Stalin nu rostea ultimul cuvânt, subordonaţii trebuiau să -l ghicească singuri, iar el îşi rezerva portiţa de scăpare a şacalului, ca să se retragă şi să scrie Beţie de pe urma succesului11. Schingiuirea planificată a milioane de oameni se întreprindea totuşi pentru prima oară în istoria omenirii, şi Stalin, în pofida puterii sale nemărginite, nu putea fi absolut sigur de succes. Efectuată pe un material vast, experienţa putea să decurgă altfel decât pe unul de mai mici proporţii, în toate cazurile, Stalin trebuia să rămână imaculat, de o puritate
*Compară anexa a 5-a la constituţia SUA: „Nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa într-un proces penal”.
angelică. (Dar indicaţia privind „influenţarea fizică” exista în circularele Comitetului Central din anii 1937 şi 1939.)
Iată de ce, poate, nu exista o listă cu torturi şi batjocuri tipărită, care să fie înmânată anchetatorilor. Se cerea pur şi simplu ca fiecare secţie de anchetă într-un termen dat să livreze tribunalului un anumit număr de victime care au mărturisit totul. Se vorbea pur şi simplu (oral, dar foarte des) că toate măsurile şi mijloacele sunt bune, fiind îndreptate spre un scop înalt; că nimeni nu -l va trage la răspundere pe anchetator pentru moartea unui inculpat; că medicul închisorii trebuie să se amestece cât mai puţin posibil în mersul anchetei. De bună seamă se organizau schimburi de experienţe tovărăşeşti, „învăţau de la cei mai buni”; şi apoi mai era şi „cointeresarea materială: remuneraţie mare pentru orele lucrate noaptea, prime pentru reducerea termenului anchetei; şi apoi mai era şi avertismentul că anchetatorii care nu-şi duc misiunea la bun sfârşit… Dacă însă s-ar întâmpla că vreun NKVD regional să înregistreze un eşec, atunci şi şeful lui ar fi curat în faţa lui Stalin: el nu a dat indicaţii directe de aplicare a torturii! Dar în acelaşi timp a asigurat aplicarea ei!
Înţelegând că şefii cei mari îşi iau măsuri de precauţie, o parte dintre anchetatorii de rând (dar nu cei care se delectează frenetic) încercau şi ei să înceapă cu metode mai blânde, apoi, în caz de înăsprire, să evite pe acelea care lasă urme prea evidente: un ochi scos, o ureche smulsă, şira spinării ruptă şi chiar vânătăile pe tot corpul.
Iată de ce în anul 1937 nu se constată – exceptând insomnia – o unitate totală în ceea ce priveşte procedeele de tortură laodiferite direcţii regionale, la diferiţi anchetatori din aceeaşi direcţie. Se spune că au excelat prin cruzimea schingiuirilor oraşele Rostov pe Don şi Krasnodar. În Krasnodar inventaseră o metoda originală: îi sileau pe arestaţi să semneze file^de hârtie albe, apoi ei le umpleau cu minciuni. De fapt, la ce bun torturile? În 1937 nu s-au făcut dezinfecţii, bântuia tifosul exantematic, în înghesuiala în care trăiau oamenii cadavrele zăceau câte cinci zile, cei care înnebuneau în celule erau terminaţi cu bâtele în coridor.
Ceea ce s-ar putea socoti, totuşi comun, era preferinţa pentru mijloacele, ca să zicem aşa, blânde (o să le cunoaştem îndată), şi aceasta era o cale fără greş. Căci limitele adevărate ale echilibrului uman sunt foarte restrânse şi nu sunt deloc necesare scaunul de tortură şi grătarul cu jar pentru a aduce în stare de iresponsabilitate un om de rezistenţă medie.
Vom încerca să enumerăm câteva procedee foarte simple, care f ring voinţa şi personalitatea deţinutului, fără să lase urme pe corpul lui.
Să începem cu metodele psihice. Pentru victimele care niciodată nu s-au pregătit pentru suferinţele închisorii, acestea sunt metode care au o forţă uriaşă, chiar distrugătoare. Oricât de tari ţi-ar fi convingerile, tot nu-ţi va fi uşor.
1. Să începem chiar cu nopţile. Din ce pricină oare numai noaptea se produce în principal frângerea sufletelor? Oare de ce încă din primii lor ani de existenţă Organele au ales noaptea? Pentru că noaptea, smuls din pat în timpul somnului (chiar dacă încă nu este chinuit de insomnie), arestatul nu poate fi echilibrat şi treaz precum în timpul zilei, este mai maleabil.
2. Convingerea în sinceritatea tonului. Este lucrul cel mai simplu. La ce bun jocul de-a şoarecele şi pisica? Atlându-se o vreme printre ceilalţi acuzaţi, arestatul a făcut cunoştinţă cu situaţia generală. Şi anchetatorul îi vorbeşte pe un ton domol, amical: „îţi dai singur seama că oricum o să fii condamnat Dacă însă te vei împotrivi, aici, în închisoare, o să-ţi zdruncini sănătatea, o să te prăpădeşti. Dacă te duci în lagăr – acolo-i aer, lumină… Aşa că e mai bine să semnezi de la început.” Foarte logic. Şi sunt lucizi cei ce consimt şi semnează, doar dacă… Doar dacă e vorba numai de ei! Însă rareori se întâmplă aşa. Şi lupta este inevitabilă.
O altă variantă de convingere este destinată membrilor de partid. „Dacă în ţară sunt neajunsuri şi chiar foamete, dumneata ca bolşevic trebuie să hotărăşti: poţi oare să admiţi că vinovat de asta este partidul? Ori puterea sovietică?” „Nu, desigur!” se grăbeşte să răspundă directorul Centralei inului. „Atunci ai curajul şi ia vina asupra dumitale!” Şi el o ia!
3. Injuria grosolană. Un procedeu simplu, dar asupra oamenilor cu educaţie, cu structuri delicate, rafinaţi, poate să acţioneze excelent. Cunosc două cazuri cu preoţi, care cedau la cea mai nevinovată înjurătură. Unul dintre ei (Butârki, 1944) era anchetat de o femeie. La început, în celulă, nu mai găsea cuvinte pentru a-i lăuda politeţea. Dar într-o zi s-a întors abătut şi multă vreme n-a consimţit să repete cu cât rafinament a început ea să înjure, punând picior peste picior. (Regret că nu pot să reproduc aici una din drăguţele ei fraze.)
4. Atacul prin contrast psihologic. Schimbări neaşteptate: tot interogatoriul sau numai o parte a lui să fie extrem de amabil, să te adresezi inculpatului cu numele mic şi cu patronimicul, să făgăduieşti marea cu sarea. Apoi, brusc, să arunci cu prespapierul: „Canalie! Nouă grame de plumb în ceafă! Şi, întinzând mâinile ca pentru a i le înfige în păr, de parcă unghiile s-ar termina cu nişte ace, să te apropii de acuzat (procedeul este foarte bun pentru femei).
Ca variantă: se schimbă doi anchetatori, unul rupe şi sfâşie, altul este simpatic, aproape cordial. Ori de câte ori intră în birou, inculpatul tremură: oare pe cine o să vadă? Şi prin contrast vrea să-i mărturisească şi să-i semneze celui de al doilea totul, chiar şi ce n-a fost.
5. Umilirea prealabilă, în faimoasele subsoluri ale GPU-ului din Rostov (de la „Numărul treizeci şi trei”) sub dalele de sticlă groasă ale trotuarului (un fost depozit), în aşteptarea interogatoriului i-au aşezat pe arestaţi cu faţa la duşumea într-un coridor, interzicându-le să ridice capul ori să scoată vreun sunet. Şedeau aşa, ca nişte mahomedani care se roagă, până ce gardianul îi bătea pe umăr şi îi ducea la interogatoriu.
— Alexandra O-va n-a făcut la Lubianka mărturisirile aşteptate. A fost transferată la închisoarea Lefortovo. Acolo, la recepţie, gardiană i-a poruncit să se dezbrace şi, chipurile invocând procedura, i-a luat hainele şi a încuiat-o goală într-o boxă. Numaidecât şi-au făcut apariţia nişte gardieni-bărbaţi, care au început să se uite prin vizor, să râdă şi să-i aprecieze formele. Şi, probabil, întrebând, aş mai aduna încă multe exemple. Scopul era unul singur: să creeze o stare deprimantă.
6. Orice procedeu capabil să aducă arestatul în stare de tulburare. Iată cum a fost anchetat F. I. V. Din Krasnogorsk, regiunea Moscova (după comunicarea făcută de LA. P-ev). Anchetatoarea, în cursul interogatoriului, s-a dezbrăcat în faţa lui în câteva etape (strip-tease!), însă tot timpul a continuat interogatoriul, ca şi când nu s-a întâmplat nimic, se plimba prin cameră, se apropia de el, încercând astfel să -l facă să mărturisească. Poate era necesitatea ei personală, dar poate era şi o socoteală rece: inculpatului i se tulbură mintea şi semnează! Iar ea. Nu avea de ce să se teamă: avea pistol, sonerie…
7. Intimidarea. Metoda cea mai aplicată şi foarte variată. Este folosită adesea în combinaţie cu ispitirea şi promisiunea (bineînţeles falsă). Anul 1924: „Nu mărturiseşti? Va trebui să faci o plimbare până la Solovki. Cine mărturiseşte totul este eliberat”. Anul 1944: „Depinde numai de mine în ce lagăr o să fii trimis. Există lagăre şi lagăre. Acum avem şi lagăre cu muncă silnică. Ocne. Dacă vei fi sincer, vei ajunge într-un loc mai comod, dacă vei refuza să mărturiseşti – douăzeci şi cinci de ani de muncă în subterană!” Intimidare cu altă închisoare mai drastică: „Dacă refuzi să mărturiseşti, te vom transfera la Lefortovo (dacă eşti la Lubianka), la Suhanovka (dacă eşti la Lefortovo), acolo vor discuta altfel cu tine”. Iar tu de acum te-ai obişnuit aici: în închisoarea asta regimul pare a fi acceptabil, dar nu ştii ce torturi te aşteaptă dincolo. Apoi mutarea… Să cedez oare…?
Intimidarea acţionează excelent asupra celor care încă n-au fost arestaţi, ci au fost convocaţi în Casa cea Mare prin citaţie. El (ea) are încă multe de pierdut, el (ea) se teme de orice: se teme că astăzi n-o să-i mai dea drumul, se teme că o să i se confişte lucrurile, apartamentul. El este gata să facă multe depoziţii şi multe concesii pentru a evita aceste pericole. Ea, de bună seamă, nu cunoaşte codul penal, şi ca lucrul cel mai puţin important la începutul interogatoriului i se strecoară o foaie de hârtie cu un extras falsificat din cod: „Sunt avertizată că pentru furnizare de mărturii false… 5 (cinci) ani de închisoare” (în realitate, articolul 95 – până la doi ani)… Pentru refuzul de a face depoziţii – 5 (cinci) ani (în realitate, articolul 92 – până la trei luni, ba şi acelea de muncă corecţională, nu de închisoare). Aici a intrat deja şi mereu o să intre în acţiune încă o metodă de anchetă:
8. Minciuna. Noi, victimele, nu putem să minţim, în schimb anchetatorul minte tot timpul, toate aceste articole nu se refera la el. Nouă nici măcar nu ne trece prin minte să întrebăm: el ce pedeapsă primeşte pentru minciună? El poate să pună dinaintea noastră grămezi de procese-verbale cu semnăturile celor dragi ori ale prietenilor noştri: acesta nu e decât un procedeu de anchetă elegant Intimidarea cu ispitire şi minciună este procedeul principal de influenţare a rudelor arestatului, chemate să depună mărturie. „Dacă nu faceţi aceste depoziţii (care vi se cer), îi agravaţi situaţia… Îl nenorociţi definitiv. (vă închipuiţi ce simte o mamă când aude aşa ceva?). Numai dacă semnaţi această hârtie (care vi se pune dinainte) puteţi să -l salvaţi” (nenorociţi) „.
9. Jocul cu ataşamentul fa {a de cei dragi şi apropiaţi acţionează perfect şi asupra inculpatului. Aceasta este cea mai eficientă dintre intimidări, cu
*Conform legilor nemiloase ale Imperiului rus. Rudele apropiate puteau în general să refuze sa depună mărturie. Şi dacă făceau depoziţii la ancheta preliminară, puteau, dacă voiau, să şi le retragă, ca să nu ajungă la tribunal. În mod ciudat, pe vremea aceea, a fi cunoştinţa sau ruda criminalului nu era considerată dovadă de vinovăţie…!
Ataşamentul faţă de cei dragi poţi frânge pe omul cel mai neînfricat (O, câtă profeţie în dictonul: „Duşmanul omului este familia lui”!). Vă amintiţi de acel tătar care a rezistat şi la chinurile lui, şi la chinurile soţiei, dar n-a mai rezistat la ale fiicei?… În 1930, anchetatoarea Rimalis făcea următoarea ameninţare: „O s-o arestăm pe fiica dumneavoastră şi o s-o băgăm în celulă cu sifiliticele!”
Vă ameninţă că-i vor aresta pe toţi cei dragi dumneavoastră. Uneori cu acompaniament sonor: soţia ta este deja arestată, dar soarta ei viitoare depinde doar de sinceritatea ta. Uite, este interogată în camera de alături, ascultă! Şi, într-adevăr, dincolo de perete răsună plâns şi ţipete de femei (dar ele seamănă toate între ele, şi mai ales prin perete, în plus tu eşti surescitat, nu eşti în starea de spirit a expertului; uneori pun pur şi simplu un disc cu vocea unei „femei tip” – soprană ori contraltă – o propunere de raţionalizare!). Iată însă că – acum de-adevăratelea – ţi-o arată printr-o uşa de sticlă cum merge tăcută, cu capul aplecat de tristeţe. Da! Este soţia ta! Pe coridoarele securităţii de stat. Ai nenorocit-o cu încăpăţânarea ta. E arestată. (Ei o chemaseră prin citaţie pentru un fleac de procedură, iar la momentul convenit au scos-o pe coridor, dar i-au poruncit: să nu ridicaţi capul, altfel nu mai ieşiţi de aici!) Ori îţi dau să citeşti o scrisoare de la ea, într-adevăr, e scrisul ei: Mă lepăd de tine! După ticăloşiile pe care mi le-au povestit despre tine, nu mai am nevoie de tine! (Şi întrucât în ţara noastră există şi asemenea femei, de ce n-ar fi posibile şi astfel de scrisori? Nu-ţi rămâne decât să te consulţi cu propriul suflet: oare aşa să fie soţia ta?)
Anchetatorul Goldmann a încercat (în 1944) să obţină de la V. A. Korneeva depoziţii împotriva altor oameni prin ameninţări: „O să-ţi confiscăm casa, iar pe bătrânele tale le vom arunca în stradă”. Convinsă şi fermă în credinţa ei, Korneeva nu se temea câtuşi de puţin pentru sine, era pregătită să sufere. Dar ameninţările lui Goldmann erau absolut reale pentru legile noastre, şi ea era îngrijorată de soarta alor săi. Când spre dimineaţă, după o noapte de procese-verbale refuzate şi rupte, Goldmann s-a apucat să scrie poate a patra variantă, unde era acuzată doar ea, Korneeva a semnat bucuroasă, având sentimentul că a obţinut o victorie morală. Noi nu conservăm simplul instinct uman de a ne justifica şi de a respinge falsele acuzaţii, nici vorbă! Suntem fericiţi când izbutim să luăm întreaga vină asupra noastră”’.
Aşa cum nici o clasificare în natură nu are pereţi despărţitori rigizi, tot astfel sj aici noi nu vom izbuti să separăm distinct metodele psihice de cele fizice. În ce categorie, de pildă, să încadrăm următorul amuzament:
10. Metoda sonoră. Să aşezi inculpatul la vreo şase-opt metri depărtare şi să -l pui să spună totul cu glas tare şi să repete. Pentru un om vlăguit nu-i un
*Iată ce spune ea acum: După unsprezece ani, când am fost reabilitată, mi-au dat să recitesc aceste procese-verbale şi am fost cuprinsă de un sentiment de greaţă. Despre ce mândrie putea fi vorba aici?! Şi eu. La reabilitare, am simţit acelaşi lucru, ascultând extrase din vechile procese-verbale semnate de mine. Nu mă recunosc: oare cum am putut să semnez aşa ceva, ba încă să şi consider că am scăpat binişor şi chiar că am obţinut o victorie?
Lucru uşor. Ori să faci din carton două pâlnii de megafon şi împreună cu un alt tovarăş anchetator să vii cât mai aproape de arestat şi să-i strigaţi în amândouă urechile: „Mărturiseşte, canalie!” Arestatul este asurzit, uneori îşi pierde auzul, însă acesta nu este un procedeu economic, pur şi simplu, în munca lor plină de monotonie, anchetatorii vor să se amuze şi ei, şi iată că inventează fiecare ce poate.
11. Gâdilatul. Este tot un amuzament. Omul este legat ori ţinut de mâini şi de picioare şi gâdilat în nas cu o pană de pasăre. Arestatul sare în sus, are senzaţia că cineva îi sfredeleşte creierul.
12. Stingerea ţigăni pe pielea inculpatului (am pomenit-o mai sus).
13. Procedeul luminos. Lumină electrică orbitoare, timp de douăzeci şi patru de ore, în celula sau în boxa în care se află arestatul, un bec peste măsură de puternic pentru o încăpere mică şi cu pereţi albi (electricitatea economisită de şcolari şi de gospodine!). Se inflamează pleoapele, este foarte dureros. Iar în cabinetul de anchetă din nou îndreaptă asupra lui reflectoarele din cameră.
14. Altă invenţie, în noaptea de l mai 1933, la GPU-ul din Habarovsk, pe Cebotariov timp de douăsprezce ore l-au – nu, nu l-au interogat – l-au târât la interogatoriu! Cutare, mâinile la spate! Îl scoteau din celulă, repede pe scară în sus în biroul anchetatorului. Gardianul ieşea. Anchetatorul, fără să-i pună nici o întrebare, uneori fără să -l lase să se aşeze, ridica receptorul: „Veniţi să luaţi inculpatul de Ia 107!” Era luat şi dus în celulă. De-abia se aşeza pe priciul de scânduri, că din nou răsuna zăngănitul zăvorului: Cebotariov! La interogatoriu! Mâinile la spate! Iar acolo: Veniţi sa luaţi inculpatul de la 107!
Însă, în general, metodele de influenţare pot să înceapă cu mult înainte de cabinetul de anchetă.
15. Închisoarea începe din boxă, care, de fapt, este o ladă ori un dulap. Omul, abia smuls din libertate, aflat încă în vârtejul zbuciumului său interior, pregătit să lămurească, să discute, să lupte, îndată ce a făcut primul pas în temniţă, l-au şi înghesuit într-o cutie, uneori cu bec şi cu ceva pe care se poate aşeza, alteori întunecată şi unde nu se poate sta decât în picioare şi presat de uşă. Şi îl ţin aici câteva ceasuri, o zi, o zi şi o noapte. Ceasuri de totală incertitudine! Poate a fost zidit aici pentru tot restul zilelor? Niciodată în viaţă n-a mai întâlnit ceva asemănător, nu poate să-şi dea seama. Aceste prime ore trec în timp ce în el continuă să ardă neostoitul zbucium sufletesc. Unii îşi pierd curajul, şi acesta este momentul să li se ia cel dintâi interogatoriu! Alţii se înfurie, cu atât mai bine, acum îl vor ofensa pe anchetator, vor comite o greşeală şi va fi mai uşor să-i potcoveşti cu acuzaţii.
16. Când nu aveau boxe de ajuns, procedau şi în felul următor. Pe Elena Strutinskaia, la NKVD-ul din Novocerkassk, au ţinut-o şase zile şi şase nopţi în coridor pe un taburet fără să se sprijine de ceva, fără să doarmă, fără să cadă ori să se ridice. Şase zile şi şase nopţi! Încercaţi şi dumneavoastră să staţi şase ore!
Şi din nou, ca o variantă, deţinutul poate fi aşezat pe un scaun înalt cum sunt scaunele de laborator, astfel încât picioarele să nu-i ajungă la duşumea, pentru că atunci îi vor amorţi bine. Şi să fie lăsat să stea aşa vreo opt-zece ore.
Iar în timpul interogatoriului, când deţinutul este la vedere, să -l aşezi pe un scaun obişnuit, dar iată cum: chiar pe margine, chiar pe muchia scaunului (mai în lată! Şi mai în faţă!), să nu se prăbuşească, dar muchia să -l înţepe şi să -l jeneze tot timpul interogatoriului. Şi să nu-i îngădui să se mişte câteva ore. Doar atât? Da, doar atât. Încercaţi.
17. În funcţie de condiţiile locale, boxa poate fi înlocuită cu groapa diviziei, cum se folosea în lagărele militare din Gorohoveţ în timpul celui de al doilea război mondial. Arestatul era îmbrâncit într-o astfel de groapă, adâncă de trei metri, cu diametrul de vreo doi, care, timp de câteva zile şi nopţi sub cerul liber, deseori şi în ploaie, era pentru el şi celulă, şi closet. Cele trei sute de grame de pâine şi apă i se coborau pe sfoară, închipuiţi-vă în această situaţie, şi încă proaspăt arestat, când totul clocoteşte în tine!
Oare faptul că toate Secţiile Speciale ale Armatei Roşii primeau aceleaşi instrucţiuni ori similitudinea condiţiilor de bivuac să fi dus la răspândirea pe o scară atât de largă a acestui procedeu? Astfel, în divizia a 36-a de infanterie motorizată, care a participat la luptele de la Halhin-Gol şi care, în 1941, se afla în pustiul Mongoliei, unui proaspăt arestat, fără să i se explice nimic, i-au dat (şeful Secţiei Speciale Samuliov) o lopată şi i-au ordonat să sape o groapă având exact dimensiunile unui mormânt (aici se intersectează cu metoda psihologică!). Când arestatul se cufunda până mai sus de brâu, săpatul era oprit, şi i se poruncea să se aşeze pe fundul gropii: arestatului nu i se mai vedea capul. Câteva asemenea gropi erau păzite de o singură santinelă, şi totul în jur părea pustiu*. Sub arşiţa deşertului mongol, arestaţii erau ţinuţi cu capul descoperit, iar în frigul nopţii dezbrăcaţi, fără nici o tortură, de ce să se mai obosească cu torturile? Raţia de mâncare: o sută de grame de pâine şi un pahar cu apă în douăzeci şi patru de ore. Locotenentul Ciulpeniov, un uriaş de douăzeci şi unu de ani, boxer, a petrecut aşa o lună de zile. După zece zile era plin de păduchi. După cincisprezece – l-au chemat pentru prima oară la anchetă.
18. Obligarea inculpatului să stea în genunchi, câtuşi de puţin în sens figurat, ci la propriu: în genunchi şi să nu se sprijine pe tălpi, iar spinarea s-o ţină dreaptă, în cabinetul anchetatorului sau în coridor poate să stea douăsprezece, şi douăzeci şi patru, şi patruzeci şi opt de ore. (Anchetatorul poate să plece acasă, să doarmă, să se distreze, acesta e un sistem bine pus la punct: lângă omul în genunchi va face de pază o santinelă care se schimbă conform programului.) ’” Pe cine este mai nimerit să pui în poziţia asta? Un om deja înfrânt, care înclină să cedeze. Este foarte bine să aşezi în această poziţie femeile. Ivanov-Razumnik ne comunică o variantă a acestei metode: după ce l-a pus în genunchi pe tânărul Lordkipanidze, anchetatorul i-a urinat în faţă! Şi ce credeţi? Lordkipanidze, pe care nu -l doborâse până acum, cu asta a fost înfrânt. Prin urmare, şi asupra celor mândri are efect…
*Această metodă este, pesemne, de înrâurire mongolă. În revista „Niva” din 15 martie 1914. P. 218, există ilustraţia unei închisori din Mongolia: toţi captivii sunt închişi în câte un cufăr cu o mică deschizătură pentru a scoate capul, ori a primi hrana. Printre cufere se plimbă un gardian.
*Căci există dintre aceia care au început astfel în tinereţe, ca santinelă lângă un om îngenuncheat. Acum, probabil, ocupă funcţii de bază. Şi copiii lor sunt mari.
19. Ori pur şi simplu obligarea acuzatului să stea în picioare. Poate să stea numai în timpul interogatoriului, fiindcă şi asta oboseşte şi înfrânge. În timpul interogatoriului poate să stea jos, însă de la un interogatoriu la altul să stea în picioare (este pusă o santinelă, care veghează ca acuzatul să nu se sprijine de perete, iar dacă adoarme şi se prăbuşeşte – să -l înghiontească şi să -l ridice). Uneori sunt de ajuns douăzeci şi patru de ore de stat în picioare pentru ca omul să fie epuizat şi să mărturisească tot ce i se cere.
