6. Este vorba de tabloul lui Rubens Dragostea filială a unei romane.
1. Expresie celebră din piesa Prea multă minte strică de Griboedov (Vezi voi. I, p. 458, nota 31.)
8. Vezi voi. II, p. 445.: -”: – -:
9. Arakceev, Alexei Andreevici (1769-1834), om politic, general, favorit atotputernic pe vremea lui Alexandru I. Ministru de război (din 1808), din 1810 – preşedinte al departamentului de război, în 1815-1825 este conducătorul de fapt al statului; organizatorul şi principalul conducător al coloniilor militare. Numele său a devenit simbolul celei mai crunte reacţiuni.
10. Potiomkin, Grigori Alexandrovici (1739-1791), om de stat, general-feld-mareşal, organizator al revoluţiei de palat din 1762, favorit şi sprijinitor apropiat al Ecaterinei II. A contribuit la cucerirea ţinuturilor din nordul Mării Negre; a dirijat construirea flotei din Marea Neagră. Comandant al armatei ruse în războiul ruso-turc din 1787-1791. A rămas celebru pentru „satele a la Potiomkin”, amenajate special pentru împărăteasă în cursul unei călătorii efectuate în Sudul de curând cucerit: montate cu toate cele de trebuinţă, populate cu figuranţi înfloritori, ele erau deplaste şi instalate la fiece popas al împărătesei.
— Capitolul 3 – LEGEA ÎN ZILELE NOASTRE ’
1. Kaledin, Alexei Maximovici (1861-1918), general, conducător al rezistenţei căzăceşti pe Don. În perioada octombrie 1917 – ianuarie 1918 s-a aflat în fruntea unei revolte antisovietice. S-a sinucis.
2. Platov, Matvei Ivanovici (1751-1818), ataman al oştirii cazacilor de la Don, general de cavalerie, în timpul războiului de apărare a patriei din 1812 şi în anii 1813-1814 a comandat cu succes corpul de armate ale cazacilor de la Don. Înmormântat la Novocerkassk.
3. Klodt, Piotr Karlovici (1805-1867), sculptor, reprezentant al clasicismului târziu.; ’ – -; – ’ ’ „
4. A. I. Mikoian a fost şi consilierul lui. Hruşciov în domeniul politicii externe. Specialist în situaţii dificile: trimis la Budapesta în timpul revoluţiei din 1956, în Cuba, 1962, după retragerea rachetelor sovietice. (Vezi şi voi. I, p. 472, nota 33.)
5. Kozlov, Frol Romanovici (1908-1965), om politic. Din 1957 – preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSFSR, din 1958 – prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS. În 1960-1964 – secretar al CE al PEUS etc.
6. Suslov, Mihail Andreevici (n. 1902), om politic. Secretar al CE al PEUS (din 1947), membru al Prezidiului CE al PEUS (1952-1953, 1955-1956), membru al Biroului Politic al CE al PEUS, membru al Prezidiului Sovietului Suprem (1950-1954). A răspuns~iţe~35ro1âleinele ideologice şi ale mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. „…
7. Aluzie la „Duminica sângeroasă’ (vezi nota 19, Cap. 5 – Poezia sub lespede…).
8. Din 4 mai 1961, care pedepsea parazitismul de la l la 5 ani de exil. -y? C
9. Brodski, losif Alexandrovici (1940-1996), poet. În 1964 (12 februarie) este arestat şi condamnat pentru parazitism la cinci ani de exil, combinat cu muncă fizică. Sub presiunea opiniei publice mondiale, este eliberat după l an şi 5 luni. Constrâns să emigreze, se stabileşte în SUA (1972). În 1988 – laureat al Premiului Nobel pentru literatură.
10. Ginerele lui Hruşciov, redactor-şef al cotidianului guvernamental „Izvestia”.
11. Bobină (katuşka) – termen maxim de condamnare prevăzut de un articol concret al Codului penal; nouă grame de plumb – pedeapsa capitală.
1. Cel de-al patrulea congres al scriitorilor din URSS s-a deschis la 22 mai 1967. Soljeniţân s-a adresat delegaţilor cu o scrisoare deschisă, în care demască prejudiciile pe care le aduce cenzura, precum şi persecuţiile la care este supus el însuşi.
„. [SCURT ISTORIC] „…; La 3 septembrie, Soljeniţân află că Elizaveta Voronianskaia, care a dactilografiat Arhipelagul GULAG şi a ascuns fără ştirea lui un exemplar pentru ea, a fost interogată trei zile în şir la KGB şi a mărturisit unde avea ascunzătoarea; după asta Voronianskaia a fost găsită spânzurată în camera ei. La două zile de la cele întâmplate Soljeniţân face public acest lucra şi dă dispoziţii să se editeze Arhipelagul… În Occident.
TABEL CRONOLOGIC*
1917 Vara. Isaaki Soljeniţân, voluntar în primul război mondial, se căsătoreşte
(pe front) cu Taisia Şcerbak.
Din partea tatălui, Soljeniţân se trăgea dintr-o veche familie ţărănească, stabilită, probabil, încă din secolul al şaptesprezecelea, pe vremea lui Petru I, în ţinutul Stavropolului, la nord de Caucaz. Mama sa provenea dintr-o familie bogată din Kuban. Tatăl ei, Zahăr Şcerbak, poseda o moşie foarte mare, pe care o administra după metode moderne. Dorind s-o vadă inginer-agro-nom, a îndemnat-o să urmeze cursurile Şcolii superioare de agronomie din Moscova.
1918 15 iunie. Isaaki Soljeniţân, întors de pe front cu decoraţii pentru vitejie, moare în urma unei răni căpătate la vânătoare.
11 decembrie. Se naşte, la Kislovodsk, Alexandr Soljeniţân. La scurtă vreme, moare bunicul din partea tatălui – Semion. Bunicul din partea mamei, prigonit de puterea sovietică de curând instaurată, este ascuns şi adăpostit până la moarte de către foştii lui lucrători.
1924 Taisia Soljeniţâna împreună cu Alexandr se stabilesc la Rostov pe Don.
La această vârstă de fragedă copilărie, Alexandr merge cu mama sa să asiste la oficierea serviciului divin până ce ultima biserică din Rostov va fi închisă. Impresiile de acum i se vor întipări în minte pentru totdeauna.
În timpul şcolii, face parte dintr-un grup de tineri cu preocupări literar-ar-tistice, cu care va merge împreună la universitate şi de care îl va lega o frumoasă prietenie. (Mai cu seamă de Nikolai Vitkevici – „Koka” – cu care a corespondat pe front, scrisorile lor constituind motivul arestării din 1945.)
Anii, totuşi frumoşi, ai copilăriei şi adolescenţei îi datorează abnegaţiei mamei sale, care nemaicăsătorindu-se, i s-a dedicat întru totul.
*în alcătuirea Tabelului cronologic ne-au fost de un preţios ajutor datele conţinute în monografia Soljeniţân (ediţia în limba rusă) a lui Georges Nivat, în volumul de memorii al Nataliei Reşetovskaia Soljeniţân, precum şi informaţiile ce ne-au fost oferite cu prietenească generozitate de către profesorii Albert Kovâcs, Gheorghe Barbă. Dumitru Bălan şi nu în ultimul rând de Mircea Aurel Buiciuc, redactorul devotat al acestei cărţi, cărora le exprimăm sincera noastră recunoştinţă. N. I.
1936 Alexandr Soljeniţân intră la Facultatea de matematică şi fizică de la Universitatea din Rostov pe Don. Însoţit de prietenul său Koka Vitkevici, efectuează excursii în Caucaz.
1940 1941
1943 1944 „ir Este anul când încep marile procese de la Moscova şi unul dintre cele mai mari valuri de arestări şi condamnări.
Soljeniţân şi Koka Vitkevici se înscriu la Institutul de istorie, filosofic şi literatură din Moscova, secţia fără frecvenţă, concomitent continuându-şi studiile la Facultatea de matematică şi fizică din Rostov pe Don.
27 aprilie. Se căsătoreşte cu Natalia Reşetovskaia, cu care se cunoştea din 1936.
După absolvirea Universităţii din Rostov, pleacă la Moscova să-şi dea examenele la Institutul de istorie, filosofic şi literatură. Din septembrie este profesor de astronomie şi matematică în orăşelul Morozovsk, aflat la nord de Rostov pe Don. Natalia Reşetovskaia este repartizată la aceeaşi şcoală.
18 octombrie. Soljeniţân este mobilizat ca soldat, după care este trimis la şcoala de ofiţeri din Kostroma. În vremea asta, soţia şi mama lui sunt evacuate din Rostov. –. -,. – L noiembrie. Primeşte gradul de locotenent. Este trimis la Saransk (capitala Mordoviei), unde se alcătuia o unitate de cercetaşi artilerişti. În decembrie ajunge pe front, împreună cu unitatea sa străbate distanţa de la Oriol până în Prusia Orientală. Este comandantul unei baterii de detecţie acustică, care avea misiunea să descopere artileria inamică.
După luarea Oriolului este decorat cu ordinul Războiul pentru apărarea patriei, clasa a doua. Scrie povestirea Locotenentul. -”…
17 ianuarie. Moare mama lui Soljeniţân. În acest an, după cucerirea oraşului Bobruisk, este decorat cu ordinul Steaua roşie. Este înaintat la gradul de căpitan.
Corespondenţa lui Soljeniţân cu prietenul său Koka Vitkevici este interceptată de serviciul de contrainformaţii al armatei, în scrisorile pe care le schimbau între ei, cei doi prieteni îşi împărtăşeau nemulţumirile politice^ îngăduindu-şi aluzii critice la adresa lui Stalin, pe care îl pomeneau cu porecla „Vătaful”, iar pe Lenin – cu diminutivul „Vovka”. 9 februarie. Căpitanul Alexandr Soljeniţân este arestat în prezenţa comandantului său, generalul Travkin. (Momentul este descris în Arhipelagul GULAG, Partea întâi, Capitolul 1.) Este anchetat la închisoarea Lubianka, apoi va fi mutat la închisoarea Butârki.
27 aprilie, în virtutea articolului 58, paragrafele 10 şi 11 din Codul penal, este condamnat de OSO la opt ani lagăr de reeducare prin muncă. 1 Cel dintâi lagăr a fost cel din Novâi Ierusalim, aflat la o sută de kilometri de Moscova. Al doilea, chiar în Moscova – şantierul de la bariera Kaluga.
Soţia lui, Natalia Reşetovskaia, izbuteşte să se mute la Moscova, după care obţine aprobarea de a-şi vizita soţul.
1946 Generalul Travkin îi face lui Soljeniţân caracterizarea de combatant: „Tot timpul cât s-a aflat în unitatea mea, Soljeniţân a fost un ostaş disciplinat, exigent cu sine şi cu inferiorii, detaşamentul lui fiind socotit, în privinţa pregătirii de luptă şi disciplinei, cel mai bun din întreaga unitate, în-deplinindu-şi misiunile de luptă, a dat de nenumărate ori dovadă de eroism personal, atrăgând după sine întregul efectiv, şi întotdeauna a ieşit învingător din situaţiile cele mai primejdioase.” în această caracterizare este amintită şi noaptea de 26 spre 27 ianuarie 1945, din Prusia Orientală, când Soljeniţân a izbutit să-şi scoată bateria din încercuire. (Pomeneşte de această noapte şi în Arhipelagul GULAG.)
1947 Iunie. Soljeniţân este transferat la saraska sau închisoarea specială nr. 16 din Marfino, suburbie din nordul Moscovei. Aici lucrează în laboratorul de acustică. Vizitele soţiei le primeşte la închisorile Taganka ori Lefortovo.
Începe să compună în minte epopeea autobiografică în versuri intitulată Drumeagul.
1948 Natalia Reşetovskaia îşi dă demisia de la Universitatea din Moscova, intro-; duce acţiune de divorţ, dar îşi retrage cererea.
1950 Mai. Soljeniţân este transferat în lagărul „de munci comune” de la Ekibastuz, la nord de Karaganda, Kazahstan, unde lucrează ca turnător şi,
Apoi, ca zidar. Devine brigadier. Continuă să compună epopeea Drumeagul, din care mai târziu va reconstitui capitolele 8 (Nopţi prusiene) şi 9
(Ospăţul învingătorilor).
Reşetovskaia îşi găseşte post în oraşul Riazan, introduce din nou acţiune de divorţ şi se recăsătoreşte.
—. – L V f!
— 28 ianuarie. Soljeniţân ia parte la „răzmeriţa” din Ekibastuz.
12 februarie, îndată după această revoltă, care s-a extins şi în lagărele din Djezkazgan şi Kenghir, este operat de tumoare malignă în regiunea abdominală. Ţesutul extras la biopsie este trimis la un laborator din afara lagărului, dar rezultatul este pierdut.
26 februarie. Refăcut după operaţie, iese din spital.
1953 Februarie. Soljeniţân este eliberat din lagăr şi trimis în exil pe viaţă în aulul Kok-Terek, regiunea Djambul din Kazahstan, undeva, în vecinătatea s;’1- >?’ pustiului…
5 martie. Moare 1. V. Stalin.
După ce, mai întâi, închiriază o odaie, Soljeniţân îşi cumpără o căsuţă proprie, începe să scrie, şi filele scrise le ascunde în sticle de şampanie.
În toamnă, boala recidivează, din nou simte dureri în abdomen. După un examen medical la Djambul, se întoarce în Kok-Terek şi încearcă să se lecuiască cu rădăcină de mandragoră.
1955 Obţine permisiunea să meargă să se trateze la Taşkent, să se interneze câteva luni în spital, întrucât îi apăruse o nouă tumoare. De două ori ajunge la Taşkent mai mult mort decât viu, unde este tratat cu raze Roentgen, începe să scrie fără preget, printre altele, romanul în cercul întâi…: >M/, în februarie cancerul dă înapoi.
1956 6 februarie. Prin hotărârea Tribunalului Suprem al URSS, Soljeniţân este reabilitat.
Iunie. Părăseşte Kok-Terekul, pleacă, mai întâi la Moscova, apoi la Rostov pe Don. Este numit profesor de fizică într-o şcoală sătească. La Milţevo, satul unde închinase o cameră, este vizitat de fosta lui soţie. Hotărăsc să se recăsătorească.
1957 2 februarie. Este înregistrată cea de a doua căsătorie a soţilor Soljeniţân.
Împreună cu soţia şi soacra, Soljeniţân se stabileşte la Riazan. În mare taină, continuându-şi îndeletnicirea de profesor, lucrează intens la romanul în cercul întâi, pe care, într-o primă variantă, îl isprăveşte în anul 1958.
1959 în numai trei săptămâni scrie O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Lucrează la scenariul Tancurile cunosc adevărul.
1960 Scrie piesa Lumina din tine (O făclie în bătaia vântului), inspirată de o întâmplare reală, transferată însă într-un Occident abstract.
1961 Scrie poeziile în proză intitulate Miniaturi. După Congresul al douăzeci şi doilea al PEUS, se decide să publice microromanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Manuscrisul este dus la redacţia revistei „Novâi mir”, de către: germanistul D. Kopelev, cu care se împrietenise în puşcăria specială din Marfmo.
La sfârşitul lui decembrie, Soljeniţân vine la Moscova, fiind invitat de Alexandr Tvardovski, redactorul-şef al revistei.
