(încă nu cunoşteam cuvântul „cloşcă” 3, nici faptul că ea trebuia să existe în fiecare celulă, de fapt încă nu izbutisem să reflectez şi să spun că acest om, G. Kramarenko, nu-mi place, că în mine a şi început să lucreze un releu sufletesc, un releu-detector, şi m-a închis definitiv pentru acest om. N-aş fi menţionat acest fapt dacă ar fi fost unicul, însă acţiunea acestui releu-detector înlăuntrul meu am început s-o simt curând cu uimire, cu bucurie şi nelinişte ca pe o însuşire naturală permanentă. Au trecut anii, am dormit în acelaşi pat, am mers în aceeaşi coloană, am lucrat în aceeaşi brigadă cu multe sute de oameni şi întotdeauna acest misterios releu-detector, la crearea căruia n-am Avut nici un merit, intra în funcţiune înainte ca eu să-mi amintesc de el, intra în funcţiune la vederea unui chip de om, a unor ochi, la primele sunete ale unei voci, şi mă deschidea larg acestui om, ori numai un pic, ori mă închidea definitiv. Şi întotdeauna era atât de perfect, încât toată bătaia de cap a agenţilor operativi cu aranjarea turnătorilor a început să mi se pară o copilărie: fiindcă cel ce se angaja să fie trădător se cunoştea întotdeauna după faţa lui şi după voce, alţii izbuteau să disimuleze cu abilitate acest lucru, însă tot degeaba. Şi, dimpotrivă, detectorul îmi ajuta să-i descopăr pe aceia cărora le puteam încredinţa din primele minute ale cunoştinţei tainele cele mai intime şi de mare gravitate pentru care plăteşti cu capul. Uite aşa am trăit opt ani de închisoare, trei ani de exil, încă şase ani, nu mai puţin periculoşi, cât mi-am scris clandestin cărţile, şi în toţi aceşti şaptesprezece ani m-am destăinuit cu nechibzuinţă la zeci de oameni, dar niciodată n-am făcut un pas greşit! N-am citit nicăieri despre asta, şi scriu aici pentru amatorii de psihologie. Cred că asemenea mecanisme sufleteşti se găsesc în mulţi dintre noi, dar, ca oameni ai unui secol prea tehnic şi intelectual, noi nu acordăm iportanţă acestei minuni şi nu o lăsăm să se dezvolte în noi.)

  După ce am instalat patul, eram gata să-mi încep povestirea (desigur, lungit în pat, şi în şoaptă, pentru ca nu cumva din acest confort să mă trezesc la carceră), însă cel de al treilea colocatar, de vârstă medie, cu fire albe în părul tuns scurt, care mă privise nu prea binevoitor, a rostit cu acea asprime care constituie farmecul oamenilor din nord:

  — Mâine. Noaptea e pentru somn.

  Era lucrul cel mai rezonabil. Fiecare dintre noi putea să fie luat în orice clipă la interogatoriu şi ţinut acolo până la şase dimineaţa, când anchetatorul se duce să se culce, dar aici deja dormitul este interzis.

  O noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.

  Şi încă un lucru stânjenitor, la început insesizabil, am simţit încă de la primele fraze ale povestirii mele, dar nu mi-a fost dat să -l definesc atât de repede: faptul că (s-a produs o dată cu arestarea fiecăruia dintre noi) o deplasare a polilor lumii sau o întoarcere a tuturor noţiunilor cu o sută optzeci de grade, iar faptul că eu am început să povestesc cu atâta entuziasm poate că pentru noi nu era câtuşi de puţin o bucurie.

  Ei s-au întors cu spatele, şi-au acoperit ochii cu batistele să şi-i ferească de lumina becului de două sute de waţi, şi-au înfăşurat cu prosopul mâna de deasupra păturii, ca să nu le îngheţe, iar pe cealaltă şi-au ascuns-o pe furiş, şi au adormit Iar eu stăteam întins prea plin de sărbătoarea de a fi alături de oameni. Căci cu un ceas în urmă nu puteam presupune că mă vor pune împreună cu cineva. Puteam să şi mor cu un glonţ în ceafă (anchetatorul îmi făgăduia mereu) fără să mai văd pe cineva. Ca şi mai înainte, ancheta plana deasupra mea, dar cât de mult dăduse îndărăt! Mâine voi povesti eu (nu despre cazul meu, fireşte), mâine vor povesti ei – ce zi interesantă va fi mâine, una dintre cele mai grozave din viaţa mea! (Foarte repede am fost cât se poate de Conştient că pentru mine închisoarea nu constituie o prăpastie, ci o cotitură foarte importantă a vieţii.)

  Fiecare amănunt din celulă era interesant pentru mine. Oare unde îmi dispăruse somnul? Şi când vizorul nu mă priveşte, cercetez pe furiş. Iată, deasupra unuia dintre pereţi, se află o mică adâncitură de trei cărămizi, şi de ea atârnă un mic stor de hârtie albastră. Dar mi se răspunsese la această întrebare: este fereastra. Da, în celulă există o fereastră! Iar storul servea drept camuflcij antiaerian. Mâine, în celulă, se va strecura lumina slabă a zilei şi, pentru câteva minute, becul orbitor va fi stins. Cât de mult înseamnă să trăieşti ziua, la lumina zilei!

  În celulă mai era şi o masă. Pe ea, în locul cel mai vizibil – un ceainic, un joc de şah, un mic teanc de cărţi, (încă nu ştiam de ce se aflau în locul cel mai vizibil. Asta făcea parte din regimul de la Lubianka: ori de câte ori gardianul privea – foarte des – prin vizor, trebuia să se convingă că aceste daruri ale administraţiei nu sunt folosite cu intenţii rele: că nu găuresc peretele cu ceainicul; că nimeni nu înghite piesele de şah, riscând să-şi încheie socotelile şi să înceteze a mai fi cetăţean al URSS; că nimeni nu dă foc cărţilor cu intenţia de a incendia închisoarea. Iar ochelarii arestaţilor erau socotiţi atât de primejdioşi, încât nu puteau fi lăsaţi noaptea pe masă, administraţia îi lua până a doua zi de dimineaţă.)

  Ce viaţă confortabilă! Şah, cărţi, pat cu arcuri, saltele de bună calitate, aşternuturi curate. Cât timp am fost în război nu-mi aduc aminte să fi dormit aşa. Într-o plimbare de la fereastră la uşă poţi face aproape patru paşi. Nu, nu încape vorbă, această închisoare politică centrală este curată staţiune de odihnă.

  Nici obuze nu cad… Îmi aminteam când vâjâitul lor pe deasupra capului, când şuieratul şi vaietul crescând al exploziei. Şi cât de suav şuieră minele! Şi cum se cutremură totul când explodează cele patru obuze trase cu tunul poreclit „scârţâitoarea”! Mi-am amintit de noroiul de lângă Wormditt, unde m-au arestat şi unde ai noştri frământă acum nămolul amestecat cu lapoviţă, ca să nu-i lase pe nemţi să iasă din încercuire.

  Să vă ia dracu, dacă nu vreţi să lupt – foarte bine!

  La multe lucruri cărora noi le uitasem înţelesul se mai adaugă încă unul: înalta valoare a oamenilor care au vorbit şi au scris ruseşte înaintea noastră. Este bizar că ei aproape nu sunt prezentaţi în literatura noastră dinaintea revoluţiei. Au fost înfăţişaţi ba oamenii de prisos4, ba visătorii molâi şi inadaptabili. Citind literatura rusă din secolul al XlX-lea, aproape că nu îţi dai seama pe cine s-a bizuit Rusia zece secole, prin cine a durat? De altfel, nu tot prin ei a supravieţuit ea şi ultima jumătate de secol? Ba bine că nu! Mai ales prin ei.

  Apoi şi visătorii… Ei vedeau prea multe lucruri ca să aleagă doar unul. Ei aspirau spre sublim prea intens pentru a se ţine cu toată fermitatea de pământ. Înainte de căderea unor societăţi, există întotdeauna o categorie Înţeleaptă de gânditori şi atât Şi cât au tras pe socoteala lor! Cât i-au batjocorit! Şi nu li s-a dat altă poreclă decât aceea de putregai. Aceşti oameni au fost o floare înflorită prematur, cu un parfum prea suav şi astfel au azvârlit-o sub cositoare, în viaţa personală erau absolut neajutoraţi; nu ştiau nici să se înconvoaie, nici să se prefacă, nici să trăiască în armonie: fiecare cuvânt era o opinie, un elan, un protest Şi cositoarea tocmai pe aceştia îi alege. Şi tocmai pe aceştia maşina de tocat paie îi face fărâme*.

  Şi ei au trecut prin aceste celule, însă pereţii celulelor – de atunci de câtc ori s-or fi rupt tapetele lor, de câte ori s-or fi tencuit, văruit şi zugrăvit?

  — Deci, pereţii celulelor nu ne destăinuiau nimic din trecut (dimpotrivă, îşi ciuleau urechile prin microfoane, ca să asculte ce vorbim noi). Despre oamenii care au locuit în aceste celule, despre discuţiile care s-au purtat aici, despre gândurile cu care plecau de aici la locul de execuţie şi la Solovki nu s-a scris şi nu s-a spus niciodată nimic şi, pesemne, n-o să existe vreodată o astfel de carte care ar valora cât patruzeci de vagoane din literatura noastră!

  Iar cei care încă mai trăiesc ne povestesc tot felul de fleacuri: că înainte aici erau paturi de scânduri şi saltele umplute cu paie. Că înainte de a pune botniţe la ferestre, geamurile eru văruite până sus de tot încă din anul 1920. Botniţele existau în mod cert în 1923 (în vreme ce noi toţi, laolaltă, le atribuiam lui Beria). Că în anii ’20 era încă îngăduită comunicarea prin ciocănituri: mai dăinuia tradiţia transmisă din închisorile ţariste – ce să facă deţinuţii dacă nu comunică prin ciocănituri? Şi încă ceva: pe întreg parcursul anilor ’20 aici erau gardieni letoni (din unităţile de puşcaşi letoni şi din alte părţi), iar mâncarea era împărţită de femei letone voinice.

  Fleacuri-fleacuri, dar ai la ce să chibzuieşti.

  Eu însumi aveam mare nevoie să ajung în această închisoare politică principală, mulţumesc că m-au adus aici: mă gândeam mult la Buharin şi doream să-mi reprezint toate acestea. Totuşi aveam impresia ca nu suntem decât resturi de fân cosit, că am fi fost buni în orice închisoare interioară* din provincie. Şi deodată – ce onoare!

  Insă cu cei pe care i-am găsit aici era imposibil să te plictiseşti. Aveai pe cine să asculţi, aveai pe cine să compari.

  Acel bătrânel cu sprâncene vioaie (la cei şaizeci şi trei de ani ai lui se ţinea grozav pentru un bătrânel) se numea Anatoli Ilici Fastenko. Era podoaba celulei noastre de la Lubianka, atât ca depozitar al vechilor tradiţii din închisorile ruseşti, cât şi ca istorie vie a revoluţiilor ruse. Prin ceea ce păstrase în memoria lui, el dădea amploare tuturor evenimentelor trecute şi prezente. Astfel de oameni sunt valoroşi nu doar în celulă, ei sunt prea puţini în toată societatea noastră.

  *Mă sfiesc să spun. Dar în pragul deceniului al optulea al secolului nostru şi unii. Şi ceilalţi parcă au început să apară din nou. Este uimitor. Era cu neputinţă să te mai aştepţi la aşa ceva.

  *închisoare interioară – adică, mai precis, a securităţii de stat.

  Numele lui Fastenko l-am întâlnit chiar aici în celulă, într-o carte despre revoluţia din 1905. Fastenko era un social-democrat atât de vechi, încât se pare că încetase să mai fie.

  Cea dintâi condmnare la închisoare a obţinut-o încă din tinereţe, în anul 1904, însă după manifestul din 17 octombrie 1905 a fost eliberat definitiv.

  Care dintre noi n-a învăţat la şcoală, la lecţiile de istorie, din Cursul scurt ele istorie a partidului comunist (h), că acest „manifest mârşav şi provocator” a fost o batjocură la adresa libertăţii, că ţarul a ordonat: libertate morţilor, cei vii să fie arestaţi”? Dar această afirmaţie este neadevărată. Prin acel act erau tolerate toate partidele politice, era convocată Duma-’, iar amnistia acordată a fost cinstită şi extrem de largă: în virtutea ei erau eliberaţi nici mai mult, nici mai puţin decât toţi deţinuţii politici fără excepţie, indiferent de durata şi felul pedepsei. Au rămas la închisoare doar deţinuţii de drept comun. Pe cină amnistia stalinistă din 7 iulie 1945 a procedat exact invers: i-a lăsat în temniţă pe toţi deţinuţii politici.

  Este interesantă povestirea lui privind circumstanţele acestei amnistii. Fireşte, în anii aceia încă nu aveau habar de nici un fel de „botniţe” la ferestrele închisorilor, şi din celulele închisorii din Belaia Ţerkov, unde Fastenko era închis, arestaţii contemplau liber curtea închisorii, vedeau pe cei care veneau şi pe cei care plecau, şi strada, şi puteau să cheme pe oricine dintre cei aflaţi în libertate. Şi iată că în ziua de 17 octombrie, aflând despre amnistie prin telegraf, localnicii au transmis vestea deţinuţilor. De bucurie, politicii au stârnit mare tărăboi, au început să spargă geamurile de la ferestre, să rupă uşile şi să-i ceară comandantului închisorii să-i elibereze neîntârziat. Credeţi că vreunul dintre ei a fost lovit cu cizmele în bot? A fost băgat la carceră? Ori vreuneia dintre celule i s-a interzis dreptul la cărţi şi la chioşcul cu alimente? Nicidecum! Dezorientat, directorul închisorii alerga de la o celulă la alta, implorând: „Domnilor! Vă conjuri Fiţi rezonabili! Eu n-am dreptul să vă eliberez pe baza unei comunicări telegrafice. Trebuie să primesc indicaţii directe de la superiorii mei din Kiev. Vă rog insistent: va trebui să mai dormiţi o noapte aici”. Şi într-adevăr, în mod barbar i-au mai reţinut încă douăzeci şi patru de ore!… (După amnistia lui Stalin, cum se va mai arăta, cei amnistiaţi au fost reţinuţi încă vreo două-trei luni şi supuşi la acelaşi regim dinainte, însă nimănui nu i s-a părut acest lucru ilegal.)

  Căpătându-şi libertatea, Fastenko şi tovarăşii lui s-au lansat numaidecât în activitatea revoluţionară, în 1906, Fastenko a primit opt ani de ocnă, ceea ce însemna: patru ani în lanţuri şi patru ani în exil. Primii patru ani i-a petrecut la închisoarea centrală din Sevastopol, unde, când se afla şi el acolo, a avut loc o evadare în masă a deţinuţilor, organizată din afară de uniunea partidelor revoluţionare: socialiştii revoluţionari (eserii), anarhiştii şi social-democraţii. Cu ajutorul unei bombe, în zidul închisorii s-a produs o spărtură de mărimea unui călăreţ cu cal cu tot, şi vreo douăzeci de deţinuţi (nu toţi care ar fi vrut, ci doar cei indicaţi de partidele lor să evadeze şi care, încă dinainte, în închisoare, prin intermediul gardienilor fuseseră înzestraţi cu pistoale!) s-au năpustit prin spărtură şi au fugit, cu excepţia unuia singur. Anatoli Fastenko Însă nu a fost desemnat de partidul social-democrat să evadeze, ci să atragă atenţia supraveghetorilor şi să stârnească tărăboi.

  În schimb, în exilul de pe fluviul Enisei nu a rămas multă vreme. Com-parând povestirile lui (pe urmă şi ale altor deţinuţi rămaşi în viaţă) cu faptul cunoscut de toată lumea că revoluţionarii noştri fugeau cu sutele din exil, şi tot mai mulţi peste hotare, ajungi la convingerea că din exilul ţarist doar cei leneşi nu fugeau, atât era de simplu. Fastenko „a evadat”, adică a plecat pur şi simplu din locul exilului, fără act de identitate. A plecat la Vladivostok, contând să se îmbarce pe un vapor cu ajutorul unui cunoscut. Nu se ştie de ce, dar n-a reuşit. Atunci, tot fără act de identitate a traversat liniştit cu trenul Maica-Rusie de la un capăt la altul şi a plecat în Ucraina, unde activase ca bolşevic-ilegalist şi de unde fusese arestat Acolo i-au procurat un paşaport pe un alt nume şi a plecat să treacă frontiera austriacă. Această încercare era atât de puţin primejdioasă, şi Fastenko simţea atât de puţin în urma sa respiraţia poterei, încât a dat dovadă de o lipsă de grijă uimitoare: când a ajuns la frontieră, după ce a dat paşaportul funcţionarului de poliţie, şi-a dat brusc seama că uitase care era noul său nume! Ce să facă? Erau vreo patruzeci de pasageri, şi funcţionarul începuse deja să-i strige. Brusc îi trecu prin minte să se prefacă adormit. A auzit cum au fost distribuite toate paşapoartele, cum au strigat de câteva ori numele lui Makarov, dar tot nu era sigur că este numele lui. În sfârşit, dragonul regimului imperial s-a aplecat deasupra ilegalistului şi l-a bătut politicos pe umăr: „Domnule Makarov! Domnule Makarov! Poftiţi, luaţi-vă paşaportul!”

  Fastenko a plecat la Paris. Acolo s-a cunoscut cu Lenin şi cu Lunacearski6, la şcoala de partid de la Long jumeau a îndeplinit nişte funcţii administrative. Concomitent studia limba franceză, apoi, uitându-se în jurul său, i-a venit chef să plece mai departe, să vadă lumea, înainte de război a plecat în Canada. Acolo a fost muncitor, pe urmă a plecat în Statele Unite. Viaţa slobodă statornicită în aceste ţări l-a uimit: el a ajuns la concluzia că acolo nu va fi niciodată nici p revoluţie proletară şi chiar că nici nu era nevoie de ea acolo.

  În Rusia însă a avut loc – mai înainte de cât se aşteptau – revoluţia mult aşteptată şi toţi s-au întors, apoi s-a declanşat încă o revoluţie7. Fastenko nu mai simţea pentru aceste revoluţii elanul de odinioară. Dar s-a întors, supunându-se aceleiaşi legi ce dirijează păsările călătoare.

  Curând după Fastenko, s-a întors în patrie şi un cunoscut al lui din Canada, un fost marinar de pe crucişătorul „Potiomkin” ^, care fugise în Canada, unde a devenit un fermier înstărit. Fostul marinar de pe. ’ „Potiomkin” şi-a vândut ferma şi toate vitele şi, cu toţi banii şi un tractor-nou-nouţ, s-a întors în ţinutul natal să ajute la construirea socialismului mult dorit. S-a înscris într-una din primele comune şi i-a donat tractorul. Pe tractor au lucrat cine vrei şi cine nu vrei, încât l-au stricat foarte repede. Iar fostul marinar vedea acum cu totul altceva decât îşi închipuise vreme de douăzeci de ani. La conducere se aflau oameni care nu ar fi trebuit să aibă dreptul să conducă şi dădeau nişte ordine care pentru harnicul fermier erau curate inepţii. În plus, acesta slăbise binişor, halele i se ponosiseră şi nu-i mai rămăsese mare lucru din dolarii canadieni, schimbaţi pe ruble de hârtie. S-a rugat să fie lăsat să plece cu Familia, a trecut graniţa nu mai bogat decât atunci când a fugit de pe „Potiomkin”, a traversat oceanul ca şi atunci, lucrând ca marinar (nu i-au mai ajuns banii de bilet), iar în Canada şi-a început din nou viaţa ca argat.

  La început, nu puteam înţelege multe la Fastenko. Pentru mine, lucrul cel mai important şi cel mai uluitor era faptul că el, care l-a cunoscut pe Lenin personal, îşi amintea de acesta cu destulă răceală. (Starea mea de spirit pe atunci era următoarea: cineva din celulă i s-a adresat, într-o zi lui Fastenko numai cu patronimicul, fără prenume, adică simplu: „Ilici, astăzi scoţi tu hârdăul, nu-i aşa?” Asta m-a scos din fire, m-am simţit revoltat, mi s-a părut un sacrilegiu, şi nu doar că se afla într-o asemenea îmbinare de cuvinte, ci sacrilegiu în general, să numeşti Ilici pe altcineva decât pe unicul om de pe pământ!) Din pricina asta nici Fastenko încă nu putea să-mi explice multe lucruri aşa cum ar fi vrut.

  Îmi spunea limpede pe ruseşte: „Să nu-ţi faci chip cioplit!” Dar eu nu înţelegeam.

  Văzând entuziasmul meu, mi-a repetat stăruitor de multe ori: „Dumneata eşti matemnatician, e păcat să -l uiţi pe Descartes: să te îndoieşti de toate! Să te îndoieşti de toate!” Cum adică „de toate”? Totuşi nu de toate! Mi se părea că şi aşa pusesem multe lucruri la îndoială, destul!

  Sau îmi spunea: „Vechii deţinuţi politici aproape au dispărut, eu sunt printre ultimii. Vechii ocnaşi au fost nimiciţi cu toţii, iar asociaţia noastră au desfiinţat-o încă din anii ’30”. „De ce?” „Ca să nu ne adunăm, să nu discutăm, să nu comentăm.” Şi cu toate că aceste cuvinte, rostite pe un ton calm, ar fi trebuit să strige la cer, să spargă geamurile, eu le-am receptat doar ca pe încă una dintre fărădelegile lui Stalin. Un fapt dificil, dar fără nici un temei.

  Este absolut sigur că nu tot ce intră în urechile noastre pătrunde şi mai departe, în conştiinţă. Tot ce nu se potriveşte cu starea noastră de spirit se pierde: ori în urechi, ori dincolo de urechi, dar se pierde. Şi iată, cu toate că ţin minte clar numeroasele povestiri ale lui Fastenko, consideraţiile lui s-au sedimentat în memoria mea confuză. Mi-a enumerat diverse cărţi pe care m-a povăţuit stăruitor să le procur şi să le citesc cândva, când mă voi afla în libertate. El, din pricina vârstei şi sănătăţii, nu mai spera să iasă viu şi îi făcea plăcere să spere că, într-o zi, eu voi pătrunde înţelesul ideilor lui. Nu aveam posibilitatea să-mi notez, de memorat – nici atât, erau destul de multe lucruri de ţinut minte în anii de închisoare, dar numele apropiate gusturilor mele de atunci mi s-au întipărit în memorie: Gorki, Gânduri inoportune (pe atunci îl apreciam foarte mult pe Gorki, căci el i-a întrecut pe toţi clasicii ruşi numai prin faptul că era scriitor proletar) şi Plehanov, Un an în patrie.

  Când Fastenko s-a întors în RSFSR, ca preţuire a meritelor lui din ilegalitate au vrut să -l promoveze cât mai sus, şi ar fi putut să ocupe un post important, însă el nu a dorit asta, a ocupat o funcţie modestă la editura „Pravda”, apoi alta şi mai mode’stă, pe urmă s-a transferat la trustul „Mosgoroform-lenie” 9 şi acolo a lucrat absolut nebăgat în seamă. Eu mă miram: la ce bun un astfel de drum evaziv? El îmi răspundea în felul lui greu de înţeles: „Un câine bătrân nu -l mai obişnuieşti cu lanţul”. Dându-şi seama că nu se mai poate face Nimic, Fastenko nu avea decât această dorinţă omenească: să rămână în viaţă. A ieşit la pensie – o pensie mică, liniştită (nicidecum personală, pentru că asta ar fi putut atrage atenţia că fusese apropiat de multe persoane împuşcate – şi astfel ar fi dus-o până în anul 1953. Din nenorocire însă, vecinul lui de apartament – scriitorul L. Soloviov, beţiv şi fluşturatic, care în stare de beţie se lăudase undeva cu un pistol – a fost arestat. Pistolul înseamnă în mod obligatoriu terorism, iar Fastenko, cu trecutul lui de vechi social-democrat, era un terorist sadea Şi iată că acum anchetatorul îl acuza, punându-i în cârcă terorismul şi, în acelaşi timp, de bună seamă, slujba în interesul serviciilor de spionaj francez şi canadian, şi, în consecinţă, aceea de informator al poliţiei secrete ţariste*. În 1945, pentru salariul său mai mult decât îndestulător, un anchetator bine hrănit a răsfoit cu toată seriozitatea arhivele direcţiilor provinciale ale jandarmeriilor şi a scris foarte serioase procese-verbale ale interogatoriilor privind poreclele conspirative, parolele, casele şi întâlnirile conspirative din anul 1903.

  Soţia bătrână a lui Anatoli Ilici (copii nu aveau), la fiecare zece zile, cum prevedea regulamentul, îi aducea un pachet după posibilităţile ei: o bucăţică de pâine neagră de vreo trei sute de grame (căci o cumpăra din piaţă, unde costa o sută de ruble kilogramul!) şi o duzină de cartofi fierţi şi curăţaţi de coajă (care, la control, erau străpunşi cu sula). Vederea acestor pachete sărace – cu adevărat sfinte!

  — Îţi sfâşia inima.

  Iată ce merita un om după şaizeci şi trei de ani de viaţă cinstită şi de îndoieli.

  Cele patru paturi din celula noastră mai lăsau o mică trecere în mijloc unde se afla masa. Însă la câteva zile după mine a mai fost adus unul – al cincilea – şi i-au pus patul de-a curmezişul.

  Pe cel nou l-au adus cu un ceas înainte de sculare, când somnul este cel mai dulce, şi trei dintre noi n-au ridicat capul, numai Kramarenko a sărit în sus ca să facă rost de tutun (şi, probabil, de material pentru anchetator). Au început să vorbească în şoaptă, ne străduiam să nu ascultăm, însă era imposibil să nu distingi şoaptele novicelui: erau sonore, neliniştite, încordate şi chiar semănau a plânset, ceea ce te face să crezi că în celula noastră nu a intrat o nenorocire de rând. Novicele întreba dacă sunt mulţi condamnaţi la moarte. Totuşi, fără să întorc capul, i-am ţistuit să vorbească mai încet Când a sunat deşteptarea şi am sărit din pat toţi deodată (cel ce întârzia în pat era pasibil de carceră), am zărit un… General! Adică nu avea nici un fel de semn distinctiv, nici chiar descusut ori deşurubat, nici măcar petliţe, însă tunica din stofă scumpă, mantaua moale, apoi întreaga figură şi faţa îl arătau neîndoielnic a fi general, un general tipic şi, negreşit, un general plin şi nu un oarecare general-maior. Nu era înalt de statură, ci îndesat, bine făcut şi lat în

  *Aceasta era tema preferată a lui Stalin: toţi membrii de partid arestaţi (şi în general foştii revoluţionari) să fie acuzaţi că s-au aflat în slujba poliţiei secrete ţariste. Oare din pricina suspiciunii nemărginite? Ori. Dintr-un sentiment interior. Prin analogie?

  Umeri, destul de gras la faţă, însă această rotunjime de om bine hrănit nu-i dădea şi aerul de blajinătate specifică, ci, dimpotrivă, îl făcea să pară important ca unul care aparţine clasei celor sus-puşi. Faţa lui se termina, nu în sus, e drept, ci în jos, cu un maxilar de buldog, şi aici se concentrau energia, voinţa şi autoritarismul lui, care l-au ajutat să obţină asemenea grad la o vârstă mijlocie.

  Am făcut cunoştinţă, şi a reieşit că L. V. Z-v era chiar mai tânăr decât arăta, anul acesta va împlini doar treizeci şi şase („dacă n-or să mă împuşte”), însă lucrul cel mai uimitor a fost că nu era deloc general, nici măcar colonel ori îndeobşte militar, ci inginer!

  Inginer?! Eu am fost crescut într-un mediu de ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument, alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea spiritului.

  Începând din deceniul al patrulea, am pierdut legătura cu acest mediu. Pe urmă a venit războiul. Şi iată, acum aveam în faţă un inginer. Dintre aceia care au venit în schimbul celor exterminaţi.

  Nu puteam să nu recunosc că dintr-un punct de vedere era superior: era mult mai puternic şi mai tare lăuntric decât ceilalţi. El şi-a păstrat forţa umerilor şi a braţelor, deşi nu-i mai era de mult folositoare. Eliberat de povara politeţii, privea cu severitate, vorbea într-un stil ce nu admitea contrazicere, fără măcar să conceapă că ar putea exista cineva care să -l contrazică. El a şi crescut altfel decât ceilalţi, şi lucra altfel decât ei.

  Tatăl lui ara ogorul în sensul cel mai deplin şi mai adevărat. Lionea Z-v era un băiat ciufulit şi incult de ţărani, cile căror talente pierdute le deplângeau Belinski10 şi Tolstoi. Nu era un Lomonosov*1 şi sigur n-ar fi venit la Academie, dar era talentat, iar dacă ar fi arat pământul şi n-ar fi fost revoluţia, ar fi ajuns un ţăran înstărit, căci era energic şi inteligent, poate ar fi ajuns un mic negustor.

