Aceşti doi ani i-au întărit foarte mult încrederea în Occident. El credea orbeşte în Occident, nu voia să-i recunoască slăbiciunile, considera invincibile armatele occidentale, iar pe politicienii lui – infailibili. El n-a crezut relatarea noastră, că în timp ce el a fost închis, Stalin a hotărât blocada Berlinului şi că ea a mers ca pe roate. Gâtul alb ca laptele al lui Eric şi obrajii lui crem-gălbui deveneau stacojii de indignare când noi ne băteam joc de Churchill şi de Roosevelt. Era, de asemenea, convins că Occidentul nu va tolera recluziunea lui, a lui Eric; că, primind informaţii de la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, serviciile de spionaj vor afla că Eric nu s-a înecat la Berlin, în Spree, ci zace la închisoare în Uniune, şi va fi răscumpărat ori schimbat. (Prin această credinţă în caracterul special al destinului său printre alte destine de puşcăriaşi el amintea de ortodocşii noştri comunişti bine intenţionaţi.) în ciuda controverselor aprinse, el ne-a invitat, pe Panin şi pe mine, să -l vizităm la Stockholm, când vom avea ocazia („Pe noi ne cunoaşte toată lumea, spunea el, surâzând obosit. Tatăl meu întreţine aproape toată curtea regelui Suediei”). Deocamdată, însă, fiul miliardarului nu avea cu ce să se şteargă, şi eu i-am dăruit un prosop, cam uzat, căci aveam două. Curând l-au trimis mai departe cu convoiul*.
Şi transferurile continuă. Ba introduc, ba scot, câte unul ori în grup, îi mî-nă cu convoiul care încotro. Aparent, această mişcare este operativă, planifi-cată^şi bine gândită, nici nu îţi vine să crezi cât este de absurdă.
În 1949 sunt create lagărele speciale şi din hotărârea supremă a nu ştiu cui mulţimi de femei sunt transferate din lagărele nordului european al Rusiei şi din cele de dincolo de Volga – prin tranzitul din Sverdlovsk – în Siberia, în Taişet, în Oziornâi. Dar în anul 1950, cineva a găsit că e mai comod să concentreze femeile nu în lagărul din Oziornâi, ci în Dubrovnoe – în Temnikov, în Mordovia. Şi iată-le pe aceste femei, bucurându-se de toate condiţiile călătoriilor gulagoviste, cum se îndreaptă spre apus, trecând prin aceeaşi închisoare de tranzit din Sverdlovsk. În anul 1951 sunt create noi lagăre speciale în regiunea Kemerovo: iată unde este necesară munca femeilor! Şi ghinionistele femei sunt chinuite acum în lagărele din Kemerovo, unde au ajuns trecând tot prin blestematul tranzit din Sverdlovsk. A sosit epoca eliberării – dar nu pentru toate! Iar acele femei, care au rămas să-şi continue condamnarea în timpul dezgheţului general de sub Hruşciov, sunt aruncate iar din Siberia, prin închisoarea de tranzit din Sverdlovsk, în Mordovia: va fi mai sigur dacă sunt adunate laolaltă.
Păi da, noi avem economie închisă, toate insuliţele sunt ale noastre şi pentru omul rus distanţele nu sunt atât de mari.
Aşa ceva putea să păţească şi câte un nenorocit de zek separat. Şendrik, un flăcău voinic şi vesel, cu faţa simplă, cum se spune, muncea cinstit într-unul din lagărele din Kuibâşev şi nu simţea năpasta deasupra lui. Şi totuşi ea l-a lovit. În lagăr s-a primit o dispoziţie urgentă, şi nu a oricui, ci chiar a ministrului afacerilor interne (de unde putea ministrul să afle de existenţa lui Şendrik?)!
— Şendrik să fie adus de urgenţă la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au înhăţat, l-au târât la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, de acolo, fără a mai zăbovi – la Moscova, dar în nici o închisoare Nr. 18, ci, împreună cu toţi ceilalţi, la bine cunoscuta Krasnaia Presnia. (Şendrik nu ştia nimic de Nr. 18, lui nu-i spuseseră.) Dar năpasta lui nu dormea: n-au trecut nici două zile şi l-au aruncat într-un convoi, şi acum l-au dus în Peciora Dincolo de fereastra
*De atunci i-ani întrebat pe suedezii întâlniţi întâinplător sau pe cei care călătoreau în Suedia: cum să găsesc această familie? Au auzit de acest om care a dispărut? La întrebarea mea toţi zâmbeau: Andersen în Suedia este precum Ivanov în Rusia, iar acel miliardar nu există. Şi doar acum. După douăzeci şi doi de ani, recitind această căite, am avut o revelaţie: păi. Sigur, i s-a interzis să-şi spună numele şi prenumele adevărate! Desigur, l-a prevenit Abakumov că, în cazul când va vorbi, îl va distruge. Şi el a pornit prin închisorile de tranzit ca un Ivanov suedez. Şi doar prin nişte detalii secundare ale biografiei lui lăsa în memoria celor pe care îi întâlnea întâmplător o urmă a vieţii lui distruse. Mai spera ca orice om să şi-o salveze, ca şi milioanele de mieluşei din această carte: deocamdată o să stea la închisoare, pe urmă Occidentul indignat o să -l elibereze. Nu înţelegea tăria Răsăritului. Şi nu înţelegea că un asemenea martor, care a dat dovadă de o fermitate cum nu s-a văzut în acest Occident lipsit de vlagă, nu va fi eliberat în veci. Dar poate că încă mai trăieşte. (Notă din anul 1972)
Vagonului, natura devenea tot mai săracă şi mai posomorâtă. Flăcăul s-a înfricoşat: el ştia de ordinul ministrului, şi, dacă îl expediază atât de rapid la nord, înseamnă că ministrul poseda materiale de temut împotriva lui. La toate neplăcerile îndurate pe drum s-a mai adăugat şi aceea că i-au furat raţia de pâine pe trei zile, şi la Peciora a ajuns clătinându-se. Peciora l-a primit cu ostilitate: l-au trimis la muncă pe timp de zloată, flămând şi fără să -l lase să se instaleze, în două zile n-a izbutit să-şi usuce cămaşa nici măcar o dată şi nici să-şi umple salteaua cu crenguţe de brad, că i-au ordonat să predea tot ce primise în dotare şi din nou l-au luat şi l-au dus şi mai departe – la Vorkuta. După cum se vedea, ministrul hotărâse să -l piardă pe Şendrik, e drept, nu doar pe el, ci întreg convoiul. La Vorkuta nu s-au atins de el o lună întreagă. Mergea la muncile comune, încă nu-şi revenise de pe urma strămutărilor, dar începea să se împace cu soarta sa de dincolo de cercul polar. Pe neaşteptate, într-o zi l-au scos din mină, l-au adus cu sufletul la gură în lagăr să predea efectele şi peste o oră l-au pornit spre sud. Asta semăna, fără nici o îndoială, a răfuială personală! L-au adus la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au ţinut o lună în celulă. Pe urmă l-a chemat nu ştiu ce locotenent-colonel şi l-a întrebat: „Unde aţi dispărut? Este adevărat că sunteţi tehnician constructor de maşini?” Şendrik a încuviinţat. Şi atunci l-au luat să -l ducă în insulele Paradisului! (Da, există şi asemenea insule în Arhipelag!)
Acest du-te-vino de oameni, aceste destine şi aceste povestiri înfrumuseţează foarte mult viaţa închisorilor de tranzit. Şi veteranii lagărelor te povăţuiesc: stai culcat şi nu te încontra! Aici primeşti raţia garantată’ şi nu e nevoie să munceşti. Când nu este prea mare înghesuială, poţi să dormi pe săturate, întinde-te şi stai culcat de la o ciorbă la cealaltă. Nu mănânci pe săturate, dar dormi pe săturate. Numai cel care a trecut prin muncile comune din lagăr, poate înţelege că închisoarea de tranzit este casă de odihnă, fericire în drumul nostru. Şi încă un avantaj: când dormi ziua, condamnarea trece mai repede. Să-ţi omori ziua, că noaptea nu se vede!
Este drept, ştiind că munca l-a creat pe om şi numai munca îl reeducă pe criminal, având uneori nişte munci auxiliare de făcut, alteori angajându-se să-şi consolideze finanţele pe degeaba, stăpânii închisorilor de tranzit trimit la muncă şi această forţă de muncă aflată în trecere.
În acelaşi tranzit din Kotlas, înainte de război, această muncă nu era defel mai uşoară decât cea din lagăr, într-o zi de iarnă, şase-şapte deţinuţi slăbiţi, înhămaţi la o sanie, în mod obişnuit trasă de un tractor (!), trebuiau s-o tragă doisprezece kilometri pe fluviul Dvina până la gura râului Vâcegda. Ei se poticneau şi cădeau în zăpadă, sania se împotmolea. Se pare că nu putea fi născocită o muncă mai istovitoare! Însă asta nu era muncă, ci doar un exerciţiu de încălzire. Acolo, la gura Vâcegdei, sania trebuia încărcată cu zece metri cubi de lemne şi, în aceeaşi formaţie, acelaşi atelaj (Repin8 nu mai este, iar pentru pictorii contemporani acesta nu constituie un subiect, ci ar însemna o copie grosolană după natură), trebuia tras până la punctul de tranzit! Astfel încât ce să mai vorbim de lagăr?! Eşti mort înainte de a ajunge
*Raţie garantată de GULag când nu exista de lucru.
În el. (Brigadierul acestor lucrări era Kolupaev, iar mârţoagele – inginer electrician Dmitriev, locotenent-colonelul de intendenţă Beliaev, cunoscutul nostru Vasili Vlasov şi alţii – pe care azi nu-i mai poţi aduna la un loc.) în timpul războiului, închisoarea de tranzit din Arzamas îşi hrănea deţinuţii cu frunze de sfeclă, în schimb îi punea să muncească permanent. Pe lângă ea funcţionau ateliere de croitorie, un atelier de pâsiari (să clăteşti căputele de lână în apă fierbinte în care s-au adăugat acizi).
La Krasnaia Presnia, în vara anului 1945, ne duceam să muncim ca voluntari doar ca să ieşim din celulele înăbuşitoare, să muncim pentru dreptul de a respira o zi întreagă aer curat; pentru dreptul de a şedea fără oprelişti şi fără să te grăbeşti în closetul din scânduri (iată ce mijloc de stimulare se scapă deseori din vedere!), încălzit de soarele din august (erau zilele Potsda-mului şi Hiroshimei), cu zumzăitul paşnic al unei albine solitare; în sfârşit, pentru dreptul de a primi seara o sută de grame de pâine în plus. Ne duceau pe cheiul râului Moscova, unde se descărcau lemne. Trebuia să rostogolim buşteni dintr-o stivă şi să-i aranjăm în altă stivă. Era mai multă cheltuială de forţe, decât compensaţii şi totuşi, ne duceam acolo cu plăcere.
De multe ori mă înroşesc când îmi amintesc de anii tinereţii (şi anii tinereţii mele i-am petrecut acolo). Dar din ceea ce te întristează tragi învăţăminte. S-a dovedit că de pe epoleţii de ofiţeri, care numai doi anişori au tresăltat pe umerii mei, s-a scuturat pulbere de aur otrăvită, ce s-a depus în adânciturile dintre coastele mele. În acea dană fluvială, tot un fel de lagăr mai mic, căci era împrejmuit de o zonă cu turnuri de pază, noi eram muncitori din afară, temporari, şi niciodată nu s-a zvonit măcar că s-ar putea să ne lase să ne ispăşim condamnarea în acest lagăr mic. Însă când ne-au aliniat pentru prima dată, şi când dispecerul-distribuitor a trecut de-a lungul rândului să aleagă din ochi brigadieri temporari, inima mea meschină bătea să se spargă sub bluza militară: pe mine, pe mine, alege-mă pe mine!
Nu m-a ales. Dar de ce voiam asta? Aş fi făcut şi mai multe greşeli de care să-mi fie ruşine.
O, ce greu este să te dezbari de gustul puterii!… Acest lucru trebuie înţeles.
A fost o vreme când Krasnaia Presnia aproape că devenise capitala GULAG-ului, în sensul că oriîncotro ai fi plecat, nu puteai s-o ocoleşti, cum de altfel nu puteai să ocoleşti nicicum Moscova. Aşa cum de la Taşkent la Soci şi din Cernigov la Minsk cel mai comod este să treci prin Moscova, tot aşa şi deţinuţii, care plecau în diferite direcţii ori veneau de pretutindeni, treceau prin Presnia. Tocmai în această perioadă am nimerit şi eu acolo. Presnia stătea să se prăbuşească de atâta aglomeraţie. S-au apucat să construiască un corp nou. Doar trenurile directe, cu vagoane de transportat animale, încărcate cu deţinuţi condamnaţi de serviciile de contrainformaţii ocoleau Moscova pe linia de centură, care trecea chiar pe lângă Presnia, salutând-o, poate, cu şuierat de sirenă.
Dar sosind la Moscova ca să schimbăm trenul, mai posedăm totuşi un bilet şi nutrim speranţa ca mai devreme ori mai târziu să pornim în direcţia ce ne-a fost destinată. La Presnia, la sfârşitul războiului şi în anii următori, nu doar cei sosiţi, dar nici persoane marcante, nici chiar şefii GULag-ului nu puteau să ştie cine şi încotro va pleca acum. Atunci, rânduielile închisorilor nu erau cristalizate precum în anii ’50, nimănui nu i se prescria nici un itinerar şi nici un punct de destinaţie, cel mult câteva note de serviciu: „Pază severă!”, „A nu se folosi decât la munci comune!” Pachete cu dosarele deţinuţilor, mape hărtănite, unele dintre ele legate cu sfoară de cânepă ori cu surogatul ei din hârtie, erau cărate de sergenţii din escortă în clădirea separată, construită din lemn, a cancelariei închisorii şi aruncate pe rafturi, pe mese, sub mese, sub scaune sau pur şi simplu pe duşumea în culoar (aşa cum prototipurile lor zăceau în celule), se dezlegau, se împrăştiau şi se amestecau. Una, două, trei camere erau ticsite cu aceste dosare amestecate. Secretarele de la cancelaria închisorii – femei libere, bine hrănite şi leneşe, îmbrăcate în rochii înflorate, asudau din pricina zăpuşelii, îşi făceau vânt cu evantaie improvizate şi flirtau cu ofiţerii din închisoare sau din escortă. Niciuna dintre ele nu dorea şi nu avea putere să scormonească în acest haos. Însă eşaloanele trebuiau să pornească! De câteva ori pe săptămână câte un tren cu vagoane roşii. Şi în fiecare zi, câte o sută de oameni erau expediaţi cu camioanele în lagărele din apropiere. Dosarul fiecărui zek trebuia să fie trimis o dată cu el. Dar cine să se ocupe de ele în această harababură, cine să le sorteze şi să alcătuiască convoaiele?
Această treabă a fost încredinţată câtorva dispeceri-distribuitori de munci – aleşi dintre dini ori semicolori „, dintre” slujbaşii „închisorii de tranzit. Ei umblau liberi pe coridoarele închisorii, intrau în clădirea cancelariei, de ei depindea ca dosarul tău să fie introdus într-un convoi rău, sau să-şi încon-voaie spinarea îndelung ca să -l găsească şi să -l plaseze într-unul bun. (Novicii nu se înşelau crezând că există lagăre ale morţii, dar se înşelau amarnic, crezând că există altele mai bune.” Bune” nu pot fi lagărele, ci doar unele destine în aceste lagăre, iar asta nu se aranjează decât acolo, pe loc.) Că întreg viitorul deţinuţilor depindea de un alt deţinut ca şi ei, cu care poate ar trebui să găsească un prilej să stea de vorbă (chiar prin intermediul băieşului), căruia poate că ar trebui să-i strecoare ceva spagă (chiar prin intermediul magazionerului) – era chiar mai rău decât dacă destinul i-ar fi fost hotărât orbeşte de rostogolirea zarurilor. Această posibilitate nevăzută şi ratată de a merge la Nalcik în loc de Norilsk în schimbul unei scurte de piele, la Serebrianâi Bor în loc de Taişet – în schimbul unui kilogram de slănină (şi s-ar putea să te lipseşti şi de scurtă, şi de slănină degeaba) nu făcea decât să rănească şi să agite sufletele obosite. Poate că cineva a reuşit, poate că cineva s-a aranjat în felul acesta, dar erau mai fericiţi aceia care n-au avut nimic de dat ori s-au ferit de această ispită.
*Semicolorul este acela care prin spirit se apropie de lumea hoţilor, care se străduieşte să-şi însuşească legile lor, dar încă nu a fost acceptat în mediul acestora.
Această supunere în faţa destinului, faptul de a nu lăsa voinţa să-ţi organizeze viaţa, recunoaşterea faptului că este imposibil să prevezi ce este mai bun şi ce este mai rău, dar că este uşor să faci un pas pe care pe urmă îl vei regreta – toate acestea îl eliberează pe deţinut de o parte a lanţurilor sale, îl face mai liniştit şi îi conferă chiar un aer de măreţie.
Astfel, deţinuţii şedeau întinşi de-a valma în celule, iar destinele lor zăceau în teancuri neclintite în camerele cacelariei închisorii. Dispecerii luau dosarele din colţul cel mai accesibil. Şi se întâmpla că unii zeki se sufocau câte două şi câte trei luni în această Presnia blestemată. Alţii însă treceau prin ea cu viteză de meteoriţi. Din pricina acestei aglomeraţii, din pricina grabei şi dezordinilor cu dosarele, la Presnia (ca de altfel şi în alte închisori de tranzit) avea loc schimbul de condamnări. Pe cei cu Cincizeci şi Opt nu-i păştea acest pericol, deoarece condamnările lor, parafrazându -l pe Gorki, erau Condamnări cu literă mare, fuseseră concepute mari, iar când totuşi parcă se apropiau de sfârşit – nu se apropiau câtuşi de puţin, însă hoţii şi ucigaşii de mare calibru erau interesaţi să facă schimb cu vreun prostănac de drept comun. Şi ei, ori acoliţii lor, se dădeau pe lângă acesta şi începeau să -l chestioneze cu simpatie, iar el neştiind că un condamnat pe termen scurt, aflându-se într-o închisoare de tranzit, nu trebuie să dezvăluie nimic despre sine, începea să spună sincer că se numeşte, să zicem, Vasili Parfionâci Evraşkin, născut în 1913 la Semidubie, unde locuia şi acum. Condamnat la un an, articolul 109, neglijenţă în muncă. Pe urmă, acest Evraşkin a adormit, dar poate că n-a adormit, dar în celulă era atâta larmă, iar lângă ghişeul deschis înghesuiala e atât de mare, încât este imposibil să te apropii ca să auzi cum dincolo, în coridor este strigată în viteză lista celor ce vor pleca în convoi. Câteva nume le-au strigat de două ori, apoi cei de la uşă au strigat în celulă, dar pe Evraşkin nu l-au strigat, pentru că îndată ce acest nume a fost strigat în coridor, banditul linguşitor (se pricep când trebuie) şi-a vârât mutra prin ghişeu şi a răspuns iute şi încet: „Vasili Parfionâci, anul 1913, satul Semidubie, articolul 109, un an”, şi a dat fuga după lucruri. Adevăratul Evraşkin, a căscat, s-a întins pe pat, aşteptând răbdător strigarea de mâine. Aşa a aşteptat o săptămână, o lună, apoi a îndrăznit să -l deranjeze pe şeful pavilionului: pe el de ce nu -l cheamă să -l trimită cu convoiul? (Pe un oarecare Zviaga îl strigă în fiecare zi prin toate celulele.) Şi când peste o lună sau peste o jumătate de an se învrednicesc să-i strige la apel după dosare, la urmă rămâne doar dosarul lui Zviaga: recidivist, dublu asasinat şi jefuirea unui magazin, zece ani.
— Şi un deţinut mic şi sfios, care se dă drept Evraşkin. Din fotografie nu se desluşeşte nimic, dar el este Zviaga şi trebuie ascuns la Ivdel – lagăr disciplinar, altfel trebuie să se recunoască greşeala săvârşită de închisoare. (Dar nimeni nu ştie încotro a plecat cu convoiul falsul Evraşkin, nu mai există nici o listă. Cu termenul lui de un an însă a nimerit la munci agricole, nu se mai află sub escortă, i s-au socotit trei zile pentru una ori a evadat şi se află de mult acasă, sau mai precis – la închisoare, executând o nouă condamnare.) Existau şi ţipi originali care îşi vindeau pedepsele scurte pentru un kilogram sau două de slănină.
Socoteau că ulterior oricum se vor lămuri, şi identitatea lor va fi restabilită, în parte e adevărat*.
În anii’când dosarele deţinuţilor nu prevedeau destinaţia finală, închisorile de tranzit se transformaseră în pieţe de sclavi. Cumpărătorii deveniseră oaspeţi doriţi în închisorile de tranzit, acest cuvânt se auzea şi se rostea tot mai des în celule fără nici o ironie. Aşa cum peste tot în industrie au început să nu mai aibă răbdare să aştepte ce li se trimite de la centru prin repartiţie, ci să-şi trimită emisarii lor – „acceleratori” şi „urmăritori”, tot aşa şi în GULAG: indigenii din insule mureau pe capete; deşi nu costau nici o rublă, figurau la socoteală, şi administraţia trebuia să se îngrjiească să aducă alţii ca să nu scadă planul. Cumpărătorii trebuiau să fie oameni isteţi, cu ochiul format, să examineze bine ceea ce cumpără, şi să nu îngăduie să li se vâre pe gât deţinuţi care de-abia îşi mai duc zilele ori invalizi. Nu erau buni cumpărători cei care îşi alegeau convoiul după dosare, negustorii conştiincioşi cereau să li se expună marfa vie şi goală. Aşa se şi spunea – marfă, şi nu zâmbea nimeni. „Ei, ce marfă aţi adus?”, a întrebat un cumpărător la gara închisorii Butârki, cercetând-o cu de-amănuntul pe Ira Kalina, de şaptesprezece ani.
Natura umană, chiar dadă se schimbă, nu o face cu mult mai repede decât aspectul geologic al Pământului. Şi acelaşi sentiment de curiozitate, desfătare şi plăcere a încercării pe care îl simţeau negustorii în piaţa de sclave cu douăzeci şi cinci de veacuri în urmă, îi stăpânea, fireşte, şi pe funcţionarii gulagovişti la închisoarea Usman, în anul 1947, când ei, vreo douăzeci de bărbaţi în uniforme MVD, s-au aşezat la câteva mese, aşternute cu cearceafuri (pentru a conferi importanţă momentului, altfel ar fi fost cam jenant), în timp ce deţinutele, care se dezbrăcaseră într-o boxă alăturată, trebuiau să se perinde goale şi desculţe prin faţa lor, să se întoarcă roată, să se oprească, să răspundă la întrebări. „Mâinile la o parte!” le ordonau acelora care adoptau poza de apărare a statuilor antice (căci ofiţerii îşi alegeau în mod serios amante, pentru ei şi pentru anturajul lor).
Astfel, în felurite ipostaze, umbra grea a bătăliei penitenciare de mâine îi ascunde deţinutului novice bucuriile inocente ale închisorii de tranzit.
Pentru două nopţi, în celula noastră de la Presnia a fost introdus un deţinut cu repartiţie specială, care s-a întins alături de mine. El avea repartiţie specială, adică la Administraţia Centrală i s-a eliberat o scrisoare de însoţire care îl urma din lagăr în lagăr, în care se menţiona că el este tehnician constructor şi, în noul loc, trebuie folosit doar ca atare. Călătoreşte cu vagon-zak-ul, stă în celule comune la închisorile de tranzit, dar sufletul lui nu tremură: este apărat de scrisoarea de însoţire, nu va fi trimis să doboare copaci.
O expresie hotărâtă, revelând cruzime, constituia trăsătura principală a acestui deţinut trecut prin lagăre, care îşi ispăşise o mare parte din pedeapsă, (încă nu ştiam că o expresie identică se va aşterne cu timpul şi pe feţele noastre, ale tuturor, pentru că expresia plină de cruzime şi fermitate constituie trăsătura naţională a insularilor din GULAG. Exemplarele cu o expresie
*De altminteri, cum scrie P. Lakuhovici despre deţinuţii porecliţi „mâncători de posmagi”, vânzarea condamnărilor exista şi în secolul trecut, era un truc vechi.
blândă, concesivă, se prăpădesc repede în insule.) Privea cu amuzament prima noastră bălăceală, ca şi cum ar ti privit nişte căţeluşi de două săptămâni. Ce ne aşteaptă în lagăr? L-a fost milă de noi şi ne-a povăţuit.
— De la primul pas pe care îl veţi face în lagăr, toţi or să încerce să vă înşele şi să vă fure. Să nu credeţi pe nimeni, decât pe voi înşivă! Să vă uitaţi în jurul vostru: nu se furişează cineva să vă muşte? Cu opt ani în urmă, când am ajuns în lagărul din Kargopol, eram la fel de naiv ca şi voi. Ne-au dat jos din tren, şi escorta se pregătea să ne conducă: până în lagăr erau zece kilometri, zăpadă moale, adâncă. Se apropie de noi trei sănii. Un nene voinic, pe care escorta îl lasă în pace, ne spune: „Fraţilor, aşezaţi lucrurile în sănii, vi le ducem noi!” Ne aducem aminte – am citit în literatură – că lucrurile deţinuţilor sunt cărate cu căruţele. Ne-am zis: nu sunt chiar lipsiţi de omenie cei din lagăr, se îngrijesc de noi. Am aşezat lucrurile. Săniile au plecat. Şi duse au fost. Nu le-am mai văzut niciodată. Nici măcar ambalajele goale.
— Dar cum se poate întâmpla una ca asta? Ce, acolo nu există lege?
— Nu puneţi întrebări stupide. Există lege. Legea este taigaua. Adevăr însă n-a existat niciodată în GLJLAG şi nici nu va exista. Această mtâmplare din Kargopol este simbolul GULAG-ului. Apoi nu uitaţi: în lagăr nimeni nu face nimic pe degeaba, din bunătatea sufletului. Aici, totul se plăteşte. Dacă vi se propune ceva dezinteresat, să ştiţi că vi se pune la cale o festă, că asta e o provocare. Şi, lucrul cel mai important: să evitaţi muncile comune! Să le evitaţi chiar din prima zi! Dacă din prima zi aţi ajuns la munci comune – sunteţi pierduţi, pentru totdeauna.
— Muncile comune…?
— Muncile comune sunt muncile principale, muncile de bază, care se execută în lagărul respectiv. Cu aceste munci sunt ocupaţi optzeci la sută dintre deţinuţi. Şi toţi dau ortul popii. Toţi până la unul. Şi în locul lor aduc alţii noi – tot pentru comune. Acolo sunteţi storşi de ultimele puteri. Şi întotdeauna veţi fi flămânzi. Şi întotdeauna veţi fi uzi. Şi fără încălţări. Şi furaţi, şi înşelaţi la măsurarea şi cântărirea normei. Şi veţi locuiam cele mai proaste barăci. Şi nimeni nu se va îngriji de sănătatea voastră, în lagăr trăiesc doar cei care nu muncesc la comune, încercaţi cu orice preţ să nu ajungeţi la comune! Chiar din prima zi.
Cu orice preţ!
Cu orice preţ…?
La Krasnaia Presnia am acceptat şi mi-am însuşit sfaturile – câtuşi de puţin exagerate – ale crudului deţinut cu repartiţie specială, însă am uitat să -l întreb: care este măsura acestui preţ? Care este limita lui?
Capitolul 3 CARAVANELE ROBILOR ESTE un CHIN să călătoreşti cu vagon-zak-ul, cu duba – insuportabil, închisoarea de tranzit îţi scoate şi ea sufletul curând. Cel mai bine ar fi să se elimine toate acestea şi să te expedieze direct în lagăr cu vagoanele roşii.
Ca întotdeauna interesele statului şi interesele individului coincid şi aici. Este avantajos şi pentru stat să expedieze condamnaţii în lagăr pe o rută directă, fără a mai îngreuna magistralele orăşeneşti, transportul auto şi personalul închisorilor de tranzit. Acest lucru este de mult cunoscut şi perfect asimilat şi în GULAG: caravanele roşcovanelor (vagoane roşii pentru transportul vitelor), caravanele şlepurilor, iar unde nu există nici şine, nici apă -caravanele pedestre (deţinuţii nu au voie să exploateze caii şi cămilele).
Trenurile roşii sunt întotdeauna avantajoase acolo unde tribunalele lucrează rapid ori acolo unde închisoarea de tranzit este arhiplină şi există posibilitatea să se expedieze dintr-o dată o masă mare de condamnaţi. Aşa au expediat milioanele de ţărani în anii 1929-1931. Aşa au surghiunit Leningradul din Leningrad. Aşa a fost colonizată Kolâma în anii ’30: „capitala ţării noastre” 1, Moscova, scuipa zilnic câte un tren dintre acestea până la Sovetskaia Găvan, până în portul Vanino2. Şi fiecare centru regional expedia trenuri roşii, doar că nu în fiecare zi. Aşa au colonizat, în 1941, Republica Nemţilor din ţinutul Volgăi în Kazahstan şi de atunci, la fel, toate celelalte naţionalităţi, în 1945, cu astfel de trenuri au transportat pe fiicele şi fiii rătăcitori ai Rusiei din Germania, din Cehoslovacia, din Austria şi pur şi simplu pe toţi cei care se apropiau singuri de frontierele occidentale. Aşa au concentrat, în 1949, în lagărele speciale pe toţi cei condamnaţi în virtutea articolului Cincizeci şi Opt.
