În beznă, la nimereală, mitralierele au început să tragă în direcţia zonei. E drept că n-au tras multă vreme, o mare parte din gloanţe poate că au trecut pe deasupra, însă au trecut destule şi pe jos, şi câte trebuie pentru un om? Gloanţele au străpuns pereţii subtili ai barăcilor şi au rănit, cum se întâmpla întotdeauna, nu pe cei care au asaltat puşcăria, ci pe cei care n-au avut nici un amestec, dar acum ei trebuiau să-şi ascundă rănile, să nu meargă la infirmerie, ci să se vindece precum câinii: după răni, puteau fi luaţi drept participanţi la rebeliune, căci pe cineva trebuiau să reţină din această masă uniformă! În baraca nr. 9 a fost ucis pe patul său un bătrân paşnic, care tocmai îşi încheiase condamnarea de zece aiii: peste o lună trebuia să se elibereze; fiii lui mai mari serveau în aceeaşi armată care ne împroşca din turnuri cu gloanţe.
Atacatorii au părăsit curticica închisorii şi s-au împrăştiat pe la barăcile lor (trebuiau să monteze la loc vagonaşele, ca să nu ofere nici un indiciu). Mulţi alţii, auzind împuşcăturile, au socotit că trebuie să stea în baracă. O a treia categorie, dimpotrivă, s-au năpustit afară agitaţi, umblând de colo-colo prin zonă, căutând să înţeleagă ce s-a întâmplat.
În acest timp nu mai rămăsese nici un supraveghetor îu zonă. Baraca în care se afla sediul conducerii rânjea înfricoşător cu geamurile sparte, părăsită de ofiţeri. Turnurile amuţiseră. Prin zonă bântuiau curioşii şi căutătorii de adevăr.
Şi numaidecât s-au deschis cât erau de largi porţile lagărului nostru şi puşcaşii din escortă au intrat, un pluton întreg, cu automatele în cumpănire, trăgând rafale la nimereală. S-au desfăşurat în evantai, iar în urma lor veneau supraveghetorii înfuriaţi, cu ţevi de fier în mână, cu bâte, cu ce nimeriseră.
Se apropiau în valuri de toate barăcile scotocind zona. Pe urmă, automatele au tăcut, pistolarii s-au oprit, iar supraveghetorii au ţâşnit înainte, prinzându-i pe cei care se ascundeau, răniţi sau încă teferi, izbindu-i fără milă.
Toate acestea s-au limpezit pe urmă, dar la început am auzit doar rafalele dese din zonă, dar în semiîntuneric nu vedeam şi nu înţelegeam nimic.
La intrarea în baraca noastră s-a format o busculadă periculoasă: zekii voiau să intre cât mai repede şi din pricina asta nu putea să intre nimeni (nu pentru că scâhdurile subţiri ale barăcii ne-ar fi salvat de gloanţe, ci pentru că înăuntru omul înceta să mai fie rebel). Eram şi eu acolo, lângă pridvor. Ţin bine minte starea mea de spirit: o nepăsare greţoasă faţă de soarta mea, o nepăsare momentană privind salvarea sau pieirea mea. Blestemaţi să fiţi, de ce v-aţi legat de noi. De ce suntem ivnti-atâx de vinovaţi îa\u259? De voi că ne-am născut pe acest pământ nenorocit şi trebuie să stăm veşnic în puşcăriile voastre? Toată greaţa acestei ocne îmi invadase pieptul cu linişte şi cu dezgust. Nici măcar frica mea permanentă pentru poemul şi piesa ce le purtam în mine, nescrise încă nicăieri, nici măcar pe ea u-o mai simţeam. Şi în faţa morţii, a acelei morţi care se apropia de noi în mantale, au m-am înghesuit câtuşi de puţin la uşă. Iată dar care era starea de spirit dominantă a ocnaşului la care ne aduseseră.
Uşa s-a eliberat, am intrat printre ultimii. Şi uumaidecât, amplificate de rezonanţa încăperii, au bubuit câteva împuşcături. Au tras trei gloanţe pe uşă în urma noastră, şi ele s-au înfipt unul lângă altul în tocul uşii. Cel de al patrulea a nimerit mai sus şi a lăsat în geamul uşii o gaură mică, rotundă, îutr-uu nimb de fisuri mărunte.
Urmăritorii n-au năvălit peste noi în barăci, îi prindeau şi îi băteau pe cei ce nu izbutiseră să fugă în baracă. Răniţi şi bătuţi erau vreo douăzeci, unii au izbutit să se ascundă şi să-şi camufleze rănile, alţii au fost trimişi deocamdată la infirmerie, iar mai departe îi aştepta închisoarea şi ancheta pentru participare la rebeliune.
Toate acestea însă au fost aflate pe urmă. Noaptea barăcile au fost încuiate, în dimineaţa următoare, pe 23 ianuarie, n-au lăsat ca diferite barăci să se întâlnească la cantină şi să se lămurească în privinţa celor întâmplate. Şi unele barăci înşelate, în care nimeni n-a avut de suferit în mod vizibil, fără să ştie nimic de cei ucişi, au ieşit la lucru. Inclusiv a noastră.
Noi am ieşit, dar după noi n-au mai scos pe nimeni pe poarta lagărului: linia era pustie, nici urmă de adunare. Ne-au înşelat!
A fost mizerabil în ziua aceea la lucru, în atelierele noastre mecanice. Băieţii mergeau de la o maşină la alta, şedeau şi discutau: ce s-a întâmplat ieri? Şi până când ne vom speti muncind şi vom suporta? Dar oare se poate să nu suportăm’? Obiectau deţinuţii cu vechime în lagăr, care fuseseră înfrânţi pe vecie. Oare cândva a scăpat cineva să nu fie înfrânt? (Asta era filosofia contingentului 1937^.)
Când ne-am întors de la lucru pe întuneric, zona lagărului nostru era pustie. Dar mesagerii au dat fuga la ferestrele celorlalte barăci. Şi am aflat că baraca nr. 9, în care se aflau doi ucişi şi trei răniţi, şi cele vecine cu ea astăzi n-au ieşit la lucru. Stăpânii le-au vorbit despre noi şi sperau că mâine îi vor scoate şi pe ei. Dar acum totul era clar: mâine nu vom ieşi nici noi.
În legătură cu asta au fost aruncate câteva bileţele peste zid. Ia ucraineni, ca să ne susţină. /:. -,.-
Greva, asociată cu greva foamei, nepregătită, nici măcar în proiect definitivată cum trebuie, a început, acum la un semn din cap, fără un comitet, fără un sistem de semnalizare.
Ulterior, în alte lagăre, unde au pus stăpânire pe depozitele de alimente, dar n-au ieşit la lucru, au procedat, fireşte, mai inteligent. La noi, deşi n-a fost prea înţelept, a fost mai impresionant: trei mii de oameni au refuzat dintr-o dată să mănânce şi să lucreze.
Dimineaţa, nici o brigadă n-a trimis om să ridice raţia de pâine. Nici o brigadă n-a mers la cantină să mănânce zămârca şi casa deja pregătite. Supraveghetorii nu înţelegeau nimic: au intrat a doua, a treia, a patra oară plini de însufleţire în barăci să ne cheme, apoi să ne ameninţe, apoi să ne invite cu blândeţe: deocamdată la cantină să ridicăm pâinea, de adunare pentru a pleca la lucru – nici vorbă.
Dar nimeni nu s-a dus. Toţi stăteau tolăniţi, îmbrăcaţi, încălţaţi, fără să scoată o vorbă. Doar noi, brigadierii (în acest an fierbinte, devenisem brigadier), le mai răspundeam câte ceva, pentru că ni se adresau numai nouă. Şi noi stăteam tolăniţi şi, momiăiain morocănoşi:
— Geaba, şefule, 11-0 să iasă nimic…
Şi această paşnică şi unanimă nesupunere faţă de putere, puterea care niciodată n-a iertat nimănui nimic, nesupunere îndărătnică, prelungită în timp, părea mai cumplită decât să fugi şi să strigi cât te ţine gura sub gloanţe.
În sfâfşit, au încetat să ne mai convingă şi au încuiat barăcile.
În zilele care au urmat din barăci n-au ieşit decât plantoanele: scoteau hârdaiele, aduceau apă de băut şi cărbuni. Doar celor care erau internaţi la infirmerie obştea le-a îngăduit să nu participe la greva foamei. Şi doar medicilor şi infirmierilor – să lucreze. Bucătăria a gătit o zi – a aruncat, a gătit încă o dată şi iar a aruncat, apoi a încetat să mai gătească. „Oploşiţii”, în prima zi, s-au prezentat şefilor, au explicat că ei n-au cum să lucreze şi au plecat Şi mai mult stăpânii n-au putut să ne mai vadă, să privească în sufletele noastre, între supraveghetori şi robi s-a aşternut o prăpastie.
Niciunul dintre participanţi n-o să uite niciodată aceste trei zile şi trei nopţi din viaţa noastră. Nu i-am văzut pe tovarăşii noştri din celelalte barăci şi n-am văzut nici cadavrele care zăceau acolo neîngropate, însă toţi eram uniţi priutr-o legătură de oţel care trecea prin zona pustie a lagărului.
Greva foamei n-o declaraseră nişte oameni sătui cu rezerve de grăsime sub piele, ci nişte oameni slabi, vlăguiţi, ani de-a rândul chinuiţi de foame, care cu mare greutate au realizat un oarecare echilibru în corpul lor, şi dacă le lipsea chiar şi numai o sută de grame de pâine se simţeau deranjaţi. Intraseră în greva foamei, la rând cu toţi, şi cei ajunşi la limita puterilor, cei cu un picior în groapă, deşi trei zile de foame puteau să le grăbească iremediabil moartea. Mâncarea pe care acum o refuzaserăm, pe care o socoteam întotdeauna de mizerie, acum, în visele noastre aţâţate de foame, ni se părea mai mult decât îndestulătoare.
Declaraseră greva foamei oameni care decenii întregi fuseseră educaţi în legea lupească: „Mori tu astăzi, eu o să mor mâine!” Dar iată că au renăscut, au ieşit din mlaştina lor împuţită şi au acceptat să moară mai bine cu toţii azi, decât să trăiască şi mâine tot aşa.
În camerele barăcilor, între deţinuţi se instauraseră nişte relaţii solemne, afectuoase. Dacă vreunuia îi rămânea ceva de mâncare, mai ales celor care primeau pachete, duceau totul într-un loc comun, pe o bucată de pânză, iar pe urmă, prin hotărârea colectivă a camerei, o parte de hrană se împăiţea, alta se punea deoparte pentru a doua zi. (La magazia cu alimente personale, cei care primeau pachete poate că mai aveau încă destulă mâncare, dar, în primul rând, la magazie nu se putea ajunge prin zonă, iar, în al doilea rând, nu toţi erau dispuşi să-şi aducă aici rezervele: fiecare dintre ei conta să se restabilească după greva foamei. Iată de ce greva foamei era o încercare inegală, ca de altfel orice puşcărie, şi de adevărată bravură dădeau dovadă cei care nu aveau nimic în rezervă şi nici o speranţă să se întremeze pe urmă.) Dacă aveau crape, le fierbeau la gura sobei şi le împărţeau cu lingura. Pentru ca focul să fie mai iute băgau în sobă bucăţi de scânduri de la vagonaşe. N-o să le pară rău de patul lagărului, când nu se ştie dacă vor mai fi în viaţă până mâine!
Nimeni nu putea să prevadă ce vor face stăpâuii. Se aşteptau să tragă din nou cu mitralierele din turnuri asupra barăcilor. Ne aşteptam cel mai puţin la concesii. Niciodată n-am obţinut nimic de la ei, şi dinspre greva noastră adia amărăciunea disperării.
Dar în această disperare era şi o mulţumire. Da, au făcut un pas inutil, disperat, el nu se va sfârşi bine – perfect! Burta noastră a flămânzit, inimile ne-au durut, dar ne-am satisfăcut o altă necesitate, o necesitate superioară, în aceste lungi zile, şi seri, şi nopţi de foame, trei mii de oameni meditau la cele trei mii de condamnări ale lor, la cele trei mii de familii, ori nefamilii – cei care nu aveau, la tot ce s-a întâmplat cu fiecare, ce se va mai întâmpla; şi cu toate că în această multitudine de cutii toracice, sentimentele circulau în direcţii diferite – unii regretau deschis, alţii erau chiar disperaţi –, totuşi, marea majoritate gândea: aşa trebuie! Să le facem în ciudă! Este rău – foarte bine că e rău!
Iată încă o lege nestudiată, legea elanului comun al unui sentiment de masă, în pofida a ceea ce dictează raţiunea. Acest elan l-am trăit foarte clar pe pielea mea. Îmi mai rămăsese doar un an de pedeapsă. Ar fi trebuit să-mi pară rău, să sufăr că m-am băgat în această ciorbă din care îmi va fi greu să ies fără o nouă condamnare. Şi totuşi nu-mi părea rău de nimic. Degeaba, n-aveţi decât să-mi mai daţi o condamnare…!
A doua zi am văzut pe fereastră cum un grup de ofiţeri trece de la o baracă la alta. Mai mulţi supraveghetori au deschis uşa, au pornit pe coridor şi, băgând capul pe uşa camerei chemau (dar într-un fel nou, nu ca înainte, când parcă se adresau unor dobitoace): „Brigadierii la raport!”
Au început discuţiile. Nu hotărau brigadierii, ci brigăzile. Mergeau din cameră în cameră şi se sfătuiau. Poziţia tuturor era dublă: turnătorii fuseseră stârpiţi din mediul nostru, însă unii mai erau bănuiţi, alţii erau cu siguranţă, ca de pildă alunecosul Mihail Gheneralov, brigadierul reparatorilor auto, care se ţinea foarte semeţ. Simpla experienţă de viaţă ne sugera că mulţi dintre greviştii de astăzi, care făceau foamea în numele libertăţii, mâine se vor Scinda în numele răposatei robii. De aceea, cei care dirijau greva (ei existau, bineînţeles), nu s-au deconspirat, n-au ieşit din clandestinitate. Ei nu luau puterea în mod deschis, dar brigadierii renunţau pe faţă la a lor. În felul acesta părea că greva noastră pluteşte dusă de valuri, necondusă de nimeni.
În sfârşit, undeva, în mod invizibil, s-a elaborat o hotărâre. Noi, brigadierii, vreo şase-şapte oameni, am ieşit în tindă la şefii care ne aşteptau răbdători (era tinda chiar acelei barăci nr. 2, până de curând rejimka, de unde a început săparea tunelului-metrou, a cănii gură începea la câţiva metri de locul întâlnrii noastre de acum). Ne-am rezemat de pereţi, am lăsat ochii în jos şi am încremenit, parcă eram de piatră. Am lăsat ochii în jos pentru că nimeni nu mai voia să-i privească slugarnic pe stăpâni, iar să-i priveşti ca un răzvrătit, ar fi fost o nesocotinţă. Stăteam ca nişte şcolari-huligani inveteraţi, convocaţi la consiliul pedagogic: ţinută degajată, mâinile în buzunare, capetele aplecate într-o parte – needucabili, impenetrabili, irecuperabili.
Iu schimb din ambele coridoare, spre tindă, a dat năvală mulţimea zekilor, şi ascunzându-se după cei din faţă, cei din spate strigau tot ce voiau: şi revendicările noastre, şi răspunsurile noastre.
Ofiţerii cu găitane albastre la epoleţi (printre cei cunoscuţi – şi alţii noi, pe care nu-i mai văzuserăm) formal nu-i vedeau decât pe brigadieri şi nu le vorbeau decât lor. Se adresau reţinut. Nu ne ameninţau, dar nici nu adoptau un ton de egalitate. Ziceau că este în interesul nostru, chipurile, să încetăm cele două greve, în acest caz ni se va da nu doar raţia de astăzi, ci şi – lucru nemaipomenit în GULAG – cea de ieri. (Cât erau de obişnuiţi că pe cei flămânzi îi poţi cumpăra!) Nu se spunea nimic nici de pedepse, nici de revendicările noastre, ca şi când n-ar fi existat.
Supraveghetorii stăteau pe margine, ţinând mâna dreaptă în buzunar.
Din coridor strigau:
— Să fie judecaţi cei vinovaţi că s-a tras!
— Jos lacătele de la barăci!
— Jos numerele!
În alte barăci au mai cerut şi revizuirea proceselor judecate de OSO în procese publice.
Iar noi stăteam precum şcolarii-huligani în faţa directorului – oare când o să ne lase în pace?
Stăpânii au plecat, şi baraca a fost din nou încuiată.
Deşi foamea îi istovise pe mulţi, capetele erau tulburi, grele, în baracă însă n-a crâcnit nici un glas că ar trebui să cedăm. Nimeni nu şi-a exprimat regretul cu voce tare.
Se făceau presupuneri cât de sus va ajunge ştirea despre rebeliunea noastră. Ministerul Afacerilor Interne, fireşte, ştia ori va afla astăzi, dar Mustafă57 Căci acest măcelar nu se va da înapoi să ne împuşte pe toţi, cinci mii.
Spre seară, undeva în apropiere, s-a auzit vuietul unui avion, deşi era vreme noroasă, timpul nu era bun de zbor. Presupuneam că a venit cineva şi mai de sus.
Un zek cu experienţă, fiu al GULAG-ului, pe nume Nikolai Hlebunov, amic al brigăzilor noastre, care acum, după nouăsprezece ani ispăşiţi, se aranjase undeva la bucătărie, trecea în ziua aceea prin zonă şi a izbutit (nu s-a temut să ne aducă şi să ne arunce pe fereastră o jumătate de pud de crupe de mei. L-am împărţit între cele şapte brigăzi şi, pe urmă, l-am fiert noaptea, ca să nu ne surprindă supraveghetorii.
Hlebunov ne-a transmis şi o veste cumplită: dincolo de zidul chinezesc, filiala nr. 2 a lagărului, ucrainenii, nu ne-au susţinut. Şi ieri, şi astăzi, ucrainenii au ieşit la lucra ca şi cum nu se întâmplase nimic. Nu există nici o îndoială că primiseră bileţelele noastre şi auziseră tăcerea noastră de două zile, iar din macaraua-turn de pe şantier pot să vadă pustietatea care domneşte în zona noastrtă de două zile, după tirul mitralierelor din noaptea trecută, au văzut că n-au întâlnit în câmp coloanele noastre. Şi cu toate acestea – nu ne-au susţinut… (Cum am aflat pe urmă, căpeteniile lor – băieţi tineri, care încă nu erau iniţiaţi în politica adevărată – au considerat că Ucraina are soarta ei, alta decât a muscalilor. Ei, care începuseră atât de aprig, acum se dădeau la o parte, ne lăsau singuri.) Prin urmare – nu eram cinci mii, ci doar trei.
Şi în a doua noapte, a treia dimineaţă şi a treia zi, foamea ne sfâşia stomacul cu ghearele.
Când însă a treia zi de dimineaţă cekiştii, şi mai numeroşi, i-au chemat din nou pe brigadieri în tindă, şi noi ne-am dus din nou fără tragere de inimă şi impenetrabili, strâmbând din nas. – Hotărârea comună era: nu cedăm! Îşi făcuse apariţia inerţia luptei.
Şi stăpânii n-au făcut decât să ne sporească forţele. Gradul nou venit ne-a spus aşa:
— Direcţiunea Lagărului Nisipurilor îi roagă pe deţinuţi să accepte mâncarea. Direcţia va primi toate plângerile. Ea va analiza şi va înlătura cauzele conflictului dintre administraţie şi deţinuţi.
Oare n-am auzit bine? Ne roagă să acceptăm mâncarea! Şi despre lucru nici măcar o vorbă? Noi am atacat închisoarea, am spart geamurile şi felinarele, am alergat după supraveghetori cu cuţitele şi asta se pare că u-a fost câtuşi de puţin rebeliune, ci un conflict între! Între părţi egale: administraţie şi deţinuţi!
A fost de ajuns să ne unim doar două zile şi două nopţi pentru ca proprietarii sufletelor noastre să schimbe tonul! Niciodată, îu toată viaţa, nu numai ca deţinuţi, dar ca oameni liberi, ca membri de sindicat, n-am auzit din partea stăpânilor atâtea vorbe de tămâiere!
Însă, fără să scoatem o vorbă, am început să ne împrăştiem, căci nimeni nu putea hotărî aici. Şi nu putea nici măcar să promită că va hotărî. Brigadierii au plecat fără să ridice capetele, fără să se uite înapoi, deşi şeful OLP-ului ne spunea la toţi pe nume.
Acesta a fost răspunsul nostru.
Şi baraca a fost încuiată.
Din afară, ea părea stăpânilor la fel de mută şi inaccesibilă. Dar înăuntru, în camere, au început discuţii aprinse. Ispita era prea mare! Blândeţea tonului i-a înduioşat pe zekii nepretenţios i mai mult decât orice ameninţare. Au Răsunat voci – să cedăm. La urma urmelor – mai mult ce voiam să obţinem…?
Eram obosiţi! Ne era foame! Acea lege misterioasă care sudase simţămintele noastre şi ne purtase în sus, acum începuse să bată încet din aripi şi să se lase în jos.
S-au deschis însă nişte guri care au stat închise decenii întregi, care au tăcut toată viaţa, şi, poate, ar fi tăcut piuă la moarte. Ele sunt, de bună seamă, ascultate şi de către turnătorii care scăpaseră teferi. Aceste apeluri ale gurii care îşi recăpătase graiul pentru câteva minute (în camera noastră – Dmitri Panin) vor trebui plătite pe urmă cu o nouă condamnare, cu un laţ de gâtul care a tremurat de libertate. N-are importanţă, coardele gâtului şi-au îndeplinit pentru prima oară misiunea pentru care au fost create.
Să cedăm acum? Asta înseamnă să ne predăm pe cuvânt de onoare. Pe al cui cuvânt de onoare? Al temnicerilor, al haitei de câini a lagărului? Câte puşcării există şi câte lagăre există, oare când şi-au ţinut – măcar o dată – cuvântul?!
S-a ridicat pâcla veche a suferinţelor, obidirilor, batjocurilor. Pentru prima dată am păşit pe calea cea dreaptă şi acum să şi cedăm? Pentru prima oară ne-am simţit oameni şi trebuie să capitulăm atât de repede? Un vârtej zglobiu şi răutăcios a suflat peste noi şi ne-a înfiorat: să continuăm! Să continuăm! Or să stea altfel de vorbă cu noi! Or să cedeze! (Dar când şi cum vom putea avea încredere în ei? Asta, oricum rămânea neclar. Asta-i soarta celor oropsiţi: este inevitabil să avem încredere şi să cedăm…)
Şi din nou, se pare, au fâlfâit aripile vulturului – vulturul a două sute de sentimente contopite într-unul! Şi a zburat i Ne-am culcat, ca să ne păstrăm foiţele, încercând să ne mişcăm cât mai puţin şi să nu discutăm despre fleacuri. Ne rămăsese destulă treabă – să ne gâudim.
Nu mai aveam de mult nicio^fărâmă de mâncare. Nimeni nu mai fierbea nimic şi nu mai împărţea nimic, în tăcerea şi nemişcarea generală se auzeau doar vocile tinerilor observatori, care se lipiseră de ferestre: ei ne relatau tot ce se petrecea prin zonă. Noi admiram acest tineret de douăzeci de ani, elanul lui aprig, luminos, hotărârea lui de a muri în pragul unei vieţi încă neîncepute – dar să nu se predea! Ne era ciudă că adevărul intrase cu întârziere în capetele noastre, iar coloana noastră vertebrală începuse să se anchilozeze într-o atitudine arcuită.
Cred că acum pot să-i numesc pe lanek Baranovski, pe Volodia Trofimov.
Şi, deodată, când începea amurgul zilei a treia, când soarele asfinţea pe cerul senin, observatorii au strigat cu necaz:
— Baraca a noua!… A noua s-a predat!… A noua se duce la cantină!
Am sărit cu toţii. Locatarii camerelor de pe partea cealaltă au venit în fugă la noi. Prin zăbrele, de pe paturile de jos şi de sus ale vagonaşelor. În patru labe, peste umerii celorlalţi priveau încremeniţi această procesiune dezolantă.
Două sute cincizeci de figuri jalnice, şi aşa întunecate, dar acum şi mai negre în lumina apusului de soare, se târau de-a curmezişul zonei într-un şir lung, supus, umilit. Mergeau, luminaţi de soare, în lanţ întins, şovăitor,
Nesfârşit, ca şi când cei din urmă regretau că primii, din faţă, au pornit, de parcă n-ar fi vrut să-i urmeze. Pe unii, pe cei mai slăbiţi, îi susţineau de braţ sau îi ţineau de mmă, şi cum mergeau aşa, clătinându-se, aveai impresia că multe călăuze conduc mulţi orbi. Un mare număr dintre ei aveau în mâiiii gamele sau căni, şi aceste vase de lagăr mizerabile aduse în speranţa unei cine prea îmbelşugate pentru a încăpea în stomacul lor contractat, aceste vase întinse înainte, cum fac cerşetorii când cer de pomană, erau ceva deosebit de jignitor, deosebit de umil şi deosebit de înduioşător.
Am simţit că mă podideşte plânsul. Ştergându-mi lacrimile, m-am uitat în jur: tovarăşii mei plângeau.
Cuvântul barăcii nr. 9 era hotărâtor. La ei zăceau cadavrele celor ucişi, de patru zile, din seara zilei de marţi.
Mergeau la cantină, şi prin asta parcă voiau să spună că pentru raţia de pâine şi casă au hotărât să-i ierte pe asasini.
Baraca nr. 9 era o baracă înfometată în ea erau numai brigăzi de salahori, rareori când cineva dintre ei primea vreun pachet. Erau şi mulţi dintre cei socotiţi că se aflau cu un picior în groapă. Poate că au cedat tocmai pentru a nu mai avea şi alte cadavre…?
Am plecat de la ferestre tăcuţi.
Şi atunci am înţeles eu ce înseamnă mândria poloneză şi în ce a constat esenţa răscoalelor pline de abnegaţie ale polonezilor. Inginerul acela polonez, Jerzy Wiengierski, era acum în brigada noastră, îşi executa ultimul an, al zecelea. Chiar şi când era şef de şantier, nimeni nu l-a auzit să ridice vocea vreodată, întotdeauna era liniştit, politicos şi blând.
Acum faţa lui era schimonosită. A întors capul cu mânie, cu dispreţ, cu durere, să nu mai vadă acest cortegiu de cerşetori, s-a îndreptat şi cu voce rea şi răsunătoare a strigat:
— Brigadiere! Să nu mă treziţi la cină! Eu nu merg!
S-a căţărat pe patul de sus al vagonasului, s-a întors cu faţa la perete şi – nu s-a sculat! El nu primea pachete, el era singur, întotdeauna flămând – şi nu s-a sculat. Vederea casei aburinde nu putea să-i ecraneze imateriala Libertate!
Dacă toţi am fi fost la fel de mândri şi de fermi – care tiran ar fi rezistat?
Ziua următoare, 27 ianuarie, era duminică. Dar nu iie-au scos la lucru – să recuperăm (cu toate că şefii erau îngrijoraţi pentru realizarea planului), ci doar ne-au dat să mâncăm, ne-au dat pâinea pentru zilele din urmă şi ne-au lăsat să hoinărim prin zonă. Ne-am dus cu toţii de la o baracă la alta, ne-am povestit cum au trecut aceste zile, şi la unii, şi la alţii, şi toţi aveam o dispoziţie sărbătorească de parcă noi câştigaserăm, nu pierduserăm. („Ospăţul învingătorilor”, a glumit Paiiin, care cunoştea piesa mea.) Iar blânzii stăpâni ne-au făgăduit încă o dată că toate cererile legitime (dar: cine ştia şi determina ce este legitim…?) vor fi satisfăcute.
Şi cu toate acestea – un amănunt fatal: un anume Volodka Ponomariov, un câine, care în toate zilele grevei a fost cu noi, a ascultat multe discuţii şi a Văzut mulţi ochi. – A fugit la postul de gardă. Asta înseamnă că a fugit să trădeze şi să scape de cuţit dincolo de zonă.
