22. Merejkovski, Dmitri Sergheevici (1866-1941), scriitor şi filosof, soţul Zinaidei Hippius. După revoluţie a emigrat în Franţa (1920). Teoretician al neocreştinis-mului. Romane de evocare istorică (Leonardo da Vinci), de inspiraţie misti-co-religioasă (trilogia Hristos şi Antihrist). Versuri, eseuri critice, scrieri istorico-filosofice.

  23. Bunin, Ivan Alexeevici (1870-1953), scriitor. Povestiri şi romane de investigaţie psihologică, realizate într-o tonalitate lirică (Satul, Domnul din Sân Francisco etc.); versuri. A trăit în emigraţie, în Franţa. Laureat al premiului Nobel (1933).

  24. Nabokov, Vladimir Vladimirovici (1899-1977), scriitor rus şi american; fiul lui Vladimir Dmitrievici Nabokov, unul dintre liderii cadeţilor. A emigrat din Rusia în 1919; în 1940 s-a stabilit în SUA Romane, nuvele, memorii, traduceri.

  25. Aldanov (Landau), Mark Alexandrovici (1889-1957), scriitor, de profesie inginer chimist, în 1919 a emigrat în Franţa. Romane inspirate din istoria Rusiei şi a Europei occidentale.

  26. Bliicher, Vasili Konstantinovici (1890-1938), om politic, mareşal. Comandant de trupe în timpul războiului civil. Ministru de război (1921-1922). Comandant al Armatei Speciale din Extremul Orientul îndepărtat (1929-1938). În vara lui 1938, i-a înfrânt pe japonezi lângă lacul Hasan. În august 1938 este chemat la Moscova, după care este executat

  27. Mihailov, Nikolai Alexandrovici (n. 1906), om politic, care a deţinut înalte funcţii de partid şi de stat. Ambasador în Polonia (1954-1955) şi Indonezia (1960-1965). Ministru al culturii (1955-1966), preşedinte al Comitetului pentru presă (l965-1970).

  28. Lozovski, A. (Dridzo, Solomon Abramovici) (1878-1952), om politic, istoric. Secretar general al Internaţionalei sindicale (din 1921). Adjunct al ministrului afacerilor externe (1939-1946).

  29. Hruşciov, Nikita Sergheevici (1894-1971), om politic. Prim-secretar al Comitetului Central al PEUS (1953-1964), preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (1958-1964). A demascat cultul personalităţii lui Stalin şi a favorizat reabilitarea celor condamnaţi pe nedrept. A iniţiat o serie de reforme fără a le urmări consecvent, ceea ce a dus la înlocuirea lui cu L. I. Brejnev.

  30. Oraş, centru raional în (probabil fosta) regiune Ulianovsk.

  31. Orăşel la circa cincizeci de kilometri spre sud-sud-est de Moscova

  32. Fiodor loannovici (Ivanovici) (1557-1598), ultimul ţar rus din dinastia Rlurikovicilor (din 1584). Fiul lui Ivan cel Groaznic.

  33. Vladimir II Monomahul (1053-1125), cneaz de Smolensk (din 1067), de Cernigov (din 1078), de Pereiaslav (din 1093), mare cneaz de Kiev (din

  1113). Fiul lui Vsevolad I şi al fiicei lui Konstantin Monomahul, împăratul *’ Bizanţului.

  Capitolul 6 – PRIMĂVARA ACEEA

  1. Vers din poezia Paşii comandorului de Alexandr Blok.

  2. Pugaciov, Emelian Ivanovici (1740 sau 1742-1775), cazac de la Don, conducă-f torul răscoalei ţărăneşti-căzăceşti din bazinul Volgăi şi Uralului (1773-1775).

  Trădat, este executat la Moscova.

  3. Şolohov, Mihail Alexandrovici (n. 1905-1984), prozator. Romane de factură -K, epopeică, relevând spectacolul dramatic al războiului civil (Domnul liniştit) ori jb al colectivizării (Pământ desţelenit); nuvele, schiţe şi reportaje. Premiul Nobel

  4. Aici – supliment de pedeapsă, constând din privarea de drepturi civile.

  5. Dimitrov, Gheorghi (1882-1949), om politic bulgar. Unul dintre fondatorii „ partidului comunist bulgar şi unul dintre conducătorii răscoalei antifasciste din septembrie 1923. Emigrează în Occident (1923). Sub acuzaţia de a fi incendiat Reichstagul, i s-a înscenat procesul de la Leipzig, prilej pentru Dimitrov de a jt demasca virulent fascismul. Secretar general al Kominternului. Conducător al

  $!} partidului comunist bulgar (1945-1949), preşedinte al Consiliului de Miniştri

  6. Politicilor li se interzicea să ocupe vreo funcţie în lagăr (în administraţie, intendenţă etc.).

  7. Denikin, Anton Ivanovici (1872-1947^, general, unul dintre principalii conducători militari ai forţelor albgardiste. Înfrânt de către Armata Roşie (1920), a emigrat în Occident.

  H|?

  8. Jukov, Gheorghi Konstantinovici (1896-1974), mareşal, în timpul celui de al doilea război mondial a fost şeful Marelui Stat-Major, comandat al mai multor fronturi şi locţiitor al comandamentului suprem. A semnat capitularea Germaniei. Ministru al apărării (1955-1957).

  9. Leliuşenko, Dmitri Danjlovici (n. 1901), general, în războiul cu Finlanda a comandat o brigadă de tancuri, în timpul celui de al doilea război mondial a fost comandantul mai multor armate.

  10. Kuzneţov, Vasili Ivanovici (1894-1964), general, comandantul mai multor armate în timpul celui de al doilea război mondial.

  11. Rokossovski, Konstantin Konstantinovici (1896-1968), mareşal, în timpul celui de al doilea război mondial a condus Armata a 16-a în bătălia pentru Moscova şi alte câteva armate pe diferite fronturi.

  12. Mereţkov, Kirill^Afanasievici (1897-1968), mareşal. A participat la războiul civil din Spania în timpul celui de al doilea război mondial a comandat trupele mai multor armate pe diferite fronturi

  13. Samsonov, Alexandr Vasilievici (1859-1914), general rus de cavalerie. La începutul primului război mondial a fost comandatul armatei înfrânte în Prusia Orientală. S-a sinucis.

  14. Pacea de la Brest-Litovsk, pace încheiată la 3 martie 1918 între Rusia Sovietică, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de alta. Deşi s-au impus condiţii grele, acestea au fost acceptate pentru a permite Puterii Sovietice să se consolideze. Denunţată de guvernul sovietic la 13 noiembrie 1918.

  15. Mihailovc, Draza (1893-1946), general sârb (1942), căpetenia formaţiunilor progermane (1941-1945). În 1942-1945 – ministru de război în guvernul iugoslav din emigraţie. Judecat, condamnat pentru crime de război şi executat

  16. Benes, Edvard (1884-1948), om politic cehoslovac. Ministru de externe (1918-1935), prim-ministru (1921-1922), preşedinte al Republicii Cehoslovace (1935-1938; 1938-1945, în emigraţie; 1945-1948). Unul dintre creatorii Micii înţelegeri.

  17. Masaryk, Thomas Garrigue (1850-1937), om politic, filosof şi sociolog cehoslovac. Preşedinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935). Politică de apropiere de puterile occidentale.