  În era sovietică el a intrat în comsomol, şi acest comsomolism al lui a întrecut celelalte talente, l-a smuls din anonimat, din pătura de jos, din sat, l-a propulsat ca pe o rachetă, prin facultatea muncitorească, drept la Academia industrială. A ajuns acolo în 1929, exact când ceilalţi ingineri erau mânaţi ca nişte turme în GULAG. Trebuiau modelaţi alţii noi – conştiincioşi, devotaţi sută la sută, şi nu atât ca să facă treaba propriu-zisă, cât mai ales ca mari conducători ai industriei, la drept vorbind businessmeni sovietici. Era momentul când vestitele posturi de comandă din industria încă neconstruită erau vacante. Şi destinul a făcut ca promoţia lui să le ocupe.

  Viaţa lui Z-v a devenit un lanţ de succese, o ghirlandă care se înfăşură spre vârf. Aceşti ani istovitori – din 1929 până în 1933, când războiul civil din ţară nu mai folosea mitralierele instalate în căruţe uşoare, ci câinii poliţişti, când şiruri de oamenii muritori de foame se târau spre staţiile de cale ferată în speranţa de a pleca la oraş, unde grânele dau în spic, însă nu li se vindeau Bilete, şi ei nu puteau să plece, şi mureau pe sub zăplazurile gărilor duiumuri de oameni umili în zăbunuri şi obiele.

  — În vremea asta Z-v habar nu avea că orăşenii primeau pâinea pe cartelă, căci el avea bursă de student în valoare de nouă sute de ruble (un muncitor necalificat primea atunci doar şaizeci). Nu -l durea inima pentru satul de care se lepădase: noua lui viaţă era aici printre învingători şi conducători.

  N-a avut când să fie un şef de echipă obişnuit: el a avut în subordine zeci de ingineri şi mii de muncitori, el a fost inginerul şef al marilor şantiere din jurul Moscovei. Bineînţeles, când a început războiul, a fost mobilizat pe loc, s-a evacuat cu direcţia sa generală la Alma-Ata şi aici a condus nişte şantiere şi mai mari pe râul Iii, numai că acum lucra cu deţinuţi. Vederea acestor oameni prăpădiţi îl preocupa foarte puţin pe atunci, nu -l predispunea la reflecţii, nu îi atrăgea atenţia. Pentru acea orbită strălucitoare pe care evolua el nu erau importante decât cifrele de plan ce trebuiau realizate, şi pentru Z-v era de ajuns să indice obiectivul, lagărul şi conducătorul şantierului, în rest -treaba lor cum se descurcau cu îndeplinirea normelor; câte ore lucrau, ce raţii de mâncare primeau – el nu intra în aceste detalii.

  Anii de război, departe, în spatele frontului, au fost pentru Z-v cei mai buni din viaţa lui! Căci asta e una din particularităţile generale şi vechi de când lumea ale războiului: cu cât mai multe necazuri strânge el la un pol, cu atât mai multe lucruri eliberează la celălalt. Z-v avea nu numai maxilar de buldog, ci şi spirit de om de afaceri rapid şi abil. S-a acomodat numaidecât, cu pricepere, noului ritm, de război, al economiei: totul pentru victorie, smulge şi loveşte, totul va fi trecut la pierderile de război! O singură concesie a făcut războiului: a renunţat la costume şi cravate şi, adaptându-se culorii kaki, şi-a comandant cizme de box şi tunică de general – chiar asta în care a venit acum la noi. Aşa era la modă, era ca toţi ceilalţi, nu stârnea iritarea invalizilor ori privirile reprobabile ale femeilor.

  Cel mai adesea însă femeile îi aruncau altfel de priviri; veneau la el să mănânce bine, să se încălzească, să se distreze. Prin mâinile lui treceau o groază de bani, portofelul lui forfotea ca un butoiaş, hârtiile de zece ruble la el treceau drept copeici, cele de o mie – drept ruble, lui Z-v nu-i părea rău de bani, nu-i strângea şi nu-i număra. Ţinea doar socoteala femeilor care treceau prin patul lui şi, ^în special, a celor pe care le „desfeciorea”, socoteala aceasta era sportul lui. În celulă ne încredinţa că arestarea l-a întrerupt la două sute nouăzeci şi ceva, îi era necaz că n-a putut ajunge la trei sute. Cum era timp de război, femeile erau singure, iar el, pe lângă bani şi putere, era înzestrat şi cu o virilitate de Rasputin12, aşa că nu aveam motiv să nu -l credem. Era dispus să ne povestească mereu, cu plăcere, episod după episod, numai că urechile noastre nu erau deschise pentru aceasta. Deşi nu -l păştea nici un pericol de nicăieri, în ultimii ani, înşfăca aceste femei cu febrilitate, le frământa, le strivea, le storcea, apoi le arunca, aşa cum iei de pe platou un rac, îl rozi, îl sugi, apoi întinzi mâna după altul.

  Se obişnuise foarte mult cu maleabilitatea materiei, cu goana lui de mistreţ puternic! (în clipele de excitaţie deosebită, se agita prin celulă întocmai ca un mistreţ viguros, care, în avântul său, ar fi în stare să doboare chiar Un stejar!) Se obişnuise să întâlnească printre conducători oameni de teapa lui, cu care putea întotdeauna să pună totul de acord, să pună totul la cale, să muşarnalizeze! Uitase că pe cât de mare este succesul, pe atât de mare este şi invidia. Cum a aflat în cursul anchetei, i se deschisese dosar încă din 1936, când povestise cu nepăsare o anecdotă la beţie. Apoi s-au mai prelins nişte mici denunţuri, nişte depoziţii ale unor agenţi (femeile trebuie duse la restaurant, iar acolo cine nu te vede?!). Şi s-a mai primit un denunţ că în 1941 nu s-a grăbit să plece din Moscova, aşteptându-i pe nemţi (într-adevăr, atunci a întârziat din pricina unei muieri). Z-v era foarte atent ca toate combinaţiile lui economice să fie săvârşite cât mai curat, însă a uitat că mai există şi articolul 58. Şi totuşi această stană de piatră putea încă multă vreme să nu se prăvălească peste el, dar, fiind prea înfumurat, a refuzat să -l ajute pe un procuror cu materiale pentru construcţia vilei. Atunci dosarul lui a înviat, a tresărit şi a pornit să coboare muntele, (încă un exemplu că majoritatea cazurilor juridice au la origine cupiditatea Oamenilor în Albastru.)

  Sfera de cunoştinţe a lui Z-v era următoarea: el credea că există limba americană; în celulă, timp de două luni n-a citit nici o cărticică, nici măcar o pagină de la un capăt la celălalt, iar dacă citea vreun paragraf – asta doar ca să-şi distragă atenţia de la gândurile negre legate de anchetă. Din discuţii îţi dădeai limpede seama că în libertate a citit şi mai puţin. Pe Puşkin îl cunoştea doar ca pe eroul unor anecdote scabroase, iar despre Tolstoi nu ştia, pesemne, decât că este deputat în Sovietul Suprem13.

  Dar, în schimb, era el devotat sută la sută? Era el acel inginer cu conştiinţă proletară, care fusese modelat în locul lui Palcinski şi von Meck? Să nu vi se pară surprinzător, dar nu era! Într-o zi, discutam amândoi despre mersul războiului, şi eu am zis că încă din prima zi nu m-am îndoit nici o clipă de victoria noastră asupra nemţilor. M-a privit cu asprime, nu i-a venit să creadă: „nu mai spune! A zis el şi s-a luat cu mâinile de cap. Vai, Saşa, Saşa, iar eu am fost sigur că nemţii vor învinge! Asta m-a nenorocit!” Ei, poftim! El făcea parte dintre „organizatorii victoriei”, şi zi de zi a crezut în nemţi şi i-a aşteptat fără întrerupere! Nu pentru că i-ar fi iubit, ci pur şi simplu pentru că el cunoştea prea bine economia noastră (ceea ce eu nu cunoşteam, desigur, şi credeam).

  Noi toţi cei din celulă aveam o dispoziţie mizerabilă, dar niciunul nu era atât de descurajat ca Z-v şi nu-şi considera arestarea o tragedie atât de cumplită. Lângă noi şi-a format ideea că nu -l aşteaptă mai mult de zece ani, că în aceşti ani el va fi desigur în lagăr şef de şantier şi nu va şti ce-i suferinţa, cum nici n-a ştiut. Asta însă nu -l consola câtuşi de puţin. Era prea zguduit de năruirea unei vieţi atât de agreabile: căci numai de ea, de această viaţă unică pe pământ, nu de a altcuiva, s-a interesat el toţi cei treizeci şi şase de ani ai lui! Şi de multe ori, stând pe pat, în faţa mesei, sprijinindu-şi capul cu faţa dolofană în palma scurtă şi grasă, cu ochii pierduţi, înceţoşaţi, începea să cânte încetişor, tărăgănat: Uitat şi părăsit, Din anii tinereţii, Orfan pe lume sunt…

  Şi niciodată nu putea să continue! Aici izbucnea în hohote de plâns. Toată puterea care deborda din el, dar care nu -l putea ajuta să străpungă ziduri, o transforma în milă faţă de sine.

  Şi faţă de soţie. Soţia care de mult nu mai era iubită, acum, o dată la zece zile (mai des nu era permis) îi aducea cu regularitate pachete princiare: pâine din cea mai albă, unt proaspăt, icre roşii, friptură de viţel, batog de nisetru. Ne dădea şi nouă câte o tartinuţă şi tutun să ne răsucim o ţigară, apoi se apleca deasupra bucatelor întinse (care jubilau prin arome şi culori vizavi de cartofii vineţii ai bătrânului ilegalist), şi din nou începea să verse şiroaie de lacrimi cu şi mai mare foc. Îşi reamintea cu voce tare de lacrimile soţiei, ani întregi de lacrimi: ba din pricina biletelor de dragoste găsite în buzunarele pantalonilor; ba pentru nişte chiloţi de damă din buzunarul paltonului, unde fuseseră vârâţi cu grabă în automobil şi apoi uitaţi. Şi când îl apuca această covârşitoare jale de sine, îi cădea armura de energie haină, şi în faţa noastră se afla un om distrus şi în mod evident bun. Eram uluit cum de putea boci într-un asemenea hal. Estonianul Arnold Susi, colegul nostru de celulă cu fire de păr cărunt, mi-a explicat: „Cruzimea se aşază întotdeauna peste un aşternut de sentimentalism. Aceasta e legea complinirii. La nemţi, de pildă, asemenea îmbinare constituie o însuşire naţională.”

  Fastenko, dimpotrivă, era omul cel mai sprinten din celulă, deşi ca vârstă era singurul care nu mai putea spera să supravieţuiască şi să se întoarcă în libertate. Cuprinzându-mă pe după umeri, îmi spunea: De ce să stai scut adevărului?

  Mai bine pentru el să stai la-nchisoare!

  Sau mă învăţa cântecul lui de ocnaş: Dacă va trebui să mor în temniţa rece, -

  Lupta mea va fi preluată De generaţiile ce vor rămâne!

  Cred! Fie ca aceste pagini să ajute credinţei lui să se împlinească!

  Cele şaisprezece ore ale zilelor celulei noastre sunt sărace în evenimente exterioare, dar sunt atât de interesante, că mie, de exemplu, cele şaisprezece minute de aşteptare a troleibuzului mi se par mult mai plicticoase. Nu există evenimente demne de atenţie, totuşi, spre seară, îţi zici, oftând, că din nou nu ţi-a ajuns timpul, din nou ziua parcă a zburat. Evenimentele sunt mărunte, dar pentru întâia oară în viaţă înveţi să le priveşti prin lupă.

  Cele mai grele ore ale zilei sunt primele două: îndată ce auzim zgomotul cheii în broască (la Lubianka nu există ghişee „, iar pentru cuvântul” scularea” trebuie, de asemenea, deschisă uşa), sărim fără zăbavă, facem paturile şi ne aşezăm pe ele fără nici o ţintă şi fără vreo speranţă, cu lumina electrică încă aprinsă. Această înviorare forţată de dimineaţă, începând cu ora şase, când creierul este încă atât de moleşit din pricina somnului, şi toată lumea ţi se pare dezgustătoare, şi viaţa toată distrusă, şi în celulă n-a mai rămas nici o gură de aer – este şi mai absurdă pentru cei care în timpul nopţii au fost la interogatoriu şi care de-abia adormiseră. Dar nu încerca să păcăleşti! Dacă totuşi încerci să picoteşti, rezemându-te uşor de perete ori stând cu coatele pe masă în poziţia jucătorului de şah, ori aplecat deasupra unei cărţi deschise demonstrativ pe genunchi, numaidecât o să auziţi o ciocănitură de avertisment în uşă, cu cheia, sau şi mai rău: uşa cu încuietoare zgomotoasă se deschide brusc neauzită (atât de antrenaţi sunt gardienii de la Lubianka), şi ca o umbră rapidă şi silenţioasă, ca un spirit trecând prin perete, un caporal intră şi face trei paşi în celulă, îţi trânteşte câteva scatoalce să-ţi piară somnul şi, poate, vei fi băgat la carceră ori, poate, vor interzice cărţile şi plimbarea pentru toată celula – pedeapsă crudă şi nedreaptă pentru toţi, dar mai sunt şi altele în cuprinsul negru al regulamentului închisorii – citeşte-l! Este atârnat în fiecare celulă. Iar dacă citeşti cu ochelarii, în aceste două ore epuizante n-o să izbuteşti să citeşti nici măcar sfântul regulament: căci ochelarii îţi sunt luaţi peste noapte, şi este încă periculos să îi ai în primele două ore. În aceste două ore, nimeni nu aduce nimic în celulă, nimeni nu vine, nu întreabă nimic, nimeni nu este chemat – anchetatorii încă dorm în pace, conducerea închisorii de-abia se dezmeticeşte. Doar gardianul poreclit vertuhai, veghează, dând la o parte clipă de clipă căpăcelul vizorului*’*.

  Totuşi în aceste două ceasuri o procedură tot are loc: vizita de dimineaţă la closet încă de când a dat deşteptarea, gardianul a făcut un anunţ important: el a desemnat pe cel cărui astăzi i s-a încredinţat sarcina de a căra hârdăul. (în închisorile obişnuite, deţinuţii au atâta libertate a cuvântului şi drept la auto-conducere încât să rezolve singuri această problemă. Dar la închisoarea politică principală, acest eveniment nu poate fi lăsat la voia întâmplării.) Curând sunteţi aliniaţi în şir indian, cu mâinile la spate, în frunte cu purtătorul de serviciu al hârdăului, care strânge la piept o căldare de tablă de opt litri cu capac. Ajunşi la ţintă, sunteţi din nou încuiaţi, dar înainte de asta vi se înmânează, fiecăruia, câte o foicica de hârtie nu’mai mare decât o cutie de chibirituri. (La Lubianka nu este interesant, hârtia este albă. Există însă nişte

  * Placă rabatabilă decupată în uşa celulei, care. Coborâtă, formează o măsuţă. Prin deschizătură se vorbeşte, se înmânează mâncarea şi se dau la semnat diferite hârtii din închisoare.

  * Când mă aflam la închisoare, acest cuvânt era foarte răspândit. Se spunea că fusese introdus de gardienii de origine ucraineană: „Stoi, ia ne vertuliais’!” (Stai, nu mişca!) Este însă oportun să amintim şi englezescul. Temnicer „– turnkey =. Răsuceşte cheia” (verti kliuci). Poate că şi la noi vertuhai este acela care răsuceşte cheia?

  Închisori îmbietoare unde se dau file rupte din cărţi. Ce lectură extraordinară! Să ghiceşti din ce carte este, s-o citeşti pe amândouă părţile, să-i asimilezi conţinutul, să-i apreciezi stilul – şi să vezi cum îl apreciezi când ai atâtea cuvinte trunchiate!

  — Să faci schimb cu tovarăşii, în unele închisori se dau bucăţi de hârtie rupte din enciclopedia Granat^, socotită când va progresistă, ba chiar – mi-e şi groază să spun – ba chiar şi din clasici, dar nu din clasicii literaturii, nici vorbă…15 Astfel vizita la closet devine un act de cunoaştere.)

  Dar nu-i nimic de râs. Aceasta e acea necesitate ordinară despre care literatura nu obişnuieşte să pomenească (cu toate că şi aici s-a spus cu nemuritoare uşurinţă: „E fericit cel care dis-de-dimineaţă…”). Acest început parcă firesc al unei zile în puşcărie conţine o capcană întinsă deţinutului pentru toată ziua, şi, ceea ce este revoltător – o capcană întinsă spiritului acestuia. Date fiind imobilitatea din închisoare şi hrana mizeră, după o toropeală anemică nu sunteţi câtuşi de puţin capabili să vă puneţi de acord cu natura o dată cu deşteptarea. Şi iată că sunteţi aduşi înapoi şi încuiaţi până la ora şase seara (în unele închisori chiar până în dimineaţa următoare). De-acum n-o să vă mai neliniştească decât apropierea orei interogatoriului diurn şi evenimentele zilei, o să vă îndopaţi cu raţia de pâine, apă şi zămârcă, dar nimeni n-o să vă mai lase să mergeţi în acel loc minunat, căruia oamenii slobozi nu sunt capabili să-i aprecieze comoditatea accesului. Această nevoie trivială este în stare să vă apuce la scurtă vreme după vizita de dimineaţă la closet şi să vă chinuie toată ziua, să vă urgisească, să vă priveze de libertatea de a vorbi, de a citi, de a gândi şi chiar de a ingurgita hrana insuficientă.

  Uneori, prin celule se discută despre originea regulamentului de la Lubianka şi în general din orice închisoare: oare această bestialitate este premeditată ori se statorniceşte de la sine? Eu cred că depinde. Scularea, fireşte, se face dintr-un calcul inspirat de răutate, însă multe altele, la început, s-au orânduit absolut mecanic (ca şi multe bestialităţi din viaţă, în general), după care conducerea le-a considerat utile şi le-a aprobat. Gardienii se schimbă la opt dimineaţa şi la opt seara, astfel încât este mai comod să conducă deţinuţii la closet la sfârşitul turei (a-i scoate câte unul pe parcursul zilei înseamnă nişte griji şi precauţii în plus, pentru asta nu sunt plătiţi). La fel şi cu ochelarii: de ce să se îngrijească o dată cu scularea? Îi vor înapoia la sfârşitul turei de noapte.

  Iată că au şi început să îi înapoieze – se aude zgomotul uşilor deschise. Poţi să-ţi dai seama dacă cineva din celula vecină poartă ochelari. (Dar tipul acuzat de aceeaşi vină ca şi tine nu poartă ochelari? Însă nu îndrăznim să comunicăm prin ciocănituri în perete, acest lucru este pedepsit cu multă severitate.) Au adus ochelarii şi celor din celula noastră. Fastenko şi-i pune doar când citeşte, însă Susi îi poartă permanent. Iată, şi i-a pus, nu mai stă cu ochii mijiţi. Cu aceşti ochelari în ramă de baga – linie dreaptă deasupra ochilor – faţa lui devine dintr-o dată severă, scrutătoare, aşa cum ne închipuim că este faţa unui om cult din secolul nostru, încă înainte de revoluţie el a studiat la Facultatea de istorie şi filologie din Petrograd şi vreme de douăzeci de ani, răstimpul de independenţă a Estoniei, el a continuat să vorbească aceeaşi limbă rusă curată, fără urmă de accent. Apoi, de data Aceasta la Tartu, a studiat dreptul, în afară de estonă, limba sa maternă, şi rusă, stăpânea deopotrivă engleza şi germana, în toţi aceşti ani, a citit cu regularitate „Economistul” londonez, referate ştiinţifice germane, a studiat constituţiile şi codurile multor ţări, şi, iată, în celula noastră, el reprezintă, cu demnitate şi reţinere, Europa. A fost unul dintre avocaţii remarcabili ai Estoniei, unde era numit „kuldsuu” (gură de aur).

  Din nou se aude mişcare pe coridor: un trântor în halat cenuşiu – un flăcău voinic, dar care nu era pe front – ne-a adus pe o tavă cele cinci raţii de pâine şi zece bucăţele de zahăr. Cloşca noastră se agita în jurul lor. Cu toate că, în mod inevitabil, vom trage totul la sorţi: toate au importanţa lor – şi colţul, şi numărul bucăţelelor adăugate, şi cât de lipită este coaja de miez, aşa că soarta să hotărască! (Unde nu s-a întâmplat aşa ceva? Anii lungi de foame ai poporului nostru. Şi la armată, toate împărţelile decurgeau la fel. Nemţii, care ne auzeau din tranşeele lor, ne maimuţăreau: „Cui revine această bucată? Politrucului!”) Totuşi cloşca ar vrea măcar să ţină toate acestea în mână, ca să-i rămână pe palme o depunere fină de molecule de pâine şi zahăr.

  Aceste patru sute cincizeci de grame de pâine necoaptă ca lumea şi necrescută, cu miezul îmbibat cu apă şi moale ca o mlaştină, făcută pe jumătate din cartofi, constituie e/r/’a16 noastră şi evenimentul central al zilei. Este începutul vieţii! Începutul zilei, acesta este adevăratul început al zilei! Fiecare deţinut are o mulţime de probleme: oare a folosit corect raţia de ieri? Ar fi mai bine s-o taie cu o aţă? Ori s-o rupă cu lăcomie? Ori s-o ciugulească încet-încet? Să aştepte ceaiul ori să se repeadă chiar acum asupra ei? Să păstreze şi pentru cină sau numai pentru prânz şi cât?

  Dar în afară de aceste sărmane ezitări, câte dispute ample (acum ni s-au dezlegat limbile, pâinea a făcut iar oameni din noi!) stârneşte această bucăţică de un funt ce o ţinem în palmă şi care conţine mai multă apă decât făină de grâu. (De altminteri, Fastenko ne lămureşte că şi muncitorii din Moscova mănâncă acum aceeaşi pâine.) Dar există oare făină de grâu în această pâine? Din ce amestecuri este făcută? (în fiecare celulă există un om care se pricepe la amestecuri, fiindcă nu cred că este cineva să nu le fi mâncat în aceste decenii.) încep filosofările şi amintirile. Ce pâine albă coceau chiar şi în deceniul al treilea! Pâine rotundă, mare, pufoasă, spongioasă, cu coaja de deasupra rumenă-maronie, lucioasă, iar cea de dedesubt – cu cenuşă şi bucăţele de cărbuni de la vatră. Pâine care a dispărut pentru totdeauna! Cei care s-au născut în anul 1930 nu vor şti niciodată ce este o pâine adevărată! Dar, prieteni, aceasta este o temă interzisă! Am convenit între noi să nu pomenim nici un cuvânt despre mâncare!

  Din nou mişcare pe coridor: se împarte ceaiul. Un alt vlăjgan în halat cenuşiu trece cu găleţile. Noi scoatem ceainicul nostru în condor şi el toarnă din găleata fără cioc în ceainic şi pe de lături. Şi tot condorul străluceşte de curăţenie ca într-un hotel de clasa întâi.

  Curând va fi adus aici de la Berlin biologul Timofeev-Ressovski – am mai pomenit de el. Se pare că nimic nu-l mâhnea mai mult la Lubianka decât acest ceai vărsat zilnic pe jos. El vedea în asta semnul frapant al dezinteresului profesional al temnicerilor (ca şi al nostru al tuturor) pentru treaba ce o aveau de făcut. El va înmulţi douăzeci şi şapte de ani – vârsta închisorii Lubianka – cu şapte sute treizeci – de atâtea ori se distribuia ceaiul într-un an – şi cu o sută unsprezece celule şi multă vreme nu se va împăca cu gândul că pentru personalul de la Lubianka a fost de două milioane o sută optzeci şi opt de mii de ori mai uşor să verse ceaiul pe jos şi tot de atâtea ori să vină cu cârpa şi să. Şteargă decât să se îngrijească să facă găleţi cu cioc.

  Asta-i toată mâncarea. Bucatele fierte sunt aduse la un interval foarte scurt: la ceasurile unu şi patru din zi, apoi, vreme de douăzeci şi una de ore trăieşti din amintiri. (Şi, la fel, nu din cruzime: lucrătorii de la bucătărie trebuie să gătească foarte repede şi să plece).

  Ora nouă. Controlul de dimineaţă. Cu mult timp înainte se aude răsucitul deosebit de tare al cheilor în broscă, trântitul deosebit de precis al uşilor, apoi îşi face apariţia unul dintre locotenenţii de serviciu pe etaj, care, aproape în poziţia de „drepţi”, face doi paşi în celulă şi ne priveşte aspru. Fireşte, noi eram deja în picioare. (Nici măcar nu îndrăznim să ne amintim că deţinuţii politici ar putea să nu se ridice în picioare.) Nu e mare greutate să ne numere, o poate face dintr-o ochire, însă această clipă este o încercare a drepturilor noastre: căci doar avem şi noi nişte drepturi, dar noi nu le ştim, nu le ştim, şi el trebuie să le ascundă de noi. Toată forţa obişnuinţei constă la Lubianka într-un automatism absolut: nici o expresie pe chip, nici o intonaţie în glas, nici un cuvânt de prisos.

  Care sunt drepturile pe care le cunoaştem noi? Dreptul de a cere să ni se repare încălţările şi acela de a merge la medic, însă, dacă te cheamă la medic, nu ai de ce să te bucuri, acolo vei fi în special izbit de acel automatism specific închisorii Lubianka. În privinţa medicului nu numai că nu întâlneşti nici urmă de preocupare, dar nici măcar cea mai mică atenţie. El nu te va întreba: „De ce anume vă plângeţi?”, pentru că aici sunt prea multe cuvinte, apoi această propoziţie nu poate fi rostită fără intonaţie, aşa că el îţi trânteşte: „Ce vă doare?” Dacă începi să-i povesteşti prea cu de-amănuntul despre boală, te va întrerupe. Totul este clar şi fără asta. Măseaua? O scoatem Ori îi punem arsenic. Tratament? Aici nu se tratează. (Asta ar spori numărul vizitelor şi ar crea într-un fel o atmosferă ce ar putea fi bănuită de umanitarism.)

  Medicul închisorii este ajutorul cel mai bun al anchetatorului şi călăului. Când deţinutul schingiuit se trezeşte întins pe pardoseală, el aude vocea medicului: „Se poate continua, pulsul este normal”. După cinci zile şi cinci nopţi petrecute în carcera îngheţată, medicul priveşte trupul gol înţepenit şi zice: „Se poate continua”. Când un deţinut a fost omorât în bătăi, el scrie în certificatul de deces: ciroză, infarct. Dacă este chemat de urgenţă într-o celulă la căpătâiul unui muribund – el nu se grăbeşte. Cei care se comportă astfel n-au ce căuta în închisoarea noastră. Doctorul F. P. Haas17 nu ar fi făcut mulţi purici la noi.

  Însă „cloşca” noastră este mai bine informat în privinţa drepturilor (după spusele lui, se află sub anchetă de unsprezece luni; la interogatorii este luat numai ziua). Iată -l că iese în faţă şi cere să fie înscris pentru întrevedere cu Comandantul închisorii. Cum, cu comandantul a toată Lubianka? Da. Şi este înscris. (Şi seara, după stingere, când anchetatorii sunt deja la posturi, el este chemat, apoi se întoarce cu tutun. Fireşte, procedeul este grosolan, dar deocamdată nu s-a născocit ceva mai bun. Iar trecerea în totalitate la sistemul de ascultare prin microfoane este foarte costisitoare: nu e cu putinţă să asculţi zile întregi toate cele o sută unsprezece celule Cine să facă asta? „Cloştile” sunt mai bune, şi vor fi utilizate încă multă vreme. Lui Kramarenko însă îi este greu cu noi. Uneori, încordarea cu care ascultă convorbirea îl face să asude, dar pe chipul lui citeşti că nu pricepe nimic.)

  Iată încă unul dintre drepturile noastre: libertatea de a depune memorii (în schimbul dreptului la presă, la întrunire şi la vot pe care le-am pierdut o dată cu pierderea libertăţii)! De două ori pe lună, dimineaţa, ofiţerul de serviciu întreabă: „Cine vrea să scrie memoriu?” Şi îi notează, fără excepţie, pe toţi cei care doresc. Pe la amiază eşti dus într-o boxă separată şi încuiat acolo. Poţi să scrii cui pofteşti: Tatălui Popoarelor, Comitetului Central, Sovietului Suprem, ministrului Beria, ministrului Abakumov, la Procuratura generală, la Procuratura militară, la Direcţia penitenciarelor, la Secţia de anchetă, poţi să te plângi de arestare, de anchetator, de şeful închisorii! Dar în toate cazurile memoriul tău nu va avea nici un succes, nu va fi ataşat la nici un dosar, şi cel mai mare dintre superiorii care îl va citi este anchetatorul tău, însă nu ai cum să dovedeşti asta. Este însă mult mai sigur că nu îl va citi, deoarece, în general, nimeni nu va putea să -l citească; pe această bucăţică de hârtie de 7 X 10 cm, puţin mai mare decât cea pe care o primiţi dimineaţa pentru closet, vei izbuti, cu o peniţă despicată ori cu vârful încovoiat, înmuiată într-o călimară cu scame ori plină cu apă, vei izbuti, deci, doar să mâzgăleşti „Memo…” şi literele se umflă şi se întind pe hârtia mizerabilă, încât „. Râu” nu mai încape în rând; cât despre verso – este plin cu ce a fost scris pe faţă.

