Ne-am obişnuit într-atât cu nedreptăţile acumulate pe parcursul anchetelor judiciare, încât am încetat să le mai observăm gradele. Acest rotmistru şi acest colonel au fost militari activi în armata ţaristă. Aveau amândoi peste patruzeci de ani, iar în armată serveau de peste douăzeci, când telegraful le-a adus vestea că la Petrograd împăratul a fost detronat. Douăzeci de ani ei slujiseră sub puterea jurământului făcut ţarului, acum, cu inima strânsă (şi, poate, mormăind în sinea lor: „Ptiu, piei, drace!”), au jurat Guvernului provizoriu30. Nimeni nu le-a mai propus să mai jure cuiva, pentru că întreaga armată s-a destrămat. Nu le-a plăcut acel regim care le rupea epoleţii şi îi omora pe ofiţeri, şi, în mod firesc, s-au unit cu alţi ofiţeri, ca să lupte împotriva acestui regim. Era firesc ca Armata Roşie să se lupte cu ei şi să-i împingă în mare. Însă, într-o ţară unde există chiar şi numai nişte germeni de gândire juridică, pe ce temeluri să fie judecaţi, şi încă după un sfert de secol? (în tot acest timp ei au trăit ca persoane particulare: Mariuşkin până în clipa arestării, Borşci. E drept, se afla în convoiul cazacilor din Austria, însă nu printre cei înarmaţi, ci printre bătrâni şi femei.)
Cu toate acestea, în anul 1945, în centrul jurisdicţiei noastre, ei au fost acuzaţi de acte având ca scop răsturnarea puterii sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor; de invazie armată a teritoriului sovietic (adică de faptul că nu au plecat neîntârziat din Rusia, care, de la Petrograd, a fost declarată sovietică); de sprijinire a burgheziei internaţionale (pe care ei nici în vis n-o văzuseră); de a se fi aflat în serviciul guvernelor contrarevoluţionare (adică al generalilor, cărora o viaţă întreaga le fuseseră subordonaţi). Şi toate aceste paragrafe (1-2-4-13 ale articolului 58 aparţineau codului penal adoptat… În anul 1926, adică după 6-7 ani de la sfârşitul războiului civil! (Un exemplu clasic şi necinstit de acţiune retroactivă a legii!) în afară de aceasta, articolul al doilea al codului preciza că el se extinde doar asupra cetăţenilor reţinuţi pe teritorul RSFSR. Însă braţul drept al GB-ului se întindea tocmai asupra ne-cetăţenilor, care trăiau în toate ţările Europei şi Asiei’. Cât despre prescripţie – nici nu mai vorbim: referitor la prescripţie, se prevedea cu supleţe că nu se aplică la articolul 58. Prescripţia
*în felul acesta nici un preşedinte african nu poate avea garanţia că peste zece ani noi nu vom emite o lege în virtutea căreia să -l judecăm pentru actele săvârşite în prezent.
Se aplică numai călăilor autohtoni, care au exterminat mult mai mulţi compatrioţi decât au pierit în războiul civil.
Mariuşkin îşi amintea totul foarte clar, povestea cu de-amănuntul despre evacuarea din Novorossii.sk. Borşci însă parcă dăduse în mintea copiilor şi bâiguia eu naivitate cum a prăznuit el Pastele la Lubianka: toată săptămâna Floriilor şi toată Săptămâna Mare a mâncat numai jumătate de raţie, pe cealaltă punând-o deoparte şi schimbând treptat pe cele vechi cu cele proaspete. Astfel, de sărbători acumulase şapte tainuri şi în cele trei zile de Paşti a petrecut grozav!
Faptul că au fost acuzaţi şi judecaţi acum nu dovedeşte nicidecum vinovăţia lor reală chiar în trecut, ci doar răzbunarea statului sovietic pentru că s-au opus comunismului eu un sfert de veac în urmă, deşi de atunci au trăit ca nişte proscrişi fără adăpost şi fără căpătâi.
Colonelul Konstantin Konstantinovici lasevici se deosebea de mumiile acestor emigranţi neputincioşi. Pentru el lupta împotriva bolşevismului nu s-a sfârşit o dată cu războiul civil. Cu ce putea el lupta acolo, unde şi cum – nu mi-a povestit. Dar sentimentul că şi acum se află la datorie nu îl părăsise nici în celulă. În harababura de noţiuni, de puncte de vedere care urmau linii confuze sau frânte, cum era în capul celor mai mulţi dintre noi, el avea, în mod cert, o concepţie clară şi precisă despre lumea încojurătoare, iar poziţia clară de viaţă conferea corpului său tărie, supleţe şi energie permanentă. Nu avea mai puţin de şaizeci de ani, avea capul complet chel, fără un fir de păr, ancheta lui luase siârşit (aştepta sentinţa, ca şi noi toţi) şi, fireşte, nu primea nici un ajutor de nicăieri, cu toate acestea îşi păstrase o piele tânără, rozalie, din toată celula numai el făcea dimineaţa gimnastică de înviorare şi se stropea cu apă rece de la robinet (noi, toţi ceilalţi ne păstram caloriile ce le căpătăm din raţia închisorii). El nu pierdea timpul, când trecerea dintre pricluri se elibera, îşi începea plimbarea, cu paşi apăsaţi, cu profil statuar, cu mâinile încrucişate la piept, cu ochii lui tineri şi limpezi privind dincolo de pereţi.
Şi tocmai pentru că noi toţi ne miram de ceea ce se petrecea cu noi, iar pentru el nimic din ceea ce ne înconjura nu era contrar aşteptărilor lui, el era absolut singur în celulă.
Comportamentul lui din închisoare l-am evaluat peste un an: mă aflam din nou la Butârki şi într-una din aceleaşi şaptezeci de celule am întâlnit camarazi mai tineri de-ai lui lasevici, condamnaţi pentru aceleaşi fapte, care îşi primiseră sentinţa de zece şi cincisprezece ani. Nu ştiu cum se făcea că ei se aflau în posesia textului sentinţei, bătut la maşină pe foiţă, în capul listei figura lasevici, sentinţa lui: condamnat la moarte. Iată dar ce vedea, ce prevedea el serutând cu privirea dincolo de pereţi cu ochii lui ce nu îmbă-trâniseră, măsurând celula de la masă la uşă şi îndărăt! Dar conştiinţa non-rcgretului pentru că a rămas fidel drumului pe care şi l-a ales în viaţă îi dădea o forţă neobişnuită.
Printre emigranţi se alia şi leatul meu Igor Tronko. Mă împrietenisem cu el. Amândoi eram vlăguiţi, veştejiţi, doar pielea şi osul, o piele galben-cenuşie (într-adevăr, de ce om fi rezistat atât de puţin? Cred că din pricina tulburării morale), slabi, lungi, clătinaţi de rafalele vântului de vară în curtea de plimbare de la Butârki, păşeam unul lângă celălalt cu mers precaut de bătrâni şi discutam de vieţile noastre, vieţi paralele. Ne născuserăm amândoi în acelaşi an, în sudul Rusiei, încă mai sugeam la sânul mamei când soarta a căutat în sacul ei jerpelit şi mi-a dat mie un pai scurt, iar lui unul lung. Şi iată că ghemul vieţii lui a fost azvârlit peste mări, cu toate că tatăl lui „albgardistul” nu era decât un simplu telegrafist fără nici un fel de avere.
Pentru mine era extrem de interesant ca prin viaţa lui să-mi pot reprezenta întreaga generaţie a compatrioţilor mei care au ajuns în emigraţie. Ei au crescut cu o bună supraveghere părintească în condiţii foarte modeste, chiar sărăcăcioase. Au primit o educaţie excelentă şi în măsura posibilităţilor, o bună instrucţie. Au crescut fără să cunoască teama şi persecuţia, deşi o oarecare apăsare a organizaţiilor albgardiste plutea deasupra lor până se maturizau. Au crescut fără să fie atinşi de viciile secolului de care suferea întregul tineret european (atitudinea frivolă faţă de viaţă, dezinteresul faţă de profunzimea gândurilor, viaţa destrăbălată, criminalitatea sporită). Aceasta pentru că ei au crescut într-un fel la umbra nenorocirii de neuitat a familiilor lor. În toate ţările unde au crescut, doar Rusia era patria lor. Educaţia lor spirituală se făcea pe baza literaturii ruse, cu atât mai iubită, cu cât patria încetase să mai existe o dată cu ea, cu cât în spatele ei patria lor primară încetase să mai aibă o existenţă fizică. Slova tipărită le era accesibilă într-o proporţie mult mai largă decât nouă, însă tocmai publicaţiile sovietice ajungeau rar la ei, şi acest neajuns îl resimţcau tot mai acut, li se părea că tocmai din această cauză nu pot să înţeleagă esenţialul, ceea ce era mai nobil şi mai frumos, despre Rusia Sovietică, iar ceea ce ajungea la ei erau numai deformări, minciună, lucruri incomplete. Reprezentările lor despre adevărata noastră viaţă erau foarte palide, însă dorul de patrie era atât de mare, încât, dacă în 1941 ar fi fost chemaţi, ar fi dat năvală cu toţii în Armata Roşie, şi pentru ei ar fi fost chiar mai plăcut să moară, decât să supravieţuiască. La douăzeci şi cinci -douăzeci şi şapte de ani, acest tineret avea punctul său de vedere şi îl apăra cu fermitate. Astfel, toţi cei din grupul lui Igor se pronunţau împotriva apriorismului. Ei susţineau că, neîmpărţind cu patria toate dificultăţile complexe ale deceniilor trecute, nimeni nu are dreptul să hotărască aprioric ceva legat de viitorul Rusiei, nici măcar să propună ceva, ci doar să meargă şi să-şi pună toate forţele în slujba a ceea ce va hotărî poporul.
Multă vreme am stat întinşi unul lângă altul pe priciul de lemn. Pătrundeam cât puteam în lumea lui, şi această întâlnire mi-a revelat (pe urmă altele mi-au confirmat) ideea că scurgerea unei părţi importante a forţelor spirituale, care a avut loc în timpul războiului civil, a dus cu ea o mare şi importantă ramură a culturii ruse. Şi toţi cei care o iubesc cu adevărat vor năzui spre unirea celor două ramuri: cea din metropolă şi cea din emigraţie. Numai atunci ea va atinge întreaga plenitudine, numai atunci va descoperi capacitatea de a se dezvolta fără prejudicii.
Visez să apuc şi eu ziua aceea.
Slab este omul, slab. În final, şi cei mai îndărătnici dintre noi doreau în primăvara aceea să fie iertaţi. Circula următoarea glumă: „Inculpat, ultimul dumitale cuvânt!” – „Vă rog să mă trimiteţi unde vreţi, însă acolo să fie puterea sovietică! Şi să fie soare!” Nu eram ameninţaţi să fim privaţi de soare… Nimeni nu dorea să ajungă dincolo de Cercul Polar, unde îi aştepta scorbutul şi distrofia. Şi nu ştiu cum se explică circulaţia tot mai intensă prin celule a legendei despre Altai. Acei puţini care au fost cândva acolo, dar mai ales cei care n-au fost, vânturau colegilor de celulă visuri feerice; ce meleaguri încântătoare sunt în Altai! Şi vastele întinderi siberiene, şi clima blândă! Râuri de miere cu maluri de turtă dulce. Stepă şi munţi. Turme de oi, vânat, peşte. Sate bogate cu oameni mulţi…
Oare visurile deţinuţilor nu reluau vechile visuri despre Altai ale ţăranilor? În Altai se aflau aşa-numitele pământuri ale Cabinetului Majestăţii Sale, iată de ce multă vreme a fost închis pentru colonizare, spre deosebire de restul Siberiei. Insă tocmai aici doreau ţăranii să se instaleze (şi se instalau). Oare nu aici îţi are obârşia această legendă stăruitoare?
Ah, dacă ai putea să te cufunzi în această linişte. Să auzi cântecul răsunător şi curat al cocoşului în aerul nepoluat! Să mângâi botul blând şi serios al calului! Şi să fie blestemate toate marile probleme, n-are decât să-şi spargă capul cu ele altul mai prost. Să te odihneşti acolo de înjurăturile anchetatorilor şi de derularea anostă a vieţii tale întregi, de zgomotul cheilor în încuie -torile uşilor, de duhoarea înăbuşitoare a celulelor. Ni s-a dat o singură viaţă, atât de scurtă, iar noi, ca nişte criminali o aruncăm în faţa unor mitraliere ori ne vâram cu ea, neprihănită, în groapa de gunoi a politicii! Cred că acolo, în Altai, aş trăi într-o cocioabă mică şi întunecată de la marginea satului, lângă pădure. M-aş duce în pădure nu după vreascuri ori după ciuperci, ci aşa pur şi simplu aş intra şi aş îmbrăţişa doi copaci: dragii mei, nu-mi mai trebuie nimic altceva…!
Şi primăvara aceea îndemna ea însăşi la realitate: primăvara când s-a isprăvit un război atât de mare! Am văzut că noi, deţinuţii, zăceam cu milioanele prin închisori, că şi mai multe milioane ne vor întâmpina în lagăre. Nu este cu putinţă ca atâţia oameni să fie lăsaţi în temniţă după cea mai mare victorie din lume! Acum ne ţin doar ca să ne sperie, ca să ţinem minte. Fireşte, va veni amnistia cea mare şi tuturor ne vor da drumul. Câte unul se jura că a citit cu ochii lui în ziar că Stalin, răspunzând unui corespondent american (Cum îl cheamă? Nu-mi amintesc…), a spus că la noi, după război, va urma o amnistie cum nu s-a mai văzut în lume.
Altora însuşi anchetatorul le-a spus cu siguranţă că în curând va fi o amnistie generală. (Anchetatorilor le conveneau aceste zvonuri, ele ne slăbeau voinţa: să -l ia naiba, vom semna procesul-verbal, oricum, nu mai durează mult.)
Dar pentru clemenţă este nevoie de raţiune.
Nu-i credeam pe aceia dintre noi care erau lucizi, că într-un sfert de secol nu s-a pomenit de nici o amnistie pentru politici şi nici că se va pomeni vreodată. (Unul care le ştia pe toate, turnătorul celulei, răspundea sărind în sus: „în anul 1927, când s-au împlinit zece ani de la Revoluţia din Octombrie, toate închisorile erau pustii, deasupra lor fluturau steaguri albe!” Această viziune zguduitoare a steagurilor albe fluturând deasupra închisorilor – de ce albe?
— Impresiona în mod deosebit inimile*.) Nu-i luam în seamă pe cei mai chibzuiţi dintre noi, care ne explicau că tocmai de aceea am fost închişi cu milioanele, fiindcă s-a sfârşit războiul, pe front, nu mai au nevoie de noi, în spatele frontului suntem periculoşi, iar pe şantierele îndepărtate fără noi nu se pune nici o cărămidă. (Noi nu aveam atâta spirit de sacrificiu să pătrundem tâlcul calculelor lui Stalin, făcute din câinoşenie ori din simple raţiuni economice: cine ar fi vrut acum, după mobilizare să-şi părăsească familia, casa şi să plece în Kolâma, în Vorkuta ori în Siberia, unde nu există încă nici drumuri, nici case? Aceasta era într-un fel sarcina celor de la Gosplan: să furnizeze MVD-ului cifrele de control, câţi să aresteze.) Amnistia! Aşteptam şi doream cu ardoare larga şi mărinimoasa amnistie! Cică, în Anglia, chiar de ziua încoronării, adică în fiecare an, se dă câte o amnistie!
Au fost amnistiaţi numeroşi deţinuţi politici şi când s-au sărbătorit trei sute de ani de la instaurară domniei Romanovilor^. Este oare posibil ca acum, când a repurtat o victorie de proporţiile secolului şi chiar mai mare, guvernul stalinist să fie atât de meschin răzbunător, să poarte ranchiună pentru fiecare pas greşit, pentru fiecare alunecare a celor mai neînsemnaţi dintre supuşii săi…?
Un adevăr simplu, dar şi el trebuie obţinut prin suferinţă: în războaie nu sunt binecuvântatc biruinţele, ci înfrângerile! Biruinţele sunt necesare guvernelor, înfrângerile – popoarelor. După o victorie sunt dorite alte victorii, după înfrângere oamenii doresc libertate şi, de obicei, o obţin, înfrângerile sunt necesare popoarelor aşa cum unui individ îi sunt necesare suferinţele şi necazurile: ele te obligă să-ţi adânceşti viaţa interioară, să te înalţi spiritual.
Victoria de la Poltava^ a fost o nenorocire pentru Rusia: ea a atras după sine două secole de mari tensiuni, distrugeri, aservire şi alte, şi alte războaie, înfrângerea de la Poltava a fost salvatoare pentru suedezi: pierzându-şi pofta de a mai lupta, ei au devenit poporul cel mai înfloritor şi mai liber din Europa* *.
*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare menţionează (la p. 396) cifra următoare: în anul 1927 au fost amnistiaţi 7,3% deţinuţi. Este o afirmaţie credibilă. Cifra este cam subţirică pentru aniversarea unui deceniu. Dintre politici au eliberat femeile cu copii şi pe cei care mai aveau doar câteva luni. La închisoarea din Verhne-Uralsk, de pildă, din două sute de deţinuţi, au eliberat o duzină. Dar pe parcurs le-a părut rău şi de această amnistie zgârcită şi au început s-o frâneze: unii au fost reţinuţi, altora, în loc de eliberare „pură”, li s-a dat. Minus”, adică restricţie privind domiciliul.
* Poate doar în secolul al XX-lea, dacă ar fi să credem cele ce se povestesc, opulenţa lor îndelungată le-a cauzat suferinţe morale.
Ne-am obişnuit să ne mândrim într-atât cu victoria noastră asupra lui Napoleon, încât scăpăm din vedere că tocmai datorită ei eliberarea ţăranilor nu s-a produs cu o jumătate de secol mai înainte (iar ocupaţia franceză nu a [ost o realitate pentru Rusia), însă Războiul Crimeii ne-a adus libertatea.
În primăvara aceea credeam în amnistie, dar în aceasta nu eram cu nimic originali. Discutând cu deţinuţii mai vechi, încet-încet îţi dai seama că această sete de clemenţă şi această credinţă în clemenţă nu vor părăsi niciodată pereţii cenuşii ai închisorilor. Decenii după decenii, diferite valuri de deţinuţi au aşteptat întotdeaua şi au crezut întotdeauna: ba într-o amnistie, ba într-un Cod nou, ba într-o revizuire generală a cazurilor aflate pe rol (şi zvonurile erau întotdeauna întreţinute cu o precauţie abilă de către Organe). La oricare aniversare rotundă a Revoluţiei din Octombrie, la aniversările lui Lenin şi de ziua Victoriei, de ziua Armatei Roşii ori de ziua Comunei din Paris, la orice nouă sesiune a VŢIK, la sfârşitul fiecărui cincinal, la fiecare plenară a Tribunalului Suprem – cu ce nu potrivea imaginaţia deţinuţilor această pogorâre a îngerului eliberării! Şi cu cât mai absurzi erau deţinuţii, mai homeric şi mai frenetic volumul valurilor de condamnaţi, cu atât mai mult ele nu generau luciditate, ci credinţa în amnistie!
Toate sursele de lumină, într-o măsură mai mare sau mai mică pot fi comparate cu Soarele. Soarele însă nu poate fi comparat cu nimic. Astfel şi toate aşteptările din lume pot fi comparate cu aşteptarea amnistiei, dar aşteptările amnistiei nu pot fi comparate cu nimic.
În primăvara anului 1945, fiecare novice adus în celulă era întrebat în primul rând ce a auzit despre amnistie? Iar dacă doi-trei erau luaţi din celulă cu lucrurile, atotştiutorii celulelor comparau numaidecât cazurile lor şi trăgeau concluzia că acestea sunt cele mai uşoare şi băieţii au fost, fireşte, luaţi ca să fie eliberaţi. A început! La toaletă şi la baie – oficiile poştale ale deţinuţilor, pretutindeni activiştii noştri căutau urme şi însemnări despre amnistie. Şi deodată, în vestitul vestibul violet de la ieşirea din baia închisorii Butârki, la începutul lui iulie, am citit marea prorocire scrisă cu săpunul pe placa violetă smălţuită mult mai sus decât capetele noatre (s-au urcat unul pe umerii altuia ca să nu fie ştearsă prea repede): „Ura! Pe 17 iulie – amnistia!” *
Câtă bucurie pe capul nostru! („Dacă nu ar fi ştiut precis, n-ar fi scris!”) Tot ceea ce bătea, pulsa, curgea în corp se oprea sub şocul bucuriei că, iată, se va deschide uşa…
Dar pentru clemenţă este nevoie de raţiune…
Pe la mijlocul lui iulie gardianul de coridor l-a trimis pe un bătrân din celula noastră să spele toaleta şi acolo, între patru ochi (faţă de martori n-ar fi îndrăznit), l-a întrebat, privind compătimitor capul lui cărunt: „Ce articol ai, tăicuţule?” „Cincizeci şi opt!” s-a bucurat bătrânul, pe care, acasă, îl plân-geau trei generaţii. „Nu te încadrezi…” a oftat gardianul. Prostii! Au decis cei din celulă, gardianul este pur şi simplu analfabet.
*Şi nu au greşit, netrebnicii, decât cu un bastonaş! Mai detaliat despre marea amnistie stalinistă din 7 iulie 1945 vezi Partea a Treia, capitolul 6.
În celula aceea era şi un tânăr din Kiev, Valentin (nu-mi mai aduc aminte numele de familie), cu nişte ochi mari şi frumoşi, parcă erau de femeie, tare speriat de anchetă. Era fără îndoială un prezicător, poate doar în starea de excitaţie în care se afla atunci. De multe ori se învârtea prin celulă şi spunea: astăzi te vor lua pe tine şi pe tine, am visat eu. Şi îi luau! Tocmai pe aceia! De altfel sufletul deţinutului este atât de înclinat spre misticism, încât receptează previziunea fără pic de mirare.
Pe 27 iulie, Valentin s-a apropiat de mine: „Alexandr! Astăzi – eu şi cu tine!” Şi mi-a povestit un vis cu toate atributele visurilor din închisoare: o punte peste un pârâiaş tulbure, o cruce. Am început să-mi strâng lucrurile şi nu degeaba: după ce ne-au adus apa fierbinte de dimineaţă, eu şi el am fost chemaţi. Celula ne-a condus cu urări de bine zgomotoase, mulţi ne încredinţau că mergem în libertate (din compararea „cazurilor noastre uşoare” aşa reieşea).
Poţi în mod sincer să nu crezi aşa ceva, poţi să-ţi interzici să crezi, poţi să te aperi cu ironii, dar un cleşte incandescent cum nu mai există altul pe lume îţi strânge deodată, îţi strânge deodată inima: dar dacă este adevărat?
Eram vreo douăzeci de oameni adunaţi din celule diferite şi ne-au dus mai întâi la baie (în fiece moment crucial din viaţă, deţinutul trebuie întâi şi-ntâi să treacă pe la baie). Am avut timp, vreun ceas şi jumătate, să ne lăsăm în voia presupunerilor şi a reflecţiilor. Pe urmă, relaxaţi şi bine dispuşi, am traversat grădiniţa de smarald din curtea interioară de la Butârki, unde păsările cântau asurzitor (mai degrabă erau numai vrăbii), iar pentru ochiul dezobişnuit verdeaţa copacilor părea insuportabil de stridentă. Ochiul meu n-a receptat niciodată atât de intens verdele frunzelor ca în primăvara aceea! Şi nimic în viaţă n-am văzut care să semene mai mult cu raiul divin decât această grădiniţă de la Butârki, a cărei traversare pe aleile de asfalt nu lua niciodată mai mult de treizeci de secunde! *
Ne-au dus la gara Butârki (locul de recepţie şi de expediere a deţinuţilor; denumire foarte potrivită, mai ales că şi holul principal semăna cu cel al unei gări frumoase), ne-au băgat într-o boxă mare şi spaţioasă. Era cufundată în semiîntuneric; aerul era proaspăt şi curat: singura ferestruică se afla sus, aproape de tavan, şi nu era prevăzută cu botniţă. Ea dădea înspre aceeaşi grădiniţă însorită, şi prin oberlihtul deschis pătrundea ciripitul asurzitor al păsărilor, şi în dreptul oberlihtului se legăna o rămurică de un verde sclipitor, care ne făgăduia liberatea şi casa. (Poftim! Într-o boxă atât de grozavă n-am stat niciodată! Nu-i întâmplător!)
Toţi eram trecuţi la OSO. Şi astfel reieşea că noi eram închişi pentru o nimica toată.
*O grădiniţă asemănătoare, doar mai mică, însă mai intimă, am văzut cu mulţi ani mai târziu ca excursionist la bastionul Trubeţkoi din fortăreaţa Petropavlovskaia. Vizitatorii se mirau întruna de întuneciuinea coridoarelor şi celulelor, eu mă gândeam că, având o asemnea grădiniţă pentru plimbare, prizonierii bastionului Trubeţkoi nu erau nişte oameni pierduţi. Pe noi ne scoteau mereu la plimbare în nişte puţuri moarte de piatră.
Trei ore nu ne-a deranjat nimeni, nimeni n-a deschis uşa. Măsurăm fără întrerupere boxa în lung şi în lat, iar când oboseam ne aşezam pe băncile făcute din lespezi. Iar rămurica se legăna mereu dincolo de fereastră, iar vrăbiile ciripeau pe întrecute.
Deodată uşa s-a deschis cu zgomot, şi l-au strigat pe unul dintre noi, un contabil liniştit de vreo treizeci şi cinci de ani. El a ieşit. Uşa s-a închis. Am început să umblăm şi mai abitir încolo şi încoace prin lada noastră, stăteam ca pe jăratic.
Din nou zgomotul uşii. Au strigat pe un alt deţinut, l-au adus îndărăt pe contabil. Ne-am repezit asupra lui. Dar nu mai era el! Faţa lui parcă nu mai avea pic de viaţă. Ochii larg deschişi parcă erau orbi. Cu paşi nesiguri, s-a îndreptat spre celălalt capăt al boxei, clătinându-se pe pardoseala netedă. Era contuzionat? Îl pocniseră cu scândura de călcat în cap?
— Ei, ce este? Ce este? L-am întrebat noi cu inima strânsă. (Dacă nu venea de pe scaunul” electric, atunci cu siguranţă că i se anunţase condamnarea la moarte.) Cu o voce care parcă vestea sfârşitul Universului, contabilul a articulat cu greu:
— Cinci ani! Cinci ani!
Şi iarăşi s-a auzit uşa. Se întorceau. Atât de repede, ca şi cum îi duceau la toaletă pentru o mică nevoie fiziologică. Acesta s-a întors cu faţa radioasă. Evident a fost eliberat.
— Ei, ei? Ne-am înghesuit noi în jurul lui cu speranţa renăscută. El a dat din mână, înecându-se de râs:
— Cinsprezece ani!
Era prea absurd, pentru a putea crede numaidecât.
Capitolul 7 SALA MAŞINILOR În BOXA vecină a „gării” Butârki, vestita boxă de percheziţie (aici erau percheziţionaţi deţinuţii nou veniţi, şi spaţiul suficient îngăduia ca cinci-şase gardieni să prelucreze până la douăzeci de zeki într-o serie), acum nu era nimeni, mesele de percheziţie erau pustii, şi doar într-o parte, sub un bec, la un mic birou improvizat, şedea un maior de la NKVD cu părul negru şi ţinută îngrijită. Pe faţa lui nu se citea nimic altceva decât o plictiseală răbdătoare. El pierdea timpul degeaba până ce zeki erau aduşi şi conduşi îndărăt unul câte unul. Ar fi putut strânge semnăturile mult mai repede.
Mi-a indicat taburetul din faţa lui, de partea cealaltă a mesei, apoi m-a întrebat cum mă cheamă. La stânga şi la dreapta călimării cu cerneală, dinaintea lui, se aflau două mici teancuri de hârtii albe, identice, de mărimea unei jumătăţi de coală pentru maşina de scris. Aveau formatul adeverinţelor pentru combustibil care se dau la administraţia clădirii, sau al procurilor pentru cumpărarea rechizitelor de birou. Frunzărind teancul din dreapta, maiorul a găsit hârtia care mă privea. A scos-o, a citit-o cu foarte mare iuţeală (am înţeles că mi-au dat opt ani) şi numaidecât a început să scrie pe verso cu stiloul că textul mi-a fost adus la cunoştinţă pe data de cutare.
Inima mea nu a zvâcnit nici măcar cu o jumătate de bătaie în plus, atât mi s-a părut de obişnuit! Oare aceasta era condamnarea mea? Punctul crucial din viaţa mea? Aş fi vrut să fiu emoţionat, să resimt acest moment, dar nu puteam nicicum. Iar maiorul îmi şi întinsese foaia pe verso. Tocul şcolăresc de şapte copeci, cu peniţă proastă ce avea o scamă în vârf, pescuită din călimară, se afla dinaintea mea.
— Nu, trebuie s-o citesc şi eu.
— Credeţi că v-aş minţi? A replicat maiorul alene. Poftim, citiţi.