20. De obicei în timpul acestei torturi, timp de trei-patru-cinci zile şi nopţi, deţinutului nu i se dă de băut.
Este de la sine înţeles că procedeele psihologice sunt tot mai folosite în combinaţie cu cele fizice. Se înţelege de asemenea că toate măsurile precedente sunt asociate cu
21. Frustrarea de somn, deloc apreciată în Evul Mediu: atunci nu aveau cunoştinţă de limitele gamei între care omul îşi păstrează personalitatea. Privarea de somn (şi pe deasupra asociată cu statul în picioare, setea, lumina orbitoare, frica şi incertitudinea – oare se pot compara cu torturile din Evul Mediu?!) tulbură judecata, subminează voinţa, omul încetează de a mai fi el însuşi. (Este aproape ca în nuvela lui Cehov Dacă ar putea dormi1- dar acolo este mai uşor, acolo fetiţa poate să se întindă pentru câteva clipe, să uite de tot şi de toate, ceea ce pentru un moment împrospătează în mod salvator creierul.) Omul acţionează pe jumătate inconştient sau total inconştient, aşa că nu putem să -l blamăm pentru depoziţiile lui…
Închipuifi-vă, însă, în aceasta stare de tulburare pe un străin care nu cunoaşte limba rusă, şi i se dă să semneze o hârtie. Bavarezul Jupp Aschenbrenner a semnat în felul acesta că a lucrat pe o dubă cu care fasciştii transportau condamnaţii la moarte prin gazare. De-abia în 1954, în lagăr, a izbutit să dovedească faptul că în perioada aceea se afla la Miinchen, la şcoala de electrosudori.
Ţi se spunea direct: „N-aţi fost sincer în depoziţiile dumneavoastră, iată de ce nu vi se permite să dormiţi!” Uneori, pentru mai mult rafinament, nu te ţineau în picioare, ci te aşezau pe o canapea moale care predispunea la somn (gardianul de serviciu şedea alături, pe aceeaşi canapea, şi te lovea cu piciorul ori de câte ori închideai ochii). Iată cum descrie una dintre victime (care înainte de asta petrecuse douăzeci şi patru de ore în boxa cu ploşniţe) senzaţiile sale după această tortură: „Frisoane – pentru că ai pierdut mult sânge. Ţi s-a uscat membrana ochilor, de parcă cineva ţi-ar fi ţinut în faţă, foarte aproape de ochi, un fier înroşit. Limba ţi s-a uscat de sete, şi la fiece mişcare parcă te înţeapă toate acele unui arici. Spasmele înghiţiturii parcă îţi taie beregata.”
Frustrarea de somn este un mijloc important de tortură, care nu lasă deloc urme vizibile, nici un motiv să te plângi, dacă mâine ar descinde o inspecţie extraordinară’. „Nu v-au lăsat să adormiţi? Păi aici nu e sanatoriu! Nici
*De fapt, o inspecţie era imposibilă, nu se efectuase niciodată vreuna, şi când, în 1953. O comisie a intrat în celula ministrului securităţii statului Abakumov, atunci arestat, acesta a izbucnit în râs. Erezând că este o mistificare.
anchetatorul n-a dormit” (recuperau în timpul zilei). Se poate spune că privarea de somn devenise un mijloc universal folosit de Organe, ieşise din categoria torturii pentru a deveni un sistem al securităţii^ de stat, de aceea era obţinută foarte ieftin, iară instalarea nici unor santinele, în toate închisorile de anchetă nu se poate dormi nici o clipă de la deşteptare până la stingere (la Suhanovka şi în alte câteva închisori, patul era ridicat în acest scop ziua şi lipit de perete, în altele, pur şi simplu nu puteai să te aşezi ori să închizi ochii). Iar toate interogatoriile principale aveau loc noaptea. Astfel, în mod automat: cine este în cursul anchetei nu are timp de dormit cel puţin cinci zile şi cinci nopţi (în noaptea de sâmbătă spre duminică şi de duminică spre luni, anchetatorii înşişi încearcă să se odihnească).
22. În dezvoltarea procedeului precedent – ancheta pe bandă rulantă. Nu numai că nu dormi, dar trei-patru zile şi nopţi, fără întrerupere, eşti interogat de diverşi anchetatori care se schimbă.
23. Boxa cu ploşniţe, care a mai fost amintită, într-un dulap de scânduri întunecat s-au prăsit sute de ploşniţe, poate mii. Deţinutul este dezbrăcat de haină ori de tunică, şi numaidecât, târându-se pe pereţi şi căzând de pe tavan, asupra lui se năpustesc ploşniţele flămânde. La început, el se luptă cu înverşunare, le striveşte pe el, pe pereţi, se sufocă de putoarea lor, după câteva ore îi slăbesc puterile şi se lasă resemnat să i se sugă sângele.
24. Carcerele. Oricât de rău ar fi în celulă, carcera este întotdeauna mai rea, şi celula, prin comparaţie, pare un rai. În carceră omul este epuizat prin foame şi în mod obişnuit prin frig (la Suhanovka există şi carcere fie rbinţi). De pildă, carcerele de la Lefortovo nu se încălzesc defel, caloriferele încălzesc numai coridorul, şi, în acest coridor „încălzit”, gardienii de serviciu umblă încălţaţi în pâslari şi îmbrăcaţi în pufoaice, în schimb, arestatul este dezbrăcat, nu i se lasă decât lenjeria de corp, uneori doar izmenele, şi el trebuie să stea nemişcat (locul e strâmt) în carceră vreo trei-patru-cinci zile şi nopţi (zămârca fierbinte se dă abia a treia zi), în primele clipe îţi zici că nu vei rezista nici un ceas. Însă, printr-o minune, omul rezistă cele cinci zile şi cinci nopţi ale sale, căpătând poate şi o boală pentru toată viaţa.
Carcerele sunt variate; unele cu umiditate, altele cu apă. După război, la închisoarea din Cernăuţi, Masa G. A fost ţinută două ore cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa, care îi venea până la glezne: mărturiseşte! (Avea optsprezece ani, şi ce rău îi pare de picioarele ei acum, şi cât mai are încă de trăit cu ele!)
25. Să considerăm oare ca o variantă a carcerei închiderea deţinutului în picioare într-o nişă? Aşa a fost torturat S. A. Cebotariov, încă în 1933, la GPU-ul din Habarovsk: l-au închis gol într-o nişă de beton, în care nu putea să îndoaie genunchii, nici să-şi întindă ori să mişte mâinile, nici să întoarcă, oricât de puţin, capul. Şi asta nu-i tot! Curând a început să-i picure în creştetul capului apă rece (cât de antologic…!) şi să se scurgă în şiroaie pe tot corpul. Lui, bineînţeles, nu i-au spus că va sta acolo doar douăzeci şi patru de ore. O fi sau nu înfricoşător, dar el şi-a pierdut cunoştinţa, când a doua zi s-au dus să -l scoată, era ca şi mort, s-a trezit în pat, la spital. L-au readus în simţiri cu amoniac, cofeină şi masaj. Bineînţeles că n-a putut nici pe departe să-şi aducă imediat aminte cum apăruse acolo şi ce se întâmplase cu el în ajun. O lună întreagă n-a mai fost bun nici măcar pentru interogatorii, (îndrăznim să presupunem că nişa, precum şi dispozitivul de picurat nu au fost făcute doar pentru Cebotariov. În 1949, tovarăşul meu din Dnepropetrovsk a stat într-o nişă asemănătoare, însă fără picături de apă. Putem oare să admitem că între Habarovsk şi Dnepropetrovsk în aceşti şaisprezece ani au existat şi alte puncte care foloseau procedeul cu nişa?)
26. Foamea a mai fost menţionată când s-a făcut prezentarea procedeelor de influenţare combinate. Să storci mărturisirea prin înfometare nu este un procedeu rar. De fapt, foamea, la fel ca şi folosirea nopţii, a intrat în sistemul general de influenţare. Raţia de închisoare insuficientă: trei sute de grame în 1933 – an de pace, 450 la Lubianka în 1945, jocul de-a autorizarea şi interzicerea pachetelor sau a cumpărăturilor de la chioşc se aplică la toţi, fără excepţie, sunt procedee universale. Există însă şi un regim de foame înăsprit: aşa l-au ţinut pe Ciulpeniov o lună de zile cu o sută de grame de pâine. Apoi, când l-au scos din groapă, anchetatorul Sokol a pus dinaintea lui o gamelă cu ciorbă grasă şi o jumătate de pâine albă tăiată pieziş (veţi întreba ce importanţă avea felul cum era tăiată, dar Ciulpeniov şi astăzi insistă: era tăiată foarte ispititor), însă nu l-a lăsat să ia măcar o dată. Cât de vechi sunt toate astea…, te trimit cu gândul în feudalism, în era cavernelor! Singura noutate este că sunt aplicate în societatea socialistă. Despre procedee asemănătoare povestesc deseori şi alţii. Noi însă vom relata o întâmplare tot cu Cebotariov, pentru că prezintă un caz de procedee combinate. A fost ţinut şaptezeci şi două de oje în cabinetul de anchetă şi singurul lucru îngăduit era să meargă la closet, în rest, nu-i dădeau nici să mănânce, nici să bea (lângă el se afla un clondir cu apă) şi nici nu -l lăsau să doarmă. Tot timpul în cabinet se aflau trei anchetatori. Ei lucrau în trei schimburi. Unul scria tot timpul ceva (fără să scoată o vorbă, nederanjându -l pe anchetator), cel de al doilea dormea pe canapea, cel de al treilea se plimba prin cameră şi îndată ce Cebotariov aţipea -îl şi lovea. Pe urmă îşi schimbau atribuţiile. (Poate că, din pricina eşecurilor, şi ei fuseseră trecuţi la regim de cazarmă?) Şi, deodată, lui Cebotariov i-au adus prânzul: un borş ucrainean gras, şniţel cu cartofi prăjiţi şi, într-o carafă de cristal, vin roşu. Dar cum toată viaţa n-a putut suferi alcoolul, Cebotariov a refuzat să bea vin oricât l-a silit anchetatorul (şi nu putea să -l silească prea mult, ca să nu strice jocul). După masă i-au zis: „Acum semnează ce ai mărturisit de faţă cu doi martori”! Adică ceea ce compusese un anchetator în tăcere, când unul dormea, iar celălalt stătea de veghe. Chiar de la prima pagină, Cebotariov a putut constata că el este prieten la cataramă cu unii dintre cei mai importanţi generali japonezi şi că a primit de la toţi misiuni de spionaj. Şi a început să taie, una după alta, toate paginile. Un alt kavejedist, Blaghinin, trecut prin aceleaşi încercări, a băut vinul şi, cuprins de o ameţeală plăcută, a semnat. Şi a fost împuşcat. (Pentru un om nemâncat de trei zile era prea mult şi un singur păhăruţ! Darmite o carafă.)
27. Bătaia care nu lasă urme. Bat şi cu bastoane de cauciuc, şi cu ciocane de lemn, şi cu saci cu nisip. Este foarte dureros când te lovesc peste oase, de pildă când anchetatorul te izbeşte cu cizma în fluierul piciorului, unde osul este aproape la suprafaţă. Comandantul de brigadă Karpunici-Braven a fost bătut 21 de zile în şir. (Iată ce spune astăzi: „Şi după treizeci de ani mă dor toate oasele, la fel şi capul”.) Din experienţa lui şi după cele povestite de alţii, a numărat cincizeci şi două de procedee de schingiuire. Iată încă o metodă: introduc mâinile acuzatului într-un dispozitiv special, potrivind ca palmele să fie întinse pe masă, apoi lovesc cu muchia riglei peste încheieturile degetelor. Să tot urli! Oare ar trebui să evidenţiem separat scoaterea dinţilor? (Lui Karpunici iau rupt opt.)
Unii dintre dinţii scoşi ai lui G. Kuprianov, secretar al comitetului regional din Karelia, închis în 1949, erau dintre cei simpli şi nu se pun la socoteală, alţii însă erau de aur. La început i-au dat un bon că i-au fost luaţi la păstrare. Pe urmă s-au răzgândit şi i-au luat chitanţa înapoi.
Cum ştie oricine, lovitura cu pumnul în plexul solar, care îţi taie răsuflarea, nu lasă nici cea mai mică urmă. Colonelul Sidorov de la închisoarea Lefortovo, după război, folosea lovitura liberă cu galoşul peste organele genitale ale bărbaţilor (fotbaliştii care sunt loviţi cu mingea în vintre pot să aprecieze această lovitură). Durerea provocată este incomparabilă, de obicei îţi pierzi cunoştinţa*.
28. La NKVD-ul din Novorossiisk au inventat o maşină pentru smulgerea unghiilor. Pe urmă, în închisorile de tranzit, puteai vedea că mulţi condamnaţi din Novorosiisk aveau unghiile căzute.
29. Dar cămaşa de forţă?
30 Dar fractura coloanei vertebrale? (La acelaşi GPU din Habarovsk, în 1933).
31. Dar zăbala („rândunica”)? Este o metodă de la închisoarea Suhanovka, dar era cunoscută şi la închisoarea din Arhanghelsk (anchetatorul Ivkov, în 1940). Ţi se trece un prosop prin gură (zăbala), iar apoi, peste spate, îţi leagă capetele de tălpi. Şi uite aşa, ca o roată, pe burtă, cu spinarea trosnind, fără apă şi mâncare, poţi să zaci vreo patruzeci şi opt de ore.
Este nevoie oare să enumerăm mai departe? Şi cât să mai enumerăm? Ce nu sunt în stare să născocească oamenii care nu au ce face, sunt sătui şi nesimţitori…?
Fraţilor! Nu-i osândiţi pe cei care au trecut prin toate astea, cei care s-au dovedit mai slabi şi au semnat şi ceea ce nu trebuiau să semneze…
* însă luaţi aminte. Nu este nevoie nici de aceste torturi, nici chiar de cele mai „blânde” procedee pentru a obţine depoziţii de la majoritatea deţinuţilor,
*în 1918. Tribunalul revoluţionar din Moscova l-a judecat pe Bondar, fost gardian la o închisoare ţaristă. În acuzaţie, ca exemplu suprem al cruzimii sale, era menţionat faptul că o dată a lovit un deţinut politic cu atâta putere, încât i-a spart timpanul (N. V. Krâlenko. Op. Cât., p. 16).
nu e nevoie să-i prinzi cu colţi de fier pe aceşti mieluşei care ard de dorinţa de a se întoarce la căminul lor cald. Este prea inegal raportul de forţe şi de situaţii.
O, cât de schimbată – o adevărată junglă africană abundând în primejdii -ne apare, văzută din cabinetul de anchetă, viaţa noastră trecută! Şi noi o socoteam atât de simplă!
Dumneata, A, şi prietenul dumitale, B, vă cunoaşteţi de ani de zile unul pe celălalt şi aveţi încredere deplină unul în celălalt. Când vă întâlniţi, discutaţi cu îndrăzneală politică mare şi politică mică. Şi nimeni nu putea să vă asculte. Şi nu v-aţi denunţat unul pe celălalt câtuşi de puţin.
Iată însă că dumneata, A, nu se ştie de ce, ai fost vizat, te-au scos din turmă, trăgându-te de urechi, şi te-au băgat la răcoare. Şi dintr-un motiv sau altul, poate nu fără denunţul cuiva şi nici fără teama dumitale pentru cei dragi şi apropiaţi, nici fără puţină privare de somn şi nici fără puţină carceră, ai hotărât să renunţi la dumneata, să-ţi pui cruce, dar fără să trădezi pe altcineva, pentru nimic în lume! Şi în patru procese-verbale ai recunoscut şi semnat că eşti duşmanul de moarte al puterii sovietice, pentru că ai spus anecdote despre conducător, la alegeri ai vrut doi candidaţi pe listele electorale şi ai intrat în cabină ca să -l tai pe unicul, însă nu era cerneală în călimară, în plus, aparatul dumitale de radio prinde lungimea de undă de şaisprezece metri şi dumneata te-ai străduit să asculţi prin bruiaj ceva din emisiunile trasmise de Occident. Ai asigurată condamnarea de zece ani, însă coastele îţi sunt întregi, până acum n-ai făcut congestie pulmonară, nu ai trădat pe nimeni şi se pare că te-ai descurcat inteligent Şi le comunici celor din celulă că ancheta dumitale se apropie de sfârşit Dar vai! Admirându-şi fără jgrabă caligrafia, anchetatorul începe să completeze procesul-verbal nr. 5. Întrebare: aţi fost în relaţii de prietenie cu B? Da Discutaţi cu el în mod deschis probleme politice? Nu, nu, nu aveam încredere în el. Vă întâlneaţi deseori? Nu prea Cum adică nu prea? După mărturiile vecinilor, numai în ultima lună a fost la dumneavoastră în vizită la data cutare, cutare şi cutare. A fost? Mda, poate. Cu acest prilej s-a constatat că, aşa ca întotdeauna, n-aţi băut, n-aţi făcut gălăgie, aţi discutat foarte încet, nici nu se auzea din coridor. (Ah, beţi, prieteni! Spargeţi sticlele! Înjuraţi în gura mare! Asta vă face oameni de încredere!) – Ei bine, şi ce-i cu asta?
— Şi dumneavoastră l-aţi vizitat, iată ce i-aţi spus la telefon: atunci am petrecut o seară grozavă, substanţială. Pe urmă aţi fost văzuţi la intersecţie, aţi stat cu el o jumătate de oră în frig, şi aveaţi chipurile posomorâte, exprimând nemulţumire, iată, aţi fost chiar fotografiat în timpul acelei întâlniri. (Tehnica agenţilor, dragii mei, tehnica agenţilor!) Aşadar, despre ce discutaţi la aceste întâlniri?
Despre ce…?! Este o întrebare redutabilă! Prima idee: ai uitat despre ce aţi discutat. Parcă eşti obligat să ţii minte? Bine, aţi uitat prima discuţie. Dar şi pe a doua? Şi pe a treia? Chiar şi pe cea din seara aceea grozavă? Şi pe cea de la intersecţie? Şi discuţiile cu C? Şi discuţiile cu D? Nu, îţi zici dumneata, „am uitat” nu e o soluţie, nu rezistă. Şi creierul dumitale zguduit de arestare, strangulat de frică, tulburat de foame şi nesomn caută: cum să facă să găsească un vicleşug cât mai verosimil şi să -l păcălească pe anchetator.
Despre ce…?! Bine, dacă aţi discutat despre hochei (în toate cazurile este cel mai comod, prieteni!), despre muieri şi chiar despre ştiinţă – atunci se poate repeta (ştiinţa e apropiată de hochei, doar că astăzi în ştiinţă totul este ţinut secret şi poţi fi condamnat după Decretul privind divulgarea). Dar dacă în realitate aţi vorbit despre noile arestări din oraş? Despre colhozuri? (Şi, bineînţeles, de rău, căci cine vorbeşte bine despre ele?) Despre reducerea salariilor în producţie? Aţi stat o jumătate de oră posomoriţi la intersecţie – despre ce aţi discutat?
Poate că B a fost arestat (anchetatorul te asigură că da, şi a depus deja mărturie împotriva dumitale, iar acum este adus pentru confruntare). Poate că stă foarte liniştit acasă, dar or să -l scoată la interogatoriu şi vor începe verificarea de acolo: de ce eraţi posomoriţi la intersecţie?
Acum, cu mintea de pe urmă, ai înţeles că viaţa este făcută astfel, şi de fiecare dată când vă luaţi rămas-bun, ar fi trebuit să cădeţi de acord şi să memoraţi exact: despre ce am vorbit noi astăzi? Atunci, la orice interogatoriu, depoziţiile voastre vor coincide. Dar voi nu v-aţi înţeles. Nu vă închipuiaţi ce fel de junglă e asta.
Să spui că aţi convenit să mergeţi la pescuit? Iar B o să spună că n-a fost vorba de nici un pescuit, aţi vorbit despre învăţământul la fără frecvenţă. Fără să uşuraţi ancheta, nu faceţi decât să strângeţi nodul şi mai tare: despre ce? Despre ce? Despre ce?
Îţi vine o idee: fericită ori nefastă? Trebuie să povesteşti ceva cât mai aproape de ceea ce a fost în realitate (de bună seamă netezind toate rugozităţile şi ocolind tot ce este periculos), doar se spune că întotdeauna trebuie să minţi cât mai aproape de adevăr. Poate că şi lui B îi va trece prin cap şi va povesti ceva asemănător, depoziţiile vor coincide în anumite puncte şi vei fi lăsat în pace.
Peste mulţi ani o să-ţi dai seama că asta n-a fost o idee înţeleaptă şi că era mult mai bine să fi jucat rolul neverosimil al unui prost de dă în gropi: nu-mi amintesc nici o zi din viaţa mea, puteţi să mă omorâţi. Însă dumneata n-ai dormit trei zile şi trei nopţi. De-abia mai găseşti putere să-ţi urmăreşti şirul ideilor şi să-ţi controlezi expresia imperturbabilă pe faţă. Şi nu ai nici o clipă pentru reflecţie. Şi doi anchetatori deodată (le place să se viziteze unul pe celălalt) au tăbărât pe dumneata: despre ce? Despre ce? Despre ce?
Şi dumneata mărturiseşti: am vorbit despre colhozuri (că nu sunt toate puse la punct, dar în curând se vor pune). Am vorbit şi de reducerea salariilor. Ce anume am vorbit? Ne-am bucurat că se reduc? Dar oamenii normali nu pot vorbi astfel, din nou este neverosimil. Deci, ca să fie pe deplin verosimil: da, întrucâtva ne-am jeluit că am fost atinşi puţin la salarii.
Anchetatorul însă scrie protocolul şi el traduce pe limba lui: la această întâlnire am calomniat politica partidului şi guvernului în domeniul salariilor.
Şi cândva B îţi va reproşa: of, neghiobule, iar eu am spus că ne-am înţeles să mergem la pescuit…
Dar dumneata ai vrut să fii mai şiret decât anchetatorul dumnitale! Dumneata gândeşti repede şi subtil! Eşti intelectual. Ai făcut pe deşteptul…
În Crimă şi pedeapsă, Porfiri Petrovici îi face lui Raskolnikov o remarcă uimitor de fină, pe care o putea face doar cel ce a trecut el însuşi prin acest joc de-a şoarecele şi pisica: Cu dumneavoastră intelectualii n-am bătaie de cap, nu trebuie să concep o versiune a mea, dumneavoastră înşivă o veţi concepe şi mi-o veţi servi pe de-a gata. Da, asta aşa este! Un intelectual nu poate răspunde cu fermecătoarea incoerenţă a „răufăcătorului” cehovian13. El se va strădui, neapărat, să construiască din minciuni întreaga poveste de care este acuzat, dar foarte coerent.
Insă anchetatorul măcelar nu sesizează această coerenţă, ci numai două-trei fraze. El ştie ce şi cum. Iar noi nu suntem pregătiţi pentru nimic…!
Noi suntem instruiţi şi pregătiţi din tinereţe: pentru profesiunea noastră; pentru îndatoririle de cetăţean; pentru serviciul militar; pentru îngrijirea corpului propriu; pentru un comportament cuviincios; chiar şi pentru înţelegerea frumosului ’ (nu cine ştie ce), însă nici instruirea, nici educaţia, nici experienţa nu ne pregătesc câtuşi de puţin pentru marea încercare a vieţii: pentru arestarea fără motiv şi anchetarea pentru absolut nimic. Romanele, piesele de teatru, filmele (dacă şi autorii lor ar putea bea din paharul GULAG-ului!) ni-i înfăţişează pe cei ce pot fi întâlniţi în cabinetul anchetatorului drept cavaleri ai adevărului şi iubirii de oameni, adevăraţi părinţi. Şi despre câte nu ne ţin lecţii! Şi chiar ne mână cu forţa să le ascultăm! Nimeni însă nu ne ţine lecţii despre sensul adevărat şi larg al codului penal, şi chiar codurile nu sunt expuse în biblioteci, nu se vând la chioşcuri şi nu ajung în mâna tineretului lipsit de griji.
Pare aproape un basm că undeva, peste nouă mări, inculpatul se poate folosi de ajutorul unui avocat. Asta înseamnă să ai lângă tine în clipa cea mai grea a luptei o minte limpede, care stăpâneşte toate legile!
Unul dintre principiile anchetei la noi este şi acela de a -l lipsi pe acuzat chiar şi de cunoaşterea legilor.
Ţi se prezintă rechizitoriul… (apropo: „Semnaţi-l.”, – „Nu sunt de acord.” – „Semnaţi-l.” – „Dar nu sunt vinovat cu nimic…!”). Sunteţi acuzat în virtutea articolelor 58-10, alineatul doi, şi 58-11 din Codul penal al RSFSR. Semnaţi!
— Dar ce glăsuiesc aceste articole? Daţi-mi să citesc codul!
— Nu -l am.
— Luaţi -l de la şeful secţiei!
— Nici el nu -l are. Semnaţi!
— Dar eu vă rog să mi -l arătaţi!
— Nu putem să vi -l arătăm, el este scris pentru noi, nu pentru dumneavoastră. Şi nici nu aveţi nevoie de el. O să vă explic: aceste articole conţin tot de ce vă faceţi vinovat. Iar acum dumneavoastră nu semnaţi pentru că aţi fi de acord, ci pentru că aţi citit actul de acuzare şi că vi s-a prezentat într-una din hârtiuţe apare deodată o nouă combinaţie de litere: CPP. Vă încordaţi atenţia: prin ce se deosebeşte CPP de CP? Dacă aţi avut noroc ca anchetatorul să fie bine dispus, el vă lămureşte: Codul de procedură penală. Cum? Va să zică, nu unul, ci două coduri întregi vă rămân necunoscute chiar în momentul când, după regulile lor, a şi început reprimarea dumneavoastră?!
De atunci au trecut zece ani, apoi cincisprezece. A crescut iarbă deasă pe mormântul tinereţii mele. Mi-am ispăşit condamnarea, ba chiar şi anii de Exil pe termen nelimitat. Şi nicăieri, nici în secţiile „cultural-educative” ale lagărelor, nici în bibliotecile raionale, nici chiar în oraşele mijlocii – nicăieri – n-am văzut cu ochii mei, n-am ţinut în mână, n-am putut să cumpăr, să procur ori să cer un cod de drept sovietic! Şi sute dintre cunoscuţii mei deţinuţi, care au trecut prin anchetă, prin tribunal, şi nu o singură dată, care şi-au executat anii de lagăr şi surghiun, niciunul dintre ei, de asemenea, n-a văzut şi n-a ţinut în mână un cod. (Cei care cunosc atmosfera de suspiciune de la noi înţeleg de ce nu se putea cere un cod la un tribunal popular ori la comitetul excutiv raional. Interesul dumneavoastră pentru cod ar fi fost un fenomen extraordinar: ori vă pregătiţi pentru o crimă, ori vreţi să ştergeţi urmele!)