  Şi poate că mai aveţi multe alte drepturi, însă ofiţerul de serviciu tace. Dar s-ar putea să nu pierdeţi prea mult neaflându-le.

  Controlul a trecut, ziua începe. Ici-coio apar anchetatorii. Vertuhaiul te cheamă într-un mod foarte misterios: rosteşte doar prima literă (în felul următor: „Cine-i cu Şi?” „Cine-i cu Fe?” Ba chiar şi „Cine-i cu A?). Tu trebuie să dai dovadă de perspicacitate şi să te oferi ca jertfă. Această regulă a fost introdusă pentru evitarea erorilor ce puteau fi săvârşite de temniceri: strigă un nume dintr-o altă celulă şi astfel noi aflăm cine se mai află în închisoare, însă şi izolaţi de toată închisoarea, nu suntem lipsiţi de ştirile care circulă între celule: din cauză că vor să înghesuie cât mai mulţi deţinuţi într-o celulă, aceştia sunt amestecaţi precum cărţile de joc, şi fiecare dintre cei mutaţi aduce în celula nouă toată experienţa acumultă în cea veche. Astfel, deşi stăm doar la etajul trei, noi ştim şi despre existenţa celulelor de la subsol, a boxelor de la parter, despre întunericul de la etajul întâi, unde sunt adunate femeile, despre faptul că la etajul al patrulea există două galerii şi despre ultima celulă de aici – o sută unsprezece, în celula noastră, vizavi de mine stătea scriitorul pentru copii Bondarin, care mai înainte stătuse la etajul femeilor, împreună cu un corespondent polonez, iar corespondentul polonez Mai înainte stătuse cu feldmareşalul Paulus, şi astfel cunoaştem şi noi toate amănuntele despre Paulus.

  A trecut răstimpul chemărilor la interogatoriu, şi pentru cei rămaşi în celulă începe o zi lungă şi plăcută, înfrumuseţată de posibilităţi şi nu prea umbrită de obligaţii. Dintre obligaţii ne poate cădea de două ori pe lună să pârlim paturile cu lampa de sudură (la Lubianka, chibriturile sunt strict interzise, ca să ne aprindem o ţigară trebuie să ridicăm răbdători un deget când se deschide vizorul şi să cerem un foc gardianului, dar lămpile de sudură ni le încredinţează liniştiţi). Ne mai poate cădea ceva care parcă ar fi un drept, dar înclină puternic înspre obligaţii: o dată pe săptămână ne cheamă pe rând în coridor, unde ne tund barba cu o maşină neascuţită. Apoi, o altă obligaţie poate fi lustruirea parchetului din celulă (Z-v evită întotdeauna această muncă, ea îl înjoseşte, ca şi oricare alta). Din pricină că suntem nemâncaţi, ne apucă repede gâfâitul, altfel probabil, această obligaţie o puteam trece în categoria drepturilor, căci este o treabă sănătoasă şi veselă: cu piciorul gol împingi peria înainte, iar corpul înapoi şi invers, înainte şi-napoi, înainte şi-napoi, şi nu te doare capul de nimic! Un parchet ca oglinda! O închisoare ca palatul lui Potiomkin!

  În plus, acum nu mai suntem înghesuiţi cum eram înainte în celula 67. La mijlocul lui martie ne-au introdus pe cel de al şaselea, şi cum aici nu sunt folosite paturile de lemn comune – priclurile, şi nu se obişnuieşte să se doarmă pe jos, ne-au mutat în formaţie completă în frumuseţea de celulă 53. (O recomand călduros, cine n-a fost în ea – să meargă!) Asta nu e celulă! E o cameră dintr-un palat transformată în dormitor pentru călători de vază! Societatea de asigurări „Rusia” f, fără să-i pese de costul construcţiei, a ridicat, în această aripă, înălţimea etajului la cinci metri. (Ah, ce mai paturi suprapuse cu patru niveluri ar fi trântit aici şeful contrainformaţiilor de la grupul de armate şi ar fi instalat aici o sută de oameni garantat.!) Şi fereastra! Este atât de mare, încât gardianul, urcându-se pe pervaz, abia ajunge la oberliht, un singur ochi al unei asemenea ferestre poate să ţină foarte bine loc de fereastră întreagă la o cameră de locuit. Şi numai foile de oţel nituite ale botniţei, care acoperă patru cincimi din această fereastră, ne aduc aminte că nu ne aflăm într-un palat Totuşi, în zilele senine, şi pe deasupra botniţei, din puţul curţii de la Lubianka, la noi ajunge reflexul palid, indirect, al unui geam de la etajul al cincilea sau al şaselea. Pentru noi acest joc de lumină este ca o fiinţă, o fiinţă vie şi dragă! Îi urmărim cu duioşie zigzagurile alunecând pe perete, fiecare pas al lui este plin de tâlc, ne vesteşte că a venit vremea plimbării, că mai avem câteva jumătăţi de oră până la prânz şi exact înaintea prânzului dispare.

  *Această societate a obţinut un crâmpei din pământul Moscovei, care nu era deloc indiferent la sânge: traversând stradela Furkasovski. Lângă casa lui RostopcinlS, a fost sfâşiat, în 1812, nevinovatul Vereşceaghin. Pe partea opusă a străzii Bolşaia Lubianka locuia (şi îşi ucidea iobagii) nelegiuita Saltâcihal^. (Po Moskve – Coiindând prin Moscova, sub redacţia lui N. A. Heinike ş.a. Editura Sabaşnikov, Moscova, 1917, p. 231.

  Aşadar, iată care sunt posibilităţile noastre: să ieşim la plimbare, să citim cărţi, să ne povestim unul celuilalt trecutul propriu, să ascultăm şi să învăţăm, să discutăm şi să ne educăm! Şi drept răsplată – un prânz din două feluri de mâncare! Incredibil!

  Plimbarea nu constituie o plăcere pentru deţinuţii de la parter şi primele două etaje: ei sunt scoşi în curtea inferioară, întotdeauna umedă – fundul puţului strâmt format între clădirile închisorii, în schimb, arestaţii de la etajele al treilea şi al patrulea sunt scoşi pe terasa vulturilor: acoperişul etajului al patrulea. Este adevărat că şi aici avem pardoseală de beton, ziduri de beton înalte de trei staturi de om, că lingă noi se află gardianul fără armă şi, în plus, o santinelă cu automat în foişorul de pază, dar aici se respiră aer adevărat şi se vede cerul adevărat! „Mâinile la spate! În şir câte doi – alinierea! N-aveţi voie să vorbiţi! N-aveţi voie să vă opriţi!” Dar ei uită să interzică să-ţi laşi capul pe spate! Şi tu, bineînţeles, îţi laşi capul pe spate. Aici vezi Soarele adevărat, nu reflexul lui indirect. Soarele veşnic şi viu! Ori razele lui aurii printre norii de primăvară.

  Primăvara făgăduieşte bucurie tuturor, dar deţinutului – înzecit O, cer de aprilie! Nu are importanţă că eu mă aflu în puşcărie. Probabil că n-o să fiu împuşcat, în schimb, aici voi deveni mai inteligent. Voi înţelege multe lucruri, cerule! Eu o să mai pot să-mi îndrept greşelile, nu faţă de ei, ci faţă de tine, Cerule! Aici le-am înţeles şi o să le corectez!

  Ca dintr-o groapă adâncă, dintr-un hău îndepărtat, din piaţa Dzerjinski răzbate spre noi cântecul teluric neîntrerupt şi răguşit al claxoanelor. Celor ce gonesc în acopaniamentul acestor claxoane li se pare că acestea sunt nişte surle triumfale, însă de aici este atât de evidentă nimicnicia lor…

  Plimbarea nu durează decât douăzeci de minute, dar câte griji în jurul ei, câte jucruri de făcut!

  În primul rând, este foarte interesant la ducere şi la întoarcere să studiezi alcătuirea închisorii şi amplasamentul acestor curţi suspendate, pentru ca, într-o zi, aflându-te în libertate, să le recunoşti când vei trece prin piaţă, în drum o cotim de multe ori, şi eu am născocit următorul sistem: plecând de la celulă pentru fiecare cotitură la dreapta socotesc plus una, pentru fiecare cotitură la stânga – minus una. Şi oricât de repede ne-ar învârti, nu e nevoie să-mi reprezint în grabă unde mă aflu, ci doar să izbutesc să calculez rezultatul. Dacă în drum, printr-o ferestruică a scării, vei vedea spatele naiadelor de la Lubianka, aplecate spre micul turn cu coloane chiar deasupra pieţei, şi dacă ţii minte numărul rezultat, pe urmă, în celulă, vei putea să te orientezi şi vei şti încotro dă fereastra voastră.

  Apoi, în timpul plimbării, trebuie pur şi simplu să respiri, să respiri concentrându-te cât mai mult cu putinţă.

  Dar şi acolo, în singurătate, sub cerul senin, trebuie să-ţi imaginezi viaţa viitoare, luminoasă, fără cusur şi fără prihană.

  Şi tot acolo este cel mai comod să discuţi temele cele mai arzătoare. Cu toate că este interzis să vorbeşti în timpul plimbării, asta nu are importanţă, trebuie să ştii să te descurci, căci tocmai aici, cu siguranţă, nu te aude nici „cloşca”, nu te aud nici microfoanele.

  Când ieşim la plimbare, eu şi Susi, ne străduim să nimerim unul lângă altul. Discutăm amândoi şi în celulă, însă esenţialul discuţiilor noastre ne place să -l exprimăm aici. Nu ne-am înţeles dintr-o dată, acest lucru s-a realizat încetul cu încetul, dar în acest răstimp el a izbutit să-mi povestească multe. De la el am deprins o virtute nouă: aceea de a percepe cu răbdare şi în mod consecvent lucruri care nu au intrat niciodată în vederile mele şi care parcă nu aveau nici o legătură cu linia vieţii mele foarte clar conturată, încă din copilărie, n-am idee de unde, ştiu că ţelul meu este istoria revoluţiei ruse, iar restul nu mă priveşte câtuşi de puţin. Pentru a înţelege revoluţia de mult nu-mi mai trebuie nimic în afară de marxism; toate celelalte care se lipeau de mine eu le retezam şi mă întorceam cu spatele. Iată însă că destinul a făcut să mă înţeleg cu Susi, care avea o altă arie de respiraţie. Acum îmi povesteşte cu pasiune totul despre problemele sale, iar problemele sale sunt Estonia şi democraţia. Şi cu toate că niciodată înainte nu-mi trecuse prin cap să mă interesez de Estonia, cu atât mai mult de democraţia burgheză, nu mă mai satur ascultând povestirile lui captivante despre cei douăzeci de ani de libertate ai acestui popor mic, liniştit şi harnic, cu bărbaţi viguroşi, caracterizaţi prin firea lor înceată şi serioasă; îl ascult expunându-mi principiile constituţiei estoniene, inspirate din cea mai bună experienţă europeană, şi cum au fost elaborate de parlamentul unicameral, alcătuit dintr-o sută de membri; şi nu ştiu de ce, dar toate acestea încep să-mi placă, toate acestea încep să se întipărească şi în experienţa mea. (Mai târziu, Susi va spune despre mine că eram un amestec bizar de marxist şi democrat. Da, pe atunci eram o combinaţie destul de primitivă.) Pătrund cu dragă inimă în istoria lor tragică: micuţa nicovală estoniană aruncată din timpuri străvechi între barosul teuton şi barosul slav. Rând pe rând, asupra ei cădeau lovituri de la răsărit şi de la apus, şi nu se vedea sfârşitul acestei succesiuni, şi nu se vede nici astăzi. Iată, de pildă, povestea cunoscută (cu totul necunoscută…) cum am vrut noi să-i luăm, în 1918, pe nepregătite, dar ei nu s-au predat Cum, pe urmă, au avut de suportat dispreţul lui ludenici, care îi considera nişte baltici împuţiţi, iar noi i-am poreclit bandiţi albi, în vreme ce liceenii estonieni se înscriau voluntari. Şi Estonia a mai fost lovită şi în 1940, şi în 1941; băieţii dintr-o familie erau luaţi unul de armata sovietică, altul de armata germană, iar cel de al treilea fugea în pădure. Intelectualii în vârstă din Tallin discutau între ei ca trebuie să se smulgă din acest cerc vrăjit, să se desprindă într-un fel sau altul şi să trăiască de-sine-stătător (şi, probabil, prim-ministru va fi, să zicem, Tiif, iar ministru al învăţământului public, să zicem Susi). Însă nici lui Churchill, nici lui Roosevelt nu le păsa de ei, în schimb îi păsa de ci „unchiul Jo” (losif). Şi îndată ce trupele noastre au intrat în Estonia, chiar din primele nopţi, toţi aceşti visători au fost arestaţi în apartamentele lor din Tallin. Acum, vreo cincisprezece dintre ei erau închişi la Lubianka, în celule diferite, acuzaţi, în virtutea articolului 58-2, pentru aspiraţia la autodeterminare.

  Întoarcerea de la plimbare în celulă constituie de fiecare dată o mică arestare. Chiar şi în celula noastră maiestuoasă, aerul pare închis după plimbare. După plimbare ar fi bine să iei o mică gustare, dar să nu te gândeşti la asta, nu! E rău dacă vreunuia care a primit pachet îi lipseşte tactul şi, Întinzându-şi rezervele, începe să mănânce. Dar nu-i nimic, ne fortificăm stăpânirea de sine! Este rău dacă autorul unei cărţi te trage pe sfoară, descriind cu delectare tot felul de mâncăruri! La naiba cu o astfel de carte! La naiba cu Gogol! Chiar şi cu Cehov – la naiba! Prea multă mâncare! „N-avea poftă de mâncare, totuşi el a mâncat (porcul!) o friptură de viţel şi a băut bere.” Trebuie să citeşti ceva _care se adresează spiritului! Dostoievski, iată ce trebuie să citească deţinuţii! Însă, daţi-mi voie, oare nu la el întâlnim: „Copiii erau morţi de foame, de câteva zile nu văzuseră nimic altceva decât pâine şi cârnaţi”?

  Biblioteca este podoaba închisorii Lubianka. E drept că bibliotecara este dezagreabilă: o blondă de constituţie cabalină care făcea totul ca să fie urâtă: faţa îi era atât de pudrată încât părea o mască rigidă de păpuşă, buzele violete, iar sprâncenele pensate – negre, (în fond – treaba ei, dar nouă ne-ar fi plăcut să avem în faţa ochilor o fufă. Cine ştie, poate că directorul Lubiankăi avusese şi asta în vedere?) Iată însă ce minune: când vine să ia cărţile, o dată la zece zile, ea ascultă comenzile noastre! Le ascultă cu acelaşi automatism inuman specific închisorii Lubianka. Nu poţi să-ţi dai seama: oare a auzit aceste nume, aceste titluri şi chiar cuvintele noastre? Pleacă. Trăim câteva ore de bucurie amestecată cu nelinişte, în aceste ore sunt răsfoite şi verificate toate cărţile restituite de noi, vor să se convingă că n-am lăsat împunsături ori puncte sub litere (este o modalitate de a coresponda în închisoare), ori semne cu unghia la pasajele care ne-au plăcut. Noi ne facem griji, căci deşi nu suntem cu nimic vinovaţi, s-ar putea să vină şi să spună: s-au descoperit puncte… Şi, ca întotdeauna, ei au dreptate, şi, ca întotdeauna, nu se cer dovezi, şi noi vom fi lipsiţi de cărţi pentru trei luni, dacă nu cumva întreaga celulă va fi trecută la regim de carceră. Acestea sunt lunile cele mai bune şi mai luminoase înainte de a ne cufunda în groapa lagărului şi ar fi mare păcat să fii frustrat de cărţi! Însă, făcând comanda, nu numai că ne temem, dar ne şi frământăm, ca în juneţe, când trimiţi un bileţel de amor şi aştepţi răspuns: vei primi ori nu vei primi răspuns? Şi cum va fi el?

  În sfârşit, cărţile sosesc şi ne determină următoarele zece zile: vom insista mai mult pe lectură sau, dacă ne-au adus nişte porcării, ne vom petrece timpul mai mult în discuţii. Ni se aduc atâtea cărţi, câţi oameni sunt în celulă, concepţie de distribuitor de pâine, nu de bibliotecar: un ins – o carte, la şase inşi – şase cărţi. Celulele cu deţinuţi mai mulţi sunt avantajate.

  Uneori fata îndeplineşte comenzile noastre în mod impecabil! Însă chiar şi când nu le acordă atenţia cuvenită, oricum, rezultă ceva interesant. Pentru că biblioteca Marii Lubianka este ea însăşi un unicat De bună seamă că a fost alcătuită din biblioteci particulare confiscate; fireşte, bibliofilii care le-au întocmit şi-au dat demult duhul. Iată însă ce este interesant: cenzurând şi castrând decenii de-a rândul toate bibliotecile ţării, fără excepţie, securitatea statului a uitat să mai scotocească şi în propria parohie, astfel încât, aici, chiar în bârlogul ei, puteai să citeşti pe Zamiatin, Pilniak20, Panteleimon Romanov^l şi oricare dintre volumele ediţiei de opere complete ale lui Merejkovski22. (Unii glumeau, zicând că noi suntem socotiţi condamnaţi la moarte şi din pricina asta ne dau să citim cărţi interzise. Eu însă cred că Bibliotecarii de la Lubianka habar n-aveau ce ne dau să citim: lene şi ignoranţă.) în aceste ceasuri dinaintea prânzului, se citeşte pe rupte, însă o frază te face să te scoli în picioare şi te mână de la fereastră la uşă şi de la uşa la fereastră. Şi te cuprinde dorinţa să arăţi cuiva ce ai citit şi ce decurge de aici, şi astfel se înfiripă o discuţie, în acest interval se discută, de asemenea, foarte intens!

  Deseori, eu şiiuri Evtuhovici ne lansăm în lungi controverse.

  * în acea dimineaţă de martie, când am fost mutaţi toţi cinci în celula imperială numărul 53, ne-a fost adus cel de al şaselea colocatar.

  A intrat ca o umbră, parcă nici n-a atins duşumeaua cu bocancii. A intrat şi, nefiind sigur că se va ţine pe picioare, s-a rezemat cu spatele de tocul uşii. Becul din celulă fusese stins, lumina dimineţii era înceţoşată, cu toate acestea novicele privea cu ochii pe jumătate închişi. Şi nu scotea o vorbă.

  Postavul tunicii militare şi al pantalonilor lui nu-ţi îngăduia să -l incluzi nici în armata sovietică, nici armata germană şi nici în cea poloneză ori în cea engleză. Avea o fizionomie prelungă, care nu aducea prea mult a rus. Şi era slab ca moartea! Din pricina asta părea foarte înalt L-am întrebat pe ruseşete – tăcere. Susi l-a întrebat în germană – tăcere. Fastenko l-a întrebat în franceză şi engleză – tăcere. Numai încetul cu încetul, pe faţa lui lividă, istovită, lipsită de viaţă, a apărut un surâs cum nu mai văzusem şi n-am mai văzut vreodată în viaţa mea!

  — Oa-a-meni… A rostit el cu glas pierit, de om care parcă îşi revenea din leşin sau care toată noaptea trecută aşteptase să fie pus la zid. Apoi a întins o mână slabă, descărnată, în care ţinea o bocceluţă. „Cloşca” noastră şi-a dat numaidecât seama ce înseamnă asta, s-a repezit, a smuls legăturica şi a dezle-gat-o pe masă: se aflau acolo vreo două sute de grame de tutun uşor, din care şi-a răsucit cu mare iuţeală o ţigară cât patru la un loc.

  Uite aşa, după trei săptămâni petrecute într-o boxă de la subsol, a apărut la noiiuri Nikolaevici Evtuhovici.

  Încă de pe vremea conflictului de la KVJD în anul 1929, în toată ţara se fredona acest cântec Cu pieptu-i de oţel vrăjmaşul prăpădind, A Douăzeci-şi-Şaptea stă de strajă!

  Comandantul artileriei celei de a 27-a divizii de infanterie, alcătuită încă de pe vremea războiului civil, era Nikolai Evtuhovici, fost ofiţer în armata ţaristă (mi-am amintit acest nume, l-am întâlnit printre autorii manualului nostru de artilerie), într-un vagon de marfă, adaptat pentru transportul oamenilor, întovărăşit de soţia lui, de care nu se despărţea niciodată, el a străbătut ţinuturile Volgăi şi Uralului când spre răsărit, când spre apus. În acest vagon şi-a petrecut primii ani şi fiul loriuri, născut în 1917, în acelaşi an cu revoluţia.

  Încă din acele vremuri îndepărtate, tatăl lui s-a stabilit la Leningrad, la Academie, unde trăia în belşug, ca unul ce făcea parte din categoria notabilităţilor. Feciorul a absolvit şcoala superioară pentru cadre de comandă, în timpul războiului cu Finlanda, cândiuri dorea cu ardoare să lupte pentru patrie, prietenii tatălui l-au numit aghiotant la statul major al armatei. Iuri nu a trebuit să se târască spre tranşeele finlandeze, să cadă în încercuire pe când excuta o misiune de recunoaştere, nici să îngheţe în zăpadă sub gloanţele trăgătorilor de elită, însă ordinul Steagul Roşu, nu oricare altul, i-a fost agăţat cu grijă la piept! Astfel a isprăvit el războiul finlandez cu conştiinţa că a fost un război drept, iar el a avut un rol util.

  Dar în războiul următor treburile n-au mai mers chiar aşa de bine. Iuri stăpânea la perfecţie germana curentă, l-au îmbrăcat în uniforma unui ofiţer german prizonier şi, cu actele acestuia, l-au trimis în recunoaştere. El şi-a îndeplinit misiunea, dar, pentru întoarcere, s-a îmbrăcat într-o uniformă rusească (luată de la un mort), însă imediat a fost luat prizonier de către nemţi şi trimis într-un lagăr de concentrare de lângă Vilnius.

  În viaţa fiecărui om există un eveniment care este determinant pentru el. Îi determină totul: şi destinul, şi convingerile, şi pasiunile. Cei doi ani petrecuţi în acel lagăr l-au zguduit puternic peiuri. Nu poate fi redat prin cuvinte ori eludat prin silogisme: în acest lagăr trebuia să mori, iar cine nu murea – să tragă concluziile.

  Puteau să supravieţuiască „ordnerii” – poliţaii din interiorul lagărului recrutaţi dintre ai noştri. Fireşte, Iuri nu a devenit ordner. Mai puteau să supravieţuiască bucătarii, precum şi traducătorii, aceştia din urmă fiind foarte căutaţi. Iuri însă a ascuns faptul că ştia limba germană: îşi dădea seama că traducătorul este nevoit să-i trădeze pe ai săi. Şi mai puteai să-ţi amâni moartea săpând morminte, însă aici erau alţii mai zdraveni şi mai dibaci. Iuri a declarat că este artist plastic, într-adevăr, în cadrul educaţiei variate de care a beneficiat acasă, a luat şi lecţii de pictură. Iuri picta destul de bine în ulei, şi numai dorinţa de a urma exemplul tatălui, cu care se mândrea, l-a împiedicat să intre la institutul de arte plastice.

  Lui şi încă unui pictor bătrân (regret că nu îmi amintesc numele) li s-a repartizat o cabină separată într-o baraca, undeiuri picta gratuit pentru nemţii de la comandament tot felul de tablouaşe: ospăţul lui Nero, hora elfilor, şi pentru asta îi aduceau de mâncare. Zămârca, pentru care ofiţerii prizonieri se aşezau la coadă cu gamele de la şase dimineaţa şi ordnerii îi loveau cu bâtele, iar bucătarii cu polonicele.

  — Deci acea zeamă chioară nu putea să ţină un om în viaţă. Seară de seară, de la fereastra cabinei lui, Iuri contempla acum acel tablou unic pentru care fusese înzestrat cu arta penelului: ceaţa uşoară a înserării deasupra luncii de la marginea bălţii, lunca împrejmuită de sârmă ghimpată şi o mulţime de focuri arzând, iar în jurul focurilor – foşti ofiţeri sovietici, care acum semănau cu nişte fiare sălbatice, care rodeau oase de cai morţi, care coceau lipii din coji de cartofi, fumau ţigări făcute din balegă şi se scărpinau de păduchi, încă nu crăpaseră toate aceste bipede, încă nu-şi Pierduseră toţi obişnuinţa vorbirii articulate, şi în reflexele purpurii ale focului se vedea cum mintea cea de pe urmă se aşternea pe feţele lor, care semănau din ce în ce mai mult cu faţa omului de Neanderthal.

  Gust de pelin în gură! Viaţa pe careiuri şi-o conservă nu-i mai este câtuşi de puţin dragă. El nu este dintre aceia care consimt cu uşurinţă să uite. Nu, lui îi va fi dat să supravieţuiască şi va trebui să tragă concluziile.

  Ei ştiu de acum că nu e vorba de nemţi, sau nu doar de nemţi, că dintre prizonierii de diferite naţionalităţi, numai sovieticii trăiesc şi mor aşa, nimeni n-o duce mai rău decât ei. Până şi polonezii, până şi iugoslavii sunt întreţinuţi în condiţii mult mai suportabile, nemaivorbind de englezi, nemaivorbind de norvegieni, care sunt copleşiţi cu pachete de la Crucea Roşie internaţională, cu pachete de acasă şi pur şi simplu nu se mai duc să-şi primească tainul nemţilor. Acolo unde lagărele sunt alături, aliaţii, din bunătate, le aruncă prin sârma ghimpată câte ceva, iar ai noştri se reped precum o haită de câini asupra unui os.

  Ruşii duc în spate tot războiul şi uite de ce au parte! Cum se explică asta?

  Explicaţiile se conturează încet-încet, venind de ici şi de colo: URSS nu recunoaşte semnătura Rusiei pe convenţia de la Haga privind prizonierii de război, deci nu îşi asumă nici un fel de obligaţii în legătură cu tratamentul prizonierilor şi nu pretinde protecţie pentru soldaţii săi căzuţi prizonieri*. URSS nu-şi recunoaşte foştii soldaţi: nu are nici un interes să-i susţină în prizonierat Şi inima entuziastului celui de o vârstă cu Revoluţia din Octombrie îngheaţă. Acolo, în cabina barăcii, el poartă discuţii aprinse şi se ceartă cu pictorul bătrân (Luri nu poate concepe, Iuri se împotriveşte, dar bătrânul îi dezvăluie totul strat după strat. Ce-i asta? Stalin? Dar oare nu este exagerat să pui totul pe seama lui Stalin, să atribui totul mâinilor lui scurtuţe? Dacă o concluzie este trasă numai pe jumătate, aceea nu-i concluzie. Dar ceilalţi? Cei care se află lângă Stalin şi mai jos, şi pretutindeni în ţară, în general aceia cărora Patria le-a îngăduit să vorbească în numele său?

  Şi ce trebuie să facem dacă mama ne-a vândut la ţigani, nu, mai rău, ne-a aruncat la câini? Mai poate ea să fie considerată mama noastră? Dacă nevas-tă-ta a devenit o desfrânată, oare mai eşti obligat să-i rămâi fidel? Şi oare acea patrie care îşi trădează soldaţii mai poate fi numită Patrie?

  Viaţa luiiuri a luat altă întorsătură! Şi iată, el, altădată plin de admiraţie pentru tatăl său, a ajuns acum să -l afurisească! S-a gândit pentru prima oară că tatăl lui şi-a călcat de fapt jurământul făcut armatei în care a crescut, a trădat, ca să instaureze acest regim, care acum îşi trădează soldaţii proprii. Şi de ceiuri să fie legat prin jurământ de acest regim trădător?

  Când în primăvara lui 1943, agenţii recrutori ai primelor „legiuni” ruseşti au venit în lagăr, mulţi prizonieri s-au înrolat ca să scape de foame, însă Evtuhovici s-a înrolat din convingere, cu toată fermitatea şi luciditatea. Dar n-a rămas multă vreme în legiune: când te-au jupuit de piele nu te mai îngrijorează soarta părului. Acum, Iuri a încetat să mai ascundă faptul că ştia

  *Această convenţie noi am recunoscut-o de-abia în anul 1955.