Şi mi-a întins hârtia în silă. Eu am întors-o şi am început s-o examinez înadins cât mai încet, nici măcar pe cuvinte, ci pe litere. Era bătută la maşină, însă ceea ce ţineam eu în mână nu era primul exemplar, ci o copie: Extras < din hotărârea OSO de pe lângă NKVD din 7 iulie 1945*
Nr.…
Pe urmă totul era subliniat cu linie punctată şi tot cu o linie punctată -despărţit în două:
*Şedinţa comisiei a avut loc chiar în ziua amnistiei: munca nu aşteaptă.
S-a examinat: Acuzarea lui cutare
(numele şi prenumele, data naşterii, locul naşterii)
S-a hotărât: Să se aplice lui cutare (numele şi prenumele), pentru propagandă antisovietică şi încercarea de a crea o organizaţie antisovietică, 8 (opt) ani într-un lagăr de reeducare prin muncă. -
Secretar Copia conformă cu originalul Oare trebuia să semnez pur şi simplu şi să plec fără să scot un cuvânt? M-am uitat la maior: oare n-o să-mi spună el ceva, să mă lămurească? Nu, nu avea de gând. Îi şi făcuse semn gardianului din uşă să -l pregătească pe următorul.
Şi pentru ca măcar puţintel să dau importanţă momentului, l-am întrebat cu voce tragică:
— Dar asta-i îngrozitor! Opt ani! Pentru ce!
Mi-am dat seama că şi în propriile-mi urechi cuvintele rostite sunau fals: nici eu, nici el n-am simţit că ar fi vorba de ceva îngrozitor.
— Aici! Mi-a arătat încă o dată maiorul unde să semnez.
Am semnat. Pur şi simplu nu-mi dădeam seama ce aş mai putea face.
— Atunci vă rog să-mi permiteţi să scriu aici, la dumneavoastră, cererea de recurs. Sentinţa este nedreaptă.
— Totul potrivit normelor în vigoare, a aprobat maiorul în mod automat, aşezând hârtiuţa mea în teancul din stânga.
— Urmaţi-mă! Mi-a ordonat gardianul. Şi l-am urmat.
(Nu am avut prezenţă de spirit. Gheorghi Tenno, care a primit o hârtie cu douăzeci şi cinci de ani, le-a răspuns: „Păi asta-i condamnare pe viaţă! Odinioară, când omul era condamnat pe viaţă, puneau de se băteau tobele, adunau mulţimea. Dar aici parcă ai semnat pentru o bucată de săpun: douăzeci şi cinci şi, gata, ştergc-o!”
Arnold Rappoport a luat tocul şi a scris pe dosul hârtiei: „Protestez categoric împotriva sentinţei teroriste ilegale şi cer eliberarea neîntârziată”. Ofiţerul însărcinat cu anunţarea a aşteptat cu răbdare, însă când a citit, s-a mâniat foc şi a rupt în bucăţi hârtia cu extrasul. Nici o pagubă, condamnarea rămânea valabilă, asta nu era decât o copie.
Mare a fost bucuria Verei Korneeva, care se aştepta la cincisprezece ani, când a văzut că pe hârtia ei scria doar cinci: A început să rida cu râsul ei zglobiu şi s-a grăbit să semneze, ca nu cumva să le treacă prin cap să se ră/gân-dească. Ofiţerul avea îndoieli: „Aţi înţeles ce v-am citit?” „Da, da, mulţumesc frumos! Cinci ani într-un lagăr de reeducare prin muncă!”
Ungurului Janos Rozsas i-au citit sentinţa de zece ani pe coridor în limba rusă şi nu i-au tradus. Când a semnat, el nu ştia că ăsta era verdictul, şi multă vreme pe urmă a aşteptat judecata. Mai târziu, în lagăr, şi-a amintit vag această întâmplare şi a înţeles.)
M-am întors în boxă zâmbind. Ciudat, cu fiecare clipă deveneam tot mai vesel şi mai uşurat. Toţi se întorceau cu condamnări de zece ani, Valentin de asemenea. Termenul cel mai scurt din grupul nostru de astăzi îl primise acel contabil care se scrântise (nici acum nu-şi revenise din starea de inconştienţă).
În stropii soarelui, bătută de acel vântuleţ de iulie, continnua să se legene voioasă rămurica de dincolo de fereastră. Noi trăncăneam cu însufleţire. Ici-colo, în boxă, tot mai des răsunau hohote de râs. Râdeam că totul trecuse fără probleme; râdeam de contabilul care suferise un şoc; râdeam de speranţele noastre din dimineaţa aceea şi cum ne-au condus camarazii din celule, comandând pachete cu semnele stabilite: patru cartofi, doi covrigi!
— Dar o să fie o amnistie! Susţineau unii. Acum ne sperie doar aşa, de formă, ca să ţinem bine minte. Stalin i-a spus unui corespondent american.”
— Da cum se numea corespondentul… *
— Nu-i ştiu numele…
Pe urmă ne-au poruncit să ne luăm lucrurile, ne-am aliniat câte doi şi din nou ne-au condus prin aceeaşi grădiniţă încântătoare invadată de vară. Unde credeţi? Din nou la baie!
Acum am izbucnit în hohote nestăpânite de râs. Nătărăii! Râzând întruna, ne-am dezbrăcat, ne-am atârnat hainele în aceleaşi cârlige şi le-am băgat în aceleaşi etuve, ca şi de dimineaţă, la dezinfectat. Râzând întruna, am primit câte o coajă de săpun puturos şi am intrat în sala spaţioasă şi răsunătoare să ne spălăm de păcatele tinereţilor. Aici ne-am bălăcit şi ne-am stropit cu apă fierbinte şi curată şi ne-am zbenguit de parcă eram nişte şcolari care veniseră la baie după ultimul examen. Acest râs purificator, acest râs despovărător, nu era, cred eu, dăunător, ci un scut viu pentru salvarea organismului.
Valentin, ştergându-se, îmi spunea liniştitor şi reconfortant.
— Nu-i nimic, suntem încă tineri, mai avem timp sa trăim. Important este să nu ne poticnim acum. Când vom ajunge în lagăr, n-o să vorbim cu nimeni, nici un cuvânt, să nu ne încalţe cu alte condamnări. O să muncim cinstit şi o să tăcem…
Credea atât de mult în acest program, spera atât de mult acest grăuncior printre pietrele de moară staliniste! Aş fi vrut să fiu de acord cu el, să-mi ispăşesc condamnarea în mod plăcut, iar apoi să şterg din memorie cele trăite.
Dar începeam să simt în mine: dacă pentru a trăi trebuie să nu trăiesc, atunci la ce bun…?
Nu se poate spune că OSO a fost inventat după revoluţie. Atunci când Ecaterina a Il-a i-a dat ziaristului Novikov1, devenit indezirabil, cincisprezece ani, se poate spune că prin intermediul OSO, fiindcă nu l-a chemat în judecată. Şi toţi împăraţii au început părinteşte să-i exileze fără judecată pe toţi cei care cădeau în dizgraţie, în deceniul al şaptelea al secolului al XlX-lea s-a înfăptuit o reformă judiciară radicală. S-ar putea spune că începuse să se Contureze atât la suverani, cât şi la supuşi un fel de concepţie juridică asupra societăţii. Cu toate acestea, în deceniile al optulea şi al nouălea, Korolenko menţionează cazuri de represiune administrativă în loc de condamnare judiciară. El însuşi, în 1876, împreună cu încă doi studenţi, a fost exilat, fără să fie anchetat şi judecat, din ordinul ministrului adjunct al patrimoniului de stat (caz tipic de OSO). Altă dată, tot fără judecată, a fost exilat în oraşul Glazov, împreună cu fratele său. Korolenko menţionează cazul lui Fiodor Bogdan, delegat al obştei satului, care a ajuns până la ţar şi apoi a (ost exilat; apoi al lui Piankov, achitat de tribunal, dar exilat din porunca împăratului; şi cil altor câţiva oameni.
Aşadar tradiţia exista, dar nu era statornicită. Şi apoi această lipsă de răspundere personală: totuşi cine era OSO. Ba ţarul, ba guvernatorul, ba adjunctul ministrului. Şi pe urmă, să-mi fie cu iertare, dar asta nu se poate numi amploare dacă pot fi enumerate nume şi cazuri.
Amploarea a început din anii ’20, când, pentru a exercita o presiune permanentă asupra tribunalelor, au fost create faimoasele troica, şi ele cu funcţionare permanentă. La început, acestea erau chiar evidenţiate cu mândrie: Troica GPU-ului! Iar numele asesorilor nu numai că nu era trecut sub tăcere, ci, dimpotrivă, era popularizat! Cine, în Solovki, nu cunoştea celebra troică din Moscova: Gleb Boki, Vul şi Vasiliev? Şi, într-adevăr, ce cuvânt potrivit -troica! El aminteşte puţin şi de zurgălăii săniilor, de chefurile din săptămâna brânzei şi de lăsata secului, dar totodată şi ceva misterios: de ce „troica”, ce înseamnă asta? Căci nici tribunalul nu are patru judecători! Iar troica nu este un tribunal! Însă caracterul enigmatic consta în faptul că ea judecă în lipsă, fără ca acuzatul să fie prezent. El nu a fost acolo, nu a văzut nimic, i se dă numai o hârtie: semnează! Troica a devenit şi mai teribilă decât tribunalul revoluţionar. Ulterior, ea s-a izolat, s-a încotoşmănat, s-a încuiat într-o cameră separată, iar numele judecătorilor au fost declarate secrete. Şi, astfel, ne-am obişnuit că membrii troicii nu beau, nu mănâncă şi nu se deplasează printre oameni. Şi, de când s-au retras o dată să delibereze, au dispărut pentru totdeauna şi dau semne de viaţă numai când ne trimit sentinţele prin intermediul dactilografelor. (Cu obligaţia de a le înapoia, un astfel de document nu poate rămâne în păstrarea noastră.)
Troicile acestea (pentru orice eventualitate folosim pluralul, ca şi în cazul unei divinităţi – nu ştii niciodată unde hălăduieşte) răspundeau unei necesităţi noi şi imperioase: o dată arestaţi, oamenii nu mai trebuiau puşi în libertate (un fel de secţie de control tehnic pe lângă GPU, ca să nu existe rebuturi). Şi dacă vreunul este nevinovat şi nu poate fi judecat nicidecum, ei bine, atunci, prin intermediul Troicii, să-şi primească cele „minus treizeci şi două” (oraşe guberniale, în care le era interzis să se stabilească) cuvenite ori o mică deportare pentru doi-trei ani, şi astfel va fi însemnat pentru totdeauna, şi data viitoare va fi „recidivist”.
(Cerem iertare cititorului, fiindcă ne-am abătut din nou spre acel oportunism de dreapta: conceptul de „vină”, opoziţia vinovat-nevinovat. Căci ni s-a explicat că nu e vorba de rina personală, ci de pericolul social: şi un nevinovat poate fi condamnat dacă din punct de vedere social este străin, iar un Vinovat poate fi eliberat dacă socialmente este apopiat. Însă noi, cei fără studii juridice, putem fi scuzaţi, dacă însuşi Codul din anul 1926, după care am trăit, frate, douăzeci şi cinci de ani, a fost criticat pentru „abordarea burgheză inadmisibilă”, pentru „abodarca insuficientă de pe poziţii de clasă”, pentru „cântărirea pedepsei în raport cu gravitatea faptei comise” *.
Din păcate, nu ne va reveni nouă misiunea de a scrie istoria captivantă a acestui Organ. Oare mereu, de la începutul existenţei sale, Troica GPU-ului, în condamnările sale în contumacie, a avut dreptul să dea şi pedeapsa cu moartea (precum cunoscutului prinţ-cadet Pavel Dolgoruki2 în 1927, precum lui Palcinski, von Meck şi Veliciko în 1929). Oare troicile erau folosite doar în cazul când nu existau probe suficiente, dar individul era neîndoielnic socialmente periculos? Sau şvân alte cazuri? Şi pe urmă, în 1934, când s-a petrecut trista rebotezare a OGPU-ului în NKVD, cum a început Troica din Capitală să se cheme Comisie Specială, iar troicile din regiuni – colegii speciale ale tribunalelor regionale, alcătuite adică din cei trei reprezentanţi permanenţi, fără asesori populari şi întotdeauna închise. Iar din vara lui 1937, în regiunile şi în republicile autonome au mai adăugat nişte troici, alcătuite din secretarul comitetului regional de partid, şeful NKVD-ului regional şi procurorul regiunii. (Iar deasupra tuturor acestor troici noi se afla un Duo la Moscova, format din comisarul poporului pentru afacerile interne şi procurorul general al URSS. Trebuie să fiţi de acord că ar fi fost nepoliticos ca losif Vissarionovici să fie al treilea!) însă de la sfârşitul anului 1938 nu ştiu cum au dispărut pe neobservate şi troicile, şi acest Duo (căci şi Nikolai Ejov fusese ras), dar s-a consolidat draga noastră OSO, care şi-a însuşit dreptul de a condamna în contumacie şi fără judecată, mai întâi până la zece ani, apoi mai sus şi pe urmă chiar la moarte. Şi a prosperat drăguţa OSO până hăt în anul 1953, când s-a retras şi Beria, binefăcătorul nostru.
A existat timp de nouăsprezece ani, însă dacă vei întreba: care dintre marii şi mândrii noştri activişti au făcut parte din ea; de câte ori se întruneau şi cât de lungi le erau şedinţele; cu ceai ori fără ceai şi ce se mai servea la ceai; şi cum decurgea această deliberare, discutau ori nici nu discutau între ci… Nu noi o să scriem această istorie, fiindcă nu ştim… Ştim doar din auzite că esenţa ei era constituită dântr-o triadă, şi cu toate că astăzi ne este imposibil să-i numim pe membrii ei plini de râvnă, sunt cunoscute însă cele trei organe care îşi aveau acolo delegaţii lor permanenţi: comitetul central al partidului, MVD-ul şi procuratura, însă nu ar fi de mirare dacă vreodată vom afla că n-au existat nici un fel de şedinţe deliberative ale OSO, ci doar un birou cu dactilografe experimentate, care compuneau extrase din procese-ver-bale inexistente, şi un şef de birou care le dirija pe dactilografe. Nu încape vorbă însă că dactilografe au existat negreşit, pentru asta garantăm!
Fără să fie pomenită undeva, nici în constituţie, nici în cod, OSO, însă, s-a dovedit cea mai avantajoasă maşină de tocat: deloc îndărătnică, nepretenţioasă şi care nu avea nevoie să fie unsă cu legi. Codul era de-sine-stătător şi
*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare, Ed. „Sovetskoe zakonodatel-stvo”, Moscova, 1934.
OSO, de asemenea, se învârtea uşor fără toate cele două sute cinci articole ale lui. Iară să le folosească şi fără să le amintească.
Deţinuţilor din lagăr le plăcea să glumească: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar cere… Comisia Specială.
Fireşte, pentru mai multă comoditate, avea şi ea nevoie de un cod uzual, însă în acest scop ea şi-a elaborat singură articole-siglă, care înlesneau foarte mult lucrul (nu trebuie să-ţi baţi capul să potriveşti totul în conformitate cu formulările Codului), iar ca număr erau accesibile memoriei unui copil (o parte dintre ele le-am mai amintit):
— AŞA – Agitaţie Antisovietică;
— NPGG – Trecerea Ilegală a Frontierei de Stat;
— KRD – Activitate Contrarevoluţionară;
— KRTD – Activitate Contrarevoluţionară Troţkistă (această insignifiantă literă „t” făcea foarte dificilă viaţa în lagăr a unui zek);
— PŞ – Suspectară de Spionaj (dacă spionajul depăşea limitele suspectării, cazul era trimis la tribunal):
— SVPŞ – Relaţii care conduc (!) la Suspectarea de Spionaj; > – KRM – Gândire Contrarevoluţionară; ’ – VAS – Stare de Spirit Antisovietică; ’ – SOE – Element Socialmente Periculos; – SVE – Element Socialmente Dăunător;
— PD – Activitate Criminală (se acorda cu uşurinţă foştilor deţinuţi în lagăr când nu se mai găsea altceva); şi, în sfârşit, foarte cuprinzătorul
— CIS – Membru de Familie (al unui condamnat în virtutea vreuneia din siglele precedente).
* Să nu uităm că aceste sigle nu erau distribuite în mod uniform pe oameni şi ani, ci, aidoma articolelor Codului şi paragrafelor Decretelor, se manifestau ca nişte epidemii instantanee.
Şi încă o menţiune: OSO nu pretindea câtuşi de puţin că dă omului un verdict! Ea nu dădea verdicte! Ea aplica o sancţiune administrativă, şi nimic mai^mult. Era deci firesc să aibă libertate juridică.
Însă deşi sancţiunea nu avea pretenţia să devină o sentinţă judiciară, ea putea ajunge până la douăzeci şi cinci de ani, pedeapsa cu moartea şi să includă:
— Privarea de titluri şi decoraţii;
— Confiscarea întregii averi;
— Detenţiune cu regim de celulă;
— Suprimarea dreptului la corespsondenţă, şi omul dispărea de pe faţa pământului mult mai sigur decât printr-o primitivă sentinţă judiciară.
Încă un avantaj important al OSO era acela că hotărârilc ei nu puteau fi contestate, nu aveai unde să te plângi: nu exista nici o instanţă, fie ca superioară ori inferioară. Era subordonată doar ministerului afacerilor interne, lui Stalin şi Satanei.
O mare calitate a OSO era şi rapiditatea, ale cărei limite erau impuse numai de tehnicii dactilografiei.
În sfârşit, OSO nu avea câtuşi de puţin nevoie să -l vadă pe inculpat la faţă (în felul acesta descongestiona transportul interpenitenciar), dar nu numai atât – nici măcar nu-i cerea fotografia, în perioadele de mare aglomeraţie a închisorilor oferea şi avantajul că deţinutul, când ancheta s-a încheiat, putea să nu mai ocupe un loc pe pardoseala închisorii, să nu mai mănânce pâinea degeaba, ci să fie trimis numaidecât în lagăr şi să muncească cinstit Putea să citească şi mai târziu copia extrasului.
În cazurile privilegiate, deţinuţii erau descărcaţi din vagoane în gara de destinaţie; chiar acolo, lângă terasament, li se ordona să îngenuncheze (asta ca să nu fugă, însă părea că pentru a-şi face rugăciunea către OSO) şi numaidecât li se citeau condamnările. Se întâmpla şi altfel: convoaiele deţinuţilor care soseau la Pereborî în 1938, nu ştiau nici articolele în temeiul cărora fuseseră condamnaţi, nici sentinţele, însă conţopistul care îi aştepta ştia şi îi găsea repede în liste: SVE – cinci ani!
Alţii însă lucrau multe luni în lagăr fără să-şi cunoască verdictele. Când a venit sorocul (povesteşte I. Dobriak) au fost aliniaţi în mod festiv, nu oricând, ci în ziua de l mai 1938, când fluturau steagurile roşii, şi li s-a adus la cunoştinţă condamnările hotărâte de troica pentru regiunea Stalino: de la zece la douăzeci de ani fiecăruia. Iar şeful meu de brigadă din lagăr, Sinebriuhov, în acelaşi an 1938, laolaltă cu un eşalon întreg de necondamnaţi, a fost trimis din Celiabinssk la Cerepoveţ. Lunile treceau, zeki lucrau. Brusc, iarna, într-o zi de duminică (observaţi ce zile erau alese, oare OSO câştiga ceva din asta’?), pe un ger de crăpau pietrele, au fost scoşi în curte, aliniaţi, a apărut un locotenent de curând sosit, s-a prezentat, spunându-le că a fost trimis să le aducă la cunoştinţă hotărârile OSO. Însă băiatul s-a dovedit cumsecade şi, uitându-se la încălţaturile lor prăpădite şi la soarele parcă înconjurat de stâlpi îngheţaţi, a spus:
— De altfel, băieţii, ce să mai îngheţaţi aici? Ştiţi, OSO v-a dat la toţi câte zece ani, foarte rar cui i-a dat opt. Aţi înţeles? Rupeţi raidurile!…
Dar la ce mai era nevoie de tribunale, când Comisia Specială prezenta un automatism atât de franc? Ce nevoie mai este de tramvaiul cu cai, când există tramvaiul modern, silenţios, din care nu poţi sări? Ca să le dea şi judecătorilor o pâine?
Poate că pur şi simplu este jenant ca statul să nu aibă deloc tribunale, în anul 1919, cel de al VlII-lea congres al partidului a înscris în programul său: să se depună eforturi pentru ca ţoală populaţia muncitoare să fie atrasă la îndeplinirea atribuţiilor judiciare. Pe „toată’ n-au izbutit s-o atragă, fiindcă justiţia este o treabă delicată, şi încă nu ramaserăm fără tribunale!
De alminteri, tribunalele noastre politice – colegiile speciale ale tribunalelor regionale, tribunalele militare ale districtelor şi apoi toate tribunalele supreme – toate tind să urmeze exemplul OSO, nici ele nu s-au împotmolit în proceduri judiciare publice şi în susţineri ale părţilor.
Prima şi principala lor trăsătură este caracterul uşilor închise. Recurg la şedinţele cu uşile închise pentru comoditatea lor.
Noi ne-am obişnuit într-atât cu faptul că milioane şi milioane de oameni sunt condamnaţi în şedinţe închise, ne-am familiarizat într-atât cu aceste lucruri, încât un fiu cu mintea tulburată, un frate ori un nepot îţi trânteşte cu convingere: „Dar cum ai fi vrut? Cazul lui interesează… Vor afla duşmanii! Nu se poate…”
Astfel, temându-ne că „vor alia duşmanii”, ne vârâm capul între genunchi. Cine, în afara şoarecilor de bibliotecă, îşi mai aminteşte acum la noi că lui Karakozov3, care a tras în ţar, [s-a dat un apărător? Că Jeliabov4 şi întreg guvernul de la Narodnaia Volia^au fost judecaţi în public, fără să-i fie cuiva teamă „că vor alia turcii”? Că Vera Zasulici6, care a tras, dacă am traduce în termenii de astăzi, în şeful direcţiei din Moscova al afacerilor interne (şi pe care l-a rănit aproape mortal, nu l-a nimerit cum trebuie, căci a tras cu un glonţ pentru urşi), nu doar că nu a fost suprimată în camerele de tortură, nu doar că nu a fost judecată cu uşile închise, dar, într-un proces public, a fost achitată de juraţi (nu de o troică): şi, aclamată de mulţime, a plecat cu trăsura?
Prin aceste comparaţii nu vreau să spun că odinioară, în Rusia, a existat o justiţie perfectă. De bună seamă că o justiţie destoinică este rodul cel mai târziu al celei mai mature societăţi, ori este necesar un rege Solomon. Vladimir Dahl menţionează că în Rusia dinaintea reformei „nu exista nici un proverb care să laude organele de justiţie!” Asta înseamnă ceva. Nu s-a compus nici un proverb de laudă nici pentru şeful zemstvei. Totuşi reforma judiciară din anul 1864 a îndreptat măcar partea urbană a societăţii noastre pe drumul ce ducea spre modelele engleze.
Spunând toate acestea, nu uit nici opiniile lui Dostoievski, îndreptate împotriva curţilor noastre cu juri (Jurnalul scriitorului). Aceste opinii se refereau la abuzul de elocinţă („Domnilor juraţi! Ce femeie ar mai fi dânsa dacă nu şi-ar fi înjunghiat rivala?… Domnilor juraţi! Cine dintre dumneavoastră n-ar fi aruncat pruncul pe fereastră…?”), la faptul că, la juraţi, un impuls de o clipă, poate precumpăni asupra răspunderii civice „, însă Dostoievski nu se temea de ceea ce ar fi trebuit să se teamă! El considera că procesul cu public este o cucerire pentru eternitate!… (Care dintre contemporanii lui ar fi putut crede în existenţa OSO…?) în altă parte scrie, de asemenea, că” mai bine să greşeşti prin clemenţă, decât prin osândă”. O, da, da!
Abuzul de elocinţă nu este doar o meteahnă a unui sistem judiciar în devenire, dar, pe un plan mai larg, şi al unei democraţii maturizate (maturizate, dar care a reuşit să-şi uite obiectivele morale). Tot Anglia ne oferă
*În prezent, uneori, observăm acest lucru în Occident şi nu putem spune că suntem încântaţi. Tocmai de acest lucru se temea Dostoievski. Depăşind mult cu spiritul viaţa noastră de atunci., Exemple: pentru a obţine un avantaj pentru partidul său, liderul opoziţiei nu se sfieşte să impute guvernului o situaţie mai rea decât este în realitate.
Abuzul de eiocinţă este un rău. Ce cuvânt însă poate fi folosit pentru abuzurile uşilor închise? Dostoievski visa la un sistem judiciar în care procurorul va expune toate cele necesare pentru apărarea inculpatului. Dar câtc secole mai trebuie să aşteptăm? Deocamdată, experienţa noastră socială ne-a îmbogăţit incomensurabil cu astfel de avocaţi care îl acuză pe inculpat („ca om sovietic cinstit, ca patriot adevărat, nu pot să nu simt un sentiment de repulsie, examinând aceste fărădelegi…”).
Ce bine este însă într-o şedinţă cu uşile închise! Nu ai nevoie de robă, poţi să-ţi sufleci şi mânecile. Ce uşor merge treaba! Nici microfoane, nici corespondenţi de presă, nici public. (Ba nu, public există, dar este format din anchetatori. De pildă, la tribunalul regional din Leningrad, veneau ziua să vadă cum se comportă elevii lor, iar noaptea vizitau în temniţă pe cei care trebuiau îndrumaţi spre bine.) „
Cea de a doua trăsătură importantă a tribunalelor noastre politice este precizia în muncă. Adică predeterminarea condamnărilor.
Aceeaşi culegere De la închisori la instituţiile de reeducare ne furnizează material: predeterminarea condamnărilor este o treabă veche, şi în perioada 1924-1929 verdictele tribunalelor erau reglementate de considerente economico-administrative unitare, începând din anul 1924, din pricina şomajului, tribunalele din ţară au micşorat numărul condamnărilor la reeducare prin muncă fără detenţie (deţinutul rămâne la domiciliu) şi au înmulţit condamnările la detenţie pe termen scurt (fireşte, aceasta se referea la deţinuţii de drept comun). Din această cauză s-ci produs aglomerarea închisorilor cu condamnaţii pe termen scurt (până la şase luni, şi utilizarea lor insuficientă în coloniile de munca. La începutul anului 1929, Comisariatul Poporului pentru Justiţie, prin circulara nr. 5, a înfierat sistemul condamnărilor pe termen scurt, iar ia 6 noiembrie 1929 (în ajunul celei de a douăsprezecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie şi o dată cu începutul construirii socialismului), prin hotărârea Comitetului Executiv Central şi a Sovnarkomului, s-a interzis pur şi simplu să se mai acorde pedepse sub un an!
Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (De obicei, în sala de judecată, există şi telefon!) După exemplul OSO, există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: „Da nu puteam să fiu recurtat de Ignatovski când aveam numai zece ani!”, preşedintele completului de judecată striga numaidccât la el: „Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!” Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea, în grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea, şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani î
*Grupul lui Ci-n.
Ah, cât de mult uşurează predeterminarea sentinţelor viaţa spinoasă a judecătorului! Aceasta nu este o uşurare a minţii – trebuie să gândeşti, ci mai degrabă o uşurare morală: nu te mai chinui că o să greşeşti sentinţa şi o să-i laşi orlaui pe proprii tăi copii. Chiar şi pe un judecător şi ucigaş zelos ca Ulrich7 – ce condamnare la moarte importanţă nu a fost rostită de gura lui?
— Predeterminarea îl predispune la blajinătate, în anul 1945, de pildă, Colegiul Militar cercetează cazul „separatiştilor estoni”. Preşedintele este blajinul Ulrich cel scund şi robust. El nu scapă nici un prilej ca să glumească nu doar cu colegii, dar şi cu deţinuţii (iată ce înseamnă omenia, o trăsătură nouă, unde s-a mai pomenit?). Aflând că Susi este avocat, i-a spus zâmbind: „Iată că v-a prins bine profesia dumneavoastră!” De fapt, ce au de împărţit? De ce să se înfurie? Judecata se desfăşoară după un program plăcut: la masa judecătorilor se fumează, în momentul cel mai plăcut – o bună pauză de prânz. Apoi vine seara, trebuie să meargă să delibereze. Dar cine deliberează noaptea? Deţinuţii au fost lăsaţi să stea în sală toată noaptea, iar ei au plecat pe la casele lor. A doua zi, la nouă dimineaţa, au venit proaspeţi, bărbieriţi: „Ridicaţi-vă! Soseşte curtea!” Şi tuturor – câte zece ani.
În sfârşit, cea de a treia trăsătură a tribunalelor noastre este dialectica (înainte erau comparate cam grosolan cu „un proţap, îl îndrepţi în direcţia în care vrei să mergi”). Codul nu trebuie să fie o piatră de neclintit în calea judecătorului. Articolele codului au o vârstă de zece, cincisprezece, douăzeci de ani, viaţa lor trece repede şi, cum spunea Faust: Lumea se schimbă-ntruna, se duce înainte, Iar eu să~mi calc cuvântul nu cutez?
