„Cine nu munceşte nu măuâucă”, acesta e principiul socialismului. Şi numai pe acest principiu socialist putea fi edificat exilul sovietic, însă tocmai socialiştii s-au obişnuit să primească în exil hrană gratuit! Neîndrăznind să rupă dintr-o dată această tradiţie, vistieria sovietică a început şi ea să plătească exilaţilor ei politici, însă, fireşte, nu tuturor, şi bineînţeles – nici kaerilor, nici politicilor, făcând şi între ei diferenţieri: de pildă, în Cimkent, în anul 1927, eserii şi esdekii primeau câte 6 ruble pe lună, iar troţkiştii 30 (erau totuşi de-ai lor – bolşevici). Doar că aceste ruble nu erau ruble ţariste, pentru o cămăruţă foarte mică trebuia să plăteşti 10 ruble pe lună, iar cu 20 de copeici pe zi să mănânci foarte modest, în continuare – din ce în ce mai rău. În anul 1933 „politicii” primeau alocaţie 6 ruble şi 25 de copeici pe lună. Iar în acel an, îmi amintesc perfect, un kilogram de pâine neagră de secară „la liber” (nu pe cartelă) costa 3 ruble. Aşadar, socialiştii nu mai puteau să înveţe limbi străine şi să scrie lucrări teoretice, nu le mai rămânea decât să se cocoţeze muncind. Celor care ieşeau la lucru GPU-ul le tăia şi ultima, infima alocaţie.
Însă chiar dacă doreau să muncească, exilaţilor nu le era uşor să obţină un câştig. Căci sfârşitul anilor ’20 a fost marcat la noi de un şomaj rar întâlnit, să găseşti ceva de lucru constituia privilegiul oamenilor cu dosarul imaculat şi al membrilor de sindicat, iar exilaţii nu puteau să concureze, oferind studiile şi experienţa lor. Exilaţii mai trebuiau să ţină cont şi de comenduire, fără acordul căreia nici o instituţie n-ar fi îndrăznit să primească un exilat. (Dar chiar şi un fost exilat avea slabe speranţe să obţină o slujbă bună: de vină era semnul din actul de identitate.) în anul 1934, în Kazan, cum îşi aminteşte P. S-vă, un grup de exilaţi culţi s-a angajat la pavat de străzi. La comenduire i-au dojenit: la ce bun această demonstraţie? Dar nu i-au ajutat să găsească altceva de lucra, şi Grigori B. I-a zis agentului operativ: „Da dumneavoastră nu pregătiţi nici un proces? Ne-am fi angajat martori plătiţi”.
Erau nevoiţi să adune firimituri de la masă şi să le arunce în gură…
Iată cum decăzuse exilul politic rusesc. Nu mai rămânea timp de discuţii, nici de a scrie proteste împotriva „Credo” -ului oficial. Şi nu cunoşteau necazul că nu ştiau cum s-o scoată la capăt cu inactivitatea lipsită de sens… Acum grija era cum să nu moară de foame. Şi să nu decadă, devenind turnător i.
În primii ani ai puterii sovietice, în ţara noastră, eliberată, în sfârşit, de robia seculară, mândria şi independenţa exilaţilor politici au decăzut, s-au dezumflat precum un balon înţepat. S-a dovedit că era iluzorie acea forţă a exilaţilor politici de care se temea atâta puterea anterioară. Că această foiţă a fost creată şi susţinută numai de opinia publică a ţării, însă îndată ce opinia publică a fost înlocuită cu o opinie organizată, exilaţii, împreună cu protestele şi drepturile lor, au fost azvârliţi arbitrarului ghepeiişnicilor^ năuci Şi obtuzi şi necruţătoarele instrucţiuni secrete (cele dinţii asemenea instrucţiuni au izbutit să poarte amprenta mâinii şi inteligenţei lui Dzerjinski, ministrul afacerilor interne). Acum a devenit imposibil să lansezi de acolo, spre lumea liberă, măcar un strigăt rugăşit, măcar un cuvinţel. Dacă un muncitor exilat a trimis o scrisoare la fosta lui uzină, cel care i-a dat citire de faţă cu toţi ceilalţi (Leningrad, Vasili Kirillovici Egoşin), a fost şi el exilat fără întârziere. Exilaţii au pierdut nu doar alocaţia în bani, mijloacele de trai, dar şi orice drept în general; reţinerea lor în continuare, arestarea, expedierea cu convoiul erau mult mai accesibile pentru GPU decât atunci când aceşti oameni erau socotiţi liberi, acum nu mai erau stingherite de nimic şi parcă erau operate asupra unor păpuşi de gutapercă, nu asupra unor oameni. Era cât se poate de simplu să le tragă o scuturătură cum a fost la Cimkent: au anunţat pe neaşteptate că exilul de aici trebuie lichidat în douăzeci şi patru de ore. În douăzeci şi patru de ore trebuia: să predea totul la locul de muncă, să-şi golească locuinţa, să scape de tot calabalâcul, să se pregătească de drum şi să pornească pe traseul indicat. Nu cu mult mai blând decât expedierea unui convoi de deţinuţi! Nu este deloc mai asigurată ziua de mâiiie a exilatului…
Însă tăcerea societăţii şi presiunea GPU-ului nu era totul: cine erau ei, aceşti exilaţi? Aceşti imaginari membri de partid fără partide? Nu ne referim la cădeţi: toţi cadeţii din ţară au fost stârpiţi, dar ce însemna în jurul anului 1927 sau în jurul anului 1930 să te socoteşti eser sau menşevic? Nicăieri în ţară nu exista nici un grup de personaje care să răspundă la aceste nume. La începutul anilor ’20, tuturor socialiştilor li s-a propus să renunţe la convingerile lor de partid, şi în majoritatea lor au fost de acord şi s-au desprins de partidele respective, doar o mică minoritate a declarat că rămâne fidelă acestor convingeri. (Deşi pentru noi, într-o apreciere istorică, aceste convingeri sunt acum puţin înţelese, întmcât toate partidele socialiste efectiv n-au făcut decât să-i ajute pe bolşevici să se consolideze. Demult, chiar de la revoluţie, după zece ani tumultuoşi, programele acestor partide nu au fost revizuite, şi chiar dacă aceste partide ar fi reînviat pe neaşteptate nu se ştie cum ar fi apreciat evenimentele şi ce ar fi propus. Toată presa le pomenea demult numai la timpul trecut, şi acei membri ai lor care au scăpat teferi trăiau în familiile lor, lucrau în specialităţile lor şi uitaseră să se mai gândească la partidele lor de odinioară. Dar listele din tablele legii GPU-ului sunt de neşters. Şi la un semnal nocturn neaşteptat aceşti mieluşei distraţi erau înhăţaţi şi dintr-o puşcărie într-alta erau expediaţi, de pildă, la Buhara.
Aşa a sosit acolo I. V. Stoliarov în 1930 şi a întâlnit aici eseri şi esdeki îmbătrâniţi, adunaţi din toate colţurile ţării. Smulşi din viaţa lor obişnuită, nu le mai rămânea acum decât să se lanseze în discuţii, să aprecize momentul politic, să propună soluţii şi să presupună care ar fi fost cursul istoriei dacă… Dacă…
*Acei socialişti occidentali, ca Daniel Meyer, care numai în 1967 au simţit că „este o ruşine să fie socialişti laolaltă cu URSS”, puteau să ajungă la această convingere şi cu vreo 40-45 de ani mai devreme. Căci comuniştii sovietici încă de pe atunci i-au stârpit din rădăcină pe socialiştii sovietici, dar: pe noi nu ne doare dintele din gura altuia.
În felul acesta au înjghebat din ei – nu partide, ci ţintă pentru scufundare.
Cei mai numeroşi în exil erau social-democraţii georgieni, daşnacii20 armeni, deportaţi în număr mare în locuri îndepărtate după cucerirea republicilor lor de către comunişti. Unii îşi amintesc că un partid viu şi combativ în anii ’20 au fost siomştii-socialişti cu energica lor organizaţie de tineret „Hashemer” şi organizaţia legală „Hehalutz”, care a creat comunele agricole evreieşti din Crimeea. În 1926 au băgat la puşcărie întregul lor comitet central, iar în 1927, pe băieţii şi fetele până la 15-16 ani i-au luat din Crimeea şi i-au dus în exil. Le-au dat oraşul Turtkul şi alte locuri^aspre. Acesta era îutr-adevăr un partid: sudat, tenace, sigur de dreptatea lui. Însă ei nu urmăreau un ţel general, ci doar ţelul lor particular să trăiască precum o naţiune, să trăiască într-o Palestina a lor. Bineînţeles, partidul comunist, care a renunţat benevol la noţiunea de patrie, nu putea să tolereze la alţii manifestări de naţionalism îngust*.
În locurile de exil, socialiştii se găseau unii pe alţii, şi apăreau, reînviau fracţiunile lor, apăreau case de ajutor reciproc (dar toate strict fracţionare -doar ai lor pentru ai lor). Din locurile unde nu erau probleme cu lucrul, de pildă din Cimkent, trimiteau ajutor tovarăşilor de partid „din nord”, care nu aveau de lucru şi celor care stăteau în izolatoare. S-a pus din nou pe tapet ideea luptei pentru „statutul politicilor” (în toată perioada sovietică socialiştii nu şi-au dat seama câtuşi de puţin cât este de nepoliticos să nu lupţi pentru drepturile tuturor zekilor, ci doar pentru ale tale şi alor tăi), în anumite locuri organizaseră pregătirea bucatelor, îngrijirea copiilor în comun şi reuniuni fireşti în asemenea cazuri, şi vizite reciproce. De asemenea sărbătoreau împreună, în exil, l Mai (fără să aniverseze, în mod demonstrativ 7 noiembrie).
Exilaţii erau foarte slăbiţi din pricina relaţiilor necordiale dintre partide, ce s-au complicat în perioada sovietică şi s-au înăsprit de pe la mijlocul anilor ’20, când în exil au apărat numeroşi troţkişti, care, în afară de siiie, nu recunoşteau pe nimeni drept politici.
„Politicilor” le-a rămas şi în exil posibilitatea să-şi renege convingerile şi prin asta să se elibereze, însă aici, sub ochii fracţiunilor, astfel de cazuri erau rare. Apoi, în anul 1936, numeroşi social-democraţi şi eseri oricum au fost eliberaţi de exil (nu înseamnă că numele lor au fost uitate): acum, ochiul de vultur al sectorului operativ veghează şi mai vigilent asupra celor rămaşi, în 1937, toţi au fost transferaţi în puşcării.
*Părea că această pornire firească şi nobilă a sioniştilor de a reface păniântul strămoşilor, de a întări credinţa străbunilor şi de a se aduna acolo după o dispersare de două milenii, ar fi trebuit să atragă măcar sprijinul şi ajutorul popoarelor europene. Este adevărat. Crimeea în locul Palestinei nu era deloc o idee sionistă pură, şi oare n-a fost o bătaie de joc din partea lui Stalin propunerea făcută acestui popor mediteranean să-şi aleagă drept a doua Palestina oraşul Birobidjan din vecinătatea taigalei? Mare meşter în arta de a-şi ascunde îndelung gândurile, prin această invitaţie blândă, el făcea, poate, prima probă a acelei deportări pe care o plănuia pentru anul 1953.
Însă nu numai socialiştii erau ţinuţi în exilul anilor ’20 şi ’30: în primul rând (şi cu fiecare an devenea tot mai evident) veneau cei care nu erau deloc socialişti. Se revărsau pur şi simplu şi intelectuali fără de partid, acei oameni independenţi din punct de vedere spiritual, care împiedicau noul regim să se statornicească. Şi foşti, care nu fuseseră exterminaţi în timpul războiului civil. Chiar şi băieţandri pentru „foxtrot”. * Şi spiritişti. Şi ocultişti. Şi preoţi – la început având încă dreptul de a sluji în exil. Şi pur şi simplu credincioşi, pur şi simplu creştini (hristiane), sau ţărani (krestiane j21, cum au modificat ruşii cu multe veacuri în urmă. Şi ţărani pur şi simplu.
Şi ei toţi nimereau sub ochiul aceluiaşi sector operativ, toţi se separau şi înţepeneau. Cu anii, ei se vor feri şi mai mult unul de celălat, ca nu cumva NKVD-ul să-i suspecteze de „organizaţie” şi să o ia de la început. (Şi tocmai această soartă îi aşteaptă pe mulţi.) Astfel, înlăuntrul exilului de stat, ei se vor adânci într-un al doilea exil benevol – singurătatea. (Iar lui Stalin tocmai asta îi trebuie.)
Exilaţii mai erau slăbiţi şi de răceala cu care erau priviţi de către localnici: localnicii erau persecutaţi dacă manifestau vreun semn de apropiere faţă de exilaţi, cei vinovaţi erau deportaţi la rândul lor, iar tinerii erau excluşi din comsomol.
Epuizaţi de indiferenţa ţării, exilaţii sovietici îşi pierduseră şi voinţa de a mai evada. Evadările exilaţilor din epoca ţaristă erau uii sport vesel: cinci evadări Stalin, şase evadări Noghin22; pentru asta nu îi ameninţa nici glonţul, nici ocna, ci simpla reîntoarcere la vechiul loc după o călătorie distractivă. Dar GPU-ul, din ce în ce mai înţepenit, din ce în ce mai greoi, începând de pe la mijlocul deceniului al treilea a instituit un sistem de răspundere solidară: toţi membri unui partid poartă răspunderea pentru un evadat de-al lor. Şi aerul era deja insuficient, şi jugul era atât de apăsător, încât socialiştii, până de curând mândri şi impetuoşi, au acceptat acest sistem! Acum ei înşişi, prin hotărârea lor de partid, îşi interziceau să evadeze!
Şi, la urma urmelor, unde să evadeze? La cine să fugă…?
Specialişti pricepuţi ai justificărilor teoretice au şi potrivit una: nu este vremea de evadat, trebuie să aşteptăm. Şi în general nu e vremea de luptat, de asemenea trebuie să aşteptăm. La începutul anilor ’30, N. I. Mandelstam23 remarcă la deportaţii socialişti din Cerdâu că au renunţat definitiv să mai opună rezistenţă. Şi chiar sentimentul sfârşitului inevitabil. Şi o singură speranţă practică: când le vor adăuga o nouă condamnare – să o facă fără o altă arestare, să le dea să semneze acolo, pe loc, astfel nu li se va distruge modesta lor agoniseală. Şi un singur obiectiv moral: în faţa morţii să-şi păstreze demnitatea umană.
Nouă, după ce am trecut prin lagărul de muncă silnică, unde, la început -indivizi separaţi, striviţi, am început să ne unim pe neaşteptate, ne vine greu să pomenim acest proces de dezmembrare generală. Dar în deceniile noastre,
Viaţa societăţii ia amploare, tinde spre plenitudine (inspiraţie), atunci, ea mergea spre oprimare şi contracţie (expiraţie).
Aşa că nu se cuvine ca epoca noastră să judece epoca aceea Exilul mai avea şi numeroase gradaţii, ceea ce, de asemenea, contribuia la dezbinarea şi slăbirea exilaţilor. Existau diferite termene de schimbare a actelor de identitate (unii în fiecare lună, şi cu proceduri istovitoare). Nevrând să ajungă într-o categorie mai proastă, fiecare trebuia să respecte regulile.
Până la începutul anilor ’30 s-a păstrat şi cea mai blândă formă: acesta nu era exil, ci minus, în acest caz, prigonitului nu-i indicau un domiciliu exact, ci îl puneau să aleagă dintr-un număr de oraşe minus atâtea. Dar, după ce a ales, el era legat de acel loc tot pe un termen de trei ani. Minusistul nu trebuia să meargă pentru verificare la GPU, dar nici să iasă din localitate nu avea voie. În anii şomajului bursa locurilor de muncă nu dădea de lucru minusiştilor; dacă, totuşi, el izbutea să-şi găsească – se făceau presiuni asupra administraţiei să-l concedieze.
Minusul era acul care fixa insecta dăunătoare, şi astfel, aceasta aşteaptă supusă până îi venea rândul să fie arestată de-adevăratelea.
Şi mai exista credinţa în această orânduire înaintată, care nu poate, nu trebuie să aibă nevoie de exil! Credinţa în amnistie, mai cu seamă cu prilejul strălucitei celei de a 10-a aniversări a lui Octombrie…!
Şi amnistia a venit, amnistia a trăsnit. Exilaţii, dar nu toţi, au fost scutiţi de un sfert din pedeapsă (din trei ani – nouă luni). Dar întrucât se derula Marea Pasienţă, şi după trei ani de exil urmau în continuare trei ani de izolator politic şi apoi din nou trei ani de exil, această accelerare cu nouă luni nu făcea deloc viaţa mai frumoasă.
După asta venea timpul unei alte judecăţi. Anarhistul Dmitri Venediktov, spre sfârşitul exilului de trei ani la Tobolsk (1937) a fost arestat sub acuzarea precisă şi categorică: „colportare de zvonuri referitoare la împrumuturi” ^ (oare ce zvonuri puteau să existe despre împrumuturi, care apăreau în fiecare an ca florile din luna mai…?) „şi nemulţumire de puterea sovietică” (fiindcă exilatul trebuie să fie mulţumit de soarta lui). Şi ce i-au dat pentru aceste crime odioase? Moartea prin împuşcare în şaptezeci şi două de ore fără drept de apel! (Fiica sa Galina a mai apărut în paginile acestei căiţi.)
Astfel a fost exilul în primii ani de libertate câştigată, şi acesta era dramul pentru eliberarea definitivă din exil.
Exilul era un fel de ţarc pentru toate oile destinate cuţitului. Exilaţii din primele decenii sovietice nu erau oameni care trăiau, ci care aşteptau chemarea acolo. (Erau oameni inteligenţi – dintre foşti, ba chiar şi ţărani simpli, care încă din deceniul al treilea au înţeles ce îi aştepta înainte. Şi, încheindu-şi primul exil de trei ani, pentru orice eventualitate, rămâneau tot acolo, de pildă la Arhanghelsk. Uneori asta îi ajuta să scape de greblă.)
Iată dar ce întorsătură a luat pentru noi paşnicul exil din Şuşenskoe şi cel din Turuhansk cu cacao.
Iată ce povară nouă s-a adăugat tristeţii lui Ovidiu.
Capitolul 2
CIUMA ŢĂRĂNEASCĂ În ACEST CAPITOL va fi vorba de puţine lucruri. Despre cincisprezece milioane de suflete. Despre cincisprezece milioane de vieţi.
Fireşte, nu erau oameni culţi. Oameni care să ştie să cânte la vioară. Care să ştie cine este Meyerhold1 ori cât este de interesant să te ocupi cu fizica atomică.
În prunul război mondial noi am avut ceva mai puţin de două milioane de morţi şi dispăruţi fără urmă. În cel de al doilea – douăzeci de milioane (asta după Hruşciov, după Stalin – doar şapte. Să fi greşit losif socoteala? Şi câte ode! Câte obeliscuri, focuri veşnice! Romane şi poeme! Un sfert de veac literatura sovietică s-a adăpat doar cu acest sânge!
Însă despre ciuma aceea tăcută şi trădătoare, care a devorat cincisprezece milioane de ţărani – şi asta după un calcul foarte sumar şi doar sfârşind cu anul 1932! – Dar nu luaţi la rând, ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus: despre Ciuma aceea uu există căiţi. Iar despre cele şase milioane de morţi ca urmare a foametei artificiale provocate de bolşevici – despre asta nu vorbeşte nici patria noastră, nici Europa vecină, în bogatul ţinut al Poltavei, în sate, pe drumuri şi pe câmp zăceau cadavre neîngropate. De boscheţii din apropierea gărilor uu te puteai apropia – puţeau cadavrele în descompunere, printre ele şi prunci. „Edem din lipsă de albumină”, scriau pe certificatele celor ce se târau să moară pe pragul spitalelor, în Kuban era aproape chiar mai cumplit. Iar în Bielorusia, în multe locuri morţii erau ridicaţi de echipe speciale, dintre rude nu mai avea cine să-i îngroape.
Şi trâmbiţele nu ne trezesc să ne înfiorăm. Şi la răscrucile de drumuri vici-nale, unde scârţâiau convoaie încărcate cu osândiţi nu au fost puşi nici măcar trei bolovani! Şi cei mai buni umanişti ai noştri, atât de condescendenţi la nedreptăţile din ziua de azi, în anii aceia doar dădeau din cap aprobator: totul este corect! Aşa le trebuie!
Şi totul a fost făcut îutr-o tăcere atât de desăvârşită, şi locul răzuit cu atâta migală, şi fiece şoaptă înăbuşită cu atâta zor, încât, astăzi, nu pot decât să-i…
*Această cifră este diminuată, dacă judecăm după discursul lui Stalin la primul congres al colhoznicilor fruntaşi (Opere, Moscova, 1951, vol. 13, p. 246). El a precizat: la fiecare 100 de gospodării – 4-5 erau de chiaburi, 8-10 – ţărani înstăriţi. Adunând, obţinem procentul gospodăriilor ce trebuiau distruse: de la 12 la 15. Iar în 1929 erau în jur de 26 milioane de gospodării ţărăneşti; pe atunci o familie ţărănească avea în medie peste 5 membri, iar una înstărită şi peste 6.
Refuz pe cei amatori să-mi povestească despre lagăr: „Lăsaţi, fraţilor, am teancuri de asemenea povestiri, nu mai am unde să le pun”, însă despre deportarea ţăranilor nu-mi aduce nimeni nimic. Oare unde am putea găsi pe cineva care să ne povestească?
Ştiu că aici nu este de ajuns un capitol şi nici o carte a unui singur om. Iar eu nici măcar un capitol temeinic nu sunt în stare să alcătuiesc.
Şi totuşi încep. Vreau să pun acest capitol ca un semn, ca un reper, în locul acelor bolovani, ca să marchez locul unde poate, cândva, se va ridica o nouă biserică a lui Hristos Mântuitorul.
De la ce a început totul? Oare de la dogma că ţărănimea este „mică burghezie”? (Dar cine nu este la ei mică burghezie? Potrivit schemei lor extraordinar de exacte, în afară de muncitorii din fabrici, pe de o parte. – Excluzându-i pe cei calificaţi – şi de magnaţii-patroni, pe de alta, toţi ceilalţi, de fapt tot poporal: şi ţăranii, şi funcţionarii, şi artiştii, şi aviatorii, şi profesorii, şi studenţii, şi medicii, nu sunt altceva decât „mică burghezie”.) Ori de la calculul tâlhăresc al cârmuitorilor: pe unii să-i jefuiască şi pe alţii să-i înspăimânte?
Din ultimele scrisori pe care Korolenko le-a adresat lui Gorki în 1921, înainte ca primul să moară, iar cel de al doilea să emigreze, aflăm că acest atac banditesc asupra ţărănimii a început încă de pe atunci şi a fost realizat aproape în aceeaşi formă ca şi în anul 1930. (Pe măsură ce trec anii, apar tot mai multe materiale în legătură cu asta.), Dar puterea lor nu era pe măsura cutezanţei şi au renunţat, au dat înapoi.
Totuşi proiectul le-a rămas în cap, şi pe parcursul întregului deceniu al treilea s-a fluturat acest cuvânt cu intenţii de mustrare, de vină: chiabur! Chiabur! Chiabur! În conştiinţa orăşenilor se insinua ideea că n-au loc să trăiască alături de „chiabur” pe pământ.
Nimicitoarea ciumă ţărănească se pregătea, pe cât se poate judeca, încă din noiembrie 1928, când, după raportul secretarului comitetului de partid al ţinutului Caucazul de Nord Andreev, CE al VKP/b/a interzis să fie primiţi în colhozuri ţăranii înstăriţi („chiaburii”): iată, erau separaţi pentru exterminare. Această hotărâre a fost ratificată în iulie 1929, şi de pe acum, erau pregătite listele criminale, şi au început confiscările şi deportarea. Iar la începutul anului 1930, ceea ce urma să se înfăptuiască (după ce avusese loc o repetiţie şi totul fusese pus la punct) a fost anunţat public de către hotărârea Comitetului Central al VKP/b/din 5 ianuarie privind accelerarea colectivizării (partidul are „deplina justificare să treacă în activitatea sa practică de la politica de limitare a tendinţelor exploatatoare ale chiaburimii la politica de lichidare a chiaburimii ca clasă”).
După Comitetul Central, u-au întârziat prea mult nici preasupusele ŢIK şi SNK: la l februarie 1930 au dezvoltat voinţa partidului, dându-i formă legislativă. Comitetelor de partid regionale şi de ţinut li se da libertatea „să adopte toate măsurile necesare în lupta cu chiaburimea până la (nici a-a fost altfel) confiscarea totală a averii chiaburilor şi deportarea lor din limitele raioanelor şi ţinuturilor”.
Doar când să spună ultimul cuvânt, pe Măcelar l-a cuprins ruşinea. Din care limite a spus. Dar n-a spus – în care. Unii naivi puteau sa înţeleagă că undeva aproape, la treizeci de verste depărtare…
Cât despre coada de topor, se pare că nici nu figura în Teoria înaintată, însă, după anvergura cositorii, a devenit clar că fără ea nu se poate. Am vorbit de valoarea acestui cuvânt. De pildă, s-a iniţiat o „colectă de ambalaje”, şi pionierii au pornit din casă în casă să adune de la ţărani saci în folosul statului sărac, dar tu nu ai dat, ţi-a părut rău, fiindcă ai nevoie (l-a magazin nu sunt de vânzare). – Gata, eşti coadă de topor. Numai bun pentru deportare.
Şi aceste denumiri şi-au pornit marşul voios prin Rusia Sovietică, ale cărei nări nu se răciseră încă de aburii sângelui vărsat în războiul civil! Cuvintele au fost lansate şi, cu toate că nu explicau nimic, erau înţelese, simplificau foarte mult, nu trebuia să gândeşti câtuşi de puţin. A fost repusă în vigoare o lege din timpul războiului civil (după opinia mea nu a fost o lege rusească; unde s-a mai pomenit în istoria Rusiei aşa ceva?): zece pentru unul! O sută pentru unul! Pentru un activist omorât (şi cel mai adesea – un leneş, un palavragiu; toată lumea îşi aminteşte că deschiaburirea era condusă de hoţi şi beţivi) erau exterminaţi sute de ţărani dintre cei mai harnici, buni organizatori, inteligenţi, cei care purtau în ei stabilitatea naţiunii rase.
Cum? Cum! Ni se strigă. Dar ciocoii? Asupritorii vecinilor? Care dau cu împrumut şi iau camătă?
Just, într-o mică măsură au nimerit acolo şi ciocoii (toţi oare?) Numai că întrebăm şi noi: ciocoi – fiindcă aveau aceasta în sânge? Fiindcă aceasta era esenţa lor? Ori pentru că acesta este specificul oricărei bogăţii (şi al oricărei puteri), să-l strice pe om? O, dacă ar fi atât de simplă „purificarea” omenirii sau a unei clase! Dar dacă au purificat într-atât ţărănimea, cu pieptene des de fier, deci, dacă au purificat-o de ciocoii cei nemiloşi, încât n-au cruţat cincisprezece milioane pentru asta, de unde atunci în satul colhoznic de astăzi aceşti burtoşi, răi, cu mutre îmbuibate, care se află în frantea lui (şi a comitetului raional)? Aceşti prigonitori nemiloşi ai bătrânelor singure şi ai tuturor celor fără de apărare? Cum de a scăpat rădăcina lor de fiară hrăpăreaţă la „deschiaburire”? Doamne, dar oare nu sunt sămânţă de activişti…?
Cel care a crescut jefuind bănci- nu putea să aprecieze ţărănimea nici ca un frate, nici ca un stăpân. El nu putea decât să fluiere precum Solovei-tâlha-ruP – şi în taiga şi tundră au fost târâţi milioane de truditori, plugari cu mâini bătătorite, tocmai aceia care au instaurat puterea sovietică, numai ca să primească pământ, şi după ce l-au primit, şi-au înfipt repede rădăcinile în el („pământul aparţine celor care îl muncesc”).