Şi de-abia când ambele coduri îşi sfârşeau ultimele zile ale existenţei lor de treizeci de ani şi trebuiau să fie înlocuite cu altele de la o zi la alta, abia atunci le-am văzut, doi frăţiori fără coperţi, CP şi CPP, pe o tarabă dintr-o staţie a metroului din Moscova (au hotărât să scape de ele pentru că deveniseră inutile).
Şi acum eu le citesc cu înduioşare. De pildă CPP: Articolul 136: Anchetatorul nu are dreptul să smulgă depoziţiile sau mărturisirile acuzatului prin violenţă ori ameninţări. (Parcă s-ar fi ştiut ce-o să se întâmple de fapt!)
Articolul 111: Anchetatorul este obligat să elucideze şi circumstanţele care îl disculpă pe acuzat şi îi atenuează vina.
(„Dar eu am instaurat puterea sovietică în Octombrie!… Am luptat împotriva lui Kolceak!… 14 Am participat la deschiaburire!… Am dat statului economii în valoare de zece milioane de ruble!… În ultimul război am fost rănit de două ori!… Am fost decorat de trei ori…!” „Nu pentru asta vă judecăm! Rânjeşte istoria cu gura anchetatorului. Tot ceea ce aţi făcut bine n-are nici o legătură cu cazul dumneavoastră”.)
Articolul 139: Inculpatul are dreptul să scrie depoziţiile cu mână lui şi să ceară introducerea de corecturi în procesul-verbal scris de procuror.
(Ah, dacă am fi putut să ştim acestea la timp! Mai exact, dacă acestea ar fi fost într-adevăr aşa! Dar întotdeauna îl rugăm pe anchetator, însă degeaba, să fie binevoitor şi să nu scrie: „calomniile mele mârşave” în loc de „afirmaţiile mele eronate”, „depozitul nostru de arme clandestin” în loc de „ruginitul meu cuţit finlandez”.)
Ah, dacă la început li s-ar fi ţinut inculpaţilor cursuri de ştiinţă penitenciară! Dacă s-ar fi făcut mai întâi o repetiţie a anchetei, şi abia pe urmă să treacă la cea adevărată… Cu „recidiviştii’^din anul 1948 n-ar mai fi procedat la acest joc de-a ancheta, ar fi fost în van. Însă novicii nu au experienţă şi nici cunoştinţe! Şi nu au cu cine să se sfătuiască.
Singurătatea inculpatului! Iată încă o condiţie a succesului unei anchete nedrepte! Întregul aparat trebuie să se năpustească zdrobitor asupra unei voinţe izolate, stinghere. Din clipa arestării şi pe întreg parcursul primei perioade, de şoc, a anchetei, în mod ideal arestatul trebuie să fie singur: în celulă, în coridor, pe scări, în birourile de anchetă, nicăieri nu trebuie să întâlnească arestaţi ca şi el, să nu poată primi din nici un zâmbet, din nici o privire compasiune, un sfat ori sprijin. Organele fac totul ca să-i eclipseze viitorul şi să-i denatureze prezentul: să -l mintă că prietenii şi rudele lui au fost arestaţi, că s-au găsit probe materiale. Să-şi exagereze posibilităţile de reprimare, a lui şi a celor apropiaţi, drepturile de a ierta (de care Organele nu dispun câtuşi de puţin). Să lege sinceritatea „căinţei” cu atenuarea pedepsei şi a regimului de lagăr (asemenea legătură n-a existat niciodată), într-un timp scurt, când arestatul este încă zguduit, extenuat şi iresponsabil^ să obţină de la el cât mai multe depoziţii ireparabile, să implice cât mai multe persoane fără nici o vină (unii se pierd atât de mult cu firea, încât roagă chiar să nu li se mai citească procesele-verbale, ci doar să le semneze, doar să le semneze). Numai pe urmă îl scot de la izolator şi îl introduc într-o celulă cu mai multe persoane, unde el, cu disperare târzie, îşi va descoperi şi număra greşelile.
Cum să nu greşeşti în acest duel? Cine nu ar greşi?
Am spus „ideal arestatul trebuie să fie singur”, însă în condiţiile din 1937, când închisorile erau arhipline (la fel şi în 1945), acest principiu ideal al singurătăţii proaspătului arestat nu putea fi respectat. Aproape chiar din primele ore, arestatul se afla într-o celulă comună suprapopulată.
Acest lucru avea însă avantajele sale, care compensau neajunsurile. Excesul deţinuţilor dintr-o celulă nu numai că înlocuia boxa strâmtă, de o singură persoană, dar constituia şi o tortură de prima clasă, cu atât mai valoroasă, cu cât dura zile şi săptămâni întregi şi fără să ceară vreun efort din partea anchetatorilor: deţinuţii erau torturaţi de confraţii lor! Erau înghesuiţi în celulă atât de mulţi, încât să nu aibă fiecare o bucăţică de duşumea, ca oamenii să calce peste oameni şi, îndeobşte, să nu se poată mişca, să stea unii pe picioarele altora. Astfel, în 1945, în puşcăriile de detenţie preventivă din Chişinău, într-o celulă individuală erau îngrămădiţi optsprezece oameni, la Lugansk, în 1937, cincisprezece*, iar Ivanov-Razumnik, în 1938, la Butârki, într-o celulă standard pentru douăzeci şi cinci de persoane, a stat în compania a o sută patruzeci. Viaţa în celulele anilor 1937-1938 este foarte bine descrisă de el. Closetele erau atât de aglomerate, încât erau duşi să-şi facă nevoile o singură dată în douăzeci şi patru de ore şi uneori noaptea, ca şi plimbarea! Tot el în „cocina” de primire de la Lubianka a calculat că săptămâni întregi erau nevoiţi să stea câte trei oameni pe un metru pătrat de pardoseală (apreciaţi şi aşezaţi-vă!)*. Cocina nu avea ferestre ori ventilaţie, corpurile şi respiraţia făceau ca temperatura să urce la 40-45 de grade, toţi şedeau numai în izmene (lucrurile de iarnă aşezându-le sub ei), trupurile se presau unele de altele şi de la sudoarea celui de lângă tine pielea ţi se îmbolnăvea de eczemă. Astfel şedeau cu săptămânile, nu primeau nici aer, nici apă (în afară de acea zămârcă şi ceai, dimineaţa).
* Şi la ei ancheta dura opt-zece luni. „Pesemne. Klim Voroşilov’^ a stat singur într-o astfe^de celulă”, ziceau băieţii (dar oare a stat?).
*în 1948, şi în puşcăria „interioară” ^ din Vladimir, într-o celulă de trei metri pe trei, stăteau permanent treizeci de oameni! (S. Potapov.) La GPU-ul din Krasnodar, în 1937, erau patru oameni pe metru pătrat de pardoseală.
În acel an, la Butârki, proaspăt-arestaţii (trecuţi deja prin baie şi boxe) şedeau câteva zile şi nopţi în şir pe treptele scărilor, aşteptând să plece convoaiele celor condamnaţi ca să elibereze celulele. T-v, care stătuse la Butârki cu şapte ani mai înainte, în 1931, spune că locul de sub priclurile de lemn era înţesat, dormeau şi pe pardoseala de ciment, în 1945, când am stat eu, era la fel. Recent însă am primit de la M. K. B-ci o preţioasă mărturie personală despre înghesuiala de la Butârki în anul 1918: în octombrie (cea de a două luna de teroare roşie), închisoarea era atât de plină, încât chiar şi la spălătorie au aranajat o celulă de şaptezeci de persoane pentru femei! Dar când s-a întâmplat, atunci, ca închisoarea Butârki să rămână goală?
T, Şi dacă, în plus, hârdăul igienic înlocuia feluritele moduri de a-ţi face nevoile (ori, dimpotrivă, până la ora hotărâtă pentru aşa ceva hârdăul era scos din celulă, precum în unele închisori din Siberia); dacă mâncau patru din acelaşi castron, şi unul de pe genunchii celuilalt; dacă scoteau întruna pe careva la interogatoriu, iar pe altcineva îl aduceau bătut, nedormit şi înfrânt; dacă înfăţişarea acestor înfrânţi era mai convingătoare decât toate ameninţările anchetatorului; iar celui pe care cu lunile nu îl chemau i se păreau orice moarte şi orice lagăr mai uşoare decât această poziţie ghemuită.
— Atunci poate că aceasta înlocuia pe deplin singurătatea teoretic ideală? Şi în acest talmeş-balmeş de oameni nu te poţi hotărî întotdeauna cui să te destăinui şi nu găseşti întotdeauna cu cine să te sfătuieşti. Şi crezi mai degrabă în schingiuiri şi bătăi nu atunci când te ameninţă anchetatorul, ci când ţi le arată oamenii înşişi.
Chiar de la victime afli că se face clismă cu apă sărată pe gât şi pe urmă te lasă douăzeci şi patru de ore să te chinuieşti de sete în boxă (Karpunici). Sau îţi freacă spatele cu răzătoarea până la sânge şi pe urmă te ung cu terebentină. Comandantul de brigadă Rudolf Pinţov a avut parte şi de una, şi de alta, ba i-au mai băgat şi ace sub unghii şi i-au turnat apă pe gât până s-a umflat şi era gata să plesnească: îi cereau să semneze un proces-verbal precum că la parada din octombrie a vrut să îndrepte brigada de tancuri asupra guvernului*. Iar de la Alexandrov, fost director al secţiei artistice a Asociaţiei panruse pentru relaţii culturale cu străinătatea, care este aplecat într-o parte din pricina coloanei vertebrale rupte, care nu-şi poate stăpâni lacrimile, poţi să afli cum bate (în 1948) însuşi Abakumov17.
Da, da, însuşi ministrul securităţii de stat Abakumov, căruia nu-i repugnă câtuşi de puţin să presteze această muncă brută (Suvorov18 în linia întâi!), nu se dă în lături uneori să pună mâna pe bastonul de cauciuc. Cu şi mai multă plăcere bate adjunctul său Riumin19. El face asta la Suhanovka, în cabinetul de anchetă „al generalului”. Cabinetul are pereţii în lambrluri de nuc, draperii de mătase la ferestre şi uşi, pe duşumea – un covor mare persan. Ca să nu se pângărească această frumuseţe, pentru victimă, peste covor, se aşterne un preş
*într-adevăr. El a condus brigada la paradă, dar. Nu se ştie de ce, nu a îndreptat-o asupra guvernului. De altminteri, asta nu se pune la socoteală. Totuşi, după ce a fost supus acestor torturi universale, a primit. Zece ani de la OSO. Într-atât jandarmii înşişi nu credeau în realizările proprii.
murdar, presărat cu pete de sânge. La bătăi, pe Riumin nu îl asistă un gardian simplu, ci un colonel. „Care va să zică, spune Riumin politicos, mângâind bastonul de cauciuc cu diametrul de vreo patru centimetri, proba cu somnul a [i trecut-o cu cinste. (Alexander Dolgan i-a păcălit, izbutind să reziste o lună fără somn: dormea în picioare.) Acum vom încerca bastonul. La noi nu se rezistă mai mult de două-trei reprize. Daţi jos pantalonii şi culcaţi-vă pe preş.” Colonelul se aşază pe spinarea victimei. Dolgan se pregăteşte să numere loviturile, încă nu ştie ce înseamnă lovitura cu bastonul peste nervul sciatic, dacă fesele aproape i-au dispărut de nemâncare. Durerea nu este resimţită în locul loviturii, dar ai impresia că îţi plesneşte capul. După cea dinţii lovitură, victima înnebuneşte de durere, îşi rupe unghiile, înfigându-le în preş. Riumin loveşte, străduindu-se să nimerească precis. Colonelul striveşte cu corpul lui de namilă – este exact o muncă potrivită pentru cele trei stele mari de pe epoleţi ca să -l asiste pe atotputernicul Riumin! (După această repriză, victima nu mai poate merge, dar nici nu este dusă pe sus de gardieni, ci târâtă pe duşumea. Curând fesele i se umflă într-o asemenea măsură, încât îi este imposibil să se mai încheie la pantaloni. Aproape că n-a rămas nici o urmă roşie de la lovituri. Se declanşează o diaree feroce, şi Dolgan, stând pe hârdăul din celula sa, râde în hohote, îl mai aşteaptă încă repriza a doua şi a treia, îi plesneşte pielea; Riumin, turbat de furie, începe să -l lovească peste burtă, îi sparge peritoneul, şi intestinele se revarsă sub forma unei hernii imense. Arestatul este dus la spitalul din închisoarea Butârki cu peritonită şi temporar sunt întrerupte încercările de a -l sili să facă o mârşăvie.)
Uite aşa te pot schingiui şi pe tine î După aceasta ţi se va părea o mân-gâiere de părinte când anchetatorul Danilov din Chişinău îl loveşte pe preotul Viktor Şipovalnikov cu vătraiul după ceafă şi îl trage de părul împletit în coadă. (Pe slujitorii bisericii este comod să-i tragi de cozi, iar pe mireni de barbă şi să-i târăşti dintr-un colţ al cabinetului într-altul. Pe Richard Ahola, un finlandez din garda roşie, care a participat la prinderea lui Sidney Reilly şi a comandat o companie când a fost înăbuşită revolta din Kronstadt, l-au prins cu un cleşte când de o jumătate, când de alta a mustăţii lui impozante, ridicân-du -l şi ţinându -l suspendat câte zece minute.)
Dar cel mai cumplit, din ceea ce pot face cu tine, este să te dezbrace de pantaloni, să te aşeze jos, pe spate, cu picioarele desfăcute, pe care se aşază aju. Toarele (bravul coip al sergenţilor), ţinându-te de braţe, iar anchetatorul – nu se sfiesc nici femeile – se aşază între picioarele tale desfăcute şi cu vârful ghetei (ori al pantofului), treptat, cu măsură şi din ce în ce mai tare, striveşte de duşumea ceea ce, cândva, te făcea bărbat, te priveşte în ochi şi repetă, şi repetă întrebările ori propunerile de trădare. Dacă nu apasă înainte de vreme puţin mai tare, vei mai avea încă cincisprezece secunde să strigi că recunoşti totul, că eşti gata să-i bagi în închisoare pe acei douăzeci de oameni pe care îi cer de la tine, ori să calomniezi în presă tot ce ai mai scump…
Şi să te judece Dumnezeu, nu oamenii…
— Nu-i nici o scăpare! Trebuie să recunoaştem totul! Şuşotesc turnătorii introduşi în celulă.
— O socoteală simplă: trebuie să ne păstrăm sănătatea! Spun oamenii lucizi.
— Alţi dinţi n-or să-ţi mai pună, îţi i’ace un semn din cap unul care nu-i mai are.
— Oricum, or să te condamne, fie că mărturiseşti, fie că nu mărturiseşti, conchid cei care au pătruns esenţa lucrurilor.
— Pe cei care nu semnează îi împuşcă! Proroceşte încă unul dintr-un colţ. Ca să se răzbune. Să nu rămână nici o urmă de felul cum s-a desfăşurat ancheta.
— Iar dacă mori în cabinet, or să comunice rudelor că ai fost condamnat la lagăr fără drept de corespondenţă. N-au decât să te caute.
Iar dacă eşti un comunist ortodox, de tine se va apropia pe nesimţite un alt ortodox şi, uitându-se în jur cu duşmănie, ca să nu asculte cei neiniţiaţi, va începe să-ţi explice cu ardoare la ureche:
— Datoria noastră este să susţinem ancheta sovietică. Suntem în condiţii de luptă. Noi singuri suntem vinovaţi: am fost prea molâi şi, uite, s-a prăsit în ţară acest putregai. Are loc un război secret cumplit. Uite, şi aici, în jurul nostru – numai duşmani, îi auzi ce spun? Nu e obligat partidul să dea socoteală fiecăruia dintre noi – de ce şi pentru ce. Dacă cer, înseamnă că trebuie să semnăm.
Se apropie pe furiş încă un ortodox:
— Eu am semnat pentru treizeci şi cinci de oameni, toţi cunoscuţii mei. Şi vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră: daţi cât mai multe nume, trageţi câţi mai mulţi după voi! Atunci o să devină clar că este o absurditate şi ne vor elibera pe toţi.
Organelor doar atât le trebuie! Conştiinţa ortodoxului şi scopurile NKVD-ului au coincis în mod firesc. NKVD-ul are nevoie de acest evantai ogival de nume, de această reproducţie lărgită a lor. Asta constituie şi indiciul calităţii muncii lor, şi jaloane de a arunca noi arcane. „Complicii! Complicii! Tovarăşii de idei!” îi scuturau cu îndărătnicie pe toţi. (Se spune că R. Ralov l-a numit drept complice al său pe cardinalul Richelieu, a fost introdus în procesele-verbale şi până la interogatoriul de reabilitare din 1956 acest lucru nu a mirat pe nimeni.)
Şi dacă tot veni vorba de ortodocşi. Pentru această epurare era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.
Şi acum? Oare cum să rezişti tu, cel care simţi durerea, eşti slab, te bucuri de ataşamente sufleteşti vii şi nu eşti pregătit…?
De ee este nevoie ca să fii mai puternic decât anchetatorul şi decât toată această capcană?
Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să-ţi spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu, mai târziu însă va fi chiar mai dificil, ar fi bine mai devreme. Nu mai am nici un fel de avere. Cei apropiaţi sunt morţi pentru mine şi eu sunt mort pentru ei. De astăzi corpul meu este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.
Şi înaintea unui astfel de arestat ancheta va tresări î Va învinge numai acela care a renunţat la toate!
Dar cum să-ţi preschimbi trupul în piatră?
Din cercul lui Berdiacv au făcut marionete pentru tribunal, dar din Berdiaev însuşi n-au făcut Au vrut să -l atragă în proces, l-au arestat de două ori, l-au dus (1922) la un interogatoriu nocturn cu Dzerjinski. Acolo se afla şi Kamenev20 (înseamnă că nici el nu dispreţuia lupta ideologică prin intermediul CEKA). Berdiaev însă nu s-a înjosit, nu a implorat milă, ci le-a expus cu fermitate acele principii religioase şi etice în virtutea cărora nu acceptă puterea care s-a instaurat în Rusia. Şi nu doar că l-au considerat nefolositor tribunalului, ci l-au eliberat Un om care şi-a exprimat punctul de vedere!
N. Stoliarova îşi aminteşte de o bătrânică, vecina ei de pat de la închisoarea Butârki din 1937. Bătrânică era interogată în fiecare noapte. Cu doi ani în urmă, un fost mitropolit, care fugise diri exil, în trecere prin Moscova a înnoptat la ea „Numai că nu un fost mitropolit, ci unul care încă este! Aşa e, am avut onoarea să -l primesc în casa mea” „Aşa, bine. Dar mai departe la cine s-a dus după ce a plecat din Moscova?” „Ştiu. Dar nu spun!” (Mitropolitul, cu ajutorul unui lanţ întreg de credincioşi, a fugit în Finlanda.) Anchetatorii se schimbau şi se adunau în grupuri, îşi agitau pumnii prin faţa bătrânei, dar ea le spunea: „N-o să obţineţi nimic de la mine chiar dacă mă tăiaţi în bucăţi. Vedeţi, voi vă temeţi de şefii voştri, vă temeţi unul de celălalt, vă temeţi chiar să mă ucideţi pe mine („ pierdeau o pistă „). Eu însă nu mă tem de nimic! Chiar şi acum sunt gata să mă prezint în faţa Domnului şi să dau socoteală!”
Da, au fost, au fost astfel de oameni în 1937, care nu s-au mai întors în celulă după bocceluţa de lucruri. Care au ales moartea, dar nu au semnat şi aşa nu au trădat pe nimeni.
Nu se poate spune că istoria revoluţionarilor ruşi ne-a oferit cele mai bune exemple de tărie. Dar aici nu poate exista comparaţie, deoarece revoluţionarii noştri n-au ştiut niciodată ce este aceea o anchetă adevărată, cu cincizeci şi două de procedee!
Şeşkovski21 nu l-a schingiuit pe Radişcev22. Şi Radişcev, după obiceiul acelor vremuri, ştia prea bine că fiii lui vor servi în continuare ca ofiţeri de gardă, şi nimeni nu le va distruge viaţa Nimeni nu va confisca moşiile lui Radişcev, moştenite din moşi strămoşi. Şi totuşi la ancheta scurtă, de numai două săpătmâni, acest om remarcabil şi-a renegat convingerile, cartea şi a cerut îndurare.
Ţarul Nicolae I nu a săvârşit mişelia să aresteze soţiile decembriştilor23, să le forţeze să ţipe în cabinetul vecin sau să-i supună torturilor pe decembriştii înşişi. Nici nu avea nevoie. Ancheta decembriştilor a decurs liber, le-au dat chiar întrebările în cazemată să mediteze asupra lor. Niciunul dintre decembrişti nu a pomenit pe urmă de incorectitudinea interpretării răspunsurilor. Nu au fost traşi la răspundere „cei care au ştiut de pregătirea răscoalei, dar nu au raportat”. Şi cu atât mai mult, asupra rudelor celor condamnaţi n-a căzut nici o umbră (s-a emis un manifest special în acest sens). Şi, fireşte, au fost graţiaţi toţi soldaţii care au fost atraşi în răscoală, însă chiar Râleev24 „a răspuns detaliat, sincer şi fără să ascundă ceva”. Chiar şi Pestei25 a mărturisit, dezvăluind numele camarazilor săi (încă în libertate, cărora le-a poruncit să îngroape Adevărul ras26, şi chiar locul unde l-au îngropat. Puţini, precum Lunin27, sau remarcat prin lipsă de consideraţie şi dispreţ faţă de comisia de anchetă, însă cei mai mulţi s-au comportat ca nişte becisnici, se implicau unii pe alţii, mulţi implorau iertare! Zavalişin28 a dat toată vina pe Râleev. E. P. Obolenski29 şi S. P. Trubeţkoi30 n-au ezitat să -l ponegrească pe Griboedov31, ceea ce nici Nicolae I n-a crezut Bakunin32, în Confesiuni, şi-a turnat cu umilinţă cenuşă pe cap faţă de Nicolae I şi astfel a scăpat de pedeapsa cu moartea. Ce să fie asta: nimicnicie a spiritului sau şiretenie de revoluţionar?
S-ar părea că oamenii care s-au angajat să -l ucidă pe ţarul Alexandru al II-lea trebuiau să fie nişte spirite pline de abnegaţie. Că doar ştiau prea bine la ce se angajaseră! Iată însă că Grineviţki33 a împărtăşit soarta ţarului, însă Râsakov34 a rămas în viaţă şi a încăput pe mâinile comisiei de anchetă. Şi chiar din prima zi a divulgat locuinţele conspirative şi pe participanţii la complot; speriat pentru viaţa lui tânără, s-a grăbit să comunice guvernului mai multe informaţii decât acesta ar fi putut presupune că va obţine de la el! Se îneca şi, copleşit de căinţă, propunea să „demaşte toate secretele anarhiştilor”.
La sfârşitul secolului trecut şi la începutul celui prezent, ofiţerul de jandarmi îşi retrăgea numaidecât întrebarea dacă inculpatul o considera nelalocul ei ori o imixtiune în domeniul intim. Când, în 1938, la închisoarea Krestî, pe bătrânul deţinut politic Zelenski l-au bătut cu vergeaua de la armă, dându-i jos pantalonii ca unui băieţandru, ajuns în celulă, acesta a izbucnit în plâns: „Anchetatorul ţarist nu îndrăznea nici măcar să mi se adreseze cu” tu „!” Ori, iată, dintr-o cercetare contemporană*, aflăm, de pildă, că
* „Novâi mir”, 1962, Nr. 4, R. Peresvetov.
jandarmii au pus mâna pe manuscrisul articolului lui Lenin La ce se gândesc miniştrii noştri? Dar nu au izbutit, prin el, să ajungă la autor: „La interogatoriu, jandarmii, cum era de aşteptat (aici şi în continuare sublinierile îmi aparţin – A. S.), au aflat de la Vaneev (un student) foarte puţin. El le-a declarat în total că manuscrisele găsite i-au fost aduse, ca să le păstreze, cu câteva zile înainte de perecheziţie, într-un pachet comun de către o persoană pe care el nu doreşte să o numească. Anchetatorului nu i-a rămas nimic de făcut (cum? Dar apa rece ca gheaţa până la glezne? Dar clisma cu apă sărată? Dar bastonul lui Riumin?), decât să supună manuscrisul expertizei.” Şi, bineînţeles, n-au găsit nimic. Mi se pare că şi Peresvetov a fost condamnat la câţiva anişori şi putea uşor să enumere tot ce-i mai rămânea de făcut anchetatorului, dacă dinaintea lui s-ar fi aflat depozitarul articolului La ce se gândesc miniştrii noştri!
Cum îşi aminteşte S. P. Melgunov35, „închisoarea ţaristă era o închisoare de fericită amintire, de care deţinuţilor politici nu le rămâne decât să-şi amintească aproape cu un sentiment de bucurie” *
Aici este vorba de o mutaţie în modul de a-ţi reprezenta lucrurile, de un alt criteriu. Aşa precum ciumacifâ din perioada pregogoliană nu şi-ar putea reprezenta vitezele avioanelor cu reacţie, tot aşa nu-şi pot imagina adevăratele posibilităţi ale anchetei toţi cei care nu au trecut prin maşina de tocat de la intrarea în GULAG.