Toate articolele au fost năpădite de interpretări, indicaţii, instrucţiuni. Dacă fapta inculpatului nu se regăseşte în cod, el mai poate fi judecat:
— Prin analaogie (câte posibilităţi!);
— Pur şi simplu, pentru originea socială (7-35, apartenenţa la un mediu social periculos);
— Pentru legături cu persoane periculoase* (iată ce câmp larg de desfăşurare! Ce persoană este periculoasă şi în ce constau relaţiile numai
; judecătorul ştie!).
Numai că nu trebuie să cauţi nod în papură legilor emise.
La 13 ianuarie 1950, de pildă, a ieşit decretul privind restabilirea pedepsei cu moartea (se poate crede că din subsolurile lui Beria ea nici nu a ieşit vreodată). El glăsuia: pot fi executaţi diversioniştii şi atentatorii. Ce înseamnă asta? Nu se spune. Lui losif Vissarionovici nu-i place să spună lucrurilor pe nume, ci doar să facă aluzii. Aici intră oare doar cei care aruncă în aer şinele de cale ferată cu dinamită? Nu scrie. „Diversionist” sau sabotor ştim mai de mult că este acela care produce marfă de proastă calitate. Dar atentatorii cine
*Acest lucru nu l-am ştiut, despre aşa ceva am citit într-un număr diii ziarul „Izvestia” din iulie 1957.
sunt? De exemplu, dacă un ins discută în tramvai, a atentat la autoritatea guvernului? Sau, dacă o fată s-a măritat cu un străin, asta însemană că a atentat la măreţia patriei noastre…?
Dar nu judecătorul este cel care judeca, el doar primeşte leafă. Instrucţiunile judecă! Instrucţiunile din anul 1937: zece ani, douăzeci de ani, moarte prin împuşcare. Instucţiunile anului 1943: douăzeci de ani de ocnă, moarte prin spânzurătoare. Instrucţiunile din 1945: tuturor, fără excepţie, zece ani plus cinci ani privare de drepturi (forţă de muncă pentru trei cincinale)*. Instrucţiunile lui 1949: tuturor douăzeci şi cinci fără excepţie. (Şi astfel, un spion adevărat – Sehulz, Berlin 1948 – a fost condamnat doar la zece ani, în timp de Glinther Waschkau – douăzeci şi cinci. Pentru că el venise cu valul anului 1949.)
Maşina ştanpilează. Odată arestat, eşti lipsit de toate drepturile chiar de când ţi se taie nasturii în pragul GB-ului şi n-ai cum să eviţi condamnarea. Şi lucrătorii din justiţie s-ati obişnuit într-atât cu aceasta, încât în anul J 958 s-au făcut de râs: au publicat în ziare proiectul noilor Baze ale procedurii penale în URSS, uitând să introducă un paragraf privind o eventuală sentinţă de achitare! Ziarul guvernamental („Izvestia”, 10 septembrie 1958) i-a mustrat cu blândcţc: „Se poate crea impresia că tribunalele noastre nu pronunţă decât sentinţe de condamnare”.
Dar să ne punem în locul juriştilor: de ce. De fapt, tribunalul trebuie să aibă două soluţii, când alegerile generale se fac cu un singur candidat? Păi sentinţa de achitare este o absurditate din punct de vedere economic! Căci asta înseamnă că şi informatorii, şi agenţii operativi, şi anchetatorii, şi procurorii, şi gardienii, şi soldaţii din escortă au lucrat în van!
Iată un exemplu tipic de cum lucrează un tribunal, în anul 1941, secţiile cekiste operative ale trupelor noastre inactive, staţionate în Mongolia, trebuiau să manifeste vigilenţă şi să dea dovadă de spirit activ. Felcerul militar Lozovski, căruia nu ştiu ce femeie îi dăduse motive să fie gelos pe locotenentul Pavcl Ciulpeniov, şi-a dat seama de acest lucru. Odată, când erau între patru ochi, i-a pus lui Ciulpeniov trei întrebări: 1. Ce crezi, de ce ne retragem din fafa nemţilor? (Ciulpeniov: Au tehnică mai multă şi au făcut mobilizarea din timp. Lozovski: Nu, asta-i manevră, noi îi ademenim.) 2. Crezi în ajutorul aliaţilor? (Ciulpeniov: Cred că ne vor ajuta, dar nu dezinteresat Lozovski: Ne vor înşela, nu ne vor ajuta câtuşi de puţin.) 3. De ce l-au trimis pe Varoşilov să comande Frontul de Nord-Vest?
Ciulpeniov a răspuns şi a uitat. Dar Lozovski a făcut un denunţ. Ciulpeniov este chemat la secţia politică a diviziei şi exclus din comsomol:’ pentru stare de spirit defetistă, pentru elogierea tehnicii de luptă a nemţilor, pentru desconsiderarea strategiei comandamentului nostru. Cu acest prilej, cel mai înfocat perorează organizatorul de comsomol Kaliaghin (la Halhin-Gol a
*Babaev. E adevărat – un drept comun, le-a’stricat: Puteai să-mi puneţi botniţă şi trei sute de ani de-acum încolo! Piuă la moarte n-o să ridic nana pentru voi, binefăcătorilor! „(Aici,” botniţă” – privare de drepturi politice.)
Dat dovadă de laşitate, fiind şi Ciulpeniov de faţă, şi acum profită de ocazie ca să-şi îndepărteze martorul).
Arestarea. O singură confruntare cu Lozovski. Anchetatorul nici nu aduce în discuţie convorbirea lor anterioară. Doar o întrebare: îl cunoaşteţi pe acest om?
— Da.
— Martor, puteţi să plecaţi. (Anchetatorul se teme că acuzarea ar putea să eşueze.) „
Doborât de şederea, timp de o lună, într-o groapă, Ciulpeniov compare în faţa tribunalului diziviei 36 motorizate. Sunt prezenţi: Lebedev, comisarul diviziei, şi şeful secţiei politice Slesarev. Martorul Lozovski nici nu a fost chemat la judecată. (Totuşi, pentru legalizarera falselor mărturii, după proces, vor lua semnături şi de la Lozovski, şi de la comisarul Serioghin.) întrebările tribunalului: Aţi avut o discuţie cu Lozovski? Ce v-a întrebat? Ce i-aţi răspuns? Ciulpeniov răspunde cu sinceritate, el încă nu vede cu ce ar fi vinovat. „Dar mulţi discută!” exclamă el cu naivitate. Tribunalul reacţionează promt: „Cine anume? Numiţi-i”. Dar Ciulpeniov nu este din rasa lor! I se acordă ultimul cuvânt. „Rog tribunalul să verifice încă o dată patriotismul meu, să-mi dea o misiune, care se poate sfârşi cu moartea!” Şi adaugă voinicul cel naiv: „Mie şi celui care m-a ponegrit, amândurora!”
A, nu, aceste apucături cavalereşti avem sarcina să le stârpim în popor. Lozovski trebuie să ne dea doctorii, Serioghin trebuie să se ocupe de educţia soldaţilor*. Parcă important este dacă tu mori sau nu mori? Important este că noi am stat de strajă. Judecătorii au ieşit, au fumat o ţigară, s-au întors: zece ani plus trei privare de drepturi civile.
Astfel de procese, în fiecare divizie, n-au fost doar zece în toţi anii de război (altfel costa cam scump întreţinerea unui tribunal). Câte divizii sunt în total – poate să socotească cititorul.
Şedinţele tribunalelor se aseamănă între ele deprimant de mult. Deprimant de serbezi şi insensibili sunt judecătorii, ca nişte mănuşi de cauciuc. Sentinţele vin pe bandă rulantă.
Toţi au mină serioasă, dar îşi dau seama că totul este o mascaradă, şi cel mai clar – bărbaţii din escortă, oameni simpli. La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. „Cutare, 58 -l a, douăzeci şi cinci de ani”. Şeful escortei se interesează: „Pentru ce ţi i-au dat?” „Pentru nimic”. „Braşoave. Pentru nimic se dau zece!”
Când tribunalul se grăbeşte, „deliberarea” nu durează mai mult de un minut, cât a intra şi a ieşi. Când ziua de lucru a tribunalului se prelungeşte la şaisprezece ore, prin uşa camerei pentru deliberări se vede o masă încărcată, platouri cu fructe. Dacă nu se grăbesc prea tare, le place să citească sentinţa, imprimând un efect psihologic:„…Să fie condamnat la pedeapsa capitală…!”
*Lozovski este acum candidat în ştiinţe medicale, locuieşte la Moscova şi îi merge bine. Ciulpeniov este şofer de troleibuz.
*Serioghin Viktor Andreevici se află în prezent la Moscova, lucrează la o unitate de servicii comunale de pe lângă Sovietul din Moscova Trăieşte bine.
Pauză. Judecătorii îl privesc pe osândât în ochi: interesant, cum reacţionează? Ce simte el acum?„…Dar, luând în consideraţie căinţa sinceră.”
Pereţii sălii de aşteptare a tribunalului sunt zgâriaţi cu creioane şi cuie: „Am fost condamnat la moarte”, „am fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani…”, „.la zece ani”. Inscripţiile nu sunt şterse, ele sunt instructive. Teme-te, înclină-te şi să nu crezi că poţi schimba ceva prin atitudinea ta. Chiar de vei rosti în apărarea ta o filipică a la Demostene, într-o sală goală, în faţa câtorva judecători (Olga Sliozberg la Tribunalul Suprem, 1938), asta nu te va ajuta câtuşi de puţin. Dar să schimbi zece ani cu plutonul de execuţie, da, asta poţi; dacă le strigi, de pildă: „Sunteţi nişte fascişti! Mi-e ruşine că am fost membru al partidului vostru!” (Nikolai Semionovici Daskal în faţa colegiului special al ţinutului Azov-Marea Neagră, preşedintele Helik, Maikop, 1937) -atunci îţi vor pune pe rol un alt proces şi eşti pierdut.
Ceavdarov povesteşte o întâmplare când, la proces, toţi inculpaţii au negat brusc toate falsele depoziţii făcute în timpul anchetei. Şi? Chiar dacă a fost o întrerupere pentru un schimb de priviri, ea n-a durat decât două-trei clipe. Procurorul a cerut o pauză, fără să explice pentru ce. De la închisoarea preventivă au venit în graba mare anchetatorii şi ajutoarele lor – schingiuitorii. Toţi inculpaţii au fost separaţi pe boxe şi bătuţi bine, făgăduindu-li-se încă pe atât în pauza a doua. Pauza a luat sfârşit. Judecătorul i-a chestionat din nou – acum toţi au mărturisit.
De o abilitate remarcabilă a dat dovadă Alexaridr Grigorievici Karetni-kov, directorul unui institut de cercerări ştiinţifice în domeniul textilelor. Cu puţin înainte de a se deschide şedinţa Colegiului Militar al Tribunalului Suprem (dar de ce tribunalul şi Colegiul Militar pentru civili, care nu se aflau în serviciu militar, am încetat să ne mai mirăm, nu mai întrebăm), el a transmis prin gardian că vrea să facă depoziţii suplimentare. Bineînţeles, acest lucru a stârnit interes. A fost primit de procuror. Karetnikov şi-a dezgolit umărul şi i-a arătat clavicula pe care anchetatorul i-a rupt-o, lovindu -l cu taburetul, apoi a spus: „Am semnat totul sub tortură”. Procurorul s-a căit amarnic de lăcomia lui pentru depoziţiile „suplimentare”, însă era prea târziu. Fiecare dintre ei este temerar doar câtă vreme este numai o mică rotiţă în ansamblul mecanismului. Dar îndată ce asupra lui s-a abătut răspunderea personală, raza de lumină s-a oprit asupra lui, păleşte, îşi dă seama că şi el este un nimic şi poate să alunece pe orice coajă. Astfel l-a încolţit Karetnikov pe procuror, şi acela nu s-a hotărât să muşamalizeze problema. A început şedinţa Colegiului Militar, şi Karetnikov a repetat totul şi aici: Şi iată -Colegiul Militar s-a retras să delibereze de-adevăratelea! Dar nu putea da decât o sentinţă de achitare şi, deci, să -l elibereze numaidecât pe Karetnikov. Şi din această cauză… Nu a dat niciuna!
Ca şi când nu s-a întâmplat nimic, Karetnikov a fost dus din nou la închisoare, a fost vindecat şi ţinut încă trei luni. A venit un anchetator nou, foarte politicos, a eliberat un nou mandat de arestare (dacă însă Colegiul n-ar fi procedat strâmb, Karetnikov ar fi putut măcar aceste trei luni să se plimbe în libertate!), i-a pus din nou întrebările formulate şi de primul anchetator.
Karetnikov, presimţind că se apropie ziua eliberării, s-a finul ferm şi nu s-a recunoscut vinovat de nimic. Ei bine, prin intermediul OSO a primit opt ani!… Acest exemplu demonstrează suficient posibilităţile deţinutului şi posibilităţile OSO. Iar Derjavin8 scria următoarele: Un tribunal nedrept mai rău e decât lotrul, Şi unde legea doarme, duşman îl ai pe jude: Sărmanul cetăţean este pierdut cu totul. S-aştepte ocrotire, nu are de unde.
Însă rareori i se întâmplau Colegiului Militar al Tribunalului Suprem astfel de neplăceri, şi, în genere, rareori îşi deschidea ochii tulburi să se uite la un prăpădit de arestat. A. D. Romanov, inginer electrician, în 1937, a fost târât în goană pe scară de doi gardieni, până la etajul al treilea (liftul probabil funcţiona, însă cum deţinuţii erau într-un necontenit du-te-vino lucrătorii închisorii nu l-ar mai fi putut folosi). Trecând pe lângă un deţinut care tocmai îşi primise condamnarea, au intrat în sală. Judecătorii care formau Colegiul Militar se grăbeau atât de tare, încât nici nu se aşezaseră pe scaune, stăteau toţi trei în picioare. Gâfâind din greu (ancheta lungă îl epuizase), a rostit numele şi prenumele. Judecătorii au mormăit ceva, au schimbat priviri între ei, şi Urlich – iar el!
— A pronunţat: „Douăzeci de ani!” Şi pe Romanov l-au scos în fugă afară, şi tot în fugă l-au introdus pe următorul.
S-a întâmplat ca într-un vis: în februarie l963, am avut prilejul să urc şi eu pe aceeaşi scară (am refuzat înadins liftul ca să pot examina scara), dar în compania politicoasă a unui colonel, secretarul organizaţiei de partid. Din întreg Arhipelagul doar mie mi-a hărăzit destinul această fericire! Şi în sala înconjurată de o colonadă rotundă, unde, se spune, au loc şedinţele plenare ale Tribunalului Suprem al Uniunii, cu o masă uriaşă în formă de potcoavă şi cu încă una rotundă şi şapte scaune vechi la mijloc, m-au ascultat şaptezeci de colaboratori ai Colegiului Militar, acela care i-a judecat cândva pe Karetnikov, Romanov şi alţii, şi alţii… Şi le-am spus lor: „Ce zi memorabilă! Cât am fost condamnat, mai întâi la detenţie în lagăr, apoi la exil permanent, n-am văzut niciodată cum arată la fafă un judecător. Şi acum, iată, vă văd pe toţi adunaţi laolaltă!” (Ei, de asemenea, vedeau tot pentru prima oară cu ochii deschişi un ze. K în carne şi oase.)
Dar s-a adeverit că aceştia nu erau ei! Da. Ei spuneau acum că aceştia nu erau ei. Mă asigurau că aceia nu mai sunt. Unii au ieşit la onorabila pensie, alţii au fost destituiţi. (Ulrich, unul dintre călăii de marcă, a fost destituit, se pare, încă de pe vremea lui Stalin, în anul 1950, pentru… Inconsecvenţă!) Unii (număraţi pe degete) au fost judecaţi în timpul lui Hruşciov, şi, de pe banca acuzaţilor, aceştia ameninţau: „Astăzi ne judeci tu pe noi, însă mâi-nenoi pe tine, ia seama!” Dar ca toate iniţiativele lui Hruşciov, această Mişcare, foarte energică la început, a fost curând uitată de el şi abandonată, şi n-a atins punctul ireversibilului, şi, deci, a rămas în limitele dinainte.
Acum, veteranii jurisprudenţci îşi depanau pe mai multe voci amintirile, furni/îndu-mi fără să vrea material pentru acest capitol. (Dar dacă s-ar apuca să-şi aducă aminte şi să publice? Anii însă trec, iată, au mai trecut cinci, dar nu s-a făcut mai multă lumină’.)
Şi-au amintit, cum la consfătuirile magistraţilor, judecătorii se mândreau de la tribună cu faptul că au izbutit să nu aplice articolul 51 al Codului Penal privind circumstanţele atenuante şi în felul acesta au putut să dea douăzeci şi cinci de ani în loc de zece! Sau cât de umilitor erau subordonate tribunalele Organelor! Un judecător a primit un caz pentru judecare: un cetăţean, care se întorsese din Statele Unite, susţinea în mod denigrator că acolo există şosele bune. Şi nimic altceva. Şi la dosar nimic altceva! Judecătorul a cutezat să trimită dosaul înapoi pentru o anchetă suplimentară în scopul obţinerii unui „material antisovietic imbatabil”, adică acest deţinut să fie bătut şi torturat Dar intenţia nobilă a judecătorului nu a fost luată în seamă şi i s-a răspuns cu mânie: „Cum, dumneavoastră nu aveţi încredere în Organele noastre?” Şi judecătorul a fost… Surghiunit secretar de tribunal în Sahalin! (Sub Hruşciov era mai multă blândeţe: pe judecătorii care „greşeau” îi expediau… Unde credeţi?… Să practice avocatura!’”’ La fel se înclina în faţa Organelor şi procuratura. Când în anul 1942 au ieşit la iveală abuzurile strigătoare la cer ale lui Riumin în cadrul serviciului de contrainformaţii al Hotei de nord, procuratura n-a vrut să se implice cu autoritatea ei, ci doar i-a raportat respectuoasă lui Abakumov că băieţii lui fac ştrengării. Abakumov avea motiv să considere că Organele sunt sarea pământului! (Atunci l-a chemat pe Riumin şi l-a promovat spre propria sa nenorocire.)
Nu mai aveam timp, altfel mi-ar fi povestit de zece ori mai mult. Dar şi numai atâta este de ajuns ca să te pună pe gânduri. Dacă şi justiţia şi procuratura nu au fost decât nişte pioni ai ministrului securităţii de stat, atunci poate că nu merită să fie prezentate într-un capitol separat.
Îmi povesteau care mai de care, eu îi priveam şi nu-mi puteam stăpâni uimirea: păi ăştia sunt oameni! Oameni pe de-a-ntregul! Lată-i că ştiu să şi zâmbească! Şi explică sincer că n-au vrut decât binele. Dar daca lucrurile se vor schimba din nou, vor trebui din nou să mă judece? Uite în sala asta (îmi arătau sala principală).
Desigur, şi mă vor condamna.
Cine se află la origini, găina sau oul? Oamenii sau sistemul?
De câteva secole la noi circulă un proverb: să nu te temi de lege, teme-te de judecător.
*Au trecut încă zece şi, din nou, be/nă de nepătruns! (1978).
* „Izvestia” din 9.6.1964. Aici este o concepţie interesantă privitoare la apărare! În 1918 însă V. I. Lenin cerea ca judecătorii care dădeau sentinţe prea blânde să fie excluşi din partid.
Mie însă mi se pare că Legea le-a luat-o oamenilor înainte, oamenii au fost depăşiţi în cruzime. Şi este timpul să răsturnării proverbul: să nu te temi de judecător, teme-te de lege.
Legea lui Abakumov, desigur.
Lată-i urcându-se la tribună să se pronunţe despre Ivan Deniscmci. Lată-i declarând bucuroşi că această carte le-a despovărat conştiinţa (chiar aşa au spus,.). Ei recunosc că am prezentat un tablou în culori atenuate, CĂ flecare dintre ei cunosc lagăre cu mult mai crunte. (Deci ei ştiau…?) Dintre cei şaptezeci de oameni care şedeau la masa în formă de potcoavă, câţiva care au luat cuvântul sunt cunoscători în ale literaturii, chiar cititori ai revistei,. Novâi mir”9, sunt doritori de reforme, discută cu însufleţire despre plăgile noastre sociale, despre starea de paragină în care se află satul…
Stau şi mă gândesc: dacă prima picătură mică-mică de adevăr a explodat ca o bombă psihologică, ce va fi în ţara noastră când Adevărul se va prăvăli în cascade?
Şi se va prăvăli, în mod inevitabil.
Capitolul 8 LEGEA-COPIL NOI UITĂM TOTUL. Memoria noastră nu păstrează evenimentul real, istoria, ci numai acea linie punctată stereotipă pe care au vrut să ne-o întipărească în minte prin repetare necontenită.
Nu ştiu dacă aceasta este o particularitate a întregii umanităţi, dar a poporului nostru – cu siguranţă O particularitate supărătoare. Poate că provine din bunătate, însă este supărătoate. Ea face din noi prada mincinoşilor.
Astfel, dacă nu trebuie să ţinem minte nici măcar procesele judiciare publice, noi nu le ţinem minte. S-a vorbit cu voce tare, s-a scris în ziare, dar nu ne-au bătut la cap până ce ni se face o găurică în creier şi, deci, nu ţinem minte. (Găurică în creier numai pentru că zilnic se transmite Ia radio.) Nu mă refer la tineret, el nu ştie, bineînţeles, mă refer la contemporanii acelor procese. Rugaţi-l pe un om mediu să vă enumere procesele răsunătoare – o să-şi amintească pe cel al lui Buharin şi pe cel al lui Zinoviev1. Apoi, încreţindu-şi fruntea, şi pe cel al Partidului industrial. Atât, alte pocesc deschise n-au mai fost.
Ce să mai zicem atunci despre cele închise?… Încă din 1918, câte tribunale nu erau anunţate cu surle şi tobe î Când nu existau încă nici legi, nici coduri, şi judecătorii nu puteau să facă referiri decât la necesităţile puterii muncitorilor şi ţăranilor. Oare va scrie cineva, vreodată, istoria lor amănunţită?
Însă de o mică trecere în revistă nu ne putem lipsi nici noi. Suntem totuşi obligaţi să pipăim şi în acea negură matinală, gingaşă şi trandafirie, câteva ruine carbonizate.
În acei ani plini de dinamism nu ruginiseră în teacă săbiile războiului şi nici revolverele pedepsei nu se răciseră în tocurile lor. Mai târziu au născocit să ascundă execuţiile în bezna nopţilor şi în becluri, şi să tragă în ceafă. Dar în 1918, vestitul cekist din Riazan, Stelmah, împuşca ziua, în curte, astfel încât condamnaţii la moarte care aşteptau să le vină rândul puteau să contemple totul de la ferestrele închisorii.
Atunci era în circulaţie un termen oficial: represiune extrajudiciară. Nu pentru că nu ar fi existat tribunale, ci pentru că exista CEKA.
Acest puişor, al cărui cioc se întărea pe zi ce trece, a fost încălzit la sânul său de. Către Troţki: „Intimidarea constituie un instrument puternic al politicii, şi trebuie să fii fariseu ca să nu înţelegi acest lucru”. Iar Zinoviev, neprevâzându-şi încă sfârşitul, Jubila: „Literele GPU, ca şi literele VEEKA, sunt cele mai populare la scară mondială”.
Extrajudiciară, pentru că astfel era mai eficientă. Tribunale existau şi judecau, şi executau, dar trebuie să nu uităm că paralel cu ele şi independent de ele funcţiona represiunea extrajudiciară de-sine-stătatoare. Oare ciun am putea să ne reprezentăm dimensiunile ci? M. Laţis, în lucrarea sa despre activitatea CEKA’ „, ne furnizează cifre numai pentru un an şi jumătate (1918 şi jumătate din 1919) şi doar pentru douăzeci de gubernii din Rusia centrală („ cifrele prezentate aici nu sunt nici pe departe complete”, în parte poate şi datorită modestiei cekiste). Lată-le: împuşcaţi de către CEKA (adică fără judecată şi în afara tribunalelor) – 8389 de persoane (opt mii trei sute optzeci şi nouă), organizaţii contrarevoluţionare descoperite – 412 (o cifră fantastică, cunoscând incapacitatea noastră de organizare dintotdeauna, apoi lipsa de coeziune şi starea de descurajare din acei ani), total arestaţi – 87000. (Această cifră pare a fi diminuată.)
Cu ce am putea compara pentru apreciere? În 1907, un grup de activişti pe tărâm social a editat culegerea de articole împotriva pedepsei cu moartea (sub redacţia lui Ghernet^), unde este reprodusă lista nominală a tuturor celor condamnaţi la moarte începând din 1826 până în 1906. Autorii culegerii menţionează că această listă este incompletă (însă nu mai imperfectă decât datele lui Laţis, culese în timpul războiului civil). Această listă înregistrează l 397 de nume, de unde trebuie excluşi 233 de oameni, cărora li s-a comutat pedeapsa, şi 270 care nu au fost găsiţi (în cea mai mare parte insurgenţi polonezi, fugiţi în Occident). Mai rămân 894 de oameni. Această cifră, pentru o perioadă de optzeci de ani, este de 255 ori mai mică decât a cekiştilor! Iar aceasta nu este decât din mai puţin de jumătate de gubernii (execuţiile abundente din Caucazul de Nord, Volga Inferioară n-au intrat aici). Este adevătat că autorii culegerii dau şi altă statistică prezumtivă (şi trasă, mai degrabă, în direcţia dorită) conform căreia numai în anul 1906 au fost condamnaţi la moarte l 310 oameni, dar poate nu toţi executaţi, căci au fost multe graţieri). Asta se întâmpla tocmai în toiul mult trâmbiţatei reacţiuni stolâpiniste (ca răspuns la valul terorismului revoluţionar), referitor la care se mai citează o cifră: 950 de execuţii în şase luni*”’. (De fapt, doar şase luni au funcţionat curţile marţiale ale lui Stolâpin.) Sună sinistru, dar pentru nervii noştri căliţi, nici această cifră nu este impresionantă: cifrele cekiste recalculate pentru o jumătate de an ne dau oricum de trei ori mai mult, şi asta numai în douăzeci de gubernii, şi nepunând Ia socoteală judecătoriile şi tot felul de tribunale.
Dar instanţele judecătoreşti?
Bineînţeles! La o lună după Revoluţia din Octombrie au fost create şi instanţele judecătoreşti, în primul rând judecătoriile populare, alese în mod liber de către muncitori şi ţărani, însă cu condiţia ca judecătorii să aibă
*M. I. Laţis (Sudrabs). Doi ani de luptă pe frontul intern, Editura de Stat. Moscova. 1920, pp. 74-76.)
* Revista „Bâloe” (Trecutul), n r 2/14, S-Petersburg, 1907. P. 80.
Neapărat „vechime politică în organizaţiile proletare ale partidului şi după o” verificare prealabilă amănunţită că pretendenţii corespund funcţiei în care vor fi numiţi”, verificare efectuată de comitetele executive ale sovietelor raionale, de care puteau fi convocaţi în orice moment. (Decretul nr. L privind justiţia, 24 noiembrie 1917, articolele 12 şi l. X) Foarte curând însă, judecătorii populari au început să nu mai fie aleşi în mod public, ci să fie numiţi de comitetele executive ale Sovietelor, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, deoarece, cum se ştie, Sovietele exprimă interesele maselor muncitoare.
În al doilea rând, ba chiar încă o dată în primul rând, prin acelaşi decret din 24 noiembrie 1917 au fost constituite Tribunalele Revoluţionare ale muncitorilor şi ţăranilor, începând cu cele de plasă şi judeţene. Acestea au fost concepute ca organe ale dictaturii proletariatului şi, nu ştiu cum s-a întâmplat dar, Tribunalele Revoluţionare au apărut într-o clipă pretutindeni, în timp ce judecătoriile populare multe luni după aceea nu apăruseră încă, mai ales în colţurile de ţară îndepărtate, uitate de lume. Astfel, tribunalele revoluţionare şi-au asumat toate procesele, inclusiv cele penale.
Dar să nu ne alarmăm, fiindcă diferenţa dintre judecătoriile populare şi tribunale nu era prea mare: când mai târziu, în 1919, se vor pune bazele dreptului penal al RSFSR, acolo caracterizarea lor va fi aproape identică, nici unele, nici altele nu au limite în aplicarea pedepselor, şi unele şi celelalte trebuie să aibă necondiţionat mâinile libere: legea nu stabileşte nici un fel de sancţiuni represive şi instanţele au libertate deplină în alegerea lor, dreptul nelimitat ele a le aplica (dacă e vorba de privare de libertate, aceasta poate fi acordată pe termen nedeterminat, adică până la dispoziţii speciale). Judecătoria populară, ca şi tribunalul revoluţionar, se călăuzeşte numai după spiritul de dreptate revoluţionar, după conştiinţa revoluţionară. Sentinţele, şi ale unora, şi ale celorlalte, sunt definitive şi nu pot fi atacate în nici o instanţă. Judecătoriile populare, ca şi Tribunalele Revoluţionare, nu sunt legate în activitatea lor de nici un fel de condiţii formale, unicul criteriu de aprecire fiind gradul prejudiciului pe care faptele inculpatului l-au adus intereselor luptei revoluţionare, verdictul este determinat de oportunitatea în interesele apărării şi a construcţiei muncitoreşti. (La început, tribunalele revoluţionare aveau chiar şi asesori, desemnaţi de sovietele locale, dar pe urmă au căpătat formă mai precisă de triadă permanentă, cu condiţia însă ca unul dintre membri triadei să fie delegat de colegiul local al organului gubernial al CEKA, şi astfel se realiza la toate nivelele o coeziune vie între tribunalele revoluţionare şi CEKA.)