  18. Bulgakov, Serghei Nikolaevici (1871-1944), filosof şi teolog. Preot (1918). În 1922 este expulzat din ţară. În 1925 s-a stabilit la Paris.

  19. Frank, Semion Liudvigovici (1877-1950), filosof şi gânditor religios, în 1922 a fost expulzat din ţară.

  20. Losski, Nikolai Onufrievici (1870-1965), filosof rus, unul dintre reprezentanţii de seamă ai intuitivismului şi personalismului din Rusia Expulzat din ţară (1922); până în 1945 a locuit la Praga

  21. Rahmaninov, Serghei Vasilievici (1873-1943) compozitor, pianist, dirijor. Din decembrie 1917 -în emigraţie (în 1918 se stabileşte în SUA).

  22. Şaliapin, Fiodor Ivanovici (1873-1938), cântăreţ (bas). S-a remarcat pe scenele ruseşti şi europene, strălucind în operele Boris Godunov de M. P. Musorgski, Faust de Ch. Gounod, Mefistofele de A. Boito, Ivan Susanin de M. Glinka, Don Quijote de J. Massenet ş. A Din 1922 – în emigraţie. <tj

  23. Benois, Alexandr Nikolaevici (1870-1960), pictor, istoric şi critic de artă. În 1926 a emigrat, stabilindu-se la Paris.

  24. Diaghilev, Serghei Pavlovici (1872-1929), om de artă, organizator de companii artistice şi expoziţii. A condus cunoscutele Stagiuni ruseşti (spectacole de

  —: operă şi balet) de la Paris, Londra şi alte oraşe europene (1907-1914). În străinătate a creat trupa Baletul rus (1911-1929), realizând spectacole rămase în conştiinţa publicului ca adevărate evenimente artistice.

  25. Pavlova, Anna Pavlovna (1881-1931), celebră balerină, a făcut parte din trupa lui Diaghilev. Roluri principale în marile balete clasice. Memorabilă interpretarea studiului Moartea lebedei de C. Saint-Saens.

  26. Hippius, Zinaida Nikolaevna (1869-1945), scriitoare. Teoretician al modernismului. Soţia lui D. Merejkovski. Din 1920 a trăit în emigraţie.

  27. Şulghin, Vasili Vitalievici (1878-1976), om politic, monarhist. După revoluţia din octombrie – unul din organizatorii mişcării albgardiste. În 1944 este arestat şi condamnat pentru activitate contrarevoluţionară, aflându-se în detenţie până f’ în 1956.

  28. În anul 1913. „i

  29. Obţinută de Petru I la 27 iunie 1709 asupra suedezilor, conduşi de Carol al XIMea Capitolul 7 – SALA MAŞINILOR sf „ 1. Novikov, Nikolai Ivanovici (1744-1818), iluminist, scriitor, publicist şi editor. A criticat societatea contemporană de pe poziţii antiiobăgiste. În perioada 17921796, din ordinul Ecaterinei a Il-a, a fost închis în cetatea Schlisselburg.

  * 2. Dolgoruki, Pavel Dmitrievici (1866-1927), prinţ, membru al partidului cadeţilor. După revoluţia din octombrie a organizat numeroase acţiuni contrarevoluţionare. Condamnat la moarte şi executat.

  L/s „

  3. Karakozov, Dmitri Vladimirovici (1840-1866), revoluţionar. La 4 aprilie 1866 a săvârşit un atentat nereuşit la viaţa împărtului Alexandru II. A fost spânzurat

  4. Jeliabov, Andrei Ivanovici (1851-1881), revoluţionar narodnic. Unul dintre creatorii şi conducătorii organizaţiei Narodnaia volia. Organizator al atentatelor împotriva lui Alexandru II. A fost spânzurat la Petersburg.

  5. Narodnaia volia (Voinţa poporului), cea mai importantă organizaţie revoluţionară narodnică, apărută la Petersburg în august 1879. Program: nimicirea autocraţiei, convocarea Adunării Constituante, libertăţi democratice, împroprietărirea ţăranilor. A organizat opt atentate împotriva lui Alexandru II. După moartea lui au urmat arestări masive şi organizaţia nu a mai putut fi refăcută.

  6. Zasulici, Vera Ivanovna (1849-1919). Revoluţionară narodnică, în 1878 a tras în guvernatorul Petersburgului, fiind apoi achitată de curtea juraţilor. Din 1903 activează în partidul menşevicilor. „

  7. Ulrich, V. V., cekist, apoi jurist în deceniile al treilea şi al patrulea a prezidat multe procese politice, în special cele de la Moscova.

  8. Derjavin, Gavrilă Romanovici (1743-1816), poet, reprezentant al clasicismului rus. Ode, satire, meditaţii filosofice.

  9. „Novâi Mir” (Lumea nouă), revistă literar-artistică şi social-politică lunară, în care (nr. 11 din 1962, redactor şef – poetul Alexandru Tvardovski) a fost publicat romanul lui Soljeniţân O zi din viaţa lui J van Denisovici.

  Capitolul 8 – LEGEA-COHL -?”

  1. Zinoviev (Apfelbaum), Grigori Evseevici (1883-1936), om politic, unul dintre conducătorii de frunte ai partidului comunist Membru al Comitetului Central (din 1907) şi al Biroului Politic (din 1921). Secretar general al Kominternului (din 1919). După moartea lui Lenin s-a aflat la conducerea partidului alături de Stalin şi Kamenev. Ulterior s-a opus lui Stalin, apropiindu-se de Troţki. A fost exclus din partid (1927), ulterior condamnat la moarte şi executat

  2. Ghernet, Mihail Nikolaevici (1874-1953), criminalist, autor al lucrării Istoria închisorii ţariste (voi. L-5, 1951-1956).

  3. Sverdlov, lakov Mihailovici (1885-1919), om politic. Participant activ la pregătirea şi înfăptuirea revoluţiei din octombrie. Preşedintele Comitetului Executiv Central din Rusia (1917-1919).

  4. Savinkov, Boris Viktorovici (1879-1925), unul dintre liderii partidului eserilor. A organizat numeroase acte teroriste, în 1924, încercând să treacă frontiera sovietică, a fost arestat şi condamnat

  5. Uvarov, Serghei Semionovici (1786-1855), conte, om de stat, cunoscut ca reacţionar.

  <x Pobedonosţev, Konstantin Petrovici (1827-1907), om de stat, jurist Procuror şef al Sinodului, a exercitat o influenţă deosebită asupra lui Alexandru IIL Inspiratorul unor acţiuni reacţionare extreme.

  7. Kasso, Lev Aristidovici (1865-1914), ministrul învăţământului (1910-1914). Prigonitor al profesorilor cu vederi revoluţionare.

  8. Denumire dată membrilor unor organizaţii monarhiste extremiste („Alianţa poporului rus”, „Alianţa Arhanghelului Mihail” ş.a.; 1905-1917) şi ai „sutelor negre” – detaşamente înarmate, alcătuite din elemente social-eterogene, pentru a lupta împotriva mişcării revoluţionare.

  9. Hotel din Moscova, sediul VŢIK în acea perioadă. 10. Restaurant faimos în Petrograd.

  11. Uriţki, Moisei Solomonovici (1873-1918). Om politic, jurist. Membru al Comitetului Central (din iulie 1917). Din martie 1918 – preşedinte al CEKA din Petrograd. A fost ucis de un eser.