În „Izvestia” din 24 mai 1959 citim: lulia Rumianţeva a fost dusă la puşcăria interioară a unui lagăr nazist pentru a afla de la ea unde se află soţul ei, care a fugit din acelaşi lagăr. Ea ştie, dar refuză să răspundă! Pentru un cititor neiniţiat, acesta este un model de eroism. Pentru cititorul care are în spate un trecut amar trăit în GULAG, acesta este un model de stângăcie din partea anchetatorilor: lulia n-a murit schingiuită, şi n-a fost adusă în pragul nebuniei, ci pur şi simplu, peste o lună, a fost eliberată întreagă şi nevătămată!
Toate aceste gânduri despre faptul că trebuie să devii de piatră îmi erau atunci cu totul necunoscute. Şi nu doar că nu eram pregătit să curm legăturile calde cu lumea, însă chiar confiscarea, în timpul arestării, a celor vreo sută de creioane Faber pe care le luasem ca trofeu de război m-a amărât multă vreme. Considerând ancheta mea, după anii lungi petrecuţi în puşcărie, nu am avut nici un temei să mă mândresc. Fireşte, puteam să mă ţin mai tare şi, pesemne, aş fi putut ieşi din încurcătură cu mai multă ingeniozitate, întunecarea minţii şi descurajarea m-au însoţit tot timpul în primele săptămâni. Aceste amintiri nu mă chinuie cu viermele părerilor de rău numai pentru faptul că, slavă Domnului, am evitat să arunc şi pe alţii în închisoare.
*S. P. Melgunov. Vospominaniia i dnevniki (Amintiri şi jurnale), fascicula 1. Paris. 1964, p. 139.
Cauza pentru care am ajuns la închisoare (eu şi prietenul meu Nikolai Vitkevici) avea un caracter copilăresc, deşi eram ofiţeri de front, în timpul războiului am corespondat cu el la distanţa dintre două sectoare ale frontului şi nu ne puteam abţine, în pofida cenzurii militare, de la a ne exprima în scrisori aproape deschis indignările politice şi de la înjurăturile cu care îl îm-proşcam pe cel mai înţelept dintre înţelepţi, pe care în loc de Părinte îl numeau, codificat destul de transparent, Vătaful. (Când, ulterior, povesteam în puşcărie despre acest caz, prin naivitatea noastră stârneam doar râs şi mirare. Mi s-a spus că nătărăi mai mari nici că se mai pot afla pe pămânL M-am convins şi eu de asta. Odată, citind un studiu despre procesul lui Alexandr Ulianov, am aflat că ei au fost prinşi din acelaşi motiv – corespondenţă neprevăzătoare, şi numai asta a salvat viaţa împăratului Alexandru al IlI-leala l martie 1887.)
Unul dintre membrii grupului Andreiuskin a trimis unui prieten din Harkov o scrisoare în care spunea totul pe şleau: „Eu cred cu toată fermitatea că [la noi] se va dezlănţui teroarea cea mai necruţătoare, şi asta într-un viitor nu prea îndepărtat… Teroarea roşie este ideea mea fixă. Sunt neliniştit pentru unul dintre corespondenţii mei (el nu scria prima scrisoare de acest fel!
— AS.). Dacă va pa fi ceea ce nu doresc, atunci şi eu s-ar putea să păţesc ceea ce nu doresc, şi acest lucru nu este de dorit, căci voi trage după mine mulţi oameni de ispravă.” Cinci săptămâni au durat cercetările, efectuate fără grabă, pe urmele acestei scrisori, pornind din Harkov, pentru a afla cine a scris-o la Pelersburg. Numele lui Andreiuskin a fost aflat de-abia la 28 februarie, iar la l martie aruncătorii de bombe, avându-le asupra lor, au fost arestaţi pe Nevski Prospekt doar cu câteva clipe înainte de a săvârşi atentatul plănuit!
Cabinetul lui LI. Ezepov, anchetatorul meu, era înalt (acest edificiu aparţinând Societăţii de asigurări „Rossia” n-a fost construit pentru tortură) şi, folosind înălţimea lui de cinci metri, fusese atârnat pe verticală un portret în picioare al atotputernicului Suveran, căruia eu, un grăunte de nisip, i-am hărăzit ura mea. Uneori, anchetatorul se aşeza în faţa lui şi, luând o poză teatrală, jura: „Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru el! Pentru el suntem gata să ne culcăm sub tancuri!” Faţă de această măreţie, care aproape semăna cu aceea a unui altar, bâiguiala mea despre nu ştiu ce leninism purificat părea jalnică, iar eu însumi, un detractor nelegiuit, nu meritam decât moartea.
Conţinutul scrisorilor noastre oferea, pentru vremea aceea, material convingător pentru condamnarea noastră a amândurora; din clipa în care ele s-au aflat pe masa agenţilor de la cenzură, soarta mea şi a lui Vitkevici a fost pecetluită, ne-au lăsat numai să luptăm, să fim folositori până la capăt, însă iată ce era mai grav: de aproape un an, fiecare dintre noi purta permanent cu sine, în porthart, ca să se păstreze în orice împrejurare, în caz că unul dintre noi rămâne în viaţă, un exemplar din Rezoluţia Nr. /, elaborată de noi în timpul unei întâlniri pe front. Rezoluţia aceasta reprezenta o succintă critică energică a întregului sistem de minciună şi asuprire din ţara noastră, apoi, cum stă bine într-un program politic, schiţa un plan de corectare a vieţii de stat şi sfârşea cu fraza: „îndeplinirea tuturor acestor obiective nu este posibilă fără o organizaţie”. Chiar şi fără nici o interpretare forţată din partea anchetatorilor, acesta era un document care zămislea un nou partid. Tot într-acolo băteau şi frazele din corespondenţă: cum, după victorie, vom declanşa „războiul postbelic”. Iată de ce, anchetatorul meu nu trebuia să inventeze nimic pentru mine, se străduia doar să arunce zgarda de gâtul tuturor celor cărora eu le scrisesem cândva ori al celor care cândva mi-au scris mie, şi să afle dacă grupul nostru de tineret nu are cumva un îndrumător mai vârstnic. Celor de o vârstă cu mine, fete şi băieţi, le exprimam, cu îndrăzneală şi aproape cu bravadă în scrisori, gândurile mele rebele, însă prietenii continuau să corespondeze cu mine! Şi chiar în scrisorile lor de răspuns se întâlneau, de asemenea, nişte expresii suspecte*. Şi acum, Ezepov, aidoma lui Porfiri Petrovici, îmi cerea să-i explic în mod coerent: dacă noi ne exprimam astfel în scrisori, care erau citite de cenzură, ce puteam să discutăm între patru ochi? Nu puteam însă să -l conving că toată această duritate în exprimare o realizam doar în corespondenţă. Şi iată, cu creierul înceţoşat, trebuia să născocesc acum ceva foarte verosimil despre întâlnirile noastre cu prietenii (întâlnirile erau pomenite în scrisori), ca ele să aibă aceeaşi culoare ca şi scrisorile, să fie exact la limita politicii, dar să nu nimerească sub incidenţa codului penal. Şi, în plus, ca aceste explicaţii să se reverse dintr-o suflare din gâtlejul meu şi să -l convingă pe înrăitul anchetator de naivitatea, candoarea şi sinceritatea mea totală. Şi, lucrul cel mai important, ca leneşul meu anchetator să nu aibă ideea să examineze şi acea povară afurisită pe care o cărasem în geamantanul meu blestemat: patru blocnotesuri conţinând jurnalele mele de front, scrise cu creion tare, decolorat, însemnările mele cu scris mărunt şi subţire, care pe ici, pe colo începuseră să se şteargă. Aceste jurnale reprezentau pretenţiile mele de a deveni scriitor. Eu nu credeam în forţa memoriei noastre uimitoare şi toţi anii războiului m-am străduit să notez tot ce vedeam (asta e floare la ureche) şi tot ce auzeam de la oameni. Am reprodus fără nici o fereală povestiri întregi auzite din gura camarazilor de regiment: despre colectivizare, despre foametea din Ucraina, despre anul 1937, şi din scrupu-lozitate şi pentru că nu mă fripsesem niciodată cu NKVD-ul, am notat în mod transparent cine mi-a povestit toate acestea. Chiar din prima zi a arestării, când aceste carnete cu însemnările de război au fost aruncate şi sigilate de agenţii securităţii în geamantanul meu, pe care m-au pus să -l car la Moscova, un cleşte înroşit în foc mi-a strâns tot timpul inima. Şi, iată, toate aceste povestiri, atât de fireşti în linia întâi, unde moartea era aproape, acum ajunseseră la picioarele acelui Stalin de patru metri din cabinet şi miroseau a închisoare umedă pentru camarazii mei cinstiţi, cutezători şi neliniştiţi.
*Un alt prieten din şcoală, K. Simonianţ. Era cât pe ce să fie implicat alături de noi. Am simţit o mare uşurare când am aliat că a rămas în libertate! Iată însă ce îmi scrie după douăzeci şi doi de ani. „Din scrierile tale reiese că tu apreciezi viaţa unilateral. În mod obiectiv tu devii stindardul reacţiunii de orientare fascistă din Occident: de pildă, din RFG şi SUA. Lenin. Pe care, sunt convins că îl respecţi şi îl iubeşti ca şi mai înainte, dar şi bătrânii Marx şi Engels, te-ur condamna cu cea mai mare severitate. Gândeşte-te la asta!” Şi mă gândesc: Ah, păcat că nu te-au arestat atunci! Nici nu-ţi dai seama ce ai pierdut!
Acest jurnal al meu ar fi oferit anchetei cel mai bogat material compromiţător pentru mine. Şi numai pentru ca anchetatorul să nu se apuce să transpire asupra lor şi să nu smulgă de acolo filonul generaţiei libere a combatanţilor de pe front, eu, atât cât a fost nevoie, am recunoscut că am greşit şi, atât cât a fost nevoie, am devenit conştient de erorile mele politice. Eram epuizat de această echilibristică pe muchie de cuţit, până în momentul când am observat că nu au adus pe nimeni cu care să mă confrunte; până în clipa când, după indicii evidente, am simţit că ancheta se apropie de sfârşit; până când, în luna a patra, toate carnetele jurnalului meu de război au fost azvârlite în gâtlejul infernal al cuptorului de la Lubianka, de unde au ţâşnit scânteile roşii ale încă unui roman distrus în Rusia şi au zburat ca nişte fluturi de funingine din coşul cel mai înalt.
Sub acest coş noi ne plimbam într-o cutie de beton de pe acoperişul Lubiankăi Mari, la nivelul etajului cinci. Deasupra etajului cinci, zidurile se înălţau încă trei staturi de om. De acolo, de sus, auzeam zgomotul Moscovei – dialogul claxoanelor de automobil. De văzut însă nu vedeam decât acest coş, santinela din foişorul de observaţie de la etajul cinci şi acel crâmpei nenorocit din cerul lui Dumnezeu, care avusese neşansa să se întindă deasupra Lubiankăi.
O, funinginea asta! Cădea fără contenire în acea lună mai, cea dintâi după război. Cădea atât de multă ori de câte ori ne scoteau la plimbare, încât vorbeam între noi, spunând că Lubianka îşi arde arhivele din cele mai vechi timpuri până astăzi. Jurnalul meu distrus n-a fost decât un şiroi de o clipă în această revărsare de funingine. Şi mi-am adus aminte de o zi geroasă, însorită, din martie, când mă aflam în cabinetul anchetatorului. El îmi punea obişnuitele-i întrebări grosolane; îşi nota, denaturând cuvintele mele. Soarele se juca printre arabescurile închipuite de ger în geamurile ferestrei imense, prin care îmi venea să mă arunc, ca măcar prin moarte să-mi fac simţită prezenţa la Moscova, sărind de la etajul patru, să mă zdrobesc de asfalt, precum în copilărie un predecesor necunoscut a sărit în Rostov pe Don (de la numărul „Treizeci şi trei”). Prin ochlurile de geam, unde soarele topise gheaţa, se zăreau nenumărate acoperişurile Moscovei, şi deasupra lor fumuri zburdalnice. Eu însă nu priveam pe fereastră, ci la o movilă de manuscrise din mijlocul cabinetului de treizeci de metri pătraţi aproape gol, care tocmai fuseseră aduse şi încă nu fuseseră cercetate. Caiete, mape, file între coperţi improvizate, pachete legate ori nelegate şi pur şi simplu foi separate – aceste manuscrise se înălţau ca o movilă peste mormântul spiritului uman îngropat, şi această movilă conică era mai înaltă decât biroul anchetatorului, care de-abia se mai vedea. Şi m-a cuprins o milă frăţească pentru truda acelui om necunoscut, care fusese arestat noaptea trecută, iar roadele percheziţiei le-au aruncat spre dimineaţă pe parchetul cabinetului de tortură la picioarele Stalinului de patru metri. Şedeam şi încercam să ghicesc: oare, în noaptea asta, a cui viaţă excepţională a fost adusă pentru a fi supusă caznelor, pentru a fi sfâşiată şi apoi aruncată pradă focului?
O, câte proiecte şi câte opere au pierit în această clădire! O cultură întreagă distrusă. O, tu funingine, funingine din coşurile puşcăriei Lubianka!
Lucrul cel mai regretabil însă e faptul că urmaşii vor considera generaţia noastră mai proastă, mai lipsită de talent şi de grai decât a fost în realitate…!
Pentru a trage o linie dreaptă este suficient să marchezi două puncte.
În 1920, după cum îşi aminteşte Ehrenburg37, CEKA i-a pus problema în felul următor: „Să dovedeşti dumneata că nu eşti agentul lui Vranghel” 38.
Iar în 1950, unul dintre coloneii importanţi ai MGB, Foma Fomici Jelezov, le-a spus următoarele deţinuţilor: „Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului) că este vinovat Să ne dovedească el că nu a avut intenţii duşmănoase”.
Şi pe această dreaptă de o simplitate canibalică, în intervalul dintre cele două puncte, se înşiruie amintirile fără număr a milioane de oameni.
Această accelerare şi această simplificare a anchetei nu au fost cunoscute omenirii precedente! De fapt, Organele s-au eliberat de povara de a căuta dovezi! Mieluşelul prins, care tremură şi este alb la faţă, care nu are dreptul să scrie ori să telefoneze nimănui, să aducă ceva dinafară, privat de somn, de mâncare, de hârtie, de creion şi chiar de nasturi, aşezat pe un taburet gol într-un colţ al cabinetului, trebuie el însuţi să caute şi să prezinte trântorului de anchetator dovezile faptului că nu are intenţii duşmănoase! Şi dacă nu le-a găsit (de unde putea să le obţină?), tocmai prin asta a adus anchetei dovezi aproximative despre vinovăţia lui!
Am cunoscut un caz când un bătrân, care fusese prizonier la nemţi, a izbutit totuşi, stând pe acel taburet netapiţat şi mişcându-şi degetele goale, să demonstreze monstrului de anchetator că nu a trădat patria şi nici măcar nu a avut asemenea intenţie! Un caz scandalos! Credeţi că l-au eliberat? Nici vorbă! Toate astea bătrânul mi le-a povestit la Butârki, nu pe Bulevardul Tverskoi. Anchetatorului principal i s-a alăturat un al doilea, au petrecut împreună cu bătrânul o seară liniştită, depănându-şi amintirile, pe urmă, cei doi au semnat o depoziţie de martor, cum că în seara aceea bătrânul, flămând şi care pica de somn, a făcut printre ei propagandă antisovietică! Se vorbise fără gânduri ascunse, dar nu se ascultase fără gânduri ascunse! Bătrânul a fost predat unui al treilea anchetator. Acesta i-a ridicat acuzaţia de trădare de patrie, dar i-a făcut conştiincios formele tot pentru zece ani: propagandă antisovietică în timpul anchetei.
Încetând să mai fie căutare a adevărului, ancheta a devenit pentru anchetatorii înşişi în cazurile dificile: exercitare a îndatoririi de gâde, iar în cele uşoare – o simplă pierdere de timp, temeiul pentru primirea salariului.
Iar cazuri uşoare erau întotdeauna, chiar şi în faimosul an 1937. De pildă, Borodko a fost acuzat fiindcă în urmă cu şaisprezece ani îşi vizitase părinţii în Polonia fără să aibă paşaport pentru străinătate (tatăl şi mama lui trăiau la zece verste de el, însă diplomaţii semnaseră un document prin care acea parte a Bielorusiei a fost dată Poloniei, însă oamenii, în 1921, nu se obişnuiseră cu noua situaţie şi se vizitau, ca mai înainte). Ancheta a durat o jumătate de oră: Te-ai dus? M-am dus. Cum? Păi – cu calul. Poftim zece ani pentru KRD! (Activitate contrarevoluţionară.) însă o asemenea rapiditate miroase a mişcare stahanovistă39, care nu şi-a găsit adepţi printre chipiele albastre. Codul de procedură penală prevedea pentru orice anchetă două luni, iar în caz de dificultăţi era permis să se ceară procurorilor, de câteva ori, o prelungire de câte o lună (şi de bună seamă că procurorii nu refuzau). Ar fi fost stupid să-ţi iroseşti sănătatea, să nu te foloseşti de aceste amânări şi, cum se spune într-o uzină, să-ţi umfli propria normă. După ce îşi dădeau silinţa cu vocea şi cu pumnul în prima săptămână de şoc a fiecărei anchete, cheltuindu-şi din voinţă şi caracter (după Vâşinski), mai departe anchetatorii erau interesaţi să tărăgăneze fiecare caz, ca să aibă cât mai multe cazuri vechi şi cât mai puţine noi. Se considera pur şi simplu necuviincios să închei o anchetă politică în două luni.
Sistemul de stat se autopedepsea pentru neîncredere şi rigiditate. Nu avea încredere nici în cadrele de elită: de bună seamă, şi pe acestea le punea să semneze condica la venire şi la plecare, cât despre deţinuţii convocaţi la anchetă – în mod obligatoriu, pentru control. Ce le rămânea de făcut anchetatorilor ca să-şi asigure norma de ore prevăzută de contabili? Să cheme pe vreunul dintre inculpaţii lor, să-i aşeze într-un colţ, să-i pună vreo întrebare teribilă, şi apoi să uite de el, să citească ziarele îndelung, să-şi scrie conspectul pentru învăţământul politic, scrisorile particulare, să se viziteze unul pe celălalt (lăsând drept câini de pază, în locul lor, pe gardienii care însoţeau inculpatul). Discutând paşnic cu colegul venit în vizită, uneori, anchetatorul se trezea, privea ameninţător spre acuzat şi zicea:
— Uite canalia! Canalie între canalii! Nu-i nimic, pentru el nu ne pare rău de nouă grame de plumb în ceafă!
Anchetatorul meu folosea mult telefonul. Suna acasă şi-i spunea soţiei, scăpărând cu privirile înspre mine, că toată noaptea asta are interogatoriu, aşa că să nu -l aştepte înainte de zorii zilei (mi se tăia inima: deci, o să mă ţină toată noaptea!). Însă numaidecât forma numărul amantei şi, cu intonaţii pisi-coase, se înţelegea cu ea să petreacă noaptea împreună (mi se lua piatra de pe inimă, slavă Domnului, o să dormim!).
Astfel un sistem iresponsabil era îmblânzit de păcatele executanţilor.
Alţi anchetatori, mai curioşi, preferau să folosească aceste interogatorii „goale” pentru îmbogăţirea experienţei lor de viaţă: îi întrebau pe inculpaţi despre front (despre acele tancuri germane sub care ei nu aveau deloc răgazul să se culce); despre obicelurile din ţările europene şi din ţările de peste mări, pe unde aceştia au colindat, despre magazinele şi mărfurile de acolo; şi mai cu seamă despre rânduielile din casele de toleranţă şi felurite întâmplări cu femei.
În codul de procedură penală se prevede că desfăşurarea corectă a oricărei anchete este urmărită cu vigilenţă de către procuror, însă, în vremea noastră, nimeni nu -l vedea la faţă înainte de aşa-numitul „interogatoriu la procuror”, ceea ce însemna că ancheta este foarte aproape de sfârşit. Şi eu am fost dus la un astfel de interogatoriu.
Locotenent-colonelul Kotov, un blond calm, sătul, lipsit de personalitate, nici rău, nici bun, de altfel nicicum, şedea la birou şi, căscând, cerceta pentru întâia oară dosarul cu cazul meu. Vreo cincisprezece minute a continuat să -l examineze şi de faţă cu mine (şi întrucât acest interogatoriu era absolut inevitabil şi, de asemenea, înregistrat, nu avea sens să studieze dosarul în alt răstimp, neînregistrat, şi, în plus, să memoreze pentru atâtea ore detaliile cazului). Eu cred că el nu desluşea nimic coerent în dosar. Apoi a ridicat spre perete ochii indiferenţi şi m-a întrebat cu indolenţă ce mai am de adăugat la depoziţiile mele.
Ar fi trebuit să mă întrebe: ce pretenţii am faţă de modul cum s-a desfăşurat ancheta? Dacă mi-a fost nesocotită voinţa ori a fost încălcată legalitatea, însă procurorii nu mai întrebau de mult aşa ceva. Şi chiar dacă întrebau? Întregul edificiu, cu aproape o mie de camere, al ministerului şi cele cinci mii de clădiri de anchetă, vagoane, peşteri şi bordeie, risipite pe tot teritoriul Uniunii, nu trăiau decât din încălcarea legalităţii, şi nu eram noi, eu şi el, aceia care puteau să schimbe lucrurile. Căci toţi procurorii de rang cât de cât înalt îşi ocupau posturile cu acordul aceleiaşi securităţi de stat, pe care trebuiau s-o controleze.
Indolenţa şi dispoziţia lui paşnică, şi oboseala provocată de aceste cazuri stupide şi nesfârşite mi s-au transmis şi mie. Şi nu m-am apucat să rezolv cu el probleme ce priveau adevărul. I-am cerut doar să corecteze o absurditate: în acest caz eram implicaţi doi, dar eram anchetaţi separat (eu la Moscova, prietenul meu – pe front), în felul acesta, deşi în cazul meu eram doar unui, mă acuzau în virtutea paragrafului 11, ca un grup, adică. L-am rugat cu bun simţ să elimine această adăugire cu paragraful 11.
A mai frunzărit dosarul încă vreo cinci minute, era evident că n-a descoperit acolo organizaţia noastră şi totuşi a desfăcut braţele, oftând, şi a zis:
— Ce poţi să faci? Un singur om – este un om, doi – sunt de acum oameni.
Şi a apăsat butonul soneriei să vină gardianul să mă ia.
Curând, într-o seară, pe la sfârşitul lui mai, târziu, în acelaşi cabinet al procurorului, unde se afla un orologiu cu ornamente de bronz aşezat pe placa de marmură a căminului, am fost chemat de anchetatorul meu pentru procedura „două sute şase” – aşa se chema, conform unui articol din codul de procedură penală, formalitatea examinării dosarului de către inculpat şi aplicarea ultimei semnături. Neîndoindu-se câtuşi de puţin că va obţine semnătura mea, anchetatorul şedea la birou şi ticluia rechizitoriul.
Am întors coperta dosarului voluminos şi chiar pe dosul copertei, într-un text tipărit, am citit un lucru extraordinar: că pe parcursul anchetei aveam dreptul să fac reclamaţii în scris dacă ancheta nu urma un curs corect, iar anchetatorul era obligat să ataşeze la dosar, în ordine cronologică, toate reclamaţiile mele! Pe parcursul anchetei! Dar nu la sfârşitul ei… Vai, niciunul dintre miile de arestaţi cu care am stat ulterior în închisoare nu avea habar de acest drept.
Am frunzărit mai departe. Am văzut fotocopiile scrisorilor mele şi interpretarea absolut denaturată a conţinutului lor de către comentatori necunoscuţi (precum căpitanul Libin). Şi am văzut minciuna hiperbolică în care căpitanul Ezepov învăluise depoziţiile mele circumspecte.
— Nu sunt de acord. Aţi condus ancheta incorect, am spus eu fără prea multă fermitate.
— Bine, atunci hai să luăm totul de la început! A zis el, strângându-şi buzele ameninţător. Te vom azvârli în închisoarea unde ţinem poliţaii40.
Şi a schiţat gestul de a-mi lua „dosarul” (L-am oprit numaidecât printr-un semn din deget).
Undeva, dincolo de ferestrele etajului al patrulea de la Lubianka, lumina soarele auriu pornit spre asfinţit. Undeva era luna mai. Ferestrele cabinetului, ca toate ferestrele exterioare ale ministerului, erau ermetic închise, nici măcar nu fuseseră dezlipite hârtiile cu care astupaseră crăpăturile în timpul iernii, pentru ca răsuflarea proaspătă şi miresmele florilor de primăvară să nu pătrundă în aceste camere tainice. Orologiul de bronz de pe care se retrăsese cea din urmă rază a început să sune încetişor.
De^la început?… Cred că era mai uşor să mori, decât să iei totul de la capăt, înainte îmi era totuşi făgăduită o viaţă. (Dacă aş fi ştiut ce fel de viaţă o să fie…!) Şi apoi, acest loc unde sunt ţinuţi poliţaii… Şi în nici un caz anchetatorul nu trebuie înfuriat, de el depinde pe ce ton va scrie rechizitoriul…
Şi am semnat: Am semnat cu paragraful 11 cu tot („Rezoluţia” gravita înspre el). Atunci nu-i cunoşteam ponderea, mi s-a spus doar că nu măreşte pedeapsa. Din cauza paragrafului 11 am ajuns într-un lagăr de muncă forţată. Şi tot din cauza lui, după „eliberare”, am fost exilat pe viaţă, fără nici un fel de judecată.