La 4 mai 1918 a fost emis decretul privind crearea Tribunalului Revoluţionar Suprem de pe lângă Comitetul Executiv Central din Rusia, şi atunci s-a considerat că prin aceasta lua sfârşit operaţia de organizare a sistemului judecătoresc. O, dar cât de depate era încă până acolo!
S-a dovedit că pentru susţinerea activităţii căilor ferate este necesar să se creeze sistemul, unic pentru întreaga ţară, al Tribunalelor Revoluţionare ale căilor ferate.
Apţii sistemul unic al Tribunalelor Revoluţionare ale Trupelor de Pază Internă.
În 1918 toate aceste sisteme acţionau în bună înţelegere, nelăsând, pe teritoriul RSFSR, nici o şansă crimei şi delictului împotriva luptei revoluţionare a Maselor, totuşi ochiul vigilent al tovarăşului Troţki a observat o imperfecţiune a acestei plenitudini şi, la 14 octombrie 1918, el a semnat ordinul privind organizarea noului sistem al Tribunalelor Militare Revoluţionare.
Absorbit cu totul de grijile Consiliului Militar Revoluţionar al Republicii şi de salvarea Republicii de inamicii externi, acest conducător şi inspirator al nostru nu a adăugat şi o elaborare mai amănunţită a proiectului său, în schimb l-a ales cum nu se poate mai bine pe preşedintele Tribunalului Militar Revoluţionar central al Republicii în persoana tovarăşului Danişevski, care nu doar că a creat în mod strălucit şi a dezvoltat întreg sistemul acestor tribunale noi, dar a scris şi o argumentare teoretică a lor, în formă de broşură separată.’ Un exemplar al broşurii s-a păstrat printr-o minune şi a ajuns şi în mâinile noastre. Este drept că pe broşură este aplicată parafa „secret”, însă pentru că au trecut atâţia ani poate voi fi iertat că am divulgat câte ceva din ea (cele spuse mai sus despre instanţele judecătoreşti au fost luate de acolo).
La scurtă vreme după Octombrie, în spiritul lozincilor lui şi aşa cum se stabilise în armată încă din Februarie, se presupunea că în Armata Roşie vor funcţiona tribunalele de regiment şi de divizie, care vor fi alese, însă nu le-a fost hărăzit să delecteze lumea cu activitatea lor: curând s-a renunţat la ele. Oricum, pretutindeni apăreau cu de la sine putere curţi marţiale, troici, apoi acţionau (împuşcau) de-sine-stătător – organele contrainformaţiilor, predecesorii Secţiilor Speciale, în acele momente crunte pentru Republică, atunci când tovarăşul Troţki a spus la VŢIK: „Noi, fiii clasei muncitoare, am încheiat un contract cu moartea, prin urmare, şi cu victoria”, se cerea să-i determini pe toţi până la unul să se ridice şi să-şi îndeplinească datoria.
„Tribunalele Militare Revoluţionare sunt, în primul rând, organe de nimicire, izolare, neutralizare şi terorizare a duşmanilor Patriei muncitorilor şi ţăranilor şi doar în al doilea rând sunt instanţe care stabilesc gradul de culpabilitate al subiectului respectiv” (p.5). „Tribunalele Militare Revoluţionare au un caracter şi mai extraordinar decât tribunalele revoluţionare, care au pătruns cu repeziciune în sistemul general, armonios, al instanţelor judecătorşti populare” (p.6).
Oare e cu putinţă – „şi mai extaordinar”? Îţi stă inima în loc, la început nici nu-ţi vine să crezi: ce poate fi mai extraordinar decât tribunalul revoluţionar? Liderul lor emerit, curatorul multor condamnări din acei ani, ne lămureşte: „Alături de organele judiciare trebuie să existe Organele, dacă vreţi, de represiune judiciară” (p.8).
Acum, cititorul realizează deosebirea? Pe de o parte CEKA – represiunea extrajudiciara. Pe de altă parte – tribunalul revoluţionar, foarte simplificat, extrem ’de neîndurător, totuşi, într-o oarecare măsură parcă instanţă judecătorească. Iar între ele? Nu ghiciţi? Între ele lipseşte tocmai organul represiunii judiciare, care nu este altul decât Tribunalul Militar Revoluţionar!
„Din prima zi a existenţei lor, Tribunalele Militare Revoluţionare au fost organe de luptă ale puterii revoluţionare… S-a adoptat numaidecât un anumit
*K. H Danişevski, Revoliuţionnâe Voennâe Tribunal? (Tribunalele Militare Revoluţionare). Editura Tribunalului Militar Revoluţionar al Republicii, Moscova, 1920.
ton şi un anumit curs, care nu permite nici o ezitare… A trebuit să folosim cu iscusinţă experienţa acumulată de tribunalele revoluţionare şi să o dezvoltăm mai departe „(p. 13) – şi asta încă înainte de primele instrucţiuni, editate doar în ianuarie 1919. De asemenea, în vederea apropierii de CEKA, a fost preluată şi experienţa ca unul dintre membrii tribunalului militar revoluţionar să fie numit de Secţia Specială a frontului. Fronturile, însă, aveau o existenţă limitată, dar când ele dispăreau nu dispăreau şi tribunalele militare revoluţionare, ei se instituiau în regiuni şi districte” pentru luptă şi represiune nemijlocită în timpul răscoalelor” (p. 19).
Tribunalele militare revoluţionare judecau pentru „dezertarea de la muncă”, dezertare care „în împrejurările date este tot un act contrarevoluţionar, la fel ca răscoala înarmată împotriva muncitorilor şi ţăranilor” (p.21). Oare cine era acela atât de numeros încât să se răscoale şi împotriva muncitorilor şi împotriva ţăranilor? Judecau chiar şi pentru „atitudine grosolană faţă de subordonaţi, pentru îndeplinirea neglijentă a obligaţiilor de serviciu, indolentă în muncă, necunoaştere a drepturilor proprii.” (p.23) etc., etc. Tribunalele militare revoluţionare nu erau câtuşi de puţin doar pentru militari, ci şi pentru toţi civilii care locuiau în zona frontului. Ele sunt organul luptei de clasă a poporului muncitor. Pentru a nu avea discuţii cu tribunalele revoluţionare care acţionau alături, au stabilit următoarea departajare: indiferent cine are un caz în cercetare, acela îl şi judecă, sentinţa va fi definitivă şi fără drept de apel. Sentinţele erau reglementate în funcţie de situaţia d<? Pe front: după victoria din Sud din primăvara anului 1920, tribunalele militare revoluţionare au primit directiva de a împuţina condamnările la moarte. Şi, într-adevăr, în primul semestru n-au fost decât l 426 (nepunând la socoteală tribunalele revoluţionare, nici tribunalele căilor ferate, nici tribunalele VOHRA, nici CEKA, nici Secţiile Speciale! Să ne amintim apoi şi cifra lui Stolâpin – 950 – care a pus capăt anarhiei asasinatelor în toată Rusia, să ne amintim şi de cei 894 de oameni în optzeci de ani ai Rusiei), în vara lui 1920 a început războiul polonez, şi numai în iulie-august tribunalele militare revoluţionare (nemaipunând la socoteală nici… Nici. Nici.) au pronunţat l 976 condamnări la moarte prin împuşcare (p.43, pentru lunile următoare nu sunt date cifre).
Tribunalele militare revoluţionare aveau dreptul de represiune imediată şi nemijlocită a dezertorilor şi a celor ce făceau agitaţie împotriva războiului civil (adică pacifiştii. – p.37). Trebuiau să deosebească asasinatul de drept comun (care nu se pedepsea cu moartea) de asasinatul politic (pedeapsa capitală. – p.38); furtul din avutul unei persoane particulare („tribunalele trebuie să fie înţelegătoare şi blânde”, fiindcă bogăţiile burgheze îi împing pe oameni la hoţie) şi furtul din avutul poporului („pedeapsa revoluţionară cea mai gravă”). „Este imposibil şi ar fi absurd să se alcătuiască un Cod al Pedepselor”, însă „nu te poţi lipsi de instrucţiuni şi directive” (p.39). „Foarte adesea Tribunalele Militare revoluţionare sunt nevoite să acţioneze în împrejurări când este greu de stabilit dacă Tribunalul acţionează ca atare sau pur şi simplu în calitate de detaşament de luptă. Deseori… Activitatea Tribunalului se desfăşoară paralel în sala de şedinţe şi în stradă”, împuşcarea „nu poate fi…
Socotită pedeapsă, ea este doar simpla distrugere fizică a duşmanului clasei muncitoare „şi” poate fi aplicată în scopul intimidării (tortura) unor astfel de criminali „(p.40).” Pedeapsa nu este osânda pentru „culpă”, nu constituie ispăşirea culpei. „Tribunalul” face lumină în privinţa persoanei criminalului atât. Cât este cu putinţă pe baza felului de viaţă al acestuia şi tre-cutului „(p.44) în tribunalele militare revoluţionare,” sensul dreptului de apel, instituit de burghezie, îşi pierde valabilitatea… În orânduirea sovietică nimeni nu arc nevoie de această birocraţie „(p.46).” Este absolut nepermis să se instaureze practica apelului „,” nu se recunoaşte dreptul de a depune cerere de recurs „(p, 49).” Sentinţa trebuie pusă în aplicare aproape imediat, pentru ca efectul represiunii să fie cât mai puternic „(p.50),” este indispensabil să li se ia criminalilor orice speranţă de anulare ori schimbare a sentinţei Tribunalului Militar Revoluţionar „(p.50).” Tribunalul Militar Revoluţionar este organul necesar şi devotat al Dictaturii Proletariatului, care trebuie să conducă clasa muncitoare, prin distrugerile de neînchipuit, prin oceane de sânge şi lacrimi… În lumea muncii libere, a fericirii muncitorilor şi a frumuseţii” (p.59).
Am putea să mai cităm multă vreme, dar este de ajuns! Să lăsăm privirea să scormonească în acel trecut şi să alunce pe harta, cuprinsă atunci de flăcări, a ţării, să ne închipuim acele localităţi umane reale, care nu au fost pomenite în broşura tribunalelor. Fiecare cucerire de oraş în timpul războiului civil era marcată nu doar de fumul carabinelor din curtea CEKA, ci şi prin şedinţele interminabile ale tribunalului. Şi ca să primeşti acel glonţ, nu era neapărat nevoie să fii ofiţer alb, senator, moşier, călugăr, cadet ori eser. Pentru o condamnare la moarte prin împuşcare erau prea de ajuns doar nişte mâini albe şi moi, fără bătături. Este însă uşor de ghicit că în Ijevsk sau Votkinsk, laroslavl sau Murom, Kozlov sau Tambov revoltele nu au costat mai ieftin nici mâinile noduroase şi cu bătături. Ceea ce ne va mira cel mai mult în acele rulouri – ale represiunii extrajudiciare şi al celei judiciare -dacă ele vor cădea vreodată dinaintea noastră, va fi numărul ţăranilor simpli. Pentru că nemumărate au fost tulburările şi răscoalele ţărăneşti, începând din anul 1918 până în anul 1921, deşi ele n-au împodobit, ca ilustraţii color, Istoria războiului civil, nimeni nu a fotografiat şi nu a filmat aceste mulţimi agitate, care au pornit cu pari, furci şi topoare împotriva mitralierelor, care, pe urmă, cu mâinile legate – zece pentru unul!
— Au fost aliniaţi în şiruri pentru a fi împuşcaţi. Răscoala din Sapojok o ţin minte doar locuitorii din Sapojok, cea din Pitclino – doar cei din Pitelino. Din aceeaşi lucrare a lui Laţis, tot pentru un an şi jumătate în cele douăzeci de gubernii, aflăm şi numărul răcoalelor înăbuşite – 344*. Încă din 1918 răscoalele ţărăneşti au fost calificate „chiabureşti”, căci doar nu puteau ţăranii să se răscoale împotriva puterii muncitorilor şi ţăranilor! Dar cum se explică faptul că de fiecare dată nu se răsculau trei case din sat, ci satul întreg? De ce mulţimea săracilor, cu furcile şi topoarele lor, nu-i ucideau pe „chiaburii” răsculaţi, ci mergeau alături de ci împotriva mitralierelor? Laţis: chiaburul, „cu promisiuni, calom-
*M. I. Laţis, Op. Cât., p.75.
nii şi ameninţări, îi silea pe ceilalţi ţărani să participe la aceste răscoale”* Dar ce era mai promiţător decât lozincile comitetelor săracilor?! Ce era mai ameninţător decât mitralierele celor de la CEON?!
Şi câţi oameni nevinovaţi au fost atraşi între acele pietre de moară, victime absolut întâmplătoare, a căror exterminare constituie jumătatea inevitabilă a oricărei revoluţii înarmate?
Iată, de pildă, cazul unui adept al lui Tolstoi, I. E-v, din 1919, povestit de el însuşi în zilele noastre.
Când a fost declarată mobilizarea generală obligatorie în Armata Roşie (la un an după: „Jos războiul! Baionetele în pământ! Să mergem acasă!”), doar în gubernia Riazan, până în septembrie 1919, „au fost prinşi şi trimişi pe front 54697 dezertori” * (şi câţi au mai fi fost împuşcaţi pe loc drept exemplu!). E-v nu dezertase, ci refuzase deschis să facă serviciul militar din considerente religioase. A fost mobilizat forţat, dar la cazarmă nu pune mâna pe armă, nu merge la instrucţie. Indignat, comisarul unităţii îl predă la CEKA cu specificarea: „Nu recunoaşte puterea sovietică”. Interogatoriul. La masă şed trei, în faţa fiecăruia se află câte un revolver tip Nagan. „Am mai văzut noi asemenea eroi, îndată o să cazi în genunchi! Dacă nu accepţi să lupţi, te împuşcă, pe loc!” Dar E-v este ferm: el nu poate să lupte, el este adeptul creştinismului liber. Cazul lui este transmis la tribunalul revoluţionar orăşenesc din Riazan.
Şedinţă deschisă, în sală – vreo sută de oameni. Un avocat bătrânel amabil. Acuzatorul Nikolski (cuvâatul procuror a fost interzis până în 1922), om cult, el de asemenea jurist cu experienţă. Unul dintre asesori încearcă să se edifice cu privire la concepţiile inculpatului („Cum poţi dumneata, reprezentant al poporului muncitor, să împărtăşeşti vederile unui aristocrat -contele Tolstoi?”), preşedintele tribunalului îi întrerupe şi nu-i lasă să se lămurească. Se ceartă.
Asesorul: Dumneata nu vrei să ucizi oameni şi îi convingi şi pe alţii să facă la fel. Dar albii au început războiul, iar dumneata ne împiedici să ne apărăm. Uite, o să te trimitem la Kolceak să propovăduieşti acolo nonviolenţa ta!
E-v: Unde mă trimiteţi, acolo mă duc.
Acuzatorul: Tribunalul nu trebuie să se ocupe de toate infracţiunile de drept comun, ci doar cu cele contrarevoluţionare. Date fiind elementele constitutive ale delictului cer să se transfere acest caz judecătoriei populare.
Preşedintele: Ha! Infracţiune! Ia te uită unde era apărătorul legilor! Noi nu ne călăuzim după legi, ci după conştiinţa noastră revoluţionară!
Acuzatorul: Insist să se treacă cererea mea în procesul verbal.
Apărătorul: Sunt de acord cu acuzatorul. Cazul trebuie audiat de un tribunal obişnuit.
Preşedintele: Pe neghiobul ăsta bătrân de unde l-aţi mai luat?
Apărătorul: De patruzeci de ani lucrez ca avocat, dar nimeni nu mi-a adus o astfel de insultă. Vă rog să treceţi în procesul verbal.
*Ibidem, p.70
* M. I. Laţis. Ibidem, p 74.
Preşedintele (râzând în hohote): Trecem, trecem!
În sală răsună râsete. Curtea se retrage pentru deliberare. Din camera de delibarare se aud strigăte de ceartă. S-au întors cu verdictul: nioarţe prin împuşcare!
În sală zgomot şi vociferări de indignare.
Acuzatorul: Protestez împotriva sentinţei şi mă voi plânge la comisariatul justiţiei!
Apărătorul: Sunt de acord cu acuzatorul!
Preşedintele: Evacuaţi sala!
Conducându -l pe E-v la închisoare, soldaţii din escortă i-au zis: „Ehei, frăţioare, ce bine-ar fi dacă toţi ar fi ca tine! N-ar mai fi nici un război, n-ar mai fi nici albi, nici roşii!” Când au ajuns la cazarmă, au convocat o adunare a ostaşilor din Armata Roşie. Adunarea a condamnat sentinţa. Au scris un protest şi l-au expediat la Moscova.
Treizeci şi şapte de zile a petrecut E-v aşteptând în fiece zi moartea, urmărind cu ochii lui, de la fereastră, execuţiile din curtea închisorii, în sfârşit, a sosit ordinul de comutare: cinsprezece ani de izolare cu regim sever.
Un exemplu instructiv. Legalitatea revoluţionară, în parte a învins, dar câte eforturi a trebuit să facă preşedintele tribunalului! Câtă dezordine, câtă indisciplină, câtă lipsă de conştiinţă! Acuzarea făcând cauză comună cu apărarea, soldaţii din escortă care se vâră unde nu le fierbe oala şi trimit o rezoluţie de protest. Ah, nu le este deloc uşor Dictaturii Proletariatului şi instanţelor justiţiei noi! Eireşte, nu la toate procesele întâlneşti alata dezordine, dar nici cele ca acesta nu sunt puţine! Câţi ani vor trebui să mai treacă până ce va apărea, se va contura şi consolida linia necesară, până ce apărarea va face cauză comună cu procurorul şi cu tribunalul, iar cu ei va face cauză comună însuşi inculpatul şi toate rezoluţiile maselor!
Este sarcina nobilă a istoricului să studieze acest drum întins pe parcursul multor ani. Dar noi? Cum să ne deplasăm în acea negură trandafirie? Pe cine să interogăm? Cei împuşcaţi nu vor vorbi, ca de altfel nici cei împrăştiaţi. Şi chiar dacă mai sunt în viaţă vreunii dintre inculpaţi, avocaţi, oameni din escortă ori spectatori, nu ni se dă permisiunea să-i căutăm.
Şi, de bună seamă, că nu poate să ne ajute decât acuzarea.
Mulţumită unor binevoitori, ne-a căzut în mână un exemplar salvat de la distrugere al volumului de rechizitorii al revoluţionarului frenetic, primul comisar al poporului pentru justiţie (i se pregătea postul personal de Tribun, dar Lenin a suprimat acest termen*), renumitul acuzator în cele mai mari procese, ulterior duşmanul înverşunat, în sfârşit demascat, al poporului-N. V. Krâlenko*. Şi dacă totuşi vrem să realizăm o trecere în revistă a proceselor publice, dacă nu rezistăm ispitei de a respira aerul tribunalelor din primii ani postrevoluţionari – trebuie să izbutim să citim această carte.
* Lenin. Ed. Cât., vol 36. P. 21(1
* N. V. Krâlenko, Za piat let (în cinci ani). 1918- 1922. Rechizitorii rostite la cele mai mari procese, judecate la Tribunalul Revoluţionar clin Moscova şi la Tribunalul Revoluţionar Suprem. GIZ, Moscova – Petrograd, 1923.
N-avem altă cale. Iar ceea ce lipseşte şi ceea ce se referă la provincie trebuie să le reconstituim în minte.
Fireşte, am fi preferat să consultăm stenogramele acelor procese, să auzim de dincolo de mormânt vocile dramatice ale acelor primi inculpaţi, ale acelor primi avocaţi, când încă nimeni nu putea să prevadă în ce înşiruire inexorabilă totul va fi înghiţit laolaltă cu aceste tribunale revoluţionare.
Însă, ne explică Krâlenko, editarea stenogramelor „ar fi incomodă dintr-o serie de considerente de ordin tehnic” (p.4), dar sunt comode rechizitoriile lui şi sentinţele tribunalelor, care încă de pe atunci coincideau pe deplin cu cerinţele acuzatorului.
Cică arhivele Tribunalului Revoluţionar din Moscova şi ale Tribunalului Suprem nu erau (în 1923) „câtuşi de puţin în ordine… Stenogramele unei întregi serii de procese… Erau scrise atât de ininteligibil, încât trebuia ori să tai pagini întregi, ori să reconstitui textul din memorie” (!), iar „o serie de procese dintre cele mai mari” (inclusiv procesul în problema revoltei eserilor de stânga, procesul amiralului Şceastnâi, al ambasadorului englez Lockhart) „s-au desfăşurat fără a fi stenografiate” (p. 4-5).
Ciudat. Condamnarea eserilor de stânga n-a fost un fleac. După Februarie şi Octombrie, acesta era cel de-al treilea punct crucial al istoriei noastre, trecerea la sistemul partidului unic în stat. Şi au fost împuşcaţi cu duiumul. Dar nu s-a stenografiat nimic.
„Complotul militar” din anul 1919 „a fost lichidat de către VEEKA în cadrul represiunii extrajudiciare” (p. 7), şi astfel, tocmai prin aceasta „s-a demonstrat existenţa lui” (p. 44). (în total au fost arestaţi peste o mie de oameni*, oare puteau fi toţi trimişi în judecată?)
Poftim, apucă-te şi povesteşte fluent şi în ordine despre procesele judiciare din acei ani…
Totuşi principiile importante le vom afla. De pildă, acuzatorul suprem ne anunţă că VŢIK are dreptul să se amestece în orice proces judiciar. „VŢIK are dreptul să graţieze şi să aplice pedeapsa cu moartea nelimitat, după cum crede de cuviinţă (p. 13, sublinierea noastră – A. S.). De pildă, o condamnare de şase luni a schimbat-o cu zece ani (şi, după cum cititorul îşi dă bine seama, pentru asta nu se convoca plenara întregului VŢIK, ci sentinţa era corectată să zicem de Sverdlov3 în cabinetul său). Toate acestea, explică Krâlenko” deosebesc în mod avantajos sistemul nostru de teoria falsă a separării puterilor „(p. 14), teoria privind autonomia puterii judiciare. (Exact, spunea şi Sverdlov:” Este bine că la noi puterea legislativă şi cea executivă nu sunt separate, ca în Occident, printr-un zid compact. Toate problemele pot fi rezolvate repede”. Mai ales la telefon.)
În discursurile rostite la tribunal, Krâlenko formulează, şi mai deschis, şi mai exact, obiectivele generale ale justiţiei sovietice, într-o vreme când tribunalul era „concomitent şi creator de drept (sublinierea lui Krâlenko). Şi instrument al politicii” (p. 3, sublinierea mea – A. S.).
*Laţis, Op. Cât., p. 46.
Creator de drept – pentru că patru ani nu au existat nici un fel de coduri: cele ţariste fuseseră aruncate, cele proprii nu fuseseră alcătuite. „Şi nimeni să nu-mi spună că justiţia noastră penală trebuie să acţioneze, sprijinindu-se exclusiv pe normele scrise existente. Noi trăim în procesul Revoluţiei…” (p. 407). „Tribunalul nu este acea instanţă judecătorească în care trebuie să renască subtilităţile şi speculaţiile juridice. Noi creăm un drept nou şi norme etice noi” (p. 22, sublinierea mea – A. S.). „Oricât de mult s-ar vorbi aici despre legea eternă a dreptului, a dreptăţii şi aşa mai departe, noi ştim. Cât de scump ne-au costat” (p. 505, sublinierea mea – A. S.).
(Dacă pedepsele voastre ar fi comparate cu ale noastre, poate că nu ar fi chiar atât de scump? Poate cu dreptatea eternă ar fi mai confortabil?)
Subtilităţile juridice nu sunt necesare pentru că nu trebuie să elucidezi dacă inculpatul este vinovat sau nevinovat: în prezent conceptul de culpabilitate, acest vechi concept burghez, a fost stârpit (p. 318).
Aşadar, am auzit de la tovarăşul Krâlenko că tribunalul revoluţionar nu este un tribunal ca toate tribunalele! Altă dată o să ne spună că tribunalul în genere nu este tribunal: „Tribunalul este organul luptei de clasă a muncitorilor îndreptat împotriva duşmanilor lor” şi trebuie să acţioneze „în conformitate cu interesele Revoluţiei… Având în vedere rezultatele cele mai de dorit pentru masele muncitorilor şi ţăranilor” (p. 73).
Oamenii nu sunt oameni, ci „purtători determinaţi ai unor idei determinate”. „Oricare ar fi calităţile individuale (ale inculpatului), lui i se poate aplica un singur criteriu de apreciere: aprecierea din punctul de vedere al oportunităţii de clasă” (p.79).
Adică tu poţi să exişti numai dacă acest lucru este oportun pentru clasa muncitoare. Iar „dacă această oportunitate ar cere ca sabia pedepsei să se abată asupra capetelor inculpaţilor, atunci nici un fel de… Persuasiune verbală nu va fi de ajutor” (p. 81), adică argumentele avocaţilor etc. „în justiţia noastră revoluţionară nu ne călăuzim după articole şi nici după gradul circumstanţelor atenuante; la Tribunal trebuie să pornim de la considerente de oportunitate” (p. 524).
În anii aceia se întâmpla ca nişte oameni care trăiau liniştiţi aflau deodată că existenţa lor este inoportună.
Trebuie să înţelegem că nu povara celor ce a făptuit acuzatul apasă asupra lui, ci ceea ce el ar putea să facă, numai dacă nu va fi împuşcat numaidecât. „Noi ne apărăm nu doar de trecut, ci şi de viitor” (p. 82).
Declaraţiile tovarăşului Krâlenko sunt clare şi generale. Ele ne reconstituie perioada aceea judiciară în tot relieful ei. Prin aburul de primăvară răzbeşte brusc transparenţa autumnală. Şi poate că nu mai trebuie să frunzărim mai departe proces după proces? Căci aceste declaraţii vor fi aplicate neabătut.
Doar închizând ochii să-ţi închipui o mică sală de judecată, în care încă nu există podoabe aurite. Membrii tribunalului iubitori de adevăr îmbrăcaţi în tunici simple, uscăţivi, încă nu aveau obrajii durdulii. Iar autoritatea acuzatoare (aşa îi place lui Krâlenko să-şi spună) poartă un veston civil descheiat La toţi nasturii şi în tăietura gulerului se vede un colţişor al tricoului marinăresc.
În limba rusă, acuzatorul suprem se exprimă astfel: „pe mine mă interesează chestiunea faptului!”; „concretizaţi momentul tendinţei!”; „noi sperăm în planul analizei adevărului obiectiv”. Uneori, pe neaşteptate, fulgeră cu un dicton latinesc (este drept că de la proces la proces dictonul este acelaşi, doar peste vreo câţiva ani va apărea un altul). Trebuie să spunem că în viitoarea evenimentelor revoluţionare a absolvit două facultăţi. Ceea ce îi atrage simpatia este felul cum se exprimă despre acuzaţii din adâncul sufletului: „Ticăloşi de profesie!” Şi nu este deloc ipocrit. Dacă nu-i palce surâsul unei inculpate, el îi trânteşte ameninţător, încă înainte de a se pronunţa vreo sentinţă: „Iar pe dumneata, cetăţeană Ivanova, cu surâsul dumitale, o să te apreciem aşa cum trebuie şi o să găsim posibilitatea să facem astfel încât să nu mai râzi niciodată (p. 296, sublinierea mea – A. S.).
Aşadar începem…?
PROCESUL ZIARULUI „RUSSKIE VEDOMOSTI” (Buletinul rus). Acest proces, unul dintre primele şi cele mai timpurii, este un proces al cuvântului. La 24 martie 1918, acest cunoscut ziar „profesoral” a tipărit articolul lui Savinkov4 Din călătorie. Ar fi fost mai bucuroşi să -l înhaţe pe Savinkov în persoană dacă nu era blestemata de călătorie, dar de unde să -l iei? Au suprimat ziarul şi au târât pe banca acuzaţilor pe redactorul şef P. V. Egorov, un om de vârstă foarte înaintată şi i-au cerut să explice: cum a îndrăznit? Căci trecuseră patru luni din Era cea Nouă, era timpul să se obişnuiască!
Egorov se justifică naiv că acesta este articolul unui „remarcabil om politic, ale cărui opinii prezintă interes general indiferent dacă sunt sau nu împărtăşite de redacţie”, în continuare, el nu vedea nici o calomnie în afirmaţia lui Savinkov: „Să nu uităm că Lenin, Natanson et Comp au venit în Rusia prin Berlin, adică autorităţile germane i-au ajutat să se întoarcă în patrie”, pentru că, într-adevăr, aşa a fost, aflată în război, Germania Kaiserului l-a ajutat pe tovarăşul Lenin să se întoarcă.
Krâlenko exclamă că el nu va acuza ziarul de calomnie (de ce oare?), ci pentru încercarea de a influenţa spiritele! (Dar oare îndrăzneşte ziarul să-şi propună un astfel de obiectiv?!)