Vagoanele pentru deţinuţi circulă conform orarului banal al căilor ferate, trenurile roşii circulă conform unui ordin special semnat de un general important al GULag-ului. Vagon-zak-ul nu poate merge într-un loc pustiu, la locul de destinaţie există întotdeauna o gară şi un orăşel, chiar dacă este unul prăpădit, şi o închisoare de detenţie preventivă cu acoperiş, însă trenul roşu poate merge şi într-un loc pustiu: acolo unde ajunge el, imediat alături se va ridica neîntârziat din mare, din marea stepei ori a taigalei, o nouă insulă a Arhipelagului.
Dar nu orice vagon roşu şi nu de la început poate să care deţinuţi: mai întâi el trebuie să fie pregătit. Pregătit nu în sensul la care, poate, s-a gândit cititorul: că trebuie măturat şi curăţat de cărbuni şi de var, care se transportaseră înaintea oamenilor, asta nu se face întotdeauna. Şi pregătit nu în sensul că în caz de iarnă trebuie călăfătuit şi prevăzut cu o sobă. (Când a fost Construit tronsonul de cale ferată de la Kniaj-Pogost la Ropcea, care încă nu fusese inclus în reţeaua generală a căilor ferate, au început numaidecât să transporte pe el deţinuţi în vagoane care nu fuseseră prevăzute nici cu sobe, nici cu paturi. Iarna, zeki stăteau întinşi pe duşumeaua acoperită cu zăpadă îngheţată, în vremea când încă nu primeau hrană caldă, pentru că trenul izbutea să parcugă această porţiune în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Cine poate, fie şi în gând, să stea culcat acolo, să supravieţuiască aceste optsprezece-douăzeci de ore – să dea Dumnezeu să supravieţuiască!) Iată despre ce pregătire era vorba: trebuie verificate integritatea şi soliditatea pardoselii, pereţilor şi plafonului vagonului; trebuie zăbrelite trainic micile lui ferestruici, trebuie tăiată în pardoseală o gaură pentru scurgere, şi acest loc trebuie consolidat de jur împrejur cu o garnitură de tablă bătută în multe cuie; trebuie repartizate pe întreaga garnitură în mod egal şi cu frecvenţa necesară vagoanele cu platformă (aici sunt instalate santinelele escortei cu mitraliere), şi dacă sunt puţine platforme – trebuie completate; trebuie instalate scările de urcat pe acoperiş; trebuie stabilite locurile unde vor fi instalate proiectoarele şi asigurată alimentarea lor continuă cu electricitate; trebuie pregătite ciocanele de lemn cu cozi lungi; trebuie ataşat un vagon de călători pentru statul major al convoiului, dacă nu există – să se instaleze sobe pentru şeful gărzii, pentru agentul operativ al MVD-ului şi pentru escortă; trebuie amenajate bucătării – pentru escortă şi pentru deţinuţi. Şi abia pe urmă se poate trece de-a lungul vagoanelor şi să se scrie cu creta strâmb: „Echipamente speciale” sau „Alimente alterabile”. (în Vagonul al şaptelea, Evghenia Ghinzburg a descris foarte pregnant transportul cu vagoanele roşii şi ne scuteşte mult de a intra în detalii.)
După ce pregătirea garniturii a luat sfârşit, urmează acum complicata operaţie de luptă a îmbarcării deţinuţilor în vagoane. Aici trebuie obligatoriu îndeplinite două obiective importante: să se ferească îmbarcarea de privirile locuitorilor şi să fie terorizaţi deţinuţii.
Îmbarcarea trebuie ascunsă locuitorilor pentru că în tren urcă dintr-o dată circa o mie de persoane (cel puţin douăzeci şi cinci de vagoane) nu este grupul micuţ din vagon-zak, care poate fi încărcat de faţă cu oameni. Toţi ştiu, fireşte, că se fac arestări în fiece zi şi în fiece oră, dar nimeni nu trebuie să se înspăimânte văzându-i pe *oţi laolaltă, în Oriol, în anul 1938, nu puteai spune că există vreo casă din care să nu fi fost arestat cineva, în plus, căruţele ţărăneşti cu muieri bocind se îngrămădesc în piaţa din faţa închisorii din Oriol, precum la execuţia streliţilor3 din tabloul lui Surikov. (Ah, cine ar mai putea să picteze aşa ceva? Nici o speranţă: nu e la modă, nu e modern…) Nu trebuie să arătăm oamenilor noştri sovietici că se formează câte un tren în fiecare zi (la Oriol aşa a fost în acel an). Nici tineretul nu trebuie să vadă: tineretul este viitorul nostru. Iată de ce doar noaptea – noapte de noapte câteva luni la rând – mână de la închisoare la gară coloanele pedestre ale negrului convoi (dubele sunt ocupate cu noile arestări). Este adevărat că femeile îşi dau seama, fac cum fac şi află.
— Şi iată-le, din tot oraşul, se furişează noaptea la gară şi pândesc garniturile de pe liniile de garaj, aleargă de-a lungul vagoanelor, poticnindu-se de traverse şi de şine, şi strigă lângă fiecare Vagon: „Cutare nu-i aici? Cutare şi cutare nu-i? Şi aleargă spre următorul, iar de acesta se apropie altele: cutare nu-i aici? Şi deodată – un răspuns dintr-un vagon sigilat:” Da! Sunt aici! „sau:” Căutaţi mai departe! Este în alt vagon! „Sau:” Femei! Ascultaţi! Soţia mea stă aici aproape, lângă gară, daţi fuga şi spuneţi-i!”
Aceste scene nevrednice de modernisnul contemporan sunt dovada organizării defectuase a îmbarcării în tren. Dar din greşeli se învaţă şi iată că din nu ştiu ce noapte garnitura este înconjurată cu un cordon de câini care mârâie şi latră.
Şi la Moscova, fie de la vechea închisoare de tranzit de pe Sretenskaia (acum nici deţinuţii nu-şi mai amintesc), fie de la Krasnaia Presnia, îmbarcarea în trenurile roşii se face numai noaptea – este lege.
Totuşi chiar dacă nu are nevoie de strălucirea excesivă a astrului zilei, escorta utilizează sorii nocturni: proiectoarele. Ele sunt comode şi prin faptul că pot fi concentrate în locul dorit, acolo unde deţinuţii stau pe pământ într-o grămadă speriată în aşteptarea comenzii: „Următorii cinci – drepţi! La vagon – fuga marş!” (Numai fuga marş! Ca să nu privească în jur, să nu gândeas-că, să fugă ca şi cum ar fi urmărit de câini şi doar să se teamă să nu cadă.) Şi pe acesta cărăruie denivelată pe care ei aleargă şi pe scara vagonului pe care se caţără. Fasciculele fantomatice şi ostile ale proiectoarelor nu fac numai să lumineze: ele constituie partea importantă a spectacolului organizat pentru înspăimântarea deţinuţilor, împreună cu strigătele ascuţite, cu ameninţările şi loviturile cu patul armelor; o dată cu comanda: „Culcat la pământ!” (Iar uneori, precum în acelaşi Oriol, în piaţa de lângă gară: „în genunchi!” – şi precum nişte pelerini moderni, o mie de oameni îngenunchează); o dată cu această fugă spre vagon absolut inutilă, dar foarte importantă pentru înfricoşare; o dată cu lătratul turbat al clinilor; o dată cu armele îndreptate asupra voastră (carabine ori automate, în funcţie de deceniu). Important este să fie zdrobită, înfrântă voinţa deţinutului, ca nici măcar gândul la fugă să nu i se înfiripe în minte, ca încă multă vreme să nu-şi dea seama de noul lor avantaj: din închisoarea de piatră au trecut într-un vagon din scânduri subţiri.
Dar pentru a izbuti noaptea să îmbarce cu atâta precizie o mie de oameni în vagoane, închisoarea trebuie să-i scoată din celule şi să-i prelucreze pentru plecare cu o dimineaţă înainte, iar escorta, o zi întreagă, să-i ia în primire, şi după ce i-a luat să-i ţină ceasuri întregi, nu în celule, acum în curte, pe pământ, ca să nu se amestece cu cei din închisoare. Astfel, îmbarcarea nocturnă nu este pentru deţinuţi decât finalul despovărător al unei zile întregi de chinuri istovitoare.
În afara obişnuitelor apeluri, verificări, în afara tunsului, dezinfecţiei şi îmbăierii, partea principală a pregătirii pentru îmbarcare o constituie percheziţia generală. Percheziţia^nu este efectuată de către închisoare ci de către escorta care ia în primire, în conformitate cu instrucţiunile privind eşaloanele roşii şi cu propriile considerente privind lupta operativă, escorta trebuie să efectueze această percheziţie în aşa fel, încât să nu lase deţinuţilor nimic care să poată fi folosit la fugă: să se confişte toate obiectele cu vârf ascuţit şi care taie; să se confişte tot ce este sub formă de praf (praful de dinţi, zahărul tos, Sarea, tutunul, ceaiul), pentru a nu putea fi suflate escortei în ochi şi s-o orbească; să se confişte orice fel de funii, sfori, centurile de pantaloni şi altele, deoarece toate pot fi folosite la o eventuală fugă (de obicei şi cureluşele! Şi iată că taie curelele cu care este legată proteza unui deţinut cu un singur picior, şi bietul schilod îşi ia proteza la spinare şi ţopăie într-un picior, susţinut de vecini). Iar celelalte lucruri mai valoroase, precum şi geamantanele, trebuie, conform instrucţiunilor, puse la vagonul de bagaje şi la sfârşjtul drumului înapoiate posesorilor.
Însă e slabă puterea instrucţiunilor din Moscova asupra escortei din Vologda ori Kuibâşev, în schimb, puterea escortei asupra deţinuţilor este concretă. Şi astfel se realizează cel de al treilea obiectiv al operaţiei de îmbarcare: confiscarea, pe bună dreptate, a lucrurilor bune ale duşmanilor poporului în folosul fiilor poporului. „La pământ!” „în genunchi!” „Dezbrăcaţi-vă!” în aceste comenzi regulamentare ale escortei rezidă puterea fundamentală, cu care nu se discută. Fiindcă un om despuiat îşi pierde siguranţa, el nu poate să se ridice mândru şi să discute de la egal la egal cu cel îmbrăcat, începe percheziţia (Kuibâşev, vara anului 1946). Despuiaţii se apropie, ţinând în mâini lucrurile şi hainele de care se dezbrăcaseră. De jur împrejur – puzderie de soldaţi cu atenţia încordată şi bine înarmaţi. Atmosfera creată te face să crezi că nu vor pleca cu convoiul spre lagăr, vor fi numaidecât împuşcaţi sau arşi în camerele de gazare. Escorta se comportă intenţionat cu asprime şi brutalitate, nici un cuvânt rostit cu voce simplă, omenească, fiindcă sarcina este să-i înfricoşeze şi să-i copleşească. Geamantanele sunt golite (lucrurile împrăştiate pe pământ) şi aruncate într-o grămadă separată. Portţigaretele, portmoneele şi alte „valori” prăpădite ale deţinuţilor sunt toate confiscate şi, anonime, azvârlite într-un butoi aflat alături. (Şi tocmai pentru că nu este vorba de un seif, ori de un cufăr, ori de o ladă, ci de un butoi, acest lucru îi năpăstuieşte pe cei despuiaţi şi îi face să considere inutil protestul.) Un om gol nu mai are altă grijă decât să izbutească să-şi strângă de pe jos boarfele percheziţionate şi să le strângă într-o bocceluţă ori într-o pătură. Pâslari? Poţi să-i predai, aruncă-i aici, semnează în tabel! (Nu ţi se dă ţie un bon de primire, ci tu semnezi că i-ai aruncat în grămadă!) Şi când din curtea închisorii pleacă ultimul camion cu deţinuţi, aproape în amurg, aceştia văd cum oamenii din escortă se năpustesc să înhaţe din grămadă cele mai bune geamantane de piele şi să aleagă cele mai bune portţigarete din butoi. Pe urmă se reped la pradă gardienii, iar după ei slujbaşii închisorii de tranzit.
Iată dar care a fost preţul ca să ajungeţi în douăzeci şi patru de ore la vagonul de vite! Ei, acum aţi urcat uşuraţi, v-aţi înţepat în scândurile aspre ale priciului comun. Dar care uşurare, care încălzire?! Din nou deţinutul este strâns în cleştele frigului şi al foamei, al setei şi al spaimei, al bandiţilor şi al escortei.
Dacă în vagon există hoţi şi bandiţi (fireşte, nici în trenurile roşii nu sunt separaţi), ei ocupă, conform tradiţiei, locurile cele mai bune pe priciul de sus, lângă fereastră. Asta, vara. Acum, haideţi să ghicim unde sunt locurile lor pe timp de iarnă? Păi în jurul sobiţei, fireşte, un cerc strâns în jurul sobiţei.
Fostul hoţ Minaev îşi aminteşte* că în anul 1949, pe un ger cumplit, vagonul lor a primit pentru tot drumul de la Voronej la Kotlas (asta înseamnă câteva zile şi nopţi) doar trei găleţi de cărbuni! Atunci hoţii nu numai că au ocupat locurile în jurul sobei, nu numai că au luat fraierilor toate lucrurile călduroase şi le-au îmbrăcat ei, dar nu le-a fost scârbă să le tragă şi obielele din bocanci şi să le înfăşoare pe picioarele lor de hoţi. Să crapi tu astăzi, că eu crap mâine! Ceva mai rău era cu mâncarea: toată raţia vagonului o preiau de afară hoţii, care îşi aleg ce este mai bun ori cât le este necesar. Loşcilin îşi aminnteşte de călătoria lor din 1937, de la Moscova la Pereborî, care a durat trei zile şi trei nopţi. Numai pentru trei zile nu găteau mâncare caldă în tren, dădeau doar raţia de hrană rece. Hoţii au reţinut tot zahărul ars, iar pâinea şi scrumbia au permis să fie împărţite; deci nu erau flămânzi. Când raţia constă din hrană caldă, iar hoţii sunt lihniţi de foame, atunci tot ei împart şi zămârca (transportul Chişinău – Peciora, 1945, trei săptămâni). În plus, la drum, hoţii nu se dau în lături nici de la mici tâlhării: au văzut că un estonian are dinţi de aur – l-au pus jos şi i-au scos dinţii cu vătraiul!
Zeki consideră că avantajul trenurilor roşii constă în hrana caldă: în gări izolate (din nou – să nu vadă lumea), trenurile sunt oprite şi în vagoane se distribuie zămârca şi casa. Dar şi această hrană caldă se pricep s-o servească de aşa manieră, încât întotdeauna iese câte ceva anapoda. Ori (ca în acel tren de Chişinău) toarnă ciorba în aceleaşi găleţi în care aduc şi cărbunii. Şi n-au cu ce le spăla! Pentru că şi apa de băut în tren este măsurată, este şi mai deficitară decât zămârca. Când sorbi ciorba, mai întâlncşti şi bucăţele de cărbune. Ori când vin cu ciorba şi casa la vagon nu aduc suficiente castroane, în loc de patruzeci, numai douăzeci şi cinci, apoi încep să comande numaidecât: „Mai iute, mai iute! Avem de hrănit şi alte vagoane, nu numai pe al vostru!” Cum să mănânci acum? Cum să împărţi? Să torni în castroane în mod echitabil este imposibil, înseamnă că trebuie să pui apreciind din ochi şi mai puţin, să nu greşeşti’prea mult. (Primii strigă „Mestecă, mestecă!”, ultimii nu zic nimic: să rămână la fund mai gros.) Primii mănâncă, ultimii aşteaptă – de s-ar putea ca totul să meargă mai repede, nu mai pot de foame, şi ciorba din găleată se răceşte, şi de afară te zoresc mereu: „Ei, aţi terminat? Mai durează?” Acum trebuie împărţit felul doi: nici mai mult, nici mai puţin, nici mai gros, nici mai subţire decât felul întâi. Acum trebuie să apreciezi corect suplimentul şi să torni măcar la doi într-un castron, în toată această vreme, patruzeci de oameni mai mult urmăresc împărţeala şi se chinuie decât mănâncă.
După ce că nu le asigură căldură, nu-i apără de hoţi, nu le dau să bea şi să mănânce omeneşte – nici măcar să doarmă nu-i lasă. Ziua, soldaţii din escortă văd bine trenul întreg şi drumul parcurs, văd că nu a sărit nimeni din tren şi nu s-a culcat pe şine; noaptea însă îi chinuie vigilenţa. Luând în mână ciocanele de lemn cu coada lungă (ciocanul standard pe întregul GULAG), la fiecare oprire din timpul nopţii, ei lovesc în fiecare scândură a -vagonului: nu
*în scrisoarea pe care mi-a adresat-o („Literaturnaia gazeta”. 20 noiembrie 1962).
Cumva s-au învrednicit să taie vreuna cu ferăstrăul? La alte opriri, uşa vagonului este deschisă larg. Lumina felinarelor ori chiar raza reflectorului: „Control!”, Asta înseamnă să sari în picioare şi să fii gata să fugi încotro vor arăta: toţi la stânga ori toţi la dreapta Soldaţii sar în vagon cu ciocanele în mână (alţii, cu automatele, rânjesc de afară aşezaţi în semicerc) şi arată: la stânga! Asta înseamnă că cei din stânga rămân pe loc, iar cei din dreapta trebuie să treacă iute lângă ei, sărind unul peste altul ca puricii, cum nimeresc. Cei neîndemânatici, cei neatenţi sunt înghiontiţi cu ciocanele în coaste, în spate – să se învioreze! Cizmele celor din escortă calcă peste culcuşul vostru mizerabil, răvăşesc calabalâcul: soldaţii luminează şi bocănesc cu ciocanele în căutarea tăieturilor de ferăstrău. Nu există nici o fisură, nici o tăietură. Atunci oamenii din escortă trec la mijloc şi încep să vă împingă de la stânga la dreapta, numărând: „Unu! Doi! Trei…!” Ar fi fost de ajuns să numere pur şi simplu, să dea din deget numai, însă atunci dispărea frica, dar mai concret, mai corect, mai vioi şi mai rapid era să marcheze această numărătoare cu lovituri de ciocan în coaste, în spate, în cap – unde se nimerea. Au sfârşit de numărat: patruzeci. Acum mai au de răvăşit, de luminat şi ciocănit partea stânga. Gata, au plecat, vagonul a fost încuiat. Până la următorea oprire puteţi să dormiţi. (Nu se poate spune că îngrijorarea escortei era întru totul fără temei – cine se pricepe evadează din vagonul roşu. Iată, după ce s-a terminat verificarea scândurilor cu ciocanul, încep numaidecât să ferestruiască. Sau, brusc, dimineaţa când se distribuie zămârca, escorta observă că, printre feţe nebărbierite, au apărut câteva bărbierite. Şi vagonul t-; ste înconjurat cu automatele: „Predaţi bricele!” Erau câţiva hoţi şi simpatizanţi cu apucături de filfizon, care „se saturaseră” să mai stea nebărbieriţi, iar acum trebuiau să predea briciul.)
Trenul roşu se deosebeşte de alte trenuri directe de lungă distanţă şi prin faptul că cine s-a urcat în el nu ştie dacă va mai coborî. Când la Solikamsk au descărcat un convoi din închisorile leningrădene (1942), întregul terasament era aşternut cu cadavre, doar foarte puţini au mai ajuns în viaţă, în iernile anilor 1944-1945 şi 1945-1946 în localitatea Jeleznodorojnâi (Kniaj-Pogost), ca şi în toate nodurile principale din Nord, de la Ijma la Vorkuta, trenurile cu deţinuţi din teritoriile eliberate – Ţările Baltice, Polonia, Germania, ori ai noştri din Europa – circulau fără sobe şi ajungea la destinaţie, aducând un vagon sau două de cadavre. Asta înseamnă că pe drum cadavrele erau scoase cu regularitate din vagoanele celor vii şi transferate în vagoanele morţilor. Dar nu întotdeauna se întâmpla aşa. De câte ori, la gara Suhobezvodnaia (lagărul Unja), când deschideau uşa vagonului la sosire, nu făceau decât să vadă care-i viu aici şi care-i mort: dacă n-a ieşit – înseamnă că-i mort!
Este cumplit, e moarte curată să călătoreşti iarna, pentru că escorta, preocupată de problemele vigilenţei, nu mai este în stare să care cărbuni pentru douăzeci şi cinci de sobe. Nici pe arşiţă nu este o fericire să călătoreşti: dintre cele patru ferestruici ale vagonului două sunt astupate etanş, acoperişul vagonului este supraîncălzit; iar ca să care apă la o mie de oameni, cei din escortă nu dădeau în brânci, de vreme ce nu făceau ei faţă la un singur on-zak. Iată de ce deţinuţii socotesc că aprilie şi septembrie sunt lunile Cele mai bune pentru transportul convoaielor. Dar nu este de ajuns nici cel mai frumos sezon, dacă trenul călătoreşte trei luni (Leningrad-Vladivostok, 1935). Iar dacă a fost programat dinainte pentru durată lungă, a fost prevăzută şi educaţia politică pentru ostaşii din escortă, şi asistentă pentru sufletele deţinuţilor: într-un astfel de tren, în vagon separat, călătoreşte cumătrul -agentul operativ al MVD-ului. El s-a pregătit dinainte, încă din închisoare, pentru această călătorie, şi oamenii n-au fost repartizaţi la întâmplare în vagoane, ci după liste care purtau viza lui. El îi confirmă pe toţi responsabilii de vagon şi a instruit şi introdus în fiecare vagon câte un turnător. La opririle prelungite, el găseşte motiv să cheme şi pe unul şi pe celălalt şi îi întreabă despre ce se vorbeşte în vagon. Acestui colaborator îi este ruşine să ajungă la căpătui drumului cu mâinele goale şi astfel, în timpul călătoriei, face ce face şi deschide cuiva o anchetă; ajuns la destinaţie, deţinutul se trezeşte cu o nouă condamnare.
Nu, blestemat să fie şi acest transport în trenuri cu vagoane roşii de vite, chit că este direct şi nu trebuie să mai faci nici o transbordare! Cine a călătorit cu el nu uită niciodată. Să ajungem mai repede în lagăr! De-am ajunge odată!
Omul este numai speranţă şi nerăbdare. Ca şi cum în lagăr lucrătorul MVD-ului va fi mai îngăduitor sau turnătorii nu chiar atât de nemernici. Dimpotrivă! Ca şi cum atunci când ajungem nu ne vor pune, cu aceleaşi ameninţări şi cu aceiaşi câini, să ne trântim la pământ: „Stai jos!” Ca şi cum dacă în vagon viscoleşte zăpada, pe pământ ea s-a aşezat într-un strat mai subţire. Ca şi cum, dacă la un moment dat ne descarcă, înseamnă că am şi ajuns la destinaţie şi nu ne vor mai căra îngrămădiţi pe nişte platforme deschise, trase de o locomotivă pe o linie ferată îngustă. (Dar cum vom fi căra {i pe platformele deschise, cum vom fi escortaţi? Asta-i problema escortei. Iată cum: ne ordonă să ne ghemuim, să ne îngrămădim unul peste celălalt şi aruncă peste noi o prelată imensă, ca peste marinarii din Potiomkin înainte de a fi împuşcaţi4. Pentru prelată nu putem decât să le mulţumim! Oleniov şi tovarăşii lui au trebuit să stea la nord în octombrie, pe platforme deschise, o zi întreagă: au fost încărcaţi, dar nu le-au trimis locomotiva! Mai întâi a început să plouă, ploaia s-a transformat în ger, şi pe deţinuţi au îngheţat zdrenţele.) Trenuleţul. În timpul mersului, ne va azvârli dintr-o parte în alta, marginile platformei încep să trosnească şi să se rupă, careva, din pricina balansului, va cădea sub roţi. Şi acum o ghicitoare: de la Dudinka, trenuleţul cu platforme deschise trebuie să străbată o sută de kilometri prin ger polar: unde se vor aşeza hoţii şi bandiţii? Răspuns: în mijlocul fiecărei platforme, pentru ca vitele să-i încălzească din toate părţile şi să nu cadă sub roti. Exact, încă o întrebare: ce vor vedea zeki la punctul terminus al acestei linii ferate înguste (1939)? Clădiri? Nu, niciuna. Bordeie? Da, însă deja arhipline, nu sunt pentru ei. Înseamnă că se vor apuca numaidecât să-şi sape bordeie’? Nu, pentru că n-ai cum să le sapi pe vreme de iarnă polară! În loc de asta vor merge să extragă minereu.…
— Şi unde or să locuiască? Ce să locuiască? Ah, da, să locuiască. Or să locuiască În corturi.
Dar nu în toate cazurile trebuie să meargă mai departe cu trenuleţul pe linia îngustă…?! Nu, fireşte. Iată o sosire exact la destinaţie: gara Erţevo, februarie 1938. Vagoanele au. Fost deschise în plină noapte. De-a lungul trenului au fost aprinse focuri, şi la lumina lor începe debarcarea direct în zăpadă, numărătoarea, încolonarea şi iar numărătoarea. Este un ger de minus treizeci şi două de grade. Convoiul vine din Donbass, toţi au fost arestaţi încă din timpul verii, de aceea sunt încălţaţi în pantofi – pantofi de vară, sandale, încearcă să se încălzească la focuri – sunt alungaţi: focurile sunt pentru a lumina. Chiar din prima clipă îţi înţepenesc degetele. Zăpada îţi pătrunde în încălţările uşoare şi nici nu se mai topeşte. Nici un pic de milă. Comanda: „Drepţi! Alinierea!… Un pas la dreapta… Un pas la stânga. Fără avertisment. Marş!” Auzind comanda lor preferată, din această clipă tulburătoare, câinii au început să urle în lanţuri. Soldaţii din escortă, îmbrăcaţi în scurte îmblănite au dat semnalul de plecare, şi condamnaţii, în haine de vară, au pornit pe drumul cu zăpadă adâncă, deloc bătătorită, care ducea undeva în taigaua întunecoasă, înainte – nici o luminiţă. Arde în vâlvătăi aurora boreală – cea dintâi pe care o vedeau şi, probabil, cea de pe urmă… Brazii trosnesc de ger. Oamenii desculţi măsoară şi calcă zăpada cu tălpile şi gambele lor îngheţate.
Ori iată o sosire în Peciora, ianuarie 1945. („Trupele noastre au ocupat Varşovia!… Trupele noastre au izolat Prusia Orientală!” O întindere pustie de zăpadă. Deţinuţii azvârliţi din vagoane au fost aşezaţi pe zăpadă, în şiruri de câte şase, şi număraţi înde] ung, apoi număraţi încă o dată, fiindcă greşiseră numărătoarea. I-au sculat în picioare şi i-au mânat cale de şase kilometri prin zăpadă virgină. Era tot un convoi din sud (Moldova), toţi cu încălţăminte din piele. Câinii fuseseră sloboziţi să meargă foarte aproape în urmă, ei îi împingeau cu labele în spate pe zeki din ultimul rând, le suflau în ceafă răsuflarea lor de câini (în acest rând mergeau doi preoţi: unul bătrân şi cărunt – părintele Teodor Florea, şi unul tânăr, care îl susţinea – părintele Viktor Şipovalnikov). Ce părere aveţi de folosirea câinilor? Nu, ce părere aveţi de stăpânirea de sine a câinilor – tare ar mai vrea să muşte!
În sflrşit, au ajuns. Baia de intrare în lagăr: dezbrăcarea într-o căsuţă, traversarea în fugă şi în pielea goală a curţii şi spălarea în altă căsuţă. Acum însă toate acestea sunt suportabile – au scăpat de chinul cel mare. Acum au ajuns! Se întunecase. Brusc li se aduce vestea că în lagăr nu mai există locuri, că lagărul nu este pregătit să primească acest convoi. Şi, după baie, deţinuţii sunt din nou aliniaţi, număraţi, înconjuraţi eu câini, şi, din nou, târându-şi lucrurile, străbat aceeaşi cale de şase kilometri, numai că de data asta mestecând zăpada prin întuneric, înapoi spre trenul lor. Însă uşile, în tot acest timp rămăseseră deschise, şi vagoanele se răciseră, în ele nu mai rămăsese nici pic din mizerabila căldură dinainte; în plus, spre sfârşitul drumului arseseră toţi cărbunii, şi acum nu aveau de unde să ia Aşa au dârdâit toată noaptea, dimineaţa le-au dat să mestece taranca uscată (cui îi este sete – să mănânce zăpadă) – şi i-au pornit pe acelaşi drum.
Şi încă acesta e un caz fericit! Căci lagărul există, nu te primeşte astăzi -te primeşte mâine. Dar, în general, cum trenurile roşii au însuşirea de a se Opri în locuri pustii, sfârşitul călătoriei devine adesea ziua inaugurării unui lagăr nou, astfel încât sub pâlpâirea aurorei boreale, ei pot fi pur şi simplu opriţi în taiga, unde pe un brad se va bate în cuie o tăbliţă pe care scrie: „OLP Nr. L”. Acolo pot şi o săptămână să ronţăie voblă şi să amestece făină cu zăpadă.