Despre ce ciocoi mai poate fi vorba, dacă staniţele din Kuban, de pildă Urupinskaia, au fost deportate în bloc, de la mic la mare (au fost aduşi în schimb demobilizaţi)? Iată unde este clar „principiul de clasă, nu-i aşa? (Să ne amintim că tocmai Kubanul aproape că nu i-a sprijinit pe albi în războiul civil şi cel dintâi a distrus spatele frontului armatei lui Denikin, a căutat să se înţeleagă cu roşii. Şi brusc a apărut” sabotajul din Kuban „!) Dar satul Dolinka, centrul agriculturii din Arhipelag, de unde a apărut? În anul 1929, toţi locuitorii lui (nemţi) au fost” deschiaburiţi” şi deportaţi. Cine pe cine exploata acolo – greu de înţeles.
Principiul „deschiaburirii” este şi mai uşor de înţeles prin destinul copiilor. Iată-l, de pildă, pe Şurka Dmitriev din satul Masleno (Selişcenskie Kazarmî de lângă Volhov). Îu anul 1925, când a murit tatăl lui, Fiodor, el avea treisprezece ani şi era unicul băiat, în rest – numai fete. Cine să conducă gospodăria tatălui? El, cine altul? Surorile şi mama îl ascultau supuse. Acum, pe uliţă, se saluta ca un om mare cu cetăţenii mai în vârstă din sat. A izbutit să continue cu vrednicie munca tatălui, şi în anul 1929 avea hambarele pline. Chiabur, bineînţeles. Au deportat toată familia.
Adamova-Sliozberg povesteşte înduioşător despre întâlnirea ei cu o fetiţă pe nume Motia, băgată la închisoare în 1936 pentru că a plecat de capul ei -pe jos, două mii de kilometri! Ar fi trebuit să i se dea o medalie olimpică pentru asta – din exilul din Ural ca să se ducă în satul natal Svetlovidovo, lângă Tarasa. În anul 1929, când a fost deportată cu părinţii, era şcolăriţă, pe urmă n-a mai putut să înveţe, învăţătoarea, alintând-o, o poreclise „Motia -Micul Edison”: fetiţa nu numai că învăţa excelent, dar avea şi o minte grozav de inventivă şi făcuse tot felul de invenţii pentru şcoală. După şapte ani a cuprins-o dorul, a vrut să mai vadă o dată măcar bâmele acelei şcoli inaccesibile – şi „Micul Edison” a primit pentru asta puşcărie şi lagăr.
Arătaţi-mi un asemenea destin de copil în secolul al XlX-lea!
La deschiaburiţi intrau neapărat toţi morarii, dar, cum se ştie, morarul şi fierarul erau tehnicienii satului. Iată-l, de pildă, pe morarul Prokop Ivanovici Laktiunkin din satul Penki, gubernia Riazan (lângă Petelino). Îndată ce „l-au deschiaburit”, fără el au strâns prea tare şurubul pietrelor şi moara a luat foc. După război l-au iertat şi s-a întors în sat. Dar n-avea linişte că nu era moară. Laktiunkin a cerut aprobare, a turnat chiar el pietrele şi, în acelaşi loc (negreşit în acelaşi loc), a ridicat moara, fireşte nu pentru folosul lui, ci pentru colhoz, dar mai degrabă pentru întregirea şi înfrumuseţarea peisajului.
Iată însă şi un fierar sătesc, să vedem ce fel de chiabur este el. Să începem, aşa cum le place la serviciul de cadre, cu tatăl. Tatăl lui, Gordei Vasilievici, a slujit douăzeci şi cinci de ani la fortăreaţa din Varşovia şi în urma anilor serviţi s-a ales cu praful de pe tobă: ca soldat pentru douăzeci şi cinci de ani şi-a pierdut bucata de pământ. Însurat cu o fată de soldat de pe lângă fortăreaţă, după ce şi-a încheiat slujba în armată, s-a dus în satul nevestei, Barsuki, din judeţul Krasnenski, Aici, sătenii l-au îmbătat şi cu jumătate din banii strânşi de el, a plătit pentru tot satul restanţele dărilor. Cu cealaltă jumătate a luat de la moşier o moară în arendă, dar curând, pe această arendă, a pierdut şi restul de bani. Şi, astfel, şi-a petrecut lunga-i bătrâneţe ca cioban şi ca paznic. A avut şase fete – pe toate le-a dat după oameni săraci -şi un singur băiat, Trifon (numele lor de familie era Tvardovski). Trifoii a fost dat ca băiat de prăvălie la un magazin de galanterie, dar de acolo a fugit îndărăt la Barsuki şi s-a tocmit la fierarii Molceanov: un an argat fără simbrie, patru ani ucenic, după alţi patru a devenit meşter, şi-a construit o izbă în satul Zagorie, apoi s-a însurat. I s-au născut şapte copii (printre ei şi poetul Alexandr) şi nu poţi face avere dintr-o fierărie. Pe tată îl ajuta fiul cel Mare, Konstantin. Din zori şi până în noapte forjau, căleau şi făureau cinci excelente topoare oţelite, dar fierarii din Roslavl, cu prese şi muncitori salariaţi le stricau preţurile. Până în anul 1929 fierăria lor era într-o clădire de lemn, aveau un cal, uneori o vacă şi o viţică, alteori nici vacă, nici viţică, şi opt meri. Iată ce mai ciocoi. Banca Funciară ţărănească vindea îu rate moşiile ipotecate. Trifon Tvardovski a cumpărat 11 deseatine de teren necultivat, năpădit pe de-a-ntregul de tufişuri, şi chiar înainte de anul Ciumei au defrişat prin munca lor 5 deseatine, restul lăsându-l aşa, sălbăticit. Şi i-au pus pe listă să-i deschiaburească: în tot satul nu erau decât cincisprezece gospodării şi cineva trebuia deschiaburit! Le-au calculat un venit fantastic de la fierărie, le-au pus un impozit peste puterile lor şi, iieplătindu-l la timp. – Pregăteşte-te de călătorie, chiabur blestemat!
Cine avea o casă de cărămidă în rând cu cele de lemn ori cu etaj în râhd cu cele fără^etaj, acela era evident chiabur – pregăteşte-te, canalie, în şaizeci de minute! În satul rusesc nu trebuie să existe case de cărămidă, case cu etaj! Îndărăt la cavernă! Încălziţi-vă ca în comuna primitivă! Acesta este marele nostru proiect de transformare, aşa ceva n-a mai existat de-a lungul istoriei.
Însă marele secret nu constă nici în asta. Uneori, cei care trăiau mai bine, dacă intrau repede în colhoz, rămâiieau acasă. Dar un sărac încăpăţânat, care nu voia să scrie cererea de intrare în colhoz, era deportat.
Acest lucru este foarte important, cel mai important! Nu interesa pe nimeni nici o deschiaburire, ci doar băgarea forţată în colhoz. Nu puteau prin alte mijloace, ci doar înspăimântându-i (de moarte), să le ia ţăranilor pământul făgăduit de revoluţie, şi tot pe ei să-i pună să-l lucreze ca iobagi.
Şi, iată, prin satele curăţate de mai multe ori de grâne, au pornit din nou groaznicii activişti înarmaţi, străpungeau pământul din curţi cu baionetele, băteau cu ciocanele în pereţii izbelor, uneori dărâmau pereţii, şi de acolo curgea grâu. Uneori, mai mult pentru a băga în sperieţi, sfâşiau şi pernele cu cuţitele. Fetiţa mică a gospodarului a înţepat unul din sacii confiscaţi, luându-şi puţin grâu: „Hoţoaico!” a strigat la ea activista şi i-a împrăştiat grâul din poală. Şi nu a lăsat-o să adune nici un bob.
Acesta era cel de al doilea război civil, acum împotriva ţăranilor. Era Marea (Cotitiură) Ruptură, da, numai că nu spuneau – a cui ruptură?
A coloanei vertebrale a poporului rus.
*
Nu, noi am păcătuit faţă de literatura realismului socialist, ei au descris deschiaburirea, au descris-o într-un stil foarte curgător şi cu mare simpatie, ca pe o vânătoare de lupi fioroşi.
Numai că n-au descris cum la toate casele diutr-un sat ferestrele erau bătute în scmduri. Cum mergi prin sat, şi pe o prispă zăreşti o femeie moartă cu un prunc mort pe genunchi. Sau un bătrân aşezat lângă un gard, el îţi cere o bucată de pâine, dar când te întorci – zace răsturnat pe spate, mort.
Nici următorul tablou nu-l vom citi la ei; preşedintele sovietului sătesc, împreună cu învăţătoarea, luată ca martor, intră într-o izbă unde, pe laviţă,
Zac un bătrân şi o bătrână (bătrâuul acela ţinea înainte o ceainărie, cum să nu fie ciocoi? Căci nimeni de pe drum uu vrea o ceaşcă de ceai fierbinte) şi îşi agită revolverul: „Scoală-te, lup de Tambov!” Bătrână a început să ţipe, şi preşedintele, pentru a-i înspăimânta şi mai tare, a tras câteva gloanţe în tavan (răsună foarte tare în izbă). Pe drum, acei bătrâni au murit amândoi.
Cu atât mai mult nu vom citi despre următorul procedeu de deschiaburire: pe toţi cazacii (dintr-o staniţă de pe Don) i-au convocat „la o adunare”, acolo i-au înconjurat cu mitralierele, i-au luat şi i-au dus. Pe urmă, deportarea femeilor nu constituia o problemă.
Ne sunt descrise şi chiar arătate la cinematograf hambare întregi ori gropi pline cu grâu, ascuns de chiaburi. Nu ne arată însă acea modestă agoniseală, dragă ca lumina ochilor: o vită, curtea şi obiectele de bucătărie, pe care o femeie plângând a primit ordin să le abandoneze. (Presupunând că unul dintre membrii familiei scapă şi izbuteşte să se descurce, şi Moscova „va hotărî” că acea familie este de mijlocaşi, întorcându-se în sat, ei nu-şi mai găsesc gospodăria lor mijlocie: totul a fost sfeterisit de activişti şi de muierile lor.)
Nu ne arată nici acele bocceluţe cu care o familie este lăsată să urce în căruţa statului. N-o să aflăm, de pildă, că în casa Tvardovski nu se găsea nici slănină, nici măcar pâine. – I-a salvat Kuzma, vecinul lor cu mulţi copii, pe care, de asemenea nu-l dădea bogăţia afară din casă, le-a dat câte ceva să aibă pe drum.
Care izbutea fugea de ciumă la oraş. Uneori şi cu calul, dar în vremurile astea nu aveau cui vinde un cal: acel cal devenise şi el un fel de ciumă, era semnul sigur al chiaburului. Şi la târgul de cai, stăpânul lega calul de conovăţ, îl bătea uşor cu palma peste bot pentru ultima oară, şi se făcea nevăzut până nu-l observa cineva.
În general, se considera că Ciuma aceea a bântuit în anii 1929-1930. Însă duhoarea ei de hoit a dăinuit multă vreme după aceea deasupra satului. Când în Kuban, în 1932, tot grâul, până la ultimul bob, a fost luat de stat chiar din treierătoare, iar colhoznicilor li s-a dat mâncare doar cât a ţinut recoltatul şi treieratul, pe urmă s-a isprăvit şi hrana caldă, şi nici măcar un bobuleţ pentru ziua-muncă – cum să le închidă gura femeilor care boceau? Cine a mai rămas pe aici nedeschiaburit? Întrebau. Cine vrea să fie deportat? (în ce stare se afla satul la începutul colectivizării, eliberat de chiaburi, se poate judeca după mărturia Skripnikovei: în 1930 a fost de faţă când nişte ţărănci din Solovki trimiteau pachetele cu pesmeţi diii pâine neagră în satul natal!)
Iată povestea lui Timofei Pavlovici Ovcinnikov, născut în 1886, din satul Kişkino, plasa Mihnevo (nu departe de Gorki Leninskie4, aproape de şosea). A făcut războiul cu Germania, a făcut războiul civil. Când a isprăvit de luptat, s-a întors la pământul promis de decret^, apoi s-a însurat. Era inteligent, ştiutor de carte, avea multă experienţă şi mâini de aur – se pricepea la orice. Avea şi cunoştinţe veterinare, pe care le dobândise ca autodidact, avea căutare în tot ţinutul. Muncind fără preget, şi-a construit o casă frumoasă, a sădit o livadă, dintr-un mânzuleţ a crescut un cal grozav. Dar l-a ameţit NEP-ul, Timofei Pavlovici a avut ghinionul să creadă şi în NEP, cum a crezut în decretul cu pământul: în asociaţie cu un alt ţăran, a deschis o cârnăţărie. (în Prezent, după ce la sate timp de patruzeci de ani n-au ştiut ce-s aceia cârnaţi, unii s-ar scărpina la ceafă, nepricepând: ce era rău în cârnăţăria aceea?) Lucrau singuri, n-aveau nici un angajat, iar cârnaţii îi vindeau prin cooperaţie. Şi în total au lucrat doar doi ani, din 1925 până în 1927, când au început să-i sufoce cu impozitele, atribuindu-le câştiguri mari, imaginare (scornite de inspectorii financiari, fiindcă asta le era slujba, ori suflate la urechile secţiei financiare de către zavistnicii leneşi din sat, care nu erau buni de nimic în afară de a se face activişti). Şi cei doi asociaţi au închis cămătăria. În 1929, Timofei a intrat în colhoz printre cei dintâi, a dus acolo calul său cel bun, şi vaca, şi întregul inventar. Muncind din răsputeri la câmp, în plus a mai crescut şi doi tauri de rasă pentru colhoz. De colhoz se alegea praful, şi mulţi fugeau pur şi simplu din el, dar Timofei avea deja cinci copii, nu se putea mişca. Din ranchiună, cei de la secţia financiară îl socoteau în continuare înstărit (şi pentru ajutorul veterinar pe care îl oferea oamenilor) şi, acum chiar pe colhoznic, îl sufocau întruna cu impozite excesive. Nu avea cu ce plăti, i-au luat totul din casă; ultimele trei oi, pe care băiatul de unsprezece ani izbutise să le sustragă de la inventar, acum i-au fost luate şi acelea. Când au venit încă o dată să facă inventarul averii, biata familie nu mai avea uumic, şi neruşinaţii de la secţia financiară au înregistrat pe listele lor ficuşii din hârdaie. Timofei n-a mai răbdat, a luat toporul şi, sub ochii lor, i-a tăiat pe toţi. Ce înseamnă că a făcut el? 1. A distrus bunuri care aparţineau de pe acum statului; 2. A ridicat toporul împotriva puterii sovietice; 3. A discreditat sistemul colhoznic.
Iar în satul Kiskino, sistemul colhoznic tocmai trosnea din toate încheieturile, nimeni nu mai voia să lucreze, nu mai credea, plecaseră jumătate şi cineva trebuia pedepsit în mod exemplar. Timofei Ovcinuikov, neptnan inve-terat, care s-a strecurat în colhoz ca să-l distrugă, a fost acum deschiaburit prin hotărârea preşedintelui sovietului sătesc Şokolov. Era în anul 1932, deportările în masă luaseră sfârşit, şi nevasta cu cei şase copii (unul sugar) n-au fost deportaţi, ci doar aruncaţi în drum, căci li s-a luat casa. Peste un an, pe banii lor, au ajuns la Arhanghelsk, la părintele lor. Toţi cei din neamul Ovcinnikovilor trăiau până la 80 de ani, dar Timofei, din pricina unei astfel de vieţi, s-a frânt la 53.
Chiar şi în anul 1935, şefii unui colhoz mergeau de Paşti beţi prin satul ajuns ca vai de el şi cereau de la ţăranii cu gospodărie individuală bani pentru vodcă. Dacă nu dai – „te deschiaburim, te deportăm!” Şi te deportează! Doar eşti cu gospodărie individuală, în asta constă Marea Ruptură, Marea Cotitură6.
*Cele de mai jos nu au legătură cu tema noastră, dar ajută la înţelegerea epocii. Cu timpul, Timofei s-a aranjat şi la Arhanghelsk să lucreze într-o mezelărie închisă, tot cu doi meşteri, dar. Cu un şef peste ei. A lui fusese închisă ca dăunătoare pentru muncitori, aceasta era închisă ca să nu ştie muncitorii de ea. Ei prelucrau sorturi de salamuri scumpe pentru aprovizionarea personală a cânuuitorilor acestui ţinut nordic. Deseori chiar Timofei era trimis să ducă produsele la casa mare, fără etaj. Aflată, după un gard înalt, a secretarului comitetului regional de partid, tovarăşul Austrin (la colţul străzilor Liebknecht şi Ciumbarov-Lucmski) şi a şefului NKVD-ului regional, tovarăşul Şeiron.
Însă drumul ca atare, acest drum al crucii ţăranilor, realiştii-socialişti nu ni-l descriu câtuşi de puţin. I-au încărcat, i-au pornit şi, gata, povestea s-a sfâr-şit, urmează trei asteriscuri după acest episod.
Era bine dacă îi încărcau când afară era cald, întrucât călătoreau în cănite, altfel – în sănii, pe un ger cumplit, cu sugari, copii mici, adolescenţi. Prin satul Kocenevo (regiunea Novosibirsk), în februarie 1931, când gerurile alternau cu viscolele, treceau, şi treceau, şi treceau nesfârşite aceste convoaie, înconjurate de escortă, apăreau din stepa troienită şi tot în ea dispăreau. Să se încălzească în izbe, puteau să intre doar cu permisiunea escortei şi pentru câteva minute scurte, ca să nu reţină convoiul. (Soldaţii din aceste trupe de escortă ale GPU-ului trăiesc încă! Sunt pensionari! Îşi mai amintesc, poate! Dar poate nu-şi mai amintesc.) Toţi se târau spre mlaştinile Narâmului, şi în aceste mlaştini nesăţioase au rămas cu toţii. Dar mai înainte, drumul cumplit i-a prăpădit pe copii.
Intenţia era aceasta – ca toţi cei mici din familia ţăranului să moară o dată cu cei mari. De la moartea lui Irod, doar învăţătura înaintată a fost în stare să ne explice: cum se poate extermina până la prunci. Hitler era un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.
Ţăranii ştiau ce îi aşteaptă. Şi dacă aveau norocul ca trenul în care se aflau să treacă prin locuri populate, pe copiii lor mici, dar care puteau să se caţăre, îi coborau, în gări, pe ferestre: trăiţi printre străini, cerşiţi! Numai să nu muriţi cu noi!
(La Arhanghelsk, în anii de foamete 1932-1933, copiii coloniştilor speciali nu primeau masă gratuită la şcoală şi nici bonuri de îmbrăcăminte ca alţi copii nevoiaşi.) în eşalonul de pe Don, în care femeile au fost expediate separat de cazacii care fuseseră prinşi la „adunare”, o femeie a născut pe drum. Şi li se dădea câte un pahar de apă pe zi şi nu în fiecare zi – 300 grame de pâine. Felcer? Nici pomeneală. Mama şi-a pierdut laptele şi pruncul a murit. Unde să-l îngroape? Doi soldaţi din escortă au urcat în vagonul lor pentru o staţie, au deschis uşa din mers şi au azvârlit cadavrul micuţului.
(Acest tren avea ca destinaţie marele şantier din^Magnitogorsk. Şi pe bărbaţi tot aici i-au adus, i-au pus să sape bordeie! Începând cu Magnito-gorskul, barzii noştri au avut grijă şi au reflectat viaţa nouă de pe şantier.)
Familia Tvardovski a fost dusă cu căruţele doar până la Elnia şi, din fericire, era aprilie. Acolo i-au încărcat în nişte vagoane de marfă şi i-au încuiat, dar găleţi, ori găuri în duşumele ca să-şi facă nevoile nu existau. Şi riscând o pedeapsă ori o nouă condamnare pentru încercare de evadare, Konstantin Trifonovici, în timp ce trenul mergea şi zgomotul era mai mare, a scobit o gaură în podea. Erau hrăniţi o dată la trei zile în gările-nod de cale ferată: li se aducea supă în găleţi. Este adevărat, călătoria (până la staţia Lialia, Uralul de Nord) u-a durat decât zece zile. Acolo era încă iarnă, eşalonul a fost îutâmpinat cu sute de sănii, şi pe gheaţa râului au pornit spre pădure. La un moment dat, spre seară, au ajuns la o baracă pentru plutaşi în care încăpeau vreo douăzeci de oameni, nou-sosiţii erau peste cinci sute. Comandantul, unul Sorokin, din Perm, comsomolist, umbla cu paşi mari prin zăpadă şi arăta unde să se bată ţăruşi: aici o să fie o stradă, aici or să fie case. Aşa a luat fiinţă aşezarea Parcea.
Este greu să crezi că există atâta cruzime: să spui, într-o seară de iama, în taiga – aici! Oare sunt oamenii în stare de aşa ceva? Căci ei călătoresc în timpul zilei şi, iată, ajung la destinaţie noaptea. Sute, sute de mii au fost aduşi exact aşa şi abandonaţi, cu bătrâni, femei şi copii, în peninsula Kola (Appatitî), au petrecut toată întunecata iama polară în corturi simple, acoperite de zăpadă. De altminteri, cu cât a fost mai caritabil dacă pe nemţii din ţinutul Volgăi i-au adus – eşaloane întregi – în timpul verii (anul 1931 -1931, nu 1941, să nu greşiţi!) în stepele fără apă ale Karagandei, şi acolo le-au ordonat să sape şi să construiască, şi le-au dat apă cu porţia? Apoi iama vine şi acolo. (Către primăvara lui 1932, bătrânii şi copiii au murit pe capete: dizenterie, distrofic.) Chiar în Karaganda, ca şi în Magnitogorsk, au fost construite nişte bordeie-cămine, lungi şi joase, asemănătoare cu depozitele de legume. La Belomorkanal7, nou-sosiţii au fost instalaţi în barăcile goale ale lagărului. Iar la Valgokanal^ – îndată după Himki, i-au adus înainte de a instala lagărul, imediat după ce s-au încheiat cercetările hidrografice, i-au descărcat şi le-au ordonat să sape pământul cu tâmăcopul şi să-l care cu roabele (în ziare scriau: „la canal au fost aduse maşini”). Pâine nu aveau; bordeiele lor – să le sape în timpul liber, (în prezent, acolo, şalupe şi nave de agrement îi plimbă pe moscoviţi. Pe fundul canalului – oase, în pământ -oase, în beton – oase.)
Când se apropia Ciuma, în 1929, la Arhanghelsk au închis toate bisericile: oricum erau sortite să fie închise, dar acum s-a potrivit să răspundă nevoii adevărate de a-i adăposti pe „deschiaburiţi”. Valuri mari de ţărani deportaţi se scurgeau prin Arhanghelsk, şi pentru o vreme întregul oraş devenise ca o mare închisoare de tranzit în biserici au instalat priciuri cu mai multe etaje, doar că nu aveau cu ce să încălzească, în gară se descărcau fără întrerupere garnituri de transportat animale, şi, însoţiţi de lătratul clinilor, treceau opin-carii posomoriţi spre priciurile lor de la biserică. (Un băieţel, pe nume Ş., a ţinut minte cum un ţăran mergea cu hamul în jurai gâtului: în zorul deportării nu şi-a dat seama ce ar fi mai util să ia cu el. Un altul ducea un gramofon cu pâluie. Operatori de filme, câte lucruri interesante pentru voi!… În biserica Vvednie, priciul de opt etaje, nefiind fixat de perete, s-a prăbuşit într-o noapte, şi multe familii au fost strivite sub dărâmături. Auzind ţipetele, trapele s-au strâns în jurai bisericii.
Aşa au trăit în iama aceea a chimii. Nu se spălau. Aveau corpurile pline de bube. A apărut tifosul. Moartea îi secera cu nemiluita. Locuitorii din Arhanghelsk au primit un ordin categoric: să nu-i ajute în nici un fel pe coloniştii speciali (aşa erau numiţi ţăranii deportaţi)! Plugarii colindau prin oraş mai mult morţi decât vii, dar nimeni nu putea primi pe niciunul în casă să-i dea să mănâhce ori să-i întindă o cană de ceai la poartă: pentru aşa ceva, localnicii erau chemaţi la miliţie unde li se lua carnetul de indentitate. Pe stradă trece, târându-şi cu greu picioarele, un flămând, se poticneşte, cade şi -
Gata, e mort Dar nici aceştia nu puteau fi ridicaţi (pe străzi circulau agenţi şi urmăreau să vadă cine sunt miloşii care acordă ajutoare).
Tot în vremea asta erau, de asemenea, deportate sate întregi de grădinari şi crescători de vite din apropierea oraşelor, nu scăpa unul (iarăşi: cine pe cine exploata în aceste sate?), iar locuitorii Arhanghelskului tremurau şi ei să nu fie la rândul lor deportaţi. Se temeau să se oprească şi să se aplece deasupra unui cadavru. (Unul zăcea în apropiere de GPU, nu-l ridica nimeni.)
Erau înmormântaţi în mod organizat de către un serviciu al municipalităţii. Fără sicrie, fireşte, în gropi comune, alături de vechiul cimitir al oraşului, pe strada Vologodskaia – în-câmp deschis. Şi nu le puneau nici un semn de pomenire.
Şi toate astea nu erau pentru truditorii ogoarelor decât un tranzit. Mai exista un lagăr mareşal lor dincolo de satul Talaghi, şi pe unii i-au luat la încărcat de cherestea însă unul dintre ei a prins un moment prielenic şi a scris pe un buştean o scrisoare în străinătate (poftim, să-i mai înveţi carte pe ţărani!), astfel că au fost retraşi de la munca aceasta. Drumul lor a continuat mai^ departe: pe Onega, pe Pinega şi în sus pe Dvina.
În lagăr, noi glumeam: „Mai departe de soare nu ne vor trimite”. Totuşi pe acei ţărani i-au trimis mai departe, unde multă vreme nu vor avea un acoeperiş sub care să aprindă o făclie.
Ceea ce deosebea deportarea ţăranilor de toate deportările sovietice anterioare şi ulterioare era faptul că ei nu erau deportaţi în vreo localitate, în vreun loc amenajat pentru locuit, ei erau timişi spre fiarele sălbatice, ca pradă, să trăiască într-o stare primitivă. Nu, mai rău: chiar şi în starea primitivă, strămoşii noştri îşi instalau aşezările lângă apă. De când e lumea şi pământul, nimeni nu şi-a clădit locuinţa altfel. Dar pentru aşezările speciale cekiştii alegeau locuri (ţăranii înşişi nu aveau voie să aleagă) pe povârnişuri pietroase (deasupra râului Pinega, la 100 metri înălţime, unde nu poţi da de apă şi nu creşte nimic pe pământ). La vreo trei-patra kilometri se afla o luncă prielnică, instmcţiunile sunau că este interzis să ridice o aşezare în apropierea ei! Se întâmpla ca fâneţele să se afle la zeci de kilometri de sătuc şi finul îl aduceau cu bărcile… Uneori li se interzicea pur şi simplu să cultive grâu. (Profilul economic îl stabileau tot cekiştii.) Noi, orăşenii, nu ştim încă un lucru: ce înseamnă viaţa când ai în grijă vite, fără vite viaţa ţăranului nu e viaţă, şi iată, pentru mulţi ani ei sunt osândiţi să nu audă un nechezat de cal, un muget de vacă, un behăit de oaie; să nu înşeueze, să nu mulgă, să nu dea nutreţ vitelor.
Pe râul Ciulâm din Siberia, aşezarea specială a cazacilor din Kuban a fost împrejmuită cu sârmă ghimpată şi supravegheată din turnuri, ca în lagăr. (Am mai scris că, în felul acesta, în multe locuri, aşezările deportaţilor au fost transformate în lagăre.)
Se pare că totul a fost făcut pentru ca aceşti truditori detestabili să crape mai repede, să elibereze ţara noastră de ei înşişi, precum şi de grâne. Şi, într-ade-văr, multe asemenea aşezări speciale au fost pustiite de moarte. Iar astăzi, oameni care trec întâmplător prin locurile acelea ard încet-încet lemnele barăcilor şi lovesc cu piciorul câte un craniu ce li s-a nimerit în cale.