Nu este pusă în vina ziarului nici următoarea frază a lui Savinkov: „Trebuie să fii nebun şi criminal ca să susţii că proletariatul internaţional ne sprijină”, pentru că el ne sprijină încă…
Pentru încercarea de a influenţa spiritele s-a pronunţat sentinţa: ziarul, editat din anul 1864, care a suportat reacţiunile cele mai incredibile: Uvarov5, Pobedonosţev6, Stolâpin, Kasso7 şi alţii, să fie suprimat pentru totdeauna! (Pentru un singur articol – suprimat pe vecie! Uite-aşa trebuie să procedeze puterea!) Redactorul Egorov a fost condamnat… Mi-e ruşine să spun, ca într-o oarecare Grecie… La trei luni de izolare cu regim sever. (Nu chiar atât de ruşine, dacă ne gândim că nu era decât anul 1918! Căci bătrânul, dacă va supravieţui, va fi întemniţat din nou, şi încă de câte ori!)
Oricât ar părea de bizar, dar în acei ani fulminanţi se dădea şi se primea mită cu tot atâta duioşie ca de când lumea în Rusia, şi apoi în Uniune. Donaţiile acestea erau dirijate chiar, şi mai ales spre organele judiciare. Şi, ne sfiim să adăugăm, spre CEKA. Tomurile istoriei, legate între coperţi roşii imprimate cu litere de aur, păstrează tăcerea, dar bătrânii care au fost martori îşi amintesc că, spre deosebire de perioada stalinistă, soarta arestaţilor politici din primii ani postrevoluţionari depindea serios de mită: era primită fără jenă şi, în schimb, persoana în cauză era eliberată în mod cinstit. Şi iată, Krâlenko, care timp de cinci ani nu şi-a ales decât o duzină de procese, ne” informează despre două dintre acestea. Vai, atât tribunalul din Moscova, cât şi tribunalul suprem, în aspiraţia lor spre perfecţiune, nu îşi alegeau drumul cel drept, ci deseori se înglodau în necuviinţă.
PROCESUL CELOR TREI ANCHETATORI PENALI DE LA TRIBUNALUL REVOLUŢIONAR DIN MOSCOVA (aprilie 1918). În martie 1918 a fost arestat un anume Beridze care făcea trafic cu lingouri de aur. Soţia lui, cum se obişnuia, a început să caute calea pentru a-şi răscumpăra soţul. Ea a izbutit să găsească un lanţ de cunoştinţe care ducea la unul dintre anchetatori; acela a mai atras încă doi şi la întâlnirea secretă i-au cerut două sute cincizeci de mii; după ce s-au târguit, au convenit la şaizeci de mii, dintre care jumătate predaţi înainte prin mijlocirea avocatului Grin. Totul ar fi rămas necunoscut, cum s-a întâmplat cu sute de asemenea tranzacţii, şi cazul n-ar fi ajun; în letopiseţul lui Krâlenko şi al nostru (şi chiar în şedinţa Sovnarkonului!), dacă soţia lui Beridze nu s-ar fi zgârcit cu banii: nu i-a adus lui Grin decât cincisprezece mii avans în loc de treizeci, şi – iar acesta a fost lucrul cel mai important – dacă, într-un moment de agitaţie şi îndoială femeiască, n-ar fi hotărât peste noapte că avocatul nu este om de nădejde, ducându-se, dimineaţa, la altul – lakulov. Nu se spune cine anume, însă pesemne că lakulov s-a hotărât să-i dea în gât pe anchetatori.
Interesant în acest proces este faptul că toţi martorii, începând cu soţia ghionionistă, încearcă să facă depoziţii în favoarea inculpaţilor şi să minimalizeze faptele de care erau acuzaţi (ceea ce este imposibil la un proces politic!). Krâlenko explică astfel: acest lucru se întâmplă din considerente mic-burgheze, ei se simt străini de Tribunalul nostru revoluţionar. (Noi îndrăznim în spirit mic-burghez să facem presupunerea: oare n-au învăţat martorii să se teamă în timpul celor şase luni de dictatură a proletariatului? Căci este nevoie de mare cutezanţă ca să înfunzi pe anchetatorii tribunalului revoluţionar. Ce se va întâmplă cu tine pe urmă?)
Este interesantă şi argumentaţia acuzatorului. Doar cu o lună în urmă, inculpaţii erau tovarăşii lui de luptă, camarazii de arme, susţinătorii lui, erau oameni pe de-a-ntregul devotaţi intereselor revoluţiei, iar unul dintre ei, Leist, era chiar „un acuzator sever, capabil să arunce tunete şi fulgere asupra oricui ar atenta la bazele orânduirii”. Şi ce să spui despre ei în prezent? Unde să cauţi probe pentru a-i discredita? (Fiindcă mita în sine nu este suficientă pentru discreditare.) Da, e limpede unde: în trecutul lor! Chestionarul cu datele personale!
„Dacă ne vom uita mai atent” la acest Leist, „vom afla despre el informaţii extrem de interesante”. Suntem intrigaţi: este un aventurier notoriu? Nu, dar este fiul unui profesor de la Universitatea din Moscova! Şi nu un profesor oarecare, ci unul care a rezistat două/eci de ani trecând prin toate reacţiunile datorită faptului că nu îl interesa activitatea politică! (în pofida regimului reacţionar, Krâlenko a fost admis la universitate ca extern…) Atunci de ce să ne mirăm de făţărnicia fiului său?
Podgaiski era fiul unui funcţionar din justiţie, cu siguranţă membru al Sutelor Negre^, altfel cum ar fi reuşit să lucreze douăzeci de ani în cadrul organelor judiciare? Iar odrasla lui se pregătea şi el pentru cariera judiciară. Dar a venit revoluţia, şi el s-a aciuat la tribunalul revoluţionar. Ceea ce până mai ieri părea nobil şi frumos, astăzi arăta dezgustător!
Cel mai ticălos dintre toţi era, fireşte, Gugel. Fusese editor, şi ce credeţi că propunea muncitorilor şi ţăranilor drept hrană spirituală? El „hrănea masele largi cu literatură de proastă calitate”, nu cu Marx, ci cu lucrările unor profesori burghezi de renume mondial (pe acei profesori îi vom întâlni şi noi pe banca acuzaţilor).
Krâlenko se înfurie şi se miră: ce stârpituri de oameni s-au strecurat în sânul tribunalului? (Noi, de asemenea, suntem nedumeriţi: din cine sunt alcătuite tribunalele muncitorilor şi ţăranilor? De ce proletariatul a încredinţat sarcina de a-i răpune pe duşmanii săi tocmai unor astfel de inşi?) în ceea ce îl priveşte pe avocatul Grin, „omul casei” la colegiul de anchetă, individul care poate elibera pe cine pofteşti, acesta era „reprezentantul tipic al acelei specii a rasei umane pe care Marx a numit-o lipitorile orânduirii capitaliste” şi din care fac parte jandarmii, preoţii şi. Notarii, în afară, bineînţeles, de toţi avocaţii.
Se pare că Krâlenko nu şi-a precupeţit puterile, cerând o sentinţă crudă şi necruţătoare, fără a lua în consideraţie „nuanţele individuale ale culpei”, însă veşnic vigurosul tribunal parcă fusese cuprins de un soi de moleşeală vâscoasă, de amorţeală, şi de-abia a bâiguit: anchetatorilor câte şase luni de închisoare, iar avocatului – amendă în bani. (Numai recurgând la dreptul VŢIK „de a condamna fără limită”, Krâlenko a obţinut la MetropoF ca anchetatorii să primească zece ani, iar lipitoarea de avocat – cinci ani şi confiscarea tuturor bunurilor. Krâlenko a făcut mare vâlvă cu vigilenţa sa şi era gata-gata să-şi primeasă titlul de Tribun).
Noi recunoaştem că acest proces nu putea să nu zdruncine, atât în rândul maselor revoluţionare de atunci, cât şi în rândul cititorilor noştri de astăzi, credinţa în sacralitatea tribunalului. Şi cu atât mai multă sfială să trecem la următorul proces, având în centru o instituţie şi mai înaltă.
PROCESUL LUI KOSÂREV (15 februarie 1919). F. M. Kosârev şi amicii lui Libert, Rottenberg şi Soloviov au lucrat înainte în comisia de aprovizionare a Frontului de Est (împotriva trupelor Adunării Constituante, înainte de Kolceak). S-a stabilit că acolo ei găseau mijloace de a primi dintr-o dată de la 70000 la un milion de ruble, călăreau trăpaşi de curse, făceau chefuri cu surori de caritate. Comisia lor şi-a procurat un sediu, un automobil, administratorul lor chefuia la „Iar” 10. (Nu eram obişnuiţi să ne închipuim astfel anul 1918, dar aceasta e mărturia tribunalului revoluţionar.)
Totuşi nu acesta este fondul chestiunii: niciunul dintre ei nu a fost judecat pentru faptele săvârşite pe Frontul de Est, ba chiar li s-a iertat totul. Dar minune mare! Nu trecuse mult de când comisia lor de aprovizionare fusese desfiinţată şi, într-o zi, toţi patru plus Nazarenko, un fost vagabond siberian, amicul lui Kosârev din vremea când îşi ispăşea condamnarea la ocnă ca deţinut de drept comun, au primit invitaţia să constituie. Colegiul de revizie şi control al VEEKA!
Iată ce reprezenta acest Colegiu: era împuternicit să verifice legalitatea acţiunilor tuturor celorlalale organe ale VEEKA, dreptul de a cere şi examina orice dosar în orice stadiu de procedură şi de a anula hotărârile tuturor celorlalte organe ale VEEKA, în afară numai de prezidiul VEEKA! (p. 507). Nu era deloc puţin! Cea de a doua putere în VEEKA după Prezidiu. Rândul al doilea după Dzerjinski, Uriţki11, Peters12, Laţis, Menjinski, lagoda!
Felul de viaţă al copărtaşilor rămăsese însă cel dinainte, ei nu umblau cu nasul pe sus şi nu-şi dădeau aere: împreună cu nu ştiu care Maximâci, Lionka, Rafailski şi Mariupolski, „care nu aveau nici o legătură cu organizaţia comunistă”, aranjează, în apartamente particulare şi la hotelul Savoy, „o ambianţă luxoasă… Cu jocuri de cărţi (banca are un fond de o mie de ruble), cu băuturi şi cu dame”. Kosârev şi-a procurat mobilier scump (70000) şi nu se dă în lături să sustragă de Ia VEEKA lingurile de argint, ceştile de argint (dar VEEKA de unde le are…?), ba chiar şi, pur şi simplu, pahare. „Iată încotro, nu în direcţia ideologică, se îndreaptă atenţia lui, iată ce ia pentru sine de la mişcarea revoluţionară”. (Negând acum sumele primite drept mită, acest cekist de marcă minte fără să clipească măcar că are… O moştenire de 200000 de ruble la banca din Chicago!… Această situaţie, el, evident, şi-o închipuie în mod real alături de revoluţia mondială.)
Oare cum poţi să-ţi foloseşti acest drept suprauman de a aresta pe cine vrei şi de a elibera pe cine îţi convine? Evident, trebuie să ocheşti peştele cu icre de aur, şi dintr-acesta, în 1918, căzuse mult în plase. (Căci revoluţia s-a făcut într-o prea mare grabă, multe lucruri le-au scăpat din vedere, şi câte pietre preţioase, coliere, brăţări, inele, cercei au izbutit să ascundă femeiuştile burgheze.) Pe urmă să cauţi contacte cu rudele arestaţilor prin mijlocirea unui om de paie.
Asemenea figuri se perindă, de asemenea, prin faţa noastră la proces. De pildă, tânăra Uspenskaia, 22 de ani, a absolvit liceul la Petersburg, însă n-a intrat la facultate. Numaidecât s-a instaurat puterea Sovietică, şi, în primăvara anului 1918, Uspenskaia s-a prezentat la VEEKA, oierindu-şi serviciile în calitate de informatoare. Ca înfăţişare corespundea, şi au angajat-o.
Referitor la turnătorie şi turnători (pe atunci colaboratori secreţi), Krâlenko face următorul comentariu: pentru sine „noi nu vedem în asta nimic ruşinos, o socotim ca pe o datorie;… Nu faptul în sine al muncii este ruşinos; dacă un om recunoaşte că această muncă este necesară intereselor revoluţiei, el trebuie să nu ezite” (p. 512, sublinierea mea – A. S.), însă, vai, Uspenskaia nu are un crez politic, iată ce este groaznic! Ea spune sincer: „Am acceptat pentru ca să-mi plătească un anumit procentaj” de fiecare caz descoperit şi, în plus, „să împart pe jumătate” câştigul cu cineva pe care Tribunalul îl trece sub tăcere, ordonându-i să nu-i spună numele. După spusele lui Krâlenko, Uspenskaia „nu făcea parte din personalul VEEKA, ci lucra în acord” (p. 507). De altfel, trebuie omeneşte s-o înţelegem, ne explică acuzatorul: era obişnuită să cheltuiască fără să se uite la bani şi ce însemnau pentru ea acei 500 de ruble prăpădiţi, salariul ei de la VSNH, când o singură extorcare (să intervină pentru desigilarea prăvăliei unui negustor) îi aducea 5000 de ruble, iar alta – de la Meşcerskaia-Grews, al cărei soţ fusese băgat la închisoare – 17000. De altfel, Uspenskaia a rămas puţină vreme simplă colaboratare secretă, după câteva luni, cu ajutorul unor cekişti de vază, era comunistă şi anchetatoare penală.
Totuşi încă n-am răzbit la miezul chestiunii. A. P. Meşcerski, un mare industriaş, a fost arestat pentru rigiditate în tratativele economice cu guvernul sovietic (L Larin13). Pe soţia lui, E. L, care era bănuită că ascunde bijuterii şi bani, au început s-o şantajeze cekişti. Veneau chiar ei la ea acasă, prezen-tându-i situaţia soţului din ce în ce mai gravă şi cerând sume din ce în ce mai mari pentru răscumpărare. Ajunsă la disperare, Meşcerskaia-Grews a denunţat chiar ea şantajul (prin intermediul aceluiaşi avocat lakulov, care îi înfundase şi pe ce trei anchetatori-şperţari şi probabil că nutrea ură de clasă faţă de întreg sistemul procedurii judiciare şi extrajudiciare proletare). Preşedintele tribunalului a săvârşit şi el o greşeală de clasă: în loc să -l prevină pur şi simplu pe tovarăşul Dzerjinski şi să aranjeze totul în familie, a ordonat să i se dea soţiei lui Meşcerski pentru mită bancnote numerotate, şi să ascundă, în locuinţa ei, după o draperie, o stenografă. Şi a venit un anume Godeliuk, prieten intim cu Kosârev, pentru a se înţelege în privinţa preţului răscumpărării (a cerut 600000 de ruble!). Şi au fost stenografiate toate referinţele lui Godeliuk la Kosârev, Soloviov şi la alţi comisari, povestirile lui despre toţi cei de la CEKA, cine şi câte mii ia, apoi primindu-şi avansul convenit, i-a înmânat E. L Meşcerskaia permisele de intrare la CEKA, eliberate de colegiul de revizie şi control şi semnate de Libert şi Rottenberg (acolo, la CEKA, trebuia să continue tocmeala). Când să plece, a fost demascat! Pierzându-şi cumpătul, a mărturisit. (Meşcerskaia a izbutit să meargă la colegiul de revizie şi control, şi acolo fusese deja cerut pentru verificare dosarul soţului ei.)
Dar daţi-mi voie! Păi o astfel de demascare pătează veşmintele celeste ale CEKA! Oare acest preşedinte al Tribunalului Revoluţionar din Moscova este în toate minţile? Nu cumva îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala?
Dar se pare că acesta era imperativul momentului, moment ascuns nouă cu desăvârşire în faldurile istoriei noastre măreţe! Se pare că primul an de activitate a CEKA a produs întrucâtva o impresie de repulsie chiar şi asupra partidului proletariatului, încă neobişnuit cu aşa ceva. Trecuse doar primul an, fusese făcut doar primul pas pe drumul glorios al CEKA şi deja, cum scrie Krâlenko nu prea desluşit, a apărut „o dispută între tribunal, cu funcţiile lui, şi funcţiile extrajudiciare ale CEKA… Dispută care împărţea în vremea aceea partidul şi raioanele muncitoreşti în două tabere” (p. 14). Aşa a fost posibil Ca afacerea Kosârev să fie pusă pe rol (înainte toţi rămâneau nepedepsiţi) şi să aibă ecou la nivelul cel mai înalt al statului.
CEKA trebuia salvată! Salvaţi CEKA! Soloviov roagă Tribunalul să-i dea permis de intrare la închisoarea Taganka (vai, nu la Lubianka!), ca să stea de vorbă cu Godeliuk. Tribunalul refuză. Atunci, Soloviov pătrunde în celula lui Godeliuk şi fără permisul tribunalului. Şi să vedeţi ce coincidenţă: tocmai atunci Godeliuk se îmbolnăveşte grav, da. („Nu se poate spune că Soloviov ar fi dat dovadă de rea-voinţă”, spune Krâlenko linguşitor.) Şi simţind brusc că i se apropie moartea, Godeliuk se căieşte emoţionat că a putut să calomnieze CEKA. Cere să i se dea hârtie şi compune o declaraţie de negare: nu e nimic adevărat din toate câte le-a îndrugat despre Kosârev şi alţi comisari ai CEKA, şi tot ce a fost stenografiat de după draperie este la fel de neadevărat!
O, câte subiecte! O, unde este Shakespeare? Soloviov a trecut prin zid, umbre firave saltă prin celulă, Godeliuk retractează cu o mână tremurândă. Iar nouă, la teatru şi la cinematograf, ni se evocă anii revoluţiei doar prin Varşovianca… „Dar cine i-a eliberat permisele?” insistă Krâlenko. Permisele pentru Meşcerskaia doar n-au picat din cer? Nu, acuzatorul „nu vrea să spună că Soloviov ar avea vreun amestec, pentru că… Nu există probe suficiente”, însă el presupune că „nişe cetăţeni rămaşi în libertate cu pufuşor pe botişor” puteau să -l trimită pe Soloviov la Taganka, Acum era momentul cel mai nimerit să fie interogaţi Libert şi Rottenberg. Au fost chemaţi, dar nu s-au prezentat! Uite aşa, pur şi simplu, nu s-au prezentat, s-au eschivat. Atunci, daţi-mi voie, să fie interogată Meşcerskaia! Închipuiţi-vă că nici această aristocrată decăzută n-a avut curajul să se prezinte la Tribunalul Revoluţionar!
După încasarea mitei, Meşcerski a fost eliberat pe chezăşia lui lakulov şi, împreună cu soţia, a fugit în Finlanda. În schimb, pe lakulov, în preajma judecării lui Kosârev, l-au pus sub stare de arest, poate tocmai pentru acele chezăşii, ori tocmai ca pe un şarpe veninos. La judecată l-au adus sub escortă ca să depună mărturie, şi, curând, trebuie să credem, a fost împuşcat. (Şi acum ne mirăm: cum s-a ajuns la nesocotirea legii, de ce nimeni nu s-a luptat?)
Iar Godeliuk a retractat şi moare. Iar Kosârev nu este vinovat de nimic! Şi nu mai poţi să interoghezi pe nimeni…
În schimb, ce mai martori au venit Ia Tribunal de bună voie! Tovarăşul Peters, vicepreşedintele VEEKA şi chiar însuşi Felix Edmundovici a venit alarmat. Faţa lui prelungă şi aprinsă de ascet este îndreptată spre judecătorii încremeniţi, şi el depune mărturie în apărarea nevinovatului Kosârev, în apărarea înaltelor lui calităţi morale, revoluţionare şi profesionale. Această depoziţie, vai, n-a mai ajuns până la noi, însă Krâlenko relatează următoarele: „Soloviov şi Dzerjinski au prezentat în cele mai grozave culori minunatele calităţi ale lui Kosârev” (p. 522). (Ah, sublocotenent nesăbuit! Peste douăzeci de ani, la Lubianka, îţi vor aduce aminte de acest proces!) Se poate ghici cu uşurinţă ce putea să spună Dzerjinski: Kosârev este un cekist de fier, Necruţător faţă de duşmani, este un tovarăş hun. Inimă fierbinte, minte lucidă, mâini curate.
Şi din haosul calomniei se înalţă în faţa noastră cavalerul de bronz Kosârev. De fapt şi biografia lui îi scoate în evidenţă voinţa remarcabilă, înainte de revoluţie a fost judecat de câteva ori, de cele mai multe ori pentru crimă: mai întâi, pentru că (la Kostroma), intrând prin înşelăciune, ca să jefuiască, în locuinţa bătrânci Smirnova, a sugrumat-o cu propriile ei mâini. Apoi pentru încercarea de a-şi ucide propriul tată şi pentru uciderea unui tovarăş al acestuia cu intenţia de a-i folosi actul de identitate, în celelalte cazuri, Kosârev a fost judecat pentru escrocherii, şi, în general, a petrecut mulţi ani la ocnă (este de înţeles năzuinţa lui pentru lux!), şi numai amnistiile ţarului l-au mai scăpat de acolo.
Aici, vocile severe şi drepte ale celor mai importanţi cekişti l-au întrerupt pe acuzator, arătându-i că toate condamnările anterioare au fost pronunţate de organe judecătoreşti burghezo-moşiereşti şi nu pot fi luate în consideraţie de societatea noastră nouă. Dar ce se întâmplă? De la tribuna acuzatorului Tribunalului revoluţionar, sublocotenentul, întrecând orice măsură, trânteşte, drept răspuns, o tiradă atât de greşită din punct de vedere ideologic, încât ni se pare că introducerea ei aici, în expunerea armonioasă a proceselor vremii, ar fi chiar distonantă: „Dacă în sistemul judiciar ţarist exista ceva bun, în care puteam avea încredere, aceasta nu era decât curtea cu juri… În hotărârea juraţilor puteai întotdeauna să ai încredere, ei săvârşeau foarte puţine erori judiciare” (p. 522).
Este cu atât mai neplăcut să auzi aşa ceva din gura tovarăşului Krâlenko, deoarece, cu trei luni în urmă, la procesul provocatorului Roman Malinovski, favoritul lui Lenin, care, în pofida celor patru condamnări din trecut pentru infracţiuni de drept comun, a fost cooptat în Comitetul Central şi trimis în Dumă, Autoritatea Acuzatoare s-a situat pe o poziţie de clasă ireproşabilă: „Pentru noi fiecare crimă este produsul sistemului social respectiv, şi în acest sens o condamnare de drept comun anterioară, în virtutea legilor societăţii capitaliste şi ale epocii ţariste, nu constituie în ochii noştri un fapt care aşterne o dată pentru totdeauna o pată de neşters… Noi cunoaştem multe exemple când în nndurile noastre s-au aflat oameni în al căror trecut se întâlneau astfel de fapte, dar noi n-am tras niciodată de aici concluzia că trebuie să-i eliminăm din mediul nostru. Omul care cunoaşte principiile noastre, nu se poate speria că existenţa unei condamnări în trecut îl ameninţă cu scoaterea din rândurile revoluţionarilor.” (p. 337, sublinierea mea – A. S.).
Iată cât de partinic ştia să vorbească tovarăşul Krâlenko! Însă aici, datorită raţionamentului său eronat, s-a întunecat figura cavalerului Kosârev! Şi în tribunal s-a creat o astfel de atmosferă, încât tovarăşul Dzerjinski a fost nevoit să spună: „Pentru o clipă (ei, doar pentru o clipă!
— A. S.) m-a fulgerat ideea dacă nu cumva cetăţeanul Kosârev a căzut victimă a pasiunilor politice, care în ultima vreme s-au dezlănţuit în jurul Comisiei Extraordinare?” (CEKA).
Krâlenko şi-a dat seama: „Eu nu vreau şi n-am vrut niciodată ca prezentul proces al lui Kosârev şi Uspenskaia să devină procesul CEKA. Aşa ceva nu numai că nu pot să vreau, ci trebuie să lupt din toate puterile împotriva acestui lucru…!”. „în fruntea Comisiei Extraordinare au fost puşi tovarăşi cu cel mai acut spirit de răspundere, dintre cei mai cinstiţi şi principiali, care şi-au asumat povara îndatoririi de a-i strivi pe duşmani, chiar şi cu riscul de a săvârşi greşeli… Pentru aceasta, revoluţia este obligată să le muţumească… Subliniez această latură pentru ca nimeni să nu-mi poată spune pe urmă:” El a fost instrumentul unei trădări politice” (p. 509-510, sublinierea mea -A. S.). (Vor spune…!)
Iată pe ce muchie de cuţit se afla Acuzatorul Suprem! Dar se vede că avea nişte relaţii, încă din clandestinitate (cercuri destul de apropiate lui Lenin), de unde afla ce întorsătură vor lua lucrurile mâine. Aceasta se observă din câteva procese, chiar şi din acesta. Se simţeau în aer noi tendinţe la începutul anului 1919. Gata! E timpul ca VEEKA să fie înfrânată! Acel moment a fost „splendid exprimat în articolul lui Buharin, când acesta spune că în locul spiritului revoluţionar legal trebuie să se instaureze legalitatea revoluţionară”.
Dialectică, orice ai zice! Şi Krâlenko lasă să-i scape: „Tribunalul revoluţionar este chemat să preia locul comisiilor extraordinare”. (Să preia locul…?) De altminteri, „el trebuie să nu fie mai puţin năprasnic, în sensul realizării sistemului de intimidare, teroare şi ameninţare, decât a fost Comisia Extraordinară” (p. 511).
A fost?… Prin urmare, el a şi înmormântat-o…?! Daţi-mi voie, dumneavoastră spuneţi să preia locul, dar cu cekiştii ce se va întâmpla? Cumplite zile! Atunci este explicabil că şeful cel mare, în mantaua-i lungă până la călcâie, s-a grăbit să compară în calitate de martor.
Dar poate că sursele dumitale, tovarăşe Krâlenko, sunt false?
Da, în acele zile s-a întunecat cerul deasupra Lubiankăi. Şi cartea aceasta putea s-o apuce pe alt făgaş, însă eu presupun că Felix cel tare ca fierul s-a dus la Vladimir Ilici să discute, să-i explice. Şi totul s-a înseninat Deşi, peste două zile, la 17 februarie J 919, prin hotărârea specială a VŢIK, CEKA a fost privată de drepturile ei judiciare (dar cele extrajudiciare au rămas?), „e drept pentru scurtă vreme” (p. 14)!
Singura zi de dezbateri s-a complicat şi prin faptul că secătura de Uspenskaia s-a comportat dezgustător. Chiar şi de pe banca acuzaţilor ea „a împroşcat cu noroi” şi pe alţi cekişti de seamă, care n-au fost implicaţi în proces, şi chiar pe însuşi tovarăşul Peters! (S-a dovedit că ea folosea numele lui nepătat în operaţiile de şantaj; ea stătea pur şi simplu în cabinetul lui Peters când acesta discuta cu alţi agenţi de informaţii.) Acum face aluzie la trecutul dubios dinaintea revoluţiei al tovarăşului Peters, când se afla la Riga. Iată în ce şarpe s-a transformat în numai opt luni, cu toate că în aceste opt luni ea s-a aflat printre cekişti! Ce-i de făcut cu una ca ea? Aici Krâlenko s-a potrivit întru totul cu părerea cekiştilor: „Câtă vreme regimul nu se va consolida pe deplin, şi este încă departe până acolo (? Oare?)… În interesul apărării revoluţiei… Pentru cetăţeanca Uspenskaia nu există şi nu poate exista altă sentinţă decât lichidarea ei”. Nu a spus moartea prin împuşcare, ci lichidare! Cetăţene Krâlenko, fata este încă tânără! Daţi-i acolo zece ani, poftim, douăzeci şi cinci, până atunci regimul se va consolida pe deplin? Dar vai: „Alt răspuns nu există şi nu poate exista în interesul societăţii şi al Revoluţiei şi chestiunea nu poate fi pusă altfel. Nici un fel de izolare în cazul de faţă nu va da roade” (p. 515)!
A sărit peste cal fetiţa… Înseamnă că ştie multe…
Kosârev, de asemenea, a trebuit să fie sacrificat. A fost împuşcat. Ca să fie alţii salvaţi.
Oare vom ajunge vreodată să citim vechile arhive de la Lubianka? Nu, le vor arde. Le-au şi ars.
Cum bine vede cititorul, acesta a fost un proces de mică importanţă, puteam nici să nu zăbovim asupra lui. Iată însă că PROCESUL „CLERICILOR” (11-16 ianuarie 1920) va ocupa după opinia lui Krâlenko „un loc corespunzător în analele revoluţiei ruse”. Chiar în anale, nici mai mult, nici mai puţin! Pe Kosârev l-au dat gata într-o singură zi, iar pe aceştia i-au scărmănat cinci zile.
Iată inculpaţii principali: A. D. Samarin, personalitate cunoscută în Rusia, fost procuror superior al Sinodului, militant stăruitor pentru eliberarea bisericii de sub autoritatea ţarismului, duşmanul lui Rasputin şi înlăturat de acesta din funcţie (acuzatorul însă consideră: ce mi-e Samarin, ce mi-e Rasputin, nu-i totuna?); Kuzneţov, profesor de drept bisericesc la Universitatea din Moscova; protoiereii Uspenski şi Ţvetkov din Moscova. (Despre Ţvetkov, acuzatorul însuşi spunea că este „un reprezentant de seamă al vieţii sociale, poate cel mai bun dintre aceia care puteau să iasă din sânul clerului, filantrop”.)