Iar dacă lagărul a fost creat chiar şi numai cu două săptămâni în urmă, aici este deja adevărat confort, aici se găteşte mâncare caldă. Şi cu toate că nu există castroane, felul întâi şi al doilea sunt turnate pentru şase oameni la un loc în lighene de baie. Cei şase se aşază în cerc (mese şi scaune de asemenea nu există), doi inşi ţin cu mâna stingă ligheanul de toartă, iar cu dreapta mănâncă atunci când le vine rândul. Repetare? Vogvozdino? Nu, este vorba de Pereborî, anul 1937, povestirea lui Loşcilin. Nu eu mă repet, GULAG-ul se repetă.
Şi mai departe novicilor li se dau brigadieri aleşi dintre veteranii lagărului, care îi învaţă repede să trăiască, să se descurce şi să înşele. Şi chiar din prima dimineaţă se duc la lucru, pentru că orologiul Epocii bate şi nu aşteaptă. Aici nu sunt ocnele ţariste din Akutai, unde cei nou-sosiţi aveau trei zile libere*.
* încetul cu încetul, gospodăria Arhipelagului înfloreşte, se construiesc noi ramificaţii de cale ferată, şi în multe locuri, unde până nn demult se ajungea numai pe apă, astăzi se ajunge cu trenul. Mai trăiesc însă indigeni ca să povestească cum pe râul Ijma navigau cu luntre ca în Rusia medievală, câte o sută de oameni în fiecare, şi tot ei vâsleau. Cum pe râurile Peciora şi Uşa ajungeau în lagărul natal cu bărci pescăreşti. Şi în Vorkuta zeki erau căraţi cu şlepurile: până la Adzvavom cu şlepuri mari. Acolo se afla punctul de trans-bordare al lagărului din Vorkuta, şi de aici porneau cu şlepuri pentru ape mai puţin adânci, călătorind zece zile; cum întregul şlep colcăia de păduchi, escorta îngăduia deţinuţilor să urce câte unul şi să-şi scuture paraziţii în apă. Transporturile cu bărcile nu erau directe, ele fiind adesea întrerupte când de transbordări, când de tragerea bărcii pe uscat, pe porţiunile unde navigaţia nu era posibilă, când de distanţe parcurse cu piciorul.
Şi aveau punctele lor de tranzit ridicate din prăjini ori din corturi: Ust-Usa, Pomozdino, Şcelia-Iur. Şi peste tot erau rânduieli proprii. Şi reguli proprii de escortare, şi, fireşte, comenzi speciale şi vicleşuguri ale escortei, şi chinuri speciale pentru zeki. Este însă clar că nu vom putea descrie acel exotism, aşa că nici nu ne vom apuca.
Dvina de Nord, Obi, Enisei ştiu când a început trasportul deţinuţilor cu şlepurile: în perioada deschiaburirii. Aceste fluvii curgeau drept spre nord, iar şlepurile erau pântecoase, încăpătoare – numai astfel au prididit să ^arunce toată acea mulţime cenuşie din Rusia vie în Nordul lipsit de viaţă, în cala şlepului, construită în formă de troacă, erau aruncaţi oameni, zăceau grămadă
*P. F. Iakubovici, în lumea celor oropsiţi, Moscova. 1964.
Şi se mişcau ca racii într-un coş. Iar sus, lângă borduri, ca pe nişte stânci, stăteau santinelele. Uneori cărau această masă de oameni descoperită, alteori o acopereau cu o prelată uriaşă, fie ca să nu fie văzută, fie pentru a o apăra mai bine – fireşte, nu de ploaie. Transportul într-un asemenea şlep nu mai era un transport, ci moarte în rate. În plus, ^ aproape că nu le dădeau să mănânce, iar odată aruncaţi în tundră – nici atât, îi lăsau să moară singuri cu natura.
Cursele şlepurilor pe Dvina de Nord (şi pe Vâcegda) nu încetaseră nici în anul 1940, ba chiar se învioraseră foarte mult: aşa au fost transportaţi ucrainenii şi bieloruşii apuseni, care fuseseră eliberaţi, în cală, deţinuţii stăteau în picioare strâns lipiţi unul de altul, şi nu doar o singură zi. Urinau în borcane de sticlă, le dădeau din mină în mână şi le goleau prin hublou, însă treaba mai serioasă o făceau în pantaloni.
Transportul cu şlepul pe Enisei s-a consolidat şi cu trecerea deceniilor a devenit permanent. La Krasnoiarsk, pe malul fluviului, au fost construite în anii ’30 nişte şoproane, şi sub aceste şoproane în primăverile siberiene reci, deţinuţii tremurau câte o zi şi câte două, aşteptând să fie transportaţi. Şlepurile destinate transportării deţinuţilor pe Enisei sunt prevăzute cu o cală permanent echipată, cu trei nivele, întotdeauna întunecoasă. Numai prin puţul deschizăturii unde se află scara pătrunde o lumină difuză. Escorta locuieşte în căsuţa de pe punte. Santinelele păzesc ieşirile din cală şi supraveghează întinsul apei, să nu se fi aruncat careva. Garda nu coboară niciodată în cală, oricâte gemete şi vaiete s-ar auzi de acolo. Şi deţinuţii nu sunt scoşi niciodată deasupra, la plimbare. Convoaielor transportate în anii 1937-1938, 1944-1945 (putem băga mâna în foc că şi în intervalele dintre aceşti ani), jos, în cală, nu li se acorda nici un ajutor medical. Deţinuţii de la „etaje” stau claie peste grămadă pe două rânduri: un rând cu capul spre bord, altul cu capul Ia picioarele primului rând. Ca să ajungă la hârdăul igienic, cei de la etaje nu pot decât călcând peste oameni. Nu este permis întotdeauna să se scoată hârdaiele cu murdărie (închipui-ţi-vă cum este scos un astfel de hârdău pe scara abruptă, în sus!), ele sunt pline ochi, lichidul se revarsă şi se scurge la nivelurile inferioare. Iar oamenii stau culcaţi. Mâncarea, veşnica zămârcă este adusă în butoiaşe de către auxiliari, recrutaţi dintre deţinuţi, şi acolo, în veşnicul întuneric (astăzi poate au introdus lumina electrică) o distribuie la lumina unor gazorniţe poreclite „lilieci”. Un astfel de transport, până la Dudinka, dura uneori şi o luna. (Acum, fireşte, o pot scoate la capăt într-o săptămână.) Din pricina bancurilor de nisip şi a altor obstacole pe apă, călătoria se prelungea, proviziile de alimente se terminau şi atunci deţinuţii nu primeau nimic de mâncare câteva zile (fireşte, pe urmă nu primeau şi pentru zilele când răbdaseră).
Un cititor în/estrat cu perspicacitate poate acum şi fără ajutorul autorului să adauge că hoţii şi bandiţii ocupă rândul de sus şi cât mai aproape de deschizătură – de aer, de lumină. Ei au alata acces la distribuirea pâinii de câtă pâine au nevoie, şi dacă transportul decurge greu, atunci nu se sfiesc să
*în anul 1897. V. LLemn a urcat la bordul vaporului. Sflntul Nicolae” în portul de pasageri ca un om liber.
Arunce sfânta cârjă (adică să confişte raţia necuvântătoarelor cenuşii). Drumul cel lung, hoţii îl scurtează jucând cărţi. Cărţile şi le confecţionează singuri, iar mizele pentru joc şi le adună prin percheziţionarea tuturor fraierilor, indiferent în ce sector al şlepului se află. Lucrurile jefuite o vreme sunt pierdute şi răs-pierdute la joc între hoţi, apoi sunt transmise, sus, escortei. Da, cititorul a ghicit: escorta lucrează mână în mână cu hoţii, păstrează lucrurile furate ori le vinde la debarcadere şi în schimb aduc mâncare hoţilor.
Rezistenţă? Foarte rar. Iată unul dintre cazurile care s-au păstrat, în anul 1950, într-un şplep asemănător şi amenajat identic, doar că era unul mai mare – maritim, în convoiul pornit din Vladivostok spre Sahalin, şapte băieţi neînarmaţi, aparţinând articolului Cincizeci şi Opt, au opus rezistenţă hoţilor (erau din categoria câinilor), în jur de vreo optzeci de inşi (şi, ca întotdeauna, nu fără cuţite). Aceşti câini percheziţionaseră întreg convoiul încă din închisoarea de tranzit „Trei-zece” din Vladivostok, ei percheziţionează foarte minuţios, nu se lasă mai prejos decât temnicerii, cunosc toate ascunzişurile, dar la nici o percheziţie niciodată nu se descoperă totul. Ştiind asta, când au ajuns în cală au făcut un anunţ mincinos: „Cine are bani poate cumpăra mahorcă”. Şi Misa Graciov a scos trei ruble, ascunse în pufoaică. Clinele Volodka-Tătarul a strigat la el: „Păi, bine, lepădătură, de ce nu-ţi plăteşti impozitele?” Şi a sărit să i-o ia. Dar fostul plutonier de armată Pavel (numele de familie nu s-a păstrat) l-a îmbrâncit. Volodka-Tătarul a sărit la el cu degetele praştie, dar Pavel l-a trântit la pământ. Numaidecât au sărit vreo douzeci-treizeci de câini, i; ur în jurul lui Graciov şi Pavel s-au strâns Volodia Şpakov, fost căpitan în armată; Serioja Potapov; Volodia Reunov, Volodia Tretiuhin, foşti plutonieri; şi Vasia Kravţov. Şi ce s-a întâmplat? Totul s-a terminat cu câteva lovituri reciproce. Fie că hoţii şi-au dat pe faţă tradiţionala şi adevărata laşitate (mascată întotdeauna sub o falsă dârzenie şi dezinvoltură) ori i-a împiedicat faptul că se aflau în apropierea santinelei (totul se petrecea chiar sub chepeng), iar ei se păstrau pentru un obiectiv social mult mai important: mergeau să cucerească închisoarea de tranzit din Alexandrovsk (chiar aceea pe care ne-a descris-o Cehov5), să le-o sufle hoţilor cinstiţi, şi şantierul din Sahalin (fireşte, nu pentru a construi). Ei s-au retras, mulţumin-du-se cu ameninţarea: „Pe uscat o să vă prefacem în gunoi!” (Lupta n-a mai avut loc, şi din băieţi n-au făcut „gunoi”. La închisoarea din Alexandrovsk îi aştepta o surpriză neplăcută: ea fusese cucerită de hoţii cinstiţi.)
Pe vapoarele având destinaţia Kolâma, totul este organizat la fel ca pe şlepuri, doar că la o scară mai mare. Oricât ar părea de ciudat, mai sunt şi astăzi în viaţă câţiva dintre deţinuţii! Trasportaţi acolo în primăvara lui 1938, cu ocazia cunoscutei misiuni a navei „Krasin” 6, cu vechile vapoare-galoşi: „Djurma”, „Kulu”, „Novostroi”, „Dneprostroi”, cărora „Krasin” le croia drum printre gheţurile de primăvară, în calele friguroase şi murdare fuseseră de asemenea amenajate trei caturi, dar, în plus, la fiecare cat – pricluri supraetajate, din prăjini. Nu era chiar peste tot întuneric, din loc în loc mai ardea câte un felinar sau lampă de gaz. Rând pe rând, pe compartimente, îi scoteau la plimbare pe punte. Fiecare vapor transporta câte trei-patru mii de oameni. Cursa a durat mai mult de o săptămână. În vremea asta pâinea luată din Vladivostok s-a mucegăit, şi au redus norma de la 600 grame la 400. Erau hrăniţi cu peşte, iar apă de băut… Ei da, da, nu trebuie să fiţi răutăcioşi, cu apa întâmpinau dificultăţi temporare, în comparaţie cu transporturile fluviale, aici mai erau şi furtuni, rău de mare: oamenii sleiţi de puteri vomitau şi nu erau în stare să se ridice din această vărsătură greţoasă întinsă în straturi pe toată pardoseala în drum a avut loc şi un incident politic. Vasele trebuiau să treacă prin strâmtoarea La Perouse, foarte aproape de insulele japoneze. Şi iată că brusc au dispărut mitralierele din turnurile de pază ale navei, oamenii din escortă s-au îmbrăcat în civil, calele au fost ermetic închise, ieşirea pe punte interzisă, în documentele de bord încă de la Vladivostok se menţionase cu precauţie că nu transpotă, Doamne fereşte, deţinuţi, ci lucrători angajaţi pentru Kolâma O mulţime de ambarcaţiuni japoneze forfoteau pe lângă vapoare fără să bănuiască nimic. (Altădată, în 1939, cu „Djurma” s-a întâmplat altceva: hoţii din cală s-au strecurat în cambuză, au jefuit-o, apoi i-au dat foc. Asta s-a întâmplat când tocmai treceau pe lângă Japonia. „Djurma” a început să scoată fum, japonezii şi-au oferit ajutorul, dar căpitanul a refuzat, şi nici măcar n-a deschis tambuchlurile! Când s-au depărtat de japonezi, au aruncat în mare cadavrele celor ce s-au asfixiat, iar alimentele arse, pe jumătate compromise, le-au dat în lagăr pentru raţiile deţinuţilor.)
De atunci au trecut decenii, dar câte cazuri nu se întâmplă pe mările lumii, şi cei aflaţi în nenorocire nu mai sunt deţinuţi, ci cetăţeni sovietici, dar invocându-se mereu acelaşi secret, prezentat drept mândrie naţională, este refuzat orice ajutor! Mai bine să ne înghită rechinii, decât să acceptăm mina voastră care ne oferă ajutor! Secretul este cancerul nostru!
Înainte de Măgădan caravana s-a împotmolit printre gheţuri, n-a mai putut s-o ajute nici „Krasin” (era prea devreme pentru navigaţie, dar se grăbeau să ducă forţa de muncă la destinaţie, în ziua de 2 mai, neputând ajunge la ţărm, deţinuţii au fost debarcaţi pe gheaţă. Noilor veniţi li s-a deschis înainte priveliştea puţin veselă a Măgădanului de atunci: mici vulcani stinşi, pustii, nici un copac, nici un tufiş, nici o pasăre, doar câteva căsuţe de lemn şi clădirea cu un etaj a Dalstroiului. Totuşi, jucându-se de-a reeducarea, adică prefăcându-se că n-au adus oase pentru pavarea Kolâmei aurifere, ci doar cetăţeni sovietici temporar izolaţi, care se vor mai întoarece la viaţa creatoare, i-au întâmpinat cu fanfara Dalstroiului. Fanfara cânta marşuri şi valsuri, iar oamenii istoviţi, pe jumătate morţi, se târau pe gheaţă într-un şir cenuşiu, trăgând după ei lucrurile lor de la Moscova (acest convoi imens, în întregime politic, aproape că n-a întâlnit încă hoţi) şi călind pe umeri alţi oameni doar pe jumătate vii: reumatici şi ologi (ologii erau şi ei condamnaţi).
Bag de seamă însă că încep să mă repet, că va fi anost de scris şi anost de citit, căci cititorul ştie totul dinainte: acum îi vor transporta cu camioanele cale de sute de kilometri, apoi zeci de kilometri îi vor duce pe jos. Şi acolo ei vor inaugura noi lagăre şi chiar din prima clipă după ce au sosit se vor duce La lucru, iar de mâncat vor mânca peşte şi făină înmuiată cu zăpadă. Şi vor dormi în corturi.
Da, aşa este. Deocamdată însă, în primele zile, vor fi instalaţi aici, la Măgădan, tot în corturi polare. Aici vor fi trecuţi prin comisie, adică examinaţi despuiaţi, şi, după starea şezutului, se va determina capacitatea lor de muncă (şi toţi se vor dovedi apţi). Apoi, desigur, îi vor duce la baie, şi la vestiar le vor ordona să-şi lase hainele de piele, cojoacele, puloverele de lână, costumele din stofă fină, pâslarii cu talpă de piele, cizmele (căci doar n-au venit mujici proşti, ci activişti de seamă ai pardidului: redactori şefi de ziare, directori de trusturi şi uzine, lucrători de la comitetele regionale de partid, profesori de economie politică, oameni, care la începutul anilor ’30 cunoşteau valoarea lucrurilor). „Da cine le va păzi?” întreabă novicii neîncrezători. „Cine are nevoie de lucrurile voastre? Răspund jigniţi cei din personal. Intraţi şi spălaţivă liniştiţi”. Şi ei intră. Ieşirea va fi pe altă uşă, iar acolo vor primi pantaloni negri de bumbac şi bluze, pufoaice de lagăr fără buzunare, bocanci din piele de porc. (O, ăsta nu-i un fapt mărunt! Asta înseamnă despărţirea de viaţa anterioară, şi de titluri, şi de funcţii, şi de onoruri.) „Da unde sunt lucrurile noastre?!” vor striga ei. „Lucrurile voastre au rămas acasă! Se răsteşte la ei un nu ştiu ce şef. În lagărul nostru este comunism! Cap de coloană, înaite marş!”
Păi dacă este „comunism”, ce să mai zică? Doar pentru el şi-au dat viaţa…
Există însă şi transporturi efectuate cu căruţele ori pur şi simplu pedestre. Ţineţi minte, în romanul învierea erau minaţi pe jos, într-o zi însorită, de la închisoare la gară. Iar în Minusinsk, în anul 194…, după ce un an întreg nu-i scoseseră nici măcar la plimbare, oamenii se dezvăţaseră să mai meargă, să respire, să privească lumina, i-au scos, i-au aliniat şi i-au mânat douăzeci şi cinci de kilometri până la Abakan. Cel puţin zece oameni au murit pe drum. Despre aceasta nu se va scrie nici un roman mare, nici măcar un capitol din el: când locuieşti la cimitir, nu-ţi mai vine să jeleşti.
Transportul pedestru este bunicul transportului pe calea ferată, bunicul vagon-zak-ului şi bunicul „roşcovanelor”, în zilele noastre este folosit tot mai puţin, doar acolo unde încă nu este posibil transportul mecanic. Uite aşa îi duceau pe condamnaţii din Leningradul aflat sub blocadă pe un traseu peste Ladoga până la trenurile roşii (femeile mergeau laolaltă cu prizonierii germani, iar pe bărbaţii noştri îi despărţeau cu baionetele de femei ca să nu le ia pâinea. Pe cei care cădeau, îi descălţau numaidecât şi îi aruncau, vii sau morţi, într-un camion). Astfel, în anii ’30, de la închisoarea de tranzit din Kotlas expediau zilnic convoaie de câte o sută de oameni până la Ust-Vâm (cam trei sute de kilometri), iar uneori şi până la Cibiu (peste cinci sute). Odată, în 1938, au mânat astfel un convoi de femei. Aceste convoaie parcurgeau douăzeci şi cinci de kilometri pe zi. Escorta avea unul sau doi câini, pe cei ce rămâneau în urmă îi îmboldeau cu patul armelor. E drept, lucrurile Deţinuţilor, cazanul şi alimentele le cărau în căruţele care veneau în urmă, ceea ce amintea de convoaiele clasice din secolul trecut. Existau şi izbe de popas: casele părăginite ale deschiaburiţilor, cu ferestrele sparte, cu uşile scoase. Contabilitatea închisorii de tranzit din Kotlas elibera alimente pentru un timp calculat teoretic: dacă drumul va decurge normal, niciodată pentru o zi în plus (principiul general al tuturor contabilităţilor noastre), în cazul când întârziau pe drum, economiseau cât puteau alimentele ori le dădeau să mănânce terci din făină de secară fără sare, ori nu le dădeau nimic, în privinţa asta se deosebea de convoiele clasice.
În anul 1940, convoiul în care se afla şi A. I. Oleniov, după ce a fost descărcat din şlep, s-a deplasat mai departe prin taiga pe jos şi (de la Kniaj-Pogost la Cibiu) fără pic de hrană. Au băut apă din bălţi şi curând i-a doborât dizenteria. Cădeau fără puteri, şi câinii sfârtecau hainele celor căzuţi. La Ijma prindeau peşte cu pantalonii şi îl mâncau crud. (Şi când au ajuns într-o poiană, au fost anunţaţi: aici veţi construi calea ferată Kotlas-Vorkuta!)
Şi în alte puncte ale nordului nostru european au fost trimise convoaie pedestre până când, pe aceleaşi rute, pe terasamentele construite de deţinuţii din primele serii, au început să circule veselele vagoane roşii, transportând deţinuţii din seria a doua.
Transporturile pedestre au tehnica lor, care este elaborată acolo unde trebuie duşi mai des şi mai mulţi. Când pe o potecă din taiga este mânat un convoi de la Kniaj-Pogost până Ja Vesliana şi deodată nu ştiu care deţinut a căzut şi mai departe nu poate merge, ce credeţi că este de făcut cu el? Gân-diţi-vă bine – ce? Că doar n-or să oprească întreg convoiul! Şi pentru fiecare deţinut căzut n-o să lase câte un puşcaş, puşcaşii sunt puţini, iar deţinuţii sunt mulţi. Deci?… Puşcaşul rămâne cu el pentru scurtă vreme, apoi ajunge convoiul din urmă – singur.
Cel mai mult s-au menţinut transporturile pedestre, devenite permanente, de la Karabas la Spassk. Nu sunt în total decât treizeci şi cinci – patruzeci de kilometri, dar trebuie străbătuţi într-o singură zi de către o mie de oameni dintr-o dată, între care se se află mulţi slăbiţi. Aici se aşteaptă că vor cădea mulţi şi vor rămâne în urmă pradă acelei lipse de voinţă şi indiferenţe dinaintea morţii, încât poţi să-i şi împuşti că tot nu pot să meargă. De moarte nu se mai tem, dar de bâtă? De bâta neobosită care îi loveşte mereu pe unde nimereşte? De bâtă ei se tem şi vor merge mai departe! Acest lucru e verificat, aşa este. Şi iată, convoiul este înconjurat nu numai cu lanţul obişnuit de trăgători cu automate, care se ţin la o distanţă de cincizeci de metri, dar şi cu un lanţ interior de soldaţi fără arme, dar cu bâte. Cei care rămân în urmă sunt bătuţi (cum a prezis, de altfel, şi tovarăşul Stalin), sunt bătuţi şi iar bătuţi. Ei sunt sleiţi de puteri, dar merg, şi este de mirare că mulţi dintre ei ajung la destinaţie! Ei nu ştiu că asta este proba bâtei şi că pe cei pe care nici cu bâtele nu-i mai scoală să meargă – pe aceia îi culeg căruţele care vin în urmă. Experienţă organizatorică! (Se poate ridica întrebarea: de ce nu-i urcă pe toţi în căruţe de la început?… Da de unde căruţe? Şi de unde cai? Căci noi avem tractoare. Şi ce preţ o fi având astăzi ovăzul…?) Transportul pedestru s-a folosit intens în anii 1948-1950.
În anii ’20, transporturile pedestre erau modalitatea cea mai des întâlnită. Eram copil, dar mi le amintesc foarte bine: pe străzile din Rostov pe Don convoaiele treceau fără a mai fi ferite de privitori. Şi, fiindcă veni vorba, celebra comandă:„…Foc fără avertisment!” atunci suna altfel, tot din pricină că era altă tehnică: deseori, escorta era înarmată doar cu săbii. Atunci comanda suna aşa: „Un pas înapoi, escortă împuşcă-retează!” Sună grozav acest „împuşcă-retează!” Şi nu poţi să nu-ţi închipui că, îndată îţi vor reteza capul pe la spate.
Ba chiar şi în 1936, în februarie, prin Nijni Novgorod mărşăluia un convoi de bătrâni de dincolo de Volga, cu barba lungă, îmbrăcaţi în zăbunuri făcute în casă şi încălţaţi cu opinci şi obiele: „Rusia care dispare”… Şi brusc le-au tăiat drumul trei automobile cu preşedintele VŢIK – Kalinin. Convoiul a fost oprit. Kalinin a trecut, dar n-a manifestat nici un interes.
Cititorule, închide ochii. Auzi un zgomot de roţi? Trec vagon-zak-urile. Trec „roşcovanele”, în orice minut din zi şi din noapte, în orice zi din an. Şi, iată, se aude plescăit de apă: trec şlepurile cu deţinuţi. Şi, iată, huruie molarele dubelor. Tot timpul debarcă, îmbarcă ori transbordează pe cineva. Dar de unde vine această larmă? Din celulele arhipline ale închisorilor de tranzit. Şi acest urlet? Sunt vaietele celor jefuiţi, violaţi, bătuţi…
Am trecut în revistă toate modalităţile de transport şi am constatat că sunt unul mai prost decât altul. Am examinat închisorile de tranzit, dar n-am găsit că vreuna ar fi mai bună. Şi chiar cea mai de pe urmă speranţă omenească, speranţa că îl aşteaptă ceva mai bun, că în lagăr va fi mai bine, este o speranţă mincinoasă.
În lagăr va fi mai rău!
Capitolul 4 DIN INSULĂ în INSULĂ SE întâmplă uneori ca zeki să fie transportaţi de pe o insulă pe alta a Arhipelagului pur şi simpu câte unul într-o luntre solitară. Aceasta se numeşte escortă specială. Este modalitatea de transport cea mai puţin dură, aproape nu se deosebeşte de călătoria în stare de libertate. Puţini au norocul să se deplaseze astfel. Mie, pe întreg parcursul vieţii de deţinut, mi s-a întâmplat de trei ori.
Escorta specială se dă din dispoziţia unor persoane de rang mare. Ea nu trebuie confundată cu repartiţia specială, care este semnată de aparatul GULag-ului. Deţinutul cu repartiţie specială cel mai adesea călătoreşte împreună cu convoaiele obişnuite, cu toate că şi el are parte de porţiuni minunate de drum (cu atât mai frapante). De pildă, letonul Hans Bernstein călătoreşte din Nord pe Volga inferioară cu repartiţie specială pentru agricultură. Călătoreşte în toate condiţiile descrise până acum: înghesuială, umilinţe, câini asmuţiţi asupra lui, baionete în spate, strigăte de „un pas la dreapta, un pas la stânga…” – şi deodată îl debarcă în micuţa gară Zanzevatka. Aici este preluat de un gardian liniştit, care nu purta nici un fel de armă. Acesta îi spune, căscând: „Bine, o să înnoptezi la mine. Mâine o să te duc în lagăr, până atunci te poţi plimba”. Şi Hans se plimbă! Puteţi oare înţelege ce înseamnă să te poţi plimba pentru un om condamnat la zece ani, care şi-a luat de multe ori adio de la viaţă, care încă azi-dimineaţă se mai afla în vagon-zak, iar mâine va fi în lagăr? Acum însă el se plimbă şi priveşte forfota găinilor din grădiniţa gării, priveşte cum femeile, care n-au vândut pasagerilor din tren nici unt, nici pepeni galbeni, se pregătesc de plecare. El face trei, patru, cinci paşi într-o parte şi nimeni nu-i strigă „Stai!”, cu degete neîncrezătoare atinge frunzele de salcâm şi e gata să -l podidească plânsul.
Escorta specială este pe de-a-ntregul o astfel de minune, de la început până la sfârşiL Acum nu mai ai de-a face cu convoiul comun, nu-ţi mai duci mâinile la spate, nu te mai dezbraci la pielea goală, nu te mai aşezi cu fundul pe pământ, nici nu vei fi percheziţionat. Escorta se poartă prieteneşte şi chiar îţi vorbeşte cu „dumneavoastră”. Te avertizează în mod general: dacă încercaţi să fugiţi, noi, de obicei tragem. Revolverele noastre sunt încărcate, le avem în buzunar. Haideţi dar să călătorim fără complicaţii, purtaţi-vă cât mai degajat, nu lăsaţi să se înţeleagă că sunteţi deţinut. (Vă rog foarte mult să remarcaţi că şi aici, ca întotdeauna, interesele individului şi interesele statului coincid pe deplin.)
Viaţa mea de lagăr a luat o altă întorsătură în ziua când, cu degetele zgârcite (din pricina uneltei pe care o ţineam în mâini, degetele încetaseră să mi se mai dezdoaie), mă pregăteam să încep lucru în brigada de dulgheri, iar şeful m-a tras la o parte şi cu un respect neaşteptat mi-a spus: „Ştii, prin hotărârea ministrului afacerilor interne…”
Am încremenit. Brigada a plecat, iar „slujbaşii” din zonă s-au îngrămădit în jurul meu. Unii ziceau: „Or să-ţi mărească pedeapsa”, alţii: „Or să te elibereze”, însă toţi erau de acord că n-o să -l pot evita pe ministrul Kruglov1. Eu, de asemenea, oscilam între o nouă condamnare şi eliberare. Uitasem cu totul că în urmă cu o jumătate de an în lagărul nostru venise nu ştiu ce tip care ne-a dat să completăm fişele de evideţă ale GULag-ului (după război au început această treabă în lagărele cele mai apropiate, dar este puţin probabil că au dus-o la bun sfârşit). Coloana cea mai importantă din acesta fişă era „specialitatea”. Şi pentru a-şi urca preţul, zeki treceau aici specialităţile cele mai apreciate în GULAG: „frizer”, „croitor”, „magazioner”, „brutar”. Eu, în-chizând ochii pe jumătate, am scris: „specialist în fizica nucleară”. Specialist în fizica nucleară n-am fost de când mama m-a făcut, doar înainte de război frecventasem un curs la universitate, cunoşteam denumirile şi parametrii particulelor atomice şi m-am hotărât la această specialitate. Era anul 1946, bomba atomică avea mare căutare. Eu însă nu am acordat nici o importanţă acelei fişe, uitasem de ea.