Această fugă a lui Ponomariov exprimă esenţa lumii hoţilor şi bandiţilor. Aparenta lor nobleţe a sufletului nu este decât o obligaţie a unuia faţă de celălalt în interiorul casei lor. Dar, nimerind în vârtejul revoluţiei, ei se vor comporta negreşit ca nişte ticăloşi. Ei nu sunt în stare să înţeleagă nici un fel de principiu, numai foita.
Era neîndoios că vor pregăti arestarea instigatorilor. Ne-au anunţat însă că, dimpotrivă, au sosit comisii din Karaganda, din Alma-Ata, din Moscova şi vor analiza situaţia. Pe un ger puternic, au pus o masă în mijlocul lagărului, pe locul de adunare. La masă s-au aşezat nişte ofiţeri în scurte îmblănite, albe, şi cu pâslari şi au propus să vină deţinuţii cu plângerile. Mulţi s-au dus, au vorbit. Au notat.
Marţi, după stingere, i-au adunat pe brigadieri „pentru prezentarea plângerilor”. În realitate această consfătuire a fost încă o ticăloşie, o formă de anchetare: ştiau că deţinuţii aveau multe pe suflet şi i-au lăsat să-şi spună păsul, ca apoi să-i aresteze cu mai multă siguranţă.
Asta a fost ultima mea zi de brigadier: aveam o tumoare neglijată care se dezvolta cu repeziciune; amânasem operaţia pentru un moment, cum se spune în lagăr, „favorabil”, în ianuarie şi mai ales în zilele fatale ale grevei foamei tumoarea a hotărât în locul meu că acum este momentul favorabil şi creştea văzând cu ochii, îndată ce au deschis barăcile, am fost la doctor, care m-a programat pentru operaţie. Acum m-am târât la această ultimă adunare.
O convocaseră în vestiarul băii, o încăpere spaţioasă. De-a lungul scaunelor de frizerie au aşezat o masă încăpătoare pentru prezidiu. La ea s-au aşezat un colonel de la MVD, câţiva locotenenţi-colonei, ceilalţi mai mărunţi, iar şefii lagărului nostru se pierdeau undeva în rândul al doilea, în spatele lor. Tot acolo, în spatele lor, şedeau cei ce notau – tot timpul adunării ei au scris fără întrerupere, iar cei din primul rând le repetau numele celor care luau cuvântul.
Se evidenţia un locotenent-colonel de la secţia specială sau din partea Organelor – un nelegiuit sprinten, inteligent, ager, cu cap prelung şi îngust, şi cu agerimea gândirii, şi cu îngustimea feţei parcă nu aparţinea tagmei obtuze a funcţionarilor.
Brigadierii luau cuvântul în silă, aproape că trebuiau extraşi dintre rândurile strânse ca să se ridice. Nici nu începeau bine să vorbească, că numaidecât erau întrerupţi şi invitaţi să explice: de ce sunt înjunghiaţi oamenii! Ce scopuri urmărea greva? Şi dacă nefericitul brigadier încerca să răspundă cumva la aceste întrebări de ce sunt înjunghiaţi unii şi care sunt revendicările, asupra lui se năpustea haita întreagă: de unde aveţi cunoştinţă de asta? Înseamnă că aveţi legături cu bandiţii? Atunci spuneţi-le numele!
Ca să vedeţi cu câtă eleganţă şi în ce condiţii de egalitate elucidau ei „legitimitatea” revendicărilor noastre…
Se străduia în mod deosebit să-i întrerupă pe cei care vorbeau nelegiuitul locotenent-colonel cu capul prelung, era foarte bun de gură şi, faţa de noi, avea avantajul că el nu putea fi sancţionat. Cu întreruperile lui categorice i-a Dat gata pe toţi vorbitorii şi începea să se creeze impresia că pe noi ne învinuiau de toate, iar noi ne justificam.
Simţeam cum se ridică în mine dorinţa de a răsturna toate acestea. Am cerut cuvântul, mi-am spus numele (ca un ecou, l-au repetat pentru cel care scria). M-am ridicat de pe bancă, ştiind că, dintre oamenii strmşi aici, nu există, cu siguranţă, altul capabil să scoată repede din gură o frază încheiată din punct de vedere gramatical. Un singur lucru mă neliniştea: nu aveam habar despre ce aş putea să le vorbesc. Să le povestesc tot ce am consemnat în aceste pagini, tot ce am trăit şi am gândit în toţi anii de ocnă şi în zilele grevei foamei – ar fi fost ca şi cum aş fi vorbit unor urangutani. Ei se socoteau încă ruşi şi încă mai puteau înţelege unele fraze mai simple, ca, de pildă, „permiteţi să intru!”, „permiteţi să vă întreb!” Insă când şedeau uite-aşa, la o masă lungă, unul lângă altul, expunându-şi fizionomiile uniforme, albe, prospere, pe care nu puteai citi vreodată expresia vreunui gând, devenea atât de clar că degeneraseră demult într-un alt tip biologic, şi ultima legătură verbală dintre noi se rupe definitiv şi nu rămâne decât cea a gloanţelor.
Numai cap-lung nu se transformase încă în urangutan, el auzea şi înţelegea perfect. Chiar de la primele vorbe a încercat să mă întrerupă, începuse, în liniştea generală, un schimb de replici fulgerătoare:
— Da unde lucraţi?. -; (Te întrebi: are vreo importanţă unde lucrez?)
— La atelierele mecanice! Îi arunc eu peste umăr şi-mi continuu cu şi mai mare viteză fraza principală.
— Acolo unde se fac cuţitele! Mă pocneşte el direct.
— Nu, i-o retez eu din voleu, acolo unde se repară escavatoarele mobile! (Nu-mi dau seama de unde-mi vine ideea atât de limpede şi atât de clară.)
Şi-i dau drumul mai departe, mai departe, ca să se înveţe să tacă şi să asculte.
Dar limbutul se pitise la masa lui şi, deodată, ca dintr-un salt, muşcă de jos în sus:
— Ai venit aici delegat de bandiţii
— Nu, invitat de dumneavoastră l i-o retez eu triumfător, peste umăr, şi îmi continuu discursul.
Mai sare în sus de vreo două ori şi amuţeşte definitiv, respins de fiecare dată. Am învins.
Am învins, dar pentru ce! Un au! Un an mi-a mai rămas şi mă apasă. Şi limba mea nu cutează să le spună ce ar merita. Puteam să rostesc azi un discurs nemuritor, şi să fiu împuşcat mâine. Şi l-aş fi rostit oricum dacă ar fi fost transmis în toată lumea! Nu, auditoriul era prea mic.
Şi nu le spun că lagărele noastre sunt lagăre de tip fascist, ba chiar le întrec în unele privinţe. Mă mulţumesc să le trec pe la nasurile etalate miros de gaz. Aflasem că se află aici, la masă, şeful trupelor de escortă, şi, iată, eu deplâng comportarea soldaţilor din escortă, care şi-au pierdut ţinuta de ostaşi sovietici, care sunt complici la furturile din producţie şi pe deasupra bădărani şi asasini. Apoi îi prezint pe supraveghetori: o şleahtă de profitori hrăpăreţi, care îi silesc pe zeki să fure pentru ei de pe şantierele de construcţii (aşa este,
Doar că trebuia început cu ofiţerii care şed aici, la masă). Şi ce acţiune educativă poate avea asta asupra deţinuţilor care doresc să se îndrepte?
Nu-mi place deloc discursul meu, întregul lui avantaj constă în câştigarea ritmului.
În liniştea instalată se ridică brigadierul T. Şi rar, aproape ca un bâlbâit (din pricina emoţiei puternice sau din născare), începe să vorbească:
— Înainte… Când au vorbit ceilalţi deţinuţi… Am fost de acord că noi trăim ca nişte crini…
Limbutul din prezidiu a ciulit urechile. T. Îşi frământă căciula în mâini, un ocnaş tuns, urât, cu faţa înăsprită, strâmbă, îi este tare greu să găsească vorbele potrivite…
— Dar acum observ că n-am avut dreptate., -. Limbutul se înseninează.
— Noi trăim mult mai rău decât câinii! O întoarce T. Cu vigoare şi repeziciune, şi toţi brigadierii din sală îşi încordează atenţia. Clinele are uu singur număr pe zgardă, noi avem patru. Clinele este hrănit cu came, noi cu oase de peşte. Clinele nu este băgat la carceră! În câine nu trage nimeni din turn! Clinele nu încasează douăzeci şi cinci de ani!
Acum n-au decât să-l întrerupă, ce era important a spus.
Se ridică Ciomogorov, se recomandă ca fost erou al Uniunii Sovietice, se mai ridică un brigadier, vorbeşte cu îndrăzneală şi înflăcărare, în prezidiu este repetat insistent şi apăsat numele lor.
Poate că asta va însemna pieirea noastră, băieţi… Poate că numai aceste lovituri cu capul vor dărâma zidul blestemat.
Adunarea se termină remiză.
Câteva zile este linişte. Comisia n-a mai fost văzută, şi în lagăr totul este atât de liniştit, de parcă nu se întâmplase nimic.
Sunt condus sub escortă la spital, în filiala ucraineană a îigărului. Eu sunt primul dus acolo după greva foamei, primul mesager. Chirurgul lancenko, care trebuie să mă opereze, mă cheamă la consultaţie, dar întrebările lui şi răspunsurile mele nu se referă la tumoare. El nu dă atenţie tumorii mele şi eu sunt bucuros că o să am un medic atât de destoinic. El mă chestionează întruna. Suferinţa noastră comună îi întunecă faţa.
O, cum unul şi acelaşi lucru, în alte vieţi însă, le percepeam la dimensiuni diferite! Iată, de pildă, tumoarea asta, probabil canceroasă. – Ce lovitură ar fi însemnat ea în libertate, cât zbucium, lacrimi din partea celor apropiaţi. Aici însă, când capetele sunt despărţire atât de uşor de trunchiuri, această tumoare nu este decât un prilej de a sta culcat, mă gândesc foarte puţin la ea.
În spital, eu zac alături de cei răniţi şi schilodiţi în noaptea aceea sânge-roasă. Unii deţinuţi au fost bătuţi cu atâta sălbăticie de către supraveghetori, încât trupul lor este tot numai rană, ei n-au pe ce să se aşeze, totul e făcut ferfeniţă. A bătut cu deosebită sălbăticie un supraveghetor înalt şi voinic, lovea cu o ţeava de fier (ah, memoria! Nu-mi mai amintesc numele). Unul a murit din pricina rănilor.
Noutăţile vin una după alta: în filiala,. Rusească” a lagărului a început răfuiala. Au fost arestaţi patruzeci de oameni. Temându-se de o nouă rebeliune,
Au procedat astfel: până în ultima zi totul a fost blând ca şi mai înainte, asta trebuia să dea de gândit că stăpânii analizează să vadă cine sunt vinovaţii, în ziua fixată, când brigăzile trecuseră de poartă, au băgat de seamă că sunt preluaţi de escorte duble şi triple. A fost gândit ca victimele să fie luate astfel încât nimic să nu le poată ajuta, să nu se poată ajuta unul pe celălalt şi nici pereţii barăcilor sau ai altor construcţii să nu le fie de vreun ajutor. Scoţând brigăzile din lagăr şi conducându-le în stepă, înainte de a ajunge la locul de muncă, şefii escortelor au dat comanda: „Stai! De luptă pregătiţi arm! Deţinuţi – aşezat! Număr până la trei, apoi deschid focul! Jos! Toată lumea!”
Şi din nou, ca şi anul trecut de Bobotează, robii neputincioşi şi înşelaţi sunt imobilizaţi în zăpadă. Apoi, ofiţerul a desfăcut o hârtie şi a început să citească numele şi numerele celor care trebuiau să se ridice şi să iasă din turma neputincioasă dincolo de cordon. Şi acest grup de câţiva rebeli, era dus înapoi cu escortă separată, sau venea după ei o dubă. Iar turma, eliberată de germenii fermentaţiei, au ridicat-o şi au mânat-o la muncă.
Aşa ne-au explicat educatorii noştri, oare vom putea cândva crede ceva din cele spuse de ei?
I-au scos ca să-i ducă în puşcărie şi în mijlocul zonei, pustie în timpul zilei, a lagărului. Şi peste zidul de patru metri, peste care greva n-a izbutit să se rostogolească, arestările au sărit uşor şi au început să ciugulească în lagărul ucrainean. Ca un făcut, în ajunul operaţiei mele, l-au arestat şi pe chirurgul lancenko şi l-au dus tot la închisoare.
Arestările sau luările pentru transfer – era greu de făcut deosebirea -continuau acum fără precauţiunile iniţiale. Au expediat undeva vreo câteva convoaie mici, de douăzeci-treizeci de oameni. Şi brusc, pe 19 februarie, au adunat un convoi uriaş de vreo şapte sute de oameni. Convoi cu regim special: la ieşirea din lagăr, deţinuţilor li se puneau cătuşe la mâini. Răzbunarea destinului! Ucrainenii, care se feriseră să dea ajutor muscalilor, fuseseră luaţi în acest convoi în număr mult mai mare decât noi.
Este adevărat, înainte de plecarea lor, au salutat greva noastră eşuată. Noul combinat de prelucrare a lemnului, nu ştiu de ce construit şi el cu totul din lemn (în Kazahstan, unde păduri nu există, dar există piatră din belşug!), din cauze neelucidate (ştiu sigur că s-a pus foc), s-a aprins deodată din mai multe locuri, şi în două ceasuri au ars trei milioane de ruble. Pentru cei pe care îi duceau în faţa plutonului de execuţie a fost, într-un fel, o înmormân-tare cum se făcea pe vremea vikingilor: conform unui vechi obicei scandinav, împreună cu eroul era arsă şi luntrea lui.
Eu zac în sala postoperatorie. Sunt singur în toată încăperea: este o harababură atât de mare, încât n-au mai internat pe nimeni, spitalul era mort. În continuarea camerei mele, care ocupă latura mică a barăcii, se află căsuţa morgii, în care zace ucis, de cât timp oare? Doctorul Komfeld: nimeni nu are timp să-l îngroape. (Dimineaţa şi seara, supraveghetorul, ajungmd la sfârşit cu controlul, se opreşte în faţa salonului meu şi, ca să simplifice socoteala, cu un gest cuprinzător din mână dinspre salon spre morgă zice: „Şi aici doi”. Şi scrie pe planşetă.) în acel convoi mare fusesem inclus şi eu. Şefa secţiei sanitare, Dubin-skaia, şi-a dat acordul să fiu trimis cu acest convoi, când cusăturile încă nu mi se vindecaseră. Eram pregătit şi aşteptam, când vor veni – voi refuza să plec: împuşcaţi-mă pe loc! Totuşi nu m-au luat.
Pavel Baraniuk, luat şi el în convoiul celor transferaţi, îşi face loc prin toate cordoanele şi vine să mă îmbrăţişeze de rămas-bun. Nu numai lagărul nostru, ci întreg universul ni se pare zguduit de furtună. Aruncaţi dintr-o parte în alta, noi nu putem asculta ce se petrece dincolo de zonă, că totul este ca înainte, liniştit. Ne simţim duşi de nişte valuri gigantice, ceva se îneacă sub picioarele noastre, şi dacă ne vom mai vedea vreodată, asta se va întâmpla într-o cu totul altă ţară. Dar pentru orice eventualitate: adio prietene! Adio prieteni!
*
Epuizant şi searbăd s-a scurs acest an, ultimul meu an la Ekibastuz şi ultimul an stalinist al Arhipelagului. Dar puţini, după ce au fost ţinuţi la închisoare fără să li se găsească probe, au fost readuşi în zonă. Dar pe mulţi, pe foarte mulţi, pe care în aceşti ani noi i-am cunoscut şi i-am îndrăgit, i-au dus: pe unii la o nouă anchetă şi judecată; pe alţii la izolare, căci aveau un semn ce nu se ştergea din dosar (deşi deţinutul devenise demult un înger); o altă categorie – la minele din Djezkazgan; ba a fost transferat şi un convoi cu „deficienţe psihice”: l-au aruncat aici pe Kişkin – clovnul, iar medicii l-au aranjat şi pe Volodia Gherşuni.
În schimbul celor plecaţi, s-au strecurat de la „camera de bagaje”, unul câte unul, turnătorii: la început privind temători în toate părţile, apoi din ce în ce mai obraznici. A revenit în zonă „câinele vândut” Volodka Ponomariov şi în loc de simplu strungar a devenit şeful magaziei de pachete. Distribuirea firimiturilor preţioase, adunate de familiile năpăstuite, a fost încredinţată de vechiul cekist Maximenko unui hoţ inveterat.
Agenţii operativi chemau din nou în cabinetele lor câţi voiau şi pe cine voiau. Era o primăvară înăbuşitoare. Cine avea coame sau urechile ieşeau prea în afară, se grăbeau să se aplece ca să le ascundă. Nu m-am mai întors la funcţia de brigadier (din nou brigadierii erau de ajuns), am început să lucrez ca auxiliar la turnătorie, în anul acela a trebuit să muncim mult şi iată de ce: ca singură concesie după nimicirea revendicărilor şi speranţelor noastre, Direcţia lagărului ne-a acordat hozrasciotul, adică un sistem conform căruia munca efectuată de noi nu mai era înghiţită pur şi simplu de gâtlejul insaţiabil al GULag-ului, ci era estimată, şi 45 % din ea era socotită salariul nostru (restul mergea la stat). Din acest „salariu”, 70 % lua lagărul pentru întreţinerea escortei, a clinilor, a sârmei ghimpate, a BUR-ului, a agenţilor operativi, a ofiţerilor – disciplinari, cenzori şi educatori, toate cele fără de care noi n-am putea trăi, în schimb restul între treizeci şi zece la sută erau totuşi înregistrate în contul personal al deţinutului şi chiar dacă nu toţi aceşti bani, o parte din ei (dacă n-ai greşit nimic, n-ai întârziat, n-ai fost bădăran, nu ţi-ai dezamăgit şefii) puteai, făcând cerere cu o lună înainte, să-i converteşti în noua valută a lagărului – bonurile, iar aceste bonuri să le cheltuieşti. Şi sistemul era astfel conceput, încât, cu cât asudai mai mult şi vărsai sânge, ajungeai foarte aproape de cei 30 %, iar dacă nu-ţi îucovoiai spinarea îndeajuns, toată munca ta intra în contul lagărului, iar tu nu te alegeai cu nici o para chioară.
Şi majoritatea – o, această majoritate a istoriei noastre, mai ales când este pregătită în spiritul confiscărilor! – Majoritatea a fost teribil de bucuroasă de această concesie a stăpânilor şi acum îşi zdruncina sănătatea la muncă doar ca să-şi cumpere de la bufet lapte condensat, margarina, nişte bomboane scâr-boase, iar de la cantina „comercială”, încă o cină. Şi cum calculul muncii se făcea pe brigăzi, cine nu voia să-şi zdruncine sănătatea pentru margarina trebuia să şi-o pericliteze pentru ca tovarăşii de brigadă să câştige.
Mult mai des decât înainte, în zonă au început să aducă filme. Cum se proceda întotdeauna în lagăre, la sate, în cătune uitate de lume, din dispreţ faţă de spectatori, nu se anunţa dinainte titlul filmului – doar nici porcilor nu li se spune dinainte ce li se va turna în troacă. Oricum, deţinuţii – oare erau aceiaşi care în iarnă susţinuseră în mod eroic greva foamei?! – Acum se înghesuiau şi ocupau locuri cu un ceas înainte de a se acoperi ferestrele, fără să se întrebe dacă filmul merită asta Pâine şi jocuri de circ! Formulă atât de veche, încât este jenant s-o mai repeţi…
Nu puteai să le reproşezi oamenilor că, după atâţia ani de foame, acum vor să mănânce pe săturate. Dar în vreme ce noi ne săturam burţile aici, acei tovarăşi ai noştri care au născocit lupta, sau care în zilele din ianuarie strigau în barăci: „Nu ne predăm!”, sau care nu fuseseră amestecaţi în nimic, acum erau judecaţi undeva, unii erau împuşcaţi, alţii erau duşi ca să-şi înceapă o nouă condamnare în izolatoare închise, în vreme ce o a treia categorie este chinuită cu noi şi noi anchete şi, pentru impresionare, introdusă în celulele împestriţate cu cruci ale celor condamnaţi la moarte, şi vreun şaipe de maior, intrând în celula lor, zâmbea promiţător: „A, Panin! Da, da, îmi amintesc. Figuraţi în acţiunea noastră, figuraţi! O să vă facem formalităţile!”
Minunat cuvânt – formalităţi! Formalităţi pot fi făcute ca să fii trimis pe lumea cealaltă, sau pentru douăzeci şi patru de ore la carceră, sau pentru eliberarea unei perechi de pantaloni ponosiţi tot trebuie făcute formalităţi! Dar uşa s-a închis, balaurul a plecat zâmbind misterios, iar tu trebuie să stai şi să ghiceşti, să nu dormi o lună de zile, o lună de zile să te dai cu capul de pietre – să-ţi dai seama ce formalităţi se pregătesc să-ţi facă…?
Aceste lucruri sunt uşor doar de povestit.
Într-o zi, în Ekibastuz au alcătuit încă un mic convoi – vreo douăzeci de oameni. Un convoi cam ciudat. L-au alcătuit pe îndelete, fără durităţi, fără izolare. – Aproape ca atunci când sunt adunaţi cei care se eliberează. Dar nici unuia dintre ei nu-i venise sorocul. Şi printre ei nu se afla nici un zek înrăit, pe care stăpânii să-l îmblânzească prin intermediul carcerelor şi barăcilor disciplinare, nu, toţi erau nişte deţinuţi buni, bine văzuţi de conducere: acelaşi Mihail Mihailovici Gheneralov, brigadier alunecos şi plin de el, şi şmeche-raşul simpluţ Belousov, brigadierul de la maşini-unelte, şi inginerul tehnolog Gultiaev, şi foarte pozitivul şi cumpătatul Leonid Raikov, fost constructor din Moscova, cu figură de om de stat; şi prea simpaticul strungar „al tău până la moarte” Jenka Miliukov, cu faţa lucitoare ca o clătită; şi încă un strungar, georgianul Kokki Kocerava, mare iubitor de adevăr, apărător înflăcărat al dreptăţii în faţa mulţimilor.
Unde vor să-i ducă? După componenţă este clar că nu într-un lagăr disciplinar. „O să vă ducă într-un loc bun! O să vă scoată de sub escortă!” li se spunea. Dar nici unuia dintre ei nici măcar pentru o clipă nu i-a strălucit bucuria în ochi. Ei dădeau trist din cap, îşi strângeau lucrurile în silă, parcă erau gata să le lase aici, ce mai! Aveau o înfăţişare de câine bătut, prăpădit. Este posibil să fi îndrăgit atât de mult agitatul Ekibastuz? Şi când şi-au luat rămas-bun parcă au făcut-o cu nişte buze lipsite de viaţă, cu nişte intonaţii neverosimile.
I-au dus.
Dar nu ne-au lăsat timp să-i uităm. Peste trei săptămâni un zvon – i-au adus înapoi! Înapoi? Da. Pe toţi? Da… Numai că ei stau în baraca şefilor şi nu vor să se ducă la barăcile lor.
Doar această liniuţă mai lipsea pentru ca greva celor trei mii din Ekibastuz să fie încheiată – greva trădătorilor. Iată de ce nu voiau ei să plece! În cabinetele anchetatorilor, când U vindeau pe prietenii noştri şi semnau procesele verbale ale lui Iuda, ei sperau că totul o să rămână în secret. Căci aşa este la noi de zeci de ani: denunţul politic este considerat document indiscutabil, şi persoana colaboratorului secret nu este niciodată dezvăluită. Insă a fost ceva în greva noastră – necesitatea de a se justifica în faţa superiorilor? – Ceva, care i-a determinat pe stăpâni să organizeze tocmai la Karaganda un mare proces juridic. Şi, iată, pe aceşti flăcăi i-au adunat într-o singură zi, şi, privindu-se unul pe celălalt în ochii neliniştiţi, au aflat despre sine şi despre alţii că merg ca martori la proces. Dar procesul nu era o problemă, însă ei cunoşteau o dispoziţie gulagovistă de după război: deţinutul care a fost convocat undeva din necesităţi temporare trebuie readus în lagărul dinainte. Lor însă, ca o excepţie, li s-a promis că vor fi lăsaţi la Karaganda. Şi li s-a eliberat un ordin, dar nu cel care trebuia, şi Karaganda a refuzat să-i primească.
Au călătorit trei săptămâni. Din vagon-zak în puşcării de tranzit, din ele – îndărăt în vagon-zak, li s-a strigat „culcat la pământi”, au fost percheziţionaţi, li s-au luat lucrurile, au fost minaţi la baie, li s-a dat să mănânce scrumbie sărată şi nu li s-a dat apă. – Tot tacâmul pentru istovirea zekilor de rând, nu a celor bine dispuşi. Pe urmă au fost duşi la proces sub escortă, i-au privit încă o dată în faţă pe cei care i-au denunţat, acolo au bătut cuiele la sicriele lor, au atârnat lacăte la celulele lor de izolare, au adăugat kilometri întregi de ani pe noile lor bobine^, apoi, din nou, prin toate puşcăriile de tranzit, au fost aduşi şi, demascaţi, au fost aruncaţi în lagărul dinainte.
Acum nu mai aveau nevoie de ei. Denunţătorul este ca luntraşul…
Dar oare lagărul n-a fost potolit? N-au fost duşi de aici aproape o mie de oameni? Oare îi mai împiedică cineva să meargă în cabinetul cumătruluil Ei însă nu vor să plece din baraca direcţiei. Au declarat grevă, nu vor să meargă În zonă. Singur Kocerava îndrăzneşte să joace cu impertinenţă pe iubitorul de adevăr dinainte, vine la brigadă şi zice cu accentul lui caucazian:
— Nu ştim de ce ne-au dus! Ne-au dus până acolo şi ne-au adus îndărăt…
Dar impertinenţa i-a ajuns doar pentru o noapte, până în zori. A doua zi a fugit în camera de la direcţie, la ai lui.
E-e, înseamnă că nu degeaba s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, şi nu degeaba au căzut şi au fost închişi tovarăşii noştri. Aerai lagărului nu mai poate fi readus în starea apăsătoare dinainte. Ticăloşia a fost restaurată, dar destul de precar, în barăci se vorbeşte liber despre politică. Şi nici un dispecer, şi nici un brigadier nu îndrăzneşte să bată din picior ori să ridice mâna asupra unui Zek. Fiindcă acum toţi au aflat cât de uşor se confecţionează cuţitele şi cât de uşor se înfig sub coastă-
Insuliţa noastră s-a cutremurat şi s-a desprins de Arhipelag…
Dar asta se simţea la Ekibastuz, puţin probabil şi la Karaganda. La Moscova însă cu siguranţă nu se simţea, începuse prăbuşirea sistemului Lagărelor speciale – într-unul, două, trei locuri – însă Părintele şi învăţătorul habar n-avea de toate astea, fireşte, lui nu i-au raportat (de altfel n-ar fi fost în stare să renunţe la ceva, şi la ocnă nu ar fi renunţat până ce scaunul de sub el ii-ar fi luat foc). Dimpotrivă, probabil în vederea unui nou război, în anul 1953 el plănuia un nou şi mare val de arestări, şi în acest scop, în 1952 a extins sistemul Lagărelor speciale. Şi s-a hotărât ca lagărul din Ekibastuz, secţie a Steplag-ului [Lagărul Stepelor] ori a Pesceanlag-ului [Lagărul Nisipurilor], să fie transformat în secţia principală a marelui Lagăr special din bazinul Irtâşului (deocamdată denumit convenţional – Dallag – Lagărul îndepărtat). Şi astfel, pe lângă numeroşii stăpânitori de sclavi existenţi, în Ekibastuz şi-a făcut apariţia o nouă Direcţie de trântori, a căror întreţinere trebuia, de asemenea, s-o acoperim prin munca noastră.