Iată care era vina lor: au creat „Consiliul Parohiilor Unite din Moscova”, care, la rândul lui, a alcătuit (din voluntari credincioşi de vârstă între patruzeci şi optzeci de ani) garda patriarhului (fireşte, neînarmată), instituind la reşedinţa acestuia serviciul de strajă permanent, ziua şi noaptea, care avea următoarea misiune: în caz că pe patriarh îl păştea vreun pericol din partea autorităţilor – să strângă poporul, prin telefon şi bătând clopotul în dungă, apoi cu toată mulţimea să meargă în urma patriarhului, oriunde îl vor duce, şi să roage Sovnarkomul (iată unde se afla contrarevoluţia!) să -l elibereze pe patriarh!
Era o iniţiativă care amintea o tradiţie sfântă cu origini în vremurile Rusiei Vechi; oamenii se adunau când clopotul se bătea în dungă şi porneau cu tot puhoiul să ducă jalba celor puternici…!
Acuzatorul se arată mirat: ce primejdie îl paşte pe patriarh? De ce v-aţi gândit să -l apăraţi?
Chiar aşa. Numai că, iată, de doi ani, CEKA aplică represiunea extrajudiciară împotriva celor indezirabili; numai că, de curând, la Kiev, patru soldaţi din Armata Roşie l-au ucis pe mitropolit; numai că dosarul patriarhului „este încheiat şi poate fi trimis oricând la Tribunalul revoluţionar”, şi „doar din grija faţă de masele largi ale muncitorilor şi ţăranilor, aflate încă sub influenţa propagandei bisericeşti, îi lăsăm deocamdată în pace pe aceşti duşmani de clasă” (p. 67). Şi de ce sunt neliniştiţi pravoslavnicii de soarta patriarhului? Căci în toţi aceşti doi ani, patriarhul Tihon n-a tăcut o clipă: a adresat proclamaţii comisarilor poporului, şi preoţimii, şi enoriaşilor; proclamaţiile lui (iată unde se afla cel dinţii Samizdat! 15), respinse de tipografii, erau dactilografiate; în ele înfiera exterminarea unor oameni nevinovaţi, devastarea ţării… Şi acum de ce atâta îngrijorare pentru viaţa patriarhului?
Iată şi cea de a doua culpă a acuzaţilor, în toată ţara se face sechestrarea şi rechiziţia averilor bisericeşti (aceasta pe lângă închiderea mânăstirilor, pe lângă confiscarea pământurilor şi bunurilor agricole, acum este vorba de platouri, potire şi policandre), iar Consiliul parohiilor a răspândit un manifest printre mireni, prin care erau îndemnaţi să se opună rechiziţiilor şi să bată clopotele în dungă. (Da, e firesc! Păi şi de tătari tot astfel apărau bisericile!)
Şi cea de a treia acuzare: valul necontenit şi insolent de reclamaţii trimis la Sovnarkom privind batjocorirea bisericii de către activiştii locali, sacrilegiile şi încălcările grosolane ale legii libertăţii de conştiinţă. Aceste reclamaţii, deşi nu erau satisfăcute (depoziţiile lui Bonci-Bruevici16, şeful cancelariei Sovnarkomului) duceau la discreditarea activiştilor locali.
Trecând în revistă toate acuzaţiile de care se făcuseră vinovaţi inculpaţii, ce pedeapsă se poate cere pentru aceste crime abominabile? Oare conştiinţa revoluţionară nu-i sugerează nimic cititorului? Pedeapsa cu moartea, nimic altceva! Cum a cerut şi Krâlenko (pentru Samarin şi Kuzneţov).
Dar până ce s-au ocupat cu blestemata de legalitate şi au ascultat pledoariile preamultor avocaţi burghezi (pe care nu-i menţionăm din considerente de ordin tehnic), s-a aflat vestea că… A fost abrogată pedeapsa cu moartea! Na-ţi-o bună! Nu se poate, cum aşa? Cum s-a văzut, Dzerjinski a dat o dispoziţie referitoare la VEEKA (CEKA fără execuţii prin împuşcare?…) Şi Sovnarkomul a extins această dispoziţie şi asupra tribunalelor? Încă nu. Krâlenko a prins din nou aripi. Şi a continuat să ceară pedeapsa cu moartea, argumentând astfel: „Chiar dacă am presupune că situaţia Republicii, în stare de fortificare crescândă, înlătură pericolul nemijlocit pe care îl prezintă asemenea persoane, totuşi mie mi se pare neîndoielnic că în această perioadă de muncă creatoare. Epurarea. Acestor vechi cameleoni… Constituie o cerinţă a necesităţii revoluţionare”. „Puterea Sovietică se mândreşte cu hotărârea VEEKA privind abolirea pedepsei cu moartea”. Dar: aceasta „încă nu ne obligă să considerăm că problema abrogării pedepsei cu moartea este rezolvată o dată pentru totdeauna… În toate perioadele Puterii Sovietice” (p. 80-81).
CM profeţie! Pedeapsa cu moartea va reveni, va reveni, şi foarte curând! Pentru că există încă un şir imens de duşmani care trebuie suprimaţi! (chiar şi Krâlenko însuşi, şi mulţi fraţi de clasă ai lui…)
Ce să-i faci, tribunalul l-a ascultat, i-a condamnat pe Samarin şi pe Kuzneţov la moarte, punându-i însă sub incidenţa amnistiei: lagăr de concentrare până la victoria definitivă împotriva imperialismului mondial! (Ar mai fi stat şi astăzi acolo…), iar „celui mai bun dintre aceia care puteau să iasă din sânul clerului” – cincisprezece ani, pedeapsă comutată în cinci ani.
Au existat şi alţi inculpaţi ataşaţi la proces, pentru ca acuzarea lor să aibă cât de cât o motivaţie reală: călugări şi învăţători din Zvenigorod, implicaţi în ca/. Ul Zvenigorod din vara anului 1918, dar care, nu se ştie de ce, nu au fost judecaţi vreme de un an şi jumătate (ori, poate, au fost judecaţi o dată, iar acum încă o dată, pentru că este oportun), în vara aceea, la Mânăstirea din Zvenigorod, la stareţul lona „, au venit activiştii sovietici şi i-au poruncit („ umblă mai repede!”) să le dea moaştele preacuviosului Savva. Activiştii sovietici, în această vreme, nu numai că fumau în biserică (evident, şi în altar) şi, bineînţeles, nu şi-au scos căciulile, însă cel care a luat în mână ţeasta Simţului Savva, a început să scuipe în ea, subliniind caracterul imaginar al acestei sfinţenii. Au săvârşit şi alte scrilegii. Asta i-a determinat pe oameni să bată clopotele. Mulţimea s-a revoltat, iar unul dintre activişti a fost omorât. Ulterior, ceilalţi au tăgăduit că ar fi profanat şi scuipat, şi declaraţiile lor i-au fost de ajuns lui Krâlenko.
— T Cine nu-ţ i aminteşte aceste scene? Iată prima impresie din toată viaţa mea, cred că aveam vreo trei-patni ani: în biserica din Kislovodsk intră capetele ţuguiate (cekişti în budionovci*), îşi croies drum prin mulţimea încremenită şi mută a credincioşilor şi, fără să-şi scoată coifurile ţuguiate, înlrerupând sfânta slujbă, pătrund în altar.
Iar acum îi judecau şi pe aceşti… Activişti sovietici? Nicidecum – pe aceşti călugări.
Îi rugăm pe cititori să aibă în vedere că din 1918 s-a stabilit următoarea uzanţă judiciară: fiecare proces care avea loc la Moscova (bineînţeles, cu excepţia procesului nedrept împotriva CEKA) nu constituia o judecată a împrejurărilor reunite în mod întâmplător, nu: era un indice al politicii judiciare; era un model de vitrină, după care se expediază marfa comandată pentru provincie; este un tip, o rezolvare model, plasată la începutul unei culegeri de probleme, după care şcolarii le rezolvă apoi pe celelalte.
Astfel încât, dacă s-a spus „procesul clericilor”, trebuie să înţelegem la numărul pluriplural. De altfel, însuşi Acuzatorul suprem ne lămureşte cu plăcere: „aproape toate tribunalele Republicii aveau pe rol procese similare” (p. 61). Nu de mult s-au judecat la tribunalele din Severodvinsk, Tver, Riazan, în Saratov, Kazan, Uf a, Solvâcegodsk Ţariovokokşaisk. Erau judecaţi preoţi, dascăli şi enoriaşi activi, reprezentanţi ai ingratei „biserici ortodoxe, eliberate de Revoluţia din octombrie”.
Cititorului i se va părea că aici este o contradicţie: de ce multe dintre aceste procese au avut loc înainte de modelul moscovit? Acesta nu este decât un cusur al expunerii noastre. Prigoana judiciară şi extrajudiciară a bisericii eliberate a început încă din 1918 şi, judecind după cazul din Zvenigorod, încă
*Fostul ofiţer în cavaleria de gardă Firguf. Care,.pe urmă a suferit o regenerare spirituală, a împărţit totul săracilor şi s-a călugărit; cu toate acestea, eu nu ştiu dacă împărţeala s-a efectuat într-adevăr”. Da. Căci dacă admitem regenerările spirituale, atunci ce mai rămâne din teoria de clasă?
</>notă de pe atunci atinsese punctul critic, în octombrie 1918, patriarhul Tihon scria în proclamaţia către Sovnarkom că nu există libertatea de propovăduire, că „mulţi dintre propovăduitorii cutezători ai bisericii au plătit cu sânge de mucenici… Aţi atentat la patrimoniul bisericesc, strâns de generaţii întregi de credincioşi şi nu aţi ezitat să încălcaţi voia lor postumă”. (Fireşte, comisarii poporului nu citeau proclamaţiile, iar şefii secretariatelor se prăpădeau de râs: a găsit cu ce să ne mustre – voia postumă! Facem ceva pe strămoşii noştri, noi lucrăm pentru urmaşi!) „Sunt executaţi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe fără nici o vină, acuzaţi în bloc de nu ştiu ce vagă, nebuloasă atitudine contrarevoluţionară”. Este adevărat, când se apropiau trupele lui Denikin şi Kolceak, s-au oprit, ca să înlesnească pravoslavnicilor apărarea revoluţiei. Insă îndată ce intensitatea războiului civil a început să scadă s-au apucat din nou de biserică, târând-o prin tribunale, în anul 1920, au lovit şi în mânăstirea Troiţe-Serghieva18, au răzbit la moaştele preacuviosului fanatic Serghi Radonejski19 şi le-au mutat la muzeul din Moscova.
Patriarhul îl citează pe Kliucevskr: „Porţile lavrei se vor închide şi candelele se vor stinge deasupra mormântului său numai atunci când noi vom irosi până la ultima picătură întregul fond spiritual şi moral pe care ni l-au lăsat cu limbă de moarte marii ziditori ai Pănuntului rusesc, cum a făcut-o Preacuviosul Serghi”. Nu s-a gândit Kliucevski că această irosire se va săvârşi aproape în timpul vieţii lui.
Patriarhul a cerut să fie primit de Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, pentru a-l convinge să nu se atingă de lavră şi de moaşte, f aci doar Biserica era acum separată de Stat! I s-a răspuns că Preşedintele, tovarăşul Lenin, este ocupat cu discutarea unor treburi importante şi întâlnirea nu poate avea loc în zilele următoare.
Dar nici mai târziu.
F Comisariatul Poporului pentru Justiţie a emis (la 25 august 1920) circulara privind lichidarea, în general, a tuturor moaştelor sfinte, pentru că ele, anume, obstrucţionează înaintarea noastră spre o nouă şi mai dreaptă societate.
Urmând în continuare selecţia lui Krâlenko, să aruncăm o privire şi asupra cazului judecat de Tribsup (le place mult să folosească între ei prescurtarea de la Tribunalul Suprem, iar pentru noi, ca pentru nişte gâze ce suntem, răcnesc din toate puterile: Ridicaţi-vă! Intră Curtea!): PROCESUL „CENTRULUI TACTIC” (16-20 august 1920): 28 de inculpaţi şi încă vreo câţiva judecaţi în contumacie.
Cu o voce încă nerăguşită la începutul discursului pătimaş, iluminat cu totul de analiza de clasă, Acuzatorul Suprem ne informează că, în afară de moşieri şi capitalişti, „a existat şi continuă să existe încă o pătură socială, a cărei existenţă constituie de mult obiectul reflecţiei reprezentanţilor socialismului revoluţionar. Este aşa-numita intelectualitate… În acest proces vom vedea cum activitatea intelectualităţii ruse este suprapusă judecăţii istoriei” şi judecăţii revoluţiei (p. 34).
Caracterul special îngust al studiului nostru nu ne lasă posibilitatea să vedem cum anume reflectau reprezentanţii socialismului revoluţionar la soarta aşa-numitei intelectualităţi şi ce anume au hotărât pentru ea? Însă ne consolează faptul că aceste materiale au fost publicate, sunt accesibile oricui şi pot fi selectate cu toate amănuntele. Iată de ce, numai pentru clarificarea situaţiei din Republică, menţionăm părerea Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului din acei ani, când aveau loc toate aceste dezbateri ale tribunalelor.
În scrisoarea din 15 septembrie 1919 către Gorki (am mai citat-o o dată), Vladimir Ilici răspunde la demersurile întreprinse de Gorki cu prilejul arestărilor efectuate în rândurile intelectualilor şi, referindu-se la marea masă a intelectualităţii ruse contemporane (care „gravita în jurul cadeţilor”), scrie: „De fapt ea nu este creierul naţiunii, ci un căcat”. Altă dată îi spune lui Gorki: „Va fi vina ei [a intelectualităţii], dacă noi vom sparge-prea multe oale… Dacă ea caută dreptatea, de ce nu vine la noi?… Intelectualitatea a tras în mine” 15* (Kaplan21, adică).
Iată cum se exprima el când vorbea despre intelectualitate: putregai liberal; că e „cucernică”; „atitudine de nepăsare atât de obişnuită oamenilor” culţi „; considera că nu chibzuieşte lucrurile în profunzime, că” a trădat cauza muncitorilor”. (Dar când a jurat ea credinţă cauzei muncitorilor?)
Această bătaie de joc, acest dispreţ faţă de intelectualitate au fost preluate de publiciştii din deceniul al treilea şi de ziarele din deceniul al treilea, şi de viaţa de toate zilele, şi, în sfârşit. De intelectualii înşişi, care şi-au blestemat veşnica neputinţă de a chibzui totul până la capăt, veşnica dualitate, veşnica lipsă a coloanei vertebrale şi veşnicul blestem de a se târî cu deznădejde în urma epocii.
Şi pe bună dreptate! Iată însă că sub bolţile Tribunalului Suprem răsună bubuitor glasul Autorităţii Acuzatoare şi ne readuce în sala de judecată: „Această pătură socială… A fost supusă în aceşti ani la proba reconsiderării generale”. Reconsiderare era un cuvânt foarte des folosit atunci. Şi cum s-a făcut această reconsiderare? Iată cum: „Intelectualitatea rusă, intrând în creuzetul Revoluţiei cu lozinci despre suveranitatea poporului, a ieşit din el aliatul generalilor negri (nici măcar al celor albi!), agentul năimit (!) şi supus al imperialismului european. Intelectualitatea şi-a călcat stindardele în picioare şi le-a împroşcat cu noroi” (Krâlenko, p. 54).
Şi „nu este nevoie să-i exterminăm pe reprezentanţii ei separaţi” numai pentru că „acest grup social şi-a trăit traiul”.
În zorii secolului al XX-lea! Câtă putere de^ previziune! O, revoluţionari ştiinţifici! (Totuşi a fost nevoie să-i extermine, în tot deceniul al treilea n-au făcut altceva decât să extermine.)
Ne uităm cu repulsie la cele douăzeci şi opt de chipuri ale aliaţilor generalilor negri, ale năimiţilor imperialismului european.
*Lenin, Ed. Cât., vol. 51 p. 48.
*V. I. Lenin i A. M. Gorki (V. I. Lenin şi AM. Gorki), Editura Academiei de Ştiinţe. Moscova. 1961, p. 263.
Şi ne mai dezgustă în mod deosebit acest Centru: aici intră şi Centrul Tactic, şi Centrul National, şi Centrul de Dreapta (din procesele celor două decenii, în memorie se strecoară mereu Centre, Centre şi iar Centre, ba inginereşti, ba menşevice, ba troţkisto-zinovieviste, ba buhariniste de dreapta, şi toate au fost distruse, şi toate au fost distruse, şi numai de aceea eu şi dumneavoastră suntem încă în viaţă). Pentru că unde este un Centru, acolo cu siguranţă acţionează mâna imperialismului.
Este adevărat că, oarecum, ni se mai ia o piatră de pe inimă când auzim în continuare că Centrul Tactic care se judecă astăzi nu a fost organizaţie, că el nu a avut: 1. Statut; 2. Program; 3. Cotizaţii de membru. Dar ce a avut? Iată ce: se întâlneau! (Te cuprind fiorii!) Şi, întâlnindu-se, îşi împărtăşeau unul altuia punctele de vedere! (Te ia cu frig de gheaţă.)
Acuzaţiile sunt foarte grave şi susţinute cu probe materiale: la douăzeci şi opt de acuzaţi – 2 (două) probe materiale (p. 38). Este vorba de două scrisori ale unor reprezentanţi care lipseau (se aflau în străinătate): Miakotin22 şi Fiodorov. Lipseau, însă înainte de Octombrie făceau parte din aceleaşi comitete ca şi cei prezenţi, şi aceasta ne dă dreptul să-i identificăm pe cei absenţi cu cei prezenţi. Iar scrisorile se refereau la divergenţele dintre ei şi Denikin privind nişte probleme mărunte, cum ar fi chestiunea ţărănească (nouă nu ni se spune, însă este evident: îl sfătuiesc pe Denikin să dea pămân-tul ţăranilor), cea evreiească, cea naţională şi federală, a administraţiei de stat (democraţie, nu dictatură) şi altele. Şi ce concluzie furnizează probele? Una foarte simplă: prin aceasta se dovedeşte existenţa corespondenţei şi unitatea celor prezenţi cu Denikin! (Br-r-r… Ham-ham!)
Există însă şi acuzaţii directe la adresa celor prezenţi: schimbul de informaţii cu acei cunoscuţi ai lor care domiciliază în regiunile periferice (în Kiev, de pildă), nesubordonate puterii sovietice centrale! Adică, înainte era Rusia, dar pe urmă, în interesul revoluţiei mondiale am cedat această parte Germaniei, iar oamenii continuă să-şi trimită bileţele: cum o mai duceţi pe-a-colo, Ivan Ivanâci?… Noi – uite-aşa… Şi N. M. Kişkin (membru al Comitetului Central al cadeţilor), chiar şi de pe banca acuzaţilor se justifică insolent: „Omul nu vrea să fie orb şi se străduieşte să afle tot ce se întâmplă pretutindeni”.
Să afle tot ce se întâmplă pretutindeni… Nu vrea să fie orb?… Atunci,. Acuzatorul are dreptate să califice acţiunile lor drept trădare! Trădare faţă de Puterea Sovietică!
Iată însă care erau actele lor cele mai cumplite: în toiul războiului civil, ei… Scriau lucrări, alcătuiau memorii, proiecte. Da, „experţi în dreptul de stat, în ştiinţe financiare, în relaţii economice, în probleme judiciare şi învăţământul public”, ei scriau lucrări! (Şi, cum nu e greu de ghicit, fără să apeleze câtuşi de puţin la lucrările precedente ale lui Lenin, Troţki şi Buharin.,) Profesorul S. A. Kotliarcvski – despre structura federală a Rusiei, V. I. Stempkovski – chestiunea agrară (şi, probabil, fără colectivizare.), V. S. Muralevici despre învăţământul public în Rusia viitoare, profesorul Kartaşov – proiect de lege privind cultele. Iar biologul (mare) N. K. Kolţov23
(care n-a cunoscut nimic de la patrie decât prigoană şi, în final, execuţia) le îngăduia acestor granguri burghezi să se adune la el în institut. (Aici a nimerit şi N. D. Kondratiev, care în 1931 va fi judecat definitiv ca activist al TKP.)
Inima noastră acuzatoare sare din piept, devansând verdictul. Spuneţi, ce pedeapsă, ce pedeapsă merită aceşti acoliţi de generali? Una singură – moartea prin împuşcare! Dar aceasta nu este cererea acuzatorului, este sentinţa tribunalului! (Din fericire, au atenuat-o ulterior: lagăr de concentrare până la sfârşitul războiului civil.)
Vina acuzaţiilor constă în faptul că n-au stat cuminţi în colţul lor, ronţăin-du-şi codrul de pâine, „ei au căzut de acord cu privire la orânduirea de stat ce ar trebui să urmeze după căderea celei sovietice”.
În limbajul ştiinţific contemporan asta se traduce: ei au studiat o posibilitate alternativă.
Vocea acuzatorului bubuie, dar surprindem în ea o mică fisură; parcă aleargă cu ochii pe pupitru, mai caută o hârtie? Un citat? O clipă! Îi este servit cu cea mai slugarnică promptitudine. Nu-i ăsta, Nikolai Vasilievici? Poftiţi: „Pentru noi. Noţiunea de tortură consistă în faptul însuşi al ţinerii deţinuţilor politici în închisori.”
Aşa deci? A-i ţine pe deţinuţii politici în puşcărie înseamnă tortură! Şi asta o spune acuzatorul! Ce vederi largi! Se ivesc zorile unei justiţii noi! Mai departe, „Lupta cu guvernul ţarist era cea de a doua natură a lor [a politicilor] şi ei nu puteau să nu lupte cu ţarismul!” (p. 17).
Cum nu puteau să studieze posibilităţile alternative?… Poate că a gândi este chiar prima natură a intelectualului?
Ah, din neatenţie nu i-au dat citatul necesar, acesta-i din alt proces. Ce încurcătură!… Dar Nikolai Vasilievici era din nou stăpân pe situaţie: „Chiar dacă acuzaţii de aici, din Moscova, n-au mişcat nici măcar un deget – (se pare că aşa a şi fost…) – n-are importanţă:… Într-un astfel de moment chiar şi discuţiile la o ceaşcă de ceai privind orânduirea ce va să vină în locul Puterii Sovietice, care, chipurile, va cădea, constituie un act contrarevoluţionar… În timpul războiului civil nu doar acţiunea (împotriva puterii sovietice), dar chiar şi inacţiunea este considerată o crimă…” (p. 39).
Poftim, acum totul e limpede. Vor fi condamnaţi la împuşcare pentru lipsa oricărei acţiuni. Pentru o ceaşcă de ceai.
De pildă, intelectualii din Petrograd au decis ca, în cazul venirii lui ludenici, „în primul rând să se îngrijească de convocarea dumei municipale democratice” (adică să o apere de dictatura generalului).
Krâlenko: Aş fi vrut să le strig: „Eraţi obligaţi să vă gândiţi mai întâi cum să vă lăsaţi oasele pe câmpul de luptă şi să nu -l lăsaţi pe ludenici să intre în oraş!”
Dar ei nu şi le-au lăsat.
(De altfel, nici Nikolai Vasilievici.)
Mai sunt şi inculpaţi care au fost informaţi şi au tăcut („Ai ştiut şi n-ai spus”, cum ne exprimăm noi.)
Iată însă nu o lipsă de acţiune, ci o acţiune criminală activă: prin intermediul LN. Hruşciova, membră a Crucii Roşii politice (este şi ea aici, pe bancă), alţi inculpaţi i-au ajutat pe deţinuţii de la Butârki cu bani (vă puteţi închipui acest val de capitaluri la chioşcul de alimente al închisorii?) şi cu îmbrăcăminte (şi, luaţi seama, de lână!).
Fărădelegile lor nu cunosc măsura! Atunci nici pedeapsa proletară să nu cunoască nici o măsură!
Ca o cameră de filmat în cădere, prin faţa noastră se perindă, ca o peliculă piezişă, indescifrabilă, douăzeci şi opt de chipuri de bărbaţi şi femei dinainte de revoluţie. N-am observat ce expresie aveau! Sunt speriate? Dispreţuitoare? Mândre?
Căci răspunsurile lor nu există! Nici ultimul cuvânt ca acuzat! Fireşte, din considerente de ordin tehnic… Suplinind acest neajuns, acuzatorul ne fredonează: „Am asistat la autoflagelare continuă şi căinţă pentru greşelile săvârşite. Inconsecvenţa politică şi natura intermediară a intelectualităţii. -(da, da, chiar aşa: natura intermediară!) –… În acest caz a justificat întru totul aprecierea marxistă pe care bolşevicii au dat-o întotdeauna intelectualităţii” (p. 8)
Dar cine este această femeie tânără care a apărut pentru o clipă în faţa noastră?
Este fiica lui Tolstoi, Alexandra Lvovna. Şi a întrebat Krâlenko: Ce făcea ea Ia aceste întruniri? Răspunsul: „Pregăteam samovarul!” – Trei ani lagăr de concentrare!
Revista „Na ciujoi storone” (Pe meleaguri străine f, care apărea în străinătate, ne dă posibilitatea să stabilim ce a fost în realitate.
Încă din vara lui 1917, sub Guvernul provizoriu, a luat fiinţă Uniunea reprezentanţilor vieţii publice, având ca obiectiv: să sprijine continuarea războiului până la victoria finală şi sa se împotrivească curentelor socialiste, mai cu seamă eserilor. După Revoluţia din Octombrie mulţi dintre membrii de vază au emigrat, alţii au rămas. Acum nu mai puteau să organizeze congrese, să desfăşoare o activitate sistematică, dar intelectualii erau obişnuiţi să gândească, să aprecieze evenimentele, să facă schimb de idei, şi le venea greu să renunţe brusc la acest obicei. Faptul că erau apropiaţi de lumea academică le permitea să lase impresia că întrunirile lor nu sunt decât nişte conferinţe ştiinţifice. Pe vremea aceea erau multe lucruri de discutat: pacea de la Brest-Litovsk, ieşirea din război cu preţul pierderii unor teritorii uriaşe, noile relaţii cu foştii aliaţi şi cu foştii duşmani cită vreme în Europa războiul continua. Unii – în numele libertăţii şi democraţiei, precum şi în numele datoriei faţă de aliaţi – considerau că Rusia trebuie să continue ajutorul pentru aliaţi, iar pacea de la Brest a fost încheiată de oameni care nu aveau împuterniciri de la ţară. Unii nădăjduiau că, îndată ce Armata Roşie se va consolida, puterea sovietică va rupe,
* „Na ciujoi storone”, culegeri istorico-literare, sub redacţia lui S. P. Melgunov, Berlin – Praga; S. P. Melgunov, Judecata istoriei asupra intelectualităţii, III, 1923; î S. A. Kotliarevski, „Centrul naţional” din Moscova în anul 1918, VIII, 1924…
Relaţiile cu nemţii. Alţii, dimpotrivă, îşi puneau speranţa în nemţi, că devenind, conform tratatului, stăpânii unei jumătăţi din Rusia, acum îi vor înlătura pe bolşevici. (Iar nemţii considerau că a acţiona în interesul cadeţilor înseamnă să acţioneze pentru englezi, şi oricare alt guvern, cu excepţia celui sovietic, va relua războiul cu Germania.)
Pe temeiul acestor divergenţe în vara lui 1918, din Uniunea reprezentanţilor vieţii publice s-a desprins Centrul Naţional, care în realitate nu era decât un simplu cerc de orientare în favoarea aliaţilor, cadet prin componenţă, care se temea însă ca de foc să reînnoiască forma de partid, lucru interzis categoric de bolşevici. Acest cerc n-a făcut nimic, cu excepţia câtorva adunări camuflate la institutul profesorului Kolţov. Uneori îşi trimitea pe unii dintre membri în Kuban pentru informaţii, însă aceia îşi pierdeau urma pe acolo, uilând de cei de la Moscova. (De altminteri, nici aliaţii nu manifestau cine ştie ce interes pentru Armata de Voluntari.) Insă Centrul Naţional s-a concentrat cel mai mult asupra elaborării unor proiecte de legi pentru viitoarea Rusie.
Concomitent cu Centrul Naţional şi mai la stingă lui a fost creată Alianţa Renaşterii (în principal de orientare socialist revoluţionară, n-ar fi fost potrivit să se asocieze cu cadeţii, se reînnoiau orientările şi ideile de partid obişnuite): lupta împotriva nemţilor şi împotriva bolşevicilor. Dar şi această luptă li se părea imposibilă pe teritoriul bolşevicilor şi se reducea la trimiterea oamenilor în sud. Insă şi raioanele Armatei de Voluntari îi respingeau prin reacţionarimsul lor.
Sufocându-se în vidul comunismului de război, în primăvara anului 1919, toate trei: Uniunea reprezentanţilor vieţii publice, Centrul Naţional şi Alianfâ Renaşterii, au decis să întreţină o coordonare sistematică, şi în acest scop au desemnat câte doi oameni. Sextetul alcătuit s-a întrunit când şi când, în cursul lui 1919, apoi şi-a încetat existenţa. Arestările lor însă au început de-abia în anul 1920, sextetul a fost denumit pompos „Centrul tactic”.