Există o legendă absolut îndoielnică, neclară, neconfirmată de nimeni, dar care poate fi auzită din când în când prin lagăr: că undeva, în acest Arhipelag, există nişte insule mici aşa-numite ale paradisului. Nimeni nu le-a văzut, nimeni n-a fost acolo, iar cei care au fost tac, nu vor să spună nimic. Se zice că în acele insule curg râuri de lapte şi miere, iar hrana oamenilor nu este mai jos de ouă şi smântână; acolo, se spune, este curat, întotdeauna cald, muncă intelectuală şi ultrasecretă.
Şi iată, în aceste insule ale paradisului (în limbajul puşcăriaşilor – şă-raşki) mi-am ispăşit eu jumătate din pedeapsă. Lor le datorez faptul că am rămas în viaţă, în lagăre n-aş fi supravieţuit până la sfârşitul condamnării. Lor le datorez faptul că scriu această încercare de investigaţie literară, deşi lor nu le-am rezervat loc în această carte (lor le-am dedicat un roman2). Şi din aceste insule: din prima în cea de a doua, din cea de a doua în cea de a treia, am fost eu transportat cu escortă specială: doi gardieni şi eu.
Dacă sufletele morţilor zboară uneori printre noi, ne văd, citesc cu uşurinţă cele mai infime porniri ale noastre, dar noi nu le vedem şi nu le ghicim prezenţa imaterială, aşa este şi călătoria cu escortă specială.
Tu te cufunzi în vâltoarea vieţii libere, te înghionteşti în holul gării. Izbuteşti să parcurgi nişte anunţuri care, cu siguranţă, nu te privesc din nici un punct de vedere. Te-ai aşezat pe „canapeaua” veche a gării şi asculţi discuţii ciudate, lipsite de seriozitate: că nu ştiu care bărbat îşi bate soţia ori a lăsat-o; o soacră, nu ştiu de ce, nu se înţelege cu nora; vecinii de apartament comun lasă lumina aprisă pe coridor şi nu îşi şterg picioarele; nu ştiu cine îi pune nu ştiu cui beţe în roate la serviciu; cuiva i se propune un post bun, dar el nu se hotărăşte să ceară transferul: nu e deloc uşor să te muţi dintr-un loc într-altul!
Asculţi toate acestea şi fiorii renunţării îţi furnică pielea spatelui şi a capului: şi îţi apare atât de clar adevărata măsură a lucrurilor în Univers! Măsura tuturor slăbiciunilor şi pasiunilor! Iar acestor păcătoşi nu le-a fost dat nicicum să o vadă. Viu cu adevărat, autentic viu nu eşti decât tu, cel imaterial, iar toţi aceştia doar dintr-o greşeala se socotesc în viaţă.
Şi între voi se cască o prăpa’stie de netrecut! Nu poţi să-i strigi, nici să-i plângi, nici să-i scuturi de umăr, căci tu eşti un spirit, tu eşti o fantomă, iar ei – corpuri materiale.
Oare cum să le sugerezi, cum să-i faci să înţeleagă: printr-o inspiraţie subită, printr-o nălucă, în somn? Fraţilor! Oameni buni! Pentru ce v-a fost dată viaţa?! Într-un miez de noapte întunecoasă se deschid larg uşile celulelor morţii şi oamenii cu suflet mare sunt duşi ca să fie împuşcaţi. Pe toate căile ferate ale ţării, în clipa aceasta, acum, după ce au mâncat scrumbia, oamenii îşi ling cu limba amară buzele uscate, visează la fericirea pe care ţi-o procură picioarele întinse, la liniştea care îi aşteaptă după ce şi-au făcut nevoile. Pe Kolâma, numai vara pământul se dezgheaţă la o adâncime de un metru, şi doar atunci îngroapă osemintele celor care au murit peste iarnă. Iar voi, sub cerul albastru, sub soarele dogoritor, aveţi dreptul să dispuneţi de soarta voastră, să mergeţi să beţi apă, să vă întindeţi, să vă duceţi unde poftiţi fără escortă! Ce vă pasă de lumina aprinsă în coridor? Ce treabă aveţi cu soacra aceea? Vreţi să vă spun eu acum care este esenţialul în viaţă, care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi având o superioritate egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu -l bei până la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţaţi de frig, şi setea, şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămâne în memoria lor…!
Însă băieţii din escortă îşi mângâie revolverele negre din buzunare. Şi noi stăm, toţi trei, alături, ca nişte oameni serioşi, ca nişte prieteni paşnici, îmi şterg fruntea, închid ochii, îi deschid – din nou acelaşi vis: o mulţime de oameni neescortată de nimeni. Eu îmi amintesc perfect că azi-noapte am dprmit în celulă şi mâine voi fi din nou într-o celulă. Apar nişte controlori cu cleştii lor: „Biletul dumneavoastră!” „E la tovarăşul meu”.
Vagoanele sunt pline („pline” precum în lumea liberă, nimeni nu s-a întins sub banchetă, nimeni nu s-a aşezat în spaţiul de trecere). Mi s-a spus să mă comport degajat şi eu mă comport mai mult decât degajat: am văzut că în compartimentul vecin era un loc liber la fereastră şi m-am mutat acolo. Dar pentru băieţii din escortă nu s-au găsit locuri. Ei stau în compartimentul dinainte şi nu mă scapă din ochi. La Pereborî se eliberează locul din faţa mea, Dar, înaintea gardianului meu, izbuteşte să ocupe locul un flăcău botos, care purta scurtă îmblănită şi o căciulă de blană, cu un geamantan simplu de lemn, dar solid. Am recunoscut acest geamantan: era confecţionat într-un lagăr, made în Arhipelag.
„U-u-uf’, răsuflă din greu flăcăul. Deşi este lumină puţină, văd însă că este roşu la faţă, urcarea în tren fusese cu bătaie. Şi scoate un bidonaş:” Bei o gură de bere, tovarăşe? „Ştiu că escorta mea stă ca pe jăratic în compartimentul vecin: nu trebuie să beau băuturi alcoolice, n-am voie! Dar trebuie să mă comport degajat. Şi las să-mi scape neglijent: Da, mulţumesc, poţi să-mi torni”. (Bere? Bere! De trei ani nu mai băusem nici o înghiţitură! Mâine, în celulă, o să mă laud: am băut bere!) Se întunecase, în vagon nu se aprind becuri electrice: debandada postbelică, într-un felinar vechi, deasupra uşii arde un muc de luminare pentru patru compartimente deodată: două înainte, două în spate. Eu şi flăcăul discutăm amical, aproape fără să ne vedem unul pe celălalt. Oricât se apleacă gardianul meu – nu aude nimic din pricina ţăcănitului roţilor, în buzunar am o carte poştală pentru acasă. Acum o să-i explic conlocuitorului meu simplu cine sunt eu şi o să -l rog să mi-o pună la cutia de scrisori. Judecând după geamantan şi el a fost închis. Dar el mi-a luat-o înainte: „Ştii, abia am obţinut acest concediu. Doi ani de zile nu mi-au aprobat, am o slujbă tare păcătoasă”. – „Ce fel de slujbă?” – „Tu nu ştii. Eu sunt asmodeu? Epoleţii albaştri, n-ai văzut niciodată?” Ptiu, drace, cum de nu mi-am dat seama de la început: Pereborî este centrul lagărelor de pe Volga, iar vali/a i-au lucrat-o zekl pe degeaba. Doamne, cum este ţesută viaţa noastră: la două compartimente nu erau de ajuns doi asmodei, s-a mai urcat şi al treilea! Poate că pe undeva se ascunde şi cel de al patrulea? Poate că sunt în toate compartimentele?… Poate că încă vreunul dintre ai noştri călătoreşte cu escortă specială?
Flăcăul meu se vaită întruna, se plânge de soartă. Atunci eu îi dau o replică enigmatică: „Dar celor pe care tu îi păzeşti, care au primit câte zece ani de pomană, crezi că le este mai uşor?” Numaidecât s-a închis în el şi a tăcut până dimineaţa: observase dinainte în semiîntunerc că purtam manta şi tunică de militar. La început o fi crezut că sunt vreun simplu militar, iar acum, naiba să -l ia, poate crede că sunt un agent operativ al MVD-ului? Că vânez fugari? De ce mă aflu în acest vagon? Iar el a înjurat lagărul în faţa mea…
Mucul din felinar s-a topit, dar tot mai arde. Pe raftul al treilea de bagaje, un tânăr cu voce plăcută povesteşte despre război, despre cel adevărat, despre cel care nu se scrie în cărţi, fusese genist, povesteşte întâmplări adevărate. Şi este atât de plăcut că, uite, adevărul neîngrădit pătrunde totuşi în urechile cuiva.
Puteam să povestesc şi eu… Chiar voiam să povestesc!… Dar nu, nu mai vreau. Cei patru ani de război ai mei au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Nici nu mai cred că au existat şi nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. Cei doi ani de aici, cei doi ani de Arhipelag, mi-au eclipsat drumurile frontului, au eclipsat totul. Cui pe cui se scoate.
Şi iată, petrecând doar câteva ceasuri printre oamenii liberi, simt că gura mea rămâne mută, că eu n-am ce face printre ei, mă simt legat de aici. Vreau să vorbesc liber! Vreau să mă întorc în patria mea! Vreau acasă, în Arhipelagul meu!
Dimineaţa uit cartea poştală pe poliţa de sus a compartimentului: însoţi-toarea de vagon trebuie să deretice cât de cât, dacă e om, o va pune la cutie…
Ieşim în piaţă din gara laroslavl. Gardienii mei s-au nimerit ^novici, nu cunosc Moscova. Mergem cu tramvaiul „B”, hotărăsc eu pentru ei. În staţia de tramvai din mijlocul pieţei este mare îmbulzeală – e ora când lumea se duce la serviciu. Gardianul urcă la vatman şi îi arată legitimaţia de lucrător al MVD. Noi stăm pe platforma din faţă, cu figuri importante, de parcă am 11 deputaţi ai Mossovietului şi, bineînţeles, nu luăm bilete. Pe un bătrân nu -l lasă să urce prin faţă: nu eşti invalid, poţi urca şi prin spate!
Ne apropiem de strada Novoslobodskaia, coborâm, şi pentru prima oară văd închisoarea Butârki din exterior, deşi sunt adus aici pentru a patra oară şi aş putea foarte uşor să-i schiţez planul interior. U-u, ce zid înalt şi sever, care se întinde pe distanţa câtorva grupuri de clădiri! Inimile moscoviţilor îngheaţă când văd deschizându-se gura de oţel a acestor porţi. Eu însă părăsesc fără să regret trotuarele Moscovei, traversez ca acasă turnul cu boltă al postului de gardă, zâmbesc, intrând în prima curte, recunosc uşa principală de lemn sculptat şi nu-mi pasă că acum mă vor pune – iată că m-au şi pus – cu faţa la zid şi mă întreabă: „Numele? Prenumele, patronimicul?… Anul naşterii…?”
Numele!… Rătăcitor printre Stele! 4 Corpul meu a fost înfăşat, dar sufle tul nu este în puterea lor.
Eu ştiu: după câteva ore de proceduri inevitabile asupra corpului meu – boxă, percheziţie, eliberarea bonurilor, completarea fişei de intrare, dezinfecţie şi baie – voi fi introdus în celula cu două bolţi, cu arcadă atârnând la mijloc (toate celulele sunt aşa, cu două ferestre mari, cu o masă-dulap lungă, unde voi întâlni nişte oameni necunoscuţi, dar negreşit inteligenţi, interesanţi şi prietenoşi, şi ei vor începe să povestească, şi voi începe să povestesc şi eu, şi seara parcă nu-ţi vine să te culci numaidecât.
Castroanele aici vor fi gravate (ca să nu fie luate la plecare): „Butiur”. Sanatoriul Butiur, cum râdeam aici data trecută. Un sanatoriu puţin cunoscut demnitarilor graşi, care doresc să slăbească, îşi târăsc burţile la Kislovodsk5, fac plimbări pe itinerarii dinainte stabilite, fac genuflexiuni, asudă o lună întreagă ca să dea jos două-trei kilograme. Dar în sanatoriul Butiur, care se află la doi paşi, oricare dintre ei ar slăbi o jumătate de pud într-o săptămână fără nici un fel de exerciţii.
Este un fapt verificat. Şi fără excepţii.
Unul dintre adevărurile de care te convinge închisoarea este acela că lumea e mică, pur şi simplu foarte mică. E adevărat că Arhipelagul GULAG care se întinde pe acelaşi spaţiu ca şi Uniunea Sovietelor, ca număr de locuitori este mult mai mic decât ea. Citi anume există în Arhipelag ne este Imposibil să aflăm. Se poate admite că în lagăre nu s-au găsit concomitent mai mult de douăsprezece milioane (unii intrau în pământ, Maşina aducea alţii). Şi politicii nu erau mai mult de jumătate dintre ei. Şase milioane. O ţară mică, precum Suedia sau Grecia, unde mulţi se cunosc între ei. Nu este de mirare, deci, că, nimerind în oricare celulă a oricărei închisori de tranzit, ascultând ce povestesc unii şi povestind la rândul tău, vei constata negreşit că tu şi colegii de celulă aveţi cunoscuţi comuni. (Dar cel mai elocvent este cazul lui Dolgan, care a stat la secret un an întreg, după Suhanovka, după bătăile lui Riumin şi spital a ajuns într-o celulă la Lubianka. Când s-a recomandat, isteţul F. Îi spune numaidecât: „A-a, păi eu te cunosc pe dumneata!” – „De unde? Întreabă Dolgan temător. Vă înşelaţi!” – „Nicidecum. Dumneata eşti americanul acela Alexander Dolgan, despre care presa burgheză a minţit că ai fost răpit, iar TASS a dezminţit. Eram liber atunci şi am citit”.) îmi place momentul când în celulă este introdus unul nou (nu un novice, acela intră deprimat, tulburat, ci un zek cu vechime), îmi place, de asemenea, când intru şi eu într-o celulă nouă (să mă ierte Dumnezeu, dar mai bine n-aş intra deloc): un zâmbet nepăsător, un gest larg: „Salutare, fraţilor!
— Şi mi-am aruncat sacul pe priciul comun.
— Ce noutăţi mai sunt anul acesta prin Butârki?” începem să facem cunoştinţă. Iată -l pe Suvorov, un flăcău cu articolul 58. La prima vedere nu pare cu nimic deosebit, dar stai puţin, stai puţin: la închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk a stat cu el în celulă un oarecare Mahotkin…
— Daţi-mi voie, nu era aviator polar?
— Da, da, numele lui a fost dat…
— Unei insule din golful Taimâr. A fost condamnat în virtutea articolului 58-10. Înseamnă că l-au lăsat să plece la Dudinka, nu-i aşa?
— Da. De unde ştiţi?
Splendid, încă o verigă în biografia lui Mahotkin, care îmi era total necunoscut. Nu l-am întâlnit niciodată şi poate nici nu -l voi întâlni vreodată, dar memoria activă a înregistrat tot ce ştiu despre el: Mahotkin primise un cervoneţ, dar insula nu putea fi rebotezată, pentru că figura pe hărţile din toată lumea (nu era o insulă gulagovistă). A fost dus cu o saraşka aeronautică din Bolşevo, însă aici murea de plictiseală: aviator printre ingineri, nu-i dădeau posibilitatea să zboare. Saraşka aceea a fost împărţită în două, Mahotkin a nimerit în jumătatea din Taganrog şi se părea că toate legăturile cu el au fost întrerupte, în cealaltă jumătate, cea din Râbinsk, mi s-a povestit, flăcăul ceruse să zboare în Extremul Nord. Acum, iată, aflu că i-au aprobat. Toate acestea mie nu-mi servesc la nimic, dar am memorat totul. Peste zece zile însă voi nimeri în aceaşi boxă-baie (la Butârki există asemenea boxe simpatice, cu robinete şi ciubăr pentru a nu ocupa baia cea mare) cu un anume R. Nici pe acest R. Nu -l cunosc, dar el a zăcut o jumătate de an în spitalul din Butârki, şi acum pleacă la saraşka din Râbinsk. Încă trei zile, şi în Râbinsk, această cutie ermetic închisă, unde deţinuţilor li s-a tăiat orice legătură cu lumea exterioară, se va afla că Mahotkin este la Dudinka, precum şi locul unde m-au dus pe mine. Acesta e telegraful deţinuţilor: atenţie, memorie şi întâlniri.
Dar acest bărbat simpatic, cu ochelari în rame de baga? Se plimbă prin celulă şi cu o voce plăcută de bariton cântă un lied de Schubert: Şi tinereţea iar m-apasă, Şi lungă-i calea spre mormânt…
— Ţarapkin, Serghei Romanovici.
— Daţi-mi voie, eu vă cunosc bine. Biolog? Nu v-aţi mai întors din străinătate? Din Berlin?
— De unde ştiţi?
— Păi, lumea este mică! În anul 1946, cu Nikolai Vladimirovici Timofeev-Ressovski…
Ah, ce grozavă era celula aceasta! Cred că a fost cea mai splendidă din viaţa mea de închisoare!… Era în luna iulie. Am fost adus din lagăr la Butârki datorită enigmaticei „dispoziţii a ministrului afacerilor interne”. Sosisem după-amiaza, dar închisoarea era atât de aglomerată, încât formalităţile de primire au durat unsprezece ceasuri şi doar la ora trei din noapte, istovit piua boxe, m-au introdus în celula nr. 75. Luminată din cele două bolţi de doua becuri electrice puternice, celula dormea ticsită, zbuciumându-se de zăpuşeală şi aer închis: aerul fierbinte de iulie nu circula prin ferestrele acoperite cu botniţe. Muştele fără somn bâzâiau şi se aşezau pe cei adormiţi, care tresăreau brusc. Unii îşi acoperiseră ochii cu batista de nas, ferindu-i de lumina puternică. Hârdăul igienic putea cumplit: pe o astfel de căldură, procesul de descompunere este mult mai rapid. Celula, proiectată pentru douăzeci şi cinci de oameni, nu era chiar exagerat de plină: doar vreo optzeci de persoane. Priclurile, şi pe stânga şi pe dreapta, erau pe de-a-ntregul ocupate, la fel şi scuturile suplimentare întinse peste culoarul de trecere, şi peste tot de sub paturi ieşeau picioare, iar tradiţionala masă-dulap de la Butârki era împinsă spre hârdău. Doar aici am mai găsit o bucăţică de pardoseală liberă şi m-am culcat. Cei care se sculau să meargă la hârdău au trecut peste mine, până dimineaţa.
La comanda „Scularea!”, strigată prin ghişeu, totul s-a pus în mişcare: au început să strângă scuturile transversale, să împingă masa spre fereastră. S-au apropiat de mine să mă intervieveze: sunt novice sau pensionar de lagăr? S-a dovedit că în celulă se întâlneau două valuri: valul obişnuit al celor proaspăt condamnaţi, care urmau să fie expediaţi în lagăre, şi contravalul deportaţilor din lagăre, format întru totul din specialişti: fizicieni, chimişti, matematicieni, ingineri constructori, care nu ştiau unde vor fi trimişi, oricum – în nişte prea fericite institute de cercetări ştiinţifice. (Aflând toate astea, m-am liniştit: ministrul n-o să-mi mărească durata condamnării.) De mine s-a apropiat un om încă tânăr, ciolănos (dar foarte slab), cu nasul uşor coroiat:
— Profesor Timofeev-Ressovski, preşedintele asociaţiei ştiinţifico-tehnice a celulei 75. Asociaţia noastră se întruneşte zilnic după raţia de dimineaţă lângă fereastra din stânga. Aţi putea să ne faceţi vreo comunicare ştiinţifică? Pe ce temă?
Luat prin surprindere, stăteam în faţa lui în mantaua mea uzată şi căciula de iarnă (cei arestaţi iarna sunt sortiţi să poarte şi vara hainele de iarnă). Degetele încă nu mi se îndreptaseră de dimineaţă şi erau pline numai de juli-turi. Ce comunicare ştiinţifică puteam să fac eu? Atunci mi-am adus aminte că recent, în lagăr, am avut pentru două nopţi o carte adusă din lumea liberă: raportul oficial al ministerului de război al SUA privind prima bombă atomică. Cartea apăruse în primăvara asta. Nimeni din celulă nu a văzut-o? Ce întrebare deşartă – bineînţeles că nu. Era ironia soartei, care mă obliga să mă abat pe făgaşul fizicii nucleare, aleasă de mine la înscrierea în GULAG.
După primirea raţiei, lângă fereastra din stânga s-a adunat asociaţia ştiinţifică şi tehnică – vreo zece oameni. Am ţinut comunicarea mea şi am fost primit membru în asociaţie. Unele lucruri le uitasem, altele nu le pricepusem, dar Nikolai Vladimirovici, deşi stătea de un an în închisoare şi n-avea de unde să ştie de bomba atomică, completa numaidecât lacunele expunerii mele. Un pachet de ţigări gol era tabla mea, în mână aveam o frântură interzisă dintr-un condei de plumb. Nikolai Vladimirovici mi le lua din mână şi desena, şi intervenea cu atâta siguranţă, de parcă era unul dintre fizicienii grupului din T, os Alamos.
El lucrase, într-adevăr, cu unui dintre primele ciclotroane europene, dar pentru iradierea muştelor drosofile. Era unul dintre cei mai mari geneticieni contemporani. Zăcea deja la închisoare când Jebrak6, care nu ştia acest lucru (dar poate că ştia), a avut curajul să scrie pentru o revistă canadiană: „Biologia rusă înseamnă Timofeev-Ressovski” (în 1948, când a început distrugerea biologiei, lui Jebrak i s-a amintit de asta). Schrodinger, în broşura Ce este viaţa, a găsit loc să -l citeze de două ori pe Timofeev-Ressovski, care stătea de mult la închisoare.
Iar el stătea în faţa noastră şi strălucea prin cunoştinţele sale din toate domeniile posibile ale ştiinţei. El poseda acea anvergură de care oamenii de ştiinţă din generaţiile următoare nici nu vor să audă (ori s-au schimbat posibilităţile de curprindere?). Cu toate că acum era atât de epuizat de foamea din timpul anchetei, încât aceste exerciţii nu erau prea uşoare pentru el. Pe linie maternă, el se trăgea dintr-o familie de nobili scăpătaţi din ţinutul Kalugăi, de pe râul Ressa, pe linie paternă – era descendent colateral din Stepan Razin7, şi robusteţea căzăcească se simţea foarte mult în el: în ciolanele lui mari, în seriozitate, în apărarea fermă împotriva anchetatorului, dar şi în foamea lui, mai puternică decât a noastră.
Povestea lui era următoarea: în anul 1922, savantul german Vogt, care a înfiinţat la Moscova Institutul Creierului, a rugat să fie detaşaţi pentru a lucra permanent cu el doi studenţi absolvenţi. Astfel, Timofeev-Ressovski şi prietenul său Ţarapkin au fost detaşaţi în Germania pe timp nelimitat Deşi acolo n-au avut o conducere ideologică, ei au obţinut mari succese în ştiinţa propriu-zisă, şi când în 1937 (!) li s-a ordonat să se întoarcă în patrie, acest lucru, pentru ei, din pricina inerţiei, s-a dovedit a fi imposibil: nu puteau să abandoneze nici logica lucrărilor proprii, nici aparatura, nici elevii lor. Şi poate n-au putut şi din pricină că în patria lor acum ar fi trebuit în mod public să împroaşte cu scârnă munca lor de cincisprezece ani din Germania, şi numai asta le-ar fi dat dreptul să existe (oare le-ar fi dat?). Astfel au intrat în categoria „celor care nu s-au mai întors”, rămânând cu toate acestea patrioţi.
În 1945, trupele sovietice au intrat în Buch (suburbia nord-estică a Berlinului), Timofeev-Ressovski le-a întâmpinat cu bucurie şi cu un institut întreg şi nevătămat: totul se rezolva cum nu se poate mai bine, acum nu trebuie să se mai despartă de institut! Au venit reprezentanţii, au făcut câţiva paşi încolo şi încoace, au zis: H-mm, împachetaţi totul în lăzi, le vom duce la Moscova.
— Este imposibil! A zis Timofeev, sărind înapoi. Totul va fi pierdut! Instalaţiile au fost puse la punct ani de-a rândul!
— H-m-m-m… S-au mirat şefii. Curând Timofeev şi Ţarapkin au fost arestaţi şi duşi la Moscova. Naivii, credeau că fără ei institutul n-o să funcţioneze. Chiar dacă nu funcţionează institutul, dar va triumfa linia generală! La Marea Lubianka, arestaţilor li s-a demonstrat cu uşurinţă că sunt trădătorii patriei (de patrie?), le-au dat câte zece ani, iar acum preşedintele asociaţiei ştiinţifice şi tehnice a celulei 75 se consola că n-a comis nicăieri nici o eroare.
În celulele de la Butârki, arcurile care susţin priclurile sunt foarte joase: nici chiar administraţiei închisorii nu i-a trecut prin cap că sub ele vor dormi deţinuţi. De aceea, mai întâi îi arunci vecinului mantaua, ca s-o aştearnă el acolo, pe urmă te culci cu faţa în jos pe culoarul de trecere şi începi să te târăşti. Pe culoare trece lumea, pardoseala sub pat dacă se mătură o dată pe lună, pe mâini te speli doar la ieşirea de seară pentru nevoi, dar şi atunci fără săpun.
— Nu poţi spune că îţi simţi corpul curat, precum Chivotul lui Dumnezeu. Dar eram fericit! Acolo, pe pardoseala de ciment de sub prici, unde m-am târât ca un câine, unde, de sus, din pat, ne curgea în ochi praf şi tot felul de gunoaie, eu eram absolut fericit, fără nici o rezervă fericit. Bine a zis Epicur: şi lipsa diversităţii poate fi simţită ca o plăcere când urmează după diverse neplăceri anterioare. După lagăr, care părea că nu se va sfârşi niciodată, după o zi de muncă de zece ore, după frig, ploaie, cu spatele beteag – o, ce fericire să stai lungit zile întregi, să dormi şi totuşi să primeşti şase sute cincizeci de grame de pâine^ şi de două ori hrană caldă: fiertură din nutreţ combinat şi carne de delfin, într-un cuvânt – sanatoriul Butiur.
Să dormi! Este foarte important să te culci pe burtă, să te acoperi cu spatele şi să dormi! În timpul somnului nu-ţi cheltuieşti forţele şi nu-ţi chinuieşti inima, iar durata pedepsei scade, scade! Când viaţa noastră arde şi scânteiază ca o vâlvătaie, blestemăm necesitatea de a dormi opt ore de pomană. Când suntem năpăstuiţi, deznădăjduiţi, atunci – fii blagoslovit somn de paisprezece ore!
În celula aceea m-au ţinut două luni şi am dormit pentru un an în urmă şi pentru un an înainte, în vremea asta, am ajuns pe sub prici până la fereastră şi m-am întors din nou lângă hârdău, acum în pat, şi în pat am ajuns până la arc. De acum dormeam puţin: sorbeam elixirul vieţii şi mă delectam. Dimineaţa -asociaţia ştiinţifică şi tehnică, pe urmă şahul, cărţile (trei-patru cărţi bune la Optzeci de oameni, se aştepta la rând), douăzeci de minute plimbare – acord major! Nu refuzăm plimbarea chiar dacă se nimereşte să fie ploaie torenţială. Dar lucrul cel mai important sunt oamenii, oamenii, oamenii! Nikolai Andreevici Semionov, unul din creatorii Dneproghesului. Prietenul lui de captivitate Fiodor Fiodorovici Karpov. Ironicul şi ingeniosul Viktor Kagan, fizician. Profesorul de conservator Volodia Klempner, compozitor. Un tăietor de lemne şi vânător din pădurile Viatkăi, de nepătruns ca un lac de pădure. En-te-esovistul Evgheni Ivanovici Divnici. El este şi propovăduitor al religiei ortodoxe, dar nu rămâne doar în cadrul teologiei, ci ponegreşte marxismul, declarând că în Europa de mult nu mai ia nimeni în serios această învăţătură, şi eu îi sar în apărare, doar sunt marxist. Cu un an în urmă cu câtă siguranţă l-aş fi bombardat cu citate şi cât de umilitor aş fi râs de el! Dar acest prim an de închisoare a depus în mine – când s-a întâmplat asta?
— N-am observat -atâtea straturi de evenimente noi, de aspecte şi semnificaţii, încât eu nu mai pot să spun că ele nu există, că sunt o minciună burgheză! Acum trebuie să recunosc: da, ele există. Şi astfel, numaidecât lanţul argumentelor mele slăbeşte şi sunt învins cu mare uşurinţă.
Şi din nou se perindă prizonierii, prizonierii şi iar prizonierii, valul din Europa nu se mai opreşte aproape de doi ani. Şi din nou emigranţii ruşi: din Europa şi din Mancluria. Iată cum se caută cunoscuţi printre emigranţi: din ce ţară sunteţi? Pe cutare îl cunoaşteţi? Bineînţeles că îl cunoaşte. (Aşa am aflat că a fost împuşcat colonelul lasevici.)