  Germana la perfecţie şi, curând, unul dintre şefi, un neamţ de pe lângă Kassel, care primise însărcinarea de a forma o şcoală de spioni cu pregătire intensivă, l-a luat pe lângă el ca mână dreaptă Astfel a început aluncarea, pe careiuri nu a prevăzut-o, a început substituirea. El dorea cu ardoare să-şi elibereze patria, dar a fost pus să pregătească spioni, nemţii aveau planurile lor. Unde o fi limita?… Şi din ce moment nu trebuie să o depăşeşti? Iuri a devenit locotenent al armatei germane. Acum cutreiera Germania în uniforma armatei germane, mergea la Berlin, îi vizita pe emigranţii ruşi, citea cărţi de Bunin23, Nabokov24, Aldanov25, înainte inaccesibile… Iuri se aştepta să vadă că la ei toţi, la Bunin, din fiecare pagină curge sângele rănilor vii ale Rusiei. Oare ce s-a întâmplat cu ei? Pe ce şi-au cheltuit libertatea inestimabilă? Din nou despre coipul femeii, despre explozia pasiunii, despre asfinţiturile de soare, despre frumuseţea căpşoarelor aristocratice, despre întâmplări peste care de mult s-a aşternut praful. Scriau în aşa fel de parcă în Rusia nu avusese loc nici o revoluţie sau ca şi cum le-ar fi fost prea greu să o explice, îi lăsau pe tinerii ruşi să-şi caute singuri azimutul vieţii. Iuri trăia într-un zbucium necontenit era nerăbdător să vadă, să ştie, şi, din ce în ce mai des, după străvechiul obicei rus, îşi îneca dezorientarea în băutură.

  Ce era de fapt şcoala lor de spionaj? Bineînţeles, nu era una veritabilă, în şase luni nu puteau să-i înveţe decât cum să mânuiască paraşuta, explozibilii şi radioemiţătorul. Nu îşi puneau mare nădejde în ei. Erau paraşutaţi pentru a stârni inflaţie de încredere, însă pentru prizonierii de război ruşi, care abia îşi mai ţineau zilele, abandonaţi fără nici o speranţă, aceste şcoli, după opinia luiiuri, consituiau o soluţie salvatoare: aici, băieţii mâncau pe săturate, primeau îmbrăcăminte călduroasă, nouă, şi, în plus, aveau buzunarele doldora de bani sovietici. Elevii (ca şi profesorii) se prefăceau că totul se va petrece conform celor plănuite: că în spatele frontului sovietic ei vor spiona, vor arunca în aer obiectivele stabilite, vor trimite mesaje radio codificate, apoi se vor întoarce, însă datorită acestei şcoli, ei scăpau pur şi simplu de moarte şi de captivitate, voiau să rămână în viaţă, dar nu cu preţul de a trage în fraţii lor pe front De bună seamă că anchetatorii noştri nu luau în seamă astfel de considerente. Ce drept aveau ei să vrea să trăiască, de vreme ce, în spatele frontului sovietic, familiile privilegiate, posesoare ale cartelelor de categoria „zero”, trăiau şi fără asta foarte bine? Nu recunoşteau intenţia acestor baie f i de a nu folosi carabina germană. Pentru acest joc de-a spionii, ei erau condamnaţi în virtutea celui mai cumplit articol, 58-6, şi, pe deasupra, pentru intenţia de diversiune. Aceasta însemna că nu vor mai ieşi niciodată din închisoare.

  Erau trecuţi peste linia frontului, iar mai departe opţiunea lor depindea de caracterul şi conştiinţa fiecăruia. Trinitrotoluenul şi radioemiţătorul le aruncau numaidecât. Singura diferenţă era că unii se predau autorităţilor fără întârziere (la fel ca „spionul” meu cu nasul cârn întâlnit la serviciul de contrainformaţii al armatei), iar alţii voiau mai întâi să chefuiască şi să petrecă cu banii primiţi pe degeaba Oricum, niciunul, niciodată, nu se mai întorcea la nemţi, traversând din nou linia frontului.

  Totuşi, pe neaşteptate, în ajunul anului nou 1945, un băiat isteţ, s-a întors şi a raportat că şi-a îndeplini misiunea (du-te şi verifică!). Era ceva neobişnuit. Şeful nu se îndoia că fusese trimis de SMERŞ şi a hotărât să -l împuşte (soarta spionului conştiincios!). Iuri însă, dimpotrivă a insistat că trebuie recompensat şi dat ca exemplu celorlalţi cursanţi. Spionul care se întorsese l-a invitat peiuri să bea împreună o sticlă de vodcă şi, cu faţa stacojie, aplecându-se peste masă, i-a destăinui: „Luri Nikolaevici! Comandamentul sovietic vă făgăduieşte iertarea dacă treceţi neîntârziat la ai noştri”.

  Luri a tresărit. Inima lui înăsprită, care renunţase la totul, a fost inundată de un val de căldură. Patria?… Haină, nedreaptă şi totuşi, atât de dragă! Iertarea?… Şi se poate întoarce la familie? Şi să se plimbe pe bulevardul Kamennoostrovski? Cum altfel, doar suntem ruşi! Iertaţi-ne, noi o să ne întoarcem, şi o să vedeţi ce buni o să fim!… Răstimpul de un an şi jumătate, de când ieşise din lagăr, nu-i adusese luiiuri fericirea. El nu regreta ceea ce făcuse, dar nu întrezărea nici un viitor. Când se întâlnea la un şnaps cu ruşi aflaţi în aceeaşi situaţie, vedea clar că toţi simţeau ca şi el, că nu aveau nici o siguranţă şi că viaţa lor era nefirească. Nemţii îi manevreau după bunul lor plac. Acum, când devenise clar că nemţii vor pierde războiul, pentru el tocmai se ivise o portiţă de scăpare: şeful îl iubea şi, într-o zi, i-a dezvăluit că avea o moşie în Spania şi, în caz că imperiul se va preface în praf şi scrum, se vor pripăşi împreună acolo. Iată însă că vizavi de el stătea un compatriot beat, care, cu riscul vieţii lui, îl ademenea: „Luri Nikolaevici! Comandamentul sovietic apreciază experienţa şi cunoştinţele dumneavoastră. Ar vrea să profite de ele ca să afle cum sunt organizate serviciile de informaţii germane…”

  Două săptămâni s-a zbuciumat Evtuhovici cuprins de şovăială, însă în timpul ofensivei sovietice de dincolo de Vistula, când îşi evacua şcoala spre interior, a ordonat subordonaţilor să o cetească pe drumul ce ducea la un conac polonez izolat Acolo, după ce s-au aliniat în front, le-a declarat: „Eu trec de partea armatei sovietice! Fiecare este liber să aleagă!” Şi aceşti spioni cu caş la gură, care de-abia cu un ceas în urmă se prefăceau că sunt devotaţi Reich-ului german, acum au strigat plini de entuziasm. „Ura-a! Şi no-oi!” (Strigau „ura” pentru munca silnică la care vor fi condamnaţi…)

  Atunci, şcoala lor, în efectiv complet, s-a ascuns până la sosirea tancurilor sovietice şi apoi a SMERŞ-ului. De atunciiuri nu i-a mai văzut pe băieţii lui. A fost despărţit de ei. Zece zile la rând l-au pus să relateze toată istoria şcolii, programele, misiunile de sabotaj, şi el, într-adevăr credea că „exprienţa şi cunoştinţele lui…” S-a discutat chiar şi problema plecării acasă, ca să-şi viziteze părinţii.

  Şi numai la Lubianka a înţeles că la Salamanca ar fi fost mult mai aproape de scumpa lui Neva… Putea să se aştepte să fie împuşcat sau, în cel mai bun caz, să fie condamnat la minimum douăzeci de ani.

  Astfel se lasă omul ispitit, iremediabil, de fumul ce adie dinspre meleagurile natale… Aşa cum un dinte nu încetează să se facă simţit până ce nu i se scoate nervul, tot astfel nici noi nu încetăm să răspundem la chemarea patriei până ce nu înghiţim arsenic. Pentru asta, lotofagii din Odiseea cunoşteau floarea unui lotus…

  Iuri a rămas în celula noastră doar vreo trei săptămâni. Toate aceste trei săptămâni le-am petrecut numai în controverse. Eu susţineam că revoluţia noastră a fost minunată şi justă, oribilă a fost doar denaturarea ei din 1929. El se uita la mine cu milă, strângându-şi buzele nervoase: înainte de a face revoluţie, ar fi trebuit să se stârpească ploşniţele din ţară! (Aici se întâlnea într-un fel, în mod straniu, cu Fastenko, deşi amândoi porneau din puncte de plecare diferite. Eu susţineam că multă vreme ţara sovietică a fost condusă numai de oameni animaţi de intenţii nobile şi plini de abnegaţie. El zicea că toţi, laolaltă cu Stalin, au fost o apă şi un pământ chiar de la început. (Că Stalin era un bandit, eram amândoi de acord.) Eu îl preamăream pe Gorki: ce om inteligent! Ce punct de vedere just! Ce artist mare! El mă combătea: o nulitate extrem de plictisitoare! S-a născocit pe sine, şi-a născocit personajele, toate cărţile lui sunt plăsmuite de la un capăt la celălalt! Lev Tolstoi – iată cine este regele literaturii noastre!

  Din pricinia acestor dispute zilnice, purtate cu toată vehemenţa tinereţii, nu am izbutit să devenim mai apropiaţi şi să vedem unul în celălalt mai mult decât ceea ce combăteam, A fost luat din celula noastră, şi de atunci, oricât am întrebat printre deţinuţi, n-am mai aflat nimic despre el: nimeni nu l-a întâlnit la Butârki ori la vreuna din închisorile de tranzit. Chiar vlasoviştii de rând au dispărut cu toţii undeva fără urmă, mai exact – sub pământ, iar Bălţii nici astăzi nu au actele necesare ca să părăsească pustietăţile nordului, în comparaţie cu ei, destinul luiiuri Evtuhovicl nu era unul dintre destinele de rândv’.

  Aici şi în continuare folosesc cuvânlul „vlasovist” în acel sens nebulos, dar statornic, cum a apărut şi s-a încetăţenit în limba sovietică, căruia, nu i s-a dat niciodată o definiţie exactă. Pentru persoane neoficiale, căutarea acestei definiţii era periculoasă, pentru cele neoficiale nu era dorită: „vlasovistul” era, în general, orice om sovietic care a trecut cu arma în nună de partea inamicului în acest război. Este nevoie de ani şi de cărţi pentru ca această noţiune să fie analizată, să fie separate categoriile diferite, şi, atunci, drept rezultat, vor rămâne „vlasoviştii” în sens propriu, adică, adepţii direcţi ori subordonaţii generalului Vlasov chiar din perioada când acesta, aflându-se în captivitate germană, şi-a oferit numele mişcării antibolşevice. În unele luni ale războiului, aceşti adepţi nu erau mai mulţi de câteva sute, iar armata vlasovistă, cu subordonare centrală, în general, n-a izbutit să fie creată în realitate. Dar în decembrie 1942, nemţii au făcut uz de un truc propagandistic: au difuzat un comunicat despre „adunarea de constituire” a „Comitetului rus”, care a avut loc (niciodată n-a avut loc) la Smolensk şi care ba pretindea să fie un simulacru de guvern rus, ba nu pretindea, comunicatul păstra incertitudinea, şi în plus s-au dat numele generalului locotenent Vlasov şi al generalului maior Malâşkin. Nemţii îşi puteau permite o astfel de iniţiativă: să dea un comunicai, pe urmă să-l contramandeze, pe urmă – în pofida contramandării – să acţioneze, însă manifestele au fost lansate din avioane, au căzut în zona poziţiilor noastre, s-au aşternut în memoria

  *în 1974 („Russkaia mâsl” – „Ideea rusă”, 27 iunie), un fost zek a adeverit căiuri a primit douăzeci şi cinci de ani lagăr pe care i-a efectuat în Sahalin, pe şantierul 505.

  Noastră: dincolo de comitetul „vlasovist” s-a creat, fireşte, imaginea de mişcare, de forţe armate, şi când de partea armatei germane au început să lupte, contra noastră, compatrioţi de-ai noştri – ruşi sau formaţii naţionale – anume lor li s-a ataşat cuvântul cunoscut: „vlasovişti” şi politrucii noştri n-au avut nimic împotrivă. Astfel, în mod convenţional, dar statornic s-a legat întreaga mişcare de numele lui Vlasov.

  Şi oare câţi au fost aceşti compatrioţi ai noştri care au ridicat arma împotriva patriei lor? „Nu mai puţin de opt sute de mii de cetăţeni sovietici au intrat în organizaţiile combatante al căror scop era lupta împotriva statului sovietic”, adevereşte un cercetător (Thorwald, Wen sie verderben wollen… Stuttgart, 1952). Cam la fel apreciază şi a l (îi (de pildă, Sven Steenberg, Wlasow – Verrăter oder Patriot? Koln, 1968). Dificultatea stabilirii unor cifre exacte constă şi în faptul că în administraţia germană şi conducerea militară se dădea o luptă între diferitele categorii, şi instanţelor inferioare, realiste în cursul războiului, li se cerea să micşoreze această cifră, pentru a nu speria vârfurile cu creşterea forţei antibolşevice care, totuşi, nu era pro-germană. Toate acestea se înlâmplau cu mult înainte de crearea aparte, la sfârşitul anului 1944, a Armatei Ruse de Eliberare.

  * în sfârşit, sosea şi prânzul la Lubianka. Cu mult înainte pe coridor răsuna zăngănitul voios, apoi fiecăruia i se aducea pe tavă, ca la restaurant, două farfurii de aluminiu (nu castroane): una cu un polonic de supă şi cealaltă cu un polonic de casă subţire, fără pic de grăsime.

  La început, tulburat de nelinişti, inculpatul nu poate înghiţi nimic, câte unul nu se atinge nici de pâine timp de câteva zile, nu ştie ce ar putea face cu ea. Treptat însă pofta îi revine, pe urmă cunoaşte starea de foame continuă, care se transformă în nesaţ. Apoi, dacă izbuteşte să se tempereze, stomacul i se strânge, se adaptează la mâncare puţină, şi hrana mizerabilă de aici devine numai bine suficientă. Pentru asta e nevoie de autoeducare, să te dezobiş-nuieşti de a te holba cu invidie la cei ce mănâncă o bucată în plus, să-ţi interzici discuţiile despre mâncare periculoase pentru stomac, şi să te ridici cât mai mult cu putinţă în sferele înalte. La Lubianka acest lucru este înlesnit de cele două ore de repaus îngăduite după masa de prânz – minune întâlnită doar la casa de odihnă. Ne întindem pe pat cu spatele la vizor, aşezăm la vedere cărţile deschise şi picotim, în realitate, dormitul este interzis, şi gardienii observă cartea căreia multă vreme nu i se întorc paginile, însă de obicei la această oră nu bat în uşă. (Această omenie îşi are explicaţia în faptul că toţi cei care nu trebuiau să doarmă se aflau la ora aceea la interogatoriul de zi. Pentru îndărătnicii care nu semnau procesele-verbale contrastul era chiar mai puternic: când reveneau în celulă, ora de repaus tocmai lua sfârşit!)

  Somnul este singurul leac împotriva foamei şi împotriva tristeţii: organismul nu arde, iar creierul nu mai prefiră iarăşi şi iarăşi greşelile săvârşite.

  Curând va fi adusă şi cina: încă un polonic de casă subţire. Viaţa dă zor să-şi etaleze toate darurile în faţa ta. De acum, timp de cinci-şase ore până la stingere n-o să mai pui nimic în gură, dar asta nu te mai înspăimântă, pentru că seara te obişnuieşti mai uşor să nu-ţi fie foame. Este un lucru de mult cunoscut şi în medicina militară, în regimentele de rezervă seara, nu se dă mâncare.

  Iată că vine şi clipa pentru a-ţi face nevoile de seară, pe care, fără îndoială, ai aşteptat-o cu febrilitate toată ziua. Ce simplă, ce uşoară devine dintr-o dată lumea întreagă! Şi dintr-o dată toate marile probleme se simplifică! Ai simţit şi tu, nu-i aşa?

  Ah, acele seri imponderabile de la Lubianka! (De fapt, imponderabile numai dacă nu aştepţi un interogatoriu de noapte.) Trupul tău uşor a fost îndestulat cu casă doar atât cât sufletul să nu-i simtă greutatea. Câte gânduri îţi trec libere, nestingherite prin minte! Parcă ne-am fi aflat pe înălţimile. Sinaiului, şi acolo, ţâşnin dintr-o vâlvătaie, ni se arată adevărul. Oare nu la aşa ceva visa şi Puşkin: Vreau să trăiesc, să pot să cuget şi să sufăr!

  Iată că noi suferim şi cugetăm deopotrivă, şi nimic altceva nu există în viaţa noastră. Şi cât de uşor a fost să atingi acest ideal…

  Şi seara, fireşte, ne antrenăm în discuţii aprinse, renunţând la partida de şah cu Susi şi la cărţi. Bineînţeles, cele mai incendiare erau controversele mele cu Evtuhovici, pentru că problemele abordate erau toate explozive, ca, de pildă, cea privind sfârşitul războiului, între timp, gardianul, fără să scoată o vorbă, fără vreo expresie pe faţă, a intrat în celulă şi a coborât la fereastră storul albastru de camuflaj. Acum, acolo, dincolo de storuri, Moscova, peste care s-a lăsat vălul înserării, începe slobozirea salvelor de salut. Aşa cum nu vedeam cerul luminat de aurorele focurilor de artificii, tot astfel nu vedem nici harta Europei, dar încercăm să ne-o imaginăm cu de-amănuntul şi să ghicim ce oraşe au mai fost cucerite. Peiuri, aceste salve de salut şi focuri de artificii îl scoteau cel mai mult din sărite. Chemând destinul să-i îndrepte greşelile făcute, el ne încredinţează că războiul nu se va sfârşi câtuşi de puţin, că acum Armata Roşie şi anglo-americană se vor năpusti una asupra celeilalte, şi de-abia atunci va începe adevăratul război. Celula primeşte această prezicere cu cel mai viu interes. Şi cum se va sfârşi? Cu înfrângerea uşoară a Armatei Roşii – ne asigurăiuri (şi, deci, cu eliberarea noastră? Ori cu executarea noastră?). Aici mă încăpăţânez eu, şi discuţia devine tot mai înverşunată! Argumentele lui: armata noastră este istovită, vlăguită, prost echipată şi, lucrul cel mai important, împotriva aliaţilor ea nu va mai lupta cu aceeaşi tărie. Aducând exemplul unităţilor pe care le cunoşteam, eu susţin că armata nu este istovită, ci a căpătat experienţă, acum este puternică şi plină de ură, şi în acest caz îi va căsăpi pe aliaţi şi mai abitir decât pe nemţi.

  — Niciodată! Strigăiuri (dar în şoaptă).

  — Dar Ardenii? Strig eu (în şoaptă). Intervine Fastenko şi ne ia în râs, zicând că niciunul dintre noi nu înţelege Occidentul, că acum absolut nimeni nu poate sili trupele aliate să lupte împotriva noastră.

  Totuşi, seara, nu prea avem chef de discuţii, mai degrabă am asculta o istorioară interesantă şi chiar, liniştitoare, şi conversaţia să fie paşnică.

  Una dintre conversaţiile cele mai îndrăgite era aceea despre tradiţiile închisorilor, despre cum era odinioară la închisoare*. Noi îl avem pe Fastenko şi, astfel, ascultăm aceste povestiri din sursă directă. Cel mai mult ne emoţiona faptul că, înainte, a 11 deţinut politic nu era considerat o ruşine, ci, dimpotrivă, un motiv de mândrie, că rudele lor adevărate nu îi renegau, iar fete necunoscute se dădeau drept logodnice numai pentru ca să îi viziteze la închisoare. Ori vechea tradiţie, universală, a pachetelor trimise deţinuţilor de sărbători? Nimeni în Rusia nu se aşeza la masă după postul marilor sărbători, până nu ducea un pachet deţinuţilor anonimi la cazanul comun al închisorii. La Crăciun duceau jambon de porc, prăjituri, plăcinte, cozonaci. Chiar şi câte o bătrână săracă aducea de Paşti zece ouă roşii şi îşi simţea inima uşurată. Dar unde a dispărut această bunătate rusească? Ea a fost înlocuită de conştiinţă! Cât de cumplit a fost speriat poporul nostru şi dezvăţat de a purta de grijă celor aflaţi în suferinţă! Astăzi acest lucru ar părea o absurditate. Astăzi, dacă ai propune, în indiferent ce instituţie, să se organizezre în preajma unei sărbători o colectă în beneficiul deţinuţilor din închisoarea locală, acest lucru ar fi considerat de către apărătorii ordinii drept o revoltă antisovietică! Ca să vedeţi cât de cruzi am putut să devenim.

  Dar ce reprezentau aceste daruri sărbătoreşti pentru deţinuţi? Oare numai o mâncare gustoasă? Ele zămisleau sentimentul cald că acolo, în libertate, oamenii se gândesc la tine, îţi poartă de grijă.

  Fastenko ne povesteşte că şi în perioada sovietică a existat o Cruce Roşie politică. Aici nu pot spune că nu îl credem, dar, nu ştiu cum, no este imposibil să ne închipuim aşa ceva. Ne spune că E. P. Peşkova, folosindu-se de inviolabilitatea personală, mergea în străinătate, acolo strângea bani (la noi nu prea eşti liber să strângi), iar pe urmă, aici, se cumpărau alimente pentru deţinuţii politici care nu aveau rude. Pentru toţi politicii? Şi iată, aici, ni se lămureşte: nu, nu pentru toţi. Pentru kaeri (KR), adică pentru contrarevoluţionari, nu (deci pentru cei încadraţi la articolul Cincizeci şi Opt), ci doar pentru membrii fostelor partide socialiste. A-a-a, păi spuneţi aşa!… Da, şi de altfel, pe urmă, însăşi această Cruce Roşie, toată conducerea ei, cu excepţia E. P. Peşkova, a fost întemniţată…

  Alt subiect plăcut pentru conversaţiile de seară, când nu aşteptai să fii chemat la interogatoriu, era eliberarea. Da, cică există asemenea cazuri uluitoare când careva este eliberat. De pildă, pe Z-v I-au luat din celula noastră „cu lucruri cu tot” – poate l-au eliberat? Căci ancheta nu putea să se sfârşească atât de repede. (Peste zece zile s-a întors – fusese dus la Lefortovo. Acolo, probabil, a semnat repede tot ce i s-a cerut, şi l-au adus din nou la noi.) Dacă te eliberează.

  — Ascultă-mă, doar ai fost închis pentru un fleac, tu însuţi ai spus – făgăduieşte-mi că te duci la soţia mea şi ca semn de confirmare să-mi pună în pachet, să zicem, două mere…

  — Mere, acum, nu se

  *în zorul revoluţiei clin februarie, ziaristul radical Er. Peciorski („Rannce utro” –. Zorile”. 7 martie 1917) se lăuda că. Aflându-se la Secţia politiei secrete din Moscova, urmărea zi de zi din celulă prin vizor toată viaţa din secţie. El este cel care ne speria cu grozăviile poliţiei secrete şi, luaţi aminte, vizorul nu era prevăzut pe dinafară cu un căpăcel.

  Găsesc pe nicăieri.

  — Atunci trei covrigi.

  — S-ar putea întâmpla ca în Moscova să nu se găsească nici covrigi.

  — Bine, bine, atunci patru cartofi. (Aşa se învoiesc şi pe urmă, într-adevăr, N este luat cu lucruri cu tot, iar M primeşte în pachet cei patru cartofi. Este extraordinar, este uluitor! L-au eliberat, şi cazul lui a fost mult mai grav decât al meu! Atunci, poate că şi pe mine, în curând… Dar poate cel de-al cincilea cartof a căzut în sacoşa soţiei lui M, iar N se află în cala vaporului în drum spre Kolâma.)

  Uite aşa ne luăm cu vorba despre câte-n lună şi-n stele, ne aducem aminte despre întâmplări nostime. Şi eşti voios, şi te simţi bine printre aceşti oameni interesanţi, care au avut o altă viaţă şi o altă experienţă decât ale tale. Între timp a trecut şi inspecţia silenţioasă de seară, au luat şi ochelarii, şi, iată, becul a clipit de trei ori. Asta înseamnă că peste cinci minute sună stingerea!

  Iute, iute! Punem mâna pe pături. La fel cum pe front nu ştii dacă lângă tine, acum, peste un minut, nu se va prăvăli o ploaie de obuze, tot astfel nici aici nu ştim ce ne va aduce noaptea fatală cu interogatoriile ei. Ne culcăm, scoatem o mână peste pătură, ne străduim să alungăm din minte vântul gândurilor. Să dormim!

  Într-o asemenea clipă, odată, într-o seară de aprilie, la scurtă vreme după ce ne luaserăm bun rămas de la Evtuhovici, a răsunat cheia în broasca de la celula noastră. Am fost cuprinşi de fiori: pe cine? Numaidecât se va auzi şuierătura gardianului: „Cel cu Şi!” „Cel cu Zî!” Dar gardianul n-a şuierat Lângă uşă se afla un novice: slăbuţ, tânăr, îmbrăcat într-un costum albastru simplu şi, pe cap, cu o şapcă albastră. Nu avea nimic în mână, nici un fel de lucruri. Privea în jur dezorientat.

  — Ce număr are celula asta? A întrebat el neliniştit

  — Cincizeci şi trei. A tresărit

  — Din lumea oamenilor liberi? L-am întrebat noi.

  — Nu-u-u… A clătinat ci din cap cu o expresie de suferinţă.

  — Când ai fost arestat?

  — Ieri dimineaţă.

  Am izbucnit cu toţii în râs. Avea o faţă cam prostuţă, blândă, sprâncenele aproape albe.

  — Pentru ce?; (Aceasta nu-i o întrebare cinstită, nu poţi să aştepţi un răspuns.)

  — Păi, nu ştiu… Ia, nişte fleacuri acolo…

  Aşa răspund toţi. Toţi sunt arestaţi pentru fleacuri. Fiecare inculpat socoteşte că, mai cu seamă, cazul său este un fleac.

  — Ei, totuşi?

  — Păi… Am scris o proclamaţie. Către poporul rus.

  — Ce-e-e? (Astfel de „fleacuri” nu mai întâlniserăm! >

  — O să mă împuşte? A întrebat el şi faţa i s-a alungit. Trăgea întruna de cozorocul şepcii pe care nu şi-o scosese de pe cap.

  — Nu, vezi-ţi de treabă, l-am liniştit noi. Acum nu mai împuşcă pe nimeni. O să primeşti zece ani ca popa.

  — Dumneata eşti muncitor? Funcţionar? A întrebat social-democratul, fidel principiului de clasă.

  — Muncitor.

  Fastenko a întins mâna şi a exclamat triumfător către mine:

  — Iată, A. L, ia aminte la starea de spirit a clasei muncitoare!

  Şi s-a întors să se culce, socotind că mai departe nu mai are unde merge şi nu mai are ce asculta. Dar s-a înşelat.

  — Cum aşa? O proclamaţie nitam-nisam? În numele cui?

  — Al meu propriu.

  — Dar cine eşti dumneata? Novicele a zâmbit cu un aer vinovat:

  — Împăratul, împăratul Mihail.

  F Parcă ne-ar fi străpuns un fulger. Ne-am ridicat în capul oaselor şi ne-am uitat unul la altul. Nu, faţa lui sfioasă, de om simplu, nu semăna câtuşi de puţin cu faţa lui Mihail Romanov. Apoi, chiar şi vârsta…

  — Mâine, mâine, acum să dormim! A spus Susi cu asprime.

  Am adormit presimţind cu plăcere că, mâine, cele două ore până la raţia de pânie nu vor fi plictisitoare.

  I-au adus şi împăratului patul şi aşternutul, şi s-a culcat liniştit lângă hârdău.

  * în anul o mie nouă sute şaisprezece, în casa mecanicului de locomotivă Belov din Moscova a intrat un moşneag necunoscut, trupeş, cu barba bălaie, şi i-a spus evlavioasei neveste a acestuia: „Pelagheia! Tu ai un fecior de un an. Ai grijă de el, pentru Domnie! Când va bate ceasul, am să vin din nou”. Şi a plecat.

  Pelagheia nu ştia cine era acest moşneag, însă el a grăit atât de clar şi ameninţător, încât vorbele lui au subjugat inima ei de mamă. Şi l-a îngrijit pe acest copil ca pe ochii din cap. Viktor a crescut cuminte, ascultător şi evlavios, deseori i se năzăreau vedenii cu îngeri şi cu Maica Domnului. Pe urmă mai rar. Moşneagul nu s-a mai arătat Viktor a învăţat meseria de şofer, în 1936 a fost luat la armată şi dus în Birobidjan într-o companie de motorizate. El nu se purta deloc cu dezinvoltură, dar poate tocmai prin această fire blândă şi liniştită, neobişnuită la un şofer, a fermecat o fată dintre angajaţii civili, barând astfel calea comandantului său de pluton care încerca şi el s-o cucerească, în acest timp, mareşalul Bliicher2” venise să asiste la manevrele lor, şi, cum şoferul lui personal s-a îmbolnăvit grav, a ordonat comandantului companiei să-i trimită pe cel mai bun şofer. Comandantul de companie l-a chemat pe comandantul de pluton, iar acesta a avut ideea să-i arunce mareşalului pe rivalul său Belov. (în armată se întâmplă adesea astfel: nii^-l promovezi pe cel care merită, ci pe acela de care vrei să te descotoroseşti.) în plus, Belov era băiat muncitor, nu se dădea în vânt după băutură, astfel încât n-o să le facă neplăceri.

