Şi-a executat exilul (putea să şi „evadeze” fără dificultate, însă din precauţie n-a făcut-o). I l-au prelungit în mod automat? I l-au schimbat în exil pe viaţă? Nicidecum, aşa ceva era contrar legii. I s-a permis să locuiască la Pskov, însă nu avea voie să vină în capitală. Dar el merge la Riga, la Smoleusk. Nu este urmărit. Atunci, împreună cu un prieten (Martov), duce un coş cu literatură ilegală în capitală, şi o duce chiar prin Ţarskoe Selo, unde se făcea un control drastic (el şi Martov au făcut pe grozavii). În Petersburg este înhăţat E drept că scăpase de coş, dar mai avea asupra lui o scrisoare către Plehanov, scrisă cu cerneală simpatică, dar nerevelată, care conţinea planul de creare a ziarului „Iskra” 20. Însă jandarmii nu se deranjează pentru astfel de fleacuri; trei săptămâni de arest la celulă, iar scrisoarea rămâne în mâinile lor nerevelată.
Cum se sfârşeşte această escapadă ilegală din Pskov la Petersburg? Cu douăzeci de ani de ocnă, ca la noi? Nu, cu aceste trei săptămâni de arest. După care este slobozit definitiv, acum poate să călătorească prin Rusia, să pregătească centrele de difuzare a „Iskrăi”, pe urmă şi în străinătate, să aranjeze editarea („poliţia nu vede nici un impediment” să-i elibereze paşaport pentru străinătate)!
Ce să mai vorbim. El şi din emigraţie va trimite în Rusia pentru enciclopedie („Granat” 21) un articol despre Marx! Care va fi chiar tipărit în ea*. Şi nu numai acesta.
În sfârşit, desfăşoară o intensă activitate subversivă dintr-o mică localitate austriacă din vecinătatea frontierei cu Rusia. Şi vă închipuiţi că u-a trimis nimeni nişte bravi agenţi secreţi să-l răpească şi să-l aducă în ţară viu. N-ar fi fost deloc dificil.
Uite aşa se poate urmări slăbiciunea şi lipsa de fermitate a persecuţiilor ţariste – prin exemplul oricărui social-democrat important (al lui Stalin în mod deosebit, dar aci se strecoară nişte suspiciuni suplimentare22). Lui Kamenev, la percheziţia de la Moscova, din 1904, i-a fost confiscată „corespondenţa compromiţătoare”. La interogatoriu, el refuză să dea explicaţii. Şi cu asta, basta. Este exilat… La domiciliul păruiţilor.
Este adevărat că eserii au fost persecutaţi mult mai aprig. Dar să vedem cum mai aprig? Oare era de mică importanţă infracţiunea lui Gherşuni (arestat în 1903)? Sau a lui Savinkov (în 1906)? Ei au dirijat asasinatele celor mai importante personalităţi ale imperiului. Dar nu au fost executaţi. Cu atât mai mult nu s-au hotărât s-o execute pe Măria Spiridonova, care n-a ucis decât un consilier de stat, trăgând în el de la câţiva metri (şi s-a stârnit mare tărăboi în apărarea ei, în toată Europa), ci doar au trimis-o la ocnă*. Ce ar fi fost dacă la noi, în 1921, cel care a înăbuşit răscoala ţăranilor din Tambov2-’ (din nou Tambov!) ar fi fost asasinat de o liceana de şaptesprezece ani? Oare câte mii de liceeni şi intelectuali n-ar fi fost împuşcaţi numaidecât, fără judecată, în valul de „răspuns” al terorii roşii?
Pentru revolta de la o bază a flotei militare (Sveaborg), când au murit câteva sute de soldaţi nevinovaţi. – Au fost împuşcaţi opt, din opt sute de condamnaţi pe diferite termene. (Pe câţiva dintre ei revoluţia din februarie i-a eliberat din legendarele ocne de la Zerentui, unde în timpul revoluţiei au fost descoperiţi doar douăzeci şi doi de ocnaşi politici.)
Cum au fost pedepsiţi studenţii (pentru o mare demonstraţie din Petersburg în anul 1901), ne povesteşte Ivanov-Razumnik, care îşi aminteşte: închisoarea din Petersburg semăna cu un picnic studenţesc: hohote de râs,
* A eliberat-o din ocnă revoluţia din februarie. În schimb, începând din anul 1918, M. Spiridonova a fost arestată de CEKA de câteva ori. Ea a avut parte de îndelunga Marea Pasienţă a socialiştilor, a fost deportată la Sarnarkand. Taşkent, Ufa. Mai departe urina ei se pierde într-un izolator politic, a fost împuşcată (după unele zvonuri – în Oriol). În Occident a fost publicată o carte despre Spiridonova, are şi fotografii: toţi aceşti revoluţionari fervenţi în modesta sărăcie sovietică în timpul exilului din Samarkand. – Oare de ce nu fug acum?
Coruri, deplasarea liberă dintr-o celulă îutr-alta. Ivauov-Razumnik a avut chiar neobrăzarea să-i ceară comandantului închisorii să-l lase la spectacolul Teatrului de Artă din Moscova, care se afla în turneu, căci pierdea biletul de pomană! Pe urmă a fost condamnat la „exil” în Simferopol – asta a fost alegerea lui – şi, cu rucsacul în spate, a colindat toată Crimeea.
Despre aceeaşi perioadă, Ariadna Târkova scrie: „Ancheta noastră era în curs de desfăşurare, dar regimul nu era prea sever”. Ofiţerii de jandarmi le propuneau să comande prânzul la cel mai bun restaurant, al lui Dodon. Potrivit mărturiei neobositului şi mereu curiosului Burţev, „închisorile din Petersburg erau cu mult mai umane decât cele europene”.
Pe Leonid Audreev, fiindcă a scris apelul adresat muncitorilor din Moscova de a dezlănţui insurecţia armată (!) pentru răsturnarea (!) autocraţiei… L-au ţinut într-o celulă cincisprezece zile întregi! (Şi lui i se părea că e puţin şi adăuga: trei săptămâni.) Iată câteva însemnări din jurnalul lui, referitoare la acele zile*: „Celula! Mda, nu-i chiar aşa de rău. Instalez patul, apropii taburetul, lampa, îmi aşez ţigările, o pară… Citesc, măuânc para – exact ca acasă. Şi mă simt vesel. Da, da, vesel.” – „Stimate domn! Stimate domn!” îl strigă de la ghişeu gardianul. Au sosit multe căiţi. Şi bileţele din celulele vecine.
În general, Andreev a recunoscut că, în ceea ce priveşte încăperea şi hrana, a dus-o mai bine în celulă decât pe vremea când era student.
Tot atunci, Gorki, în Bastionul Trubeţkoi-^, a scris piesa Copiii soarelui.
După potolirea revoluţiei din 1905-1907, mulţi dintre activiştii ei, precum, bunăoară, un Diacikov-Tarasov, o Anna Rak, u-au aşteptat să fie arestaţi, ci au plecat pur şi simplu în străinătate, şi iată-i, după Februarie, întorcându-se eroi, ca să cârmuiască viaţa cea nouă. Şi erau multe sute dintre aceştia.
Vârfurile conducătoare ale bolşevicilor au editat despre ele o autoreclamă cât se poate de deşănţată sub forma volumului al 41-lea al enciclopediei „Granat”: Oamenii politici ai URSS şi ai Revoluţiei din Octombrie.
— Autobiografii şi biografii. Ori pe care dintre acestea ai citi-o, rămâi uluit, comparând cu măsurile din zilele noastre, cât de puţină pedeapsă au îndurat pentru activitatea lor revoluţionară. Şi, în special, cât de favorabile au fost condiţiile lor de detenţie. De pildă, Krasin-^: „Şederea la Taganka şi-o amintea întotdeauna cu mare plăcere. După primele interogatorii, jandarmii l-au lăsat în pace (oare de ce?
— A. S.), şi el îşi dedica involuntarul timp liber unei activităţi tenace: studia limba germană, a citit în original aproape toate scrierile lui Schiller şi Goethe, s-a iniţiat în opera lui Schopenhauer şi Kant, a studiat logica lui Mill^, psihologia lui Wundt^… Etc. Pentru exil, Krasin îşi alege Irkutsk, capitala Siberiei adică, oraş unde întâlneai civilizaţie şi cultură.
Radek în puşcăria din Varşovia, 1906: „Am stat şase luni la închisoare, pe care le-am petrecut excelent, studiind limba rusă, citindu-i pe Lenin, Plehanov, Marx; în detenţie am scris primul articol… Şi am fost grozav de Mândru când am primit (în puşcărie) un număr din revista lui Kautsky29 cu articolul meu”.
Sau, dimpotrivă, Semaşko30: „Detenţia (Moscova, 1895) a fost neobişnuit de grea”: după trei luni de şedere în puşcărie – exilat pentru trei ani… În Eleţ, oraşul natal!
Faima de „cumplita Bastilie rusească” au creat-o în Occident oameni care sau înmuiat în puşcărie, precum Parvus31, cu amintirile lui pompos-sentimen-tale înfrumuseţate, scrise pentru’ a se răzbuna pe ţarism.
Aceeaşi linie poate fi urmărită şi la personalităţi mai mărunte, în mii de biografii aparte.
Iată, am la îndemână o enciclopedie, e drept – nepotrivită, fiindcă e literară, şi mai e şi veche (anul 1932), „cu greşeli”. Până când aceste „greşeli” vor fi corectate, să luăm la nimereală litera „K”.
Karpenko-Karâi32. Ca secretar la poliţia orăşenească (!) în Elizavetgrad, furniza revoluţionarilor carnete de identitate. (Să traducem pe limba noastră: un funcţionar al serviciului de evidenţă a populaţiei furniza carnete de identitate unei organizaţii clandestine.) Pentru asta a fost… Spânzurat? Nu, exilat pentru… 5 (cinci) ani… În cătunul său de baştină, cum s-ar zice – în vilegiatură. A devenit scriitor.
Kirillov V. T.33 A participat la mişcarea revoluţionară a marinarilor din Marea Neagră. A fost împuşcat? Ocnă pe viaţă? Nu, trei ani de exil în Ust-Sâsolsk. A devenit scriitor.
Kasatkin I. M.3’* În puşcărie scria povestiri, şi ziarele i le publicau. (La noi nici cel care şi-a ispăşit pedeapsa nu e publicat.)
Lui Karpov Evtihi3-’, după două (!) exiluri i-au încredinţat direcţia Teatrului imperial Alexandrinski şi a Teatrului Suvorin36. (La noi, în primul rând, nu i-ar fi admis domiciliul în capitală, iar în al doilea rând, secţia specială nu l-ar fi primit nici măcar ca sufleor.)
Krjijanovsk3^, în plină „dezlănţuire a reacţiunii stolâpiniste”, s-a întors din surghiun şi (rămânând membru al comitetului central clandestin), fără nici un fel de oprelişti, a început să-şi practice meseria de inginer. (La noi ar fi fost fericit dacă s-ar fi angajat lăcătuş la MTS.)
Cu toate că Krâlenko nu figurează în Enciclopedia literară, totuşi la litera „K” este drept să ne amintim şi de el. Pe întreg parcursul clocotului său revoluţionar, el de trei ori „a evitat cu succes arestul” *, şi arestat de şase ori, a efectuat îu total paisprezece luni de închisoare, în anul 1907 (să nu uităm -an de reacţiune) a fost acuzat: de propagandă şi agitaţie în rândul trapelor şi de participare la o organizaţie militară, dar este achitat de tribunalul militar regional, în 1915 – „pentru că. S-a sustras obligaţiunilor militare” (iar el este ofiţer şi e vreme de război!), acest viitor comandant suprem al forţelor armate (şi ucigaş al altui comandant suprem38) a fost pedepsit, fiind… Trimis într-o unitate de pe front (care nici măcar nu era disciplinară)! (Uite aşa guvernul ţarist presupunea că o să-i înfrângă pe nemţi şi în acelaşi timp o să…
Potolească revoluţia.) Şi la umbra aripilor lui de procuror neretezate au fost târâţi vreme de cincisprezece ani condamnaţii atâtor procese ca să-şi primească glonţul în ceafă.
În perioada aceleiaşi „reacţiuni stolâpiniste”, V. A. StaroselskP^, guvernatorul din Kutaisi, care furniza îu mod deschis carnete de identitate şi arme revoluţionarilor, le punea la dispoziţie planurile poliţiei şi ale trupelor guvernamentale, a scăpat, mi se pare, doar cu două săptămâni de recluziune*.
Cine are destulă imaginaţie – să traducă pe limba noastră!
Tot în acest segment al „reacţiunii” apare îu mod legal revista bolşevică, filosofică şi social-politică, „Mâsl” [„Gândirea”]. Iar „reacţionara” „Vehi” [„Jaloane”]40 scrie deschis: „autocraţie vetustă”, „răul despotismului şi al robiei” – nu-i nimic, daţi-i drumul, la noi se poate!
Măsurile drastice erau atunci insuportabile! Uii retuşor de fotografii din lalta, V. K. Lanovski, a desenat execuţia marinarilor de pe nava „Oceakov’^l şi a pus-o în vitrina sa (era ca şi cum astăzi ai pune într-o vitrină de pe strada Kuzneţki Most din Moscova episoade cu înăbuşirea revoltei din Novo-cerkassk). Ce a făcut însă guvernatorul din lalta? Din pricină că Livadia^ era foarte aproape, a procedat cu deosebită străşnicie: în primul rând, a ţipat la lanovski! În al doilea rând, a distras… Nu, n-a distrus atelierul fotografic al lui lanovski şi nici desenul cu execuţia, ci o copie a acestui desen. (Veţi spune: şmecher lanovski. Dar să notăm că nici guvernatorul n-a ordonat ca vitrina să fie spartă în faţa lui.) În cel de al treilea rând, lanovski a primit una dintre cele mai cumplite pedepse: rămânând în continuare la lalta, să nu apară pe stradă… Când trece familia imperială!
Burţev, într-o revistă din emigraţie, a terfelit până şi viaţa intimă a ţarului, întorcându-se în patrie (1914 – avânt patriotic), a fost împuşcat? Un an, nici acela întreg, de temniţă, cu privilegiul de a primi cărţi şi a avea condiţii de scris.
Abram Gotz^3, în timpul aceluiaşi război, era surghiunit în Irkutsk şi conducea un ziar care promova principiile Conferinţei de la Zimmerwald44, adică era împotriva războiului.
Toporul a fost lăsat slobod să taie. Şi el va tăia până la capăt Când însă Şliapiiikov, liderul „opoziţiei muncitoreşti”, vechi metalurgist, a fost, în 1929, deportat pentru prima dată (la Astrahan), n-a avut „dreptul să întreţină legături cu muncitorii” şi chiar i s-a interzis să lucreze ca muncitor, cum şi-a dorit.
Menşevicul Zurabov, care a provocat scandal în cea de a Doua Dumă de Stat (a ponegrit armata rusă), nici măcar nu a fost dat afară din şedinţă, în schimb, fiul lui, din 1927 n-a mai ieşit din lagărele sovietice. Iată care sunt proporţiile celor două epoci!
Câud Tuhacevski a fost, cum se zice, „represat”, adică a căzut victimă terorii staliniste, nu doar întreaga lui familie a fost nimicită şi întemniţată (nu mai pun la socoteală că fiica lui a fost exclusă din facultate), dar au fost arestaţi şi cei doi fraţi ai lui cu soţii cu tot, cele patru surori cu bărbaţii lor, iar toţi nepoţii şi nepoatele au fost împrăştiaţi pe la casele de copii, schimbându-li-se numele în Tomaşevici, Rostov ş.a. Soţia lui a fost împuşcată îutr-un lagăr din Kazahstan, mama cerea de pomană pe străzile din Astrahan, apoi a murit*. Acelaşi lucru se poate spune despre rudele altor sute de împuşcaţi celebri. Aşadar, vedeţi ce înseamnă persecuţia!
Particularitatea principală a persecuţiilor (nonpersecuţiilor) în epoca ţaristă a fost, poate, tocmai aceea că nu sufereau în nici un fel rudele revoluţionarilor. Natalia Sedova (soţia lui Troţki), în 1907, când Troţki era un criminal condamnat, se întoarce în Rusia fără a întâmpina vreo oprelişte. Oricare dintre membrii familiei Ulianov (care, în perioade diferite, aproape toţi au fost arestaţi) obţine când vrea aprobarea să plece în străinătate. Când Lenin era considerat „criminal căutat de jandarmi” pentru că instiga la răscoală armată, sora lui, Anna, îi transfera în mod legal şi cu regularitate bani la Paris în contul lui de la „Creditul lyonez”. Şi mama lui Lenin, şi mama Nadejdei Krupskaia^, soţia lui, primeau pensii destul de mari de la stat de pe urma soţilor decedaţi, şi ar fi absurd să creadă cineva că au avut neplăceri în această privinţă.
Tocmai în astfel de circumstanţe, Tolstoi şi-a format convingerea că nu este necesară libertatea politică, necesară e perfecţionarea morală.
De bună seamă, libertatea nu-i este necesară celui care deja o are. Cu asta suntem şi noi de acord: la urma urmelor, da! Fondul chestiunii nu constă în libertatea politică. Scopul evoluţiei omenirii nu este o libertate goală. Nici chiar o rânduială politică fără cusur a societăţii, da! Problema constă, desigur, în temeiurile morale ale societăţii! Doar că asta-i la sfârşit, însă la început? La primul pas? În epocă, lasnaia Poliana^ a fost un club de gândire deschis. Însă dacă ar fi fost pusă sub blocadă, precum apartamentul Aunei Ahmatova, când i se cereau actele fiecărui vizitator, sau dacă ar fi îndurat tirania de care noi am avut parte sub Stalin, când trei inşi nu îndrăzneau să se întâlnească sub acelaşi acoperiş. – Atunci şi Tolstoi ar fi cerut libertate politică.
În perioada cea mai cruntă a „terorii stolâpiniste”, ziarul liberal „Ruşi” [„Rusia”] tipărea fără nici un impediment pe pagina întâi cu litere de-o şchioapă: „Chici execuţii!… Douăzeci de execuţii la Herson!” Tolstoi bocea de mama focului, zicea că nu se mai poate trăi, că nu se poate închipui ceva mai cumplit*.
Iată cifrele amintite din revista „Bâloe”: 950 de execuţii în şase luni*.
Să examinăm acest număr din „Bâloe’”. Să observăm ca a fost editat (februarie 1907) chiar în toiul „justiţiei militare” stolâpiniste – care a durat opt luni (19 august 1906 – 19 aprilie 1907) – şi a fost alcătuit după datele publicate de agenţiile de presă ruseşti. Este ca şi cum la Moscova, în 1937,
*Am ales acest exemplu gândindu-mă la rude, la rudele nevinovate. Tuhacevski însuşi începe să devină acum obiectul unui cult nou, pe care eu nu am de gând să-l susţin. Conducând reprimarea Kronstadtului şi a răscoalei ţărăneşti din Tambov, el a cules ceea ce a semănat.
Ziarele ar fi tipărit listele celor împuşcaţi şi ar fi apărut un buletin centralizat, iar NKVD-ul ar clipi din ochi ca vegetarienii.
În cel de-al doilea rând, această perioadă de opt luni a „justiţiei militare”, care nici înainte, nici după n-a mai existat în Rusia, nu putea fi continuată, deoarece „nevolnica”, „obedienta” Dumă de Stat nu ar fi ratificat această justiţie (Stolâpin nu s-a hotărât nici măcar s-o supună dezbaterii în Dumă).
În cel de-al treilea rând, justificarea acestei „justiţii militare” consta în faptul că: în cursul ultimelor şase luni au avut loc „nenumărate asasinate ale unor cadre poliţieneşti din considerente politice”, multe atacuri împotriva unor demnitari, că toată ţara este potopită de jafuri, asasinate, acte teroriste politico-penale şi pur şi simplu penale, până la explozia de pe insula Aptekarski, unde luptătorii pentru libertate au ucis şi au rănit grav dintr-o dată şaizeci de oameni. Iar „dacă statul uu dă riposta cuvenită actelor teroriste, atunci statalitatea îşi pierde orice sens”. Şi iată că guvernul lui Stolâpin, grăbit şi supărat pe curtea cu juri, cu circumlocuţiile ei domoale, cu puternicul ei coip de avocaţi, dispuumd de posibilităţi nelimitate (nu ca tribunalul nostru regional, sau cel de district, obedient la un simplu telefon), porneşte să-i înfrâneze pe revoluţionari (şi pe simplii bandiţi, care trăgeau în ferestrele trenurilor de pasageri şi ucideau oamenii pentru trei sau cinci ruble) prin laconicele curţi marţiale. (De altfel, cu unele restricţii: curtea marţială poate acţiona doar în locul care se află în stare de război sau de pază extraordinară; se convoacă în cel mai scurt timp de la săvârşirea crimei, nu mai târziu de douăzeci şi patru de ore, şi numai în cazul evidenţei faptei criminale.)
Dacă contemporanii erau atât de năuciţi şi indignaţi, înseamnă că era un lucru neobişnuit pentru Rusia!
În situaţia anilor 1906-1907, ni se pare nouă, vina pentru perioada „terorii stolâpiniste” trebuie să şi-o asume revoluţionarii terorişti.
După o sută de ani de la zămislirea terorismului revoluţionar rus, putem spune fără să mai stăm la îndoială că gândirea şi acţiunile teroriste au fost eroarea cumplită a revoluţionarilor, au fost năpasta Rusiei şi nu i-au adus altceva decât haos, jale şi victime fără număr.
Să mai dăm câteva pagini din acelaşi număr al revistei „Bâloe”. Iată una dintre proclamaţiile lor de la început, din anul 1862, de la care a început totul: „Ce vrem noi? Binele, fericirea Rusiei. Dobândirea unei vieţi noi, a unei vieţi mai bune, este imposibilă fără victime, pentru că noi nu avem timp să zăbovim, noi avem nevoie de o reformă rapidă, imediată!”
Ce cale eronată! Aceşti zeloşi purtători de grijă nu aveau timp să zăbovească, iată de ce au aprobat ca prosperitatea generală să fie apropiată prin victime Ei nu aveau vreme să zăbovească, şi iată, noi, strănepoţii lor, ne aflăm, după 115 ani, nu în acelaşi punct (eliberarea ţăranilor), ci hăt! Mult mai îndărăt.
Să recunoaştem că teroriştii au fost partenerii, superiori însă, ai curţilor marţiale stolâpiniste.
Ceea ce face ca epoca stolâpinistă şi cea stalinistă să nu poată fi comparate este faptul că iii vremea noastră represiunea a fost unilaterală: se tăiau capete doar pentru un oftat şi chiar mai puţin decât un oftat*.
„Nu se poate închipui ceva mai cumplit!”, a exclamat Tolstoi. Şi, totuşi, este atât de uşor să-ţi reprezinţi acest mai cumplit. Mai cumplit nu este atunci când execuţiile au loc din când în când într-un oraş cunoscut de toată lumea, ci când au loc pretutindeni şi în fiecare zi, şi nu douăzeci, ci două sute, iar ziarele nu scriu nimic despre asta, nici cu litere de-o şchioapă, nici mai mărunte, scriu doar că „viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă”.
După ce mutra ţi-au sluţit, ei îţi spun că aşa te-ai născut Nu, uu aşa! Nici nu poate fi vorba, deşi statul ras era socotit încă de pe atunci ca fiind cel mai opresiv din Europa.
Anii douăzeci şi treizeci ai secolului nostru au aprofundat reprezentarea oamenilor despre diferitele grade de comprimare. Acel prag pământesc, acea consistenţă pământească, care părea strămoşilor noştri comprimată la limită, este explicată în prezent de fizicieni ca o sită găurită. Un grăuncior în mijlocul a o sută de metri de vid – acesta este modelul atomului. A fost descoperit monstruosul „ambalaj nuclear”: aceste grăuncioare-nucleu să fie strâuse la un loc de pe toate sutele de metri de vid. Un degetar de grăuncioare astfel împachetate cântăreşte cât o locomotivă terestră. Dar şi acest pachet pare ca un fulg: din pricina protonilor, nucleul uu poate fi comprimat aşa cum trebuie. Insă dacă ar fi comprimaţi doar neutronii, uu timbru poştal de „neutroni împachetaţi” va căutări cinci milioane de tone.
Uite aşa, fără măcar să se sprijine în vreun fel pe cuceririle fizicii, ne-au comprimat şi pe noi!
Staliu cu gura lui a îndemnat toată ţara, o data pentru totdeauna, să renunţe la blândeţe! Iar Vladimir Dahl, în dicţionarul său, defineşte blâudeţea [blagoduşie] ca fiind „bunătatea sufletului, calitatea lui de a iubi, de a fi caritabil, simpatia pentru binele general”. Iată, aşadar, la ce ne îndemnau bolşevicii să renunţăm, şi noi iie-am grăbit să renunţăm: la simpatia pentru binele general! Propria noastră troacă ne era de ajuns.
La începutul secolului, opinia publică rusă constituia vântul de libertate al societăţii. Ţarismul nu a fost înfrânt în februarie, când s-a dezlănţuit Petrogradul, ci mult mai înainte. El a fost răsturnat fără putinţă de redresare atunci când în literatura rusă s-a statornicit ideea că a prezenta figura unui jandarm ori a unui sergent de stradă fie şi numai cu un dram de simpatie înseamnă linguşire ultrareacţionară. Câud uu numai a le întinde mâna, a te cunoaşte cu ei ori a-i saluta din cap, dar chiar şi a-i atinge cu mâneca pe trotuar părea mare ruşine.
*Declar cu tot curajul că şi în privinţa expediţiilor de represiune extrajudiciare (reprimarea ţăranilor în 1918-1919. Tamhovul până în 1921. Siberia Occidentală până în 1922, Kuhanul şi Kazahstanul – 1930) epoca noastră a depăşit incomparabil anvergura şi tehnica represiunilor ţariste.
În vreme ce la noi, călăii deveniţi disponibili, primind însărcinare specială, conduc… Literatura şi cultura. Ei poruncesc să fie proslăviţi ca eroi legendări. Şi asta la noi, nu ştiu de ce, se cheamă patriotism.
Opinia publică. Nu ştiu cum o definesc sociologii, dar pentru mine este clar că ea poate fi alcătuită numai din opinii individuale care se influenţează reciproc şi care sunt exprimate liber şi absolut independent de opinia guvernului sau a partidului, sau de vocea presei.
Şi câtă vreme în ţară nu va exista o opinie publică independentă, nu există nici o garanţie că nimicirea nemotivată a milioane de oameni nu se va repeta din nou, că ea nu va începe în orice noapte, în fiecare noapte – poftim, chiar în noaptea asta, prima după ziua de azi.
Învăţătura înaintată, cum am văzut, nu ne-a ferit de această molimă.
Dar bag de seamă că oponentul meu se strâmbă, clipeşte din ochi, clatină din cap: în primul rând, ne aud duşmanii! În al doilea – de ce atât de extensiv? Căci întrebarea era mult mai restrânsă: nu – de ce ne-au întemniţat? Şi nici – de ce au suportat această ilegalitate cei rămaşi în libertate? Ei, cum se ştie, „iiu aveau habar de nimic, pur şi simplu credeau în partid” (expresie foarte des folosită după congresul al XX-lea), că, din moment ce popoare întregi sunt deportate în douăzeci şi patra de ore, înseamnă că aceste popoare sunt vinovate. Dar întrebarea oponentului meu se referă la altceva: de ce, după ce am ajuns în lagăr, unde puteam să avem habar ce se petrece, de ce acolo am flămânzit, ne-am încovoiat spinările, am îndurat şi n-am luptat? Ei, care n-au mers sub escortă, care s-au bucurat de slobozenia mâinilor şi picioarelor, pot fi scuzaţi că n-au luptat: căci ei nu puteau să-şi sacrifice familiile, situaţia, salariul, onorariile, în schimb, acum, scriu şi tipăresc considerente critice şi ne reproşează de ce noi, când nu mai aveam nimic de pierdut, de ce ne-am agăţat de acea raţie de pâine şi nu ne-am luptat?
De altfel, şi eu vreau să răspund la această întrebare. Am îndurat în lagăre pentru că în libertate nu exista opinie publică.