Şi bătrânu] neamţ – neamţul acela corpolent, acum slab şi bolnav, pe care, cândva (cu două sute de ani în urmă?), în Prusia Orientală l-am obligat să-mi care geamantanul. O, ce mică este lumea!… Trebuia să ne vedem din nou! Bătrânul îmi zâmbeşte. M-a recunoscut şi el şi chiar pare să fie bucuros de întâlnire. M-a iertat A fost condamnat la zece ani, dar i-au mai rămas de trăit mult mai puţin… Şi încă un alt neamţ: un lungan tânăr, dar de la care nu poţi scoate un cuvânt – poate din pricină că nu ştie o boabă ruseşte. La început nici nu -l iei drept neamţ: tot ce avea nemţesc i-a fost smuls de pe el de către hoţi, care i-au dat în schimb o tunică sovietică decolorată. El era un celebru as al aviaţiei germane. Prima lui campanie a fost războiul Boliviei cu Paraguay-ul; cea de-a doua – războiul civil din Spania; cea de-a treia – campania din Polonia, cea de-a patra – zborurile deasupra Angliei; cea de-a cincea – Ciprul; ce-a de-a şasea – Uniunea Sovietică. Şi întrucât este un as, el nu putea să nu tragă din aer asupra femeilor şi copiilor! Criminal de război, zece ani şi cinci botniţe.…
— Şi, desigur, în celula noastră există un conformist (precum procurorul Kretov): „Bine au făcut că v-au închis, ticăloşilor, contrarevoluţionarilor! Istoria o să vă macine oasele, veţi fi folosiţi ca îngrăşăminte!” – Şi tu, câine, vei ajunge tot îngrăşământ! „îi strigă şi lui. -” Nu, cazul meu va fi revizuit, deşi am fost condamnat, nu sunt vinovat! „Celula vuieşte, clocoteşte. Un profesor de limba rusă, cu părul cărunţise ridică din pat, desculţ, şi ca un nou Hristos întinde mâinile:” Copiii mei, să’ne împăcăm! Copiii mei! „îi strigă şi lui:” Copiii tăi sunt în pădurile Brianskului! Noi suntem copiii nimănui!” Doar copiii GULAG-ului.
După cină şi ieşirea la „toaleta de seară”, la botniţele ferestrelor se lăsa noaptea, se aprindeau becurile istovitoare de sub tavan. Ziua îi desparte pe deţinuţi, noaptea îi apropie. Seara nu se încingeau discuţii, se organizau conferinţe ori concerte. Şi aici din nou strălucea Timofeev-Ressovski: a dedicat seri întregi Italiei, Danemarcii, Norvegiei, Suediei. Emigranţii povesteau despre Balcani, despre Franţa. Cineva a ţinut o conferinţă despre Le Corbusier, altcineva despre Gogol. Şi fumam ca turcii. Fumul din celulă puteai să -l tai cu cuţitul, se unduia precum ceaţa. Botniţa împiedica circulaţia aerului. La masă ieşea Kostia Kiula, leat cu mine, un băiat cu faţa rotundă, ochi albaştri, aproape ridicol de disproporţionat, şi ne recita din versurile sale, compuse în închisoare. Glasul i se frângea de emoţie. Poemele se intitulau: Cel dintâi colet, Soţiei, Fiului meu. Când asculţi la închisoare versuri compuse înlăuntrul ei nu te mai gândeşti dacă autorul s-a abătut ori nu de la sistemul silabo-tonic sau dacă versurile se termină în asonante ori în rime perfecte. Aceste versuri sunt sânge din inima ta, lacrimile soţiei tale. Cei din celulă piângeau*.
De atunci, din această celulă, am simţit şi eu îndemnul să scriu versuri despre închisoare. Acolo, eu recitam din Esenin, aproape interzis înainte de război. Tânărul Bubnov, fost prizonier, iar înainte, pare-se, student, care n-a apucat să-şi termine studiile, privea cu evlavie la cei ce recitau, faţa lui era plină de lumină. El nu era specialist, el nu venea din lagăr, ci mergea în lagăr, şi mai mult ca sigur – ţinând seama de puritatea şi francheţea caracterului său – ca să moară, cei ca el nu rezistă acolo. Şi aceste seri în celula 75 au constituit pentru el şi pentru alţii – în alunecarea spre moarte, frânată pentru o clipă – imaginea acelei lumi minunate care există şi va exista, dar în care cruda soartă nu i-a îngăduit să trăiască nici măcar un anişor, un anişor din vârsta lui fragedă.
Cădea cu zgomot planşeta ghişeului şi răsuna răcnetul vertuhaiului: „Sti-i-ingerea!” Nu, nici înainte de război, urmând cursurile a două facultăţi deodată, dând meditaţii şi încercându-mi puterile în ale scrisului, cred că nici atunci nu trăiam asemenea zile atât de încărcate, atât de pline, atât de răscolitoare ca în celula nr. 75, în vara aceea…
— Daţi-mi voie, îi zic eu lui Ţarapkin, însă de atunci, de la un anume Deul, un băiat de şaisprezece ani, care la această vârsta primise cinci ani pentru „propagandă antisovietică”…
— Cum, şi dumneavoastră îl cunoaşteţi?… A mers cu noi în acelaşi convoi la Karaganda…
— Am auzit că v-aţi angajat laborant pentru analize medicale, iar Nikolai Vladimirovici a fost tot timpul la munci comune…
— Şi a slăbit foarte mult. De la vagon până la Butârki l-au adus mai mult mort decât viu. Acum este internat în spital, cei de la Secţia a Patra Specială*” îi dau unt, şi chiar vin, însă este greu de spus dacă se va pune pe picioare.
*Kostia Kiula nu dă nici un semn de viaţă. Mă tem că nu mai este printre cei vii.
*Secţia a Patra Specială din cadrul MVD-ului se ocupa cu studii şi cercetări ştiinţifice efectuate de către deţinuţi.
Aţi fost chemaţi de Secţia a Patra Specială?
— Da. Ne-au întrebat dacă totuşi nu credem că este posibil ca după şase luni de Karaganda să facem să funcţioneze institutul nostru pe pământul patriei.
— Şi aţi acceptat entuziasmaţi?
— Ba bine că nu! Mai ales că acum am înţeles ce greşeală am făcut, în plus, toate instalaţiile demontate de la locul lor şi împachetate în lăzi au ajuns şi fără noi.
— Cât devotament pentru ştiinţă din partea MVD-ului! Vă rog mult, încă puţin Schubert!
Şi Ţarapkin începe să cânte, privind trist pe fereastră (în ochelarii lui se reflectă botniţele negre şi partea luminoasă de sus a ferestrelor): Vom Abendrot zum Morgenlicht War mancher Kopf zum Greise. Wer glaubt es? Meiner ward es nicht Auf dieser ganzen Reise*.
Visul lui Tolstoi s-a împlinit: puşcăriaşii nu mai sunt obligaţi să asiste la imorala slujbă religioasă. Bisericile din închisori au fost închise Fireşte, clădirile lor s-au păstrai, dar au fost adaptate cu pricepere pentru extinderea închisorilor înseşi, în biserica din Butârki încap, în felul acesta, două mii de oameni în plus, iar într-un an trec prin ea, în plus, cincizeci de mii, dacă acordăm fiecărui grrp câte două săptămâni.
Ajungând la Buiârki pentru a patra sau a cincea oară, întinzând pasul plin de siguranţă prin curtea împrejmuită de corpurile închisorii spre celula ce mi-a fost hărăzită, chiar depăşindu -l cu un umăr pe gardianul-însoţitor (tot astfel şi calul, fără bici şi fără hăţuri, se grăbeşte spre casă, unde îl aşteaptă ovăzul), uneori uit să-mi arunc ochii spre biserica pătrată, care devine apoi octogonală. Ea se înalţă izolată în mijlocul curţii pătrate. Botniţele ei nu sunt confecţionate după cea mai nouă tehnică din geamuri armate, precum în clădirile închisorii principale, ci din scânduri cenuşii, aproape putrede, care dezvăluie caracterul secundar al clădirii. Este un fel de punct de tranzit în interiorul închisorii Butârki pentru cei condamnaţi de curând.
Cândva, în anul 1945, mi se părea că trăiam un moment important: după sentinţa OSO am fost băgaţi în biserică (era tocmai potrivit, nu strica să ne rugăm!), am urcat la etajul întâi (era amenajat şi al doilea) şi din vestibulul octogonal ne-au îmbrâncit prin diferite celule. Pe mine m-au împins într-una din partea de sud-vest.
*Unii numai după o noapte de suferinţă Se trezesc în zori cu părul cărunt. Ciudat, eu n-am încărunţit, Pribegind toată viaţa prin lume!
Era o celulă pătrată, spaţioasă, în care se aflau atunci două sute de oameni. Dormeam ca pretutindeni pe acel prici comun (acolo nu erau suprapuse), sub pat şi pur şi simplu pe culoarul de trecere, pe pardoseala de lespezi. Nu numai botniţele de la fereastră indicau categoria secundară, dar şi tot ce se afla aici parcă nu era pentru fiii buni, ci pentru fiii vitregi ai închisorii Butârki: în acest furnicar nu aduceau nici cărţi, nici jocuri de şah ori dame, iar castroanele de aluminiu şi lingurile de lemn ştirbe erau ridicate de la o masă la alta, de teamă ca deţinuţii să nu plece cu ele în graba pregătirilor convoiului. Nici căni nu dădeau pentru fiii vitregi, ci spălau castroanele după ce înghiţiseră zămârca şi tot din ele lipăiau şi poşirca de ceai. Lipsa vaselor proprii din celulă îi lovea în special pe cei care aveau norocul ori nenorocul să primească un pachet de la cei de acasă (iar în aceste ultime zile înainte de plecare în lagărul îndepărtat, familia se străduia, cu mijloacele ei modeste, să trimită neapărat ceva). Rudele nu cunoşteau regulile din închisori, iar la camera de recepţie nu primeau niciodată un sfat bun. Astfel, ei nu trimiteau vase de plastic singurele care erau permise deţinuţilor, ci de sticlă ori de metal. Prin ghişeul celulei, toate aceste dulceţuri, miere, lapte condensat erau vărsate din borcane şi cutii în tot ce aveau deţinuţii, iar într-o celulă de biserică nu au nimic, deci pur şi simplu în palme, în gură, în batiste de nas, în poala hainelor – absolut normal pentru GULAG, dar pentru centrul Moscovei? Şi în plus: „Mai repede, mai repede!” te zorea gardianul de parcă întâr/ia la tren (te zorea pentru că spera să lingă borcanele şi cutiile confiscate), în celulele de biserică totul era provizoriu, lipsit până şi de acea iluzie de permanenţă care putea fi întâlnită în celulele celor care se aflau în anchetă ori aşteptau judecata. Carne tocată, semifabricat pentru GULAG, puşcăriaşii erau ţinuţi aici acele zile inevitabile până ce la Krasnaia Presnia se elibera şi pentru ei puţin loc. Singurul privilegiu pe care îl aveau aici era că se duceau de trei ori pe zi să aducă zămârca (aici casă nu se dădea deloc, în schimb ciorbă – de trei ori, ceea ce era o binefacere, pentru că era mai des, mai caldă şi umplea burta mai bine). Le-au acordat acest privilegiu deoarece în biserică nu erau lifturi, ca în celelalte corpuri ale închisorii, iar gardienii nu voiau să se spetească muncind. Trebuiau cărate nişte cazane mari şi grele de la mare distanţă, prin toată curtea, apoi trebuiau urcate pe o scară abruptă, ceea ce era foarte greu, puterile erau puţine, dar se duceau cu plăcere – doar ca să mai iasă o dată în curtea înverzită şi să audă cântarea păsărilor.
În celulele bisericii era un aer special: se unduia uşor agitat de curentul premergător al viitoarelor închisori de tranzit, de vântul premergător al lagărelor polare, în celulele bisericii se desfăşura ceremonia familiarizării cu ideea că sentinţa a fost pronunţată şi câtuşi de puţin în glumă; cu ideea că, oricât de crudă ar fi noua perioadă a vieţii tale, creierul trebuie să se transforme şi s-o accepte. Acest lucru nu era deloc uşor de realizat.
Şi aici nu există acea permanenţă a efectivului pe care o întâlneşti în celulele de anchetă, din care cauză acelea devin o aparenţă a unei familii. Aici, zi şi noapte, băgau şi scoteau câte unul ori cu zecile, din care pricină tot timpul se schimbau locurile pe pardoseală şi pe patul comun, şi rareori se întâmpla să stai lângă un vecin mai mult de două zile. Când dai peste un om Interesant trebuie numaidecât să -l bombardezi cu întrebările, altfel rişti să -l scapi pentru totdeauna.
Aşa am păţit cu lăcătuşul mecanic Medvedev. Când am început să discut cu el, mi-am adus aminte că numele lui a fost pomenit de împăratul Mihail. Da, el era unul dintre „căuzaşii” lui, unul dintre cei dintâi care au citit Manifestul către poporul rus şi nu l-au denunţat. Medvedev a fost condamnat la o pedeapsă de neînţeles, ruşinos de mică: trei ani în total! În virtutea articolului 58, conform căruia şi cinci ani era considerată o pedeapsă pentru copii. Probabil că, totuşi, pe împărat l-au socotit nebun, iar pe ceilalţi i-au graţiat din considerente de clasă, însă tocmai când mă pregăteam să aflu cum înţelege toate astea Medvedev – l-au luat „cu lucruri cu tot”. După unele împrejurări puteai crede că l-au luat ca să -l elibereze. Prin aceasta se confirmau cele dintâi zvonuri privind amnistia stalinistă, care în vara aceea ajunseseră şi la noi, privind amnistia nimănui, amnistie după care nici de sub paturi nu se eliberase vreun loc.
L-au luat la convoi, pentru lagăr, şi pe vecinul meu, un bătrân schutzbun-dist (toţi aceşti schutzbundişli, care se sufocau în Austria conservatoare, aici, în patria proletariatului mondial, în 1937, au primit câte zece ani, găsindu-şi sfârşitul în insulele Arhipelagului). Lângă mine s-a tras un omuleţ oacheş, cu părul negru ca smoala, cu ochi frumoşi ca de femeie: două vişine negre, dar cu un nas imens, care îi pocea chipul până la caricatură. Am stat lungiţi unul lângă altul douăzeci şi patru de ore fără să ne adresăm vreun cuvânt; pe urmă a găsit un prilej să mă întrebe: „Drept cine mă luaţi?” Vorbea o rusă curentă, corectă, dar cu accent. Am stat în cumpănă: parcă avea ceva caucazian. A zâmbit: „Mă dădeam uşor drept georgian, îmi spuneau laşa. Toţi râdeau de mine. Eu strângeam cotizaţiile de sindicat.” L-am examinat, într-adevăr, o figură comică: un bondoc, faţa disproporţionată, un zâmbet blând. Şi, brusc, s-a încordat, trăsăturile i s-au ascuţit, ochii i s-au contractat şi m-au străpuns, spintecându-mă ca o lovitură de sabie:
— Sunt agent de informaţii al marelui stat-major al armatei române, locotenent Vladimirescu!
Am tresărit auzind această bombă. După ce cunoscusem aproape două sute de pseudospioni, n-aş fi crezut în ruptul capului că o să întâlnesc unul adevărat, gândeam că aşa ceva nici nu există.
Din povestirea lui am înţeles că se trăgea dintr-o familie aristocratică. De la vârsta de trei ani a fost hărăzit marelui stat-major, la şase ani a fost încredinţat pentru educaţie secţiei de informaţii. Când a crescut, şi-a ales drept câmp pentru viitoarea activitate Uniunea Sovietică, considerând că aici se află cel mai aprig serviciu de contrainformaţii din lume şi că este extrem de greu să lucrezi din cauză că toţi se suspectează unul pe altul. Acum, făcând bilanţul, socotea că a lucrat destul de bine aici. Câţiva ani înainte de război -la Nikolaev, şi se pare că a asigurat trupelor române cucerirea şantierului de construcţii navale în stare perfectă. Pe urmă a fost la uzina de tractoare din Stalingrad, pe urmă la Uralmaş. A intrat să încaseze cotizaţia de sindicat în cabinetul directorului unuia dintre cele mai mari ateliere, a închis uşa după sine, zâmbetul de prostănac i-a dispărut de pe buze şi i-a apărut acea expresie de sabie care taie fulgerător: „Ponomariov! (Acela purta alt nume la Uralmaş.) Te urmărim de la Stalingrad. Ţi-ai părăsit postul (ocupase un post mare la uzina de tractoare din Stalingrad), te~ai aranjat aici sub un nume străin. Alege: să fii împuşcat de ai tăi ori să lucrezi cu noi.” Ponomariov a ales să lucreze cu ei, ceea ce era caracteristic pentru un tip căruia îi plăcea viaţa de huzur. Locotenentul l-a dirijat până în ziua când a fost trecut în subor-dinea rezidentului german de la Moscova. Acela îl trimite la Podolsk într-o misiune de specialitate. Cum mi-a explicat Vladimirescu, agenţii diversionişti sunt pregătiţi multilateral, dar toţi au o specialitate a lor, îngustă. Această specialitate a lui Vladimirescu era tăierea interioară a corzii principale a paraşutei, în Podolsk, în faţa magaziei de paraşute, l-a întâmpinat şeful corpului de gardă (cine era, ce fel de om era acesta?) şi l-a introdus pe locotenent în magazie pentru opt ceasuri din noapte. Sprijinind o scăricică de stivele paraşutelor, fără să le despacheteze, Vladimirescu dădea la o parte capătul corzii principale, cu o foarfecă specială tăia patru cincimi din grosimea corzii, lăsând doar o cincime care se va rupe în aer. Ani mulţi Vladimirescu a învăţat şi s-a pregătit pentru această singură noapte. Acum, lucrând febril, în opt ore a stricat cam două mii de paraşute (câte cincisprezece secunde pentru fiecare paraşută?). „Am nimicit o divizie întreagă de paraşutişti!” a zis el şi ochii ca două vişine i-au scăpărat răutăcios.
Arestat, a refuzat să facă mărturisiri şi opt luni de zile, închis într-o celulă individuală de la Butârki, n-au scos nici un cuvânt de la el. „Şi nu v-au torturat?” – „Nu-u”, a zis el, vuguindu-şi buzele, ca şi cum n-ar fi admis o astfel de posibilitate pentru un supus nesovietic. (Bate-i pe ai tăi, ca să se teamă cei străini!… Iar spionul este un fond de aur, el poate va trebui schimbat) A venit ziua când i-au arătat ziarele: România a capitulat, faceţi depoziţii. El a continuat să tacă: ziarele puteau să fie false. I-au dat să citească ordinul marelui stat-major român: în conformitate cu prevederile armistiţiului, marele stat-major ordona tuturor agenţilor săi să depună armele. El a continuat să tacă: ordinul putea să fie fals. În final l-au confruntat cu şeful lui direct de la marele stat-major, acela i-a ordonat să se deconspire şi să depună armele. Atunci, Vladimirescu a făcut mărturisiri cu sânge rece, şi acum, în timpul unei zile ce se scurge cu încetineală în celulă, mi-a povestit şi mie câte ceva. Nici măcar nu l-au judecat! N-a primit nici o pedeapsă (el nu este de-al casei! „Eu sunt de carieră până la moarte, de mine vor avea grijă”)!
— Mi-aţi făcut destăinuiri, am observat eu. Uitându-mă la faţa dumneavoastră, pot să o ţin minte, închipuiţi-vă că vreodată ne întâlnim pe stradă…
— Dacă voi fi sigur că nu m-aţi recunoscut – veţi rămâne în viaţă. Dacă mă recunoaşteţi, vă omor ori vă silesc să lucraţi pentru noi.
El nu dorea câtuşi de puţin să-şi strice relaţiile cu vecinul de pat. A spus asta simplu, cu deplină convingere. Am crezut cu adevărat că pentru el nu însemna nimic să împuşte sau să înjunghie.
În toată această lungă cronică de închisoare nu mi-a mai fost dat să întâlnesc un spion adevărat, în cei unsprezece ani de închisori, lagăre şi exil, aceasta a fost unica întâlnire de acest fel, alţii însă n-au avut niciuna Benzile noastre desenate apărute în tiraje uriaşe prostesc tineretul, băgân-du-i în cap că Organele prind numai astfel de oameni.
Era destul să-ţi arunci privirea prin această celulă de biserică pentru a înţelege că tineretul este acela pe care îl prind în primul rând. Războiul era pe sfârşite, acum îşi puteau permite luxul să-i aresteze pe toţi cei pe care puseseră ochii: nu va mai fi nevoie să-i cheme la oaste. Se povestea că, începând din 1944 până în 1945, prin Mica Lubianka (pentru regiunea Moscova) a trecut „partidul democrat”. După cum se spunea, era alcătuit din vreo cincizeci de băieţandri, avea statut şi carnete de membru. Cel mai în vârstă dintre ei – elev în clasa a zecea la o şcoală din Moscova, era „secretarul general”.
— În ultimul an de război, prin închisorile din Moscova au apărut şi studenţii, i-am întâlnit când ici, când colo. Cred că nici eu nu eram bătrân, dar ei erau mai tineri…
Nici n-am băgat de seamă cum s-a petrecut această schimbare! În timp ce noi – eu, „căuzaşul” meu, toţi cei de o vârstă cu mine, am luptat patru ani pe front, aici a mai crescut o generaţie! Oare a trecut atât de multă vreme de când noi călcam pe parchetul coridoarelor universităţii, crezându-ne cei mai tineri şi cei mai inteligenţi din ţară şi din lume?! Şi deodată, pe dalele celulelor de închisoare se apropie de noi nişte juni palizi şi semeţi, iar noi ne dăm seama cu uimire că nu suntem noi cei mai tineri şi mai inteligenţi, ci ei! Dar nu eram supărat din pricina asta, chiar de atunci eram bucuros să mă res-trâng ca să le iac] pe. Îmi era cunoscută pasiunea lor de a discuta cu toată lumea, de a şti totul. Le înţelegeam semeţia, că, iată, au luat hotărârea cea mai buna şi nu regretă. Te trec fiorii văzând cum aceste mutrişoare inteligente, îndrăgostite de ele însele, îşi fac aureolă din închisoare!
Cu o lună înainte, în altă celulă de la Butârki, pe jumătate cu regim de spital, de-abia păşisem pe culoarul dintre paturi, încă nu zărisem un loc unde să mă aciuez, că mi-a şi ieşit înainte, prevestind o discuţie-dispută, parcă rugându-se pentru ea, un tânăr palid cu o faţă delicată cum numai la evrei întâlneşti, înfăşurat, cu toate că era vară, într-o manta de soldat ponosită, găurită de gloanţe: avea febră. Se numea Boris Gammerov. A început să-mi pună întrebări. Conversaţia s-a desfăşurat în jurul a două teme: biografiile noastre şi politica. Nu ţin minte cum a venit vorba de o rugăciune a deja răposatului preşedinte Roosevelt, tipărită în ziarele noastre, pe care am apre-ciat-o în felul următor:
— Fireşte, asta nu-i decât ipocrizie.
Şi brusc sprâncenele gălbui ale tânărului au tresărit, buzele palide i s-au încordat, parcă s-a ridicat puţin şi a întrebat:
— De ce? De ce nu admiteţi că şi un om de stat poate să creadă sincer în Dumnezeu.
Doar acestea au fost spuse! Să -l lăsăm pe Roosevelt, dar luaţi aminte din ce direcţie vine atacul!… Să auzi asemenea cuvinte de la unul născut în anul 1923?… Puteam să-i răspund cu fraze foarte sigure, dar, prin închisori, siguranţa mea începuse să se clatine şi, pe lângă aceasta, în noi se afla, separat de convingeri, un sentiment pur, care mi-a sugerat că, acum, eu n-am emis o Convingere proprie, ci una inoculată din afară. Şi n-am izbutit să -l contrazic.
L-am întrebat numai:
— Dumneata crezi în Dumnezeu?
— Bineînţeles, a răspuns el liniştit.
Bineînţeles? Bineînţeles… Da, tineretul comsomolist îşi leapădă frunzele, pretutindeni. Şi NKC3B a fost printre primii care au observat aceasta.
În ciuda tinereţii sale, Boris Gammerov a luptat pe front ca sergent într-o unitate antitanc, desant pe tancuri „patruzeci şi cinci”, „adio, Patrie!” ba chiar a fost rănit în plămân, care nici până acum nu s-a vindecat şi a dat în tuberculoză. Gammerov a fost demobilizat din armată ca invalid şi a intrat la facultatea de biologie de la Universitatea de Stat din Moscova; astfel în el s-au împletit două fire: unul care îşi avea obârşia în viaţa lui de soldat, şi altul – în viaţa studenţească de la sfârşitul războiului, care nu era câtuşi de puţin lipsită de inteligenţă şi dinamism. Au format un cerc al celor care cugetau şi erau preocupaţi de viitor (deşi nimeni nu le încredinţase această sarcină). Din acest cerc, ochiul ager al Organelor a remarcat trei, pe care i-a şi înhăţat. Tatăl lui Gammerov fusese bătut mortal în închisoare sau împuşcat în anul 1937, iar fiul o apucase năvalnic pe acelaşi drum. La anchetă a recitat cu simţire câteva poezii scrise de el. (Regret mult că n-am memorat niciuna şi nici jiu am de unde să fac rost, tare aş fi vrut să o reproduc aici.) în câteva luni, drumul meu s-a intersectat cu toţi cei trei „cauzaşi”: pe Viaceslav Dobrovolski l-am văzut într-o celulă de la Butârki. Apoi, în biserica de la Butârki m-a prins din urmă şi Gheorglii Ingal. Cel mai în vârstă dintre toţi. În ciuda tinereţii sale, era membru stagiar al Uniunii Scriitorilor. Avea un condei foarte sprinten, îi plăcea să folosească mult contrastul în scris, în faţa lui, dacă ar fi fost conformist din punct de vedere politic, s-ar fi deschis făgaşuri literare pe cât de impresionante, pe atât de amăgitoare. Avea aproape încheiat un roman despre Debussy. Dar primele succese nu l-au secătuit de idei, la înmormântarea mentorului săuiuri Tânianov8, a spus în cuvântul său că acesta a fost hăituit, şi astfel şi-a asigurat o condamnare de opt ani.
Aici ne-a ajuns din urmă şi Gammerov şi în aşteptarea trimiterii la Krasnaia Presnia a trebuit să înfrunt de unul singur punctul lor de vedere unitar. Această înfruntare a fost dificilă pentru mine. În perioada aceea eram încă adeptul concepţiei care nu e în stare nici să recunoască un fapt nou, nici să aprecieze o opinie nouă înainte de a găsi pentru ele o etichetă din rezerva pregătită: fie dualism agitat de mic-burghez, fie nihilism belicos al intelectualităţii declasate. Nu-mi aduc aminte ca Ingal şi Gammerov să -l fi atacat pe Marx, dar ţin minte ca l-au atacat pe Lev Tolstoi – şi din ce direcţie! Tolstoi a respins biserica? Dar el n-a ţinut seama de rolul ei mistic şi organizator! A respins învăţătura Bibliei? Dar pentru ştiinţa modernă în Biblie nu există contradicţii, nici chiar în primele rânduri referitoare la facerea lumii. A respins statul? Dar fără stat nu vom avea decât haos! A propovăduit contopirea muncii intelectuale şi fizice în acelaşi om? Asta însă nu este decât o nivelare absurdă a aptitudinilor! Şi, în sfârşit, după exemplul samavolniciei lui Stalin, putem constata că personalitatea istorică este în stare să devină atotputernică, iar Tolstoi a luat acest lucru în derâdere!
Şi în anii premergători închisorii, şi în cei din închisoare, am socotit, de asemenea, că Stalin a imprimat o orientare fatală evoluţiei statalilăţii sovietice. Iată însă că Stalin a murit încetişor, dar cât de mult s-a schimbat cursul corăbiei? Amprenta proprie, personală pe care a lăsat-o asupra evenimentelor se rezumă la: obtuzitate deprimantă, despotism, autoelogiere. În rest, el a călcat exact în urma indicată de Lenin şi ascultând sfaturile lui Troţki.
Băieţii mi-au recitat din versurile lor şi m-au rugat să fac acelaşi lucru, dar versurile mele încă nu existau. Au recitat mult din Pasternak9, pe care îl divinizau. Cândva, citisem şi eu Sora mea viaţa, dar nu mi-a plăcut, o socoteam departe de făgaşurile simple ale oamenilor. Ei însă mi-au revelat cuvântul din urmă al lui Schmidt la judecată, care m-a impresionat nespus, căci semăna cu cazul nostru: Treizeci de ani am dus în mine Iubirea de ţara natală, *~’- „ * Şi câtuşi de puţin a voastră milă Eu n-o aştept.
Şi n-o doresc. Gammerov şi Ingal aveau o stare de spirit atât de luminoasă: nu aveau nevoie de mila, de îngăduinţa voastră! Temniţa nu ne apasă, suntem mândri că ne aflăm în ea! (Deşi nu ştiu cine ar fi capabil să nu se simtă apăsat? Tânăra soţie a lui Ingal, la numai câteva luni, s-a dezis de el şi l-a părăsit. Gammerov însă, din cauza căutărilor revoluţionare, nu avea o prietenă apropiată.) Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strimtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?
Să nu m-alătur ţării-ntregi Cu mult mi-ar fi mai greu, Şi drumul ce l-am străbătut Eu nu -l regret acum.
Tineretul care zace în celulele închisorilor cu statut de condamnat politic nu reprezintă niciodată tineretul mediocru al ţării, el este întotdeauna cu mult mai avansat În anii aceia, ceea ce urma să se întâmple cu întreaga masă a tineretului era doar: „să intre în stadiul descompunerii”, al dezamăgirii, al indiferenţei, să prindă gustul vieţii dulci, şi abia atunci poate, poate de la acest nivel confortabil, să înceapă-urcuşul amar spre un nou pisc – peste vreo douăzeci de ani? Dar tinerii deţinuţi din anul 1945, beneficiari ai articolului 58-10, au sărit peste această viitoare prăpastie de indiferenţă dintr-un singur pas, şi îşi ţineau curajoşi capul sus – sus pe eşafod, sub secure.