Nici un Genghis-han nu a ucis atâţia ţărani, câţi au ucis bravele noastre Organe sub conducerea Partidului.
Iată acum tragedia din Vasiugan. Iii anul 1930, zece mii de familii (deci, cincizeci-şaizeci şi cinci de mii de oameni, după câţi membri aveau, în medie, familiile atunci) au trecut prin Tomsk, şi mai departe i-au expediat pe jos, în miez de iama: mai întâi în josul râului Torni, apoi pe Obi, pe urmă în sus, pe Vasiugan, încă îngheţat, (Locuitorii satelor întâlnite în cale, au fost scoşi pe urmă să adune cadavrele de adulţi şi de copii.) în bazinul superior al Vasiuganului şi al Tarei i-au abandonat pe un fel de grinduri (ridicături de pământ tare printre mlaştini). Nu le-au lăsat nici alimente, nici unelte de lucru. A venit dezgheţul, şi ca drum spre lumea exterioară nu mai aveau decât două podeţe de bâme: unul spre Tobolsk, celălalt spre Obi. La capătul ambelor podeţe au fost instalate posturi de gardă cu mitraliere, care nu lăsau pe nimeni să iasă din acest infern. S-au pornit molimele. Ieşeau disperaţi la posturile de gardă, implorau – îi împuşcau pe loc. Târziu, când s-au dezgheţat apele, de la Integralsoiuz (cooperaţia meşteşugărească şi de consum) au trimis şlepuri cu făină şi sare, dar nici acestea n-au putut urca pe Varsiugan. (Conducea acest transport delegatul de la Integralsoiuz, Stanislavov, el mi-a relatat totul.)
Au murit toţi.
Se spune că totuşi s-ar fi făcut o anchetă în acest caz şi chiar ar fi fost împuşcat unul dintre vinovaţi. Eu unul nu prea cred. Dar chiar dacă-i aşa -proporţia este admisibilă! Cunoscuta proporţie a războiului civil: pentru unul de-al nostru – o mie de-ai voştri! Pentru şaizeci de mii ai voştri – unul de-al nostru.
Fără asta nu vei construi Societatea Nouă.
*
Şi totuşi deportaţii trăiau! După condiţiile pe care le aveau este de necrezut, dar trăiau.
În aşezarea Parcea ziua o începeau, lovind şi aineninţând cu bastoanele, şefii de echipă komi-zâriani’1. Toată viaţa lor, aceşti ţărani îşi începeau ziua singuri, acum îi mânau cu bâtele la tăiat de lemne şi la plutărit. Luni de-a râudul hainele erau tot ude pe ei, nu-i lăsau să şi le usuce, le micşorau mereu porţia de făină şi le cereau în schimb să aibă randament, apoi seara, puteau să lucreze la construcţia caselor proprii. Hainele lor se prefăcuseră în zdrenţe, îmbrăcau saci în chip de fuste, apoi îi coseau ca pantaloni.
De altminteri, dacă ar fi murit toţi, n-ar mai fi existat multe dintre oraşele de astăzi, nici chiar acel Jgarka. Cine a construit Igarka îucepmd din anul 1929? Poate trustul Forestier al Nordului Polar? Nu ţăranii deschiaburiţi? Care la minus cincisprezece grade locuiau în corturi, dar în 1930 au dat primul transport de cherestea pentru export.
Deschiaburiţii trăiau în aşezările lor speciale ca zekii în lagărele cu regim disciplinar. Cu toate că nu aveau zonă de jur-îrnprejur, în sat se afla permanent un puşcaş, care era stăpânul tuturor interdicţiilor şi permisiunilor şi care avea dreptul să împuşte personal şi necondiţionat pe oricare recalcitrant „, Unii care erau de rasă puternică, Galina Osipovna Riabokon de Ungă regiunea Vologda un grup de ţărani ieşiseră să culeagă fructe de pădure). S în casă. Stăpânii acesteia l-au întrebat bună la copii. Acesta i-a făcut formele, foarte bine. Dar în 1937, familia aceea cu cizme de box şi broboadă de lână, s-a bineînţeles, şi a fost deportată pentru a au izbutit să fugă din trei aşezări de exilaţi. Kupiansk a scos dintr-un astfel de sat din (ea mergea înainte, cânta cântece, chipurile -a dus la Harkov, la o verişoară, care era fată pe un mare ştab dacă nu vrea o îngrijitoare a angajat-o, era foarte mulţumit, iar ea trăia a fost arestată, şi Galina nu s-a putut abţine: dus în satul ei să se grozăvească. Au arestat-o, doua oară. Dar a fugit şi a doua oară!
Categoria cetăţenească în care intrau aşezările speciale, înrudirea apropiată cu Arhipelagul ies lesne în evidenţă dacă apelăm la principiul vaselor comunicante: când Vorkuta ducea lipsă de forţă de muncă, atunci îi transferau (fără să-i judece din nou ori să le schimbe porecla!) pe coloniştii speciali din aşezările lor în zonele lagărelor. Şi ei trăiau foaite liniştiţi în zone, mergeau la lucru chiar în zone, mâncau zămârca lagărului, doar că plăteau pentru ea (şi pentru pază, şi pentru baracă) din salariul lor. Şi nimeni nu se mira de nimic.
Şi despărţiţi de familie, ţăranii speciali erau transferaţi dintr-o aşezare în alta, precum zekii dintr-un lagăr în altul.
Într-una din oscilaţiile de care dă uneori dovadă legislaţia noastră, la 3 iulie 1931, Comitetul Central Executiv al URSS a emis hotărârea care permitea repunerea deschiaburiţilor în drepturi peste cinci ani, „dacă au efectuat (asta îiitr-o aşezare cu regim disciplinar!) o muncă social-utilă şi au manifestat loialitate faţă de puterea sovietică” (adică dacă au ajutat unui puşcaş, unui comandant sau agentului operativ). Hotărârea asta însă a fost dată aiurea, ca efect al unei adieri de o clipă. Căci acei cinci ani luau sfârşit tocmai în anii când Arhipelagul a început să se pietrifice10.
Au urmat tot ani în care nu era posibil să se slăbească regimul disciplinar: ba după asasinarea lui Kirov; ba 1937-1938; ba că din 1939 a început războiul în Europa; ba că din 1941 – la noi. Aşa că mai sigur era altceva: îucepând din 1937 s-au pus să-i scoată pe mulţi dintre aceşti nenorociţi de „chiaburi” şi pe fiii lor din satele speciale, să le aplice articolul 58 şi să-i bage în lagăre.
Este adevărat, în timpul războiului, când pe front era lipsă de foiţă năvalnică rusească au apelat şi la chiaburi: căci conştiinţa lor rusească trebuia să fie superioară celei de chiaburi! Ici-colo, multora din satele speciale disciplinare şi din lagăre li se propunea să meargă pe front ca să apere patria sfântă!.
Şi se duceau…
Totuşi – nu întotdeauna. Lui Nikolai H-v, fiu de „chiabur”, a cărui biografie în prima ei parte am folosit-o pentru Tiurm din Ivan Denisovici, iar în cea de a doua n-am îndrăznit s-o dezvălui, i s-a făcut în lagăr propunerea -
Refuzată troţkiştilor şi comuniştilor, oricât de arzătoare ar fi fost dorinţa lor: să meargă să-şi apere patria. H-v n-a şovăit nici o clipă, i-a trântit-o numai-decât celui de la URCE: „E patria voastră, apăraţi-o singuri, mâncătorilor de căcat! Proletariatul nu are patrie!”
Totul părea exact ca la Marx, căci, îhtr-adevăr, orice deţinut în lagăr este şi mai sărac, mai năpăstuit şi mai lipsit de drepturi decât un proletar, dar iată, colegiul lagărului nu băgase la cap asta şi l-a condamnat pe H-v la moarte. Vreo două săptămâni, el a stat sub ameninţarea pedepsei capitale, dar nu a făcut cerere de graţiere, atât de mult îi ura. Şi tot ei i-au adus comutarea în alţi zece ani de lagăr.
Uneori se îutâmpla că îi duceau pe deschiaburiţi în tundră sau în taiga, îi lăsau acolo şi uitau de ei: doar îi duceau la moarte, de ce să-i mai ţină în evidenţă? Fiindcă locurile erau îndepărtate, uitate de lume, nu le mai lăsau nici soldat de pază. Şi, în sfârşit, eliberaţi de conducerea înţeleaptă – fără cal şi fără plug, fără unelte de pescuit, fără armă, acest neam de oameni harnici şi tenaci, poate cu puţine topoare şi câteva lopeţi, a început o luptă disperată pentru viaţă în condiţii puţin mai uşoare decât în Epoca de piatră. Şi în pofida legilor economice ale socialismului aceste aşezări nu doar că au supravieţuit, dar^au devenit puternice şi bogate!
Într-un asemenea sătuc, undeva pe Obi, dar nu în zona navigabilă, ci pe un braţ lăturalnic, a crescut Burov, venit aici copilandru. El povesteşte cum, într-o zi, înainte de război, trecea pe lângă ei o şalupă şi, observându-i, a oprit, în şalupă se aflau ştabi de la raion. I-au întrebat cine sunt, de unde, de când. Tare s-au mirat şefii de bogăţia şi prosperitatea lor pe care n-o mai întâlniseră pe meleagurile lor kolhozuice. Au plecat. Peste câteva zile însă au venit nişte împuterniciţi cu trăgători NKVD şi din nou, ca în anul Ciumei, le-au ordonat ca într-o oră să abandoneze toată agoniseala, această aşezare atât de primitoare, şi goi, doar cu nişte boccele, i-au expediat şi mai departe în tundră.
Oare nu este suficientă această povestire pentru a înţelege atât esenţa „chiaburilor”, cât şi esenţa „deschiaburirii”?
Oare ce nu se putea face cu acest popor dacă ar fi fost lăsat să trăiască liber, să se dezvolte în voie!
Credincioşii de rit vechi! Veşnic prigoniţi, veşnic exilaţi11! Iată cine cu trei secole mai înainte a desluşit esenţa cruntă a Autorităţilor! În anul 1950, un avion zbura peste întinderile ce aparţineau de Podkamennaia Tunguska. După război, şcoala de zbor se perfecţionase considerabil, şi sârguiuciosul aviator a observat ce n-au observat alţii vreme de douăzeci de ani înaintea lui: o localitate necunoscută în taiga. A notat coordonatele. A raportat. Era departe, un loc uitat de lume, dar pentru MVD nu există nimic imposibil, şi după o jumătate de an au ajuns acolo. Erau credincioşii de rit vechi din laruevo. Când a început marea şi multdorita Ciumă, cu alte cuvinte – colectivizarea, ei au fugit de această binefacere adânc în taiga, cu tot satul. Şi au trăit acolo fără să scoată capul undeva, doar pe staroste îl trimiteau la laruevo după sare, unelte metalice de pescuit şi de vânat şi după fier pentru alte feluri de scule, în rest îşi făceau singuri de toate, iar în loc de bani. Îl încărcau pe staroste cu blănuri. Isprăvindu-şi treburile, se făcea nevăzut din târg ca un Criminal aflat sub urmărire, uitâudu-se încoace şi-ncolo să nu fie urmărit de cineva. Şi astfel, credincioşii de rit vechi din laraevo au câştigat douăzeci de ani de viaţa! Douăzeci de ani de viaţă de om liber printre fiare sălbatice în loc de douăzeci de ani de jale colhoznică. Toţi purtau veşminte făcute în casă şi încălţări la fel, şi erau voinici ca uriaşii din poveste.
Aşadar, aceşti mârşavi dezertori de pe frontul colhoznic au fost acum arestaţi şi condamnaţi în virtutea articolului… Ce părere aveţi, care anume?… Legături cu burghezia mondială? Diversiune? Nu, 58-10, propagandă antiso-vietică (?!?!) şi 58-11, organizaţie antisovietică. (Numeroşi dintre ei au ajuns pe urmă în grupul din Diezkazkan al Steplag-ului, unde am avut posibilitatea să aflu acesta poveste.)
Iar în anul 1946, alţi credincioşi de rit vechi, care au fost scoşi din nu ştiu ce mânăstire uitată de lume prin asaltul vajnicelor noastre trape (cu aruncătoare de mine, cu experienţa războiului de apărare a patriei), au fost încărcaţi urcaţi pe plute şi coborâţi pe Enisei. Prizonieri neîmblânziţi -aceeiaşi sub Stalin cel Mare ca şi sub Petru cel Mare! – Săreau de pe plute în apa Emiseiului, şi trăgătorii noştri îi curăţau cu rafale de automate.
Ostaşi ai Armatei sovietice! Să vă îmbunătăţiţi necontenit pregătirea de luptă!
Nu, rasa condamnată nu s-a stins! Chiar şi în exil ea a continuat să nască prunci, care, ereditar, erau ataşaţi aceleiaşi aşezări speciale. („Fiul nu răspunde pentru tatăl său”, vă amintiţi? 12) Dacă o fată liberă se mărita cu un colonist special, era inclusă în aceeşi categorie de iobagi, îşi pierdea drepturile cetăţeneşti. Dacă un bărbat se însura cu una dintre acelea, devenea şi el un exilat. Dacă o fată venea să-şi viziteze tatăl, o înscriau şi pe ea în rândul coloniştilor speciali, îşi îndreptau greşeala că nu o făcuseră mai înainte. Cu aceste adăugiri se compensau pierderile celor transferaţi în lagăre.
Coloniştii speciali erau foarte numeroşi în Karaganda şi în împrejurimi. Precum strămoşii lor la minele din Ural şi Altai, aşa şi ei au fost legaţi pe vecie de minele din Karaganda. Proprietarul minelor putea să nu se jeneze de cât le cerea să lucrezee şi cât le plătea. Se spune că îi invidiau mult pe deţinuţii din lagărele agricole.
Puia în anii ’50, în unele părţi chiar până la moartea lui Stalin, coloniştii speciali nu aveau carnete de identitate. Şi doar din timpul războiului au început să aplice celor din Igarka coeficientul polar de salarizare1-^
Dar iată – după ce au îndurat douăzeci de ani exilul Ciumei, eliberaţi de sub controlul comenduirii, după ce au primit mândreţea de carnete de identitate, cine şi ce sunt ei din punct de vedere interior şi exterior? Ei bine… Da, cetăţeni sovietici standard, model! Da, exact precum cei educaţi paralel în orăşelele muncitoreşti, în adunările de sindicat şi în cadrul serviciului efectuat în armata sovietică. Ei îşi cheltuiesc la fel surplusul de energie bătând pietrele de domino (bineînţeles, nu creştinii de rit vechi). Şi ei dau din cap aprobator la fiece secvenţă de pe ecranul televizorului. La momentul potrivit, înfierează la fel de mânioşi Republica Sud-Africană sau îşi dau şi ei obolul pentru a ajuta Cuba.
Aşadar, să ne înclinăm înaintea Marelui Măcelar, să ne plecăm capetele şi să ne gârbovim umerii în fata enigmei pe care o supune inteligenţei; deci, a avut dreptate el, acest cunoscător al sufletului omenesc, câud a pus în mişcare acest malaxor cumplit, alimentându-l an de an?
A avut dreptate din punct de vedere moral: oamenii nu sunt supăraţi pe el! Iu vremea lui, spune norodul, a fost „mai bine decât pe vremea lui Hruşci” ^: căci în fiecare an, de l aprilie, ziua păcălelilor, ţigările se ieftineau cu o copeică, iar articolele de galanterie cu zece copeici. Până în ziua când a murit i s-au înălţat elogii şi imnuri, şi nici chiar astăzi nu ni se îngăduie să-l demascam: căci nu doar cenzorii îţi vor opri cu toţii pana, dar chiar şi cineva care stă la coadă îutr-un magazin, ori cineva care merge în acelaşi compartiment se va grăbi să oprească hula pe buzele tale.
Fiindcă iioi îi respectăm pe Marii Nelegiuiţi. Noi îi venerăm pe Marii Asasini.
Şi cu atât mai mult a avut dreptate din punct de vedere politic: acest sânge a constituit liantul care i-a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va ^atinge culmea mizeriei şi popoml va degenera din punct de vedere spiritual, în schimb vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.
Capitolul 3
EXILĂRILE SE ÎNDESESC Un EXIL atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor, n-a mai existat nici înainte, nici după el. Totuşi, având alte proporţii şi urmând rânduieli proprii, exilările se îndeseau an de an: erau deportaţi tot mai mulţi oameni, concentraţi tot mai mulţi în acelaşi loc, iar rânduielile exilului deveneau tot mai aspre.
Se poate propune următoarea periodizare aproximativă. În anii ’20, exilul era, într-un fel, o stare prealabilă, de tranziţie înainte de lagăr: erau puţini cei care îşi sfârşeau pedeapsa în exil, aproape toţi erau expediaţi ulterior în lagăr.
Pe la sfârşitul anilor ’30, poate pentru că rândurile exilului se îngroşaseră prea mult, acesta a căpătat importanţă de sine stătătoare ca formă pe deplin satisfăcătoare pentru limitarea libertăţilor şi pentru izolare. Şi în anii dinainte şi de după război, volumul lui şi poziţia lui faţă de lagăre n-a încetat să crească şi sa se întărească: el nu pretindea cheltuieli pentru construcţia de barăci şi zone, pentru gardă, însă avea o mare căpăcite de absorbţie, cuprindea contingente foarte mari, mai cu seamă de femei şi copii, (în toate marile închisori de tranzit fuseseră rezervate celule permanente pentru femeile cu copii, celule care nu erau niciodată goale.)* Exilul asigura, într-un termen scurt, o curăţire sigură şi irevocabilă a oricărui raion important al metropolei. Şi el şi-a întărit atât de mult poziţia, încât din 1948 a căpătat o importanţă noua în viaţa statului, aceea de groapă de gunoi – rezervorul unde sunt aruncate rezidurile Arhipelagului, ca să nu se mai întoarcă niciodată în metropolă. În primăvara lui 1948, lagărele au primit următoarea instrucţiune: Cincizeci şi Opţii, la încheierea sorocului, cu puţine excepţii, să fie eliberaţi în exil. Adică să nu fie împrăştiaţi cu uşurinţă prin ţara căreia nu-i aparţin, ci fiecare individ să fie dus sub escortă de la postul de gardă al lagărului până la comenduirea exilului, de la un ţăruş la alt ţăruş. Şi cum exilul cuprinde raioane strict delimitate, acestea toate alcătuiau la rândul lor încă o ţară separată (chit că îmbucătăţită) între URSS şi Arhipelag – nu un purgatoriu, ci mai degrabă o gunoişte, din care se poate trece în Arhipelag, dar nu în metropolă.
*Bărbaţii lor, chiar dacă erau deportaţi, nu călătoreau împreună cu ele: existau instrucţiuni care prevedeau că membrii familiilor condamnate să fie deportaţi în locuri diferite. Astfel, dacă avocatul 1. H. Gornik din Chişinău a fost deportat pentru sionism în ţinutul Krasnoiarsk, familia lui – în Salehard.
Anii 1944-1945 au adus exilului o completare deosebit de densă din teritoriile ocupat-eliberate, 1947-1949 – din republicile occidentale. Şi toate valurile la un loc, chiar fără exilul ţărănesc, au depăşit de multe, de nenumărte ori cifra de o jumătate de milion de exilaţi pe care a adunat-o pe parcursul întregului secol al XlX-lea Rusia ţaristă, puşcăria popoarelor.
Care erau oare crimele pentru care un cetăţean al ţării noastre în anii ’30-’40 era condamnat la exil ori deportare? (Din nu ştiu ce plăcere administrativă, în toţi anii, această deosebire dacă nu se respecta, măcar tot se pomenea. Lui M. I. Brodovski, care s-a mirat că a fost deportat fără judecată, locotenent-colonelul Ivanov i-a explicat cu mărinimie:, N-aţi fost judecat pentru că acesta nu-i exil, ci doar o deportare, noi nu vă considerăm ca fiind judecat, iată, nici măcar nu vă lipsim de dreptul de vot”. Adică elementul cel mai important al libertăţii cetăţeneşti…!)
Crimele cele mai frecvente sunt uşor de menţionat:
1. Aparteneţa la o naţionalitate criminală (despre care vom vorbi în. Capitolul următor);
2. Ispăşirea anilor de lagăr;
3. Existenţa într-un mediu criminal (Leningradul rebel; zona mişcării de partizani, cum ar fi Ucraina de Vest ori Ţările Baltice).
Apoi, multe dintre acele valuri, enumerate chiar la începutul acestei cărţii, s-au scurs, în afară de lagăre, şi în exiluri, permanent aruncau o anumită parte şi în exil. Pe cine? În general, cel mai adesea, familiile celor care erau condamnaţi să-şi execute pedeapsa în lagăr. Dar nu întotdeauna, nici pe departe, nu absorbeau familii şi nici pe departe în exil nu se scurgeau numai familii. Aşa cum explicarea curenţilor care se formează într-un lichid cere cunoştinţe solide de hidrodinamică, altfel renunţi şi te mulţumeşti doar să observi stihia care vuieşte şi se învârteşte, tot astfel şi aici: noi nu avem putinţa să studiem şi să descriem acele impulsuri diferenţiale care în diferiţi ani au expediat, brusc, diferiţi oameni în exil şi nu în lagăr. Noi doar observăm cum s-au amestecat aici tot felul de strămutaţi din Manciuria, indivizi izolaţi proveniţi din diferite ţări (cărora nici în exil legea sovietică nu le îngăduia căsătoria cu sovietici, chiar şi exilaţi); oameni din Caucaz şi din Asia Centrală, care pentru că au fost prizonieri n-au primit câte zece ani de lagăr, ci doar şase ani deportare; şi chiar siberieni, foşti prizonieri, care au fost aduşi în raioanele lor de baştină, unde trăiau ca oameni liberi, fără să se prezinte periodic la comenduire, dar li se interzicea să părăsească teritoriul raionului respectiv.
Nu putem să analizăm diferitele tipuri şi cazuri de exil, deoarece cunoştinţele noastre au ca sursă unică doar nişte povestiri şi scrisori întâmplătoare. Dacă A. M. Ar-v nu mi-ar fi scris, cititorul n-ar fi cunoscut, de pildă, următoarea poveste. În anul 1943, într-un sat din regiunea Viatka s-a primit ştirea că unul dintre colhoznici, Kojurin, soldat la infanterie, a fost trimis într-un batalion disciplinar sau a fost împuşcat pe loc, nu se ştia clar. Şi numaidecât la nevasta lui cu şase copii (cea mai mare – zece ani, cel mai mic – şase luni, iar, pe deasupra, cu ea mai locuiau două surori, două fete bătrâne Cam de cincizeci de ani), s-au prezentat executorii (cititorul înţelege acest cuvânt, este un eufemism pentru călău). Şi fără să permită familiei să vândă ceva (izba, vaca, oile, finul, lemnele – totul a fost lăsat jafului), i-au aruncat pe toţi nouă, cu puţinele lucruri, într-o sanie, pe un ger cumplit i-au dus la şaizeci de kilometri, în oraşul Viatka-Kirov. Numai Dumnezeu ştie cum n-au îngheţat pe dram. O lună şi jumătate i-au ţinut în puşcăria de tranzit din Kirov, pe urmă i-au deportat la o mică fabrică de ceramică de lângă Uhta. Acolo, surorile-fecioare au început să scotocească pe la gropile de gunoi, au înnebunit amândouă şi amândouă au murit. Iar mama şi copiii au supravieţuit numai cu ajutorul (neprincipial, antipatriotic şi poate chiar antisovietic) al localnicilor. Când băieţii au crescut, toţi au mers la armată şi, cum se spune, au fost „printre cei mai buni la pregătirea militară şi politică”, în 1960, mama s-a întors în satul natal, şi pe locul unde odinioară se afla izba ei n-a mai găsit nici măcar o bamă, ori o cărămidă de la sobă.
Frumos subiect. Oare el nu se încadrează în colierul Marii Victorii a Patriei? Nu, nu-l ia nimeni, nu e tipic.
Dar în ce colier poate fi introdusă, în ce categorie poate fi inclusă deportarea schilozilor războiului de apărare a patriei? Nu ştim aproape nimic despre ea (şi sunt puţini cei care ştiu ceva). Dar scormoniţi prin memorie şi aduceţi-vă aminte câţi asemenea infirmi, şi încă tineri, mişunau prin pieţele noastre pe lângă ceainării şi prin trenurile electrice extraurbane la sfârşitul războiului? Şi cât de repede au disparat şi pe neobservate. Şi acesta a fost tot un val, o campanie. Şi i-au exilat pe o insulă din nord, i-au exilat pentru faptul că, spre gloria patriei, s-au lăsat să fie sluţiţi în război, şi, de asemenea, pentru a arăta cât este de sănătoasă naţiunea care a obţinut atâtea victorii în toate ramurile atletismului şi în jocurile cu mingea. Acolo, pe o insulă necunoscută, aceşti ghinionişti eroi ai războiului sunt ţinuţi, fireşte, fără drept de corespondenţă cu continentul (puţine sunt scrisorile care se strecoară, aşa am aflat despre ei) şi, bineînţeles, sunt hrăniţi mizerabil, căci prin munca lor nu pot justifica o raţie mai bogată.
Se pare că şi astăzi îşi duc zilele tot acolo.: Marea gunoişte, ţara exilului, situată între URSS şi Arhipelag, includea în sine şi oraşe mari, şi mici, şi aşezări, şi în general locuri îndepărtate, uitate de lume. Exilaţii se străduiau să obţină aprobarea să rămână în oraş, toţi credeau că aici este mai uşor, mai ales cu locul de muncă. Şi, în general, viaţa aici semăna mai mult cu viaţa normală a oamenilor.
După toate probabilităţile, marea capitală a pământurilor exilului, în orice caz una dintre perlele lui, era Karaganda. Am văzut-o înainte de sfârşitul exilului general, în anul 1955 (ca exilat, am avut o permisiune scurtă de la comenduire să merg acolo: mă pregăteam să mă căsătoresc, fireşte, tot cu o exilată). La intrarea în acest oraş, în care pe vremea aceea era mare sărăcie, lângă baraca plină de ploşniţe a gării, de care nu se apropiau tramvaiele (să nu se prăbuşească în golurile săpate sub pământ), se afla lângă capătul liniei de tramvai, o casa de cărămidă absolut simbolică, al cărei zid era proptit cu bulumaci de lemn ca să nu se prăbuşească, în centrul Oraşului nou, pe un zid De piatră era săpată inscripţia: „Cărbunele înseamnă pâine” (pentru industrie). Şi, într-adevăr, pâinea neagră se vindea în fiecare zi în magazine, şi acesta era unul dintre avantajele exilului la oraş. Şi muncă necalificată, şi nu doar necalificată, aici găseai întotdeauna, în rest, magazinele alimentare erau mai mult goale. Iar tarabele pieţelor erau inaccesibile, negustorii cereau nişte preţuri inimaginabile. Dacă nu trei sferturi din populaţia oraşului, cel puţin o treime locuia atunci fără acte de identitate, doar se înregistra la comenduire; pe uliţă mereu eram strigat şi salutat – mă recunoşteau foşti zeki, mai cu seamă cei din Ekibastuz. Ce fel de viaţă ducea exilatul aici? La locul de muncă avea o situaţie umilitoare şi un salariu de nimic, pentru că nu oricine după catastrofa arestare-puşcărie-lagăr mai putea să-şi adeverească studiile, iar vechime – nici atât. Sau, precum negrii, nu primeai salariu egal cu al albilor, şi gata, poţi să nu te angajezi. Şi era cumplit cu locuinţele, exilaţii locuiau în colţuri de coridoare care nu erau izolate nici măcar printr-o perdea, în cămări întunecoase, în şoproane, şi plăteau nişte preţuri fantastice, toate acestea erau închiriate de la particulari. Femei îmbătrânite şi istovite de viaţa în lagăr, cu dinţi de metal, visau să aibă şi ele măcar o bluză de crepdeşin ori o pereche de pantofi „de sărbătoare”.