Căci, în general, care sunt mijloacele de rezistenţă la care s-ar putea gândi un deţinut faţă de regimul la care este supus? Evident:
1. Protestul; -s ’;’; _u183? R’; îi; J7^ i”’^^’ ’-’
2. Greva foamei; ’ 3. Evadarea;
4. Revolta.!:’: ; ’ >: ’ „*” ’ ’
Aşadar, după expresia favorită a Răposatului47, „este clar pentru toată lumea” (iar cui nu-i este clar i se poate explica) că primele două mijloace sunt eficiente (şi temnicerii se tem de ele) mimai datorită opiniei publice! Fără asta, la toate protestele şi grevele noastre ni se va râde în nas.
Este foarte impresionant, de pildă, să-ţi sfâşii cămaşa de pe tine în faţa şefilor închisorii, precum Dzerjinski, şi să ţi se îndeplinească revendicările. Asta însă doar în cazul când există opinie publică. Dar fără ea – căluşul în gură şi va trebui să plăteşti pentru cămaşa statului. 72
Să ne amintim cazul celebru de la ocnele de pe râul Kara de la sfârşitul veacului trecut. Politicii au fost anunţaţi că, de la data de, vor fi supuşi pedepselor corporale. Nadejda Segheda (l-a pălmuit pe comandant… Ca să-l silească să demisioneze!) trebuia biciuită prima. Ea înghite otravă şi moare, numai să nu fie bătută cu nuiaua. După ea se mai otrăvesc încă trei femei şi mor! În baraca bărbaţilor se oferă paisprezece voluntari să se sinucidă, dar nu au toţi prilejul să o facă*. Drept rezultat, pedepsele corporale sunt desfiinţate pentru totdeauna! Socoteala politicilor era să-i sperie pe şefii închisorii. Căci vestea despre tragedia de pe Kara va ajunge în Rusia, în toată lumea.
Dacă însă am transpune acest caz în condiţiile noastre, noi am vărsa doar lacrimi de dispreţ. Să pălmuieşti un comandant liber? Şi mai ales când nici măcar nu^tu ai fost cel ofensat? Şi ce-i atât de cumplit dacă îţi tăbăcesc puţin şezutul? În schimb, rămâi în viaţă. De ce însă şi amicele se pun să înghită otravă? Şi de ce încă şi cei paisprezece bărbaţi? Căci viaţa ni se dă o singură dată! Şi important este rezultatul! Ni se dă să mâncăm, să bem. – De ce să ne luăm adio de la viaţă? Apoi, poate că vor da vreo amnistie, vor face reduceri de pedeapsă?
Iată de la ce înălţime de puşcăriaş ne-am rostogolit. Iată cum am căzut.
Dar cum s-au ridicat temnicerii noştri! Nu, ăştia nu sunt nerozii de pe Kara. Nu, ei n-ar fi cerut unui deţinut să-i ancheteze! Chiar dacă astăzi ne-am scula brusc şi am reveni la înălţimea dinainte. – Şi cele patru femei, şi cei paisprezece bărbaţi – am fi cu toţii împuşcaţi înainte de a ne procura otrava. (Şi pe urmă, de unde iei otravă într-o puşcărie sovietică?) Şi cel care ar izbuti să se otrăvească n-ar face decât să uşureze misiunea şefului. Iar ceilalţi şi-ar primi porţia de nuiele pentru că n-au denunţat. Şi, de bună seamă, zvonul despre cele întâmplate n-ar fi trecut dincolo de zonă.
Iată care-i problema, iată în ce constă foiţa lor: zvonul n-ar fi trecut dincolo de zonă. Şi chiar dacă ar fi trecut, n-ar fi ajuns prea departe, estompat, neconfirmat de ziare, adulmecat de turnători, cu alte cuvinte – tot nimic. Nu s-ar fi stâmit nici un fel de indignare publică. Atunci de ce să se teamă? De ce să-şi plece urechea la protestele noastre? Vreţi să vă otrăviţi? Otrăviţi-vă!
Zădărnicia grevelor foamei a fost prezentată suficient în Partea întâi.
Şi evadările! Istoria ne-a păstrat câteva povestiri despre nişte evadări serioase din temniţele ţariste. Să notăm că toate aceste evadări erau conduse şi înfăptuite din exterior, din libertate, de către alţi revoluţionari, din acelaşi partid cu evadaţii, şi cu ajutorul, pentru amănunte, al multor simpatizanţi. Ca şi îu cazul evadării propriu-zise, şi în etapele ulterioare: tăinuirea şi transportarea evadaţilor, participau multe persoane. („Aha! Exclamă Istoricul-Marxist,
*Apropo, câteva amănunte care nu sunt lipsite de importanţă (E. N. Kovalskaia, Ocna femeilor, Biblioteca de istorie a revoluţiei, Gosizdat, 1920, pp. 8-9; G. R. Osmolovski, Tragedia de pe Kara, Moscova, 1920). Segheda l-a lovit şi l-a scuipat pe ofiţer fără absolut nici un motiv, doar din pricina „atmosferei chimico-nervoase” care domnea printre ocnaşi. După aceasta, ofiţerul de jandarmi (Masiukov) l-a rugat pe un ocnaş politic (Osmolovski) să întreprindă o anchetă în caşul lui. Şeful închisorii (Bobrovski), înainte de moarte, s-a căir, cerând ocnaşilor să-l ierte. (Eh, să fi avut şi noi astfel de temniceri scrupuloşi!) crezând că m-a prins. Pentru că populaţia era pentru revoluţionari, şi viitorul era al lor! „ Dar poate. – Obiectez eu modest – şi pentru că acesta era un joc amuzant, fără urmări judiciare? Să fluturi batista la fereastră, să-l laşi pe fugar să înnopteze în dormitorul tău, să-l machiezi? Pentru aşa ceva nu erai judecat. Când a fugit din exil Piotr Lavrov^9; guvernatorul din Vologda (Hominski) a eliberat soţiei lui o adeverinţă de călătorie, ca să-şi ajungă din urmă iubitul… Şi pentru a-şi confecţiona acte de identitate erau exilaţi la propriul domiciliu. Oamenii nu se temeau – dumneavoastră, din experienţă, ştiţi ce înseamnă asta? Apropo, cum s-a întâmplat că pe dumneavoastră nu v-au luat! „ Ştiţi, asta era o loterie…”*)
De altfel, există şi mărturii de alt gen. În şcoală, toată lumea era obligată să citească Marna de Gorki şi poate că cineva mai ţine minte episodul despre obiceiurile închisorii din Nijni-Novgorod: revolverele gardienilor ruginiseră, băteau cu ele cuie în perete, nu era nici o dificultate să reazemi o scară de zidul închisorii şi să pleci liniştit în lumea liberă. Iată ce scrie un înalt funcţionar de poliţie, Rataev: „Surghiunul exista doar pe hârtie. Închisoarea nu exista defel. Cu regimul disciplinar de atunci, cel care ajungea la închisoare îşi continua fără oprelişti activitatea dinainte. Comitetul revoluţionar din Kiev, care se afla în formaţie completă la închisoarea din Kiev, conducea greva din oraş şi redacta apeluri” *.
Nu am acum posibilitatea să strâug date despre cum erau păzite locurile cele mai importante ale ocnei ţariste, dar despre astfel de evadări disperate, cu şanse una la o sută de mii, cum erau cele din ocna noastră, eu n-am auzit. De bună seamă că ocnaşii nu simţeau nevoia să rişte: nu erau ameninţaţi de moartea prematură prin epuizare la munci grele, nu erau ameninţaţi că li se va mări pedeapsa fără să aibă vreo vină; cea de a doua jumătate a anilor de pedeapsă trebuiau să-i execute în surghiun, şi amânau pentru atunci evadarea.
Din surghiunul ţarist se pare că doar leneşii nu fugeau. De bună seamă că vizele la poliţie erau rare, supravegherea slabă, nici un post de control pe drum; nici o obligaţie, cât de cât poliţistă, de a te prezenta zilnic la locul de muncă; banii nu lipseau (sau puteau fi trimişi), locurile de surghiun nu erau
*Revista „Bâloe”, Nr. 2/24, 1917, scrisoarea lui L. A. Rataev adresată lui N. P. Zuev. Mai departe se referă la întreaga situaţie din Rusia, din libertate: „Nicăieri (în afară de cele două capitale) nu exista o reţea de agenţi secreţi ori” iscoade „angajate dintre civili, în ultimă instanţă urmărirea se realiza de către subofiţeri de jandarmi, care, deghizându-se în haine civile, uitau uneori să-şi scoată pintenii. În astfel de condiţii, revoluţionarul nu avea decât să-şi mute câmpul de activitate în afara capitalei, pentru ca. (acţiunile lui) să rămână pentru departamentul poliţiei o taină de nepătruns, în felul acesta au fost create autentice cuiburi revoluţionare şi răsadniţe de propagandişti şi agitatori.”
Cititorii noştri vor sesiza uşor cât de diferit este totul de epoca sovietică. Egor Sazonov, deghizat în birjar, a stat o zi întreagă, cu bomba sub acoperişul birjei, Kngă poarta Departamentului de poliţie. (!), aşteptând să-l ucidă pe ministrul Plehve-5, şi nimeni nu i-a dat nici o atenţie, nimeni nu l-a întrebat nimic! Kaliaev3- şi mai neîndemânatic şi încordat, a aşteptat o zi întreagă lângă casa lui Plehve de pe Fontanka, încredinţat că va fi arestat, dar nu s-a atins nimeni de el! O, vremuri de pe când trăia Krîlov! În felul acesta – să tot faci revoluţie… -
Foarte departe de fluvii şi de marile drumuri; şi, repetăm, nimic nu-i ameninţa pe cei care îl ajutau pe evadat, şi chiar evadatul însuşi nu era ameninţat, în caz că era prins, nici că va fi împuşcat ori bătut, nici că va primi douăzeci de ani muncă silnică, precum la noi. Cel prins, de obicei, era readus la vechiul loc, rămânându-i aceeaşi pedeapsă. Şi atât. Un joc fără pierderi. Plecarea lui Fastenko în străinătate (Partea întâi, cap. 5) este tipică pentru astfel de întreprinderi. Poate, însă, şi mai tipică este evadarea din ţinutul Turuhanskului a anarhistului A. P. Ulanovski. În cursul evadării, la Kiev, i-a fost de ajuns să intre într-o sală de lectură studenţească şi să ceară Ce este progresul de Mihailovski53, că studenţii l-au hrănit, i-au oferit culcuş şi bani pentru bilet Iar ca să fugă în străinătate ce credeţi că a făcut? Pur şi simplu a urcat pasarela unui vapor străin – căci acolo nu se afla nici o patrulă a MVD-ului! – Şi s-a aciuat lângă sala maşinilor. Dar şi mai ciudat este faptul că în 1914, în timpul războiului, s-a întors de bunăvoie în Rusia – în exilul din Turuhansk! Spion străin? Să fie împuşcat? Spune, canalie, cine te-a recrutat? Nu. Sentinţa judecătorului de pace: pentru absenţa de trei ani, petrecuţi în străinătate – ori trei ruble amendă, ori o/ide arest! Trei ruble erau bani mulţi, şi Ulanovski a preferat o zi de închisoare.
Helphand-Parvus, autorul nimicitorului Manifest financiar (decembrie 1905), conducătorul efectiv al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor din Petersburg în 1905… A fost sfâşiat în patru? Nu, condamnat la 3 (trei) ani de surghiun în ţinutul Turuhansk, şi putea să evadeze încă din Krasnoiarsk (deţinuţii erau învoiţi în oraş „să-şi facă rezerve de alimente”, Lev Deici54 nu s-a mai întors, dar Parvus a mai zăbovit). A străbătut dramul până la Eniseisk şi doar acolo l-a îmbătat pe unicul soldat din escortă şi – dus a fost A trebuit să străbată, la întoarcere, o bucată de drum pe Enisei, deghizat în haine de ţăran: nu putea să sufere tovărăşia ţăranilor, murdăria şi puricii. Pe urmă a trăit la Petersburg, de unde a plecat în străinătate.
Însă evadările noastre, îucepând cu cele din Solovki, într-o barcă şubredă peste mare, sau într-o cală plină cu buşteni, şi sfârşind cu salturile sinucigaşe, disperate, nebune, din lagărele stalinismului târziu (cărora, în continuare, le vor fi dedicate câteva capitole. – Aşadar, evadările noastre erau tentativele unor giganţi, ale unor giganţi sortiţi pieirii. Atâta cutezanţă, atâta ingeniozitate, atâta voinţă nu s-au cheltuit niciodată pentru evadările din anii prerevoluţio-uari, dar acele evadări izbândeau cu uşurinţă, ale noastre aproape niciodată.
— Pentru că evadările voastre, prin esenţa lor de clasă, erau reacţionare.
Oare să fie reacţionară dorinţa omului de a nu mai fi rob şi animal…?
N-au reuşit pentru că succesul unei evadări în stadiile finale depinde de starea de spirit a populaţiei. Iar populaţia noastră se temea să ajute ori chiar îi vindea pe fugari – din interes ori din convingeri ideologice.
Poftim, aceasta-i opinia publică!… 55… -, în ceea ce priveşte revoltele deţinuţilor, aşa, de vreo trei, cinci, opt mii de oameni, istoria revoluţiilor noastre nu pare să fi cunoscut vreuna. Noi, însă, am cunoscut.
Dar, datorită aceluiaşi blestem, cele mai mari eforturi şi sacrificii duceau la cele mai neînsemnate rezultate.
Fiindcă societatea nu era pregătită. Pentru că fără opinia publică, revolta, chiar într-un lagăr uriaş, nu are nici o posibilitate de dezvoltare.
Astfel încât la întrebarea: „De ce aţi tolerat?” a sosit vremea să răspundem: noi nu am tolerat! Veţi citi şi veţi vedea că n-am tolerat câtuşi de puţin. În Lagărele speciale am înălţat stindardul politicilor şi am devenit politici!
Capitolul 5
POEZIA sub LESPEDE, ADEVĂRUL sub BOLOVAN LA ÎNCEPUTUL VIEŢII mele de lagăr am dorit din tot sufletul. Să scap de muncile comune, dar n-am izbutit. Sosind la Ekibastuz în cel de al şaselea an de detenţie, dimpotrivă, mi-am propus numaidecât să-mi purific mintea de feluritele supoziţii, conexiuni şi combinaţii în legătură cu lagărul, care nu-i îngăduiau să se ocupe cu nimic altceva mai profund. Astfel n-am tărăgănat prea mult existenţa temporară de muncitor necalificat, cum, vrâud-nevrând, fac oamenii cu carte, aşteptând mereu o şansa şi trecerea în categoria oplo-şiţilor, în posturi privilegiate, dar aici, la ocnă, m-am hotărât să învăţ o meserie manuală.
În brigada lui Baraniuk am avut ocazia (eu şi Oleg Ivanov) să deprindem o astfel de meserie – meseria de zidar. La una din cotiturile destinului meu am fost un timp şi muncitor turnător.
La început – teamă şi ezitări: oare fac bine? Voi rezista? Fiinţe cerebrale şi neadaptate, nouă şi la o cantitate de muncă egală ne este mai greu decât tovarăşilor de brigadă, însă tocmai din acea. Zi câhd în mod conştient m-am lăsat la fund şi l-am simţit zdravăn sub picioare. – Acel fund comun, tare, de cremene – au început anii cei mai importanţi ai vieţii mele, care au imprimat caracterului meu trăsăturile definitive. Astăzi, oricum m-ar purta viaţa – în sus ori în jos – eu rămân fidel concepţiilor şi deprinderilor căpătate acolo.
Aveam nevoie ca mintea să-mi fie purificată de nelinişti, pentru că de doi ani scriam un poem. Acest poem mă recompensa nespus de mult, ajutându-mă să nu observ ce făceau cu trapul meu. Uneori în mijlocul coloanei abătute, în strigătele soldaţilor din escortă, simţeam cum mă năpădesc avalanşe de versuri şi imagini, care parcă mă purtau deasupra coloanei, prin văzduh. – Mai repede, acolo pe şantier, undeva, îutr-un colţ, să scriu, în astfel de clipe eram şi liber, şi fericit*.
Dar cum să scrii îutr-un Lagăr special? Korolenko povesteşte că el scria şi în puşcărie, însă ce rânduieli domneau acolo? Scria cu creionul (de ce nu i-l vor fi confiscat, desfăcâudu-i cusăturile hainelor?), pe care îl ascundea în
*Totul depinde de măsura cu care masori! [aţă. S-a scris despre Vasili Kurocikin1 că nouă ani clin viaţă, după interzicerea revistei, lskra’au fost pentru el „ani de adevărată agonie”: a rămas fora organul său de presă! Iar noi, care nici nu îndrăznim să visam la un organ al nostru de presă, nu putem pricepe nici în ruptul capului: avea o cameră, linişte, masă. Cerneală, hârtie, şi nu-l percheziţiona nimeni, şi nimeni nu-i confisca ce a scris. – Atunci de unde până unde agonie?
Părul cârlionţat (de ce nu-l tundeau la zero?), scria în zgomot (să zică mulţumesc că avea unde să se aşeze şi să-şi întindă picioarele). Şi mai era avantajat că putea să păstreze manuscrisele şi să le trimită în lumea liberă (vedeţi? Asta nu poate înţelege deloc un contemporan de-al nostru!).
La noi nu poţi să scrii aşa, nici chiar în lagăre. (Chiar şi inventarul de nume pentru un viitor roman era foarte periculos: listele cu membrii organizaţiei? Eu îmi notam doar rădăcinile lor în formă de substantive sau trans-formându-le în adjective.) Memoria – ea este unica tainiţă unde poţi să ţii cele scrise, unde poţi să le treci prin şiruri de percheziţii şi să le porţi prin călătorii în convoaie. La început nu prea credeam în posibilităţile memoriei şi, astfel, m-am decis să scriu în versuri. Asta însemna, de bună seamă, să violezi genul. Mai târziu am descoperit că şi proza poate fi destul de bine înregistrată în admcimile secrete a ceea ce noi purtăm în cap. Eliberată de poverile unor cunoştinţe deşarte, netrebuincioase, memoria deţinutului impresionează prin volumul său şi poate să se extindă necontenit. Credem prea puţin în memoria noastră!
Dar înainte de a memora ceva, vrei să-l scrii, să-l aşterni pe hârtie. În lagăr poţi să ai creion şi hârtie albă, dar nu poţi să ai ceva scris (doar dacă nu este un poem despre Stalin*). Şi dacă nu te „aranjezi” la infirmerie sau ca lingău la KVC, dimineaţa şi seara trebuie să suporţi percheziţia de la postul de gardă. Hotărâsem să scriu fragmente mici, câte douăsprezece-douăzeci de rânduri, după ce le-am finisat – să le memorez, şi să le ard. Îmi stabilisem ca principiu să nu mă încred în simpla rupere a hârtiei în bucăţele.
În puşcărie, compunerea şi cizelarea versurilor trebuia făcută îţi minte. Pe urmă luam beţe de chibrituri, le aranjam în portţigaret pe două rânduri – zece pentru unităţi şi zece pentru ze*ci, şi, rostind versurile în gând, după fiecare rând – mutam un chibrit la o parte. Câiid mutam zece unităţi, mutam apoi şi un chibrit de la zeci. (Dar şi această treabă trebuia s-o faci cu băgare de seamă: această mutare nevinovată de chibrituri, dacă mai era însoţită şi de mişcarea buzelor sau de o expresie deosebită a feţei, ar fi putut atrage atenţia turnătorilor. Mă căzneam să-mi deplasez chibriturile cu o expresie distrată.) Fiecare al cincizecilea vers şi al o sutălea le memoram în mod special, cu de control. O dată pe lună repetam tot ce am scris. Dacă în timpul acestei operaţii pe locul cincizeci sau o sută nu ieşea versul special, repetam iarăşi şi iarăşi până ce prindeam versurile care îmi scăpau.
La închisoarea de tranzit din Kuibâşev am văzut cum catolicii (lituanienii) îşi confecţionau mătănii. Le făceau din pâine înmuiată în apă şi apoi frământată, după care le vopseau (în negru – cu cauciuc ars, în alb – cu pastă de dinţi, în roşu – cu streptocid roşu), le înşirau în stare umedă pe fire de aţă răsucită şi dată prin săpun, apoi le puneau la fereastră să se usuce. M-am
*Un caz de asemenea gen de „creaţie” descrie Diakov: Dinitrievski şi Cel’verikov expun şefilor subiectul unui roman şi primesc aprobare. Agentul operativ {operul) are grijă să nu fie trimişi la munci comune. Apoi sunt scoşi, în taină, din zonă („ca să nu-i sfâşie banderoviştii”), acolo ei continuă. Şi acesta este un caz de poezie sub lespede. Dar unde este acest roman?
Alăturat lor şi le-am spus că vreau şi eu să mă rog cu ajutorai mătăniilor, dar credinţa mea cere să am în şirag o sută de mărgeluţe (mai târziu mi-am dat seama că erau de ajuns douăzeci, ba e chiar mai comod, şi mi-am făcut singur din dopuri), fiecare a zecea trebuia să nu fie biluţă, ci un cubuleţ, apoi a cincizecea şi a o suta, trebuiau să se deosebească la pipăit. Lituanienii erau uimiţi de zelul meu religios (cei mai evlavioşi dintre ei nu aveau mai mult de patruzeci de mărgele), dar m-au ajutat cu skiceră simpatie să-mi confecţionez astfel de mătănii, pe cea de a o suta făcâud-o în formă de inimioară de culoare roşu-închis. De acest dar minunat nu m-am despărţit pe urmă niciodată, le număram şi le pipăiam în mănuşa mea de iarnă, largă, cu un singur deget: la apelul de plecare, în timp ce ne deplasam dintr-un loc într-altul, întotdeauna când aşteptam, stând în picioare, şi nici gerul nu mă împiedica.
Şi prin percheziţii le treceam tot cu mănuşa vătuită, căci nu se simţeau la pipăit. De câteva ori le-au descoperit supraveghetorii, dar şi-au dat seama că sunt pentru rugăciune şi mi le-au înapoiat. Până la sfârşitul sorocului (când mi se strânseseră douăsprezece mii de versuri), apoi în exil, acest colier m-a ajutat să scriu şt să memorez.
Nici asta însă nu este un lucru atât de simplu. Pe măsură ce creste cantitatea scrisă, în fiecare lună creşte, la fel, şi numărul de zile pe care ţi le consumă repetiţiile, însă aceste repetiţii sunt dăunătoare prin faptul că tot ce ai scris îţi devine prea familiar şi nu mai poţi deosebi ce este bun, viguros, de ceea ce e slab. Prima variantă, aprobată de tine în grabă, ca să arzi cât mai repede textul, rămâne unica. Nu poţi să-ţi permiţi luxul să o laşi la o parte pentru câteva luni, să o uiţi, apoi să o revezi cu ochi proaspăt şi critic. Din pricina asta nu poţi să scrii cu adevărat bine.
Cu peticile de hârtie nearse nu puteai să tărăgănezi. De trei ori am fost prins cu ele şi am scăpat numai datorită faptului că, niciodată, cele mai periculoase cuvinte nu le scriam pe hârtie, ci le înlocuiam cu liniuţe. Odată, stăteam întins pe iarbă, la o parte de ceilalţi, foarte aproape de gardul de sânnă ce împrejmuia zona (ca să am linişte), şi scriam, ascunzând peticul de hârtie într-o cărţulie. Supraveghetorul şef, Tătarul, s-a furişat din spate pe nesimţite şi a reuşit să remarce că nu citesc, ci scriu.
— Dă-o-ncoace! Mi-a cerat el hârtiuţa.
Am îngheţat. M-am sculat şi i-am dat hârtia. Pe ea scria: Tot ce-a fost al nostru se va reîntregi, Ni se vor înapoia toate drepturile. Ţin minte că cinci zile-n şir, am mers Pe jos, din Osterode-n Brodnica, 2 Minaţi de/escorta/k/azahilor/şi t/ătarilor/.
Daca „escortă” şi „tătari” ar fi fost scrise întregi, Tătarul m-ar fi târât la oper, la agentul operativ, unde aş fi fost sfâşiat în bucăţi. Dar liniuţele erau mute: Mânaţi de – cşi t-
Fiecare om are un mod propriu de a gândi. Eu eram îngrijorat pentru poem, iar el credea că eu schiţam planul zonei împrejmuite şi pregătesc o evadare. Totuşi a citit şi ceea ce a găsit, încreţindu-şi fruntea. „Mânaţi de” parcă îi spunea ceva. Însă ceea ce a determinat creierul lui să lucreze cu toată intensitatea a fost „cinci zile-n şir”. Eu nici nu mă gândisem în ce asociaţie vor fi receptate: cinci iile – păi asta era o locuţiune standard, aşa se dădea ordinul pentru carceră.
— Pentru cine cinci zile? Despre cine-i asta? A început să mă descoasă posomorit Cu greu l-am convins (cu denumirile Osterode şi Brodnica) că eu rememorez poezia cuiva de pe front, dar nu pot să-mi amintesc toate cuvintele.
— Păi de ce să-ţi aminteşti? Nu-i voie să-ţi aminteşti! M-a avertizat el morocănos. Dacă te mai culci vreodată aici – băgă de sea-amă…!
Acum când povesteşti, ţi se pare o întâmplare lipsită de importanţă. Atunci însă, pentru un rob neînsemnat ca mine, asta constituia un eveniment: am pierdut favoarea de a mă culca pe iarbă, departe de zgomot, şi dacă Tătarul mă mai prindea şi altă dată cu niscai versuri, puteau prea bine să-mi deschidă o anchetă şi să întărească supravegherea.;.
Şi să mă las de scris nu mai puteam…!
Altă dată mi-am schimbat regula şi am scris, la lucra, şaizeci de rânduri dintr-o piesă (Ospăţul învingătorilor), dar foaia asta n-am ascuns-o cum trebuie la intrarea în lagăr. E drept că şi aici multe cuvinte erau înlocuite cu liiiiuţe. Supraveghetorul, uu flăcău cam naiv, cu nasul borcănat, îşi privea cu uimire prada:
— Scrisoare? A întrebat el. –, ;
(O scrisoare dusă la locul de muncă nu mirosea decât a carceră. Căci această „scrisoare” ar fi devenit foarte bizară, dacă ar fi fost predată agentului operativ!)
— Asta-i pentru spectacolul de amatori, am zis eu cu tupeu, îmi reamintesc o piesă. O să fie jucată la serbare, să veniţi s-o vedeţi.
S-a uitat flăcăul ce s-a uitat la hârtia aceea apoi s-a uitat la mine şi a zis:
— Om în toată firea, dar prost de dă în gropi!
Şi a rupt hârtiuţa mea în două, în patra, în opt. M-am speriat că o va arunca jos. – Bucăţelele erau încă destul de mari, aici, lingă postul de gardă, putea da peste ele comandantul, fireşte, mai vigilent, ba chiar şeful regimului disciplinar Macehovski, care, la câţiva paşi mai încolo, supraveghea percheziţia, însă, pesemne, primiseră ordin să nu facă murdărie în faţa postului de gardă, ca să nu trebuiască să măture ei, şi supraveghetorul mi-a pus bucăţelele de hârtie în palmă, ca îutr-o urnă. Am trecut de poartă şi m-am grăbit să le anine în sobă.
A treia oară încă nu arsesem o bucată măricică dintr-un poem, dar, lucrând la construcţia BUR-ului, nu m-am putut abţine şi am scris Zidarul. Atunci nu ieşeam în afara zonei şi, prin urmare, nu ne percheziţionau personal în fiecare zi. Zidarul împlinise trei zile, eu am ieşit afară, în noapte, chiar înainte de verificare, să-l repet pentru ultima dată şi apoi să-l ard numaidecât. Căutam linişte şi singurătate, deci aproape de marginea zonei, şi am uitat definitiv că Mă aflam nu departe de locul unde, nu demult, Tenno trecuse pe sub sânnă. Supraveghetorul probabil, stătea la pândă, că m-a apucat pe neaşteptate de guler şi, prin întuneric, m-a dus în clădirea BUR-ului. Folosindu-mă de întuneric, am mototolit Zidarul cu prudenţă, în buzunar, şi l-am aruncat în spate, la nimereală. Bătea vântul, şi supraveghetorul n-a auzit fâşâitul hârtiei când am mototolit-o.