În biserica de la Butârki, condamnaţi, tăiaţi şi izolaţi, studenţii din Moscova au compus un cântec, pe care îl cântau înaintea amurgului cu vocile lor încă firave: De trei ori, zilnic, mergem după ciorbă, Cântând, mai scurte facem serile, C-un ac, ajuns la noi prin contrabandă, Ne coasem traista de călătorie.
De-acum de soarta noastră nu ne pasă, Căci am semnat – ah, să plecăm odată! Şi reveni-vom oare-aici cândva Din cea Siberie îndepărtată?
Doamne-Dumnezeule, oare noi am scăpat prilejul? În timp ce frământam noroiul pe câmpul de operaţii, ne ghemuiam în gropile obuzelor, priveam din tufişuri cu luneta binoculară, aici a crescut un alt tineret şi a pornit la drum! Oare n-a pornit într-acolo?… Într-acolo, încotro noi n-am putea nici măcar îndrăzni? Pentru că n-am fost educaţi astfel.
Generaţia noastră se va întoarce de la război, va preda armele, îşi va zor-năi decoraţiile şi va povesti cu mândrie peripeţii de pe front, iar fraţii noştri mai mici doar vor strâmba din nas: Vai, ce prostănaci…!
Sfârşitul Părţii a Doua CONŢINUTUL CAPITOLELOR Partea ÎNTÂI – INDUSTRIA PENITENCIARĂ Capitolul 1 – ARESTAREA Cum se ajunge în Arhipelag.
— Ce sentiment îţi dă arestarea – „Pentru ce?” -Arestarea tradiţională.
— Cum se face o percheziţie.
— Avantajele arestărilor nocturne.
— Clasificarea arestărilor.
— Ştiinţa percheziţiei. Inventivitate la arestări.
— Nimeni nu este pregătit să opună rezistenţă.
— Fuga lui Andrei Pavel.
— Mecanismul epidemiilor de arestări. – „îşi vor da seama – mă vor elibera”, pasivitate generală.
— Cum ar fi posibil să te împotriveşti?!
— Din ce este alcătuită o arestare.
— Ce gânduri stârneşte.
— După arestare te simţi uşurat.
— Să strigi?
— De ce am tăcut eu.
Arestarea mea.
— Comandantul de brigadă Travkin.
— Serviciul de contrain-formaţii al armatei.
— Cei trei tanchişti.
— Un spion viu.
— Glume la defecare.
Capitolul 2 – ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE: Valurile cele mai mari: deschiaburirea, anii postbelici şi anul 1937.
— Organele se antrenau necontenit.
Întemniţări imediat după Octombrie.
— Lozinca leninistă a dezinsecţiei.
— Definiţia „insectelor”.
— Unicitatea VEEKA.
— Mişcările populare pentru apărarea bisericilor. – „Comploturile” provinciale.
— Sistemul ostaticilor.
— Teroarea roşie şi natura ei.
— Valurile socialiştilor.
— Valul celor întorşi în patrie.
— Intelectualitatea „care gravita în jurul cadeţilor”.
— Cine se împotrivea detaşamentelor de colectare a produselor agricole.
— Lichidarea ultimilor albgardişti.
— Scufundarea şlepurilor.
— Conştiinţa revoluţionară.
— Valurile delincvenţilor de drept comun.
— Lagărele de concentrare din gubernia Tambov.
— Marinarii din Kronstadt.
— Intensificarea represiunii în 1921.
— Comitetul de ajutorare a victimelor foametei.
— Arestările studenţilor, greva de la MVTU.
— Marea Pasienţă a socialiştilor.
— CEKA şi adepţii „bisericii vii”.
— Valurile preoţilor, filosofilor religioşi, ale credincioşilor de rând. – „Călugăriţele”.
— Prostituatele.
— Cele dintâi valuri naţionale.
— Valurile studenţeşti. – „Epuizarea ofiţerilor”.
— Ce destin aveau familiile lor.
— Cazacii din insula Lemnos.
— Foştii funcţionari. – „Pentru tăinuirea originii sociale”.
— Cine izbutea să răzbească îndărăt.
— Rămăşiţele Crucii Roşii politice.
— Contingentul lui Voikov.
— Profilaxia socială.
— Varenţov, seratele muzicale.
— Liceenii şi juriştii.
— Ingineri-sa-botori. – „Limitatorii”.
— Cei care refuzau să devină informatori.
— Primele procese publice.
— Folosirea poporului drept coparticipant la represiune.
— Proteste izolate.
— Cele „Şase condiţii”, întorsătura cu inginerii.
— Procesul „Biroului unional al menşevicilor”.
— Procesul, care n-a mai avut loc, al „Partidului Ţărănesc al Muncii”.
— Grupul lui Kondratiev-Ceaianov.
— Valurile care curg tot timpul (credincioşii, socialiştii, naţionaliştii).
— Grupul istoricilor, 1929. – „Opoziţia muncitorească”.
— Troţkiştii.
— Nepmanii.
— Valul „aurului”.
— Valul format la introducerea noului sistem al buletinelor de identitate.
— Valul deschiaburiţilor, particularităţile Lui.
— Termenii „chiabur” şi „coadă de topor”.
— Valul „sabotorilor” din agricultură, pentru neîndeplinirea normei de predare a cotelor de cereale, valul „culegătorilor de spice”.
— Legea din 7 august 1932.
— Valul Kirov.
— Valuri mici, paralele.
— Paragraful Zece.
Prezentarea articolului 58 al Codului Penal şi comentarea în extenso a paragrafelor lui.
Valul anilor 1937-1938.
— Lovitura dată cercurilor conducătoare.
— Aplauze interminabile.
— Procentul „gradaţilor” şi al muritorilor de rând – Cifrele-sarcină de plan.
— Valurile speciale: întoarcerea spionilor sovietici; kavejediştii; coreenii; letonii.
— Sfârşitul Marii Pasienţe.
— Intelectualitatea.
— Cazul profesorilor din Sverdlovsk.
— Inginerii. Membrii de familie.
— Acuzaţii excesive şi absurde, la oraş şi la sate.
— Conceptul de „vină” – oportunism de dreapta.
Antivalul anului 1939.
— Valurile 1939: cehii, polonezii, ucrainenii de apus, bieloruşii de apus, moldovenii.
— Prizonierii din războiul finlandez.
— Arestări şi execuţii la începutul războiului în regiunile apusene şi Ţările Baltice. – „Colportorii de zvonuri şi provocatorii de panică”.
— Piese pentru aparatele de radio.
— Valul nemţilor.
— Valul încercuiţilor.
— Arestări în armata din Extremul Orient.
— Valul generalilor.
— Valul celor care nu s-au evacuat din Moscova.
— Valul militarilor aflaţi sub incidenţa ordinului Nr. 227.
— Valul din teritoriile ocupate (58-la), al foştilor prizonieri (58-lb).
— Pentru ce erau de fapt condamnaţi. – „Africanii”.
— Grupul lui Kadenko.
— Deportarea din 1943-1944 a naţionalităţilor, cum s-a produs ea. – „Criminalii de război” germani şi japonezi.
— Valul emigranţilor ruşi.
— Vlasoviştii.
— Civilii care fugeau de Puterea Sovietică.
— Cum a tăinuit Occidentul predarea lor.
— Armata Krajowa – Banderoviştii. – „Fetele pentru străini”.
— Copiii spanioli.
— Antivalul preoţilor.
Sistemul valurilor criminalilor şi condamnaţilor de drept comun.
— Pulsaţia Decretelor.
— Legea „patru pe şase”.
— Termenul de douăzeci şi cinci de ani.
— Ne-denunţarea delictului de drept comun.
— Recidiviştii din anii 1948-1949. – „Copii-răzbunători”.
— Valurile anilor 1948-1950.
— Divulgatorii secretelor de stat -Banderoviştii şi locuitorii Ucrainei de Apus.
— Profilaxia socială în Ţările Baltice.
— Grecii din Caucaz.
— Evreii, afacerea medicilor.
Puşcării goale n-au existat Capitolul 3 – ANCHETA Cine se aştepta la tortură în secolul al XX-lea?
— Nu trebuie să ne amintim.
Ancheta – strecurare printr-o conductă. – „Cazurile” umflate din primii ani ai puterii sovietice.
— Căutarea unor culpe inexistente.
— Nu culpă, ci cărei clase aparţine.
— De acolo nu se mai întoarce nimeni.
— Cercetarea prealabilă?
— Pistolul pe masă.
— Interogatoriile nocturne.
— Celulele fierbinţi.
— Torturile au existat mereu.
— Categoriile arestaţilor supuşi torturilor.
— Grupul lui Romualdas Skirius.
— Mărturisirea personală în locul probelor materiale, teoria lui Vâşinski.
— Cum s-a înrădăcinat practica torturii.
— Avantajele procedeelor blânde.
— Procedeele psihice.
— Fizice.
— Combinarea lor.
— Insomnia.
— Banda rulantă a anchetei.
— Boxa ploşniţelor.
— Carcerele.
— Foamea – Bătaia – Zăbala – Nimeni nu este pregătit pentru anchetă.
— Erorile intelectualilor.
— Codul penal şi Codul de procedură penală, articolele lor necunoscute.
— Cum este folosită singurătatea inculpatului.
— Supraaglomerarea celulelor de anchetă (1918, 1931, 1937, 1945) şi influenţa ei.
— Câteva schingiuiri.
— Bâta lui Riumin.
— De barbă şi mustăţi.
— Lucrul cel mai cumplit – Cum eşti înduplecat în celulă să cedezi.
— Argumentele ortodocşilor comunişti.
— Ce valorează ortodocşii înşişi.
— Cine de cine s-a dezis.
— Berdiaev în 1922.
— Băbuţa credincioasă.
— Cum se comportau la anchetă vechii revoluţionari ruşi.
— Compararea anchetei ţariste cu cea sovietică.
Ancheta mea.
— Funinginea din coşurile de la Lubianka.
Organele nu caută dovezi.
— Cum se tărăgănează ancheta.
— Interogatoriul la procuror.
— Articolul două sute şase.
— Semnături privind nondivulgarea.
Capitolul 4 – GĂITANELE ALBASTRE Noi nu-i vedeam pe anchetatorii noştri.
— Cum să-i explici?
— Divnici compară Gestapoul şi MGB-ul.
— Anchetatorii îşi formulează principiile.
— Motivele lor.
— Tinerii ghebişti sunt încântaţi de putere.
— Fidelitate faţă de Organe!
— Distracţii înviorătoare.
— Să nu-ţi reţii furia.
— Curiozitatea sexuală.
— Posibilităţile de agoniseală.
— Răzbunarea procurorului.
— Lăcomia anchetatorilor.
— Orgia.
— Ghebişti arestaţi.
— Valurile ghebiştilor.
— Abakumov şi Riumin la închisoare.
Oare ce am fi devenit fiecare dintre noi?
— De ce ne împotriveam şcolilor NKVD-ului.
— Ce fac epoleţii din om.
— Cea dintâi etapă a mea – Geamantanul de ofiţer.
— Mânia cărăuşilor.
— Sunt ofiţer!
— Linia binelui, linia răului.
— Ghebişti cumsecade.
— Locotenentul Ovsiannikov.
— Lecţia Verei Korneeva în cancelaria ghebiştilor.
— D. P. Terehov, judecător suprem.
— Supraveghetoarea Casei Mari.
— Nu tot ceea ce pare bun este bun.
— Culoarea cerului.
— Lagoda şi icoanele.
— Natura nelegiuirii.
— Rodul ideologiei.
— Pragul nelegiuirii.
Judecarea criminalilor în Germania Occidentală şi mila faţă de ei în ţara noastră.
— Oare cum ar putea Rusia să se purifice?
Capitolul 5 – PRIMA CELULĂ – PRIMA IUBIRE Casa cea Mare în timpul blocadei Leningradului.
— Cea dintâi celulă de anchetă!
— Suhanovka – Celula individuală de anchetă de la Suhanovka – Noi, oamenii!
Intrarea mea în cea dintâi celulă.
— Releul-informator.
— Închisoarea nu-i o prăpastie.
— Viaţă confortabilă.
Generaţiile precedente.
— Viaţa la începuturile Lubiankăi.
— Anatoli Fastenko.
— Amnistia de la 17 octombrie 1905.
— Evadările din acei ani.
— Canadianul fost marinar pe crucişătorul „Potiomkin”.
— Nu tot ce intră în urechile noastre.
Un inginer de formaţie sovietică. – „Dacă va trebui să mor”.
— Programul unei zile la Lubianka – Premeditat sau de la sine?
— Arnold Susi.
— Raţia de dimineaţă.
— Medicul închisorii.
— Drepturile noastre.
— Celula 53.
— Plimbarea pe acoperişul Lubiankăi.
— Din istoria Estoniei.
— Biblioteca de la Lubianka.
Luri Evtuhovici, povestea lui.
— Termenul „vlasovist”.
Ziua de la Lubianka către sfârşit.
— Filantropia penitenciară înainte de revoluţie.
— Indicii la închisoare.
„împăratul Mihail”.; Sfârşitul războiului în puşcărie.
Capitolul 6 – PRIMĂVARA ACEEA Prizonierii ruşi de o vârstă cu Octombrie.
— Cum s-au întors.
— Ce au îndurat.
— Patria i-a trădai de trei ori.
— Cum cedăm ideilor preconcepute.
— De unde atâţia trădători?
— Nerecunoaşterea prizonieratului.
— Ce soluţii mai avea un prizonier de război.
— Spioni pentru un ceas.
— Pedepsirea celor mai fideli.
— Lagărele de verificare şi filtrare. – „Ah, dacă aş fi ştiut!”
Biografia generalului A. A. Vlasov.
— Formaţiunile voluntare antisovietice din primii ani ai războiului.
— Teama lui Hitler de a crea forţe armate ruseşti.
— Călătoriile de propagandă ale lui Vlasov.
— Speranţele pe care vlasoviştii şi le-au pus în aliaţi.
— Episoade din lupta vlasoviştilor.
— Un călăreţ fugăreşte un prizonier.
— Destinul brigăzii din Lokot, regiunea Briansk.
— Acordul pentru crearea diviziilor ruseşti în toamna lui 1944.
— Comitetul pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei, manifestul de la Praga.
— Primele şi ultimele acţiuni ale diviziilor ruseşti întâi şi a doui
— Neînţelegerea de care a dat dovadă Occidentul.
— Inutila capitulare.
— Destinul rămăşiţelor.
— Predarea cazacilor de către Anglia.
— Roosevelt şi Churchill?
— Lagărele de concentrare englezeşti.
— Despre vlasovişti în general.
Destinele emigraţiei ruse.
— Cum i-a ademenit patria – Cum au întors pe dos Codul penal pentru acuzarea lor.
— Colonelul lasevici.
— Igor Tronko, generaţia mea din emigraţie.
Legenda despre Altai.
— Aşteptarea amnistiei din primăvara aceea.
La „gara” Butârki să primim sentinţele.
Capitolul 7 – SALA MAŞINILOR Cum erau comunicate sentinţele OSO.
Sentinţele administrative înainte de revoluţie.
— Troica GPU-ului.
— Troicile.
— Reorganizările şi raportul lor cu OSO.
— Articolele siglă.
— Avantajele OSO faţă de tribunal.
— Sentinţele comunicate ulterior.
Caracterul închis al proceselor politice.
— Comparaţie cu vechea Rusie.
— Avocaţii acuzatori.
— Predeterminarea sentinţelor.
— Interpretările în extenso ale codului.
— Instrucţiunile^secrete.
— Are vreun sens sentinţa de achitare?
— Cazul lui Pavel Ciulpeniov.
— Întâmplări din sălile tribunalelor.
— Mă întâlnesc cu Tribunalul Suprem.
; Capitolul 8 – LEGEA-COPIL Noi uităm totul… – „Represiunea extrajudiciară” a C’EKA.
— Cifrele cekiste ale celor executaţi în comparaţie cu cele ruseşti dinainte.
— Tribunalele după Octombrie.
— Asemănarea dintre tribunalele populare şi tribunalele revoluţionare.
— Tribunalele căilor ferate, tribunalele VOHR-ei.
— Înfiinţarea Tribunalelor Militare Revoluţionare şi principiile activităţii lor.
— Cifrele celor executaţi în anul 1920.
— Tribunalele ca detaşamente de luptă.
— Când dispare sensul dreptului de apel.
— Locurile vii ale acestor ani.
— Răscoalele ţărăneşti.
— Tribunalul din Riazan judecă un tolstoian.
— Cartea discursurilor lui Krâlenko.
— Sarcinile generale ale justiţiei sovietice.
— Cazul ziarului „Russkie Vedomosti”.
— Cazul celor trei anchetatori de la tribunalul revoluţionar din Moscova – Cazul lui Kosârev.
— Neplăcerile de la CEKA din februarie 1919.
— Procesul clericilor (Samarin ş.a.).
— Clopotele de alarmă din Zvenigorod.
— Procesele religioase din provincie, loviturile date bisericilor şi mânăstirilor.
— Circulara din 1920 privind lichidarea moaştelor.
— Cum puneau bolşevicii problema intelectualităţii.
— Procesul „Centrului tactic”.
— Adevărata lui poveste. – „Cazul Taganţev”.
Capitolul 9 – LEGEA SE MATURIZEAZĂ Procesul Direcţiei pentru combustibil.
— Revirimentul represiunii după războiul civil.
— Cazul inginerului Oldenborger.
Foametea din ţinuturile de pe Volga şi confiscarea odoarelor bisericeşti.
— Procesul ecleziastic de la Moscova din anul 1922.
— Procesul ecleziastic de la Petrograd.
— Procesul eserilor.
— Repetiţia mâniei maselor.
— Tortura cu moartea.
Cazul lui Savinkov.
— Moartea lui.
Capitolul 10 – LEGEA ÎN FLOARE Noua idee a lui Lenin: expulzarea intelectualităţii peste hotare în 1922.
— Geneza conceptului „diversiune”.
— Afacerea Şahtî.
— Eşecul cu Palcinski, von Meck, Veliciko.
— Procesul „Partidului industrial”.
— Există oare o enigmă a proceselor exemplare de la Moscova?
— Procesul „Biroului Unional al Menşevicilor” şi cum a fost înscenat.
— M. P. Lakubovici.
Procesele anilor 1937-1938.
— Enigmă?
— Oare astfel de revoluţionari erau ei?
— Selecţia candidaţilor pentru roluri.
— Istoria secretă a ultimelor luni ale lui Buharin.
Afacerea din Kadâi, procesul raional.
— De ce în ţară nu au existat procese publice.
! Capitolul 11 – PEDEAPSA CAPITALĂ Desfiinţarea pedepsei cu moartea în timpul Elizavetei.
— Moderaţia urmaşilor ei.
— Datele lui Taganţev privind execuţiile de la sfârşitul secolului al XlX-lea -începutul secolului al XX-lea.
— Istoria pedepsei cu moartea sub bolşevici. Minciuna desfiinţării ei, tertipuri şi ocolişuri.
— Execuţiile anilor ’30, cei şase ţărani din Ţarskoe Selo.
— Execuţiile din 1937-1938.
— Zigzagurile ultimilor ani ai epocii staliniste.
Pentru ce se dădea pedeapsa prin împuşcare. Exemple.
— Izbucnirea salvatoare a lui K. I. Strahovici.
— Dacă am privi fotografiile lor…
— Sentimentele ultimelor clipe.
— Suferinţele zilnice ale condamnaţilor la moarte în puşcăriile arhipline.
— De ce erau ţinuţi atâta vreme cu această sentinţă?
— Cercetările ştiinţifice ale celor condamnaţi la moarte şi ale anchetatorilor.
— Celula condamnaţilor la moarte ca procedeu de anchetă.
— Psihologia atitudinii de neîmpotrivire.
— V. G. Vlasov sub sentinţa pedepsei cu moartea – Celulele condamnaţilor la moarte din Kineşma Ritmul celor douăzeci şi patru de ore.
— Bsaulul Homenko.
— Insultarea călăului.
— Cum a primit Vlasov graţierea Capitolul 12 – TIURZAK.
Slăbirea regimului penitenciar rus la începutul secolului al XX-lea.
— Consolidarea celui sovietic începând din 1918.
— Regimul politic.
— Lupta pentru autoapărare a deţinuţilor din puşcăriile sovietice.
— Eserii la schiturile din Solovki (1922-1925).
— Izolatorul din Verhneuralsk după 1925.
Forţa grevelor foamei.
— Împiedicarea grevelor foamei în anii ’20.
— Reprimarea lor în anii ’30.
— Alimentarea forţată.
— Greva foamei ca acţiune contrarevoluţionară.
— Cum greva foamei a fost înfrântă de închisoarea de Tip Nou.
— Nu există opinie publică!
Sfârşitul socialiştilor în Marea Pasienţă.
— Autoizolarea lor de „kaeri”. – „Politicii” văzuţi de „kaeri”.
— Autoizolarea troţkiştilor şi comuniştilor.
Cui îi este destinată recluziunea.
— Consolidarea şi extinderea închisorii centrale sub puterea sovietică.
— Regimul izolatoarelor politice.
— Şi cum îl îndură un deţinut.
— N. Kozârev, miracolul cu astrofizica.
Partea a DOUA – PERPETUUM MOBILE Capitolul l – CORĂBIILE ARHIPELAGULUI f. Un sistem bine pus la punct.
— Îmbarcarea în vagon-zak.
— Cum să-ţi imaginezi aceasta din trenul vecin?
— Originea termenului „vagon stolâpinist”.
— Cum este orânduit acest vagon.
— Gradul de încărcare.
— Scrumbie sărată şi fără apă, de ce.
— Cum se rezolvă „uşurarea” într-un vagon-zak.
— Amestecarea politicilor cu delincvenţii de drept comun.
Privilegiile politicilor în puşcăriile ţariste.
— Prima întâlnire cu bandiţii.
— Deteriorarea vechilor noţiuni.
— Îzolarea articolului Cincizeci şi Opt şi neputinţa lui.
— Nepedepsirea hoţilor şi bandiţilor.
— Cum este fundamentat acest lucru de către Cod şi marxism.
— Participarea escortei la furturile hoţilor.
— Furtul direct săvârşit de escortă, care sunt procedeele.
Cum află deţinuţii itinerarul.
— Cum expediezi o scrisoare dintr-un vagon-zak.
Să nu ai nimic!
— Să priveşti şi să memorezi.
— Povestea lui Max Santerre.
— Povestea lui Ivan Kovercenko.
— Eric Andersen ascultă ce îi spune o fată rusă.
„Pendulul” din vagon-zak.
— Debarcarea.
— Cum trebuie să te aşezi pe pă-mânt.
— Pomană de la oamenii liberi.
— Să îndrăgeşti astfel de clipe!
— Luaţi-vă de braţe!
— Luaţi-vă de călcâie!
— Hăituirea celor care rămân în urmă.
Dubele anilor ’20.
— Colaborarea postbelică.
— Structura interioară a dubei.
— Cum operează în dubă hoţii.
— Întâlnirea cu locotenent-colonelul Ivanov.
Capitolul 2 – PORTURILE ARHIPELAGULUI Cum se confecţionează harta lor.
— Trăsături comune.
— Comparaţia unor închisori de tranzit diferite în epoci diferite.
— Punctele de tranzit ale lagărelor din nord.
— Închisorile fără hârdaie igienice, ce se poate face în astfel de cazuri?
— Băile închisorilor de tranzit.
— Hoţii şi bandiţii „slujbaşi” în puşcăriile de tranzit.
— Câinii.
— Tertipurile hoţilor.
— Rarele cazuri de împotrivire a politicilor.
— Umilirea mea la Krasnaia Presnia.
Prima scrisoare după arestare.
— O femeie pe colina de lângă închisoarea de tranzit din Kuibâşev.
— Viitoare monumente ale Arhipelagului?
— Lărgimea orizontului la închisoarea de tranzit.
— Eric Arvid Andersen şi povestea lui.
— Nonsensul transferărilor masive.
— Şi al celor individuale.
— Tranzitul – prilej de odihnă.
— Muncile inumane de la închisorile de tranzit.
— Cât este de greu să te dezbari de gustul puterii.
Krasnaia Presnia în 1945.
— Itinerar pentru şperţ.
— Eliberarea sufletului prin renunţarea la orice deşertăciune.
— Schimbul^ de condamnări. – „Cumpărătorii” la închisorile de tranzit – Târgul de sclave.
— Învăţăturile unui deţinut cu repartiţie specială.
— Cu orice preţ?
Capitolul 3 – CARAVANELE ROBILOR i – i; u”nmsa Avantajul „trenurilor roşii” pentru stat – Amenajarea vagonului de marfă.
— Pregătirea convoiului.
— Ascunderea de ochii populaţiei.
— Expedierile din Oriol în 1938.
— Tehnica îmbarcării.
— Procedee de percheziţie.
— Escorta trage foloasele.
— Hoţii şi bandiţii în vagonul roşu.
— Neregulile cu mâncarea.
— Verificările nocturne cu ciocanele.
— Morţi de frig.
— Trenurile lungi şi agentul Ministerului Afacerilor Interne.
— Pe platformele trenuţului.
— Când nu există nici un lagăr.
Transporturile cu şlepul spre Nord.
— Hoţii în aceste condiţii.
— Un caz de împotrivire.
— Vapoarele pe Kolâma.
— Incendiul de pe „Djurma” în 1939.
— Deplasarea în continuare pe Kolâma – Jefuirea la sosirea în Măgădan.
Transporturile pedestre spre Nord.
— Hrana – împuşcarea pe drum.
— Îndemnarea cu bâtele.
— Deplasările pedestre prin oraşe, în anii ’20-’30.
— Toate mijloacele sunt rele, dar mai apoi – şi mai rele.
Capitolul 4 – DIN INSULĂ ÎN INSULĂ Cazul fericit al unui deţinut cu repartiţie specială.
— Escorta specială.
— Cum am fost luat din lagăr.
— Legenda despre şaraşki.
— Impresiile despre călătoria printre oameni liberi.
— Simţământul de uşurare o dată cu întoarcerea pe Arhipelag.
E mică lumea!
— Telegraful deţinuţilor.
— Asociaţia ştiinţifico-tehnică din celulă.
— Timofeev-Ressovski.
— Fericirea somnului de puşcăriaş.
— Celula 75 de la Butârki; oameni.
— Lecţiile serale.
— Percepţia captivilor.
Biserica din Butârki, viaţa de puşcărie în ea – Spionul român Vladimirescu.
— Tineretul postbelic la Butârki.
— Gammerov.
— Ingal.
— Mândria de a fi la închisoare.
— Cântecul studenţilor.
— Generaţia nouă – încotro?…
ABREVIERI ŞI SIGLE AŞA – Antisovetskaia aghitaţiia (Propagandă antisovietică); articol-siglă. Belomorkanal – Belomorsko-Baltiiskii Kanal (Canalul Marea Albă – Marea Baltică).
Belomorstroi – Belomorfskaia] stroi [ka] (Şantierul de construcţie a canalului Marea Albă-Marea Baltică), în cea mai mare parte lucrările au fost executate cu deţinuţi.
Butiur – Butârskaia tiurma (închisoarea Butârki).
Cadeţii (KD) – Partidul constituţional-democrat (1905-1917). Program: monarhie constituţională şi parlamentară, libertăţi democratice, marea proprietate asupra pământului etc. Lideri: P. N. Miliukov, A. I. Şingariov, V. D. Nabokov ş.a. Adversari ai bolşevicilor; după revoluţia din octombrie aceştia au interzis partidul cadeţilor.
CEKA – Cerezvâceainaia komissiia po borbe s kontrrevoliuţiei, sabotajem i speku-liafiei (Comisia extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, a sabotajului şi a speculei). A funcţionat în perioada 1917-1922, fiind predecesoarea organelor securităţii sovietice. Cekist – agent al CEKA.
CEON – ceast osobogo naznaceniia (unitate cu destinaţie specială). CIS – cilen semii (membru de familie); articol-siglă.
Dalstroi – Glavnoe upravlenie^ stroitelstva Dalnego Severa (Direcţia generală pentru construcţia Nordului îndepărtat).
Dneproghes – Dneprovskaia ghidroelektrostanţiia (Centrala hidroelectrică de pe Nipru).
DPZ – dom predvaritelnogo zakliuceniia (unitate de detenţie preventivă).
Eserii (SR) – Partidul socialiştilor-revoluţionari (1901-1923). Lideri: V. M. Cernov, A. P. Gotz, N. D. Avksentiev ş.a. Obiective principale: republică democrată, libertate politică, legislaţie muncitorească, socializarea pământului. Principala tactică de luptă: terorismul individual După revoluţia din februarie, împreună cu menşevicii, au obţinut majoritatea în Soviete şi au intrat în Guvernul provizoriu. După Octombrie bolşevicii i-au acuzat de activitate antisovietică şi contrarevoluţionară.
GB – Gosudarstvennaia bezopasnost (Securitatea de stat); ghebist: agent al GB.
GOSPLAN – Gosudarstvennâi planovâi komitet [Soveta Ministrov] (Comitetul de stat al planificării de pe lângă Consiliul de Miniştri).
GPU – Gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie (Direcţia politică de stat). A înlocuit CEKA în perioada februarie – decembrie 1922.