Poate că a fost mai bine aşa. Fără toate condamnările n-aş fi scris cartea aceasta…
Anchetatorul meu n-a folosit cu mine alte torturi în afară de privarea de somn, minciuna şi intimidarea – metode întru totul legale. De aceea el n-a avut nevoie, aşa cum fac anchetatorii care au întrecut măsura, să se asigure pentru orice risc, deci, el n-a avut nevoie să mă oblige, când am semnat pentru articolul 206, să semnez şi angajamentul privind non-divulgarea: eu, subsemnatul cutare, mă oblig, sub ameninţarea pedepsei penale (nu se ştie la ce articol era încadrată), să nu povestesc niciodată nimănui despre modul cum a fost condusă ancheta mea.
La unele direcţii regionale ale NKVD-ului, această măsură era aplicată în seric: un formular tipărit privind non-divulgarea era prezentat celui arestat o data cu verdictul OSO. (Apoi, mai târziu, la eliberarea din lagăr – o semnătură că nu va povesti nimănui despre rânduielile din lagăr.)
Şi obiceiul nostru de a ne supune, coloana noastră vertebrală încovoiată (ori frântă) nu ne-au lăsat să refuzăm, să ne indignăm de această metodă banditească de a şterge urmele.
Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde slârşeşte. Suntem siliţi la nesfârşit de toţi cei cărora nu le este lene să dăm aceste interminabile semnături privind non-divulgarea Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi…
Capitolul 4 GĂITANELE ALBASTRE PE TOATĂ această întindere între roţile dinţate ale Marelui Stabiliment de noapte, undeva este măcinat sufletul nostru, iar carnea atârnă precum zdrenţele pe un milog, noi suferim prea mult, suntem prea cufundaţi în durerea noastră, ca să mai aruncăm o privire pătrunzătoare, profetică spre acei călăi nocturni care ne supun la suplicii. Preaplinul durerii din lăuntrul nostru ne potopeşte ochii, altfel ce mai istorici am fi pentru călăii noştri, ei înşişi nu s-ar putea descrie în carne şi oase! Dar vai: toţi foştii deţinuţi îşi amintesc cu de-amănuntul despre ancheta lor, cât au fost ei de chinuiţi şi ce mârşăvii le-au fost smulse. Cât despre anchetator, deseori nici numele nu şi -l mai amintesc, darmite să se mai gândească la acest om. Tot astfel şi eu, despre oricare dintre tovarăşii de celulă pot să-mi amintesc mult mai multe lucruri şi dintre cele mai interesante, decât despre căpitanul securităţii de stat Ezepov, cu care nu de puţine ori am stat faţă în faţă în cabinetul lui.
Ne rămâne o singură amintire comună şi neîndoielnică: dominaţia putregaiului, spaţii întinse afectate pe de-a-ntregul de putreziciune. Şi chiar după ce au trecut decenii, fără nici un acces de duşmănie sau ranchiună, cu inima domolită, unde totul s-a sedimentat şi s-a limpezit, păstrăm această impresie peremptorie despre nişte oameni josnici, oneroşi, răi şi care poate s-au încurcat, abătându-se de la calea cea dreaptă.
Este cunoscut faptul că Alexandru al II-lea, chiar acela împresurat de revoluţionari, care au vrut să -l omoare de şapte ori, a vizitat într-o zi casa de închisoare preventivă de pe strada Şpalernaia – mătuşa Casei celei Mari – şi a poruncit să fie închis în celula 227, unde a rămas mai bine de un ceas: a vrut să se pătrundă de starea de spirit a celor pe care îi ţinea închişi acolo.
Nu putem să nu recunoaştem că pentru monarh, acesta a fost un impuls moral, o necesitate şi o încercare de a privi lucrurile dintr-un unghi spiritual.
Este însă cu neputinţă să ne închipuim pe vreunul dintre anchetatorii noştri, până la Abakumov şi Beria, că ar fi dorit să intre în pielea unui arestat, să stea şi să mediteze într-o celulă.
Serviciul nu le impune necesitatea de a fi oameni instruiţi, de cultură vastă şi vederi largi, şi ei nu sunt aşa. Serviciul nu le impune necesitatea de a gândi logic – şi ei nu sunt aşa. Serviciul le impune doar să îndeplinească exact directivele şi să fie nesimţitori faţă de suferinţe – aşa ceva ei pot să facă, aşa pot să fie. Noi cei care am trecut prin mâinile lor simţim că ne sufocă tagma lor, complet lipsită de orice reprezentări general umane.
Fără îndoială, anchetatorii îşi dădeau seama clar că toate cazurile erau umflate. Excluzând consfătuirile, ei nu puteau să-şi spună unul celuilalt şi Sieşi că demască criminali. Şi totuşi procesele-verbale pentru putrezirea noastră le scriau neobosiţi, filă după filă. În felul acesta rezulta principiul care se aplică în lumea hoţilor: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!”
Pentru ei era clar că toate cazurile erau umflate şi, totuşi, continuau să lucreze an după an. Cum vine asta?… Fie că se forţau să nu gândească (iar asta înseamnă deja distrugerea omului), fie că acceptau pur şi simplu: aşa trebuie! Cel care le scrie instrucţiunile nu poate să greşească.
Dar parcă şi naziştii argumentau tot aşa?
Comparaţia Gestapo – MGB nu poate fi evitată de nimeni: coincid prea mult şi anii şi metodele. Comparaţia cea mai firească o pot realiza doar cei care au trecut şi pe la Gestapo, şi pe la MGB, precum Evgheni Ivanovici Divnici, emigrant. Gestapoul l-a acuzat de propagandă comunistă printre muncitorii ruşi din Germania, MGB-ul -de legături cu burghezia mondială. Concluzia lui Divnici nu este favorabilă MGB-ului: schingiuiau şi acolo şi aici, Gestapoul totuşi căuta să afle adevărul, iar când acuzaţia a căzut, Divnici a fost eliberat. MGB-ul însă nu căuta adevărul şi nu avea intenţia de a scăpa din gheare pe cei care i-a înhăţat.
Ori toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit! Anchetatorul din lugubrul Orotukan (în misiune disciplinară pe Kolâma în 1938), înduioşat că M. Iurie, directorul combinatului din Krivoi Rog, a consimţit foarte uşor să semneze procesul-verbal care îl trimite pentru a doua oară în lagăr, într-un moment de răgaz, i-a spus: „Tu crezi că nouă ne face plăcere să exercităm influenţă? (Un eufemism delicat pentru tortură.) Noi însă trebuie să facem tot ce ne cere partidul. Tu eşti un vechi membru de partid, spune, ce ai face în locul nostru?” Şi se pare căiurie aproape a fost de acord cu el (poate de aceea a şi semnat atât de uşor, pentru că el însuşi gândea aşa?). Era destul de convingător.
Cel mai adesea însă din cinism. Găitanele albastre înţelegeau modul cum funcţiona maşina de tocat carne şi erau încântaţi de el. Anchetatorul Mironen-ko, de la lagărele Djida (1944) îi spunea condamnatului Bahici, mândrindu-se cu logica raţionamentului său: „Ancheta şi judecata nu sunt decât o formalitate juridică, ele nu mai pot să vă schimbe destinul, stabilit dinainte. Dacă trebuie să fiţi împuşcat, chiar dacă sunteţi absolut nevinovat – tot o să vă împuşte. Dacă însă trebuie să fiţi achitat (asta, probabil, se referea la ai lor -A. S.), oricât de vinovat aţi fi – veţi fi reabilitat şi achitat”. Şeful secţiei întâi de anchetă a comitetului regional al securităţii de stat din Kazahstanul de Vest, Kuşnariov, i-a declarat de-a dreptul lui Adolf Ţivilko: „N-o să te elibereze dacă eşti din Leningrad!” (adică membru de partid cu vechime îndelungată).
„Omul să existe – cazul i -l confecţionăm noi!” spuneau mulţi dintre ei, glumind. Acesta era proverbul lor. Pentru noi însemna tortură, pentru ei -treabă bine făcută. Soţia anchetatorului Nikolai Grabişcenko (Volgokanal) le spunea înduioşată vecinilor: „Kolea al meu este un lucrător foarte bun. Unul n-a vrut să mărturisească multă vreme şi i l-au încredinţat lui Kolea. Kolea a vorbit cu el toată noaptea, şi acela a mărturisit”.
Oare de ce s-or fi înhămat ei cu atâta râvnă în această cursă nu pentru adevăr, ci pentru numărul celor prelucraţi şi condamnaţi? Pentru că aşa le era cel mai comod, să nu se abată de la făgaşul comun. Pentru că aceste cifre însemnau viaţa lor tihnită, retribuţia lor suplimentară, recompensele, avansarea în grad, extinderea şi bunăstarea Organelor înseşi. Dacă cifrele erau satisfăcătoare, puteau să şi trândăvească, să mai dea şi puţin rasol, să chefuiască noaptea (ceea ce şi făceau). Cifrele scăzute însă ar fi dus la destituire, la retrogradare, la pierderea acestei sinecuri, fiindcă Stalin nu ar fi putut crede că s-ar putea găsi vreun raion, oraş ori unitate militară unde să nu aibă duşmani.
Deci nu sentimentul carităţii, ci acela al ultrajului şi furiei se aprindea în ei faţă de acei deţinuţi prea îndărătnici care nu voiau să se încadreze în cifre, care nu cedau nici la nesomn, nici la carceră, nici la înfometare! Refuzând să recunoască, ei prejudiciau situaţia personală a anchetatorului, parcă pe el însuşi voiau să -l doboare, aşa că toate măsurile erau bune. La război ca la război! Aşa că – poftim – furtunul în gât şi satură-te de apă sărată!
Frustraţi de sfera superioară a existenţei umane prin natura activităţii şi prin alegerea de viaţă făcută, slujitorii Stabilimentului Albastru trăiau cu şi mai multă plenitudine şi lăcomie în sfera inferioară. Şi acolo erau stăpâniţi şi dirijaţi (pe lângă foame şi sex) de cele mai puternice instincte ale existenţei inferioare: instinctul puterii şi instinctul câştigului. (Mai cu seamă instinctul puterii, în deceniul din urmă el s-a dovedit mai important decât banii.)
Puterea este otravă, se ştie de milenii. Fie ca nimeni niciodată să nu do-bândească putere materială asupra altora! Însă pentru un om care crede că deasupra noastră a tuturor există ceva superior şi astfel este conştient de limitele sale, puterea nu este încă mortală. Pentru oamenii lipsiţi de sfera superioară, puterea este ca ptomaina, acea otravă care rezultă din putrefacţia proteinelor animale. O dată infectaţi – nu mai au scăpare.
Ţineţi minte ce scrie despre putere Tolstoi? Ivan Ilici^ ocupa o funcţie foarte importantă, care îi dădea posibilitatea să nenorocească pe oricine ar fi vrut! Toţi oamenii fără nici o excepţie se aflau în mâinile lui, oricare dintre ei, oricât de important ar fi fost, putea fi adus la el în calitate de acuzat. (Păi asta se referă la oamenii noştri în albastru! Aici nu mai e nimic de adăugat!) Conştiinţa acestei puteri („şi posibilitatea de a o atenua”, menţionează Tolstoi, dar asta nu-i priveşte pe băieţii noştri) constituia pentru el interesul principal şi tot farmecul acestui serviciu.
Dar ce spun farmecul – mai degrabă deliciul! Încântarea! Fiindcă nu poate fi altceva decât încântare: tu eşti încă tânăr, în paranteză fie spus – eşti un mucos, încă nu demult se necăjeau părinţii cu tine, nu ştiau cum să te căpătuiască, fiindcă eşti prost şi nici nu vrei să înveţi, dar ai făcut trei ani la şcoala aceea şi ce avânt ai luat! Cum s-a schimbat poziţia ta în viaţă, cum ţi s-au schimbat mişcările, şi privirea şi felul cum îţi întorci capul! Are loc şedinţa consiliului ştiinţific al unui institut: tu intri, şi toţi observă, chiar tresar; tu nu te aşezi pe locul celui care prezidează, să se ocupe rectorul de treaba asta; tu te aşezi mai la o parte, dar toţi înţeleg că aici tu eşti cel important, tu reprezinţi serviciul special. Tu poţi să stai numai cinci minute şi să pleci, acesta-i avantajul tău faţă de profesori, tu poţi fi chemat de treburi mai importante; dar apoi, parcurgând cu ochii (ori mai bine cu buzele) rezoluţia lor, îi vei spune rectorului: „Nu se poate. Există considerente…” Şi gata! Nu se va face nimic din ceea ce s-a hotărât la consiliu! Ori dacă eşti doar un locotenent de la Secţia specială a armatei sau de la SMERŞ, un colonel bătrân şi corpolent, comandantul unităţii, se ridică în picioare când intri tu, se străduieşte să te linguşească, să-ţi fie pe plac, el nu va bea un păhărel cu şeful statului-major fără să te invite şi pe tine. Nu are nici o importanţă că tu ai doar două steluţe mici, asta-i chiar amuzant, fiindcă steluţele au cu totul altă greutate, se măsoară după o scară diferită de cea a ofiţerilor obişnuiţi (şi, uneori, într-o misiune specială, ţi se permite să pui steluţe, să zicem de maior, asta ca un pseudonim, ca un element convenţional). Asupra tuturor oamenilor din această unitate militară, ori din această uzină, ori din acest raion, tu ai o putere incomparabil mai mare decât a comandantului, a directorului, a secretarului comitetului raional. Aceia dispun de serviciul, de salariul, de bunul renume al subalternilor, pe când tu – de libertatea lor. Şi nimeni nu va cuteza să vorbească despre tine la o şedinţă, nimeni nu va cuteza să scrie despre tine la un ziar nici măcar de bine! Ca şi cum ai fi o divinitate – nici măcar numele nu-ţi poate fi pomenit! Tu eşti, tu exişti, toţi îţi simt prezenţa, dar parcă nici nu exişti! Iată de ce tu eşti mai presus de puterea manifestă de când ţi-ai pus pe cap această caschetă de culoarea cerului. Ce faci tu nimeni nu îndrăzneşte să controleze, în vreme ce tu poţi controla pe oricine. De aceea faţă de cetăţenii aşa-numiţi simpli (care pentru tine nu sunt decât nişte butuci) este preferabil să arborezi o expresie enigmatică, profund meditativă. Căci numai tu cunoşti considerentele speciale, nimeni altcineva. Şi de aceea tu ai întotdeauna dreptate.
Dar niciodată să nu uiţi că şi tu ai fi fost tot un buştean la fel dacă nu ai fi avut fericirea să devii o veriguţă a Organelor, această făptură vie, flexibilă, masivă, care sălăşluieşte în stat precum tenia înlăuntrul omului. Şi acum totul este al tău! Totul pentru tine! Dar să fii credincios Organelor! Vei fi întotdeauna sub ocrotirea lor! Şi te vor ajuta să-i înghiţi pe toţi cei care te vor ofensa! Şi să înlături din cale orice obstacol! Dar să fii credincios Organelor. Să faci tot ce îţi ordonă! Ele chibzuiesc pentru tine locul ce urmează să -l ocupi: astăzi eşti la serviciul special, dar mâine vei ocupa fotoliul de anchetator, pe urmă, poate, vei pleca etnograf pe lacul Seligher (1931, Ilin), în parte, poate, pentru a-ţi tămădui nervii. Şi apoi, din oraşul unde ai devenit prea faimos, vei pleca, poate, într-alt capăt al ţării ca împuternicit cu problemele cultelor (crudul anchetator din laroslavl, Volkopialov – împuternicit cu problemele bisericeşti în Moldova). Sau vei deveni secretar al Uniunii Scriitorilor (un alt Ilin, Viktor Nikolaevici, fost general-locotenent în securitatea statului). Nimic să nu te mire: adevărata menire a oamenilor şi adevăratele lor ranguri nu le cunosc decât Organele, pe ceilalţi îi lasă pur şi simplu să se joace: ce mare scofală un maestru emerit al artei ori erou al ogoarelor socialiste, nu ai decât să sufli şi au dispărut. („Tu cine eşti?” l-a întrebat generalul Serov2 la Berlin pe biologul de renume mondial Timofleev-Ressovski3. „Dar Tu cine eşti? „a întrebat la rândul lui Timofeev-Ressovski cu îndrăzneala-i căzăcească înnăscută.” Sunteţi savant?” s-a corectat Serov.)
Fireşte, meseria de anchetator cere multă trudă: trebuie să vii ziua, să vii seara, să stai ceasuri de-a rândul, dar să nu-ţi baţi capul cu „probele” (asta să fie grija inculpatului), nu trebuie să te întrebi dacă e sau nu vinovat, fă cum e bine pentru Organe şi totul va fi grozav. Numai de tine va depinde ca să conduci ancheta într-un mod cât mai plăcut, fără să te oboseşti prea tare, bine ar fi să tragi şi un oarece folos, ori măcar să te distrezi. Şi cum eşti obligat să stai ore în şir pe scaun, brusc ţi-a trecut prin minte o nouă metodă de influenţare! Evrica! Telefonează prietenilor, treci prin cabinete, povesteşte-le, va fi foarte amuzant! Haideţi, băieţi, să încercăm! Pe cine? Căci e plicticos să vezi mereu acelaşi lucru, te plictisesc acele mâini tremurătoare, acei ochi imploratori, acea obedienţă din laşitate. Măcar de s-ar împotrivi vreunul! „îmi plac adversarii puternici! E tare plăcut să le frângi coloana vertebrală!” (Aşa i-a spus anchetatorul leningrădean Şitov lui G. G-v.)
Şi dacă este atât de puternic că nu cedează nicicum şi toate procedeele tale nu dau nici un rezultat? Eşti furios? Nu căuta să-ţi înfrânezi furia! Este o plăcere nemaipomenită, o încântare, să-ţi dezlănţui furia fără nici o limită! Într-o astfel de stare deţinutul este scuipat în gura deschisă! Şi vârât cu faţa în scuipătoarea plină! (Aşa s-a întâmplat cu Vasiliev la Ivanov-Razumnik.) într-o astfel de stare, preoţii sunt târâţi de părul împletit în coadă! Într-o astfel de stare, inculpatul îngenuncheat este izbit în faţă cu jeturi de urină! După o astfel de furie turbată te simţi cu adevărat bărbat.
Ori, de pildă, interoghezi „o fată pentru relaţii cu un străin” (Esther R., 1947). După ce îi spui nişte mârlănii, o întrebi: „Da ce, chestia americanului e şlefuită în faţete, precum cristalul, sau cum? Ce-ţi mai trebuia, ale ruşilor nu-ţi ajungeau?” Şi brusc îţi vine o idee: asta o fi învăţat ceva de la străini. Nu scăpa ocazia, asta-i exact ca o delegaţie în străinătate! Şi începi s-o interoghezi cu pasiune: cum? În ce poziţii?… Şi mai cum?… Cu de-amănuntul! Fiecare detaliu! (îmi prinde bine şi mie, şi le povestesc şi băieţilor!) Fata, roşie toată şi cu ochii în lacrimi, îndrăzneşte să spună că asta n-are nici o legătură cu cazul. „Ba are legătură! Vorbeşte!” Şi iată ce înseamnă puterea ta: ea îţi povesteşte cu de-amănuntul, dacă vrei – îţi face şi un desen, dacă vrei îţi arată şi cu trupul, n-are altă ieşire, în mâinile tale se află carcera ei şi condamnarea ei.
Ai cerut o stenografistă (anchetatorul Pohilko, GB-ul din Kemerovo) ca să noteze interogatoriul. Ţi-au trimis una drăguţă şi tu, numaidecât, îi bagi mâna în sân de faţă cu inculpatul – un băieţel (Misa B., şcolar), nu te jenezi de el, ca şi cum n-ar fi om.
De fapt, de cine să te jenezi? Dacă îţi plac femeile (cui nu-i plac?), prost ai fi să nu te foloseşti de poziţia ta. Unele vor fi atrase de poziţia ta, altele vor ceda de frică. Ai întâlnit undeva o fată, ai pus ochii pe ea – va fi a ta, nu are ce se face. Ai pus ochii pe nevasta altuia – este a ta, pentru tine e o nimica toată să-i aranjezi bărbatul.
De multă vreme am un subiect de povestire: Soţia depravată. Insă cred că n-o s-o mai scriu, lată-l. Într-o unitate de aviaţie din Extremul Orient, în ajunul războiului din Coreea, un locotenent-colonel, întorcându-se dintr-o misiune, a aflat că soţia lui se află la spital. S-a întâmplat ca medicii să nu-i ascundă că organul ei genital a fost vătămat ca urmare a unui contact sexual patologic. Locotenent-colonelul s-a repezit la nevaslă-sa şi a făcut-o să mărturisească: vinovatul era un locotenent-major de la Secţia specială a unităţii lor (se pare însă că avusese şi consimţământul ei). Furios la culme, locotenent-colonelul s-a dus numaidecât în cabinetul locotenentului de la Secţia specială, a scos pistolul, ameninţându-l că îl împuşcă. Foarte curând însă, locotenen-lul-major l-a făcut să se plece şi să iasă de la el distrus, nenorocit: l-a ameninţat că îl va trimite să putrezească în cel mai cumplit lagăr, unde se va ruga la Dumnezeu să moară ca să scape de chinuri, l-a ordonat să-şi primească, soţia aşa cum este (se pare că ceva i se dereglase iremediabil), să trăiască împreună, să nu îndrăznească să divorţeze, să nu îndrăznească să se plângă: acesta va fi preţul libertăţii lui! Şi locotenent-colonelul a îndeplinit totul întocmai. (Toate acestea mi le-a povestit şoferul acelui agent de la Secţia specială!)
Au fost probabil multe cazuri similare: acesta era domeniul cel mai ispititor pentru folosirea puterii! În 1944, un agent al securităţii de stat a obligat-o pe fiica unui general de armată să se mărite cu el, ameninţând-o că altfel îl aruncă pe tatăl ei în închisoare. Fata avea un logodnic, dar, ca să-şi salveze tatăl s-a măritat cu agentul de securitate, în scurta ei căsnicie a ţinut un jurnal de zi, l-a dat iubitului ei, apoi s-a sinucis. S Nu, ca să ştii ce înseamnă, trebuie să trăieşti sentimentul de a fi o caschetă albastră! Orice lucru pe care l-ai văzut este al tău! Orice apartament pe care ai pus ochii este al tău! Orice muiere este a ta! Pe orice inamic îl spulberi din cale! Pământul de sub picioare este al tău! Cerul – albastru!
— De deasupra ta este al tău!
’ aş Cât despre dorinţa de îmbogăţire este patima lor generală. Cum să nu foloseşti asemenea putere şi asemenea lipsă de control ca să te îmbogăţeşti? Trebuie să fii un sfânt!…
Dacă ne-ar fi dat să aflăm forţa motrice secretă a anumitor arestări, am fi constatat cu uimire că, în cadrul legităţii generale de a băga la închisoare, alegerea particulară cine să fie arestat, sorţii fiecăruia, în trei sferturi dintre cazuri, depindeau de cupiditatea şi spiritul răzbunător al oamenilor, iar jumătate dintre acele cazuri – de rapacitatea NKVD-ului local (fireşte, şi a procurorului, să nu -l lăsăm la o parte).
Cum a început, de exemplu, călătoria de nouăsprezece ani în Arhipelag a lui Vasili Grigorievici Vlasov? De la faptul că el, ca director al uniunii raionale a cooperaţiei de consum, a organizat vânzarea unor produse textile pentru activul de partid (că nu a fost pentru popor – n-a deranjat pe nimeni), şi soţia procurorului nu a putut să cumpere: nu a fost acolo, iar procurorul Rusov n-a îndrăznit să se apropie el însuşi de tejghea, şi lui Vlasov nu i-a trecut prin minte să-i spună: „o să vă pun deoparte” (dar prin firea lui nu ar fi spus niciodată aşa ceva). În plus: procurorul Rusov şi-a adus la cantina partidului, cu circuit închis, un prieten care nu avea legitimaţie acolo (adică era un grad inferior), iar şeful cantinei nu i-a permis acestuia să prânzească acolo. Procurorul i-a cerut lui Vlasov să -l sancţioneze, dar Vlasov nu l-a sancţionat în plus, a ofensat într-un mod nepermis NKVD-ul raional. Şi a fost inclus în opoziţia de dreapta…!