Însă uitasem cu totul că mai aveam o bucată de hârtie. În BUR m-au percheziţionat şi, spre norocul meu, au găsit un fragment de pe front (Nopţile prusiene), aproape deloc compromiţător.
Şeful gărzii, un sergent-major cu bună ştiinţă de carte, a citit. ’. R
— Ce-i asta?
— Tvardovski! Am răspuns eu ferm. Vasili Tiorkin^.
(Astfel s-a intersectat drumul meu, pentru prima oară, cu drumul lui Tvardovski!)
— Tvardo-ovski! A făcut sergentul cu respect. Dar ce faci cu el?
— Păi, cum cărţi nu există… Mi l-am adus aminte, citesc din când în când. Mi-au confiscat arma – o jumătate de lamă de ras, dar poemul mi l-au înapoiat; după asta mi-ar fi dat drumul şi aş fi tras o fugă să-mi caut Zidarul. Dar în vremea asta controlul se terminase, nu mai era voie să umbli prin zonă, şi supraveghetorul m-a condus chiar el la baracă şi m-a încuiat acolo.
Am dormit prost în noaptea aceea. Afară se dezlănţuise un vânt de uragan. Oare încotro putea să-mi rostogolească ghemotocul Zidarului meu? În pofida tuturor liniuţelor sensul poeziei rămânea evident. Şi din text reieşea clar, că autorul face parte din brigada care construieşte BUR-ul. Iar printre ucrainienii occidentali nu era o problemă să dea peste mine.
Şi astfel truda mea de mai mulţi ani, săvârşită, dar mai mult concepută, se zbuciuma prin stepă – un cocoloş de hârtie neajutorat Şi am început să mă rog. Când suntem la ananghie, nu ne este ruşine de Dumnezeu. Ne ruşinăm de El doar când ne este bine.
Dimineaţa, după deşteptare, la ora cinci, biciuit de rafalele de vânt, m-am dus în locul acela. Vântul mătura până şi pietricele mărunte şi ţi le arunca în faţă. N-avea nici un rost să caut, era zadarnic! Din locul acela vântul bătea înspre baraca direcţiei, apoi înspre rejimka (unde, de asemenea, forfotesc adeseori supraveghetorii şi de jur-împrejur zac mormane de sârmă ghimpată), pe urmă dincolo de zonă, în uliţa aşezării muncitoreşti. Un ceas întreg înainte de revărsatul zorilor am colindat încovoiat, dar degeaba. Nu mai aveam nici o speranţă. Insă când s-au ivit zorile, am zărit ghemotocul alb la trei paşi de locul unde îl aruncasem! Vântul îl rostogolise într-o parte şi s-a înţepenit între nişte scânduri aruncate acolo.
Şi acum socotesc că asta a fost o minune.
Aşa scriam. Iarna – în camera de încălzit, primăvara şi vara pe schele, chiar pe zidul de piatră: în răstimpul care se scurgea de când isprăveam o targa de mortar şi până mi se aducea alta: aşezam hârtia pe cărămidă şi cu nu crâmpei de creion (ferindu-mă de vecini) notam rândurile zămislite în timp ce turnam mortarul din targa anterioară. Trăiam ca în vis, în sala de mese şedeam aplecat deasupra sfintei zămârci şi nu-i simţeam întotdeauna gustul,
Nu-i auzeam pe cei din jur, eram într-un necontenit du-te-vino printre versurile mele, potrivindu-le aşa cum potriveşti cărămizile într-un zid. Mă percheziţionau, mă numărau, mă mânau cu coloana prin stepă, dar eu aveam dinaintea ochilor o scenă din piesa mea, culoarea cortinelor, aranjamentul mobilierului, petele de lumină ale proiectoarelor şi toate mişcările şi gesturile actorilor.
Băieţii au străpuns sâmia ghimpată cu o maşină, s-au târât pe sub ea, au răzbit prin nămeţi pe timp de viscol, dar pentru mine gardul de sârmă ghimpată parcă nu exista, tot timpul eu pluteam în lunga şi îndepărtata mea evadare, însă supraveghetorii nu puteau s-o descopere numărând oamenii unul câte unul.
Îmi dădeam seama că nu eram eu unicul care atinsese Taina cea mare, această taină care se coace ascunsă în nişte cutii toracice solitare identice, împrăştiate prin insulele Arhipelagului, pentru ca vreodată în anii ce or să vină, poate când noi nu vom mai fi, să fie descoperită şi să se verse în viitoarea literatură rusă.
(în anul 1956, în Samizdat, care exista încă de pe atunci, am citit cel dintâi volumaş de versuri al lui Varlain Şalamov şi am tresărit, de parcă aş fi întâlnit un frate: Eu ştiu că ăsta nu-i un joc, Că asta-i moartea. Dar chiar de dragul vieţii, Ca Arhimede, nu voi scăpa condeiul, Nu voi boţi caietul în faţa mea deschis.
Şi el tot despre lagăr scria! Ferindu-se de toţi şi slobozind în bezna adâncă acel strigăt solitar, fără ecou: Căci doar o amintire am: Un lung şir de morminte „’. ’”, Unde şi eu m-aş aşeza Făr’ de veşminte, dar am jurat Să cânt, să plâng pâu’ la sfârşit, Cu orice preţ, în orice chip,.
De parcă-n viaţa unui mort A fost şi-un început…)
Câţi oameni de acest fel erau în Arhipelag? Sunt convins că mult mai mulţi decât au ieşit la suprafaţă în aceşti ani tranzitorii. Nu le-a fost dat tuturor să trăiască îndeajuns şi o dată cu ei a pierit tot ce creaseră şi păstraseră în minte. Unii au scris şi au ascuns sticla cu hâitia în pământ, fără să spună cuiva în ce loc anume. Alţii au încredinţat spre păstrare, dar uneori unor mâini neglijente, alteori prea prevăzătoare.
Şi chiar pe mica noastră insulă Ekibastuz, puteam noi oare să ne recunoaştem unul pe celălalt? Să ne îmbărbătăm? Să ne susţinem? Căci ne ascundeam de toţi, ca lupii, şi, prin urmare, şi unii de alţii. Dar şi în astfel de condiţii am avut prilejul să cunosc vreo câţiva în Ekibastuz.
Pe neaşteptate, prin intermediul baptiştilor, am făcut cunoştinţă cu poetul religios Anatoli Vasilievici Silin. Pe atunci era trecut de patruzeci de ani. Faţa lui nu părea prin nimic deosebită. Tot părul lui, şi cel de pe cap, şi cel din barbă, era roşcat, ba chiar şi sprâncenele băteau într-o nuanţă roşcată, în fiecare zi era cu toată lumea îngăduitor, blând, dar rezervat. Numai după ce am stat de vorbă temeinic şi în duminicile nelucrătoare ne-am plimbat ceasuri întregi prin zonă, şi el mi-a recitat lungile sale poeme religioase (le scria tot aici, în lagăr, ca şi mine), pentru a nu ştiu câta oara m-am minunat cât de amăgitor sunt ascunse într-o figură ordinară sufletele cele mai extraordinare.
Copil părăsit, crescut la casa de copii, ateist, în captivitatea germană a descoperit cărţile religioase şi a fost cucerit de ele. De atunci a devenit nu numai credincios, dar şi filosof şi teolog! Şi cum tocmai „de atunci” el a stat fără întrerupere la închisoare ori în lagăr, a fost nevoit să parcurgă de unul singur acest drum teologic, descoperind încă o dată pentru sine, poate bâjbâind, ceea ce fusese descoperit mai înainte fără el, căci nici cărţi, nici povăţuitori „de atunci” n-a mai avut. Acum lucra ca muncitor necalificat şi săpător, se căznea să-şi îndeplinească norma cu neputinţă de îndeplinit, se întorcea de la lucru cu genunchii îndoiţi, braţele îi tremurau, dar fie zi, fie noapte, în capul lui dănţuiau iambii poemelor, toţi iambi cu patra picioare^, cu aşezarea liberă a rimelor, totul compus de la un cap la altul în minte. Cred că pe atunci memorase aproape douăzeci de mii de versuri. Şi el folosea diferite modalităţi de a le memora, de a le spune altora.
Felul lui de a percepe lumea era foarte mult înfrumuseţat şi încălzit de existenţa, de el simţită, a Palatului Naturii. Aplecându-se deasupra ierbii rare, care crescuse ilegal pe pământul sterp al zonei noastre, exclama:
— Ce frumoasă este iarba pământului! Chiar şi pe ea i-a dat-o Creatorul omului drept aşternut. De câte ori ar trebui să fim noi mai frumoşi!
— Cum rămâne atunci cu: „Să nu iubiţi lumea şi nici pe cine este în lume”? (O frază des repetată de sectanţi.)
El surâdea în semn de scuză. Cu acest surâs ştia să aducă împăcarea:
— Păi, chiar şi în iubirea pământească, trupească se manifestă năzuinţa noastră supremă spre Unire!
Teodiceea, adică justificarea existenţei răului în lume, era formulată de el în felul următor: Spiritul Perfecţiunii Admite imperfecţiunea Şi suferinţa sufletelor,: Căci fără ele n-a r şti preţul fericirii.
E aspră legea, însă doar prin ea Muritorii pot să atingă Marea şi veşnica pace.
Suferinţele lui Hristos în trup de om le explica temerar nu numai prin necesitatea de a ispăşi păcatele oamenilor, dar şi prin dorinţa lui Dumnezeu de a resimţi suferinţele pământeşti, Silin afirma cutezător:
— Dumnezeu a ştiut întotdeauna de aceste suferinţe, dar înainte nu le-a simţit niciodată!
La fel şi despre Antihrist, care: ; r În sufletul liber al omului n:4, „>„
A alterat năzuinţa spre lumină,. -.
;. „Şi a limitat-o la lumina secolului „.
I Silin găsea cuvinte omeneşti, proaspete:
1f Marele înger a refuzat.
— Fericirea care i-a fost dată „Când precum oamenii n-a suferit. – Ţ Fără durere, nici chiar iubirea lui., – -.,” – (i N-a cunoscut perfecţiunea., j:
— Având el însuşi o gândire atât de liberă, Silin găsea în inima lui largă adăpost pentru toate nuanţele creştinismului: „., >. <- >.
„ ţ -… Esenţa lor constă în faptul,. – ’.: Că şi-n a lui Hristos doctrină j h Original e orice geniu.
Apropo de nedumerirea vehementă a materialiştilor în legătură cu întrebarea cum a putut spiritul să creeze materia, Silin nu făcea decât să surâdă:
— Ei nu vor să-şi pună întrebarea: dar cum a putut materia grosolană să zămislească Spiritul? În această ordine – oare nu este vorba de o minune? Asta ar fi o minune şi mai mare!
Creierul meu era arhiplin de propriile-mi versuri şi doar nişte mici fărâme am izbutit să reţin din poemele auzite de la Silin, temându-mă că el însuşi, poate, nu va reţine nimic, într-unul dintre poeme, eroul lui îndrăgit, care purta un nume din Grecia Antică (l-am uitat), rostea un discurs închipuit în adunarea Organizaţiei Naţiunilor Unite: un program spiritual pentru întreaga omenire. Cu numărul său, cusut în patru locuri, un rob epuizat, sortit pieirii, acest poet avea în pieptul său multe de spus celor vii, mai multe decât întreaga turmă a celor ce s-au consolidat prin reviste, edituri, la radio (care în Uniune, care în Occident) şi care nu sunt necesari nimănui, ci numai propriilor^ persoane.
Înainte de război Anatoli Vasilievici Silin a absolvit facultatea de literatură de la un institut pedagogic. Acum, şi lui, ca şi mie, ne mai rămâneau în jur de trei ani până la „eliberarea” în exil. Unica lui specialitate era predarea literaturii în şcoală. Ni se părea puţin probabil că noi, foşti deţinuţi, vom fi lăsaţi să mai predăm îu şcoală. Şi dacă, totuşi?
— N-am să mă apuc să spun copiilor minciuni! O să le spun adevărul despre Dumnezeu, despre viaţa Spiritului.
— Dar or să vă dea afară chiar de la prima lecţie! Silin a lăsat capul în jos şi a răspuns încet:
— N-are importanţă.
Şi se vedea că nu tremură. El nu-şi va călca pe conştiinţă pentru a ţine în mână catalogul clasei, în loc să ţină târnăcopul.
Mă uitam cu milă şi încântare la acest om roşcovan, atât de puţin chipeş, care nu şi-a cunoscut părinţii, care n-a avut îndrumători, căruia viaţa i-a fost mereu povară, ca şi cum ai învârti cu lopata în solul pietros al Ekibastuzului.
Silin mânca din aceeaşi gamelă cu baptiştii, împărţea cu ei pâinea şi zămârca. Fireşte, el avea nevoie de ascultători recunoscători, avea nevoie de cineva împreună cu care să citească şi să comenteze Evanghelia, şi chiar să o ascundă. Insă pe pravoslavnicii propiu-zişi fie că nu i-a căutat (bănuind că o să-l respingă pentru erezie), fie că nu i-a găsit: în lagărul nostru, în afară de ucrainenii occidentali, aceştia erau puţini la număr ori nu se remarcau prin-tr-un comportament consecvent. Baptiştii însă păreau că îl respectă pe Silin, îl ascultau, l-au inclus chiar în comunitatea lor, dar nici lor nu le plăceau ereziile lui, sperau să-l transforme treptat într-unul de al lor. Când vorbea cu mine îu prezenţa lor, Silin era palid, fără ei înflorea, devenea de nerecunoscut, îi venea greu să se dea după credinţa lor – prea îngustă ori sărăcită, deşi credinţa lor era foarte fermă, pură, ardentă, i-a ajutat să îndure ocna, să nu stea în cumpănă şi să nu-şi piardă sufletul. Toţi sunt cinstiţi, blânzi, harnici, miloşi, devotaţi lui Hristos.
Tocmai de aceea sunt exterminaţi cu atâta fermitate, în anii 1948-1950, numai pentru faptul de a aparţine comunităţii baptiste, multe sute dintre ei au primit câte douăzeci şi cinci de ani de închisoare şi au fost expediaţi în Lagărele speciale (căci comunitatea este o organizaţie!)*.
* în lagăr nu este ca în libertate, în viaţa liberă fiecare se străduieşte în mod imprudent să se pună în evidenţă şi să se exprime exterior. Este mai uşor de remarcat cine şi la ce pretinde, în detenţie, dimpotrivă, toţi sunt depersonalizaţi: aceeaşi tunsoare, aceleaşi bărbi nerase, aceleaşi căciuli, aceleaşi scurte. Expresia spirituală este denaturată de vânt şi de soare, de murdărie şi de munca istovitoare. Pentru ca, prin înfăţişarea depersonalizată, umilă, să poţi desluşi lumina sufletului, îţi trebuie deprindere.
Însă luminiţele spiritului involuntar cutreieră şi îşi croiesc dram una către cealaltă. Se produce o apropiere, o întâlnire inconştientă, a celor ce se aseamănă.
Cel mai repede şi cel mai bine poţi să cunoşti un om dacă ai posibilitatea să afli un crâmpei din biografia lui. Iată, de pildă, nişte săpători. A început să Ningă cu fulgi deşi şi mari. Poate şi pentru că se apropia pauza, brigada a intrat în bordei. Unul însă a rămas afară, în picioare. Sprijinindu-se în cazma, la marginea şanţului, stă absolut nemişcat, de parcă se simte bine aşa, ca o statuie. Şi exact ca pe o statuie, ninsoarea i se astenie pe cap, pe umeri, pe mâini. Îi este indiferent? Sau îi place? Prin această vânzoleală a fulgilor de nea, el priveşte zona, priveşte stepa albă. Ciolănos, umeri largi, faţă mare, acoperită cu păr blond, aspru şi des. Întotdeauna este serios, domol, foarte calm. A rămas aici, în picioare, să contemple lumea şi să mediteze. El nu este aici, e în altă parte.
Eu nu-l cunosc, însă Redkin, prietenul lui, mi-a povestit despre el. Acest om este un tolstoian-’. El a crescut în ideea retrogradă că este oprit să ucizi (chiar şi în numele învăţăturii înaintate) şi în consecinţă este oprit să pui mâna pe armă. În 1941 a fost mobilizat. El a aruncat arma şi, lâhgă Kuşka, unde fusese trimis, a trecut frontiera afgană. Aici nu erau nici un fel de nemţi şi nici nu erau aşteptaţi, şi ar fi putut să fie în serviciu tot timpul războiului fără să tragă într-o fiinţă vie, dar convingerile lui nu-i îngăduiau nici măcar să poarte în spate această bucată de fier. El se bizuia pe faptul că afganii îi vor respecta dreptul de a nu ucide oameni şi îl vor lăsa să treacă în toleranta Indie. Insă guvernul afgan, ca toate guvernele, s-a dovedit lipsit de scrupule. El se temea de mânia vecinului atotputernic şi l-a ferecat pe fugar în butuci. Şi exact aşa, în butucii care îi striveau picioarele, fără să se mişte, l-a ţinut trei ani în temniţă, aşteptând să vadă de partea cui va fi biruinţa. Au câştigat Sovietele, şi afganii le-au înapoiat servili dezertorul. Şi de-abia de aici începe sorocul condamnării lui.
Şi iată-l, stă nemişcat sub ninsoare, ca o părticică a acestei naturi. Oare statul să fie cel care l-a adus pe lume? Atunci de ce statul şi-a atribuit dreptul de a hotărî cum să trăiască acest om?
A fi compatriot cu Lev Tolstoi este un lucra pe care nu-l respinge nimeni la noi, este un lucru de marcă. Se poate emite şi o marcă poştală. Şi pe străini putem să-i ducem în vizită la lasnaia Poliana. Şi înghiţim toate braşoavele despre cum s-a ridicat el împotriva ţarismului şi cum a fost anatemizat (aici crainicului chiar îi tremură vocea). Dacă însă cineva, vreun compatriot, l-a luat pe Tolstoi în serios, dacă la noi a crescut un tolstoian adevărat, atunci -păzea l – să nu nimereşti sub şenilele noastre!
…Uneori, pe şantier, ţi se întâmplă să ceri unui deţinut cu condamnare de zece ani un metru pliant – trebuie să masori cât ai zidit. El ţine tare mult la metrul ăsta, iar pe tine nu te cunoaşte după figură. – Aici sunt multe brigăzi – dar, nu ştiu de ce, numaidecât, cu un gest dezarmant, îţi întinde comoara lui (după uzanţele din lagăr, asta-i pur şi simplu o prostie). Iar când îi şi înapoiezi acest metru, el îţi mulţumeşte foarte mult. Cum poate acest om ciudat să fie în lagăr cu o condamnare de zece ani? Vorbeşte cu accent. A, pare-se că e polonez, îl cheamă Iuri Vengherski (Jerzy Wiengierski). O să mai auzim de el.
Uneori mergi în coloană şi vrei să prefiri mătăniile în mănuşă ori să te gândeşti la strofele următoare, dar s-a nimerit să ai un vecin de rând foarte interesant, un chip nou: o brigadă nouă a fost repartizată să lucreze pe Şantierul vostru. Era un evreu în vârstă, simpatic, cu figură de intelectual, cu o expresie inteligentă, ironică. Numele lui era Masamed, a absolvit Universitatea… Care? Care? Din Bucureşti, facultatea de biopsihologie. Printre alte specialităţi, este şi fizionomist şi grafolog, în plus – este yoghin, şi e gata, chiar de mâine, sa înceapă cu tine un curs de hatha-yoga. (Ce păcat însă că ni se dau soroace prea scurte în această universitate! Sunt copleşit! N-am timp să cuprind totul!)
Pe urmă îl observ în zona de lucra şi în cea de locuit Compatrioţii i-au propus să se aranjeze pentru o muncă de birou, dar n-a acceptat: pentru el este important să arate că şi un evreu poate să lucreze la comune. Şi la cei cincizeci de ani ai săi, loveşte zdravăn cu târnăcopul. Ce-i drept e drept, ca un yoghin veritabil, îşi stăpâneşte corpul: la zece grade Celsius, se dezbracă şi îi roagă pe tovarăşii lui să-l stropească bine cu furtunul de incendiu. El nu măuâncă aşa cum mâncăm noi, ceilalţi: să înghiţim totul cât mai repede, ci, întorcându-se, concentrat, încet, cu înghiţituri mici, cu o linguriţă mică, specială*.
Astfel se întâmplă deseori, în timpul deplasării în marş, să legi o nouă şi interesantă cunoştinţă. Dar, în general, în coloană nu poţi întotdeauna să te mauifeşti: strigă escorta, te bodogăne vecinii („din cauza voastră. Şi pe noi!”), la lucru mergem moleşiţi, iar când ne întoarcem – ne grăbim, şi vântul ar putea să ne azvârle ceva în faţă, aşa că nu prea vorbim. Când deodată. – Ei, ăsta „uu-i un caz tipic”, cum ar spune maeştrii realismului socialist. Un caz ieşit din comun.
În rândul din margine merge un omuleţ cu o barbă neagră şi deasă (ultima oară a fost arestat cu barbă şi, fiind fotografiat cu ea, în lagăr nu i-au ras-o). Păşeşte sprinten, având conştiinţa demnităţii lui. Sub braţ duce un sul de hârtie de desen, legat cu sfoară. Este vreo propunere de raţionalizare sau vreo invenţie, oricum o noutate, de care este mândru. A făcut asta la locul de muncă, a adus-o în lagăr s-o arate cuiva, acum o duce iar la locul de muncă. Dar, brusc, vântul păcătos îi smulge sulul de sub braţ şi i-l rostogoleşte aiurea, în mod firesc, Amold Rappoport (cititorul îl cunoaşte) face, în direcţia sulului, un pas, doi, trei, dar sulul se rostogoleşte mai departe printre doi soldaţi din escortă, trece dincolo de cordon! Aici Rappoport ar trebui să se oprească, fiindcă „un pas la dreapta, un pas la stânga… Fără somaţie!”, dar ruloul de hârtie… Iată-l! Rappoport aleargă după el încovoiat, cu braţele întinse înainte. – Crunta fatalitate voia să-i piardă invenţia tehnică! Arnold a întins braţele, palmele ca o greblă – barbarele să nu te atingi de schiţele mele! Coloana privea, a încetinit mersul, apoi s-a oprit de la sine. Automatele au fost ridicate în sus, s-a auzit zgomotul închizătoarelor. Deocamdată totul e tipic, iată însă că de aici începe atipicul: nu s-a găsit nici un neghiob! Nimeni nu trage! Barbarii au înţeles că nu-i vorba de o evadare! Chiar şi creierele lor greoaie au înţeles această imagine: un autor care aleargă după creaţia sa gonită de vânt Alergând încă vreo cincisprezece paşi dincolo de linia escortei, Rappoport prinde ruloul, se îndreaptă şi, foarte mulţumit, se întoarce în formaţie. Se întoarce de pe lumea cealaltă…
Deşi Rappoport a înghiţit mai mult decât o porţie medie de lagăr (după o condamnare de copil [cinci ani] şi după alta de zece ani, a urmat surghiunul, iar acum încă zece ani), este viu, sprinten, cu ochi strălucitori, iar ochii lui, deşi întotdeauna veseli, dar creaţi pentru suferinţă, sunt nişte ochi foarte expresivi. Se mândreşte că anii de puşcărie nu l-au îmbătrânit câtuşi de putui, nu l-au frânt De altfel, fiind inginer, el lucrează tot timpul ca „angajat” în producţie şi poate să-şi dea curaj, îşi face treaba cu însufleţire, dar, totodată, este purtătorul unor creaţii pentru suflet.
Este genul de caracter plurivalent, care ar vrea să cuprindă totul. Cândva intenţiona să scrie o carte de genul celei ce o scriu eu acum: totul despre lagăre, dar nu s-a apucat niciodată de ea O altă lucrare a lui constituie obiectul glumelor noastre, ale prietenilor lui: Arnold lucrează de câţiva ani, cu răbdare, la alcătuirea unul ghid tehnic universal, care cuprinde toate ramificaţiile tehnicii contemporane şi ale ştiinţelor naturii (şi feluritele tipuri de lămpi radio, şi greutatea medie a elefantului) şi care trebuie să fie… De buzunar. Avâud experienţa glumelor noastre, o altă lucrare dragă sufletului său Rappoport mi-o arată în secret, într-uu caiet cu coperţi învelite în muşama neagră – un tratat Despre dragoste, un tratat nou, căci cel al lui Stendhal nu-l mai satisface absolut deloc. Deocamdată este vorba doar de nişte însemnări nedefinitivate şi fără legătură între ele. Însă pentru un om care şi-a petrecut jumătate de viaţă în lagăre – câtă neprihănire! Iată câteva pasaje*:
— Să posezi o femeie pe care n-o iubeşti – este soarta nefericită a celor săraci cu trupul şi cu duhul. Şi bărbaţii se fălesc cu aşa ceva, ca şi cum ar fi o mare „izbândă”.
— Posedarea, nepregătită prin evoluţia organică a sentimentului, nu aduce bucurie, ci ruşine, repulsie. Bărbaţii secolului nostru, care îşi cheltuiesc întreaga energie pentru realizarea de câştiguri, pentru serviciu, pentru putere, au pierdut gena iubirii supreme. Dimpotrivă, pentru infailibilul instinct feminin, posedarea costituie doar treapta diutâi a adevăratei apropieri. Numai după ea femeia începe să-i spună „tu”. Chiar o femeie care s-a dăruit întâmplător simte un aflux de tandreţe recunoscătoare.
— Gelozia este amorul propriu ofensat. O iubire adevărată, care nu găseşte răspuns, nu va fi cuprinsă de gelozie, ea moare, amorţeşte.
— Alături de ştiinţă, artă şi religie stă dragostea, şi ea este un mijloc de cunoaştere a lumii… (întrunind în sine atâtea interese contradictorii, Amold Lvovici cunoaşte tot felul de oameni, îmi face cunoştinţă cu un om pe lângă care aş fi trecut fără să-l observ: la prima vedere pare unul gata să dea ortul popii, un distrofic, claviculele îi ieşeau în afară ca la un mort. La cât e de înalt, slăbiciunea lui impresionează în mod deosebit. Este oacheş şi de la natură, dar capul lui ras Era pârlit şi de soarele Kazahstanului. El încă se mai târăşte dincolo de zonă, încă se mai ţine de targa, să nu cadă. Este un grec, şi poet! Încă unul! Volumul lui de versuri, în neogreacă, a fost editat la Atena. Dar întrucât el nu este captiv atenian, ci sovietic (şi supus sovietic), ziarele noastre nu varsă lacrimi după el.
Este de vârstă medie, dar moartea îi este aproape, încerc cu stângăcie, lamentabil, să-i alung aceste gânduri. El surâde ca un înţelept şi nu în cea mai bună limbă rusă îmi explică mie că în moarte nu moartea este cea care te înspăimântă, nu, ci numai pregătirea morală pentru venirea ei. De acum el a trăit şi teama, şi amărăciunea, şi regretul, a isprăvit cu jelitul, şi iată a supravieţuit morţii sale inevitabile, şi este pe deplin pregătit. Aşteaptă doar ca trupul să i se stingă încet-încet.
Ce de poeţi exista printre oameni! Atât de mulţi, că nici nu-ţi vine să crezi. (Uneori, acest lucru mă descumpăneşte.) Grecul aşteaptă moartea, dar doi tineri, iată, nu aşteaptă decât sfârşitul sorocului şi viitoarea celebritate literară. Ei sunt poeţi-declaraţi, nu se ascund. Amândoi au ceva comun, un fel de luminozitate, de puritate. Amândoi – studenţi cu studiile neîncheiate. Kolia Borovikov – admiratorul lui Pisarev6 (în consecinţă – duşmanul lui Puşkin), lucrează ca felcer la infirmerie. Iurocika Kireev, originar din Tver – admiratorul lui Blok7 şi imitatorul lui, lucrează în afara zonei, la biroul atelierelor mecanice. Prietenii lui (şi ce mai prieteni – cu douăzeci de ani mai în vârstă şi taţi de familie) râd de el, că într-un lagăr ITL din Nord, o româncă accesibilă tuturor i s-a oferit, dar el n-a priceput şi i-a scris nişte sonete. Când te uiţi la mutrişoara lui neprihănită, nu poţi să nu crezi povestea aceea. Blestemul virginităţii tinereşti, care acum trebuie târâtă prin lagăre.