1962 Octombrie. După lungi tratative cu autorităţile, Tvardovski obţine aprobarea personală a lui N. S. Hruşciov şi publică O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în Nr. 11 (din noiembrie) al revistei „Novâi mir”. Prima scriere a lui Soljeniţân, în care, în spiritul realismului, într-un limbaj colorat şi accesibil, se povesteşte despre o zi din viaţa de lagăr a unui deţinut, a fost primită cu entuziasm de către critică, fiind comparată cu Amintiri din Casa morţilor a lui Dostoievski. Ştirea despre apariţia acestui roman a făcut înconjurul lumii. Dintr-o dată, Soljeniţân devine o celebritate. La una din recepţiile de la Kremlin este prezentat lui Hruşciov.
’, Tot în noiembrie, în ziarul „Pravda”, apare un fragment din povestirea O întâmplare în gara Kocetovka.
1963 în acest an, revista „Novâi mir” îi tipăreşte povestirile Gospodăria Matrionei şi O întâmplare în gara Krecetovka. (Numele real al gării este Kocetovka, dar a fost schimbat în Krecetovka pe motiv că redactorul-şef al Revistei „Oktiabr”, cu care „Novâi mir” se afla în relaţii potrivnice, se numea Kocetov.) în presa sovietică încep să răsune cele dintâi ecouri ostile lui Soljeniţân. În schimb, scriitorul primeşte un număr impresionant de scrisori de la cititorii romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, din care va alcătui o antologie: Cititorii lui „Ivan Denisovici”.
În „Novâi mir” îi apare povestirea Pentru binele cauzei, scrisă special pentru această revistă. Este propus pentru Premiul Lenin.
Stimulat de succesul colosal, lucrează cu râvnă deosebită la mai multe lucrări deodată: Arhipelagul GULAG, Pavilionul canceroşilor, un roman despre revoluţia din 1917.
Începe lucrai la „mutilarea” romanului în cercul întâi în vederea unei eventuale publicări.
1964 Renunţă la postul de profesor.
Nu i se acordă Premiul Lenin, ceea ce constituie unul din semnele căderii lui Hruşciov, protectorul lui Soljeniţân. De Paşti primeşte vizita lui Alexandr Tvardovski, care a venit pentru trei zile să citească varianta „purificată” (denaturată sau mutilată, cum va spune mai târziu Soljeniţân) a romanului în cercul întâi.
Versurile în proză – Miniaturile – circulă prin Samizdat, bucurându-se de o mare popularitate.
1965 îşi cumpără o căsuţă lângă satul Rojdestvo, la sud-vest de Moscova.
Septembrie. KGB-ul efectuează o percheziţie la locuinţa antroposofului:’ Teuş (prieten cu N. Reşetovskaia), unde Soljeniţân îşi ascunsese întreaga arhivă. Cu acest prilej, sunt confiscate multe manuscrise, printre care şi În cercul întâi.; Se stabileşte la Peredelkino, în vila cunoscutului scriitor Kornei Ciukovski.
1966 Continuă (în diverse locuri) să lucreze intens la Arhipelagul GULAG.
În revista „Novâi mir” (Nr. L, ianuarie) apare povestirea Zahar-Kalita, ultima dintre scrierile lui Soljeniţân publicate în URSS. Predă la „Novâi mir” manuscrisul Pavilionului canceroşilor.
Februarie. Are loc procesul scriitorilor Andrei Siniavski şi luli Daniel, care marchează începutul „disidenţei” făţişe.
Septembrie, în revista „Novâi mir” apare un amplu articol al criticului Vladimir Lakşin împotriva ponegritorilor lui Soljeniţân (Ivan Denisovici, prietenii şi neprietenii lui).
17 noiembrie. Are loc şedinţa secţiei de proză a filialei din Moscova a Uniunii Scriitorilor, convocată la rugămintea lui Soljeniţân, la care este discutat Pavilionul canceroşilor. Romanul este apreciat de prozatorul Veniamin Kaverin. Şedinţa recomandă cartea pentru tipar.
Revista „Secolul XX” (Bucureşti) publică în Nr. 9 povestirea într-o gară (O întâmplare în gara Kocetovka). Traducere de Igor Block.
1967 Primăvara. Se dedică întru totul muncii la romanul istoric despre revoluţia din 1917 – „R 17
Martie. Acordă un interviu ziaristului slovac Pavel Licko.
22 mai. Se deschide cel de al patrulea Congres al Scriitorilor din URSS. Soljeniţân se adresează delegaţilor la congres cu o scrisoare deschisă, în care demască cenzura şi prigonirile la care este supus personal. „Propun Congresului să adopte o rezoluţie prin care să ceară desfiinţarea oricărei Cenzuri – fie ea făţişă ori secretă – editurile să fie scutite de obligaţia de a obţine aprobare pentru fiecare coală de tipar.”
Miliail Şolohov cere ca „lui Soljeniţân să i se interzică să mai scrie”.
Din acest moment – mai 1967 – a început lupta deschisă, necruţătoare, a lui Soljeniţân împotriva puterii sovietice.
; începe să noteze principalele momente ale acestei lupte în „schiţe din viaţa literară”, care vor fi intitulate S-a luat viţelul în coarne cu stejarul.
Se desparte de prima soţie, N. Reşetovskaia,
12 septembrie. Se adresează din nou Uniunii Scriitorilor, cerând ca aceasta să se delimiteze de calomniile proferate la adresa lui.
22 septembrie. Este chemat la şedinţa Secretariatului Uniunii Scriitorilor, unde îşi menţine aceleaşi puncte de vedere.
Decembrie. La „Novâi mir” apare şpaltul părţii întâi din Pavilionul canceroşilor.
1968 Soljeniţân lucrează fără preget la prima carte din „R 17” – August O Mie Nouă Sute Paisprezece, mutându-se dintr-un loc într-altul.
16 aprilie. Difuzează printre membrii Uniunii Scriitorilor materiale privind conflictul său cu Secretariatul Uniunii.
Pavilionul canceroşilor şi în cercul întâi (acesta din urmă în editura americană Harper and Row, în limba rusă) apar în Occident, fără acordul autorului, ceea ce îi agravează situaţia în patrie, (în cercul întâi – titlul face aluzie la primul cerc al infernului din Divina comedie a lui Dante – este un roman în genere satiric, a cărui acţiune se petrece într-o închisoare specială – şaraska, identică cu cea din Marfino, în care a fost deţinut Soljeniţân. Criticii occidentali au apreciat în mod deosebit romanul pentru „panorama largă şi analiza profundă, nepărtinitoare a realităţii staliniste”. Pavilionul canceroşilor conţine de asemenea elemente autobiografice. Deşi aici sunt uşor sesizabile accentele politice, tema principală a romanului este lupta omului cu moartea. Scriitorul sugerează ideea că victimele necruţătoarei maladii, în mod paradoxal, dispun de o libertate care rămâne necunoscută oamenilor sănătoşi.)
26 iunie. Organul Uniunii Scriitorilor, „Literaturnaia gazeta”, publică, în sfârşit, o scurtă scrisoare a lui Soljeniţân (predată redacţiei cu câteva luni înainte), prin care scriitorul îşi declină răspunderea pentru publicarea operelor sale în străinătate, declarând că autorităţile au înlesnit scoaterea cărţilor din ţară pentru a se crea motivul arestării lui. Scrisoarea este Plasată alături de un amplu articol duşmănos, în vremea asta, Soljeniţân izbuteşte să transmită în Occident microfilmul cu Arhipelagul GULAG.
În revista „Plamen” din Praga apare un fragment din Pavilionul, ; – canceroşilor. Soljeniţân se întâlneşte pentru prima dată cu Natalia Svetlova
(care va deveni cea de a doua soţie a lui).
21 august. Are loc invadarea Cehoslovaciei. Soljeniţân schiţează la repezeală un manifest dur: „Este o ruşine să fii sovietic!”, însă renunţă la ideea de a-l publica, pentru a nu dăuna Arhipelagului.
> Decembrie. Află că la Paris i s-a decernat premiul „Pentru cel mai bun rornan străin”.
Continuă să lucreze la „R 17”, petrecând multă vreme în arhivele Muzeului de istorie.
1969 Vara. Călătoreşte, însoţit de Na talia Svetlova, prin nordul Rusiei, împreună proiectează editarea unei reviste naţionale, care să fie difuzată prin Samizdat.
, ’; 4 noiembrie. Este exclus din filiala din Riazan a Uniunii Scriitorilor. Participând la şedinţă, Soljeniţân se apără cu înverşunare.
12 noiembrie. Excluderea lui Soljeniţân din Uniunea Scriitorilor este făcută publică în mod oficial. Scriitorul trimite o scrisoare deschisă, în care îi atacă pe membrii secretariatului, acuzându-i de ură oarbă.
Îşi leagă viaţa, printr-o căsătorie de facto, de Natalia Svetlova, matematiciană din Moscova, foarte activă şi cunoscută în mediul disidenţilor, întâmpină greutăţi cu divorţul de prima soţie, deoarece li s-au pierdut actele de la starea civilă din Riazan. Este adăpostit de violoncelistul Mstislav Rostropovici la vila lui din Jukovka.
1970 Se naşte Ermolai, fiul cel mare al lui Soljeniţân.
I se decernează Premiul Nobel, la propunerea lui Fran9ois Mauriac. Soljeniţân refuză să plece la Stockholm ca să primească premiul. Evenimentul este marcat de ziare şi reviste din toată lumea. Este felicitat în săptămânalul „Lettres franşaises” (al cărui redactor-şef era Louis Aragon) de către scriitorul Pierre Daix, care publică articolul Celui mai mare dintre scriitorii care trăiesc astăzi în Rusia.
Georg Lukâcs publică la Berlin lucrarea monografică Solschenizyn.
1971 Apare la Paris August O Mie Nouă Sute Paisprezece, prima carte din epopeea istorică „R 17”. KGB-ul efectuează o percheziţie la casa lui Soljeniţân din Rojdestvo.
18 noiembrie. Revista vest-germană „Stern” publică interviul cu mătuşa lui Soljeniţân din partea mamei, din care răzbat aluzii la originea lui socială. „Literaturnaia gazeta” nu scapă ocazia de a reproduce interviul din „Stern”.
18 decembrie. Moare Alexandr Tvardovski.
1972 Se naşte cel de al doilea fiu, Ignat.
Februarie. Are loc întâlnirea cu Heinrich Boli. La întoarcerea în Germania, Boli a luat cu sine un exemplar al scenariului Tancurile cunosc adevărul. Un exemplar din Arhipelag, în acelaşi an, a dus în Occident scriitorul Vădim Leonidovici Andreev, fiul lui Leonid Andreev.
30 martie. Acordă interviuri ziarelor „New York Times” şi „Washington Post”, în care dezminte calomniile care i se aduc şi se plânge că nu are acces la arhivele din ţară.
Aprilie, înmânarea Premiului Nobel de către reprezentantul Academiei 1 Suedeze nu are loc din pricina unor maşinaţii ale ambasadei Suediei de la Moscova. Soljeniţân dă explicaţii în declaraţia pentru presă.
: ;: ’ 21 august. Adresează ministrului afacerilor interne o scrisoare deschisă, în care protestează împotriva prigonirilor la care este supus în viaţa personală.
23 august. Interviuri ziarului „Le Monde” şi agenţiei Associated Press.
1973 3 septembrie. Soljeniţân află că Elizaveta Voronianskaia, care a dactilografiat Arhipelagul GULAG şi a ascuns fără ştirea lui un exemplar, fiind interogată trei zile în şir la KGB, a divulgat ascunzătoarea, după care a fost găsită spânzurată în propria-i locuinţă. La două zile, Soljeniţân face: >. Publică această ştire şi dă indicaţii ca Arhipelagul… Să fie editat în Occident Primeşte din ce în ce mai multe scrisori anonime şi ameninţări. Ft: ; Septembrie. Se naşte cel de al treilea fiu al lui Soljeniţân, Stepan. -;,: Decembrie, în editura YMCA-Press din Paris apare (în limba rusă) primul volum al Arhipelagului GULAG.
— Prin această carte, Soljeniţân şi-a propus să reconstituie „istoria sovietică., oficial inexistentă”, să cinstească memoria milioanelor de victime ale
— Lagărelor sovietice. Titlul cărţii simbolizează închisorile, lagărele de reeducare prin muncă şi toate punctele de exil, răspândite pe întregul teritoriu al URSS.)
Apare în Occident cartea Alexandr Solzhenitsyn, An International Bibliography of Writings by and about him. Compiled by Donald V. Fiene. Ann Arbor.
Apar la Paris lucrările monografice A. L Soljeniţân de R. Pletniov şi Se qui je sais de Soljenitsyne de Pierre Daix.
1974 Ianuarie. Campania prigonirilor împotriva lui Soljeniţân ajunge la apogeu.
La 19 ianuarie, în interviul acordat revistei Time, Sojleniţân declară: „Cred în căinţa noastră şi în purificarea noastră spirituală”.
12 februarie. Apelul din Moscova: apel la împotrivire şi la refuzul minciunii (Să nu trăim în minciună).
13 februarie. Este arestat şi închis la închisoarea Lefortovo. I se ridică ’ cetăţenia sovietică şi este condamnat la expulzare din ţară. Cu un avion special este transportat în R. F. Germania, îl vizitează pe Heinrich Boli. Se: ; stabileşte la Ziirich.
20 februarie. „Literaturnaia gazeta” publică un amplu articol „privind activitatea trădătoare a lui A. I. Soljeniţân”.
Natalia Svetlova (cu care se căsătorise în 1973, după divorţul de prima soţie, N. Reşetovskaia) primeşte aprobarea de a-şi urma soţul în exil, împreună cu cei trei copii şi cu mama ei.
17 iunie. Acordă un interviu agenţiei de presă CBS, unde îi critică pe acei compatrioţi care emigrează de bunăvoie şi îşi exprimă mâhnirea provocată ’ de slăbiciunea Occidentului. Tot aici anunţă crearea „Fondului rus pentru ajutorarea deţinuţilor şi familiilor lor”. Toate onorariile obţinute din vânzarea Arhipelagului GULAG vor fi vărsate în acest fond.
: Apar lucrările monografice Sur Soljenitsyne, de Georges Nivat şi L’esprit de Soljenitsyne, de Olivier Clement, la Lausanne şi, respectiv, Paris.
Despre Arhipelagul GULAG şi predecesorii lui, la Londra apare lucrarea lui Mihail Geller Lumea concentraţionară ţi literatura sovietică.
1975. Aprilie. Călătoreşte la Paris cu prilejul apariţiei cărţii S-a luat viţelul în coarne cu stejarul. Participă la dezbaterile organizate de televiziune şi la o conferinţă de presă, unde povesteşte despre ajutorul pe care l-a primit de la Heinrich Boli.
Lunie-iulie. Călătoreşte în SUA. Rosteşte două discursuri importante la Washington (30 iunie) şi New York (9 iulie). Este primit cu fast de Senatul american, în discursurile sale lansează avertismentul privind orbirea democraţiilor occidentale şi face apel la fermitate.
Octombrie. Apare volumul Lenin la Zurich, câteva capitole alese din cărţile întâi şi a doua ale epopeii istorice „R 17”, care de acum se va intitula Roata roşie.
Apare la Moscova (editată de Agenţia de presă „Novosti”) cartea de amintiri a Nataliei Reşetovskaia: În dispută cu timpul, destinată să fie difuzată doar în străinătate…
1976 Martie. Din nou la Paris, cu prilejul premierei filmului realizat după O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. După film, care s-a transmis la televiziune, Soljeniţân participă la o discuţie televizată.