Considerentele şi actele găitanelor albastre sunt atât de meschine, încât rămâi stupefiat de mirare. Agentul operativ Sencenko i-a luat unui ofiţer de armată arestat porthartul şi geanta, folosindu-le în faţa lui. Unui alt arestat, cu ajutorul unei şmecherii în procesul-verbal, i-a luat mănuşile de fabricaţie străină, (în timpul ofensivei îi afecta în mod deosebit că nu sunt primii la adunarea trofeelor.) Agentul serviciului de contraspionaj al Armatei a 48-a, care m-a arestat pe mine, a pus ochii pe portţigaretul meu, care nici măcar nu era un portţigaret, ci o cutie nemţească de birou, de o culoare purpurie atrăgătoare. Şi pentru această porcărie a recurs la o întreagă manevră profesională: mai întâi nu a trecut-o în procesul-verbal („asta puteţi s-o păstraţi”), pe urmă a ordonat să fiu din nou percheziţionat, ştiind prea bine că altceva nu mai am în buzunare. „Aha, asta ce este? Confiscat!” Şi ca să nu protestez: „La carceră cu el!” (Care jandarm ţarist ar fi îndrăznit să se poarte astfel cu un apărător al patriei?) Fiecărui anchetator i se repartiza o anumită cantitate de ţigări pentru stimularea celor ce mărturiseau şi a turnătorilor. Bineînţeles că erau şi dintre aceia care le sfeteriseau pentru ei. Furau chiar şi în orele de anchetă, ore care li se plăteau îndoit: noi băgăm de seamă că în procesele-ver-bale de noapte durata „de la” şi „până la” era exagerată. Anchetatorul Fiodorov (gara Reşotî, cutia poştală 235), în timpul percheziţiei din apartamentul cetăţeanului liber Korzuhin, a furat el însuşi un ceas de mână. Anchetatorul Nikolai Fiodorovici Krujkov, în timpul blocadei Leningradului, i-a declarat Elizavetei Viktorovna Strahovici, soţia inculpatului K. I. Stra-hovici, al cărui anchetator era: „Am, nevoie de o plapumă cu vată. Să mi-o aduceţi!” Ea i-a răspuns: „Camera unde am lucrurile călduroase este sigilată”. Atunci, el s-a dus la ea acasă; fără să rupă sigiliul pus de securitate, a demontat clanţa uşii („Iată cum lucrează NKGB-ul!” i-a explicat el voios) şi a început să scoată de acolo lucrurile călduroase, vârând prin buzunare şi câteva cristaluri. (Elizaveta Viktorovna, la rândul ei, a scos şi ea ce a putut dintre lucrurile ei. „Destul cât aţi scos! A oprit-o el, continuând să scoată.)
În 1954, această femeie energică fi neînduplecată (soţul ei iertase totul, chiar şi faptul că îl condamnaseră la moarte şi încerca s-o facă să se răzgândească: nu trebuie!) a depus ca martor împotriva lui Krujkov. Întrucât Krujkov nu făcea aşa ceva pentru prima oară ţi astfel erau încălcate interesele Organelor, el a primi! Douăzeci şi cinci de ani. Oare însă pentru multă vreme…?
Cazuri asemănătoare sunt fără număr, pot fi editate o mie de Carii albe (şi începând din 1918), numai să fie chestionaţi sistematic foştii deţinuţi şi soţiile lor. Poate că există şi au existat găitane albastre care nu au furat şi nu şi-au însuşit nimic niciodată, dar eu nu-mi pot imagina nicidecum un astfel de găitan albastru! Pur şi simplu nu înţeleg: dat fiind felul lor de a vedea Lucrurile, ce îl poate reţine, dacă obiectul i-a plăcut? Încă de la începutul deceniului al patrulea, când noi îmbrăcam uniforma jungsturm^-ului şi îndeplineam primul plan cincinal, iar ei îşi petreceau serile în saloane în stil aristocratic occidental, cum era apartamentul Concordiei losse, soţiile lor etalau toalete de origine străină. De unde proveneau toate astea?
Şi ce nume aveau! Parcă erau angajaţi în serviciu după nume! De pildă, la Comitetul securităţii de stat al regiuni Kemerovo: procurorul Trutnev (Trântorul), şeful serviciului de anchetă, maiorul Şkurkin (Profitorul), adjunctul lui, locotenent-colonelul Balandin (Zămârcă); tot acolo anchetatorul Skorohvatov (lute-de-Mână). Să vrei să le născoceşti şi n-ai putea! Şi apoi, toate la un loc! (Pe Volkopialov – Moartea-Lupilor – şi Grabişcenko -Jefuitorul, i-am mai menţionat.) Oare să nu se reflecte nimic în numele oamenilor şi în comasarea lor?
Şi iată, din nou, cum este memoria deţinuţilor: Ivan Korneev a uitat numele acelui colonel de securitate, prietenul Concordiei losse (după cum s-a dovedit – cunoştinţă comună), cu care a stat împreună la izolatorul din Vladimir. Acest colonel era întruchiparea instinctului puterii şi al profitului contopite la un loc. La începutul anului 1945, perioada de vârf a „trofeelor”, el a cerut să lucreze în acel sector al Organelor care (în frunte cu Abakumov însuşi) controlau jaful de război, adică se străduiau să prade cât mai mult nu în folosul statului, ci al lor propriu (ceea ce au izbutit cu vârf şi îndesat). Eroul nostru a ras vagoane întregi, şi-a construit câteva vile (una în Klin). După război, bogăţia i se urcase într-atât la cap, încât, odată, la gara din Novosibirsk, a ordonat să fie daţi afară toţi consumatorii dintr-un restaurant, iar pentru el şi tovarăşii de băutură, să fie aduse fete şi femei, pe care le-a silit să danseze goale pe mese. Asta însă i-ar fi fost trecută cu vederea, dacă n-ar fi încălcat o altă lege importantă, la fel ca şi Krujkov: a mers împotriva dor săi. Acela a înşelat Organele, iar acesta şi mai rău: a pariat că va seduce soţiile – ale cui credeţi?
— Ale colegilor săi cekişti… Şi nu l-au iertat! A fost închis într-un izolator politic în virtutea articolului 58! Era furios că au îndrăznit să -l bage la puşcărie şi nu se îndoia că se vor răzgândi. (Poate că s-au şi răzgândit,)
Acest destin fatal de a fi şi ei închişi nu era chiar rar printre găitanele albastre, nu există un mijloc temeinic de asigurare împotriva lui, însă nu se ştie de ce ei nu trag învăţăminte din lecţiile trecutului. Probabil tot din lipsă de inteligenţă superioară, iar cea inferioară le şopteşte: se întâmplă rareori, nu se întâmplă multora, eu o să scap şi-apoi, nici ai noştri n-or să mă lase.
Ai lor, într-adevăr, se străduiesc să nu-i lase la nevoie, există o înţelegere tacită între ei: să aranjeze pentru colegi măcar un regim privilegiat (colonelului I. J. Vorobiov, la închisoarea specială din Marfino, aceluiaşi V. N. Ilin, la Lubianka, vreme de peste opt ani). Celor care sunt închişi, câte unul, pentru greşelile personale, datorită acestei prevederi de castă, de obicei, nu le este rău, şi aşa se explică sentimentul de nepedepsire pe care îl încearcă zi de zi în timpul serviciului. Cu toate acestea sunt cunoscute câteva cazuri când unii agenţi operativi de lagăr au fost aruncaţi să-şi ispăşească pedeapsa în lagăre comune, unde s-au întâlnit cu zeki care se aflaseră cândva sub puterea lor, şi nu le-a fost prea bine (de exemplu, agentul operativ Munşin, care ura cu înverşunare articolul Cincizeci şi Opt şi se bizuia pe sprijinul hoţilor, a fost gonit de aceiaşi hoţi să doarmă sub prici. Nu avem însă posibilitatea să aflăm mai multe amănunte despre aceste cazuri pentru a le putea explica.
Insă acei agenţi de securitate care nimeresc în val (au şi ei valurile lor…!) riscă totul. Valul este o stihie, este chiar mai puternic decât Organele, şi aici nimeni nu-ţi va mai veni în ajutor, de teamă să nu fie el însuşi târât în aceeaşi prăpastie.
Totuşi, şi în ultima clipă, dacă dispui de informaţii bune şi ai o minte subtilă de cekist, încă mai poţi scăpa de sub avalanşă, demonstrând că nu ai nimic de-a face cu ea. Astfel, căpitanul Saenko (nu acel tâmplar-cekist, care în 1918-1919 devenise celebru prin mulţimea de oameni împuşcaţi, prin metodele de tortură: împunsături cu sabia în corp, lovituri în fluierul piciorului, turtirea capului sub greutăţi şi arderea pielii”.
— Dar poate rudă cu acesta) a avut slăbiciunea să se căsătorească din dragoste cu o kavejedistă, pe nume Kohanskaia. Şi brusc, încă la începutul formării valului, el a aflat că vor fi arestaţi toţi kavejediştii. În vremea aceea el era şeful secţiei operative a GPU-ului din Arhanghelsk. Şi atunci ce credeţi că a făcut? Fără să stea nici o clipă pe gânduri, a băgat-o la închisoare pe soţia iubită! Şi nici măcar pentru vina de a fi fost kavejedistă, i-a confecţioant un alt dosar! Şi nu numai că a scăpat, dar a şi fost avansat, a devenit şeful NKVD-ului din Tomsk. (încă un subiect Sunt cu duiumul aici! Poate cineva le va folosi.)
Valurile se năşteau în virtutea unei legi tainice de înnoire a Organelor -un mic sacrificiu periodic, pentru ca toţi cei rămaşi să capete aerul de purificaţi. Organele trebuiau să se schimbe mai repede decât creşterea normală şi îmbătrânirea generaţiilor umane: nişte bancuri de ghebişti trebuiau să piară la fel de inevitabil precum nisetrul care vine să moară pe pietrele râurilor pentru a fi înlocuit de puiet. Această lege a fost bine sesizată de inteligenţa superioară, dar găitanele albastre nu au vrut să recunoscă această lege şi să o prevadă. Şi regii Organelor, şi aşii Organelor, şi miniştrii înşişi în ceasul hărăzit de astre şi-au aşezat capul sub propria ghilotină.
Cel dintâi banc l-a atras după sine lagoda. Este foarte probabil că multe dintre acele nume glorioase care ne vor încânta când va veni vorba de Belomorkanal au nimerit în acest banc, numele lor fiind şterse ulterior din şirurile poetice.
Cel de al doilea banc a fost foarte curând atras de efemerul Ejov. Unii dintre cei mai buni cavaleri ai anului 1937 au pierit în acest şuvoi (însă nu trebuie să exagerăm, nici pe departe toţi cei mai buni). Ejov a fost bătut la anchetă, arăta jalnic. De când cu aceste arestări, a rămas orfan însuşi GULag-ul5. De pildă, concomitent cu Ejov au fost întemniţaţi şi şeful direcţiei financiare a GULag-ului, şi şeful direcţiei sanitare, şi şeful VOHR*, şi chiar şeful Secţiei operative a GULag-ului, şeful peste toţi „cumetrii” lagărelor!
* Roman Gul, Dzerjinski, Paris, 1936.
*VOHR -Voenizirovannaia ohrana (Paza militarizată), înainte – Paza internă a Republicii.
Apoi a fost bancul lui Beria.
Iar grasul şi înfumuratul Abakumov s-a poticnit înainte de asta, singur.
Cândva, istoricii Organelor (dacă arhivele nu vor lua foc) ne vor relata toate acestea pas cu pas, cu tot noianul de cifre şi cu toată strălucirea numelor.
Eu voi istorisi puţin din povestea lui Riumin şi Abakumov, pe care am aflat-o întâmplător. (Nu voi repeta ceea ce am izbutit să spun despre ei în alt loc*.) înălţat de Abakumov, fiind unul dintre apropiaţii lui, Riumin a venit la el spre sfârşitul anului 1952 cu vestea senzaţională că profesorul-doctor Etinger a recunsocut tratamentul greşit prescris lui Jdanov6 şi Şcerbakov7 (cu scopul de a-i ucide). Abakumov a refuzat să creadă pur şi simplu pentru că el cunoştea această bucătărie şi a considerat că Riumin întrece măsura. (Riumin însă intuia mai bine ce vrea Stalin!) Pentru verificare au organizat îri aceeaşi seară un interogatoriu încrucişat lui Etinger, din care au tras concluzii diferite: Abakumov – că nu există nici o „chestiune a medicilor”, Riumin -că există. Dimineaţa urmau să verifice încă o dată, însă mulţumită particularităţilor miraculoase ale Stabilimentului Nocturn, Etinger a murit în aceeaşi noapte! În aceeaşi dimineaţă, Riumin, evitându -l pe Abakumov şi fără ştiinţa lui, a telefonat la Comitetul Central şi a cerut audienţă la Stalin! (Eu cred că nu acesta a fost pasul lui cel mai hotărâtor. Pasul decisiv, când Riumin şi-a riscat capul, îl făcuse în ajun, nefiind de acord cu Abakumov, şi când, probabil, l-a ucis pe Etinger în cursul nopţii! Dar cine cunoaşte tainele acestei Curţi! Ori poate intrase în legătură cu Stalin mai înainte?) Stalin l-a primit pe Riumin şi a dat curs chestiunii medicilor, iar pe Abakumov l-a arestat În continuare, Riumin s-a ocupat de cazul medicilor în mod independent şi chiar în pofida lui Beria! (Există indicii că, înainte de moartea lui Stalin, poziţia lui Beria era ameninţată şi, poate, Stalin a fost eliminat prin intermediul lui.) Unul dintre primii paşi ai noului guvern a fost renunţarea la cazul medicilor. Atunci a fost arestat Riumin (încă sub domnia lui Beria), dar Abakumov nu a fost eliberat! La Lubianka au fost introduse rânduieli noi, şi pentru întâia oară de când exista i-a trecut pragul un procuror (D. P. Terehov). Riumin a fost agitat şi slugarnic, „nu sunt vinovat, am fost închis pe nedrept”, a cerut să fie interogat. Cum îi era obiceiul, sugea o bomboană şi, la observaţia lui Terehov, a scuipat-o în palmă: „Scuzaţi-mă”. Cum am mai spus, Abakumov a izbucnit în râs: „Este o mistificare!” Terehov i-a arătat mandatul prin care era împuternicit să controleze închisoarea interioară a MGB. „Din astea se pot face cinci sute!” a replicat Abakumov dând din mână. Pe el, ca „patriot al instituţiei sale”, nu -l ofensa atât faptul că stă la închisoare, cât mai ales încercările de a atenta la prestigiul Organelor, care nu pot fi subordonate nimănui pe lume! În iulie 1954, Riumin a fost judecat (la Moscova) şi împuşcat. Iar Abakumov continua să stea la închisoare! Iată ce i-a spus lui Terehov la interogatoriu: „Ai nişte ochi prea frumoşi, îmi va
*în cercul întâi.
Părea rău să te împuşc! Renunţă la cazul meu, renunţă când eşti rugat cu binele. „* într-o zi, Terehov l-a chemat şi i-a dat să citească ziarul cu comunicatul pivind demascarea lui Beria. Aceasta a constituit atunci o senzaţie de proporţii aproape cosmice. Abakumov însă a citit fără măcar să tresară, a întors foaia şi a început să citească pagina sportivă! Altă dată, când la interogatoriu asista un personaj important din cadrul securităţii statului, subordonatul lui Abakumov în trecutul nu prea îndepărtat, Abakumov l-a întrebat:” Cum aţi putut să admiteţi ca ancheta în cazul Beria să nu fie condusă de MGB, ci de procuratură?! (Era obsedat de această idee!) Şi tu crezi că pe mine, ministrul securităţii de stat, mă vor judeca?! „ Da. „ Atunci poţi să-ţi pui joben, Organele nu mai există!… „(Desigur, avea o viziune prea sumbră asupra lucrurilor acest curier special incult.) Abakumov, stând la Lubianka, nu se temea de judecată, se temea să nu fie otrăvit (iarăşi – un vrednic fiu al Organelor!). A refuzat definitiv hrana din închisoare şi mânca doar ouă pe care le cumpăra de la bufet (Aici îi lipsea perspicacitatea tehnică, credea că ouăle nu pot fi otrăvite.) Din biblioteca foarte bogată a închisorii Lubianka, el lua doar… Cărţile lui Stalin (care l-a băgat la puşcărie)! Asta o făcea mai degrabă în mod demonstrativ sau din calcul, considerând că adepţii lui Stalin nu pot să nu iasă biruitori. A trebuit să stea doi ani în închisoare. De ce nu l-au eliberat? Întrebarea nu este naivă. Dacă s-ar pune la socoteală crimele împotriva umanităţii, el era cufundat în sânge până peste cap, însă nu doar el! Dar toţi ceilalţi însă au rămas neatinşi. Şi aici este un mister: circula un zvon că, la timpul său, a lovit-o personal pe Liuba Sedâh, nora lui Hruşciov, soţia fiului cel mare, condamnat sub Stalin şi trimis într-un batalion disciplinar, unde a şi murit Iată de ce, arestat de Stalin, el a fost judecat sub Hruşciov (la Leningrad) şi, la 18 decembrie 1954, executat*”, îşi făcea inimă rea degeaba: Organele nu au pierit din pricina asta.
Dar cum ne povăţuieşte înţelepciunea populară: dacă trăieşti cu lupii, trebuie să urli ca ei.
Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare nu are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sânge?
Pentru a nu flutura prea brusc mantiile albe ale celor drepţi, să ne întrebăm fiecare: dacă viaţa mea ar fi luat o altă întorsătură, oare n-aş fi devenit şi eu călău ca şi ei?
*în general. D. P. Terehov este un om de o voinţă şi cutezanţă excepţionale (era nevoie de aşa ceva pentru judecarea staliniştilor importanţi în acea atmosferă de instabilitate), precum şi de o inteligenţă vie. Dacă reformele lui Hruşciov ar fi fost mai consecvente, Terehov ar fi putut să se remarce în cadrul lor. Uite aşa se ratează la noi personalităţile istorice.
*Iată încă una din extravaganţele lui de potentat: împreună cu şeful gărzii sale, Kuzneţov, îmbrăcat civil, umbla pe jos prin Moscova şi, după toane, dădea de pomană din banii ministerului. Pomană pentru uşurarea sufletului?
Este o întrebare cumplită, dacă vrei să dai un răspuns cinstit.
Îmi aduc aminte de anul al treilea la Universitate, în toamna lui 1938. Noi, băieţii comsomolişti, suntem chemaţi la comitetul raional al comsomo-lului de două ori şi, aproape fără să ni se ceară consimţământul, ne pun să completăm nişte formulare: cică sunt destui fizicieni, matematicieni şi chi-mişti, vom fi mai folositori Patriei dacă intrăm în şcolile NKVD-ului. (Căci întotdeauna este aşa: nu cineva are nevoie, ci însăşi Patria, pentru ea ştie totul şi vorbeşte întotdeauna un funcţionar.)
Cu un an mai înainte, acelaşi comitet raional ne recruta pentru şcolile de aviaţie. Am refuzat şi atunci (ne părea rău să ne lăsăm de universitate), dar nu cu atâta dârzenie ca acum.
După un sfert de secol cineva ar putea gândi: da, sigur, vă dădeaţi seama de arestările care mişunau în jur, de torturile din închisori şi în ce noroi sunteţi atraşi. Nicidecum! Căci dubele securităţii circulau noaptea, iar noi eram aceia care defilau cu steaguri în mâini. De unde să ştim noi şi de ce să ne gândim la arestări? Că i-au schimbat pe toţi conducătorii de la regiuni -pentru noi era absolut totuna. Au întemniţat doi-trei profesori, însă noi mi cu ei ne duceam la dans, ba era şi mai uşor să dăm examenele. Noi aveam douăzeci de ani şi păşeam în coloana celor de o vârstă cu Octombrie şi, în această calitate, ne aştepta viitorul cel mai luminos.
Nu este uşor să defineşti acel sentiment interior, nesusţinut de nici un argument, care ne împiedica să consimţim să mergem la şcoala NKVD-ului. Asta nu provenea câtuşi de puţin din cursurile de materialism istoric: din ele reieşea clar că lupta împotriva duşmanului interior constituie un front fierbinte şi este o misiune de onoare. Asta contrazicea şi interesul nostru practic: în vremea aceea, o universitate provincială nu ne putea făgădui nimic, în afară de o şcoală sătească într-un fund de ţară şi un salariu modest; şcolile NKVD-ului făgăduiau raţii de alimente şi salariu dublu sau triplu. Ceea ce simţeam noi nu avea nume (şi chiar dacă avea, nu -l puteam spune unul altuia de teamă). Ceea ce se împotrivea nu avea nici o legătură cu capul, ci venea mai degrabă de undeva din piept. Pot să-ţi strige din toate părţile: „trebuie!” şi propriul tău cap să zică de asemenea: „trebuie!”, însă pieptul se opune: nu vreau, mi-e greaţă. Faceţi cum credeţi, dar eu nu iau parte.
Aceasta venea de foarte departe, poate de la Lermontov. Din acele decenii ale vieţii ruseşti, când pentru un om onorabil – se spunea deschis şi cu glas tare – nu exista meserie mai rea şi mai dezgustătoare decât cea de jandarm. Ba şi mai de departe. Fără măcar să ştim, noi ne-am răscumpărat libertatea cu firfiricii care au mai rămas din galbenii străbunilor, din acele vremuri când morala nu era socotită relativă, iar binele şi răul erau deosebite pur şi simplu cu inima.
Totuşi, unii dintre noi s-au înrolat atunci. Cred că, dacă ar fi exercitat o presiune mai mare asupra noastră, ne-ar fi făcut pe toţi să cedăm. Iată ce vreau să-mi imaginez: dacă în război aş fi purtat deja însemnele de gradat la petliţele albastre de la gât, oare ce ar fi ieşit din mine? Acum, desigur, aş putea să fiu binevoitor cu mine şi să pretind că inima mea aprigă n-ar fi suportat, că aş fi obiectat, aş fi trântit uşa. Dar, când stăteam întins pe patul de închisoare, nu ştiu cum am început să-mi examinez drumul real de ofiţer şi m-am îngrozit N-am devenit ofiţer îndată ce am ieşit de pe băncile facultăţii cu capul burduşit de integrale, înainte de asta am făcut şase luni de serviciu militar chinuitor şi am simţit destul pe pielea mea ce înseamnă, cu burta goală, să fii gata să te supui unor oameni, care, poate, nici nu erau vrednici de tine. Apoi încă jumătate de an am fost chinuit la şcoala de ofiţeri. Oare trebuia să simt mereu amărăciunea vieţii de soldat, cum îngheaţă pielea pe mine şi cum e sfâşiată? Nu. Drept consolare mi-au prins două steluţe pe epoleţi, apoi a treia, a patra – şi am uitat totul!
Cel puţin măcar mi-am păstrat dragostea de libertate din studenţie? Păi noi n-am cunoscut niciodată aşa ceva. Noi am cunoscut dragostea de încolonare şi dragostea de marşuri.
Îmi amintesc foarte bine că tocmai în şcoala de ofiţeri am încercat bucuria primitivismului: să fii militar şi să nu te gândeşti la nimic. Bucuria de a te cufunda în modul de a trăi al celorlalţi, de a trăi cum se obişnuieşte în mediul nostru militar. Bucuria de a uita nişte subtilităţi spirituale cultivate în tine^din copilărie.
În şcoala militară eram mereu flămânzi, mereu preocupaţi să găsim şi să şparlim o bucăţică în plus, şi îi priveam cu invidie pe cei care izbuteau. Cel mai mult ne temeam să nu absolvim şcoala şi să nu primim tresele de ofiţeri (cei care nu absolveau erau trimişi la Stalingrad). Şi erau instruiţi ca nişte fiare tinere: mai mult să ne înrăiască şi apoi să ne asmuţă asupra oricui, după dorinţă. Nu dormeam niciodată de ajuns: după stingere puteau să ne ordone să mergem de unul singur (sub comanda sergentului) în pas de front. Asta drept pedeapsă. Sau, noaptea, sculau întreg plutonul şi îl aliniau în jurul unei cizme murdare: priviţi! Acest nemernic o să-şi cureţe acum cizma şi până nu străluceşte, veţi sta cu toţii lângă el.
Şi în aşteptarea febrilă a treselor, noi ne perfecţionam mersul ofiţeresc de tigri şi vocea metalică a comenzilor.
Iată însă că a venit ziua şi mi s-au agăţat tresele! Şi cam peste o lună, formând o baterie de artilerie în spatele frontului, eu l-am şi pus pe indolentul soldăţel Berbeniov să meargă în pas de front după stingere, sub comanda recalcitrantului sergent Metlin… (Toate acestea le uitasem, sincer le-am uitat cu trecerea anilor! Acum, aplecat deasupra hârtiei, mi le-am adus aminte…) Şi un bătrân colonel, venit cu o comisie de control, m-a chemat şi m-a dojenit. Iar eu (după ce terminasem universitatea!) mă justificam: aşa ne-au învăţat la şcoală. Cu alte cuvinte: despre ce considerente general umane mai poate fi vorba, o dată ce suntem în armată?
(Şi cu atât mai mult în Organe…?)
Creşte mândria în inimă, precum slănina pe spinarea porcului…
Aruncam subordonaţilor ordine indiscutabile, convins că altele mai bune nu există Chiar şi pe front, unde ai crede că moartea ne face pe toţi egali, puterea mă făcea să mă cred superior. Stăteam pe^scaun şi îi ascultam pe ei, care stăteau în picioare, „în poziţia de drepţi.” îi întrerupeam, le dădeam indicaţii. Celor care erau taţi şi bunici mă adresam cu „tu” (ei mie, fireşte, cu „dumneavoastră”), îi trimiteam sub foc de obuze să restabilească legătura firelor telefonice rupte, numai ca să nu-mi atrag reproşurile superiorilor (aşa a murit Andreiaşin). Mâncam untul cu biscuiţi fără să mă întreb de ce mie, ca ofiţer, mi se cade, iar soldaţilor nu? Fireşte, aveam, împreună cu un alt ofiţer, o ordonanţă (mai elegant spus – „curier”), pe care îl suceam şi -l învârteam cu tot felul de porunci şi, în plus, îl puneam să ne gătească mâncare separat de cea a soldaţilor. (Anchetatorii de la Lubianka nu au ordonanţe, de aşa ceva nu-i poţi acuza.) Bieţii soldaţi se speteau, săpându-mi bordeie speciale de fiecare dată când ne opream într-un loc nou, cărând în ele bârne cât mai groase ca să fie confortabile şi să mă simt în siguranţă, însă, daţi-mi voie, în bateria mea exista şi cameră de arest, da! În pădure? Cum? Tot o groapă, dar mai bună decât a diviziei din Gorohoveţ, pentru că era acoperită şi cei pedepsiţi îşi primeau raţia de hrană. A fost închis acolo Viuşkov, pentru că a pierdut un cal, şi Popkov pentru proasta îngrijire a carabinei. Şi mai daţi-mi voie! Îmi mai aduc aminte că mi-au cusut un porthart din piele nemţească (nu de om, nu, ci desfăcută de pe scaunul unui automobil), dar n-a ajuns şi pentru curea. Eram tare mâhnit. Într-o zi, am văzut o cureluşă foarte potrivită la un comisar de partizani (de la comitetul raional din localitate) şi i-am luat-o: noi suntem armata, noi suntem superiori! (Vi -l amintiţi pe agentul Sencenko?) în sfârşit, şi portţigaretul meu purpuriu, trofeu de război, l-am râvnit mult, de aceea am ţinut minte când mi l-au luat…
Iată ce fac epoleţii cu omul. Unde erau poveţele bunicii din faţa icoanei?! Şi unde erau acele visuri de pionier despre viitoarea sfrntă Egalitate!