Noii deţinuţi promiteau să nu se lase nici ei aşteptaţi.
* în vremea asta, molima libertăţii se răspândea, unde putea să dispară din Arhipelag? Precum cândva cei din Dubovka iie-o aduseseră nouă, acum ai noştri au dus-o mai departe, în primăvara aceea, în toate closetele închisorilor de tranzit din Kazahstan era scris, zgâriat, cioplit: „Salut luptătorilor din Ekibastuz!”; Şi cea dintâi prelevare dintre „şefii rebeliunii”, vreo patruzeci de oameni, şi din marele convoi din februarie, două sute cincizeci – cei mai „înrăiţi”, au fost expediaţi la Kenghir (orăşelul Kenghir, dar gara Djezkazgan), secţia nr. 3 a Steplag-ului, unde se afla şi Direcţia Steplag-ului şi însuşi burdu-hănosul colonel Cecev. Ceilalţi deţinuţi din Ekibastuz au fost împărţiţi între secţiile nr. L şi nr. 2 ale Steplag-ului (Rudnik).
Pentru intimidarea celor opt sute mii de zeki ai Kenghirului s-a anunţat că au fost aduşi bandiţi. De la gară şi până la noua clădire a puşcăriei din Keiighir au fost duşi în cătuşe. Astfel, încătuşată de legendă, mişcarea noastră A intrat în Kenghirul înrobit, ca să-l trezească şi pe el. Precum în Ekibastuz cu uu an în urmă, aici încă mai domneau pumnul şi denunţul.
După ce uii sfert de mie dintre ai noştri au fost ţinuţi la închisoare, şeful lagărului din Kenghir, sublocotenentul Fedotov, a socotit că au fost intimidaţi îndeajuns şi a dat ordin să fie scoşi la muncă, în dotare, ei aveau o sută douăzeci şi cinci de perechi de cătuşe nichelate, nou-nouţe – ultimul model comunist. – Şi, dacă încătuşau câte doi de o mână, ajungeau exact pentru două sute cincizeci de oameni (probabil că acesta a fost factorul care a determinat porţia primită de Kenghir).
Cu o mâiiă liberă se poate trăi! În coloană se aflau mulţi băieţi cu experienţa închisorilor de lagăr, aici se aflau şi fugari versaţi (aici era şi Tenno, ataşat acestui convoi), care cunoşteau toate chiţibuşurile cătuşelor, şi ei le-au explicat vecinilor de coloană că, având o mână liberă, este o nimica toată să-ţi scoţi aceste cătuşe – cu un ac sau chiar fără ac.
Când au sosit la zona de lucru, supraveghetorii au început să scoată cătuşele deţinuţilor din mai multe locuri ale coloanei, ca să înceapă cât mai grabnic ziua de lucru. Şi meşterii cei iscusiţi au profitat de prilej, scoţând la iuţeală cătuşele lor şi ale vecinilor şi ascunzându-le sub pulpana hainelor: „Nouă ni le-a scos alt supraveghetor!” Supraveghetorilor nu le-a trecut prin cap să numere cătuşele înainte ca deţinuţii să rupă rândurile, şi la intrarea în şantierul de lucra nu erau percheziţionaţi niciodată.
Astfel, chiar în prima dimineaţă, băieţii noştri au sustras douăzeci şi trei de perechi de cătuşe din o sută două zeci şi cinci! Aici, în zona de lucru, s-au pus să le distrugă cu pietre şi ciocane, însă, repede, le-a venit o idee mai năstruşnică: le-au învelit în hârtie unsuroasă, ca să se păstreze mai bine, şi le-au zidit în temeliile şi în pereţii clădirilor la care lucrau în ziua aceea (cvartalul de locuinţe nr. 20, vizavi de Palatul Culturii din Kenghir), însoţindu-le cu bileţele necenzurate din punct de vedere ideologic: „Urmaşi! Aceste case au fost construite de robi sovietici Priviţi ce cătuşe purtau!”
Supraveghetorii i-au blestemat, i-au înjurat pe bandiţi, dar pentru întoarcere au adus totuşi nişte cătuşe vechi, ruginite: la intrarea în zona loca-tivă băieţii au şterpelit încă şase. Şi încă la două ieşiri la muncă – au mai dispărut câteva. Şi fiecare pereche valora 93 de ruble.
Şi stăpânii Kenghirului au renunţat să-i mai ducă pe băieţi în cătuşe.
În luptă îţi dobândeşti drepturile!
Pe la începutul lui mai, deţinuţii aduşi din Ekibastuz au început să fie transferaţi din închisoare în zona comună.
Acum venise timpul să-i înveţe minte pe cei din Kenghir. Pentru început au făcut următoarea demonstraţie: pe un oploşit, care a vrut să cumpere ceva de la chioşc fără să stea la coadă – el avea dreptul! – L-au înghesuit şi l-au sufocat într-atât, în cât erau cât pe ce să-l omoare. Asta a fost de ajuns ca să se răspândească zvonul: o să fie ceva nou! Cei nou-sosiţi sunt altfel decât noi! (Nu se poate spune că înainte de asta în cuibul lagărelor din Djezkazgan nu s-au atins câtuşi de puţin de turnători, dar asta n-a devenit o tendinţă, în 1951, în puşcăria din Rudnik, într-o zi, i-au smuls cheile gardianului, au deschis celula care le trebuia şi l-au ucis pe Kozlauskas.)
Acum au fost create şi în Kenghir Centre clandestine: ucrainean şi „panms”. Au fost pregătite cuţite şi măşti pentru tocătoare şi toată povestea a început din nou.
Voinilovici „s-a spânzurat” de zăbrele în celulă. Au fost ucişi brigadierul Belokopât şi turnătorul conformist Lifschitz, membru al consiliului militar revoluţionar în timpul războiului civil pe frontul împotriva lui Dutov7. (Lifschitz era bibliotecarul reputat al KVC-ului secţiei-lagăr Rudnik, dar faima i-o luase îniante, şi în Kenghir a fost înjunghiat chiar în ziua în care a venit.) Un ungur – comandant – a fost tăiat cu toporul lângă baie. Şi, des-chizând calea spre „camera de bagaje”, cel dintâi s-a adăpostit acolo Sauer, fost ministru al Estoniei sovietice.
Dar şi stăpânii lagărului ştiau ce să facă. Ziduri între cele patru filiale ale lagărului construiseră demult aici. Iar acum s-au gâudit să înconjoare fiecare baracă, una câte una, cu zidurile ei, şi opt mii de oameni, în timpul lor liber, s-au apucat să transpună în practică această iniţiativă. Şi au separat fiecare baracă în patru secţii fără comunicare între ele. Şi toate aceste mici zone şi fiecare secţie erau încuiate. (Totuşi, ideal era să despartă lumea întreagă în celule individuale!)
Şeful închisorii din Kenghir, un plutonier, fusese boxer^profesionist şi îşi exersa pumnii pe deţinuţi ca pe un sac de antrenament, în puşcăria lui se inventase bătaia cu ciocanul prin placaj, ca să nu lase urme. (Oameni practici lucrătorii MVD-ului, ei ştiau că fără bătaie şi fără omoruri reeducarea nu este posibilă; şi orice procuror cu spirit practic ar fi fost de acord cu ei. Dar putea să dea peste ei un teoretician! Şi din pricina venirii puţin probabile; a acestui teoretician au trebuit să introducă placajul.) Un ucrainean din Ucraina de Vest, epuizat de torturi şi temându-se să nu-şi trădeze prietenii – s-a spânzurat. Alţii se comportau şi mai rău. Şi ambele Centre s-au dus pe copcă!
În plus, printre „executanţi” se aflau şi escroci, care nu doreau izbânda mişcării, ci doar binele lor. Cereau să li se aducă suplimente de la bucătărie şi să li se facă parte „din pachete”. Şi asta a contribuit la defăimarea şi curmarea mişcării.
Acest lucru, probabil, este inevitabil printre cei ce au ales calea violenţei. Cred că spărgătorii lui Kamo, predând casieriei partidului banii jefuiţi de la bănci, nu rărnâneau nici ei cu buzunarele goale. Ori Koba, care era conducătorul lor, să rărnână fără bani pentru vin? Când pe vremea comunismului de război pe întreg teritoriul Rusiei Sovietice fusese interzis consumul de băuturi, el ţinea, pentru sine, la Kremlin, o pivniţă, de vinuri, fără să se jeneze câtuşi de puţin.
Şi parcă au curmat-o. Dar de la această primă repetiţie s-au astâinpărat şi turnătorii. Totuşi atmosfera Kenghimlui s-a limpezit Sămânţa fusese aruncată. Dar nu i-a fost dat să răsară şi să crească dintr-o dată, ci puţin mai târziu şi altfel.
*
Deşi ni se explică mereu că personalitatea, chipurile, nu este. Făuritoare de istorie, mai cu seamă dacă ea se opune evoluţiei progresiste, iată însă că o Astfel de personalitate ne-a făcut să jucăm cum ne-a cântat ea, iar noi n-am îndrăznit să zicem nici pâs. În prezent se spune: nimeni nu înţelegea nimic – nici coada nu înţelegea, nici avangarda, ci doar garda cea mai veche, dar ea a preferat să se otrăvească într-un colţ, să-şi tragă un glonţ în cap acasă, să-şi sfârşească liniştită zilele la pensie, numai să nu strige pentru noi de la tribună.
Şi acest destin eliberator ne-a revenit nouă celor mai tineri. Iată, la Ekibastuz, de pildă, vârmd cinci mii de umeri sub aceste boite şi opintindu-ne, am izbutit totuşi să producem o fisură. N-are importanţă că este mică şi că de departe nu poate fi observată, şi că noi ne-am sleit de puteri, căci de la fisuri începe prăbuşirea peşterii.
Au existat tulburări şi fără noi, fără Lagărele speciale, dar tot acel trecut sângeros a fost atât de netezit, de estompat şi atât de frecat de mături, încât acum nu-mi este cu putinţă sa fac nici măcar o enumerare sărăcăcioasă, incompletă a acelor tulburări. Am aflat întâmplător că în 1951, în lagărul ITL Vahruşevo din Sahalin a avut loc o grevă a foamei declarată de cinci sute de oameni, care a stâmit mare agitaţie şi a dus la arestări, numai pentru că trei evadaţi au fost spintecaţi cu baionetele la postul de gardă. Este cunoscută puternica revoltă de la Oziorlag după uciderea unui deţinut în coloană Ini g a postul de gardă la 8 septembrie 1952.
Este evident că la începutul anilor ’ 50 sistemul stalinist al lagărelor, şi mai ales al Lagărelor speciale, întrunea toate condiţiile unei crize, încă din timpul vieţii Atotputernicului, indigenii lagărelor au început să-şi rupă lanţurile.
Greu de spus cum ar fi evoluat lucrurile dacă el mai trăia, însă, brusc – nu în virtutea legilor economiei ori societăţii – a încetat să mai curgă sângele gros, bătrân şi murdar în vinele personalităţii de statură mică şi pistruiate.
Şi potrivit Teoriei înaintate asta nu trebuia să producă nici cea mai mica schimbare; chipiele albastre nu se temeau de asta, deşi au plâns la 5 martie9 dincolo de posturile de gardă; iar pufoaicele negre nu îndrăzneau să spere, cu toate că au zdrăngănit la balalaică, aflând (în ziua aceea nu i-au scos afară din zonă) că se transmit marşuri funebre şi au fost arborate drapele în doliu; şi totuşi ceva necunoscut a început să se zguduie, să se mişte în subterană.
Este adevărat că amnistia de la sfârşitul lui martie 1953, numită „amnistia lui Voroşilov” 10, prin spiritul ei, era întru totul fidela răposatului: îi menaja pe hoţi şi îi sugruma pe politici. Căutându-şi popularitatea la pleava societăţii, ea a împrăştiat-o ca pe şobolani prin întreaga ţară, propunând locuitorilor să sufere, să pună gratii ferestrelor libere, iar miliţiei – să-i înhaţe din nou pe toţi, pe cei pe care îi mai înhăţase şi înainte. Pe Cincizeci şi Opţi însă i-a eliberat în proporţia obişnuită: în fliliala n r. 2 a lagărului din Kenghir, din trei mii de oameni au fost eliberaţi… Trei.
Această amnistie putea să-i convingă pe ocnaşi de un singur lucru: moartea lui Stalin nu schimba nimic. Ei n-au aflat şi nici nu vor afla îndurare. Şi dacă vor să trăiască pe pământ trebuie să lupte!
Şi în anul 1953 tulburările din lagăre au continuat în diferite locuri: revolte mai puţin importante, ca, de pildă, cea de la secţia nr. 12 a Karlag-ului; şi marea răscoală din Gorlag (Norilsk), despre care am fi scris un capitol separat, dacă am fi avut cât de cât material. Dar nu avem. De nici un fel.
Totuşi moartea tiranului n-a fost degeaba. Nu se ştie de ce şi cum, ceva ascuns undeva s-a pus în mişcare şi, înaintând cu iuţeală, brusc, cu mare zgomot, ca de găleată goală de tinichea, a doborât încă o personalitate^, care s-a rostogolit din chiar vârful scării până în mlaştina plină de scârboşenii.
Şi acum toţi – şi avangarda, şi coada, chiar şi băştinaşii Arhipelagului, care nu mai sperau nimic, au înţeles că au venit vremuri noi.
Aici, în Arhipelag, ştirea căderii lui Beria s-a abătut ca un trăsnet: el era marele Patron şi Viceregele Arhipelagului! Ofiţerii MVD erau îngrijoraţi, tulburaţi, descumpăniţi. Când vestea s-a transmis la radio, şi nu mai aveai cum să introduci îndărăt în difuzor această grozăvie, ci trebuia să profanezi şi să dai jos portretele acestui Ocrotitor de pe pereţii Direcţiei Steplag-ului, colonelul Cecev a rostit cu buze tremurânde: „Totul s-a sfârşit”. (Dar a greşit Credea că a doua zi vor fi cu toţii judecaţi*.) Ofiţerii şi supraveghetorii au început să manifeste nesiguranţă, erau chiar dezorientaţi, ceea ce n-a scăpat ochiului ager al deţinuţilor. Şeful regimului disciplinar al filialei nr. 3 a lagărului din Kenghir, la care zekii nu văzuseră vreodată o privire de om cumsecade, a venit pe neaşteptate în zona de lucru a brigăzii disciplinare, s-a aşezat şi a început să ofere ţigări celor pedepsiţi. (El trebuia să observe ce fel de scâhtei ţâşnesc în această stihie tulbure şi la ce pericol te poţi aştepta de la ei.) „Cum e? L-au întrebat în zeflemea. Şeful dumneavoastră cel mare a fost duşmanul poporului?” „Da, aşa se vede treaba”, a răspuns amărât ofiţerul. „Păi doar era mâua dreaptă a lui Stalin! Rânjeau deţinuţii pedepsiţi, înseamnă că nici Stalin n-a observat nimic?” „Da-a-a… A îngăimat amical ofiţerul. Păi, acum, s-ar putea să vă elibereze, băieţi, aşteptaţi…”
Beria a căzut, dar pata berianismului a lăsat-o moştenire Organelor lui fidele. Dacă până în prezent nici un deţinut, nici un om liber nu cuteza, fără riscul morţii, nici măcar cu gândul să se îndoiască de puritatea de cristal a oricărui ofiţer MVD, acum era de ajuns să-i lipeşti nemernicului eticheta de „berianist” şi era pierdut!
În Recilag (Vorkuta), marea agitaţie produsă de înlocuirea lui Beria a coincis cu sosirea convoaielor de răzvrătiţi din Karaganda şi Taişet (în cea mai mare parte ucraineni din Ucraina de Vest). În perioada asta, Vorkuta era încă rău înrobită, şi zekii nou-veniţi i-au uimit pe cei localnici cu înverşunarea şi cutezanţa lor.
Şi întregul dram pe care noi l-am parcurs în luni nesfârşite, aici a fost străbătut într-o lună. La 22 iulie au intrat în grevă fabrica de ciment, şantierul TEŢ-2, minele nr. 7, nr. 29 şi nr. 6. De la un loc de muncă la altul se vedea cum se întrerup lucrările, cum se opresc roţile turnurilor de extracţie. N-au mai repetat greşelile celor din Ekibastuz – au renunţat la greva foamei. Supraveghetorii au fugit numaidecât din zone, totuşi – dă-ne raţia şefuţule! – În fiecare zi aduceau în zone alimente şi le aruncau peste poartă. (Cred că numai căderea lui Beria i-a făcut atât de conştiincioşi, altul i-ar fi lăsat să-i învingă prin foame!) în zonele aflate în grevă s-au format comitete de grevă, s-a instaurat „ordine revoluţionară”, cantina a încetat numaidecât să fure şi, din aceeaşi raţie, mâncarea s-a îmbunătăţit simţitor. La mina nr. 7 au arborat steagul roşu, la nr. 29, în partea aproape de calea ferată… Au atâmat portretele membrilor Biroului Politic. Ce puteau să atârne?… Şi ce să revendice?… Au cerut să li se scoată numerele, zăbrelele şi lacătele, dar singuri nu le scoteau, nu le smulgeau. Au cerut corespondenţă liberă cu cei de acasă, vizite libere, revizuirea dosarelor.
Au încercat să-i înduplece pe grevişti doar în prima zi. Pe urmă, o săptă-mtnă n-a mai venit nimeni, dar în turnurile de pază au instalat mitraliere şi au înconjurat zonele greviste cu avanposturi. Probabil că şefii au făcut un drum la Moscova şi îndărăt, nu le era uşor, în noile circumstanţe, să ştie cum e mai bine. Peste o săptămână au început să dea ocol zonelor generalul Maslenni-
^ şeful Recilag-ului generalul Derevianko, procurorul general Ruden-însoţiţi de numeroşi ofiţeri (în jur de patruzeci). Pentru a întâmpina acest alai strălucitor toată lumea a fost adunată pe platforma lagărului. Deţinuţii erau aşezaţi pe jos, generalii stăteau în picioare şi îi admonestau pentru sabotaj şi pentru „fărădelegi”. Dar au făcut şi menţiunea că „unele revendicări nu sunt lipsite de temei” („numerele puteţi sa le scoateţi”, în privinţa zăbrelelor – „s-a dat ordin”). Dar să se înceapă neîntârziat lucrul: „Ţara are nevoie de cărbune!” La mina nr. 7, cineva, din spate a strigat: „Iar noi avem nevoie de libertate, du-te-u…!” – şi deţinuţii au început să se ridice şi să se împrăştie, lăsându-i singuri pe generali*.
Numaidecât şi-au smuls numerele şi au început să scoată zăbrelele. Dar s-a produs sciziunea, le-a scăzut entuziasmul: poate este de ajuns? Poate mai mult nu vom obţine. Schimbul de noapte a ieşit la lucru parţial, cel de dimineaţă – integral. Roţile turnurilor de extracţie au început să se îhvârtească şi, urmând exemplul unul altuia, toate obiectivele au reluat lucrul.
Insă mina 29 se află după un munte şi ea nu le vedea pe celelalte. I s-a dat de ştke că toate celelalte au reluat lucru, dar mina 29 n-a crezut. Fireşte, nu constituie cine ştie ce greutate să ia nişte delegaţi de aici şi să-i ducă pe la celelalte mine. Insă asta ar fi fost umilitor, însemna să le caute deţinuţilor prea mult în coame, apoi şi generalii ardeau de nerăbdare să verse sâuge: fără sânge nu există victorie, fără sânge aceste vite n-or să aibă învăţare de minte.
La l august, unsprezece camioane cu soldaţi s-au dus la mina 29. Deţinuţii au fost convocaţi pe platformă, cu faţa la poartă. De cealaltă parte a porţii au fost comasaţi soldaţii. „Ieşiţi la lucru ori vom lua măsuri drastice!”
Fără să mai dea explicaţii – ce fel. Priviţi automatele. Tăcere. Mişcare a moleculelor umane în mulţime. De ce să murim? Mai ales cei cu termene scurte… Cei care uu mai au decât un an-doi se împing înainte. Dar mai iute decât ei se strecoară alţii, şi în rândul din faţă, apucându-se de mâini, formează un cordon împotriva spărgătorilor de grevă. Mulţimea şovăie. Un ofiţer Încearcă să rupă cordonul, dar este lovit cu o varga de fier. Generalul Derevianko se dă la o parte şi comandă „foc!” Asupra mulţimii.
Trei salve, între ele – rafale de mitralieră. Au fost ucişi şaizeci şi şase de oameni. (Cuie sunt cei ucişi? Cei din primele rânduri: cei mai neînfricaţi şi cei care s-au speriat primii. Aceasta-i o lege cu un câmp larg de aplicare, se întâlneşte şi în proverbe.) Ceilalţi fug. Garda se aruncă pe urmele lor, lovin-du-i cu bastoane şi cu bâte, şi îi alungă din zonă.
Trei zile (1-3 august) se fac arestări în toate cele trei secţii ale lagărului. Dar ce să facă acum cu ei? Organele se simţeau slăbite după pierderea susţinătorului lor, nu se mai lansează în anchetă. Din iiou convoaie, diii nou să-i trimită undeva, să împrăştie molima mai departe. Arhipelagul devine neîncăpător., r „Pentru cei rămaşi – regim disciplinar.
Pe acoperişurile barăcilor minei 29 au apărat multe petice de şindrilă: au fost astupate găurile făcute de gloanţele soldaţilor, trase pe deasupra mulţimii. Soldaţi anonimi care n-au vrut să devină asasini.
Dar au fost destui şi cei care au tras în ţintă.
Lângă halda minei 29, cineva, în vremea lui Hruşciov, a pus o crace pe mormântul comun, înaltă cât un stâlp de telegraf. Pe urmă au doborât-o. Cineva a ridicat-o din nou.
Nu ştiu dacă mai este şi astăzi. Probabil nu.
Capitolul 12
CELE PATRUZECI DE ZILE ALE KENGHIRULUI DAR CĂDEREA lui Beria a mai însemnat şi altceva pentru Lagărele speciale: a dat speranţe şi prin asta a derutat, a tulburat şi a slăbit ocna. Au înmugurit speranţele în schimbări neîntârziate, şi ocnaşilor le-a scăzut pofta să mai vâneze turnători, să şadă pentru ei la puşcărie, să facă grevă, să se revolte. Le trecuse înverşunarea. Şi fără asta, pare-se, totul mergea spre bine, trebuia chiar să mai aştepte.
Şi a mai însemnat ceva: epoleţii cu găitane albastre (dar fără păsărică aviatorilor1), până acum cei mai onoraţi, cei mai siguri din toate Forţele Armate, s-au văzut dintr-o dată marcaţi parcă de pecetea unui defect, şi nu doar în ochii deţinuţilor ori ai rudelor acestora (naiba să-i ia), dar, pare-se, şi ai guvernului!
În acel an fatal 1953, ofiţerilor MVD li s-a retras cel de al doilea salariu („pentru steluţe”), adică au început să nu mai primească decât o singură leafă, cu sporul de vechime şi pentru condiţii climaterice dificile, şi bineînţeles – primele. Asta a fost o lovitură puternică pentru buzunar, dar şi mai mare pentru viitor: care va să zică, devenim inutilii Tocmai pentru că a căzut Beria, ministerul securităţii trebuia grabnic şi concret să-şi dovedească devotamentul şi utilitatea. Dar cum?
Şi acele rebeliuni, care până acum li se păruseră celor de la securitate o ameninţare, acum licăreau ca o lumină salvatoare: mai multe tulburări, dezordini, ca să fie nevoie să se ia măsuri. Şi nu vor mai fi reduceri nici de personal, nici de salariu.
În mai puţin de un an, escortele din Kenghir au tras de câteva ori în oameni nevinovaţi. Cazurile prea au venit unul după altul, nu puteau să fie fără premeditare.
Au împuşcat-o pe fata aceea, Lida, de la betonieră, care şi-a pus ciorapii la uscat în antezonă.
Au tras într-un chinez bătrân – nimeni în Kenghir nu-i ştia numele, aproape că nu ştia o boabă ruseşte, toată lumea îi cunoştea figura cu mersul legănat, cu pipa între dinţi şi cu faţă de duh al pădurilor. Santinela l-a chemat spre turn, i-a aruncat un pachet de mahorcă chiar lângă antezonă şi, când chinezul s-a întins să-l ia, a tras şi l-a rănit.
Un caz asemănător cu o santinelă care a aruncat din turn nişte cartuşe: i-a ordonat unui deţinut să le adune şi l-a împuşcat Apoi cazul cunoscut câud s-a tras cu gloanţe explozive asupra coloanei care se întorcea de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor, când au fost şaisprezece răniţi, (Şi încă vreo douăzeci cu răni uşoare, care s-au ferit să fie înregistraţi, căci puteau fi pedepsiţi.)
Aici zekii n-au tăcut, s-a repetat povestea din Ekibastuz: filiala 3 a Kenghirului n-a ieşit trei zile la lucru (dar a acceptat mâncarea), cerând să fie judecaţi vinovaţii.
A venit o comisie şi i-a convins că vinovaţii vor fi judecaţi (ca şi câud zekii ar fi chemaţi la judecată şi ar putea verifica…!). Şi au ieşit la lucru.
Dar în februarie 1954, la Combinatul de prelucrare a lemnului, a mai fost împuşcat unul – „evanghelistul”, cum îl ştia întregul Kenghir (se pare: Alexandr Sâsoev). Acest om executase din pedeapsa lui de zece ani – nouă ani şi nouă luni. Munca lui consta în ungerea electrozilor de sudură, treabă pe care o făcea într-o gheretă din apropierea autezoiiei. A ieşit să-şi facă nevoile lângă gheretă şi a fost împuşcat din turn. De la postul de gardă au venit în fugă soldaţi şi au vrut să-l tragă pe cel ucis spre antezoiiă, ca şi cum el ar fi fost vinovat. Zekii n-au mai suportat, au apucat tâmăcoape, lopeţi, şi i-au alungat pe ucigaşi de lângă victimă, (în tot acest timp, lângă zona Combinatului de prelucrare a lemnului s-a aflat calul înşeuat al agentului operativ Beliaev- „Negel”, poreclit astfel pentru negul de pe obrazul stâng. Căpitanul Beliaev era un sadic energic şi era perfect în spiritul lui să pună la cale o astfel de crimă.)
Toată lumea din zonă a fost tulburată. Deţinuţii au spus că-l vor duce pe cel ucis în lagăr pe umeri. Ofiţerii lagărului n-au permis. „De ce l-aţi ucis?” li s-a strigat. Stăpânii aveau explicaţia pregătită: vinovat este cel ucis, el a început primul să arunce cu pietre în tuni. (Oare avuseseră timp să citească măcar fişa personală a victimei? Că îi mai rămăseseră trei luni şi că era evanghelist…?) întoarcerea în zonă a fost sumbră şi parcă voia să spună că nu e de glumă. Ici-colo, prin zăpadă erau întinşi mitralierii pregătiţi să tragă (deţinuţii din Kenghir ştiau că erau mai mult decât pregătiţi)… Mitralierii făceau de gardă şi pe acoperişurile clădirilor din orăşelul trupelor de escortă.
Totul se întâmpla la aceeaşi secţie nr. 3 a lagărului, care mai avusese şaisprezece răniţi dintr-o dată. Şi cu toate că acum nu era decât un mort, sentimentul de a fi fără apărare, sortiţi pieirii, într-o situaţie fără ieşire, luase amploare: trecuse aproape un an de la moartea lui Stalin, iar dulăii lui nu s-au schimbat defel. Şi în general nu s-a schimbat nimic.
Seara, după cină, au procedat în felul următor: într-una din încăperile barăcii s-a stins lumina, şi, din uşa de la intrare, cineva nevăzut a început să vorbească: „Fraţilor! Până când o să construim ca să primim doar gloanţe în schimb? Mâine nu ieşim la lucra!” Şi tot aşa cameră după cameră, baracă după baracă.