Călătoreşte în Spania. Presa spaniolă de stânga califică drept revoltătoare declaraţiile lui Soljeniţân referitoare la caracterul blând şi binefăcător al dictaturii lui Franco.
Octombrie. Soljeniţân părăseşte Elveţia şi se stabileşte în SUA, statul Vermont, în vecinătatea orăşelului Cavendish. Continuă să lucreze la cărţile începute: volumul al treilea din Arhipelagul GULAG şi Roata roşie, „povestea tragică despre cum ruşii… Cu mina proprie şi-au distrus trecutul şi viitorul”.
La Paris apare lucrarea lui Claude Lefort, Un homme en trop, reflexions sur l’Archipel de Goulag.
Soljeniţân vizitează o serie de universităţi din SUA, care adăpostesc fonduri arhivistice ruseşti. Lucrează intens la Roata roşie: reface cartea întâi, August O Mie Nouă Sute Paisprezece, scrie următoarele două, Octombrie O Mie Nouă Sute Şaisprezece şi Martie O Mie Nouă Sute Şaptesprezece.
1978 Mai. După o lungă tăcere, consimte să prezideze festivitatea de sfârşit de an de la Universitatea Harvard. Cu acest prilej adresează un avertisment solemn şi sever lumii occidentale, care a pus mai presus de toate „fericirea” şi s-a arătat oarbă faţă de alte culturi independente. Sămânţa răului 1 < rezidă, după opinia lui, în umanismul occidental etc.
19 septembrie. La Paris are loc masa rotundă Ce înseamnă Soljeniţân pentru fiecare dintre noi? (organizată de publicaţia „Kontinent”). Au participat
; N Pierre Daix, Vladimir Maximov, Guy Lardreau, Georges Nivat, Paul Goma şi alţii. Intervenţiile participanţilor vor apărea în „Kontinent” Nr. 18, 1978, număr omagial, închinat lui Soljeniţân, cu prilejul celei de a şaizecea ’ aniversări.
Decembrie. Apar la Paris, în limba rusă (YMCA-Press), primele două volume din ediţia de Opere complete (pregătite de Soljeniţân şi soţia lui la Cavendish), care conţin varianta „completă şi definitivă” a romanului În
— ’.’ ’ cercul întâi.:. – – ’:’
1979 Februarie. Apare un nou „supliment” la S-a luat viţelul în coarne cu stejarul. Soljeniţân răspunde la noile calomnii cu care îl împroaşcă + Moscova.
Realizează un interviu pentru BBC. Îşi defineşte noua concepţie privind ’: revoluţia din februarie 1917: catastrofă, ai cărei principali autori sunt liberalii ruşi. Avertisment Occidentului că îşi pregăteşte un „februarie 1917” al său etc.
Iulie. Apar volumele 3 şi 4 din ediţia de Opere complete (voi. 3: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei, Miniaturi, Palma dreaptă, O întâmplare în gara Kocetovka, Pentru binele cauzei, Zahar-Kalita, Păcat, Procesiune de Paşti; voi. 4: Pavilionul canceroşilor).
Septembrie-noiembrie. Mulţi disidenţi din emigraţie îl acuză de fanatism fundamentalist a la Khomeini, pe care, bineînţeles, Soljeniţân nu-l lasă fără răspuns.
1980 27 martie. Face o declaraţie în legătură cu arestarea preoţilor Gleb lakunin şi Dmitri Dudko.
Atacurile împotriva „slăbiciunii” Occidentului stâraesc numeroase riposte, la care Soljeniţân răspunde cu contraatacuri zdrobitoare.
Aprilie. Polemizează cu istorici americani, în special cu Richard Pipes, în revista „Foreign Affairs”.
Continuă apariţia la YMCA-Press (în limba rusă) a ediţiei de Opere complete (voi. 5, 6, 7: Arhipelagul GULAG; voi. 8 conţine piesele compuse în memorie, în lagărul Ekibastuz: Ospăţul învingătorilor, Prizonierii, Republica muncii, Lumina din tine, Tancurile cunosc adevărul. Parazitul).
La Paris, Corinne Marion publică lucrarea monografică Qui a peur de Soljenitxyne?
1981 Printre emigranţi se înteţeşte polemica în jurul personalităţii lui Soljeniţân.
Toate ziarele şi revistele emigranţilor ruşi (începând din 1980) publică articole despre sau împotriva lui Soljeniţân.^
1982 * încheie lucrul la o nouă variantă a lui August O Mie Nouă Sute Paisprezece şi la Octombrie O Mie Nouă Sute Şaisprezece. Călătoreşte în Japonia şi Taiwan. Îi sfătuieşte pe japonezi să nu se lase ispitiţi şi să încheie înţelegeri cu guvernele Chinei şi URSS.
La Paris apare lucrarea lui Emil Kogan Stâlpul de sare. Psihologia politică. A lui Soljeniţân.
1983 10 mai. Alexandr Soljeniţân primeşte, la Londra, premiul Templeton „Pentru contribuţia la dezvoltarea conştiinţei religioase”.
Continuă lucrul la Roata roşie, pe care scriitorul o defineşte ca „naraţiune în soroace măsurate”, şi o împarte în acte şi „noduri” (uzlî). Încheie Actul Întâi (Revoluţia) în trei „noduri” şi opt cărţi; începe publicarea la Editura YMCA-Press.
Dovadă că nu a abandonat jurnalul literar, în numărul 139 al „Buletinului mişcării creştine ruse” (Paris) publică fragmentul intitulat Pluraliştii noştri, din volumul al doilea al Schiţelor din viaţa literară (voi. 1: S-a luat viţelul în coarne cu stejarul). Fragmentul constituie un atac la adresa adversarilor ideologici din emigraţia rusă şi a provocat un răspuns îndârjit din partea lui Andrei Siniavski. Soljeniţân demască „mitocanizarea istoriei ruse” şi „ura faţă de ortodoxie”.
/noiembrie. Acordă un interviu lui Daniel Rondeau (care va fi publicat într-un număr din decembrie al ziarului „Liberation”). Cu acest prilej, scriitorul răspunde la o serie de întrebări legate de procesul de creaţie şi lucrul la epopeea Roata roşie, atingând pe parcurs şi o serie de probleme politice, estetice, de filosofie a istoriei, întrebat dacă nutreşte o cât de mică şi smintită speranţă de a se întoarce şi trăi ca om şi scriitor liber în Rusia, Soljeniţân răspunde:„…Dacă îmi va fi ursit să mai trăiesc o vreme, da, în pofida oricăror argumente logice, în pofida situaţiei reale teribile care există astăzi în Uniunea Sovietică şi în lume, am convingerea că am să mă întorc acolo, nu doar cărţile mele se vor întoarce, ci şi eu, viu, mă voi întoarce. Nu ştiu de ce cred că o să mor în patrie.”
Almanahul revistei „Contemporanul” pe 1983 a fost dedicat laureaţilor Premiului Nobel pentru literatură din 1901 până în 1982 (autor Laurenţiu Ulici). Dintre cei şaptezeci şi nouă de scriitori antologaţi, doar Soljeniţân nu avea nici fotografie, nici referinţe critice, nici motivaţia juriului, nici fragment literar din operă. Din cele câteva rmduri biografice lipseau tocmai acele date care făcuseră din el cel mai acerb critic al regimului sovietic. Cauzele acestor omisiuni se deduc, fireşte, de la sine.
1984 „Buletinul mişcării creştine ruse” publică textul interviului acordat Televiziunii franceze la 31 octombrie 1983. (Emisiunea s-a bucurat de mare succes, fiind reluată de câteva ori.) în SUA este publicată biografia lui Alexandr Soljeniţân, scrisă de Michael Scammell, care a stârnit numeroase ecouri critice. Este remarcată aproape unanim atitudinea răuvoitoare a biografului şi influenţa puternică a cărţii din 1975 a Nataliei Reşetovskaia.
1985 Editura Molodaia Gvardia din Moscova publică ultima parte a trilogiei lui Egor Ivanov, Onoare şi datorie, dedicată aceluiaşi august 1914. Este mai mult decât evident că această trilogie a fost concepută ca o replică la Roata roşie a lui Soljeniţân.
În SUA continuă campania anti-Soljeniţân. Morman Podgoreţ publică în revista „Commentary” articolul intitulat O întrebare bizară despre Alexandr Soljeniţân. Autorul articolului nu vede în Soljeniţân decât „un amestec de manie a grandorii şi egoism”.
1 La Congresul internaţional al slaviştilor de la Washington s-a organizat o dezbatere cu tema: Este oare Soljeniţân antisemit? Ziarul „New York Times” publică, în numărul său din 13 noiembrie, o amplă relatare despre această dezbatere. – „,
În numărul 145 al „Buletinului mişcării creştine ruse” este publicat interviul cu Nikita Struve, în care discută despre cartea Octombrie O Mie Nouă Sute Şaisprezece.
1986 Sunt editate primele două volume din Martie O Mie Nouă Sute Şaptesprezece (YMCA-Press, Paris), în ediţia de Opere complete – volumele 15 şi 16…; >yv: ; -.: y; – x-i-r. *.<
1987 Soljeniţân acordă un interviu lui Rudolf Augstein pentru hebdomadarul german „Der Spiegel”. („Despre mine se spun atâtea minciuni cum numai despre morţi se pot spune.”)
Roata roşie continuă să apară. Sunt editate volumele al treilea şi al patrulea din Martie O Mie Nouă Sute Şaptesprezece (Opere complete – volumele 17 şi 18) „ j. În URSS şi mai cu seamă la Moscova ia amploare (mii de oameni); mişcarea celor care se pronunţă pentru editarea operelor lui Soljeniţân în patria sa Prestigioasa editură londoneză Overseas Publications Interchange Ltd. Publică (în limba rusă) originalul dicţionar al lui Jacques Rossi: Ghidul GULAG-ului. Dicţionar istoric al instituţiilor penitenciare sovietice şi al termenilor legaţi de munca forţată.
1988 Iulie. Pictorul Ilia Glazunov expune tabloul Misterul secolului al XX-lea, în care, printre alte chipuri, figurează şi cel al lui Soljeniţân.
/decembrie. La Casa Centrală a Cineaştilor din Moscova a avut loc o festivitate cu prilejul celei de a 70-a aniversări a zilei de naştere a lui Soljeniţân. Au luat cuvântul Andrei Smirnov, Iuri Kariakin, Iuri Afanasiev.
Un grup de oameni de cultură şi scriitori adresează lui M. S. Gorbaciov, secretar general al CE al PEUS, un protest împotriva opririi publicării Arhipelagului GULAG în revista „Novâi mir”. Printre semnatari: Serghei Averinţev, Andrei Bitov, Igor Zolotusski, Stanislav Rassadin, Valentin Rasputin ş.a.
— Un alt grup de scriitori propune Secretariatului conducerii Uniunii Scriitorilor să-l reprimească pe Soljeniţân ca membru al acestei uniuni.
Cu prilejul celei de a 70-a aniversări a lui Soljeniţân „Buletinul mişcării creştine ruse” scoate un număr special dedicat scriitorului. La Moscova, revista „Vâbor” („Opţiunea”), difuzată prin Samizdat, publică scrisoarea trimisă de Soljeniţân din America şi mai vechea lui (expediată încă din toamna anului 1973 şi publicată la 3 martie 1974) Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, în care îi chema să pună capăt monopolului ideologic al marxismului şi să se îngrijească de nord-estul teritoriilor ruseşti.
În scrisoarea adresată lui Viktor Aksiuciţ şi părintelui Gleb lakunin, editorii revistei „Vârbor”, Soljeniţân spune că, deşi doreşte să se întoarcă în ţară şi speră ca acest lucru să se întâmple cât încă mai este în viaţă, nu poate face
: totuşi acest lucru înainte ca principalele sale scrieri să fie editate în URSS.
1989 Februarie. Revista (în 1. Rusă) „Secolul XX şi lumea” publică articolul Să nu trăim în minciună (pe care Soljeniţân îl scrisese încă din 1974), însoţit De o postfaţă a lui Igor Vinogradov. Almanahul Kuban începe publicarea unui „ghid” prin universul lui Soljeniţân, conceput şi scris de Piotr Palamarciuk.
13 februarie. Moscova. Seară dedicată împlinirii a 15 ani de la data expulzării lui Soljeniţân din ţară. Au participat Igor Vinogradov, Vladimir Borisov, Elena Ciukovskaia, Printre alţii a luat cuvântul Anatoli Strelianâi, care şi-a intitulat discursul Să nu crezi, să nu te temi, să nu ceri. Concepţia despre lume a lui A. Soljeniţân conform cărţii Arhipelagul GULAG, tipărită de publicaţia „Russkaia mâsl” („Ideea rusă”) la 24 februarie.
Iulie, în revista „Novâi mir” apare Discursul destinat ceremoniei decernării Premiului Nobel. Începând cu numărul 8 (august), aceeaşi revistă întreprinde publicarea câtorva capitole din Arhipelagul GULAG, selecţionate de autorul însuşi.
1990 Editura Sovetski pisatei (Scriitorul sovietic) editează integral Arhipelagul GULAG (3 voi.). Revista „Novâi mir” începe publicarea romanului în cercul întâi. Revistele „Zvezda” („Steaua”), „Naş sovremennik” („Contemporanul nostru”), „Neva” încep să publice „noduri” din Roata roşie.
16 august. Decretul preşedintelui URSS, M. S. Gorbaciov, prin care lui Soljeniţân i se ridică acuzaţia de trădare şi i se redă cetăţenia sovietică.
Septembrie. Publicaţiile „Literaturuaia gazeta” şi „Komsomolskaia pravda”, concomitent cu Editura YMCA-Press din Paris, publică Cum să reorganizăm Rusia? Textul acestui articol a stârnit numeroase ecouri contradictorii.
Lui Soljeniţân i se decernează Premiul de Stat al RSFSR pentru Arhipelagul GULAG, dar scriitorul îl refuză: „Este o carte despre suferinţele a
^ „milioane de oameni, şi eu nu pot să agonisesc glorie pe seama ei” ’ („Izvestia”, 12 decembrie 1990).
După o aşteptare de peste un deceniu, Natalia Reşetovskaia, prima soţie a scriitorului, publică la Moscova volumul de memorii Soljeniţân – o amplă şi minuţioasă biografie între 1936, anul când l-a cunoscut, şi 1974, anul expulzării prozatorului din Uniunea Sovietică.
În România, chiar din primele luni ale anului (la foarte scurtă vreme după revoluţia din 1989), au început să apară fragmente din scrierile lui Soljeniţân, însoţite de prezentări ale vieţii şi operei scriitorului, presa noastră vrând parcă să recupereze anii mulţi de tăcere impusă de cenzura regimului totalitar de la noi. Astfel, episoade din Arhipelagul GULAG publică „Timpul” din Iaşi (Nr. L din 13 ianuarie; traducere de Dumitru Păduraru şi C. M. Spiridon), „Orizont” din Timişoara (numerele din 6 ianuarie, 26 ianuarie şi 2 februarie; traducere de Simion Lăzăreanu). Revista „Argeş” din Piteşti (Nr. L din ianuarie) tipăreşte capitolul Surâsul lui Biiddha din romanul În cercul întâi (traducere de Rodica Baltazar). Tot din acelaşi roman, săptămânalul „Adevărul literar şi artistic” (care la începutul apariţiei din 1990 s-a numit „Adevărul de duminică”) publică (din aprilie 1990 până în iunie 1991) un lung serial în traducerea lui Laurenţiu Duţă.