Arestările s-au efectuat în urma denunţului făcut de N. N. Vinogradski, unul dintre membrii neînsemnaţi ai Centrului Naţional. Ulterior a continuat cu succes slujba de „cloşcă” într-una din celulele Secţiei Speciale, prin care se scurgeau mulţi participanţi. Aceştia, cu naivitatea specifică acelor ani, povesteau deschis în celulă tot ce voiau să ascundă de anchetator.
Cunoscutul istoric rus S. P. Melgunov, care. De asemenea se afla printre acuzaţi, unul dintre cei principali (membru al sextetului), a scris fără nici o plăcere în emigraţie amintirile despre acest proces. Poate nici nu le-ar fi scris dacă nu s-ar fi publica! Cartea lui Krâlenko, cu acel rechizitoriu răsunător. Şi Melgunov, înciudat pe sine şi pe copărtaşii lui, ne înfăţişează tabloul cunoscut al anchetei sovietice: ancheta n-a dispus de nici o probă materială,. „la dosar nu s-a aflat nici un document. Tot materialul acuzator a fost extras din depoziţiile acuzaţilor înşişi… Toţi viitorii participanţi la proces, în timpul anchetei preliminare, nu au adoptat tactica tăcerii… Se credea că prin păstrarea tăcerii din principiu îmi agravez, fără a mai fi nevoie, soarta şi, poate, chiar soarta altora… Când te afli în faţa posibiliăţii de a f i împuşcat nu te mai gândeşti la istorie”.
În Cartea roşie a VEEKA (voi. H, Moscova 1922), mult*’ dimie depoziţiile inculpaţilor sunt reproduse cuvânt cu cuvânt şi, ele, vai, sunt jalnice.
Melgunov îi reproşează fără umor anchetatorului lakov Agranov (care i-a îmbrobodit pe toţi) faptul că, împreună cu alţi inculpaţi, a fost victima înşelăciunii, a fost prostit cu abilitate, „o mai mare batjocură n-am suferit în viaţa mea”, spune el, mai cumplită decât o maltratare fizică. Şi Melgunov, care a explicat cu atâta perspicacitate numeroase personalităţi ale revoluţiei ruse, aici s-a lăsat cu uşurinţă prins în cursă: confirmă participarea la Alianţa Renaşterii a acelor persoane care, chipurile, clarificaseră acest lucru în depoziţiile scrise, ce îi fuseseră arătate. Şi „a început să facă depoziţii mai mult sau mai puţin coerente”, ca o povestire, fără evidenţierea întrebărilor anchetatorului. (Aceste depoziţii i-au uimit şi copleşit pe copărtaşi, când li s-au arătat la rândul lor: parcă povestea cu plăcere, nestăvilită, din proprie iniţiativă.)
Agranov i-a „îmbrobodit” pe toţi, spunându-le că aceasta „ţine de trecut”, toate aceste centre nu se mai întrunesc de mult, încât pe inculpaţi nu-i paşte nici un pericol, CEKA face aceste clarificări numai din interes istoric. Pe mulţi i-a vrăjit lakov Saulovici prin amabilitate. Altora le-a pus categoric dinainte egalitatea dintre puterea sovietică şi Rusia şi, prin urmare, este o crimă să lupţi împotriva celei dinţii, dacă o iubeşti pe cea de a doua. Şi astfel a obţinut de la unii depoziţii într-adevăr înjositoare şi linguşitoare. (În special, articolul lui Kotliarevski, menţionat în notă, a fost elaborat de arestat din însărcinarea lui Agranov.)
Iar la judecată? Melgunov: „Tradiţia revoluţionară [a intelectualităţii] cerea un anumit eroism, dar din suflet lipsea patosul necesar pentru acest eroism. Să tranformi procesul într-o demonstraţie de protest, însemna agravarea conştientă nu doar a situaţiei proprii, ci şi a altora”.
Cât de uşor a căzut în plasa cekiştilor şi s-a predat, şi a pierit intelectualitatea rusă, ea, cea iubitoare de libertate, cea atât de intransigentă, de dârză pe vremea ţarului, când nu se lua nimeni de ea.
Şi mai grăitoare, şi mai cumplită însă este altă izbândă a lui Agranov: „afacerea Taganţev” din 1921 (deşi, nu intră la acest capitol, pentru că nu s-a judecat în proces). Profesorul Taganţev, timp de patruzeci şi cinci de zile a păstrat eroic tăcerea la anchetă. Pe urmă, însă, Agranov l-a convins să semneze împreună un acord: „Eu, Taganţev, în mod conştient încep să fac depoziţii despre organizaţia noastră, fără să ascund nimic… Nu voi tăinui nici o persoană implicată în grupul nostru. Fac toate acestea pentru a uşura soarta tuturor copărtaşilor la procesul nostru.
Eu, lakov Saulovici Agranov, împuternicitul VEEKA, cu ajutorul cetăţeanului Taganţev, mă oblig să închei neîntârziat ancheta, după care să o prezint pentru judecare în proces public… Mă oblig ca nici unuia dintre acuzaţi să nu i se aplice pedeapsa capitală”.’ Şi în procesul Taganţev, CEKA a executat optzeci şi şapte de oameni.
* Aşa a răsărit soarele libertăţii noastre. Legea noastră octombristă a crescut ca un ştrengar dolofan şi năbădăios.
Acum nu ne mai aducem aminte nimic din toate câte au fost.
Capitolul 9 LEGEA SE MATURIZEAZĂ PRIVIREA NOASTRĂ de ansamblu s-a cam lungit. Şi, de fapt, Jncă n-am început. Procesele importante, procesele celebre sunt încă înainte, însă liniile principale se conturează încă de pe acum.
Să însoţim dar legea noastră şi la vârsta pionieratului.
Să scoatem din îndelunga uitare PROCESUL DIRECŢIEI PENTRU COMBUSTIBIL, mai 1921 (un proces câtuşi de puţin politic), pentru că îi privea pe ingineri, sau pe specialişti, speti, cum li se spunea atunci.
Trecuse cea mai cruntă dintre cele patru ierni ale războiului civil, când nu mai era pic de combustibil, şi trenurile nu mai ajungeau în gări, şi în cele două capitale era frig şi foamete, şi valul grevelor din uzine (acum şterse din istorie). Celebra întrebare: cine-i de vină)? 1
Bineînţeles, nu Conducerea Generală. Ba nici chiar cea locală! Este foarte important. Dacă „tovarăşii, care adesea veneau din afară” (conducătorii comunişti), nu aveau o idee corectă despre treaba încredinţată, în locul lor speti trebuiau „să traseze calea corectă de abordare a problemei!” înseamnă, deci, că „nu conducătorii sunt vinovaţi… Vinovaţi sunt cei care au calculat, răs-calculat şi au alcătuit planul (cum să hrănească şi să încălzească cu zerouri). Vinovat nu este cel care a impus planul, ci cel care l-a compus! Şi dacă planificarea s-a transformat în exagerare, vinovaţi sunt, desigur, speti. Şi dacă cifrele nu se potrivesc,” este vina aceloraşi speti, nu a Consiliului Muncii şi Apărării „, nici măcar” a conducătorilor responsabili de la Direcţia pentru combustibil „. Şi dacă nu există nici cărbune, nici lemne, nici petrol, asta se întâmplă din cauză că speti” au creat o situaţie haotică, încurcată”. Şi tot a lor este vina că nu au rezistat şi au dat curs telefonogramelor urgente ale lui Râkov2, repartizând şi eliberând unora în afara planului.
De toate erau vinovaţi speti! Însă justiţia proletară nu este neîndurătoare cu ei, sentinţele sunt blânde. Fireşte, proletarii nutresc o repulsie lăuntrică faţă de aceşti specialişti blestemaţi, însă fără ei nu te descurci, totul e la pământ. Şi tribunalul nu-i hăituieşte, şi chiar Krâlenko spune că din anul 1920 „nici vorbă de sabotaje”. Da, speti sunt vinovaţi, dar nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că sunt nişte încurcă-lume, nu sunt capabili de mai bine, n-au învăţat să lucreze în capitalism, ori sunt pur şi simplu egoişti şi şperţari.
*N. V. Krâlenko, Op. Cât., p. 381.
Astfel, la începutul perioadei de reconstrucţie se trasează uimitoarea linie punctată a îngăduinţei faţă de ingineri.
Bogat a fost în procese publice anul 1922, primul an de pace. Atât de bogat, încât acest capitol al nostru îi va 11 dedicat în totalitate. (Unii se vor mira: chiar după ce s-a isprăvit războiul se produce o asemenea recrudescenţă a proceselor judiciare? Dar şi în 1945, şi în 1948 Dragonul a cunoscut o extraordinară perioadă de înviorare. Oare aici nu funcţionează o anume legitate, fie ea şi cea mai simplă?)
Deşi în decembrie 1921, cel de al IX-lea Congres al Sovietelor a hotărât „să restrângă competenţele VEEKA”, şi în acest sens ea a fost restructurată şi rebotezată în GPU, însă chiar în octombrie 1922 drepturile GPU au fost din nou lărgite, iar în decembrie, Dzerjinski declara corespondentului „Pravdei” (17 decembrie 1922): „Acum trebuie să supraveghem cu deosebită vigilenţă grupările şi orientările antisovietice. GPU şi-a redus aparatul, dar şi l-a consolidat din punct de vedere calitativ”.
La începutul acelui an şi nu lăsăm să ne scape PROCESUL SINUCIDERII INGINERULUI OLDENBORGER (Tribunalul Suprem, februarie 1922). Un proces de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, fără importanţă şi întru totul necaracteristic. Necaracteristic deoarece volumului reprezintă doar o singură viaţă de om, şi care era deja sfârşită Dacă nu s-ar fi sfârşit, acel inginer şi laolaltă cu el vreo zece oameni, formând un centru, s-ar fi aflat acum în faţa Tribunalului Suprem şi atunci procesul ar fi fost pe deplin caracteristic. Iar acum, pe bancă se află tovarăşul Sedelnikov, membru de seamă al partidului, doi lucrători de la Rabkrin şi doi sindicalişti.
Dar precum struna care se rupe în depărtare la Cehov3, ceva apăsător, sfâşietor, se simte în acest proces al predecesorului timpuriu al inculpaţilor din Şahtî şi al „Partidului industrial”.
V. V. Oldenborger a lucrat treizeci de ani la reţeaua de alimentare cu apă din Moscova şi a devenit inginer şef încă de la începutul secolului. Trecuse Veacul de Argint4 în artă, trecuseră patru Dume de Stat, trei războaie, trei revoluţii şi întreaga Moscovă băuse apa lui Oldenborger. Akmeiştii-’, futuriştii, reacţionarii şi revoluţionarii, iuncherii şi ostaşii Armatei Roşii, Sovnarkomul, CEKA şi RK1 au băut apa curată şi rece a lui Oldenborger. Nu a fost însurat şi nu a avut copii, în toată viaţa lui n-a existat decât această reţea de alimentare cu apă. În 1905 n-a permis să fie aduşi soldaţi de pază, „pentru că soldaţii, din stângăcie ori nebăgare de seamă, pot să strice conductele sau maşinile”. (Atunci, nimeni nu i-a împiedicat pe lucrătorii de la reţeaua de apă să facă grevă, în 1905 ar fi lăsat Moscova şi fără apă, dar poate că Oldenborger ar fi închis-o?)
A două zi după revoluţia din februarie le-a spus muncitorilor săi că revoluţia a luat sfârşit, gata, toată lumea la locul său, apa trebuie să curgă, în timpul luptelor din octombrie n-a avut decât o grijă: să salveze reţeaua de apă.
*Culegere de legi ale RSFSR, 1922, nr. 4, p. 42.
Colaboratorii lui au declarat grevă, ca protest la revoluţia bolşevicilor, l-au chemat şi pe el. Le-a răspuns: „Din punct de vedere tehnic, vă rog să mă iertaţi, eu nu fac grevă. Dar în rest… În rest, da, fireşte…” A primit banii pentru grevişti de la comitetul de grevă, a semnat o chitanţă, apoi însă a dat fuga să facă rost de un manşon pentru o conductă stricată.
Şi cu toate acestea el este duşman! Iată ce i-a spus unui muncitor: „Puterea Sovietică nu va rezista nici două săptămâni”. Se simte o orientare nouă în zilele dinaintea lansării NEP-ului, Krâlenko îşi permite să se destăinu-iască Tribunalului Suprem: „Atunci gândeau aşa nu numai speti, aşa am gâiidit şi noi de multe ori” (p. 439, sublinierea mea – A. S.).
Şi cu toate acestea e duşman! Cum ne-a spus tovarăşul Lenin: pentru supravegherea specialiştilor burghezi avem nevoie de dulăii de pază ai RKI.
Doi asemenea dulăi de pază au fost detaşaţi pe lângă Oldenborger. (Unul dintre ei, Makarov-Zemlianski, un potlogar, fost funcţionar la reţeaua de apă, concediat pentru „fapte reprobabile”, s-a angajat la RKI, „pentru că acolo plătesc mai bine”, apoi a urcat până la un Narkomat central, pentru că „acolo leafa e mai bună”, şi de acolo a venit să -l controleze pe fostul lui şef, să se răzbune din toată inima pentru ofensele de odinioară.) Apoi, fireşte, nu dormea nici comitetul sindical, cel mai bun apărător al intereselor muncitorilor. Apoi, fireşte comuniştii au trecut la conducerea reţelei de apă. „La noi doar muncitorii trebuie să stea în frunte, numai comuniştii trebuie să posede total conducerea, justeţea acestei poziţii a fost confirmată şi de prezentul proces” (p. 433). Desigur, nici organizaţia de partid din Moscova nu scăpa din ochi reţeaua de apă. (Şi, în plus, din spatele ei – CEKA.) „Călăuziţi de sentimentul sănătos al urii de clasă am creat, la vremea ei, brava noastră armată; şi tot în numele acestei un nu încredinţăm nici un post de răspundere unor oameni care nu fac parte din tabăra noastră fără a pune pe lângă ei… Un comisar” (p. 434). Şi au început numaidecât să -l corecteze pe inginerul şef, să -l dirijeze, să-i dea lecţii şi fără ştirea lui să mute personalul tehnic („au destrămat cuibul afaceriştilor”).
Însă, oricum, reţeaua de apă nu a fost salvată! Treaba n-a început să meargă mai bine, ci mai rău! Aşa a izbutit banda inginerilor să-şi pună pe ascuns în aplicare planurile monstruoase. Mai mult: depăşindu-şi natura intermediară de intelectual, din pricina căreia niciodată în viaţă nu s-a exprimat tăios, Oldenborger a avut îndrăzneala să numească acţiunile noului şef Zeniuk („figură absolut simpatică” pentru Krâlenko, „prin structura ei interioară”) – despotism!
Atunci a fost limpede că „inginerul Oldenborger trădează în mod conştient interesele muncitorilor şi este un adversar direct şi deschis al dictaturii clasei muncitoare”. Au început să cheme comisii de control, însă comisiile decideau că totul este în ordine şi apa curge normal. Inspectorii de la Rabkrin nu s-au mulţumit cu asta, ci au început să bombardeze RKI cu rapoarte. Oldenborger voia pur şi simplu „să distrugă, să strice, să lichideze reţeaua de distribuire a apei în scopuri politice”, dar n-a izbutit s-o facă. L-au împiedicat cum au putut: s-au opus reparaţiilor costisitoare ale cazanelor ori înlocuirii rezervoarelor de lemn cu cele de beton. Căpeteniile muncitorilor au început să vorbească deschis la adunări că inginerul şef este „sufletul sabotajului tehnic organizat”, lui nu trebuie să i se acorde încredere, ci, dimpotrivă, să i se opună pe toate planurile.
Nici acum treburile nu s-au îndreptat, ba au început să meargă mai rău…!
Dar ceea ce rănea în mod deosebit „psihologia proletară ereditară a celor de la Rakkrin şi a sindicaliştilor era faptul că majoritatea muncitorilor de la staţiile de pompare,” molipsiţi de psihologia mic-burgheză „, erau de partea lui Oldenborger şi nu sesizau sabotajul lui. Tot atunci se organizau alegerile pentru Mossovietul din Moscova, şi de la reţeaua de distribuire a apei muncitorii au propus candidatura lui Oldenborger, căreia, fireşte, celula de partid i-a opus o candidatură partinică, însă aceasta nu avea nici o speranţă din pricina falsei autorităţi a inginerului şef în rândul muncitorilor. Asta însă n-a împiedicat celula de partid să trimită la comitetul raional, la toate instanţele şi să prezinte în adunarea generală rezoluţia sa:” Oldenborger este centrul şi sufletul sabotajului, în Mossoviet el va fi duşmanul nostru politic! „Muncitorii au răspuns cu larmă şi cu strigăte:” Nu-i adevărat! Minciuni! „Atunci, secretarul comitetului de partid, tovarăşul Sedelnikov, a strigat în faţă celor o mie de capete ale proletariatului:” Cu astfel de agenţi ai Sutelor Negre nici nu vreau să vorbesc!” O să vorbim, adică, altundeva.
Au fost luate măsuri pe linie de partid: inginerul şef a fost exclus din colegiul de conducere al reţelei de distribuţie a apei, au creat în jurul lui o atmosferă de anchetă judiciară permanentă: era chemat întruna la tot felul de comisii şi subcomisii, era interogat şi i se dădeau însărcinări ce trebuiau ’ândeplinite cu maximă urgenţă. Ori de câte ori nu se prezenta, se menţiona într-un proces-verbal „în eventualitatea unui viitor proces”. Prin intermediul Consiliului pentru Muncă şi Apărare (preşedinte – tovarăşul Lenin) s-a obţinut ca la reţeaua de distribuţie a apei să fie numită „Troica Extraordinară” (Rabkrin, Consiliul Sindicatelor şi tovarăşul Kuibâşev6).
Iar apa continua, de patru ani, să curgă prin conducte, locuitorii Moscovei o beau fără să observe nimic…
Atunci, tovarăşul Sedelnikov a scris un articol în „Viaţa economică”: „Având în vedere zvonurile care tulbură opinia publică privind starea catastrofală a reţelei de distribuire a apei”, el făcea cunoscute multe alte zvonuri alarmante şi chiar: că reţeaua pompează apă sub pământ şi „erodează în mod conştient temeliile Moscovei” (puse încă de Ivan Kalita7). A fost chemată o comisie de la Mossoviet. Ea a constatat că „starea reţelei de distribuire a apei este satisfăcătoare, conducerea tehnică este raţională”. Oidenborger a combătut toate acuzaţiile. Atunci, Sedelnikov a declarat cu seninătate: „Eu mi-am propus să stârnesc larmă în jurul problemei, este treaba specialiştilor să lămurească această chestiune”.
Ce le mai rămăsese de făcut căpeteniilor muncitorimii’? Care era mijlocul cel din urmă, dar şi cel mai sigur? Un denunţ la VEEKA! Ceea ce Sedelnikov a şi făcut! El „vede cu ochii lui cum Oldenborger distruge în mod conştient reţeaua de distribuire a apei”, pentru el nu încape nici o îndoială că „la reţeaua de distribuire a apei, în inima Moscovei Roşii, acţionează o organizaţie contrarevoluţionară”. Ca să nu mai vorbim de starea catastrofală în care se află turnul Rubliov!
Aici însă Oldenborger a făcut o greşeală lipsită de tact, o ieşire de intelectual intermediar şi fără coloană vertebrală: când i s-a respins comanda pentru cazane noi din străinătate (cele vechi nu mai puteau fi reparate în Rusia), el nu găseşte altceva de făcut decât să se sinucidă. (Era prea mult pentru unul singâir, oamenii nici măcar nu erau antrenaţi.) însă cazului i s-a dat curs mai departe, organizaţia contrarevoluţionară poate fi găsită şi fără el, lucrătorii de la Rabkrin se angajează s-o descopere. Timp de două luni au loc nişte manevre surde, însă spiritul de la începuturile NEP-ului cerea „să se dea o lecţie şi unora, şi altora”. Şi iată procesul de la Tribunalul Suprem. Krâlenko este sever cu măsură. Este necruţător cu măsură. El înţelege că: „Muncitorul rus avea dreptate când în toţi care nu erau cu el vedea mai curând un duşman decât un prieten”, dar: „ţinând seama de schimbările ce intervin în politica noastră practică şi generală, poate va trebui să recurgem la concesii mari, să ne retragem şi să navigam printre obstacole; poate că partidul va fi nevoit să aleagă o tactică, împotriva căreia se va ridica logica primitivă a luptătorilor cinstiţi, plini de abnegaţie” (p. 458).
Este adevărat că pe muncitorii care depuneau împotriva tovarăşului Sedelnikov şi celor de la Rabkrin tribunalul „i-a tratat cu superficialitate”. Şi inculptatul Sedelnikov răspundea imperturbabil la ameninţările acuzatorului: „Tovarăşe Krâlenko! Eu cunosc aceste articole; dar aici nu sunt judecaţi duşmanii de clasă, iar aceste articole se referă la duşmanii de clasă”.
Dar şi Krâlenko exagerează cu vioiciune. Sunt cunoscute denunţurile mincinoase făcute la nişte instituţii de stat… Cu circumstanţe agravante (ura personală, răzbunarea)… Faptul de a abuza de poziţia la serviciu… Iresponsabilitatea politică… Abuzul de putere, de autoritate al activiştilor şi membrilor RKP (b)… Dezorganizarea procesului de muncă la reţeaua de distribuire a apei… Prejudiciul adus Mossovietului şi Rusiei Sovietice, pentru că astfel de specialişti sunt puţini… Este imposibil să fie înlocuiţi… „Ca să nu mai vorbim de pierderea personală, ca individ… Astăzi, când lupta reprezintă conţinutul principal al vieţii noastre, ne-am obişnuit într-un fel să nu prea ţinem cont de aceste pierderi irecuperabile. (p. 458). Tribunalul Revoluţionar Suprem trebuie să-şi spună cuvântul său plin de greutate… Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie administrată cu toată severitatea!… N-am venit aici să glumim…!”
Vai, Doamne, după asta ce pedeapsă au să primească? Nu cumva?… Cititorul meu s-a obişnuit şi-mi şopteşte: toţi vor fi ex…
Perfect adevărat. Toţi vor îi expuşi… Oprobriului public, în semn de sinceră căinţă!
Două adevăruri…
Sedelnikov a primit, parcă, un an de închisoare.
Îngăduiţi-mi să nu cred.
O, barzi ai deceniului al treilea, care ni -l prezentaţi ca pe un clocot luminos de bucurie! Chiar dacă l-ai cunoscut puţin şi doar cu ochii copilăriei – nu poate fi uitat. Aceste mutre, aceste rituri care i-au persecutat pe ingineri în deceniul al treilea s-au ghiftuit şi s-au îngrăşat. Dar să vedem ce a fost începând din 1918…
* în următoarele două procese îl vom părăsi puţin pe dragul nostru acuzator suprem: este ocupat cu pregătirea marelui proces al eserilor. (în provincie au avut loc şi înainte procese ale eserilor, ca, de exemlu, cel de la Saratov, în 1919.) Acest proces grandios stârnise anticipat nelinişte în Europa, şi Comisariatul poporului pentru justiţie şi-a dat seama că: judecăm de patru ani şi nu avem nici un fel de cod penal, nici vechi, nici nou. Probabil că grija pentru cod nu-l lăsa indiferent nici pe Krâlenko: trebuia pus totul de acord din vreme.
În ceea ce priveşte procesele ecleziastice, care tocmai aşteptau să înceapă, ele constituiau probleme interne, nu interesau Europa progresistă şi puteau fi abordate şi fără cod penal.
Am văzut că separarea Bisericii de stat era înţeleasă de acesta în sensul că toate lăcaşurile sfinte şi tot ce era atârnat, aşezat ori pictat în ele trece la stat, iar bisericii îi rămâne doar acea biserică ce sălăşluieşte în inimă, cum spune Sfânta Scriptură. Şi în anul 1918, când victoria părea câştigată, mai repede şi mai uşor decât se aştepta, au trecut la confiscarea bunurilor bisericeşti, însă acest atac a stârnit o indignare neaşteptat de mare în popor, în condiţiile declanşării războiului civil n-ar fi fost deloc înţelept să mai deschidă un front intern, acela al credincioşilor. Dialogul dintre comunişti şi creştini trebuia deocamdată amânat.
La sfârşitul războiului civil, ca o consecinţă firească a lui, o foamete nemaiîntâlnită s-a abătut asupra ţinuturilor din bazinul Volgăi. Şi deoarece nu stă frumos în cununa învingătorilor din acest război, despre ea, la noi, nu s-au mormăit mai mult de două rânduri. Foametea aceasta a fost cruntă până la canibalism, părinţii ajunseseră să-şi mănânce proprii copii, aşa cum nu s-a cunoscut în Rusia, nici în Vremurile de Restrişte8 (fiindcă atunci, după cum atestă cronicarii, recoltele de grâne rezistau câţiva ani sub zăpadă şi gheaţă fără să fie strânse în hambare). Un film despre această foamete ar fi pus într-o lumină absolut nouă tot ce am văzut şi tot ce ştim despre revoluţie şi despre războiul civil, însă nu există nici filme, nici romane, nici studii-statistice. Toate acestea trebuie uitate, ele nu înfrumuseţează imaginea în plus, ne-am obişnuit să aruncăm cauzele oricărei foamete în seama chiaburilor, dar când moartea devenise o condiţie generală, unde erau chiaburii? V. G. Korolenko în Scrisori către Lunacearski* (în ciuda promisiunii celui din urmă, la noi nu s-au editat niciodată) ne explică motivele foametei şi sărăcirii generale a ţării: este vorba de prăbuşirea productivităţii (braţele de muncă trebuiau să ţină armele) şi de faptul că ţăranii îşi pierduseră orice încredere şi orice speranţă că măcar o mică părticică din recoltă le va rămâne lor. Şi cândva, cineva,
* „Zadruga”. Paris. 1922 şi Samizdat, 1967.
Poate va socoti şi acele livrări de produse alimentare care, conform păcii de la Brest, se scurgeau de multe luni, în nenumărate vagoane, din Rusia, lipsită de grai ca să mai protesteze, şi chiar din regiunile ce vor li hântuite de foamete, spre Germania Kaiscrului, care dădea ultimele bătălii pe frontul de vest.
Un mic lanţ cauzal drept şi scurt: locuitorii de pe Volga îşi mâncau copiii pentru că bolşevicii au cucerit puterea prin violenţă şi au dezlănţuit războiul civil.
Genialitatea unui politician constă şi în ştiinţa de a obţine un succes şi dintr-o năpastă a poporului. Aceasta este precum o revelaţie – dintr-o singură lovitură, trei bile sunt introduse în punga mesei de biliard: acum să hrănească popii oamenii înfometaţi de pe Volga! Căci doar sunt creştini, sunt buni la suflet!
1. Dacă refuză – îi vom face pe ei răspunzători de foamete şi vom distruge biserica;
2. Dacă vor accepta – vom curăţa bisericile;
3. În ambele cazuri – ne vom întregi rezervele valutare.
Este foarte probabil că această idee a fost inspirată chiar de acţiunile bisericii. După cum mărturiseşte patriarhul Tihon, încă din august 1921, la începutul foametei, biserica a creat comitete eparhiale şi panruse pentru ajutorarea celor înfometaţi, au început să strângă bani. Însă admiterea ajutorului direct al bisericii însemna subminarea dictaturii proletariatului. Comitetele au fost interzise, iar banii au fost confiscaţi pentru vistierie. Patriarhul s-a adresat pentru ajutor Papei de la Roma şi arhiepiscopului de Canterbury, dar şi aici i s-a închis gura, explicându-i-se că numai Puterea Sovietică este împuternicită să ducă tratative cu străinii. Şi pe urmă de ce să ne alarmăm, de ce să facem atâta caz: s-a scris în ziare că Puterea dispune de toate mijloacele ca să facă singură faţă foametei.
Iar oamenii de pe Volga mâncau iarbă, pingele şi rodeau tocul uşilor, în sfârşit, în decembrie 1921, Pomgol (comitetul de stat pentru ajutorarea victimelor foametei) a propus bisericii: să sacrifice pentru cei înfometaţi odoarele bisericeşti, nu toate, doar cele care nu aveau regim de folosire canonică în serviciul de cult. Patriarhul a fost de acord, Pomgol a elaborat instrucţiunile: toate ofrandele vor fi doar benevole! La 19 februarie, 1922, Patriarhul a difuzat o epistolă: se permite consiliilor eparhiale să sacrifice obiectele care nu au importanţă pentru serviciul divin.
Dar apărea din nou riscul pulverizării în compromis şi, în consecinţă, al amorţirii voinţei proletariatului.
O idee – o lovitură de trăsnet! O idee – un decret! Decretul VŢIK din 27 februarie: să se confişte din biserici toate obiectele de preţ în beneficiul victimelor foametei!
Patriarhul i-a scris lui Kalinin9. Acesta n-a răspuns. Atunci, la 28 februarie, Patriarhul a difuzat o proclamaţie nouă, nefastă: un asemenea act, din punctul de vedere al Bisericii este o blasfemie, şi noi nu puteam aproba confiscările.