Şi când la postul de comandă al comandantului de brigadă agenţii de la SMERŞ mi-au smuls aceşti epoleţi blestemaţi, mi-au scos centura şi m-au îmbrâncit să mă aşez în automobilul lor, şi atunci, când destinul meu era dat peste cap, eram profund lezat de faptul că voi trece astfel, degradat, prin camera telefoniştilor: soldaţii de rând nu trebuiau să mă vadă aşa!
A doua zi după arestare mi-am început şi eu, pe jos, drumul Vladimi-rului8: serviciul de contraspionaj al armatei expedia către cel al grupului de armate un convoi cu recolta din ultimele zile. De la Osterode până la Brodnica am mers pe jos.
Când m-au scos de la carceră şi m-am dus să mă încolonez, acolo erau deja şapte arestaţi, trei perechi şi jumătate, aşezaţi cu spatele spre mine. Şase dintre ei erau îmbrăcaţi cu mantale de trupă ruseşti jerpelite şi ca vai de ele, care aveau impregnat pe spate mare, cu vopsea albă, de neşters: „SU”. Asta însemna „Sowiet Union”, cunoşteam această marcă, am întâlnit-o de multe ori pe spatele prizonierilor ruşi care se târau, cu chipuri triste şi vinovate, în întâmpinarea armatei eliberatoare. I-au eliberat, dar în această eliberare n-a existat o bucurie reciprocă: compatrioţii îi priveau şi mai încruntaţi decât pe nemţi, iar nu prea departe în spatele frontului, iată ce se întâmpla cu ei: erau băgaţi la închisoare.
Cel de al şaptelea arestat era un neamţ civil, într-un costum negru cu vestă, cu palton negru şi pălărie neagră. Era trecut de cincizeci de ani, înalt, dichisit, cu faţa albă, întreţinut cu hrană de calitate.
M-au pus în perechea a patra, şi sergentul tătar, comandantul convoiului, mi-a făcut semn să-mi iau geamantanul sigilat, aşezat mai la o parte. În geamantan se aflau lucrurile mele de ofiţer şi tot ce aveam scris, confiscat în vederea condamnării mele.
Cum adică – geamantanul? El, sergentul, voia ca eu, ofifer, să iau şi să car geamantanul? Adică un lucru greu şi voluminos, pe care ofiţerii, conform noului regulament interior, nu aveau voie să -l care? În timp ce alături mergeau şase soldaţi simpli cu mâinile goale? Şi un reprezentant al naţiunii învinse?
Nu m-am exprimat atât de complicat în faţa sergentului, dar i-am spus:
— Eu sunt ofiţer. Să -l ducă neamţul.
* Niciunul dintre arestaţi nu a întors capul la auzul vorbelor mele: le era interzis să se întoarcă. Doar cel care era în pereche cu mine, tot un SU, s-a uitat la mine cu mirare (când au părăsit ei armata noastră, ea nu era aşa).
Dar sergentul de la contrainformaţii nu s-a mirat Deşi în ochii lui nu eram ofiţer, deprinderile şi opiniile lui coincideau însă cu ale mele. L-a chemat pe neamţul care nu avea nici o vină şi i-a ordonat să care geamantanul. Bine că măcar n-a înţeles discuţia noastră.
Noi, toţi ceilalţi, am dus mâinile la spate (prizonierii nu aveau nici un sac, nici o bocceluţă, au plecat din patrie cu mâinile goale, cu mâinile goale se întorceau), şi coloana noastră, formată din patru perechi, una după alta, s-a urnit din loc. Nu aveam voie să vorbim cu ostaşii din escortă, era strict interzis să vorbim între noi, şi pe drum, şi la opriri, şi la popasurile de noapte… Inculpaţi fiind, trebuia să mergem ca şi cum am fi fost despărţiţi de nişte paravane invizibile, ca şi cum am fi fost turtiţi fiecare într-o celulă individuală.
Erau nişte zile schimbătoare de primăvară timpurie. Ba se răspândea o ceaţă uşoară, şi nororiul subţire plescăia deprimant sub cizmele noastre chiar şi pe şoseaua tare. Ba cerul se însenina, şi soarele de un galben blând, încă nesigur de harul lui, încălzea colinele aproape eliberate de zăpadă şi ne arăta mai transparentă lumea pe care trebuia să o părăsim. Ba se năpustea un vifor duşmănos şi smulgea din norii negri zăpadă, care parcă nici nu era albă, ne biciuia cu ea, rece, peste faţă, peste spate, peste picioare, udându-ne mantalele şi obielele.
Şase spinări în faţă, mereu şase spinări. Aveam timp să privesc şi să tot priveasc acele mărci SU strâmbe şi hidoase şi catifeaua neagră, lucioasă de la gulerul neamţului. Aveam timp să-mi analizez viaţa parcursă şi să devin conştient de cea prezentă. Dar nu puteam. Nici acum după ce am fost izbit cu măciuca în cap -^nu puteam să înţeleg.
Şase spinări, în legănarea lor nu era nici aprobare, nici condamnare.
Curând neamţul a obosit. Muta geamantanul dintr-o mână în cealaltă, ducea mâna la inimă, făcea semne soldatului din escortă că nu -l mai poate duce. Şi atunci, vecinul de lângă el, un prizonier de război, care Dumnezeu ştie de câte suferinţe avusese parte în captivitatea-i recentă (dar poate şi de îndurare) i-a luat geamantanul, nesilit de nimeni, să -l ducă el.
Pe urmă l-au dus alţi prizonieri, şi la fel, fără să le ordone nimeni. Apoi – din nou neamţul.
Dar eu nu.
Şi nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt.
În drum am întâlnit un lung convoi de căruţe militare goale. Surugii ne priveau cu interes, unii se ridicau în picioare şi se zgâiau. Curând am înţeles că eu eram obiectul însufleţirii şi îndârjirii lor. Eu mă deosebeam net de ceilalţi: mantaua mea era nouă, bine ajustată pe talie, petliţele încă nu-mi fuseseră descusute, iar nasturii netăiaţi străluceau ca aurul ieftin în lumina soarelui care se arăta din când în când printre nori. Se vedea perfect că eram ofiţer proaspăt, de curând arestat. Poate că, într-o oarecare măsură, această prăbuşire trezea în ei bucurie (ca un reflex de dreptate), dar mai degrabă, în capetele lor îndoctrinate la şedinţele de învăţământ politic nu putea să încapă ideea că uite aşa ar putea fi luat şi comandantul lor de companie, şi ei au decis laolaltă că eu veneam din partea cealaltă.
— Te-au prins, lepădătură vlasovistă…?! Să fie împuşcat, ticălosul! Strigau vizitiii înfierbântaţi, cuprinşi de mânia specifică celor din spatele frontului (cel mai puternic patriotism se manifestă întotdeauna în spatele frontului). Şi mi-au zis câte şi mai câte, şi m-au făcut în fel şi chip.
Eu eram pentru ei un fel de şarlatan internaţional, care însă iată că a fost prins, şi acum ofensiva pe front se va desfăşura şi mai repede, iar războiul se va sfârşi mai devreme.
Ce le puteam răspunde? Nu aveam voie să rostesc nici un cuvânt, fiecăruia trebuia să-i povestesc toată viaţa. Cum aş fi putut să-i fac să priceapă că nu sunt un diversionist? Că le sunt prieten? Că din pricina lor mă aflu aici? Am început să zâmbesc… Privind înspre ei, le zâmbeam din coloana de arestaţi! Şi acest zâmbet larg, cu toată gura, li s-a părut cea mai cruntă batjocură şi s-au pornit cu şi mai mare îndârjire şi furie să-mi strige tot felul de injurii şi să mă ameninţe cu pumnii.
Zâmbeam, mândrindu-mă că nu am fost arestat pentru tâlhărie, nici pentru trădare ori dezertare, ci pentru că, prin forţa perspicacităţii, am ghicit tainele scelerate ale lui Stalin. Zâmbeam pentru că vreau şi poate voi izbuti să mai îndrept cât de puţin viaţa din Rusia noastră.
În vremea asta, geamantanul meu era purtat de alţii…
Şi nu simţeam nici o remuşcare! Şi dacă vecinul meu, a cărui faţă scofâlcită fusese, în două săptămâni, năpădită de un păr des şi moale, iar ochii îi erau plini de suferinţă şi înţelegere, mi-ar fi reproşat acum, în cea mai limpede limbă rusă, că am înjosit onoarea de arestat, cerând ajutorul escortei, că eu mă ridic pe mine deasupra celorlalţi, că sunt înfumurat, eu nu l-aş fi înţeles! Pur şi simplu n-aş fi înţeles despre ce vorbeşte. Căci doar eram ofiţer…!
Dacă şapte dintre noi ar fi trebuit să moară în drum, iar pe cel de al optulea escorta l-ar fi putut salva, ce m-ar fi putut împiedica atunci să strig:
— Sergent! Salvează-mă pe mine. Doar sunt ofiţer!… Iată ce înseamnă un ofiţer, chiar dacă epoleţii lui nu sunt albaştri!
Dar dacă erau albaştri? Dacă i se insinua ideea că printre ofiţeri el este sarea pământului? Că lui i se acordă mai multă încredere decât altora, şi el ştie mai multe decât alţii, şi pentru toate acestea trebuie să-i vâre inculpatului capul între picioare şi în poziţia asta să -l îndese într-un burlan? L De ce să nu -l îndese…?
Îmi atribuiam spirit de sacrificiu dezinteresat. Dar în realitate eram pe deplin pregătit să devin un călău. Şi dacă intram la şcoala NKVD-ului în timpul lui Ejov, poate că în vremea lui Beria aş fi fost îndeajuns de bun…?
Acel cititor care aşteaptă ca această carte să fie o demascare politică poate s-o închidă aici.
Dacă totul ar fi atât de simplu! Că undeva există oameni negri, care săvârşesc intenţionat doar fapte negre şi nu trebuie decât să-i deosebeşti de ceilalţi şi să-i distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează inima fiecărui om. Şi cine va distruge o bucăţică din inima sa…?
În decursul vieţii unei inimi, această linie îşi schimbă locul în ea fie împinsă de bucuria răului, fie eliberând spaţiul pentru binele înfloritor. Unul şi acelaşi om la vârste diferite, în diferite situaţii de viaţă este un om cu totul diferit Când aproape de diavol. Când aproape de cele sfinte. Dar numele nu se schimbă, şi lui îi atribuim totul.
Socrate ne-a lăsat dictonul: cunoaşte-te pe tine însuţi!
Şi în faţa gropii în care ne pregăteam să-i împingem pe opresorii noştri ne oprim cutremuraţi: n-a fost decât o întâmplare că n-am fost noi călăii, ci ei.
Dacă Maliuta Skuratov9 ne-ar fi chemat, nici noi nu am da greş…!
De la bine la rău nu este decât un singur pas, spune proverbul.
Deci – şi de la rău la bine.
Îndată ce în societate s-au pus în mişcare amintirile despre acele nelegiuiri şi torturi, din toate părţile am fost asaltaţi cu explicaţii, cu scrisuri şi obiecţii: acolo (la NKGB – MGB) au existat şi oameni buni!
Îi cunoaştem pe aceia „buni”: sunt cei care vechilor bolşevici le şopteau „nu vă lăsaţi!” sau chiar le strecurau pe furiş un mic sandviş, iar pe ceilalţi îi loveau cu picioarele unul după altul. Dar, mai presus de partide, dintre aceia omeneşte buni oare să nu fi existat acolo?
În genere, acolo nu trebuiau să existe: dintre aceştia evitau să angajeze, îi cercetau bine înainte de a-i angaja, în timpul războiului, la Riazan, un aviator din Leningrad îi implora, după spitalizare, pe medicii de la dispensarul de tuberculoză: „Vă rog, găsiţi-mi ceva, mă obligă să mă angajez la Organe!” Radiologii i-au inventat o infiltraţie tuberculoasă şi numaidecât, cei de la securitate au renunţat la el.
Cel care nimerea din greşeală la Organe, fie că se integra în acest mediu, fie că era respins, alungat de acesta, iar uneori singur se arunca pe şine. Fe Şi totuşi să nu fi existat…?
La Chişinău, un tânăr locotenent ghebist, a venit la Şipovalnikov cu o lună înainte de arestarea lui: Plecaţi, plecaţi, vor să vă aresteze! (O fi făcut asta din proprie iniţiativă? L-o fi trimis mama lui să -l salveze pe preot?) După arestare a avut parte să -l şi escorteze pe părintele Viktor. Şi se căina: De ce n-aţi vrut să plecaţi?
Sau alt exemplu. Am avut un comandant de pluton, locotenentul Ovsiannikov. Pe front n-am avut pe nimeni mai apropiat ca el. Jumătate din Cât a durat războiul, am mâncat din aceeaşi gamelă, şi în timpul canonadelor mâncam, între două explozii, să nu se răcească supa. Era băiat de la ţară, cu un suflet atât de curat şi cu o privire atât de dreaptă, că nici şcoala noastră, nici faptul că era ofiţer nu l-au stricat câtuşi de puţin. Şi pe mine mă îmblânzea şi mă tempera de multe ori. Toate acţiunile lui ca ofiţer aveau un singur scop: cum să păstreze viaţa şi să menajeze forţele soldaţilor săi (printre ei erau mulţi oameni în vârstă). De la el am aflat pentru întâia oară ce este satul de astăzi şi ce sunt colhozurile. (Vorbea despre toate acestea fără supărare, fără să protesteze, simplu – aşa cum o apă din pădure reflectă copacii până la cea din urmă rămurică.) Când am fost arestat, a fost zguduit, mi-a scris cea mai bună caracterizare şi a dus-o la semnat comandantului de divizie. După ce a fost demobilizat, a căutat să mă ajute prin mijlocirea rudelor (şi era prin anul 1947, care nu prea se deosebea de 1937!). La anchetă m-am temut foarte mult pentru el şi mă rugam să nu-mi fie citit jurnalul de război: în el erau consemnate povestirile lui. Când am fost reabilitat în 1957, am dorit foarte mult să -l găsesc, îmi aminteam adresa lui de la ţară. I-am scris o dată, i-am scris de două ori – nici un răspuns. Am găsit un firicel, că ar fi absolvit Institutul pedagogic din laroslavl. De acolo mi-au răspuns: „A fost repartizat să lucreze la organele securităţii de stat” Extraordinar! Dar cu atât mai interesant. I-am scris la adresa din oraş: nici un răspuns. Au trecut câţiva ani, am publicat Ivan Denisovici. Ei, acum o să dea un semn de viaţă! Nu! Peste încă trei ani l-am rugat pe unul din corespondenţii mei din laroslavl să meargă la el şi să-i predea scrisoarea în mână. Acela^a procedat întocmai şi mi-a scris: „Se pare că n-a citit Ivan Denisovici…” într-adevăr, de ce să ştie ei ce s-a întâmplat cu condamnaţii lor mai departe?… De data aceasta, Ovsiannikov nu mai putea să tacă şi a răspuns: „După absolvirea institutului mi s-a propus să lucrez la Organe şi am crezut că şi aici va fi foarte bine. (Ce va fi foarte binel…) N-am prea reuşit în noua mea activitate, unele lucruri nu mi-au plăcut, dar lucrez” fără bâtă „, dacă nu greşesc, n-o să-mi fac tovarăşul de ruşine. (Iată şi justificarea – tovărăşia!) Acum nu mă mai gândesc la viitor”.
Asta-i tot. Iar scrisorile dinainte se pare că nu le-a primit. Nu doreşte să ne întâlnim. (Dacă ne-am fi întâlnit, cred că acest capitol l-aş fi scris mai bine.) în ultimii ani ai lui Stalin ajunsese anchetator. Anii când toţi, fără excepţie, erau condamnaţi la un sfert. Oare cum s-o fi restructurat totul în conştiinţa lui? Cum s-o fi întunecat? Dar amintindu-mi -l pe flăcăul de altădată, curat ca lacrima şi plin de abnegaţie, aş putea oare să cred că nu există cale de întoarcere? Că n-au mai rămas în el nişte mlădiţe vii…?
Când anchetatorul Goldmann i-a dat Verei Korneeva să semneze articolul 206, ea a înţeles care îi sunt drepturile şi s-a apucat să aprofundeze cazul tuturor celor şaptesprezece membri ai „grupului lor religios”. El s-a înfuriat cumplit, dar nu a putut s-o refuze. Ca să nu se plictisească, a dus-o într-o cancelarie mare, unde se aflau vreo şase salariaţi de tot felul, iar el a plecat. La început Korneeva a citit, pe urmă nu ştiu cum, din plictiseala funcţionarilor, s-a stârnit o discuţie. Şi Vera a început, cu glas tare, să le ţină o adevărată predică religioasă. (Trebuie s-o cunoaşteţi. Este o fiinţă luminoasă, Cu o inteligenţă vie şi cu darul oratoriei, deşi în libertate nu a fost decât lăcătuş, grăjdar şi gospodină). Toţi o ascultau, ţinându-şi răsuflarea, din când în când punând întrebări. Pentru ei toţi era ceva neobişnuit. Se umpluse încăperea, veniseră şi din alte birouri. Chiar dacă nu erau anchetatori, ci doar dactilografe, stenografiste, legători de dosare, făceau parte din mediul lor, tot Organe, în anul 1946. Aici nu se poate reconstitui monologul ei, a izbutit să le spună felurite lucruri. Şi despre trădătorii de patrie: de ce n-au existat şi în timpul Războiului de Apărare a Patriei din anul 1812, în epoca iobăgismu-lui? Atunci era firesc să existe! Însă cel mai mult a vorbit despre credinţă şi credincioşi, înainte, spunea ca, la voi se miza totul doar pe pasiunile dezlănţuite: „Jefuieşte ce a fost jefuit”, şi atunci, fireşte, credincioşii vă deranjau. Acum însă, când vreţi să construiţi şi să fiţi fericiţi pe lumea asta, de ce îi prigoniţi pe cei mai buni cetăţeni ai voştri? Ei constituie pentru voi cel mai preţios material: căci credincioşii nu trebuie controlaţi, un credincios nu fură şi nici nu se eschivează de la muncă. Voi credeţi că veţi construi o societate dreaptă cu hoţii şi zavistnicii? La noi totul se prăbuşeşte. De ce scuipaţi în sufletele celor mai buni oameni? Lăsaţi Biserica să se separe cu adevărat de stat, nu vă atingeţi de ea, şi cu-aceasta nu veţi pierde! Sunteţi materialist?! Atunci bazaţi-vă pe dezvoltarea învăţământului, care, cică, va spulbera credinţa. De ce să arestaţi? În acest moment a intrat Goldmann şi a vrut s-o întrerupă brutal, însă toţi au strigat la el: „Tacă-ţi gura! Las-o în pace! Vorbeşte, vorbeşte, femeie!” (Cum să i te adresezi? Cetăţeană? Tovarăşă? Toate astea sunt interzise, sunt încurcate în convenţii. Zi-i femeie! Cum s-a adresat şi Hristos, nu vei greşi.) Şi Vera a continuat de faţă cu anchetatorul ei!
Oare de ce acestor ascultători din cancelaria securităţii le-a mers atât de viu la inimă cuvântul unei deţinute neînsemnate?
Acelaşi D. P. Terehov ţine minte şi astăzi pe cel dintâi condamnat la moarte al lui: „îmi părea rău de el”. Această amintire nu se sprijină oare pe ceva care se naşte din inimă? (De atunci pe mulţi i-a uitat şi nici nu le mai ţine socoteala)
Iată un episod cu Terehov. Demonstrându-mi justeţea sistemului judiciar al lui Hruşciov, lovea energic cu palma în geamul de pe birou şi s-a tăiat în partea de la margine. A sunat, personalul a sosit numaidecât, luând poziţia de drepţi, ofiţerul de serviciu i-a adus tinctură de iod şi apă oxigenată. Continuând discuţia, o oră întreagă a ţinut, neputincios, un tampon de vată pe tăietură: sângele lui se coagula foarte greu. Cât de clar i-a arătat Dumnezeu limitele omului! Iar el judeca şi făcea risipă de condamnări la moarte…
Oricât ar fi de glacial personalul de supraveghere al Casei celei Mari, totuşi un mic nucleu de suflet, şi din acest nucleu un alt nucleu, trebuie să mai rămână în interiorul lui. N. P-va povesteşte cum era dusă la interogatoriu de o gardiană impasibilă, mută şi oarbă, când, deodată, undeva, alături de Casa cea Mare, au început să explodeze bombe, părea că urmează să cadă şi peste ea Atunci, supraveghetoarea s-a repezit la deţinuta ei şi a îmbrăţişat-o Îngrozită, căutând contopire cu o făptură umană şi compasiune. Bombardamentul jnsă a încetat. Şi ea şi-a reluat figura de om care nu vede: „Mâinile la spate! Înaintaţi!”
Fireşte, nu e cine ştie ce merit să devii om în spaima dinaintea morţii. Tot aşa dragostea pentru copiii proprii nu este o dovadă de bunătate („E un bun familist”, li se ia adesea apărarea unor ticăloşi). Preşedintele Tribunalului Suprem I. T. Goliakov este lăudat: îi plăcea să sape în grădină, îi plăceau cărţile, mergea pe la anticariate, îi cunoştea bine pe Tolstoi, Korolcnko, Cehov. Şi ce a preluat de la ei? Ori, de pildă, acel colonel, prietenul Concordiei losse, care chiar şi la izolatorul din Vladimir râdea în hohote, povestind cum a încuiat el nişte evrei bătrâni într-o hrubă cu gheaţă, după toate destrăbălările nu se temea de altceva, decât să nu afle nevasta: ea credea în el, îl considera virtuos, şi el ţinea la asta. Putem însă cuteza să socotim acest sentiment drept cap de pod al binelui în inima lui?
Oare de ce preţuiesc ci atât de stăruitor, al doilea secol deja, culoarea cerului? Pe vremea lui Lermontov au fost „Şi voi, mundire azurii!” Apoi au fost caschete albastre, epoleţi albaştri, petliţe albastre, li s-a ordonat să nu fie prea săritoare în ochi şi culoarea albastră a început, din ce în ce mai mult, să se ascundă de recunoştinţa populară, să se concentreze din ce în ce mai mult pe cap şi pe umeri şi au rămas în final doar nişte mici găitane, borduri înguste – şi totuşi albastre.
Oare să fie asta doar o mascaradă?
Sau tot ceea ce este negru trebuie măcar din când în când să se împărtăşească cu puţin cer?
Ar fi frumos dacă s-ar gândi aşa. Dar când afli în ce mod se apropia de cele sfinte lagoda, de exemplu… Iată ce povesteşte un martor ocular (din anturajul lui Gorki, pe atunci apropiat de lagoda): la una din vilele de lângă Moscova ale lui lagoda, în tinda băii cu aburi erau agăţate icoane, special pentru ca lagoda şi companionii, dezbrăcându-se, să tragă în ele cu revolverele, după care se duceau să se îmbăieze…
Cum să înţelegi asta? Era un scelerat! Ce poate fi asta? Oare există aşa ceva pe lume?
Pentru noi e mai firesc să spunem că astfel de oameni nu pot să existe, că nu există. Este admisibil ca ticăloşii să fie descrişi în basme, pentru copii, pentru simplitatea imaginii. Dar când marea literatură universală din secolele trecute ne vântură şi ne tot vântură figuri de sceleraţi dintre cei mai cumpliţi -şi Shakespeare, şi Schiller, şi Dickens – mi se pare că, într-o oarecare măsură, acest lucru seamănă a teatru de bâlci, penibil pentru înţelegerea contemporană. Este interesant cum sunt zugrăviţi aceşti sceleraţi. Sceleraţii lor se recunosc ca atare şi că au sufletul negru, în acest fel şi raţionează: nu pot să trăiesc dacă nu fac rău. Hai să -l întărât pe tata împotriva fratelui! Să mă delectez cu suferinţele victimei! Lago spune foarte clar că ţelurile şi impulsurile sale sunt negre, zămislite din ură.
Nu, aşa ceva nu există! Ca să facă răul, omul trebuie mai întâi să -l perceapă ca bine sau ca pe o faptă firească şi înţeleasă ca atare. Aşa este, din fericire, firea omului, că el trebuie să caute justificare faptelor sale.
Justificările lui Macbeth au fost slabe şi astfel l-au copleşit mustrările de conştiinţă. Apoi şi lago este un mieluşel. Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie.
Ideologia î Iată cine oferă justificarea nelegiuirii şi tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare.
*”’ Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane? Insă fără sceleraţi Arhipelagul n-ar fi existat.