…Pe unii oameni îi observi tu, alţii te observă ei pe tine. În baraca asta mare, în care domneşte neorânduiala şi unde trăiesc, umblă de colo-colo şi stau întinşi patru sute de oameni, după cină şi în timpul anostului control de seară, eu citesc volumul al doilea al dicţionarului lui Dahl^ – singura carte pe care am izbutit s-o aduc până în Ekibastuz, unde am fost silit s-o sluţesc cu ştampila „Steplag. KVC”. N-o răsfoiesc niciodată, pentru că în acea mică frântură din seară de-abia izbutesc să citesc o jumătate de pagină. Astfel, după control, stau sau mă plimb cu privirea fixată într-un singur loc din carte. M-am obişnuit ca toţi cei noi să mă întrebe ce carte e asta şi să se mire de ce dracu o citesc.
— Este lectura cea mai inofensivă, glumesc eu. Cu ea nu capeţi o condamnare nouă.
Dar ce nu e periculos să citeşti în Lagărul special? Alexandr Stotik, economist la secţia din Djezkazgan, seara, citea pe ascuns Tăunul „. Şi totuşi l-a pârât cineva. La percheziţie a venit însuşi şeful secţiei şi o şleahtă de ofiţeri:” îi aştepţi pe americani? „L-au silit să citească englezeşte cu glas tare.” Câţi ani ţi-au mai rămas din pedeapsă? „ Doi ani „.” Or să fie douăzeci! „Ba i-au mai găsit şi versuri:” Te interesează dragostea?… Să-i creaţi astfel de condiţii, încât nu numai engleza, dar şi rusa să-i zboare din cap! „(Robii-oploşiţi” murmurau împotriva lui Stotik:, O să ne bagi şi pe noi în belea! Or să ne dea pe toţi afară! „) însă multe cunoştinţe interesante se înnoadă şi datorită acestei cărţi. Iată, se apropie de mine un om mic de statură, care semăna cu un cocoş, cu un nas impetuos, cu o privire ascuţită, ironică, şi mă întreabă, cu felul lui specific, melodios, de a rosti accentuat toate sunetele” o”10:
— Îmi permiteţi să vă întreb ce carte este asta?
Cuvânt de cuvânt, apoi duminică de duminică, lună de lună, în acest om dinaintea mea se deschide un microunivers, unde este condensată istoria de o jumătate de veac a ţării mele. Vasili Grigorievici Vlasov (da, chiar acela din procesul de la Kadâi^1, care deja lăsase în urmă paisprezece ani de lagăr din cei douăzeci) se consideră economist şi activist politic, dar habar n-are că el este artist al cuvântului, al cuvântului oral. Fie că îţi vorbeşte de cositul finului, de prăvălia unui negustor (unde a lucrat când era mic), despre un detaşament al Armatei Roşii, despre un conac vechi, despre un călău de la Serviciul gubemial de urmărire a dezertorilor ori despre o muiere nesăţioasă dintr-o mahala – totul era atât de plastic modelat, încât mi s-a întipărit neobişnuit de durabil în minte, ca şi cum ar fi făcut parte din experienţa mea. Îmi venea să notez totul imediat, dar era imposibil! Şi tot imposibil să-ţi aminteşti vorbă cu vorbă peste zece ani…!
Bag de seamă că adeseori se uită la mine şi la cartea mea, dar nu îndrăzneşte să intre în vorbă un tânăr uscăţiv, deşirat, cu nas lung, care nu avea apucături de om trecut prin lagăr, ba era chiar sfios. Facem cunoştinţă. Vorbeşte cu voce scăzută, timidă, îşi găseşte cu greu cuvintele ruseşti şi face nişte greşeli – să te prăpădeşti de râs, nu alta! – Pe care le răscumpără cu un surâs. Aflu că este ungur şi îl cheamă Jănos Rozsăs. Îi arăt dicţionarul lui Dahl, şi el aprobă, înclinându-şi faţa uscată de epuizare cum au toţi deţinuţii din lagăr: „Da, da, trebuie să îţi îndrepţi atenţia spre lucruri de altă natură, să nu te gândeşti doar la mâncare”. Nu are decât douăzeci de ani, dar din obrajii lui a dispărut roşeaţa tinereţii; pielea sa fină, uscată de vânturi, parcă era trasă direct pe oasele înguste, alungite ale craniului, îl dor încheieturile – reumatism articular căpătat în Nord la tăiatul pădurilor.
Aici, în lagăr, mai sunt doi-ţrei compatrioţi de-ai lui, dar care, zilnic, sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să supravieţuiască? Cum să mănânce pe săturate. Jănos însă mănâncă fără să cârtească ceea ce i-a hărăzit birgadierul şi, mereu pe jumătate flămând, nu-şi îngăduie să mai caute nimic altceva. El priveşte cu atenţie, ascultă, vrea să înţeleagă. Ce să înţeleagă?… Pe noi vrea să ne înţeleagă, pe noi, ruşii!
— Soartă al meu personal a devenit cenuşiu de tot când am cunoscut oamenii de aici. Eu extrem de uimit. Căci ei şi-au iubit poporul, şi pentru asta ei ajuns la ocnă. Dar eu cred că asta vine de Ia haos de după război, nu-i aşa? (El pune întrebarea asta în anul 1951! Dacă până acum e tot după război, nu cumva e după Primul Război Mondial…?) în 1944, când ai noştri l-au înhăţat în Ungaria, nu avea decât optsprezece ani (şi nu era în armată)., Atunci încă nu izbutisem să fac la oameni nici bine, nici rău, zâmbeşte el. Nu fost la ei de folos, dar nici dăunător nu fost.” Ancheta lui Jănos s-a desfăşurat în felul următor: anchetatorul nu pricepea nici o boabă ungureşte, iar Jănos niciuna ruseşte. Uneori erau aduşi nişte Huţuli care traduceau foarte prost. Jânos a semnat şaisprezece pagini de procese-verbale fără să priceapă măcar despre ce era vorba în ele. Şi tot aşa, când un ofiţer necunoscut i-a citit ceva după o hârtie, multă vreme după aceea u-a priceput că era vorba de verdictul OSO*. Şi l-au trimis în Nord, la tăiat de păduri, unde, din pricina hranei proaste şi a muncii grele, a ajuiis în stare să dea ortul popii, şi astfel a nimerit la spital.
Puia acum Rusia se întorsese către el doar cu o singură parte, aceea pe care se aşază, dar acum s-a întors cu cealaltă, în micul spital de lagăr al OLP-ului diii Sâm, lângă Solikamsk, lucra ca infirmieră Dusia în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Era o infractoare de drept comun, cu o condamnare de cinci ani, posesoare a unui permis de liberă trecere…, în munca pe care o făcea, nu se gâiidea numai la ea, cum să profite, şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care însă candidul Jânos n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe Jânos (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare. * Pentru asta, Jânos a îndrăgit-o pe tuşa Dusia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvna în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă^. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.
Jâuos făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăr, în lagărele din Nord, iar acum în Lagăral special^din Ekibastuz, nu scăpa nici un prilej sa procure cărţi noi şi să le citească, în perioada cunoştinţei noastre, îi cunoştea şi îi iubea pe Puşkin, Nekrasov, Gogol, eu i l-am prezentat pe Griboedov, însă mai mult decât pe oricare, poate chiar mai mult decât pe Petofi13 sau Arany14, l-a îndrăgit pe Lermontov, pe care îl citise de curând pentru prima dată în captivitate. (Ştiu de la mai mulţi străini că Lermontov le este mai drag decât toţi poeţii ruşi.) Jânos se contopise în special cu Mţâri^, care era tot un captiv, la fel de tânăr şi sortit să piară, învăţase multe versuri din acest poem, şi, ani în şir, mărşăluind cu mâinile la spate, într-o coloană de oameni străini, pe pământ străin, el, într-o limbă străină, murmura pentru sine: Şi, vag, am înţeles atunci că niciodată-n ţara mea N-o să mai calc…
*După moartea lui Stalin, când Jânos a fost reabilitat, se zice că tare îl împingea curiozitatea să ceară o copie în ungureşte a verdictului, ca să afle de ce a făcui el nouă aii de lagăr? Dar n-a îndrăznit: „Or să creadă cine ştie ce, şi ce nevoie am eu de asta? Nu-mi este de cine ştie ce folos.” El a înţeles spiritul nostru: în fond, acum de ce să mai afle?
Prietenos, blând, cu ochii azurii lipsiţi de apărare – aşa era Janos Rozsâs în lagărul nostru nemilos. Se aşeza lângă mine pe vagonaş, uşurel, chiar pe margine, ca şi cum sacul meu cu rumeguş ar fi putut fi murdărit mai rău ori deformat sub greutatea lui. – Şi îmi spunea cu glas sincer, duios:
— Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele…?;: s Şi nu se plângea niciodată de nimic*.
Printre deţinuţii lagărului te deplasezi ca pe un teren minat, cu razele intuiţiei îi faci fiecăruia radiogafia, ca să nu explodeze. Şi chiar cu această precauţie generală, câţi oameni-poeţi mi s-au desluşit sub cutia craniană rasă, sub scurta neagră a zekului\par Şi câţi s-au stăpânit să nu fie descoperiţi?
Şi pe câţi, de mii de ori, nici nu-i voi fi întâlnit vreodată?
Şi câţi nu vei fi sugrumat tu în aceste decenii, blestematule Leviathan??!
* în Ekibastuz exista şi un centru oficial de relaţii culturale, deşi era foarte periculos: secţia cultural-educativă – KVC, unde se puneau ştampilele negre pe cărţi şi ni se reînnoiau numerele.
O figură importantă şi foarte pitorească a KVC-ului nostru era pictorul, în trecut arhidiacon şi aproape secretar al patriarhului – Vladimir Rudciuk. Undeva, în regulile de funcţionare a lagărelor, există un punct care nu a fost anulat: feţele bisericeşti să nu fie tunse. Fireşte, acest punct nu este făcut cunoscut în mod public şi preoţii care nu ştiu de existenţa lui sunt tunşi. Dar Rudciuk îşi cunoştea drepturile şi astfel şi-a păstrat pletele blonzi, ondulate,
Au trecut doisprezece ani, între ei – şi 1956. Jânos este contabil în orăşelul Nagykanizsa, unde nimeni nu ştie rusa şi nu citeşte cărţi ruseşti. Ce-mi scrie el în prezent? „Acum, după tote evenimente, afirm cu ţoţă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu ţoţă duritate, ceea ce altor nu este accesibil. Când fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am se uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună. Oare de ce urmăresc cu interes ştiri despre fosta mea” patrie „? Operă al clasicilor ruşi – un etajeră inreg în biblioteca mea şi în ruseşte patruzeci şi unu de volum, iar în ucraineană patru (Şevcenko^”). Alţii citesc pe ruşi ca pe englezi, ca şi pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.
Nici nu-ţi dai seama ce dor îmi e, în taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intre-bat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum se le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc. Cum se întorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta meu a fost identic cu al vostru? Curn se explic de ce tresare inima, când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce: „Zboară ca vântul troica semeaţă.” – şi îne doare că n-am putere se cânt mai departe. Copiii roagă se-i învăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?”
Puţin mai lungi decât se obişnuieşte la bărbaţi. Erau bine îngrijite, ca de altfel întreaga lui figură. Chipeş, înalt, bine clădit, cu o voce plăcută de bas, ţi-l puteai închipui perfect la o slujbă solemnă într-o biserică impunătoare. Drozdov, un ctitor, care a venit o dată cu mine, l-a recunoscut imediat pe arhidiacon: slujise la catedrala din Odessa.
Felul cum arăta şi cum trăia el aici nu semăna cu al unui om din lumea noastră, a zekilor. El făcea parte din acea categorie de indivizi dubioşi, care au intrat sau au fost integraţi în sânul ortodoxiei, de îndată ce ea a ieşit din starea de dizgraţie; ei au avut o contribuţie însemnată la discreditarea Bisericii. Cum a ajuns Rudciuk la închisoare – era o poveste cam tenebroasă, nu ştiu de ce tot arăta o fotografie (care iar nu se ştie de ce nu-i fusese confiscată) unde era el şi mitropolitul ortodocşilor din străinătate, Anastasie, pe o stradă din New York. În lagăr el locuia într-o „cabină” separată. Întorcându-se de la locul de adunare, se apuca să scrie în silă numerele noastre pe căciuli, pufoaice şi pantaloni, îşi petrecea ziua trândăvind, uneori pictând copii de pe tablouri vulgare. Avea un volum gros (nu-i fusese interzis!) cu reproduceri de la Galeria Tretiakov, pentru care, de fapt, m-am şi dus la el: voiam să le mai văd, poate pentru ultima oară în viaţă. El primea în lagăr „Buletinul Patriarhiei din Moscova” şi uneori povestea, plin de importanţă, despre marii mucenici ori îşi dădea cu părerea despre unele detalii ale liturghiei, însă totul părea artificial, nesincer. Mai avea şi o chitară, şi doar asta părea neprefăcut la el când cânta cu voce plăcută, acompaniindu-se singur:
!’ „Sălbatica-i stepa baiacală…”, transmiţând prin felul cum se legăna cât este el de cuprins de trista aureolă de ocnaş.
Cu cât omul trăieşte mai bine în lagăr, cu atât suferinţa lui este mai delicată.
În vremea aceea eram prudent la puterea a douăzeci şi treia, nu l-am mai vizitat pe Rudciuk, nu i-am povestit nimic despre mine şi astfel eu, vierme neimportant şi inofensiv, am evitat chipul lui ager, de vultur. Iar ochiul lui Rudciuk era un ochi iscoditor, în general, care dintre vechii deţinuţi nu ştia că secţia cultural-educativă colcăia de turnători şi era, se pare, cel mai puţin potrivit pentru întâlniri şi contacte? Fireşte, în lagărele generale 1TL erai atras să mergi la KVC, pentru că acolo se întâlneau bărbaţi cu femei. Dar într-un lagăr de ocnaşi de ce să te duci?
S-a dovedit însă că şi un KVC de ocnă, plin de denunţători, putea fi folosit îu interesul libertăţii! Acest lucru m-au învăţat Gheorghi Tenno, Piotr Kişkin şi Jeuia Nikişin.
La KVC m-am întâlnit cu Tenno şi am ţinut minte această unică întâluire scurtă pentru că am reţinut figura lui Tenno. Era un bărbat chipeş, înalt, de constituţie sportivă. Nu ştiu de ce încă nu-l dezbrăcaseră de tunica şi pantalonii lui de marinar (la noi nu se obişnuia să-ţi porţi hainele proprii mai mult de o lună). Şi cu toate că în locul epoleţilor de căpitan de rangul doi Avea prins ici-colo numărul SH-520, chiar acum dacă ar fi urcat de pe uscat pe navă n-ai fi zis că nu-i ofiţer de marină. Când făcea vreo mişcare, braţele, acoperite de păr roşcat, i se dezveleau până mai sus de palmă, şi pe unul dintre ele, în jurul unei ancore, avea tatuat: „Liberty!”, iar pe celălalt – „Do or die”. Tenno nu putea în nici un fel să-şi închidă ochii ori să-şi escamoteze privirea pentru a-şi ascunde mândria şi agerimea. Nu putea să-şi ascundă zâmbetul care îi lumina buzele mari. (Atunci eu însă nu ştiam că acest zâmbet însemna: planul evadării a fost alcătuit!)
Iată lagărul nostru – un teren minat! Eu şi Tenno, amândoi, eram şi nu eram aici, eu – pe drumurile Prusiei Orientale17, el, în viitoarea, a nu ştiu câta, lui evadare, amâudoi purtam în noi potenţialul unor proiecte secrete, dar nici o scânteioară nu trebuia să licărească între palmele noastre când ne strângeam mâna, îu ochii noştri – când schimbam între noi cuvinte fără importanţă. După câteva asemenea vorbe superficiale eu mă cufundam în cititul ziarului, iar el începea să discute despre activitatea artistică de amatori cu Tumarenko, un ocnaş cu cincisprezece ani, care, cu toate acestea, era şeful secţiei cultural-educative, un om destul de complicat, bănuit că ar fi denunţător, însă poate degeaba, după felul cum se purta era posibilă şi o altă versiune psihologică, mai complexă.
Iţi vine să şi râzi: pe Ungă acest KVC al lagărului funcţiona şi un cerc de artişti amatori, mai exact – de-abia se înfiinţase. Acest cerc era lipsit de privilegiile din lagărele ITL, nu se bucura de nici o favoare, încât doar nişte entuziaşti incorigibili puteau accepta să activeze în el. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi Tenno, deşi, după aspect, ai fi putut crede lucruri mai bune despre el. Mai mult, chiar din prima zi când a venit la noi în Ekibastuz a fost închis la rejirnka, şi chiar de acolo s-a cerat la KVC! Conducerea a interpretat asta ca semn de îndreptare şi i-a permis să frecventeze secţia culturală.
În schimb, Peţia Kişkin nu era deloc unul dintre susţinătorii KVC, dar, cu toate acestea, era omul cel mai cunoscut din lagăr, întregul Ekibastuz îl cunoştea. Şantierul pe care lucra se mândrea cu el, acolo nimeni nu se plictisea. Kişkin făcea pe smintitul, dar nu era deloc smintit; făcea pe prostul, dar la noi despre el se spunea: „Kişkin este mai deştept ca toţi!” Iar de prost nu era mai prost decât mezinul Ivanuşka din poveste^8. Kişkin era un fenomen rusesc, de-al nostru, străvechi: celor puternici şi răi le spunea adevărul în gura mare, poporului îi arăta cum este, şi totul îhtr-o formă inofensivă, sub această mască de prostănac.
Unul dintre numerele lui preferate era să îmbrace o jiletcă de clovn şi să adune castroanele murdare de pe mese. Asta o făcea, în primul rând, ca să arate că: iată, omul cel mai popular din lagăr adună castroanele ca să nu crape de foame. În al doilea rând, făcea asta pentru că, adunând castroanele, ţopăind, scălâmbăindu-se, tot timpul în centrul atenţiei, se învârtea printre deţinuţi şi semăna idei rebele.
Uneori, pe neaşteptate, ia castronul cu casa încă neatinsă din faţa unui deţinut care îşi mai soarbe zămârca. Deţinutul tresare şi întinde mâna apucând Castronul, iar Kişkin se depărtează zâmbind (avea o faţă ca luna, dar nu lipsită de severitate):
— Până nu se atinge cineva de casa voastră, nu puneţi mina pe nimic. Şi se îndepărta cu teancul de castronane în pas de dans.
Astăzi nu doar în brigada asta băieţii vor relua ultima glumă a lui Kişkin.
Altă dată se apleacă spre o masă, şi toţi îşi îndreaptă privirile spre el. Rotindu-şi ochii ca un motan de catifea, cu o figură de idiot perfect, Kişkin întreabă:
— Băieţi! Dacă tatăl e un tâmpit, iar mama o prostituată, copiii vor fi sătui sau flămânzi?
Şi fără să mai aştepte răspunsul, destul de evident, arată cu degetul spre masa cu oase de peşte:
— Să-mi împărţiţi şapte-opt miliarde puduri pe an la două sute de milioane!
Şi a dispărut. Iar ideea este atât de simplă! Oare de ce n-am împărţit până acum? Demult s-a raportat că URSS recoltează opt miliarde de puduri de cereale pe an, deci, pe cap de locuitor, chiar şi pentru prunci, revin pe zi două kilograme de pâine coaptă! Dar unde or fi kilogramele noastre, că suntem bărbaţi sănătoşi, care săpăm pământul cât e ziulica de mare?
Kişkin diversifică formele. Uneori, tot această idee o începe de la celălalt capăt – „de la lecţia despre sporul la coacerea pâinii”. Răstimpul când coloana staţionează la postul de gardă al lagărului ori al locului de muncă, când se poate sta de vorbă, el îl foloseşte pentru discursuri. Una dintre lozincile lui permanente: „Dezvoltaţi-vă feţele!” „Băieţi, când merg prin zonă, mă uit şi văd că toţi aveţi nişte feţe tare subdezvoltate. Nu vă gândţi decât la budincă de aipacaş, la nimic altceva.”
Alteori, pe neaşteptate, fără nici o legătură şi fără nici o explicaţie, strigă în faţa mulţimii zekilor: „Dardanel! Vânatul!” Parcă nu se înţelege nimic. Dar strigă o dată, de două ori, şi toţi încep brusc să înţeleagă cine este acest Dardanel, şi pare atât de amuzant şi de nimerit, încât vezi cum apar pe această faţă^şi mustăţile lui Sţalin: Dardanel!
Încercând şi el, din partea lui, să-l ridiculizeze pe Kişkin, şeful îl întreabă cu glas tare lângă postul de gardă: „Hei, Kişkin, de ce eşti aşa pleşuv? Probabil fiindcă eşti un malahist destoinic, nu-i aşa?” Fără să zăbovească nici o clipa, Kişkin îi răspunde tare, să audă toată mulţimea: „Da ce, Vladimir Ilici [Lenin] era şi el malahist, da?”
Câteodată, Kişkiu trece prin sala de mese şi anunţă că, astăzi, după strin-gerea castroanelor, o să-i înveţe pe cei cu un picior în groapă să danseze charleston.
Într-o zi – minunea-minunilor: au adus cinematograful! Şi seara, în sala de mese, fără ecran, direct pe peretele alb au început să proiecteze filmul. Venise puhoi de lume, şedeau şi pe bănci, şi pe mese, şi unii peste alţii. Dar filmul nici nu începuse bine că au şi oprit aparatul. Fasciculul de lumină goală înţepeneşte pe perete şi noi putem vedea că au venit câţiva supraveghetori care îşi căutau locuri cât mai comode. Au pus ochii pe o bancă şi ordonă deţinuţilor care şedeau pe ea s-o elibereze. Aceştia se hotărăsc să nu Se ridice, nu mai văzuseră un film de ani de zile şi tare mult doreau să vadă! Vocile supraveghetorilor devin tot mai ameninţătoare, unul dintre ei zice: „la notează-le numerele!” Totul e pierdut. Vor trebui să cedeze. Deodată însă, în sala cufundată în beznă, răsună glasul ca de pisică, batjocoritoare, al lui Kişkin:
— Aşa e, băieţi, supraveghetorii nu mai au unde să vadă şi ei un film, haideţi, să plecăm!
O explozie de râs general. O, râsul ăsta! Ce forţă! Supraveghetorii aveau toată puterea în mână, dar ei, fără să noteze vreun număr, se retrag ruşinaţi.
— Unde-i Kişkin? Strigă ei.
Kişkin însă nu mai dă glas, a dispărut!; > „ =, Supraveghetorii pleacă, filmul continuă.
A două zi, Kişkin este chemat la şeful regimului disciplinar. O să încaseze negreşit cinci zile! Nu, s-a întors zâmbind. A scris următoarea notă explicativă: „în timpul discuţiei dintre supraveghetori şi deţinuţi pentru locuri la cinematograf, eu i-am îndemnat pe deţinuţi să cedeze, cum se cuvine, şi să plece”. De ce să-l închidă la carceră?
Această pasiune absurdă a deţinuţilor pentru spectacole, când sunt în stare să uite de sine, de năpasta lor, de umilinţa lor pentru o bucăţică de film ori de spectacol, unde în bătaie de joc, toate sunt prezentate doar în culori trandafirii, este de asemenea ridiculizată cu pricepere de Kişkin. Înaintea unui astfel de concert sau film se adună întotdeauna o turmă de doritori să intre. Iată însă că multă vreme uşa rămâne încuiată, îl aşteaptă pe supraveghetorul şef, care va introduce, după listă, cele mai bune brigăzi, aşteaptă şi mai bine de jumătate de oră se înghesuie, lovindu-se unul de altul, în spatele mulţimii, Kişkin îşi dă jos încălţările şi, cu ajutorul vecinului, sare pe umerii celor din ultimul râhd, şi, desculţ, aleargă sprinten pe umerii celor din mulţime, iarăşi şi iarăşi, mereu, până ajunge la uşa mult dorită! Bate în ea şi îşi şerpuieşte tot trupul său scurt de Patachon, arătând cât de mult îl mistuie dorinţa de a intra. Apoi, la fel de repede, din umăr în umăr, aleargă îndărăt şi sare jos. La început, mulţimea râde. Dar numaidecât este cuprinsă de ruşine: într-adevăr, stăm aici ca nişte animale. Mare scofală! O să murim dacă nu vedem?
Şi se împrăştie. Câud soseşte supraveghetorul cu lista, aproape că nu mai are pe cine băga înăuntru, nimeni nu mai dă năvală, doar dacă îi aduni cu băţul.
Altă dată în spaţioasa sală de mese începe un spectacol. Toţi sunt aşezaţi. Kişkin nu boicotează spectacolul, îmbrăcat în jiletca lui verde, cară scaune diutr-o parte îutr-alta, ajută să se tragă cortina. Fiecare apariţie a lui stâmeşte aplauze şi aprobări în sală. Brusc dă fuga în avanscenă, de parcă îl aleargă cineva şi, agitându-şi mâna în semn de avertisment, strigă: „Dardanel! Vânatul!” Hohote de râs. Lată însă că spectacolul întârzie: cortina e trasă, scena pustie, nimeni. Dar numaidecât Kişkiu dă năvală în scenă. Apariţia lui stâmeşte râsul, însă îndată se face linişte: figura lui nu mai este comică, ba mai mult – este înnebunită, ochii holbaţi, ţi-e teamă să te uiţi la el. Începe să declame în ucraineană, tremurând, aruucând încolo şi-ncoace priviri confuze: Mă uit şi ochii mei ce văd?
Jandarmii bat, sângele curge prăpăd, Cadavrele – grămezi laolaltă, Fiul cade ucis alături de tată!
Asta o spusese pentru ucrainieni, care umpleau jumătate din sală! Pentru nişte oameni aduşi de curând din vârtejul luptelor de partizani – a fost precum sarea pe o rană proaspătă! Au început să urle! Un supraveghetor s-a repezit pe scenă spre Kişkin. Dar faţa tragică a lui Kişkin s-a destins într-un zâmbet de clovn. El a început să strige, acum pe ruseşte:
— Este o poezie despre Nouă Ianuarie19, am învăţat-o când eram în clasa a patra!
Şi a fugit de pe scenă, şchiopătând caraghios.
Jenia Nikişin era un flăcău simplu, plăcut şi sociabil, cu o faţă deschisă, plină de pistrui. (Astfel de băieţi erau mulţi la sate, înainte de distrugerea lor. Acum, acolo, predomină expresiile ostile.) Jenia avea o voce micuţă, însă cânta cu plăcere pentru prieteni în baracă şi chiar pe scenă.
Şi, într-o zi, s-a anunţat:
— Umează Soţie-soţioară! Muzica – Mokrousov20, versurile – Isakov-ski21. Interpretează Jenia Nikişin, cu acompaniament de chitară.
Din chitară s-a revărsat o melodie simplă şi tristă. Iar Jenia, în faţa unei săli imense, a început să cânte duios, arătând că sufletul nostru nu s-a abrutizat şi n-a îngheţat de tot, că mai poartă în el căldură şi tandreţe: fi -
Soţie – soţioară, Pe tine doar, mereu „Te voi purta în sufletul meu!
Pe tine doar! Deasupra scenei a pălit lozinca lungă, lipsită de har, despre planul de producţie. În întunericul albăstriu al sălii s-au stins anii de lagăr -mulţi trăiţi, mulţi rămaşi. Pe tine doar! Nu vina imaginară faţă de putere, nu socoteala noastră cu ea. Şi nici grijile noastre de lup… Pe tine doar…!
Scumpa mea, mândra mea, în orice colţ de lume, O alta n-aş găsi mai dragă ca tine.
Era un cântec despre o despărţire fără sfârşit. Despre ceva dispărut fără urmă, pierdut poate pentru totdeauna. Cât de bine se potrivea! Dar nici o aluzie directă la puşcărie. Totul putea fi raportat şi la anii lungi de război.
Şi simţul meu de poet clandestin m-a trădat: n-am înţeles atunci că de pe scenă răsunau versurile încă unui poet clandestin (oare câţi or fi?!), dar mult mai maleabil decât mine, mult mai adaptat ieşirii în public.