1991 17 septembrie. Una dintre declaraţiile făcute după ce i s-a redat cetăţenia: „O dată cu hotărârea procurorului general nu mai există nici o piedică juridică în calea reîntoarcerii mele în patrie. Dar, înainte de a face acest lucru, va trebui să-mi termin lucrările începute mai demult aici. După ce o să mă întorc în Rusia, o să am alte griji, pe care le voi împărţi cu toţi cei de acolo.”
La Bucureşti, în editura Quintus, apare O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în traducerea lui Sergiu Adam şi Tiberiu lonescu, cu o postfaţă semnată de Vlad Sorianu. (Trebuie menţionat faptul că această traducere a aşteptat lumina tiparului mai bine de un sfert de secol. Semnalăm, de asemenea, că mai există o versiune românească a microromanului soljeniţânian, realizată cu înalt profesionalism şi talent de Nina Grigorescu tot înainte de 1989, versiune ce îşi aşteaptă încă editorul.)
1992 Octombrie. Philippe de Villiers organizează în Vend6e o întâlnire la care au luat parte câteva mii de persoane, în discursul rostit la această întâlnire, Soljeniţân a denunţat „primul mare genocid, teoretizat ca atare în istoria modernă a lumii”. (Este vorba de înăbuşirea sângeroasă a rezistenţei regaliste din Vendee şi Bretagne de către forţele republicane în 1793-1795.) Gestul lui Soljeniţân a contrariat presa de stânga şi în general stânga occidentală.,
1993 La sfârşitul anului face publică hotărârea de a se întoarce în Rusia în acest an aniversar (75 de ani), în România s-au publicat o serie de materiale dedicate personalităţii marelui scriitor. Astfel la 23 şi 30 aprilie, Radio România-Cultural, în cadrul emisiunii „Dicţionar de literatură universală” a prezentat eseul Alexandr Soljeniţân, aparţinând cunoscutului prozator şi traducător Alexandru Calai’s. Tot lui îi aparţin Ce face Soljeniţân astăzi (Radio România-Cultural, emisiunea „Revista literară Radio”, 6 iunie), Alexandr Soljeniţân a împlinit 75 de ani („Caiete critice” 10/12), Soljeniţân-75 („Literatorul”, Nr. 51-52).
La Cluj-Napoca, în volumul Studii de limbă, literatură şi metodică, VIII, Mircea Croitoru publică studiul Alexandr Soljeniţân (Repere ale creaţiei).
1994 Vede lumina tiparului studiul Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, care, în ultimă instanţă, ar consta în edificarea unei Ruşii morale şi în protejarea poporului.
26 mai. Începe călătoria de întoarcere în Rusia. După două opriri la Vladivostok şi Măgădan (centrul regiunii cu acelaşi nume în Extremul Nord, fost punct de triere a deţinuţilor politici trimişi în lagărele Kolâmei), Soljeniţân îşi va urma lunga călătorie spre Moscova, cu etape în alte câteva oraşe siberiene, (în România, despre acest periplu va scrie şi ziarul „România liberă” din 27 mai.) Ajuns la Moscova, va locui într-un apartament din centru, până ce se va încheia lucrul la vila sa din afara capitalei. Se întâlneşte cu preşedintele Boris Elţân.
28 octombrie. Rosteşte un discurs în Duma de Stat.
De acum şi până la sfârşitul anului 1995 s-a întâlnit de multe ori cu ziarişti ruşi şi stranii, a dat numeroase interviuri, a susţinut la Televiziune emisiunea intitulată întâlniri cu Alexandr Soljeniţân (care a luat sfârşit în 1996, o dată cu începutul campaniei electorale din Rusia).
Numărul 6 al revistei „Zvezda” din Sankt-Petersburg este dedicat Lui Alexandr Soljeniţân: articole, câteva discursuri şi interviuri ale scriitorului, amintiri, scrisori ale unor cetăţeni sovietici cu prilejul expulzării lui. Este interesant articolul Problema concepţiei eroice (Soljeniţân şi Nietzsche) al lui Richard Tempest, care lansează ideea unui Soljeniţân – autor al propriului mit biografic, fie patriarh, fie proroc. Viaţa şi opera scriitorului au revelat lumii un exemplu al eroicului. Aidoma prototipului mitic carlylean al Scriitorului-Proroc, el se recunoaşte în rolul celui care îndeplineşte o datorie istorică faţă de milioanele de morţi, al celui care pedepseşte cu Paloşul lui Dumnezeu în împărăţia minciunii. Cu Nietzsche, Soljeniţân se aseamănă prin tipul profetic al comportamentului şi limbajului artistic, prin originalitatea deosebită a limbii şi stilului. Filosoful german a dezvăluit lumii eroul care a biruit omul din sine. Scriitorul ras a revelat lumii eroul care a biruit sclavul din sine. Eroul lui Nietzsche vorbeşte în locul tuturor. Eroul lui Soljeniţân vorbeşte în numele tuturor. (După „Kontinent”, Moscova-Paris, Nr. 82).
Revista „Convorbiri literare” din Iaşi dedică Nr. L din acest an lui Alexandr Soljeniţân. Au semnat articole: Sorina Bălănescu (Spiritul lui Soljeniţân: libertatea şi locul din vis), Jean Cathala (Reflecţii despre Arhipelagul GULAG), Livia Cotorcea (Soljeniţân sau lumea din noi), Mircea Croitoru (Alexandr Soljeniţân şi literatura rusă), Bedros Horasangian (O mărturisire pentru „melancolia disperării”), Leonte Ivanov (O întâmplare în gara Kocetovka. O posibilă interpretare), Constantul Romanescu (Soljeniţân şi viitorul lumii), Almoş-Bela T. (Promovarea bioeticii prin opera lui Soljeniţân).
La Bucureşti, revista „România literară” publică în Nr. 31 (17-23 august) articolul profesorului universitar Gheorghe Barbă – Fenomenul Soljeniţân.
1995 în Editura Anastasia apare Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX. Traducere de Boris Buzilă, prefaţă de Alexandru Paleologu.
Editura MYDO CENTER din Iaşi publică volumul de memorii al Nataliei Reşetovskaia Soljeniţân. Versiunea românească, realizată cu deosebită acurateţe şi sensibilitate, aparţine Sorinei Bălănescu, care semnează şi o inspirată postfaţă, precum şi notele.
1996 12 noiembrie. Participă la simpozionul internaţional F. M. Dostoievski şi cultura universală (Moscova-Sankt-Petersburg, 11-17 noiembrie). După ce adresează un cuvânt de salut participanţilor, îşi expune în continuare concepţia proprie referitoare la personalitatea lui Dostoievski.
Revista „Luceafărul” (Nr. 5 din 7 februarie) publică eseul lui Gheorghe Barbă, intitulat Cuvânt despre Soljeniţân. Tot lui Gh. Barbă îi aparţine şi articolul Alexandr Soljeniţân – martor incomod al secolului, apărut în volumul Studii de slavistică, VII, tipărit sub egida Editurii Universităţii Alexandru loan Cuza din Iaşi.
1997 Mai. Soljeniţân este ales membru al Academiei de Ştiinţe din Rusia.
’ 7 iunie. La Bucureşti, sub egida Editurii Univers, apare volumul I al Arhipelagului GULAG, care este lansat în cadru festiv la cea de a cincea ediţie a Târgului Internaţional de Carte Bucureşti. Cu acest prilej au vorbit criticul şi profesorul universitar Mircea Martin, directorul editurii, criticii literari Alexandru Paleologu (autorul postfeţei) şi George Pruteanu, precum şi traducătorul. După opinia presei, cartea a constituit evenimentul Târgului şi, alături de Casa Puşkin de Andrei Bitov, de varietatea şi valoarea celorlalte titluri expuse, a contribuit ca Editura Univers să fie considerată liderul incontestabil al acestei competiţii internaţionale.
Săptămânalul francez „L’Express” (din 21-27 august) publică articolul lui Soljeniţân Ipocrizia sflrşitului de secol XX.
24 septembrie. Participă la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Rusia cu tema Ştiinţa în pragul noului mileniu. Intervenţia lui Soljeniţân intitulată Epuizarea culturii, apare în revista „Moscovskie novosti”.
„27 septembrie. La postul de radio Rusia începe un ciclul de emisiuni (65), în care va prezenta epopeea sa istorică Roata roşie. Cu acest prilej, în ajunul emisiunii, a acordat un interviu pentru” Moskovskie novosti”, publi-, cat în numărul din 28 septembrie – 5 octombrie.
;, Octombrie. Sub egida Editurii Albatros din Bucureşti apare romanul Pavilionul canceroşilor. Traducerea de înaltă ţinută este semnată de Măria Dinescu şi Eugen Uricaru.
Decembrie. Editura Univers scoate de sub tipar volumul al II-lea al Arhipelagului. Versiunea românească a acestui volum aparţine cunoscutului traducător Ion Covaci.;
1998 7 ianuarie. Ziarul „România liberă” publică un grupaj de materiale dedicat lui Soljeniţân. Grupajul cuprinde un microportret biobibliografic, articolul Ipocrizia sfârşitului de secol XX în traducerea lui Călin Stănculescu, fragmente din intervenţia la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Moscova şi Interviul din „Moskovskie novosti” (28 septembrie -5 octombrie 1997).
H februarie. Revista „România literară” tipăreşte articolul Capodopera lui Soljeniţân, semnat de Albert Kovâcs, în care autorul face o amplă prezentare şi, totodată, o fină analiză a romanului Pavilionul canceroşilor.
DINCOLO DE LITERATURĂ Un singur cuvânt adevărat cântăreşte mai mult decât Universul.
SOLJENIŢÂN CE POATE FI mai tentant pentru autorul unei postfeţe decât exegeza literară a cărţii abia sfârşite? Starea de graţie a sentimentului estetic, retrăit pas cu pas în timpul lecturii, îşi caută acum – în chip firesc – motivaţiile capabile să o conştientizeze, să o explice şi să-i probeze temeinicia. Efortul analitic se îndreaptă spre o altă descoperire a operei, incitat de tensiunea trăirii artistice, dar -totodată – desprins de ea, sustras determinărilor ei emoţionale, aşezat la o distanţă care să-i confere independenţă în mişcare şi să-i deschidă o altă perspectivă, alte posibilităţi de cuprindere şi de aprofundare. Dialogul din timpul lecturii nu se încheie, dar se modifică; în discursul exegetic, conştiinţa cititorului e obligată să se despartă de ipostaza interlocutorului privilegiat, admis ca prezenţă nemijlocită în concreteţea existenţială a lumii fictive, şi îşi asumă – prin intermediul comentariului critic – rolul unei instanţe interogative nu doar în raport cu destinul acestei lumi, ci şi cu discursul instituitor care o face posibilă. Interpretarea pune în evidenţă modalităţile constructive ale operei şi îi descoperă sensului său întreaga plenitudine interioară, oferind u-i şi argumentele unei evaluări în ordine artistică.
Exegeza operei, ca subiect al postfeţei, împlineşte îndeobşte şi aşteptarea cititorilor; ei pot găsi, astfel, măcar în parte, confirmarea propriilor intuiţii ori, mai ales, justificarea explicită a unor semnificaţii numai bănuite, fără să excludem că deseori interpretarea propusă produce efectiv o limpezire, o relansare a dialogului întrerupt de bruiajul unor neînţelegeri, de incapacitatea comunicativă a unor situări neadecvate. Postfaţa îşi dovedeşte raţiunea de a fi ca partener avizat nu atât în aventura lecturii, cât în meditaţia ce îi urmează.
De data aceasta, însă, postfaţa iese din tiparele obişnuite, însuşi autorul ei se află într-o situaţie excepţională. La sfârşitul lecturii, când şi-a ridicat ochii din orizontul Arhipelagului GULAG, foile albe de hârtie pe care le avea în faţă i se refuzau, pur şi simplu, scrisului. Albul lor devenise dureros, lovind – (paradoxal) cu lumina lui stinsă – retina ochilor încă deschişi într-o uimire neîncrezătoare, semănând mai mult cu spaima decât cu mirarea. Albul foilor nescrise se întindea în faţa lui neverosimil ca un imens deşert arid de oase calcinate, cenuşa albă a milioanelor de victime din gulag, risipite în mormântul nemonnânt al gropilor comune ori al cimitirelor fără cruci şi fără lumânări. Cerneala nu s-ar putea scrie niciodată pe pojghiţa poroasă a acestei întinderi de nisip viu, jiedesprins cu totul de ereditatea lui omenească. Vuitul din preajmă, adiere fără putere, lăsâiid nemişcată făina deşertului unde au fost măcinate destine (simţit ca un tremur pe Mâna pregătită să scrie) e poate doar multiplicarea enormă a respiraţiei din urmă a sufletelor expiate fără cuminecare.
Cum s-ar putea scrie aici şi acum! Şi, mai ales, ce s-ar putea scrie acum despre acest aicil De unde impersonalitatea rece a retragerii la o distanţă necesară spre a putea privi în linişte peisajul neliniştit al poveştii tragice, abia sfârşite? Cum s-ar găsi tăria smulgerii din coşmar spre a analiza metodic grila narativă, tipurile de focalizare ale povestirii, funcţiile personajelor în polifonia rornanescă? Cine s-ar putea opri, acum, la disociaţii subtile între autorul analitic şi cel implicit, între naratorul martor şi naratorul credibil? În mijlocul deşertului iscat din închipuire pe albul foilor, peisaj lunar ieşit parcă din implozia umanităţii însăşi, am putea, cititorule, să dialogăm împreună despre competenţa narativă?
E o întrebare directă, deoarece nu am nici o îndoială că m-aş afla singur în solitudinea uluirii mele; e imposibil să mă fi înşelat că cititorii lui Soljeniţân, cei care au avut puterea să ducă până la capăt călătoria prin gulag, nu mi s-ar afla alături, cu feţele înălbite de oroare, ca şi când praful deşertului meu le-ar fi acoperit obrajii cu făina oaselor calcinate. Am certitudinea că ne găsim împreună, că ne înţelegem în aceeaşi restrişte a memoriei, că neputinţa mea de a scrie o postfaţă obişnuită nu e doar împărtăşită, dar se afla de la început în aşteptările lor. Sunt sigur că dialogul nostru despre Arhipelagul GULAG nu trece nefiresc dincolo de literatură.
Totuşi, cineva ue-ar putea bănui de o nu cu totul fondată rătăcire emoţională, întâmplările din Arhipelag ţin toate de cotidianul lumii noastre, mai mult sau mai puţin obişnuit, evocând stări şi evenimente comune, deşi nu fac parte dintr-o experienţă proprie: arestări, anchete, sentinţe judiciare nedrepte. Pe multe le ştim din memoria unui trecut nu prea îndepărtat ca să intre efectiv în istorie, rămas ca un fel de prezent deja trăit, ale cărui consecinţe le resimţim încă în viaţa de fiecare zi; în parte, sunt aici anii războiului cu toate nenorocirile lui, cu privaţiunile de tot felul ce i-au urmat, între care mai ales cutremurul politic şi social al unei dictaturi necunoscute până atunci, închisorile, deportările, fuga din ţară, evacuările din case şi domiciliile forţate, marginalizarea socială ca o moştenire de familie, sărăcia mai greu de suportat lângă îmbogăţirile perverse, presiunea tăcută dar devastatoare a poliţiei cu feţe diferite au fost realitatea timpului nostru până nu demult; fără să fim implicaţi noi înşine (cei aflaţi direct sub tăvălugul maşinăriei rămân într-o altă clasă), n-a fost poate nimeni exclus de la canonul acestui destin colectiv.