În plus, la Karaganda, distanţele sunt foarte mari, mulţi dintre ei trebuiau să străbată drum lung de acasă până la locul de muncă. Tramvaiul din centru până la periferie zdrăngănea un ceas întreg, într-o zi, în tramvai, vizavi de mine şedea o femeie tânără istovită, într-o fustă murdară şi nişte sandale rupte. Ţinea în braţe un copil învelit cu nişte scutece murdare, aţipea tot timpul, iar copilul din braţele-i relaxate îi aluneca pe marginea genunchilor şi, când tocmai sta să cadă, cineva îi striga: „Fii atentă, cade copilul!” Ea izbutea să-l prindă, dar peste câteva clipe aţipea din nou. Lucra la castelul de apă în schimbul de noapte, iar ziua umblase prin oraş după pantofi, dar nu găsise nicăieri.
Aşa era exilul la Karaganda.
După câte ştiu, era cu mult mai uşor în oraşul Djambul: fâşia de sud, îmbelşugată, a Kazahstanului, unde alimentele erau mai ieftine, însă cu cât oraşul este mai mic, cu atât este mai dificil să găseşti de lucru.
Iată, de pildă, orăşelul Eniseisk. În 1948, G. S. Mitrovici şi alţi câţiva au fost duşi acolo de la închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk, şi în timpul călătoriei, locotenentul care comanda escorta răspundea plin de optimism la întrebările lor: „De lucra? Se găse-eşte”. „Dar locuinţă?” „Se găse-eşte”. După ce i-a predat la comenduire, şi-a văzut de treaba lui. Iar nou-sosiţii au fost nevoiţi să doarmă sub nişte bărci întoarse ori sub acoperişurile tarabelor din piaţă. Pâine ei nu puteau să cumpere: pâinea se vindea pe listele cu locatarii caselor, iar nou-sosiţii nu erau înscrişi nicăieri, ca să locuieşti undeva trebuie sa plăteşti. Mitrovici, acum invalid, a cerut serviciu în specialitate, el era zootehnician. Comandantul emvedist şi-a dat seama că de aici se poate alege cu ceva şi a sunat la secţia agricolă a raionului: „Alo, îmi dai o sticlă şi îţi dau un zootehniciau”.
Acela era exilul în care ameninţarea: „Pentru sabotaj o să vă încadrăm la 58-14 şi vă băgăm din nou în lagăr!” nu speria pe nimeni. Din acelaşi Eniseisk există o mărturie din anul 1952. În ziua când s-au prezentat pentru înregistrare, exilaţii disperaţi i-au cerut şefului comenduirii să-i aresteze şi să-i trimită îndărăt în lagăr. Bărbaţi adulţi, ei nu-şi puteau câştiga pâinea! Comandantul i-a luat la goană: „MVD-ul nu este bursa locurilor de muncă!”
Iată un loc şi mai îndepărtat şi neştiut de nimeni: Taseevo, din ţinutul Krasnoiarsk, la 250 kilometri de Kansk. Acolo erau exilaţi nemţi, ceceni, inguşi şi foşti zeki. Acesta nu este un loc nou, nu este născocit, acolo, în vecinătate, se află satul Handalî% unde ocnaşilor li se schimbau lanţurile. Nou acolo era un oraş întreg format din bordeie, cu pardoseala de păinânt, fireşte, în anul 1949 au adus aici un grup de recidivişti, spre seară, i-au descărcat la şcoală. Târziu, în noapte, s-a întrunit o comisie ca să primească foiţa de muncă: şeful MVD-ului raional, cineva de la trustul de exploatare forestieră, preşedinţi de colhozuri. Şi prin faţa comisiei au început să defileze: bolnavi, bătrâni, epuizaţi de cei zece ani de lagăr, şi, printre ei, foarte multe femei. – Iată pe cine statul cel înţelept a scos din oraşele primejdioase şi i-a aruncat într-o zonă aspră ca să valorifice taigaua. Toţi au refuzat această „forţă de muncă”, dar MVD-ul i-a silit să-i ia. Pe cei mai prăpădiţi, care erau deja cu un picior în groapă, i-au vârât pe gât fabricii de sare, al cărei director a lipsit, n-a fost de faţă. Fabrica de sare se află pe râul Usolka în satul Troiţkoe (şi el un vechi loc de exil, încă de pe vremea ţarului Alcxei Mihailovici, când îi alungau aici pe credincioşii de rit vechi). La mijlocul secolului al XX-lea, tehnica era următoarea: puneau caii să alerge în cerc şi astfel sarea azvuiită în sus de copite cădea în nişte tăvi, după care era uscată prin încălzire (lemne tăiau din pădure, la asta le puneau pe femeile bătrâne). Un mare şi cunoscut constructor de nave a nimerit în această partidă şi l-au pus să facă un lucru apropiat de specialitatea lui: să împacheteze sarea în lăzi.
A nimerit la Taseevo şi Kniazev, un muncitor de şaizeci de ani din Kolomua. El nu mai putea să muncească, trăia diii cerşit. Uneori îl luau oamenii să doarmă la ei acasă, alteori adormea în uliţă. Pentru el nu se găsea loc la azilul invalizilor, la spital nu-l ţineau multă vreme. Odată, iama, s-a urcat în pridvorul comitetului raional de partid, partidul muncitorilor, şi a îngheţat acolo.
Când plecau din lagăr în exilul din taiga (şi plecau pe un ger de minus douăzeci de grade, în camioane deschise, prost îmbrăcaţi, cum erau când s-au eliberat, în cizme din pânză impermeabilă care demult îşi trăiseră traiul, în timp ce soldaţii din escortă purtau scurte îmblănite şi pâslari călduroşi), zekii nici nu puteau să-şi dea seama în ce consta eliberarea lor. În lagăr aveau barăci încălzite, iar aici un bordei al tăietorilor de lemne, neîncălzit de un an de zile. În lagăr pârâiau ferestraiele cu motor pe benzină, aici – la fel. Şi doar cu acest ferăstrău, şi acolo, şi aici, puteai să-ţi câştigi raţia de pâine necoaptă cum trebuie.
Însă noii exilaţi greşeau în această, privinţă, şi când (în anul 1953) a venit (în Kuzeevo, raionul Suhobuzimskoe, Enisei) directorul adjunct al trustului de exploatare a lemnului Leibovici, frumos, curat, ei s-au uitat la haina lui de piele, la faţa albă de om bine hrănit şi, înclinându-se, au zis din greşeală:
— Bună ziua, cetăţene director! > Acela a clătinat mustrător din cap:
— Nu, nu, nici un „cetăţean”! De acum pentru voi eu sunt tovarăş, voi nu mai sunteţi deţinuţi.
I-au adunat pe deţinuţi în acel unic bordei, şi la lumina slabă a unei gazomife, directorul adjunct încerca să-i convingă, şi vorbele lui erau ca nişte cuie bătute în sicriu:
— Să nu credeţi că asta nu-i decât pentru o vreme. Va trebui să trăiţi aici veşnic. Pentru asta trebuie să vă apucaţi numaidecât de treabă! Dacă aveţi familie – chemaţi-o aici, dacă nu – căsătoriţi-vă aici, nu mai amânaţi. Fa-ce-ţi-vă case. Faceţi copii. Pentru casă şi pentru vacă veţi primi credite. La muncă, la muncă, tovarăşi. Ţara aşteaptă lemnul vostru!
Şi a plecat tovarăşul în automobilul său.
Că le-au permis să se căsătorească – era un avantaj. După amintirile lui Retz, în aşezările mizere de pe Kolâma, de pildă, lângă lagodnoe, erau şi femei, care nu erau lăsate pe continent, dar MVD-ul interzicea căsătoriile: celor căsătoriţi trebuie să le dai locuinţă!
Dar şi faptul că nu-i lăsau să se căsătorească era o indulgenţă. În Kazahstanul de Nord, în anii 1950-1952, unele comenduiri, dimpotrivă, pentru a-l lega şi mai abitir pe exilat, îi puneau, încă de la sosire condiţia: în două săptămâni te căsătoreşti ori te trimitem la dracu-n praznic, în deşert!
Este curios că în multe locuri de exil se folosea în mod serios termenul „munci comune”, specific lagărului. Pentru că muncile aici erau la fel ca în lagăr: acele munci inevitabile şi istovitoare, care îţi zdruncinau sănătatea şi nu îţi asigurau hrana. Şi dacă acum exilaţii, ca oameni liberi, beneficiau de mai puţine ore de muncă, cu două ore de drum la dus (la mină, ori la pădure), şi cu două ore la întoarcere, ziua de lucru atingea norma celei din lagăr.
Bătrânul muncitor Berezovski, care în anii ’20 a fost lider sindical, a făcut zece ani de exil, începând din 1938, iar în 1949 a primit zece ani de lagăr, în faţa mea a sărutat înduioşat raţia de pâine, zicând bucuros numaidecât că în lagăr nu va muri de foame, aici pâiuea i se cuvine. Dar în exil, te duci cu bani la prăvălie, vezi ditamai pâinea în raft, dar ţi se răspunde cu obrăznicie că nu au pâine! Şi, numaidecât, unui localnic i se vinde. La fel şi cu combustibilul.
Cam în aceiaşi termeni se exprima şi un bătrân muncitor din Piter3 pe nume Ţivilko (oameni care nu erau năzuroşi din fire). El spunea (1951) că după exil, în Lagărul special de ocnaş se simte om: şi-a muncit cele douăsprezece ore, apoi merge la zonă. Dar în exil, orice nulitate liberă putea să-i ordone (a lucrat în contabilitate) să muncească suplimentar fără plată – şi seara, şi în zilele libere, şi să efectueze acea muncă personal pentru acel individ liber, şi exilatul nu îndrăzneşte să refuze, ca mâine să nu fie dat afară din slujbă.
Nu era dulce nici viaţa exilatului care a devenit exilat „oploşit”. Mitrovici, când a fost transferat în Kok-Terek4, regiunea Djambul [din Kazahstan] (aici, viaţa lui a început astfel: lui şi unui tovarăş i-au repartizat un grajd de măgari – fără ferestre şi plin de bălegar; au măturat bălegarul de lingă perete, au aşternut pelin şi s-au culcat), a primit postul de zoothenician al secţiei agricole raionale. El a încercat să-şi facă treaba cinstit, dar numaidecât şi-a atras antipatia şefilor de la partid Micii şefi ai raionului îşi însuşeau din cireada raionului vacile la primul viţel, înlocuindu-le cu junei, şi îi cereau lui Mitrovici să înregistreze pe cele de doi ani ca având patru ani. Efectuând un recensământ atent, Mitrovici a descoperit cirezi întregi păscute şi îngrijite de colhozuri, dar care nu le aparţineau lor. Închipuiţi-vă că aceste cirezi aparţineau personal primului-secretar al comitetului raional de partid, şefului secţiei financiare şi comandantului miliţiei. (Cât de abil a intrat Kazahstanul în socialism!) „Să nu le înregistrezi!” i-au ordonat ei Dar el le-a înregistrat. Manifestând o sete de legalitate sovietică bizară pentru un zek în exil, el a mai cutezat să protesteze că preşedintele comitetului executiv şi-a însuşit dintr-un colhoz o pielicică de miel brumăriu, şi a fost dat afară (şi aceasta a fost doar începutul războiului lor).
Dar nici un centra raional nu este un loc rău pentru exil. Adevăratele dificultăţi ale exilului începeau acolo unde nu exista nici măcar un semn de aşezare urbană liberă, nu se putea vorbi nici măcar de marginea civilizaţiei.
Acelaşi A. Ţivilko povesteşte despre colhozul „Jana Turmâs” („Viaţa nouă”) din regiunea Kazahstanului de Vest, unde se afla el în anul 1937. Înainte de sosirea exilaţilor, secţia politică a MTS-ului i-a atenţionat şi i-a instruit pe localnici: vor fi aduşi troţkişti, contrarevoluţionari. Locuitorii speriaţi, temându-se că vor fi acuzaţi de relaţii cu duşmanii poporului, n-au împrumutat nici măcar puţină sare nou-veniţilor în timpul războiului, exilaţii nu aveau cartele de pâine. Lucrând în fierăria colhozului, povestitorul a primit pentru opt luni un pud de mei… Grăunţele primite le-au măcinat cu nişte pietre tăiate dintr-un monument funerar kazah. Şi s-au dus la NKVD: ori ne băgaţi la puşcărie, ori ue daţi voie să ne mutăm la centrul raional! (întrebare: Dar localnicii? Păi-uite aşa… S-au obişnuit… Ei, şi pe urmă, faptul că ai o oaie acolo, o capră, o vacă, o iurtă, vase de bucătărie – toate îţi sunt de ajutor.) în colhozuri, peste tot e la fel: exilaţii nu primesc nici îmbrăcăminte, nici raţia de pâine ca în lagăr. Colhozul este cel mai cumplit loc pentru exil. Asta-i ca o întrebare dintr-o lucrare de control la şcoală: unde-i mai greu – în lagăr sau în colhoz?
Iată, sunt vânduţi nişte novici, printre ei şi S. A. Lipsit, la puşcăria de tranzit din Krasnoiarsk. Cumpărătorii solicită dulgheri, tranzitul răspunde: dacă mai luaţi un jurist şi un inginer electrician (Lipsit), atunci vă dăm şi dulgher. Drept completare li se mai dau femei bătrâne şi bolnave. Pe urmă, pe un ger blând de minus douăzeci şi cinci de grade, în camioane deschise, sunt duşi unde şi-a înţărcat dracul copii, într-uu sat care numără în total vreo treizeci de gospodării. Ce să facă acolo un jurist şi un electrician (nu există nici urmă de curent electric)? Deocamdată să primească un avans: un sac de cartofi, ceapă şi făină (este şi acesta un avans bun!). Iar banii vor veni în anul următor, dacă veţi munci îndeajuns ca să-i câştigaţi. Până una-alta, iată ce aveau de făcut: să strângă nişte cânepă troienită de zăpadă. La început n-au nici măcar un sac pe care să-l umple cu paie în loc de saltea. Prima pornire: lăsaţi-ne să plecăm din colhoz! Nu, nu se poate: pentru fiecare cap, colhozul a plătit Direcţiei Penitenciarelor câte 120 ruble (anul 1952).
O, dacă ne-am putea reîntoarce în lagăr…!
Dar cititorul va săvârşi o greşeală dacă va crede că exilaţii o duceau mai bine în sovhoz, decât în colhoz. Iată, de pildă, un sovhoz din raionul Suhobuzimskoe, satul Minderla. Barăci, este adevărat, fără zonă, ca un lagăr de deţinuţi fără escortă. Deşi este un sovhoz, aici oamenii nu ştiu ce sunt aceia bani, nu există în circulaţie. Aici doar se scriu cifre: 9 ruble (sta-liniste5) de om pe zi. Şi se mai scrie: câtă casă a mâncat acel om, cât se scade pentru pufoiacă, pentru locuinţă. Totul se scade, se scade, şi iată minune: la E lată reiese că exilatul n-a câştigat nimic, ba a mai rămas şi dator sovhozului, i acest sovhoz, îşi aminteşte A. Stotik, doi oameni s-au spânzurat de disperare.
(însuşi acest Stotik, un tip cu imaginaţie bogată, n-a învăţat nimic din experienţa nefericită cu studierea limbii engleze în Steplag*. Când s-a obişnuit cu acest exil, el şi-a pus în gând să realizeze dreptul, garantat de constituţie, al unui cetăţean al URSS la… Învăţământ! Şi a făcut cerere, rugind să fie lăsat să meargă la Krasnoiarsk la studii! Pe această cerere impertinentă, cum alta poate n-a mai cunoscut toată ţara exilului, directorul sovhozului (un fost secretar al comitetului raional de partid) a pus nu doar o rezoluţie negativă, aceasta era în acelaşi timp şi o declaraţie de principiu: „Nimeni şi niciodată nu va permite lui Stotik să meargă la studii”. Dar iată că s-a ivit un prilej prielnic: închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk recruta de prin raioane dulgheri dintre exilaţi. Stotik, care nu era deloc dulgher, s-a oferit, a plecat, la Krasnoiarsk a locuit într-un cămin printre beţivi şi hoţi şi acolo a început să se pregătească pentru examenele de admitere la Institutul de medicină. Le-a trecut cu note foarte mari. Până la comisia de validare nimeni nu s-a uitat mai atent în dosarul lui. La comisie: „Am fost pe front… Apoi m-am întors…” şi a simţit că i s-a uscat gâtleju. „Şi mai departe?” „Apoi… M-au… Băgat la închisoare.” a rostit până la urmă Stotik, şi comisia a arborat o mină ameninţătoare. „Dar mi-am ispăşit pedeapsa! Am ieşit! Am luat note mari! A insistat Stotik. Zadarnic. Şi era anul când a căzut Beria!)
Şi cu cât locul era mai îndepărtat şi mai uitat de lume, cu atât era mai rău, erai şi mai lipsit de drepturi. A. E. Makeev, în amintitele însemnări despre Kenghir, redă povestirea „robului din Turgai”, pe nume Alexaudr Vladimiro-vici Poliakov, despre exilul lui, între două lagăre, într-un loc de păşunat pierdut în deşertul Turgaiului. Singura autoritate, acolo, era preşedintele colhozului, un kazah, şi nici chiar de la părinteasca lui comeuduire, n-a trecut niciodată nimeni să-l vadă. Locuinţa lui Poliakov era îutr-o şură, la un loc cu oile, unde dormea pe un aşternut de paie; obligaţiile lui: să fie robul celor Patru soţii ale preşedintelui, să rezolve cu fiecare treburile gospodăriei [fiecăreia], inclusiv golirea oalelor de noapte. Ce putea Poliakov să facă? Să plece de acolo şi să se plângă? Nu numai că nu avea cu ce, dar asta ar fi însemnat evadare şi douăzeci de ani de ocnă. În satul acela nu se mai afla nici un rus. Şi au trecut câteva luni până a venit un inspector financiar rus. Acesta a rămas uimit de povestirea lui Poliakov şi a acceptat să depună plângerea lui la raion. Pentru această plângere socotită o calomnie mârşavă împotriva puterii sovietice, Poliakov a primit o nouă condamnare pentru lagăr, şi prin anii ’50 o ispăşea fericit în Kenghir. Aci i se părea că aproape se eliberase…
Şi încă nu suntem siguri dacă „robul din Turgai” a fost cel mai năpăstuit dintre toţi exilaţii.
Că exilul are asupra lagărului avantajul de a oferi o viaţă stabilă, un fel de „ca acasă” (bine, rău, trăieşti aici, şi vei trăi în continuare fără să mai fii transferat dintr-un loc într-altul), de asemenea, nu poţi afirma fără rezerve. Chiar dacă nu e vorba de transfer, dar se poate întâmpla o strămutare inexplicabilă şi implacabilă hotărâtă de comenduire, o închidere neaşteptată a unui centra de exil sau a unui raion întreg se poate declanşa întotdeauna; astfel de cazuri, după amintirile multora, s-au întâmplat în diferiţi ani şi în locuri diferite. În special în timpul războiului – vigilenţa! Toţi exilaţii din raionul Taipak să se pregătească în douăsprezece ore şi – fuga în raionul Djembet! Şi viaţa ta mizeră, şi agoniseala mizeră, dar atât de necesară, şi acoperişul care curge, dar aproape reparat. – Lasă totul, abandonează totul! Înainte, marş, oaste descălţată! Dacă n-o să daţi ortul popii, o să vă pricopsiţi!
În general, deşi pare o viaţă dezordonată, lipsită de disciplină (nu merg încolonaţi, ci frecare încotro vrea, nu se adună pe platformă înainte de a pleca la muncă, nu-şi scot căciula, nu mai sunt încuiaţi cu lacăt pe dinafară), exilul îşi are şi el regimul său. Într-un loc mai blând, într-altul mai aspru, dar pretutindeni s-a făcut simţit înainte de anul 1953, când a început îmblânzirea generală.
De pildă, în multe locuri exilaţii nu aveau dreptul să depună la instituţiile sovietice nici un fel de plângeri pe probleme cetăţeneşti decât prin comenduire, şi numai ea hotăra daca merită să dea curs acelei plângeri ori să o stingă pe loc.
La chemarea ofiţerilor de la comenduire, exilatul trebuia sa abandoneze orice fel de muncă, orice fel de treabă şi să se prezinte. Cei ce cunosc viaţa din Uniunea Sovietică vor înţelege că exilatul nu putea să nu îndeplinească o rugăminte personală (interesată) a ofiţerului de la comenduire.
Ofiţerii comenduirilor, ca situaţie şi drepturi, nu erau mai prejos decât cei din lagăre. Dimpotrivă, ei aveau mai puţine griji: nici zone, nici santinele, nici potere după evadaţi, nici să hrănească şi să îmbrace această gloata. Era de ajuns să-i înregistreze de două ori pe lună şi uneori să facă formele, conform Legii, celor ce săvârşiseră vreun delict. Aceşti ofiţeri erau nişte indivizi autoritari, leneşi, îmbuibaţi (un sublocotenent de comenduire primea 2000 de ruble pe lună), şi din această pricină, în majoritatea lor, erau fiinţe pline de răutate. 286
Se cunosc puţine evadări, în adevăratul sens al cuvântului, din exilul sovietic: câştigul pe care l-ar fi avut un evadat norocos prin libertatea civilă era infim: căci localnicii liberi, aici, în jurai lui, care era în exil, aveau aproape aceleaşi drepturi. Aceasta nu era epoca ţaristă, când evadarea din exil se transforma uşor în emigraţie. Iar pedeapsa pentru evadare era considerabilă. Pentru evadare judeca OSO. Până în 1937, cifra maximă pe care o acorda era cinci ani de lagăr, după 1937- zece. Iar după război, o nouă lege, care nu a fost publicată nicăieri, a devenit cunoscută şi a început să fie aplicată neabătut: pentru evadare de la locul de exil – douăzeci de ani de ocnă! Pedeapsă disproporţionat de cumplită!
Comenduirile aveau puncte de vedere proprii în legătură cu ce trebuie şi ce nu trebuie socotit evadare, cu locul unde anume se află acea linie interzisă peste care exilatul nu îndrăzneşte să treacă, cu distanţa la care poate să se depărteze când se duce după lemne ori după ciuperci, îu Hakassia, de pildă, în aşezarea minieră Ordjonikidzevski, funcţiona următoarea dispoziţie: plecarea prea departe în sus (în munţi) era considerată doar încălcare a regimului şi se lăsa cu cinci ani de lagăr; plecarea prea departe în jos (spre calea ferată) era socotită evadare, ceea ce însemna douăzeci de ani de ocnă. Şi această blândeţe de neiertat se înrădăcinase într-atât, încât atunci câud un grup de exilaţi armeni, aduşi la disperare de samavolnicia comenduirii minei, s-a dus să se plângă la central raional. – Fireşte, nu aveau pentru asta aprobarea comenduirii – pentru această evadare au primit doar câte şase ani.
Cel mai adesea, astfel de plecări mai îndepărtate din cauza unei confuzii erau calificate drept evadări. Precum şi hotărârile naive ale unor oameni bă-trâhi care nu erau în stare să sesizeze şi să asimileze sistemul nostru canibalic.
O grecoaică, trecută de optzeci de ani, la sfârşitul războiului a fost exilată din Simferopol în Ural. Când războiul s-a sfârşit, şi fiul ei s-a întors în Simferopol, fireşte, ea s-a întors şi a locuit la el clandestin, în 1949, – (avea acum optzeci şi şapte de ani – a fost prinsă, condamnată la douăzeci de ani muncă silnică (87+20=?) şi expediată în Oziorlag. O altă bătrâuă, tot grecoaică, a fost cunoscută în regiunea Djambul. Când grecii au fost deportaţi din Kuban, ea a fost luată împreună cu două fiice mari, cea de a treia, măritată cu un rus, a rămas în Kuban. A stat bătrâna ce a stat în exil şi a decis să se ducă la acea fiică, să moară la ea. „Evadare”, ocnă, douăzeci de ani! În Kok-Terek, aveam un fiziolog, Alexei Ivanovici Bogoslovski. El a beneficiat de amnistia „Adenauer” ^ din anul 1955, dar nu pe de-a-ntregul: i-au mai lăsat exilul, ceea ce nu trebuia. A început să trimită cereri şi memorii, dar toate astea durau, iar în vremea asta, în Perm, mama lui orbea încet-încet, şi nu-l mai văzuse de paisprezece ani, de când a plecat la război şi a căzut prizonier, şi visa să-l mai vadă o dată înainte de a-şi pierde pentru totdeauna vederea. Şi, riscând să fie condamnat la ocnă, Bogoslovski a hotărât să meargă la ea într-o săptămână şi să se şi întoarcă. Şi-a născocit o deplasare la centrele de creştere a vitelor din deşert, dar a urcat în trenul de Novosibirsk. La raion n-au observat plecarea lui, dar la Novosibirsk, un taximetrist vigilent l-a denunţat agenţilor operativi de la MVD, aceia au venit să-i ceară actele, nu le avea, bineînţeles, şi a trebuit să mărturisească. L-au trimis îndărăt în puşcăria noastră de pământ din Kok-Terek, au început ancheta şi, pe neaşteptate, s-a primit o notă explicativă că el nu este exilat, îndată ce a scăpat, a plecat spre mama lui. Dar a ajuns prea târziu.
Am sărăci considerabil tabloul exilului sovietic dacă am uita să menţionăm că în fiecare raion destinat sa primească exilaţi, veghea fără preget o secţie cekistă operativă, care îi chema pe exilaţi la convorbiri, recruta colaboratori, aduna denunţuri şi le folosea pentru a aranja noi condamnări. Căci, cândva, sosea vremea ca părticica umană aflată în exil să schimbe imobilitatea monotonă a exilului cu îngrămădeala voioasă a lagărului. Cea de a doua prelungire – o nouă anchetă şi o nouă condamnare, constituia sfârşitul firesc al exilului pentru mulţi.
A trebuit ca Piotr Viksne să dezerteze în 1922 din armata letonă burgheză, sa fugă în Uniunea Sovietică, pentru ca în 1934, pentru corespondenţă cu radele din Letonia (rudele din Letonia n-au suferit câtuşi de puţin), să fie deportat în Kazahstan, să nu-şi piardă curajul şi ca neobosit mecanic în exil la depoul din Aiaguza să devină stahanovist, pentru ca la 3 decembrie 1937 în depou să fie aţâmaţă placarda: „Luaţi exemplu de la tov. Viksne!”, iar la 4 decembrie tovarăşul Viksne să fie condamnat pentru a doua prelungire, din care nu i-a mai fost sortit să se întoarcă.
Cea de a doua condamnare în exil, ca şi cele din lagăre, nu se opreau niciodată, pentru a demonstra celor de sus vigilenţa cekiştilor operativi. Ca pretudindeni. Se aplicau metode întărite, care ajutau deţinutului să-şi înţeleagă mai iute destinul şi să i se supună fără sa cârtească (Ţivilko în Uralsk, 1937): treizeci şi două de zile de carceră şi şase dinţi scoşi), însă erau şi perioade speciale, ca în anul 1948, când peste toate centrele de exil se arunca un năvod des şi îi prindeau pentru lagăre fie pe toţi până la unul, precum în Vorkuta („Vorkuta devine un centra de producţie, tovarăşul Stalin a dat indicaţii să fie curăţat”), fie pe toţi bărbaţii, ca în alte locuri.
Dar şi pentru cei care nu se nimeriseră printre cei cu a doua prelungire, „sfârşitul exilului” era foarte nebulos. Aşa pe Kolâma, de pildă, unde şi „eliberarea” din lagăr consta doar în drumul de la postul de gardă al lagărului până la comenduirea specială, de fapt exilul nu avea sfârşit pentru că din Kolâma nu exista ieşire. Iar cei care izbuteau totuşi să se smulgă de acolo şi să ajungă „pe continent” în scurtele perioade când era permis, probabil că nu numai o dată şi-au blestemat soarta: pe continent toţi au primit a doua condamnare pentru lagăr.