  12. Peters, Iakov Hristoforovici (1886-1938), om politic de origine letonă. A ocupat funcţii înalte în cadrul VEEKA şi OGPU. A fost împuşcat

  13. Larin, I. (Mihail Zalmanoviciiurie) (1882-1932), economist, menşevic, apoi bolşevic (1917). A ocupat felurite funcţii în organismele economice.

  14. Marşde mare popularitate printre revoluţionari la începutul secolului şi în timpul revoluţiei.

  15. Samizdat: vezi Abrevieri şi sigle.

  16. Bonci-Bruevici, Vladimir Dmitirevici (1873-1955), revoluţionar, om politic, istoric. Participant al celor trei revoluţii. Colaborator şi organizator al unor publicaţii şi edituri bolşevice. Şeful cancelariei Sovnarkomului. Lucrări de istorie, amintiri despre Lenin.

  17. Budionovka – denumirea populară a bonetei purtate de ostaşii Armatei Roşii în perioada 1919-1941.

  18. Lavra Troiţe-Serghieva – mânăstire întemeiată de Serghi Radonejski la mijlocul secolului al XlV-lea, la 70 km spre nord de Moscova.

  19. Serghi Radonejski (13217-1391), întemeietorul şi stareţul mânăstirii Troiţe-Ser-ghieva Sprijinitor activ al politicii de unificare a cneazului Dmitri Donskoi.

  20. Kliucevski, Vasili Osipovici (1841-1911), istoric, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai istoriografiei ruseşti din ultima parte a secolului al XlX-lea.

  21. Kaplan, Fanny (1888-1918), activistă a partidului eserilor. La 30 august 1918 a tras asupra lui V. L Lenin, provocându-i o rană gravă, din care i s-a tras moartea

  22. Miakotin, Venedikt Alexandrovici (1867-1937), istoric. Colaborator al revistei „Russkoe bogatstvo” (Bogăţia rusească). Politică de orientare narodnică. Din 1918 – în emigraţie.

  23. Kolţov, Nikolai Konstantinovici (1872-1940). Biolog, creatorul biologiei experimentale ruse. Al şcolilor de zoologie, citologie şi genetică experimentală Organizator şi director (1917-1939) al Institutului de biologie experimentala Executat.

  Capitolul 9 – LEGEA SE MATURIZEAZĂ -’ ’ -

  1. Aluzie [a titlul unui roman de A. L Herzen (I812-1870X rerohiţionar,. Soateâ, filosof şi publicist.

  2. Râkov, Alexei Ivanovici (1881-1938), unul dintre conducătorii de seamă ai % partidului comunist. După moartea lui Lenin este ales preşedinte al

  ; Sovnarkomului (1924-1929). Membru al Biroului Politic, exclus în 1929 pentru deviaţionism de dreapta, în 1937 este exclus şi din partid, judecat, k condamnat la moarte şi executat.

  3. Referire la piesa Livada cu vişini, actul al doilea.

  4. Perioada de înflorire literară şi artistică din Rusia de la sfârşitul secolului al XlX-lea până la primul război mondial, în comparaţie cu perioada marilor

  * valori din secolul al XlX-lea, numită „veacul de aur”.

  5. Akmeism – curent în poezia rusă din anii 1910 (S. Gorodeţki, M. Kuzmin, N. Gumiliov, Anna Ahmatova, O. Mandelstam). În comparaţie cu poetica simbolistă, proclamă reîntoarcerea la lumea materială, la obiect, la stihia „esenţei”, la sensul exact la cuvântului.

  , ’M.

  6. Kuibâşev, Valerian Vladimirovici (1888-1935), om politic. A ocupat înalte funcţii de partid şi de stat A murit în circumstanţe nelămurite.

  7. Ivan Kalita (Ivan I Danilovici) (7-1340), cneaz al Moscovei (1325), mare. * cneaz al Vladimirului (1328). A pus temelurile măreţiei politice şi economice a fa Rusiei.

  8. Termen (introdus de cronicarii din secolul al XVH-lea) care desemnează evenimentele dezastruoase care au avut loc în Rusia de la moartea lui Boris Godu-nov (1605) până la urcarea pe tron a celui dintâi Romanov (1613 – Mihail Fiodorovici).

  9. Kalinin, Mihail Ivanovici (1875-1946), om politic. Participant la revoluţiile din februarie şi octombrie. Din 1919 – preşedinte al VŢIK, iar din 1938 al Sovietului Suprem al URSS. Membru în Biroul Politic din 1926.

  10. Clădirea fostului Institut Smolnâi pentru fetele de nobili, în 1917, aici s-a aflat sediul Sovietului din Petrograd şi al Comitetului Revoluţionar Militar din Petrograd, iar în zilele revoluţiei din octombrie – statul major al forţelor ’ L bolşevice. Până la 10 martie 1918 – reşedinţa Sovnarkomului. Sediul comitetelor regional şi orăşenesc din Leningrad ale PEUS.

  11. Krasikov, Piotr Ananievici (1870-1939), om politic, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui V. I. Lenin. Preşedinte al curţii de Casaţie (din 1917). Adjunct al ministrului justiţiei (din 1921). Procuror al Tribunalului Suprem (din 1924), vicepreşedinte al Tribunalului Suprem (din 1933). Este înlăturat din funcţiile sale în 1938.

  12. Vezi nota 25 de la Capitolul 2, Partea ÎNTÂI.

  13. Vezi nota 1 de la Capitolul 5, Partea ÎNTÂI.

  14. Manifest al unui grup de deputaţi ai primei Dume de Stat adresat cetăţenilor Rusiei (10 iunie 1906) prin care erau chemaţi să se sustragă plăţii impozitelor şi serviciului militar în semn de protest împotriva dizolvării Dumei. Semnatarii au fost judecaţi.

  15. Este format de la verbul karkcit’ – a croncăni.

  16. Piatakov, Gheorghi Leonidovici (1890-1937), om politic. A ocupat înalte funcţii de partid şi de stat. În 1936 este exclus (pentru a doua oară) din partid Condamnat la moarte şi împuşcat.

  W

  17. În martie 1918, când s-a hotărât ca Moscova să fie capitala statului sovietic.

  18. Volodarski, V. (Moisei Markovici Goldstein) (1891-1918), revoluţionar şi om politic. Participant la revoluţia din octombrie, comisar pentru presă, propagandă şi agitaţie. Ucis de un eser.

  19. Radek (Sobelsohn). Karl Bernardovici (1885-1939?), om politic. Membru al partidului comunist din 1917. Membru al Comitetului Central (1919-1924). Secretar al Comitetului executiv al Kominternului. În 1936 este exclus pentru a doua oară din partid (prima dată în 1927. Apoi reprimit) şi condamnat la zece ani de închisoare.

  20. „Steagul Roşu”. Organul de presă al partidului comunist german între 1918 şi

  21. Pokrovski. Mihail Nikolaevici (1868-1932), istoric, om politic. Comisar adjunct pentru învăţământ Conducător al Academiei comuniste şi al Institutului profesorimii roşii.

  22. Burţev, Vladimir Lvovici (1862-1942), publicist. Editorul revistei „Bâloe” (Trecutul). După revoluţie a emigrat.

  23. Blumkin, lakov Grigorievici (1892-1929), eser de stânga, agent al CEKA. Asasinul ambasadorului german von Mirbach (1918). Protejat de Dzerjinski, intră în partidul bolşevic şi trece în serviciul OGPU-ului. Este executat ca agent troţkist.