GULAG – Glavnoe upravlenie lagherei (Administraţia generală a lagărelor).
Inâurisl – Inostrannâi turist (Turistul străin); firmă de servicii pentru turiştii străini şi organizatoare de excursii în străinătate pentru cetăţenii sovietici.
Kaer (KR, kontra) – kontrrevoluţioner (contrarevoluţionar).
KGB – Komitet gosudarstvennoi bezopasnosti (Comitetul securităţii de stat). Funcţionează din 1954, pe lângă Consiliul de Miniştri.
Kombedî – Komitetî bednotî (Comitetele sărăcimii); organizaţii ale sărăcimii săteşti, create în Rusia europeană (11 iunie 1918), constituind în majoritatea cazurilor organele efective ale puterii de stat. La sfârşitul anului 1918 şi-au predat atribuţiile sovietelor săteşti.
Komintern – Kommunisticeskii internaţional (Internaţionala comunistă. Internaţionala a IlI-a); organizaţie (1919-1943) care a reunit partidele comuniste din diferite ţări, creată din iniţiativa lui V. I. Lenin.
K? Z – kamera predvaritelnogo zakliuceniia (celulă de detenţie preventivă). KRA – kontrrevoliuţionnaia aghitaţiia (propagandă contrarevoluţionară); articol-siglă KRD – kontrrevoliuţionnaia deiatelnost (activitate contrarevoluţionară); articol-siglă.
KRM – kontrrevoliuţionnoe mâşlenie (gândire, intenţie contrarevoluţionară); articol-siglă.
KRTD – kontrrevoliuţionnaia troţkistskaia deiatelnost (activitate contrarevoluţionară troţkistă); articol-siglă.
KVC – Kulturno-vospitatelnaia ceast (Secţia cultural-educativă).
KVJD – Kitaisko-vostocinaia jeleznaia doroga (Calea ferată a Estului chinezesc); Kavejedist – lucrător la KVJD.
LKSM – Leninskii kommunisticeskii soiuz molodioji (Uniunea tineretului comunist leninist).
MGB – Ministerstvo gosudarstvennoi bezopasnosti (Ministerul securităţii statului).
MHAT – Moskovskii Hudojestvennâi Akademiceskii Teatr (Teatrul Academic de Artă din Moscova).
MOGES – Moskovskoe obiedinenie gosudarstennâh elektrostanţii (Uniunea centralelor electrice de stat din Moscova).
Mossovet – Moskovskii sovet [deputatov trudiaşcihsia] (Sovietul din Moscova [al deputaţilor muncitorilor]).
MVD – Ministerstvo vnutrennih del (Ministerul afacerilor interne). MVTU – Moskovskoe vâsşee tehniceskoe ucilişce (Şcoala tehnică superioară din Moscova)., _…: -
Narkomat – Narodnâi komissariat (Comisariatul poporului).
NEP – Novaia ekonomiceskaia politika (Noua politică economică); politica economică a PEUS şi a statului sovietic în perioada de trecere de la capitalism la socialism. I s-a spus nouă spre deosebire de politica zisă a „comunismului de război”. A fost aplicată din 1921 până la mijlocul deceniului al treilea NKGB – Narodnâi komissariat gosudarstvennoi bezopasnosti (Comisariatul poporului pentru securitatea statului).
NKPS – Narodnâi komissariat puţei soobşceniia (Comisariatul poporului pentru căile de comunicaţie).
NKVD – Narodnâi komissariat vnutrennih del (Comisariatul poporului pentru afacerile interne).
NPGG – nelegalnâi perehod gosudarstvennoi graniţî (trecerea ilegală a frontierei de stat); articol-siglă…
NŞ – nedokazannâi spionaj (spionaj nedovedit); articol-siglă.
NTS – Narodno-trudvvoi soiuz (Alianţa populară a muncii); organiuzaţie a emigranţilor ruşi din Germania (cu filiale şi în alte oraşe din Europa), care avea ca obiectiv principal al activităţii sale propaganda antisovietică. En-te-esovist -membru, simpatizant al acestei organizaţii.
OGPU – Obiedinionnoe gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie (Direcţia politică de stat unificată). Organ al securităţii (1923-1934), coordonator al activităţii GPU-urilor din republicile unionale.
OLP – otdelnâi laghernâi punkt (filială de lagăr autonomă).
OSO – osoboe soveşceanie (conferinţă specială); comisie specială deliberativă pe lâgnă GPU – NKVD.
Osoaviahim – Obşceslvo sodeistviia oborone, aviafionnomu i himiceskomu stroitel-stvu SSSR (Asociaţia pentru sprijinirea apărării, dezvoltării aviaţiei şi chimiei înURSS).
PD – prestupnaia deiatelnost (activitate criminală); articol-siglă. PFL -proverocino-filtraţionnâi lagher (lagăr de verificare şi filtrare). PŞ – podozrenie v spionaje (suspectare de spionaj); articol-siglă.
Pomgol – Pomosci golodaiuşcim (Ajutor victimelor foametei); comisie organizată pe lângă VŢIK (preşedinte – M. L Kalinin); a funcţionat în perioada iulie 1921-septembrie 1922.
PZ – preklonenie pered Zapadorn (admiraţie faţă de Occident); articol-siglă. Rabkrin: vezi RKI.
RKI (Rabkrin) – Raboce-krestianskaia inspekţiia (Inspecţia muncitorească şi ţărănească); narkomat, organ al controlului de stat (1920-1934).
RKP (b) – Rossiiskaia kommunisiiceskaia parliia (bolşevikov) (Partidul comunist (bolşevic) din Rusia.
RNNA – Russkaia naţionalnaia narodnaia armiia (Armata naţională populară rusă).
ROA – Russkaia osvoboditelnaia armiia (Armata rusă de eliberare).
RONA – Russkaia osvoboditelnaia narodnaia armiia (Armata populară rusă de eliberare).
RSDRP – Rossiiskaia soţial-demokraticeskaia raboceaia partiia (Partidul muncitoresc social-democrat rus – PMSDR); 1898-1917; gruparea necomunistă şi-a păstrat, în Rusia, această denumire până în 1921.
RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă.
Samizdat – samostoiatelnoe izdanie (publicaţie independentă); modalitate de circulaţie clandestină a creaţiilor literare, istorice, filosofice, politice etc., interzise de cenzura sovietică.
SLON – Severnâe lagherea osobogo naznaceniia (Lagărele cu destinaţie specială din Nord). Slon în limba rusă înseamnă elefant.
SMERŞ – soveâskii metod razoblaceniia spionov (metoda sovietică de combatere a spionilor). Este posibil ca abrevierea să provină de la lozinca: Smert spionam (moarte spionilor); serviciul de contraspionaj al armatei sovietice.
SNK: vezi Sovnarkom.
SOE – soţialno opasnâi element (element periculos din punct de vedere social); articol-siglă.
Sovturist – Sovetskii turist (Turistul sovietic); firmă de turism intern.
Sovnarkom – Sovet narodnâh komissarov (Consiliul comisarilor poporului); denumirea organelor executive şi de dispoziţie superioare, ale puterii de stat din URSS, republicile unionale şi autonome (1917-1918). În martie 1946 au fost transformate în consilii de miniştri.
Speti – speţialistî (specialişti).
ŞTO – Sovet truda i obornî (Consiliul muncii şi apărării); organ de coordonare a construcţiei economice şi a apărării, înfiinţat în 1920 în frunte cu Lenin. Membrii ŞTO erau numiţi de Sovnarkom.
SVE – sofialno vrednâi element (element socialmente dăunător); articol-siglă, SVPŞ – sviazi, veduţcie kpodozreniiu v spionaje (relaţii care conduc la suspectarea de spionaj).
URALMAŞ – Uralskii zavod tiajologo maşinostroeniia (Uzina constructoare de maşini grele din Ural). Construită între 1928-1933, la Sverdtovsk. Produce utilaje pentru industria metalurgică, de extracţie minieră şi petrolieră.
USVITL – Upravlenie severno-vostocinâh ispravitelno-trudovâh lagherei (Administraţia lagărelor de reeducare prin muncă din Nord-Est).
ÎN – terroristiceskie namereniia (intenţii teroriste); articol-siglă. TKP – Trudovaia krestianskaia partita (Partidul ţărănesc al muncii).
VAD – voshvalenie amerikanskoi demokratii (elogierea democraţiei americane); articol-siglă.
Vagon-zak – vagon [dlia] zakliucionnâh (vagon pentru deţinuţi).
VAS – Vânaşivanie antisovetskih nastroenii (stare de spirit antisovietică); articol-siglă.
VAT – voshvalenie amerikanskoi tehniki (elogierea tehnicii americane); articol-siglă.
VEEKA – Vserossiiskaia cerezyâceainaia komissiia (Comisia extraordinară -CEKA – paprusă). A fost înfiinţată în decembrie 1917, având în frunte pe F. E. Dzerjinski. În 1922 a fost reorganizată în GPU.
VIKJEL – Vserossiiskii ispolnitelnâi komitet jeleznodorojnogo profsoiuza (Comitetul executiv panrus al sindicatului căilor ferate); august 1917 – ianuarie 1918. Conisderându-se că desfăşoară activitate antisovietică, a fost înlocuit cu VIKJEDOR (Comitetul executiv panrus al lucrătorilor de la căile ferate), în care predominau bolşevicii.
VSNH – Vâsşii sovet narodnogo hoziaistva (Consiliul superior al economiei naţionale; organul central superior pentru coordonarea industriei statului sovietic (1917-1932).
VOHR – a) Vnutrenniaia ohrana Respubliki (Paza internă a Republicii); Uniuni militare ale NKVD, subordonate, de fapt, VEEKA Au fiinţat din 1919 până în 1920.
— B) Paza militarizată a locurilor de detenţie. Vezi VOHRA VOHRA – Voenizirovannaia ohrana mest zakliuceniia (Paza militarizată a locurilor de detenţie). În funcţie de condiţiile acesjor locuri, efectivul pazei oscila între 3-5% şi 7-8% din numărul deţinuţilor, în perioada celui de-al doilea război mondial efectivul celor din pază se cifra la circa 3 milioane.
VTIK – Vserossiiskii fentralnâi ispolnitelnâi komitet (Comitetul executiv central panrus); organul legislativ, de dispoziţie şi control al puterii de Stat în RSFŞR (1917-1938). Preşedinţi au fost Sverdlov (din 1917) şi Kalinin (din 1919). În 1938 a fost rebotezat în Sovietul Suprem Zek (z/k, zeka, pL zeki) – zakliucionnâi (deţinut); apelativ oficial NOTE
1. Grup de insule în Marea Albă, la intrarea în estuarul Onega.
2. Şalamov, Varlam Tihonovici (n. 1907-1982), poet şi prozator. Condamnat pe nedrept în 1937, a efectuat şaptesprezece ani în lagărele din bazinul fluviului Kolâma, din nord-estul Siberiei. Amintirile lui au circulat clandestin în URSS, ulterior fiind editate în Occident sub titlul Povestiri din Kolâma.
3. Ghinzburg, Evghenia Semionovna (n. 1911), scriitor şi publicist, autor al unui volum de memorii despre viaţa petrecută mulţi ani în lagăre, care a circulat clandestin, apoi a apărut în Franţa sub titlul Le Vertige C Ameţeala).
4. Laţis, Mârtan Ivanovici (Sudrabs, Ian Fridrihovici) (1888-1938), om politic. A îndeplinit mai multe funcţii în cadrul CEKA. Este autorul unui scurt istoric al activităţii acestei instituţii (Doi ani de luptă pe frontul intern).
5. Krâlenko, Nikolai Vasilievici (1885-1938), om politic. Printre funcţiile ocupate se numără şi cele de preşedinte al Tribunalului Suprem, procuror al RSFSR, comisar al poporului pentru justiţie. Demis din toate funcţiile, este executat prin împuşcare.
6. Vâşinski, Andrei lanuarievici (1883-1954), jurist şi diplomat sovietic. Adjunct al procurorului general şi procuror general al URSS (1933-1939). Ministru de externe al URSS (1949-1953). Autor al unor lucrări prin care se afirmă ca teoretician al justiţiei staliniste.
7. Este vorba de volumul Canalul, Stal i n” Marea Albă-Marea Baltică, prefaţat de Maxim Gorki.
Partea ÎNTÂI INDUSTRIA PENITENCIARĂ Capitolul l – ARESTAREA
1. Tanguţii, popor din grupul tibetano-birman. Limba tangută face parte din familia limbilor chino-tibetane, scrierea hieroglifică datează din anul 1036.
2. Ostiacii (numele vechi al han (ilor), popor din Siberia de Nord (21000 locuitori). Limba hantî face parte din familia limbilor ugro-fânice. Scrierea lor a fost alcătuită pe baza alfabetului rus.
3. Babuşkin, Ivan Vasilievici (1873-1906), revoluţioanar social-democrat, apoi bolşevic. A participat la revoluţia din 1905. A fost împuşcat.
4. Stradă şi piaţă în centrul Moscovei, unde se află sediul organelor securităţii, precum şi o închisoare pentru deţinuţii politici.
5., Pobeda” (Victorie), marcă de automobile, fabricate la uzina din Nijni Novgorod (Gorki) între anii 1946-1958.
6. Conform acestui sistem cetăţeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea miliţiei pentru a-şi alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localităţi trebuiau să se anunţe la miliţie în douăzeci şi patru de ore.
7. Este vorba de perioada 1934-1935, după asasinarea lui Kirov…
8. Şeinin, Lev Romano viei (1906-1967), prozator, autor de romane poliţiste şi de spionaj.
9. Fraţii Tur, pseudonimul scriitorilor L. D. Tubelski (1905-1961) şi P. L. Râjei (1908-1978). Autori de piese, romane şi scenarii cu tematică de spionaj.
Capitolul 2 – ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE
1. Naţionalităţi deportate în masă în perioada 1944-1945 sub acuzaţia de colaboraţionism.
2. Vezi Abrevieri şi sigle.
3. Organizaţie alcătuită în principal de eseri în sprijinul Adunării Constituante (23 noiembrie 1917 – ianuarie 1918) la Petrograd. A avut filiale la Moscova, Samara, Odessa etc.
4. Cursuri serale organizate pentru militari.
5. Krestî, Butârki, cunoscute închisori din Leningrad şi respectiv din Moscova
6. Condicuţe, legitimaţii care se dădeau prostituatelor în Rusia înainte de revoluţia din octombrie, în text – act care făcea dovada că posesorul este supus apro-briului.
7. Adepţi şi propovăduitori ai tolstoismului, teoria lui L. N. Tosltoi despre transformarea societăţii pe calea nonviolenţei şi autoperfecţionării moral-religioase.
8. La această dată, Fanny Kaplan, membră a partidului eserilor, a săvârşit atentatul împotriva lui Lenin.
9. Vezi Abrevieri şi sigle.
10. Ulianov, Alexandr Ilici (1866-1887). Unul dintre organizatorii şi conducătorii „Fracfiunii teroriste” a partidului Narodnaia Voi ia (Voinţa poporului). Fratele mai mare al lui Lenin. A participat la pregătirea atentatului împotriva ţarului Alexandru al III-lea (l martie 1887). A fost spânzurat.
11. Adepţi ai menşevismului, curent apărut în cadrul social-democraţiei ruse, care se opunea prevederilor programatice consecvent marxist-leniniste, principiilor teoretice ideologice, organizatorice, tactice ale partidului de tip nou. Denumirea este legată de faptul că. La congresul II al Partidului Muncitoresc Social-De-mocrat din Rusia (1903) grupul acesta s-a aflat în minoritate (menşinstvo) la alegerea organelor centrale de partid, majoritatea (bolşinstvo) fiind obţinută de… Bolşevici.
12. Cel mai vechi regiment de gardă rus, înfiinţat de Petru I în 1687. A jucat un rol important în februarie 1917. A fost favorabil revoluţiei din octombrie, însă destul de puţin activ în desfăşurarea evenimentelor.
13. Alianţă a partidelor aşa-zise de dreapta cu scopuri contrarevoluţionare (Moscova, mai 1918-1919), având filiale la Petrograd şi în alte oraşe.:
14. Korolenko, Vladimir Galaktionovici (1853-1921), prozator şi publicist de orientare narodnică. Arestat şi deportat sub regimul ţarist, bănuit de legături cu mişcarea revoluţionară, după octombrie 1917 se opune cu fervoare terorii comuniste.
15. Tuhacevski, Mihail Nikolaevici (1893-1937), mareşal, în timpul războiului civil a fost comandant de armată în luptele de pe Volga, din Sud, din Urali şi Siberia, precum şi al armatelor frontului caucazian şi ale frontului de Apus în războiul polono-sovietic. Victimă a represiunilor staliniste.
16. Voloşin, Maximilian Alexandrovici (1878-1932), poet de orientare simbolis-to-impresionistă. Este cunoscut şi ca un talentat acuarelisL
17. Kuskova, Ekaterina Dmitrievna (1869-1958), publicist, ideolog al doctrinei „economismului”, aspru criticată de Lenin. În 1922 a fost expulzată din ţară.
18. Prokopovici, Serghei Nikolaevici (1871-1955), om politic, ideolog al „economismului”. A activat în aripa de stânga a partidului cadeţilor. Ministru în Guvernul provizoriu instalat după revoluţia din februarie 1917. Acuzat de activitate antisovietică, a fost expulzat din ţară (1922).
19. Kişkin, Nikolai Mihailovici (1864-1930), medic, unul dintre liderii partidului cadeţilor, ministru în Guvernul provizoriu din 1917. Acuzat de activitate contrarevoluţionară, a fost arestat Ulterior amnistiat.
20. Menjinski, Viaceslav Rudolfovici (1874-1934). Om politic, jurist. Din 1919 este membru al prezidiului VEEKA, iar clin 1923 – prim-adjunct al lui Dzerjinski. Preşedinte al OGPU în perioada 1926-1934.
21. Iagoda, Ghenrih Grigoriveici (1891-1937), om politic. Din 1920 a ocupat funcţii importante în conducerea CEKA şi OGPU. Şeful NKVD-ului încă de la înfiinţarea acestuia în 1934. În 1936 este destituit, apoi arestat, judecat şi executat.
22. Stolâpin, Piotr Arkadievici (1862-1911), om de stat, ministru al afacerilor interne şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. Organizatorul loviturii de stat de la 3 iunie 1907 (determinată de intensificarea terorismului promovat de unele partide revoluţionare), după care s-a instaurat aşa-numita „reacţiune stolâpinistă”. Coordonatorul reformei agrare, care, de asemenea, a fost numită stolâpinistă. A fost ucis de un agent al poliţiei secrete (ohranka).
23. Maiski, Ivan Mihailovici (1884-1975), istoric şi diplomat. Ambasador în Finlanda şi Marea Britanic, adjunct al ministrului afacerilor externe. A fost unul dintre participanţii la conferinţele de la lalta şi Potsdam.
24. Adică CEKA.
25. Una dintre organizaţiile „înnoitorilor” bisericii ortodoxe, ruse (1922-1945), care susţinea modernizarea dogmei şi a religiei creştine. A cerut destituirea patriarhului Tihon (pentru „activitate antisovietică”) şi desfiinţarea călugăriei.
26. Tihon (Belavin, Vasili Ivanovici) (1865-1925), patriarhul Rusiei (din 1917). Judecat pentru „activitate antisovietică”, în 1923 este constrâns să se căiască şi să îndemne pe credincioşi să colaboreze cu Puterea Sovietică.
27. Berdiaev, Nikolai Alexandrovici (1874-1948), filosof, întemeietorul „noului creştinism”, variantă a existenţialismului religios, în 1922 a fost expluzat din ţară şi până la sfârşitul vieţii a trăit la Paris.
28. Soloviov, Vladimir Sergheevici (1853-1900), poet, filosof religios şi critic literar. A încercat să realizeze un fel de sinteză a credinţei ortodoxe, a ştiinţei occidentale şi a catolicismului roman. Este unul dintre teoreticienii de seamă ai simbolismului rus.
29. „Musavat” („Egalitate”), partid de orientare naţionalistă din Azerbaidjan (1911-1920). Program: autonomie naţională şi teritorială, panislamism, pan-turcism.
30. Membri ai partidului „Daşnakţutiun” („Alianţa”), partid de orientare naţionalistă din Armenia (1890-1921). Prin programul lui urmărea realizarea autonomiei Armeniei Occidentale în cadrul Turciei, cu ajutorul Rusiei şi al statelor europene. După 1917 este acuzat de activitate contrarevoluţionară şi antisovietică.
31. (De la turc. Basmak – a ataca.) Membri ai mişcării de orientare naţionalistă, care milita pentru răsturnarea Puterii Sovietice şi separarea Asiei Centrale de Rusia Sovietică.
32. Publicaţie editată, la Paris de către emigranţii menşevici
33. Plehanov, Gheorghi Valentinovici (1856-1918), filosof marxist, care a introdus şi propagat cel dintâi marxismnul în Rusia; unul dintre reprezentanţii de seamă ai social-democraţiei ruse şi mondiale. După cel de al doilea congres al PMSDR a devenit unul din liderii menşevismului. Nu a fost de acord cu revoluţia clin octombrie.
34. Adepţi ai troţkismului, doctrină şi curent formate în cadrul social-democraţiei ruse la începutul secolului XX şi răspândit ulterior în mai multe ţări. A fost fondat de Troţki (Bronstein), Le v Davâdovici (1879-1.940), reprezentant de seamă al mişcării revoluţionare. Iniţial menşevic, a participat la revoluţia din 1905 şi la cea socialistă clin 1917, când a intrat în partidul bolşevic şi a devenit unul dintre conducătorii acestei revoluţii, îndeplinind funcţii importante în conducerea partidului şi statului sovietic: comisar al poporului pentru afacerile externe (1917-1918; a negociat cu germanii tratatul păcii de la Brest-Litovsk) şi pentru apărare (1918-1924; rol important în organizarea Armatei Roşii şi în timpul războiului civil.) După moartea lui Lenin a intrat în opoziţie cu Stalin; în 1927 este exclus din partid, iar în 1929 expulzat din URSS. În străinătate şi-a continuat activitatea politică, organizând şi conducând partide trojkiste, care au întemeiat şi o „Internaţională” (a IV-a). A fost asasinat în Mexic de către un agent al NKVD-ului.
35. Organizaţii pentru ajutarea deţinuţilor şi exilaţilor politici în Rusia dinaintea revoluţiei din 1917.
36. Peşkova, Ekaterina Pavlovna (1876-1965), prima soţie a lui Maxim Gorki (A. M. Peşkov), unul dintre principalii conducători ai Crucii Roşii politice, mai cu seamă după revoluţia din 1917 (a fost desfiinţată în 1939).
37. Adept al narodnicismului, ideologie şi mişcare social-politică clin Rusia (1861-
1895), care nega rolul decisiv al clasei muncitoare în lupta revoluţionară, socotind că ţărănimea şi intelectualitatea constituie forţa socială capabilă să răstoarne ţarismul şi să instaureze socialismul pe calea dezvoltării obştii ţărăneşti; acorda personalităţii rolul de creator al istoriei şi preconiza tactica terorismului individual. Lideri şi ideologi: A. I. Herzen, N. G. Cemâşevski, M. A. Bakunin ş.a.
38. Cetate construită de novgorodeni în 1323 pe o insulă din lacul Ladoga, la izvoarele Nevei. Ocupată de suedezi (1611) şi recucerită de ruşi (1702), cetatea va deveni închisoare politică cu regim de extremă severitate. A fost dărâmată în timpul celui de al doilea război mondial.
39. Novorusski, Mihail Vasilievici (1861-1925). Revoluţionar, membru al „fracţiunii teroriste” a partidului Namdnaia Voi ia. Ca participant la atentatul asupra lui Alexandru III (l martie 1887) a fost condamant la ocnă pe viaţă. Până în 1905 a fost deţinut la Schlisselburg. Perioadă evocată într-un volum de amintiri.
40. Maiakovski. Vladimir Vladimirovici (1893-1930), poet de orientare futuristă. Ambiţia de a crea o poezie nouă în slujba revoluţiei i-a adus o mare popularitate în lumea întreagă. S-a sinucis.
41. Voikov, Piotr Lazarevici (1888-1927), reprezentant al mişcării revoluţionare, unul dintre conducătorii luptei pentru instaurarea Puterii Sovietice la Ekaterinburg. Din 1924 – reprezentant plenipotenţiar al URSS în Polonia. Victimă a unui atentat.
42. Este vorba de 19 octombrie, ziua când a fost înfiinţat (1811) liceul şi numită „Ziua Puşkin”. Deoarece poetul, în fiecare an. Comemora această aniversare printr-o poezie.
43. Palcinski, Piotr Akimovici (1878-1929), inginer de mine şi economist, împuşcat în timpul detenţiei.
44. Meck. Nikolai Kadovici von (1863-1929), inginer de căi ferate, fiul lui K. F. Von Meck, coproprietar al câtorva căi ferate din Rusia. După revoluţia din octombrie a lucrat în Comisariatul Poporului pentru Transporturi. A fost împuşcat.
45. Kaganovici, Lazar Moiseevici (1893-1982?), om politic. A îndeplinit înalte funcţii de stat şi de partid: membru în Biroul Politic (din 1930): din 1935 a fost comisar al poporului pentru căile ferate şi, respectiv, pentru industrie. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui S talia în 1957 este dat la o parte din activitate.
46. Ordjonikidze, Grigori Konstantinovici (Sergo) (1886-1937), om politic, unul dintre conducătorii de partid şi de stat importanţi. După revoluţia din octombrie a luptat pentru instaurarea Puterii Sovietice în Caucazul de Nord şi în Transcaucazia. Membru al Biroului Politic (din 1930), preşedinte al Consiliului superior al economiei naţionale (1930-1932), comisar al poporului pentru industria grea (1932-1937). A murit în circumstanţe dubioase: nu se ştie dacă s-a sinucis ori a fost asasinat. Soljeniţân este pentru cea de a doua variantă.
47. Garin, N. (Nikolai Gheorghievici Mihailovski) (1852-1906), prozator. Mediu] şi personajele prozei sale relevă experienţa acumulată ca inginer constructor de căi ferate.
48. Zamiatin. Evgheni Ivanovici (1884-1937), prozator, de profesie inginer, maestru al satirei şi grotescului. Este autorul romanului-pamflet Noi (publicat în Anglia, 1924), care „a stârnit indignarea opiniei publice sovietice’ şi a infucnţat proza” antiutopică” anticomunistă occidentală (O. Huxley, G. Orwell). A emigrat în 1932.
49. Miliukov, Pavel Nikolacvici (1859-1943). Om politic, istoric şi publicist. Unul dintre organizatorii şi liderii partidului cadeţilor. După revoluţia din februarie 1917 este ministru al afacerilor externe în Guvernul provizoriu, susţinând războiul, alături de Antanta, împotriva Germaniei. După revoluţia din octombrie a emigrat.
50. Riabuşinski, Pavel Pavlovici (1871-1924), descendent al unei familii de industriaşi şi bancheri ruşi, adversar fervent al bolşevicilor şi revoluţiei din octombrie, unul din organizatorii revoltelor conduse de generalii L. G. Kornilov (25-31 aug. 1917) şi respectiv A. M. Kaledin (oct 1917 – febr. 1918). Emigrant
51. Rojanski, Dmitri Apollinarievici (1882-1936), fizician, creatorul şcolii sovietice de radiofâzică şi radiotehnică. Academician (1933).
52. Vavilov, Nikolai Ivanovici (1887-1943), botanist şi genetician, creatorul teoriei privind bazele biologice ale selecţiei şi ale teoriei privind centrele de origine a plantelor de cultură. Membru al Academiei de Ştiinţe al URSS, preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole (1929-1935). În 1940, ca rezultat al uneltirilor şi delaţiunilor lui Lâsenko, este arestat şi condamnat la moarte. Graţiat, a murit în puşcărie.
53. Platonov, Serghei Fiodorovici (1860-1933), istoric. Profesor la Universitatea din S.-Petersburg (1899), membru al Academiei Ruse de Ştiinţe, preşedinte al Comisiei de arheografie (1918-1929). În 1930 este destituit şi întemniţat pentru propagandă antisovietică.
54. Târle, Evgheni Viktorovici (1875-1955), istoric, membru al Academiei de Ştiinţe (1927). Lucrări privind istoria Franţei şi politica externă a Rusiei: Blocada continentală, Talleyrand, Napoleon, Războiul Crimeii ş.a.
55. Liubavski, Matvei Kuzmici (1860-1936), istoric, discipol al lui Kliucevski. Membru al Academiei de Ştiinţe (1929), rector al Universităţii din Moscova (1911-1917).
56. Gâutier, Iuri Vladimirovici (1873-1943), istoric şi arheolog, membru al Academiei de Ştiinţe (1939).
57. Izmailov, Nikolai Vasilievici (1893-1961?), istoric literar şi textolog. Studii şi cercetări dedicate lui Puşkin, Jukovski, Turgheniev.
58. Bahtin, Mihail Mihailovici (1895-1975), critic literar şi estetician. Estetica romanului şi teoria discursului literar sunt temele ce domină majoritatea scrierilor sale. Studiile teoretice ale lui Bahtin au marcat un moment de cotitură în gândirea estetică a contemporaneităţii.
59. Lihaciov, Dmitri Sergheevici (a 1906), critic şi teoretician literar, istoric al culturii; academician (1953), profesor la Universitatea din Leningrad (1946-1955), cercetător la Institutul de literatură rusă, unde conduce sectorul de literatură rusă veche. Este preocupat în mod deosebit de teoria literară, poetica literaturii ruse vechi, textologie etc.