Şi ce puteau să-i facă? Să-i ceară partitura în lagăr, să verifice la Isakovski şi Mokrousov? Ar fi spus, desigur, că a învăţat cântecul după ureche.
L-am văzut pe Tumarenko: stătea în spatele scenei, şi pe chipul lui strălucea reţinut un surâs triumfător.
În întunericul albăstriu se aflau stând jos, ori în picioare, vreo două mii de oameni. Neclintiţi, neauziţi, ca şi cum nici n-ar fi existat. Duri, cruzi, împietriţi, au fost atinşi în inimă. Şi se pare că lacrimile încă şiroiau, nu uitaseră drumul… Soţie – soţioară!
Pe tine doar, mereu!
Te voi purta în sufletul meu!.
Capitolul 6
Un EVADAT CONVINS Când Gheorghi Pavlovici Tenno povesteşte despre evadările din trecut -ale sale, ale tovarăşilor lui ori cele pe care le ştie numai din auzite, despre cei mai înverşunaţi şi mai perseverenţi fugari: Ivau Vorobiov, Mihail Haidarov, Grigori Kudla, Hafiz Hafizov, el zice în semn de laudă: „Era un evadat convins!”
Un evadat convins! Un evadat covins este acela care nu se îndoieşte nici o clipă că omul nu poate trăi după gratii! Nici chiar în calitate de cel mai privilegiat „oploşit”, nici chiar la contabilitate, nici la KVC, nici ca tăietor de pâine! Este acela care, ajungând în detenţie, cât e ziulica de mare se gândeşte la evadare, şi noaptea în somn visează evadarea. Acela care a semnat să fie intransigent şi toate acţiunile sale sunt subordonate unui singur scop: evadarea! Care nici o singură zi nu stă în lagăr pur şi simplu: în fiecare zi ori se pregăteşte de evadare, ori tocmai evadează, ori este prins, bătut şi drept pedeapsă zace în puşcăria lagărului.
Un evadat convins este acela care ştie ce riscă! Acela care a văzut şi cadavrele fugarilor împuşcaţi, expuse pentru luare-aminte lângă platforma de adunare. Care a văzut şi pe cei aduşi vii: vineţi, scuipând sânge, purtaţi prin barăci şi obligaţi să strige: „Deţinuţi! Uitaţi-vă ce am păţit eu! Aşa veţi păţi şi voi!” Care ştie că foarte adesea cadavrul evadatului este prea greu pentru a fi cărat în lagăr. Şi din acest motiv îi aduc în lagăr doar capul sau (ceea ce-i mai sigur după regulament) şi mâna dreaptă, tăiată din cot, pentru ca Secţia specială să-i poată verifica amprentele degetelor şi să-l şteargă pe om din scripte.
Un evadat convins este acela împotriva căruia şefii lagărului zăbrelesc ferestrele; împotriva căruia împrejmuiesc zona cu zeci de fire de sârmă ghimpată, înalţă turnuri de pază, garduri, palisade, aşază capcane, ambuscade, hrănesc câini cenuşii cu came purpurie.
Un evadat convins mai este şi acela care respinge reproşurile moleşitoare ale filistinilor din lagăr: din pricina celor care evadează, ceilalaţi o vor duce mai rău! Vor înăspri regimul disciplinar! Zece controale pe zi! Zămârcă lungă! Care respinge nu doar şoaptele celorlalţi deţinuţi despre smerenie („şi în lagăr se poate trăi, mai ales cu pachete”), dar prnă şi cele despre proteste ori despre greva foamei, fiindcă asta uu-i luptă, ci autoamăgire. Dintre toate mijloacele de luptă, el nu vede decât unul singur, nu crede decât într-unul singur, nu se dedică decât unuia singur – evadarea!
Pur şi simplu nu poate altfel! Aşa este el creat Precum pasărea nu poate să renunţe la migraţia sezonieră, tot astfel evadatul convins nu poate să nu fugă.
În răstimpul dintre două evadări eşuate, pe Gheorghi Tenno îl întrebau deţinuţii paşnici ai lagărului: „De ce n-ai astâmpăr şi nu poţi sta locului? De ce fugi mereu? Ce poţi găsi afară, mai ales acum?” „Cum ce? Se mira Tenno. Libertate! Să stai o zi şi o noapte în taiga fără lanţuri – asta-i libertate!”
Astfel de oameni ca el, ca Vorobiov, GULAG-ul şi Organele n-au cunoscut în epoca lor de mijloc – epoca mieluşeilor. Asemnea deţinuţi n-au existat la începutul epocii sovietice, iar pe urmă – numai după război.
Aşa este Tenno. În fiecare lagăr nou (şi el a fost deseori transferat), la început, era abătut, trist, până când ticluia un nou plan de evadare. Când planul se închega, Tenno se lumina tot, şi pe buzele lui apărea un surâs triumfător.
Şi când, îşi aminteşte el, a început revizuirea generală a dosarelor şi reabilitările, s-a pierdut cu firea: simţea că speranţa în reabilitare îi submina voinţa de evadare.
*
Viaţa lui dificilă, complicată, nu ar încăpea în această carte. Insă fibra de fugar a avut-o din naştere. Copil fiind, a fugit din internatul din Briansk „în America”, adică într-o barcă pe râul Desna; de la Casa de copii din Piatigorsk, iama, doar în lenjerie de corp, s-a căţărat peste poarta de fier şi a fugit la bunica, însă iată ce este interesant: în viaţa lui, linia marinei se împleteşte cu linia circului. A absolvit o şcoală de navigaţie, a fost marinar pe un spărgător de gheaţă, şef de echipaj pe un trauler, navigator în flota comercială. Apoi a absolvit Institutul militar de limbi străine. Războiul l-a făcut în Flota de Nord, ca ofiţer de transmisiuni pe escortoare engleze, a călătorit în Islanda şi în Anglia, însă tot din copilărie s-a ocupat cu acrobaţia, a apărut în spectacole de circ în perioada NEP-ului şi mai târziu, în intervalele dintre călătoriile pe mare; a fost antrenor de haltere; s-a produs cu numere de „mnemotehnică”, de „memorare” a numeroase cifre şi cuvinte, de „ghicire” a gândurilor la distanţă. Circul şi viaţa porturilor l-au adus cât de cât în contact cu lumea hoţilor şi bandiţilor: prinsese ceva din limbajul lor, din spiritul lor de aventură, din dârzenia şi temeritatea lor. Stând apoi împreună cu ei prin diferite aresturi disciplinare, de fiecare dată mai preia câte una, câte alta de la ei. Totul prinde bine unui fugar convins.
Întreaga experienţă a omului se cristalizează în om, aşa ne formăm noi.
În anul 1948 a fost pe neaşteptate demobilizat. Acesta era un semnal venit din lumea cealaltă (ştie limbi străine, a navigat pe un vas englezesc, iar pe deasupra mai e şi estonian, ce-i drept – din Petersburg), dar toţi nutrim speranţe de mai bine. În ajunul Crăciunului din acel an, la Riga, unde Crăciunul este simţit ca o mare sărbătoare, a fost arestat şi dus într-un subsol de pe strada Amatu, alături de Conservator. Intrând în prima sa celulă, nu s-a abţinut şi, nu se ştie de ce, s-a apucat să-i explice unui gardian nepăsător şi taciturn:
„Exact la ora aceasta eu şi soţia aveam bilete la Contele de Monte Cristo. El a luptat pentru libertate, nici eu n-o să mă resemnez.” însă era prea devreme să înceapă lupta. Căci întotdeauna suntem stăpâniţi de ideea că totul este o eroare, închisoarea? Pentru ce? Cu neputinţă! Îşi vor da seama! O să se clarifice totul! Înainte de a-l transfera la Moscova, a fost liniştit şi i s-au dat asigurări (asta se face pentru siguranţa transportului), şeful serviciului de contrainformaţii, colonelul Morşcinin, a venit personal să-l conducă la gară, i-a strâns mâna şi i-a urat: „Drum bun!” Cu escorta specială erau patru şi călătoreau într-un compartiment separat de clasa întâi. Maiorul şi locotenentul-major, după ce au discutat cât de vesel vor petrece la Moscova Anul Nou (poate pentru astfel de deplasări sunt născocite escortele speciale?), s-au culcat pe cuşetele de sus şi se pare că au adormit. Pe cealaltă cuşetă de jos se întinsese plutonierul. Se mişca ori de câte ori cel arestat deschidea ochii, în plafon ardea un beculeţ albastru. Sub capul lui Tenno se afla cel dintâi şi cel din urmă pachet de la soţie: o buclă din parai ei şi un baton de ciocolată. El stătea întins şi se gândea. Vagonul ţăcănea plăcut. Suntem liberi să acordăm acestui ţăcănit orice sens dorim, să-l umplem cu orice prezicere vrem. Tenno îl umplea cu speranţa: „îşi vor da seama. O să se clarifice totul!” Din acest motiv nu s-a gândit serios să fugă. Încerca să vadă cum ar fi posibil aşa ceva. (Pe urmă îşi va aminti de multe ori această noapte şi nu va face decât să scrâşnească din dinţi de necaz. Niciodată nu va mai fi atât de uşor să fugă, niciodată libertatea nu va mai fi atât de aproape!) în timpul nopţii, Tenno a ieşit de două ori la toaletă pe coridorul pustiu, însoţit de plutonier. Pistolul acestuia atârna de o curea lungă, cum se obişnuieşte la marinari. S-a înghesuit împreună cu arestatul în toaletă. Ca practicant de judo şi lupte, pentru Tenno ar fi fost o nimica toată să-l imobilizeze aici, să-i ia pistolul, să-i ordone să tacă şi să coboare liniştit la următoarea oprire.
A doua oară, plutonierul s-a temut să mai intre în acel loc strimt şi a rămas la uşă. Uşa însă era închisă, putea să rămână acolo cât timp voia. Putea să spargă geamul şi să sară pe terasament. Era noapte! Trenul nu mergea repede, era în 1948, făcea opriri dese. Este adevărat că era iama, Tenno uu avea palton, iar în buzunar – doar cinci ruble, dar încă nu-i luaseră ceasul.
Luxul escortei speciale a luat sfârşit în Moscova, la gară. Au aşteptat până ce au coborât toţi pasagerii, şi în vagon a urcat un plutonier cu epoleţi albaştri, care ieşise dintr-o dubă: „Unde este?”
Primirea la închisoare, privarea de somn, boxele, mereu boxe. Solicitarea plină de naivitate de a fi chemat cât mai repede la anchetator. Gardianul ia spus căscând: „O să ai destul timp, o să te saturi”.
Iată-l şi pe anchetator. „Hai, povesteşte despre activitatea ta criminală”. „Eu nu sunt vinovat de nimic!” „Numai papa Pius nu e vinovat de nimic”.
În celulă – numai cloşca. Acesta îşi dă de gol intenţiile prost mascate: dar ce a fost în realitate? Câteva interogatorii şi totul devine limpede; nu-şi vor da seama de nimic, nu vor clarifica nimic, nu-l vor elibera. Prin urmare, trebuie să evadeze!
Faima universală a puşcăriei Lefortovo nu-l descurajează pe Tenno. Poate este precum un novice pe front, care, netrecând încă prin nimic, nu se teme de nimic? Planul evadării i-l sugerează anchetatorul – Anatoli Levşin. L-l sugerează prin faptul că este tot mai plin de răutate şi de ură.
Şi oamenii, şi popoarele au criteriile lor de măsură. Câte milioane n-au îndurat bătaia între aceste ziduri fără măcar să numească aşa ceva tortură. Pentru Tenno însă ideea că poate fi bătut nevinovat este insuportabilă. Asta-i batjocură, şi atunci mai bine să mori. Şi când Levşin, după ameninţări verbale, se apropie pentru prima oară şi ridică mâna să lovească, Tenno sare într-o parte şi-i răspunde, tremurând de furie: „Ia seama, eu tot o să mor! Dar să ştii că un ochi sau doi îţi scot numaidecât! Mă pricep!”
Şi anchetatorul se retrage. Nu-i convine să schimbe ochiul lui cel bun pe viaţa prăpădită a unui arestat Acum îl chinuieşte pe Tenno cu carcerele ca să-l epuizeze. Pe urmă înscenează că femeia care urlă de durere în cabinetul vecin este soţia lui Tenno, şi dacă el nu mărturiseşte, ea va fi chinuită şi mai mult.
Din nou el n-a luat seama peste cine a dat. Precum lovitura cu pumnul, la fel şi interogatoriul soţiei Tenno nu-l putea îndura. Deţinutului îi era din ce în ce mai clar că va trebui să-l ucidă pe acest anchetator. Asta se lega cu planul de evadare! Maiorul Levşin purta şi el uniformă de marinar, era şi el de statură înaltă, şi tot blond. Pentru portarul de la intrarea în clădirea secţiei de anchetă, Tenno putea foarte uşor să treacă drept Levşin. E drept că acesta avea o faţă plină, cu pielea netedă, iar Tenno slăbise. (Deţinutului nu-i este uşor să se vadă în oglindă. Chiar dacă de la interogatoriu te ceri la toaletă, acolo oglinda este acoperită cu o perdea neagră. Doar dacă ai noroc să dai la o parte perdeaua dintr-o mişcare: o, ce istovit şi ce palid! Te apucă mila de tine însuţi!) în vremea asta l-au luat din celulă pe turnătorul inutil. Tenno studiază patul acestuia. Bara metalică transversală, în locul unde era fixată de piciorul patului, era ruginită, rugina erodase o parte din grosime, nitul se ţinea prost. Lungimea barei era de vreo şaptezeci de centimetri. Cum s-o rupi?
Mai întâi trebuie… Să deprinzi numărătoarea ritmică a secundelor. Pe urmă să socoteşti la fiecare gardian care este intervalul ce se scurge între două uitături prin vizor. Este un interval de la patruzeci şi cinci de secunde la şaizeci de secunde.
Într-un astfel de interval, te opinteşti o dată, şi bara pârâie la capătul ruginit. Celălalt capăt este întreg, este mai dificil să-l rupi. Trebuie să te urci pe el cu amândouă picioarele, însă va cădea cu zgomot pe pardoseală. Prin urmare, într-un interval trebuie să izbuteşti: să pui perna pe pardoseala de ciment, să te urci cu picioarele, să rupi bara, să pui perna la loc, iar bara s-o ascunzi, deocamdată în patul tău. Şi tot timpul să numeri secundele.
S-a rupt. Gata!
Asta însă nu-i o soluţie: vor intra, vor găsi bara, vei pieri la carceră. Douăzeci de zile de carceră înseamnă pierdere de forţe nu numai pentru evadare, dar nu te vei mai putea apăra nici de anchetator. A, da: să descoşi cusătura saltelei. Din saltea să scoţi puţină vată. Cu vata să înveleşti capetele barei şi să o fixezi la locul dinainte. Să numeri secundele. Gata, e la loc!
Nici asta însă nu ţine multă vreme. O dată la zece zile este zi de baie şi în vremea asta se face percheziţie în celulă. Şi stricăciunea ar putea fi descoperită, înseamnă că trebuie acţionat mai repede. Cum să duci bara la interogatoriu?… La ieşirea din clădirea închisorii nu te percheziţionează. Te pipăie doar la întoarcerea de la interogatoriu, şi atunci doar coapsele şi pieptul -părţile cu buzunarele. Caută lame, se tem de sinucideri.
Tenno, sub tunica de marinar, poartă flanela tradiţională, care încălzeşte trupul şi sufletul. „Departe, pe mare, nu-s clipe amare!” A cerut gardianului un ac (din când în când gardianul îţi dă pentru o vreme un ac), chipurile să coase nişte nasturi făcuţi din pâine. S-a descheiat la tunică şi la pantaloni, a scos marginea flanelei şi pe dinăuntru a cusut un tiv, care a ieşit ca un buzunar mic (pentru capătul de jos al barei), încă dinainte rupsese un şnur de la izmene. Acum, prefăcându-se că prinde nasturele la tunică, a cusut acest şnur în dosul flanelei, la piept – acesta va fi ca un laţ, care orientează bara.
Acum flanela se îmbracă de-a-ndoaselea, cu gura la spate, şi zi de zi încep antrenamentele. Varga metalică este fixată la spate, sub flanelă: este trecută prin laţul de sus şi sprijinită în buzunăraşul de jos. Capătul de sus al vergii ajunge la nivelul gâtului, sub gulerul tunicii, lată în ce consta antrenamentul: îu intevalul dintre două uitături ale gardianului prin vizor să ducă mâna la ceafă, să apuce capătul barei, să-şi îndoaie trunchiul spre spate, să se îndrepte cu o aplecare înainte precum coarda unui arc, scoţând concomitent bara şi cu o mişcare bruscă să-l lovească pe anchetator în cap. Şi din nou totul la loc! Privire prin vizor. Deţinutul frunzăreşte o carte.
Mişcarea devenea din ce în ce mai rapidă, bara şuiera prin aer. Chiar dacă lovitura nu va fi mortală, anchetatorul se va prăbuşi fără cunoştinţă. Dacă aţi arestat şi soţia – nu mi-e milă de voi, de niciunul!
Se mai pregătesc două ghemotoace mici de vată, tot din saltea. Ele pot fi introduse în gură, după dinţi, ca să te împlinească la faţă.
Fireşte, în ziua aceea trebuie să fii bărbierit, şi doar o dată pe săptămână vin să te radă cu un brici neascuţit. Care va să zică, alegerea zilei este importantă.
Dar cum să obţii roşcata din obraji? Să-ţi mânjeşti uşor obrajii cu sânge. Cu sâugele lui.
Uu fugar care se pregăteşte de evadare nu poate să privească şi să asculte „pur şi simplu” ca ceilalaţi oameni. El trebuie să privească şi să asculte fără să scape din vedere scopul său – evadarea. Şi să nu treacă pe lângă nici un amănunt fără să-i dea o interpretare. Fie că este dus la interogatoriu, la plimbare, la toaletă – picioarele lui numără paşii, picioarele lui numără treptele (nu va fi nevoie de toate astea, totuşi numără); trunchiul său notează cotiturile; ochii capului său aplecat la comandă examinează pardoseala: din ce e făcută, dacă e întreagă, ei se rotesc până la limitele accesibile ale circumferinţelor şi cercetează toate uşile, cele duble şi cele simple, ce clanţe şi ce încuietori au, în ce parte se deschid; capul apreciază destinaţia fiecărei uşi; Urechile ascultă şi compară: acest sunet se aude şi din celula mea, iată dar ce înseamnă!
Celebra clădire în formă de „K” de la închisoarea Lefortovo, cu deschidere spre toate etajele, galerii metalice şi agent de circulaţie cu fanioane. Trecerea spre clădirea secţiei de anchetă. Interogatoriile se desfăşoară în cabinete diferite – cu atât mai bine! Asta îţi dă posibilitatea să studiezi amplasarea tuturor coridoarelor şi uşilor pavilionului de anchetă. Oare cum ajung aici anchetatorii din exterior? Pe lângă această uşă cu ferestruică pătrată. Verificarea principală a legitimaţiilor nu se face, fireşte, aici, ci la postul de gardă de afară, dar sunt notaţi sau observaţi şi aici cumva Atenţie, iată unul care coboară şi îi spune altuia de sus: „Aşadar, eu am plecat la minister!” Perfect, această frază îi prinde bine unuia care evadează.
Cum ajung mai departe la postul de gardă – va trebui să ghiceşti, să porneşti corect, fără ezitări. Există probabil o cărăruie bătătorită prin zăpadă. Ori asfaltul trebuie să fie mai închis la culoare şi mai murdar. Şi cum trec pe la postul de gardă? Prezintă legitimaţia? Sau când intră, o lasă la portar, iar acum îşi spun numele şi o primesc înapoi? Sau îi cunosc pe toţi după figură, şi va fi o greşeală să-ţi spui numele, trebuie doar să întinzi mâna?
Poţi afla multe răspunsuri, dacă nu vei adânci întrebările absurde ale anchetatorului, ci îl urmăreşti temeinic. Ca să-şi ascută creionul, el scoate o lamă de ras din nu ştiu ce legitimaţie din buzunarul de la piept Dintr-o dată apar întrebările:
— Ăsta nu-i permis de intrare. Permisul o fi la postul de gardă? „ – carnetul semăna foarte bine cu permisul de şofer. Deci, vine cu automobilul? Înseamnă că are cheia la el? Îşi parchează oare maşina în faţa porţii de la intrare? Va trebui aici, fără să iasă din cabinet, să citească numărul pe talonul tehnic, ca să nu se încurce afară.
Nu au garderobă. Mantaua marinărească şi căciula şi le agaţă aici, în cabinet Cu atât mai bine.
Nu trebuie uitat nimic, nu trebuie scăpat din vedere nici un lucru important, şi să te încadrezi în patru-cinci minute. Când el va zăcea doborât la pământ:
1. Să dezbrace tunica şi să îmbrace tunica anchetatorului, mai nouă şi cu epoleţi;
2. Să scoată şireturile de la ghetele lui şi să le pună la ale sale, care îi scăpau din picioare – asta va lua cam mult timp;
3. Să pună lama lui de ras într-un loc special, dinainte pregătit, în tocul de la gheată (dacă îl vor prinde şi îl vor arunca în prima celulă – să-şi taie venele);
4. Să-i cerceteze actele, să ia pe cele necesare; ’.-
5. Să memoreze numărul automobilului şi să găsească cheia;
6. În servieta groasă a anchetatorului să-şi vâre propriul dosar penal şi s-o ia cu sine;
7. Să-i ia ceasul;
8. Să-şi înroşească obrajii cu sânge;
9. Corpul să-l târască în spatele biroului de scris sau după perdea, pentru ca persoanele care vor intra să creadă că a ieşit şi să nu pornească urmărirea;
10. Să răsucească vata în ghemotoace şi s-o plaseze sub obraji;
11. Să îmbrace mantaua şi să-şi pună căciula anchetatorului;
12. Să taie firele de la comutator. Dacă la scurtă vreme o să intre cineva, găseşte întuneric, răsuceşte comutatorul şi o să creadă că s-a ars becul şi, probabil, anchetatorul s-a dus în alt cabinet Şi chiar dacă vor schimba becul, n-or să-şi dea prea repede seama despre ce este vorba.
Uite aşa s-au strâns douăsprezece operaţii, cea de a treisprezecea fiind însăşi evadarea… Toate astea trebuie puse în aplicare la un interogatoriu de noapte. Va fi mai rău dacă se va dovedi că acel carnet nu este permis de conducere. Atunci, înseamnă că el vine şi pleacă de fiecare dată cu autobuzul anchetatorilor (sunt transportaţi special, căci este pe timp de noapte!), şi celorlalţi anchetatori li se va părea ciudat că Levşin n-a aşteptat să se facă patru-cinci dimineaţa şi a plecat în plină noapte pe jos.
Încă un lucru: trecând pe lângă ferestruica pătrată, să-şi ducă batista la faţă, ca şi când şi-ar sufla nasul; şi concomitent să se uite la ceas; şi, pentru liniştirea santinelei, să strige în sus: „Perov! – (prietenul lui). Eu am plecat la minister! Vorbim mâine!”
Fireşte, sunt foarte puţine şanse, deocamdată doar trei-cinci la sută. Nici o speranţă, nici un element cunoscut în privinţa postului de gardă exterior. Dar nu poţi să mori aici ca un rob! Să slăbeşti într-atât, încât să te laşi călcat în picioare! Dar lama de ras va fi în tocul ghetei!
Şi la unul dintre interogatoriile nocturne îndată după bărbierit, Tenno a venit cu bara de fier ascunsă la spate. Anchetatorul conducea interogatoriul, înjura, ameninţa, iar Tenno se uita la el şi se mira: oare cum de nu simte ca ceasmlle-i sunt numărate?
Era ora unsprezece seara, Tenno conta că va fi ţinut până la două din noapte. Pe la această oră anchetatorii, uneori, încep să plece, araujându-şi „o noapte scurtă”.
Trebuie ales momentul potrivit: fie când anchetatorul îi aduce filele proce-sului-verbal la semnat, cum face întotdeauna, să se prefacă brusc că se simte rău, să împrăştie filele pe jos, să-l facă să se aplece pentru o clipă şi… Sau, fără nici un proces-verbal – să se ridice şi, clătinâudu-se, să-i spună că se simte rău şi să-i ceară apă. Acela îi aduce o cănită emailată (paharul şi-l ţine pentru el), Tenno bea şi o scapă pe jos, în acel moment va duce mâna dreaptă la ceafă, de parcă i se învârte capul, asta va părea ceva firesc. Anchetatorul se va apleca negreşit să vadă ce-i cu cănită căzută şi…
Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Era ajunul unei sărbători. Sau ajunul execuţiei.
Însă totul a luat o altă întorsătură. Pe la douăsprezece noaptea, în cabinet a intrat zorit un alt anchetator şi a început să-i şoptească lui Levşin ceva la ureche. Levşin a început să se grăbească, a apăsat pe buton, chemând gardianul să vină după deţinut.
Şi astfel s-a sfârşit totul… Tenno s-a întors în celulă, a pus bara la locul ei.
Altă dată, anchetatorul l-a chemat nebărbierit (nu avea nici un sens să ia bara).
A urmat un interogatoriu de zi. Şi totul s-a desfăşurat într-un mod ciudat: anchetatorul n-a răcnit, l-a descurajat cu prezicerea că va primi între cinci şi şapte ani, n-are de ce să dispere. Şi parcă nu mai avea atâta ură ca să-i crape capul. Ura lui Tenno nu era statornică.
Punctul culminant trecuse, l se părea că există prea puţine şanse, cu aşa ceva nu te poţi juca.
Starea de spirit a unui viitor evadat este, poate, chiar mai capricioasă decât a unui artist.
Şi toată această pregătire îndelungată s-a dus pe apa sâmbetei…
Dar un fugar trebuie să fie pregătit şi pentru o astfel de eventualitate. El lovise de peste o sută de ori cu bara prin aer, omorâse peste o sută de anchetatori. De zece ori trăise propria evadare în cele mai mici amănunte: în cabinetul anchetatorului, lângă ferestruica pătrată, înainte de postul de gardă, după postul de gardă! – Această evadare îl vlăguise, şi s-a dovedit că el nici n-o începuse!
Curând i s-a schimbat anchetatorul, a fost transferat la Lubianka. Aici Tenno n-a mai pus la cale nici o evadare (cursul anchetei i s-a părut mai încurajator şi parcă îi lipsea tăria de a evada), însă el observa fără contenire şi elabora planuri de antrenament.
Să evadezi de la Lubianka? Da’, în general, oare e cu putinţă aşa ceva?… Însă, dacă stai să te gândeşti bine, poate este mai uşor decât de la Lefortovo. Curând începi să te descurci printre aceste coridoare lungi-lungi pe care te duc la interogatoriu. Uneori, pe câte un coridor, întâlneşti săgeţi: „Spre intrarea principală nr. 2”, „Spre intrarea principală nr. 3”. (Te apucă regretul că ai fost atât de nepăsător când erai liber şi n-ai făcut înconjurul Lubiankăi dinainte şi n-ai văzut unde se aflau intrările principale.) însă ceea ce face ca lucrurile să fie mai simple este faptul că aici nu e teritoriul închisorii, ci ministerul, unde există o mulţime de anchetatori şi alţi funcţionari, pe care santinelele nu-i cunosc după figură. Şi, prin urmare, intrarea şi ieşirea se face numai pe bază de permis, iar permisul se află în buzunarul anchetatorului. Iar dacă anchetatorul nu este cunoscut după figură, atunci nici nu este important să semeni cu el leit, ci doar cât de cât. Noul anchetator nu are uniformă de marinar, ci una kaki. Care va să zică, ar trebui să te îmbraci în uniforma lui. Nu-i mare pagubă că n-ai bară metalică, important e să ai tărie, să fii hotărât. În cabinetul anchetatorului există multe alte obiecte, cum ar fi, de pildă, un prespapier de marmură. Şi apoi, nici nu-i obligatoriu să-l ucizi – să-l buimăceşti pentru vreo zece minute şi este de ajuns că să poţi pleca!