  24. Mandelstam, Osip Emilievici (1891-1938), poet. Unul dintre reprezentanţii akmeismului. Arestat şi deportat în două rânduri (1934 şi 1938). A murit într-un lagăr din Vladivostok.

  25. Mirbach, Wilhelm (1871-1918), conte, diplomat german. Din aprilie 1918, ambasadorul Germaniei la Moscova. Ucis de eserul de stânga I. G. Blumkin.

  Capitolul, 10 – LEGEA în FLOARE

  1. Stepun. Fiodor Avgustovici (1884-1965), scriitor, istoric, sociolog. A fost expulzat din ţară în anul 1922.

  2. Karsavin. Lev Platonovici (1882-1952), filosof şi gânditor religios, istoric medievist. Expulzat din ţară în 1922, se stabileşte în Lituania. Profesor la Kaunas şi Vilnius (1928-1946). Arestat, în 1949 este deportat într-un lagăr.

  3. Ilin, Ivan Alexandrovici (1882-1945), filosof şi gânditor religios, reprezentant al neohegelianismului. Expulzat din ţară în 1922.

  4. Kizevetter, Alexandr Alexandrovici (1866-1933), istoric, profesor la Universitatea din Moscova (1909-1911). Expulzat în 1922: profesor la Universitatea din Praga.

  ; 5, Aidienwald, luli Isaevici (1872-1928), eseist şi critic literar, traducător al ediţiei de opere complete ale lui Schopenhauer. Expulzat în 1922.

  6. Osorghin (Ilin), Mihail Andreevici (1878-1942), scriitor şi publicist. Din 1922 – în emigraţie.:

  7. Peşehonov, Alexandr Vasilievici (1867-1933), om politic, publicist Ministru în Guvernul provizoriu, în 1922 este expulzat din ţară.

  5. Bulgakov, Valentin Fiodorovici (1886-1959?), scriitor, memoralist. În 1910 devine secretarul lui L. N. Tolstoi. Adept al tolstoismului. În 1923 este silit să părăsească ţara. Se stabileşte la Praga (1923-1948). În 1949 se repatriază.

  9. A trimite Ia Duhonin – a împuşca, a ucide, expresie de la începutul erei sovietice. Generau] Nikolai Nikolaevici Duhonin (1876-1917), care era comandantul suprem al armatei imperiale în momentul revoluţiei din octombrie, a refuzat să se supună ordinelor Sovnarkomului. Una dintre primele victime ale terorii bolşevice: a fost ucis bestial de soldaţii din detaşamentul lui Krâlenko.

  10. Gărzile roşii din China, sub autoritatea cărora s-a desfăşurat aşa-zisa revoluţie culturală din deceniul al şaptelea

  11. Depresiune situată la sudul Bielorusiei, Nordul Ucrainei şi Vestul Rusiei, în bazinul nurilor Pripiat. Nipru şi Desna. O parte considerabilă o formează mlaştinile; multe lacuri; o treime păduri

  12. Moscova. ~i

  13. Stanislavski (Alexeev), Konstantin Sergheevâci (1863-1938). Regizor, actor, pedagog, teoretician al teatrului. Reformator al teatrului rus. Creatorul sistemului care îi poartă numele şi care cuprinde teoria scenică, metoda şi tehnica artistică.

  14. (La plural – şaraşki.) Locuri în care’ (şut* supravegherea Secţiei a Patra Speciale clin cadrul MVD-ului) deţinuţii se ocupau cu cercetarea ştiinţifică.

  15. Kornilov. Lavr Gheorghievici (1870-1918), general, în iulie-august 1917 este comandant suprem al armatei ruse. La sfârşituî lui august a organizat rebeliunea cu intenţia de a răsturna Guvernul provizoriu şi a prelua puterea la Petrograd. Unul din organizatorii armatei albgardiste, A murit în luptă.

  16. Dan (Gurvici), Fiodor II ic i (1871-1947), unul dintre liderii menşevismului. În

  1917 este membru al Comitetului Executiv Central din Petrograd. În 1922.

  Împreună cu alţi fruntaşi menşevici, este expulzat din ţară.

  ’ „…” „’, ’ ’ 4’ţ

  17. Martov, L. (Zedenbaum. Inii Osipovici) (1873-1923), revoluţionar şi om politic. La cel de al doilea congres al partidului social-democrat (1903) a trecut în fruntea fracţiunii menşevice. Membru al VŢIK. Din 1920 – emigrant.

  18. „înainte”. Organul oficial al partidului social-democrat german.

  19. Krestinski. Nikolai Nikolaevici (1883-1938), om politic. Unul dintre conducătorii luptei pentru Puterea Sovietică în Ural. Comisar al poporului pentru finanţe (din 1918). Din 1921 reprezentant plenipotenţiar în Germania. Din 1930 comisar adjunct pentru afacerile interne, în 1937 este exclus din partid, condamnat la moarte şi executat r

  20. Smirnov, Ivan Nikitici (1880-1936), om politic. Extus din partida! Comunist m

  1927, condamnat la moarte şi împuşcat.

  21. Skrâpnik, Nikolai Alexeevici (1872-1933), om politic. Din 1917 se află în Ucraina. Preşedinte al Sovnarkomului (1918-1919), comisar pentru justiţie, procuror general (din 1922), din 1927 comisar pentru învăţământ. S-a sinucis în 1933.

  22. Tomski, Mihail Pvlovici (1880-1936), om politic, unul dintre conducătorii de partid şi sindicat din deceniul al treilea. Exclus din Biroul Politic în 1929. S-a sinucis.

  23. Gamarnik, Ian Borisovici (1894-1937), om politic şi comandant militar. Şeful direcţiei politice a Armatei Roşii (din 1929) şi comisar adjunct pentru apărare (din 1930). Etichetat… Duşman al poporului’, s-a sinucis.

  —, v. -* ’ – v *J r >/p:: – „i – &”: -; *. D. „.: -

  24. Rudzutak, Ian Ernestovtci (1887-1938), om politic. A ocupat înalte funcţii de partid şi de stat. A fost împuşcat.

  25. Postâşev, Pavel Petrovici (1887-1939). Om politic. Unul din conducătorii luptei pentru instaurarea Puterii Sovietice în Siberia Orientală, înalte funcţii de partid şi de stat. Destituit în 1938. A fost împuşcat.

  26. Enukidze, Avei Safranovici (1877-1937), om politic. Printre altele, a fost secretar al Comitetului executiv central din URSS (1923-1935). În 1935 a fost exclus din partid, împuşcat.

  27. Ciubăr, Vlas lakovlevici (1891-1939). Om politic, înalte funcţii de partid şi de stat în Ucraina şi URSS. În 1939 este arestat şi executat.

  28. Kosior. Stanislav Vikentievici (1889-1939). Om politic, înalte funcţii în conducerea partidului. Prim-secretar al Comitetului Central al partidului Comunist din Ucraina (1938). A fost împuşcat.

  29. Numele conspirativ al lui Stalin din perioada activităţii în ilegalitate.

  30. Capitala R. S. S. Kirkize (Kârgâzstan), astăzi Bişkek (numele dinainte de 1926). Vezi şi nota 12. Capitolul l. Partea a DOUA.

  31. Sokolnikov, Grigori lakovlevici (1888-1941), om politic. Comisar al poporului pentru finanţe (1922-1926), vicepreşedinte al Gosplanului. Exclus din partid în 1936. Condamnat la zece ani de recluziune, ulterior a fost împuşcat.