  Belov i-a plăcut lui Bllicher şi a rămas la el. Curând, sub un motiv plauzibil, Bliicher a fost chemat la Moscova (astfel, înainte de arestare, mareşalul a fost rupt de Extremul Orient, care îi era supus). Şi-a luat cu el şi şoferul. Pierzându-şi protectorul, Belov a nimerit la garajul Kremlinului şi a început să-i care când pe Mihailov27 (LKSM), când pe Lozovski28, apoi încă pe cineva şi, în sfârşit pe Hruşciov29. Aici, Belov a putut contempla din plin (ne-a povestit şi nouă multă vreme) ospeţele, moravurile, precauţiile din acest mediu. Ca reprezentant al proletariatului de rând din Moscova, a asistat atunci şi la procesul lui Buharin ce se desfăşura la Casa Sindicatelor. Dintre toţi stăpânii lui, numai despre Hruşciov vorbea cu căldură: numai în casa lui, şoferul era aşezat la masă cu întreaga familie, şi nu separat, la bucătărie; doar aici se mai păstra în acei ani simplitatea muncitorească. Mereu voiosul Hruşciov s-a legat şi el de Viktor Alexeevici şi, plecând în 1938 în Ucraina, a insistat foarte mult să meargă cu el. „N-aş fi plecat niciodată de la Hruşciov”, zicea Viktor Alexeevici. Însă ceva îl reţinea la Moscova în anul 1941, cu puţin înainte de începutul războiului, a avut o întrerupere în serviciu, n-a mai lucrat la garajul guvernului, şi astfel, fără nici o protecţie, a fost numaidecât mobilizat de comisariatul militar. Totuşi, datorită sănătăţii sale şubrede, nu l-au trimis pe front, ci într-un batalion de muncă: mai întâi l-au dus pe jos până la Inza3(% iar acolo l-au pus să sape tranşee şi să construiască drumuri. După viaţa îndestulată şi lipsită de griji din ultimii ani, acum nu-i venea deloc uşor, primise o lovitură dureroasă. A sorbit până la fund cupa mizeriei şi a necazurilor şi a văzut în jurul său că poporul nu numai că nu trăia mai bine la începutul războiului, ci, dimpotrivă, sărăcise cu totul. Scăpând cu greu, eliberat pe caz de boală, Belov s-a întors la Moscova şi aici chipurile se aranjase din nou: a fost şoferul lui Şcerbakov*. Apoi a condus maşina lui Sedin, comisarul poporului pentru industria petrolului. Sedin însă a delapidat (în total 35 de milioane), a fost înlăturat fără prea mult zgomot, iar Belov, nu se ştie de ce, şi-a pierdut din nou serviciul pe lângă conducători. Şi s-a angajat şofer la o autobază, făcând în orele libere curse până la Krasnaia Pahra3’.

  Gândurile lui însă erau în altă parte, în 1943 se afla la mama lui. Aceasta spăla rufe şi a ieşit cu căldările la pompa de apă. În vremea asta uşa s-a deschis şi în casă a intrat un moşneag necunoscut trupeş, cu barba colilie. S-a închinat la icoană, l-a privit sever pe Belov şi a grăit: „Bună ziua, Mihail! Dumnezeu să te binecuvânteze!” „Pe mine mă cheamă Viktor”, a răspuns Belov. „Dar vei fi Mihail, împăratul Sfintei Ruşii!” a continuat moşneagul. Atunci a intrat mama lui Belov şi, de spaimă, a căzut, vărsând căldările: era acelaşi moşneag, care venise cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Încărunţise, dar era el. „Dumnnezeu să te mântuie, Pelagheia, că ţi-ai ocrotit feciorul”, a grăit moşneagul. Şi s-a reatras cu viitorul împărat, precum un patriarh care îl

  *Povestea că obezul Şcerbakov, când venea la Informbiuro (Biroul de informaţii) nu suporta să vadă oamelu, şi din încăperile pe unde trebuia să treacă dispărea tot personalul. Gâfâind din cauza grăsimii, se apleca şi îndoia colţul covorului. Şi era vai de întregul Informbiuro dacă descoperea vreun fir de praf.

  Aşază pe tron. I-a destăinuit tânărului năucit că în anul 1953 se va schimba regimul (iată de ce numărul 53 al celulei l-a uluit într-atât!), şi el va fi împăratul a toată Rusia”, iar pentru asta, în anul 1948, trebuie să înceapă să strângă forţe, dar ce să facă mai departe, cum să strângă acele forţe, bătrânul nu l-a mai învăţat, a plecat. Iar Viktor Alexeevici nu s-a încumetat să -l întrebe.

  De acum înainte, liniştea şi simplitatea vieţii erau pierdute! Altcineva poate că ar fi dat înapoi de la un asfel de proiect covârşitor. Dar Viktor tocmai se frecase de vârfurile cele mai înalte, îi văzuse pe toţi aceşti Mihailovi, Şcerbakovi, Sedini, a auzit şi de la alţi şoferi şi a înţeles că aici nu este nevoie de nimic excepţional, ba chiar dimpotrivă.

  Noul ţar de curând încoronat, blând, conştiincios, sensibil precum Fiodor loannovici32, ultimul dintre Rlurikovici, a simţit cum îl apasă povara grea a căciulii Monomahului33. Sărăcia şi nenorocirile din jur, pentru care până aici nu era răspunzător, acum se aşezaseră pe umerii lui, şi el era vinovat că ele tot mai continuă. I s-a părut ciudat să aştepte până în anul 1948, şi în toamna lui 1943 a scris primul său manifest adresat poporului rus şi l-a citit în faţa a patru lucrători de la garajul comisariatului poporului pentru industria petrolului…

  De dimineaţă ne-am aşezat în jurul lui Viktor Alexeevici, şi el ne-a povestit blajin toate acestea. Noi încă nu ne dădeam seama că el era credul ca un copil, eram captivaţi de povestirea lui neobişnuită şi – a fost vina noastră!

  — N-am avut timp să -l avertizăm cu privire la „cloşcă”. Nouă nici prin cap nu ne trecea că din cele povestite aici cu atâta naivitate anchetatorul nu cunoştea decât o parte!… Când povestirea a luat sfârşit, Kramarenko s-a cerut să meargă ori „la şeful închisorii după tutun”, ori la doctor, însă, oricum, curând a fost chemat. Acolo i-a înfundat pe cei patru lucrători de la comisariatul poporului pentru industria petrolului, de care n-ar fi aflat cineva vreodată… (A doua zi, întorcându-se de la interogatoriu, Belov se mira de unde a aflat anchetatroul de ei. În acea clipă ne-am dat seama…) „Petroliştii” au citit manifestul, l-au aprobat şi niciunul nu l-a denunţat pe împărat! Însă el însuşi a simţit că este prea devreme, prea devreme! Şi a ars manifestul.

  A trecut un an. Viktor Alexeevici lucra ca mecanic la o autobază, în toamna lui 1944 a scris din nou un manifest şi l-a dat la zece oameni – şoferi, lăcătuşi – să -l citească. Toţi l-au aprobat. Şi niciunul nu I-a trădat! (Din zece oameni – niciunul, în anii când delaţiunea era în floare, acesta este un fenomen rar! Fastenko nu s-a înşelat când s-a referit la „starea de spirit a clasei muncitoare”). Este drept că împăratul, cu acest prilej, recurgea la şiretlicuri nevinovate: lăsa să se înţeleagă că are un susţinător puternic în guvern; le-a făgăduit adepţilor săi deplasări în interes de serviciu pentru unirea forţelor monarhiste din provincie.

  Au trecut câteva luni. Împăratul s-a destăinuit încă la două fete de la garaj. De data aceasta nu a existat o lovitură greşită: fetele s-au dovedit la un înalt

  *Cu excepţia unei erori neînsemnate, că a confundat şoferul cu un călător, bătrânul profet nu s-a înşelat aproape deloc!

  Nivel ideologic! Numaidecât, inima lui Viktor a fost străpunsă de un fior, presimţind o nenorocire, în duminica de după Blagoveştenie se plimba prin pia {a, având manifestul asupra lui. S-a întâlnit cu un muncitor bătrân, unul din adepţii lui, care i-a spus: „Viktor! Ai face bine să arzi deocamdată hârtia aia, ce zici?” Şi Viktor a simţit cu toată acuitatea: da, a scris manifestul prea devreme! Trebuie să -l ardă! „Mă duc să-l ard fără întârziere, aşa este!” Şi a pornit spre casă ca să -l ardă. Însă doi tineri prezentabili l-au strigat chiar acolo, în piaţă: „Viktor Alexeevici! Veniţi cu noi!” L-au urcat într-un automobil şi l-au dus la Lubianka. Aici toţi erau atât de grăbiţi şi agitaţi, încât au uitat să -l percheziţioneze după ritualul obişnuit, şi a existat un moment când împăratul era gata să disturgă manifestul la toaletă. Dar s-a gândit că îl vor strânge şi mai tare uşa: unde este, unde este? Şi numaidecât l-au urcat în lift şi l-au dus la un general şi la un colonel, şi generalul i-a smuls cu mâna lui manifestul din buzunarul umflat.

  Nu a fost însă nevoie decât de un interogatoriu pentru ca Marea Lubianka să răsfule uşurată: toate acestea nu prezentau nici un pericol. S-au operat zece arestări la garajul autobazei. Apoi patru la garajul comisariatului poporului pentru industria petrolului. Ancheta a fost încredinţată acum unui locotenent colonel, care se prăpădea de râs, analizând proclamaţia:

  — Majestatea voastră, ia uitaţi-vă ce scrieţi aici: „Ministrului meu de la agricultură o să-i dau indicaţii să desfiinţeze colhozurile chiar din cea dintâi primăvară”. Dar cum o să împartă inventarul? Aici nu este prevăzut. Pe urmă scrieţi: „Voi dezvolta construcţiile de locuinţe şi voi instala pe fiecare în apropierea locului de muncă… Voi mări salariile muncitorilor.” Din ce fonduri, majestatea voastră? Va trebui să tipăriţi bani, nu-i aşa? Fiindcă desfiinţaţi împrumuturile!… Apoi iată: „Voi şterge Kremlinul de pe faţa pă-mântului”. Atunci unde veţi instala guvernul propriu? De pildă, v-ar conveni clădirea Marii Lubianka? Nu vreţi să mergeţi s-o vizitaţi…?

  Veneau să rida de împăratul a toată Rusia şi anchetatorii tineri. Ei nu vedeau aici decât un prilej de râs.

  Nici noi, cei din celulă, nu ne puteam reţine întotdeauna zâmbetul. „Sper cq nu ne veţi uita în 53?” spunea Z-v şi ne făcea cu ochiul.

  Toţi râdeau de el…

  Viktor Alexeevici, omul cu sprâncene albe, faţă naivă şi mâini bătătorite, primind cartofi fierţi de la nefericita lui mamă Pelagheia, ne poftea pe toţi să mâncăm: „Ospătaţi-vă, ospătaţi-vă, tovarăşi…”

  Zâmbea cu sfială, înţelegea perfect că este demodat şi ridicol să fii împăratul a toată Rusia. Dar ce să-i faci, dacă opţiunea lui Dumnezeu s-a oprit asupra lui?!

  Curând a fost luat din celula noastră”.

  *Când, în 1962, am făcut cunoştinţă cu Hruşciov. Îmi sta pe limbă să-i spun: „Nikita Sergheevici! Ştiţi că avem o cunoştinţă comună?” ’ însă i-am spus o altă frază, mult mai importantă, din partea foştilor deţinuţi.

  * în ajun de 1 mai au dat jos de la fereastră perdeaua de camuflaj. Războiul se apropia în mod vizibil de sfârşit.

  În acea seară, la Lubianka, domnea o linişte neobişnuită, era aproape a doua zi de Paşti, sărbătorile se suprapuneau. Toţi anchetatorii petreceau în Moscova, nimeni nu era dus la interogatoriu. Şi în această linişte s-a auzit cum cineva a început nu se ştie de ce să protesteze. A fost scos din celulă şi dus într-o boxă (după auz, cunoşteam dispoziţia tuturor uşilor) unde l-au bătut îndelung în faţa uşii deschise, în liniştea care se lăsase se auzea clar fiecare buşitură în ceva moale şi într-o gură care se îneca în hohote de plâns.

  Pe doi mai, în Moscova s-au tras treizeci de salve deîun. Asta însemna că mai căzuse o capitală europeană. Mai rămăseseră necueerite două – Praga şi Berlin. Trebuia să ghicim una din două.

  Pe nouă mai, o dată cu prânzul, ne-au adus şi cina, cum la Lubianka se obişnuia numai de l mai şi de 7 noiembrie.

  Numai după asta ne-am dat seama că războiul a luat sfârşit.

  Seara au mai tras o serie de treizeci de salve. Nu mai rămăsese nici o capitală necucerită. Şi tot în aceeaşi seară s-a mai tras încă o serie, mi se pare că au fost patruzeci de salve de artilerie, era, cu adevărat, sfârşitul sfârşiturilor.

  Pe deasupra botniţei de la fereastra noastră şi de la alte celule din Lubianka, de la toate ferestrele închisorilor din Moscova, contemplam şi noi, foştii prizonieri şi foştii combatanţi, cerul Moscovei zugrăvit de focurile de artificii şi împânzit de raze.

  Boris Gammerov, un tânăr soldat dintr-o baterie de tunuri antitanc, demobilizat pe caz de invaliditate (o leziune incurabilă la plămân), arestat cu un grup de studenţi, se afla în seara aceea într-o celulă foarte aglomerată de la Butârki, unde jumătate dintre deţinuţi erau prizonieri şi combatanţi de pe front. Aceste ultime salve de salut le-a evocat, zgârcit, într-o strofă de opt versuri, care mai de care mai banale: cum s-au culcat pe priclurile de lemn, acoperindu-se cu mantalele; cum s-au trezit de zgomot; şi-au ridicat capetele, mijindu-şi ochii spre botniţă: a, salve şi focuri de artificii; s-au culcat la loc.

  „Şi iar s-au învelit cu mantalele”.

  Cu aceleaşi mantale îmbibate de noroiul tranşeelor, de cenuşa focurilor, ferfeniţite de schijele nemţeşti.

  Nu era pentru noi Victoria aceea. Şi nici primăvara aceea…

  Capitolul 6 PRIMĂVARA ACEEA În IUNIE 1945, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, în ferestrele închisorii Butârki răsunau sunetele de aramă ale unor orchestre aflate undeva prin apropiere: pe strada Lesnaia sau pe Navoslobodskaia. Erau marşuri, reluate la nesfârşit.

  Noi stăteam lângă ferestrele larg deschise ale închisorii, care însă nu lăsau aerul să circule dincolo de botniţele verzui din sticlă armată, şi ascultam. Oare mărşăluiau unităţi militare? Ori muncitorii îşi consacrau cu plăcere acestui sport timpul lor liber? Nu ştiam, dar zvonurile ajunseseră şi la noi: cică se pregătea o mare paradă a Victoriei, care urma să aibă loc în Piaţa Roşie într-o duminică din iunie, pentru a marca patru ani de la începutul războiului.

  Pietrelor puse la temelie le este dat să geamă şi să fie bătute în pământ, nu ele vor încorona edificiul. Dar chiar şi un loc de onoare la temelie le-a fost refuzat celor care, abandonaţi într-un mod stupid, au primit drept în faţă primele lovituri ale acestui război, preîntâmpinând o victorie străină.

  Ce-i pentru un trădător al fericirii son? ^

  Primăvara aceea din anul 1945, în puşcăriile noastre, a fost cu precădere primăvara prizonierilor ruşi. Ei se deplasau prin închisorile Uniunii în uriaşe bancuri cenuşii, compacte, precum scrumbiile în ocean. Pentru mine, primul vârf al unui astfel de banc a fostiuri Evtuhovici. Iar acum eram copleşit pe de-a-ntregul, din toate părţile, de mişcarea lor plină de unitate şi de siguranţă, care parcă îşi cunoştea direcţia.

  Nu numai prizonierii au trecut prin acele celule: se revărsa valul tuturor celor care au trăit o perioadă în Europa: şi emigranţii din timpul războiului civil; şi oslarbeiterii din războiul cel nou cu Germania; şi ofiţerii Armatei Roşii, prea categorici şi prea cutezători în concluziile lor, astfel încât Stalin putea să se teamă ca nu cumva ei să aducă din campania europeană libertatea europeană, aşa cum o făcuseră alţii cu o sută douăzeci de ani înaintea lor. Însă, cei mai mulţi erau totuşi prizonierii. Iar între prizonierii de vârste diferite, majoritatea erau cei de o vârstă cu mine şi nici chiar ei, ci aceia de o vârstă cu Revoluţia din Octombrie, cei care s-au născut o dată cu revoluţia, care în 1937, de nimic tulburaţi, au dat năvală la demonstraţiile organizate cu prilejul celei de a douăzecea aniversări şi al căror leat! A începutul războiului alcătuia tocmai armata activă, risipită în câteva săptămâni.

  Astfel, acea chinuitoare primăvară, petrecută la închisoare în sunetele marşurilor Victoriei, a devenit primăvara ispăşirii generaţiei mele.

  Noi suntem cei cărora li s-a cântat deasupra leagănului: „Toată puterea Sovietelor!” Noi întindeam mânuţa bronzată de copil spre trompeta de pionier şi la strigătul „Fiţi gata!” răspundeam salutând: „întotdeauna gata!” Noi suntem cei care la Buchenwaid am introdus arme şi am intrat în partidul comunist Şi tot noi suntem cei care ne-am trezit printre oile negre numai pentru că am rămas în viaţă. (Deţinuţii de la Buchenwald care au rămas în viaţă tocmai pentru asta au fos azvârlifi în lagărele noastre: cum ai reuşit să scapi cu viaţă într-un lagăr de exterminare? Aici nu e ceva curat!) încă de când am tăiat în două Prusia Orientală, am văzut coloanele abătute ale prizonierilor care se întorceau, singurii cu sufletele triste când toată lumea din jur era voioasă, şi încă de pe atunci tristeţea lor m-a impresionat, cu toate că nu-i înţelegeam cauzele. Săream jos, mă apropiam de aceste coloane formate în mod spontan (de ce coloane? De ce se formau? Căci nimeni nu îi obliga, prizonierii de altă naţie se întorceau în debandadă! Însă ai noştri voiau să se întoarcă arătându-se cât mai docili cu putinţă…) Acolo eu aveam epoleţi de căpitan, şi când porţi aşa ceva şi trebuie să-ţi urmezi drumul, nu poţi să nu afli de ce sunt toţi atât de trişti. Iată însă că destinul m-a aruncat şi pe mine pe urmele acestor prizonieri, am mers împreună cu ei de la serviciul de contrainformaţii al armatei la cel al frontului, acolo am ascultat primele lor povestiri, încă neclare pentru mine, pe urmă toate acestea mi-au fost lămurite deiuri Evtuhovici, iar acum, sub cupolele castelului Butârki de culoare roşu-cărămizie, am simţit că această poveste a celor câtorva milioane de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna, cum ţintuieşte acul un gândac. Povestea propriei mele intrări la închisoare mi s-a părut neînsemnată, am uitat să-mi mai jelesc epoleţii rupţi. Doar întâmplarea a făcut să nu fiu şi eu acolo unde au fost cei de o vârstă cu mine. Am înţeles că datoria mea este să pun şi eu umărul sub un colţ al poverii lor comune şi să o duc până la ultima picătură de putere, până voi cădea şi mă va strivi. Acum aveam senzaţia că o dată cu aceşti băieţi şi eu căzusem prizonier la traversarea de la Soloviovka, în încercuirea de la Harkov, în carierele de piatră de la Kerci; şi, cu mâinile la spate, îmi purtam mândria sovietică dincolo de sârma ghimpată a lagărului de concentrare; şi stăteam ceasuri întregi în ger la coadă pentru un polonic de kawa (surogat de cafea) rece, şi mă prăvăleam mort la pământ înainte de a ajunge la cazan; în oflag-6% (Suwaâki) am săpat cu mâinile şi cu capacul gamelei o groapă în formă de clopot (deasupra mai îngustă) ca să nu iernez în câmp deschis: şi când eram aproape mort, un prizonier turbat s-a târât spre mine să-mi ronţăie carnea de lângă cot care nu se răcise încă; şi cu fiecare zi nouă, cu conştiinţa ascuţită de foame, în baraca bolnavilor de tifos şi lângă gardul de sârmă ghimpată a lagărului englezilor din vecinătate, în creierul meu muribund se înfiripa un gând clar: că Rusia Sovietică s-a lepădat de copiii ei aflaţi în pragul morţii. „Fiii cei mândri ai Rusiei”. Ea a avut nevoie de ei numai până ce s-au culcat sub tancuri, până ce încă mai erau buni de trimis la atac. Dar să se îngrijească de hrana lor în Captivitate? Nicidecum. Nişte guri în plus. Şi nişte martori ai înfrângerilor ruşinoase.

  Uneori vrem să minţim, însă Limba nu ne îngăduie. Aceşti oameni au fost declaraţi trădători, dar toţi – şi anchetatorii, şi procurorii, şi judecătorii, au făcut o curioasă greşeală de limbă. Şi apoi osândiţii înşişi, şi poporul întreg, şi ziarele au repetat şi au consolidat această greşeală, scoţând, involuntar, adevărul la lumină: s-a dorit să fie declaraţi trădători DE patrie, însă nimeni nu scria, nici chiar în materialele judiciare, şi nu spunea altfel decât „trădătorii patriel”.

  Tu ai spus-o! Ei nu erau cei care au trădat-o pe ea, ci, dimpotrivă, cei trădaţi de ea. Nu ci, nenorociţii, au trădat Patria, ci prevăzătoarea Patrie i-a trădat pe ci, şi încă de trei ori.

  Prima oară i-a trădat, prin nepricepere, pe câmpul de luptă, când guvernul drag al patriei făcea tot ce putea ca să piardă. Războiul: a distrus liniile de fortificaţii, a supus aviaţia nimicirii, a demontat tancurile şi artileria, a eliminat generalii capabili şi a interzis armatelor să opună rezistenţă*. Prizonierii de război au fost aceia care cu trupurile lor au primit lovitura de şoc şi au oprit Wehrmachtul.

  A doua oară Patria i-a trădat fără milă atunci când i-a lăsat să crape în prizonierat.

  Şi, acum, i-a trădat fără scrupule, ademenindu-i cu dragostea maternă („Patria v-a iertat! Patria vă cheamă!”) şi aruncându-le încă de la frontieră laţul de gât*.

  Oare nu este aceasta o ticăloşie de ordinul multor milioane: să-ţi trădezi proprii ostaşi şi tot pe ei să-i declari trădători?!

  Şi cât de uşor i-am exclus din calculul nostru! Au trădat? Ruşine! Să fie trecuţi la pierderi! Da, Tătucul i-a trecut la pierderi înaintea noastră: a aruncat floarea intelectualităţii din Moscova în abatorul de la Viazma, înarmată cu puşti tip Berdan fabricate în 1866, şi acelea – una la cinci. (Care Lev Tolstoi va evoca acest Borodino?) Şi, printr-o mişcare scurtă a degetului bont şi gras, Marele Strateg a trecut peste strâmtoarea Kerci în decembrie 1941 – în mod absurd, doar de dragul unui comunicat de efect cu prilejul Anului Nou – o sută douăzeci de mii de ostaşi, aproape tot atâţia câţi ruşi s-au aflat la Borodino, şi pe toţi i-a predat fără luptă nemţilor.

  Şi cu toate acestea de ce nu este el trădător, ci ei?

  Şi cât de uşor ne lăsăm cuceriţi de aceste porecle preconcepute, cât de uşor am convenit să-i socotim pe aceşti oameni devotaţi – trădători! Într-o celulă de la Butârki se afla în primăvara aceea un bătrân pe nume Lebedev, metalurgist, având titlul de profesor, dar o înfăţişare de meseriaş voinic din secolul al nouăsprezecelea sau chiar al optsprezecelea de la uzinele Demidov.

  *Curând se vor înmulţi cărţile cinstite despre acel război, şi nimeni nu va numi guvernul lui Stalin altfel decât guvernul nebuniei şi al trădării.

  *Unul dintre principalii criminali de război, fostul şef al Direcţiei Serviciilor de Informaţii ale Armatei Roşii, general-colonelul Golikov, se ocupa acum cu ademenirea şi prăpădirea celor ce se repatriaţi.

  Avea umeri largi, frunte lată, barbă model Pugaciov^, iar palmele lui erau bune să apuce o oală de turnătorie în greutate de patru puduri, în celulă purta chiar peste lenjeria de corp un halat de lucru decolorat, era neîngrijit, putea fi luat drept unul dintre muncitorii auxiliari din închisoare, până în clipa când se aşeza să citească şi obişnuita poză autoritară a gândului îi lumina chipul. Ne strângeam deseori în jurul lui. Vorbea mai puţin de metalurgie, cu vocea lui de bas profund ne tâlcuia că Stalin este un câine la fel de mare ca şi Ivan cel Groaznic: „împuşcă! Sugrumă! Fără milă!” Că Gorki este un om de nimic şi un palavragiu, apologetul călăilor. Eram entuziasmat de acest Lebedev: parcă întreg poporul rus se întrupase dinaintea mea într-un corp masiv cu acest cap inteligent, cu aceste mâini şi picioare de plugar. Era un gânditor cu experienţă, de la el am învăţat să înţeleg lumea! Dar într-o zi, pe neaşteptate, tăind aerul cu mâna-i uriaşă, a decretat cu glasul lui bubuitor că unu-be (lt>) sunt trădători de patrie şi nu trebuie iertaţi. Şi priciul celulei era tixit cu deţinuţi încadraţi la „unu-be”. Ah, cât de tare i-a jignit pe băieţi! Bătrânul predica foarte sigur pe el în numele Rusiei agricole şi muncitoare, şi lor le era greu, şi le era ruşine să se apere şi din această direcţie nouă. Eu * încă doi băieţi încadraţi la „paragraful zece” ne-am încumetat să le luăm apărarea şi să intrăm în controversă cu bătrânul. Însă ce grad de întunecare atinge oare minciuna monotonă a statului! Chiar şi aceia dintre noi care dispun de spiritul cel mai larg sunt în stare să cuprindă numai acea parte a adevărului de care s-au izbit cu nasul lor propriu.

  Despre aceasta, la un mod mai general, scrie Vitkovski (referindu-se la anii ’30): este de mirare că pseudosabotorii, ştiind că ei înşişi nu sunt câtuşi de puţin sabotori, se pronunţau că militarii şi preoţii sunt scuturaţi pe bună dreptate. Militarii, ştiind despre sine că nu au lucrat pentru serviciile de informaţii străine şi nu au distrus Armata Roşie, credeau cu plăcere că inginerii sunt sabotori, iar preoţii sunt vrednici să fie nimiciţi. Omul sovietic aflat în închisoare raţiona astfel: eu personal sunt nevinovat, însă pentru ei, pentru duşamni, toate metodele sunt bune. Lecţia anchetei şi lecţia celulei nu i-au luminat pe aceşti oameni, ei şi condamnaţi continuau să rămână orbi, precum în libertate: credeau în comploturi, otrăviri, sabotaje, spionaj – toate, la scară generală.

  Câte războaie n-a purtat Rusia (era bine să fi fost mai puţine…), dar cât de mulţi trădători au existat în toate acele războaie? Oare s-a remarcat ca trădarea să se fi înrădăcinat în spiritul ostaşului rus? Iată însă că în orânduirea cea mai dreaptă din lume a izbucnit războiul cel mai drept şi, brusc, au apărut milioane de trădători din rândurile cele mai simple ale poporului. Cum să înţelegi aşa ceva? Cum să explici?

  Alături de noi a luptat împotriva lui Hitler Anglia capitalistă, unde mizeria şi suferinţele clasei muncitoare au fost descrise atât de grăitor de către Marx, şi de ce la englezi în acest război nu s-a găsit decât un singur trădător – comerciantul „Lord Haw-Haw”? Iar la noi-milioane?

  Îţi este şi frică să deschizi gura, însă poate că chestiunea ţine totuşi de orânduirea de stat?