Însă raţiunea şi nişte speranţe vagi în mila nu ştiu cui fac ca voinţa lui Tenno să fie tulburată. Doar la Butârki această povară dispare: prin peticul de hârtie al OSO este înştiinţat că a primit douăzeci şi cinci de ani de lagăr! El semnează şi simte că i s-a luat o piatră de pe inimă, surâsul i-a înflorit pe buze şi cât de uşor îl poartă picioarele în celula celor condamnaţi la douăzeci şi cinci de ani. Acest verdict îl eliberează de umilinţă, de compromisuri, de supunere, de slugărnicie, de cei cinci-şapte ani prăpădiţi care îi fuseseră Promişi: douăzeci şi cinci de ani, mama cui v-a făcut? Deci nu am ce aştepta de la voi, deci – să fugim!
Ori moartea. Dar oare moartea este mai rea decât un sfert de secol de robie. Simpla tunsoare la zero după judecată – o simplă tunsoare – pe cine deranja ea?
— Tenno a trăit-o ca pe o insultă, ca pe un scuipat în plină faţă.
Acum trebuie să găsească aliaţi. Şi să studieze istoria altor evadări, în această lume, Tenno este un novice. Oare n-a evadat nimeni, niciodată?
De câte ori am trecut toţi, în urma gardianului, prin aceşti pereţi despărţitori de fier care taie coridoarele de la Butârki, dar oare mulţi dintre noi au observat ceea ce Tenno vede dintr-o ochire: că uşile acestor despărţituri au încuietori duble, însă gardianul descuie doar una, şi despărţitura se deschide. Iar cea de a doua încuietoare înseamnă că, deocamdată, nu funcţionează: trei drugi care pot ieşi din perete ca să intre în uşa de fier.
În celulă, fiecare se ocupă ba cu una, ba cu alta, Tenno însă caută povestiri despre evadări şi pe participanţii la aceste evadări. S-a găsit chiar unul care a avut de-a face cu aceşti trei drugi de fier: Manuel Garcia Totul se în-tâinplase cu câteva luni mai înainte. Deţinuţii dintr-o celulă au ieşit să meargă la budă, l-au înhăţat pe gardian (el era, în pofida regulamentului, singur, doar de ani de zile nu se întâmplase nimic, se obişnuiseră cu supuşenia), l-au dezbrăcat, l-au legat, l-au lăsat la toaletă, iar un deţinut a îmbrăcat uniforma lui. Băieţii au luat cheile şi au dat fuga să deschidă toate celulele de pe coridor (pe acest coridor se aflau şi condamnaţi la moarte, asta cădea nu se poate mai bine!) Au început să răsune strigăte, urlete de bucurie, chemări să meargă să slobozească şi alte coridoare şi să pună stăpânire pe întreaga închisoare. Au uitat de prudenţă! În loc să se pregătească în linişte de evadare, şi pe coridor să-l lase numai pe cel îmbrăcat în gardian, au năvălit cu toţii afară făcând mare larmă. Auzind zgomotul, prin vizorul peretelui despărţitor (pereţii sunt instalaţi în ambele direcţii) s-a uitat gardianul din coridorul vecin şi a apăsat pe butonul de alarmă. La această alarmă, de la postul central de pază se blochează şi al doilea rând de încuietori de la pereţii despărţitori, şi gardienii nu au în legăturile lor cheile respective. Coridorul rebel a fost izolat. Au fost aduşi mulţi gardieni; aşezaţi pe două rânduri i-au pus pe răzvrătiţi să treacă printre ei, unul câte unul, lovindu-i care mai de care; au aflat cine au fost instigatorii şi i-au ridicat. Aveau câte douăzeci şi cinci. Li s-au mai adăugat încă pe atâta? Au fost împuşcaţi?
Expedierea în lagăr. „Căsuţa” de la gara Kazan cunoscută deţinuţilor, izolată, fireşte, ferită de ochii lumii. Deţinuţii aduşi cu dubele, încărcaţi în vagon-zakuri, înainte ca acestea să fie cuplate la trenuri. Soldaţii din escortă, încordaţi, înşiruiţi de o parte şi de alta. Crinii care se smulg să sară la beregată. Comanda: „Escortă – gata de luptă!” – şi clănţănitul ce dă fiori de moarte al închizătoarelor. Aici nu se glumeşte. Peste linii sunt duşi tot cu câinii. Să fugi? Câinele te ajunge.
Dar un evadat convins, aruncat mereu pentru evadări din lagăr în lagăr, din puşcărie în puşcărie, va avea parte de multe asemenea gări şi de escortări peste linii ferate. Va fi escortat şi fără crini. Dacă te prefaci şchiop, bolnav, de-abia te târăşti, de-abia îţi târăşti săculeţul cu merinde, scurta – escorta va fi liniştită. Şi dacă pe linii vor fi multe garnituri de trenuri, poţi uşor să-ţi pierzi urma printre ele! Aşadar: să-ţi arunci lucrurile, să te apleci şi s-o zbugheşti pe sub vagoane! Însă când te apleci, acolo, dincolo de garnitură, zăreşti cizmele în mişcare ale escortei de rezervă… Totul este prevăzut Şi nu-ţi mai rămâne decât să te prefaci că ai căzut din pricina slăbiciunii şi ai scăpat lucrurile pe jos. Ce bine ar fi dacă ai avea norocul ca pe alături să treacă un alt tren în viteză! Să traversezi linia chiar pe sub nasul locomotivei: nici o escortă nu va alerga după tine! Tu rişti pentru libertate, dar el? Şi până trece trenul, tu ai dispărut! Insa pentru asta îţi trebuie un noroc dublu: un tren la momentul potrivit şi să nu-ţi rămână picioarele sub roţi.
De la „tranzitul” din Kuibâş^ev, deţinuţii sunt duşi la gară cu camioanele: se formează un eşalon „roşu”. În tranzit, de la un borfaş de prin partea locului, „cu mare respect pentru cei care evadează”, Tenno primeşte două adrese la care poate apela pentru prim ajutor. El comunică aceste adrese celor doi amatori de evadare şi se înţelege cu ei: toţi să se străduiască şi să se aşeze în ultimul rând, iar când maşina va micşora viteza la cotitură (şi coastele lui Tenno n-au călătorit degeaba aici de la gară în duba întunecoasă, ele au marcat această cotitură, deşi, cu ochii, el n-ar recunoaşte-o), să sară toţi trei deodată! – La dreapta, la stânga şi îndărăt! Pe lângă soldaţii din escortă, chiar doborâhdu-i! Vor trage, dar nu-i vor nimeri pe toţi trei. Şi nu se ştie dacă vor trage, căci pe străzi sunt oameni. O să-i urmărească? Nu, nu-i pot părăsi pe cei din maşină. Deci vor striga, vor trage în aer. Cine ar putea să-i oprească? Oamenii, trecătorii, poporul nostru sovietic. Ar trebui speriaţi, să creadă că avem un cuţit în mână! (N-aveau nici un cuţit.)
La percheziţie, cei trei fac manevre şi fac în aşa fel să nu urce în maşină înainte de a se însera, ca să poată urca în ultima. Vine şi ultima, dar nu este un camion de trei tone cu marginile joase, ca şi celelalte, ci un Studebaker cu borduri înalte. Chiar şi Tenno, aşezat, este cu o jumătate de cap mai jos. Studebakerul merge repede. Cortina! Tenno se uită la tovarăşii lui – feţele lor sunt îngrozite. Nu, ei nu vor sări. Nu, ăştia nu sunt fugari convinşi. (Dar tu însuţi ai devenit convins…?)
În bezna nopţii, la lumina lanternelor, într-un amestec de lătrături, urlete, înjurături şi zăngănit de arme, are loc îmbarcarea în vagoanele de vite. Acum, Tenno nu-şi poate ţine cuvântul: nu izbuteşte să cerceteze exteriorul vagonului său (un fugar convins trebuie să vadă totul la timp, uu-i este permis să scape ceva!).
În timpul opririlor escorta „ascultă” vagoanele, lovindu-le cu ciocanele de lemn. Ascultă fiecare scândură. Înseamnă că se tem de ceva? Să nu taie scândurile cu ferăstrăul. Deci – trebuie să tăiem!
S-a găsit (la hoţi) o bucăţică de ferăstrău de mână. Au hotărât să taie o scândură din fundul vagonului de sub priciul de jos. Când trenul o să încetinească, se vor strecura prin gaură, îşi vor da dramul pe şine şi vor rămâne întinşi până va trece şi ultimul vagon. Este adevărat, cunoscătorii spun că la sfârşitul trenului, de obicei, este ataşată o dragă – un fel de râzătoare metalică, ai cărei dinţi coboară până deasupra traverselor, agaţă corpul evadatului, îl târăşte pe traverse, şi, curând, evadatul moare.-
Toată noaptea, vârându-se pe rând sub prici, ţinând acea bucăţică de ferăstrău de câţiva centimetri, învelită într-o cârpă, taie tenace scândura. E greu. Totuşi s-a făcut prima crăpătură. Scândura începe să se mişte încetişor. Când au dat-o la o parte. – Se făcuse deja dimineaţă – au văzut în spatele vagonului nişte scânduri albe, nerindeluite. De unde? A, da! Asta înseamnă că la vagonul lor au construit o platformă suplimentară pentru escortă. Aici, deasupra tăieturii se află o santinelă. Scândura nu poate fi tăiată până la capăt.
Evadările captivilor, ca şi oricare altă activitate omenească, au o istorie a lor, precum şi o teorie a lor. Nu e rău să le cunoşti înainte de a încerca tu însuţi.
Istoria – reprezintă evadările care au avut loc. Despre tehnologia lor, cekiştii de la secţia operativă nu editează broşuri de popularizare, acumulează experienţă doar pentru ei. Istoria o poţi învăţa de la alţi evadaţi, care au fost prinşi. Experienţa lor este foarte valoroasă, a fost dobândită cu sânge, cu suferinţe, uneori cu riscul vieţii. Dar să descoşi un evadat, trei, cinci, să-i pui să-ţi relateze amănunţit, pas cu pas, evadările lor. – Acesta nu-i un lucru nevinovat, este deosebit de primejdios. Nu este mai puţin periculos decât a întreba: care ştie prin cine se poate intra într-o organizaţie clandestină? Povestirile voastre îndelungi le pot asculta şi denunţătorii. Şi, lucru nu lipsit de importanţă – povestitorii înşişi, când au fost schingiuiţi după evadare şi au fost puşi să aleagă: moartea ori viaţa, puteau să cedeze, să se lase recrutaţi, şi acum să fie momeală, şi nu complice. Una dintre principalele sarcini ale cumetrilor era să stabilească dinainte cine priveşte cu simpatie evadările, cine se interesează de ele şi, devansându-l pe prezumtivul fugar, să-l noteze în dosar, ajungând astfel într-o brigadă disciplinară, de unde îi va fi cu mult mai greu să evadeze.
Însă din puşcărie în puşcărie, din lagăr în lagăr, Tenno îi chestionează cu ardoare pe evadaţi. El însuşi săvârşeşte evadări, este prins, iar în puşcăriile din lagăr este închis împreună cu alţi fugari, pe care poate să-i iscodească în voie. (Nu însă fără erori. Stepan*, un erou al evadărilor, îl vinde oper-ului Beliaev, agentul operativ din Kenghir, care îi repetă lui Tenno toate întrebările puse de el.)
Cât despre teoria evadărilor – este foarte simplă: cum te pricepi. Ai evadat – înseamnă că ştii teoria. Ai fost prins – înseamnă că nu ţi-ai însuşit-o îndeajuns. Iar principiile de bază sunt următoarele: se poate evada de la locul de muncă şi se poate evada din zona locativă. De la locul de muncă este mai uşor: sunt multe, iar garda nu este prea sigură de ea, şi cel care evadează dispune de o unealtă. Poţi să evadezi de unul singur: este mai greu, dar nu te vinde nimeni. Se poate evada în grup, e mai uşor, dar totul depinde dacă vă potriviţi unul cu altul, în teorie mai există un principiu: trebuie să cunoşti geografia în aşa fel, încât harta să-ţi lumineze permanent dinaintea ochilor. Insă nici o hartă n-o sa vezi în lagăr. (Fiindcă veni vorba, hoţii habar n-au de geografie, ei socotesc că nordul este ultima închisoare de tranzit unde au suferit de frig.) Şi încă un principiu: să cunoşti oamenii de pe traseul evadării. Mai există şi o indicaţie metodologică: trebuie, clipă de clipă, să pregăteşti Evadarea după un plan, dar în orice moment să fii gata să evadezi când s-a ivit prilejul.
Iată, de pildă, ce înseamnă când s-a ivit prilejul, într-o zi toţi deţinuţii aflaţi la închisoarea din Kenghir au fost scoşi la făcut chirpici. Brusc s-a stâr-nit o furtună de praf, cum se întâmplă adesea în Kazahstan: totul se întunecă, soarele dispare, valuri de praf şi pietricele mărunte îţi biciuiesc dureros faţa, şi nu poţi să ţii ochii deschişi. Nimeni nu era pregătit să evadeze atât de neprevăzut, însă Nikolai Krâkov a fugit înspre zonă, a aruncat pufoaica peste sârma ghimpată, a sărit, zgâriindu-se tot, de partea cealaltă şi dus a fost. Furtuna a trecut. După pufoaica rămasă în sârma ghimpată şi-au dat seama că a evadat. Au trimis o poteră călare: călăreţii aveau şi câini în zgardă. Insă furtuna rece a spulberat orice urmă. Cât timp a fost căutat de poteră, Krâkov s-a ascuns într-o grămadă de gunoi, însă a doua zi trebuia să plece! L-au prins maşinile împrăştiate prin stepă.
Cel dintâi lagăr al lui Tenno a fost Novorudnoe, lângă Djezkazgan. Aici era principalul loc unde erai hărăzit pieirii. Tocmai de aici trebuia să fugi! Jur-îm-prejur deşert, când terenuri saline şi dune de nisip, când iarbă sălbatică şi ciulini. Prin unele locuri din această stepă pribegesc kazahii cu turmele lor, prin altele nu trece nimeni. Râuri nu există, şi este aproape imposibil să dai peste o fuitână. Perioada cea mai bună pentru evadări este aprilie şi mai, pe ici, pe colo se mai întâlnesc bălţi de la zăpada topită. Dar acest lucru îl ştiu foarte bine şi paznicii. În această perioadă se înăspresc percheziţiile celor care ies la lucru, şi nu te lasă să iei cu tine nici o bucăţică şi nici o cârpă în Plu5’
În toamna anului 1949, trei evadaţi – Slobodianiuk, Bazicenko şi Kojin – au riscat s-o apuce spre sud: credeau că vor putea merge de-a lungul râului Sarî-Su spre Kzâl-Orda. Dar râul secase definitiv. I-au prins aproape morţi de sete.
Ţinând seama de experienţa lor, Tenno a hotărât că nu va evada toamna. El frecventează cu regularitate KVC, căci el nu este fugar, nu este rebel, el face parte dintre acei deţinuţi cu judecată, care nădăjduiesc că spre sfârşitul condamnării lor de douăzeci şi cinci de ani se vor îndrepta. Ajută cu ce poate, promite să participe la spectacolele de amatori cu acrobaţii, mnemotehnică, dar până una-alta, răsfoind tot ce exista în KVC, dă peste o hartă prăpădită a Kazahstanului, pe care cumătrul o scăpase din vedere. Bun. Există un drum vechi de caravane spre Djusalî, trei sute cincizeci de kilometri, s-ar putea să întâlueşti şi vreo fântână. La nod, spre I ş im – patru sute, e posibil să întâlneşti lunci. Iar spre lacul Balhaş – cinci sute de kilometri de pustiu-pustiu, Bet-Pak-Dala. Dar în această direcţie este puţin probabil să trimită potere.
Acestea sunt distanţele. Acestea alternativele…
Câte nu-i pot trece prin cap unui fugar iscoditor! Uneori, în lagăr, îşi face apariţia o cisternă de vidanjare cu tulumbă. Orificiul tulumbei este foarte gros, Tenno ar putea foarte bine să intre prin el în cisternă şi să stea încovoiat, şi după asta şoferul poate să adune murdării lichide, numai să nu umple cisterna până sus. Vei fi cufundat în necurăţenii, pe drum se poate întâmpla să şi înghiţi, să te îneci, să te sufoci, dar toate astea nu i se par lui Tenno a fi atât de dezgustătoare, precum ispăşirea pedepsei în robie. Se verifică pe sine: oare este pregătit? Este pregătit. Dar şoferul? Acesta e unul de drept comun, pe termen scurt, cu permis de liberă trecere. Tenno fumează cu el, îl studiază. Nu, nu este omul potrivit. El nu-şi va risca permisul ca să ajute pe altul. Are psihologia celor din lagărele de reeducare prin muncă: cine ajută pe alţii este un prost.
În iama asta, Tenno elaborează planul şi totodată îşi alege patru tovarăşi. Dar în vreme ce, conform teoriei, se desfăşoară cu răbdare pregătirile după plan, într-o zi, cu totul întâmplător este dus la un loc de lucru care doar ce fusese deschis: cariera de piatră. Cariera se afla într-un loc deluros, nu se vedea din lagăr. Acolo nu sunt încă nici turnuri de pază, nici zonă: doar nişte pari înfipţi şi câteva rânduri de sârmă ghimpată, într-un loc, sârma este întreruptă, aici este „poarta”. Şase soldaţi din escortă stau în afara acestei zone mici, dar pe nici o ridicătură.
Dincolo de ei, mai departe – stepa de aprilie, îmbrăcată încă în iarbă verde şi incendiată de lalele, puzderie de lalele! Inima unui fugar nu poate să suporte aceste lalele şi aerul de aprilie! Poate că acesta e Prilejul? Câtă vreme încă nu eşti suspectat, câtă vreme nu eşti la rejimka – poate acum este momentul să evadezi!
În această perioadă, Tenno a cunoscut mulţi oameni din lagăr, şi acum formează repede o echipă din patru: Misa Haidarov (a fost în infanteria marină sovietică din Coreea de Nord; ca să scape de tribunalul militar a trecut de partea cealaltă a paralelei 38; dorind să-şi păstreze relaţiile bune, trainice, în Coreea, americanii l-au trimis înapoi – douăzeci şi cinci de ani); Jazdik, un şofer polonez din armata lui Anders (îşi expune biografia în mod sugestiv, arătându-şi cele două cizme desperecheate: „cizmele mele – una de la Hitler, una de la Stalin”) şi Serghei, muncitor la căile ferate din Kuibâşev.
Tocmai atunci a sosit un camion cu stâlpi adevăraţi şi bobine de sârmă ghimpată pentru viitoarea zonă, exact la începutul pauzei de masă. Echipa lui Tenno, mare amatoare de muncă silnică, şi, mai ales, nerăbdătoare să consolideze zona, s-a oferit voluntară să descarce maşina în pauză. Au urcat în benă. Cum însă era totuşi vremea prânzului, de-abia se mişcau şi discutau între ei. Şoferul se îndepărtase. Toţi deţinuţii erau întinşi care şi pe unde, se încălzeau la soare.
Evadăm sau nu? N-aveau nimic cu ei: nici cuţit, nici echipament, nici hrană, nici plan. De altfel, din moment ce vor merge cu maşina, Tenno ştie, după harta cea mică: trebuie să meargă spre Djezdî, apoi spre Ulutau. Băieţii s-au înflăcărat: e un prilej! Un prilej!
De aici spre „poartă”, spre santinelă, terenul coboară în pantă. Curând dramul o coteşte după o colină. Dacă merg cu viteză, n-o să-i nimerească gloanţele. Iar santinele n-o să-şi părăsească postul!
Au descărcat, pauza încă nu se terminase. Camionul o să-l conducă Jazdik. A sărit jos şi a început să se plimbe pe lângă maşină, în vremea asta, cei trei s-au lăsat alene pe fundul benei, nu se mai vedeau, poate că nu toate santinelele au băgat de seamă unde au dispărut. Jazdik s-a întors cu şoferul: nu Te-am întâfziat cu descărcatul, poţi să-mi dai şi mie o ţigară. Şi-au aprins câte o ţigară. Porneşte motorul. Şoferul a urcat în maşină, dar motorul, parcă înadins, nu vrea să pornească. (Cei trei din camion nu ştiu planul lui Jazdik şi cred că totul a eşuat.) Jazdik s-a apucat să dea la manivelă. Nici aşa nu porneşte. Jazdik a obosit şi îi propune şoferului să facă schimb. Acum Jazdik este în cabină. Şi, brusc, motorul a început să huruie! Şi camionul a pornit pe pantă spre santinela de la poartă! (Mai târziu, Jazdik povestea că a întrerupt alimentarea cu benzină cât timp a fost el la manivelă) Şoferul nu s-a grăbit să urce în cabină, credea că Jazdik va opri. Dar maşina a trecut de „poartă” în viteză.
De două ori „stai”! Maşina nu se opreşte. Santinelele trag – mai întâi în aer, prea seamănă a greşeală. Poate şi în maşină – fugarii nu ştiu, ei stăteau culcaţi. Cotitură. După colină au scăpat de tirul santinelelor! Cei trei de sus nu se ridică în picioare. Camionul mergea cu viteză îi zdruncina puternic. Şi, brusc, se opreşte – Jazdik scoate un strigăt de disprerare. N-a nimerit dramul! S-au trezit la poarta minei, unde era zona lor, cu turnurile ei de pază.
Împuşcături. Soldaţii din escortă vin în goană. Fugarii se rostogolesc la pămâut, cu faţa în jos, şi îşi acoperă capul cu mâinile. Escorta îi loveşte cu piciorul, străduindu-se înadins să nimerească în cap, în ureche, în tâmplă şi, deasupra, în şira spinării.
Regula general umană de slavare – „nu loveşti în cel căzut la pământ” -nu este valabilă în ocnele staliniste! La noi tocmai pe cel căzut îl lovesc. Iar pe cel care stă în picioare îl împuşcă.
Dar la interogatoriu s-a dovedit ca n-a avut loc nici o evadare! Da! Băieţii susţin într-un glas că aţipiseră în maşină, maşina a pornit şi, deodată, au început să răsune împuşcături, era prea târziu să mai sară jos, puteau fi nimeriţi de gloanţe. Dar Jazdik? Lipsit de experienţă, a scăpat maşina de sub control. Şi doar n-a condus înspre stepă, ci spre mina vecină.; Aşa au scăpat numai cu bătaia!
Misa Haidarov va mai săvârşi multe evadări. Chiar în perioada cea niai blândă a lui Hruşciov, când cei ce vor să evadeze stau în banca lor, aşteptând să fie eliberaţi legal, el şi amicii lui (care nu mai sperau să fie iertaţi) au încercat să evadeze din lagărul disciplinar unional Andzioba-307: complicii lor aruncă grenade artizanale sub turnurile de pază, pentru a distrage atenţia. Până ce fugarii vor tăia cu topoarele sârma ghimpată de la. Zona interzisă. Vor fi însă opriţi de tirul automatelor.
O evadare după plan se pregăteşte de la sine. Se confecţionează o busolă: o cutie de plastic, pe care se pun carturile. O bucăţică de andrea magnetizată se fixează pe un flotor de lemn. Apoi se toarnă apă. Asta-i busola. Apa de băut va fi mai comod să fie turnată într-o cameră de roată de automobil, în timpul evadării poate fi cărată ca mantaua în bandulieră. Toate aceste lucruri (şi alimentele, şi îmbrăcămintea) sunt cărate treptat la DOK (Combinatul de prelucrare a lemnului), de unde au de gând să fugă, şi acolo sunt ascunse într-o groapă de lângă joagăr. Un şofer dintre angajaţii liberi le vinde o cameră de cauciuc. Plină cu apă, se află şi ea în groapă. Uneori, noaptea,
Soseşte câte o garnitură de tren, pentru descărcat lasă în zona de lucra deţinuţi pe timpul nopţii. Acesta este momentul când trebuie să evadezi! Unul dintre angajaţii liberi, pentru un cearşaf adus din lagăr (preţurile noastre!), a tăiat deja două fire de sârmă ghimpată vizavi de joagăr, şi era foarte aproape noaptea cu descărcatul buştenilor! S-a găsit însă un deţinut kazah, care le-a descoperit groapa-ascunzătoare şi i-a denunţat.
Arestare, bătăi, interogatorii. Pentru Tenno prea multe coincidenţe semă-nând a evadare. Când i-au expediat la închisoarea din Kenghir, şi Tenno stătea cu faţa la perete şi cu mâinile la spate, a trecut pe acolo şeful KVC, un căpitan, în dreptul lui Tenno s-a oprit, exclamând:
— Grozav, n-am ce zice! Ba ai mai făcut parte şi din echipa artistică de amatori!
Cel mai mult îl miră faptul că un răspânditor de cultură s-a dovedit a fi un fugar! În ziua spectacolului a primit o porţie suplimentară de casă, iar el a evadat! Ce le-o mai fi trebuind…?
La 9 mai 1950, la cea de a cincea aniversare a Victoriei, Tenno, marinar combatant, a intrat într-o celulă din faimoasa puşcărie a Kenghiralui. În această încăpere aproape întunecată, cu o mică ferestruică în partea de sus, nu era aer, dar mişunau ploşniţele, toţi pereţii erau mânjiţi de sângele celor strivite, în această vară s-a instalat o arşiţă de 40-50 de grade, toţi stau întinşi despuiaţi. Sub prici e mai răcoare, dar, într-o noapte, doi au sărit de acolo, ţipând: fuseseră invadaţi de păianjeni.
În puşcăria din Kenghir se strânsese o societate aleasă, colectată din felurite lagăre, în toate celulele – evadaţi cu experienţă, o colecţie rară de vulturi, în sfârşit, Tenno a nimerit printre evadaţi convinşi.
Se afla aici şi Ivan Vorobiov, căpitan, Erou al Uniunii Sovietice, în timpul războiului a luptat ca partizan în regiunea Pskov. Om hotărât, fire independentă. Are la activ câteva evadări neizbutite, şi va mai avea. Spre nenorocirea lui, uu poate deprinde culoarea puşcăriaşului, felul de a fi, limbajul, legile şi tradiţiile celor condamnaţi pentru hoţie şi banditism, care ajută mult unui evadat. El şi-a păstrat simplitatea omului de pe front, are un şef de stat-major, împreună schiţează planul terenului şi se consfătuiesc, stând întinşi pe prici. Nu este în stare să se adapteze la specificul lagărului: disimularea şi perfidia, şi este mereu vândut de turnători.
Le-a trecut prin cap ideea: să-l imobilizeze pe gardianul care distribuie mâncarea de seară, dacă va fi singur. Cu cheile lui să deschidă toate celulele. Să năvălească la ieşireea din închisoare şi să pună stăpânire pe ea. Apoi, deschizând uşa închisorii, să se repeadă ca o avalanşă spre postul de gardă al lagărului. Să atace prin surprindere santinele şi să iasă în afara zonei când se lasă întunericul.
Când i-au scos să lucreze la construcţii de locuinţe, a apărut planul să evadeze prin tuburile de canalizare.
Dar planurile n-au ajuns să fie înfăptuite, în aceeaşi vară, toată această societate aleasă a fost încătuşată şi dusă, Dumnezeu ştie de ce, în Spassk. Acolo au fost instalaţi într-o baracă separată, bine păzită, în cea de a patra noapte, evadaţii convinşi au scos grilajul de la fereastră, au ieşit în curtea cu materiale, acolo au ucis fără zgomot un câine şi de aci, pe acoperiş, trebuiau să treacă în imensa zonă comună, însă acoperişul de tablă se îndoia sub tălpile lor, şi, în liniştea nopţii, a început să bubuie ca tunetul. Supraveghetorii au dat alarma. Insă când au venit în baracă, toţi dormeau liniştiţi, şi grilajul era la locul său. Supraveghetorilor li s-a năzărit, pur şi simplu!
Nu le-a fost sortit, nu le-a fost sortit să stea prea mult pe loc! Evadaţii convinşi, ca şi olandezii zburători, sunt minaţi mai departe de ursita lor zbuciumată. Şi dacă n-au evadat, atunci sunt transferaţi. Acum, întreagă această companie sfredelitoare este transferată, cu cătuşe la mâini, la închisoarea lagărului din Ekibastuz. Aici le sunt alăturaţi evadaţii ghinionişti locali -Briuhin şi Mutianov.