  32. Institutul Profesoratului Roşu era destinat să asigure pregătirea profesorilor de ştiinţe sociale pentru universităţi şi a cadrelor superioare de partid şi de stat. *

  33. Mikoian, Anastas Ivanovici (1895-1978), om politic. Unul din organizatorii luptei pentru Puterea Sovietică în Azerbaidjan, înalte funcţii de partid şi de stat în perioada 1926-1946 a fost comisar al poporului pentru comerţul exterior şi interior, pentru aprovizionare (1930-1934), industria alimentară (1934-1938). Din 1937, vicepreşedinte al Sovnarkomului URSS. Din 1955, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri etc.

  34. Clădire din Moscova (construită în secolul al XVIII-lea), după revoluţie -sediul central al sindicatelor din URSS. În renumita Sală a coloanelor s-au ţinut felurite congrese sovietice şi internaţionale, adunări importante etc.

  Capitolul 11 – PEDEAPSA CAPITALĂ

  1. Elizaveta Petrovna (1709-1762), împărăteasa Rusiei (din 1741).

  2. Război purtat (1756-1763) între Anglia, Prusia şi Portugalia, pe de o parte, şi Franţa, Austria. Rusia. Suedia, Saxonia şi Spania, pe de altă parte. S-a încheiat prin păcile de la Paris şi Hubertusburg.

  3. Mirovici, Vasili lakovlevici (1740-1764), locotenent din regimentul Smolensk. Care a încercat să -l elibereze din fortăreaţa Schlissclburg pe Ivan VI Antonovici. A fost executat.

  4. Revoltă care a izbucnit în timpul unei epidemii de ciumă. Au fost executaţi patru participanţi.

  5. Pavel I (1754-1801). Împărat al Rusiei (din 1796), fiul lui Petru III şi al Ecaterinei II. Victimă a unei conspiraţii a nobililor.

  6. Vezi nota 23 de la capitolul 3.

  7. Kerenski, Alexandr Fiodorovici (1881-1970), om politic, avocat, membru al partidului eserilor. Prim-ministru al Guvernului provizoriu (iulie-noiembrie 1917). După revoluţia din octombrie a emigrat în Franţa. Iri 1940 s-a stabilit în SUA.

  8. Era de naţionalitate letonă.

  9. Autorul se referă la înaltul Consiliu (textual – Sovietul Suprem) Secret (1726-1730), creat de Ecaterina I. Ca organ consultativ, dar care, efectiv, rezolva problemele de stat cele mai importante, încercând să restrângă puterea autocraţiei, a fost desfiinţat de împărăteasa Anna loanovna (1693-1740).

  10. Membri ai Drujinei populare, organizaţie obştească din URSS, având în grijă păstrarea ordinii publice, lupta cu huliganismul şi alte manifestări antisociale.

  11. Narokov (Marcenko), Nikolai Vladimirovici (1887-1965?), scriitor. Emigrant.

  12. Andreev, Leonid Nikolaevici (1871-1919), scriitor, reprezentant al realismului psihologic şi al simbolismului. Nuvele şi piese de teatru centrate pe o problematică filosofică, socială şi morală, dominate de o atmosferă tragică.

  13. Krîlov, Ivan Andreevici (1769-1844), scriitor. Comedii şi fabule de structură clasică. ^^”,

  14. Referire la nuvela lui Leonid Andreev Povestea celor şapte spânzurafi (1908).

  15. Tezele raportului Sarcinile proletariatului în actuala revoluţie, {inul de Lenin la Petrograd (4 aprilie 1917). Document programatic, reprezentând planul de luptă pentru transformarea revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă.

  16. În povestirea Agrişul şi Carnet de însemnări (l), unde polemizează cu L. N. Tolstoi, care, într-una din schiţele sale moralizatoare (Mult pămâni îi trebuie omului?), afirmă că omul nu are nevoie decât de trei arşini de pământ – pentru mormânt.

  17. Specific al rostirii ruşilor din nordul european al Rusiei, care pronunţă distinct vocala o neaccentuată, în vreme ce în alte zone este pronunţată ca o variantă redusă a lui a. Acest fenomen fonetic se numeşte okanie (opusul lui akanie).

  18. Funcţie (din secolul al XVI-lea) şi grad (din secolul al XVIII) în oştirile căzăceşti. În 1798 a fost echivalat cu gradul de rotmistru în cavalerie.

  Capitolul 12 – TIURZAK

  1. Figner, Vera Nikolaevna (1852-1942), revoluţionară: a făcut parte din conducerea organizaţiei Narodnaiavolia. A luat parte la organizarea atentatelor împotriva lui Alexandru II. În 1884 a fost condamnată la ocnă pe viaţă; douăzeci i-a petrecut în fortăreaţa Schlisselburg. – | 2. Este vorba de lucrarea lui Stalin Cursul scurt de istorie a PEUS (b), care se S studia la cursurile (obligatorii) de învăţământ politic.

  3. Vers dintr-un popular cântec revoluţionar, cunoscut şi sub titlul de Marş funebru; era cântat la funeraliile victimelor represiunii ţariste.

  4. Katanian, Ruben Pavlovici (1881-1966), om politic, procuror general adjunct în perioada 1933-1937.

  5. Valentinov, N (Nikolai Vladislavovrci Volski) (1879-1965), filosof şi publicist Iniţial (1903) bolşevic, ulterior menşevic (1904). Emigrează în 1928. A scris o carte de amintiri despre Lenin, pe care l-a cunoscut îndeaproape.

  6. Tvardovski. Alexandr Trifonovici (1910-1971), poet şi critic, între 1949 şi; 1954, 1958 şi 1970 este redactor şef al revistei „Novâi mir”, care a publicat scrieri de mare cutezanţă civică în epocă, printre care şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţân. I, 7. Bednâi, Demian (Pridvorov, Ei’im Alexeevici) (1883-1945), poet, unul din promotorii poeziei aşa-zisului realism socialist Partea a DOUA PERPETUUM MOBILE Capitolul l – CORĂBIILE ARHIPELAGULUI

  1. Vezi nota 22 de la Capitolul 2.

  2. Iaroşenko, Nikolai Alexandrovici (1846-1898), pictor. A făcut parte din gruparea artistică de orientare realistă a peredvijnicilor – Asociaţia expoziţiilor artistice itinerante (1870-1923).

  3. Adică ştreangul, datorită faptului că revoluţionarii condamnaţi pentru acte teroriste erau executaţi prin spân/urătoare.

  , 4. Peşte din familia crapului (maximum 30 cm lungime şi 800 grame greutate), care trăieşte în Marea Caspică.

  5. Peşte marin (nordul Oceanului Atlantic, Marea Albă. Nordul Oceanului Pacific). Lungime – maximum 1.8 m, greutate – maximum 40 kg.

  6. Iakubovici, Piotr Filippovici (1860-1911), poet, membru al organziaţiei revoluţionare Narodnaia Voi ui. Şaisprezece ani de ocnă şi exil (1887-1903). Autor al cărţii În lumea celor oropsiţi, însemnările unui fost ocnaş.

  7. Olminski (Alexandrov). Mihail Stepanovici (1863-1933), publicist, critic şi istoric literar, revoluţionar bolşevic din 1898.!