  Un vechi proverb rusesc justifica prizonieratul: „Prizonierul strigă, dar mortul niciodată”. Pe vremea ţarului Alexei Mihailovici pentru suferinţele Îndurate în captivitate foştii prizonieri erau înnobilaţi! În timpul tuturor războaielor care au urmat, îndatorirea societăţii era să realizeze schimbul de prizonieri, apoi să-i îngrijească şi să-i ocrotească. Fiecare evadare din captivitate era glorificată ca un act de eroism suprem. Pe toată durata primului război mondial în Rusia s-a desfăşurat campania de strângere a fondurilor pentru ajutorarea prizonierilor noştri, şi surorilor noastre de caritate li se permitea să meargă în Germania să-i viziteze pe prizonierii ruşi şi fiecare număr de ziar amintea cititorilor că prizonierii ruşi, compatrioţii lor, lâncezesc în captivitatea nemiloasă. Toate popoarele occidentale au făcut acest lucru şi în ultimul război: trimiteau pachete, scrisori, tot felul de ajutoare, care circulau liber prin intermediul ţărilor neutre. Prizonierii de război occidentali nu se umileau aşteptând să le vină rândul la cazanul nemţilor, ei discutau dispreţuitor cu gardinenii germani. Guvernele occidentale le socoteau ostaşilor lor căzuţi prizonieri anii de vechime, le asigurau avansarea în grad şi chiar solda.

  Numai ostaşul incomparabilei Armate Roşii nu se constituie prizonier! Aşa scria la regulament („Ivan prizonier nicht”, strigau nemţii din tranşeele lor), dar cine şi-ar fi închipuit tot ce putea să însemne asta?! Există război, există moarte, dar nu există prizonierat! Ce descoperire! Asta înseamnă: du-te şi mori, căci noi rămânem să trăim. Dacă însă tu, după ce ţi-ai pierdut amândouă picioarele, te întorci din prizonierat viu, în cârje (leningrădeanul Ivanov, comandantul unui pluton de mitraliere în războiul cu Finlanda, pe urmă deţinut în lagărul de la Ust-Vâm), noi o să te judecăm.

  Numai ostaşul nostru, abandonat de patrie şi cel mai prăpădit în ochii inamicului şi ai aliaţilor, făcea coadă pentru lăturile adunate prin curţile din dos ale celui de-al Treilea Reich. Doar lui i-a fost definitiv barată calea de întoarcere acasă, deşi sufletele tinere se străduiau să nu creadă în existenţa unui articol 58 -l b, şi în virtutea lui, în timp de război, nu e pedeapsă mai uşoară decât execuţia prin împuşcare. Pentru faptul că ostaşul nu a vrut să moară de glonţul german, el trebuie să moară, întors din prizonierat, de cel sovietic! Alţii mor de gloanţe străine, dar noi – de gloanţele proprii.

 

  (De altminteri, ar fi o naivitate să spui pentru că. Guvernele din toate timpurile nu au fost câtuşi de puţin moraliste. Ele nu au întemniţat şi nu au executat oameni pentru ceva anume. Ele au osândit şi au executat pentru ca să nu! Fireşte, toţi aceşti prizonieri au fost băgaţi la închisoare nu pentru trădare de patrie, căci şi un idiot înţelegea că numai vlasoviştii pot fi judecaţi pentru trădare. Toţi oamenii aceştia au fost condamnaţi pentru ca să nu vorbească de Europa când se vor întâlni cu consătenii lor. Ce nu vezi, nici nu visezi…

  Aşadar, ce căi se deschideau în faţa prizonierilor de război ruşi? Legală -doar una singură: să te culci la pământ şi să te laşi strivit în picioare. Fiecare firicel de iarbă se strecoară prin stratul de pământ cu tulpiniţa lui fragilă ca să trăiască. Tu, însă, culcă-te la pământ şi lasă-te strivit. Deşi cu întârziere – mori acum, dacă n-ai fost în stare să mori pe câmpul de luptă, şi atunci n-o să te mai judece nimeni.

  Dorm soldaţii. Ei şi-au rostit cuvântul –. – ~ Şi au de-a pururea dreptate.

  Toate celelalte căi pe care le poate născoci creierul tău disperat duc, nesmintit, la conflictul cu Legea.

  Evadarea şi fuga în patrie, prin gardurile de sârmă ghimpată ale lagărului, prin jumătate de Germanie, apoi prin Polonia sau Balcani, ducea la SMERŞ şi pe banca acuzaţilor: cum ai fugit, când alţii nu pot să fugă? Aici nu este lucru curat! Spune, canalie, cu ce misiune te-au trimis (Mihail Burnaţev, Pavel Bondarenko şi mulţi alţii).

  În critica noastră literară s-a încetăţenit obiceiul să se scrie că Şolohov^, în nemuritoarea lui povestire Soarta unui om, a exprimat „adevărul amar” despre „această latură a vieţii noastre”, „a descoperit” problema. Suntem siliţi să răspundem, că în această povestire, în general foarte slabă, unde paginile despre război sunt palide şi neconvingătoare (este evident că autorul nu cunoaşte ultimul război), unde descrierea nemţilor este stereotipă şi de un prost gust ce frizează ridicolul (numai soţia eroului este reuşită, însă ea este creştină veritabilă ieşită din Dostoievski), deci, în această povestire despre soarta unui prizonier de război adevărata problemă a captivităţii este disimulată ori denaturată:

  1. A fost ales cazul cel mai puţin criminal de captivitate: eroul cade prizonier în momentul când este. Lipsit de cunoştinţă, este leşinat, pentru a-l face „incontestabil”, pentru a evita întreaga acuitate a problemei. (Şi dacă s-ar fi predat în deplină cunoştinţă, cum s-a întâmplat cu majoritatea, atunci ce era?)

  2. Aici, problema principală a prizonieratului nu constă în faptul că patria ne-a părăsit, s-a lepădat de noi, ne-a afurisit (despre asta, la Şolohov, în genere nici un cuvânt) şi tocmai aceasta creează impasul, ci’ân faptul că acolo printre noi se descoperă trădători. (Apoi dacă aceasta este principalul, atunci du-te şi scormoneşte, şi explică de unde şi cum au apărut ei peste un sfert de veac de la revoluţia susţinută de întregul popor?)

  3. Autorul a născocit o evadare fantastică, precum în romanele poliţiste, cu o mulţime de comentarii trase de păr, pentru a evita procedura obligatorie, inevitabilă a primirii celui ce s-a întors din prizonierat: SMERŞ-u/şi Lagărul de verificare şi filtrare. Sokolov nu numai că nu este trimis în spatele gardului de sârmă ghimpată, cum ordonă instrucţiunile, dar – ce glumă!

  — El mai primeşte de la colonel şi o lună de concediu! (Adică răgazul de a îndeplini „misiunea” serviciului de spionaj fascist? Tot într-acolo bate şi colonelul!)

  Evadarea şi fuga la partizanii din Occident, la forţele Rezistenţei, nu făceau altceva decât să amâne clipa când vei da pe deplin socoteală în faţa tribunalului, însă acum ai devenit şi mai primejdios: trăind liber printre europeni puteai să te molipseşti de un spirit foarte dăunător. Iar dacă nu ţi-a fost frică să evadezi şi apoi să lupţi înseamnă că eşti un om dârz şi, deci, de două ori primejdios pentru patrie.

  Să supravieţuieşti în lagăr pe seama compatrioţilor şi tovarăşilor tăi? Să devii poliţai în interiorul lagărului, administrator, ajutorul nemţilor şi al morţii? Pentru asta, legea lui Stalin nu era cu nimic mai aspră decât pentru participarea la Rezistenţă: acelaşi articol, aceeaşi pedeapsă (şi se poate ghici de ce un astfel de om este mai puţin primejdios!). Însă legea interioară, Răsădită în noi inexplicabil, interzicea calea asta tuturor, cu excepţia lepădăturilor.

  Excluzând cele patru căi, prea dificile ori inacceptabile, mai răraânea o a cincea: să aştepţi agenţii de recrutare, să aştepţi propunerile lor.

  Uneori, din fericire, veneau împuterniciţii cantoanelor săteşti, care recrutau argaţi pentru bauerii; cei de la firme îşi alegeau ingineri şi muncitori. Conform înaltelor imperative ale lui Stalin, tu şi aici trebuia să negi că eşti inginer, să ascunzi că eşti muncitor calificat. Constructor ori electrician, tu îţi păstrai puritatea patriotică numai dacă rămâneai în lagăr să sapi pământul, să putrezeşti şi să scormoneşti în groapa de gunoi. Atunci, pentru o trădare de patrie imaculată, tu puteai, cu capul sus, să contezi că nu ai să primeşti decât zece ani plus cinci de botniţă4. Acum, însă, pentru trădarea de patrie agravată de munca în serviciul inamicului, primeai cu capul plecat… Zece ani plus cinci de botniţă!

  Aceasta era fineţea de bijutier a hipopotanului, atât de caracteristică lui Stalin!

  Uneori veneau agenţi de recrutare de o cu totul altă factură: ruşi, de obicei foşti până nu demult politruci în Alinata Roşie. Albgardiştii nu practicau o astfel de muncă. Aceşti agenţi organizau un miting în lagăr, ponegreau Puterea Sovietică şi chemau prizonierii să se înscrie în şcolile de spionaj ori în unităţile vlasoviste.

  Cel care nu a flămânzit ca prizonierii noştri de război, nu a mâncat liliecii care zburau prin lagăr, nu a fiert pingele vechi, este puţin probabil că va înţelege ce foită materială de nebiruit capătă orice chemare, orice argument, dacă în spatele lor, dincolo de porţile lagărului, se înalţă fumul unei bucătării de campanie şi fiecare dintre cei care şi-au dat acordul este hrănit pe săturate, fie chiar şi o singură dată! Chiar şi numai o singură dată în viaţă!

  Dar pe deasupra mâncării aburinde, în chemările agentului de recrutare se întrezărea fantasma libertăţii şi a^ vieţii adevărate, indiferent încotro te chemau ei! În batalioanele lui Vlasov. În regimentele de cazaci ale lui Krasnov. În batalioanele de muncă la betonarea viitorului baraj de la Atlantic, în fiordurile norvegiene, în nisipurile din Libia. Ca „hiwi” – Hilfswillige – colaboratori susţinători voluntari ai Wehrmachtului (în fiecare companie germană erau incluşi 12 hiwi). În slirşit, sau ca poliţai sătesc, să hărţuieşti şi să prinzi partizani (de mulţi dintre ei Patria se va lepăda de asemenea). Nu conta unde te chema, îţi era totuna, numai să nu crapi aici ca o vită uitată.

  Pe omul pe care I-au adus în stare să mănânce lilieci, noi înşine l-am eliberat de orice datorie nu numai”faţă de patrie, dar chiar şi faţă de umanitate!

  Şi acei băieţi ai noştri care din lagărele de prizonieri de război erau recrutaţi ca spioni de scurtă durată încă nu trăgeau concluzii extreme din faptul că fuseseră abandonaţi, încă mai acţionau călăuziţi de un patriotism extraordinar. Ei vedeau în aceasta mijlocul cel mai puţin împovărător de a scăpa din lagăr. Toţi, aproape în masă, îşi închipuiau că îndată ce germanii o să-i paraşuteze pe teritoriul sovietic ei o să se prezinte neîntârziat autorităţilor, vor preda echipamentul şi instrucţiunile şi împreună cu comandanţii cei cumsecade vor râde în hohote de nemţii cei proşti, vor îmbrăca uniforma Armatei Roşii şi se vor întoarce plini de însufleţire în rândurile luptătorilor. Spuneţi, omeneşte cine ar f i putut să se aştepte la altceva? Cum ar fi putut să fie altfel? Erau cu toţii băieţi sinceri – i-am cunoscut pe mulţi dintre ei – cu feţe rotunde, simple, cu accentul lor fermecător din Viatka ori din Vladimir. Ei s-au angajat cu însufleţire ca spioni, având patru-cinci clase de şcoală sătească şi nici un fel de deprinderi în a folosi o busolă sau o hartă.

  Astfel, s-ar părea că ei considerau soluţia lor ca fiind singura valabilă. Astfel, s-ar părea că această iniţiativă a guvernului german era stupidă şi costisitoare. Nicidecum! Hitler cânta la unison cu fratele lui în ale tiraniei! Spionomania era una din trăsăturile de bază ale nebuniei staliniste. Stalin avea impresia că ţara mişună de spioni. Toţi chinezii care trăiau în Extremul Orient sovietic au fost condamnaţi pentru spionaj în virtutea articolului 58-6, au fost duşi în lagărele din nord, unde au şi murit. Aceeaşi soartă au avut-o şi chinezii care au participat la războiul civil, dacă nu şi-au luat tălpăşiţa la timp. Câteva sute de mii de coreeni au fost deportaţi în Kazahstan, fiind bănuiţi în bloc de acelaşi lucru. Toţi sovieticii care au fost cândva în străinătate, care cândva şi-au încetinit pasul lângă hotelul „Inturist”, care au fost cândva fotografiaţi alături de o fizionomie străină ori au fotografiat ei înşişi un edificiu din oraş (Poarta de Aur din Vladimir), erau acuzaţi de acelaşi lucru. Cei care se holbau prea mult la o linie de cale ferată, la un pod de pe şosea, la un coş de fabrică, erau acuzaţi de acelaşi lucru. Toţi comuniştii străini – foarte numeroşi – care s-au împotmolit în URSS, toţi activiştii mari şi mici ai Kominternului, fără a se face distincţii individuale, erau acuzaţi în primul rând de spionaj*. Şi puşcaşii letoni, baionetele cele mai de nădejde de la începutul revoluţiei, când au fost condamnaţi în masă în 1937, au fost acuzaţi tot de spionaj. S-ar zice că Stalin a întors pe dos şi a multiplicat celebrul dicton al Ecaterinei: el preferă să ucidă nouă sute nouăzeci şi nouă de nevinovaţi decât să scape un spion adevărat. Deci, cum puteau să fie crezuţi ostaşii ruşi care au trecut într-adevăr prin mâinile serviciilor germane de informaţii?! Şi ce uşurare pentru călăii de la MGB că soldaţii care veneau cu miile din Europa nici nu ascundeau că ei sunt spioni înrolaţi voluntar! Ce confirmare frapantă a prognozelor Celui mai înţelept dintre înţelepţi! Veniţi, veniţi, idioţilor! Pentru voi au fost demult pregătite articolul şi recompensa!

  Dar este cazul să întrebăm: oare au fost şi dintre aceia care nu s-au lăsat recrutaţi; şi nu au lucrat nicăieri la nemţi ca specialişti şi nu au fost poliţai sau altceva în lagăr; şi tot războiul au rămas în lagărul de prizonieri fără să-şi scoată nasul afară; şi totuşi nu au murit, deşi acest lucru pare neverosimil?! De pildă, confecţionau brichete din deşeuri metalice, precum inginerii electricieni Nikolai Andreevici Semionov şi Fiodor Fiodorovici Karpov, şi în felul acesta îşi procurau un supliment de bucate. Oare nici pe ei nu i-a iertat Patria că s-au constituit prizonieri?

  *Iosip Tito s-a eschivat cu greu de la aceeaşi soartă, însă Popov şi Tanev. Tovarăşii lui DimitrovS. Implicaţi şi ei în procesul de la Leipzig, au fost condamnaţi aniândoi. Lui Dimitrov. Stalin i-a pregătit o altă soartă.

  Nu, nu i-’a iertat! Pe Semionov şi pe Karpov i-am cunoscut la Butârki, când îşi primiseră osânda legală… Cât? Un cititor perspicace ştie deja: zece ani plus cinci de botniţă. Fiind ingineri străluciţi, ei au respins propunerea germanilor de a lucra ca specialişti! În anul 1941, sublocotenentul Semiomn a plecat pe front ca voluntar, în anul 1942, el încă mai avea un toc gol în loc de pistol (anchetatorul nu înţelegea de ce nu s-a împuşcat cu tocul). A evadat de trei ori din lagărul de prizionieri. În 1945, după eliberarea din lagărul de concentrare, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un batalion disciplinar, a fost urcat pe unul din tancurile noastre (ca desant) şi a participat la cucerirea Berlinului. A primit ordinul Steaua Roşie şi doar după aceasta a fost întemniţat definitiv şi condamnat. Aceasta este oglinda zeiţei Nemesis a noastră.

  Puţini dintre prizonierii de război au trecut frontiera sovietică în chip de oameni liberi, iar dacă, profitând de zăpăceală, s-au strecurat, au fost luaţi pe urmă, chiar şi în 1946-1947. Pe unii îi arestau la punctele de adunare din Germania Pe alţii, chipurile, nici nu-i arestau, dar de la graniţă îi urcau în vagoane de marfă şi îi duceau sub escortă într-unul din numeroasele Lagăre de Verificare şi Filtrare (PFL), care împânzeau toată ţara. Aceste lagăre nu se deosebeau cu nimic de Lagărele de Reeducare prin Muncă în afară de faptul că cei instalaţi în ele încă nu aveau condamnarea şi trebuiau s-o primească aici, în lagăr. Toţi aceşti PFL erau de asemenea puşi să muncească: fie la o uzină, fie într-o mină, fie pe un şantier, şi foştii prizonieri de război, văzând patria redobândită prin aceeaşi sârmă ghimpată cum văzuseră şi Germania, nu le-a fost greu să se deprindă cu ziua de lucru de zece ore. În orele de răgaz, seara şi noaptea, erau duşi la interogatoriu. Din această pricină, PFL-ul deborda de agenţi de securitate şi anchetatori. Ca întotdeauna ancheta pornea de la principiul că tu eşti vinovat cu bună ştiinţă. Şi tu, fără să ieşi dincolo de sârma ghimpată, trebuia să demonstrezi că nu eşti vinovat, în acest scop puteai invoca martori alţi prizonieri de război, care se întâmpla să nu nimerească în acelaşi PFL, ci într-unul aflat peste nouă mări, şi iată că agenţii din Kemerovo trimiteau întrebările la agenţii din Solikansk, aceştia îi interogau pe martori şi expediau răspunsurile lor şi alte întrebări, şi pe tine te interogau acum din nou, ca martor. E drept că pentru elucidarea soartei tale uneori era nevoie de un an sau chiar de doi, dar Patria nu pierdea nimic, fiindcă tu scoteai zilnic cărbune de mină. Dacă însă vreunul dintre martori nu depunea aşa cum trebuie ori martorii nu mai erau în viaţă, tu însuţi eşti de vină, erai categorisit ca trădător de patrie, şi sesiunea specială a tribunalului aflat în deplasare pe teren îţi stampila condamnarea – zece ani. Iar dacă, oricum ar fi întors-o, reieşea că într-adevăr n-ai lucrat pentru nemţi şi – lucrul cel mai important – nu ai avut prilejul să-i vezi pe americani şi pe englezi (dacă eliberarea din lagărul de prizonieri nu era efectuată de ai noştri, ci de ei, acest lucru constituia o circumstanţă foarte agravantă), atunci, agenţii operativi ai securităţii decideau gradul de izolare pe care îl meritai. Unora le prcscriau schimbarea domiciliului (aceasta rupe întotdeauna relaţiile omului cu anturajul, îl face mai vulnerabil). Altora le propuneau cu mărinimie să lucreze în Vohra, adică în garda militară a lagărului: rămânând, chipurile, liber, omul îşi pierdea toată libertatea personală şi era trimis în locuri uitate De lume. Celor din a treia categorie le strângeau mâna şi, cu toate că pentru simplul fapt ca se predaseră inamicului aceşti oameni oricum meritau să fie împuşcaţi, erau lăsaţi să plece acasă din pură omenie, dar se bucurau prea devreme! Cu mult înaintea lor, prin canalele secrete ale serviciilor speciale erau trimise în localităţile de baştină dosarele lor. Oamenii aceştia încetaseră oricum să mai fie de-ai noştri şi cu prilejul primelor arestări în masă, cum au fost cele din anii 1948-1949, erau întemniţaţi în virtutea paragrafului privind propaganda sau în virtutea altuia mai potrivit. Am cunoscut mulţi dintre aceştia.

  „Ah, dacă ştiam…!” era refrenul cel mai răspândit în primăvara aceea prin celulele închisorii. Dacă ştiam că mă vor primi astfel! Ca mă vor înşela! Că mă aşteaptă o astfel de soartă! M-aş mai fi întors eu în patrie? Pentru nimic în lume! Mi-aş fi croit drum spre Elveţia, spre Franţa! Aş fi traversat marea, oceanul, m-aş fi dus până la capătul Pământului!

  Cu toate acestea, chiar şi în cazul când prizonierii ştiau, adesea procedau în acelaşi fel. Vasili Alexandrov a căzut prizonier în Finlanda. Acolo a fost descoperit de un bătrân negustor din Petersburg, care, după ce s-a prezentat i-ă zis: „Din anul 1917 datorez tatălui dumneavoastră o mare sumă de bani, mi-a fost peste mână să i-o înapoiez. Binevoiţi dar şi primiţi-o dumneavoastră!” O datorie veche, ce chilipir! După război Alexandrov a fost primit în cercul emigranţilor ruşi, acolo şi-a găsit o logodnică pe care a iubit-o cu adevărat. Viitorul socru i-a dat să citească, pentru informarea lui, toată colecţia ziarului „Pravda”, din 1918până în 1941, aşa cum era, fără neteziri şi fără corecturi. Concomitent îi relata, să zicem, istoria valurilor, aşa cum apare în capitolul al doilea. Şi cu toate acestea… Alexandrov şi-a părăsii logodnica, a renunţat la bunăstare, s-a întors în URSS şi a căpătat, cum e uşor de presupus, zece ani plus cinci de botniţă, în anul 1953, era bucuros că ajunsese şef de brigadă În lagărul special unde se afla…

  Cei mai cu judecată rectificau: greşeala s-a făcut mai demult! Ce nevoie aveam, în 1941, să ne vârâm în prima linie? De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi! Trebuia să ne aranjăm chiar de la început în spatele frontului, am fi dus o viaţă liniştită. Cei care au procedat aşa acum sunt eroi. Dar cel mai bine’ era să dezertăm: ne salvam pielea, iar pentru dezertare nu se dau zece ani, ci doar vreo opt, ori şapte; apoi, în lagăr, nu eşti îndepărtat de la nici o funcţie6, căci dezertorul nu este duşman, nu e trădător, nu e politic, este de-al nostru, drept comun. Numaidecât erau contrazişi cu vehemenţă: perfect, dar dezertorii trebuie să-şi execute toată condamnarea, să putrezească în lagăr, ei nu vor fi iertaţi. Noi însă vom fi amnistiaţi curând, vom fi eliberaţi cu toţii. (Atunci încă nu era cunoscut privilegiul principal al dezertorilor…!)

  Cei care fuseseră luaţi, în virtutea paragrafului 10, din locuinţa proprie ori din Armata Roşie, adesea îi invidiaţi pe prizonierii de război: dracu’ ştie, pentru aceiaşi bani (pentru aceiaşi zece ani) puteam şi noi, precum băieţii ăştia, să fi văzut atâtea lucruri interesante, să călătoreşti în atâtea locuri! Noi o să crăpăm aici, în lagăr, fără să vedem nimic altceva decât scara noastră puturoasă. (De altminteri, aceştia, încadraţi la 58-10, de-abia îşi puteau ascunde presimţirea care îi făcea să jubileze: că ei vor fi amnistiaţi cei dintâi!)

  Singurii care nu oftau, regretând „ah, dacă ştiam” (pentru că ştiau la ce se hazardau), şi nu aşteptau cruţare, nu aşteptau amnistie erau doar vlasoviştii.

  Eu aflasem despre ei şi eram nedumerit cu mult înainte de întâlnirea noastră întâmplătoare pe priciul de lemn al închisorii.

  Mai întâi au fost nişte manifeste plouate de multe ori şi de multe ori uscate, rătăcite printre ierburile înalte, necosite de trei ani, din zona frontului aproape de oraşul Oriol. Manifestul reproducea fotografia şi biografia generalului Vlasov. Fotografia neclară prezenta chipul îmbuibat al unui om ajuns, cum au toţi generalii noştri de formaţie nouă. (în realitate, însă, Vlasov era înalt şi subţire, iar în pozele unde era fotografiat de aproape părea mai curând că este un ţăran cu carte, care şi-a pus ochelari cu ramă de baga.) Biografia lui confirma parcă faptul că era un om norocos, care reuşise în viaţă: în perioada arestărilor generale el a fost consilier militar al lui Cian Kai-şi. Care însă dintre frazele acelei biografii din manifest erau demne de încredere?

  Andrei Andreevici Vlasov s-a născut în anul 1900 în familia unui ţăran din gubernia Nijni-Novgorod. Sub tutela fratelui său, învăţător de ţară, a absolvit şcoala teologică din Nijni-Novgorod, dar seminarul n-a apucai să-l termine: a izbucnit revoluţia. În primăvara anului 1919 a fost mobilizat În Armata Roşie, la sfârşitul anului fiind comandant de pluton şi luptând împotriva forţelor lui Denikin7. A terminat războiul civil în calitate de comandant de companie şi a rămas în cadrul armatei, în 1928 a absolvit cursurile „Vâstrel” („împuşcătura”), după care lucrează ca ofiţer de stat-rnajor. Din 1930 devine membru al partidului comunist, ceea ce i-a deschis calea avansărilor ulterioare, în 1938, având gradul de comandant de regiment, a fost trimis consilier militar în China. Neavând legături cu cercurile militare şi de partid superioare, Vlasov făcea parte din „cel de al doilea eşalon” stalinist, care a fost promovat în locul comandanţilor d^e armată, de divizie, de brigadă nimiciţi. Din 1939 a devenit comandant de divizie, în 1940, când s-au acordat pentru prima oară „noile” (vechile) grade militare, este. Avansat general-maior. Din activitatea ulterioară se poate trage concluzia că printre generalii din această promoţie, dintre care mulţi erau incapabili şi fără experienţă, Vlasov s-a dovedit unul dintre cei mai înzestraţi. Divizia 99 de infanterie, până atunci cea mai înapoiată din toată Armata Roşie, era acum dată ca exemplu şi decorată cu „Steaua roşie”, iar la începutul războiului nu a fost surprinsă de agresiunea hitleristă, dimpotrivă: în timpul reculului nostru general, spre est, ea ci pornit spre vest, a recucerii Przemysl şi l-a menţinut şase zile. Pentru scurtă vreme comandantul unui corp de armată, în 1941, lângă Kiev, Vlasov era deja comandantul armatei a 37-a. A străpuns marea încercuire de la Kiev, din care a scăpat cu un detaşament numeros, în noiembrie, Stalin i-a încredinţat armata a 20-a; Vlasov a intrat în luptă dincolo de Himki, a contraatacat întruna până la Rjev şi a devenit unul dintre salvatorii Moscovei, (în comunicatul Informbiurouliti din 12 decembrie, generalii sunt enumeraţi în următoarea ordine: Jukov”- Leliuşeuko, Kuzneţov’U, Vlasov, Rokossovski’.) Cu impetuozitatea specifică acelor luni, el a reuşit să devină adjunctul comandantului frontului de pe nul Volhov (Mereţkov^), iar în martie, când a fost încercuită armata a 2-a de soc, care pornise o ofensivă nechibz. Ui’ă pentru a străpunge blocada Leningradului, a preluat comanda acesteia chiar în încercuire. Se mai păstrau încă ultimele drumuri de iarnă, dar Stalin a interzis retragerea şi, dimpotrivă, a ordonat armate: care avansase în mod periculos, să înainteze şi mai departe pe un teren desfundat fi mlăştinos, fără provizii, fără armament, fără sprijin din aer. După două luni de foamete şi de epuizare (soldaţii din această armată mi-au povestit pe urmă în celulele (ie la Butârki că răzuiau copitele cailor morţi care începeau să putrezească, fierbeau răzuiala şi o mâncau), la 14 mai 1942, a început ofensiva germană concentrată împotriva armatei încercuite (şi în aer, fireşte, numai că acolo se aflau avioanele nemţilor). Şi doar atunci, ca o batjocură, s-a primit permisiunea lui Stalin de a trece de partea cealaltă a râului Volhov. Şi au mai fost încercări de a străpunge încercuirea! Până la începutul lui iulie!

  Astfel (parcă repetând soarta armatei a 2-a ruse a lui Samsonov’*, care fusese aruncată cu aceeaşi demenţă în încercuire) a pierit Armata a 2-a de soc a lui Vlasov.

  Fireşte, aici a fost trădare de patrie.’ Fireşte, aici a fost o trădare cumplită! Insă ea aparţine lui Stalin. Trădarea nu înseamnă neapărat vânzare. Ignoranţa şi neglijenţa în pregătirea războiului, confuzia şi laşitatea de la începutul lui, sacrificiile absurde ale armatelor şi corpurilor de armată numai ca să-i salveze mundirul de mareşal.

  — Ce trădare mai amară poate să existe din partea unui comandant suprem?