Umbra secţiei cekiste operative întuneca permanent cerul exilului, care şi aşa nu era lipsit de griji. Sub ochiul de argus al agentului operativ, înconjurat de zumzetul turnătorilor, muncind întruna pe brânci pentru a câştiga pâinea pentru copii, exilaţii trăiau mereu cu teamă, închişi în ei, foarte izolaţi. Nici vorbă de discuţiile lungi din închisori şi lagăre, nici vorbă de confesiuni din toate cele trăite.
Lată de ce este greu să aduni relatări despre viaţa în exil.; /;, <
Exilaţii noştri nu ne-au lăsat, s-ar putea spune, nici fotografii: chiar dacă existau fotografi, ei fotografiau numai pentru acte de identitate – pentru serviciile de cadre şi secţiile speciale. Să se fotografieze un grup de exilaţi împreună? Ferit-a Sfântul! Asta ar fi însemnat un denunţ la GB: priviţi, aceasta e organizaţia noastră antisovietică clandestină. După fotografie toţi vor fi înhăţaţi.
Odată însă au făcut o fotografie modestă (care a şi apărut într-o ediţie occidentală*): strânşi unul îutr-altul, îmbrăcaţi în zdrenţele sovietice, veştejiţi, deprimaţi, cândva însă aprigi – celebrii Măria Spiridouova, Izmailovici, Maiorov, Kahovskaia. Dar unde este impetuozitatea lor de altă dată? De ce nu pornesc conspirativ spre capitală? De ce nu trag în asupritorii poporului? De ce nu aruncă bombe…?
Nu, exilaţii noştri nu au lăsat fotografii, din acelea, ştiţi, de grup şi destul de vesele: al treilea din stânga – Ulianov, al doilea din dreapta Krjijanovski. Toţi sunt bine hrăniţi, îmbrăcaţi curat, nu ştiu ce-i munca şi nevoile, dacă au bărbuţă – este îngrijită, dacă au căciulă – e din blană de calitate.
Căci pe atunci, copii, erau nişte vremuri tare sumbre…
Capitolul 4
SURGHIUNUL POPOARELOR ISTORICII pot să ne corecteze, însă memoria noastră, care este aceea a oamenilor de mijloc, n-a reţinut nici din secolul XIX, nici din XVIII, nici din XVII vreo strămutare masivă, forţată a popoarelor. Au existat cuceririle coloniale: în insulele oceanelor, în Africa, în Asia, în Turkestan, învingătorii au dobândit puterea asupra populaţiei băştinaşe, dar, nu ştiu cum, colonizatorilor neevoluaţi nu le-a trecut prin cap să despartă această populaţie de pământul ei strămoşesc, de casele străbunilor. Poate numai transportul negrilor pentru plantaţiile americane ne furnizează o asemănare şi un precedent, însă acolo n-a existat un sistem de stat maturizat: acolo nu erau decât nişte creştini-negustori de sclavi, care acţionau izolat, în pieptul cărora s-a aprins brusc focul pasiunii pentru câştig, şi ei au pornit, fiecare pe cont propriu, să prindă, să înşele şi să cumpere negri, unul câte unul ori cu zecile.
A trebuit să se ivească speranţa umanităţii civilizate – secolul al XX-lea, a trebuit ca, pe baza Unicei învăţături Adevărate, Problema Naţională să se dezvolte grandios, pentru ca specialistul cel mai mare în această problemă să ia patentul exterminării în masă a popoarelor pe calea deportării lor în patruzeci şi opt, în douăzeci şi patru şi chiar într-o oră şi jumătate.
Fireşte, nici Lui însuşi nu i-a fost clar de la început. O dată chiar s-a exprimat imprudent: „N-a existat şi nici nu poate să existe vreun caz de oameni care ar putea deveni, în URSS, obiect al persecuţiilor din pricina originii lor naţionale”.
În anii ’20, toate aceste limbi naţionale erau încurajate, Crimeii i se repeta la nesfârşit că e tătărască, tătărască, aveau chiar şi alfabetul arab, şi toate inscripţiile – în tătară., S-a dovedit a f i o greşeală…
Chiar după ce a plăsmuit marea deportare ţărănească, marele Cânnaci nu şi-a dat seama numaidecât cât de comod va fi să aplice acelaşi procedeu naţiunilor. Şi totuşi, experienţa fratelui Hitler, de exterminare a evreilor şi ţiganilor, era târzie, după începutul celui de al doilea război mondial, Tătucul Stalin chibzuise la această problemă mai dinainte.
În afară de Ciuma Ţărănească şi înainte de a începe deportarea popoarelor, exilul nostru sovietic, deşi număra câteva sute de mii de persoane, nu se putea compara cu lagărele, nu era atât de glorios şi abundent pentru ca mersul Istoriei să lase vreo urmă în el. Existau surghiuniţi-deportaţi (judecaţi), existau surghiuniţi administrativi (fără judecată), dar şi unii şi ceilalţi, toţi, nişte unităţi ce puteau fi numărate, cu numele lor, anii de naştere, articolele de condamnare, cu fotografii din faţă şi profil, şi doar înţeleptele şi răbdătoarele Organe, cărora nu le era silă câtuşi de puţin, se pricepeau să împletească funii din aceste grăuncioare de nisip, din aceste familii minate să alcătuiască blocurile monolite ale raioanelor deţinătoare ale unor centre de exil.
Dar ce amploare şi ce avânt a căpătat exilul când au fost deportaţi speţpereselenţii, strămutaţii speciali! Primii doi termeni au fost moşteniţi de la ţar, ultimul este autentic sovietic. Oare nu cu acest adjectiv – special – sunt alcătuite o serie de denumiri ce ne sunt deosebit de dragi (secţie specială, misiune specială, legătură specială, raţie specială, sanatoriu special)? În anul Marii Cotituri au fost numiţi strămutaţi speciali „deschiaburiri”, ceea ce era mult mai exact şi mai simplu, şi nu oferă motiv de contestaţie, fiindcă au fost „deschiaburiţi” nu doar chiaburii, or, niţiunea de „strămutat special” este invulnerabilă.
Şi iată că Marele Părinte a indicat să se aplice această denumire naţiunilor deportate.
Nici El n-a făcut descoperirea dintr-o dată. Prima experienţă a fost făcută cu foarte multă prudenţă: în 1937, vreo câteva zeci de mii de coreeni – ce încredere se putea acorda acestor oameni măslinii cu ochii înguşti înainte de Halhin-Gol1, în faţa imperialismului japonez? – Au fost discret şi rapid, de la mic la mare, cu o părticică din calabalâcul mizer, aruncaţi din Extremul Orient în Kazahstan. Atât de rapid, încât prima iarnă şi-au petrecut-o iu case din chirpici, fără ferestre (de unde să procure geamuri?!). Şi atât de discret, încât nimeni, în afară de kazahii din vecinătate, n-a aflat de această strămutare, şi nici o gură din ţară ii-a scos o singură vorbă, şi nici un corespondent străin nici măcar n-a crâcnit. (Iată de ce toată presa trebuie să se afle în mâinile proletariatului.)
Procedeul a plăcut şi a fost reţinut. Şi în 1940 a fost aplicat în împrejurimile oraşului-leagăn2 Leningrad, însă deportaţii n-au fost luaţi noaptea şi nici sub ameninţarea baionetelor, această acţiune s-a numit „petrecerea solemnă” în Republica numită Karelo-Finică (recent cucerită). Când soarele era la amiază, sub drapele fluturânde şi în sunet de fanfară, finlandezii şi estonienii din împrejurimile Leningradului erau trimişi să cucerească noile pământuri natale. După ce i-au dus ceva mai departe (despre soarta unui grup de şase sute de persoane povesteşte V. A. M.), le-au ridicat la toţi actele de identitate, i-au înconjurat cu ostaşi din escortă şi i-au expediat mai departe în vagoane roşii de animale, pe urmă cu şlepul. De la debarcaderul de destinaţie din adâncul Kareliei au început să-i expedieze încolo şi-ncoace „pentru întărirea colhozurilor”. Şi acei oameni absolut liberi, care au fost petrecuţi atât de solemn, s-au supus. Numai douăzeci şi şase de rebeli, printre ei şi povestitorul, au refuzat să se supună, mai mult – n-au vrut să predea carnetele de identitate! „Vor fi victime!” i-a prevenit reprezentantul puterii sovietice – al Şovnarkomului RSS Karelo-Finice. „O să trageţi cu mitralierele?” i-au strigat Ei. Ce nechibzuiţi, de ce cu mitralierele? Cum stăteau grămadă, încercuiţi de escortă, era de ajuns şi una singură (şi nimeni n-ar fi compus uu poem despre aceşti douăzeci şi şase^ de finlandezi), însă o moliciune ciudată, o neîndemânare ori lipsă de operativitate au împiedicat aplicarea acestei măsuri înţelepte. Au încercat să-i despartă, au invitat câte unul la agentul operativ -de fiecare dată se duceau toţi douăzeci şi şase. Şi îndărătnicia lor plină de curaj şi fără sens a biruit! Le-au lăsat actele de identitate şi uu i-au mai ţinut înconjuraţi de escortă. Aşa au scăpat de soarta de colhoznic ori exilat. Dar acesta este un caz excepţional, totuşi marea masă a predat actele de identitate.
Toate acestea au fost probe. Doar în iulie 1941 a venit sorocul să experimenteze metoda în toată amploarea: trebuia ca republica autonomă şi, desigur, trădătoare a Nemţilor din bazinul Volgăi (cu capitalele ei Engels şi Marxstadt) să fie definitiv curăţată şi azvârlită în câteva zile undeva mai departe spre răsărit. Aici a fost pentru prima dată aplicată în toată puritatea ei metoda dinamică a deportării unor popoare întregi, şi atunci s-a văzut cât de uşor şi cât de fructuos a fost să folosească una şi aceeaşi cheie – paragraful privind naţionalitatea – în locul tuturor acelor anchete judiciare şi hotărâri nominale pentru fiecare individ în parte. Şi pentru nemţii pe care îi prindeau în alte părţi ale Rusiei (îi înhăţau pe toţi), nu era nevoie ca NKVD-ul local să aibă studii superioare ca să-şi dea seama dacă sunt sau nu duşmani. Are nume nemţesc – înhaţă-l!
Sistemul a fost încercat, pus la punct şi de acum încolo va înşfăca fiecare naţiune desemnată, condamnată ca trădătoare, şi mereu cu tot mai multă îndemânare: cecenii; inguşii; karaceaenii4; balkarii5; kalmucii; kurzii; tătarii din Crimeea; în sfârşit, grecii caucazieni. Sistemul este deosebit de dinamic prin faptul că poporului i se anunţă decizia Părintelui Popoarelor nu sub forma unui proces judiciar limbut, ci sub forma unei operaţii de luptă a infanteriei motorizate modeme: divizii înarmate intră noaptea pe teritoriul poporului sortit pieirii şi ocupă poziţiile cheie. Naţiunea criminală se trezeşte şi vede că fiecare sat este înconjurat de mitraliere şi automate. Şi li se dau douăsprezece ore (dar este prea mult, asta-i vreme pierdută pentru roţile infanteriei motorizate, iar în Crimeea s-au dat numai două şi chiar numai o oră şi jumătate), ca fiecare să-şi ia doar ceea ce poate duce în braţe. Şi, imediat, toţi se aşază ca un arestat, cu picioarele încrucişate, în camion (babe, femei cu sugari – aşezaţi-vă, s-a dat comanda!), şi camioanele păzite de gărzi pornesc spre gară. De acolo – în garnituri de vagoane pentru transportul vitelor – până la destinaţie. Iar de acolo va mai trebui (aşa au făcut tătarii din Crimeea pe râul Uuja – li se potriveau de minune aceste mlaştini din nord), precum edecarii, să tragă cu odgoanele împotriva curentului, cale de 150-200 kilometri în adâiicul pădurilor sălbatice (mai sus de Kolovrig), plutele pe care stau întinşi bătrânii cu barba albă.
Pesemne că din văzduh, de pe vârful munţilor, priveliştea arăta sublim: toată peninsula Crimeea (numai ce fusese eliberată, aprilie 1944) a început să zumzăie concomitent, şi balaurii coloanelor auto se târau, se târau întrona pe drumuri drepte şi pe dramuri întortocheate. Era vremea pomilor în floare. Tătăroaicele cărau din răsadniţă la grădină răsadul de ceapă dulce, începuse Săditul tutunului. (Şi cu asta s-a terminat Pentru ani şi ani de zile, pe urină, tutunul a dispărut din Crimeea.) Coloanele auto nu veneau foarte aproape de sat, ele rămâneau la răscrucea drumurilor, aulele erau înconjurate de detaşamente speciale. Ordinul dădea un ceas şi jumătate pentru pregătire, dar instructorii au redus acest timp uneori la patruzeci de minute – să fie gata mai repede, să nu întârzie la punctul de adunare, şi pentra ca în aul să rămână cât mai multe lucruri pentru sonder-kommatido-ul pe care detaşamentele speciale îl lăsau după ele. Aulele înverşunate, precum Ozenbaş din apropierea lacului Biuik, au trebuit să fie incendiate şi arse din temelii. Coloanele auto îi duceau pe tătari la gară, iar acolo, în vagoane, mai aşteptau zile întregi, şi se jeleau şi cântau cântece triste de rămas-bun*.
Uniformitate armonioasă! – Acesta este avantajul de a deporta dintr-o dată naţiuni întregi. Fără cazuri particulare! Fără excepţii, fără proteste individuale! Toţi pleacă supuşi pentru că se află în aceeaşi situaţie. Pleacă nu numai toate vârstele şi amândouă sexele: pleacă şi cei ce se află în pântecele mamei, şi ei sunt deportaţi de acelaşi Decret. Pleacă şi cei ce n-au fost încă zămisliţi: pentru că le-a fost hărăzit să fie concepuţi sub semnul aceluiaşi Decret şi chiar din ziua naşterii, în pofida învechitului, neinteresaiitului articol 35 al Codului penal („exilul nu poate fi aplicat persoanelor sub şaisprezece ani”), îndată ce au scos capul pe lume, ei vor fi strămutaţi speciali, vor fi deportaţi pe vecie. Iar majoratul lor, vârsta de şaisprezece ani, va fi marcat prin faptul că vor începe să meargă să se înregistreze la comenduire.
Şi ceea ce a rămas în urmă: casele cu uşile larg deschise, calde încă, şi tot avutul întors pe dos, truda a zece şi chiar douăzeci de generaţii, revine cu aceeaşi uniformitate agenţilor operativi ai organelor represive, statului, vecinilor aparţiuând unor naţiuni mai fericite, şi nimeni nu va scrie plângeri pentru vacă, mobilă ori vasele de bucătărie.
Şi această uniformitate este încununată de un ultim lucru: faptul că acel Decret secret nu i-a cruţat nici chiar pe membrii partidului comunist aparţinând acestor naţiuni netrebnice. Deci nu va mai fi nevoie să le controleze carnetele de partid – o corvoadă mai puţin. Iar comuniştii, în exil, să fie obligaţi să tragă cât doi – şi pentru toţi cei din jur va fi bine*’.
O fisură în uniformitate o constituiau numai căsătoriile mixte (nu degeaba statul nostru socialist a fost împotriva lor). Când au fost deportaţi nemţii şi apoi grecii, astfel de cupluri au rămas pe loc. Dar acest lucru crea mare
*În anii ’60 ai secolului al XlX-lea, moşierii şi administraţia guberniei Taurida au făcut demersuri pentru strămutarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia; Alexandru al II-lea a refuzat, în 1943, aceleaşi demersuri le-a făcut gauleiterul Crimeii; Hitler a refuzat.
*Fireşte, nici Cârmaciul cel înţelept nu putea să prevadă toate întorsăturile, în 1929 au alungat din Crimeea pe prinţii tătari şi toate persoanele de vază. Cu ei au procedat mai blând decât cu nobilii ruşi: nu au fost arestaţi, au plecat de bunăvoie în Asia Centrală. Aici, printre populaţia musulmană înrudită, ei s-au acomodat încet-încet, şi-au aranjat o situaţie prosperă. Şi iată că după cincisprezece ani. Tot acolo i-au adus – până la unul – pe toţi tătarii care aparţineau clasei muncitoare! Vechile cunoştinţe s-au întâlnit. Numai că muncitorii erau trădători şi deportaţi, iar foştii prinţi ocupau posturi solide în aparatul sovietic, mulţi în partid,:.
Confuzie şi lăsa în locuri, chipurile, purificate, focare de infecţie. (Precum acele bătrâne grecoaice, care se întorceau să moară la copii.)
Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau aduse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită Kazekstan, însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci aii murit pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.
Oare trebuie ori nu trebuie să considerăm exil al popoarelor deportarea balticilor? Ea nu îndeplineşte condiţiile normale: nu i-au deportat pe toţi până la unul, popoarele parcă au rămas pe loc (erau prea aproape de Europa, altfel ce le-ar mai fi deportat!). Parcă au rămas, dar i-au rărit clasa-ntâi!
Curăţirea lor a început mai înainte: încă din anul 1940, îndată ce trupele noastre au intrat acolo, şi înainte ca popoarele să voteze încântate în majoritate pentru intrarea în Uniunea Sovietică. Epurarea a început cu ofiţerii, îuchipuiţi-vă ce a însemnat pentru aceste state tinere prima (şi ultima) lor generaţie de ofiţeri: ei reprezentau toată seriozitatea, responsabilitatea şi energia naţiunii, încă liceeni în zăpezile de lângă Narva6, ei au învăţat cum să apere cu pieptul lor fragil o ţară care încă nu prinsese puteri. Acum această experienţă şi energie concentrate au fost doborâte dintr-o lovitură, asta a fost cea mai importantă pregătire pentru plebiscit. Era o reţetă verificată: oare nu tot aşa au făcut şi în Uniunea de bază? Să fie nimiciţi discret şi rapid aceia care pot să se pună în fruntea rezistenţei, şi încă aceia care ar putea să agite prin idei, discursuri, cărţi. – Şi poporul este parcă tot la locul lui, când de fapt el nu mai există. Un dinte mort, privit din afară, la început seamănă perfect cu unul nou.
Dar în 1940, pentru Ţările Baltice u-a fost deportare, au fost lagăre, iar pentru mulţi – moarte prin împuşcare în curţile de piatră ale puşcăriilor. Şi în 1941, în timpul retragerii, au înhăţat câţi au putut: oameni înstăriţi, oameni de seamă, oameni de vază, i-au târât după ei ca pe nişte trofee scumpe, apoi i-au aruncat ca pe bălegar pe pământul îngheţat ar Arhipelagului (îi ridicau neapărat noaptea, o sută de kilograme bagaj pentru întreaga familie, şi pe capii de familie, chiar de la îmbarcare, îi separau pentru puşcărie şi exterminare). Apoi, mereu, în timpul războiului (la radio Leningrad), Ţările Baltice erau ameninţate cu răzbunarea necruţătoare, în 1944, îiitorcându-se, şi-au împlinit ameninţările, au arestat din belşug, cu nemiluita. Dar nici asta încă nu se putea numi deportare în masă a poporului.
Deportarea principală a balticilor s-a declanşat în anul 1948 (lituanienii nesupuşi), în 1949 (toate cele trei naţiuni) şi în 1951 (încă o dată lituanienii), în aceiaşi ani, care coincid, au pieptănat şi Ucraina de Vest, şi ultima deportare s-a efectuat de acolo tot în anul 1951.
Pe cine se pregătea Generalisimul să deporteze în 1953? Pe evrei? Şi pe mai cine? Acest proiect u-o să-l cunoaştem niciodată. Eu, de pildă, bănuiesc că Stalin dorea cu ardoare să deporteze întreaga Finlanda undeva prin pustiurile din vecinătatea Chinei, dar n-a izbutit nici în 1940, nici în 1947
(încercarea de lovitură de stat a lui Leino). Ar fi găsit el un locşor dincolo de Ural chiar şi sârbilor, chiar şi grecilor din Pelopoues.
Dacă acest al Patrulea Stâlp^ al învăţăturii înaintate ar mai fi trăit încă vreo zece ani, harta etnică a Eurasiei ar fi fost de uerecunoscut, s-ar fi produs o mare Migraţie în sens invers.
Câte naţiuni au fost deportate, tot atâtea epopei se vor scrie cândva: despre despărţirea de pământul natal şi despre exterminarea din Siberia.
Totuşi, pentru ca lectorul să se convingă că este vorba de aceeaşi ţară a exilului, de care are cunoştinţă, de aceeaşi gunoişte din acelaşi Arhipelag, să urmărim puţin deportarea balticilor.
Deportarea balticilor nu numai că s-a produs fără violentarea voinţei supreme a poporalul, ci s-a dovedit a fi tocmai împlinirea acelei voinţe, în fiecare dintre cele trei republici s-a adoptat o hotărâre liberă a Consiliului de Miniştri (în Estonia la 25 noiembrie 1948) privind deportarea anumitor categorii dintre compatrioţii lor în străina şi îndepărtata Siberie, şi asta pe vecie, ca să nu se mai întoarcă niciodată pe pământul natal. (Aici se vede limpede atât independenţa guvernelor din Ţările Bahice, cât şi starea de exasperare extremă în care le-au adus netrebnicii de compatrioţi, nişte oameni de nimic.) Iată care erau acele categorii: a. Familiile celor deja condamnaţi (nu era de ajuns că părinţii erau exterminaţi în lagăre, trebuia distrasă toată familia); b. Ţăranii înstăriţi (asta grăbea foarte mult colectivizarea, care devenise o chestiune ce nu mai putea fi amânată în Ţările Baltice) şi toţi membrii familiilor acestora (studenţii din Riga au fost luaţi în aceeaşi noapte, când au fost ridicaţi părinţii din gospodăriile lor); e. Oameni importanţi, de vază, care nu se ştie cum scăpaseră filtrelor din anii 1940, 1941 şi 1944; d. Pur şi simplu cetăţenii ostili regimului, care n-au izbutit să fugă în Scandinavia, sau familii pe care activiştii aveau pică personal.
Această hotărâre, pentru a nu aduce prejudicii demnităţii marii noastre Patrii comune şi pentru a nu procura bucurie duşmanilor noştri occidentali, nu a fost publicată în ziare, nu a fost făcută publică în republici şi nici deportaţilor nu li se făcea cunoscută de la început, ci doar când soseau la destinaţie, în comenduirile siberiene.
Organizarea deportării se perfecţionase înrr-atât în anii care au trecut de la deportările coreenilor şi chiar ale tătarilor din Crimeea, experienţa valoroasă a fost generalizată şi însuşită într-atât, incit acum nu se mai număra cu zilele, nici cu orele, ci doar cu minutele. S-a stabilit şi s-a verificat că sunt prea de ajuns douăzeci-treizeci de minute de la prima bătaie în uşă, noaptea, până la ultimul pas pe care stăpânul îl face peste pragul casei spre bezna nopţii şi în camion, în aceste minute, familia trezită din somn izbutea să se îmbrace, să realizeze că va fi deportată pentru totdeauna, să semneze o hârtie că nu are nici o pretenţie în privinţa bunurilor, să-şi pregătească bătrânele şi copiii, să strângă boccelele şi, la comandă, să iasă. (Nu erau probleme cu bunurile care rămâneau. După plecarea escortei, veneau reprezentanţii secţiei financiare şi făceau un inventar de confiscare, după care apoi toată averea era vândută în folosul statului prin magazinele de consignaţie. Nu avem temeiuri să le Reproşăm că în timpul acestei operaţii mai vârau câte ceva şi în sânul lor. Nici nu prea era nevoie de aşa ceva, era de ajuns o chitanţă de la magazinul de consignaţie, şi orice reprezentant al puterii populare putea să ducă acasă cu totul legal lucrul cumpărat pe un preţ de nimic.
La ce poţi să te gândeşti în aceste douăzeci-treizeci de minute? Cum să cumpăneşti şi să alegi ce este mai necesar? Un locotenent care a deportat o familie (bunica – 75 de ani, mama – 50, fiica – 18 şi fiul – 20), i-a sfătuit: „Să luaţi neapărat maşina de cusut!” Cum să ghiceşti? Această maşină de cusut a hrănit pe urmă toată familia*.
De altfel, această viteză mare a operaţiunii de exilare era uneori şi în folosul celor osândiţi. O vijelie! A trecut, şi cu asta, basta. Chiar şi cea mai bună mătură mai lasă puţin praf. Cineva dintr-o familie, care u-a înnoptat acasă atunci, a stat departe trei zile şi trei nopţi, apoi s-a prezentat la secţia financiară, a cerat să i se ia sigiliul de la casă, şi ce credeţi? L-au luat! Să te ia naiba, stai acolo până la următorul Decret!
În acele vagoane mici de transportat animale, în care de regulă încap opt cai sau treizeci şi doi de soldaţi, sau patruzeci de puşcăriaşi, băgau câte cincizeci, chiar şi mai mulţi, deportaţi din Tallin. Din grabă mare vagoanele n-au fost echipate cu toate cele trebuincioase, şi u-au îngăduit prea repede să se perforeze o gaură. Căldarea pentru nevoi era veche şi neîncăpătoare, se umplea numaidecât, se vărsa şi stropea lucrurile. Mamifere cu două picioare -oamenii au fost siliţi din prima clipă să uite că femeile şi bărbaţii nu sunt la fel. O zi şi jumătate au stat închişi fără apă şi fără mâncare, a murit un copil. (Parcă toate astea le-am mai citit undeva, uu-i aşa? Cu două capitole în urmă, cu douăzeci de ani în urmă, acelaşi lucra…) Au stat multă vreme în gara Julemiste, afară, oameni alergau şi băteau în vagoane, întrebau de nume, încercau zadarnic să transmită cuiva alimente şi lucruri. Dar au fost alungaţi. Iar cei încuiaţi erau flămânzi. Iar pe cei neîmbrăcaţi îi aştepta Siberia.
Pe dram au început să le dea pâine, în unele gări – ciorbă. Dramul tuturor trenurilor cu deportaţi era lung: regiunile Novosibirsk, Irkutsk, ţinutul Krasnoiarsk. Numai în Barabinsk au sosit cincizeci şi două de vagoane cu estonieni. Până la Acinsk au mers paisprezece zile şi paisprezece nopţi.
Oare ce-i poate susţine pe oameni în această călătorie disperată? Speranţa pe care le-o dă nu credinţa, ci ura: „Curând o să se termine cu ei! Anul acesta o să fie război, la toamnă o să ne întoarcem acasă”.
Nici un om cu viaţă normală, fericită, fie el din lumea occidentală ori din lumea orientală, nu va înţelege, nu va împărtăşi şi poate nici nu va ierta această stare de spirit care domnea dincolo de zăbrele. Am mai scris că şi noi aveam aceeaşi speranţă şi aceeaşi dorinţă arzătoare în anii aceia: 1949, 1950. În anii aceia, nedreptatea acestei orânduiri, a acestor condamnări la douăzeci şi cinci de ani, a acestor întoarceri pentru a doua oară în Arhipelag, a ţâşnit
*Aceşti militari din escortă – ce înţelegeau ei din ceea ce făceau? Pe Maria Sumberg a deportat-o un soldat din Siberia, de pe râul Ciulâm. Curând a fost lăsat la vatră, a venit acasă şi acolo a înulnit-o. Pe faţa lui s-a aşternut un surâs larg. Şi a exclamat bucuros şi cu totul înduioşat: „Tanti! Mă mai ţii minte?”…
Cu toată puterea, atingând punctul culminant, punctul de explozie, pe care nimeni nu-l mai poate suporta şi nici o gardă nu-l mai poate apăra. (Să generalizăm: dacă regimul este imoral, supusul este eliberat de orice obligaţie faţă de el.) Cât de abominabilă trebuie să faci viaţa oamenilor, pentra ca mii de mii, în celule, în dube, în vagoane, să se roage pentra venirea unui război atomic exterminator, ca singură soluţie de salvare…?! ’ Dar nu plângea nimeni. Ura usucă lacrimile.