  8. Makarenko. Anton Semionovici (1888-1939), pedagog şi scriitor. Organizator al coloniilor de muncă pentru reeducarea delincvenţilor minori.

  9. Menşikov. Alexandr Danilovici (1673-1729). Unul dintre apropiaţii lui Petru I, prinţ prealuminos, generalisim. În 1827 a fost deportat la Beriozov, în Siberia, de către împăratul Petru II.

  10. Surikov, Vasili Ivanovici (1848-1916), pictor, membru al grupării artistice a peredvijnicilor. Tablouri monumentale inspirate din momentele cruciale ale istoriei Rusiei.

  11. Vers din poemul Versuri despre paşaportul sovietic de Vladimir Maiakovski.

  12. Academia militară M. V. Frunze, înfiinţată în 1918 la Moscova ca Academie a Statului-Major; din 1921 – Academia Militară a Armatei Roşii. Poartă numele lui Mihail Vasilievici Frunze (1885-1925), om politic, comandant de armată, în timpul războiului civil, teoretician militar.

  Capitolul 2 – PORTURILE ARHIPELAGULUI

  1. Grin (Grinevskî), Alexandr Stepanovici (1880-1932), prozator. Romane şi povestiri de factură romantică care exaltă credinţa în calităţile morale înalte ale omului.

  2. Comanda respectivă avea un tâlc: cel care ieşea ultimul primea o pedeapsă.

  3. Zonă în partea de vest a Moscovei, locul unor lupte înverşunate în timpul revoluţiei din 1905.

  4. Utiosov, Leonid Osipovici (1895-1979?), celebru cântăreţ de estradă în anii „30 şi ’40. A efectuat turnee şi în România.

  5. Diminutiv de la GAZ-A, marca primelor automobile produse la uzinele din Gorki (Nijni Novgorod) în anii 1932-1936.

  6. Aldan-Semionov, Andrei Ignatievici (a 1908), poet şi prozator. A fost arestat şi condamnat pe nedrept, petrecând cincisprezece ani (1938-1953) în lagărele de muncă clin Extremul Nord. Romanul Bozorelief pe stâncă a fost publicat în 1964.

  7. Gromâko, Andrei Andreevici (n. 1909). Om politic, diplomat. Ambasador în SUA (1943-1946) şi Anglia (1952-1953). Reprezentant permanent al URSS în Consiliul de Securitate al ONU (1946-1948). Ministru al Afacerilor Externe din 1957.

  8. Repin, Ilia Efimovici (1844-1893), pictor membru al grupării peredvijnicilor Autorul, printre alte picturi celebre, al cunoscutului tablou Edecarii de pe Volga, la care face aluzie Soljeniţân.

  Capitolul 3 – CARAVANELE ROBILOR

  1. Formulă prin care difuzoarele trenului anunţau sosirea la Moscova

  2. Porturi în Extremul Orient (ţinutul Habarovsk), situate în strâmtoarea Tatarski, vizavi de Insula Sahalin.

  3. Corp special de pedestraşi (1550-1698) cu funcţii poliţieneşti. Dintre ei era aleasă garda ţarilor. Răsculându-se în 1698, după înfrângerea lor, în 1698-1699, au fost executaţi l 182, iar 601 deportaţi. Soljeniţân se referă la monumentalul Tablou al lui V. I. Surikov Dimineaţa execuţiei streliţilor.

  4. Autorul se referă la o scenă din filmul lui Serghei Eisenstein Crucişătorul Potiomkin.

  5. În cartea-reportaj Insula Sahalin (1895), pe care a scris-o după călătoria săvârşităân anul 1890.

  6. Spărgător de gheaţă din Flota Arcticii a URSS. Construit în 1917. A participat la salvarea expediţiei lui Umberto Nobile (1928), la cercetările hidrologice din Arctica (1932-1935). A condus caravane de nave spre Arktica (1941-1945).

  Capitolul 4 – DIN INSULA ÎN INSULA

  1. Kruglov, Serghei Nikitbrovici (1903-?), om politic; agent cekist, adjunct al şefului serviciilor SMERŞ (1943-1946). Este succesorul lui Beria la conducerea NKVD-ului (1946). Ministru al Afacerilor Interne (1946-1954).

  2. Este vorba de în cercul întâi, publicat în 1968 peste hotare. ’

  3. În mitologia biblică – duh rău, căpetenie a demonilor, în limbajul puşcăriaşilor – miliţian; supraveghetor, gardian.

  4. Referire la eroul din romanul lui Jack London Rătăcitor printre stele (The Star Rover) (1915).

  5. Oraş în nordul Munţilor Caucaz, renumită staţiune balneoclimaterică.

  6. Jebrak, Anton Romanovici (1901-1965); genetician, ameliorator. Academician (1940), preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS (1945-1948).

  7. Razin, Stepan Timofeevici (16307-1671), cazac de pe Don, conducătorul răscoalei ţărăneşti din 1670-1671. Trădat, a fost prins de autorităţi şi executat la Moscova.

  8. Tânianov, Iuri Nikolaevici (1894-1943), scriitor, critic şi istoric literar. Unul dintre reprezentanţii şcolii formale ruse. Lucrări despre limbajul poetic, romane biografice. „i

  9. Pasternak, Boris Leonidovici (1890-1960), poet şi prozator, remarcabil traducător din literatura universală. Apariţia (în Italia, 1958) a romanului Doctor Jivago şi decernarea Premiului Nobel, i-au atras o prigoană dezlănţuită din partea oficialităţilor politice şi literare, ceea ce a grăbit sfârşitul scriitorului.

 

  „DOCUMENT POLITIC”? „CREAŢIE LITERARĂ”? BREJNEV: Problema cu privire la Soljeniţân nu e deloc simplă, e foarte complicată. Presa burgheză încearcă să lege cazul Soljeniţân de

  ; marile noastre acţiuni pentru reglementarea paşnică a conflictelor. Cum să procedăm cu Soljeniţân? Consider că cel mai bine este să procedăm conform cu legile noastre sovietice: ’ TOŢI: Corect!

 

  (Din procesul-rerbal al şedinţei Biroului *f”L Politic al PEUS din 7 ianuarie 1974)

  ÎN SFÂRŞIT, avem în limba română marea carte care a explodat ca o bombă atomică a conştiinţei morale şi civice cu efect planetar, Arhipelagul Gulag!

  Întârzierea apariţiei în România a operelor lui Alexandr Isaievici Soljeniţân îmi pare un fenomen jenant şi nu izbutesc să mi -l explic. S-au tradus la noi în ultimii 7 ani o mulţime de cărţi importante din literatura contemporană, lucrări de antropologie, sociologie, politică, memorialistică, filosofie, istorie, eseuri, romane etc., bine primite de public. S-au tradus cărţi importante, chiar foarte importante, dar nu cea cu adevărat importantă: aceasta.

  Decizia de a declanşa zguduirea pe care ineluctabil urma să o provoace publicarea în Occident a cărţii acesteia a fost luată de autor împreună cu soţia sa Natalia în mod abrupt, imediat, înainte de termenul prevăzut, în clipa când a fost sigur că o copie a manuscrisului ajunsese în mâinile KGB-ului. Trebuia creată o situaţie ireversibilă, trebuiau tăiate numaidecât toate punţile pentru a face imposibilă intimidarea prin ameninţare sau tortură, a face imposibilă renunţarea la o luptă implacabilă între David şi Goliat. Soljeniţân, în Stejarul şi viţelul, mărturiseşte că în eventualitatea, deloc improbabilă, a unui şantaj asupra copiilor, el şi soţia lui erau de acord cu o hotărâre mai presus de fire: în atare eventualitate sunt sacrificaţi copiii. Nu mai putea da înapoi. Nu mai avea dreptul să dea înapoi.