A fost aruncat un bilet şi în celălalt lagpunkt, cea de a doua filială a lagărului. Aveau deja experienţă, şi înainte chibzuiseră de multe ori, izbutiseră Să anunţe şi acolo. În filiala nr. 2, multinaţională, predominau cei cu zece ani şi mulţi se apropiau de sfârşitul pedepsei, totuşi s-au alăturat şi ei.
Dimineaţa, filialele 3 şi 2 de bărbaţi n-au ieşit la lucru.
Obiceiul de a face grevă, dar de a nu renunţa la raţia de pâine şi la zămârcă, începea să fie tot mai mult pe înţelesul deţinuţilor, dar tot mai puţin pe înţelesul stăpânilor. Aceştia ce-au făcut? Au trimis supraveghetorii şi soldaţii din escortă, fără arme, în lagărele greviştilor, în barăci şi, în echipe de câte doi, apucau un zek, îl trăgeau şi-l îmbrânceau afară din baracă. (Sistemul este prea uman, aşa obişnuiau să-i dădăcească pe hoţi, nu pe duşmanii poporului, însă, după executarea lui Beria, nici un general şi nici un colonel nu se încumeta să dea primul ordinul să tragă cu mitralierele asupra zonei.) Aceste eforturi, însă, nu se justificau: deţinuţii se duceau la toaletă, hoinăreau prin zonă, numai la muncă nu.
Au rezistat astfel două zile.
Ideea simplă de a-l pedepsi pe acel soldat care l-a ucis pe evanghelist nu li se părea stăpânilor câtuşi de puţin simplă şi nici corectă. În loc de asta, în noaptea dintre cea de a doua şi a treia zi de grevă, un colonel din Karagauda, cu o suită numeroasă, a pornit din baracă în baracă, încredinţat că nu va păţi nimic, şi a început să-i trezească pe toţi fără prea multe fasoane: „Hei, când aveţi de gând să terminaţi cu trândăveala?” * Şi, la îutâmplare, fără să cunoască pe cineva, a început să arate cu degetul: „Tu! Afară!… Tu! Afară!… Tu! Afară!” Şi destoinicul comandant i-a trimis pe aceşti oameni la închisoare, considerând că este cel mai raţional răspuns la „trândăveala”. Will Rosenberg, un leton, văzâud această răfuială absurdă, i-a zis colonelului: „Mă duc şi eu!” „Du-te!” a consimţit numaidecât colonelul. El nici măcar n-a priceput, probabil, că ăsta era un protest, împotriva cui puteai să protestezi aici?
În aceeaşi noapte s-a comunicat că democraţia cu hrana a luat sfârşit, şi cei care nu ies la lucru vor primi raţie disciplinară. Dimineaţa, filiala 2 a ieşit la lucru. Filiala 3 n-a ieşit nici în a treia dimineaţă. Au aplicat şi la ei tactica îmbrâncelii, dar cu forte sporite: au fost mobilizaţi toţi ofiţerii care îşi aveau serviciul în Kenghir sau care veniseră aici să dea o mână de ajutor ori cu diverse comisii. Ofiţerii intrau cu grămada în baraca indicată, orbindu-i pe deţinuţi cu reflexele căciulilor caucaziene şi cu strălucirea epoleţilor, se strecurau, aplecându-se, printre vagonaşe şi, fără să le fie silă, se aşezau cu pantalonii lor curaţi pe pernele umplute cu talaş ale deţinuţilor: „Hai, dă-te mai încolo, doar vezi, eu sunt locotenent-colonel!” Şi mai departe tot aşa, avansând puţin câte puţin, cu mâinile în şolduri, îl împingeau pe posesorul saltelei în culoarul de trecere, unde îl prindeau de mânecă supraveghetorii şi îl îmbrânceau mai departe pâiiă pe platforma de adunare, iar pe cei care şi aici se în contrau – la puşcărie. (Volumul limitat al celor două închisori îi încurca mult pe şefii lagărului – nu încăpeau mai mult de cinci sute de oameni.)
*Cuvântul „trândăveală” a început să fie foarte des folosit în limbajul oficial după tulburările de la Berlin din iunie 1953^. Dacă nişte oameni simpli, undeva în Belgia, obţin un spor de salariu, asta se cheamă „mânia justă a poporului”, dacă nişte oameni simpli de la noi încearcă să-şi obţină pâinea lor neagră – asta-i „trândăveala”.
Astfel, greva a fost înfrântă fără să fie cruţate onoarea şi privilegiile ofiţereşti. Acest sacrificiu a fost determinat de ambiguitatea vremurilor. Nimeni nu ştia cum e mai bine, şi exista pericolul să greşească! Făcând exces de zel şi trăgând în mulţime, se puteau trezi că sunt acoliţi ai lui Beria. Dar şi dacă nu se străduiau şi uu-i determinau în mod energic să iasă la lucru, riscau să fie consideraţi acoliţi ai aceluiaşi*. În plus, prin participarea personală masivă la înăbuşirea grevei, ofiţerii MVD, ca niciodată, au demonstrat atât utilitatea epoleţilor cu găitane albastre pentru apărarea ordinii sfinte, şi inviolabilitatea statelor de personal şi bărbăţie individuală.
Au fost aplicate şi toate mijloacele verificate mai înainte, în martie-aprilie au expediat câteva convoaie în alte lagăre. (Molima s-a întins mai departe!) Vreo şaptezeci de persoane (printre aceştia şi Tenno) au fost expediaţi în puşcării închise cu formula clasică: „Toate măsurile de reeducare au fost epuizate, influenţă demoralizatoare asupra deţinuţilor, nu este potrivit pentru viaţa de lagăr”. Listele celor trimişi în puşcării închise, au fost afişate în lagăr pentru intimidare. Şi pentru ca hozrasciotul, ca un NEP de lagăr, să înlocuiască şi mai bine libertatea şi dreptatea deţinuţilor, la chioşcuri – pâiiă atunci destul de sărace – au introdus un sortiment larg de produse. Şi chiar – o, asta nu se poate! – Le-au dat deţinuţilor un avans, ca să-şi poată cumpăra acele produse. (GULag-ul dădea cu împrumut deţinutului! Aşa ceva nu s-a mai văzut!)
Astfel, pentru a doua oară, ceea ce crescuse aici, în Kenghir, dădea înapoi, fără să ajungă la maturizare.
Însă, aici, stăpânii au sărit peste cal. Au întins mâna după bâta^ lor de nădejde împotriva Cincizeci şi Opţilor, adică după hoţi şi bandiţi, (îutr-adevăr, de ce să-şi mânjească mâinile şi epoleţii, când există cei socialmente apropiaţi?)
În ajunul sărbătorilor de întâi mai, renunţând singuri la principiile Lagărelor speciale, recunoscând că este imposibil să-i ţii pe politici neamestecaţi şi lăsându-i sa se înţeleagă ei înşişi, stăpânii au adus şi au instalat, în filiala rebelă nr. 3, 650 de hoţi, o parte erau şi de drept comun (inclusiv mulţi minori). „Soseşte un contingent sănătoşi i-au prevenit ei pe Cincizeci şi Opţi cu o bucurie răutăcioasă. Acum n-o să mai sufle unul!” Iar hoţilor nou-sosiţi: „O să faceţi puţină ordine aici, la noi!”
Şi stăpânii ştiau bine de unde trebuiau hoţii să înceapă această ordine: să fure, să trăiască pe seama altora, şi astfel se instaura o dezbinare generală. Şi zâmbeau şefii prietenos, cum ştiu să zâmbească numai hoţilor, când aceştia, auzind că alături este un lagăr de femei, au şi început să se milogească în stilul lor degajat: „Arată-ne şi nouă muierile, şefuleţule!”
*Colonelul Cecev, de pildă, n-a rezistat la această bătaie de cap. După evenimentele din februarie care au avut loc în Kenghir, a plecat în concediu, apoi i se pierde urma, şi îi descoperim pensionar, cu pensie personală, la Karaganda. Nu ştim cât de repede a plecat din Oziorlag şeful lui. Colonelul Evstigneev. Conducător remarcabil… Tovarăş modest’, el a devenit adjunctul directorului Hidrocentralei de la Bratsk, (Evtuşenko [în poemul Hidrocentrala Bratsk, 1965] nu se referă deloc la trecutul lui.).: Dar ca să vezi cum este cursul greu de prevăzut al sentimentelor umane şi al mişcărilor sociale. Injectând în lagărul nr. 3 din Kenghir o doză de cal din această otravă cadaverică încercată, stăpânii n-au obţinut un lagăr cuminţit, ci revolta cea mai mare din toată istoria Arhipelagului GULAG!
*
Oricât de izolate, oricât de risipite, aparent, ar fi insuliţele Arhipelagului, prin închisorile de tranzit ele respiră acelaşi aer şi prin vinele lor curge aceeaşi vlagă. Astfel că măcelărirea turnătorilor, greva foamei, grevele de lucru, tulburările din Lagărele speciale nu au rămas necunoscute pentru hoţi. Şi, iată, se spune că prin anul 1954 în puşcăriile de tranzit s-a putut observa că hoţii au început să-i respecte pe ocnaşi.
Dacă-i aşa, ce ne-a împiedicat să obţinem „respectul” hoţilor mai înainte? Întreaga perioadă a anilor douăzeci, treizeci, patruzeci, noi, alde Mărar Pătrunjelovici şi Naiv Naivoviei, atât de preocupaţi de propria valoare universală şi de conţinutul traistei noastre de merinde, şi de bocancii sau de pantalonii noştri încă neconfiscaţi, am adoptat faţă de hoţi o atitudine de personaje umoristice: când aceştia îi jefuiau pe vecinii noştri, şi ei intelectuali de marcă universală, noi întorceam privirea ruşinaţi şi ne strângeam în colţişorul nostru; iar când aceşti suboameni începeau răfuiala cu noi, bineînţeles că nu aşteptam, la rândul nostru, ajutor de la vecini, dădeam îndatoritori acestor dihănii totul, numai să nu ne muşte de cap. Da, minţile noastre erau preocupate de alte lucruri, inimile noastre erau pregătite pentru altceva! Noi nu ue aşteptam şi la acest duşman josnic şi feroce. Pe noi ne frământau meandrele istoriei ruse, şi nu eram pregătiţi decât pentru o moarte publica, frumoasă, în faţa lumii întregi şi doar spre a salva întreaga omenire. Câud, de fapt, poate că pentru înţelepciunea noastră ar fi fost de ajuns cel mai simplu dintre toate lucrurile simple. Poate că de la primul pas în prima celulă din prima puşcărie de tranzit ar fi trebuit, toţi, câţi eram acolo, să fim pregătiţi să primim lovitura de cuţit între coaste şi să ne prăvălim în colţul umed, în mâzga din jurul hârdăului igienic, în încăierarea cu aceşti guzgano-oameni, cărora Albaştrii ne-au aruncat ca să ne ronţăie. Şi atunci poate ca am fi avut mult mai puţine pierderi şi ne-am fi ridicat mult mai devreme, mai sus, şi, de mână chiar cu aceşti hoţi, am fi prefăcut în ţăndări lagărele staliniste?! Într-adevăr, de ce ar fi trebuit, hoţii să ne respecte…!
De bună seamă, hoţii sosiţi în Kenghir auziseră multe şi se aşteptau să găsească la ocnaşi spirit combativ. Dar înainte ca ei să ia seama, să vadă cum stau lucrurile, şi înainte de a se linge cu stăpânii, la vătafi au venit nişte băieţi serioşi, cu umeri laţi, s-au aşezat să discute de-ale vieţii şi le-au spus aşa: „Noi suntem reprezentanţii. Aţi auzit ce tocătoare funcţionează în Lagărele speciale, dacă n-aţi auzit – vă povestim noi. Acum ne pricepem şi noi să facem cuţite, la fel de bune ca şi ale voastre. Voi sunteţi şase sute de oameni, noi două mii şase sute. Gândiţi-vă şi alegeţi. Dacă nu ne daţi pace – vă tăiem beregata.”
Da, acesta era un pas plin de înţelepciune şi trebuia făcut demult: să se întoarcă împotriva hoţilor şi bandiţilor cu toată fermitatea! Să vadă în ei pe principalii lor inamici!
Fireşte, Albaştrii doar atât aşteptau, să înceapă încăierarea. Dar hoţii au cumpănit şi au tras concluzia că nu merită să meargă – unu la patru -împotriva Cincizeci şi Opţilor, care prinseseră curaj. Protectorii sunt totuşi dincolo de zonă, şi la ce te poţi aştepta de la aceşti protectori? Oare i-au respectat hoţii vreodată? Iar alianţa pe care le-o propuneau băieţii părea o aventură veselă, nemaiîntâlnită, şi pare-se le deschidea şi calea, peste gard, în zona femeilor.
Şi au răspuns hoţii: „Nu, noi ne-am făcut mai deştepţi. Noi vom fi la un loc cu bărbaţii!”
Această conferinţă n-a fost înregistrată de istorie, şi numele participanţilor nu s-au păstrat în procesele-verbale. Păcat. Băieţii erau inteligenţi.
Încă din primele zile, în barăcile de carantină, contingentul sănătos şi-a marcat mutarea în locuinţă nouă, făcând focuri pe pardoseala de ciment cu scânduri din noptiere şi vagoiiase; fumul ieşea pe fereastră. Iar dezacordul cu încuierea barăcilor şi l-au exprimat astupând cu aşchii orificiile încuietorilor.
Două săptămâni hoţii s-au comportat de parcă se aflau într-o staţiune balneară: ieşeau la lucru, se bronzau, nu lucrau nimic. Fireşte, stăpânii nu se gândeau să le introducă raţia disciplinară, dar, în pofida speranţelor ce şi le puseseră în ei, nu aveau din ce să le asigure salariile. Cu toate acestea, hoţii îşi procuraseră bonuri, veneau la chioşc şi făceau cumpărături. Şefii au început să tragă nădejde că hoţii vor începe totuşi să fure. Dar, fiind prost informaţi, ei greşeau: politicii au făcut o chetă pentru întrajutorarea hoţilor (asta era, probabil, o parte din convenţie, altfel pentru ei nu era interesant), de unde şi bonurile. Era un caz nemaiîntâlnit pentru ca stăpânii să-şi poată da seama!
Pesemne că noutatea şi caracterul neobişnuit al jocului îi amuza mult pe bandiţi, mai ales pe minori: aşa, pe neaşteptate, să fie politicoşi cu „fasciştii”, să nu intre fără permisiune în camerele lor, să nu se aşeze pe vagonaşe fără a fi invitaţi.
Parisul din secolul trecut îi numea pe hoţii lui (şi, probabil, avea destui). – Reuniţi într-o gardă. – Mobili. Foarte potrivit! Această naţie este atât de mobilă, încât rupe învelişul searbăd al vieţii de zi cu zi, ea nu poate să se integreze în această viaţă în linişte. S-a stabilit să nu mai fure, să muncească scrupulos pentru lagăr – nu era etic, totuşi ceva trebuiau să facă! Tineretul hoţilor se distra smulguid chipiele supraveghetorilor în timpul apelului de seară, făceau acrobaţii pe acoperişurile barăcilor şi peste zidul înalt din filiala 3 în 2, încurcau numărătoarea, fluierau, huiduiau, noaptea speriau santinelele din turnuri. Ar fi trecut şi mai departe în lagărul femeilor, însă li se iiiter-puneau în cale clădirile intendenţei, care erau păzite.
Când ofiţerii regimului disciplinar, sau educatorii, sau agenţii operativi veneau în vizită în barăcile hoţilor pentru o convorbire prietenească, micii pungaşi îi jigneau în sentimentele lor cele mai bune, căci, profitând de Discuţii, le sustrăgeau din buzunare carneţelele de însemnări, portmoneele, ori, de pe paturile de sus, întorceau chipiul cumătrului cu cozorocul la ceafă – atitudine nemaiîutâlnită în GULAG! – Dar şi conjunctura era neobişnuită. Şi înainte hoţii îi socoteau pe părinţii lor din GULAG idioţi, întotdeauna îi dispreţuiau cu atât mai mult, cu cât aceştia credeau cu tărie în succesele reeducării, îi dispreţuiau până la bătaie de joc când ieşeau la o tribună sau luau microfonul închipuit şi începeau să povestească despre începutul unei vieţi noi cu roaba în mâini. Însă până acum nu trebuiau să se certe cu ei. Acum, convenţia cu politicii orienta foiţele eliberate ale hoţilor împotriva stăpânilor.
Astfel, înzestraţi cu slabă judecată administrativă şi lipsiţi de raţiune umană superioară, autorităţile gulagoviste au pregătit ele însele explozia din Kenghir: mai îiitâi, prin faptul că au pus să se tragă fără nici un sens în deţinuţi, apoi prin vărsarea gazului hoţilor în această atmosferă supraîncinsă.
Evenimentele se apropiau inevitabil. Politicii nu puteau să nu propună hoţilor război sau alianţă. Hoţii nu puteau să refuze alianţa. Iar alianţa încheiată nu putea să stagneze – s-ar fi destrămat şi apoi s-ar fi dezlănţuit un război intestin.
Trebuia să înceapă ceva, dar să înceapă! Însă, întrucât iniţiatorii, dacă sunt Cincizeci şi Opţi, vor sfârşi pe urmă cu ştreangul de gât, iar dacă sunt hoţi -vor fi doar dojeniţi la discuţiile politice, hoţii au propus aşa: noi începem, iar voi ne susţineţi!
Să reţinem ca întregul lagăr din Kenghir reprezenta un dreptunghi unic cu zonă exterioară comună, înlăuntrul căreia, transversal, au fost parcelate zonele interioare: întâi filiala nr. L (lagărul pentru femei), pe urmă intendenţa (de puterea ei industrială am vorbit3), apoi filialele nr. 2 şi 3, iar la urmă -zona penitenciară, unde se aflau două închisori: cea veche şi cea nouă, care adăposteau nu numai deţinuţi din lagăr, dar şi oameni liberi din orăşel.
Primul obiectiv firesc era ocuparea intendenţei, unde se aflau toate magaziile de alimente ale lagărului. Operaţia a început ziua, în duminica nelucrătoare din 16 mai 1954. Mai întâi, toţi mobilii s-au căţărat pe acoperişurile barăcilor lor şi au umplut ziduldintre lagărele 3 şi 2. Pe urmă, la comanda vătafilor, care au rămas pe înălţimi, au sărit, cu bâte în mâini, în lagărul 2, acolo s-au încolonat şi astfel, în fonnaţie, au pornit în lungul liniei. Iar linia ducea prin axa lagărului 2 spre poarta de fier a intendenţei în care se sfârşea.
Toate aceste acţiuni, executate deschis, au luat ceva timp, în care supraveghetorii au izbutit să se organizeze şi să primească instrucţiuni. Şi iată lucrul cel mai interesant! Supraveghetorii au început să alerge prin barăcile politicilor cu Cincizeci şi Opt şi să-i implore pe ei, care de treizeci de ani erau striviţi ca cei din urmă oameni: „Băieţi! Priviţi! Hoţii se duc să atace zona femeilor! Se duc să violeze femeile şi fiicele voastre! Săriţi în ajutor! Să-i respingem!” Dar convenţia e convenţie, iar cei care s-au repezit, neştiind de ea, au fost opriţi. Deşi era destul de probabil că, la vederea cotletelor, cotoii nu vor mai respecta condiţiile convenţiei, supraveghetorii nu şi-au găsit susţinători la Cincizeci şi Opţi.
Nu se ştie cum ar fi apărat supraveghetorii zona femeilor, însă ei trebuiau să apere, în primul rând, de favoriţii lor depozitele intendentei. Şi poarta intendenţei s-a deschis, şi în întâmpinarea atacatorilor a ieşit un pluton de soldaţi fără arme, pe care-i comanda din spate Beliaev-Negel, care, fie din exces de zel, fie că era de serviciu, se nimerise să fie duminică în zonă. Soldaţii au început să-i împingă pe mobili, le-au stricat coloana. Fără să facă uz de bâte, hoţii au început să se retragă spre lagărul lor, nr. 3, şi să se caţere pe zid, iar de pe zid, rezervele lor azvârleau în soldaţi cu pietre şi chirpici, acoperindu-le retragerea.
Bineînţeles, în rândul hoţilor nu s-a operat nici o arestare. Continuând să vadă în asta doar o ştrengărie zburdalnică, şefii au lăsat duminica lagărului să curgă liniştită până la semnalul de stingere. Prânzul a fost distribuit fără peripeţii, iar seara, o dată cu întunericul, lângă cantina lagărului 2, ca într-o grădină de vară, au început să ruleze filmul Rimski-Korsakov^.
Însă bravul compozitor nici n-a izbutit să-şi dea demisia de la conservator, protestând împotriva prigonirii libertăţii, că au început să zăngăne felinarele din zonă: mobilii trăgeau în ele cu praştia, stingând lumina din zonă. Lagărul nr. 2 era plin de hoţi, ei forfoteau încolo şi-ncoace prin întuneric, şi fluierăturile lor mlădioase, şfichiuiau aerul necontenit. Cu o bamă, au forţat poarta intendenţei şi au năvălit cu toţii, iar de acolo, cu o şină de cale ferată au făcut o spărtură spre zona femeilor. (Se aflau cu ei şi tineri Cincizeci şi Opţi.)
La lumina rachetelor de luptă, lansate din turnurile de pază, acelaşi oper, căpitanul Beliaev, a pătruns la intendenţă din afară, pe la postul de gardă, cu un pluton de puşcaşi cu automate şi – pentru prima oară în istoria GULAG-ului! – A deschis focul asupra celor socialmente apropiaţi Au fost morţi şi câteva zeci de răniţi. Din spate veneau în fugă epoleţii roşii care îi terminau pe răniţi cu baionetele. Iar şi mai din urmă, conform metodei diviziunii muncii de pedepsire, aplicată la Ekibastuz, şi la Norilsk, şi la Vorkuta, veneau în fugă supraveghetorii cu răngi de fier lovindu-i mortal pe cei răniţi. (În noaptea aceea la spitalul lagărului 2 a ars tot timpul lumina în sala de operaţii, unde opera chirurgul-deţinut, spaniolul Fuster.)
Intendenţa era acum ocupată temeinic de foiţele de pedeapsă, mitralierii s-au instalat şi ei. Lagărul nr. 2 (mobilii şi-au cântat uvertura, acum intrau în scenă politicii) a ridicat spre intendenţă o baricadă. Lagărele 2 şi 3 comunică între ele printr-o spărtură îu zid, şi în ele nu mai existau supraveghetori, nu mai exista puterea MVD-ului.
Ce s-a întâmplat însă cu cei care au izbutit să se strecoare în lagărul femeilor şi acum se aflau izolaţi acolo? Evenimentele au aruncat peste margini acel dispreţ dezinvolt cu care hoţii tratează muierile. Când la intendenţă au răsunat împuşcăturile, cei care au răzbătut la femei nu mai erau vî-nători lacomi, ci tovarăşi de destin. Femeile i-au ascuns, în căutarea lor au venit soldaţi neînarmaţi, pe urmă şi cu arme. Femeile îi împiedicau să caute şi îi respingeau. Soldaţii le loveau pe femei cu pumnii şi cu patul armelor, le târau la închisoare (în zona femeilor exista, pentru orice eventualitate, o închisoare proprie), iar în unii bărbaţi trăgeau.
Simţind că efectivul de pedeapsă nu este suficient, comandamentul a introdus în zona femeilor, „epoleţii negri” – soldaţi din batalionul de construcţii, care staţiona în Keughir. Dar soldaţii de la construcţii au refuzat să îndeplinească o misiune nesoldăţească! Au trebuit să-i ducă de acolo.
Însă tocmai aici, în zona femeilor se găsea principala justificare politică, prin care pedepsitorii se puteau apăra în faţa superiorilor. Ei nu erau deloc nişte prostănaci. Fie că au citit undeva, fie că au născocit ei, dar luni au introdus în zona femeilor fotografi şi vreo două-trei namile dintre oamenii lor, deghizaţi în deţinuţi. Mutrele false au început să chinuie femeile, iar fotografii să fotografieze. Vedeţi la ce samavolnicii au fost supuse bietele femei? Noroc cu căpitanul Beliaev, care a fost nevoit să deschidă focul ca să le salveze!
În ceasurile dimineţii de luni deasupra baricadei şi deasupra porţii sparte a intendenţei tensiunea devenise foarte încordată. În curtea intendenţei zăceau cadavrele neridicate. Mitralierii stăteau lungiţi în spatele mitralierelor îndreptate spre aceeaşi poartă, în zonele eliberate ale bărbaţilor, deţinuţii rupeau vagonaşele ca să-şi facă arme, din scânduri şi din saltele confecţionau scuturi. Pe deasupra baricadei strigau către călăi, iar aceia răspundeau. Ceva trebuia să se urnească, situaţia era prea instabilă. Zekii de pe baricadă erau gata să pornească ei atacul. Câţiva slabi ca moartea şi-au scos cămăşile, s-au suit pe baricadă şi, arătâudu-se mitralierilor, strigau: „Hai, trageţi, ce mai staţi! Trageţi în părinţii voştri! Omorâţi-i!”
La un moment dat, un ostaş a adus ofiţerului de la intendenţă un bileţel. Ofiţerul a ordonat să fie ridicate cadavrele şi, o dată cu ele, epoleţii roşii au părăsit intendenţa.
Vreo cinci minute pe baricadă a domnit tăcerea şi neîncrederea. Pe urmă, lekii din faţă s-au ridicat şi, prudenţi, s-au uitat în curtea intendenţei. Era pustie, doar ici-colo se vedeau şepcile negre de lagăr ale celor ucişi, cu peticele numerelor.
(Mai târziu au aflat că ordinul să curate curtea intendenţei l-a dat ministrul afacerilor interne al Kazahstanului, care tocmai sosise cu avionul de la Alma-Ata. Cadavrele au fost duse în stepă şi îngropate, ca să înlăture posibilitatea unei expertize, dacă va cere cineva.)
Cu strigăte de „Ura-a-a!… Ura-a-a…” au dat năvală în zona intendenţei şi, mai departe, în zona femeilor. Au mărit spărtura. Acolo au eliberat închisoarea, şi totul a fost unit! Totul era liber în interiorul zonei principale! Numai filiala nr. 4, penitenciară, a lagărului a rămas închisoare.
În toate turnurile urcaseră câte patru soldaţi cu epoleţi roşii, avea acum cine să asculte insultele, în faţa turnurilor s-au strâns deţinuţi şi au început să strige (iar femeile mai abitir): „Sunteţi mai răi ca fasciştii!… Vampirilor!… Asasinilor…”
Fireşte, în lagăr a fost descoperit şi un preot, ba chiar vreo câţiva, şi la morgă au ţinut o slujbă de îngropăciune pentru cei ucişi şi pentru cei morţi din cauza rănilor.
Ce fel de sentimente pot să fie acelea care sfâşie pieptul a opt mii de oameni ce au fost robi despărţiţi dintotdeauna, până de curând şi, iată, acum s-au Unit şi s-au eliberat, chiar dacă nu de-adevăratelea, dar măcar în dreptunghiul acestor pereţi din privirile acestor santinele al căror număr s-a împătrit?! Chiar şi greva foamei din Ekibastuz, zăcând în barăcile încuiate, se simţea ca atingere a libertăţii. Dar aici era revoluţie în toată regula! Atât de mult reprimată, iată, fraternitatea oamenilor ţâşneşte! Şi noi îi iubim pe hoţi, şi hoţii ne iubesc pe noi! (Orice ai zice, alianţa au pecetluit-o cu sânge. Şi s-au abătut şi de la legea lor!) Dar şi mai mult le iubim pe femei, care, iată, sunt din nou alături de noi, aşa cum se cuvine în viaţă, şi surorile noastre întru ale destinului La cantină – proclamaţii: „înarniează-te cu ce poţi şi atacă cel dintâi trupele!” Pe bucăţi de ziare (altă hârtie nu există). Cu litere negre sau colorate, cei mai înfierbântaţi şi-au zugrăvit lozincile lor: „Băieţi, loviţi-i pe ce-kişti!”, „Moarte turnătorilor, slugoii cekiştilor!” într-un loc, două, trei din lagăr. – Încearcă să ajungi peste tot – se organizaseră mitinguri, apăruseră oratori! Şi fiecare vine cu propunerile sale! Gândeşte-te, acum îţi este permis să gândeşti – cu cine eşti? Ce revendicări să pretindem? Ce vrem noi? Beliaev să fie judecat! Fireşte. Ucigaşii să fie judecaţi! Bineînţeles. Dar mai departe?… Să nu se mai încuie barăcile, să fie scoase numerele! Şi mai departe?