Tocmai de aceea intrarea în gulag nu surprinde, iar drumurile lui le descoperim bătătorite de oameni aflaţi de atâtea ori în vecinătate. Diferenţa vine din impactul direct. Ceea ce era odată numai auzit (chiar dacă a putut însemna mai mult decât un fapt divers), ceva ce aparţinea altcuiva, rămânea prea departe ca să ne atingă sau ne atingea prin ricoşeu, întâmplător şi superficial, acum, în călătoria prin Arhipelag, ni se impune ca o existenţă asumată. Nenumăratele vieţi împinse în lagăre devin ale noastre; ceea ce era „la doi paşi de noi” se loveşte, acum, de timpanul nostru, ne intră în suflet, ni se cuibăreşte în conştiinţă. „Ţârâitul strident al soneriei în miez de noapte”, „bătăile brutale în uşă” le auzim Noi, treziţi din somnul nostru liniştit. Sunt eu, de două ore, „cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa” şi mie mi se urlă: „Mărturiseşte!” Există, desigur, şi momente-limită în care frica, umilinţa, durerea fac să cedeze puterile trupului şi sufletului. La o percheziţie, când totul se taie, se sparge, se goleşte, se împrăştie, se rupe, copilul abia mort e aruncat din sicriu, în faţa mea, de mâinile murdare ale „găitanelor albastre”; în aşteptarea anchetei, mă simt aruncat în „boxa cu ploşniţe”, le simt năpustindu-se flămânde, le strivesc, mă sufoc de putoarea lor, până ce cad resemnat, lăsându-le să-mi sugă sângele; apoi, la izvorul Zarosşi, am „mâncat leşul unui cal care… Duhnea, colcăind de muşte şi viermi”. Dar omul e capabil să treacă şi peste asemenea întâmplări; dacă are forţa şi credinţa să le depăşească, viaţa va putea merge înainte îngropându-le într-o amintire tăinuită care poate chiar să fortifice. Din umilinţă se renaşte, prin durere se poate devii mai puternic. Destinul tragic îl poate înălţa pe om, iar viaţa oferă exemple nenumărate, în timp ce literatura a făcut din dramele existenţei subiectele ei privilegiate, convertind răul în bucuria binelui regăsit.
De unde, atunci, această crispare sufletească după lectura lungului memorial despre gulâg? De unde această uimire înspăimântată pe care ţi-o dă numai incredibilul şi de ce retrăirea încercărilor omeneşti, cât de dure ar fi, până la limita suferinţei ori chiar la pragul morţii, duce la neputinţa spiritului de a se căuta şi înţelege prin ele? Aş spera să mă întâlnesc cu cititorii şi în răspunsuri; să fim alături nu doar în identitatea stării de spirit, ci şi în motivele ce o explică.
Arhipelagul GULAG e o lume stranie, paradoxală, deoarece e reală şi fantastică în acelaşi timp. Mai mult: cu cât realitatea e mai evidentă, mai concretă, mai nemijlocit senzorială şi mai comprehensivă în referinţele ei tangibile, naturale, cu atât devine mai ireală, mai iluzorie, îndepărtându-se de orice temei credibil, înfăţişându-se spectrală, utopică, suprarealistă, un fel de himeră a viziunii celei mai autentice. Gulagul e o închisoare care ar trebui să fie locul de recluziune pentru nefericiţii vinovaţi din lumea liberă. E însă o închisoare insolită, întâi de toate prin proporţiile ei. Este atât de imensă, încât ideea închiderii, a împrejmuirii pare neverosimilă; în fapt e vorba de o lume deschisă prin întinderea ei, imposibil de constrâns în spatele unor pereţi impermeabili, dar formată dintr-o multitudine de „insule” zăvorite, păzite – arhipelagul! – De nenumărate nuclee celulare, atât de multe, încât spaţiile dintre ele nu mai aparţin exteriorului liber, sunt contaminate de aerul interdicţiei. Gulagul nu mai e puşcăria unei lumi, ci o lume care fiinţează ca puşcărie. Acestei imensităţi spaţiale i se suprapune numărul incomensurabil al azilanţilor: puşcăriaşii sunt de ordinul milioanelor. Fiecare deţinut are un număr, dar acesta ţine de celula lui insulară, repetat de sute de ori, în locuri diverse şi pe identităţi diferite, fără să poată fi un semn real de ordine într-un inventar fantasmagoric. Această lume, variabilă doar prin rata mortalităţii, nu cunoaşte totuşi niciodată pericolul extincţiei; în locul reproducerii naturale, populaţia se menţine prin valuri continue de imigrare, intrate sistematic şi la timp, după reguli ce nu-i aparţin, dar care îi păstrează existenţa la dimensiunile ei năucitoare, în această perpetuă reîmprospătare a puşcăriei (scriitorul însuşi a fost condamnat la domiciliu forţat perpetuu) stă legătura strânsă, fatală cu cealaltă lume din afară. Cele două universuri sunt posibile numai împreună,
Fiecare prin celălalt, fiecare ca o condiţie reciprocă de existenţă; orice s-ar prăbuşi undeva ar pune sub semnul întrebării partea cealaltă. O asemenea simbioză existenţială între lume şi puşcărie, între oamenii liberi şi oamenii constrânşi, dizolvă graniţele presupuse, le aplatizează orice diferenţă, le uneşte într-un fel de bizară comunitate pe cât de imposibil să fie negată, pe atât de imposibil să fie crezută.
Neobişnuitul acestei închisori începe să se revele cu adevărat abia de acum înainte. Dacă puşcăria devenise Iunie prin imensitate, aparent autonomă şi independentă, lumea se descoperă ca puşcărie prin dependenţa ei funciară de gulag. Văzute împreună în viziunea Arhipelagului ca unic spaţiu uman, umanitatea lor întreagă se înfăţişează ca un uriaş univers concentraţionar. Ceea ce la început era ascuns de o iluzie de perspectivă, efect al erorii de focalizare datorate limitei fiziologice a ochiului, devine pas cu pas, pagină cu pagină, adevărul indubitabil al unei realităţi cumplite.
Consecinţa imediată a acestei „iluminări”, a depăşirii înţelegerii până acum incomplete ori greşite e descoperirea absenţei ciudate a libertăţii, în gulag, ne-li-bertatea reprezintă însuşi modul de a fi, elementul definitoriu care marchează existenţa. Intrarea în gulag înseamnă tocmai pierderea libertăţii; lipsa de libertate este semnul evident de apartenenţă şi, totodată, criteriul diferenţierii. Omul de aici era împins în degradare prin acest deficit al umanităţii sale. Salvarea venea din caracterul pasager al acestei stări, din posibilitatea – cel puţin probabilă – de a o depăşi, de a putea ieşi din ea, de a regăsi starea normală. Ceea ce aflăm acum e lipsa acestei diferenţe şi imposibilitatea unei transformări. Lumea din afară este la fel de neliberă, fără să fie efectiv o puşcărie. Umanitatea de dincolo are acelaşi deficit care o degradează; cu o diferenţă subtilă, abia perceptibilă, în nici un caz corectivă în substanţa ei. Oamenii lumii din afara gulagului au iluzia libertăţii în măsura în care nu le este confirmată instituţional ne-libertatea. Dar situaţia lor e chiar mai deplorabilă decât a deţinuţilor. Ei sunt fie inconştienţi, dovedind un deficit individual de umanitate, fie îşi dau seama că starea lor de libertate iluzorie are un caracter pasager, adică au conştiinţa că posibilitatea – mai mult decât probabilă – de a o depăşi în ne-libertate îi face să trăiască în anormal, fără să aibă măcar şansa unei întoarceri la normalitate. Certitudinea unei ne-libertăţi tranzitorii (cea a deţinuţilor) e înlocuită de convingerea arestării iminente. Ei se văd astfel aruncaţi într-o stare de nesiguranţă perpetuă, cu efecte corozive, producătoare continuă de tensiune ajunsă uneori la cote insuportabile. După săptămmi, luni, ani de aşteptare, arestarea apare ca o limpezire interioară, ca o benefică detensionare, ca o ieşire la liman. Trecerea din om liber în prizonier e salvatoare. Bucuria stranie a transformării în deţinut implică o răsturnare de criterii, de valori şi se poate explica doar prin ambiguitatea concentraţionară a celor două lumi. O gândire coerentă e posibilă numai acceptând anormalul ca normă, recunoscând jurisdicţia totală a imperiului puşcăriei.
Dizolvarea celor două lumi una în alta pe temeiul ilibertăţii nu duce însă singură, până la capăt, declasarea umanităţii acestui univers. Antinomia duală, ca principiu al identităţii, lasă stării de libertate o şansă de a se păstra nedistorsionată măcar în interiorul acestei revărsări a universului coercitiv: trăieşti un vis Depăşind trezia, simţi neliniştea în raport cu tihna. Ilibertatea deţinuţilor reali sau virtuali ar apărea evidentă în opoziţie cu libertatea celor ce îi agresează şi îi supun. Arestatul aşteaptă pe arestuitor, anchetatul stă la bunul plac al inchizitorilor săi, condamnatul e supus sentinţei judecătorului. Deasupra şi în afara celor supuşi şi constrânşi se află deţinătorii de putere în stare să aplice constrângerea şi să impună supunerea. Sclavii se recunoşteau în oglinda stăpânilor lor. Atentatul la umanitate se datora atât acestui apartheid injust, cât şi discrepanţei numerice dintre sclavi şi oamenii liberi. Cei din urmă păstrau însă vie, în ciuda acaparării nedrepte, ideea de libertate, iar autoritatea lor vremelnică lăsa deschisă posibilitatea extinderii regnului libertăţii chiar şi până la deplina lui înstăpânire. În universul Arhipelagului, libertatea însăşi a fost exterminată; nicăieri nu-şi poate afirma un drept de existenţă şi nimănui nu-i este îngăduit să o deţină cu adevărat. Anchetat şi anchetator, condamnat şi judecător sunt clase provizorii, interschimbabile (nu prin accident, ci în mod principial); niciunul nu este exclus de la aşteptarea arestării. Nesiguranţa existenţei îi stăpâneşte pe toţi. Noii sclavi n-au nevoie de stăpâni pentru a fi şi a se simţi astfel; sclavia e însăşi condiţia existenţei precum aerul. Nici o instanţă a libertăţii nu decide supunerea; oricât ai urca în ierarhia stabilită de coeficientul de sclavie nu poţi ajunge pe o treaptă a libertăţii depline. Singurul liber este sistemul, dar un sistem reglat să gestioneze ne-libertatea. Organismul social a fost transformat într-un mecanism. Libertatea, condiţie a umanităţii (sociale şi individuale), a fost scoasă din starea ei naturală şi încorporată în angrenajul artificial al sistemului, menit nu să o reproducă, ci să o interzică. Universul concentraţionar trăieşte în voia unui sistem represiv.
Suntem însă departe de a epuiza motivele contrarietăţii înfricoşate. Opresiunea, ca instrument fundamental al sistemului bazat pe privarea de libertate, indiferent de duritatea ei inumană, poate admite măcar o fărâmă de suportabili-tate dacă îşi afirmă rostul, chiar şi injust, în Arhipelag, opresiunea e arbitrară, raţiunile ei sunt iraţionale; întemeiată pe o adevărată religie a pedepsei şi înfăptuită printr-o frenezie a osândirii, opresiunea a rupt ilogic raporturile ei cu vina. Ideea de culpă devine un construct artificial, modelabil după nevoile sistemului, fără legătură nici cu normele, nici cu pedeapsa. Legea supremă, dacă poate fi numită aşa, e arbitrarul; Decretul 58 e ipostaza lui abracadabrantă, iar aplicarea sa o multiplicare dementă a samavolniciei, în Arhipelag, vinovăţia e o fantasmă care poate lua întruchipări neaşteptate şi aberante, jucând destinul omului la ruleta nemiloasă a celor mai cumplite pedepse. Totul se întâmplă în atmosfera liniştit-terifiantă a iraţionalului desăvârşit. Un croitor îşi împlântă acul în ziarul cu fotografia lui Kaganovici, o vânzătoare îşi face socotelile pe fruntea lui Stalin dintr-un jurnal. Amândoi ajung în gulag pentru zece ani. Ce s-a întâmplat? Cine i-a văzut? Cine i-a condamnat? O maşinărie fantastică, un perpetuum-mobile al terorii, se învârte zi şi noapte în ritmuri şi în direcţii neştiute de nimeni, inexplicabile, rămase neexplicate.
Însăşi absenţa libertăţii se dovedeşte acum a fi un semn al arbitrarului dominator, principiu şi efect al sistemului. Spuneam că oricât am urca în ierarhia ordinii sociale nu putem găsi nici un loc în care libertatea să se afirme pe deplin; descopeream o ţară de sclavi fără stăpâni, un imperiu al opresiunii fără Opresorul Care o exercită afirmându-şi liber voinţa. Hegel observa însă că, într-o lume despotică, în timp ce toţi ceilalţi sunt sclavi, suveranul e liber; nici n-am putea face abstracţie de umbra lui Stalin, forţă malefică atotputernică, întinsă ani şi ani în lumea gulagului, fără nici o oprelişte. Numai că între teoria lui Hegel şi dictaturta lui Stalin se aşează o istorie mişcată din balamalele ei de Marx şi de Lenin; ceea ce a făcut posibilă o deviere a autocraţiei tradiţionale care, printr-o fatidică inginerie genetică, a produs pe tiparul suveranului ipostaza viciată a dictatorului comunist. Soljeniţân, cum s-a remarcat (Claude Lefort, L’iiomo al bando, Vallecchi, Firenze, 1980), observă travestiul şi îl numeşte pe ţarul roşu egocrat („edinoderjeţ”). Diferenţa e mai mult decât de nuanţă. Autocratul e despotul nesupus nici unui control al legii, liber în toate acţiunile sale; avea o legitimitate supranaturală şi în vechime se închipuia el însuşi ca un zeu. Stalin iese dintr-un asemenea model. Susţinându-şi legitimitatea prin popor (chiar şi redus la voinţa proletariatului), el se prezintă, de asemenea, ca acţionând în respectul legilor; păstrează doar ipostaza „zeiască” prin puterea lui absolută, prelungind – din unghiul statului modern – o conduită perimată, acum ridicolă. Adevărul e că şi legitimitatea, şi supunerea la legi sunt o farsă; prima este doar impusă prin forţă şi teroare, a doua e ocolită prin arbitrarul legilor. Dictatorul comunist e întruchiparea puterii absolute, exercitată prin intermediul sistemului şi supus mişcării lui arbitrare; sistemul îl produce şi el face posibilă existenţa lui. „Cu el se realizează imaginea perfectă a lui UNU. Acesta este semnificatul cuvântului egocrat: nu un despot care guvernează singur şi fără controlul legilor, ci mai curând cel care concentrează în persoana sa întreaga putere socială şi, în acest sens, apare (şi se prezintă) ca şi cum n-ar fi nimic în afara lui, ca şi când ar fi absorbit substanţa societăţii, ca şi când – Eu absolut – s-ar putea dilata la infinit fără să întâlnească nici o rezistenţă dincolo de el.” Motiv pentru care identitatea personală a dictatorului, oricât de malefică ar fi în singularitatea ei, nu este în primul rând responsabilă de efectele generale ale sistemului comunist, între Stalin şi Mao, între Georghiu-Dej şi Fidel Castro diferenţele sunt de nuanţă şi nu de esenţă. Ei pot modifica întinderea lagărelor, pot face schimbări de decor înlăuntrul lor, le pot până şi suspenda, dar nu pot înlătura din sistemul comunist spiritul gulagului: „pentru că sistemul vrea să supravieţuiască şi ele (lagărele – n.n.) reprezintă hrana lui”.