  El ducea această luptă singur, în mod deschis, în mijlocul acelui „imperiu al Răului”, cum avea să -l numească mult mai târziu Ronald Reagan. Singur dar nu fără o reţea de prieteni devotaţi, ingenioşi, plini de curaj, colaboratori anonimi, bărbaţi şi femei, pe care nu-i putea pomeni în Arhipelag pentru a nu-i divulga, dar despre care vorbeşte pe larg după 1991 (când nu ar mai fi fost în pericol, dar cei mai mulţi muriseră) într-o carte superbă, Invizibilii, apărută în traducere franceză (Fayard, 1992).

  Cu ajutorul necondiţionat şi nerăsplătit, decât postum prin amintita carte, al acestor Invizibili care-şi asumaseră riscurile cele mai grave, totuşi în ultimă instanţă singur, acest om formidabil, înarmat numai cu faima lui mondială consacrată de premiul Nobel, cu luciditatea şi îndrăzneala lui încremenitoare, a făcut să se clatine şi în cele din urmă să se prăbuşească întregul colos politico-represiv rusesc şi toate complicităţile lui internaţionale, „progresiste” şi „umaniste”, legate prin trădare, laşitate şi minciună.

  La acea şedinţă din 7 ianuarie 1974, din al cărei proces-verbal am extras vorbele puse ca motto deasupra prezentei postfeţe, toţi bătrânii şmecheri cretinizaţi din Biroul Politic al PEUS (unul mai deştept, Andropov) dădeau din colţ în colţ: „ce să facem cu Soljeniţân?”. Andropov a învârtit argumentele în aşa fel încât, acuzându -l straşnic pe Soljeniţân, să reiasă că cea mai severă şi radicală soluţie este exilul, determinând astfel amplificarea la scară planetară a acţiunii lui Isaievici şi continuarea în condiţii de libertate şi siguranţă a operei lui literare şi istorice.

  Apăruse în Occident Arhipelagul Gulag! (despre care Brejnev spune că nimeni încă (dintre ei – A. P.) nu a citit-o, dar conţinutul e cunoscut: un „vulgar pamflet antisovietic”, adăogând: „după legile noastre avem toate motivele să -l băgăm pe Soljeniţân la puşcărie deoarece a atentat la tot ce avem mai sfânt: Lenin, regimul nostru sovietic, puterea sovietică, tot ce ne e scump”; Andropov a declarat tot atunci ceva ce mai târziu, spus de alţii, a devenit o banalitate pe jumătate stupidă, dar spus de el dă măsura descumpănirii slabilor din Politbiuro: „Arhipelagul Gulag nu e o operă de artă ci un document politic, deci periculos”.’)

  Desigur, nu Soljeniţân a fost cauza prăbuşirii sistemului bolşevic, nici alte împrejurări, evenimente sau persoane care au jalonat acest fenomen în devenirea lui. Prăbuşirea bolşevismului era imanentă în chiar geneza sa. Au existat imperii milenare, întemeiate, evident, pe autoritate şi forţă, dar la acestea nici forţa şi cu atât mai puţin autoritatea n-au mers, cum să zic? În contrasens. Nu au avut o esenţă luciferică. Nu mă^ hazardez acum să explic esenţa luciferică a altor imperii ce s-au prăbuşit îmi e destul să le evoc pe cele două cărora le-am fost contemporan, nazismul şi bolşevismul. Ar mai fi poate ca exemplu şi Napoleon, dar luciferismul său nu era total. Totuşi Letizâa Bonaparte, mama lui Napoleon, a avut o aprehensiune de femeie bătrână şi respectuoasă faţă de rosturile legitime ale lumii când a spus celebra frază „Pourvu que fa dure!” Se prăbuşesc, fireşte, în cele din urmă şi imperiile legitime, neluciferice, dar după un ciclu de creştere şi decadenţă, aşa cum le vădeşte istoria. Hegel de altminteri, în prelegerile despre filosofia istoriei, afirmă că imperiile plurimilenare nu au istorie, istorie nu au avut decât cele care au avut şi un siârşit. Adică, după viziunea sa teleologică, o împlinire, o finalitate, deci şi un final. Poate, te/a e plauzibilă, deşi cred că există istorie şi neteleologică, bunăoară China, India, cele cărora Hegel le contesta validitatea istorică. Dar să le lăsăm. Ceea ce îmi pare sigur este că regimurile uzurpatoare, adică luciferice, nu au istorie. Napoleon, uzurpator, dar, cum spuneam, de un lucifcrism doar relativ (venea după un interregn cu adevărat luciferic), a avut o istorie, dar efemeră şi precară, cu toată gloria lui

  *Informaţiile acestea se găsesc în extraordinara carte a lui Vladimir Bukovski. Jugement a Moscou, un dissidem dans Ies archives du Kremlin (tr. F r., ed. Robert Laffont. Paris. 1995.) „

  Meteorică, în schimb îmi pare evident că nici nazismul, nici bolşevismul nu au avut istorie. Bolşevismul a durat mai mult decât Napoleon, dar istorie nu a avut. Numai evenimente. Regimurile care fac istorie au legi. Legi adevărate, elaborate în spirit juridic, legi care nu siluiesc natura societăţii şi spiritul ei ci îi servesc de cadru. Regimurile uzurpatoare, iuciferice, nu au legi în accepţia normală a termenului. Sunt regimuri bazate pe fărădelege. În loc de legi clare, univoce, de strictă interpretare, memorabile şi puţine, edictate public şi respectate de toţi, au hăţişuri de legi contradictorii, confuze, antijuridice, unele secrete, respectate sau nu (e. G. Brejnev: „Cred că cel mai bine e să aplicăm legile noastre”, adică putem şi să nu le aplicăm, după cum ne convine). Legislaţia lor proliferantă e negaţia însăşi a oricărei legalităţi.

  Regimurile Iuciferice anunţă o eră nouă, cu negarea şi destituirea tuturor valorilor anterioare şi făurirea altui tip uman (de fapt ne-om). Se consideră eterne şi infailibile (infailibile pentru că eterne). Inutil să descriem exhaustiv fenomenul, îl cunoaştem prea bine. Are un nume biblic, Gog şi Magog.

  După al doilea război, bolşevismul ameninţa să devină dominant asupra întregii lumi şi aproape nimeni nu mai credea că e vreo scăpare. Toţi imbecilii şi ticăloşii din „lumea liberă”, atât „idealiştii” cât şi „realiştii”, salutau ca iminentă „Revoluţia mondială”, dar când aceasta părea mai sigură a început, întâi imperceptibil, prăbuşirea care-i era imanentă încă de la principiul ei. Primul mane, thekel, phares, primul avertisment a fost Budapesta, octombrie 1956. Mai avuseseră loc insurecţii, chiar de proporţii însemnate, atât în interiorul Uniunii Sovietice, cât şi în ţările satelite, dar fuseseră înăbuşite. Şi celei din Ungaria îi veniseră de hac tancurile, dar s-a produs în inima Europei, spectaculos şi memorabil. Nu a mai putut fi ocultată. Atunci s-a văzut că cea mai redutabilă şi mai cinică forţă opresivă poate fi pusă în cumpănă de^o populaţie dezarmată, în care mânia a suspendat instinctul de conservare, în ciuda aparentei înfrângeri, ungurii au câştigat atunci un alt statut între ţările satelite. Hruşciov şi-a dat seama că recursul la invazia tancurilor nu se mai poate repeta fără risc. A repetat-o totuşi, aparent cu succes, berbecul de Brejnev, dar „normalizarea” din 1968 şi-a provocat anticorpii: potenţial Charta ’77 şi Havel existau.