Mai departe – cel mai cumplit: de ce au început toate astea şi ce vrem noi? Noi vrem, fireşte, libertate, doar libertate! Dar cine ne-o va da? Căci tribunalele care iie-au condamnat se află la Moscova. Şi câtă vreme suntem nemulţumiţi de Steplag ori de Karaganda, cu noi mai stau de vorbă, însă dacă vom spune că suntem nemulţumiţi de Moscova… Ne vor îngropa în stepa asta pe toţi.
Dar atunci ce vrem? Să dărâmăm zidurile? Să ne răspândim în stepă…?
Ore de libertate! Puduri de lanţuri au căzut de pe mâinile şi de pe umerii noştri. Nu, oricum, n-are de ce să-ţi pară rău! Ziua aceasta merita!
La sfârşitul zilei de luni, în lagărul dezlănţuit soseşte o delegaţie din partea conducerii. Delegaţia este foarte binevoitoare, membrii ei nu arată a fiare sălbatice, sunt fără automate, dar trebuie să spunem că ei nu mai sunt acoliţii sângerosului Beria. Aflăm că din Moscova au sosit cu avionul nişte generali: unul gulagovist – Bocikov, şi procurorul general adjunct Vavilov. (Ei fuseseră şi sub Beria, însă de ce să răscolim trecutul?) Acum consideră că revendicările noastre sunt pe deplin îndreptăţite. (Noi exclamăm surprinşi: îndreptăţite? Atunci nu suntem răzvrătiţi? Nu-nu, pe deplin îndreptăţite.) „Cei vinovaţi că s-a tras în deţinuţi vor fi traşi la răspundere.” „Dar de ce le-au bătut pe femei?” „Le-au bătut pe femei? Se arată uimită delegaţia. Asta nu se poate.” Ania Mihalevici aduce un şir de femei bătute. Comisia este impresionată: „Vom cerceta, vom clarifica”. „Fiarelor!” strigă către general Liuba Berşadskaia. Alţii strigă: „Să nu se mai încuie barăcile!” „N-o să le mai încuiem.” „Să fie scoase numerele!” „Le vom scoate negreşit”, ne încredinţează un general, pe care nu-l văzuserăm niciodată la faţă (şi nici nu-l vom mai vedea). „Spărturile dintre zone să rămâuă aşa! Ne obrăznicim noi. Avem nevoie de comunicare!” „Bine, bine, comunicaţi între voi! Consimte generalul. Spărturile să rămână aşa.” Aşadar, fraţilor, ce ne mai trebuie? Căci am…
Învins, nu-i aşa?! O singură zi ne-am dezlănţuit, ne-am bucurat, ne-am agitat
— Şi am învins! Şi cu toate că printre noi sunt unii care clatină din cap şi zic
— Minciună, minciună! – Noi credem, îi credem pe şefii noştri, care în general nu sunt răi. Credem, fiindcă astfel ne este mai uşor să ieşim din această situaţie.
Dar ce altceva le mai rămâne celor oropsiţi decât să creadă? Să fie înşelaţi şi apoi din nou să creadă.
Şi în ziua de marţi 18 mai toate filialele lagărului din Kenghir au ieşit la lucru, împăcându-se cu morţii lor.
Şi încă în dimineaţa asta totul se putea sfârşi în linişte. Dar importanţii generali, care s-au adunat în Kenghir, ar fi considerat acest sfârşit o înfrân-gere, căci nu puteau să recunoască în mod serios că deţinuţii aveau dreptate! Nu puteau în mod serios să-i pedepsească pe militarii MVD! Judecata lor de nivel inferior n-a tras din aceste evenimente decât o singură învăţătură: n-au fost îndeajuns de bine Consolidate zidurile dintre zone. Acolo trebuie instalate puncte de foc!
Şi în această zi, conducerea zeloasă a înhămat la muncă pe aceia care de ani şi zeci de ani se dezobişnuiseră să mai muncească: ofiţerii şi supraveghetorii şi-au pus şorţuri: cine ştia cum s-o facă a pus mâna pe mistrie; soldaţii eliberaţi din turnuri cărau cu roaba şi cu targa; invalizii rămaşi în zonă aduceau şi ridicau chirpici. Spre seară, spărturile au fost astupate, au fost reparate felinarele sparte, de-a lungul zidurilor ulterioare au fost trasate fâşii interzise şi la capete – puse santinele, care primiseră comanda să deschidă foc!
Şi seara, când coloanele deţinuţilor, care dăruiseră statului ziua lor de muncă, intrau din nou în lagăr, au fost trimişi degrabă la cină, ca să nu aibă timp să-şi dea seama şi să fie cât mai repede încuiaţi. Conform dispoziţiilor. Înalţilor generali, trebuia câştigată această primă seară – seara înşelăciunii prea evidente după promisiunile de ieri, apoi se vor obişnui cumva şi lucrurile vor intra pe făgaşul lor.
Dar înainte de a se însera, au început să răsune aceleaşi fluierături mlădioase, tâlhăreşti, ca şi duminică, erau semnalele de comunicare între zona 3 şi 2, parcă te aflai la o mare petrecere huligăuească (aceste fluierături au fost încă o contribuţie reuşită a hoţilor la cauza comuna). Şi supraveghetorii s-au înfiorat, nu şi-au mai isprăvit obligaţiile şi au fugit din zone. Un singur ofiţer a scrâutit-o (locotenentul-major de la serviciul de intendenţă – Medvejonok): reţinut de treburi, a fost luat prizonier până dimineaţă.
Lagărul era în mâinile zekilor, însă ei erau despărţiţi. Turnurile deschideau foc de mitralieră asupra celor care se apropiau de zidurile interioare. Pe câţiva i-au omorât, pe câţiva i-au rănit. Lampadarele au fost din nou sparte cu praştia, dar turnurile luminau cu rachetele. Aici, lagărului nr. 3 i-a prins bine ofiţerul de la intendenţă. Cu un epolet rupt, l-au legat de capătul unei mese şi l-au împins spre zid (dinspre latura lor nu făcuseră antezonă), şi el ţipa din întuneric către ai săi: „Nu trageţi, sunt eu, Medvejonok! Sunt eu, nu trageţi!” Cei din turnuri îi răspundeau cu înjurături: altă dată să nu mai cazi pe mâna duşmanilor. Pâuă la urmă, zekii s-au milostivit de el şi l-au slobozit, cu necaz.
Cu nişte mese lungi izbeau în sârma ghimpată, în ţăruşii proaspeţi ai aute-zonei. Dar sub tirul turnurilor nu puteau nici să dărâme zidul, nici să sară peste el: prin urmare trebuiau să sape pe dedesubt. Ca întotdeauna, în zonă nu existau lopeţi, în afară de cele de incendiu. Atunci au intrat în funcţiune cuţitele de bucătărie şi castroanele de metal.
În noaptea aceea de 18 spre 19 mai, oameni neînarmaţi, sub tirul mitralierelor, au străpuns cu galerii şi spărturi toate zidurile şi au reunit din nou toate filialele lagărului şi intendenţa. Acum turnurile încetaseră să mai tragă. La intendenţă aveau unelte din plin. De toată munca de peste zi a zidarilor cu epoleţi s-a ales praful şi pulberea. La adăpostul nopţii au străpuns antezonele, au lărgit spărturile din ziduri ca să nu devină capcană (în celelalte zile le-au lărgit cam de douăzeci de metri).
Tot în aceeaşi noapte au străpuns zidul în filiala nr. 4, penitenciară. Efectivele gardienilor care păzeau închisorile au rupt-o la goană care spre postul de gardă, care spre turnurile de pază, de unde le-au fost coborâte scări. Deţinuţii închisorilor au distras cabinetele de anchetă. Au fost eliberaţi din închisoare şi cei care, mâine. Urmau să se pună în fruntea răscoalei: Kapiton Kuzneţov, fost colonel în Armata Roşie (absolvent al Academiei Frunze^, om trecut de vârsta tinereţii; după război, comanda un regiment în Germania şi unul dintre ai lui a fugit în cea Occidentală: pentru asta a şi fost condamnat; în puşcăria lagărului şedea „pentru defăimarea realităţii din lagăr” în scrisorile expediate prin muncitorii liberi); Gleb Slucenkov, fost locotenent-major îu Armata Roşie (el a fost prizonier la nemţi, după spusele unora – chiar vlasovist).
Iu puşcăria „cea nouă” îşi ispăşeau pedeapsa locuitorii orăşelului Kenghir, condamnaţi de drept comun. La început ei au înţeles că în ţară avea loc o revoluţie generală, şi au primit cu entuziasm libertatea neaşteptată. Dar, aflând repede că revoluţia are un caracter prea local, s-au întors loiali în celulele lor şi, fără nici o gardă, au rămas cinstit acolo pe toată durata răscoalei, se duceau doar după mâncare la cantina zekilor răzvrătiţi.
Zekilor răzvrătiţi! Care de trei ori se căzniseră să respingă şi această revoltă, şi această libertate. Ei nu ştiau cum să manevreze aceste daruri şi mai mult se temeau de ele decât le doreau. Dar aşa cum valurile mării se izbesc fără contenire de ţărm, şi ei erau azvârliţi neîncetat în această revoltă.
Ce le mai rămăsese? Să creadă în promisiuni? O să-i înşele din nou, asta au dovedit-o proprietarii de robi ieri, dar şi mai înainte. Să îngenuncheze? Dar toţi anii aceştia n-au stat decât în genunchi şi tot n-au aflat milă. Să ceară chiar astăzi să fie pedepsiţi? Dar pedeapsa astăzi, ca şi după o lună de viaţă liberă, va fi la fel de necruţătoare din partea acelora ale căror tribunale funcţionează automat: dacă e să fie sferturi, atunci să fie pentru toţi, fără excepţie.
Evadatul fuge ca să guste măcar o zi de viaţă în libertate. Astfel şi aceşti opt mii de oameni au stăruit nu atât revoltă, cât mai ales au fugit spre libertate, chit că nu pentru multă vreme! Opt mii de oameni din robi au devenit brusc oameni liberi, aveau posibilitatea să trăiască! Feţele de obicei îndârjite, se Îmblânziseră într-atât, încât puteai citi pe ele şi un zâmbet de bunătate. Femeile au văzut bărbaţii, şi bărbaţii le-au luat de mână. Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile, şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt, acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborât de la Dumnezeu pe pământ! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni uu-i împiedica să se adune şi să se roage. Risipiţi prin toate zonele, străinii solitari se găseau unii pe alţii şi vorbeau în limba lor despre această ciudată revoluţie asiatică Toate rezervele alimentare ale lagărului se aflau în mâinile deţinuţilor. Nimeni nu-i mâna pe platforma de adunare şi apoi să muncească unsprezece ore pe zi.
Deasupra lagărului tulburat, care nu dormise toată noaptea şi îşi smulsese numerele mizerabile, răsăriseră zorile zilei de 19 mai. De sârma ghimpată atârnau stâlpii cu felinarele sparte. Zekii circulau liber din zonă în zonă, fo-losindu-se de trecerile prin tranşee sau prin alte spărturi. Mulţi îşi îmbrăcaseră hainele din libertate, luate de la magazie. Unii dintre flăcăi şi-au pus pe cap căciulile caucaziene sau cele căzăceşti, din Kuban. (Curând vor apărea şi cămăşile brodate, asiaticii îşi vor pune halatele şi turbanele colorate, lagărul cenuşiu şi negru va înflori.)
Din baracă în baracă treceau plantoanele şi chemau deţinuţii în cantina cea mare pentru alegerea Comisiei: comisia pentru tratativele cu şefii lagărului şi pentru autocon ducere (vedeţi cât de modest şi de temător era numele pe care şi l-a dat).
Poate că o alegeau doar pentru câteva ceasuri, dar i-a fost hărăzit să devină pentru patruzeci de zile guvernul lagărului din Kenghir.
*
Dacă toate acestea s-ar fi petrecut cu doi ani mai înainte, numai din teama ca Jupânul să nu afle, stăpânii Steplag-ului n-ar fi tărăgănat nici o clipă, ci ar fi tras din turnuri în această mulţime îngrămădită între ziduri. Şi dacă ar fi trebuit să-i răpună pe toţi opt mii sau numai patru mii, nimic n-ar fi tresărit în ei, pentru că pe ei nimic nu-i face să tresară.
Insă complexitatea conjuncturii din anul 1954 i-a obligat să şovăie. Acelaşi Vavilov şi acelaşi Bocikov simţeau că la Moscova se manifestau unele tendinţe noi… Aici au fost împuşcaţi destul de mulţi, şi acum ei se străduiau să găsească pentru cele săvârşite o aparenţă legală. Şi astfel s-a creat o pauză, prin urmare – timp pentru rebeli să-şi înceapă noua viaţă independentă.
Chiar din primele ore trebuia definită linia politică a revoltei, care va să zică a existenţei sau nonexistenţei ei. Oare trebuia să pornească încotro chemau acele inocente manifeste scrise deasupra coloanelor de ziar: „Băieţi, loviţi-i pe cekişti”?
Abia ieşit din închisoare şi numaidecât – prin forţa împrejurărilor, prin perspicacitatea-i de militar, prin sfaturile prietenilor ori dintr-o pornire interioară – ajungând să ia conducerea, Kapiton Ivanovici Kuzneţov a luat de la început partea şi a adoptat modul de a vedea lucrurile al puţin numeroşilor comunişti-ortodocşi, izolaţi la Kengliir: „Să se pună capăt acestor plăsmuiri (manifestele), să se pună capăt spiritului antisovietic şi contrarevoluţionar al celor care vor să profite de evenimentele noastre!” (Citez aceste expresii după însemnările unui alt membru al Comisiei – A. F. Makeev, referitoare la o convorbire restrânsă desfăşurată în magazia de îmbrăcăminte a lui Piotr Akoev. Ortodocşii îi făceau semne lui Kuzneţov. „Pentru aceste manifeste o să ne alegem toţi cu noi condamnări”.)
Chiar din primele ceasuri, era încă noapte, făcând ocolul tuturor barăcilor şi vorbind până a răguşit, pe urmă, dimineaţa, la adunarea de la cantină şi mai târziu încă de vreo câteva ori, colonelul Kuzneţov, întâlnind stări de spirit extreme şi îhdârjirea unor existenţe într-atât călcate în picioare, încât păreau că nu mai au nimic de pierdut, repeta şi tot repeta neobosit:
— Antisovietismul ar fi moartea noastră. Dacă noi, acum, ieşim înainte cu lozinci antisovietice, ne vor strivi neîntârziat. Ei doar atâta aşteaptă – un pretext ca să ne strivească. Aceste manifeste le vor da justificarea deplină ca sa deschidă focul asupra noastră. Salvarea noastră constă în loialitate. Trebuie să stăm de vorbă cu reprezentanţii de la Moscova aşa cum se cuvine unor cetăţeni sovietici!
Şi pe urmă ceva mai tare: „Nu voi admite o astfel de atitudine din partea anumitor provocatori!” (De altminteri, în vreme ce el ţinea aceste discursuri, pe vagonaşe destule perechi se sărutau zgomotos. Nu prea ascultau cu atenţie discursurile lui.)
Asta este ca şi când trenul nu te-ar duce în direcţia în care doreşti şi te-ai decis să sari din el – trebuie să sari în direcţia mersului, nu în direcţia opusă, în aceasta constă inerţia istoriei. Nici pe departe nu voiau toţi aşa ceva, dar raţiunea acestei lumi a fost numaidecât înţeleasă şi a biruit. Foarte repede prin lagăr au fost atârnate lozinci de mari dimensiuni, care puteau fi citite cu uşurinţă din turnuri şi de la posturile de gardă: „Trăiască Constituţia Sovietică!”! – - „Trăiască Prezidiul Comitetului Central!”,: -. – „Trăiască puterea sovietică!”
Deşi pentru majoritatea deţinuţilor din Kenghir era absolut limpede că milioanele de acţiuni represive, mai îndepărtate sau mai apropiate, au avut loc sub soarele mlăştinos al acestei consitituţii şi aprobate de acest Birou Politic, lor nu le mai rămăsese altceva decât să scrie – trăiască această constituţie şi Acest Birou Politic. Iar acum, recitind lozincile, deţinuţii rebeli au simţit sub picioare tăria legalităţii şi au început să se liniştească: mişcarea lor nu era lipsită de orice speranţă.
Deasupra cantinei, unde tocmai avuseseră loc alegerile, a fost înălţat un drapel, care putea fi văzut de întregul orăşel. A fluturat acolo multă vreme: fond alb, bordură neagră, în mijloc – o cruce roşie. Conform codului maritim internaţional acest cod semnifica: „Naufragiu. Femei şi copii la bord.” ’ în Comisie au fost aleşi vreo doisprezece oameni în frunte cu Kuzneţov. Comisia s-a specializat numaidecât şi a creat subcomisii:
— Agitaţie şi propagandă (condusă de lituanianul Knopkus, un pedepsit disciplinar venit din Norilsk după revolta care a avut loc acolo), t:
— Viaţa cotidiană şi gospodărire.
— Alimentaţie.
— Securitate internă (Gleb Slucenkov), ’.”.’.’
— Militară şi
— Tehnică, pesemne cea mai uimitoare în acest guvern de lagăr. Fostului maior Makeev i s-au încredinţat contactele cu conducerea lagărului. Din componenţa comisiei făcea parte şi un vătaf de hoţi, conducea şi el ceva Erau şi femei (evident: Şahnovskaia, economist, membră de partid, deja căruntă; Suprim, o învăţătoare din teritoriile subcarpatice, Liuba Ber-şadskaia).
Or fi intrat oare în această Comisie principalii şi adevăraţii inspiratori ai răscoalei? Fără îndoială – nu. Centrele, mai cu seamă cel ucrainean (în tot lagărul, ruşii nu erau mai mulţi de un sfert), continuau de bună seamă să existe de sine stătător. Mihail Keller, un partizan ucrainean, care din 1941 a luptat când împotriva nemţilor, când împotriva sovieticilor, iar în Kenghir a înjunghiat public un turnător, participa la şedinţe ca observator tăcut din partea celuilalt stat-major.
Comisia lucra deschis în cancelaria lagărului femeilor, dar subcomisia militară şi-a stabilit comandamentul (statul-major de campanie) în baia lagărului nr. 2. Subcomisiile s-au apucat de lucru. Primele zile au fost, în special, pline de însufleţire: totul trebuia născocit şi pus la punct.
Întâi şi-ntâi, trebuiau să se consolideze. (Makeev, care se aştepta la o inevitabilă intervenţie militară, era împotriva creării oricărei apărări. O susţineau insistent Slucenkov şi Knopkus.) Se adunaseră multe cărămizi de chirpici de la spărturile largi efectuate în zidurile interioare. Din acest chirpici au construit baricade vizavi de toate posturile de gardă, toate ieşirile în afară (şi intrările din afară), care rămăseseră în puterea trapelor de gardă şi indiferent care, în orice clipă, putea să se deschidă şi să lase să intre detaşamentele de pedeapsă. La intendenţă s-au găsit din belşug bobine de sârmă ghimpată. Din ea au confecţionat spirale şi le-au aruncat în direcţiile ameninţate. N-au scăpat din vedere să pună din loc în loc tăbliţe cu inscripţii: „Atenţie! Minat!”. 229
Asta a fost una dintre primele iniţiative ale Subcomisiei tehnice, în junii lucrărilor subcomisiei s-a creat o atmosferă de mare mister. La intendenţă, Subcomisia tehnică a amenajat nişte încăperi secrete, deasupra intrărilor cărora au desenat un craniu, două oase încrucişate şi au scris: „Tensiune 100 000 de volţi”. În aceste încăperi aveau acces doar câţiva oameni care lucrau acolo. Nici măcar deţinuţii nu ştiau cu ce se ocupă Subcomisia tehnică. Foarte curând s-a răspândit zvonul că pregăteşte o armă secretă în domeniul chimiei. Cum şi zekii, şi stăpânii ştiau prea bine ce ingineri valoroşi se aflau aici, în lagăr, n-a fost greu să se împrăştie convingerea superstiţioasă că ei pot orice, şi chiar să inventeze o astfel de armă care nici la Moscova n-a fost inventată. Atunci de ce să nu facă nişte prăpădite de mine, folosind reactivii găsiţi în magaziile intendenţei? Aşa că tăbliţele „Minat” erau luate în serios.
A mai fost născocită încă o armă: lăzi cu sticlă pisată la intrare în fiecare baracă (ca să arunce trăgătorilor cu automate în ochi).
Toate brigăzile s-au postat aşa cum au fost, dar au început să se numească plutoane, barăcile – detaşamente, şi au fost desemnaţi comandanţii de detaşamente, subordonaţi Subcomisiei militare. Comandantul gărzilor a devenit Mihail Keller. Conform unui grafic exact, toate locurile ameninţate erau ocupate de pichete, întărite pe timp de noapte. Luând în consideraţie acea trăsătură a psihologiei bărbăteşti că de faţă cu o femeie bărbatul n-o să dea bir cu fugiţii şi, în general, toţi se vor arăta mai viteji, au fost alcătuite pichete mixte. Iar în Kenghir erau multe femei care erau nu doar bune de gură, dar şi curajoase, în special printre ucrainence, care în lagărul femeilor constituiau majoritatea.
Fără să mai aştepte bunul plac al stăpânului, au început să scoată zăbrelele de la ferestrele barăcilor. Primele două zile până ce patronii şi-au dat seama şi au deconectat reţeaua electrică a lagărului, la intendenţă încă au funcţionat maşinile, şi din barele zăbrelelor au confecţionat o mulţime de lănci, rotun-jindu-le şi ascuţindu-le la capete. În general fierăria şi strungarii, în aceste prime zile, au confecţionat fără întrerupere arme: cuţite, halebarde – baltage şi săbii, care erau îndrăgite în special de hoţi (la minere atârnaseră ciucuri din piele colorată). Unii au fost văzuţi purtând ghioage.
Cu lăncile pe umăr, pichetele se duceau să-şi ocupe posturile de noapte. Şi plutoanele de femei, care veneau pe timpul nopţii în zona bărbaţilor, în camerele repartizate lor, pentru ca la cea dinţii alarmă să iasă buluc înaintea atacatorilor (exista presupunerea naivă că ucigaşii se vor jena să atace femeile), mergeau cu lăncile ridicate, semănând cu nişte arici.
Toate acestea n-ar fi fost posibile, totul s-ar fi năruit sub povara bătăii de joc sau a desfrâului, dacă n-ar fi fost învăluit în aerai sever şi pur al revoltei. Lăncile şi săbiile erau pentru secolul nostru nişte jucării, dar pentru aceşti oameni închisoarea din trecut şi închisoarea din viitor nu erau o jucărie. Lăncile erau nişte jucării, dar ele fuseseră trimise de soartă: cea dintâi posibilitate de a-ţi apăra libertatea. În aerul puritan de la începutul unei revoluţii, când prezenţa femeii pe baricadă devine, de asemenea, o armă, bărbaţii şi femeile de aici au rămas demni, şi-au purtat cu demnitate lăncile îndreptate cu vârful spre cer.
Dacă în aceste zile cineva se bizuia pe senzualitatea primară, aceştia erau stăpânii cu epoleţi albaştri de dincolo de zonă. Ei socoteau că, lăsaţi de capul lor o săptămână, deţinuţii se vor sufoca în desfrâu. Şi chiar aşa prezentau locuitorilor orăşelului, că deţinuţii s-au revoltat pentru dezmăţ. (Fireşte, ce altceva putea să le lipsească deţinuţilor, care de altfel duceau o viaţă îndestulată?)*
Conducerea lagărului conta mai ales pe faptul că hoţii vor încerca să violeze femeile, politicii vor sări în ajutorul lor, şi astfel va începe măcelul. Dar şi aici s-au înşelat psihologii MVD! Şi asta merită uimirea noastră. Toţi atestă că hoţii s-au comportat ca oamenii, dar nu în sensul lor, tradiţional, al cuvântului, ci în al nostru. Drept răspuns – politicii şi femeile înseşi se purtau faţă de ei evident prietenos, cu încredere. Iar ce era ascuns dincolo de asta -nu ne priveşte. Poate că hoţii aveau tot timpul dinaintea ochilor victimele lor însângerate din prima duminică.
Dacă rebeliunii din Kenghir i se poate atribui o anumită forţă, această forţă era aceea oferită de unitate.
Hoţii nu s-au atins nici de magazia de alimente, ceea ce pentru cunoscători nu este mai puţin uluitor. Deşi în magazie erau alimente pentru mai multe luni, Comisia, consfătuindu-se, a hotărât să menţină normele de mai înainte la pâine şi la merinde. Teama supuşilor de a muica prea mult din proviziile statului, ca să nu fie apoi acuzaţi de risipă şi delapidare! Ca şi cum statul nu era dator deţinuţilor pentru atâţia ani de înfometare! Şi să vedeţi ce întorsătură, aproape comică: toată conducerea lagărului, rămasă în afara zonei, trebuia să fie aprovizionată de la intendenţă, cum altfel! – Şi, la rugămintea lor, Comisia permitea intrarea la intendenţă a locotenentului-ma-jor Boltuşkin (era inofensiv, fost combatant pe front), care încărca cu regularitate alimente pentru conducere, de pildă fructe uscate, din normele calculate pentru angajaţii liberi.
Contabilitatea lagărului elibera alimente în cadrul normelor dinainte, bucătăria le primea, le gătea, dar în noua atmosferă revoluţionară, ea nu mai fura şi nu se mai prezenta solul hoţilor cu indicaţia de a pune deoparte pentru oameni. Astfel încât „oploşiţii” nu mai primeau un polonic în plus. Şi s-a văzut că, din aceeaşi normă, mâncarea era considerabil mai multă!
Şi dacă hoţii vindeau lucruri (adică din cele jefuite înainte şi în altă parte), nu veneau imediat, după obiceiul lor, să le ia îndărăt. „Acum nu-i vremea pentru asta”, ziceau ei.
Chiar şi chioşcurile ORS-ului local continuau să vândă în zone. Încasatoarei, statul-major i-a făgăduit că-i asigură securitatea. Era lăsată să intre în zonă fără supraveghetori şi aici, însoţită de două fete, dădea ocol tuturor chioşcurilor şi strângea încasările – bonurile. (Dar bonurile, fireşte, s-au terminat, şi nici stăpânii n-au mai permis aducerea altor mărfuri în zonă.)
Ei judecau evenimentele la nivelul lor.: În mâinile stăpânilor rămăseseră încă electricitatea, apa, medicamentele. De aer, cum se ştie, nu dispuneau ei. Medicamente, timp de patruzeci de zile, n-au dat în zonă de nici un fel, nici o picătură de iod, nici o pilulă. Electricitatea au deconectat-o peste vreo două-trei zile. Conducta de apă au lăsat-o în pace.
Subcomisia tehnică a început bătălia pentru lumină. Mai întâi s-au gândit să arunce cu putere peste linia de înaltă tensiune din exteriorul zidului lagărului nişte câiiige agăţate de un cablu foarte fin. – şi astfel au furat curent câteva zile, până ce cârligele-tentacule au fost descoperite şi tăiate. În vremea asta Subcomisia tehnică a izbutit să experimenteze un motor eolian şi să renunţe la el, apoi s-a apucat să monteze la intendenţă (într-un loc care să nu poată fi observat din turnuri sau din avioanele U-2, care zburau jos) o centrală hidroelectrică, ce funcţiona cu apă de la… Un robinet Un motor de la intendenţă a fost transformat în generator şi astfel au început să alimenteze reţeaua telefonică a lagărului, corpurile de iluminat ale statului-major şi… Radio-emiţătorul! În barăci luminau cu facle… Această centrală hidroelectrică unică a funcţionat până în ultima zi a rebeliunii.