A circulat zvonul că prin anii 1918-1920, chipurile CEKA din Petrograd şi cea din Odessa nu-i împuşcau pe toţi condamnaţii lor, ci pe unii dintre ei îi aruncau (de vii) drept hrană animalelor din menajeriile oraşului. Nu ştiu dacă este adevăr sau calomnie, iar dacă au fost cazuri – câte? Eu însă nici nu m-aş apuca să caut dovezi: după exemplul găitanelor albastre, le-aş propune să ne dovedească ele însele că aşa ceva este imposibil. Atunci, de unde puteai, în condiţiile foametei din acei ani, să faci rost de hrană pentru menajerie? S-o rupi de la gura clasei muncitoare? Aceşti duşmani tot or să moară, atunci de ce să nu sprijine, prin moartea lor, creşterea animalelor sălbatice din Republică, contribuind astfel la progresul nostru? Oare nu este raţional’?
Iată limita pe care sceleratul shakespearean n-o va depăşi niciodată, dar sceleratul cu ideologie o trece, iar ochii lui rămân senini.
În fizică sunt cunoscute mărimile sau fenomenele de prag. Sunt acele mărimi ori acele fenomene care nu există câtuşi de puţin câtă vreme nu este trecut un anumit prag cunoscut de natură şi cifrat de ea. Oricât ai ţine litiul sub lumină galbenă, el nu va elibera electroni, însă îndată ce s-a aprins o slabă lumină albăstrie – numaidecât încep să se smulgă (a fost trecut pragul efectului fotoelectric)! Poţi să răceşti oxigenul la peste o sută de grade, presează -l la orice presiune – gazul rezistă, nu cedează! Însă când a trecut pragul de o sută optsprezece grade – începe să curgă, este lichid.
Pesemne că nelegiuirea este tot o mărime de prag. Da, toată viaţa lui omul oscilează, se zbate între rău şi bine, alunecă, apoi cade, se caţără, se căleşte, din nou se întunecă, dar, până nu trece pragul nelegiuirii, el mai are posibilitatea de a se reîntoarce şi de a rămâne în sfera speranţei noastre. Când însă prin densitatea faptelor rele ori prin gradul lor de gravitate, ori prin absolutismul puterii el trece pe neaşteptate peste prag, atunci a ieşit din umanitate. Şi, poate, fără putinţă de întoarcere.
Din vremuri imemoriale, ideea pe care oamenii şi-o formează despre dreptate este alcătuită din două jumătăţi: virtutea triumfă, iar viciul este pedepsit.
Am avut norocul să apucăm acele vremuri când virtutea, deşi nu triumfă, nu mai este hăituită cu clinii. Bătută, jigărită, virtutea, îmbrăcată în zdrenţe, este lăsată să intre, să se aşeze într-un colţ, numai să nu crâcnească.
Nimeni însă nu îndrăzneşte să scoată o vorbă despre viciu. Da, virtutea a fost batjocorită, dar viciul nu are nici un amestec. Da, câte milioane de oameni au fost nenorociţi, însă vinovaţi n-au existat. Iar dacă cineva încearcă să deschidă gura: „Dar cum rămâne cu aceia, care…” din toate părţile este bombardat cu reproşuri, la început în mod amical: „Nu-i bine, tovarăşi! De ce să zgândărim rănile vechi?!” (Chiar şi privitor la Ivan Denisovici, pensionarii albaştri anume asta reproşau: de ce să zgândărim rănile acelora care au stat în lagăr? Ei, chipurile, trebuie menajaţi!) Apoi cu. Ghioaga: „Hei, voi cei care aţi scăpat teferi, tăceţi! Voi nu aţi fost reabilitaţi!”
Şi iată că în Germania de Vest până în anul 1966 au fost condamnaţi optzeci şi şase de mii de criminali nazişti*. Iar noi ne sufocăm, noi nu cruţăm paginile ziarelor şi orele emisiunilor de radio, noi şi după ce terminăm lucrul rămânem la miting şi votăm: Este puţin! Şi optzeci şi şase de mii este puţin! Şi douăzeci de ani pentru judecată – este puţin! Trebuie să continue!
La noi au judecat (după datele publicate) aproximativ treizeci de oameni.
Pe noi ne preocupă ce se întâmplă dincolo de Oder şi de Rin. Dar ce este în jurul Moscovei şi lângă Soci, dincolo de gardurile verzi, faptul că ucigaşii bărbaţilor şi părinţilor noştri se plimbă pe străzile noastre şi noi ne dăm la o parte să le facem loc – asta nu ne frământă, nu ne atinge, asta înseamnă „să răscolim trecutul”.
Dacă cei optzeci şi şase de mii de condamnaţi din Germania de Vest ar fi transformaţi în ruşi la proporţiile respective, pentru ţara noastră asta ar însemna un sfert de milion!
Dar nici într-un sfert de secol noi n-am găsit niciunul dintre ei, pe niciunul dintre ei nu i-am chemat în judecată, nouă ne este frică să le zgândărim rănile. Şi ca simbol al lor al tuturor, pe strada Granovski, la numărul 3, trăieşte Molotov: plin de sine, mărginit, care nici până în ziua de azi nu s-a convins de nimic, impregnat pe de-a-ntregul cu sângele nostru, şi trece cu aer distins trotuarul ca să urce într-o lumuzină luxoasă.
O enigmă pe care n-o vom dezlega noi contemporanii: de ce Germaniei i-a fost dat să-şi pedepsească criminalii, iar Rusiei nu i-a fost dat? Cât de primejdios va fi drumul nostru dacă nu ne este dat să ne purificăm de această spurcăciune ce putrezeşte în trupul nostru? Ce lecţie va putea Rusia să dea lumii?
În procesele din Germania, ba ici, ba colo, se întâmplă un fenomen uluitor: inculpatul se ia cu mâinile de cap, refuză să se apere şi nu mai cere
*Dar n-am auzit de aşa ceva în Germania de Est. Înseamnă că au fost reeducaţi şi sunt apreciaţi în administraţia de stat.
nimic tribunalului. El spune că şirul crimelor săvârşite enumerate şi prezentate din nou în faţa lui îl umplu de repulsie şi nu mai doreşte să trăiască.
Aceasta este realizarea cea mai înaltă a unei instanţe de judecată: viciul este în asemenea măsură osândit, încât şi criminalul se leapădă de el însuşi.
Ţara care, de la tribuna judecătorului, a condamnat viciul de optzeci şi şase de mii de ori (şi l-a condamnat irevocabil în literatură şi în rândul tineretului), se purifică de el an după an, treaptă după treaptă.
Dar noi ce trebuie să facem?… Cândva, urmaşii noştri vor numi câteva dintre generaţiile noastre generaţii de papă-lapte: mai întâi am îngăduit cu supuşenie să fim bătuţi cu milioanele, pe urmă i-am ocrotit cu grijă pe ucigaşi, să-şi trăiască fericiţi bătrâneţile.
Ce-i de făcut, dacă marea tradiţie a căinţei ruseşti ei n-o pot înţelege şi li se pare ridicolă? Ce-i de făcut dacă frica animalică de a îndura măcar a suta parte din ceea ce ei au pricinuit altora precumpăneşte în ei orice impuls spre dreptate? Dacă se ţin lacomi, cu ghearele şi cu dinţii, de recolta bunurilor crescute din sângele celor morţi?
De bună seamă că aceia care au învârtit manivela maşinii de tocat carne, chiar şi numai în 1937, nu mai sunt tineri, au între cincizeci şi şaizeci de ani, şi-au trăit anii cei mai buni în belşug şi îndestulare, în confort, şi orice pedeapsă pe măsură e tardivă şi nu mai poate fi săvârşită.
Noi însă vom fi mărinimoşi, n-o să-i împuşcăm, nu le vom turna pe gât apă sărată, nu-i vom da hrană ploşniţelor, nu le vom pune zăbala „Rân-dunicii”, nu-i vom ţine câte o săptămână în picioare nedormiţi, n-o să-i buşim cu cizmele şi nici nu le vom strânge capul în cercul de fier, nu-i vom lovi cu bastoanele de cauciuc şi nu-i vom înghesui în celulă ca pe nişte bagaje, să stea unul peste altul – nimic din tot ce au făcut ei! Dar înaintea ţării noastre şi înaintea copiilor noştri suntem obligaţi să-i căutăm şi să-i judecăm pe toţi! Să-i judecăm nu atât pe ei, cât mai ales crimele lor. Să facem ca fiecare dintre ei să spună cu glas tare:
— Da, am fost un călău şi un ucigaş.
Şi dacă acest lucru ar fi rostit în ţara noastră numai de un sfert de milion de ori (proporţional, să nu fim mai prejos de Germania Occidentală), poate că ar fi de ajuns?
În secolul al XX-lea nu este cu putinţă ca decenii de-a rândul să nu deosebeşti care sunt atrocităţile pasibile de judecată şi ce este „trecutul” care, „nu trebuie răscolit”!
Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându -l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc „indiferente”, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare.
Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”
Capitolul 5 PRIMA CELULĂ – PRIMA IUBIRE CE ÎNSEAMNĂ asta: celulă şi dintr-o dată iubire?… Ah, da, probabil asta trebuie să fie: în timpul blocadei Leningradului ai fost închis în Casa cea Mare? Atunci e clar, acum eşti viu, fiindcă te-au închis acolo. Acesta era cel mai bun loc din Leningrad, şi nu doar pentru anchetatori, care şi locuiau acolo, şi aveau cabinete la subsol în cazul unui bombardament de artilerie. Fără nici o glumă, la Leningrad, atunci, oamenii nu se spălau, feţele lor erau acoperite de o pojghiţă neagră, dar la Casa cea Mare deţinutul făcea duş fierbinte o dată la zece zile. Este adevărat, nu încălzeau decât coridoarele pentru supraveghetori, celulele nu erau încălzite, dar toate celulele aveau apă curentă şi closet. Unde mai găseai aşa ceva la Leningrad? Pâine – ca şi în libertate, o sută douăzeci şi cinci de grame, în plus, o dată pe zi – o zeamă din carne de cal! Şi casă, tot o dată!
Se putea spune că a ajuns pisica să invidieze viaţa de câine! Dar carcera? Dar pedeapsa capitală!
Nu, nu pentru asta. Nu pentru asta…
Să stai şi să te gândeşti cu ochii închişi în câte celule ai zăcut pe toată durata condamnării tale. Este greu să le numeri. Şi în fiecare – oameni, oameni… În unele doi, în altele o sută cincizeci, în unele ai stat cinci minute, în altele – o vară întreagă.
Dintre toate însă un loc aparte în socoteala ta îl ocupa prima celulă, în care ai întâlnit semeni de-ai tăi împărtăşind aceeaşi soartă hărăzită condamnării. Ţi-o vei aminti toată viaţa cu emoţie, cum numai iubirea dintâi ţi-o poţi aminti. Şi aceşti oameni care au împărţit cu tine duşumeaua şi aerul din cubuleţul de piatră în zilele când ţi-ai examinat viaţa toată dintr-un punct de vedere nou, aceşti oameni pe care ţi-i vei aminti cândva ca şi cum ar fi făcut parte din familia ta.
De fapt, în acele zile, ei au fost singura ta familie.
Cele trăite în cea dintâi celulă de anchetă nu pot fi comparate cu toată viaţa ta dinainte şi nici cu toată viaţa ta de după. Nu are importanţă că închisorile au existat cu mii de ani înaintea ta şi vor exista tot atâţia după tine (aş vrea să cred că mai puţine…), însă unică şi irepetabilă este numai celula în care ai stat în timpul anchetei.
Poate că era cumplită pentru o fiinţă umană. O chichineaţă plină de păduchi şi de ploşniţe, fără fereastră, fără ventilaţie, fără pat, cu pardoseala Murdară, o cuşcă denumită KPZ în cadrul sovietului sătesc, la miliţie, la gară ori în port. (KPZ şi DPZ* sunt cele mai răspândite pe faţa pământului nostru, ele constituie masa.) Celula individuală de la închisoarea din Arhanghelsk, unde geamurile erau mânjite cu miniu, pentru ca lumina schilodită a lui Dumnezeu să nu pătrundă la tine decât purpurie, şi un bec de cincisprezece waţi veşnic aprins în mijlocul tavanului. Ori „celula individuală” din oraşul Cioibalsan, unde pe şase metri pătraţi de pardoseală stăteaţi cu lunile paisprezece oameni lipiţi unul de altul şi schimbaţi la comandă picioarele îndoite. Sau una dintre celulele „psihice” de la Lefortovo, de felul celei cu numărul 111, vopsită în negru şi, de asemenea, cu un bec de douăzeci de waţi aprins zi şi noapte, în rest, aşa cum erau toate la Lefortovo: pardoseală de ciment; robinetul de încălzire pe coridor, la îndemâna gardianului; şi, ce era mai important, urletul sfârşietor durând ceasuri întregi (de la tunelul aerodinamaic al Institutului Central de Aero şi Hidrodinamică, aflat în vecinătate; nu se poate controla că nu era intenţionat), acel urlet din pricina căruia castronul şi cana, cuprinse de vibraţii, cad de pe masă, când este inutil să vorbeşti, însă poţi să cânţi în gura mare, că gardianul nu te aude; iar când urletul se opreşte, simţi o fericire ce nu se poate compara cu libertatea.
Dar tu nu ai îndrăgit acea pardoseală murdară, acei pereţi sumbri ori putoarea hârdăului igienic, ci tocmai pe aceia cu care te întorceai, la comandă, de pe o parte pe cealaltă; acel ceva care palpită între inimile voastre; cuvintele lor uneori uimitoare; şi gândurile fluente, libere, zămislite în tine acolo, gândurile care până atunci nici nu le-ai fi putut visa.
Cât te-a costat însă până să ajungi la acea primă celulă! Ai fost ţinut într-o groapă, ori într-o boxă, ori într-un beci. Nimeni nu ţi-a adresat un cuvânt omenesc, nimeni nu ţi-a aruncat o privire de om, ci doar au ciugulit cu clon-ţurile de fier din creierul tău şi din inimă, şi tu ţipai şi gemeai, iar ei râdeau.
O săptămână ori o lună ai stat singur-singurel printre duşmani şi erai gata să-ţi iei adio de la raţiune şi de la viaţă; şi ai căzut de pe calorifer cât pe ce să-ţi zdrobeşti capul de conul de fontă al conductei de scurgere. Dar uite că, pe neaşteptate, eşti viu şi te-au dus în mijlocul prietenilor tăi. Ţi-a revenit şi judecata.
Iată ce înseamnă celula dintâi!
Tu aşteptai această celulă, visai la ea aproape cum visai eliberarea, în vreme ce erai aruncat din lac în puţ, de la Lefortovo la diabolica, legendara Suhanovka.
Suhanovka este închisoarea cea mai cumplită dintre toate închisorile MGB-ului. Cu ea sunt speriaţi toţi cei ca noi, numele ei este rostit de anchetatori cu un şuierat lugubru. (De la cei care au fost acolo nu poţi să scoţi pe urmă nimic: ori îţi bălmăjesc o aiureală incoerentă, ori nu mai sunt în viaţă.)
*KPZ (DPZ) – Kamerî (Dom) predvantelnogo zakliuceniia (Celule – Casă – de detenţie preventivă). Adică nu acolo unde îşi ispăşesc pedeapsa, ci unde se desfăşoară ancheta.)
Suhanovka este fostul schit Sfânta Ecaterina, două corpuri – unul pentru executarea pedepsei şi altul pentru anchete, cu şaizeci şi opt de chilii. Până aici dubele fac două ceasuri şi mulţi nu ştiu că această puşcărie se află la câţiva kilometri de Gorki Leninskie1 şi de fosta moşie a Zinaidei Volkons-kaia2. Împrejurimile sunt nişte locuri splendide.
Chiar din momentul când a păşit aici, arestatul este năucit de carcera în care poţi sta doar în picioare, atât de strâmtă, încât, dacă nu mai ai putere să te ţii pe picioare, nu-ţi rămâne altceva decât să atârni cu genunchii proptiţi de perete, într-o astfel de carceră te ţin peste douăzeci şi patru de ore ca să-ţi înfrângă spiritul. La Suhanovka te hrănesc cu mâncare delicată şi gustoasă, cum nu găseşti în altă parte la MGB. Asta pentru că o aduc de la casa de odihnă a arhitecţilor, nu au bucătărie separată pentru a pregăti lături pentru porci! Însă ceea ce mănâncă un singur arhitect – şi cartofi prăjiţi, şi şniţele -aici este împărţit la doisprezece oameni. Din pricina asta nu numai că eşti veşnic flămând, ca pretudindeni, dar eşti zgândărit şi mai dureros.
Celulele-chilii sunt toate aranjate pentru doi, dar cel mai adesea arestaţii sunt ţinuţi câte unul. Mărimea lor este de un metru şi jumătate pe’doi*. În pardoseala de piatră sunt sudate două taburete rotude, ca nişte buturugi, şi pe fiecare buturugă, dacă gardianul descuie închizătoarea secretă, cade din perete pentru şapte ore de noapte (adică orele de anchetă, ziua nu se pomeneşte aşa ceva) o laviţă peste care se prăvăleşte o salteluţă de paie de mărimea unui copil. Ziua, scăunelul este liber, dar e interzis să te aşezi pe el. Iar pe patru ţevj verticale este aşezată, ca o scândură de călcat – masa. Ferestruica este mereu închisă, doar dimineaţa, gardianul o deschide pentru zece minute cu un cârlig. Geamul ferestruicii este armat De plimbare, nici pomeneală, nevoile – doar la şase dimineaţa, adică atunci când nici un stomac nu simte nevoia, niciodată seara. La şapte celule revin doi gardieni, iată de ce vizorul te priveşte atât de des, cât timp îi trebuie unui gardian să treacă pe lângă două uşi spre cea de a treia. Tocmai acesta e scopul tăcutei Suhanovka: să nu-ţi lase nici o clipă de somn, nici clipe furate pentru viaţa particulară, eşti privit fără încetare şi te afli mereu la discreţie.
*Mai exact: 156x209 cm. De unde ştiu? Acesta este triumful calculelor inginereşti şi al unui suflet puternic pe care Suhanovka nu l-a frânt. Sunt calculele lui Alexander Dolgan. El nu s-a lăsat copleşit de nebunie şi nu şi-a pierdut curajul. Pentru aceasta s-a străduit să numere cât mai mult. În Lefortovo şi-a numărat paşii, i-a transformat în kilometri, şi-a amintit câţi kilometri sunrpe hartă de la Moscova până la graniţă, apoi câţi până la celălalt capăt al Europei, câţi peste întreg Oceanul Atlantic. Avea următorul stimul: să se întoarcă, în gând. Acasă, în America; şi într-un an de celulă individuală la Lefortovo coborâse pe fundul Ocenului Atlantic, când a fost luat şi dus la Suhanovka. Aici, înţelegând că nu-i nici o speranţă să povestească cineva despre această închisoare (toată povestirea noastră i-o datorăm lui), a născocit mijlocul de a măsura celula. Pe fundul unui castron din închisoare a citit fracţia 10/22 şi a ghicit că „10” înseamnă diametrul fundului, iar,.22” – diametrul marginii superioare. Apoi a tras din prosop un fir şi a făcut un metru şi astfel a măsurat totul. Apoi a inventat cum poţi să dormi de-a-npicioarelea, proptindu-te cu genunchiul de scăunel, şi gardianul să creadă că ţii ochii deschişi. Această invenţie l-a ajutat să nu-şi piardă minţile. (Riumin îl ţinea câte o lună fără să -l lase să doarmă.)
— Dacă însă ai încheiat cu bine duelul cu sminteala, ai trecut de toate încercările singurătăţii şi ai rezistat, ţi-ai meritat cea dintâi celulă a ta! Şi de acum o să-ţi rămână sufletul la ea.
Iar dacă te-ai predat repede, ai cedat la toate şi i-ai trădat pe toţi, chiar şi atunci eşti pregătit pentru prima ta celulă; deşi pentru tine ar fi mai bine să nu trăieşti până în această clipă fericită, ci să mori biruitor în subsol, fără să semnezi nici o hârtie.
Acum o să vezi pentru prima oară oameni care nu îţi sunt duşmani. Acum o să vezi pentru prima oară alţi oameni vii”, care au de străbătut acelaşi drum ca şi tine şi pe care poţi să-i asociezi cu tine prin fericitul cuvânt noi.
Da, acest cuvânt, pe care tu poate I-ai dispreţuit în libertate, când prin el îţi înlocuiau individualitatea („Noi suntem toţi ca unul!… Noi suntem profund revoltaţi!… Noi cerem!… Noi jurăm…!”), acum ţi se releva ca un cuvânt plin de miere: tu nu eşti singur pe lume! Mai există făpturi spirituale înţelepte – oameni!
La capătul a patru zile şi patru nopţi de duel cu anchetatorul, aştcptând să mă culc după semnal în boxa mea, în care ardea o lumină orbitoare, gardianul s-a apucat să descuie uşa. Auzeam totul, dar înainte ca el să spună: „Scularea! La interogatoriu!” am vrut să rămân încă trei sutimi de secundă cu capul pe pernă şi să-mi închipui că dorm. Însă gardianul s-a abătut de la tipicul obişnuit: „Scularea! Strângeţi aşternuturile şi salteaua!”
Nedumerit şi înciudat, pentru că era perioada de timp cea mai preţioasă, mi-am înfăşurat obielele, mi-am încălţat cizmele, mi-am pus mantaua şi căciula de iarnă şi am luat salteaua în braţe. Gardianul, mergând în vârful picioarelor, făcându-mi mereu semne să nu fac zgomot, m-a condus pe coridorul etajului trei de la Lubianka, unde domnea o linişte de moarte, pe lângă masa şefului de etaj, pe lângă numerele lucioase ale celulelor şi apărătorile măslinii lăsate peste vizoare, şi mi-a descuiat celula 67. Am intrat, şi el a încuiat numaidecât în urma mea De la semnalul de stingere nu trecuse decât cam un sfert de ceas, dar pentru inculpaţi acest timp este atât de firav şi nesigur, astfel încât locatarii celulei 67, când am venit eu, dormeau pe paturile de metal, cu mâinile deasupra păturii.
Diferitele măsuri opresive, în completarea celor vechi, existente, au fost născocite treptat în puşcăriile interioare ale GPU-NKVD-KGB. Cei care au stat la închisoare la începutul anilor ’20 nu au cunoscut aceste măsuri, iar atunci lumina se stingea pe timpul nopţii, ca la toţi oamenii. Dar lumina au început s-o ţină aprinsă dintr-un considerent logic: să-i poată vedea pe deţinuţi în orice clipă din noapte (când o
*Dacă te aflai în Casa Mare din Leningrad în timpul blocadei, poate întâlneai şi canibali: cei care se hrăneau cu carne de om şi vindeau iâcat de om din sala de disecţii. Nu se Ştie de ce erau ţinuţi la MGB la un loc cu politicii.
Aprindeau pentru inspecţie era şi mai rău). Iar ordinul ca mâinile să fie ţinute deasupra păturii fusese dat, chipurile, pentru ca deţinutul să nu se ştranguleze sub pătură şi astfel să se exchiveze de la ancheta cea dreaptă. Făcându-se o cercetare experimentală, s-a observat că, iarna, omul vrea mereu să-şi ascundă mâinile, să le încălzească, astfel încât măsura a fost adoptată în mod definitiv.
Auzind zgomotul uşii descuiate, toţi trei au tresărit şi au ridicat brusc capul. Şi ei se aşteptau ca vreunul să fie luat la interogatoriu.
Şi aceste trei capete speriate, ridicate instantaneu, aceste trei feţe palide, boţite, nebărbierite mi s-au părut atât de umane, atât de dragi, încât stăteam cu salteaua în braţe şi zâmbeam fericit. Au zâmbit şi ei. Aproape că uitasem această expresie! Doar într-o săptămână!
— Din libertate? M-au întrebat. (Cea dintâi întrebare care se pune de obicei novicelui.)
— Nu-u, am răspuns eu. (Cel dintâi răspuns pe care îl dă novicele de obicei.)
Ei credeau că probabil am fost arestat de curând şi, deci, vin de afară, din libertate. Eu însă după nouăzeci şi şase de ore de anchetă nu consideram câtuşi de puţin că veneam din „libertate”, oare nu sunt încă un arestat încercat?… Şi totuşi eram din libertate! Şi un bătrânel fără barbă, cu nişte sprâncene negre foarte vioaie m-a şi întrebat dacă n-am veşti din război şi din politică. Extraodinar! Deşi eram în ultimele zile ale lui februarie, ei nu ştiau nimic nici de conferinţa de la lalta, nici de încercuirea Prusiei Orientale, nici de ofensiva noastră de lângă Varşovia de la mijlocul lui ianuarie, nici de retragerea lamentabilă din decembrie a aliaţilor. Conform regulamentului, inculpaţii nu trebuiau să afle nimic despre lumea de afară şi, iată, nu ştiau nimic!
Eram gata să le povestesc jumătate de noapte, să le povestesc totul cu mândrie, de parcă toate victoriile şi încercuirile erau opera mâinilor mele. Însă tocmai atunci gardianul de serviciu mi-a adus patul şi a trebuit să -l instalez fără zgomot. Mi-a ajutat un flăcău de vârsta mea, tot militar: tunica şi boneta lui de aviator atârnau pe bara verticală a patului. El m-a întrebat înaintea bătrânului, numai că nu despre război, ci dacă nu am tutun. Dar oricât de deschis mi-ar fi fost sufletul pentru întâlnirea cu noii mei prieteni şi oricât de puţine cuvinte s-ar fi rostit în câteva minute, dinspre acest tânăr de-o vârsta cu mine şi camarad de front a adiat ceva străin, şi pentru el eu m-am închis numaidecât şi pentru totdeauna.