Şi iată la ce se^mai gândeau estonienii pe drum: cum îi va întâmpina populaţia Siberiei? În anul 1940, i-au jupuit de piele pe balticii deportaţi, le luau şi hainele de pe ei, pentra o haină de blană le dădeau o jumătate de găleată de cartofi. (Dacă ţinem seama cât eram de dezbrăcaţi în perioada aceea, într-adevăr, în ochii noştri balticii arătau ca nişte burghezi.)
De data asta, în anul 1949, siberienilor li s-a împuiat capul că li se vor aduce nişte chiaburi înrăiţi. Dar aceşti chiaburi care au coborât din vagoane erau complet istoviţi şi numai zdrenţe. La vizita medicală, infirmierele rusoaice se mirau cât de slabe sunt aceste femei şi cât de jerpelite, şi nu aveau o cârpă curată pentra copiii mici. Pe cei veniţi i-au împrăştiat prin colhozurile depopulate, şi acolo, pe ascuns de autorităţi, colhoznicele siberiene le duceau ce puteau şi ele: care o jumătate de litra de lapte, care lipii de sfeclă ori din făină foarte proastă.
Şi, iată, acum, estoniencele au izbucnit în plâns.
Dar mai era, fireşte, şi activul de comsomol.
Aceştia au crezut în mod sincer că au sosit otrepe fasciste („ar trebui să fiţi înecaţi!” exclamau ei), şi nici nu vor să muncească, nerecunoscătorii, pentru ţara care i-a eliberat din robia burgheză. Aceşti comsomolişti au devenit supraveghetori ai deportaţilor, ai muncii lor. Şi au mai fost preveniţi că la primul foc de aimă trebuie să organizeze o poteră.
În gara Acinsk s-a produs o încurcătură hazlie: mai-marii raionului Biriliussk au cumpărat de la escortă zece vagoane de exilaţi, cinci sute de oameni, pentru colhozurile sale de pe râul Ciulâm şi i-a expediat grabnic la o sută de kilometri la nord de Acinsk. Ei fuseseră destinaţi (dar, fireşte, nu ştiau de asta) direcţiei minelor Saralinsk, din Hakassia. Aceştia îşi aşteptau contingentul, iar contingentul a fost înprăştiat în colhozurile care, anul trecut primiseră câte 200 grame de grâu pentra ziua-muncă. Către primăvară, nu le mai rămăsese nici grâu, nici cartofi, şi deasupra satelor se înălţa mugetul vacilor, care se repezeau ca turbate la paiele pe jumătate putrezite. Aşa că nu din răutate şi zgârcenie şi nici pentra că ar fi vrut să-i oprime pe deportaţi, colhozul le-a dat noilor veniţi câte un kilogram de făină pe săptămână pe cap de om, acesta era un avans onorabil, aproape egal cu tot viitorul câştig! Şi estonienii au oftat amarnic după Estonia lor… (Este adevărat că în aşezarea Polevoi, aproape de ei, se aflau nişte hambare uriaşe pline cu cereale: fuseseră adunate acolo au de an pentra că nu se învredniciseră să-l expedieze. Dar grânele acestea erau de acum ale statului, nu mai figurau în evidenţa colhozului. În jur murea lumea de foame, dar nimeni nu se atingea de grâu l din hambare: era al statului. Paşkov, preşedintele colhozului, cu de la sine putere a distribuit câte cinci kilograme pentru fiecare colhoznic încă în viaţă,
Şi pentru asta a fost condamnat la lagăr. Grâul acela era al statului, restul -treaba colhozului, dar nu e locul să discutăm despre asta aici.)
Vreo trei luni s-au zbuciumat estonienii pe acest Ciulâm, asimilând cu uimire o lege nouă: ori fim, ori mori! Şi credeau că aşa va fi pentru totdeauna, când, deodată, au fost luaţi şi expediaţi în raionul Saralinsk, din Hakassia (stăpâni îşi găsiseră contingentul). Hakassieni băştinaşi – ca şi când n-ar fi fost, fiecare aşezare era alcătuită din exilaţi şi în fiecare se afla o comenduire. Peste tot – mine de aur, peste tot foraj şi silicoză. (Aceste întinderi vaste reprezentau nu atât Hakassia ori ţinutul Krasnoiarsk, cât mai degrabă trustul Hakzototo [Aurul Hakassiei] sau Eniseistroi [Amenajarea cursului Eniseiului], care nu aparţineau sovietelor raionale şi nici comitetelor raionale de partid, ci generalilor trupelor MVD, iar secretarii comitetelor raionale de partid se închinau în faţa şefilor comenduirilor raionale.) însă nu era o prea mare nenorocire pentru cei trimişi să lucreze în mine pur şi simplu. Nenorocirea mare cădea pe capul celor incluşi cu foiţa în „artelurile căutătorilor de aur”. Căutătorii de aur! Sună atât de ademenitor, aceste cuvinte parcă strălucesc aşternute cu pulbere de aur. Dar în ţara noastră oamenii se pricep foarte bine să denatureze orice noţiune pământeas-că. În aceste „arteluri” erau băgaţi strămutaţii speciali, pentru că nu îndrăzneau să riposteze. Ei erau trimişi la exploatarea minelor abandonate de stat ca nerentabile, în aceste mine nu se pomenea de nici un fel de securitate a muncii, apa curgea necontenit, ca şi cum ar fi plouat torenţial. Acolo era imposibil să-ţi justifici munca şi să câştigi acceptabil; pur şi simplu aceşti oameni pe care îi păştea moartea erau trimişi să lingă resturile de aur, pe care statul nu se îndura să le abandoneze. Artelurile erau subordonate „sectorului căutătorilor de aur” al direcţiei minelor, care nu ştia decât să întocmească şi să transmită planul, fără nici o altă obligaţie. „Libertatea” artelurilor nu depindea de stat, ci de legislaţia statului: lor nu li se cuvenea concediu plătit, duminica liberă nu era obligatorie (regimul zekilor), te puteai trezi că se declară o „lună stahanovistă”, fără nici o duminică. Iar statului îi revenea dreptul de a te judeca dacă lipseai de la luciii. O dată la două luni sosea un tribunal popular şi pe mulţi îi condamna la 25% muncă forţată^, cauze se găseau întotdeauna destule. Aceşti „căutători de aur” câştigau pe lună trei-patru ruble „de aur” (o sută cincizeci-două sute de ruble staliniste, un sfert din minimul de existenţă).
La unele mine de lingă Kopiovo, exilaţii nu primeau salariul în bani, ci în bonuri: într-adevăr, ce să facă ei cu banii care circulau în toată Uniunea, dacă, oricum, nu se pot deplasa, iar la magazinul minei li se vinde (din belşug) şi pe bonuri.
În această carte am efectuat o comparaţie amănunţită a deţinuţilor cu ţăranii iobagi. Să nu uităm însă, din istoria Rusiei, că starea cea mai grea nu era a ţăranilor iobagi, ci a muncitorilor din uzine. Aceste bonuri valabile doar în prăvălia minei ne readuc în amintire, în avalanşă, minele şi uzinele din Altai. Populaţia afectată lor, în secolele XVIII şi XIX, săvârşea intenţionat crime numai ca să ajungă la ocnă şi să ducă o viaţă mai uşoară, în minele de aur din Altai nici la sfrrşitul veacului trecut „muncitorii nu aveau dreptul să refuze munca în zilele de duminică”, plăteau amenzi (cf. Munca forţată), şi încă existau prăvăliile cu produse de calitate proastă, unde li se dădea să bea şi erau înşelaţi la cântar. „Aceste prăvălioare, nu extracţia de aur prost organizată, erau principala sursă de venituri” a proprietarilor minelor de aur (Semionov-Tian-Şanski, Rusia, voi. XVI) sau, citeşte, a trustului.
În anul 1952, micuţa şi fragila H. S. Într-o zi cu ger năprasnic nu s-a dus la lucru pentru că nu avea pâslari. Pentru asta, şeful artelului de prelucrare a lemnului a trimis-o pentru trei luni la doborât buşteni – tot fără pâslari. Cu câteva luni înainte de a naşte a rugat să i se dea ceva mai uşor de lucru, i s-a răspuns: dacă nu-ţi place, dă-ţi demisia. Iar o doctoriţă ignorantă a greşit cu o lună durata sarcinii şi i-a dat concediul legal de maternitate cu două-trei zile înainte de a naşte. Acolo, în taigaua MVD-ului nu ai prea multe de discutat Dar nici aceasta încă nu era cu adevărat sfârşitul lumii. Sfârşitul lumii îl cunoşteau numai. Acei deportaţi speciali pe care îi trimiteau în colhozuri. Astăzi unii pun în discuţie (şi nu în van) următoarea problemă: oare colhozul este mai uşor decât lagărul? Răspundem: şi dacă s-ar lua colhozul şi lagărul şi s-ar combina laolaltă? Aceasta ar fi adevărata situaţie a exilatului special în colhoz. Din colhoz putem nota faptul că nu beneficiezi de raţia de pâine, doar în perioada semănatului primeşti şapte sute de grame de pâine, şi aceea din boabe pe jumătate putrezite, cu nisip, de culoare pământie (probabil au măturat pardoseala hambarelor). Din lagăr – faptul că te bagă la KPZ: dacă brigadierul se plânge de tine la conducere, iar conducerea sună la comenduire, iar comenduirea dispune, în privinţa salariului – îţi ajunge s-o duci de azi pe mâine: pentru primul an de muncă în colhoz, Măria Sumberg a primit pentru ziua-muncă douăzeci de grame de grâu (păsările Domnului ciugulesc mai mult de-a lungul drumului) şi cincisprezece copeici staliniste (o copeică şi jumătate după reforma lui Hruşciov). Cu salariul pe un an întreg, ea şi-a cumpărat… Un lighean de aluminiu.
Atunci, ei din ce trăiau?! Păi din pachetele primite din Ţările Baltice. Căci doar poporul lor n-a fost deportat în întregime.
Dar calmucilor cine le-o fi trimis pachete? Dar tătarilor din Crimeea…?
Treceţi printre morminte şi întrebaţi…
Oare datorită aceleiaşi hotărâri a dragelor Consilii de Miniştri ale Ţărilor Baltice ori datorită principialităţii siberiene li s-a aplicat deportaţilor speciali din Ţările Baltice până în anul 1953, când Tătucul şi-a dat obştescul sfârşit, directiva specială: nici un fel de muncă, în afară de cele mai grele! Numai tâniăcopul, lopata şi ferăstrăul! „Aici trebuie să învăţaţi să deveniţi oameni!” Şi dacă producţia ridica pe vreunul mai sus, comenduirea intervenea şi îl arunca la muncile comune. Deportaţii speciali nu aveau voie nici măcar să sape pământul în grădina casei de odihnă a direcţiei minelor, pentru a nu-i insulta pe stahanoviştii veniţi la odihnă. Şeful comeuduirii a aluugat-o pe M. Sumberg chiar şi din postul de îngrijitoare de vaci: „N-ai fost trimisă la casa de odihnă, du-te la întors de fân!” Cu greu i-a obţinut preşedintele colhozului aprobarea să rămână. (Ea i-a salvat viţeii de bmceloză. Iubea vacile siberiene, găsindu-le mai bune decât cele estoniene, şi, vacile, neobişnuite cu mângâiatul, îi lingeau mâinile.)
Odată a fost nevoie să se încarce de urgenţă un şlep cu grâu, şi deportaţii speciali lucrează fără plată ori altă recompensă treizeci şi şase de ore în şir (pe râul Ciulâm). În acest răstimp au avut două pauze de masă a câte douăzeci de minute şi o dată – trei ore de odihnă. „Dacă refuzaţi – vă trimitem mai departe în nord!” Un bătrân a căzut sub greutatea sacului, comsomoliştii-su-praveghetori l-au izbit cu picioarele.
Viza la comenduire – săptămânal. Până la comenduire sunt câţiva kilometri? Aveţi o bătrână de optzeci de ani? Luaţi un cal şi aduceţi-o! La fiece viză tuturor li se aminteşte: evadarea – douăzeci de ani muncă silnică.
Alături – camera agentului operativ. Te cheamă şi acolo. Acolo eşti ademenit cu o muncă mai bună. Şi te ameninţă că o să-ţi deporteze pe unica fiică dincolo de Cercul Polar, separând-o de familie.
Da ce nu sunt ei în stare? Oare mâna lor a fost vreodată oprită de vreun fior de conştiinţă…?
Iată misiunile: să-i urmăreşti pe cutare. Să aduni material pentru arestarea lui cutare.
Dacă în izbă intră orice sergent de la comenduire, toţi straniu taţii speciali, chiar şi femeile în vârstă, trebuie să se ridice şi să nu se aşeze fără permisiune.
. >;: „; S’! -:, – ’,”.: Sper că cititorul n-a înţeles cumva că deportaţii speciali erau lipsiţi de drepturi cetăţeneşti?
O, nu, nu! Ei şi-au păstrat toate drepturile cetăţeneşti. Lor nu li s-au ridicat actele de identitate. Ei şi-au exercitat dreptul de vot universal, egal, secret şi direct Acest moment sublim – din câţiva candidaţi să-i taie pe toţi în afară de alesul lor – li s-a păstrat cu sfinţenie. Nici dreptul de a subscrie peutru împrumut nu li s-a interzis (să ne amintim de chinurile din lagăr ale comunistului Diakov, lipsit de această posibilitate). Câud colhoznicii liberi, bombănind şi drăcuind, de-abia dădeau câte cincizeci de ruble, estonienilor li se storceau câte patru sute: „Voi sunteţi bogaţi. Celor care nu semnează n-o să le dăm pachetele, îi vom trimite şi mai departe spre nord.”
Şi îi vor trimite, de ce nu?… – – –,.
Ah, cât este de plictisitor! Din nou, mereu, acelaşi lucru. Dar mi se pare că partea aceasta am început-o prin ceva nou: nu lagăr, ci exil Şi mi se pare că acest capitol l-am început cu ceva proaspăt: nu exilaţi pe cale administrativă, ci strămutaţi speciali.
Şi iată-ne ajunşi în acelaşi loc.
Şi oare mai trebuie, şi cât mai trebuie acum să mai povestesc iarăşi şi iarăşi despre alte şi alte raioane de exil? Nu despre acelaşi locuri? Despre alţi ani? Despre alte naţiuni?
Despre care?…
*
Colonizate în straturi învecinate, văzându-se bine unele pe altele, naţiunile şi-au evidenţiat trăsăturile caracteristice, modul de viaţă, gusturile, înclinaţiile.
Dintre toţi, cei mai harnici erau nemţii. Ei au fost cei dintâi care au rupt-o definitiv cu viaţa lor trecută (şi ce patrie au avut ei pe Volga şi pe Maniei?). Precum odinioară pe loturile roditoare cu care i-a înzestrat Ecaterina9, tot aşa şi acum. Ei şi-au împlântat rădăcinile în pământurile aride, nefertile ale lui S ta lin, s-au dăruit noului pământ al exilului ca şi când ar fi fost al lor pentru totdeauna. Ei au început să se instaleze nu până la prima amnistie, nu până la prima milostivire a ţarului, ci pentru totdeauna. Deportaţi în anul 1941 fără să ia nimic cu ei, dar harnici şi neobosiţi, ei nu şi-au pierdut curajul, ci s-au apucat şi aici să muncească la fel de metodic şi chibzuit.
Există oare pe pământ vreun pustiu pe care nemţii să nu poată să-l prefacă într-un rai înfloritor? Nu degeaba în vechea Rusie era o vorbă: neamţul este ca salcia, oriunde îl înfigi, prinde rădăcini. Fie că munceau în mine, în MTS ori în sovhozuri, şefii nu mai pridideau lăudându-i: lucrători mai buni ca nemţii ei n-au mai avut. Spre deceniul al şaselea, nemţii, în comparaţie cu ceilalţi deportaţi, adesea chiar şi în comparaţie cu localnicii, aveau casele cele mai trainice, spaţioase şi curate; cei mai mari porci; cele mai bune vaci. Iar fetele lor creşteau de îţi era mai mare dragul, nu numai pentru că părinţii erau îndestulaţi, ci şi pentru că îşi păstraseră puritatea şi severitatea moravurilor în acest mediu de destrăbălare specific lagărelor.
Munceau cu ardoare şi grecii. Nu abandonaseră visul despre Kuban, dar nici aici nu-şi cruţau puterile. Nu trăiau chiar aşa ca nemţii, dar în privinţa grădinilor de zarzavat şi a vacilor au ajuns repede să concureze cu ei. La pieţele din Kazahstan, grecii vindeau cea mai bună brânză de vaci, cel mai bun untx cele mai bune legume.
În Kazahstan reuşiseră şi mai bine coreenii, dar ei fuseseră deportaţi mai înainte, iar către anii ’50 erau dezrobiţi binişor: scăpaseră de viză, circulau liberi din regiune în regiune, doar dincolo de frontierele republicii nu aveau voie. Nu stăteau prea bine în privinţa gospodăriilor şi caselor (şi unele şi altele erau neconfortabile şi chiar primitive, până ce tineretul n-a trecut la modul de viaţă european), însă, cu foarte multă aplecare spre învăţătură, au umplut repede instituţiile de învăţământ din Kazahstan (încă din anii războiului nu mai erau stânjeuiţi în această privinţă) şi au devenit avangarda păturii culte a republicii.
Alte naţiuni, nutrind în taină visul întoarcerii, erau dedublate în intenţii, ca şi în viaţă. Dar în general se supuneau regimului şi uu puneau mari probleme comenduirilor.
Calmucii nu rezistau, mureau de tristeţe. (De fapt, n-am avut prilejul să-i observ.)
A existat însă o naţiune care nu s-a lăsat influenţată de psihologia supunerii, uu indivizi izolaţi, nu rebeli, ci toată naţia în ansamblul ei. Aceştia au fost cecenii.
Am văzut mai înainte cum se purtau cu evadaţii din lagăre. Cum doar ei, dintre toţi deportaţii din Djezkazgan, au încercat să susţină revolta din Kenghir.
Aş spune că dintre toţi deportaţii speciali singuri cecenii s-au manifestat ca nişte zeki în spirit. După ce o dată i-au smuls din locul lor în mod perfid, ei nu mai credeau în nimic, îşi construiau case ca la ei în Caucaz: joase, întunecoase, atât de prăpădite, încât ziceai că le poţi dărâma cu o lovitură de picior. La fel era toată gospodăria lor de exilaţi: ei nu trăiau decât pentru ziua de azi, pentru luna asta, anul ăsta, fără a pune ceva deoparte, fără rezerve, fără nici o intenţie pentru viitor. Mâncau, beau, cei tineri se mai şi îmbrăcau. Anii treceau şi ei tot nu aveau nimic, ca la început. Nici un cecen, nicăieri, nu încerca să fie pe placul şefilor, se purtau întotdeauna faţă de ei cu semeţie şi chiar cu ostilitate nemascată. Dispreţuind legile privind învăţământul obligatoriu şi acele ştiinţe pe care statul le promova în şcoală, ei nu-şi lăsau fetele să meargă la învăţătură, ca să nu se strice, nici chiar băieţii nu mergeau toţi. Pe femei nu le trimiteau să muncească la colhoz. Şi nici ei nu prea se speteau muncind pe ogoarele colhozului. Cei mai mulţi încercau să se aranjeze ca şoferi: să îngrijeşti un motor nu este umilitor, mişcarea permanentă a automobilului le satisfăcea pasiunea lor de djighiţi10, iar ocaziile şi posibilităţile care i se ofereau unui şofer – pasiunea lor pentru hoţie. De altminteri această pasiune şi-o satisfăceau şi în mod direct. Ei au adus îu paşnicul şi cinstitul Kazahstan noţiunea: „a fura”, „a despuia”. Ei puteau să fure vite, să jefuiască o casă, iar uneori să ia pur şi simplu cu forţa. Pentru ei, localnicii şi acei exilaţi care se supuneau cu uşurinţă şefilor făceau parte din aceeaşi rasă. Ei nu-i respectau decât pe cei rebeli.
Şi era uimitor că toţi se temeau de ei. Nimeni nu-i putea împiedica să trăiască aşa. Şi puterea care stăpânea de treizeci de ani această ţară nu putea să-i determine să-i respecte legile.
De unde veneau toate astea? Iată un caz în care, poate, se află concentrată explicaţia, în şcoala din Kok-Terek, când eram eu acolo, învăţa în clasa a 9-a un băiat cecen – Abdul Hudaev. El nu stâmea simpatie^şi nici nu se străduia, parcă se temea să nu se umilească vrând să fie plăcut, întotdeauna era neprietenos, şi o făcea intenţionat, era mândru şi chiar violent. Dar nu puteai să nu-i apreciezi mintea limpede, precisă. La matematică şi la fizică nu se oprea niciodată la nivelul colegilor lui, ci mergea întotdeauna în profunzime şi punea întrebări zămislite din necesitatea neobosită de a căuta esenţialul. Ca toţi copiii de exilaţi, în şcoală el a fost inevitabil prins de aşa-numita activitate obştească, adică mai întâi organizaţia de pionieri, pe urmă cea de comso-mol, comitetele de elevi, gazeta de perete, lecţiile de educaţie morală, discuţii – plătind pentru instruire cu acea plată spirituală pe care cecenii o plăteau cu neplăcere.
Abdul locuia cu bătrâna lui mamă. Niciuna dintre rudele lor apropiate nu mai era în viaţă, în afară de fratele mai mare al lui Abdul, care demult trecuse în tagma hoţilor şi nu o dată a fost băgat în lagăr pentru hoţie şi omor, dar mereu ieşise prin amnistii sau prin cumul. Într-o zi şi-a făcut apariţia în Kok-Terek, a băut două zile fără să se trezească, s-a luat la harţă Cu un cecen din localitate, a scos cuţitul şi a pornit după el să-l taie. I-a stăvilit calea o cecencă bătrână: a ridicat mâinile în sus să-l oprească. Dacă ar fi respectat legea cecena, ar fi trebuit să arunce cuţitul şi să înceteze urmărirea. Dar el era acum mai mult bandit decât cecen, a lovit cu cuţitul şi a înjunghiat-o pe bătrână nevinovată. Abia atunci şi-a dat seama, prin aburii beţiei, ce îl aşteaptă după legea cecena. A alergat degrabă la MVD, şi-a mărturisit crima şi aceia l-au băgat bucuroşi la zdup.
El s-a pus la adăpost, dar a rămas fratele mai mic Abdul, mama lui şi un cecen bătrân din neamul lor, un unchi al lui Abdul. Vestea despre crimă a făcut fulgerător înconjurai taberei cecene din Kok-Terek, şi cei trei, care mai rămăseseră din neamul lui Hudaev s-au strâns toţi în casă, au făcut rezerve de mâncare şi apă, au astupat fereastra, au baricadat uşa, ascunzându-se ca într-o cetate. Cecenii din neamul femeii ucise trebuiau acum să se răzbune pe careva din neamul Hudaev. Pâiiă când nu va curge sângele Hudaevilor pentru sângele lor nu erau vrednici să se numească oameni.
Şi a început asediul casei Hudaevilor. Abdul nu mai mergea la şcoală, tot Kok-Terekul şi toată şcoala ştia de ce. Un elev din clasele mari, comsomolist, premiant, era ameninţat clipă de clipă că va muri de cuţit, iată, poate chiar acum, când, după clopoţel, elevii se aşază în bănci, sau acum când profesoral de literatură le vorbeşte de umanismul socialist. Toţi ştiau, toţi nu puteau să uite asta, în recreaţii numai despre asta se vorbea – şi toţi lăsau ochii în jos. Nici organizaţia de partid, nici organizaţia de comsomol din şcoală, nici directorul de studii, nici directorul, nici secţia de învăţământ de la raion, nimeni nu s-a dus să-l salveze pe Hudaev, nici măcar nu s-a apropiat de casa lui asediată din colonia cecena care zumzăia ca un stup. Şi dacă ar fi numai ei! Dar în faţa răsuflării sângeroasei răzbunări au încremenit la fel de speriate instanţele până acum atât de înfricoşătoare pentru noi: şi comitetul raional de partid, şi comitetul executiv al raionului, şi MVD-ul cu miliţia şi comenduirea între zidurile lor de chirpici. Numai ce a răsuflat o dată această lege bătrânească şi barbară şi dintr-o dată s-a văzut că în Kok-Terek iiu există nici un fel de putere sovietică. Nu prea se întindea nici braţul ei din centrul regional Djambul, fiindcă în trei zile nici de acolo nu a sosit avionul cu trupe şi nici un fel de instrucţiuni ferme, în afara ordinului de a apară închisoarea cu toate forţele disponibile.
Astfel, şi pentru ceceni, şi pentru noi toţi a devenit limpede ce este foiţă pe pământ şi ce este miraj.
Şi doar bătrânii ceceni au dat dovadă de înţelepciune! Ei s-au dus la MVD şi au rugat să le fie predat Hudaev banditul pentru răfuială. MVD-ul a refuzat temător. Au venit şi a doua oară şi au rugat ca Hudaev să fie judecat în public şi împuşcat în faţa lor. Atunci, au făgăduit ei, răzbunarea sângeroasă nu va mai urmări familia Hudaev. Nu se putea închipui un compromis mai rezonabil. Dar cum asta – judecată publică? Dar cum asta – execuţie publică promisă dinainte? Căci doar el nu este politic, el este hoţ, este un socialmente apropiat. Pot fi călcate în picioare drepturile unui Cincizeci şi Opt, dar nu ale unui asasin multiplu. Au consultat regiunea – au primit refuz. „Atunci, peste un ceas va fi ucis Hudaev cel mic!” au explicat bătrânii. Demnitarii MVD-ului Au ridicat din umeri: asta nu-i privea câtuşi de puţin. Ei nu puteau să cerceteze o crimă încă nesăvârşită.
Şi totuşi o oarecare adiere a secolului al XX-lea a suflat… Nu peste MVD, uu, ci peste bătrânele şi neînduplecatele inimi cecene! Totuşi, u-au poruncit răzbunătorilor să se răzbune! Ci au trimis o telegramă la Alma-Ata. De acolo au sosit grabnic tot nişte bătrâni, cei mai veneraţi de întregul popor. Au convocat sfatul bătrânilor. Hudaev-asasiuul a fost blestemat şi condamnat la moarte, să piară indiferent în ce loc va întâlni un cuţit ceceu. Pe ceilalţi Hudaevi i-au chemat şi le-au spus: „Nu vă mai ascundeţi. De voi iiu se atinge nimeni.”
Şi Abdul şi-a luat cărţile şi s-a dus la şcoală. Acolo, secretarul de partid şi secretarul de comsomol l-au întâmpinat cu zâmbete făţarnice. Şi la următoarele discuţii şi lecţii educative i-au pus din nou aceeaşi placă despre conştiinţa comunistă, fără să amintească despre regretabilul incident. Pe faţa întunecată a lui Abdul n-a tresărit nici uu muşchi. El a înţeles încă o dată că principala forţă pe pământ este răzbunarea sâugeroasă, vendeta.
Noi, europenii, în cărţile noastre şi în lecţiile pe care le ţinem îu şcoală rostim doar cuvinte de dispreţ la adresa acestei legi barbare, la adresa acestor masacre cumplite şi absurde. Se pare, însă, că aceste asasinate nu sunt chiar lipsite de sens: ele nu stâipesc popoarele de munteni, ci le întăresc. Legea răzbunării sângeroase nu face prea multe victime, dar împrăştie groază în jurul ei! Cunoscând această lege, ce muntean va mai cuteza să insulte pe un altul aşa, pur şi simplu, cum ne insultăm noi unul pe celălalt pentru că am băut un pahar mai mult ori dintr-un capriciu? Şi cu atât mai mult care ne-ce-cen va îndrăzni să se lege de uu cecen, să-i spună că este hoţ, sau bădăran, sau că u-a stat la rând? Căci s-ar putea să primească drept răspuns nu un cuvânt ori o înjurătură, ci o lovitură de cuţit între coaste. Şi chiar dacă şi tu pui mâna pe cuţit (dar n-ai cuţit la tine, tu eşti civilizat), nu vei răspunde la lovitură cu lovitură: căci toată familia ta va cădea de cuţit! Cecenii merg pe pământul kazah cu figuri insolente, croindu-şi drum cu umerii, şi „stăpânii ţării”, şi ne-stăpânii se dau la o parte respectuoşi. Vendeta emană un câmp de teamă, şi prin aceasta întăreşte mica naţiune de munteni.