La începutul revoltei, generalii veneau în zonă ca stăpânii (fireşte, nu erau prea dezinvolţi în zona propriu-zisă, se fereau). Este adevărat, nu s-a pierdut cu firea nici Kuzneţov, la cele dintâi tratative a ordonat să fie aduşi de la morgă cei ucişi şi a comandat cu glas tare: „Toată lumea – capul descoperit!” Zekii şi-au descoperit capul, şi generalii, de asemenea, au trebuit să-şi scoată caschetele militare în faţa victimelor proprii. Dar iniţiativa a rămas de partea generalului gulagovist Bocikov. Aprobând alegerea comisiei (. „nu se poate să discuţi cu toţi deodată”), el a cerat ca delegaţii la tratative să-şi prezinte mai întâi propriul caz penal (şi Kuzneţov a început să şi-l expună pe al său îndelung şi, poate, cu plăcere); când iau cuvântul, zekiî să se ridice negreşit în picioare. Când cineva a spus: „Deţinuţii cer…”, Bocikov a obiectat cu sensibilitate: „Deţinuţii nu pot decât să roage, nu sa ceară!” Şi s-a stabilit această formulă: „Deţinuţii roagă”.
La rugăminţile deţinuţilor, Bocikov a răspuns printr-o lecţie despre construcţia socialismului, despre avântul nemaiîntâlnit al economiei naţionale, despre succesele revoluţiei chineze. Această înfigere oblică, plină de sine, a şurubului în creier, din care cauză slăbim întotdeauna şi amuţim. A venit în zonă să explice de ce folosirea armelor de către gardă a fost corectă (curând vor declara că de fapt nu s-a tras asupra zonei, asta-i o minciună de-a bandiţilor, şi nici bătăi n-au fost). El s-a arătat pur şi simplu uimit că ei îndrăznesc să-l roage să încalce „instrucţiunile privind detenţia în locuri diferite a ze-ka ze-ka”. (Aşa vorbesc ei de instrucţiunile lor, ca şi cum acestea ar fi nişte legi care există dintotdeauna, dinaintea începutului începuturilor.)
Curând au aterizat cu nişte „Douglas” -uri nişte generali noi şi mai importanţi: Dolghih (pe atunci parcă şeful GULag-ului) şi Egorov (ministru adjunct al MVD al URSS). A fost convocată o adunare la cantină, unde s-au adunat aproape două mii de deţinuţi. Kuzneţov a dat comanda: „Atenţie! Ridicaţi-vă! Drepţi!” Şi, cu respect, i-a invitat pe generali să ia loc în prezidiu, iar el, ca subordonat, a rămas deoparte, în picioare. (Cu totul altfel s-a comportat Slucenkov. Când careva dintre generali s-a scăpat, pomenind de duşmanii de aici, Slucenkov le-a răspuns tare cu vocea lui sonoră: „Dar care dintre voi nu s-a dovedit duşman? Lagoda – duşman, Ejov – duşman, Abakumov – duşman, Beria – duşman. De unde ştim noi că Kruglov este mai bun?)
Makeev, judecând după însemnările lui, a redactat un proiect de acord, conform căruia conducerea lagărului ar fi promis să nu transfere pe nimeni şi să nu aplice nimănui represalii, să nu deschidă anchete, în schimb zekii consimţeau să iasă neîntârziat la lucru, însă când el şi adepţii lui au pornit din baracă în baracă şi au propus să fie acceptat proiectul, zekii i-au ocărât, numindu-i „comsomolişti chelboşi”, „dăbilari” şi „slugoi ai cekiştilor”. Deosebit de ostil au fost primiţi în lagărul femeilor, pentru zeki era mai mult decât inacceptabil să consimtă acum la separarea zonei femeilor de zona bărbaţilor, (înfuriat, Makeev le răspundea astfel celor ce îi obiectau: „Dacă ai ciupit-o pe Paraska de ţâţe, crezi că s-a isprăvit cu puterea sovietică? Puterea sovietică, oricum, îşi impune punctul de vedere!”)
Zilele se scurgeau. Fără să-şi ia ochii de la zonă – ochii soldaţilor din turnurile de pază, ai supraveghetorilor – tot de acolo (supraveghetorii, fiindcă îi cunoşteau pe zeki la faţă, trebuiau să-i recunoască şi să memoreze ce face fiecare) – generalii au trebuit să conchidă cu amărăciune că în zonă nu există nici masacre, nici progromuri, nici violenţe, lagărul nu se prăbuşeşte, şi nu există nici un motiv să ceară ajutorul trupelor.
Lagărul era în picioare, şi tratativele şi-au schimbat caracterul. Epoleţii aurii continuau să meargă, în diverse combinaţii, în zonă pentru a discuta şi a convinge, îi lăsau pe toţi să intre, dar pentru asta toţi trebuiau să ţină în mâhă un steag alb, iar după postul de gardă al intendenţei, acum intrarea principală în lagăr, înainte de baricadă să suporte o percheziţie, timp în care o fetişcană ucraineancă în pufoaică pipăia buzunarele generalilor, să se convingă că n-au pistoale sau grenade, în schimb, statul-major al rebelilor le garanta securitatea personală…!
Generalii erau conduşi acolo unde se putea (fireşte, nu prin zona secretă a intendenţei), şi îi lăsau să discute cu zekii şi convocau adunări mari în filialele lagărului. Cu epoleţii lor strălucitori, stăpânii se aşezau şi aici în prezidiu ca şi înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi îhtâmplat Deţinuţii îşi desemnau oratorii lor. Dar cât de greu le era să vorbească! Nu doar pentru că prin acest cuvânt fiecare îşi scria viitoarea sentinţă, ci şi pentru că prea erau diferite cunoştinţele şi reprezentările despre adevăr ale cenuşiilor şi ale albaştrilor, şi aproape cu nimic nu puteai să răzbeşti şi să luminezi aceste matahale burduhănoase şi prospere, aceste capete lucioase ca nişte pepeni. Se pare că i-a supărat foarte tare un bătrân muncitor din Leningrad, comunist şi participant la revoluţie. El i-a întrebat ce fel de comunism va fi ăsta, dacă ofiţerii pasc la intendenţă, din plumbul furat de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor pun să li se facă alice pentru braconaj; dacă grădinile lor de zarzavat sunt lucrate de puşcăriaşi; dacă pentru şeful lagărului, când se spală la baie, se aştern covoare şi cântă orchestra?
Pentru a stârni mai puţine asemenea strigăte ilogice, aceste convorbiri luau şi forma unor tratative directe după cel mai înalt model diplomatic: în iunie, în zona femeilor, într-o zi, a fost adusă de la cantină o masă lungă de o parte a căreia, pe bancă, s-au aşezat epoleţii aurii, iar în spatele lor, în picioare, soldaţii cu automate, admişi pentru a-i păzi. De cealaltă parte a mesei s-au aşezat membrii Comisiei, şi aveau şi ei gardă: stătea foarte serios, înarmată cu săbii, lănci şi praştii. Mai departe se îmbulzeau zekii, să asculte ce se discuta la consfătuire, şi să strige în semn de aprobare sau nu. (Pe masă se aflau pentru trataţie castraveţi proaspeţi, aduşi de la sera intendenţei, şi cvas – de la bucătărie. Epoleţii aurii ronţăiau castraveţi fără să se jeneze…)
Şi a mai avut loc o consfătuire, s-ar zice secretă, a Comisiei lagărului cu cinci generali MVD în căsuţa de la postul de gardă al filialei 3.
Revendicările-rugăminţi ale rebelilor fuseseră formulate încă din primele două zile şi acum erau repetate la nesfârşit:
— Să fie pedepsit ucigaşul evanghelistului;
— Să fie pedepsiţi toţi cei vinovaţi de crimele săvârşite de duminică până luni la intendenţă;
— Să fie pedepsiţi cei ce au bătut femei;
— Să fie readuşi în lagăr acei camarazi care, pentru grevă, au fost trimişi ilegal în puşcării închise.
— Să nu se mai aplice numerele, să nu se mai pună zăbrele la barăci, să nu se mai încuie barăcile; „
— Să nu se mai refacă zidurile interioare între filialele lagărului;
— Ziua de lucru de opt ore, precum muncitorii liberi;
— Sporirea retribuţiei pentru muncă (nu s-a pus problema egalităţii cu muncitorii liberi);
— Corespondenţă liberă cu rudele şi uneori vizite; >; „’; ’
— Revizuirea dosarelor judiciare.
Şi cu toate că niciuna dintre revendicări nu zguduia orânduirea din temelii şi nu contravenea constituţiei (iar multe nu ar fi fost decât o revenire la vechea situaţie), stăpânilor le era imposibil să accepte chiar şi pe cea mai mică dintre ele, fiindcă aceste cefe grase şi tunse, aceste chelii şi chipie se dezvăţaseră demult să-şi recunoască greşeala sau vina. Şi adevărul era pentru ei dezgustător şi de nerecunoscut dacă nu se manifesta în instrucţiunile secrete ale instanţelor superioare, ci ieşea din gura norodului prost.
Totuşi acest asediu prelungit al celor opt mii de oameni arunca o pată asupra reputaţiei generalilor, putea să dăuneze carierei lor, astfel încât ei făgăduiau. Făgăduiau că aceste revendicări, aproape toate, pot fi îndeplinite, doar că, iată (pentru verosimilitate) va fi greu să lase deschisă zona femeilor, asta nu se cuvine (de parcă în ITL, douăzeci de ani, a fost altfel), dar că vom mai vedea, vom reflecta, s-ar putea organiza nişte întâlniri. Iată însă că generalii au fost numaidecât de acord să înceapă în zonă activitatea comisiei de anchetă (privind circumstanţele în care s-a deschis focul asupra deţinuţilor). (Dar Slucenkov şi-a dat seama de intenţiile lor şi a insistat să nu se întâmple ca sub pretextul mărturiilor, turnătorii să profite şi să-şi facă denunţurile despre tot ce se petrece în zonă.) Revizuirea dosarelor? Desigur, şi dosarele Vor fi revizuite, doar că trebuie să mai aştepte, însă ce nu mai suportă câtuşi de puţin amânare – este ieşirea la lucru: trebuie să ieşiţi la lucru, la lucru, la lucru!
Dar zekii cunoşteau asta: împărţirea pe coloane, apoi aşezarea la pământ sub ameninţarea armelor şi arestarea instigatorilor!
Nu, au răspuns ei din partea cealaltă a mesei şi de la tribună. Nu! Au răspuns din mulţime. Direcţia Steplag-ului a avut o atitudine provocatoare! Nu avem încredere în conducerea Steplag-ului! Nu avem încredere în MVD!
— Nici în MVD nu aveţi încredere? A întrebat ministrul adjunct, ştergându-şi fruntea uluit că aude asemenea vorbe rebele. Da cine v-a inspirat atâta ură faţă de MVD?
Mister.
— Un membru al Prezidiului CE! Să vină un membru al Prezidiului CE! Atunci vom avea încredere! Strigau zekii.
— Luaţi seama! Ameninţau generalii. O să fie mai rău.
Atunci s-a ridicat Kuzneţov. El vorbea curgător, uşor, şi avea o ţinută demnă, mândră.
— Dacă veţi intra în zonă cu arme, i-a prevenit el, nu uitaţi că jumătate dintre oamenii care se află aici au luat Berlinul. Or să le vină de hac şi armelor voastre!
Kapiton Kuzneţov! Un viitor istoric al revoltei din Kenghir ni-l va explica pe acest om. Cum a considerat el şi cum a îndurat propria arestare? În ce situaţie îşi reprezenta el propriul dosar judiciar? De multă vreme ceruse revizuirea, dacă tocmai în zilele rebeliunii îi sosise de la Moscova eliberarea (se pare şi reabilitarea)? Era oare doar mândria de militar profesionist care îl făcea să ţină lagărul răsculat într-o asemenea ordine? A luat conducerea mişcării doar pentru că a fost cucerit de ea? (Eu resping această presupunere.) Ori, cunoscându-şi talentul de comandant, pentru a o modera, a o aduce pe făgaş (şi să prevină răfuielile reciproce, temperându-l pe Slucenkov) şi, precum un val îmblânzit, să o pună sub cizma conducerii lagărului? (Aşa cred.) La întâlniri, la tratative şi prin intermediul unor persoane secundare avea posibilitatea să transmită călăilor tot ce voia şi să audă tot ce voiau ei să-i spună. De pildă, a avut un prilej în iunie, când l-au trimis în afara zonei pentru tratative pe descurcăreţul Markosian cu un mesaj din partea Comisiei. Oare folosea Kuziieţov astfel de prilejuri? Înclin să cred că uu. Poziţia lui putea fi independentă, mândră.
Două gărzi de corp – doi ucraineni voinici – îl însoţeau tot timpul pe Kuzneţov, având cuţitele la îndemână.
Să-l protejeze? Să-l pedepsească?
(Makeev afirmă că în zilele rebeliunii Kuziieţov a avut o nevastă temporară – o banderovistă.)
Gleb Slucenkov avea treizeci de ani. Asta înseamnă că nu avea decât nouăsprezece când a căzut prizonier la nemţi. Ca şi Kuzneţov, acum purta vechea uniformă militară, păstrată la magazie, arătând prin asta şi subliniind că are fibră de militar. Şchiopăta uşor, dar acest cusur era compensat de o mare mobilitate.
La tratative era categoric şi dur. Conducerea lagărului a venit cu ideea să-i scoată din zonă pe „foştii minori” (condamnaţi înainte de optsprezece ani, care acum, unii dintre ei, aveau douăzeci-douăzeci şi unu de ani) ca să-i elibereze. Poate că nu era minciună, în perioada aceea, într-adevăr, aceştia erau peste tot eliberaţi sau li se reduceau anii de pedeapsă. Slucenkov a răspuns: „Dar pe foştii minori i-aţi întrebat dacă doresc să treacă diiitr-o zonă într-alta şi să-şi lase tovarăşii în belea?” (Iar în faţa Comisiei insista: „Minorii sunt garda noastră, nu putem să-i cedăm!” Acesta era, pentru generali, sensul particular al eliberării acestor tineri în zilele insurecţiei din Kenghir; nu putem şti dacă dincolo de zonă nu ar fi fost băgaţi la carceră!) Makeev, supusul legilor, a început totuşi să-i strângă pe foştii minori la „judecata eliberării” şi mărturiseşte că din patru sute nouă, care trebuiau eliberaţi, a izbutit să adune doar treisprezece amatori să iasă. Luând în consideraţie simpatia lui Makeev pentru conducerea lagărului şi ostilitatea faţă de rebeliune, această mărturie are de ce să ne mire: patru sute de tineri în floarea vârstei, care în majoritatea lor nici nu erau politici, au refuzat nu numai libertatea, dar şi salvarea! Şi au rămas de partea revoltei sortită pierzaniei…
La ameninţarea că revolta va fi reprimată pe calea armelor, Sluceiikov le-a răspuns generalilor aşa: „Trimiteţi! Trimiteţi cât mai mulţi trăgători în zonă! O să le aruncăm cu sticlă pisată în ochi şi o să le luăm automatele! O să distrugem garnizoana voastră din Kenghir! Pe ofiţerii voştri crăcănaţi o să-i fugărim până la Karaganda! Iar acolo e plin cu de-alde noi!” *
Putem crede şi alte mărturii despre el. „Cine o să fugă va primi o lovitură de cuţit în piept!” a zis, agitând cuţitul iii aer. Într-o baracă a declarat: „Cine nu va ieşi la apărare, acela va primi o lovitură de cuţit!” Logica inevitabilă a oricărei puteri militare şi a oricărei situaţii militare…
Guvernul nou-născut al lagărului, ca oricare guvern de când e lumea, nu putea să existe fără serviciul securităţii, şi Slucenkov a trecut în fruntea acestui serviciu (a ocupat cabinetul agentului operativ din lagărul femeilor). Şi întrucât de o victorie asupra foiţelor din exterior nici nu putea fi vorba, Slucenkov îşi dădea seama că acest post însemna execuţia lui inevitabilă, în cursul rebeliunii a povestit în lagăr că stăpânii i-au făcut propunerea secretă să provoace în lagăr un masacra interetnic (epoleţii aurii contau foarte mult pe el, şi este de mirare că nu s-a dezlănţuit! Ar fi fost un bun prototip pentru viitorul nostru) şi să creeze, astfel, un pretext verosimil pentru a intra cu trupele în lagăr. Pentru aşa ceva, stăpânii îi promiseseră lui Slucenkov viaţa. El a respins această propunere, (însă cui şi ce or mai fi propus? N-a mai povestit nimeni.) Mai mult, când în lagăr a fost lansat zvonul că se aşteaptă un pogrom al evreilor, Slucenkov i-a prevenit pe toţi că pe colportorii acestui zvon îi va biciui în public. Zvonul a încetat.
Pe Slucenkov îl aştepta conflictul inevitabil cu loialiştii sau conformiştii. Chiar a şi avut loc. Trebuie spus că în toţi aceşti ani, în toate lagărele de ocnaşi, comuniştii-ortodocşi, chiar fără să se înţeleagă între ei, condamnau în Unanimitate măcelărirea turnătorilor şi orice fel de luptă a deţinuţilor pentru drepturile lor. Fără să atribuim în mod expres aceasta unor considerente josnice (nu puţini dintre ortodocşi erau legaţi prin slujba la cumătru), putem să explicăm acest lucru prin concepţiile lor teoretice. Ei admiteau orice formă de represiune şi distragere, chiar şi în masă, dar de sus în jos, ca manifestare a dictaturii proletariatului. Aceleaşi acţiuni, izbucnite dintr-un elan, izolate, dar de jos în sus, însemnau pentru ei banditism, şi încă în formă „bandero-vistă” (printre conformişti n-a existat niciodată vreunul care să admită dreptul Ucrainei la separare, pentru că aşa ceva ar fi însemnat naţionalism burghez). Faptul că ocnaşii refuzau munca de rob, erau indignaţi de zăbrele şi de rafalele trase asupra lor, îi mâhnea, îi deprima şi îi speria pe comuniştii supuşi din lagăr.
Aşa a fost şi în Kenghir, întregul cuib al conformiştilor (Ghenkin, Apfelzweig, Talalaevski, evident Akoev, de alte nume nu mai dispunem; pe urmă, încă un simulant, care a zăcut cu anii în spital, prefăcându-se că îi „circulă un picior”. – Asemenea mijloace intelectuale de luptă admiteau şi ei; iar în comisie – clar, Makeev, probabil şi Berşadskaia – toţi, chiar de la început reproşau că „nu trebuia să se înceapă”; şi când spărturile din zid au fost astupate – că nu trebuia săpat pe dedesubt; că totul a fost pus la cale de drojdia banderovistă, iar acum trebuie neapărat să renunţe, să cedeze cât mai degrabă. (Cei şaisprezece ucişi nu erau din lagărul lor, iar de evanghelist este chiar ridicol să-ţi pară rău!) în notele lui Makeev se simte toată această iritare sectantă a lor. Totul în jur este rău, toţi sunt răi, din toate părţile -numai pericole: de la conducere – o nouă condamnare, de la banderovişti -un cuţit în spinare. „Vor să ne sperie cu bucăţile lor de fier ruginit şi să ne forţeze să murim.” Makeev numeşte revolta din Kenghir „joc sângeros”, „atu fals”, „activitate artistică de amatori” a banderoviştilor, ba chiar mai des – „nuntă”. El consideră că scopurile căpeteniilor rebeliunii nu erau decât desfrâul, să se eschiveze de la muncă şi să întârzie momentul represaliilor. (Şi se subînţelege că represaliile aşteptate sunt îndreptăţite.)
Aceasta reflectă foarte exact atitudinea conformiştilor faţă de întreaga mişcare de eliberare din lagărele anilor ’50. Dar Makeev era foarte precaut, s-a strecurat chiar printre conducătorii revoluţiei, în vrem* ce Talalaevski colporta aceste reproşuri în gura mare, şi serviciul de securitate al lui Slucenkov l-a închis într-o celulă a închisorii din Kenghir pentru propagandă ostilă insurgenţilor.
Da, tocmai aşa. Deţinuţii, care s-au răsculat şi au eliberat închisoarea, acum au înfiinţat închisoarea lor! Veşnica ironie. Este adevărat că în total au fost închişi din motive diverse (relaţii cu stăpânii) vreo patru oameni, şi niciunul dintre ei n-a fost împuşcat (ci, dimpotrivă, au căpătat toţi cel mai bun alibi pentru Conducere).
Iu general, închisoarea, în special închisoarea cea veche şi întunecoasă, construită în anii ’30, era acum foarte vizitată: celulele individuale fără ferestre, cu un mic chepeng deasupra paturilor de lemn fără picioare, adică pur şi simplu nişte panouri de lemn puse jos, pe pardoseala de ciment, unde este şi mai frig, şi mai umed decât în toată celula foarte friguroasă; lângă acest pat mizerabil, adică pe pardoseală, ca pentru un câine – o strachină rudimentară de lut Subcomisia de propagandă organiza aici excursii pentru deţinuţii din lagăr care n-au avut prilejul să stea la închisoare şi poate nici n-o să mai aibă. I-au dus acolo şi pe generalii de la Moscova (nu s-au arătat prea impresionaţi). Au rugat să se organizeze şi o excursie pentru locuitorii liberi din orăşel, căci, oricum, fără deţinuţi nu lucrează nici ei. Generalii au admis chiar şi o astfel de excursie. – Alcătuită, fireşte – nu din muncitori de rând, ci din personal ales care n-a găsit nici un motiv de indignare.
La râhdul ei, conducerea lagărului a propus să se organizeze o excursie cu deţinuţi în Rudnik (secţiile nr. L şi 2 ale Steplag-ului), unde, potrivit zvonurilor din lagăr, de asemenea izbucnise o revoltă (apropo – acest cuvânt revoltă ori, şi mai rău, răscoală, era evitat din considerente proprii şi de către robi, şi de către proprietarii de robi, fiind înlocuit de cuvântul mai pudic şi mai îndulcit sabantufi). Delegaţii s-au dus şi s-au convins că acolo, într-adevăr, totul este ca înainte, deţinuţii merg la lucra.
Multe speranţe se legaseră de răspândirea unor asemenea greve! Delegaţii s-au întors din excursie destul de abătuţi.
(I-au dus în excursia asta tocmai la timp. Fireşte, Rudnikul era agitat, de la muncitorii liberi auziseră tot felul de poveşti despre revolta din Kenghir. Tot în luna iunie s-a nimerit că multora le-au respins cererile de revizuire a dosarelor. Şi un puştan, pe jumătate smintit, a fost rănit în zona interzisă. Şi în Rudnik a început, de asemenea o grevă, au doborât porţile dintre filialele lagărului, au năvălit pe platforma de adunare, în turnuri au apărat mitraliere. Cineva a atârnat o placardă cu lozinci antisovietice şi cu chemarea „Libertate sau moarte!” A fost însă luată şi înlocuită cu placardă care conţinea revendicările legale şi angajamentul de a recupera pierderile pe de-a-ntregul, îndată ce revendicările vor fi satisfăcute. Au sosit camioanele să ia făină de la magazie – uu le-au dat Greva a durat cam o săptămână, dar nu avem nici uu fel de informaţii despre ea, tot ce am expus aici este din a treia mâuă şi, probabil, mult exagerat.) „
Iu general, au fost săptămâni când întregul război se transforma în război de propagandă. Radioul exterior nu tăcea o clipă: prin câteva difuzoare, aşezate de jur-împrejurul lagărului, erau alternate apeluri către deţinuţi cu informaţii, dezinformaţii şi vreo două discuri uzate, plictisitoare şi enervante.
În vale, pe câmpie, o mândră fată trece, De-a ei cosiţă blondă m-am îndrăgostit.
(De altminteri, pentru a merita chiar şi această neînsemnată onoare -ascultarea acestor discuri – deţinuţii trebuiau să se revolte. Celor îngenuncheaţi nici măcar această porcărie nu le-au cântat.) Absolut în spu’itul veacului, aceste discuri jucau şi rolul de bruiaj, bruiau emisiunile transmise din lagăr şi adresate trupelor de escortă. 238
La emisiunile de radio din exterior, fie că ponegreau întreaga mişcare, asigurând că a fost declanşată numai pentru a viola femeile şi a jefui (în lagăr zekii râdeau, dar difuzoarele erau ascultate şi de oamenii liberi din orăşel. De altfel, stăpânii de sclavi nu puteau să se ridice la nici o altă explicaţie, pentru ei ar fi însemnat să atingă o înălţime inaccesibilă, recunoscând faptul că această gloată este capabilă să caute dreptate). Fie că încercau să povestească cine ştie ce ticăloşie despre membrii Comisiei (chiar şi despre un vătaf: chipurile, în timp ce era transportat spre Kolâma cu şlepul, a făcut o gaură în cală şi a scufundat şlepul cu trei sute de ze-ka. Se insista asupra faptului că anume pe sărmanii ze-ka – şi toţi, sau aproape toţi, erau Cincizeci şi Opţi – i-a înecat el, nu escorta; nu se ştie însă cum a scăpat el însuşi). Fie că îl chinuiau pe Kuzneţov, făcându-i cunoscut că i-a sosit ordinul de eliberare, dar că acum a fost anulat. Şi din nou apeluri: la muncă! La muncă! La muncă! De ce Patria trebuie să vă întreţină? Prin faptul că nu ieşiţi la lucru, aduceţi un mare prejudiciu statului! (Asta trebuia să străpungă inimile condamnate la ocnă pe viaţă.) Garnituri întregi cu cărbuni staţionează şi n-are cine să le descarce! (N-au decât să stea! Râdeau zekii. Aşa veţi ceda mai repede! Nici lor însă nu le-a trecut prin cap ideea ca epoleţii aurii să descarce singuri, dacă îi doare atât de mult inima.) însă n-a rămas datoare nici Subcomisia tehnică. La intendenţă au găsit două instalaţii de cinematograf mobil. Amplificatoarele lor au fost folosite ca difuzoare, bineînţeles, de putere mult mai mică. Amplificatoarele erau alimentate de la hidrocentrala secretă. (Faptul că insurgenţii aveau curent electric şi post de radio îi mira şi îi neliniştea în acelaşi timp pe stăpâni. Se temeau ca rebelii să nu fi pus la punct un emiţător radio şi să transmită în străinătate informaţii despre revolta lor. Asemenea zvonuri fuseseră lansate în lagăr.)
Lagărul avea şi crainicii lui (este cunoscută Slava larimovskaia). Se difuzau ultimele ştiri, radiojurnalul (exista şi o gazetă de perete zilnică şi cu caricaturi). Lacrimi de crocodil se intitula emisiunea în care erau ironizaţi gardienii care sunt îngrijoraţi de soarta femeilor, tocmai de ei bătute mai înainte. Existau emisiuni şi pentru escortă, în afară de asta, noaptea, se apropiau de turnuri şi strigau soldaţilor prin portavoce.
Însă capacitatea nu era îndeajuns de mare ca să emită pentru unicii simpatizanţi care puteau fi găsiţi în Kenghir – pentru locuitorii liberi ai orăşelului, mulţi dintre ei provenind din exilaţi căci tocmai lor, nu prin radio, ci undeva, acolo, într-un loc inaccesibil zekilor, autorităţile orăşelului le împuiau capul cu zvonuri, că în lagăr taie şi spânzură bandiţii sângeroşi şi prostituatele neruşinate (această variantă avea succes printre femei); că aici schingiuiesc…
*Când totul s-a terminat şi o coloană de femei trecea prin orăşel în drum spre locul de muncă, de-a lungul uliţei s-au adunat rusoaicele măritate şi au început să strige: „Prostituatelor! Târfelor! Vi s-a făcut poftă de…?” şi altele mult mai expresive. A doua zi scena s-a repetai, dar deţinutele luaseră pietre din zonă şi au aruncat în cele ce le insultau. Soldaţii din escortă râdeau.