Acum, din perspectiva unei jumătăţi de secol, este uşor să faci imputări Patriarhului. De bună seamă, conducătorii unei Biserici creştine nu trebuiau să se cramponeze atâta de nişte idei precum: oare Puterea Sovietică nu are alte resurse? Sau: cine i-a adus pe locuitorii de pe Volga în stare de foamete? Şi n-ar fi trebuit, de asemenea, să se agate atât de acele obiecte de preţ, căci nu ele erau hotărâtoare în renaşterea credinţei. Dar trebuie să ne închipuim situaţia în care se afla acest Patriarh nefericit, ales după Revoluţia din Octombrie şi care puţini ani a păstorit Biserica încredinţată lui spre îngrijire, mereu persecutată, prigonită, împuşcată.
Şi numaidecât, în ziare, s-a dezlănţuit prigoana, cu câştig asigurat, împotriva Patriarhului şi împotriva înaltelor cinuri bisericeşti, care sugrumau locuitorii de pe Volga cu braţul descărnat al foametei! Şi cu cât Patriarhul se îndârjea mai tare, poziţia lui devenea tot mai şubredă, în martie a început o mişcare în rândul preoţimii: să cedeze obiectele preţioase şi să facă pace cu puterea. Temerile care existau au fost expuse lui Kalinin de către episcopul Antonin Granovski, care intrase în Comitetul Central al Pomgolului: „Credincioşii sunt îngrijoraţi de faptul că odoarele bisericeşti pot fi folosite în alte scopuri, străine inimii lor”. (Cunoscând principiile generale ale învăţăturii înaintate, cititorul avizat va conveni că acest lucru era foarte probabil. Căci nevoile Kominternlui şi ale Orientului angajat pe făgaşul eliberării nu erau mai puţin acute decât ale locuitorilor din bazinul Volgăi.)
Mitropolitul Petrogradului Veniamin era de asemenea animat de un elan neîndoielnic: „Toate acestea aparţin lui Dumnezeu, şi noi le dăm de bunăvoie”. Dar să nu fie confiscate, ci să constituie o ofrandă benevolă. Şi el voia controlul preoţimii şi al credincioşilor: valorile bisericeşti să fie însoţite până în momentul când se vor preschimba în pâine pentru înfometaţi. Era torturat în toate acestea şi de gândul ca nu cumva să treacă peste voinţa de osândire a Patriarhului.
La Petrograd toate, parcă, s-au aranjat în mod paşnic. La şedinţa din 5 martie 1922 a Pomgolului din Petrograd, după spusele unui martor, se crease chiar o atmosferă de cordialitate. Veniamin a declarat: „Biserica ortodoxă este gata să dea totul pentru ajutorul celor înfometaţi” şi doar confiscarea prin violenţă se consideră blasfemie. Dar astfel nu va mai fi nevoie de confiscare! Kanatcikov, preşedintele Pomgolului din Petrograd, a dat asigurarea că această acţiune va atrage atitudinea binevoitoare a Puterii sovietice faţă de Biserică. (Nici vorbă!) într-un elan de entuziasm, toţi s-au ridicat în picioare. Mitropolitul a spus: „Povara cea mai grea sunt discordia şi ura. Dar va veni o vreme şi ruşii vor fi iarăşi fraţi. Eu însumi mă voi duce, în fruntea mulţimii de credincioşi, şi voi scoate ferecătura icoanei Maicii Domnului din Kazan, o voi plânge cu lacrimi de fericire şi o voi dărui”. I-a blagoslovit pe bolşevicii-membri în Pomgol, şi aceştia cu capetele descoperite l-au petrecut până la ieşire. Ziarul „Pravda Petrogradului” din 8, 9 şi 10 martie „confirmă încheierea paşnică şi cu succes a tratativelor şi scrie cu bunăvoinţă despre mitropolit. La Smolnâi10 au convenit că potirele bisericeşti, ferecăturile, în prezenţa credincioşilor, vor fi retopite în lingouri”.
*Articolele Biserica şi foametea, Cum vor fi confiscate odoarele bisericeşti.
Şi din nou iese la iveală cine ştie ce compromis! Emanaţiile veninoase ale creştinismului otrăvesc voinţa revoluţionară, înfometaţii de pe Volga nu au nevoie de o asemenea unire şi de o asemenea predare a obiectelor preţioase! Electivul lipsit de coloană vertebrală al Pomgolului din Petrograd este schimbat, ziarele încep să-i latre pe „păstorii procleţi” şi pe „prinţii bisericii”, şi reprezentanţilor bisericeşti li se aduce la cunoştinţă: nu avem nevoie de ofrandele voastre! Nu mai vrem tratative cu voi! Totul aparţine puterii, şi ea va lua tot ce consideră necesar!
Şi la Petrograd, ca de altminteri pretutindeni, a început confiscarea forţată, cu ciocniri.
Acum existau temeluri legale pentru declanşarea proceselor ecleziastice’.
PROCESUL ECLEZIASTIC DE LA MOSCOVA (26 aprilie – 7 mai 1922), la Muzeul politehnic, Tribunalul Revoluţionar din Moscova, preşedinte Bek, procurori Lunin şi Longhinov. Şaptesprezece acuzaţi, protoierei şi mireni, învinuiţi de răspândirea manifestului patriarhal. Această acuzare este mai importantă decât predarea ori nepredarea obiectelor de preţ. Protoiereul A. N. Zaoziorski a predat obiectele preţioase din biserica sa, dar în principiu sprijină manifestul Patriarhului, considerând confiscarea forţată blasfemie, şi a devenit figura centrală a procesului, iar acum va fi condamnat la moarte prin împuşcare. (Ceea ce demonstrează că important nu este să fie hrăniţi cei înfometaţi, ci să fie înfiinţa Biserica la momentul potrivit.)
La 5 mai, patriarhul Tihon este chemat la Tribunal ca martor. Deşi publicul din sală fusese selectat şi aşezat (în aceasta anul 1922 nu se deosebeşte prea mult de 1937 şi 1968), fermentul Rusiei era atât de bine înrădăcinat, iar al Sovietelor atât de slab, încât la intrarea Patriarhului mai mult de jumătate din cei prezenţi s-au ridicat ca să-i primească binecu-vântarea.
Patriarhul îşi asumă întreaga vină pentru elaborarea şi difuzarea manifestului. Preşedintele încearcă să -l descoase: asta nu se poate! Cu mâna dumneavoastră, rând cu rând? Probabil că numai l-aţi semnat, dar cine l-a scris? Cine vă sunt consilierii? Şi pe urmă: De ce pomeniţi în manifest de prigoana pe care ziarele au declanşat-o împotriva dumneavoastră’? (Căci vă prigonesc pe dumneavoastră, de ce să auzim noi despre asta…?) Ce voiaţi să spuneţi?
Patriarhul: Trebuie să-i întrebaţi pe cei care au declanşat prigoana ce scopuri urmăresc.
Preşedintele: Dar asta nu are nimic comun eu religia! Patriarhul: Aceasta are un caracter istoric.
*Materialele le-am extras din Schiţă de istorie a răzvrătirilor ecleziastice de Anatoli Krasnov-Levitin, Partea l, Samizdat. 1962, şi din Stenograma interogatoriului patriarhului Tihon, voi. V al Dosarului Judiciar.
Preşedintele: Nu dumneavoastră aţi folosit expresia că, în timp ce purtaţi tratative cu Pomgolul, „în spatele dumneavoastră” a fost emis decretul?
Patriarhul: Ba da.
Preşedintele: în felul acesta, dumneavoastră consideraţi că Puterea Sovietică a procedat incorect?
Un argument zdrobitor! De milioane de ori ni -l vor repeta în birourile de anchetă nocturnă! Şi noi nu vom îndrăzni vreodată să răspundem atât de simplu ca Patriarhul: Da.
Preşedintele: Legile care există acum în stat le consideraţi obligatorii pentru dumneavoastră ori nu?
Patriarhul: Da, le recunosc ca atare, întrucât ele nu contrazic regulile credinţei.
(Ei, dacă toţi ar fi răspuns aşa! Alta ar fi fost istoria noastră!)
Urmează o serie de întrebări referitoare la normele canonice. Patriarhul explică: dacă biserica predă ea însăşi obiectele preţioase, asta nu constituie blasfemie, este blasfemie numai când sunt luate împotriva voinţei ei. În manifest nu se spune să nu se dea în general, ci doar se osândeşte predarea forţată.
Preşedintele, tovarăşul Dek, este uluit: La urma urmelor, ce este mai important pentru dumneavoastră, canoanele bisericeşti sau punctul de vedere al guvernului sovietic?
(Răspunsul aşteptat:… Al guvernului sovietic.)
— Bine, fie blasfemie conform canoanelor, exclamă acuzatorul, însă din punctul de vedere al milosârdiei?!
(Pentru prima şi ultima oară în aceşti cincizeci de ani este pomenită această sărmană milosârdie…)
Se procedează şi la o analiză filologică. Sviatotatstvo (blasfemie) este compus din sviato (simt) şi tat’ (hoţ).
Acuzatorul: Care va să zică, noi, reprezentanţii Puterii Sovietice suntem hoţi de lucruri sfinte?
(Rumoare îndelungă în sală. Pauză. Oamenii gărzii îşi fac treaba.)
Acuzatorul: Aşadar, dumneavoastră îi numiţi hoţi pe reprezentanţii Puterii Sovietice, ai VŢIK?
Patriarhul: FAI nu citez decât canoanele.
Mai departe se discută termenul „profanare”. Când au fost confiscate obiectele din biserica Sfântul Vasile din Cesareea, o ferecătură de icoană nu încăpea în ladă, şi atunci au jucat-o cu picioarele. Păi Patriarhul n-a fost şi el acolo?
Acuzatorul: De unde ştiţi? Spuneţi numele acelui preot care v-a povestit! (= îJ vom întemniţa neîntârziat!)
Patriarhul nu -l spune.
Deci: minciună!
Acuzatorul insistă triumfător: Haideţi, spuneţi cine a răspândit această calomnie infamă?
Preşedintele: Spuneţi numele celor care au călcat ferecătura cu picioarele! (Că doar îşi lăsaseră cărţile de vizită!) Altfel Tribunalul nu vă poate crede!
Patriarhul nu poate să spună.
Preşedintele: Prin urmare afirmaţiile dumneavoastră sunt nefondate!
Mai rămâne să se demonstreze că Patriarhul a vrut să răstoarne Puterea Sovietică. Iată cum se demonstrează asta: „Propaganda este o încercare de a pregăti starea de spirit, cu intenţia de a pregăti ulterior răsturnarea”.
Tribunalul hotărăşte să deschidă acţiune penală împotriva Patriarhului.
La 7 mai se pronunţă verdictul: dintre cei şaptesprezece acuzaţi, unsprezece au fost condamnaţi la moarte. (Au fost executaţi cinci.)
Cum spunea Krâlenko, n-am venit aici să glumim.
Peste o săptămână, Patriarhul era destituit şi arestat. (Dar acesta nu este încă sfârşitul. Deocamdată va fi dus la Mânăstirea Donskoi, unde îl vor ţine închis cu regim celular până ce credincioşii se vor obişnui cu absenţa lui. Vă amintiţi cum se mira încă nu demult Krâlenko: dar ce pericol îl paşte pe patriarh? Când primejdia vine pe furiş, nu sunt de nici un folos nici clopotul, nici telefonul.)
Peste încă două săptămâni este arestat la Petrograd şi mitropolitul Veniamin. El nu era un mare demnitar al Bisericii, nu era nici măcar numit cum sunt toţi mitropoliţii. În primăvara lui 1917, pentru prima oară din timpurile vechiului Novgorod, au fost aleşi mitropolitul de Moscova (Tihon) şi cel de Petrograd (Veniamin). Extrem de accesibil, blând, oaspete frecvent în uzine şi fabrici, era foarte popular printre oamenii simpli şi preoţimea de rând. Cu voturile lor a fost ales Veniamin. Neînţelegându-şi epoca, el îşi vedea misiunea în a elibera Biserica de politică, „fiindcă în trecut a suferit mult din pricina acesteia”. Şi pe acest mitropolit l-au citat să se prezinte la PROCESUL ECLEZIASTIC DIN PETROGRAD (9 iunie – 5 iulie 1922). Acuzaţi (de împotrivire la predarea obiectelor de preţ ale bisericii) erau câteva zeci de oameni, inclusiv profesori de teologie, de drept bisericesc, arhimandriţi, preoţi şi mireni. Preşedintele tribunalului, Semionov, are vârsta de douăzeci şi cinci de ani (circula zvonul că fusese franzelar). Acuzatorul principal, P. A. KrasikovJ1, membru al colegiului Comisariatului poporului pentru justiţie, era prietenul lui Lenin (aveau aceeaşi vârsta), tovarăş de exil (Krasnoiarsk), apoi şi de emigraţie. Lui Vladimir Ilici îi plăcea tare mult să -l asculte cântând la vioară.
Încă de pe Nevski Prospekt şi până la cotitura de pe Nevski, zi de zi, aştepta mulţimea, iar când era adus mitropolitul mulţi îngenuncheau şi cântau: „Mântuieşte, Doamne, poporul tău!” (Se înţelege de la sine că credincioşii prea zeloşi erau arestaţi chiar acolo, în stradă, dar şi în clădirea tribunalului.) În sală, cea mai mare parte a publicului o formau soldaţii din Armata Roşie, dar şi aceştia se ridicau în picioare ori de câte ori intra mitropolitul cu comanacul alb. Iar acuzatorul şi tribunalul îl numeau duşman al poporului. (Să luăm aminte că expresia exista încă de pe atunci.)
De la un proces la altul, situaţia avocaţilor devenea tot mai incomodă, mai dificilă. Krâlenko nu ne-a relatat nimic, dar iată ce ne povesteşte un martor ocular. Tribunalul a ameninţat că Bobrişcev-Puşkin, avocatul principal, va li el însuşi arestat, şi acest lucru era atât de obişnuit în vremea aceea, atât de real, încât Bobrişcev-Puşkin s-a grăbit să-i strecoare avocatului Gurovici ceasul de aur şi portofelul cu bani… Iar profesorul Egorov, unul dintre martori, tribunalul a decis să fie pus sub escortă numaidecât pentru depoziţia în favoarea mitropolitului. Egorov însă era pregătit pentru aşa ceva: avea cu el o geantă groasă, iar în ea – mâncare, rufe şi chiar o pătură.
Cititorul observă cum judecata capătă treptat formele pe care le cunoaştem.
Mitropolitul Veniamin este acuzat că a intrat cu rea intenţie în tratative cu… Puterea Sovietică, obţinând în felul acesta atenuarea decretului privind confiscarea obiectelor de preţ. El a difuzat cu rea intenţie în popor apelul său adresat Pomgolului (Samizdat!) Şi a acţionat în bună înţelegere cu burghezia mondială!
Preotul Krasniţki, unul dintre reprezentanţii principali ai „bisericii vii” 12 şi colaborator al GPU-ului, în depoziţia sa a declarat că, profitând de foamete, preoţimea a pus la cale o răscoală împotriva puterii sovietice.
Au fost audiaţi doar martorii acuzării, martorilor apărării nu li s-a permis să depună mărturie (Vai, câtă asemănare!… Din ce în ce mai mare…)
Acuzatorul Smirnov a cerut „şaisprezece capete”. Acuzatorul Krasikov a exclamat: „întreaga biserică ortodoxă constituie o organizaţie contrarevoluţionară. De fapt, toată Biserica ar trebui întemniţată!”
(Program cât se poate de real, nu peste multă vreme aproape înfăptuit Şi o bază excelentă pentru Dialogul dintre comunişti şi creştini.)
Să ne folosim de ocazia rară de a cita câteva fraze ale avocatului care l-a apărat pe mitropolit (S. I. Gurovici): „Nu există probe de vinovăţie, nu există fapte, nu există motiv de acuzare… Ce va spune istoria? (Vai, i-a speriat! Dar îi va uita şi nu va spune nimic!) Confiscarea valorilor bisericeşti a descurs la Petrograd în deplină linişte, însă preoţimea oraşului se află pe banca de acuzare, şi mâinilc nu ştiu cui o împing spre moarte. Criteriul principal, subliniat chiar de dumneavoastră, era beneficiul Puterii Sovietice. Dar să nu uitaţi că pe sângele mucenicilor creşte Biserica. (Dar la noi n-o să crească!) Nu mai am nimic de zis, însă mi-e greu să mă despart de cuvânt. Cât mai durează deliberările, acuzaţii sunt încă în viaţă. Când se vor isprăvi, şi viaţa se va isprăvi…”
Tribunalul a condamnat la moarte pe zece dintre inculpaţi. Şi-au aşteptat moartea mai bine de o lună, până la sfârşitul procesului eserilor (de parcă îi Pregăteau să-i execute o dată cu eserii). După aceea VŢIK a graţiat şase, iar patru (mitropolitul Veniamin; arhimandritul Serghi, fost membru al Dumei de Stat; I. P. Noviţki, profesor de drept; şi avocatul Kovşarov) au fost împuşcaţi în noapea de 12 spre 13 august.
Îl rugăm foarte mult pe cititor să nu uite principiul multiplicării provinciale. Acolo unde nu au fost decât două procese ecleziastice, acolo au fost douăzeci şi două.
* în preajma procesului eserilor îi dădeau zor cu codul penal: era timpul să aşeze blocurile de piatră la temelia Legii! La 12 mai, cum era convenit, s-a deschis sesiunea VŢIK, dar proiectul codului nu era încă pus la punct, de-abia fusese trimis lui Vladimir Ilici la Gorki13 pentru observaţii. Şase dintre articolele codului prevedeau, ca măsură supremă, pedeapsa cu moartea. Acest lucru nu l-a mulţumit pe Lenin. La 15 mai, pe marginile proiectului, Ilici a adăugat încă şase articole, conform cărora se impuneau de asemenea pedeapsa capitală (inclusiv articolul 69: propaganda şi agitaţia… În special îndemnul la rezistenţă pasivă faţă de guvern, la refuzul în masă al satisfacerii serviciului militar ori al îndeplinirii obligaţiilor fiscale*). Şi încă un caz: pentru întoarcerea din străinătate fără permisiune (da, cum hoinăreau toţi socialiştii înainte de colo-colo). Şi încă o pedeapsă egală cu moartea: surghiunul în străinătate. (Vladimir Ilici prevedea acea perioadă nu prea îndepărtată, când vom fi asaltaţi de cei care ard de dorinţa de a trece din Europa la noi, dar nimeni nu va putea fi constrâns să plece de la noi benevol în Occident) Iată cum îi explica Ilici concluzia principală comisarului poporului pentru justiţie: „Tovarăşe Kurski! După opinia mea, trebuie lărgită aria de aplicare a pedepsei cu moartea… (care poate fi comutată în expulzarea din ţară) spre toate genurile de activitate a menşevicilor, eserilor ş.a.; să se găsească o formulare care să pună toate aceste acţiuni în legătură cu burghezia internaţională” (sublinierea lui Lenin)*.
Trebuie lărgită aria de aplicare a pedepsei cu moartea! Ce este aici de neînţeles? (Oare mulţi au fost expulzaţi în străinătate?) Teroarea este un mijloc de convingere’ „’”, mi se pare clar!
Kurski însă n-a înţeles totuşi până la capăt. Pesemne că nu îşi dădea seama cum să plăsmuiască acea formulare, cum să ticluiască acea legătură. Şi a doua zi s-a prezentat la preşedintele Sovnarkomului după lămuriri. Această discuţie nu ne este cunoscută. Dar la 17 mai, Lenin a trimis de urgenţă o a doua scrisoare:
*Ca în Manifestul din Vâborg, pentru care guvernul ţarist i-a condamnat pe semnatarii lui la trei luni de închisoare.
*Lenin, Op. Cât., vol. 45, p. 189.
* Ibidein, voi. 39. P. 404-405.
„Tovarăşe Kurski! Ca o completare la discuţia noastră vă trimit ciorna unui paragraf suplimentar al Codului Penal… Sper că ideea principală este clară, cu toate neajunsurile ciornei: să se evidenţieze în mod deschis teza principală şi justă din punct de vedere politic (şi nu numai în sens juridic îngust), care motivează esenţa şi justificarea terorii, necesitatea şi limitele ei. Tribunalul nu trebuie să elimine teroarea; a promite acest lucru ar fi o autoamăgire, sau amăgire, ea trebuie argumentată şi legiferată în principiu, clar, firesc şi fără înflorituri. Formularea trebuie să fie cât mai largă cu putinţă, fiindcă numai simţul revoluţionar al dreptăţii şi conştiinţa revoluţionară vor hotărî condiţiile de aplicare, mai mult sau mai puţin largă, în practică.
Cu salutări comuniste, Lemn”*
Ne abţinem de la comentariul acestui document important. Este mai potrivit să păstrăm liniştea şi să dăm Mu liber meditaţiei.
Documentul e cu atât mai important, cu cât este una dintre ultimele dispoziţii pământeşti ale unui Lenin încă nedoborât de boală, partea importantă a testamentului său politic. La nouă zile după această scrisoare va suferi primul atac, de la care îşi va reveni doar în parte şi pentru scurtă vreme în lunile de toamnă ale anului 1922. Poate că ambele scrisori către Kurski au fost scrise în acel luminos buduar-cabinet de marmură albă din colţul etajului întâi unde se afla şi aştepta patul de moarte al conducătorului.
Şi apoi a fost anexată ciorna aceea, două variante ale paragrafului suplimentar, din care peste câţiva ani vor răsări articolul 58-4 şi, maica noastră a tuturor, întregul Articol 58. Citeşti şi te minunezi: iată ce înseamnă să formulezi cât mai larg cu putinţă! Iată ce înseamnă aplicarea mai largă în practică! Citeşti şi îţi aminteşti cât de larg, cât de cuprinzător era dragul de el… „. Propagandă ori agitaţie, ori participare la o organizaţie, ori sprijinire (sprijinire reală sau doar posibilă)… A unor organizaţii ori persoane, a căror activitate are un caracter…”
Păi, aduceţi -l aici pe Fericitul Augustin şi o să -l încadrez numaidecât în acest articol!
Totul a fost introdus aşa cum trebuie, redactilografiat, pedeapsa cu moartea lărgită, şi, la 20 mai, sesiunea VŢIK a adoptat Codul penal şi a hotărât să intre în vigoare de la l iunie 1922.
Şi acum, pe temelurile cele mai legale, a început PROCESUL ESERILOR, care a ţinut două luni (8 iunie – 7 august 1922). Tribunalul Suprem. Preşedintele obişnuit, tovarăşul Karklin (frumos nume pentru un judecător15), în vederea acestui proces de mare răspundere a fost înlocuit cu mult mai abilul Gheorghi Piatakov16.
*Lenin, Op. Cât., vol. 45, p. 190.
Dacă noi şi cititorul nu am şti bine că în orice proces judiciar importantă nu este aşa-numita „culpă”, ci oportunitatea, poate că nu am fi acceptat numaidecât cu sulletul deschis acest proces. Dar oportunitatea acţionează fără greş: spre deosebire de menşevici, eserii au fost socotiţi şi mai periculoşi, căci încă nu fuseseră spulberaţi, exterminaţi, iar pentru trăinicia dictaturii nou create (a proletariatului) era oportun să fie suprimaţi definitiv.
Necunoscând acest principiu, ar fi posibil ca întregul proces să fie receptat în mod eronat ca o răzbunare de partid.
Fără să vrei, începi să meditezi la acuzaţiile pronunţate în acest proces, transferându-le asupra îndelungatei istorii, ce se continuă şi astăzi, a statelor. Cu excepţia unor puţine democraţii parlamentare în puţine decenii, întreaga istorie a statelor nu este altceva decât istoria unor revoluţii, lovituri de stat, istorie a cuceririi puterii. Şi cel care este mai abil şi izbuteşte să dea lovitura şi să se instaleze temeinic la putere din această clipă îmbracă mantia luminoasă a Justiţiei, şi fiecare pas al lui, trecut şi viitor, este legal şi demn de a fi proslăvit în ode, iar fiecare pas, trecut şi viitor, al duşmanilor lui ghinionişti este nelegiuit şi este pasibil de judecată şi de o pedeapsă legală.
Nu a trecut decât o săptămână de când a fost adoptat Codul penal, dar iată că toată istoria celor cinci ani de existenţă postrevoluţionară este îndesată în el. Şi cu douăzeci, şi cu zece, şi cu cinci ani în urmă, eserii au fost al doilea partid care a dus la răsturnarea ţarismului, care şi-a asumat (datorită particularităţilor tacticii terorismului) povara cea mai grea a anilor de ocnă, în vreme ce bolşevicii n-au prea cunoscut-o.
Iată acum şi prima acuzaţie împotriva lor: eserii sunt iniţiatorii războiului civil! Du, ei l-au început! Sunt acuzaţi că în zilele revoluţiei din octombrie s-au împotrivit cu arma în mână. Când Guvernul provizoriu, susţinut de ei şi în parte alcătuit de ei, a fost măturat în mod legitim de focul mitralierelor marinarilor, eserii au încercat, absolut nelegitim, să -l apere. (Este altă treabă că încercarea lor a fost destul de slabă, că au existat ezitări, că au existat renunţări. Dar vina lor nu este câtuşi de puţin mai mică.) Şi chiar la rafale de împuşcături răspundeau cu rafale, şi i-au mobilizat, chiar şi pe iuncherii aflaţi în slujba acelui guvern ce trebuia înlăturat.
Înfrânţi în bătălia cu armele, ei nu s-au căit nici din punct de vedere politic. N-au îngenuncheat în faţa Sovnarkomului, care s-a declarat guvern. Ei au continuat să susţină cu îndărătnicie că singurul legal a fost guvernul precedent. Nu au recunoscut numaidecât falimentul liniei lor politice, pe care o urmau de douăzeci de ani (şi falimentul a existat, deşi n-a fost sesizat cu promptitudine), n-au cerut să fie iertaţi, dizolvaţi, să nu mai fie socotiţi partid, (în virtutea aceloraşi principii erau ilegale toate guvernele locale şi din regiunile periferice: din Arhanghelsk, Samara, Uf a sau Omsk, din Ucraina, Kuban sau de pe Don, din Ural sau Transcaucazia, întrucât ele s-au proclamat guverne ulterior Sovnarkomului.)
Iată şi cea de a două acuzaţie: au adâncit prăpastia războiului civil prin faptul că la 5 şi 6 ianuarie 1918 au apărut ca demonstranţi şi astfel ca rebeli împotriva puterii legale a guvernului muncitorilor şi ţăranilor: ei au susţinut Adunarea lor Constituantă (aleasă prin vot universal, liber, egal, secret şi Direct) împotriva marinarilor şi soldaţilor Armatei Roşii, care au împrăştiat în mod legitim şi acea Adunare, şi pe acei demonstranţi. Tocmai de aceea a început războiul civil, pentru că nu toţi locuitorii s-au supus cu smerenie şi în acelaşi timp decretelor legitime ale Sovnarkomului.
Cea de a treia acuzaţie: nu au recunoscut pacea de la Brest, acea pace legală şi salvatoare, care nu a tăiat capul Rusiei, ci doar o parte din trunchi, în felul acesta, cum a stabilit rechizitoriul, avem în faţă „toate indiciile de înaltă trădare şi ale unor acte criminale, orientate spre atragerea ţării în război”.
Înaltă trădare! Are şi ea felurite feţe, cum o întorci…
De aici decurge şi eea de a patra acuzaţie gravă: în vara şi în toamna anului 1918, când Germania Kaiserului de-abia îşi mai ducea ultimele luni şi săptămâni împotriva aliaţilor, iar guvernul sovietic, credincios tratatului de la Brest, susţinea Germania în această luptă dificilă cu trenuri de produse alimentare şi cu un tribut lunar în aur, eserii se pregăteau în mod perfid (nici măcar nu se pregăteau, ci, în stitlul lor, mai mult discutau: ce-ar fi dacă…) să arunce în aer calea ferată înaintea unuia dintre aceste trenuri, ca să rămână aurul în ţară, adică ei „se pregăteau să distrugă în mod criminal avutul nostru naţional – căile ferate”. (Atunci încă nu se ruşinau şi nu ascundeau că – da, aurul rusesc era cărat în viitorul imperiu al lui Hitler, şi lui Krâlenko, cu cele două facultăţi ale lui, istorie şi drept, nu i-a trecut prin minte şi nici nu i-a şoptit nimeni că dacă şinele de oţel sunt avutul poporului, atunci, poate că şi lingourile de aur…?)
Cea de a patra acuzaţie atrage în mod implacabil pe cea de a cincea: mijloacele tehnice pentru această aruncare în aer, eserii intenţionau să le procure pe banii primiţi de la reprezentanţii aliaţilor (pentru a nu da aurul lui Wilhelm, ei au vrut să ia bani de la Antantă), iar aceasta constituie culmea trădării! (pentru orice eventualitate, Krâlenko a mormăit că eserii au avut legături şi cu statul-major al lui Liidendorff, dar nu şi-au găsit omul, şi au renunţat.)
De aici este foarte aproape până la acuzaţia a şasea: în^anul 1918, eserii au fost spionii Antantei! Ieri revoluţionari, astăzi spioni! În vremea aceea, pesemne, cuvântul avea o rezonanţă explozivă. Dar după atâtea procese câte au trecut de atunci – ţi se face lehamite.