60. Budionnâi, Semion Mihailovici (1883-1973), mareşal, în timpul războiului civil (1918-1920) a comandat Armata I de cavalerie. Posturi de conducere în perioada celui de al doilea război mondial.
61. Grupare fracţionistă de orientare anarho-sindicalistă în cadrul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia în perioada 1920-1922 (A. M. Şliapnikov, A. M. Kollontai, S. P. Medved ş.a.), care nega rolul conducător al partidului comunist şi al Statului Sovietic şi considera sindicatele forma superioară de organizare a clasei muncitoare, solicitând să li se îricredinţe/. E conducerea economiei.
62. Sau devierea de dreapta din cadrul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia Curent aşa-nuniit oportunist din perioada 1928-1930 (lideri: N. I. Buharin, A. L Râkov. M. P. Tomski ş.a.), care nega necesitatea industrializării accelerate a ţării, a dezvoltării industriei grele, a colectivizării agriculturii şi propovăduia teoria curmării luptei de clasă şi a integrării paşnice a „chiaburului” în socialism.
63. Monedă de aur sau bancnotă în valoare de zece ruble.
64. Vers din varianta rusă a libretului operei Faitsi de Gounod (aria lui Mephisto). Originalul francez: A şes pieds le genre humain, /Se ruant, le fer en main, /Dans le sang el dans le fange, /Ou briile l’ardent metal…
65. Vezi nota 6 de la Capitolul l. Partea a ÎNTÂI.)
66. Autorul se referă la definiţia pe care Lenin a dat-o intelectualităţii:. Clasă inte-mediară „,” fără personalitate economică’”.
67. În ruseşte kulak, al cărui prim sens este acela de „pumn”. Sensul de „ţăran înstărit, care îşi exploatează consătenii”, este menţionat într-un dicţionar explicativ de-abia în 1935 (Tolkovâi slovar russkogo iazâka – Dicţionarul explicativ al limbii ruse, sub redacţia lui D. N. Uşakov).
68. Zalâghin, Serghei Pavlovici (n. 1913). Prozator, autor de nuvele şi romane inspirate de colectivizarea şi războiul civil din Siberia. Romanul la care se referă Soljeniţân se intitulează Pe malul Irtâşului.
69. Lâsenko, Trofim Denisovici (1898-1976), biolog şi agronom, membru al Academiei de Ştiinţe (1939), preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole (1938-1956, 1961-1962). A blamat genetica clasică, elaborând o stranie teorie despre ereditate, extrasă din învăţătura marxistă. Bucurându-se de sprijinul lui Stalin, şi-a impus concepţiile şi, datorită denunţurilor şi intrigilor lui, numeroşi biologi remarcabili au fost întemniţaţi. Multe dintre teoriile lui nu au fost confirmate în practică, ba mai mult, s-au dovedit dezastruoase pentru agricultură.
70. Lorch, Alexandr Gheorghicvici (1889-1967), agrobiolog şi ameliorator. Unul clin promotorii selecţiei şi experimentării sorturilor de cartofi în URSS.
71. Molotov (Skriabin). Viaceslov Mihailovici (1890-1984?). Om politic. Colaborator apropiat al lui Stalin. Membru al Biroului Politic (1926-1953) şi al Prezidiului (1953-1957) Comitetului Central al PEUS. Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (1930-1941). Minisiru al afacerilor externe
— 1949. 1953-1956). Ambasador în Mongolia (din 1957). Din 1962 -pensionar.
72. Kirov (Kostrikov). Serghei Mironovici (1886-1934), om politic. Participant la cele trei revoluţii ruse (1905. Februarie 1917. Octombrie 1917), secretar al Comitetului din Leningrad (1926-1934) şi secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din URS S. Victima unui act terorist (la ordinul lui Stalin).
73. Alianţa apărării (germ.). Organizaţie militarizată a Parditului social-democrat din Austria, creată în 1923 în vederea apărării împotriva ofensivei reacţiunii şi pentru salvgardarea republicii. Printre altele au luat parte la Insurecţia armată antifascistă din februarie 1934. Autorul se referă la înfruntările care au avut loc la Vicna în ziua de 15 iulie 1927.
74. Asociaţie filosofică şi religioasă, întemeiată la începutul anului 1919; a durat până prin 1921-1922.
75. În poemul în proză Limba rusă.
76. În poemul Cui i-e bine în Rus ia?
77. Perioada când ostile mongolilor, conduse de Genghis-han, au întreprins numeroase expediţii (cucerind Siberia, China de Nord, Asia Mijlocie) şi au invadat India (1221) şi Rusia (1223).
78. Căpetenie normandă (al unei oştiri a varegilor), care, potrivit tradiţiei, a fost chemat de slavii din ţinutul Ilmenului, împreună cu fraţii săi Sineus şi Truvor, să domnească la Novgorod. Întemeietorul dinastiei Rlurikovicilor (sec. IX-XVI), care a dat mari cneji de Kiev, Vladimir, Moscova şi ţari ruşi. Ultimul fiind Fiodor Ivanovici (1557-1598), fiul lui Ivan IV cel Groaznic.
79. Clădirea KGB-ului şi a Direcţiei Generale a Afacerilor Interne din cadrul Comitetului Executiv regional şi orăşenesc din Leningrad (Prospektul Liteinâi, nr. 4).
80. Grupare fracţionistă din cadrul PEUS (1925), reprezentată de G. E. Zinoviev, L. B. Kamenev ş.a. Nega posibilitatea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea şi a victoriei socialismului într-o singură ţară etc.
81. Stipulat de articolul 206 din Codul penal.
82. Ludenici. Nikolai Nikolaevici (1862-1933). General, unul din comandanţii mişcării albgardistc. A întreprins marşul asupra Petrogradului, dar a fost înfrânt de Armata Roşie (oct. 1919). Emigrant (1920).
83. Ejov. Nikolai Ivanovici (1894-19397), om politic. După funcţii modeste în aparatul de partid, în 1934 este ales membru al Comitetului Central, ceea ce i-a înlesnit o ascensiune rapidă spre posturi importante din conducerea partidului.
În 1936 îi urmează lui lagoda în fruntea NKVD-ului, după care este destituit şi înlocuit cu Beria (1938). Este arestat şi executat probabil în 1939 sau 1940.
84. Beria, Lavrenti Pavlovici (1899-1953). Om politic de origine georgiană. A ocupat funcţii importante în serviciile CEKA şi OGPU din Georgia şi Trans-caucaziiL în 1938 este numit şeful NKVD-ului. I se acordă gradul de mareşal (1945). În 1946 este eliberat din postul de la NKVD, dar este ales membru în Biroul Politic şi numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, păstrând controlul asupra serviciilor securităţii. După moartea lui Stalin este numit ministru de interne, dar curând (iunie 1953) este destituit, judecat şi împuşcat.
85. Autorul se referă Ia împărţirea Poloniei (octombrie 1939) între Hitler şi Stalin şi anexarea de către URSS (urmare a pactului Molotov-Ribbentrop) a Ţărilor Baltice şi a Basarabiei (1940).
86. (în rusă Hâţân.) Pădure lângă localitatea cu acelaşi nume din regiunea Minsk, unde, în februarie-martie 1943, germanii au descoperit într-o groapă imensă cadavrele a circa cincizeci mii de ofiţeri polonezi masacraţi de sovietici.
87. Sikorski, Wladyslaw (1881-1943), general şi om politic polonez. Prim-ministru şi ministru de interne (1922-1923). Prim-ministru al guvernului polonez format în emigraţie (Paris, apoi Londra) între 1939-1943.
88. Anders. Wladyslaw (1892-1970), general polonez, în 1940 este luat prizonier de trupele sovietice care au invadat Polonia de Răsărit. Este eliberat din închisoare (1941) şi organizează o armată din deţinuţii polonezi aflaţi în lagărele sovietice, în 1943 a comandat corpul de armată polonez din cadrul trupelor aliate din Italia, în 1945 – trupele poloneze din Europa Occidentală.
89. Este vorba de Istmul Kareliei, între Golful Finic şi lacul Ladoga. Anexat de URSS în martie 1940.
90. Zonă în bazinul râului cu acelaşi nume din Mongolia. Aici, trupele japoneze, în
1939, au dezlănţuit agresiunea împotriva Mongoliei, dar au fost înfrânte de trupele sovieto-mongole.
91. Lac în Extremul Orient de Sud, în apropierea căruia trupele sovietice au înlrânt şi respins pe invadatorii japonezi.
92. Kutuzov, Mihail Illarionovici (1745-1813), comandant de oşti, general-feldma-reşal. A participat la mai multe războaie ruso-turce (a încheiat pacea de la Bucureşti, 1812, după ce i-a înfrânt pe turci la Ruşciuk). A fost comandantul suprem al armatei ruse în războiul împotriva lui Napoleon (1812).
93. Muncitori din Est (germ.). Cetăţeni sovietici din teritoriile ocupate de armata germană în timpul celui de al doilea război mondial, care erau duşi în Germania şi folosiţi ca forţă de muncă.
94. Aul, aşezare, sat la kazahi. Turkmcni, karakalpaci şi populaţiile din Caucazul de Nord.
95. Participanţi ai formaţiunilor militare alcătuite din prizonieri ruşi. Care au acţionat în timpul celui de al doilea război mondial de partea Germaniei, sub prezumtiva comandă a lui Andrei Andreerici Vlasov (1901-1946). General, comandant de armată. Luat prizonier de către nemţi, a acceptat să organizeze unităţile militare pomenite. Predat de către aliaţi Uniunii Sovietice, a fost
* spânzural. Vezi Capitolul 5. P. 159-160. Şi Capitolul 6. P. 179 şi urm.
96. Krasnov, P iotr Nikolaevici (1869-1947). General, unul dintre principalii organizatori ai mişcării albgardiste. În octombrie 1917. Împreună cu A. F. Kerenski a condus răscoala antisovietică. În 1918 este atamanul trupelor de pe Don şi comandantul armatei cazacilor albi. În 1919 a emigrat în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial a organizat unităţi de cazaci care au luptat alături de nemţi. A fost condamnat şi executat.
97. Armia Krajowa, armata naţională poloneză care a acţionat între 1942 şi 1945 pe teritoriul Poloniei ocupate sub comanda guvernului aflat în emigraţie la Londra, Conducerea ei a organizat începutul insurecţiei din Varşovia (1944).
98. Mikolajczyk, Stanislaw (1901-1966). Om politic polonez. Lider al Partidului Ţărănesc Polonez. Prim-ministru (1943-1944) al guvernului polonez din emigraţie, în 1945 a făcut parte din guvernul provizoriu de tendinţă prosovie-tieă. După succesul comuniştilor la alegerile din 1947, a emigrat în S. U. A.
99. Participanţi ai formaţiunilor militare ale naţionaliştilor ucrainieni, care au acţionat în Ucraina de Apus în 1943-1947. Au fost numiţi astfel după numele comandantului lor, Siepan A. Bandera (1908-1959), lider naţionalist ucrainean. După război a condus organizaţia naţionaliştilor ucrainieni (OUN) clin străinătate. A fost asasinat la Mlinchen de către un agent kaghebist.
Capitolul 3 – ANCHETA
1. Alexei Mihailovici (1629-1676). Ţar al Rusiei (din 1645). În timpul domniei lui s-a înfăptuit unirea Ucrainei cu Rusia (1654). Au avut loc numeroase răscoale ţărăneşti (printre care şi cea a lui Stepau Razin) şi schisma bisericii ruse.
2. Biron. Ernst-Johann (1690-1772). Conte, favoritul împărătesei Anna Ivanovna: după urcarea ei pe tron. A instaurat un regim de cruntă teroare poliţistă.
3. Gumiliov. Nikolai Stepanovici (1886-1921). Poet. Iniţiatorul şi liderul grupării literare moderniste a akmeisnnthii (v. Nota 5. De la Capitolul 9. Partea ÎNTÂJ). Soţul poetci Anna Ahmatova. Sub acuzaţia de participare la un complot contrarevoluţionar monarhist a fost împuşcat.
4. Ahmatova (Gorenko), Anna Andreevna (1888-1966), poetă, unul din reprezentanţii străluciţi ai poeziei ruse din secolul al XX-lea Adeptă a akmeismului. Soţia lui Gumiliov. Între 1925-1940, poezia ei este interzisă şi, pentru a se întreţine, traduce din poeţii lumii (printre care şi Eminescu, Arghezi, lirică populară românească), în anii terorii staliniste este arestat fiul ei, Lev Gumiliov, istoric. Vizitele şi aşteptările la porţile închisorilor leningrădene i-au inspirat zguduitorul poem Recviem.
5. Dzerjinski, Felix Edmundovici (1877-1926), om politic. După revoluţia din octombrie a ocupat înalte funcţii de partid şi de stat în 1917 a organizat CEKA şi, implicit, teroarea roşie, conducând, în continuare, până la sftrşitul vieţii, GPU-ul şi OGPU-ul.
6. Dahl, Vladimir Ivanovici (1801-1872), scriitor, lexicograf, etnograf, autorul remarcabilului Dicţionar explicativ al limbii ruse (1863-1866).
7. Kliuev, Nikolai Alexeevici (1887-1937), poet de inspiraţie patriarhal-ţărăneas-că, reprezentant al orientării aşa-zis neo-(ărăneşti, în care a fost inclus şi Esenin. În 1933 este arestat, închis la Lubianka şi deportat în ţinutul Narâmului din Siberia.
8. Acţiune antisovietică înarmată organizată de albgardişti şi eseri, sub conducerea lui A. P. Perhurov (6-2 iulie 1918), la laroslavl.
9. Ivanov-Razumnik, Razumnik Vasilievici (1878-1946), critic şi istoric literar, sociolog. Simpatizant al eserilor de stânga La slârşitul deceniului al treilea a fost arestat şi a petrecut mulţi ani în puşcărie şi surghiun. La începutul celui de al doilea război mondial s-a stabilit în Germania
10. Buharin, Nikolai Ivanovici (1888-1938), om politic, unul dintre eminenţii conducători ai partidului, specialist în probleme economice, în 1924 este ales membru al Biroului Politic, între 1926 şi 1928 – secretar general al Kominternului. În 1929 este exclus din Biroul Politic pentru „deviaţionism de dreapta”, iar în 1938 este judecat, condamnat Ia moarte şi împuşcat
11. Titlul unui articol de răsunet (2 martie 1940), în care Stalin se dezice de excesele colectivizării.
12. Este povestea unei fetiţe de vreo treisprezece ani, angajată să îngrjiească de un prunc. Extenuată zi şi noapte de stăpâni cu nesfârşite corvezi, fetiţa sfârşeşte prin a sugruma pruncul, ca să poată dormi.
13. Este vorba de povestirea Răufăcătorul (1885).
14. Kolceak, Alexandr Vasilievici (1874-1920), amiral, unul dintre principalii organizatori militari ai mişcării albgardlste. În 1918-1919, este „cârmuitor suprem al statului rus”, pe teritoriul Siberiei, guberniei Orenburg şi regiunii Ural. Înfrânt de Armata Roşie, a fost luat prizonier, condamnat şi împuşcat
15. Voroşilov, Kliment Efremovici (1881-1969), mareşal şi om politic. Unul dintre organizatorii Armatei Roşii şi comandanţii din timpul războiului civil. Colaborator apropiat al lui Stalin. A ocupat înalte funcţii de stat şi partid, în perioada 1953-1960 a fost preşedintele Sovietului Suprem al URSS.
16. Închisorile „interioare” aparţineau direct de Ministerul Afacerilor Interne.
17. Abakumov, Viktor Semionovici (1894-1954). Om politic. A lucrat în serviciile de contrainformţii aje Armatei Roşii, încă de la înfiinţare, în 1943, a fost numit şeful SMERŞ-ului. În 1946 este ministrul securităţii statului. Destituit şi arestat sub Stalin, es. Te condamnat şi executat în 1954.
18. Suvorov, Alexandr Vasilievici (1729-1800), mare comandant de oşti. Generalisim. S-a distins în vremea războaielor ruso-turce (1768-1774, 1787-1791). Comandant suprem al armatelor aliate împotriva Franţei, remarcându-se în campaniile din Italia şi Elveţia. Este vestit şi ca unul care n-a cunoscut nici o t, a înfrângere.
19. Riumin, Mihail Dmitrievici (7-1953), om politic. La început a lucrat în serviciile speciale ale marinei, fiind ulterior chemat de Abakumov în centrala ’ SMERŞ. Ministru adjunct al Securităţii Statului (1946-1953). După moartea lui Stalin, a fost condamnat şi executat
20. Kamenev (Rosenfeld), Lev Borisovici (1883-1936), om politic, unul dintre liderii importanţi ai partidului după revoluţia din octombrie. Membru al Comitetului Central (din 1917) şi al Biroului Politic (din 1919). După moartea lui Lenin s-a aflat la cârma partidului împreună cu Stalin şi Zinoviev. Ulterior
: fe apropiindu-se de Troţki. Exclus din partid (1927), arestat (1934), condamnat fii la moarte şi executat (1936).
21. Şeşkovski, Stepan Ivanovici (1727-1793), demnitar însărcinat în vremea Ecaterinei II cu anchetarea cazurilor de importanţă extremă. Vestit pentru duritatea metodelor folosite la interogatoriu.
22. Radişcev, Alexandr Nikolaevici (1749-1802), scriitor şi gânditor revoluţionar. Autor al cărţii Călătorie de la Petersburg la Moscova (1790), în care supune unei critici necruţătoare iobăgia şi autocraţia ţaristă. Condamnat la moarte, a fost graţiat şi deportat în Siberia
23. Revoluţionari de obârşie nobilă, în special ofiţeri participanţi la războiul din 1812, care au declanşat, la 14 decembrie 1825, răscoala împotriva autocraţiei ţariste şi iobăgismului. A fost înăbuşită de împăratul Nicolae I. Cinci dintre, jî! V conducătorii mişcării decembriste (P. I. Pestei, S. I. Muraviov-Apostol, K. F. Râleev, M. P. Bestujev-Riumin, P. O. Kahovski) au fost spânzuraţi, 121 trimişi la ocnă şi surghiun în Siberia.
24. Râleev. Kondrati Fiodorovici (1795-1825), poet romantic, unul dintre conducătorii mişcării decembriste. Condamnat la moarte şi spânzurat.
25. Pestel, Pavel Ivanovici (1793-1826), ofiţer (colonel), unul dintre conducătorii decembriştilor. Autor al proiectului de constituţie Russkaia pravda (Adevărul rus). Denunţat, a fost arestat la 13 decembrie 1825. SpânzuraL
26. Russkaia pravda, proiect de constituţie şi program al mişcării decembriste elaborat de P.l. Pestei (1821-1823). Prevedea: desfiinţarea iobăgiei, republică unitară, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertăţi cetăţeneşti, confiscarea marilor latifundii şi împroprietărirea ţăranilor etc.
27. Lunin, Mihail Sergheevici (1787-1845), ofiţer, participant la răscoala decembriştilor. A fost condamnat la ocnă şi surghiun în Siberia
28. Zavalişin, Dmitri Irinarhovici (1804-1892), ofiţer, decembrist. A fost condamnat la ocnă pe viaţă. Autorul însemnărilor unui decembrist.
29. Obolenski, Evgheni Petro viei (1796-1865), prinţ, ofiţer, participant la mişcarea decembristă. Şeful statului major al răscoalei de la 14 decembrie 1825. A fost condamnat la ocnă pe viaţă. Autorul unui volum de amintiri.
30. Trubeţkoi, Serghei Petrovici (1790-1860), prinţ, ofiţer, decembrist. A fost condamnat la ocnă pe viaţă. Autorul unui volum de însemnări.
31. Griboedov, Alexandr Sergheevici (1795-1829), dramaturg şi diplomat. Este cunoscut mai ales prin comedia satirică Prea multă, minte strică.
32. Bakunin, Mihail Alexandrovici (1814-1976), revoluţionar, teoretician al anarhismului, unul dintre ideologii norodnicismului. Aflat în străinătate (din 1840), a participat la revoluţia din 1848-1849 (Paris, Dresda, Praga). În 1851 este extrădat de autorităţile austriece şi întemniţat în fortăreaţa Petropavlov-skaia, apoi exilat în Siberia, în 1861 a evadat şi s-a refugiat în Anglia
33. Grineviţki, Ignati loahimovici (1856-1881), revoluţionar, membru al organizaţiei Narodnaia volia (Voinţa poporului). La l martie 1881 l-a ucis cu o bombă pe împăratul Alexandru II, căzând el însuşi victimă a propriului atentat.
34. Râsakov, Nikolai Ivanovici (1861-T881), revoluţionar, membru al organizaţiei Narodnaia volia. La l martie 1881 a aruncat prima bombă asupra hu Alexandru II, dar care nu şi-a atins ţinta. A fost spânzurat
35. Melgunov, Serghei Petrovici (1880-1956). Istoric şi publicist A fost expulzat din ţară în 1923.
36. Cărăuşi ucrainieni (sec. XVI-XIX). Care transportau (în special din Crimeea în Ucraina) sare, peşte şi felurite alte mărfuri.
37. Ehrenburg, Ilia Grigorievici (1891-1967), prozator şi publicist Autor, printre altele, al volumelor de memorii Oameni, ani, viaţă (voi. L-6, 1961-1965), în care este evocată perioada stalinistă.
38. Vranghel, Piotr Nikolaevici, baron (1878-1928), general. A condus armatele albgardiste din Ucraina de Sud şi din Crimeea, înlocuindu -l pe Denikin (1920). Înfrânt de către Armata Roşie, se refugiază peste hotare.
39. Mişcare de masă a inovatorilor şi fruntaşilor în producţie din URSS pentru mărirea productivităţii muncii şi o mai bună utilizare a tehnicii. A fost iniţiată în 1935, de către Alexei Grigorievici Stahanov, miner din bazinul Donbassului.
40. (De la germ. Polizei.) Membri ai detaşamentelor poliţiei auxiliare pe care trupele germane de ocupaţie îi recrutau dintre localnici.
Capitolul 4 – GĂITANELE ALBASTRE
1. Personajul central din nuvela Moartea lui Ivan IIici (1886).
2. Serov, Ivan Alexandrovici (n. 1905), general, începând din anul 1939, a ocupat posturi de maximă importanţă în cadrul Securităţii Statului. A fost numit şeful KGB-ului încă de la înfiinţare (1954) şi a deţinut acest post până în anul 1958.
3. Timofeev-Ressovski, Nikolai Vladimirovici (1900-1981), genetician, unul i, dintre creatorii geneticii radiative, biocenologiei şi biologiei moleculare, între
1925 şi 1945 a lucrat în Germania în 1945 a fost arestat, condamnat şi trimis în lagăr. Reabilitat în perioada lui Hruşciov.
4. Organizaţie a tineretului revoluţionar german, creată în 1924, având ca obiectiv lupta antifascistă. Jungsturmovka era uniforma membrilor acestei organizaţii, purtată, de asemenea, şi de tineretul sovietic în anii ’20-’30.
5. Într-o notă de la sfârşitul volumului al treilea, autorul ne previne că atunci când este vorba de metaforica ţară a lagărelor, de Arhipelag, se scrie GULAG, iar când se fac referiri la Administraţia Generală a Lagărelor şi aparatul ei -
;! /GULag.
6. Jdanov, Andrei Alexandrovici (1896-1948), om politic. Participant la revoluţia din octombrie şi războiul civil. După moartea lui Kirov (1934) este secretar al j comitetului regional de partid din Leningrad; secretar al Comitetului Central. Membru al Biroului Politic (1939). În anii postbelici, răspunzând de politica în ’: /: domeniul culturii, este inspiratorul celebrei horărâri a Comitetului Central: Cu privire la revistele „Zvezda” şi „Leningard”, unde este supusă unor atacuri nimicitoare creaţia Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko, constituind
— ’-’ începutul unei campanii violente împotriva intelectualităţii.
7. Şcerbakov, Alexandr Sergheevici (1901-1945), om politic, înalt activist de partid; membru al Comitetului Central din 1939. În timpul războiului este şeful direcţiei politice a Armatei Roşii şi al Biroului de Informaţii (Informbiuro).
8. Pe, drumul Vladimirului”, în secolul al XlX-lea, surghiuniţii porneau din Moscova spre Siberia.
9. Maliuta Skuratov, porecla lui Grigori Lukianovici Skuratov-Belski (7-1573), nobil, apropiat al lui Ivan cel Groaznic, şeful teroarei opricininei (forţele militare şi poliţieneşti ale regimului politic al ţarului).
Capitolul 5 – PRIMA CELULĂ – PRIMA IUBIRE
1. Localitate din regiunea Moscova, unde a locuit Lenin în ultimii ani ai vieţii şi a murit la 21 ianuarie 1924.
2. Volkonskaia, Zinaida Alexandrovna (1792-1862), prinţesă, scriitoare. Salonul ei literar din Moscova a fost vizitat printre alţii şi de A. S. Puşkin.
3. (în argoul deţinuţilor.) Denunţător, introdus într-o celulă pentru a culege informaţii.
4. „Omul de prisos”, tip în literatura rusă din anii ’20-’50 ai secolului al XlX-lea. Tânăr nobil, inteligent, de cultură europeană, înstrăinat atât de Rusia oficială, cât şi de popor, dezamăgit, inactiv (Oneghin la A. S. Puşkin, Rudin la I. S. Turgheniev ş.a.).
5. Instituţie legislativă, consultativă sau administrativă, reprezentativă şi electivă din Rusia ţaristă (Dumă Orăşenească, Dumă de Stat).
6. Lunacearski, Anatoli Vasilievici (1875-1933), om politic, scriitor şi critic literar, teoretician marxist al culturii. A participat la revoluţia din octombrie. Din 1917 este comisar al poporului pentru învăţământ (până în 1929). Reprezentant plenipotenţiar în Spania.
7. Prima – cea din februarie 1917, a doua – cea din octombrie.
8. („Prinţul Potiomkin Tavriceski”.) Crucişător din liota Mării Negre pe care a * avut loc cea dintâi acţiune revoluţionară de masă din cadrul forţelor armate ale Rusiei în timpul revoluţiei din 1905 (14-25 iunie). Nefiind susţinut de alte nave. Echipajul crucişătorului s-a predat autorităţilor româneşti din Constanţa.
9. Serviciu al municipalităţii din Moscova care se ocupa cu pavoazarea oraşului şi instalarea panourilor publicitare.
10. Belinski, Vissarion Grigorievici (1811-1848), critic literar şi gânditor democrat-revoluţionar. Teoretician al esteticii realismului, comentator al fenomenului Literar contemporan (Puşkin. Gogol, Lermontov ş. A). A exercitat o influenţă considerabilă asupra intelectualităţii ruse din secolul al XlX-lea.
11. Lomonosov, Mihail Vasilievici (1711-1765), savant enciclopedic şi scriitor. Primul academician al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Reprezentant al clasicismului rus. La iniţiativa lui, în 1755, a fost fundată Universitatea din Moscova, care astăzi îi poartă numele.
12. Rasputin (Novâh), Grigori Efimovici (1872-1916), aventurier, mistic, favorit al familiei ţarului Nicolae II. În calitate de „profet” şi tămăduitor, a exercitat o influenţă nelimitată asupra ţarului, ţarinei şi anturajului lor. S-a implicat în
— Treburile statului. A fost ucis de prinţul lusupov.
13. L. N. Tolstoi este confundat de către tovarăşul de celulă al lui Soljeniţân cu Alexei Nikolaevici Tolstoi (1883-1945), scriitor, activist pe tărâm obştesc.
„ Autor, printre altele, al trilogiei Calvarul, inspirată din evenimentele războiului * civil, al romanului istoric Petru I; proză ştiinţifico-fantastică (Aelita, Hiperboloidul inginerului Garin) etc. A fost deputat în Sovietul Suprem * (1937-1945).
14. Dicţionarul Enciclopedic Granat, cunoscută enciclopedie, editată la Moscova Primele 6 ediţii în 8-9 volume (1889-1903); ediţia a 7-a în 58 (1910-1948; voi. 56 n-a apărut). Până la revoluţia din 1917 a apărut în Editura fraţilor A. Şi J. Granat et comp.
15. Este vorba de clasicii marxism-leninismului.
16. În argoul puşcăriaşilor – raţia (minimă) zilnică de pâine.
17. Haas, Fiodor Petrovici (1880-1853), medic şi filantrop. Ca medic şef al închisorilor din Moscova (din 1828) a obţinut îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor, organizarea spitalului de închisoare (1832) şi a şcolilor pentru copiii deţinuţilor.
18. Rostopcin, Fiodor Vasilievici (1763-1826), conte, om de stat. În timpul războiului din 1812 a fost guvernator general al Moscovei.
19. Saltâciha (Saltâkova, Daria Nikolaevna) (1730-1801), boieroaică, vestită pentru cruzimea manifestată faţă de iobagii proprii.
20. Pilniak (Vogan) Boris Andreevici (1894-1941). Scriitor. Arestat în 1937, a fost împuşcat sau a murit în lagăr.
21. Romanov, Panteleimon Sergheevici (1884-1938), scriitor. Proză scurtă lirico-psi-hologică şi satirică inspirată din viaţa societăţii sovietice din deceniul al treilea Romanul Rusia (1922-1936) evocă perioada primului război mondial şi a revoluţiei din februarie 1917.