Arhipelag GULAG 5-6-7

Partea a CINCEA

 

„Să facem din Siberia ocnelor şi a lanţurilor o Siberie sovietică, socialistă!”

  (Stalin)

 

  CUPRINS: Partea a CINCEA – OCNA.

  Capitolul 1 – Sortiţi pierzaniei… 6

  Capitolul 2 – Zefirul revoluţiei… 28

  Capitolul 3 – Lanţuri, lanţuri… 42

  Capitolul 4 – De ce aţi tolerat? 59

  Capitolul 5 – Poezia sub lespede, adevărul sub bolovan… 77

  Capitolul 6 – Un evadat convins… 99

  Capitolul 7 – Motănelul alb… 120

  Capitolul 8 – Evadări întâmplătoare şi evadări pregătite inginereşte. 148

  Capitolul 9 – Băieţaşii cu automate… 166

  Capitolul 10 – Când în zonă arde pământul. 173

  Capitolul 11 – Lanţurile ni le rupem pe dibuite… 189

  Capitolul 12 – Cele patruzeci de zile ale Kenghirului… 215

  Partea a ŞASEA – EXILUL.

  Capitolul 1 – Exilul în primii ani de libertate… 252

  Capitolul 2 – Ciuma ţărănească… 263

  Capitolul 3 – Exilările se îndesesc… 278

  Capitolul 4 – Surghiunul popoarelor… 290

  Capitolul 5 – La sfârşitul sorocului… 305

  Capitolul 6 – Fericirea exilului… 317

  Capitolul 7 – Zekii în libertate… 333

  Partea a ŞAPTEA – STALIN nu MAI ESTE.

  Capitolul 1 – Cum să priveşti astăzi peste umăr… 352

  Capitolul 2 – Cârmuitorii trec, Arhipelagul rămâne. 370

  Capitolul 3 – Legea în zilele noastre… 397

  Postfaţă. 415

  După încă un an… 417

  Şi după încă zece ani… 418 [Scurt istoric]… 419

  Conţinutul capitolelor… 421

  Abrevieri şi sigle (vol. I-II-III)… 432

  Note… 442

  Tabel cronologic… 469

  Dincolo de literatură (eseu de Ion Vasile Şerban)… 485

 

 

 

  OCNA

Capitolul 1

  SORTIŢI PIERZANIEI.

  REVOLUŢIA este grozav de generoasă când este vorba de zor. Ea se grăbeşte să renunţe la o mulţime de lucruri. De pildă – la cuvântul ocnă. Iar acesta este un cuvânt frumos, cu greutate, nu poate fi comparat cu avortonul DOPR, nici cu alunecosul ITL. Cuvântul „ocnă” se prăvăleşte asupra condamnatului de la înălţimea estradei judecătorilor ca o ghilotină cu încetinitor şi încă din sala de judecată îi frânge coloana vertebrală, îi spulberă orice speranţă. Cuvântul „ocnaşi” este atât de cumplit, încât alţi deţinuţi, nu ocnaşi, îşi zic între ei: ăştia sunt, fără îndoială, ucigaşi! (Omul este înzestrat cu această însuşire poltronă şi salvatoare: să creadă că nu el este cel mai rău şi nu el se află în cea mai proastă situaţie. Ocnaşii poartă numere înseamnă că sunt dintre cei mai înrăiţi! Pe noi însă u-or să ne numeroteze!… Aveţi răbdare, n-o să scăpaţi, o să primiţi şi voi numere!)

  Stalin îndrăgea tare mult cuvintele vechi, el ştia că pe ele statele se pot ţine veacuri de-a rândul. Fără nici cea mai mică necesitate proletară, el a transplantat cuvinte care fuseseră suprimate în pripă: „ofiţer”, „general”, „director”, „suprem” 1* Şi după douăzeci şi şase de ani de când revoluţia din februarie a desfiinţat ocna, Stalin a introdus-o din nou. Asta s-a întâmplat în aprilie 1943, când Stalin a simţit că arca lui a ieşit la liman. Cele dintâi roade civile ale victoriei naţionale de la Stalingrad au fost: Decretul privind militarizarea căilor ferate (copiii şi femeile să fie judecaţi de tribunal) şi, peste o zi (17 aprilie), Decretul privind introducerea ocnei şi spânzurătorii. (Spâuzu-rătoarea este, de asemenea, un stabiliment vechi şi bun, ce nu poate fi comparat cu un pocnet de revolver, spânzurătoarea prelungeşte moartea şi permite să fie arătată detaliat şi dintr-o dată unei mari mulţimi de privitori.) Toate victoriile următoare au trimis la ocnă şi la spânzurătoare noi rezerve de oameni sortiţi morţii: mai întâi din Kuban şi de pe Don, apoi din Ucraina de pe malul stâng al Niprului. Din Kursk, Oriol, Smolensk. În urma armatei veneau tribunalele, pe unii îi spânzurau pe loc, în public, pe alţii îi expediau în lagărele-ocne nou create.