Oamenii nevinovaţi şi îi ard de vii în cuptoare (dar rămânea de neînţeles: de ce nu intervenea Conducerea?!)
Cum să le strigi peste ziduri la un kilometru, şi la doi, şi la trei: „Fraţilor! Noi nu vrem decât dreptate! Ne omoară fără nici o vină, ne ţin mai rău ca pe nişte câini! Iată care sunt revendicările noastre.”?
Gândirea Subcomisiei tehnice, neavând posibilitatea să ţină pasul cu ştiinţa contemporană, s-a aciuat, dimpotrivă, pe lângă ştiinţa veacurilor trecute. Din foiţă de ţigară (ce nu găseai la intendenţă? Am scris despre ea*: ani de-a rân-dul ea a înlocuit pentru ofiţerii din Djezkazgan şi atelierele din capitală, şi tot felul de magazine de larg consum) au lipit, după exemplul fraţilor Montgolfier, un balon uriaş. De el au legat un pachet de manifeste, iar dedesubt – un vas cu cărbuni aprinşi, care furniza un curent de aer cald spre interiorul bolonului, deschis în partea de jos. Spre marea satisfacţie a mulţimii deţinuţilor care se strânsese acolo (deţinuţii – dacă se bucură – se bucură precum copiii), acest grozav aparat aeronautic s-a ridicat şi a zburat Dar vai! Vântul era mai iute decât putea bolonul să se înalţe şi, când să treacă peste gard, sobiţa s-a agăţat de sumă. Lipsit de curentul de aer fierbinte, balonul a căzut şi a ars o dată cu manifestele.
După acest eşec, au început să umfle boloanele cu fum. Acestea, dacă sufla un vâht favorabil, zburau binişor, arătând celor din orăşel nişte placarde scrise cu litere mari:
— Salvaţi femeile şi bătrânii de bătaie!
— Cerem să vină un membru al Prezidiului Comitetului Central!.: Garda a început să tragă în aceste baloane., i. – Atunci, la Subcomisia tehnică s-au prezentat nişte zeki ceceni şi au propus să facă zmeie (ei sunt mari meşteri în zmeie). Au confecţionat cu succes zmeiele şi le-au înălţat departe, deasupra orăşelului. Pe corpul zmeului era fixat un dispozitiv percutant Când zmeul ajungea într-o poziţie favorabilă, el împrăştia pachetul cu manifeste, fixat lângă dispozitiv. Cei ce înălţaseră zmeiele stăteau pe acoperişul unei barăci şi se uitau să vadă ce-o să fie mai departe. Dacă manifestele cădeau aproape de lagăr, supraveghetorii alergau în fuga mare să le adune, dacă locul unde cădeau era prea departe, se duceau cu motocicletele sau călare pe cai. De fiecare dată se străduiau să nu dea posibilitatea cetăţenilor liberi să citească adevărul independent. (Manifestele se încheiau cu rugămintea, către cei care le găseau, să fie trimise la Comitetul Central.)
Trăgeau şi asupra zmeielor, dar ele nu erau atât de vulnerabile la găuri ca baloanele. Adversarul a descoperit repede că, în loc să pună să alerge o mulţime de supraveghetori, îl costă mai ieftin dacă lansează coiitra-zmeie, ca să le vâneze pe celelalte şi să le încâlcească.
Un război al zmeielor în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea! Şi totul – împotriva adevărului…
(Poate că pentru cititori va fi interesant, pentru fixarea în timp a evenimentelor din Kenghir, dacă ne vom aminti ce se petrecea – în timpul revoltei din Keughir – în lumea liberă? Conferinţa de la Geneva pentru Indochina. Lui Pierre Cot7 i s-a înmuiat premiul Stalin pentru pace. Un alt scriitor francez progresist, Sartre^, a venit la Moscova să se împărtăşească din viaţa noastră progresistă. Cu mare pompă s-a sărbătorit cea de a 300-a aniversare a unirii Ucrainei cu Rusia*. La 31 mai – o mare paradă în Piaţa Roşie. Republica Socialistă Sovietică Ucraineană şi Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă au fost decorate cu ordinul Lenin. La 6 iunie, la Moscova, a fost dezvelit monumentul lui Iuri Dolgoruki^. La 8 iunie a început congresul sindicatelor (despre Kenghir însă nu s-a vorbit nimic). Pe 10 este lansat împrumutul. Pe 20 a fost ziua Flotei aeriene, o frumoasă paradă la Tuşino^. În plus, aceste luni ale anului 1954 au fost marcate de o ofensivă puternică pe. Frontul, cum s-ar zice, literar: Surkov11, Kocetov12 şi Ermilov1^ au fost prezenţi în presă cu articole foarte categorice de atenţionare şi punere la punct. Kocetov mai şi întreba: C<? Epocă este aceasta? Şi nimeni nu-i răspundea: Epoca răscoalelor din lagăre! Multe piese şi cărţi incorecte au fost aspra criticate în această perioadă. Iar în Guatemala, imperialiştii din Statele Unite au întâmpinat o ripostă binemeritată.) în orăşel trăiau exilaţi ceceni, dar este puţin probabil să fi confecţionat ei acele zmeie. Pe ceceni nu-i poţi acuza că ar fi slujit vreodată asupritorilor. Ei au înţeles perfect sensul revoltei din Keughir şi, într-o zi, au adus lângă zonă un camion cu pâine. Bineînţeles, trupele i-au alungat.
(Se pot spune multe despre ceceiii. Ei sunt dificili pentru locuitorii din jurul lor, mă refer la cei din Kazahstan, grosolani şi obraznici, pe ruşi nu-i iubesc câtuşi de puţin. Dar îndată ce deţinuţii din Kenghir şi-au manifestat dragostea de libertate şi bărbăţia, simpatia cecenilor a fost numaidecât cucerită! Când ni se pare că suntem prea puţin respectaţi, trebuie să verificăm dacă merităm asta prin felul nostru de a trăi.) între timp, Subcomisia tehnică isprăvise lucrul la faimoasa armă „secretă”. Era vorba despre nişte triunghiuri de aluminiu pentru adăpători de vaci, rămase din producţia anterioară, care erau umplute cu pucioasă de chibrituri în amestesc cu carbid de calciu (toate lăzile cu chibrituri au fost adăpostite după uşa „100 000 de volţi”). Când sulful era aprins şi triunghiurile aruncate, ele se dezmembrau în bucăţi, şuierând.
Dar nu acestor inventatori nefericiţi şi nici statului-major de campanie cu sediul la baie le era dat să aleagă ora, locul şi forma atacului. La vreo două săptămâni de la începutul mişcării, într-o noapte întunecată, de nimic luminată, au răsunat, deodată, nişte lovituri surde în mai multe locuri din zidul lagărului. De data asta însă nu evadaţii şi nici rebelii erau cei care loveau în el: dărâmau zidul chiar trapele de escortă! În lagăr se stâmise mare zăpăceală, se agitau încoace şi-ncolo cu lănci şi cu săbii, nu puteau pricepe ce se în-tâmplă, aşteptau să înceapă atacul. Dar trapele ii-au atacat.
Spre dimineaţă s-au lămurit că în diverse locuri ale zonei, în afară de porţile existente şi baricadate, adversarul exterior a făcut vreo zece spărturi. (De partea cealaltă a spărturilor, pentru ca zekii să nu năvălească prin ele, au fost instalate posturi cu mitraliere*. Fireşte era vorba de pregătirea unui asalt prin spărturi, şi în furnicarul lagărului au început să clocotească lucrările de apărare. Statul-major al rebelilor a hotărât: să fie dărâmate toate zidurile interioare, anexele din chirpici şi să se clădească un al doilea zid împrejmuitor, al lor, consolidat în mod special cu grămezi de chirpici în dreptul spărturilor, pentru a se apăra de mitraliere.
Totul se întorsese pe dos! Escorta dărâma zona, iar deţinuţii din interiorul lagărului o refăceau, şi hoţii cu conştiinţa curată făceau acelaşi lucru fără să-şi încalce legea lor.
Acum trebuia să instaleze posturile de gardă suplimenatare în dreptul spărturilor; să desemneze fiecărui pluton spărtura spre care trebuia să alerge precis noaptea, când se va da semnalul de alarmă, şi să ocupe poziţia de apărare. Ca semnale de alarmă au stabilit: lovituri într-un tampon de vagon şi fluierăturile tâlhăreşti.
Zekii se pregăteau serios să iasă cu lăncile împotriva mitralierelor. Cine nu era pregătit – din timiditate, se obişnuia.
Vorba ceea: O fi vai şi o fi jale, dar nu ai decât o cale.
Şi odată a avut loc un atac de zi. Într-una din spărturile din faţa balconului Direcţiei Steplag-ului, în care se înghesuiau tot felul de gradaţi, cu tot felul de epoleţi – laţi, de trupă, şi înguşti, de procuror – şi cu camere de filmat şi aparate de fotografiat în mână – în spărtură, deci, au fost împinşi puşcaşi cu automate. Ei nu se grăbeau. Au intrat doar atât cât să fie dat semnalul de alarmă şi spre spărtură să dea năvală plutoanele desemnate, care, agitându-şi lăncile şi mâinile cu pietre şi chirpici, să ocupe baricada. Atunci, din balcon (scoţându-i pe puşcaşi din câmpul de filmare), au început să zumzăie camerele de filmat şi aparatele de fotografiat să ţăcăne. Şi ofiţerii regimului disciplinar, procurorii şi activiştii politici, şi cine mai erau acolo, fireşte – toţi membri de partid, râdeau de spectacolul sălbatic al acestor primitivi înflăcăraţi, înarmaţi cu lănci. Ghiftuiţi, nesimţiţi, persoane sus-puse, ei îşi băteau joc de la balcon de concetăţenii lor flămânzi şi înşelaţi, pentru ei era foarte hazliu*.
De spărturi se apropiau pe furiş şi supraveghetori şi, precum asupra fiarelor sălbatice ori asupra omului zăpezilor, încercau să arunce arcane cu cârlige ca să captureze o „limbă”.
Însă ei contau acum mai mult pe „dezertori”, pe cei care îşi pierduseră curajul. Radioul bubuia întruna: treziţi-vă! Treceţi dincolo de zonă prin spărturi! În aceste locuri nu se va trage! Cei care vor trece nu vor fi judecaţi pentru rebeliune!
Postul de radio al lagărului a transmis răspunsul Comisiei: Cine vrea să-şi salveze pielea – ducă-se, chiar pe la intrarea principală, noi nu oprim pe nimeni.
Aşa a procedat… Chiar unul dintre membrii Comisiei, fostul maior Makeev, care s-a apropiat de postul principal de gardă ca şi cum ar fi avut treabă. (Ca şi cum – nu pentru că l-ar fi reţinut cineva sau ar fi avut cu ce să-l împuşte din spate, ci pentru că este aproape imposibil să fii trădător sub ochii tovarăşilor care te huiduiesc! * Timp de trei săptămâni el s-a prefăcut, şi numai în acest moment a putut da frâu liber setei lui de înfrângere şi furiei pe insurgenţi, fiindcă ei doresc acea libertate pe care el, Makeev, nu o doreşte. Acum, ca să-şi spele păcatele faţă de stăpâni, vorbea la radio, chemându-i pe rebeli să se predea şi ponegrindu-i pe toţi cei care propuneau să reziste în continuare. Iată câteva fraze extrase din varianta scrisă a acelui discurs radiofonic: „Cineva a hotărât că libertatea poate fi obţinută cu ajutorul săbiilor şi lăncilor… Vor să pună la zid pe cei care nu vor să ia în mână acele bucăţi de fier ruginit… Ni se promite revizuirea dosarelor. Generalii poartă răbdători tratative cu noi, iar Slucenkov consideră acest lucru drept o slăbiciune a lor. Comisia este un paravan pentru dezmăţ banditesc… Purtaţi tratative demne de deţinuţii politici, nu (!) vă pregătiţi pentru o apărare absurdă.”
Spărturile au rămas căscate multă vreme, chiar mai multă decât perioada când zidul a fost întreg. Şi în toate aceste săptămâni au trecut dincolo de zonă doar în jur de doisprezece oameni.
De ce? Oare credeau în victorie? Nu. Oare nu erau apăsaţi, copleşiţi de gândul la iminenta pedeapsă? Erau. Oare oamenii nu voiau să se salveze pentru familiilor lor? Voiau! Şi se chinuiau, şi poate că la această posibilitate se gândeau mii dintre ei. Iar pe foştii minori i-au chemat să plece pe temeiurile cele mai legale. Dar temperatura generală pe această bucată de pământ era atât de ridicată, încât sufletele, chiar dacă nu au fost definitiv retopite, au fost cel puţin transformate prin contopire, şi legile meschine potrivit cărora „viaţa ni se dă o singură dată”, şi existenţa determină conştiinţa, şi propria piele îl face pe om prizonierul laşităţii – toate nu au acţionat în acest scurt răstimp în acest loc restrâns. Legile existenţei şi ale raţiunii dictau oamenilor să se predea împreună ori să fugă separat, dar ei nu s-au predat şi nu au fugit! Ei s-au înălţat pe acea treaptă spirituală, de unde li se strigă călăilor:
— Alege-s-ar praful de voi! Poftim – striviţi-mă! Mâncaţi-mă!
Şi operaţia, atât de bine chibzuită, că deţinuţii vor da bir cu fugiţii prin spărturi ca nişte şobolani şi vor rămâne doar cei mai îndârjiţi, care vor trebui striviţi, operaţia aceasta a eşuat pentru că a fost pusă la cale de nişte canalii.
Şi la gazeta de perete a insurgenţilor, alături de un desen: o femeie îi arată copilului său nişte cătuşe sub un capac de sticlă: „Iată ce-i dădeau să poarte tatălui tău”, a apărut o caricatură: Ultimul transfug (un moţau negru care se aruncă printr-o spărtură).
Caricaturile rid întotdeauna, însă oamenilor din zonă le ardea prea puţin de râs. Au trecut două, trei, patru, cinci săptămâni… Ceea ce, după legile GULag-ului, nu putea să dureze nici un ceas, a existat şi a durat neverosimil de mult, chiar chinuitor de mult timp: jumătate din mai şi pe urmă aproape iunie întreg. La început oamenii erau ameţiţi de victorie, de libertate, de întâlniri şi proiecte, apoi au dat crezare zvonurilor că s-a ridicat Rudnikul: poate, după el, se vor ridica Ciurbai-Nura, Spassk, întregul Steplag! Apoi, de ce nu, şi Karaganda! Apoi întregul Arhipelag va începe să erupă şi se va împrăştia în cele patra colţuri ale lumii! Însă Rudnikul, punându-şi mâinile la spate şi lăsând capul în jos, ca şi înainte ieşea la unsprezece ore de muncă să se îmbolnăvească de silicoză, şi nu avea nici o treabă cu Kenghirul, nici cu sine însuşi.
Nimeni nu a susţinut insula Kenghir. Acum nu mai era cu putinţă nici să fugi în deşert: sosiseră trupele, trăiau în corturi sub cerul stepei, întregul lagăr fusese împrejmuit pe dinafară cu încă o centură dublă de sârmă ghimpată. Exista o singură dâră roz: va veni boierul (îl aşteptau pe Malenkov14) şi el va hotărî totul l->. Va veni, bunul de el, va exclama şi va plesni din palme ridicându-le spre cer: da cum au trăit ei aici? Da cum i-aţi ţinut aici? Să fie judecaţi asasinii! Să fie împuşcaţi Cecev şi Beliaev! Să fie degradaţi ceilalţi… Însă dâra era prea dâră, şi prea roză.
Nu putea fi vorba de îndurare. Nu-ţi mai rămânea decât să-ţi trăieşti ultimele zile în libertate, apoi să te supui represiunilor Steplag-ului, MVD-ului.
Şi întotdeauna există suflete care nu rezistă încordării. Şi unii, acolo, înăuntru lor erau încă de pe acum reprimaţi şi doar sufereau că reprimarea naturală se amână de atâta vreme. Unii remarcă încetişor că ei nu sunt amestecaţi în nimic şi, dacă în continuare vor avea grijă să nu se compromită cu nimic, vor rămâne aşa. Alţii erau tineri căsătoriţi (de-adevăratelea, cu tot ritualul de cununie religioasă, căci o ucraineancă din vest tot aşa se mărită, iar prin grija GULag-ului în lagăr se găseau preoţi de toate religiile). Pentru aceşti tineri căsătoriţi amărăciunea şi desfătarea se îmbinau într-o alternanţă de straturi pe care oamenii nu o cunosc în lenta lor existenţă. Fiecare zi o socoteau ultima din viaţa lor şi, deoarece pedeapsa întârzia, fiecare dimineaţă era pentru ei un dar de la Dumnezeu.
Iar credincioşii se rugau şi, trecând în grija lui Dumnezeu sfârşitul răscoalei din Kenghir, erau, ca întotdeauna, cei mai liniştiţi pameni. În cantina cea mare, conform unui grafic, se făceau slujbe de toate religiile. Martorii lui lehova au dat curs liber normelor lor şi au refuzat să pună mâna pe armă, să lucreze la consolidări, să stea de pază. Ei şedeau îndelung cu capetele apropiate şi tăceau. (I-au pus să spele vasele.) Prin lagăr umbla un proroc, nu se ştie Dacă era sincer ori fariseu, făcea cruci pe vagonaşe şi prezicea sfârşitul lumii, în sprijinul celor spuse de el, vremea s-a răcit puternic, cum se întâmplă uneori în Kazahstan chiar şi în zilele de vară. Băbuţele adunate de el, care nu erau îmbrăcate în haine călduroase, şedeau pe pământul rece, tremurau şi ridicau braţele spre cer. Cui mai puteau să se roage…
Iar alţii ştiau că sunt compromişi fără putinţă de tăgadă şi că le-a mai rămas de trăit doar până intră trupele. Puia atunci trebuie să gândeşti şi să faci totul ca să te menţii cât mai îndelung. Şi aceşti oameni nu erau cei mai nefericiţi. (Cei mai nefericiţi erau cei care nu erau compromişi şi se rugau să se sfârşească odată.) însă când toţi aceşti oameni se strângeau la adunări ca să hotărască dacă vor capitula sau vor rezista, ei nimereau din nou în acea temperatură colectivă în care opiniile lor personale erau retopite, încetau să mai existe chiar pentru ei înşişi. Ori se temeau să nu se facă de râs mai mult decât de moartea ce va să vie…
— Tovarăşi! Zicea sigur pe el chipeşul Kuzneţov, ca şi cum ar fi cunoscut multe secrete şi toate aceste secrete erau în favoarea deţinuţilor. Avem mijloace de apărare cu arme de foc, şi cincizeci la sută din pierderile noastre vor fi şi ale adversarului! ’-n-s-: I, „: ţ –,”
Şi mai spunea.
— Moartea noastră nu va fi în zadar!
(Aici avea perfectă dreptate. Şi asupra lui acţiona acea temperatură colectivă.)
Şi când au votat – dacă să reziste sau nu – majoritatea a votat pentru. Atunci, Slucenkov i-a ameninţat semnificativ:
— Luaţi seama! Cu cei ce rămân printre noi şi vor vrea să capituleze ne vom încheia socotelile cu cinci minute înainte de a se preda!
Într-o zi, postul de radio din afară a difuzat un „ordin de zi pe GULag”: pentru refuzul de a ieşi la muncă, pentru sabotaj, pentru… Pentru. Pentru. Secţia din Kenghir a Steplag-ului va fi desfiinţată şi toţi deţinuţii vor fi expediaţi în Măgădan. (în mod vădit, GULag-ul nu mai avea loc de ajuns pe planetă. Dar cu cei care şi fără asta fuseseră expediaţi în Măgădan – cu ei ce se va întâmplă?) Ultimul termen pentru a ieşi la lucru…
Dar a trecut şi acest ultim termen, şi totul a rămas la fel.
Totul a rămas la fel, şi întregul fantastic, întregul caracter de vis al acestei vieţi imposibile, nemaiîntâlnite, suspendate în neant, a celor opt mii de oameni săreau şi mai mult în ochi prin viaţa ordonată a lagărului: mâncare de trei ori pe zi; baia la sorocul potrivit; spălătoria; schimbarea lenjeriei; frizeria; atelierele de croitorie şi cizmărie. Chiar şi comisiile de împăciuire pentru cei care se certau. Şi chiar… Eliberarea din lagăr!
Da. Postul de radio din exterior îi chema uneori pe cei care se eliberau; aceştia erau ori stranii de aceeaşi naţie, a căror ţară a meritat să-şi strângă prizonierii laolaltă, ori deţinuţi cărora li se împlinise (ori, chipurile, li se împlinise) sorocul. Poate că în felul acesta Direcţia îşi procura „limbile”, fără Să mai recurgă la funiile cu cârlige ale supraveghetorilor? Comisia nu avea posibilitatea să verifice şi îi lăsa pe toţi să plece.
De ce tărăgănau atât? Ce mai aşteptau stăpânii? Să se sfârşească alimentele? Dar ei ştiau că nu se vor isprăvi curâud. Oare ţineau seama de opinia celor din orăşel? N-aveau nevoie. Pregăteau un plan de reprimare? Puteau s-o facă mai repede. (Este adevărat, au aflat pe urmă, că în vremea asta de lângă Kuibâşev au transferat un regiment „cu destinaţie specială”, adică pentru represalii. Aşa ceva nu obţine oricine.) Coordonau reprimarea la vârf? Şi cât de înalt era vârful? Nu vom şti niciodată ce instanţă şi la ce dată a luat această hotărâre.
De câteva ori, pe neaşteptate, s-au deschis porţile din exterior ale intendenţei: oare doar ca să verifice pregătirea apărătorilor? Pichetul de gardă a sunat alarma, şi plutoanele au dat năvală pe poziţie. Dar n-a intrat nimeni în zonă.
Tot serviciul de informaţii al apărătorilor era alcătuit din observatorii instalaţi pe acoperişurile barăcilor. Şi doar ceea ce era accesibil vederii de pe acoperişuri peste gard constituia temei pentru calcule şi previziuni.
Pe la mijlocul lui iunie, în orăşel au apărut multe tractoare. Erau doar motoarele pornite sau cărau ceva pe lângă zonă? Începuseră să funcţioneze şi noaptea. Această activitate nocturnă a tractoarelor era o enigmă. Pentru orice eventualitate au început să mai sape nişte gropi lângă spărturi (de altfel, fotografiate ori schiţate din U-2).
Acest duduit supărător sporea misterul şi îngrijorarea.
Şi, pe neaşteptate, scepticii au fost făcuţi de ruşine! Au fost făcuţi de ruşine cei care îşi pierduseră orice speranţă. Au fost făcuţi de ruşine toţi care spuneau că nu va exista cruţare şi că nu au ce să ceară. Numai ortodocşii puteau să triumfe. La 22 iunie, radioul din exterior a anunţat: revendicările deţinuţilor au fost acceptate! În Kenghir soseşte un membru al Prezidiului Comitetului Central!
Dâra roză s-a transformat într-un soare roz, într-un cer roz! Prin urmare se poate! Prin urmare există dreptate în ţara noastră! Ei ne vor face concesii, şi noi vom face concesii. La urma urmei putem să purtăm şi numerele, şi nici zăbrelele de la ferestre nu ne deranjează, doar nu intrăm pe fereastră. Ne înşeală iar? Dar nu ne cer să ieşim înainte la lucru!
Aşa cum atingerea unei baghete descarcă un electroscop şi foile lui neliniştite se lasă în jos uşurate, tot aşa şi anunţul postului de radio exterior i-a eliberat pe toţi de tensiunea apăsătoare din ultima săptămână.
Şi chiar detestabilele tractoare, care duduiau din seara de 24 iunie, au tăcut Ce uşor a fost somnul în cea de a patrazecea noapte a rebeliunii. Probabil că el va veni mâine, poate că a şi venit… * Ah, aceste nopţi de iunie scurte, când nu izbuteşti să dormi îndeajuns câud somnul din zori este atât de profund! Ca şi cu treisprezece ani în Vineri, 25 iunie, când se crăpa de ziuă, pe cer au fost lansate rachete cu paraşuta, dar şi din turnurile de pază, şi observatorii de pe acoperişurile barăcilor nici n-au apucat să crâcnească, doborâţi de gloanţele lunetiştilor. Salve de tunuri! Pe deasupra lagărului au trecut avioane în zbor razant, stâmind groază. Vestitele tancuri T-34, care ocupaseră poziţiile de plecare mascate de urletul tractoarelor, acum se îndreptau din toate părţile spre spărturi. (Unul dintre ele, totuşi, a nimerit într-o groapă.) Unele tancuri târau după ele şiruri de sarma ghimpată pe capre pentru ca să divizeze numaidecât zona. În urma celorlalte veneau în fugă detaşamentele de asalt cu automate şi căşti. (Şi puşcaşii, şi tanchiştii primiseră vodcă înainte de începerea atacului. Oricât ar fi fost ele trupe speciale, este totuşi mai uşor să striveşti nişte oameni neînarmaţi în stare de beţie.) O dată cu cordoanele trupelor de asalt veneau radiotelegrafiştii cu emiţătoare. Generalii au urcat în turnurile de pază şi de acolo, la lumina diurnă a rachetelor (unul dintre turnuri ardea, zekii îi dăduseră foc cu triunghiurile lor) dădeau comenzi: „Luaţi baraca cutare! Kuzneţov se află acolo…!” Ei nu se ascundeau ca de obicei la postul de observaţie, pentru că nu erau ameninţaţi de gloanţe*.
De departe, de la şantierele de construcţii, reprimarea era urmărită de muncitorii liberi.
Lagărul s-a trezit în plină nebunie. Unii rămâneau în barăci, pe locuri, se culcau pe duşumea, crezând că astfel vor scăpa şi socotind că rezistenţa nu are nici un rost. Alţii îi împingeau să meargă să se împotrivească. Cei din a treia categorie fugeau care-încotro printre gloanţe, la luptă sau pur şi simplu căutând o moarte rapidă.
Filiala nr. 3 a lagărului a intrat în luptă. Ea era aceea care şi începuse (aici erau concentraţi cei cu douăzeci şi cinci de ani, iar banderoviştii aveau o mare pondere). Ei… Aruncau cu pietre în puşcaşii cu automate şi în supraveghetori, probabil şi cu triunghiuri cu pucioasă în tancuri… De sticla pisată nu şi-a amintit nimeni. Una dintre barăci, cu strigăte de „ura” a trecut de doua ori la contraatac…
Tancurile striveau pe oricine se nimerea în calea lor (Allei Presman din Kiev i-au trecut cu şenila peste pântece). Tancurile intrau până în cerdacurile barăcilor şi striveau pe cine prindeau din urmă (pe estoniencele Ingrid Kivi şi Mahlapa)*. Tancurile se lipeau de pereţii barăcilor şi îi striveau pe cei ce se refugiau acolo ca să scape de şenile. Tancurile străpungeau pereţii de scânduri ai barăcilor şi chiar trăgeau înăuntru cu obuze oarbe, îşi aminteşte Faina
*Ei se ascundeau numai de istorie. Cine erau aceşti abili comandanţi de oşti? De ce ţara nu le-a dat onorul pentru glorioasa lor biruinţă din Kenghir? Cu greu mai putem afla astăzi numele nu doar ale principalilor, dar nici ale celor din urmă: colonelul Riazanţev, şeful secţiei cekiste operative a Steplag-ului; Siomuşkin, şeful secţiei politice a Steplag-ului… Ajutor, ajutaţi-mă să continuu lista!
Epstein: ca într-un vis, colţul barăcii s-a prăbuşit, şi de-a curmezişul lui, peste trupuri vii, a trecut un tanc; femeile săreau şi se zbăteau, în urma tancului venea un camion, şi femeile aproape despuiate erau aruncate în el.