Ca vinovaţi, ca beneficiari ai regimului disciplinar, ei sunt scoşi să lucreze la vărărie. Varul nestins îl descarcă din camioane pe vânt, şi vămi se stinge în ochii lor, în gură, în trahee. La descărcatul cuptoarelor, trupurile lor goale, transpirate sunt îmbibate cu pulbere de var stins. Această otrăvire zilnică, inventată pentru îndreptarea lor, îi determină doar să dea zor cu evadarea.
Planul se impunea de la sine: varul este cărat cu camioanele, vor evada cu un camion. Vor străpunge zona, aici este făcută numai din sârmă ghimpată. Trebuie să ia o maşină cu rezervorul de benzină cât mai plin. Printre fugari se află un şofer de elită – Kolia Jdanok, partenerul lui Tenno în evadarea eşuată de la joagăr. S-a convenit că va conduce maşina S-a convenit, dar Vorobiov este un tip prea hotărât, este tot numai acţiune, ca să se lase pe mâua altuia. Şi când au făcut rost de maşină (în cabină, din ambele părţi, urcă doi fugari cu cuţite, şoferul, palid de spaimă, rămâne între ei participant involuntar la evadare). – Locul şoferului îl ocupă Vorobiov.
Minutele sunt numărate! Trebuie să sară toţi în camion şi să pornească. Tenuo îl roagă: „Ivan, cedează!” Dar Ivan Vorobiov nu poate să cedeze! Neavând încredere în priceperea lui, Tenno şi Jdanok rămân. Acum sunt doar trei evadaţi: Vorobiov, Salopaev şi Martirosov. Deodată, ca din pământ, vine în goană Redkin, matematician, intelectual, un om ciudat, el nu era un evadat, a ajuns la rejimka pentru altceva. Acum însă era pe aproape, a observat, şi-a dat seama şi, ţinând în mână o bucată de săpun, nu de pâine, sare în camion:
— Spre libertate? Merg şi eu cu voi!
(Ca şi cum ar fi sărit într-un autobuz: „Ăsta merge la Razguliai?”)
Virând, maşina a pornit cu viteză mică pentru ca primele fire de sârmă să le rupă cu bara de protecţie, următoarele revenind motorului şi cabinei, în zona interzisă va trece printre stâlpi, dar pe linia principală a zonei va trebui să doboare stâlpii pentru că sunt aşezaţi în forma tablei de şah. Şi camionul, în viteza întâi, doboară un stâlp!
Santinelele din turnurile de pază au încremenit: cu câteva zile mai înainte s-a îutâmplat că pe un alt şantier, un şofer beat a doborât un stâlp din zona interzisă. Poate şi ăsta o fi beat?… Santinelele gândesc astfel cincisprezece secunde. Dar în vremea asta a fost doborât stâlpul, camionul a intrat în viteza a doua şi, fără să-şi înţepe cauciucurile, a pornit peste sârma ghimpată. Acum trebuie să tragă! Dar n-au în ce să tragă: protejând santinelele de vuiturile din Kazahstan, turnurile de pază au fost bătute în scânduri dinspre exterior.
Soldaţii nu pot să tragă decât în direcţia zonei sau oblic. Camionul nu se mai vede, a ieşit în stepă, ridicând nori de praf. Turnurile de pază trag neputincioase în aer.
Drumurile sunt toate libere, stepa este întinsă, peste cinci minute camionul lui Vorobiov ar fi ajuns la orizont! – Dar absolut întâmplător trece pe aici duba divizionului de escortă, în drum spre autobază, pentru reparaţii. Soldaţii sunt îmbarcaţi numaidecât, şi duba porneşte în urmărirea lui Vorobiov. Şi evadarea a luat sfârşit… La capătul a douăzeci de minute. Fugarii, bătuţi, printre ei şi matematicianul Redkin, simţind cu toată gura însângerată această umiditate cu gust sărat a libertăţii, se îndreaptă, clătinându-se, spre închisoarea lagărului.
În noiembrie 1951, Ivan Vorobiov mai evadează o dată de pe un şantier de lucru cu. O basculantă, în total şase oameni. Peste câteva zile au fost prinşi. Din auzite, în anul 1953, Vorobiov a fost unul dintre capii răzvrătiţilor din Norilsk, după care a fost închis în centrala din Alexandrovsk.
Probabil că viaţa acestui om remarcabil, începând cu tinereţea lui antebelică şi lupta la partizani, ne-ar explica multe lucruri din epocă.
Totuşi, prin lagăr s-a răspândit zvonul: au străpuns – extraordinar! I-au prins – întâmplător! Şi numai după zece zile, Batanov, fost cursant la şcoala de aviaţie, cu încă doi prieteni, repetă manevra: pe un alt şantier, ei străpung zona şi încep să gonească! Insă nu gonesc pe drumul cel bun, în graba mare au greşit şi nimeresc sub tirul turnului de pază de la vărărie. A fost nimerit un cauciuc şi camionul s-a oprit. Soldaţii, înarmaţi cu automate, i-au înconjurat: „Afară!” Să iasă? Ori să aştepte până ce îi vor scoate de ceafă? Unul dintre cei trei – Pasecinik, a executat comanda, a ieşit din maşină şi numaidecât a fost secerat cu rafale furioase.
În vreo lună de zile, în Ekibastuz au avut loc trei evadări, dar Tenno nu evadează! El suferă. Imitaţia zeloasă îl roade. Din afară toate greşelile se văd mai bine şi întotdeauna ţi se pare că tu ai fi făcut mai bine. De pildă, dacă la volan ar fi fost Jdanok, nu Vorobiov, îşi zice Tenno, ar fi putut scăpa şi de dubă. Îndată ce camionul lui Vorobiov a fost oprit, Tenno şi Jdanok s-au apucat să discute cum trebuie să evadeze ei.
Jdanok este un tip oacheş, mic de statură, foarte sprinten, cu apucături de borfaş. Are douăzeci şi şase de ani, e bielorus, a fost dus în Germania, la nemţi a lucrat ca şofer. Pedeapsa lui – tot douăzeci şi cinci de ani. Când se înflăcărează este plin de energie, se consumă pe de-a-ntregul în muncă, într-un elan, într-o bătaie, într-o evadare, îi lipseşte, de bună seamă, stăpânirea de sine, dar aşa ceva are, pentru doi, Tenno.
Totul le sugerează că trebuie să fugă de la vărărie. Dacă nu vor putea cu maşina, de maşină vor face rost în afara zonei, însă înainte ca acest proiect să fie zădărnicit de escortă ori de agentul operativ, Lioşka Ţiganul (Navruzov), brigadierul lor, un cline, un slăbănog, dar care a băgat groaza în toţi şi a ucis în viaţa lui de lagăr zeci de oameni (ucidea cu uşurinţă pentru pachete cu alimente, chiar şi pentru un pachet de ţigări), îl trage deoparte pe Tenno şi îl avertizează:
— Eu sunt fugar şi îi iubesc pe fugari. Priveşte, corpul meu este ciuruit de gloanţe, asta-i evadarea din taiga. Ştiu că şi tu ai vrut să evadezi cu Vorobiov. Dar să nu evadezi de la locul de muncă: aici eu sunt răspunzător, mă vor condamna din nou.
Îi iubeşte pe fugari, dar pe sine de două ori mai mult! Lioşka Ţiganul este mulţumit de viaţa lui de dine şi nu va lăsa pe nimeni să i-o strice. Iată ce înseamnă „dragostea de libertate” pentru un hoţ.
Poate că, într-adevăr, evadările din Ekibastuz au devenit prea monotone? Toţi evadează din zonele de lucru, nimeni din zona locativă. Să se încumete? Zona locativă este deocamdată împrejmuită tot numai cu sârmă ghimpată, până acum nici un gard.
Într-o zi, la vărărie s-a stricat cablul de la malaxor. A fost chemat un electrician dintre angajaţii liberi. Tenno îl ajută la reparaţie, în vremea asta Jdanok îi fură din buzunar cleştele de tăiat sârmă. Electricianul îşi dă seama că i-a dispărut cleştele! Să anunţe garda? Nu e bine, o să-l certe pentru neglijenţă. Să-i roage pe hoţi să i-l înapoieze? Hoţii vor zice că nu i l-au luat ei.
Tot acolo, la vărărie, fugarii îşi pregătesc două cuţite: le taie cu pilele din nişte lopeţi, le ascut la fierărie, le călesc, în nişte forme de lut le toarnă nişte plasele din cositor. Cuţitul lui Teuno este „turcesc”, nu numai că este practic, dar, cu vârful lui încovoiat, înspăimântă, şi ăsta-i lucrul cel mai important. Căci ei nu au de gând să ucidă, ci doar să sperie.
Şi cleştele, şi cuţitele le-au trecut în zona locativă, în izmene, lângă glezne, apoi le-au vârât sub temelia barăcii.
Cheia principală a evadării trebuie să fie din nou KVC-ul. Câtă vreme se confecţionează şi se transportă armele, la rândul său, Tenno anunţă că el şi Jdanok doresc să ia parte la spectacolul artiştilor amatori. În Ekibastuz nu mai organizaseră niciunul, acesta era primul, şi este grăbit, cu nerăbdare de conducere: trebuiau să bifeze un punct din lista de acţiuni menite să distragă deţinuţii de la răzvrătire, în plus era amuzant să vadă cum se vor schimonosi deţinuţii pe scenă după unsprezece ore de muncă de ocnaş. Şi iată că lui Tenno şi Jdanok li se permite să plece din baraca disciplinară după încuierea ei, când toată zona mai trăieşte şi se mai mişcă încă două ore. Ei hoinăresc prin zona din Ekibastuz, pe care n-o cunosc încă, observă cum şi când se schimbă escorta în turnurile de pază; care sunt locurile cele mai potrivite ca să te târăşti spre zonă. La KVC, Tenno citeşte cu atenţie ziarul regional din Pavlodar, se străduieşte să memoreze denumirile raioanelor, sovhozurilor, colhozurilor, numele preşedinţilor, secretarilor şi fruntaşilor în producţie. Mai departe el spune că numărul lor va fi un scheci şi, pentru asta le trebuie costumele civile de la magazie şi o servietă. (O servietă la evadare? Asta-i ceva neobişnuit!) Aprobarea a fost obţinută. Tunica de marinar este pe Tenno, el îşi mai ia şi costumul islandez, amintire de pe escortorul marin. Jdanok ia din geamantanul prietenului costumul belgian de culoare gri, atât de elegant, încât ţi se pare ciudat să vezi aşa ceva în lagăr. Un leton a păstrat printre lucruri şi o servietă – o iau şi pe ea. Şi şepci adevărate, în locul caschetelor din lagăr.
Scheciul are nevoie de foarte multe repetiţii, încât nu le ajunge timpul până sună stingerea generală. Astfel, o noapte, ba se pare chiar două, Tenno şi Jdanok nu se mai întorc deloc în baraca disciplinară, înnoptează în baraca unde se află KVC, aşa îi obişnuiesc pe supraveghetorii de la rejimka. (La evadare trebuie să câştige măcar o noapte.)
Care este momentul cel mai potrivit pentru evadare? Controlul de seară. Când în faţa barăcilor se formează cozi, toţi supraveghetorii sunt ocupaţi cu numărătoarea, iar zekii se uită la uşă cu gândul să se culce mai repede, nimeni nu urmăreşte partea cealaltă a zonei. Ziua se micşorează, şi trebuie să nimereşti când controlul se face după asfinţitul soarelui, când amurgeşte, dar înainte de instalarea crinilor în jurul zonei. Trebuie surprinse acele cinci-zece minute, pentru că este imposibil să te târăşti în prezenţa câinilor.
Au ales ziua de duminică 17 septembrie. Era comod, va fi o duminică nelucrătoare, vor putea să acumuleze puteri pentru seara, sa facă pe îndelete cele din urmă pregătiri.
Ultima noapte înainte de evadare! Cât o să poţi dormi? Gânduri, gânduri. Oare voi mai fi viu peste douăzeci şi patra de ore?… Poate că nu. Mai bine în lagăr? Moartea lentă a celor care de-abia se mai târăsc lângă groapa de gunoi?… Nu, nu trebuie să-ţi permiţi nici măcar să te obişnuieşti cu gândul că eşti un neputincios.
Problema se pune aşa: eşti pregătit de moarte? Pregătit, înseamnă că eşti pregătit şi pentru evadare.
Zi însorită de duminică. De dragul scheciului, amândoi au fost sloboziţi pentru toată ziua din rejimka. Când se aştepta mai puţin, Tenno găseşte la KVC o scrisoare de la mama lui. Da, tocmai în această zi. Câte asemenea coincidenţe fatale îşi pot aminti deţinuţii?… O scrisoare tristă, dar, poate, care te căleşte: soţia este încă la închisoare, nici până acum n-au trimis-o în lagăr. Iar soţia fratelui îi cere soţului să întrerupă orice legătură cu trădătorul de patrie.
Fugarii stau foarte prost cu mâncarea: ei sunt pe raţie disciplinară, colectarea pâinii ar da de bănuit. Ei contează însă pe o deplasare rapidă, cu maşina pe care şi-o vor procura din orăşelul muncitoresc unde îşi au locuinţele şefii şi militarii din escortă. Dar tot astăzi, Tenno a primit de la mama şi un pachet: binecuvântarea maternă pentru evadare. Tablete de glucoza, macaroane, fulgi de ovăz – astea în servietă. Ţigări – vor fi schimbate pe mahorcă. Un pachet – felcerului la infirmierie. Şi Jdanok este deja înscris pe lista celor scutiţi pentru astăzi. Iată pentru ce. Tenno se duce la KVC: Jdanok al meu s-a îmbolnăvit, astă-seară nu vom face repetiţie, nu venim. Iar la rejimka, supraveghetorului şi lui Lioşka Ţiganul: astă-seară mergem la repetiţie, nu ne întoarcem la baracă.
Trebuie să mai procure o „Katiuşa” – cremene cu fitil într-un tub, în timpul evadării este mai bună decât chibriturile. Mai trebuie să-i facă o ultimă vizită lui Hafiz la baracă. Un fugar cu experienţă, tătarul Hafiz trebuia să evadeze împreună cu ei. Dar, chibzuind, a zis că el este bătrân şi într-o astfel de evadare nu va fi decât o povară. Acum el este unicul om din lagăr care ştie de evadarea lor. Stă aşezat pe vagonaşul lui cu picioarele sub el. Şopteşte: „Să Vă ajute Dumnezeu. O să mă rog pentru voi”. Mai şopteşte ceva în tătară şi îşi trece palmele peste faţă.
În Ekibastuz, Temio mai are un fost coleg de celulă de la Lubianka – Ivan Kovercenko. El nu ştie de evadare, dar este un tovarăş bun. El face parte dintre „oploşiţi”, locuieşte într-o cabină separată; la el au adunat fugarii toate lucrurile pentru scheci. Fireşte, la el vor fierbe şi crupele sosite cu modestul pachet al mamei. Vor fierbe şi cifrA Stau la masă în faţa acestui mic ospăţ doi musafiri bucuroşi şi emoţionaţi de ceea ce îi aşteaptă şi gazda – pur şi simplu pentru că era o duminică frumoasă, şi deodată au zărit pe fereastră cum de la postul de control duceau spre morgă un sicriu din scânduri grosolan geluite.
Era pentru Pasecinik, împuşcat zilele trecute.
— Da, oftează Kovercenko, evadarea este inutilă… (Dacă ar şti el…!)
Parcă intuind ceva, Kovercenko se ridică, ia în mână servieta lor plină-doldora, se plimbă cu o mină importantă prin cabină şi rosteşte cu severitate:
— Anchetatorul ştie tot! Voi vă pregătiţi de evadare! Glumeşte. Vrea să joace rolul de anchetator… Bună glumă!
(Dar poate că el face o aluzie subtilă: eu bănuiesc, fraţilor. Dar nu vă sfătuiesc?!)
Când Kovercenko pleacă, fugarii îmbracă costumele pe sub hainele care le aveau pe ei. Apoi descos numerele şi le prind uşor ca să poată fi smulse dintr-o mişcare. Şepcile fără numere le vâră în servietă.
Duminica ia sfârşit Soarele auriu asfinţeşte. Tenno cel voinic şi domol şi Jdanok cel micuţ şi sprinten îşi mai aruncă şi pufoaicele pe umăr, îşi iau servieta (cei din lagăr se obişnuiseră cu înfăţişarea lor ciudată) şi se îndreaptă spre platforma lor de plecare dintre barăci, pe iarbă, aproape de zonă, chiar vizavi de turnul de pază. Pentru celelalte două turnuri erau ascunşi de barăci. Nu este decât această singură santinelă dinaintea lor. Îşi aştern pufoaicele, se aşază pe ele şi joacă şah, ca să se obişnuiască santinela.
Amurgeşte. Semnalul pentru control. Zekii se îndreaptă spre barăci. S-a înserat de-a binelea, şi santinela din turn n-ar trebui să-i mai desluşească pe cei doi care au rămas întinşi pe iarbă. Schimbul lui se apropie de sfârşit, acum nu mai este prea atent. Este întotdeauna mai uşor să fugi înainte de schimbarea santinelelor.
Au stabilit să taie sârma ghimpată nu undeva în acest sector, ci chiar aici, lângă tumul de pază. Cu siguranţă că santinela priveşte mai mult dincolo de zonă, departe, decât la picioarele sale.
Capetele lor sunt chiar la nivelul ierbii, în plus, s-a înserat, nu mai văd traseul pe care se vor târî numaidecât. Dar el fusese bine reperat dinainte: imediat dincolo de zonă era săpată o groapă pentru un stâlp, în ea se vor putea ascunde câteva clipe; ceva mai departe – nişte movile de zgură; şi pe acolo trece dramul de la garnizoana escortei spre orăşelul muncitoresc.
Planul era următorul: numaidecât să facă rost de o maşină. S-o oprescă şi să-i spună şoferului: vrei să câştigi nişte bani? Trebuie să aducem din vechiul Ekibastuz două lăzi de vodcă. Care şofer nu e amator de băutură?! Poate se vor târgui: vrei o jumătate de litru? Un litru? Bine, dă-i dramul, dar – nimănui nici o vorbă! Apoi, pe drum, stând cu el în cabină, să-l imobilizeze, să-l scoată în stepă şi să-l lase acolo legat. Iar ei să gonească toată noaptea până la Irtâş, acolo să abandoneze maşina, să traverseze Irtâşul cu barca şi de acolo -spre Omsk.
S-a mai întunecat puţin, în turnurile de pază s-au aprins reflectoarele, ele lumineză totul de-a lungul zonei, fugarii stau întinşi în sectorul de umbră. Acum e momentul! Curând se va face schimbul, vor aduce şi vor instala câinii pentru noapte.
În barăci se aprind becurile, se vede cum zekii sunt introduşi după control. E bine în baracă? E cald, plăcut… Iar pe tine, iată, acum te vor secera cu automatul, culcat, întins pe spate – şi asta e cel mai supărător!
Numai de nu l-ar apuca pe vreunul tuşea ori strănutul când vor ajunge sub tumul de pază.
Păziţi, păziţi, dulăi de pază! Treaba voastră e să păziţi, a noastră să fugim!
Mai departe să povestească Tenno însuşi.
Capitolul 7
MOTĂNELUL alb (Povestirea lui Gheorghi Tenno)
Eu sunt mai în vârstă decât Kolia, deci eu voi porni primul. Cuţitul în teacă – la brâu, cleştele de sârmă – în mână. „Când voi tăia sârma la zona interzisă, să mă ajungi din urmă!”
Mă târăsc lipit de pământ Aş vrea să fiu una cu pământul. Să mă uit ori să nu mă uit la santinelă? Dacă mă uit, înseamnă să văd primejdia sau chiar să atrag cu privirea mea privirea lui. Aşa mă împinge să mă uit! Nu, nu mă uit!
Mai aproape de tuni. Mai aproape de moarte. Aştept să mă secere rafalele. Vor începe să ţăcănească dintr-o clipă într-alta… Poate că mă vede perfect, dar stă şi se distrează, vrea să mă mai lase încă puţin, să mă mai târăsc?…
Iată şi zona interzisă! M-am întors, aşezându-mă în lungul ei. Tai primul fir. Eliberată din strânsoare, sârma tăiată a zbârnâit puternic. Acum rafala? Nu. Poate că doar eu am auzit acest sunet. Totuşi foarte puternic. Tai al doilea fir. Tai al treilea. Trec un picior, al doilea. Mi s-au agăţat pantalonii de mustăţile firelor tăiate. I-am desfăcut.
Mă târăsc vreo câţiva metri pe pământ arat. În spate – un foşnet. Este Kolia, însă de ce aşa de tare? A, asta-i servieta care zgârie pământul.
Iată şi micile taluzuri ghimpate ale zonei principale. Ele sunt încrucişate. Am tăiat vreo câteva. Acum urmează spirala ghimpată. Am tăiat-o de două ori, am curăţat drumul. Tai firele fâşiei principale. Noi, pesemne, nici nu mai respirăm. Santinela nu trage. Se gândeşte la casa părintească? Sau astăzi se duce la dans?
M-am rostogolit de cealaltă parte a zonei. Acolo încă o spirală ghimpată în asta m-am încurcat. Tai. Să nu uit şi să nu mă încurc: aici trebuie să mai fie nişte fâşii exterioare înclinate. Iată-le… Tai.
Acum mă târăsc spre groapă. Groapa nu ne-a amăgit, este aici. Mă las în ea. Se lasă şi Kolia. Ne tragem răsuflarea Repede mai departe! Uite-acum se schimbă santinelele, uite-acum vin cu câinii.
Ieşim din groapă, ne târâm spre movilele de zgură. Nici acum nu ne hotărâm să privim înapoi. Kolia e nerăbdător – mai repede! Se ridică în patru labe. Îl apăs din nou la pământ.
Lipiţi de pământ, am depăşit prima movilă de zgură. Aşez cleştele sub o piatră.
Iată şi drumul. Lângă el ne ridicăm.
Nu trage nimeni.
Am pornit clătinându-ne, fără grabă. Acum venise momentul să ne prefacem că suntem dintre cei „fără escortă” *, baraca lor este aproape. Ne smulgem numerele de pe piept, de pe genunchi, şi, brusc, din întuneric, ne ies Înainte doi inşi. Vin din garnizoană şi se îndreaptă spre orăşelul muncitoresc. Sunt soldaţi. Şi noi avem încă numerele pe spate! Zic tare:
— Vania! Ce-ai zice de-o juma’ de vodcă?
Mergem încet, nu chiar pe drum, ci spre el. Mergem încet ca să treacă ei înainte, dar înspre ei, şi nu ne ferim feţele. Lată-i, trec la doi paşi de noi. Ca să nu ne întoarcem cu spatele spre ei, aproape ne oprim. Ei merg şi discută de-ale lor, iar noi ne smulgem unul altuia numerele din spate!
N-am fost observaţi…?! Suntem liberi?! Acum repede în orăşelul muncitorilor după maşină.
Dar ce-i asta? Deasupra lagărului ţâşneşte o rachetă! A doua! A treia…!
Ne-au descoperit! Acum o să înceapă urmărirea! Să fugim!
Şi noi nu ne gândim să mai analizăm, să mai reflectăm, să mai chibzuim, excelentul nostru plan a fost complet dat peste cap. Ne repezim spre stepă, să fim pur şi simplu cât mai departe de lagăr! Ne sufocăm, ne poticnim şi cădem la denivelări, sărim, iar acolo rachetele ţâşnesc întruna! După cum am procedat la celelalte evadări, noi suntem încredinţaţi că acum vor organiza o poteră călare şi cu câini de-a lungul şi de-a latul stepei. Şi toată mahorcă noastră preţioasă o presarăm pe urme şi facem salturi cât mai mari.
Întâmplarea! Întâmplarea ca şi duba de rândul trecut! Întâmplarea imposibil de prevăzut! În viaţă, ne pândesc la fiecare pas întâmplări favorabile şi ostile. Dar numai într-o evadare, numai pe creasta riscului, cunoaştem deplina lor greutate. Absolut întâmplător, la trei-cinci minute de la mersul târâş al lui Tenno şi Jdanok se stinge lumina în zonă şi numai din această cauză au început să tragă din turnuri cu rachete, mai cu seamă că în acel an aveau din belşug la Ekibastuz. Dacă fugarii ar fi început să se târască cinci minute mai târziu, santinelele, acum cu atenţia, încordată, ar fi putut să-i observe şi să-i împuşte. Dacă fu gării ar f i putut, sub cerul puternic luminat, să se stăpânească, să examineze zona cu calm şi să vadă că s-au stins felinarele şi reflectoarele din zonă, ei ar fi plecat liniştiţi să caute maşina şi evadarea lor s-ar fi desfăşurat cu totul altfel. Dar în situaţia lor – de-abia terminaseră cu târâtul şi, brusc, rachete deasupra zonei – n-aveau cum să se îndoiască, să creadă că totul nu este pentru ei, pentru capetele lor. O scurtă întrerupere în reţeaua, de iluminat şi toată evadarea lor a fost dată peste cap, s-a ales praful de ea.
Acum trebuie să ocolim orăşelul muncitoresc, descriind un mare arc de cerc prin stepă. Asta ne ia multă vreme şi multă trudă. Kolia începe să se îndoaiscă, nu crede că am ales drumul cel bun. Îmi pare rău.
Iată însă şi terasamentul căii ferate spre Pavlodar. Ne-am bucurat. De aici, de pe terasament, Ekibastuzul uimeşte cu luminile sale împrăştiate şi pare atât de mare cum nu l-am văzut niciodată.
Am făcut rost de o bâtă. Ţinându-ne de ea, am pornit unul pe o şină, celălalt pe cealaltă. O să treacă trenul, şi câinii n-or să mai ia urma pe şine.
Am mers aşa vreo trei sute de metri, apoi am făcut câteva salturi şi – în stepă!
Şi doar atunci am simţit că respirăm uşor, într-un fel cu totul nou! Ne venea să cântăm, să strigăm! Ne-am îmbrăţişat. Suntem într-adevăr liberi! Şi Cât respect faţă de noi înşine că ne-am hotărât să evadăm, că am realizat evadarea şi am păcălit haita de crini!
Şi cu toate că încercările vieţii în libertate de-abia încep, ai totuşi impresia că principalul a fost săvârşit Cerul este senin. Albastru-întunecat şi plin de stele, cum din lagăr nu se vede niciodată din pricina becurilor. Călăuzindu-ne după Steaua Polară am apucat-o spre nord-nord-est. Pe urmă o s-o luăm mai spre dreapta şi vom ajunge la Irtâş. În prima noapte trebuie să ne căznim să ajungem cât mai departe. Asta va extinde la pătrat zona circulară pe care potera va trebui s-o ţină sub control. Amintindu-ne cântece vesele, pline de vioiciune, în diverse limbi, mergem repede, cam opt kilometri pe oră. Însă, pentru că luni în şir am zăcut în puşcărie, se pare că picioarele noastre s-au dezvăţat să mai meargă şi obosesc. (Am prevăzut asta, dar noi credeam că vom merge cu maşina.) începem să ne aşezăm cu picioarele în sus în formă de cort. Apoi iar pornim. Şi iar ne aşezăm. Ciudat de multă vreme rămân nestinse în spatele nostru luminile Ekibastuzului. Mergem de câteva ceasuri şi luminile continuă să se vadă pe cer.
Însă noaptea se isprăveşte, răsăritul începe să pălească. Ziua, în stepa netedă, deschisă, nu numai că nu putem merge, dar nici să ne ascundem nu ne este uşor: nici tufişuri, nici iarbă înaltă ca lumea, şi, e lucru ştiut, ne vor căuta şi cu avionul.
Şi iată, luăm cuţitele şi săpăm o groapă (pământul e tare, pietros, e greu de săpat), lată de o jumătate de metru, adâncă de vreo treizeci de centimetri, ne culcăm în ea unul cu capul la picioarele celuilalt, acoperindu-ne cu ciulini galbeni şi uscaţi. Acum, e timpul să dormim, să ne refacem foiţele! Este însă imposibil să adormi. Să stai culcat în această poziţie neputincioasă, ziua, peste douăsprezece ore, este cu mult mai greu decât ai merge toată noaptea. Şi gândurile te năpădesc întruna… Soarele fierbinte de septembrie te arde nemilos, şi n-ai ce bea şi nici nu vei avea. Noi am încălcat regula evadărilor din Kazahstan: trebuie să evadezi primăvara, nu toamna… Însă noi credeam că vom evada cu o maşină… Ne chinuim de la cinci dimineaţa puia la opt seara. Ne-a amoiţit corpul, dar nu putem să ne schimbăm poziţia: dacă ne ridicăm puţin şi mişcăm ciulinii, un călăreţ ne poate observa de la mare distanţă, îmbrăcaţi cu două costume, amândoi murim de căldură. Răbdaţi.