Un capitol din ultima parte (Stalin nu mai este) se intitulează mai mult decât explicit: „Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne”; Soljeniţân e atât de încredinţat de acest adevăr, încât nu-i oferă Părintelui popoarelor, nici măcar în perioada de glorie devastatoare, rolul de primadonă. Dictatorul rămâne în umbra şi în subordinea sistemului, „o rotiţă şi un şurub” (cum zicea Lenin) în angrenajul lui cu rotiri fatale, chiar dacă rotiţa şi şurubul se află în postul decisiv al cutiei de comandă. Nici cinismul paranoic, nici brutalitatea primitivă care îl caracterizează ca individ, nu-i mai aparţin întru totul ca dictator; ca trăsături ale Conducătorului, pârghii portante în explozia terorii, ele sunt imputabile sistemului, singurul capabil să le selecteze şi să le facă active în toată amploarea lor distrugătoare, în afara sistemului, Stalin ar fi putut sfârşi într-o pagină de scandal, printre atâţia criminali cruzi şi paranoici de la marginea societăţii sau dintr-o mafie de anvergură.
Sistemul comunist, manevrat în interiorul lui de suspiciune, ură, lăcomie, nu doar că produce alegerea Despotului dintre oamenii deviaţi de vicii, marii bolnavi sufleteşti, dar creează posibilitatea multiplicării lui în infinite variante, împrăştiate la toate nivelurile şi în toate structurile societăţii, mai mari sau mai mici egocraţi care dispun în acelaşi mod samavolnic de grupul (mai larg ori mai restrâns) pe care îl pot domina. „Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sânge?” întrebare cumplită pusă de Soljeniţân, la fel pentru toţi care îi caută răspunsul, înainte ca geneticienii să pună la punct tehnica donării, sistemul a inventat-o şi s-a folosit de ea. Ca dintr-o matrioşcă rusească, din dictatorul-prim ies rând pe rând, tot mai mici, dar identici în nelegiuire, pionii sistemului. Sunt „boşii” nomenclaturii până la mica birocraţie de partid, meniţi să nu lase pe harta universului concentraţionar nici o pată albă, sustrasă dreptului discreţionar de a oprima. Ca simpli indivizi, ei aparţin obştei comune, limitaţi de aceeaşi libertate iluzorie şi mereu sub pericolul aceluiaşi arbitrar; ca elemente în sistem, ei îşi depăşesc condiţia şi devin instrumentele cinic-agresive ale arbitrarului, în afara lor gulagul nu ar exista, chiar dacă mulţi, foarte mulţi i-au devenit prizonieri. Sistemul e monstruos cu el însuşi, autodevorându-şi complicii cei mai devotaţi; chiar dacă rar, şi Dictatorul se poate găsi printre ei. Stalin e dintre cei care a reuşit să rămână până la capăt în vârful piramidei, timp lung şi suficient spre a da gulagului o expansiune catastrofică.
Cine poate ieşi acum din gulag, din „povestea” lui, fără să fie marcat până la paralizia putinţei de a reacţiona? Foametea, tortura, frigul ucigător, umilinţele şi morţile, morţile fără număr sunt copleşitoare. Aici „moartea e o chestiune nici măcar de săptămâni, de zile”; „pâinea se dă atât cât la fiecare supravieţuitor să revină un mort sau doi”. „La Zolotistâi brigăzile erau scoase din abataj ziua în amiaza mare, deschizându-se focul asupra lor la grămadă”. Scenele care cutremură, cele care produc, fără să vrem, un rău fiziologic – greaţă, ameţeală, pierdere de sine – sunt multe, intolerabil de multe; oameni omorâţi de alţi oameni cu ciomege, striviţi de pământul surpat în mină şi lăsaţi să moară în chinurile unei singurătăţi neputincioase, oameni sfârşiţi sub povara muncii trecută de zeci de ori peste puterile lor, oameni stinşi de nemâncare şi boală sub privirile altor oameni, oameni asfixiaţi de respiraţia celorlalţi, prea mulţi pentru numai o suflare de aer. Îndrăznesc să cred, cu un gând ascuns de mine însumi, într-un acces de milă teribilă şi respingătoare, că gazarea de la Auschwitz ar fi fost un asasinat mai civilizat, o crimă mai suportabilă; abia de reuşesc să-mi dau seama ca mintea s-a blocat, că resorturile ei s-au rupt, lăsând-o în derivă.
Rememorările fără număr, invadate de atâtea „istorii oribile şi sfâşietoare”, presează asupra conştiinţei noastre încercate de un sentiment de două ori stingheritor: pornirea de a se lăsa copleşită de amintirea gulagului, păstrându-i intacte contururile, retrăind-o mereu ca pentru ispăşirea unei proprii vinovăţii şi dorinţa vinovată de a se smulge din ea, ca de sub oroarea unor stafii, aruncând-o într-o uitare salvatoare. Pentru lagărele de muncă naziste s-a inventat acel slogan Cinic „Arbeit macht frei – Munca ne face liberi”, devenit de atunci odios; Stalin, fără să îl rescrie în ruseşte, l-a multiplicat în nesfârşitul siberian şi l-a mutat înlăuntrul lagărelor sale, dându-i cuvântului muncă înţelesul plural, împovărat de o cu totul altă semnificaţie: munci, chinuri, torturi, cazne. Cu Soljeniţân am coborât în infern, poate nepregătiţi să vedem ceea ce nu ne-am putut închipui, poate prea slabi pentru a rezista la ceea ce depăşeşte închipuirea noastră.
Cuvintele citite de Dante la poarta de intrare în hadesul morţilor din „infernul” său: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate – Lăsaţi orice speranţă voi care intraţi” sunt scrise aici pentru oameni încă vii; iar pentru cei care trăiesc speranţa este o condiţie a vieţii, chiar dacă nu în sensul brut, al necesităţii organice, ci în chip spiritual, oarecum mai lax, dar în fond cu o determinare fundamentală. Omul poate supravieţui uneori în condiţii inimaginabile: „mâncând licheni ca renii; fără speranţă, şi supravieţuirea este pusă în cumpănă, în infernul din Arhipelag nu moartea care te pândeşte în orice zi e copleşitoare (căci poţi spera să nu fii printre aleşii ei), ci modurile perverse de neantizare a speranţei: ruperea oricărei legături cu lumea din afară, despărţirea brutală de cei dragi, înjosirea care te desparte de tine ca om, disperarea când îţi priveşti tovarăşii de suferinţă şi înţelegi că” sufletele lor intrau în putrefacţie”. Era, mai ales, acea invenţie diabolică, impusă pe lângă legile arbitrare, a sentinţei relative: nimeni nu mai ştia ce pot deveni cei zece, cincisprezece, douăzeci de ani de condamnare. Nu mai exista acel sfârşit al pedepsei de care să-ţi poţi sprijini nădejdea. Intrarea pe poarta lagărului însemna, indiferent de anii surghiunului, o condamnare pe viaţă. Deţinutului din lagăr i se fura temeiul oricărei credinţe.
Nu este mai fastă nici viaţa lumii dincoace de gulag. Aici începe, de fapt, marea pregătire a calvarului; în acest spaţiu, aparent neîmprejmuit, nepăzit, necontrolat, omul simte încă mai acut constrângerea şi limitarea. Aici, lângă casele lor, nu unii, ci majoritatea vor afla, prin experienţă proprie, că „li se va strânge capul într-un inel de fier, că le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, că vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată”. Aici sunt tribunalele fantomă (în funcţie, pentru că „pur şi simplu este jenant ca statul să nu aibă deloc tribunale”) care prezidează mascaradele judiciare cu vinovăţii inventate, dar recunoscute, cu sentinţe ştiute înaintea proceselor, cu acele condamnări insidioase fără nici o legătură cu legea sau pe temeiul unor legi fără legătură cu justiţia. Aici există Lubianka, Butârki, Suhanovka, Lefortovo, închisorile stindard ale căror nume ascund alte mii mai puţin cunoscute, dar la fel de lugubre. Pare că totul e orânduit numai pentru trecerea în gulag. Viaţa obişnuită ar fi una de tranzit. Gulagul este asemenea vieţii de dincolo a creştinilor; doar că aşteptarea e plină de spaime şi credinţa în înviere e absentă.
Legăturile dintre cele două lumi ale universului concentraţionar sunt însă mult mai profunde; ele se întreţes prin relaţii de neocolit. Fiecare familie de dincoace trebuie să aibă un tată, un fiu, o rudă ajunsă mai demult sau mai de curând în insulele arestate; „în această lume rătăceau orbite şi buimace milioane de femei ai căror soţi, fii sau părinţi fuseseră smulşi din rădăcini şi trimişi pe Arhipelag”. Fiecare din cei rămaşi trăieşte cu amintirea şi în aşteptarea celui Plecat, dar şi cu stigmatul de a fi soţia sau fiul unui duşman al poporului, cu teama că nici el nu va fi iertat. Arestarea iminentă devine acum explicabilă, e prevăzută, anunţată. Spectrul nenorocirii loveşte fără să aleagă nici victimele, nici consecinţele. Nu sunt puţini cei pe care spaima ori prostia inconştientă îi scot dintre oameni şi îi aruncă în mlaştina josniciei: fii care îşi denunţă părinţii, soţii care îşi alungă soţii. Existenţa, chiar şi numai bănuită, a gulagului se infiltrează în vieţile oamenilor, în conştiinţa lor, deviindu-le gândirea, degradându-le faptele. Gulagul e ca un buboi care supurează, împrăştiindu-şi toxinele în tot corpul; lumea de dincoace se contaminează, se îmbolnăveşte, prăbuşindu-şi umanitatea într-o metastază generală, „într-o atmosferă dominată lungi ani la rând de teamă şi trădare, cei rămaşi nevătămaţi sunt teferi numai pe dinafară… Dar ceea ce e lăuntric se descompune.” încet, dar sigur, sufletul omului e ros de otrăvuri fără leac: nepăsarea, cupiditatea, invidia, minciuna îl urâţeşte. Demarcaţia dintre bine şi rău devine volatilă şi omul decade mereu fără putinţă de salvare. Cruzimea, chiar ferocitatea faţă de alţii nu-l mai deconcertează. E un prag după care omul se pierde pe sine: „Atunci a ieşit din umanitate. Poate, fără putinţă de întoarcere,”
Sistemul, însă, nu se împotmoleşte în destinul unui om. El continuă, netulburat de sentimente omeneşti, să-şi fabrice victimele şi călăii, jucându-se macabru cu vieţile şi sufletele tuturor. Ororile lui sunt fără limite ca şi năucirea celor ce le privesc. Dar lovitura din urmă, dată şi celei mai îngăduitoare înţelegeri, este dezvăluirea că sistemul nu s-a ivit din neant. Nu a fost boala unei molime întâmplătoare venită de nu se ştie unde, nici măcar o degenerare a organismului social: sistemul a fost programat, i-a fost prescris un soft al Răului. Nu de neumane fiinţe extraterestre, ci de omul însuşi. Depoziţia lui Soljeniţân e fără echivoc: „Toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit!” Ideologia comunistă, sorginte sigură a Sistemului, s-a născut în minţile unor oameni. Spiritul, ca proiect al degradării umane, este faţa cea mai atroce şi mai deconcertantă a dezumanizării.
„Arhipelagul a luat fiinţă sub salvele” Aurorei „, atunci când ideologia funestă s-a văzut stăpână pe primele pârghii de putere reală. Tot ceea ce a urmat a fost inerţia unui mecanism; iar nazismul va arăta, o dată în plus, cât de diverse sunt rătăcirile Spiritului. Proclamaţia lui Lenin, din 1917, privind ţelul suprem al” curăţirii pământului rusesc de toate insectele dăunătoare” avea o viziune sata-nic-profetică: omul trebuia coborât la starea de insectă pentru a fi strivit; celor rămaşi (nedăunătorii) li se rezerva o viaţă de artropode. Omul s-a arătat că poate fi responsabil de propria lui pieire ca om; ideologia comunistă a produs genele distructive ale umanităţii omului. Arhipelagul GULAG este dovada de netăgăduit a acestei excrescenţe maligne a spiritului uman. Soljeniţân devine, astfel, Marele Martor în procesul comunismului.
La sfârşitul lecturii Arhipelagului GULAG, noi, cititorule, suntem încă înmărmuriţi de suferinţa unei lumi forţată să se piardă ca umanitate. „Infernul” lui Soljeniţân e povestea acestei aventuri tragice. Putem găsi liniştea şi obiectivitatea ca să analizăm retorica poveştii? Or, povestea nu mai are nici un sens pe lângă tragicul aventurii. Reticenţa mea faţă de exegeza literară a Arhipelagului GULAG, dincolo de crisparea paralizantă în faţa cataclismului trăit, venea şi dintr-un sentiment de superfluu în faţa literaturii copleşite de viaţă. Problema vieţii pare prea serioasă şi destinul omului prea important pentru a le recunoaşte doar ca materie literară, iar literatura ar fi prea frivol prezumţioasă ca să se considere deasupra sau înaintea vieţii, îndoielile noastre nu sunt nici măcar originale, chiar dacă trăite sincer şi pe cont propriu. „Ce înseamnă literatura într-o lume care suferă de foame?” se interoga Jean-Paul Sartre în faţa unei situaţii asemănătoare; iar încă în secolul trecut, Brunetiere, mult mai sigur în atitudinea lui, substituia întrebării o imprecaţie: „Ruşine celui ce cântă în timp ce Roma se prăbuşeşte”, în 1945, în faţa lumii abia ieşite din război, T. W. Adorno dă glas, de pe o poziţie identică, unei încredinţări amare: „Poezia nu mai este posibilă după Auschwitz”.
Ţine însă tocmai de misterul vieţii şi de iraţionalitatea istoriei ca certitudinile cele mai ferme să fie dezminţite şi răsturnările cele mai neaşteptate să fie posibile. Meditaţia descurajantă a lui Adorno n-a fost, desigur, înţeleasă literal de nimeni; nu despre sfârşitul poeziei era vorba, ci de contradicţia ce i se părea insurmontabilă dintre elevaţia frumosului poetic şi degradarea omului în crimă. Faptul că omul a putut coborî în starea de cavernă făcea imoral şi necredibil gestul unei înălţări prin poezie. Neverosimil însă nu e faptul că poezia a continuat să existe, ci că după Auschwitz a fost posibil gulagul, un Auschwitz mai monstruos prin dimensiunile lui incomparabile deopotrivă în timp, în spaţiu şi în victime; iar în vremea aceasta, literatura (ca să ne gâudim doar la „noul roman francez” al anilor ’50) se despărţea narcisistic de realitate prin experimente futile, limitate la un joc interior al discursului romanesc golit de orice semnificaţie. Ca pentru a se disculpa de o neavenită contaminare cu viaţa şi spre a înlătura frustrarea unei aşteptări înşelate, Alain Robbe-Grillet îşi avertizează cititorii romanului său în labirint (1959) că se află în faţa „unei ficţiuni, nu a unei mărturii”. Cam în acelaşi timp, abia aşezat la Riazan după eliberarea din domiciliul forţat impus la ieşirea din lagăr, Soljeniţân începea să scrie Arhipelagul GULAG pe care l-ar fi putut prezenta exact cu vorbele romancierului francez întoarse pe dos, atrăgând cititorilor săi atenţia că nu se află în faţa unei ficţiuni, ci a unei mărturii, în 1970, Soljeniţân primea premiul Nobel pentru literatură, iar patru ani mai târziu – când primul volum al cărţii sale, refuzată în ţară, apărea în Occident – va fi expulzat. Mărturia lui avea primul ecou.