„Loveşte îu ai tăi ca să se teamă străinii!” Străbunii muntenilor, îu trecutul lor antic, nu puteau găsi o zgardă mai bună.
Dar ce le propunea statul socialist?
Capitolul 5
LA SFÂRŞITUL SOROCULUI În CEI opt ANI de închisoare şi lagăr n-am auzit un cuvânt bun despre exil de la nimeni care a trecut prin el. Totuşi, încă din primele închisori preventive şi de tranzit, pentru că omul este prea apăsat de cele şase suprafeţe de piatră apropiate ale celulei, se înfiripă dulcele vis al deţinuţilor despre exil: el tremură, licăreşte ca un miraj, şi piepturile slabe ale deţinuţilor oftează pe priciurile întunecoase:
— Ah, exilul! Dacă mi-ar da exilul!
În ceea ce mă priveşte, nu numai că nu am scăpat de această ursită comună, dar în mine visul la exil a prins puteri deosebite. La cariera de argilă din Novâi Ierusalim auzeam cocoşii din satul vecin şi visam la exil. Şi de pe acoperişul postului de gardă de la Bariera Kaluga priveam grămada compactă şi străină a capitalei şi imploram: să mă trimită cât mai departe de ea, mai departe, în exil! Şi am trimis chiar o cerere naivă Sovietului Suprem: să-mi înlocuiască cei opt ani de lagăr în exil pe viaţă, fie chiar şi în locul cel mai îndepărtat şi mai uitat de lume. Dar drept răspuns mastodontul nici n-a strănutat. (Eu însă nu-mi dădeam seama că nu voi scăpa de exilul pe vecie, pe viaţă, doar că îl voi primi nu în locul lagărului, ci după el.)
În anul 1952, din cei trei mii de oameni câţi număra lagpunktul „rusesc” de la Ekibastuz, au „eliberat” zece persoane. Acest lucra părea foarte bizar atunci: să fie deţinuţi în baza lui Cincizeci şi Opt şi să li se dea drumul! De trei ani de când exista Ekibastuzul – nu fusese eliberat nici un om, dar nici nu i se isprăvise nimănui condamnarea. Acum, deci, luau sfârşit primii decari (distribuiţi în timpul războiului) ai acelor puţini care supravieţuiseră.
Aşteptam cu nerăbdare scrisori de la ei. Au sosit câteva, direct sau indirect. Şi am aflat că aproape toţi au fost duşi din lagăr în exil, deşi sentinţa nu prevedea nici un exil. Acest lucru însă nu a mirat pe nimeni! Şi pentru temnicerii noştri şi pentru noi era clar că uu era vorba de justiţie, de anii de pedeapsă, de întocmirea hârtiilor, ci de faptul că pe noi, o data ce am fost numiţi duşmani, stăpâuirea, cu dreptul celui puternic, de acum ne va călca în picioare, ne va strivi şi sugruma până ce vom da ortul popii! Şi numai această ordine a lucrurilor ni se părea şi nouă, şi puterii unica normală, aşa eram obişnuiţi, asta făcea parte din noi.
În ultimii ani ai lui Stalin nu era alarmantă soarta exilaţilor, ci soarta celor aparent eliberaţi, a celor pe care îi slobozeau. După cât se pare, dincolo de poartă fără escortă, a celor pe care îi abandona, după cât se pare, cenuşia aripă ocrotitoare a MVD-ului. În vreme ce exilul, pe care stăpânirea, din tâmpenie, îl socotea o pedeapsă suplimentară, nu era decât continuarea unei existente obişnuite fără nici o răspundere, a acelui fundament fatalist pe care deţinutul se simte atât de puternic. Exilul ne izbăvea de necesitatea de a alege singuri domiciliul şi, deci, de grele îndoieli şi greşeli. Doar acel loc era sigur, locul exilului nostru. Doar în acest loc unic din toată Uniunea nu ni se putea reproşa că am venit. Doar aici aveam acel ultim şi indiscutabil drept la trei arsuri pătraţi de pământ1. În plus, cei care ieşeau din lagăr singuri, ca mine, pe care nu-i aştepta nimeni nicăieri, doar în exil părea că ar putea întâlni un suflet apropiat.
Dacă s-au grăbit să ne aresteze, nu se grăbesc să ne şi elibereze. Dacă vreun nefericit de democrat grec sau vreun socialist turc ar fi fost ţinuţi în puşcărie o zi peste ceea ce li se cuvenea, ar fi urlat toată presa mondială. Am fost bucuros că, după ce condamnarea mea a luat sfârşit, m-au mai ţinut în lagăr doar vreo câteva zile, după care… M-au eliberat? Nu, după asta m-au expediat cu un convoi. Şi m-au purtat încă o lună de acum pe timpul meu.
Totuşi, şi când ieşeam din lagăr sub escortă, ne străduiam să îndeplinim cele din urmă superstiţii ale lagărului: niciodată să nu întorci capul spre ultima închisoare (astfel te întorci iii ea), să dai o destinaţie corectă lingurii tale din închisoare. (Cum corectă, când unii ziceau: s-o iei cu tine, ca să nu te întorci după ea; alţii: să o arunci închisorii, ca închisoarea să nu pornească după tine. Lingura mea o făcusem singur, la atelierul de turnătorie, aşa că am luat-o cu mine.) Şi am trecut din nou prin tranziturile din Pavlodar, Omsk, Novosibirsk. Deşi condamnările noastre luaseră sfârşit, ne-au percheziţionat din nou, ne-au confiscat lucrurile interzise, ne-au băgat în celule, în dube şi vagoane de puşcăriaşi – toate arhipline, ne-au amestecat cu hoţii şi bandiţii, şi din nou au mârâit la noi crinii escortei, şi la fel au strigat trăgătorii cu automate: „Nu-ntoarce capul!”
Dar în tranzitul din Omsk, un gardian cumsecade, făcând apelul după dosare, ne-a întrebat pe noi, cei chici, din Ekibastuz: „Ce divinitate s-a rugat pentru voi?” „Da ce e? Unde ne trimit?” întrebăm noi devenind atenţi şi îiiţelegând că este vorba de un loc bun. „Păi, la sud”, a zis gardianul, mirându-se.
Şi într-adevăr, din Novosibirsk ne-au deviat spre sud. Mergem la căldură! Acolo sunt orez, struguri şi mere. Ce-o fi asta? Oare tovarăşul Beria nu putea să ne găsească în Uniunea Sovietică un loc mai rău? Oare există un astfel de exil? (îmi ziceam în sinea mea: o să scriu despre exil un ciclu de versuri şi o să-Hntitulez: Versuri despre Frumosul Exil-) în gara din Djambul ne-au debarcat din vagon-zak cu toate stricteţile, ne-au dus spre un camion printr-un coridor viu alcătuit din soldaţi de escortă şi ne-au aşezat tot pe pardoseala camionului, de parcă, după ce ue-ani ispăşit sorocul, mai puteam sa ne gândini la evadare. Era în miez de noapte, luna în descreştere, numai ea lumina slab aleea întunecoasă pe care mergeam. – Dar asta era chiar o alee din plopi piramidali! Aşa exil mai zic şi eu! Oare n-om fi în Crimeea? Sfârşit de februarie, la noi pe Irtâş acum este un ger cumplit, aici însă adie un vânticel blând de primăvară.
Ne-au adus la închisoare, şi închisoarea ne-a primit fără percheziţia de rigoare şi fără baie. S-au mai îmblânzit pereţii blestemaţi! Aşa, cu saci şi cu geamantane, ne-au dus într-o celulă. Dimineaţa, şeful de pavilion a descuiat uşa şi a zis parcă oftând: „Ieşiţi cu toate lucrurile”. 0
S-au desfăcut ghearele dracului…
În curte ne-a întâmpinat o dimineaţă purpurie de primăvară. Aurora încălzea zidurile de cărămidă ale închisorii, în mijlocul curţii ne aştepta un camion, în el se aflau doi zeki, care fuseseră ataşaţi grupului nostru. Trebuie să respirăm, să privim în jur, să ne pătrundem de unicitatea momentului, dar nu puteam câtuşi de puţin să scap prilejul unei cunoştinţe noi. Unul dintre cei noi, un bătrân uscăţiv, cărunt, cu ochi limpezi care îi lăcrimau, şedea pe lucruşoarele lui mototolite atât de drept, atât de solemn, parcă era un rege înainte de primirea ambasadorilor. Puteai să crezi că ori este surd, ori străin şi nu speră să găsească o limbă comună cu noi. Îndată ce m-am urcat în camion, m-am hotărât să stau de vorbă cu el, când, deodată, cu o voce sigură, sonoră, în cea mai curată limbă rusă, s-a prezentat:
— Vladimir Alexandrovici Vasiliev.
Şi între noi a ţâşuiţ o scânteie de prietenie! Inima simte prietenul şi neprietenul. Acesta-i un prieten, în puşcărie trebuie să te grăbeşti să faci cunoştinţă cu oamenii, nu ştii dacă peste o clipă veţi mai fi împreună! A, da, noi nu mai suntem la puşcărie, totuşi… Şi, depăşind zgomotul motorului, îi pun mereu întrebări, fără să observ când camionul a ieşit de pe asfaltul închisorii pe pavajul străzii, uitând că nu trebuie să te uiţi îndărăt la ultima închisoare (oare câte vor mai fi ultimele?), fără să privesc măcar scurtul fragment de realitate liberă pe care îl parcurgem, şi iată-ne iar într-o vastă curte interioară, curtea MVD-ului regional, de unde ieşirea în oraş ne este din nou interzisă.
Lui Vladimir Alexandrovici puteai să-i dai în prima clipă nouăzeci de ani, această imagine o creau aceşti ochi atemporali, faţa ascuţită şi smocul de păr cărunt. Dar nu avea decât şaptezeci şi trei. El era imul dintre cei mai vechi ingineri ruşi, unul dintre cei mai mari hidrotehnicieni şi hidrografi. În „Uniunea Inginerilor Ruşi” (ce-o fi asta? Aud pentru prima oară; a fost o puternică organizaţie obştească, creaţie a gândirii tehnice, dar toţi cei ca ei au pierit), Vasiliev era unul dintre membrii de seamă, şi astăzi încă îşi mai aminteşte cu o plăcere plină de fermitate: „Am refuzat să ne prefacem că putem creşte curmali din bâte uscate”.
Drept care, fireşte, organizaţia a fost dizolvată.
Tot ţinutul acesta, Semirecie, unde ne aflam acum, l-a parcurs în lung şi în lat, pe jos şi călare, cu jumătate de secol înainte, încă înainte de primul război mondial, a elaborat proiectele pentru irigarea Văii Ciu, al căderii de apă de pe Narân şi al străpungerii tunelului prin munţii Ciu-Ili, şi chiar înainte de primul război mondial a purces la realizarea lor. Aici au funcţionat şase „excavatoare electrice”, pe care el le-a comandat în străinătate încă din anul 1912 (toate şase au supravieţuit revoluţiei şi în anii ’30 au fost prezentate pe şantierul barajului Circik ca o noutate sovietică). Iar acum, după cincisprezece ani de puşcărie pentru „diversiune”, ultimii trei în izolatorul din Verhneuralsk, a rugat, în chip de bunăvoinţă, să-şi petreacă exilul şi să moară anume aici, în Semirecie, unde a început totul. (Dar nici această favoare nu i-ar fi acordat-o dacă nu l-ar fi ţinut minte Beria din anii ’20, câud inginerul Vasiliev a împărţit apele celor trei republici transcaucaziene.)
Iată de ce astăzi şedea în camion cufundat în gânduri asemenea unui sfinx: era nu numai prima lui zi de libertate, ci şi întoarcerea în ţara tinereţii, în ţara inspiraţiei. Nu, viaţa omenească nu este chiar atât de scurtă dacă de-a lungul ei ridici obeliscuri.
Foarte recent, fiica lui Vladimir Alexandrovici s-a oprit pe Arbat3, lângă o vitrină cu ziarul „Trud”. Un corespondent semeţ, plin de înflăcărare, fără să facă economie de cuvinte bine plătite, povestea cu însufleţire despre călătoria lui prin Valea Ciu, irigată şi trezită la viaţă prin strădaniile creatoare ale bolşevicilor, despre căderea de apă de pe Narân, despre înţeleptele amenajări hidrotehnice, despre colhoznicii fericiţi. Şi încheia brusc – cine i-o fi şoptit despre asta: „Dar sunt puţini cei care ştiu că toate aceste transformări constituie împlinirea visului talentatului inginer ras Vasiliev, care nu a găsit înţelegere în vechea Rusie birocratică*. Păcat că tânărul entuziast n-a trăit să vadă triumful ideilor sale nobile”. Aceste rânduri dragi s-au amestecat sub ochii împăienjeniţi de lacrimi, fiica a smuls ziarul şi a plecat însoţită de fluierai unui miliţian.
În vremea asta tânărul entuziast şedea în celula umedă a izolatorului din Verhneuralsk. Reumatismul sau alt beteşug al oaselor l-au înţepenit pe bătrân de şale, nu mai putea să se aplece. Bine că nu era singur în celulă, cu el mai erajun nu ştiu ce suedez, şi i-a vindecat spinarea prin masaj sportiv.
În puşcăriile sovietice nu întâlneşti prea mulţi suedezi. Cu un suedez, îmi amintesc, am stat şi eu. Îl chema Eric…
— Arvid Andersen? Mă întreabă cu însufleţire Vladimir Alexandrovici (el se mişcă şi vorbeşte cu multă vioiciune).
Formidabil! Deci, Arvid l-a vindecat prin masaj! Vedeţi, vedeţi cât sunt de mic?! Ne aminteşte Arhipelagul ca urare de drum bun. Iată, deci, unde îl duceau pe Arvid cu trei ani în urmă – în izolatorul din Ural! Se pare că n-au prea intervenit pentru bietul băiat nici Pactul Atlanticului, nici tăticul miliardar…’:
* Pavcl Veselov (Stockholm), care s-a ocupat multă vreme de alte răpiri ale cetăţenilor suedezi de către autorităţile sovietice, analizând povestirile lui E. A. Andersen despre sine şi inexistenţa vreunui miliardar Andersen în Suedia, lansează presupunerea că şi după înfăţişare şi după numele pe care şi l-a dat, E. A. Este mai degrabă norvegian, care, însă, din anumite motive a preferat să se dea drept suedez. Norvegienii care s-au refugiat din ţară după 1940 şi au servit în armata engleză au fost incomparabil mai mulţi decât cei câţiva suedezi izolaţi. E. A. Putea să aibă o legătură de rudenie cu vreo familie engleză Robertson, dar şi-a născocit una cu generalul Robertson pentru a-şi spori valoarea în ochii MGB-ului. Probabil că şi la Moscova a venit în componenţa unei delegaţii engleze ori norvegiene, nu suedeze (se pare că o delegaţie suedeză nici n-a fost la Moscova), însă nu era decât un personaj de mâna a treia. S-ar putea ca MGB-ul să-i fi propus să devină agentul său, şi, pentru că a refuzat, a primit douăzeci de ani. Tatăl lui Eric putea să fie om de afaceri, dar nu de asemenea anvergură, însă Eric a exagerat, şi chiar cunoştinţa tatălui cu Gromâko (drept care ghebiştii i l-au şi arătat lui Gromâko), ca să stârnească interesul MGB-ului pentru răscumpărarea lui şi. În felul acesta, să încunoştinţeze Occidentul de situaţia sa. (Notă din anul 1975).
În vremea asta au început să ne cheme pe unul câte unul la comenduirea regională – se afla tot aici, în curtea MVD-ului regional: un colonel, un maior şi mulţi locotenenţi, sub comanda cărora se aflau toţi exilaţii din regiunea Djambul. Colonelul, de fapt, nu ne primeşte, maiorul se uită la feţele noastre ca la nişte titluri de ziar, iar de formalităţi se ocupă nişte locotenenţi, care scriu frumos cu toc şi peniţă.
Experienţa lagărului îmi dă întruna ghes: ia seama! În aceste scurte clipe se hotărăşte destinul tău viitor! Nu pierde vremea! Cere, insistă, protestează! Încordează-te, zbate-te, născoceşte ceva, de ce trebuie să rămâi neapărat într-un oraş – centra de regiune şi nu în raionul cel mai aproapiat şi cel mai comod. (Şi motivul există, doar că eu uu-l cunosc: sunt doi ani de când în mine se dezvoltă metastaza canceroasă după operaţia din lagăr neterminată.)
Nu-u, nu mai sunt acela… Nu mai sunt cel de la începutul condamnării. Un soi de toropeală superioară mă copleşise şi mă simţeam bine în starea asta. Îmi făcea plăcere să nu mă folosesc de experienţa de lagăr deşartă. Detest să născocesc acum un pretext prăpădit. Niciunul dintre oameni nu ştie nimic dinainte. Cea mai mare belea poate să dea peste om într-un loc plin de splendoare, şi fericirea cea mai mare îl poate găsi într-un loc ca vai de lume. Însă nici nu izbutisem să aflu care dintre raioanele regiunii erau mai bune şi care mai rele, eram preocupat de soarta bătrâhului inginer.
Pe dosarul lui probabil că se află o rezoluţie proteguitoare, pentru că i se îngăduie să iasă pe propriile-i picioare în oraş, să ajungă până la centrul de ameliorări hidrografice şi să ceară de lucru. Nouă, celorlalţi, o singură destinaţie: raionul Kok-Terek. Acesta e o frântură de pustiu la nordul regiunii, începutul ţinutului lipsit de viaţă Bet-Pak-Dala, care ocupă întreg centrul Kazahstanului. Ce să zic – grozavă zonă viticolă…!
Numele fiecăruia dintre noi este caligrafiat pe un formular tipărit pe o hârtie roşcată scorţoasă, pe urmă locotenentul scrie data şi ni-l întinde -semnaţi i Oare unde am mai întâlnit ceva asemănător? A, da, când mi s-a adus la cunoştinţă sentinţa OSO. Şi atunci tot atât am avut de făcut – să iau tocul şi să mă semnez. Doar că atunci hârtia era lucioasă, din Moscova, dar tocul şi cerneala – tot aşa de proaste.
Aşadar, ce „mi s-a adus la cunoştinţă în data de azi”? Că eu, cutare, sunt exilat pe vecie în raionul cutare sub supravegherea oficială a MGB-ului raional, şi în caz de ieşire neautorizată dincolo de limitele raionului voi fi judecat conform Decretului Sovietului Suprem, care prevede o pedeapsă de 20 (douăzeci) de ani muncă silnică.
N-ai ce zice, totul este legal. Nu ne miră nimic.: Cu ani mai târziu voi face rost de Codul penal al RSFSR şi, în articolul 35, voi citi cu plăcere: că exilul, se prescrie, de la trei la zece ani, iar ca. Supliment la detenţie poate fi numai până la cinci ani. (Asta poate fi considerată o mândrie a juriştilor sovietici: că, tncepând cu Codul penal din anul 1922, în dreptul sovietic nu există condamnări pe termen nelimitat, în afară de. Cea mai groaznică dintre ele -expulzarea pe viaţă din URSS. Şi asta constituie o „deosebire de principiu importantă A dreptului sovietic de cel burghez „; culegerea De la închisori la instituţiile de reeducare,” Legislaţia sovietică”, Moscova, 1934). Aşa o fi, dar economisind munca MVD, este mai uşor să prescrii exil pe vecie (pe viaţă): nu trebuie să mai urmăreşti când iau sftrşit condamnările şi să-ţi baţi capul să le reînoiesti.
Şi mai scrie în ’articolul 35 că exilul se acordă numai printr-o hotărâre specială a tribunalului. Măcar a OSO. Dar nici măcar OSO, ci un locotenent d. E sen’iciu ne-a prescris exil pe viaţă.
Semnăm cu plăcere. În mintea mea, cu insistenţă, se înfiripă o epigramă, e drept, pu {în cam lungă: Peste destinul meu firav căzu din tărie Un ciocan de fierar – şi ce mare mai el -
De fapt uii anunţ: exilat pe vecie Sub privirea lui Argus (citiţi MGB).
Nepăsător, mi-am aşternut semnătura.
Voi Alpi de bazalt! Şi tu Cale Lactee!
Stele ce nu cunoaşteţi ura, Voi străluciţi sublim pe bolta vie!
Mă simt eternităţii hărăzit, Dar MGB-ul are veşnicie?
Vladimir Alexandrovici s-a întors din oraş, îi recit epigrama, şi izbucnim în râs, râdem ca nişte copii, ca nişte deţinuţi, ca nişte oameni neprihăniţi. Vladimir Alexandrovici are un râs foarte zglobiu, seamănă cu râsul lui K. I. Strahovici. Asemănarea dintre ei este profundă: sunt nişte oameni cufundaţi adânc în intelect, şi suferinţele trupului nu pot să le distrugă echilibrul sufletesc.
De altminteri, nici acum nu avea prea multe motive de veselie. Fireşte, nu aici fusese exilat, greşiseră, cum de altfel se şi cuvine. Numai din Frunze4 l-ar fi putut repartiza în Valea Ciu, în locurile fostelor lui lucrări. Aici, centrul de ameliorări hidrografice nu se ocupă decât de arâkuri5. Un kazah semianalfabet, plin de el, şeful centrului de ameliorări hidrotehnice i-a făcut onoarea creatorului sistemului de irigaţie din Ciu să aştepte în picioare în pragul cabinetului, a sunat la comitetul regional de partid şi a acceptat să-l primească în postul de simplu hidrotehnician, ca pe o domnişoară după absolvirea institutului. La Frunze nu poate merge: e altă republică.
Cum să cuprinzi într-o frază toată istoria Rusiei? Ţara posibilităţilor înăbuşite.
Totuşi, bătrânelul îşi freacă mâinile bucuros: oamenii de ştiinţă nu l-au uitat, poate îl vor scoate de aici. Semnează şi el că este exilat pe viaţă, iar dacă va depăşi limitele – va executa ocnă până la nouăzeci şi trei de ani. Îi duc lucrurile până la poartă, până la linia peste care mie îmi este interzis să calc. Acum el se duce să închirieze un colţ de cameră şi se grozăveşte că o să-şi aducă băbuţa de la Moscova. Copiii?… Copiii n-or să vină. Se spune că nu poţi părăsi apartamentul din Moscova. Alte rude? Mai are un frate. Dar fratele are o viaţă profund nefericită: este istoric, n-a înţeles revoluţia din octombrie, a părăsit ţara şi acum sărmanul, predă istoria Bizanţului la Universitatea Columbia. Din nou izbucnim în râs, îl compătimim pe fratele lui şi la despărţire ne îmbrăţişăm, lată încă un om remarcabil pe care l-am întâlnit şi a disparat pentru totdeauna.
Iar pe noi, ceilalţi, nu ştiu din ce motiv, ne mai ţin încă o zi şi încă o zi într-o chichiueaţă, unde, pe o pardoseală plină de crăpături, dormim lipiţi unul de celălalt, de-abia întinzând picioarele în lungimea ei. Asta îmi aminteşte carcera cu care mi-am început anii de condamnare. Acum, eliberaţi, peste noapte ne încuie cu lacăt, propunându-se, numai dacă vrem, să luăm înăuntru hârdăul. Singurul lucru ce ne deosebeşte de închisoare este faptul că acum nu ne mai dau de mâncare pe gratis, noi le dăm bani şi ne aduc ceva de la piaţă.
A treia zi îşi face apariţia o escortă dintre cele mai adevărate, cu carabine, ne pun să semnăm că am primit bani pentru drum şi pentru mâncare, banii de dram ni-i ia îndărăt escorta (chipurile – să cumpere bilete, dar în realitate, speriindu-i pe controlori, ne transportă pe degeaba, banii şi-i însuşesc ei, ăsta-i câştigul lor), ne încolonează doi câte doi cu lucruri cu tot şi ne pornesc spre gară, iarăşi printre plopi. Triluri de păsărele, zumzetul primăverii – şi nu-i decât 2 martie! Suntem îmbrăcaţi în pufoaice, este cald, dar suntem bucuroşi că ne aflăm la sud. Orice ar fi, dar omul nevoiaş suferă cel mai mult de ger.
Un tren care de-abia merge ne poartă o zi întreagă în direcţia de unde ve-niserăm, apoi de la gara Ciu, vreo zece kilometri, ne mână pe jos. Sacii noştri şi geamantanele ne fac să asudăm din belşug, ne îndoim de şale, ne poticnim, dar rezistăm: fiecare cârpă, trecută pe la postul de gardă al lagărului, va mai face trebuinţă trupului nostru sărac. Am pe mine două pufoaice (una am şterpelit-o la inventar) şi, pe deasupra, mantaua mea de pe front, care a trecut prin multe, târâtă şi uzată pe drumurile războiului şi prin lagăr, cum aş putea s-o arunc acum?
Ziua se sfârşeşte, dar noi tot n-am ajuns. Prin urmare, iar vom înnopta într-o închisoare, la Novotroiţkoe. Cât a trecut de când suntem liberi, şi nu putem scăpa de închisori. Celulă, pardoseală goală, vizorul, buda, mâinile la spate, apă clocotită – doar raţia nu ni se mai dă: doar suntem oameni liberi!
Dimineaţa vine după noi un camion şi aceeaşi escortă, care n-a mai înnoptat la cazarmă. Mai avem de străbătut încă şaizeci de kilometri în adâncul stepei. Ne împotmolim prin vâlcele noroioase, sărim jos din camion (înainte, ca zeki, nu puteam) şi împingem, îl împingem din nămol, ca să treacă mai repede diversitatea drumului, ca să ajungem mai repede în exilul cel veşnic. Iar escorta s-a aşezat în semicerc şi ne păzeşte.
Prin faţa noastră se perindă kilometri de stepă. Cât vezi cu ochii, la dreapta şi la stânga – numai iarbă aspră, cenuşie, uecomestibilă, şi foarte rar – câte un Aul de kazahi prăpădit, cu un pâlc de copaci, în sfârşit, înainte, dincolo de rotunjimea stepei, se ivesc vârfurile câtorva plopi (Kok-Terek – „plop verde”).
Am ajuns! Camionul trece printre căsuţele de chirpici ale cecenilor şi kazahilor, ridicând nori de praf şi atrăgând asupra sa o haită de câini indignaţi. Nişte măgăruşi simpatici înhămaţi la câte o brişcă mică se dau la o parte, dintr-o curte, alene şi dispreţuitor, ne priveşte o cămilă. Sunt şi oameni, dar ochii noştri văd numai femeile, aceste femei neobişnuite, uitate: iat-o pe ocheşica aceea din prag, priveşte după maşina noastră cu mina streaşină la ochi; iată, trei dintr-o dată trec în rochii înflorate. Niciuna nu-i rusoaică. „N-ai grijă, se vor găsi şi pentru noi mirese!” îmi strigă voios la ureche căpitanul de cursă lungă V. L Vasilenko, patruzeci de ani, care la Ekibastuz a trăit liniştit ca şef al spălătoriei, iar acum pornea spre lumea liberă să-şi întindă aripile, să-şi caute o corabie pentru viaţă.
Lăsând în urmă magazinul raional, ceainăria, dispensarul, poşta, comitetul executiv raional, comitetul raional de partid, cu acoperiş de ardezie, casa de cultură, cu acoperiş de stuf, camionul nostru se opreşte lângă clădirea MVD-MGB. Plini de praf, sărim jos, intrăm într-o mică grădiniţă, şi, fără să ne jenăm prea mult de strada principală, ne spălăm aici până la brâu.
De partea cealaltă a străzii, chiar vizavi de MGB, se înălţa o clădire înalţă nemaipomenită, deşi nu avea decât parter: patru coloane dorice susţin cu toată seriozitatea o imitaţie de portic, la baza coloanelor – două trepte placate cu piatră şlefuită, şi peste toate astea – un acoperiş de paie înnegrit de vreme. Nu poate să nu-mi bată inima: este şcoala! Şcoala de zece ani. Nu bate, nesuferita, taci. Această clădire nu te interesează.