  Spre deosebire de Samsonov, Vlasov nu şi-a pus capăt zilelor, a mai rătăcit prin păduri şi mlaştini, şi la 12 iulie, în zona râului Siverskaia, s-a predat nemţilor. Curând a ajuns la Vinniţa, într-un lagăr special pentru ofiţeri superiori, organizat de contele Stauphenberg, viitorul conspirator împotriva lui Hitler. Această protecţie a cercurilor opoziţioniste ale armatei (mulţi dintre ei au fost daţi în vileag şi au pierit în complotul antihitlerist) l-a însoţit pe Vlasov în următorii doi ani. Chiar din primele săptămâni, împreună cu colonelul Boiarski, comandantul diviziei a 41-a de, gardă, el a redactat un raport: că majoritatea populaţiei şi armatei sovietice ar saluta răsturnarea guvernului sovietic dacă Germania ar recunoaşte noua Rusie ca egală. (Poate că la această holărâre rapidă a contribuit şi experienţa personală a lui Vlasov: părinţii soţiei lui au fost „deschiaburiţi”, ea aparent s-a dezis de ei, dar în taină îi ajuta. Acum şi ea, şi fiul lor au fost sacrificaţi de noua atitudine a generalului în captivitate: în nu ştiu ce zi, au dispărut în gura nesăţioasă a NKVD-ului.)

  Ţinând în maia acest manifest, îţi venea cu greu să crezi că, iată, acesta este un om remarcabil, ori că, iată, acest om care a servit cu credinţă statul sovietic toată viaţa lui suferă profund şi demult pentru Rusia însă manifestele ulterioare care anunţau crearea ROA – „armata rusă de eliberare”, nu numai că erau scrise într-o limbă rusă stricată, dar şi într-un spirit străin, evident german, şi chiar fără să fie interesat de obiectul propriu-zis, care în schimb lăuda în mod grosolan hrana abundentă şi moralul ridicat al soldaţilor. Nu-ţi venea să crezi în armata asta, şi chiar dacă, într-adevăr, exista, de unde au mai scos şi moralul ei ridicat? Asemenea minciuni numai nemţii sunt în stare să scornească.

  În realitate nu a existat nici o ROA aproape până la sfârşitul războiului. Pe toată perioada au existat doar câteva sute de mii de susţinători voluntari – Hiifswillige, răspândiţi prin toate unităţile germane, cu drepturi ostăşeşti depline ori parţiale. Da, au existat formaţiuni antisovietice de voluntari, alcătuite din foşti, până de curând, cetăţeni sovietici, dar cu ofiţeri germani. Cei dintâi care i-au sprijinit pe nemţi au fost lituanienii (ne-am răfuit crunt cu ei într-un an de iile!). Apoi din rândul ucrainenilor s-a constituit o divizie de voluntari SS, din estonieni-detaşamente SS. În Bielorusia – miliţia populară împotriva partizanilor (şi ajunsese la aproape o sută de mii de oameni!). Batalionul din Turkestan. În Crimeea – batalionul tătarilor. (Şi toate acestea au fost semănate chiar de Soviete, de pildă în Crimeea: prin prigonirea stupidă a moscheilor, în vreme ce Ecaterina, cuceritoarea vizionară, a alocat fonduri din v isteria statului pentru construirea altora noi şi augmentarea celor vechi. Hitleriştii, când au venit, şi-au dat seama că trebuie să procedeze la ocrotirea moscheilor.) Când nemţii au cucerit sudul nostru, numărul batalioanelor de voluntari a crescut şi mai mult cu cel georgian, armenesc, nord-caucazian şi cele 16 calmuce. (La sud aproape că nu au existat detaşamente de partizani sovietici.) în timpul retragerii de pe Don, împreună cu nemţii a plecat un convoi căzăcesc de vreo cincisprezece mii de oameni, jumătate dintre ei capabili să ţină o armă în mină. Ungă Lokot (regiunea Briansk), în 1941, înainte de venirea nemţilor, populaţia locală a dizolvat colhozurile, s-a înarmat împotriva partizanilor sovietici şi a creat, până în 1943, o regiune autonomă (în frunte cu inginerul K. P. Voskoboinikov), cu o brigadă înarmată de douăzeci de mii de oameni (drapel cu Sfântul Gheorghe Biruitorul), care s-a numit RONA – Armata populară rusă de eliberare. Cu toate acestea o armată panrusă autentică nu a fost creată, deşi au existat visuri şi încercări de a o crea alâl din partea ruşilor înşişi, care ardeau de dorinţa să pună mâna pe armă şi să-şi elibereze ţara, cât şi din partea unui grup de militari germani cu influenţă limitată, poziţie medie ca serviciu, dar, având o viziune reală, că numai cu deşănţata politică hitleristă de colonizare nu se poate câştiga războiul împotriva URSS. Printre acei militari se aflau mulţi nemţi din Ţările Baltice, inclusiv cei care făcuseră serviciul în vechea Rusie, care simţeau cu acuitate deosebită situaţia din Rusia, precum căpitanul Strick-Strickfeldt. Acest grup a încercat zadarnic să convingă vârfurile hitleriste de necesitatea unei alianţe germano-ruse. În fanteziile lor plăsmuiseră şi denumirea armatei, şi viitorul regulament, şi ecusonul cu însemnele Sfântului Andrei pe mânecă, aplicat pe uniforma germană, în orăşelul Osintorf de lângă Orşa, în J 942. Cu ajutorul câtorva emigranţi ruşi (Ivanov, Kromiadi, Igor Saharov, Grigori Lamsdorf) a fost creată din prizonieri de război sovietici „unitatea de încercare”, cu uniforme sovietice, cu arme sovietice, dar cu epoleţii vechi şi cu cocardă naţională. Spre sfârşitul anului 1942, această formaţiune era alcătuită din şapte mii de oameni, patru batalioane, ce aveau să fie dezvoltate în regimente, şi care se autoconsidera ca începutul RNNA – armata naţională populară rusă. Voluntari erau mai mulţi decât putea să primească unitatea. Dar nu exista certitudine: din pricină că nu e. Încredere în nemţi, şi pe bună dreptate, în decembrie 1942, unitatea a primit ordinul de desfiinţare: în batalioane separate, cu uniforme germane şi în componenţa unor unităţi germane. Chiar în aceeaşi noapte trei sute de oameni au fugit la partizani.

  În toamna lui 1942, Vlasov şi-a oferit numele pentru uvirea ’iituu’ar formaţiunilor antibolşevice, în aceeaşi toamnă Cartierul Genera! Al anualei hitleriste a respins Încercările cercurilor medii ale armatei de a face Germania să renunţe la planurile de colonizare a răsăritului şi să le schimbe cu crearea forţelor naţionale ruse. Când abia se hotărâse să facă alegerea fatală, când abia făcuse primul pas pe această cale, Vlasov nu mai era necesar decât pentru propagandă, şi aşa – până la sfârşit. Cercurile militare sub protecţia cărora se afla, crezând că îşi vor consolida proiectul după felul cum vor merge lucrurile, s-au hotărât să lanseze proclamaţia „Comitetului din Smolensk” (a fost aruncată în zona frontului sovietic la 13 ianuarie 1943), cu promisiunea tuturor libertăţilor democratice, cu desfiinţarea colhozurilor şi a muncii forţate. (Şi toi în ianuarie 1943 au fost interzise unităţile ruseşti mai mari decât batalionul.) În pofida interzicerii, proclamaţia a fost răspândită şi în regiunile ocupate de nemţi, stârnind mari agitaţii şi aşteptări. Partizanii veneau cu demascarea, spunând că nu există nici un comitet de la Smolensk şi nici o Armată Rusă de Eliberare, totul nu este decât o minciună germană. O iniţiativă a atras după sine pe următoarea: călătoriile de propagandă ale lui Vlasov în teritoriile ocupate (din nou ilegale, fără ştirea şi aprobarea Cartierului General şi a lui Hitler; conştiinţa noastră educată sub totalitarism nu poate să-şi închipuie un asemenea abuz, la noi nu se poate face nici un pas important fără aprobarea supremă; dar la noi şi sistemul este incomparabil mai solid, decât cel nazist, noi ne-am statornicit de un sfert de secol, iar naziştii doar de zece ani), într-o manta cusută de mână, neaparţinând nici unei armate, de culoare cafenie cu revere roşii şi fără semne distinctive, Vlasov a săvârşit prima călătorie de acest fel în martie 1943 (Smolensk-Moghiliov-Bobruisk) şi cea de a doua în aprilie (Riga-Peciorî-Pskov-Gdov-Luga). Aceste vizite au însufleţit populaţia rusă, ele creau aparenţa directă că mişcarea rusă de independenţă ia naştere, că Rusia independentă poate reînvia. Vlasov a vorbit în sălile arhipline ale teatrelor din Smolensk şi din Pskov, a vorbit despre scopurile mişcării de eliberare, spunând totodată că pentru Rusia naţional-socialismul este inacceptabil, dar nici bolşevismul nu poate fi răsturnat fără nemţi. La fel de deschis l-au întrebat şi pe el: este adevărat că germanii intenţionează să transforme Rusia în colonie, iar poporul rus în vite de povară? De ce până acum nu a spus nimeni ce va fi cu Rusia după război? De ce nemţii nu permit autoconducerea rusească în teritoriile ocupate? De ce voluntarii împotriva lui Stalin sunt numai sub comandă germană? (Vlasov răspundea stingherit, mai optimist decât el însuşi putea spera în acea perioadă, însă Cartierul General al armatei germane a reacţionat prin ordinul feldnmre şalului Keitel: „Având în vedere declaraţiile deşănţate şi necalificate ale generalului Vlasov, prizonier de război rus, făcute în timpul vizitei la Grupul de nord al trupelor, care s-a efectuat fără ştirea Fuhrendui şi a mea, să fie trimis de urgenţă într-un lagăr de prizonieri”. Era permis ca numele generalului să fie folosit numai în scopuri propagandistice, însă dacă el va mai apărea personal încă o dată în public, trebuie să fie predat (gestapoului şi făcut inofensiv).

  Se scurgeau ultimele luni când milioane de oameni sovietici rămâneau încă în afara puterii lui Stalin, încă mai puteau să ia arma în mână ca să pornească împotriva robiei bolşevice şi erau în stare să-şi orânduiască viaţa independentă, însă conducerea germană nu a lăsat nici o îndoială: tocmai la 8 iunie 1943, înainte de bătălia de la Kursk-Oriol, Hitler a confirmat că armata rusă independentă nu va fi creata niciodată şi că ruşii îi sunt necesari Germaniei doar ca muncitori. Hitler nu pricepea că unica posibilitate istorică de a răsturna regimul comunist consta în Acţiunea populaţiei însăşi, răzvrătirea poporului vlăguit. De o astfel de Rusie şi de o astfel de victorie Hitler se temea mai mult decât de o înfrângere. Şi nici după Stalingrad şi după ce a pierdut Caucazul. Hitler nu a observat nimic nou. În tini].’ ce Stalin îşi aroga rolul de apărător suprem al Patriei, restabilea vechii epoleţi ruşi, Biserica ortodoxă şi dizolva Kominternul, Hitler îl ajuta şi el cum putea; în septembrie 1943 a ordonat să fie dezarmate toate unităţile de voluntari şi trimise în minele de cărbuni, apoi a schimbat: unităţile de voluntari să fie transferate la Barajul Atlanticului, împotriva aliaţilor. Acesta a fost, de fapt, sfârşitul proiectului privind armata rusă independentă. Dar ce a făcut Vlasov? În parte el nici nu ştia cât de prost stau lucrurile (nu ştia că după deplasările lui este considerat din nou prizonier de război şi se află în primejdie), în parte, a pornit irevocabil pe drumul fără întoarcere al speranţelor şi înţelegerilor cu Fiara, în timp ce cu fiarele apocaliptice salvatoare este doar tenacitatea, din prima şi până în ultima clipă. De altfel, oare a avut o asemenea clipă Mişcarea de Eliberare a cetăţenilor ruşi? De la începutul începuturilor ea a fost sortită pieirii ca o jertfă suplimentară pe altarul cald încă al anului 1917. Cea dinţii iarnă-de război din 1941/1942, care a nimicit câteva milioane de prizonieri sovietici, a prelungit lanţul de oase al acestor victime, început încă din vară de detaşamentele de apărare, alcătuite din oameni neînarmaţi pentru salvarea bolşevismului.

  Aici este oportun să-l comparăm pe Vlasov cu general-maiorul Mihail Lukin, comandantul armatei a 19-a, care încă din 1941 a consimţit să lupte împotriva regimului stalinist, dar a solicitat să i ’se garanteze independenţa naţională a Rusiei fără comunişti, şi, neprimind astfel de garanţii, nu a făcut nici un pas în afara lagărului de prizonieri. Vlasov însă a cedat speranţelor fără garanţii, şi pe acest drum a înclinat de multe ori spre argumentele liniştitoare ale consilierilor săi. El a început să se oprească, să abandoneze, să renunţe, dar mereu se găseau argumente: „Vor dezarma unităţile de voluntari”, „se va înrăutăţi situaţia ostarbeiterilor”, adică a muncitorilor ruşi din Germania. Şi, prins în cursa acestor argumente, Vlasov a semnat, în octombrie 1943, scrisoarea deschisă adresată voluntarilor transferaţi pe frontul din Occident, în care se referea la caracterul vremelnic al acestei măsuri şi la necesitatea de a se supune…

  Astfel se pierdea şi dispărea ultimul sens al acestui voluntariat amar: erau trimişi drept carne de tun împotriva aliaţilor şi împotriva Rezistenţei franceze, împotriva acelora faţă de care ruşii din Germania nutreau o simpatie sinceră, căci ei încercaseră pe pielea lor cruzimea germană şi autoproslăvirea germană. Era zdruncinată astfel şi speranţa secretă în anglo-americani pe care o nutreau toţi cei din anturajul lui Vlasov: că o dată ce aliaţii îi susţin pe comunişti, oare nu vor susţine ei, împotriva lui Hitler, Rusia democrată şi ne comuni st a? Mai cu seamă în cazul căderii celui de al Treilea Reich, când devenea mai mult decât evidentă presiunea sovieticilor de a-şi extinde regimul peste întreaga Europă şi peste întreaga lume şi oare Occidentul va continua să susţină dictatura bolşevică? Aici se afla nepotrivirea dintre mentalitatea rusească şi cea occidentală, care nu a fost depăşită nici până astăzi. Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă, cu Ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolsevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică…!

  Anturajul lui Vlasov, în visurile şi speranţele lui, se închipuia ca o „a treia forţă”, adică în afară de Stalin şi Hitler, dar şi Stal în, şi Hitler, şi Occidentul doborau de sub ei astfel de proptele: pentru Occident ei nu erau decât o categorie bizară de sprijinitori ai naziştilor, cu nimic mai remarcabilă.

  Că există ruşi care într-adevăr luptă împotriva noastră şi că se bat mai abitir decât orice SS-işti am aflat-o curând. În iulie 1943, lângă Oriol, un pluton de ruşi în uniforme germane apăra, de pildă, satul Sobakinskie Vâselki. S-au bătut cu atâta disperare, de parcă ei construiseră acest sat. Unul a fost nevoit să se retragă într-un beci, au aruncat asupra lui grenade de mână, a tăcut, dar îndată ce ei încercau să coboare – acesta îi secera din nou cu automatul. Numai când au făcut să explodeze o grenadă antitanc au aliat că în beci mai exista o groapă în care el se ferea de grenadele de infanterie. Este greu să-ţi închipui cât era de buimăcit, contuzionat şi disperat şi în starea asta continua să se lupte.

  Apărau, de pildă, câmpul de operaţii de lângă Nipru, mai la sud de Tursk. Acesta era de necucerit, de două săptămâni se dădeau lupte inutile pentru sute de metri, şi luptele erau înverşunate, şi gerurile la fel (decembrie 1943). În această bătălie de iarnă care ţinea de multe zile, încât ni se făcuse lehamite, şi noi, şi ei purtam halate de camuflaj, care ne ascundeau mantaua şi căciula, şi lângă Malâe^ Kozlovici s-a petrecut, după cum mi s-a povestit, următoarea întâmplare. Înaintând în salturi printre pini, doi inşi s-au rătăcit şi s-au trezit alături, trăgând fără să ştie exact în cine şi încotro. Amândoi aveau automate sovietice. Şi-au împărţit cartuşele, se felicitau unul pe celălalt, înjurau unsoarea care îngheţase pe automat, în sfârşit, nu mai puteau trage. Au hotărât să-şi aprindă câte o ţigară. Şi-au coborât glugile albe de pe cap şi atunci amândoi au văzut, unul la celălalt, vulturul şi respectiv steaua de pe căciulă. Au sărit în picioare! Automatele nu mai funcţionează! Le-au înhăţat şi mânuindu-le ca pe nişte bâte, au început să se alerge unul pe celălalt. Aici, nu mai era vorba de politică şi nici de patria-mumă, ci de sentimentul simplu de neîncredere moştenit de pe vremea cavernelor: dacă eu îl cruţ, el mă ucide.

  În Prusia Orientală, la câţiva paşi de mine, treceau sub escortă trei prizonieri vlasovişti. Tocmai atunci, pe şosea a apărut huruind un tanc T-34. Pe neaşteptate, unul dintre prizonieri s-a întors, a sărit şi s-a aruncat sub tanc. Tancul a încercat să -l evite, dar tot l-a strivit cu marginea şenilei. Trupul strivit a continuat să se zvârcolească, pe buze i-a apărut o spumă roşie. Era de înţeles! A preferat să moară ca un soldat, decât să fie spânzurat în puşcărie.

  Lor nu li s-a lăsat nici o posibilitate de alegere. Nu puteau să se bată altfel. Lor nu li s-a oferit eventualitatea de a se lupta cumva mai cu chibzuinţă în ceea ce îi priveşte. Dacă simpla captivitate la noi era asimilată cu trădarea de patrie, pentru care nu există iertare, atunci ce să mai spunem de cei care au luat arma în mână şi au luptat alături de duşman? Iată cum Explica propaganda noastră necioplită conduita acestor oameni: 1. Prin trădare (biologică, genetică?) şi 2. Prin laşitate. Pardottr-numai prin laşitate nu! Laşul caută să se oploşească acolo unde există indulgenţă, îngăduinţă. Dar în detaşamentele „vlasoviste” ale Wehrmachtului îi împingea numai o situaţie extremă, o disperare fără margini, neputinţa de a trage mai departe sub regimul bolşevic şi dispreţul pentru protecţia proprie. Fiindcă ştiau: aici, pentru ei nu există cruţare! În lagărele noastre de prizonieri erau împuşcaţi pe loc îndată ce articulau primul cuvânt în limba rusă: (Lângă Bobruisk am izbutit să opresc un grurj şi să-i avertizez, să se îmbrace în straie ţărăneşti şi să se împrăştie prin sate. În lagărele ruseşti de prizonieri, ca şi în cele germane, cel mai rău o duceau ruşii.

  Acest război ne-a revelat că lucrul cel mai rău de pe pământ este să fii rus.

  Îmi amintesc cu ruşine cum în timpul asimilării (adică al jefuirii) zonei încercuite de la Bobruisk mergeam pe şosea printre maşini nemţeşti distruse şi răsturnate, printre grămezi de trofee de război, când, din vâlceaua unde se împotmoliseră căruţe şi maşini, rătăceau cai de povară şi ardeau grămezi de trofee, am auzit deodată un strigăt de ajutor: „Domnule căpitan! Domnule căpitan!” Striga într-o rusă neaoşă, cerându-mi ajutor, un om în pantaloni nemţeşti, gol de la brâu în sus, fiind tot numai sânge: faţa, pieptul, umerii, spatele. Un sergent de la serviciile speciale, călare pe cal. Îl mâna înainte, biciuindu -l şi împingându -l cu calul, îl şfichiuia cu biciul pe corpul gol, nelăsându -l să se întoarcă ori să strige după ajutor, îl gonea şi îl lovea, brăzdâridu-i pielea cu noi julituri însângerate.

  Acesta nu era războiul punic şi nici cel dintre greci şi perşi! Orice ofiţer care dispunea de putere, orice ofiţer al oricărei armate de pe pământ ar fi trebuit să oprească acest supliciu samavolnic. Al oricărei armate – da, dar al armatei noastre?… Cu această împărţire feroce şi absolută a umanităţii, care se face la noi? (Dacă nu eşti cu noi, nu eşti de-al nostru etc. Şi atunci nu eşti demn decât să fii dispreţuit şi nimicit.) Ei bine, mie mi-a fost frică să iau apărarea vlasovistului în faţa agentului de la serviciile speciale, n-am zis şi n-am făcut nimic, am trecut pe alături ca şi când n-aş fi auzit, pentru ca să nu mă molipsesc de această ciumă recunoscută de toţi (şi dacă acest vlasovist este într-adevăr un supercriminal? Şi dacă agentul de la speciale o să creadă că eu?… Şi dacă…?) Pentru cine cunoaşte atmosfera care domnea atunci în armată este mai simplu de înţeles: oare acest agent de la serviciile speciale ar fi dat ascultare unui căpitan de armată?

  Şi cu o figură de fiară, sergentul continua să -l biciuiască şi să -l gonească pe acel om fără apărare, ca pe o vită.

  Acest tablou mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Căci este aproape simbolul Arhipelagului, poate fi imprimat pe coperta cărţii.

  Ei presimţeau, ştiau totul dinainte şi, cu toate acestea, şi-au cusut pe mâneca stângă a uniformei germane scutul cu însemnele Simţului Andrei şi sigla ROA.

  Brigada lui Kaminski din Lokot, regiunea Briansk, se compunea din cinci regimente de infanterie, un divizion de artilerie, un batalion de tancuri. O parte a fost deplasată pe frontul de lângă Dmitrovsk-Oriol, în iulie 1943. În toamnă, unul dintre regimentele ei a apărat Sevskul şi în această operaţie a fost nimicit definitiv: trupele sovietice ucideau şi răniţii, iar pe comandantul regimentului l-au legat de un tanc şi l-au târât până şi-a dat sufletul. Din ţinutul său de la Lokot, brigada s-a retras cu familiile, în convoaie, peste cincizeci de mii de oameni. (Vă puteţi închipui cum a mai pieptănat pe urmă NKVD-ul acest raion autonom, antisovietic!) Dincolo de hotarele Brianskului îi aştepta o călătorie chinuitoare, o staţionare umilitoare lângă Lepel, folosirea lor împotriva partizanilor, pe urmă retragerea în Silezia Superioară, unde Kaminski a primit ordinul să înăbuşe răscoala din Varşovia şi nu putea să nu se ducă; a luat J700 de oameni, nefamilişli, în uniforme sovietice şi cu banderole galbene. Astfel, germanii înţelegeau toate aceste cocarde tricolore, drapelul Sfântului Andrei şi cel al Sfântului Gheorghe Biruitorul. Limbile rusă şi germană erau intraductibile una pentru cealaltă, inexpresive, incompatibile.

  Batalioanele unităţii din Osintorf, care fusese dizolvată, au fost şi ele sortite să meargă împotriva partizanilor ori să fie aruncate pe frontul din Occident. Lângă Pskov (în Stremutka) staţiona în 1943 „brigada de gardă ROA”, alcătuită din câleva sute de oameni. Ea era în contact cu populaţia rusă din împrejurimi, dar dezvoltarea ei a fost stăvilită de comandamentul german.

  Nişte ziare prăpădite ale unităţilor de voluntari erau elaborate, de tesacul cenzurii germane. Vlasoviştilor nu le rămânea altceva decât să se. Bată pe viaţă şi pe moarte, iar în clipele de răgaz – vodca şi iar vodca. Condamnare – aşa se putea numi existenţa lor în toţi anii de război şi străinătate, şi nici o ieşire, nicăieri.

  Hiiler şi anturajul său, care se retrăgeau de pretutindeni şi se aflau în ajunul dezastrului, tot nu puteau să-şi înfrângă neîncrederea lor fermă faţă de anumite formaţiuni ruseşti şi să se decidă să admită umbra unei Ruşii independente, nesubordonate lor. Doar în trosnetul ultimei prăbuşiri din septembrie 1944, Himmler şi-a dai acordul pentru crearea ROA din divizii ruseşti întregi, chiar cu puţina lor aviaţie, iar în noiembrie 1944 a fost încuviinţai un spectacol tardiv: convocarea Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei. De-abia în toamna anului 1944 generalului Vlasov i s-a oferit cea clintii posibilitate, chipurile reală, ca să acţioneze: era cu bună ştiinţă tardivă. Principiul federalist n-a atras prea mulţi: Bandera, eliberat de nemţi din închisoare (lot în 1944) s-a eschivat de la alianţa cu Vlasov; unităţile naţionale separatiste vedeau în Vlasov un imperialist rus şi nu voiau să ajungă sub controlul lui; pentru cazaci a refuzat generalul Krasnov, şi doar cu zece zile înainte de sfârşitul întregii Germanii – la 28 aprilie 1945!

  — Himmler şi-a dat consimţăniântul să-i fie subordonat lui Vlasov corpul de cazaci. În conducerea nazistă se instaurase haosul: unii şefi aprobau concentrarea unităţilor de voluntari în ROA, alţii se opuneau. În mod real era greu să smulgi din linia întâi toate detaşamentele acestea care se aflau în luptă, ca de altfel şi pe ostarhciterii care doreau să între în ROA, nu era uşor să-i smulgi de la muncile lor din spatele frontului, însă nemţii nu se grăbeau nici cu eliberarea prizonierilor de război pentru armata lui Vlasov, pentru această eliberare maşina nu fusese pusă în funcţiune. Totuşi spre februarie 1945 prima divizie ROA (pe jumătate – brigada din Lokot > era alcătuită şi a început formarea celei de a 2-a. Acum era prea târziu chiar să presupui că aceste divizii vor avea parte să acţioneze în alianţă cu Germania; şi speranţa de mult tăinuită într-un conflict între aliaţi acum s-a aprins în conducerea vlasovistă. Acest lucru a fost menţionat şi în raportul ministerului german al propagandei (februarie 1945): „Mişcarea lui Vlasov nu se consideră legată pe viaţă şi pe moarte de Germania, în ea se manifestă puternice simpatii filoengleze şi se fac simţite gânduri privind schimbarea cursului. Mişcarea nu este naţional-socialistă şi nu recunoaşte problema evreiască”.

  Ambiguitatea situaţiei s-a reflectat şi în Manifestul Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei, publicat la Praga (să fie pe pământ slav), la 14 noiembrie 1944. Nu s-a putut evita să nu se pomenească „despre forţele imperialismului în frunte cu plutocraţii Angliei şi SUA, a căror măreţie se clădeşte pe exploatarea altor ţări şi popoare” şi care „îşi ascund scopurile lor criminale cu lozinci despre apărarea democraţiei, culturii şi civilizaţiei”, dar nu a existat nici o plecăciune directă la adresa naţional-socialismului, antisemitismului ori Germaniei Mari, ci doar au fost numiţi „popoare iubitoare de libertate” toţi duşmanii aliaţilor, era salutat „ajutorul acordat Germaniei în condiţii care nu atingeau onoarea şi independenţa patriei noastre” şi se aştepta „o pace onorabilă cu Germania”, de bună seamă nu mai rea decât cea de la Brest’, în ceea ce priveşte situaţia, ar Jî fost chiar superioară, dar oricum supusă schimbării în conformitate cu pacea general europeană, în Manifest se făceau multe încercări de a se proclama democraţi, federalişti (cu libertatea de separare a naţiunilor), şi cu paşi precauţi îşi făcea loc, pe atunci încă nu îndeajuns de coaptă, încă nu prea sigură pe ea, o anumită gândire socială în manieră sovietică: şi „orân-duirea ţaristă vetustă”, şi înapoierea economică şi culturală a vechii Ruşii, şi „revoluţia populară din anul 1917”… Numai antibolşevismul era consecvent.

  Toate acestea se sărbătoreau la Praga, potrivit unui program minimal, cu reprezentanţii „Protectoratului Boemiei”, adică împreună cât funcţionari germani de nuna a treia. Tot manifestul şi emisiunile care îl însoţeau le-am auzit atunci pe front la radio, şi toate acestea mi-au lăsat impresia că spectacolul este inoportun şi condamnat, în lumea occidentală, manifestul n-a fost câluşi de puţin remarcat, n-a adăugat niciodată înţelegere nici cât negru sub unghie, dar a avut succes printre ostarbeiteri: se spune că a existat un val de cereri de intrare în ROA (Swen Steenberg scrie – trei sute de mii), asta în lunile disperate când era clar că Germania se prăbuşea şi aceşti oameni sovietici, nenorociţi şi abandonaţi, puteau să conteze -împotriva avalanşei Armatei Roşii – numai pe forţa repulsiei lor împotriva bolşevismului.