Opţiunea lui Soljeniţân este în afara oricărui dubiu. El, prizonierul a opt ani de gulag, în numele său şi al altora mulţi (care tac sau nu mai sunt), scrie că vrea să depună mărturie împotriva uitării „în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi” în arhipelag, în plus, această opţiune se confirmă în toată opera lui. Nu atât pentru că romanele sale sunt autobiografice (cel puţin ca punct de plecare), ci deoarece în fiecare din ele scriitorul îşi asumă ipostaza de martor: fie în mod direct, referenţial, ca în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, fie într-un sens filosofic, deliberativ, ca în Pavilionul canceroşilor. De fiecare dată scriitorul vrea să vorbească despre ceea ce ştie, să relateze – în numele adevărului – ceea ce a văzut (sau ce a gândit) privind întâmplările. „Da, lucrul cel mai important e să restabilesc adevărul şi când încep să scriu sarcina mea e numai aceea de a restabili totul aşa cum a fost”. Ca martor, îşi asumă curajul moral de a refuza nepăsarea, de a fi prezent când alţii dezertează, de a respinge orice tranzacţie menită să-i cumpere tăcerea, de a se opune oricărei ameninţări şi oricărui şantaj care i-ar pune în cauză depoziţia. Responsabilitatea de martor îl opreşte să fie un simplu relator, indiferent şi distant; el mărturiseşte nu doar adevărul, ci şi pentru adevăr. „Istoria noastră e distrusă, e în întregime deformată şi falsificată de minciuni, iar eu încerc să restabilesc istoria… Am avea curajul să afirmăm că nu suntem răspunzători de răul care devastează lumea modernă?” Ideea de justiţie, de dreptate e consubstanţială veridicităţii. Cititorii cărţilor sale sunt chemaţi nu doar să afle, ci şi să judece. Literatura lui e scrisă în apărarea omului, salvat doar de ataşamentul moral, fără concesii, faţă de bine şi adevăr.
Opţiunea de a fi martor este la Soljeniţân una şi aceeaşi cu destinul lui de scriitor. El se decide să scrie din dorinţa de a mărturisi şi continuă să o facă din nevoia de a depune mărturie. Scriitorul se afirmă în măsura în care martorul poate vorbi, cei doi împărţindu-şi în mod egal responsabilitatea şi idealurile, până la a se confunda unul cu altul.
Soljeniţân se naşte la 11 decembrie 1918 la Kislovodsk, în sudul Rusiei, la poalele vârfului Elbrus, locul imaginat de Lermontov ca decor pentru poemul său Un erou al timpului nostru. Adolescenţa şi-o petrece la Rostov pe Don, unde îşi ia licenţa în fizică şi matematică, urmând în acelaşi timp – prin corespondenţă -Institutul de Filosofic, Literatură şi Istorie din Moscova pe care îl absolvă în 1941. Ce va face de aici înainte e o problemă de alegere. „Căutam să discern oportunităţile pentru viitorul meu: matematica îmi era la îndemână şi îmi deschidea cariera academică; pe de altă parte, nu voiam să-i consacru întreaga mea viaţă. Mai mult decât orice mă atrăgea literatura, dar înţelegeam că matematica îmi putea asigura pâinea de toate zilele.” Departe de a fi decizia rece a unui tânăr pragmatic, am descifra în confesiunea lui Soljeniţân primul reflex al conştiinţei de scriitor, încă abia bănuit. Nevoia de independenţă, ca o condiţie a scrisului, nu putea fi decât exigenţa unui scriitor decis să spună respectând adevărul cu orice preţ. Primele încercări literare (trimise lui Konstantin Fedin, unul din capii nomenclaturii scriitoriceşti) nu vor apărea niciodată, dovadă că debutantul nu „negociase” complezent cu cenzura oficială, în cauză nu era dorinţa de a se vedea publicat, ci nevoia de a se exprima. S-au păstrat puţine din aceste texte, unele la închisoarea Lubianka pe unde trece arestatul în 1945; dacă ar fi fost judecat, acele texte ar fi devenit neîndoielnic probe în dosarul procesului.
Mobilizat în armată chiar în 1941, îşi amână de nevoie începutul carierei, fără să ştie că de acum alţii vor hotărî în locul lui. Luptă la Leningrad şi pe linia morţii Oriol-Kursk, traversează cu bateria pe care o comandă Bielorusia şi Polonia în marşul Armatei Roşii spre Berlin. Vine arestat la Kdnigsberg (oraşul lui Kant) şi se întoarce în Rusia ca deţinut. După peregrinări prin mai multe lagăre de muncă, îşi sfârşeşte ultimii trei ani de detenţie în gulag, într-unul din lagărele speciale din Kazahstanul de Nord, unde „fiecare condamnat purta propriul număr pe şapcă, pe piept, pe genunchi şi pe spate”. El avea numărul Şci-232. Aici „se naşte” O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, ca o mărturie din gulag În închisori, fără grija pâinii cea de toate zilele, a face literatură pentru a mărturisi despre destinul său şi al celorlalţi este o decizie care stă deasupra lui; nu mai alege, este ales. Ideea de scriitor (autor de opere publicate, vândute, citite) rămâne numai o iluzie; aceea de martor e o realitate tangibilă pe care el şi-o asumă ca pe o responsabilitate. Compune în gând, învaţă pe de rost şi peste ani va astenie totul pe hârtie. Aceasta este istoria poveştilor-miniatură, a poeziilor, dramelor şi, în mare parte, a celorlalte cărţi (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei, în cercul tntâi) terminate în aulul Kok-Terek, pierdut în mijlocul stepei kazahe. Întâmplător, dar nu fără semnificaţie, primii cititori ai lui Ivan Denisovici au fost judecătorii Colegiului Militar al Tribunalului Suprem (unde ajunge după reabilitarea din 1957), cărora le citeşte personal romanul. Erau primii judecători pe care i-a întâlnit; iar prima lui „apariţie”, ca scriitor, are loc în faţa unui tribunal.
În 1953, scapă ca prin miracol de un cancer rebel, după o lungă spitalizare la Taşkent, moment regăsit în Pavilionul canceroşilor, terminat în 1967, care va constitui – între altele – pretextul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, doi ani mai târziu. Până în acel moment, destinul lui de scriitor n-a putut decât uimi pe colegii virtuali de breaslă. Retras într-o veche casă de lemn din Riazan, Soljeniţân scria sub acoperirea unui obscur profesor de matematică. Puţine texte circulau în Samizdat, multe nesemnate. Ieşirea din anonimat n-ar fi fost posibilă fără falsificarea ori cel puţin cosmetizarea acceptabilă a scrisului său. Cum nu-şi putea face auzită vocea autentică, alternativa era una singură: sau scriitor, sau martor; or, profesiunea lui de credinţă, cum mărturisea în 1967, era limpede: scriitorul „trebuie să se lase condus de propria lui memorie artistică, trebuie să scrie despre ce vede şi cum vede; în literatură orice contrafacere e dăunătoare”. Trecut de patruzeci de ani, Soljeniţân rămâne statornic vocaţiei sale, neclintit în conduita lui nici de vanităţi, nici de lipsuri. O asemenea credinţă în destin n-o pot avea decât marii creatori, cei ataşaţi deopotrivă unui ideal moral pe a cărui tărie se sprijină!
Abia în 1962 astrele se aşază şi pentru el într-o constelaţie fastă. Nu atât datorită „dezgheţului” de după Congresul al XXII-lea, anunţat de Ehrenburg în titlul unui roman şi confirmat de întoarcerea „moderaţilor” la vârful instituţiilor scriitoriceşti; deoarece el avea limitele comandate de partid, pe care numai inocenţii le puteau trece cu vederea: în timp ce apăreau, desigur, cărţi până atunci interzise, când Nathalie Sarraute vorbeşte la Moscova despre noul roman şi Tarkovski primeşte Leul de aur veneţian pentru Copilăria lui Ivan, Osipov -redactor la revista Samizdat „Bumerang” – e condamnat la cinci ani de muncă forţată. „Dezgheţul” hruşciovist era prea superficial ca să admită, fără condiţii, audienţă liberă unei voci ca aceea a lui Soljeniţân. Oportunitatea era cu totul alta: momentul avea nevoie de mărturia lui Soljeniţân, iar intuiţia lui s-a dovedit exactă.
Într-o seară din 1962, Tvardovski – noul director de la „Novâi mir” – scoate din teancul de manuscrise primite la redacţie romanul unui oarecare Alexandr Soljeniţân. Va dezvălui, mai târziu, entuziasmul care-l cuprinsese încă de la lectura primelor pagini. „Mi-am dat seama imediat că era vorba de ceva important şi că trebuie într-un anume fel să serbez evenimentul. M-am ridicat, m-am îmbrăcat în haine de gală şi m-am aşezat la birou, în noaptea aceea am citit un nou clasic al literaturii ruse.” Ceea ce era, bineînţeles, insuficient pentru a garanta apariţia cărţii. Dimpotrivă, Tvardovski observase, între atâtea alte calităţi ale cărţii, „disperata sinceritate” a adevărului rostit de Soljeniţm; nu găsea nici un exemplu care ar fi putut egala această evocare a lagărelor de muncă şi realiza, totodată, că o asemenea viziune era departe de a respecta dreptul de a şti decretat de uşa abia întredeschisă de Hruşciov înspre „cercurile” infernului. Nu mai avea nici o îndoială că publicarea cărţii nu va primi acceptul cenzorilor de rând, dar – chiar într-un caz fericit – aprobarea le depăşea competenţele. Ştia mai mult decât sigur că este nevoie de un verdict special şi de un noroc pe măsură. Îi trimite manuscrisul lui Hruşciov cu o prezentare învăluitoare, după toate regulile tacticii de partid. Hruşciov cade în capcana pe care el însuşi crede că o întinde altora; convins că romanul îi poate servi admirabil în disputa cu staliniştii ortodocşi şi cu duşmanii săi din nomenclatură, aduce cazul Soljeniţân în discuţia biroului politic, într-o şedinţă bine regizată, unde nimeni nu are curajul unui veto. Stratagema lui Tvardovski s-a dovedit câştigătoare. În noiembrie romanul apare în „Novâi mir”, iar în ianuarie 1963 în două ediţii de peste 800 000 de exemplare, fiind tradus, concomitent la Paris şi Roma, cu un ecou dincolo de orice aşteptări în Uniune şi în Europa, dar şi cu urmări încă neprevăzute în acel moment. Mai târziu, într-un interviu din 1976, Soljeniţân observa eroarea lui Hruşciov: el „n-a putut înţelege că până şi o singură picătură de adevăr e ca şi materia care pătrunde antimateria: explozia e inevitabilă”. Cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Soljeniţân devine martorul cel mai important în procesul sta-linismului.
Cu Arhipelagul GULAG ţinta este mult mai îndrăzneaţă; el aducea acum la bară adevărul despre sistemul comunist. Ceea ce era însă prea mult nu numai pentru diriguitorii de la Moscova, dar şi pentru conştiinţa Occidentului. Soljeniţân s-a propus singur – fără să fie nici chemat, nici aşteptat – ca martor în procesul comunismului. Din păcate, la acest proces nu s-a întrunit Curtea; iar momentul sentinţei e încă şi mai îndepărtat.
Expulzarea din 1974 a fost epilogul aşteptat (sau una din variantele lui) al debutului răsunător din 1962. Apărut pe scena literară printr-un joc de interese politice, el nu ar fi putut să o părăsească decât în acelaşi mod. Soljeniţân nu e un caz literar, ci politic. Intuiţia lui Tvardovski după prima lectură a lui Ivan Denisovici nu numai că s-a adeverit, dar s-a confirmat cu fiecare nouă carte a scriitorului. Soljeniţân nu este doar un clasic al literaturii ruse moderne, dar este – cu siguranţă – una din marile voci ale literaturii din ultimul secol al mileniului doi. Dacă noi ne-am derobat aici de o exegeză literară, am făcut-o şi pentru că temeiul ei nu era în discuţie, în ultimă instanţă, oricât ar părea de paradoxal, scriitorul (în ipostaza sa de creator de opere literare) a fost determinant şi pentru apariţia, şi pentru acutizarea cazului Soljeniţân. El este un caz politic deoarece astfel a fost perceput de structurile de putere din regimul sovietic (deci, tratat în consecinţă) şi pentru că dintr-un asemenea unghi a fost receptat şi folosit de polemicile ideologice din Europa. Dar şi puterea, şi ideologiile au reacţionat Astfel obligate nu de un impact politic explicit, ci de conotaţia politică a rezonanţei literare, în ce fel ne putem susţine o asemenea afirmaţie?
Valoarea scriitorului (noutatea şi originalitatea discursului său literar, densitatea lui semnificativă, capacitatea de a implica elevaţia poetică într-o tensiune existenţială cu reverberaţii înalt umane) are deopotrivă rolul de impuls şi de canonizare a cazului. Demonstraţia e aproape superfluă. Fără dovezile propriei valori, manuscrisul lui Ivan Denisovici s-ar fi prăfuit în redacţia revistei şi numai pe ele s-a clădit motivaţia lui Tvardovski de a-l impune publicării. Dacă succesul editorial s-ar fi datorat (numai) conjuncturii politice, o dată cu realizarea efectului resursele operei s-ar fi epuizat, fiind marginalizată sau uitată. Totodată, fără confirmările ulterioare, scriitorul însuşi ar fi împărtăşit în timp aceeaşi soartă. Propaganda politică poate inventa un caz, dar nu-l poate ţine în viaţă dincolo de momentul conjunctural care l-a făcut necesar. Literatura şi politica ultimilor ani oferă suficiente exemple; ca să rămânem în spaţiul sovietic, cazul Daniel-Si-niavski poate fi relevant.
De data aceasta apare însă un element în plus, mai semnificativ şi mai convingător prin individualitatea lui. Soljeniţân propune un model de literatură singular. Asumându-şi ca scriitor ipostaza de martor, el face din adevăr (ca substanţă a lumii fictive) şi din morală (ca motivaţie a gestului creator) două din trăsăturile fundamentale ale operei literare, în termenii generali ai ontologiei literare, niciunul nu reprezintă o noutate în sine: triada bine, adevăr, frumos şi-a găsit o fundamentare filosofică încă din antichitate. Nu există literatură care să excludă întru totul convergenţa acestor valori. Coborând la nivelul evoluţiei concrete a literaturii, Soljeniţân se aşază în posteritatea marelui realism rus (Tolstoi şi Dostoievski înainte de toate), a spiritului întregii literaturi ruse, deschisă spre social şi spre meditaţia existenţială. Scriitorul însuşi îşi recunoaşte o asemenea apartenenţă: „în tradiţia literară rusă” un narator pur „aproape că nu există. Toţi autorii secolului XIX şi chiar ai secolului XX (dacă nu toţi, aproape toţi sau în orice caz, să zicem, principalele curente literare) au fost mereu strâns legaţi de viaţa socială a ţării, în Rusia, mai întâi, în Uniunea Sovietică, azi, un scriitor nu putea şi nu poate sa închidă ochii în faţa realităţii şi să fie un” scriitor pur”. Soljeniţân se regăseşte între coordonatele unei asemenea literaturi, dar se individualizează totodată printr-o regândire proprie a structurilor şi a viziunii ce îi sunt ei caracteristice. Noutatea literaturii sale vine dintr-o radicalizare a acestor elemente fundamentale ale tradiţiei în care se integrează.