  Bineînţeles, în procesul prăbuşirii comunismului au acţionat o mulţime de factori obiectivi ce s-au acumulat în timp, chiar şi când erau indecelabili. Determinismele acestea se pot cerceta şi s-au cercetat din variate unghluri; bineînţeles, subiectul e departe de a fi epuizat. Dar etapele şi reperele majore ale acestui proces poartă numele a trei persoane sau mai exact trei fapte legate de aceste persoane: 1.

  — Alexandr Isaievici Soljeniţân şi apariţia în Occident a Arhipelagului Gulag (1973); 2.

  — Carol Voitila şi alegerea unui papă polonez (1978); 3.

  — Ronald Reagan şi „războiul stelelor” (1983).

  Arhipelagul Gulag a fost tunetul, furtuna vestitoare. Bine am numit-o explozie atomică, un fel de Hiroşima morală.

  Sosirea în Occident a lui Soljeniţân a produs o emoţie generală şi o aşteptare îngrijorată. Au început calomniile, crezute ori în tot cazul acceptate şi repetate de „progresiştii” occidentali. Teama acestora de compromiterea şi eşecul „destinderii” (al cărei nume adevărat e laşitatea capitulardă şi sloganul Better red than dead). Refuzul poltron al Preşedintelui Gerald Ford de a -l primi pe Soljeniţân. (Ford, le minable, cum l-a numit Eugen lonescu în „France-Soir”, 19 februarie 1976, cules în Antidotes, 1977). Cei care la început îl tratau de trădător şi agent KGB, văzând totuşi autoritatea şi voga de care se bucura, au început să -l laude, fără să simtă nevoia de a da vreo explicaţie (de pildă Jean Daniel, om distins şi arogant, directorul lui „Le nouvel observateur”, bineînţeles şi alţii, care, cum zice o vorbă proastă românească, nici usturoi n-au mâncau nici gura nu le miroase). Voga aceasta a ţinut cât a ţinut, dar în cele din urmă „progresiştii” nu au mai suportat-o. Cu atât mai mult cu cât în octombrie 1993, pe o ploaie din acelea pe care noi o numim mocănească, Soljeniţân a ţinut în Vendee, faţă de câteva mii de ascultători înarmaţi cu umbrele sau acoperindu-şi capul cu ziare ori cu ce au putut, un discurs despre genocidul sistematic săvârşit asupra ţăranilor vendeeni în 1793, sub Teroare. Spiritul iacobin care desfigurează şi azi la suprafaţă iubita mea Franţă nu a putut suporta ca un om din Europa de Est, rebel în propria lui ţară (aşadar prezumtiv „fascist”), să-şi permită aşa ceva. Plus că între timp, acelaş om din Europa de Est, după ce spusese adevărul despre „patria socialismului”, s-a apucat să spună şi adevărul despre patria capitalismului.

  Acum se spune, şi în Occident şi la noi (căci, vezi bine, dragă Doamne, ne asumăm şi noi acum „standardele occidentale”), că Soljeniţân are talent, desigur, are conştiinţă, desigur, dar e nostalgic, panslavist, slavofil, populist, antidemocrat, şi câte altele de genul acesta. Faptul că a scris nu o dată, negru pe alb, că respinge panslavismul, că Rusia trebuie să renunţe la pretenţia de a mai fi supraputere şi să se replieze asupra fantasticului ei potenţial intern, atât intelectual cât şi economic, faptul că panslavismul doctrină, a expansiunii, e incomparabil cu slavofilia, care la rândul ei nu e nici retrogradă, nici „rascol-nică” sau mai ştiu eu cum, ci e o linie care merge de la Andrei Rubliov prin Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, şi aşa mai departe, până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, faptul că cei mai occidentalizaţi ruşi au fost slavofil îi, de la Homiakov până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, toate acestea nu contează, nu avem obligaţia nici să citim, nici să pricepem, trebuie doar să ne arătăm democraţi şi occidentali (ca şi cum toată chestiunea s-ar afla în alternativa „Europa e cu ochii pe noi”/„Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa d-tale, ci de ţărişoara mea” etc.). Într-o scrisoare a unui progresist român din Germania, publicată în „Orizont”, putem citi următoarele:„…Nu l-am agreat pe gânditorul politic Soljeniţân. De la primele intervluri date odată ajuns în Occident m-a îndepărtat de el un anume antioccidentalism (şi antiliberalism, de ce nu?) afişat. Eu îl consider un conservator rus. (…) Soljeniţân este după părerea mea un mare scriitor dublat de un gânditor politic mediocru. Omul politic Soljeniţân nu e nici pe departe la nivelul autorului Pavilionului canceroşilor şi al Arhipelagului Gulag”. Aşadar, autorul scrisorii consideră Arhipelagul Gulag o capodoperă literară. Absolut de acord (deşi Andropov, cum am văzut, considera că nu e operă de artă ci document politic.) De fapt nu văd de ce ar fi şi aici o alternativă. Soljeniţân îşi subintitulează Arhipelagul „încercare de investigaţie literară”. Adică este şi un act Politic, socotit redutabil de Andropov, şi o creaţie literară (iar termenul „investigaţie” deschide spre ambele sensuri.) Aş fi vrut să fac aici şi o exegeză literară a Arhipelagului, dar m-aş duce prea departe (nu rezist totuşi tentaţiei de a cita o singură frază, în legătură cu un inginer din vechea şi ilustra şcoală rusească, emigrat, dar apoi arestat şi ţinut în Lubianka sub tortura nesomnului; în traducere franceză sună: „Finie conscience, fini honneur! Dormir!” frază întru totul comparabilă cu „A kingdom for a horse!” din Richard al III-lea). Nu are rost o discuţie despre antiliberalism şi antiocci-dentalism. Dar e totuşi de bun simţ să-ţi dai seama că într-o ţară imensă ca Rusia nu poate exista democraţie fără un sistem de autonomie locală, cum o văzuse marele om de stat liberal rus Stolâpin, de la care se revendică autorul Arhipelagului. Fără o bună organizare a acelor zemstve, democraţia este o iluzie, iar Duma un simplu simulacru. Antioccidentalism? Ce înseamnă asta? Trebuie să înţelegem odată că a fi european înseamnă a nu avea complexe provinciale. Cineva poate fi perfect european, ceea ce înseamnă, la un anumit nivel, o mentalitate şi o cultură occidentală, fără a fi epatat şi căzut în şezut în faţa Occidentului (asta e de fapt o inaptitudine de asimilare a spiritului occidental).

  Dacă Soljeniţân e un „gânditor politic mediocru”, atunci adevăratul model acceptabil rămâne Râca Venturiano.

  Sau cine vreţi Dv. Dintre „politologii” contemporani, autohtoni sau nu. Alergia la geniu e în fond ceva destul de firesc într-o lume precum cea de azi.

 

 

          SFÂRŞIT