Tancurile trăgeau cu obuze oarbe, dar automatele aveau gloanţe şi carabinele baionete de luptă. Femeile se aruncau peste bărbaţi să-i apere cu trupurile lor – şi femeile erau străpunse cu baionetele! În această dimineaţă, operul Beliaev a împuşcat cu mâna lui aproape douăzeci de oameni. După luptă, a fost văzut cum punea în mâinile celor ucişi cuţite, iar un fotograf îi fotografia pe bandiţii ucişi. A murit, rănită în plămân, Suprun, membră a comisiei, bunică. Unii s-au ascuns în toalete, dar şi acolo au fost ciuruiţi cu rafale de automate.
Pe Kuzneţov l-au arestat la postul său de comandă, la baie, l-au pus în genunchi. Pe Slucenkov, cu mâinile ferecate, l-au ridicat în aer şi l-au trântit de pământ (un procedeu al hoţilor).
Pe urmă împuşcăturile s-au potolit Au început să strige: „Ieşiţi din barăci, nu mai tragem!” într-adevăr, doar loveau cu patul armelor.
Pe măsură ce capturau câte un grup de prizonieri îl scoteau în stepă prin spărturi, prin cordonul exterior format din soldaţii de escortă ai Keughirului, îi percheziţionau şi îi aşezau cu faţa la pământ, cu mâinile ridicate deasupra capului. Şi printre cei ce zăceau astfel, de parcă erau răstigniţi, umblau încoace şi-ncolo aviatorii MVD şi supraveghetorii care triau, căutând să-i recunoască pe cei ce îi văzuseră bine înainte din aer sau din turnuri.
(Cu această grijă pe cap, nimeni n-a avut timp să deschidă ziarul „Pravda” din ziua aceea. Era un număr tematic – ziua patriei noastre: succesele metalurgiştilor, extinderea mecanizării lucrărilor de recoltare. Istoricului nu-i va fi greu să facă un bilanţ al evenimentelor petrecute în patria noastră în ziua aceea.)
Ofiţerii curioşi puteau acum să cerceteze tainele de la intendenţă: de unde provenea curentul şi care era „arma secretă”.
Generalii biruitori s-au coborât din turnuri şi s-au dus să ia micul dejun. Fără să-l cunosc pe vreunul, am curaj să afirm că în acea dimineaţă de iunie pofta lor de mâncare era ireproşabilă şi cred că au şi băut câteva păhărele. Aburii băuturii n-au deranjat câtuşi de puţin armonia ideologică din capul lor. Iar ceea ce se afla în pieptul lor fusese înşurubat din afară.
Morţi şi răniţi au fost: după povestiri – în jur de şase sute, după materialele serviciului de producţie şi planificare al secţiei din Keughir, cu care prietenii mei au făcut cunoştinţă după câteva luni – peste şapte sute*. Răniţii au umplut spitalul lagărului şi pe cei care n-au încăput i-au dus în spitalul orăşelului. (Cetăţenilor liberi li s-a explicat că trupele au tras doar cu gloanţe oarbe, dar deţinuţii s-au ucis între ei.)
Era ispititor să-i pună să sape mormintele pe cei rămaşi în viaţă, însă, pentru păstrarea secretului, această treabă a fost încredinţată trupelor: vreo trei sute au fost îngropaţi în colţul zonei, pe ceilalţi – undeva în stepă.
Toată ziua de 25 iunie, deţinuţii au zăcut în stepă cu faţa la pământ, în soare (toate aceste zile – necruţător de toride), iar în lagăr s-a executat o percheziţie generală, cu spargeri şi scuturări. Pe urmă, în stepă au adus apă şi pâine. Ofiţerii au venit cu listele pregătite, îi strigau după nume, făceau un semn că sunt în viaţă, le dădeau raţia şi erau imediat repartizaţi după liste.
Membrii Comisiei şi alţi suspecţi au fost închişi în puşcăria lagărului, care a încetat să mai fie folosită în scopuri turistice. Peste o mie de oameni au fost selecţionaţi pentru a fi trimişi – unii în puşcării închise, alţii pe Kolâma. (Ca întotdeauna, aceste liste au fost alcătuite – s-ar putea zice – pe orbeşte: în ele au fost incluşi oameni care nu fuseseră amestecaţi în nimic.)
Fie ca tabloul represaliilor să pogoare pacea în sufletele celor ce au fost scârbiţi de ultimele capitole. De acum. – Să ne ferească Sfântul! – Nimeni nu va mai trebui să se adune la „camera de bagaje”, şi călăii nu vor cunoaşte niciodată răzbunarea.
Pe 26 iunie, toată ziua, au fost puşi să desfacă baricadele şi să astupe spărturile.
Pe 27 iunie i-au scos la lucru, în sfârşit, iată că s-a găsit mână de lucra pentru garniturile de tren.
Tancurile care au înăbuşit Kenghirul s-au deplasat singure spre Rudnik şi acolo au defilat prin faţa zekilor. Pentru luare-aminte…
Procesul căpeteniilor a avut loc în toamna anului 1955, bineînţeles – cu uşile închise, dar nu ştiu nimic exact despre el… Se spune că Kuzneţov s-a prezentat sigur pe el, a demonstrat că el s-a comportat ireproşabil, nici că se putea imagina mai bine. Nu cunoaştem verdictele. Probabil că Slucenkov, Mihail Keller şi Knopkus au fost împuşcaţi. Adică i-ar fi împuşcat negreşit, dar poate că anul 1955 a fost mai blând?
În Kenghir s-a pus la punct un regim de lucru cinstit. N-au scăpat din vedere să creeze din recenţii insurgenţi brigăzi de şoc. Hozrasciotul era în floare. Chioşcurile funcţionau fără întrerupere, se prezentau filme execrabile. Supraveghetorii şi ofiţerii au început din nou să întindă mâna la intendenţă, să mai meşterească una-alta pentru acasă: o undiţă, o casetă, să repare închiză-toarea la o poşetă de damă. Cizmarii şi croitorii rebeli (lituanieni şi ucraineni de vest) le confecţionau cizme uşoare şi toalete pentru neveste. Şi la fel ca înainte ordonau deţinuţilor de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor să desprindă de pe cablu stratul de plumb, să-l ducă în lagăr şi să toarne din el alice, ca tovarăşii ofiţeri să meargă la vânătoare de saigale^’1’.
Confuzia generală care domnea în Arhipelag a ajuns până în Kenghir: n-au reinstalat zăbrelele la ferestre, barăcile n-au mai fost încuiate. Au introdus eliberarea anticipată condiţionată la „două treimi” şi chiar o „instrumentare” nemaiîntâlnită a articolului Cinzeci şi Opt: eliberarea muribunzilor.
Pe morminte creşte mai cu seamă iarbă deasă şi verde.
În anul 1956 zona aceea a fost lichidată, şi atunci, localnicii, foşti exilaţi care au rămas aici, au aflat totuşi unde au fost îngropaţi aceia şi au adus lalele de stepă… Revolta nu poate sfârşi prin izbândă. Când ea va izbândi – alt nume va purta.
(Burns)
De câte ori veţi trece pe lingă monumentul lui Dolgoruki din Moscova, să vă amintiţi că el a fost dezvelit în zilele revoltei din Kenghir, şi astfel va apărea ca uu monument înălţat Kenghirului.
Sfârşitul Părţii a Cincea Partea a ŞASEA EXILUL Şi oasele plâng după patrie Zicală rusească Capitolul 1
EXILUL în PRIMII ANI DE LIBERTATE DE bună SEAMĂ că omenirea a născocit exilul înaintea închisorii, căci alungarea din trib era tot un fel de exil. Oamenii şi-au dat destul de curâhd seama cât de greu îi este unui individ să trăiască rapt de mediul şi de locurile familiare. Nimic nu este cum trebuie, nimic nu merge bine, totul este provizoriu, lipsit de autenticitate, chiar dacă în jur nu-i decât verdeaţă şi nu pământurile veşnic îngheţate.
Nici în Imperiul rus n-au întârziat prea mult cu exilul: el a fost reglementat legal sub Alexei Mihailovici prin Codicele Sobornicesc din anul 1648. Dar şi mai înainte, la sfârşitul secolului al XVI-lea, au exilat fără nici un Sobor: pe locuitorii în dizgraţie ai Kargopolului; pe urmă pe cei din Uglici, martori ai uciderii ţareviciului Dmitri. Spaţiul permitea – Siberia era de pe acum a noastră. Astfel, în jurul anului 1645 se adunaseră vreo mie cinci sute de surghiuniţi. Petra expedia în surghiun cu sutele. Am mai spus că Elizaveta a înlocuit pedeapsa cu moartea prin surghiun pe viaţă în Siberia. Dar s-a făcut o substituire, şi prin surghiun au început să înţeleagă nu numai stabilirea liberă a domiciliului, ci şi ocna, munca silnică, ceea ce nu mai este surghiun. Regulamentul lui Alexandra I privind exilaţii din anul 1822 a întărit această substituire. Iată de ce, probabil, în cifrele privind exilul din secolul al XlX-lea trebuie socotită inclusă şi ocna. La începutul veacului al XlX-lea erau exilaţi în fiecare an de la două la şase mii de oameni, începând din anul 1820 au început să exileze şi vagabonzi (în limbajul nostru – paraziţi) şi în felul acesta, în câte un an se strângeau până la zece mii. În 1863, au preferat şi au amenajat pentru surghiun insula Sahalin, izolată de continent şi pustie, şi astfel posibilităţile s-au lărgit, în toţii, în tot secolul al XlX-lea au exilat o jumătate de milion, la sfârşit de veac, numărul celor aflaţi concomitent în exiluri se ridica la trei sute de mii.
În Rusia, exilul a cunoscut o răspândire atât de mare tocmai pentru că existau puţine puşcării închise, nu intraseră în obişnuinţă.
Spre sfârşitul veacului, regulamentul exilului a cunoscut o mai mare diversificare. Au apărut şi forme mai uşoare: „deportarea la distanţă de două
*Toate aceste date sunt luate din volumul XVI (Siberia occidentală) al cunoscutei cărţi Rusia a lui Semionov-Tian-Şanskil. Atât celebrul geograf, cât şi fraţii lui au fost militanţi liberali perseverenţi şi plini de abnegaţie, ei au contribuit mult la clarificarea ideii de libertate în ţara noastră, în timpul revoluţiei toată familia lor a fost nimicită, unul dintre fraţi -împuşcat la conacul confortabil de la moşia lor de pe râul Ranov, care a fost ars o dată cu tăierea parcului imens şi a aleii de tei şi plopi.
Gubernii „, chiar” expulzarea din ţară „(care nu era considerată o pedeapsă atât de cumplită ca după revoluţia din octombrie)*. A fost introdus şi exilul administrativ, care completa exilul judiciar, însă sorocul exilului era exprimat în cifre clare, exacte, şi chiar exilul pe viaţă, nu era propriu-zis pe viaţă. Cehov scrie în Salwlin că după zece ani de exil (iar dacă avea o” comportare demnă de laudă” – criteriu incert, dar care, după mărturia lui Cehov, era folosit pe scară destul de largă – chiar şi după şase ani) cel condamnat era trecut la starea de ţăran şi putea să se întoarcă unde poftea, în afară de locul său natal.
O particularitate subînţeleasă, pe atunci firească pentru toţi, iar pentru noi uimitoare, a exilului din ultimul secol al ţarilor era caracterul lui individual: fie că era acordat pe cale judiciară, fie pe cale administrativă, exilul era stabilit fiecăruia separat, niciodată ca o consecinţă a apartenenţei la un grup.
De la un deceniu la altul, condiţiile şi gradul de duritate ale exilului s-au schimbat, şi diferitele generaţii de surghiuniţi ne-au lăsat mărturii diferite. Transportul convoaielor de exilaţi era dificil, însă aflăm şi de la P. F. Lakubo-vici, şi de la Lev Tolstoi că drumul politicilor era destul de suportabil. F. Kon^ adaugă că atunci când în convoi se aflau şi politici, escorta se purta bine chiar şi cu deportaţii de drept comun, drept care aceştia îi preţuiau foarte mult pe politici. Multe decenii în şir, populaţia siberiana îi întâmpina cu ostilitate pe exilaţi: lor li se repartizau cele mai proaste parcele de pământ, lor le revenea munca cea mai grea şi cea mai prost plătită, ţăranii nu-şi măritau fetele cu ei. Fără nici un rost, prost îmbrăcaţi, stigmatizaţi şi flămânzi, ei se strângeau în bande, jefuiau şi astfel îi îndârjeau şi mai mult pe locuitori. Insă asta nu se referea la politici, al căror val începe să fie observat din anii ’70. Acelaşi F. Kon scrie că iakuţii îi întâmpinau pe politici prietenos, cu speranţă, văzând în ei pe medicii, învăţătorii şi consilierii lor juridici, care îi ajutau să se apere în faţa autorităţilor. În orice caz, politicii, în exil, aveau astfel de condiţii de viaţă, încât dintre ei au putut ieşi mulţi oameni de ştiinţă (a căror ştiinţă s-a format în exil): etnografi regionali, etnografi, lingvişti, uaturalişti, precum şi publicişti şi literaţi. În Sahalin, Cehov n-a întâlnit politici şi nu ni i-a descris*.
Însă, de pildă, F. Kon, deportat în Irkutsk, a lucrat în redacţia ziarului progresist „Vostocinoe obozrenie” [„Foaia răsăritului”], unde colaborau narodnicii, membri ai mişcării Narodnaia volia şi marxiştii (Krasin). Acesta nu era un oraş siberian de rând, ci reşedinţa guvernatorului general, unde, potrivit Regulamentului privind surghiuniţii, politicii nu aveau voie să intre, ceea ce
* Prin naivitatea sa juridică sau mai degrabă în spiritul epocii sale, Cehov nu s-a înarmat cu nici un document oficial pentru deplasarea în Sahalin. Cu toate acestea nimeni nu l-a împiedicat să realizeze reccnsământul exilaţilor şi ocnaşilor pe care îl proiectase, ba chiar a avut acces şi la documentele închisorilor! (Comparaţi cu situaţia de la noi. Mergeţi să inspectaţi cuibul lagărelor fără permis de la NKVD!) Doar cu politicii nu i s-a permis să se întâlnească.
Însă nu-i împiedica să lucreze ca funcţionari la bănci, în întreprinderi comerciale, ca institutori, să se întâlnească în saloane, la serate, cu intelectualitatea locală. Iar în ziarul „Stepnoi krai” [„Ţinutul stepelor”] din Omsk, exilaţii publicau asemenea articole pe care cenzura nu le-ar fi îngăduit nicăieri în Rusia. Exilaţii din Omsk au pus ziarul lor la dispoziţia greviştilor din Zlataust. Şi Krasnoiarskul a devenit un oraş radical tot datorită exilaţilor. Iar în Minusinsk, în junii muzeului Martianov6 s-a strâns un grup de exilaţi atât de respectaţi şi care nu cunoşteau nici un fel de restricţii administrative, încât nu numai că au creat reţeaua pe întreaga Rusie a adăposturilor secrete pentru evadaţi (despre facilitatea evadărilor din vremea aceea am mai scris), dar dirija chiar activitatea oficială a „comitetului Witte” 7 din Minusinsk*. Şi dacă despre regimul dreptului comun din Sahalin Cehov exclamă că este redus „în modul cel mai trivial la iobăgism”, acest lucru nu se poate spune despre exilul rusesc pentru politici din cele mai vechi timpuri până îu cele mai recente. Pe la începutul secolului al XX-lea, exilul administrativ pentru politici în Rusia nu mai însemna pedeapsă, el nu mai era decât „un grocedeu perimat”, formal şi vid, „care şi-a dovedit inutilitatea” (Gucikov8). Începând din 1906, Stolâpin a luat măsuri pentru desfiinţarea lui totală.
Dar ce a însemnat exilul lui Radişcev? El a cumpărat (apropo – cu numai zece ruble) o casă de lemn cu un etaj în orăşelul Ust-Ilimski Ostrog, unde a locuit cu copiii cei mici şi cu cumnată-sa, care îi ţinea locul soţiei. Nimeni nici măcar uu se gândea să-l pună să muncească, trăia cum credea de cuviinţă şi era liber să se deplaseze prin tot districtul Ilimsk. Ce a însemnat exilul lui Puşkin la Mihailovskoe9, în prezent mulţi îşi dau seama mergând acolo ca excursionişti. Asemănător a fost şi exilul multor scriitori şi militanţi: Turgheniev la^Spasskoe-Lutovinovo1 „, Axakov la Varvarino11 (aceasta a fost opţiunea lui), în celula sa din puşcăria din Nercinsk, decembristul Trubeţkoi trăia cu soţia (i s-a născut un fiu), iar când peste câţiva ani a fost trimis în exilul din Irkutsk, acolo avea o casă mare, boierească, trăsură cu cai, lachei, guvernori francezi pentru copii (gândirea juridică de atunci, încă nematurizată, nu ajunsese la conceptul de” duşman al poporului „şi” confiscarea întregii averi”). Iar Herzen, deportat la Novgorod, prin poziţia sa în gubernie, primea rapoartele şefului poliţiei.
Această formă blinda de exil au cunoscut-o uu doar numele mari, oamenii celebri. Ea a fost încercată şi în secolul a XX-lea de către mulţi revoluţionari şi frondişti, mai ales de către bolşevici – de ei nu se temeau. Stalin, având patru evadări în spate, a fost pentru a cincea oară deportat în… Oraşul Vologda. Vădim Podbelski1^ pentru vehementele-i articole antiguvernamentale a fost exilat. Din Tambov la Saratov^ Ce cruzime! Şi, bineînţeles, nimeni nu-l mâna acolo cu forţa la muncă.
Însă chiar şi un astfel de exil, care nouă ni se pare acum privilegiat, exil în care nu erai ameninţat că mori de foame, era uneori foarte greu suportat de exilaţi. Mulţi revoluţionari îşi amintesc cât de dureros era pentru ei transferul din închisoare, unde aveau asigurate pâinea, căldura, adăpostul şi timpul liber pentru studiu şi gâlcevile de partid, în exil, unde trebuia singur, printre străini, să te îngrijeşti de pâine şi de adăpost Iar când nu trebuie să le cauţi, atunci, explică ei (F. Kon), este şi mai rău: „groaza lipsei de activitate… Cel mai cumplit este că oamenii sunt condamnaţi la inactivitate”. – Şi iată unii se cufundă în ştiinţă, alţii în comerţ, atraşi de câştiguri, iar alţii, de disperare, dau în darul beţiei.
De ce însă – lipsă de activitate? Căci localnicii nu se plâng de aşa ceva, ei de-abia izbutesc să-şi îndrepte spinarea către seară. Mai exact, este vorba de schimbarea solului, de întreruperea modului de viaţă obişnuit, de dezrădăcinare, de pierderea legăturilor vitale.
Numai doi ani de exil i-au trebuit jurnalistului Nikolai Nadejdiii^3 ca să-i piară pofta de a mai face pe iubitorul de libertate şi să se transforme în slujitor cinstit al tronului. Năvalnicul şi petrecăreţul Menşikov, exilat în 1727 în Beriozov, a construit acolo o biserică, a discutat cu localnicii despre deşertăciunea lumii, şi-a lăsat barbă, a umblat într-un halat simplu şi în doi ani a murit. Te întrebi: prin ce fusese atât de istovitor, atât de insuportabil exilul nestingherit al lui Radişcev, în cât, pe urmă, în Rusia, când era ameninţat să fie surghiunit din nou, de frică – el s-a sinucis? Iar Puşkin, din satul Mihailovskoe, din acest rai pe pământ, în octombrie 1824 îi scria lui Jukovski16: „Salvează-mă [adică de exil – A. S.] chiar cu fortăreaţa, chiar cu mânăstirea din Solovki!” Şi asta nu era o frază goală, pentru că i-a scris şi guvernatorului, rugându-l să-i schimbe exilul cu fortăreaţa.
Pe noi, care ştim ce înseamnă Solovki, astăzi ne uluieşte acest lucru: ce pornire, ce disperare şi ce ignoranţă îl bântuiau pe poet ca să azvârle Mihailovskoe şi să ceară insulele Solovki…?
Iată care este acea forţă sumbră a exilului – această pură deplasare şi instalare cu picioarele legate, de care şi-au dat seama chiar şi suveranii din antichitate, pe care a îndurat-o şi Ovidiu.
Pustiu. Senzaţia că eşti pierdut. O viaţă care nu seamănă câtuşi de puţin cu viaţa…
* în lista instrumentelor de oprimare pe care trebuia să le spulbere pentru totdeauna luminoasa revoluţie, undeva, pe locul al patrulea, figura, desigur, şi exilul.
Dar abia a făcut revoluţia primii paşi pe picioruşele-i rahitice, încă nematurizată, şi a priceput numaidecât că nu se poate fără exil! Poate un an, să zicem vreo trei, în Rusia n-a existat exil şi foarte curând au început, cum li se spune astăzi, deportările: îndepărtarea celor indezirabili. Iată cuvintele autentice ale unui erou naţional, pe urmă şi mareşal, despre anul 1921 în gubernia Tambov: „S-a hotărât să se organizeze o amplă deportare a familiilor de Bandiţi (citeşte – „partizani” – A. S.). Au fost organizate vaste lagăre de concentrare, unde aceste familii au fost închise în prealabil” (sublinierile mele-A. S.)*.
Numai comoditatea de a-i împuşca pe oameni imediat, în loc de a-i duce undeva şi de a-i apăra şi a-i hrăni pe drum, apoi de a-i instala şi din nou de a-i apăra. – Numai această comoditate a întârziat introducerea exilului regulat până la finele comunismului de război, însă la 16 octombrie 1922, pe lângă NKVD a fost creată comisia permanentă pentru deportarea „persoanelor social-primejdioase şi a membrilor partidelor antisovietice”, adică toate, în afară de cel bolşevic, iar pedeapsa cea mai frecventă era trei ani*, în felul acesta, chiar din zorii anilor ’20 instituţia exilului funcţiona obişnuit şi în ritm normal.
Este adevărat că nu s-a restabilit exilul pentru delincvenţii de drept comun: fuseseră inventate lagărele de reeducare prin muncă şi ele înghiţeau totul. Dar exilul politic a devenit mai comod ca niciodată: în absenţa ziarelor de opoziţie, deportarea a devenit neştiută de nimeni, iar pentru cei ce erau alături, cei care îi cunoşteau bine pe cei deportaţi, după execuţiile comunismului de război, cei trei ani de exil blând, nezorit, păreau o măsură educativă lirică.
Totuşi, din acest exil insinuant, profilactic, nu se mai întorcea nimeni în locurile natale, iar dacă izbuteau să se întoarcă, curând erau luaţi din nou. Cei prinşi în vâltej îşi începeau cercurile prin Arhipelag, şi ultimul arc de cerc rupt cobora negreşit în groapă.
Blândeţea oamenilor a făcut ca intenţiile puterii să nu fie prea curând desluşite: pur şi simplu puterea nu se întărise îndeajuns ca pe toţi cei indezirabili să-i stăpânească dintr-o dată. Şi iată că pe cei hărăziţi pierzaniei îi smulgeau deocamdată nu din viaţă, ci din memoria oamenilor.
Exilul a fost restabilit cu atât mai uşor, cu cât drumurile convoaielor de odinioară nu se sălbăticiseră, nu dispăruseră, şi nici chiar ţinuturile siberiene, din Arhanghelsk ori Vologda, nu s-au schimbat deloc şi n-au fost cuprinse de mirare câtuşi de puţin. (De altfel, gândirea oamenilor de stat nu se va opri aici, degetul nu ştiu cui se va mai plimba pe harta celei de a şasea părţi a uscatului, şi vastul Kazahstan, care de-abia se alăturase Uniunii Republicilor17, va pune la dispoziţia exilului întinderile sale, ba chiar în Siberia câte locuri uitate de lume vor mai fi descoperite.) însă tradiţia exilului a mai păstrat şi un impediment: concepţia exilaţilor că statul este obligat să-i întreţină. Guvernul ţarist nu îndrăznea să-i oblige pe surghiuniţi să sporească produsul naţional. Iar revoluţionarii de profesie considerau că este înjositor pentru ei să muncească, în lakutia, un colonist-de-portat avea dreptul la 15 deseatine de pământ (de şaizeci şi cinci de ori mai mult decât un colhoznic astăzi). Nu că revoluţionarii s-ar fi îngrămădit să lucreze pământul, dar iakuţii ţineau foarte mult la pământ şi plăteau Revoluţionarilor „filodormă”, arendă, pe care o achitau în alimente şi ceai. Astfel, venind aici cu mâinie goale, revoluţionarul se trezea deodată creditorul iakuţilor (F. Kon). Şi, pe lângă aceasta, statul ţarist îi mai plătea duşmanului său politic în exil: 12 ruble pe lună pentru hrană şi 22 ruble pentru îmbrăcăminte. Lepeşinski^ scrie* că Lenin în exilul din Şuşenskoe primea (n-a refuzat) 12 rable pe lună, iar el, Lepeşinski, 16 ruble, fiindcă el nu era uii exilat pur şi simplu, ci un exilat funcţionar. F. Kon ne asigură că aceşti bani erau extrem de puţini. Dar este ştiut faptul că preţurile din Siberia erau de două-trei ori mai mici decât cele din Rusia, iată de ce alocaţia de stat pentru un exilat era chiar prea suficientă. De pildă lui V. I. Leuin i-a dat posibilitatea să se ocupe, îndestulat, de teoria revoluţiei, fără a se îngriji de mijloacele de existenţă. Iar Maitov scrie că pentru 5 ruble pe lună avea locuinţă şi masă completă, iar restul banilor îi cheltuia pe căiţi sau îi strângea pentru evadare. Anarhistul A. P. Ulauovski spune că numai în exil (în ţinutul Turuhansk, unde se afla împreună cu Stalin) a avut pentru prima dată în viaţă un surplus de bani şi i-a expediat unei fete din libertate, pe care o cunoscuse pe drum, şi pentru prima oară a putut să-şi cumpere şi să vadă ce este aceea cacao. La ei, acolo, carnea de ren şi cega costau o nimica toată, o casă bună, solidă, costa 12 ruble (întreţinerea pe o lună!) Niciunul dintre politici nu ducea lipsă de nimic, bani pentru întreţinere primeau toţi exilaţii pe cale administrativă. Toţi erau bine îmbrăcaţi (de fapt aşa şi veneau).
Este adevărat că exilaţii pe viaţă, în limbajul nostru – „delincvenţii de drept comun”, nu primeau bani pentru întreţinere, dar li se dădeau gratuit şube, toată îmbrăcămintea şi încălţămintea, în Sahalin, asta ne-o spune Cehov, toţi deportaţii primeau, vreme de doi-trei ani, iar femeile pe toată durata detenţiei, întreţinere gratuită în natură, inclusiv came 40 de zolotnici (adică 200 g), iar pâine 3 funţi (adică „un kilogram două sute”, precum stahanoviştii minelor noastre din Vorkuta când îndeplineau norma cu 150%. Este drept, consideră Cehov, pâinea aceasta nu era bine coaptă şi era făcută din făină proastă, dar nici în lagăre nu este mai bună!). Anual primeau câte o scurtă îmblănită, câte o manta de postav şi câteva perechi de încălţări. Şi mai era următorul procedeu: vistieria ţaristă plătea intenţionat exilaţilor preţuri mari pentru obiectele confecţioaţe de ei tocmai pentru a susţine producţia lor. (Cehov a ajuns la convingerea că nu Sahalinul – colonia – este avantajos pentru Rusia, ci Rusia este cea care hrăneşte această colonie.)
Bineînţeles, regimul politic sovietic nu se putea bizui pe asemenea temeiuri nesănătoase. În 1928 cel de al doilea congres panrus al lucrătorilor din administraţie a recunoscut sistemul de deportare existent nesatisfăcător şi a stăruit pentru „organizarea exilului sub formă de colonii în localităţi îndepărtate, izolate, precum şi pentru introducerea sistemului coiidamnărilor incerte” (adică pe termen nedefinit)*.
Începând din 1929 au început să pună la punct un sistem de exil în combinaţie cu munca forţată.