În primul rând, adevărul, ca element al universului artistic, încetează să mai fie doar rezultatul unei evaluării în raport cu referentul real. Acesta intră în operă efectiv, prin intermediul faptului concret, impus în interiorul operei în concreta sa fenomenalitate. Pentru perceperea adevărului nu mai e nevoie de un demers comparativ; adevărul nu mai e recunoscut în urma unei raportări la ceva, fiind descoperit în mod direct, prin el însuşi. Lumea naraţiunii este adevărată fiind un ansamblu de fapte adevărate. Semnificativă nu în ultimul rând e proporţia acestui tip de prezenţă; dacă în tradiţia literară se regăsea ca intarsii ale realităţii fictive, acum ficţiunea e invadată de realul adevărat până la punctul de a fi pusă sub semnul întrebării. Moto-ul care, spuneam, ar putea însoţi Arhipelagul GULAG -
Nu ficţiune, ci mărturie – poate fi citit nu ca sugestie metaforică, ci în cel mai literal mod cu putinţă. O asemenea înţelegere, posibil de probat în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, apare fără dubii adecvată Arhipelagului, care constituie realizarea extrema a modelului literar al lui Soljeniţân.
Ce înseamnă aici mărturie? Un prim răspuns (care nu s-ar îndepărta de interpretările tradiţionale) pune în evidenţă, într-o viziune de ansamblu, semnificaţia acestei cărţi ca imagine a universului concentraţionar sovietic, atestare credibilă a umanităţii degradate de sistemul comunist. Un al doilea, el singur potrivit noului înţeles al cuvântului, dezvăluie că situaţia amintită e rezultanta unui cumul de dovezi valide prin autenticitatea lor intrinsecă, prin adevărul probat nemijlocit în urma convocării în cauză a realităţii însăşi. Oamenii, locurile, întâmplările sunt cele care au fost, nemodeiate în nici un fel, nealterate în particulara şi limitata lor existenţă, credibile – în afara oricărei contrarietăţi prezumate – prin simplul fapt că nu pot fi negate. Intraţi în lumea lui Soljeniţân suntem obligaţi să pipăim pe trupul răstignit rana rămasă de la lovitura suliţei, iar mâinile noastre o simt (retrăgându-se, speriate, de durerea celuilalt), îi prind contururile între degetele mânjite de sânge. Toma Necredinciosul e răzbunat de îndoielile lui. Lumea din Arhipelag se adevereşte în toate amănuntele ei.
O asemenea percepţie ne este nu doar indusă, ci oferită. Autorul se prezintă ca fiind „procuratorul multor istorisiri”, ca arhivarul balzacian al unei societăţi tangibile, trăite. Autorul omniscient se explică şi îşi motivează capacităţile: „în afară de tot ce ain scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, anunţuri şi scrisori” de 227 de martori direcţi. Nu în ultimul rând, subtitlul cărţii se vrea şi el definitoriu; se renunţă la tradiţionalele determinări de gen (roman, poveste), scriitorul optând pentru un nume ciudat şi original: „încercare de investigaţie literară”. E poate cea mai limpede indicaţie pentru înţelegerea modalităţii noi de zămislire a universului literar, masiv determinantă în structurarea acestuia. Mărturia, ca totalitate de întâmplări reale, nu doar se opune ficţiunii, dar o şi exclude.
În acest moment, suntem obligaţi sa ne întrebăm dacă ne mai găsim cu Arhipelagul GULAG în spaţiul literaturii, dacă noul „gen literar” îi mai aparţine, întrebarea e mai mult decât o provocare aruncată teoriei literaturii. Nu e aici locul să îi găsim cea mai argumentată rezolvare. Dar nici nu putem trece pe lângă ea. Problema distincţiei dintre literar şi non-literar este pe cât de veche, pe atât de complicată, aşteptând încă deciziile tranşante. E însă fără îndoială că criteriul ficţiunii are istoria cea mai îndelungată şi sufragiile cele mai multe; unii îl consideră insuficient, dar nimeni nu socoteşte posibilă renunţarea la el. Aristotel i-a dat celebritate în Poetica lui. După filosoful grec, identitatea literaturii poate fi definită în raport cu istoria: istoricul se deosebeşte de poet „pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla”. În literatură, deci, universul este imaginar, inventat. Graniţa despărţitoare dintre literar şi uon-literar se trasează între real şi posibil, între adevărat şi verosimil. Or, universul Arhipelagului GULAG se aşază în partea stingă a frontierei; oamenii lui au biografii certe, faptele lor s-au întâmplat, sunt reale şi adevărate Pentru că au fost, s-au consumat. Lumea Arhipelagului nu este inventată, ci reconstruită. Contrariaţi în fata unei asemenea evidenţe, comentatorii au vorbit despre o „carte-document”, de o „anchetă narativă”. Care ar fi unghiul just al interpretării?
Înainte de toate, nu poate fi trecută cu vederea opinia scriitorului şi, în acest caz, lucrurile sunt clare. Scriind Arhipelagul, Soljeniţân are conştiinţa că face literatură. Mai mult, ţine să se explice, ca şi când ar fi presupus că i se vor evoca argumentele lui Aristotel. „Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele”, notează în avertismentul cărţii, revenind cu alte detalii într-un interviu ulterior: scriind Arhipelagul „am definit genul literar al acestei opere o investigaţie literară” pentru că astăzi „toate, sau în orice caz marea majoritate a documentelor au fost distruse şi marea parte a martorilor au fost eliminaţi”, ceea ce face pentru totdeauna imposibil „un studiu complet, făcut pe criterii ştiinţifice riguroase şi completat cu toate datele statistice”. Pentru Soljeniţân, deci, frontiera dintre literar şi non-literar trebuie să răspundă şi altor exigenţe. El păstrează disocierea real/posibil, dar dă realului -cât şi adevărului care îl confirmă – un înţeles mai cuprinzător. Pentru a-l defini, certitudinea întâmplării e necesară, dar nu suficientă; îi lipseşte completitudinea, totalitatea. Adevărul realului e definit nu doar de ce s-a întâmplat, ci de tot ce s-a întâmplat. Universul poetic, ca şi lumea reală, stă sub semnul totalităţii. Senzaţia de viaţă, de viu – în ambele cazuri – e dată nu doar de percepţia senzorială nemijlocită, dar fatal fragmentară, ci şi de sentimentul totalităţii ca desăvârşire ontologică, în romanul-investigaţie invazia debordantă a realului întâmplat nu poate substitui totalitatea; absentă, ea rămâne să fie inventată. Mărturia, ca ansamblu de fapte genuine, nu exclude deci ficţiunea, ci o face chiar necesară, tocmai spre a da faptelor smulse din conţinutul istoriei şansa de a-şi câştiga o autenticitate pierdută. Cu Arhipelagul GULAG rămânem în spaţiul literaturii, fiind într-un univers imaginar adevărat, închipuit ca o realitate certă. „Polifonia” romanesca (despre care şi scriitorul şi comentatorii au vorbit deseori), realizată cu subtile şi interesante modalităţi narative, are efectul coral al unei simfonii, dând sentimentul vieţii trăită în deplinătatea ei; adică înlăuntrul adevărului şi în spiritul lui.
În fapt, provocarea teoriei literare şi-a asumat-o scriitorul însuşi. El este câştigătorul unui pariu doar la îndemâna marilor creatori. Confruntat cu realitatea traumatizantă a secolului nostru devastată de iraţionalitatea dezumanizantă a nazismului şi comunismului (în faţa căreia mari dezertări ca cele ale lui A. Gâde, R. Rolland, Heinrich Mann, M. Gorki sunt doar vârful strălucitor al unui aisberg), Soljeniţân l-a salvat pe scriitor dovedindu-i curajul şi responsabilitatea; iar literaturii, copleşită de tragicul existenţei, i-a oferit şansa (ce părea pierdută) de a concura viaţa şi de a o domina. Nu prin gestul laş al retragerii iluzorii în spaţiul pur al unui frumos însingurat, ci prin orgoliul creatorului în stare să înfrunte viaţa, oricât de potrivnică, descoperind-o prin înţelegere şi stăpânind-o prin asumare.
În acest efort de regăsire a Totalităţii prin creaţie, condiţie de a rămâne umani prin accesul la adevăr, întâlnim o remarcabilă tensiune etică, întâi de toate,
Orgoliul creator îşi refuză vanitatea de a depăşi condiţia umană printr-o întreprindere ce ar trece dincolo de puterile unui „geniu muritor”; prin operă scriitorul nu vrea să se substituie lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte umilinţa de a nu fi el cel ce dă înţeles lumii, în schimb îşi arogă puterea de a descoperi lumea ce ne este dată şi responsabilitatea de a transmite semenilor săi bucuria de a o trăi ca oameni: „Artistul are doar harul de a pătrunde cât mai adânc armonia lumii, frumuseţea ei şi josniciile cu care omul o pătează: el simte datoria să o traducă în forme şi să o comunice, între înfrângeri, în abisul prăpastiei, în mizeria închisorilor şi a bolilor el nu va rătăci niciodată sentimentul acestei suverane armonii.” Sunt cuvintele lui Soljeniţân din discursul, niciodată rostit, pregătit pentru ceremonia decernării premiului Nobel. În Arhipelagul GULAG, mai mult decât oriunde, Soljeniţân face dovada stăruinţei cu care a urmat comandamentele acestei credinţe, într-o lume a răului şi urâtului, lovită de suferinţe inimaginabile, el s-a încăpăţânat să caute binele şi seninătatea care îl pot salva pe om, convins că „elevaţia spirituală” (un capitol se intitulează astfel) nu poate lipsi nici din gulag. Asumarea şi înţelegerea vieţii nu consonează deloc, în viziunea lui Soljeniţân, cu adecvarea pasivă a omului la mişcările ei necontrolate, implacabile, întâmplătoare. Omul nu vieţuieşte oricum şi cu orice preţ, ci trăieşte, adică se confruntă afinnându-se prin puterea spiritului său. În aceasta stă forţa care îl face pe om imun la dezumanizare chiar şi în bolgiile infernului. Mărturisirea aproape stranie a scriitorului, îmbrăcat în haine de ţek – „binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea” – poate fi motoul comentariului la una din temele cele mai generoase ale literaturii lui Soljeniţân, tema fericirii. Ea răspunde nu doar întrebării noastre („de ce merită să trăieşti”), ci şi interogaţiei scriitorului asupra menirii sale.
Conştiinţa morală (vie în toate universurile romaneşti soljeniţâniene, asemeni larilor veneraţi de comunităţile antice) determină şi motivează întreaga viziune artistică a scriitorului rus. Spiritului ei i se datorează, fundamental, asumarea ipostazei de martor, pe care şi-o revendică şi s-ar fi simţit dator să o spună, cu voce tare, şi pe scena unde i se consfinţea gloria şi fauna de scriitor: „lată-mă azi în faţa voastră, cu capul plecat, însoţit de urmele celor morţi şi care mai mult decât mine ar fi trebuit să se găsească aici: cum să ghicesc, cum să exprim ceea ce ei ar fi vrut să zică? Târându-ne epuizaţi de la un lagăr la altul…, de câte ori n-am simţit ca un nod în gât ceea ce voiam să strigăm lumii întregi, dacă această lume ne-ar fi putut auzi.” în Arhipelagul GULAG el a făcut să se audă ţipătul acelei umanităţi umilite şi condamnate la tăcere, încredinţat că vocea artei o poate salva şi răzbuna: „Orice capodoperă autentică are o forţă de convingere absolut irezistibilă şi sfârşeşte prin a subjuga sufletele cele mai rebele”; numai „artiştii au mijloacele de a învinge minciuna”. O asemenea forţă, ca şi mijloacele cele mai subtile, rămân însă moarte în afara unei legitimităţi morale a capodoperei. Soljeniţân face parte însă din rasa acelor mari creatori pentru care binele şi adevărul sunt, cum spunea T. S. Eliot, raţiunea de a fi a frumosului, implicit a literaturii.
Până şi erorile lui Soljeniţân găsesc o explicaţie tot în convingerile lui morale. Certitudinea sa că o dată dezvăluit gulagul, conştiinţa întregii lumi – oripilată de Ororile lui – se va cutremura n-a fost decât iluzia, poate visul, unui inocent. Ştia, neîndoielnic, că răul arhipelagului a fost contagios (scrisese despre aceasta în roman), îşi putea închipui că viruşii şi toxinele lui au trecut şi de Urali, până dincolo de cortina de fier. Dar spera. Spera fiindcă era convins că crimele nepedepsite, răul uitat în tăcere, se va semăna înlăuntrul sufletului nostru şi „va răsări înmiit în viitor”. A continuat să spere, chiar să lupte cu aceleaşi cuvinte din care închipuise Arhipelagul, şi după ce – exilat în „lumea liberă” – a putut afla, în mod direct, că este trădător, fascist, reacţionar şi a putut citi cu ochii lui, în 1976, într-un ziar spaniol că „atâta timp cât în lume sunt oameni ca Soljeniţân, lagărele trebuie să rămână în funcţiune”. A sperat mai mult după ce zidul Berlinului s-a prăbuşit în 1989, în ciuda scepticismului adunat în sufletul lui, zi de zi şi pe bună dreptate. Mă aflam în primăvara lui 1992 în Piaţa Domului din Milano, lângă domul în care – mă gândeam – ar trebui să se celebreze în fiecare zi o liturghie în memoria tuturor gulagurilor comuniste şi pentru trezia conştiinţelor noastre. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la apariţia, chiar aici la Milano, a Arhipelagului GULAG. Piaţa era plină de lume; erau zeci, sute de mii fluturând steaguri roşii şi purtând portretele lui Lenin, Che Guevara, Fidel Castro. Auzeam, aproape urlat, cântecul Bandiera rossa şi mi se părea că el acoperă, inconştient sau cu bună ştiinţă, strigătele de durere şi speranţă, încă vii, ale nefericiţilor din gulag. Şi am înţeles tristeţea cu care Soljeniţân s-a întors în 1994 în Rusia lui, lăsând – după douăzeci de ani de exil occidental – casa ţărănească din îndepărtatul Vermont american. Aşteptase mult prea mult ca în Europa acestui sfârşit de mileniu conştiinţele să se cutremure cu adevărat.
Speranţa, însă, trebuie să rămână vie. E lecţia extraordinară a acestei teribile cărţi; pentru că la sfârşitul lecturii ei ne putem spune amândoi, cititorule, fiecare în singurătatea lui, cuvintele apostolului Luca, aşezate de Soljeniţân ca moto la una din dramele sale: „Ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.
Bucureşti, februarie 1998
(ION VASILE ŞERBAN)
SFÂRŞIT