Şi doar când se lasă întunericul – atunci e vremea evadaţilor!
Ne-am ridicat. De-abia ne ţinem pe picioare, ne dor toate mădularele. Am pornit încet, căziiindu-ne să ne dezmorţim. Forţele sunt puţine: o zi întreagă am ronţăit macaroane şi tablete de glucoza Ne era sete.
Chiar şi în bezna nopţii astăzi trebuie să fii pregătit pentru ambuscadă: căci, nu încape îndoială, au anunţat pretutineni la radio, au trimis maşini în toate pârtie, mai ales înspre Omsk. Interesant: oare cum şi când au găsit pufoaicele noastre pe pămâut şi şahul? După numere vor şti numaidecât că noi suntem şi nu va mai fi nevoie să strige apelul după cartotecă.
Dar iată cum a fost: nişte deţinuţi de la munci comune au găsit pufoaicele reci, era clar că înnoptaseră afară. Au smuls numerele şi le-au şterpelit pentru ei – o Pufoaică este lucru mare! Supraveghetorii nici nu le-au văzut. Iar firele de sârmă ghimpată tăiate le-au observat de-abia luni către seară. O zi întreagă au încercat să afle, după cartotecă, cine a evadat. Fugarii puteau încă de dimineaţă să meargă deschis, fără să se ferească! Iată ce înseamnă să nu-şi dea seama de rostul rachetelor.
Dar când în lagăr au recompus treptat imaginea evadării din seara de duminică, şi-au adus aminte că s-a stins lumina şi au exclamat: „Ce şmecheri! Ce dibaci! Cum or fi reuşit să stingă lumina?” Şi mulţi vor crede lungă vreme, că lumina stinsă i-a ajutat.
Nu mergem cu mai mult de patru kilometri la oră. Deseori ne întindem să ne odihnim. Apă, apă! Toată noaptea n-am făcut mai mult de douăzeci de kilometri. Şi din nou trebuie să căutăm unde să ne ascundem şi să ne culcăm pentru chinul de peste zi, Ni s-a părut că zărim nişte construcţii. Ne-am târât prudenţi către ele. Ceva neobişnuit în stepă: stânci eratice. Oare n-o fi apă prin scobiturile lor? Nu. Sub una dintre stânci era o crăpătură. Or fi scobit-o şacalii. Era greu să te întinzi în ea. Şi dacă stânca se prăvăleşte? Te striveşte de te face lipie, şi nici uu mori imediat. S-a făcut frig. Până dimineaţă n-am putut dormi. Nici peste zi n-am dormit. Am scos cuţitele şi am început să le ascuţim pe piatră: se tociseră când am săpat groapa la popasul trecut.
Pe la jumătatea zilei, undeva aproape, se aude uu zgomot de roţi. E rău, suntem lângă drum. Chiar pe lângă noi a trecut un kazah. A mormăit ceva. Să ieşim şi să-l ajungem din urmă? Poate are apă? Dar cum să te apropii de el fără să cercetezi împrejurimile: dacă ne văd niscai oameni?
Numai de n-ar trece pe acest drum şi potera în căutarea noastră. Am ieşit cu prudenţă, am cercetat totul din poziţia culcat. La vreo sută de metri se afla o construcţie năruită. Ne-am târât într-acolo. Nimeni. Un puţ! Nu, era părăsit, plin de gunoaie, într-un colţ – nişte pleavă de grâu. Să ne culcăm aici? Ne-am întins. Nu ne ia somnul. E-ei, dar ne muşcă puricii! Puricii?! Da, nişte purici mari, şi mulţi! Sacoul belgian gri-deschis al lui Kolia devenise negru de purici. Ne scuturăm, ne curăţăm. Ne-am târât îndărăt în gaura de şacal. Vremea trece, trec şi puterile noastre, dar nu ne mişcăm.
În amurg ne ridicăm. Suntem foarte slăbiţi. Ne chinuieşte setea. Hotărâm s-o luăm mai spre dreapta, ca să ieşim mai repede la Irtâş. Noapte senină, cer negm-înstelat. Din constelaţiile Pegas şi Perseu în ochii mei se profilează uu taur cu capul aplecat, care merge plin de dârzenie înainte, încurajându-ne. Mergem şi noi.
Deodată, în faţa noastră ţâşnesc nişte rachete! Acum sunt înainte! Încremenim. Observăm terasamentul căii ferate. Nu mai ţâşnesc alte rachete, însă în lungul şinelor – lumina unui proiector, raza lui se apleacă într-o parte şi în alta. Este o drezină care cercetează stepa. Acum o să ne observe şi – gata. Stupidă neputinţă: să stai întins în fasciculul de lumină şi să aştepţi să fii observat.
A trecut, nu ne-au observat. Ne ridicăm dintr-uu salt Nu puteam să fugim, dar ne îndepărtăm cât mai repede de calea ferată. Cerul se umple repede cu Nori, iar noi, cu aruncările noastre la dreapta şi la stânga, am pierdut direcţia cea bună. Facem puţini kilometri şi poate că nu sunt decât un zigzag inutil.
O noapte ratată!… Se luminează din nou. Din nou strângem ciulini. Trebuie să săpăm iar o groapă, dar cuţitul meu turcesc, încovoiat – ia-l de unde nu-i! L-am pierdut când am stat culcat ori când am sărit brusc de lângă terasament. Mare belea! Ce se face un fugar fără cuţit? Am săpat groapa cu cuţitul lui Kolia.
Un singur lucru bun: mi se prezisese cândva că o să mor la treizeci şi opt de ani. Pentru un marinar este greu să nu fie superstiţios. Dar în această dimineaţă de douăzeci septembrie este ziua mea de naştere. Astăzi împlinesc treizeci şi nouă. Prezicerea nu mă mai interesează. O să trăiesc!
Şi din nou stăm înghesuiţi în groapă, fără nici o mişcare, fără apă… Ah, dacă am putea să adormim! Dar nu putem. Dacă ar ploua! Evadarea noastră durează prea mult. Nu e bine. Se sfârşeşte cea de a treia zi de evadare, şi n-am pus o picătură de apă în gură, înghiţim zilnic câte cinci tablete de glucoza. Şi am înaintat puţin – poate doar o treime din drumul până la Irtâş. Iar prietenii din lagăr se bucură pentru noi, că am fost eliberaţi de procurorul verde^…
Amurg. Stele. Direcţia nord-est. Ne târâm cu greu picioarele. Deodată auzim un strigăt în depărtare: „Va-va-va-vă!” Ce-o fi asta? După cum povestea Kudla, un fugar cu experienţă, aşa alungă kazahii lupii de la oi.
O oaie! Ne trebuie o oaie şi suntem salvaţi! În condiţii de libertate nu ne-am fi gândit vreodată să bem sânge. Aici însă – numai de-am avea!
Ne furişăm. Ne târâm. Nişte construcţii. Nu se vede nici un puţ. Să intrăm în casă este periculos, întâlnirea cu oamenii înseamnă să lăsăm o urmă. Ne furişăm spre un saivan de chirpici. Da, cea care striga să alunge lupii era o kazahă. Sărim în saivan, unde zidul este mai puţin înalt, eu ţin cuţitul între dinţi. Târâş, începem vânătoarea oii. Iată, o aud, răsuflă alături. Dar oile se trag îndărăt, se feresc de noi! Ne târâm din nou, din două părţi. Cum să fac s-o apuc de un picior? Fug! (Mai tâfziu mi se va explica în ce a constat greşeala noastră. Noi ne târam, şi oile ne-au luat drept fiare. Trebuia să ne apropiem în picioare, ca gospodarul, şi oile s-ar fi lăsat cu uşurinţă.)
Kazahă simte ceva în neregulă, se apropie, scrutează întunericul. N-are nici o lumină cu ea, dar ridică bulgări de jos şi azvârle cu ei, l-a nimerit pe Kolia. Vine drept spre mine, acum va călca peste ruine! M-a văzut ori m-a simţit, că a început să ţipe: „Şeitanul! Şeitanul!” şi a zbughit-o de lângă noi, şi noi de lângă ea, peste zid, şi ne-am culcat la pământ. Glasuri de bărbaţi. Calme. Probabil zic: i s-a năzărit muierii.
Înfrângere. Ce să-i faci, iie târâm mai departe.
Silueta unui cal. Frumosule! Tocmai ce ne trebuia. Ne apropiem. Stă. L-am bătut cu palma pe greabăn, i-am petrecut cureaua după gât L-am urcat pe Jdanok, dar eu, de slab ce sunt, n-am putere să mă caţăr. Mă agăţ cu mâinile, apăs cu burta, dar nu pot să azvârl picioarele. Calul se roteşte. A ţâşnit cu Jdanok, l-a trântit. Bine că i-a rămas cureaua în mână, n-am lăsat o urmă, să rămână totul pe seama şeitanului.
Ne-a scos sufletul calul ăsta. Acum ne e şi mai greu să mergem. Am dat peste pământ arat, brazde. Ne împotmolim, abia ne mai târâm picioarele. Dar, pe de o parte, asta e şi bine: unde-i arătură – acolo sunt oameni, unde sunt oameni – acolo e apă.
Mergem, ne clătinam, ne târâm. Din nou nişte siluete. Din nou ne culcăm şi ne târâm. Stoguri de fin! Grozav – luncă? Irtâşul e aproape? (Vai, cât de departe este încă…) Cu ultimele puteri ne-am urcat în vârful unui stog şi ne-am vârât în fin.
Abia acum am dormit şi noi toată ziua! Cu noaptea nedormită dinaintea evadării, aveam cinci nopţi fără somn.
Ne trezim la sfârşitul zilei, auzim un tractor. Dăm cu grijă fânul la o parte, scoatem un pic capul. Se apropiau două tractoare. O izbă prăpădită. Se înserează.
O idee! Un tractor are apă pentru răcirea motorului! Când tractoriştii se vor culca, noi o s-o bem.
S-a întunecat. Se împlineau patru zile şi patru nopţi de la evadare. Ne târâm spre tractoare.
Bine că măcar nu e nici un câine. Am ajuns încetişor la orificul de scurgere, am înghiţit – nu, apa e cu gaz. Scuipăm, n-o putem bea.
Ei au de toate aici: şi apă, şi mâncare. N-ar trebui decât să batem la uşă şi să cerem pomană în numele Domnului nostru lisus Hristos: „Fraţilor! Oameni buni! Ajutaţi-ne! Suntem puşcăriaşi, am evadat din închisoare!” Ca în secolul al nouăsprezecelea: la marginea cărărilor din taiga oamenii puneau oale cu casă, haine, bănuţi de aramă.
Tărăncile pâine mi-au dat, ’” Mahorcă – flăcăii din sat3. ’
Pe dracu! S-au dus vremurile alea. Ne vor vinde. Fie din convingere, fie să im dea ei de belea. Fiindcă pentru complicitate se pot pricopsi şi ei cu un sfertuleţ. În secolul trecut nu le-a dat prin minte să emită un articol politic pentru nişte pâine şi apă.
Şi ne târâm mai departe. Ne târâm toată noaptea. Aşteptăm Irtâşul, adulmecăm semnele râului. Dar degeaba. Ne mânăm fără întrerupere pe noi înşine, fără cruţare. Spre dimineaţă dăm iar peste o claie de fân. Şi mai greu decât ieri ne căţărăm pe ea. Adormim. E bine şi atât.
Ne trezim spre seară. Oare cât poate îndura un om? Avem cinci zile şi cinci nopţi de când am evadat. Nu departe de noi zărim o iurtă, lângă ea un fel de şopron. Ne furişăm încetişor într-acolo. O grămadă cu boabe de mei. Umplem servieta, încercăm să ronţăim, da nu putem să înghiţim – atât de uscată ne este gura. Deodată, lângă iurtă am zărit un samovar uriaş, de vreo două vedre. Ne-am târât înspre el. Am deschis robinetul – e gol blestematul! Când l-am înclinat, am obţinut câte două înghiţituri.
Şi am pornit din nou. Abia ne mai târam picioarele. Ne’ poticneam şi cădeam. Când stai întins parcă respiri mai uşor. Nu mai putem să ne ridicăm de pe spate. Ca să ne ridicăm, trebuie mai întâi să ne întoarcem pe burtă. Pe Urmă să ne ridicăm în patru labe. Pe urmă, clătinându-ne, în picioare. Şi gî-fâim din greu. Am slăbit atât de rău, încât burta parcă s-a lipit de şira spinării. Spre ziuă parcurgem fără oprire vreo două sute de metri, nu mai mult Şi ne întindem.
Dimineaţa nici măcar n-am mai dat peste un stog de fân. O groapă săpată de un animal sălbatic. Am stat culcaţi în ea o zi întreagă, dar n-am putut închide ochii; în această zi s-a făcut frig, şi pământul era rece. Ori poate sângele nu ne mai încălzeşte? Încercăm să ronţăim macaroane.
Şi deodată observ că spre noi se îndreaptă un lanţ de soldaţi! Epoleţi roşii? Ne înconjoară! Jdanok mă zgâlţâie: ţi se pare, este o herghelie de cai.
Da, mi s-a năzărit Iar ne întindem. Ziua parcă nu se mai sfârşeşte. La un moment dat a apărat un şacal, venise la vizuina lui. I-ani pus nişte macaroane şi ue-am dat la o parte, să-l ademenim, să-l prindem şi să-l mâncăm. Dar nu s-a lăsat ispitit. A plecat.
Ceva mai încolo, într-o parte, începea o pantă, la poalele ei – terenuri saline de la un lac secat, iar pe celălalt mal – o iurtă din care ieşea un fir de fum.
Trecuseră şase zile şi şase nopţi. Am ajuns la limită; mi s-au năzărit soldaţii cu epoleţii roşii, limba nu se mai mişcă în gură, urinăm rar şi cu sânge. Nu! În noaptea asta, orice ar fi, trebuie să facem rost de hrană şi de apă, cu orice preţ! Să mergem acolo, în iurtă. Dacă ne vor refuza – să luăm cu de-a sila. Mi-am adus aminte că bătrânul fugar Grigori Kudla avea un strigăt: mahmadera! (Ceea ce înseamnă: s-a terminat cu înduplecările, pune mâna şi ia!) Aşa m-am înţeles cu Kolia: am să strig „mahmadera!”
Prin întuneric ne-am furişat uşor spre iurtă. Există un puţ! Dar n-are găleată, în apropiere se află un conovăţ, de el era legat un cal îiişeuat. Ne-am uitat prin crăpătura uşii. Înăuntru, la lumina unei gazorniţe – un kazah şi o kazahă, copii. Batem la uşă. Am intrat. Zic: „Salam!” 4 Şi totul se învârte cu mine – de n-aş cădea. O masă rotundă joasă (şi mai joasă decât în stilul nostru modem) pentru beşbarmak^. De jur-împrejurul iurtei – laviţe aşternute cu pâslă. Un cufăr mare ferecat în fier.
Kazahul mormăie ceva drept răspuns, se uită pe sub sprâncene, nu e deloc bucuros. Pentru a-mi da importanţă (dar trebuie să-mi păstrez şi puterile), m-am aşezat şi am pus servieta pe masă. „Sunt şeful unei expediţii de prospecţiuni geologice, iar el este şoferul meu. Maşina a rămas în stepă cu oamenii, cam la cinci-şapte kilometri de aici: curge radiatorul, s-a scurs toată apa. Noi n-am mâncat nimic de trei zile, suntem flămânzi. Aksakal^, dă-ne ceva de băut şi de mâncat. Şi ce ne sfătuieşti să facem?”
Kazahul ne scrutează cu ochii mijiţi, dar nu ne pofteşte să mâncăm şi să bem. Întreabă: „Da’ care-i nume la şef?”
Aveam totul pregătit, da capul îmi vâjâia, am uitat Răspund: „Ivanov. (E stupid, fireşte.) Hai, aksakal, vinde-ne ceva alimente!” „Nu. Du-te la vecin.” „Stă departe?” „Doi kilometri.” Eu stau demn, dar Kolia nu s-a putut abţine, a luat de pe masă o lipie şi încearcă să mămnce, dar se vede că îi vine greu. Şi deodată kazahul ia biciul – o coadă scurtă şi curea lungă de piele împletită – şi se repede să-l lovească pe Jdanok. Eu mă ridic: „Halal oameni! Asta-i Ospitalitatea voastră?! „Iar kazahul, cu coada biciului, îl înghionteşte pe Jdanok în spate, îl alungă dinjurtă. Dau comanda:” Mahmadera! „Scot cuţitul şi îl îndrept spre kazah:” în colţ! Culcat! „Kazahul s-a repezit după un polog. Eu după el: poate că are vreo armă acolo şi acum o să tragă? Dar el se trâiitise pe pat şi striga:” Ia totul, n-o să zic nimic! „Câine spurcat! Ce-mi trebuie mie” totul” tău? De ce nu mi-ai dat mai înainte puţinul care ţi l-am cerut?
Îi strig lui Kolia: „Percheziţie”. Eu stau cu cuţitul în mână lângă uşă. Femeia kazahului ţipa, copiii plângeau. „Spune-i nevestei că nu ne vom atinge de nimeni. Noi vrem să mâncăm. Carne – bar?” „lok” ’1’. Şi îşi desface mâinile a neputinţă. Dar Kolia scotoceşte prin iurtă şi iată că scoate din cămară pastrama de berbec. „De ce ai minţit?!” Kolia scoate şi un lighean, iar în lighean -baursaki – bucăţi de aluat prăjite în grăsime. Acum îmi dau seama: pe masă, în piale^, se afla cumâs! Am băut împreună cu Kolia. Cu fiecare înghiţitură parcă se întorcea viaţa în noi! Grozavă băutură! Capul a început să mi se învârtă, dar ameţeala face să ne fie mai uşor, puterile sporesc. Kolia îi prinsese gustul, îmi întinde banii. Erau vreo douăzeci şi opt de ruble, în ascunzătoarea lui sigur mai are şi alţii. Pastrama o vârâm îutr-un săculeţ, în altul punem baursaki, lipii, nişte bomboane, nişte pemuţe murdare. Kolia mai scoate şi un castron cu fripturi de berbec. Cuţitul! – Da, ăsta ne trebuie. Ne străduim să nu uităm nimic: linguri de lemn, sare. Săculeţul îl duc eu. Mă întorc, iau găleata cu apă. Iau o pătură, un frâu de rezervă, biciul. (Kazahul mârâie, nu-i place: se vede că avea de gând să pornească pe urmele noastre.) „Uite ce e, îi zic kazahului, ia aminte: trebuie să fii mai bun cu oamenii care îţi calcă pragul! Ţi-am căzut în genunchi pentru o găleată de apă şi zece baursaki. Noi nu facem rău oamenilor buni. Iată ultimele indicaţii: stai aici şi nu te mişca! Să ştii că nu suntem singuri.” îl las pe Kolia lâugă uşă, afară, şi duc restul prăzii la cal. Ar trebui să ne grăbim, dar eu chibzuiesc liniştit. Am dus calul la puţ şi l-am adăpat. Că şi pe el îl aşteaptă treabă grea: să meargă toată noaptea supraîncărcat. Am mai băut şi eu apă. A băut şi Kolia. Tocmai atunci au apărut nişte gâşte. Kolia are o mare slăbiciune pentru păsări. Zice: „Hai să prindem gâştele! Le sucim capetele, ce spui?” „Fac multă larmă. Nu pierde timpul.” Am lăsat în jos scările de la şa, am strâns chinga. Dincolo de şa, Jdanok a pus pătura şi, ajutân-du-se de ghizdul puţului, a urcat pe cal. A luat în braţe găleata cu apă. Am legat cele două săculeţe şi le-am trecut peste cal. Eu am urcat în şa. Apoi, călăuzindu-ne după stele, am pornit spre răsărit, ca să derutăm potera.
Calul este nemulţumit că l-au încălecat doi călăreţi, şi, pe deasupra, străini, încearcă să se întoarcă acasă, îşi învârteşte capul. Dar l-am stăpânit. A pornit la trap. Într-o parte se văd nişte luminiţe. Le ocolim. Kolia îmi cântă la ureche:. _:,: s ’i:.: -.
Grozav e calare prin şesul nesfârşit.
Să respiri aerul libertăţii.
Cal bun doar să aibă cow-boy-ul! 9
„Eu, zice el, i-am văzut carnetul de identitate.” „De ce nu i l-ai luat? Aşa ceva prinde bine întotdeauna. Chiar şi numai dacă îl arăţi de departe.”
Pe drum, fără să coborâm de pe cal, foarte des mâncam şi beam apă. Altă dispoziţie! Acum, că suntem călare, să străbatem o distanţă cât mai mare!
Deodată am auzit strigăte de păsări. Un lac. Să-l ocolim – e prea mare distanţă, e păcat să pierdem vremea. Kolia a coborât şi a condus calul printr-un batardou mocirlos. Am trecut Dar am băgat de seamă că nu mai aveam pătura. Alunecase… Am lăsat o urmă…
Asta e foarte rău. De la kazah, în toate părţile, sunt numai drumuri, dar după pătura găsită, dacă acest punct se adaugă la iurta kazahului, vor ghici drumul nostru. Să ne întoarcem s-o căutăm? N-avem timp. Şi oricum îşi vor da seama că mergem spre nord Am făcut un popas. Ţin calul de căpăstru. Mâncam şi beam fără oprire. Apă ne mai rămăsese puţină, pe fundul găleţii – ne şi mirăm.
Direcţia – nord. La trap, calul nu va rezista, dar la pas iute poate să facă vreo opt-zece kilometri pe oră. Dacă timp de şase nopţi am făcut cam o sută cincizeci de kilometri – în noaptea asta vom mai face şaptezeci. Dacă n-am făcut zigzaguri – ar trebui să fim aproape de Irtâş.
Se luminează de ziuă. Nu avem unde să ne adăpostim. Am mai mers puţin. De-acum este periculos să mai mergem. Am zărit o văgăună adâncă. Am coborât cu cal cu tot, am mai mâncat şi am mai băut. Deodată, foarte aproape, a răsunat păcănitul unei motociclete. E rău, înseamnă că drumul este aproape. Trebuie să ne ascundem undeva mai bine. Am ieşti din văgăună, iie-am uitat de jur-împrejur. Nu foarte departe se zărea un aul10 mort, părăsit. Ne-am îndreptat într-acolo. Descărcăm totul între trei pereţi ai unei case năruite. Am împiedicat calul şi i-am dat dramul să pască.
Dar în ziua asta nu ne-a furat deloc somnul: ne muncea gândul că am lăsat urme – kazahul şi pătura.
Seară. Şapte zile şi şapte nopţi. Calul păştea în depărtare. Ne-am dus după el, vrem să-l prindem – sare îndărăt şi se smulge; Kolia l-a prins de coamă, calul a zvâcnit şi l-a trântit. S-a despiedicat, acum nu-l mai poţi prinde. Am alergat trei ceasuri după el, ne-a scos sufletul, l-am abătut înspre ruine, am făcut un laţ din curele, dar degeaba! Ne muşcăm buzele de ciudă şi părere de rău, dar a trebuit să renunţăm. Ne-a rămas frâul şi biciul.
Am mâncat şi am băut ultimele picături de apă. Am luat în spinare săculeţele cu merinde şi găleata goală. Am pornit. Astăzi suntem în puteri.
Dimineaţa următoare ne-a surprins astfel, încât a trebuit să ne ascundem în nişte tufişuri nu departe de un drum. N-am dormit nici în ziua asta.
Când s-au împlinit opt zile am pornit din nou. Am mers noi ce am mers şi, deodată, simţim sub picioare pământ moale: aici este arătură. Mergem mai departe – faruri de maşini pe drum. Atenţie!
Printre nori – lună nouă. Din nou un aul kazah mort, distrus*. Mai departe – luminiţele unui sat, şi dintr-acolo răzbate până la noi câutecul
Deshămaţi, flăcăi, căluţii…!
Săculeţele le-am lăsat printre ruine, am luat găleata şi servieta şi am pornit spre sat. Cuţitele – în buzunar. Iată prima casă – guiţă un purcel. De te-ai fi nimerit cu noi în stepă! În întâmpinarea noastră vine un flăcău pe bicicletă. „Ascultă, fecioraş, suntem cu o maşină, cărăm grâu, de unde să luăm nişte apă să turnăm în radiator?” Băiatul a coborât de pe bicicletă, ne-a condus şi ne-a arătat. La marginea satului se afla un rezervor, pesemne că vitele beau din el. Am umplut găleata şi am plecat, n-am băut. Când ne-am despărţit de băiat, ne-am aşezat şi ne-am pus pe băut. O jumătate de găleată dintr-o dată! (astăzi ne era mai mult sete, fiindcă eram sătui).
Parcă se simte umezeală. Sub picioare – iarbă adevărată. Trebuie să fie un tiu! Trebuie să-l căutăm. Pornim să-l căutăm. Iarbă înaltă, tufişuri. O salcie! Salcia este întotdeauna lângă un râu. Trestii! Şi apă!… Pesemne un golf al Irtâşului. Hei, acum să ne bălăcim, să ne spălăm! Trestii de doi metri! Raţele zboară de sub picioarele noastre. Aici să tot trăieşti! Aici u-ai cum să te prăpădeşti!
Şi iată de-abia când, după opt zile, stomacul a descoperit pentru întâia oară că funcţionează. După opt zile de inacţiune – ce chinuri groaznice! Aşa sunt, probabil, şi chinurile facerii…
Ne-am întors din nou în aulul părăsit. Am făcut focul între ziduri, am fiert pastrama de oaie. Ar trebui să folosim noaptea pentru deplasare, dar ne este foame, mereu, nu ne putem sătura. Am mâncat atât de mult, că de-abia iie mai mişcăm. Şi, satisfăcuţi, am pornit să căutăm Irtâşul. Ce n-am avut timp de opt zile, s-a întâmplat acum, la răscmce: o dispută. Eu zic – la dreapta, Jdanok -la stânga. Eu simt că trebuie, exact, la dreapta, dar el nu vrea să asculte. Iată ce primejdie îl mai paşte pe fugar – discordia, într-o evadare, în mod obligatoriu, cineva trebuie să aibă ultimul cuvânt. Altfel este nenorocire. Ca să-mi impun punctul de vedere, am apucat-o la dreapta. Am mers vreo sută de metri, nu se aude nici un pas din urmă. Mă doare sufletul. Căci nu e bine să ne despărţim. M-am aşezat lângă un stog de fin, mă uit îndărăt… Vine Kolia! L-am îmbrăţişat. Am pornit alături de parcă nu se întâmplase nimic.
Din ce în ce mai multe tufişuri, tot mai multă răcoare. Am ajuns pe malul povâmit. Jos plescăie, susură, suflă umed spre noi Irtâşul… Bucuria se revarsă peste margini!
Găsim o claie de fin şi ne vârâm în el. Hei, clinilor, unde sunteţi, pe unde ne căutaţi? Au-u-u! Şi am adormit buştean.
Şi… Ne-am trezit la un foc de armă i Şi lătrat de câini la doi paşi…!
Cum? Gata? Ăsta-i sfârşitul libertăţii…?
Ne-am strâns unul într-altul, ne ţinem respiraţia. Pe lângă noi a trecut un om. Cu un câine. Era un vânător… Am adormit şi mai şi, nu ne-am trezit toată ziua! Şi astfel am petrecut cea de a noua zi.
O dată cu întunericul am pornit de-a lungul râului. Lăsasem urme acum trei zile. În prezent câinii ne caută numai pe lângă Irtâş. Ei îşi dau seama că noi ne tragem spre apă. Mergând de-a lungul malului, e pe deplin posibil să Cădem într-o ambuscadă. Şi este incomod să mergi astfel: trebuie să ocoleşti colurile, golfurile, stufărişurile. E nevoie de o barcă!