Traversând strada principală, spre părţile dragi ale şcolii se îndreaptă o fată cu părul numai cârlionţi; o jachetă curată i se mula pe talia subţire, ca de viespe. Merge şi parca nici nu atinge pământul. Este o învăţătoarei Este atât de tânără, încât nu pare a fi terminat institutul. Şapte clase şi şcoala medie de pedagogie. Cât o invidiez! Ce prăpastie între ea şi mine, un muncitor necalifi-cat Noi facem parte din diferite categorii sociale, n-aş îndrăzni niciodată s-o conduc la braţ.
Intre timp, pe nou-sosiţii au început să-i introducă în cabinetul lui silenţios, ca să se ocupe de ei, cine credeţi? Fireşte, cumătrul, agentul operativ! Nu lipseşte nici din exil, şi aici tot el este personajul principal.
Prima întâlnire este foarte importantă, căci ne vom juca împreună de-a şoarecele şi pisica nu o lună, ci pe viaţă! Acum îi voi trece pragul, şi ne vom cerceta unul pe altul cu privirile pe furiş. Este un kazah foarte tânăr, care se ascunde făcând pe rezervatul şi pe politicosul, iar eu pe omul cam sărac cu duhul. Amândoi înţelegem că frazele noastre lipsite de importanţă, ca de pildă: „Poftim, aveţi o foaie de hârtie’,” Dar cu care toc pot să scriu?” – constituie un duel. Dar pentru mine este important să las impresia că habar n-am de aşa ceva. Pur şi simplu aşa sunt eu, întotdeauna, deschis, fără tertipuri. Hai, tartor arămiu, vâră-ţi bine în creier: ăsta nu are nevoie de supraveghere specială, a venit să trăiască paşnic, detenţia i-a fost de folos.
Ce trebuie să completez? Un chestionar, fireşte. Şi să-mi scriu autobiografia. Cu ele se deschide noul meu dosar, care, iată, este pregătit pe masă.
Pe urmă aici vor fi ataşate denunţurile împotriva mea, caracterizările unor personalităţi oficiale. Şi îndată ce chiar şi numai în linii mari se va contura un cai nou şi de la centra se va da semnalul să mă aresteze – mă vor aresta (aici, în curtea din spate, se află o închisoare din chirpici) şi mă vor pricopsi cu o nouă condamnare de zece ani.
Întind cele două hârtii iniţiale agentului operativ, el le citeşte, le perforează şi le introduce în dosarul cu şină.
— Spuneţi-mi, vă rog, unde este secţia raională de învăţământ? Întreb eu cuviincios şi, chipurile, nepăsător.
El îmi explică politicos. Şi nu ridică mirat sprâncenele. De aici eu trag concluzia că pot să merg să mă angajez, MGB-ul nu obiectează. (Fireşte, ca deţinut cu experienţă, nu m-am vândut prea ieftin, nu l-am întrebat direct: pot să lucrez în sistemul de învăţământ naţional?)
— Spuueţi-mi, vă rog, când aş putea să mă reped până acolo fără escortă? El ridică din umeri:
— La drept vorbind, astăzi, câtă vreme sunteţi aici pentru… Ar fi de dorit să nu ieşiţi dincolo de poartă. Dar dacă este în legătură cu serviciul, vă puteţi duce.
Şi iată că mă duc! Oare toată lumea poate înţelege această vorbă mare, liberă? Merg de unul singur! Nici în părţi, nici în spate nu există automate. Mă întorc – nimeni! Dacă vreau, pot s-o iau pe partea dreaptă, pe lingă gardul şcolii, unde, într-o baltă rimă un porc mare. Dacă vreau, o iau pe partea stângă, unde nişte găini umblă şi râcâie chiar în faţa secţiei de învăţământ.
Până la secţia de învăţământ sunt de parcurs două sute de metri, şi spinarea mea veşnic încovoiată a început uşor-uşor să se îndrepte, iar gesturile sunt ceva-ceva mai degajate. Pe distanţa acestor două sute de metri am trecut într-o altă categorie socială.
Intra, îmbrăcat în vechea mea tunică de postav, pe care o aveam de pe front, în pantalonii vechi de când lumea, din stofă cu ţesătura în diagonală. Bocancii erau din lagăr, din piele de porc, care abia ascund colţurile ascuţite ale obielelor.
La o masă şed doi kazahi graşi – doi inspectori ai secţiei de învăţământ, dacă dăm crezare inscripţiilor de pe uşă.
— As vrea să mă angajez profesor la şcoală, zic eu cu o convingere din ce în ce mai mare şi chiar cu oarecare uşurinţă, ca şi cum aş întreba unde au carafa cu apă.
Ei devin atenţi. Totuşi în acest aul, în mijlocul deşertului, nu vin la fiecare jumătate de ceas să se angajeze profesori noi. Şi cu toate că raionul Kok-Terek este mai întins decât toată Belgia, aici persoanele cu şapte clase se cunosc între ele după figură.
— Ce aţi absolvit? Mă întreabă ei într-o rusească destul de curată.
— Fizico-matematicile, la Universitate.
Au tresărit amâudoi. Se privesc unul pe celălalt, încep să turuie repede în kazahă.
— Da de unde aţi venit?
Ca şi cum n-ar fi fost clar, trebuie să le spun eu, cu gura mea. Ce tâmpit ar fi venit să se angajeze aici, şi încă în luna martie?
— Acum un ceas am venit aici în exil.
Arborând un aer semnificativ, unul după altul, dispar în cabinetul şefului. Abia după plecarea lor am observat privirea, aţintită asupra mea, a dactilografei de vreo cincizeci de ani, rusoaică, într-o clipită, cât ar fi ţâşnit o scânteie, îmi dau seama că suntem compatrioţi: şi ea era tot din Arhipelag! De unde, pentru ce, din ce an. Nadejda Nikolaevna Grekova, dintr-o familie din Novocerkassk, arestată în 1937, o simplă dactilografă, arestată şi trecută prin tot arsenalul de procedee al Organelor sub acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie teroristă imaginară. Zece ani, iar acum – recidivistă şi -exil pe viaţă.
Coborând glasul şi privind înspre uşa întredeschisă de la cabinetul şefului, ea mă informează judicios: în raion nu există decât şcoli de zece clase şi câteva de şapte, este mare criză de profesori de matematică, nu există niciunul cu studii superioare, cât despre cei de fizică – ce să mai vorbim, aşa ceva nici nu s-a văzut pe aici. Soneria din cabinet. Cu toate că era destul de corpolentă, dactilografa sare sprintenă, plină de râvnă, iar când se întoarce – mă cheamă tare, pe un ton oficial.
O masă aşternută cu pânză roşie. Cei doi inspectori graşi se cufundaseră comod îutr-un divan, într-un fotoliu mare, sub portretul lui Stalin – şeful: o kazahă micuţă, mlădioasă şi drăguţă, cu apucături de pisică şi de viperă. Stalin îmi zâmbeşte neprietenos din portret.
Mă aşază pe un scaun lângă uşă, departe, ca pe unul aflat sub anchetă penală. Am început o conversaţie penibilă, inutilă şi deosebit de lungă, pentru că, schimbând cu mine două fraze pe ruseşte, vorbesc apoi între ei zece minute în kazahă, iar eu stau ca un prost. Mă chestionează amănunţit unde şi când am mai predat, îşi exprimă îndoiala dacă nu cumva mi-am uitat obiectul sau metodica predării. Apoi, după tot felul de pauze şi oftaturi: ba că nu există locuri, ba ca şcolile raionului sunt supraaglomerate cu profesori de matematică şi fizică, şi chiar o jumătate de normă este greu să-i găsească, că educaţia tineretului din epoca noastră este o misiune de răspundere. – Ajunge, în sfârşit, la esenţial: pentru ce am stat? În ce anume consta crima mea? Pisica-viperă îşi mijeşte dinainte ochii şireţi, ca şi cum culoarea purpurie a crimei mele o izbeşte în faţă, toată numai devotament partinic. Privesc pe deasuprea ei chipul sinistru al Satanei care mi-a schilodit viaţa. Ce aş putea eu, în faţa portretului său, să povestesc despre relaţiile dintre miue şi el?
Şi îi bag în sperieţi pe aceşti răspânditori de lumină, exista un procedeu al deţinuţilor: ceea ce mă întreabă ei este secret de stat, şi eu n-am voie să vorbesc despre aşa ceva. Pe scurt, vreau să ştiu dacă mă angajează sau nu.
Şi din nou, din nou discută în kazahă. Cine poate fi atât de curajos să angajeze pe riscul lui un criminal de stat? Însă ei găsesc o ieşire: mă pun să-mi scriu autobiografia, să completez un chestionar în două exemplare. Nu e ceva nou! Hârtia suportă orice. Parcă nu mai completasem eu aşa ceva cu un ceas în urmă? Şi după ce le-am completat încă o dată, mă întorc la MGB.
Dau ocol şi cercetez cu interes curtea lor şi închisoarea pe care şi-au construit-o singuri; observ că, imitându-i pe cei adulţi, şi ei, fără să fie câtuşi de putui nevoie, au străpuns un ghişeu în gardul din chirpici pentru primirea pachetelor, deşi gardul este atât de scund, încât şi fără ghişeu poţi transmite peste el un cos. Dar ce MGB este acela fără ghişeu? Mă plimb prin curtea lor şi constat că aici se respiră mai uşor decât în atmosfera îmbâcsită de la secţia de învăţămâiit: de acolo, MGB-ul părea ceva misterios, şi inspectorilor le îngheţa sângele în vine. Aici însă este ministerul nostru. Lată-i, de pildă, pe cei trei trântori de la comenduire (printre ei doi ofiţeri) care sunt puşi în mod deschis să ne supravegheze, noi suntem pâinea lor. Nici o enigmă.
Şefii se dovedesc îngăduitori şi consimt să nu ne petrecem noaptea într-o cameră închisă, ci în curte, pe fui.
O noapte sub cerul liber! Cu toţii uitaserăm ce înseamnă asta!… Mereu lacăte, mereu gratii, mereu pereţi şi tavane. Cum naiba să dormi acolo?! Străbat în lung şi-n lat, fără să mă pot opri, curtea de serviciu a închisorii, scăldată în lumina delicată a lunii. O căruţă, un puţ, o adăpătoare de vite, un mic stog de fin, umbrele negre ale cailor sub şopron: totul pare atât de paşnic, chiar străvechi, fără pecetea de fier a Organelor. Este doar trei martie şi nu s-a răcit deloc o dată cu noaptea, este acelaşi aer, aproape de vară, ca şi în timpul zilei. Peste Kok-Terekul risipit răsună răgetul îndelung şi pasionat al măgarilor, destăinuind iarăşi şi iarăşi măgăriţelor dragostea lor şi anunţâudu-le de surplusul debordant al foiţelor ce clocotesc îu ei, şi, probabil, tot în acest răget sunt incluse şi răspunsurile măgăriţelor. Eu nu prea le disting glasurile, iată, de pildă, acest răget, mai gros şi mai puternic, este, pesemne, de cămilă. Cred că dacă aş fi avut voce, aş fi început şi eu îndată să urlu la lună: aici o să respir! Aici o să mă mişc!
Este cu neputinţă sa nu izbutesc să străpung această cortină de hârtie a chestionarelor! Iu această noapte răsunătoare îmi simt superioritatea asupra funcţionarilor fricoşi. Să predai la clasa! Să te simţi din nou om! Să intri în clasă impetuos şi să învălui într-o privire ardentă chipurile copiilor. Când întinzi degetul spre desenul de pe tablă, nimeni nu mai respiră! Rezultatul desenului suplimentar – şi toţi răsuflă eliberaţi.
Nu pot să dorm. Mă plimb, mă plimb necontenit sub lună. Cântă măgarii! Cântă cămilele! Şi totul în mine cântă: sunt liber! Sunt liber!
În sfârşit, mă întind lângă ceilalţi, pe fin, sub şopron. La doi paşi de noi se află caii, lângă ieslea lor, şi toată noaptea mestecă paşnic fui. Şi mi se pare că nimic mai drag ca acest sunet nu putea fi născocit în tot universul pentru prima noastră noapte de semilibertate.
Mestecaţi, dobitoace blânde! Mestecaţi, căluţilor! – „j A doua zi, ni se dă voie să ne căutăm locuinţe personale. La mijloacele de care dispun, îmi găsesc o căsuţă-coteţ, cu o ferăstmică mică-mică şi atât de joasă, încât chiar la mijloc, unde acoperişul se înalţă cel mai sus, nu pot să mă ridic în toată lungimea. „N-aş vrea decât o izbă micuţa…” Totuşi nu e prea plăcut că nu poţi să-ţi ridici capul, în schimb – ai casa separată! Pardoseală de pământ, aştern pufoaica din lagăr şi gata patul! Însă numaidecât, un inginer în exil, Alexandr Klimentievici Zdaniukevici, profesor la Institutul Bauman6, îmi împrumută două lăzi de scânduri, pe care mă aranjez confortabil. Lampă cu gaz încă nu am (nimic nu am, fiecare lucru necesar va trebui să-l aleg şi să-l cumpăr de parcă m-aş afla pe pământ pentru prima dată), dar nici nu-mi pare rău. Toţi anii, prin celule şi barăci, lumina statului ne-a vătămat sufletele, iar acum mă simt fericit în întuneric. Şi întunericul poate să devină uii element al libertăţii! În linişte şi întuneric (radioul putea să ajungă până la mine prin difuzorul din piaţă, dar în Kok-Terek nu funcţionează de trei zile) stau pur şi simplu întins pe lăzi şi mă delectez.
Ce să-mi mai doresc…?
Totuşi, dimineaţa întrece toate dorinţele posibile. Proprietăreasa mea, bunicuţa Ceadova, o exilată din Novgorod, îmi şopteşte, neîndrăznind să-mi spună cu voce tare:
— Du-te acolo şi ascultă radio. Mi-au spus un lucra că mi-e şi frică să repet.
Într-adevăr, radio începuse să vorbească. Mă duc în piaţa centrală. O mulţime de vreo două sute de oameni – foarte mulţi pentru Kok-Terek, se adunase, sub cerul posomorit, în jurul stâlpului de care era agăţat difuzorul, în mulţime erau mulţi kazahi, mai cu seamă bătrâni. Capetele lor pleşuve erau descoperite, îşi scoseseră frumoasele căciuli roşcate de bizon şi le ţineau în mâuă. Erau tare trişti. Cei tineri erau mai nepăsători. Doi^-trei tractorişti nu-şi scoseseră şepcile. Fireşte, nu mi-am scos-o nici eu. Încă nu desluşisem vorbele crainicului (vocea lui se Mugea pentru a obţine efecte dramatice), dar în mintea mea se face lumină.
Iată clipa pe care eu şi prietenii mei o chemau încă din anii studenţiei! Clipa pentru care se rugau toţi zekii din GULAG (în afară de ortodocşi)! A murit dictatorul asiatic! S-a curăţat nelegiuitul! O, ce jubilaţie deschisă, fără de reţineri, acolo, în Lagărul nostru special! * Iar aici, învăţătoarele de la şcoală, rusoaice tinere, bocesc în hohote: „Ce-o să ne facem acum…?” L-au pierdut pe Părintele drag… Ce le-aş mai striga acum, în toată piaţa: „N-o să vă faceţi nimic! Taţii voştri nu vor mai fi împuşcaţi! Logodnicii nu vor mai fi băgaţi la puşcărie! Iar voi nu veţi mai fi CIS!
Îmi vine să urlu dinaintea difuzorului şi chiar să dansez un dans barbar! Dar, vai, fluviile istoriei sunt lente. Şi chipul meu, obişnuit cu de toate, arborează grimasa atenţiei îndurerate. Deocamdată să ne prefacem, să ne prefacem ca şi înainte.
Şi totuşi ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!: Au trecut zece zile, în lupta pentru portofolii şi temându-se unii de ceilalţi, cei şapte boieri^ desfiinţează definitiv MGB-ul! Deci, a fost justă îndoiala mea: MGB-ul are veşnicie? *’
Şi atunci ce este veşnic pe pământ, în afară de nedreptate, inegalitate şi robie…?
Capitolul 6
FERICIREA EXILULUI
1. Cuie de bicicletă – 1/2 kg
2. Bocance – 5 „ ţ;
3. Foaie – 2
4. Paharul – 10 ’ ’ ’rM;’
6. Glopu pământescu – l
— – – 7. Chibrit – 50 cutii
— ’- >r-u’ 8. Lampa Liliacul – 2
9. Pasta de dinţii – 8 bucăţi
10. Turta dulci – 34 kg.; ’ „’ ’ Î’ ’ J > ’; ACEASTA era lista de inventar şi recalculare a preţurilor la toate mărfurile existente în magazinul universal din aulul Aidarlî. Inspectorii şi merceologii de la cooperaţia raională din Kok-Terek au alcătuit lista, iar eu învârteam la aritmometru şi reduceam preţul la unele mărfuri cu 7,5%, la altele cu 1,5%. Preţurile au fost reduse în mod catastrofal, şi acum te puteai aştepta ca spre începutul noului an şcolar să se vândă şi penarul şi glopul pământescu, cuiele îşi vor găsi locul la vreo bicicletă şi doar mormanul de turtă dulce, probabil dinainte de război, înclina să treacă la categoria mărfurilor nevandabile. Iar vodca, chiar dacă se mai scumpeşte, până la l mai se vinde toată.
Reducerea preţurilor, care conform tradiţiei staliniste, se făcea în ajun de l aprilie şi care aducea muncitorilor câştiguri de milioane de rable (acestea erau calculate şi publicate dinainte), mie mi-a dat o lovitură dureroasă.
Într-o lună petrecută în exil am mâncat toţi banii câştigaţi în regim de hozrasciot ca muncitor la atelierul de turnătorie – în libertate m-am întreţinut cu banii din lagăr! – Şi treceam mereu pe la secţia de învăţământ să aflu când mă vor angaja. Dar şefa cu alură viperină a încetat să mă mai primească, cei doi inspectori graşi găseau din ce în ce mai puţină vreme să-mi mormăie ceva drept răspuns, iar spre sfârşitul lunii mi s-a arătat rezoluţia secţiei regionale de învăţământ, că la şcolile din raionul Kok-Terek nu există nici un post liber de profesor de matematică şi nu există nici o posibilitate să mi se găsească de lucru.
În vremea asta am scris totuşi o piesă (despre serviciul de contrainformaţii din anul 1945), fără să mai trec zilnic prin percheziţia de dimineaţă şi de seară şi fără să mai fiu obligat, ca înainte, să distrug atât de des ceea ce am scris. Nu eram ocupat cu nimic altceva şi, după lagăr, acest lucru îmi făcea plăcere. O dată pe zi mergeam la ceainărie şi acolo, pentru două ruble, mâncam o ciorbă fierbinte, aceeaşi pe care o turnau tot atunci într-o găleată şi pentru deţinuţii din puşcăria locală. Pâiuea neagră se vindea în magazin la liber, îmi cumpărasem şi cartofi, ba chiar şi o bucată de slănină de porc. Am Cărat singur cu măgarul saxaul din lăstăriş, puteam să încing şi plita. Fericirea mea era foarte aproape de a fi deplină, şi m-am gândit aşa: dacă nu mă angajează – nici o pagubă, câtă vreme îmi ajung banii – voi scrie piesa, când o să mai^ am eu atâta libertate!
Într-o zi, pe neaşteptate, unul dintre ofiţerii de la comenduire mi-a făcut semn cu degetul să ies în stradă. M-a dus la sediul cooperaţiei raionale de consum, în biroul preşedintelui, un kazali rotofei ca o bombă, şi a rostit semnificativ:.; „
— Matematician.
Şi, miracol! Nimeni nu m-a întrebat pentru ce am fost condamnat şi nu m-a pus să-mi scriu autobiografia şi să completez chestionare: numaidecât, secretara lui, o tânără grecoaică, frumoasă ca o actriţă de cinema, a bătut la maşină cu un deget ordinul prin care eram numit economist planificator, cu un salariu de 450 ruble pe lună. În aceeaşi zi, şi cu aceeaşi uşurinţă, fără nici un chestionar, au fost angajaţi la cooperaţie încă doi exilaţi care nu-şi găsiseră de lucru: căpitanul de cursă lungă Vasilenko şi încă unul pe care nu-l cunoşteam, Grigori Samoilovici M-z, un tip foarte ascuns. Vasilenko era deja preocupat de un proiect privind adâncirea râului Ciu (în lunile de vară o vacă îl putea trece prin vad) şi stabilirea circulaţiei cu şalupe, astfel că a rugat comenduirea să-l lase să cerceteze cursul râului. Colegul lui de la Institutul de navigaţie maritimă şi de pe bricul cu pânze „Tovarişci”, căpitanul Mann, echipa în aceste zile nava „Obi” pentru Antarctica, iar el, Vasilenko, era numit magazioner la cooperaţie.
Dar nu ne-am dus să lucrăm nici ca planificator, nici ca magazioner, nici ca socotitor, ci pe toţi trei ne-au aruncat să facem o muncă în asalt: să reevaluăm preţurile mărfurilor, în noaptea de 31 martie spre l aprilie, în fiecare an, cooperaţia de consum era cuprinsă de agonie, şi niciodată nu le ajungeau şi nu puteau să le ajungă oamenii. Trebuiau inventariate toate mărfurile (şi descoperiţi vânzătorii care furau, dar nu pentru a-i trimite în judecată), reevaluate, şi a doua zi dimineaţă să înceapă vânzarea cu noile preţuri, foarte avantajoase pentru muncitori. Iar deşertul imens al raionului nostru avea căi ferate şi şosele – zero kilometri, şi în magazinele din locurile uitate de lume, aceste preţuri foarte avantajoase pentru muncitori nu puteau câtuşi de puţin să fie aplicate înainte de l mai: o lună întreagă magazinele erau închise până câiid la cooperaţie se calculau şi se aprobau listele, pâncă când erau trimise cu cămilele. Dar în centrul raional magazinele trebuiau să funcţioneze neapărat în preajma sărbătorilor de la l mai.
Când am ajuns la sediul cooperaţiei, vreo cincisprezece oameni erau deja înhămaţi la această treabă – angajaţi permanenţi şi temporari. Cearşafuri de borderouri pe hârtie proastă zăceau pe toate mesele, şi nu se auzea decât ţăcănitul abacurilor, la care contabili cu experienţă înmulţeau şi împărţeau, şi ciondăneala obişnuită în orele de lucru. Ne-au pus şi pe noi să lucrăm. M-am plictisit numaidecât să înmulţesc şi să adun pe hârtie şi am cerut un aritmo-metru. La cooperaţie nu aveau niciunul, oricum nu ştia nimeni să lucreze cu el, însă cineva şi-a adus aminte că a văzut într-un dulap la direcţia de statistică a raionului nu ştiu ce maşină cu cifre, doar că nici acolo nu lucra nimeni La ea. Au telefonat, s-au dus, au adus-o. Eu am început să ţăcănesc şi să ali-niez repede coloanele de cifre, contabilii de meserie se uitau la mine chiorâş: n-oi fi vreun concurent?
Eu învârteam de manivelă şi mă gândeam: ce iute se obrăzniceşte zekul, sau, exprimându-mă în limbaj literar, ce repede cresc nevoile omului! Eu sunt nemulţumit că m-au smuls de la piesa pe care o scriu în cocioaba întunecată; sunt nemulţumit că nu m-am angajat la şcoală; sunt nemulţumit că m-au pus cu forţa… Ce să fac? Să sap pământul îngheţat? Să amestec chirpici, jucâud cu picioarele în apa ca gheaţa? Nu, m-au aşezat cu de-a sila la o masă curată să îuvârtesc manivela aritmometrului şi să trec cifrele într-o coloană. Dacă la începutul stagiului meu de lagăr mi s-ar fi propus să fac această muncă, pe toată durata pedepsei, câte douăsprezece ore pe zi, fără plată – aş fi jubilat! Iată însă că pentru treaba asta mi se plăteşte o leafă de 450 ruble, acum îmi voi putea cumpăra zilnic un litra de lapte, iar eu strâmb din nas – oare nu-i prea puţin?
Astfel, cooperaţia raională s-a împotmolit o săptămână în recalcularea preţurilor (trebuia determinată exact, pentru fiecare marfă, grupa ei în cadrul reducerii generale a preţurilor şi, în plus, grupa în cadrul scumpirii pentru sate), şi totuşi nici un magazin nu putea să înceapă vânzarea. Atunci, preşedintele cel gras, cel mai mare trântor, i-a convocat pe toţi în cabinetul său maiestuos şi le-a zis:
— Uitaţi care-i treaba. Ultima concluzie de la medicină că la om nu trebuie dormit opt ceas. Absolut de ajuns – patru! De asta porunceam: început lucru – şapte dimineaţa, sfârşit – două noaptea, pauză de prânz – un ceas şi la cină – un ceas.
Şi cred că nimeni dintre noi u-a găsit nimic caraghios în această tiradă buimăcitoare, ci doar ceva sinistra. Toţi s-au zgribulit, n-au scos o vorbă, ci au îndrăznit doar să discute la ce oră să fie fixată pauza pentru cină.
Da, iată acea soartă a exilaţilor despre care am fost prevenit, tocmai din astfel de porunci este alcătuită. Toţi cei care şedeam acolo – eram exilaţi, fiecare tremură pentru postul lui; dacă sunt daţi afară, multă vreme nu-şi vor mai găsi nimic de lucru în Kok-Terek. Şi la urma urmelor asta uu-i pentru director personal, asta-i pentru ţară, asta trebuie. Şi ultima concluzie a medicinii li se pare destul de acceptabilă.
Ah, să te ridici acum şi să-ţi baţi joc de acest mistreţ plin de el! Măcar o dată să-ţi răcoreşti sufletul! Dar asta u-ar fi decât curată „propagandă antiso-vietică”, instigare la compromiterea unei acţiuni dintre cele mai importante. Uite aşa toată viaţa treci dintr-o stare în alta: elev, student, cetăţean, soldat, deţinut, exilat, şi întotdeauna puterea autorităţilor este convingătoare, iar tu trebuie să te apleci şi să taci.
Dacă directorul ar fi zis – puia la zece seara, aş fi stat. Dar ceea ce ne propunea el echivala cu o punere la zid, iar mie îmi impunea, aici, în libertate, să şi încetez a mai scrie! Nu. Blestemat să fii, tu şi reducerea preţurilor împreună cu tine. Lagărul îmi sugera o ieşire: să nu mă ridic împotrivă prin vorbe, ci, tăcând, să fac împotrivă. Am ascultat împreună cu toţi ordinul, dar la cinci seara in-am ridicat de la birou şi am plecat. Şi m-am întors doar la Nouă dimineaţa. Colegii mei erau cu toţii acolo, socoteau ori se prefăceau că socotesc. Se uitau la mine ca la un sălbatic. M-z, care în taină aproba gestul meu, el însă neavând curaj, mi-a comunicat în secret că ieri seară, la biroul meu gol, preşedintele a strigat că mă va trimite la o sută de kilometri în deşert Recunosc că mi s-a făcut frică: bineînţeles, MGB-ul era în stare de orice. Şi m-ar fi trimis. Şi de la o sută de kilometri puteam să spun adio acestui centru de raion! Dar eu am fost norocos: am ajuns în Arhipelag după sfârşitul războiului, adică după ce trecuse perioada cea mai ucigătoare; iar acum, în exil, am venit după moartea lui Stalin. Într-o lună de zile ceva trebuie să fi ajuns şi aici, la comenduirea noastră.
Pe neobservate a început o eră nouă, cei mai blânzi trei ani din istoria Arhipelagului, Preşedintele nu m-a chemat şi nici el n-a venit la mine. După ce am lucrat toată ziua, odihnit, între cei ce picoteau şi minţeau, am hotărât din nou să plec la ora cinci seara. Fie ce o fi, numai să fie mai repede.