  Care puţeau fi planurile armatei în curs de formare. După cât se părea: să se strecoare în Iugoslavia, să se unească acolo cu cazacii, cu corpul emigranţilor şi cu Mihailovici^ şi să apere Iugoslavia de comunism. Dar înainte de asta: oare putea conducerea germană, în lunile sale cele mai grele, să permită ca în spatele frontului ei să se formeze o armată rusă separată? Şi nerăbdători îi împingeau pe frontul de răsărit: ba detaşamentul antitanc (L Saharov – Lamsdorf) în Pomerania, ba întreaga divizie întâi pe Oder. Dar Vlasov ce zicea? Ceda cu smerenie, conform legii universale potrivit căreia, odată pornit pe linia concesiilor, nu te mai opreşti, deşi prin cedarea deocamdată a unicei divizii îşi pierdea sensul întregul plan de creare a armatei. Argumentele sunt servite întotdeauna cu amabilitate: „Germanii nu au încredere în noi. Divizia întâi, prin operaţiile de luptă, o să-i convingă, şi atunci organizarea ROA o sa meargă mai repede”. Dar a mers mai prost. Divizia a 2-a şi brigada de rezervă, laolaltă cu douăzeci de mii de oameni, au rămas până în mai 1945 o masă neînarmată, nu doar fără artilerie, dar aproape şi fără armament de infanterie şi chiar fără echipament corespunzător. Divizia întâi (şaisprezece mii) fusese desemnată pentru o operaţie disperată şi mortală, şi numai haosul general din Germania a permis comandantului Buniacenko să o retragă cu de la sine putere din linia întâi şi, înfruntând opoziţia generalilor, să pătrundă în Cehia, (în drum au eliberat prizonieri sovietici, şi aceştia li s-au alăturai, „ca ruşii să fie împreună”.) Au ajuns în apropiere de Fraga lajncepuiul lui mai. Aici, le-au cerut ajutorul cehii, care declanşaseră în capitală insurecţia de la 5 mai. La 6 mai divizia lui Buniacenko a intrat în Praga şi, într-o luptă înverşunată, la 7 mai a salvat insurecţia şi oraşul. Parcă în bătaie de joc, pentru a confirma clarviziunea celor mai neclarvăzători dintre germani, prima divizie vlasovislă, cu prima şi ultima sa acţiune independentă a dat o lovitură tocmai germanilor, s-a eliberat de toată înverşunarea şi amărăciunea pe care piepturile ruseşti aservite le strânseseră împotriva nemţilor în toţi aceşti trei ani de harababură. (Cehii i-au întâmpinat pe ruşi cu flori, în zilele acelea îşi dădeau seama, dar oare, pe urmă, le-o fi rămas în memorie care ruşi le-au salvat oraşul? La noi astăzi se consideră că Praga a fost eliberată de trupele sovietice, şi, într-adevăr, la dorinţa lui Stalin, în acele zile Churchill nu s-a grăbit să dea arme praghezilor, iar americanii au zăbovit cu înaintarea, ca să permită sovieticilor să ia Praga. Josef Smrkovski, un comunist important din Praga în acele zile, fără să întrevadă viitorul îndepărtat, îi ponegrea pe trădătorii vlasovişti şi dorea cu ardoare ca Praga să fie eliberată numai de ruşi.)

  În toate aceste săptămâni, Vlasov nu se manifestă ca un comandant, ci se află într-o stare de descumpănire, de înţepeneală continuă. El nu trimite divizia întâi să participe la operaţia de la Praga, lasă într-o stare de incertitudine divizia a 2-a şi unităţile mai mici, şi în acest timp care trecea cu iuţeală nimeni nu găseşte forţe pentru proiectata unire cu cazacii. Vlasov refuză în mod consecvent să se salveze prin fugă (avea pregătit un avion să-l ducă în Spania) şi, evident, cu voinţa paralizată, aştepta sfârşitul. Unica lui activitate din aceste ultime săptămâni a fost să trimită delegaţii secrete în căutarea de contacte cu anglo-americanii. Alţi membri ai statu-lui-rnajor (generalii Truhin, Meandrov, Boiarski) făceau acelaşi lucru.

  Doar gândul că acum, la sfârşit, vor fi de folos aliaţilor îi mai consola pe vlasovişti, găsind astfel un sens îndelungii lor şederi în juvăţul german. Tot mai licărea, nu, acum ardea în toată regula, speranţa că, iată, va veni timpul ca puternicii anglo-americani să-i ceară lui Stalin să schimbe politica internă, iată, se vor apropia armatele de la Apus şi cele de la Răsărit şi se vor înfrunta deasupra Germaniei zdrobite! Şi în acest caz nu-i în avantajul Occidentului să ne păstreze şi să ne folosească? Fiindcă, de bună seamă, înţeleg şi ei că bolşevismul este inamicul întregii umanităţi, nu-i aşa?

  Nu, n-au înţeles câtuşi de puţin! O, cât de obtuză poate fi democraţia occidentală! Cum? Spuneţi că dumneavoastră sunteţi opoziţia politică? Dar parcă la dumneavoastră există opoziţie? De ce nu s-a manifestat în mod public? Dacă sunteţi nemulţumiţi de Stalin, întoarceţi-vă în patrie şi în prima campanie electorală realegeţi-l, aceasta va fi o cale cinstită. De ce însă a fost nevoie să puneţi mâna pe armă, şi încă germană? Nu, acum noi suntem siliţi să vă predăm, altfel ar fi necuviincios şi ne stricăm relaţiile cu un aliat glorios.

  În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.

  Ultima încercare a lui Vlasov a fost declaraţia că întreaga conducere a ROA este gata să se prezinte în faţa tribunalului internaţional, însă predarea armatei autorităţilor sovietice la moarte sigură contravine dreptului internaţional, în sensul că ar fi predată mişcarea de opoziţie. Nimeni însă nu a auzit acest ţipăt, ba majoritatea comandanţilor militari americani au aflat chiar cu uimire despre existenţa a încă nişte ruşi, dar nu sovietici, astfel încât era normal să-i predea sovieticilor, după apartenenţă.

  ROA n-a capitulat pur şi simplu în faţa americanilor, ci i-a implorat să primească ei capitularea, numai să-i dea garanţia că nu va fi predată Sovietelor. Şi ofiţerii americani – grade mijlocii – care habar nu aveau ce înseamnă marea politică, ajungeau uneori, din naivitate, să facă promisiuni. (Toate promisiunile acestea au fost pe urmă încălcate, prizonierii au fost înşelaţi.) însă întreaga divizie întâi (11 mai, lângă Plzen) şi aproape şi a 2-a toată, americanii le-au întâmpinat cu un zid înarmat: au refuzat să-i ia prizonieri, au refuzat să-i primească în zona lor: la lalta, Churchill şi Roosevelt au semnat documentul privind repatrierea tuturor cetăţenilor sovietici, în special a militarilor, iar de liberul consimţământ ori de silnicia repatrierii nu s-a pomenit nimic, fiindcă unde s-a mai pomenit pe pământ, în care ţară, ca fiii ei să nu dorească să se întoarcă de bunăvoie? Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la lalta.

  Americanii nu i-au primit pe capitulanţi, iar tancurile sovietice parcurgeau ultimii kilometri. Acum rămânea ori să se arunce în lupta cea din urmă, ori… Buniacenko şi Zverev (divizia a 2-a) au dat aceleaşi ordine: nu s-a dat nici o luptă. (Şi acest mod de a proceda este tot în. Spiritul caracterului rus: şi dacă?… Totuşi sunt de-ai noştri… Din povestirile auzite în închisoare cunosc multe asemenea cazuri de predare alor noştri.) La 12 mai, divizia întâi înarmată şi cu efectivul complet a primit, în pădure, ordinul: „Rupeţi rândurile!” S-au îmbrăcat în haine civile, şi-au descusut decoraţiile, şi-au ars actele, s-au împuşcat. Noaptea au început raziile trupelor sovietice. Aproximativ zece. Mii au fost ucişi şi luaţi prizonieri, ceilalţi au răzbit în zona americanilor, dar şi dintre ei o mare parte a fost predată trupelor sovietice, precum cei din divizia a-2-a, din aviaţie, din alte detaşamente separate. Pentru unii şederea în lagărele americane s-a lungit pe multe luni (grupul lui Meandrov). Asta era fie din neglijenţa americanilor, fie li se făcea o aluzie: „împrăştiaţi-vă singuri”, însă îi ţineau şi flămânzi, ca şi nemţii mai înainte, îi şi loveau cu picioarele şi îi băteau cu patul armelor, dar îi păzeau slab. Unii dintre ei au fugit, însă o mare parte au rămas! Încrederea în America? Nu puteau concepe că americanii îi vor trăda? Au rămas să îşi aştepte soarta cumplită, dezbinaţi şi de agitatorii sovietici, şi de autoacuzări, şi de moralul scăzut. Şi grup după grup, generali, ofiţeri, soldaţi, în anii 1945 şi 1946 au fost predaţi spre reprimare Uniunii Sovietice. (La 2 august 1946, ziarelesovietice au publicat comunicatul Colegiului Militar al Tribunalului Suprem privind condamnarea lui Vlasov şi a încă unsprezece dintre apropiaţii lui: moarte prin spânzurătoare.)

  Tot în mai 1945, în Austria, un pas la fel de loial (din obişnuita modestie, la noi nu i s-a făcut nici o publicitate) a făcut şi un alt aliat – Anglia: ea a predat comandamentului sovietic corpul de armată al cazacilor (40-45 mii de oameni), care îşi croise drum din Iugoslavia. Această predare a avut un caracter perfid, în spiritul diplomaţiei engleze tradiţionale. Cazacii erau hotărâţi să se bată pe viaţă şi pe moarte ori să plece peste ocean, chiar şi în Paraguay, chiar şi în hidochina, numai să nu se predea vii. Englezii i-au trecut pe cazaci la raţie de hrană intensivă, le-au distribuit echipament englezesc excelent, le-au promis servicii în armata engleză, au organizat chiar parăzi şi treceri în revistă. În felul acesta nu a părut nimic suspect când au propus cazacilor să predea armamentul sub pretextul unificării lui. IM 28 mai, toţi ofiţerii, de la locotenenţi la generali (peste două mii de oameni), au fost convocaţi, separat de soldaţi, în oraşul Judenburg, chipurile la o consfăturie cu feld-mareşalul Alexander privind destinul ulterior al armatei. Pe drum, ofiţerii au fost înşelaţi, puşi sub pază puternică (englezii i-au bătut până la sânge), coloana de autobuze a fost treptat încercuită de tancuri sovietice, apoi, în Judenburg, a intrat într-un semicerc de autodube, lângă care se afla deja escorta cu listele în nună. Nu aveau nici măcar cu ce să se împuşte, ori să se înjunghie, căci toate armele le fuseseră luate. S-au aruncat de la înălţimea viaductului pe stânci şi în apă. Dintre generalii predaţi, majoritatea o formau emigranţii, aliaţii aceloraşi englezi în primul război mondial. În timpul războiului civil, englezii nu izbutiseră să le mulţumească, abia acum le înapoiau datoria, în ultimele zile englezii, tot prin înşelăciune, i-au predat la fel şi pe soldaţii de rând, în trenuri înfăşurate-n reţele de sârmă ghimpată. (La 17 ianuarie 1947 ziarele sovietic^ au publicat comunicatul privind executarea prin spânzurătoare a generalilor de cazaci Piotr Krasnov, Şkuro şi încă alţi câţiva.) între timp sosise din Italia convoiul „Tabăra cazacilor”, numărând treizeci şi cinci de mii de oameni, şi s-a oprit în valea Lienz, pe râul Drava. În tabără erau şi luptători, însă şi mulţi bătrâni, copii şi femei, şi cu toate acestea, nu voiau să se întoarcă pe râurile natale căzăceşti. Însă nu s-au înfiorat inimile englezilor şi nu s-a întunecat raţiunea lor democratică. Comandantul englez, maiorul Davis, al cărui nume va intra acum cu siguranţă cel puţin în istoria Rusiei, copleşitor de amabil ori necruţător – după împrejurări – după ce i-a scos prin înşelăciune pe ofiţeri, a anunţat deschis că la l iunie se va face predarea forţată, l s-a răspuns cu strigăte din mii de piepturi: „Nu ne ducem!” Deasupra lagărului de refugia f i, în biserica de campanie se ţineau slujbe neîntrerupte: slujbe de îngropăciune, deşi erau încă vii!… Englezii au adus tancuri şi soldaţi. Prin megafoane au ordonai tuturor să urce în camioane. Mulţimea cânta slujba de îngropăciune, preoţii ridicau crucile, tinerii au făcut cerc în jurul bătrânilor, femeilor şi copiilor. Englezii loveau cu patul armelor şi cu bâte, îi înhăţau pe oameni şi îi aruncau ca pe nişte baloturi în camioane. La fel procedau şi cu răniţii. Sub presiunea celor care se retrăgeau s-a prăbuşit podiumul pentru preoţi, apoi şi împrejmuirea taberei, mulţimea s-a repezit pe podul de peste Drava, tancurile engleze le-au tăiat calea, unii dintre cazaci s-au aruncat în râu cu familii cu tot, prin împrejurimi, o unitate englezească prindea fugarii şi îi împuşca. (Cimitirul celor ucişi şi striviţi se păstrează în Lienz.) în aceleaşi zile şi la fel de perfid şi necruţător, englezii au predat şi comuniştilor iugoslavi mii de inamici ai regimului lor (pe aliaţii lor din anul 1941!) să fie împuşcaţi şi exterminaţi fără nici o judecată.

  Iar Marea Britanie, ţară liberă, cu presă independentă, nici până în ziua de astăzi, nimeni după 25 de ani nu s-a învrednicit să relateze despre această trădare, n-a sunat alarma în societate.

 

  (în ţările lor, Roosevelt şi Churchill sunt consideraţi ca etaloane ale înţelepciunii politice, şi, cu timpul, Anglia se poate umple cu monumentele ridicate în memoria marelui bărbat. Nouă însă, în discuţiile purtate în închisorile ruseşti, miopia lor sistematică şi chiar prostia amândurora, ne săreau în ochi în mod izbitor. Cum au putut, pornind din anul 194] până în 1945 să nu asigure nici un fel de garanţii pentru independenţa Europei de Răsărit? Cum au putut, pentru jucăria ridicolă a Berlinului împărţit în patru zone.

  — Care va f i pentru ei un călcâi al lui Miile – să cedeze vastele provincii ale Saxoniei şi Thuringiei? Şi ce raţiune militară ori politică a avut pentru ei predarea în mâinile lui Stalin, pentru o moarte sigură a câtorva sule de mii de cetăţeni sovietici, care nu doreau să se predea nici în ruptul capului? Se spune că prin asta au plătit pentru participarea garantată a lui Stalin la războiul japonez. Având deja bomba atomică, îi plăteau lui Stalin ca să nu refuze să ocupe Mancluria, să-l consolideze în China pe Mao-Tzedun, iar într-o jumătate a Coreei pe Kim Ir Sen!… Oare nu este grăitoare mediocritatea planurilor lor politice? Când apoi [-au. Înlăturat pe Mikolajczyk, când au dispărut Benes şi Masaryk’^, când a fost supus blocadei Berlinul, când s-a aprins şi s-a stins Budapesta, când fumega Coreea, iar conservatorii şi-au luat tăplăşiţa de la Suez, oare nici atunci aceia dintre ei care erau înzestraţi cu o memorie remarcabilă nu şi-au amintit măcar episodul cu predarea cazacilor?)

  Şi acesta nu a fost decât începutul. Pe întreg parcursul anilor 1946 şi 1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Suedia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos de cele hitleriste. (De pildă, lagărul Wolfsberg: femeilor li se poruncea să se aplece, dar să nu se lase pe vine, şi să laie cu forfecuţa câte un singur fir de iarbă. Când au tăiat unsprezece – să le lege în „snop” cu cel de al doisprezecelea, şi astfel ceasuri în şir’. Că aşa ceva se poate concepe, cu toată tradiţia parlamentară britanică, ne face să ne gândim foarte serios la grosimea obrazului civilizaţiei noastre.) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.

  În afară de ROA, spre anul 1945, multe subunităţi ruse continuau să mucegăiască în adâncurile armatei germane, în uniforme care nu se deose-

  *Acest lagăr este descris în cartea Ariadnei Delianici Wolfsberg-373. Ea însăşi a fost deţinută acolo. (Cartea a fost tipărită la San-Francisco în tipografia… Russkaia Jizn „-” Viaţa rusă”.) beau de cele ale soldaţilor germani. Ei au încheiat războiul în diferite sectoare şi în diferite maniere.

  Cu câteva zile înainte de arestarea mea am nimerit şi eu sub gloanţele ylasoviştilor. Ruşii se aflau şi în zona încercuită de noi din Prusia Orientală. Într-o noapte de la sfârşitul lui ianuarie, una dintre unităţile lor a încercat să efectueze o breşă spre apus, trecând peste dispozitivul nostru în tăcere, fără pregătire de artilerie. Cum nu exista un front compact, ei au pătruns repede şi au prins în cleşte bateria mea de reperaj sonor plasată prea în faţă şi de-abia am izbutit să o scot pe ultimul drum care mai exista. Pe urmă însă m-am întors după maşina lovită şi înainte de revărsatul zorilor i-am văzut adunându-se pe zăpadă în halate de camuflaj şi apoi, brusc, cu strigăte de „ura” s-au aruncat asupra poziţiilor de foc ale divizionului de 152 milimetri lângă Adlig Schwenkitten şi au aruncat peste douăsprezece tunuri grele o ploaie de grenade, fără ca ai noştri să tragă un foc. Sub gloanţele lor trasoare, ultimul nostru grup a alergat trei kilometri prin zăpada virgină până la podul peste pârâul Passarge. Acolo i-au oprit.

  Curând am fost arestat, şi, iată, înainte de parada Victoriei şedeam împreună pe priciul de la Butârki, eu trăgeam după ei şi ei după mine din aceeaşi ţigară, şi împreună cu careva căram hârdăul de tablă de şase vedre.

  Mulţi „vlasovişti”, ca şi „spionii pentru o oră”, erau tineri, născuţi cam între anii 1915 şi 1922, acea „necunoscută, jună generaţie”, pe care, în numele lui Puşkin, s-a grăbit să o salute agitatul Lunacearski. Majoritatea lor a nimerit în formaţiunile militare pe acelaşi val al întâmplării, pe care în lagărul vecin camarazii lor au nimerit la şcoala de spioni – depindea de agentul de recrutare.

  Agenţii de recrutare le explicau în zeflemea – în zeflemea dacă n-ar fi fost adevărat: „Stalin a renunţat la voi!” „Lui Stalin puţin îi pasă de voi!”

  Legea sovietică îi scosese în afara sa, înainte ca aceştia să se pună în afara ei.

  Şi ei s-au înscris… Unii numai pentru a se smulge din lagărul morţii. Alţii cu gândul de a trece la partizani (şi au trecut, şi pe urmă au luptat la partizani, însă, după criteriul lui Stalin, asta nu le îndulcea câtuşi de puţin condamnarea!), însă erau şi unii pe care îi durea sufletul pentru ruşinosul an Patruzeci şi Unu, acea zguduitoare înfrângere după mulţi ani de lăudăroşenie; iar alţii considerau că primul vinovat pentru aceste lagăre crâncene era Stalin. Şi iată că au vrut să se afle despre ei, despre experienţa lor cumplită: că şi ei sunt crâmpeie ale Rusiei şi doresc să influenţeze asupra viitorului ei, nu să fie jucăria greşelilor altora.

  Cuvântul „vlasovist” la noi sună precum cuvântul „scârnăvie”, şi parcă ne murdărim gura numai cu pronunţarea lui, iată de ce nimeni nu îndrăzneşte să rostească două trei propoziţii cu subiectul „vlasovist”.

  Dar istoria nu se scrie aşa. Acum, după un sfert de secol, când majoritatea au pierit în lagăre, iar cei care au scăpat teferi îşi trăiesc restul zilelor în Extremul Nord, am vrut să amintesc prin aceste pagini că acest fenomen este destul de neobişnuit pentru istoria mondială: câteva sute de mii de tineri în vârstă de la douăzeci la treizeci de ani să ridice arma împotriva propriei Patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Că, poate, trebuie să stăm şi să cugetăm: cine este mai mare vinovat – acest tineret ori Patria căruntă? Că nu Poţi explica acest fapt printr-o predispoziţie biologică la trădare, că aici trebuie să fie nişte cauze sociale.

  Fiindcă un vechi proverb glăsuieşte astfel: caii n-o iau rama de, sătul.

  Tabloul ar arăta cam aşa: un câmp pe care cutreieră aiurea nişte cai neîngrijiţi, înnebuniţi de foame.

  * în primăvara aceea se mai aflau în celulele închisorilor şi mulţi emigranţi ruşi.

  Era aproape ca într-un vis: întoarcerea istoriei dispărute. De mult se terminaseră de scris şi fuseseră închise tomurile războiului civil, problemele lui fuseseră rezolvate, evenimentele lui fuseseră de mult introduse în cronologiile manualelor. Reprezentanţii mişcării albgardiste nu mai erau contemporanii noştri pe pământ, ci doar nişte fantome ale unui trecut dispărut. Emigraţia rusă, împrăştiată mai crunt decât neamurile lui Israel, chiar dacă îşi mai ducea veacul pe undeva, în concepţia noastră sovietică nu puteau fi decât nişte pianişti în restaurante murdare, lachei, spălătorese, cerşetori, morfino-mani, cocainomani, nişte cadavre în descompunere, înainte de războiul din 1941, în ziarele noastre, în marea beletristică, în critica de artă nu găseai nici un indiciu după care să-ţi dai seama (şi maeştrii noştri ghifluiţi nu ne-au ajutat să aflăm) că Diaspora rusească înseamnă o mare lume spirituală, că acolo se dezvolta filosofia rusă, că acolo se află Bulgakov1^, Berdiaev, Frank19, Losski20, că arta rusă cucereşte lumea, acolo se află Rahmaninov21, Şaliapin22, Benois23, Diaghilev24, Pavlova25, corul de cazaci al lui Jarov, se elaborează studii de mare profunzime despre Dostoievski (în vremea aceea, la noi, cu totul anatemizat), că există remarcabilul scriitor Nabokov-Sirin, că mai trăieşte Bunin şi toţi aceşti douăzeci de ani el a continuat să scrie, că se editează reviste de literatură şi artă, se montează spectacole, că asociaţiile emigranţilor (după locul de baştină) ţin congrese, unde răsună limba rusă, şi că emigranţii bărbaţi nu jşi-au pierdut capacitatea de a se însura cu emigrantele femei, iar acestea – de a naşte prunci, deci pe aceia de o vârstă cu noi.

  În ţara noastră despre emigranţi s-a format o imagine atât de falsă, încât oamenii sovietici n-ar fi putut crede niciodată că au fost emigranţi care au luptat în Spania, nu de partea lui Franco, ci a republicanilor; că în Franţa, Merejkovski şi Hippius2 „s-au trezit complet izolaţi şi ocoliţi de emigraţia rusă pentru că nu s-au lepădat de Hitler. Şi ca o anecdotă, ba chiar dimpotrivă: Denikin a încercat să se ducă să lupte pentru Uniunea Sovietică împotriva lui Hitler, şi pe Stalin o vreme chiar l-a bătut gândul să -l readucă în ţară (fireşte, nu ca forţă militară, ci ca simbol al unităţii naţionale). Ca şi întregul Occident, tot astfel şi emigraţia rusă după douăzeci şi cinci de ani era lipsită de exprienţa sovietică vie pentru a putea înţelege lucid evenimentele. Tocmai de aceea înlăuntrul emigraţiei a apărut fenomenul de tulburare a minţilor, ca de pildă:” Oare poţi să întinzi mâna unui vlasovist? „(unii -pentru că sunt” întodeauna pentru Rusia „, alţii – pentru că sunt” întodeauna pentru democraţie’), între emigranţii de mai înainte şi cei noi, cei din epoca sovietică, au izbucnit numeroase divergenţe şi neînţelegeri: şi în timpul războiului, la nemţi, şi pe urmă, după război, în lagărele aliaţilor. Este adevărat că s-a alcătuit un corp de infanterie din voluntari emigranţi pentru a fi trimis pe Frontul de Răsărit (cincisprezece mii de oameni), însă nemţii l-au trimis împotriva lui Tito, şi nu au mai mers pe front, şi-au păstrat po/iţia neutră de neamestec, în timpul ocupaţiei Franţei, numeroşi emigranţi ruşi, bătrâni şi tineri, au aderat la mişcarea de Rezistenţă, iar după eliberarea Parisului au năvălit la ambasada sovietică să depună cereri de întoarcere în ţară. Oricum o fi ea, Rusia, tot Rusia rămâne! Aceasta era lozinca lor, şi în felul acesta adevereau că nici înainte n-au minţit când spuneau că o iubesc, (în închisoare, în anii 1945-1946, ei erau aproape fericiţi că aceste gratii şi aceşti gardieni sunt de aici, din Rusia; priveau miraţi cum băieţii sovietici se scărpinau la ceafă: „Spuneţi că de ce dracu ne-am întors? Că n-aveam destul loc în Europa?”)

  Insă conform logicii staliniste potrivit căreia trebuia să fie aruncat în lagăr orice om sovietic care a trăit în străinătate, oare cum ar fi putut emigranţii să se sustragă acestei ursite? În Balcani, în Europa Centrală, în Harbin au fost arestaţi îndată după sosirea trupelor sovietice, i-au arestat de acasă ori de pe stradă, ca şi cum ar fi fost vorba de ai noştri. Deocamdată erau luaţi numai bărbaţii şi nu toţi, ci doar aceia care, într-un fel sau altul, se manifestaseră pe plan politic. (Familiile unora au fost aduse mai târziu, sub escortă, la locurile unde urmau să-şi petreacă exilul, iar ale altora au fost lăsate în Bulgaria, în Cehoslovacia.) În Franţa li s-a acordat, cu onoruri şi flori, cetăţenia sovietică, au fost transportaţi în patrie cu tot confortul, iar aici au fost arestaţi. Mult mai încet au mersjucrurile cu emigranţii din Şanhai, oraşul nu ne era la îndemână în anul 1945. Însă aici a venit un împuternicit al guvernului sovietic care a adus la cunoştinţă Decretul Prezidiului Sovietului Suprem: toţi emigranţii au fost iertaţi! Cum să nu crezi? Guvernul nu poate minţi! (Fie că a existat sau nu acest decret în realitate, el, oricum, nu constituia un obstacol pentru Organe.) Emigranţii din Şanhai au fost cuprinşi de entuziasm. Li s-a propus să ia cu ei orice şi în orice cantitate (unii şi-au luat şi automobilele, patriei o să-i folosească), să se stabilească în Uniune acolo unde doresc; şi să lucreze, fireşte, în orice specialiate. Din Şanhai au fost luaţi cu vapoarele. Soarta vapoarelor era diferită: pe unele dintre ele, nu se ştie din ce motiv nu le-au dat nimic de mâncare. O soartă diferită au avut şi după ce au ajuns în portul Nahodka (unul din principalele puncte de transbor-dare ale GULAG-ului). Aproape toţi au fost încărcaţi în garnituri de tren formate din vagoane de marfă, precum deţinuţii, cu diferenţa că nu aveau o escortă prea severă şi câini. Pe unii îi duceau în zone locuite, în oraşe, şi, într-adevăr, pentru doi-trei ani îi lăsau să trăiască în voie. Pe alţii i-au dus direct într-un lagăr, undeva dincolo de Volga, şi i-au descărcat într-o pădure de pe un taluz înalt o dată cu pianele albe. Şi cu jardinierele de Hori. În perioada anilor 1948-1949, re-emigranţii din Extremul Orient care scăpaseră au fost prinşi toţi unul câte unul, şi aruncaţi în lagăre.

  Când eram băiat de nouă ani, citeam cu mai mare plăcere cărţuliile albastru; al lui V. V. Şulghin27, care se vindeau în pace la chioşcurile noastre de cărţi, decât pe Jules Verne. Era o voce dintr-o lume atât de neîndoielnic trecută, încât nici cea mai extravagantă fantezie n-ar fi putut presupune că nu vor trece nici douăzeci de ani şi paşii autorului şi ai mei se vor intersecta printr-o invizibilă linie punctată pe coridoarele tăcute ale Marii Lubianka. E drept că nu l-am întâlnit atunci, ci cu douăzeci de ani mai târziu, însă în primăvara anului 1945 am avut timp să-i observ pe mulţi dintre emigranţi, tineri şi bătrâni.

  Pe rotmistrul Borşci şi pe colonelul Mariuşkin am avut prilejul să-i cunosc când am fost la vizita medicală, şi înfăţişarea jalnică a corpurilor lor goale, zbârcite, de culoare galben-închis, care nici nu mai erau corpuri, ci nişte moaşte, mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Au fost arestaţi cu cinci minute înainte de mormânt, i-au adus la Moscova, cale de câteva mii de kilometri, şi aici, în anul 1945, în modul cel mai serios cu putinţă au fost anchetaţi cu privire la… Lupta lor împotriva puterii sovietice în anul 1919!