  Cel dinţii de acest fel a fost fără îndoială lagărul de la mina 17 din Vorkuta (curând, au urmat altele şi în Norilsk, şi în Djezkazgan). Scopul nici nu era ascuns: ocnaşii trebuiau exterminaţi. Era un homicid făţiş, dar, în

 

  *Notele din subsolul paginii, marcate cu asterisc, aparţin autorului. Notele traducătorului, numerotate în cadrul fiecărui capitol, sunt amplasate la sfârşitul volumului, care conţine un index general de sigle şi abrevieri. (Vezi şi N. B. La voi. I pag. 9. Voi II pag. 7.) tradiţia GULAG-ului, prelungit în timp, pentru ca deţinuţii sortiţi pieirii să sufere cât mai multă vreme şi să mai lucreze o perioadă de timp.

  Ei erau instalaţi în „corturi” şapte metri pe douăzeci, obişnuite în zonele nordice. Căptuşite cu scânduri şi presărate cu rumeguş, aceste corturi deveneau un fel de barăci uşoare. Un asemenea cort era prevăzut pentru optzeci de persoane, dacă erau utilate sistem vagonaş^, şi pentru o sută – în cazul priciurilor comune. Ocnaşii erau instalaţi câte două sute.

  Asta însă nu era o restrângere3 de spaţiu! Era doar o utilizare judicioasă a spaţiului de locuit. Ocnaşii aveau un regim de lucru, în două schimburi, de douăsprezece ore, fără nici o zi de odihnă, şi astfel, întotdeauna, o sută erau la lucru, iar cealaltă – în baracă.

  La locul de muncă erau înconjuraţi de escorta cu câini, oricine putea să-i bată după pofta inimii sau să-i îndemne la lucru înghiontindu-i cu automatul, în drum spre zonă4, după bunul plac al celor din escortă, coloana lor putea fi împroşcată cu rafale de automat, şi nimeni nu cerea socoteală soldaţilor pentru cei morţi. Coloana istovită a ocnaşilor putea fi deosebită de departe cu uşurinţă de o coloană de simpli deţinuţi: oamenii de-abia îşi târau picioarele, chipurile lor erau răvăşite de disperare şi consternare.

  Cele douăsprezece ore de lucru erau măsurate în cea mai lungă durată a lor. (La spart de piatră brută în viscolele polare din Norilsk, li se dădea, în cele douăsprezece ore, o singură dată, zece minute de răgaz în încăperea unde se puteau încălzi.) Şi cât de stupid erau folosite cele douăsprezece ore de odihnă! În contul acestor douăsprezece ore, ei erau duşi dintr-o zonă într-alta, erau aliniaţi în coloană, erau percheziţionaţi, în zona locativă erau introduşi numaidecât îiitr-un cort niciodată aerisit, fără ferestre, şi încuiaţi acolo, în timpul iernii, în cort dăinuia un aer dens, umed, împuţit şi acru, pe care un om neobişnuit cu astfel de condiţii nu l-ar fi suportat nici două minute. Zona locativă era şi mai puţin accesibilă ocnaşilor decât zona de lucru. Nu li se permitea niciodată să meargă nici la toaletă, nici la sala de mese, nici la infirmerie. Pentru orice trebuinţă aveau fie un hârdău, fie un ghişeu. Ocna stalinistă din anii 1943-1944 însemna îmbinarea a tot ceea ce era mai rău îutr-un lagăr cu tot ceea ce era mai rău într-o puşcărie.

  Ocna ţaristă, după mărturia lui Cehov~>, era mult mai puţin inventivă. Ocnaşii din închisoarea Mexandrovsk (Sahalin) nu numai că puteau să iasă zi şi noapte în curte şi la toaletă (acolo nu era folosit hârdăul), dar şi toată ziua în oraş! Astfel incit sensul autentic al cuvântului, ocnă” – vâslaşii să fie înlănţuiţi lingă vâsle – îl înţelegea doar Stalin.

  În cele douăsprezece ore de „odihnă” intra, de asemenea, controlul de dimineaţă şi de seară al ocnaşilor, care nu era o simplă verificare a numărului capetelor de vită, precum în cazul zekilor^, ci un apel amănunţit, nominal când fiecare dintre cei o sută de ocnaşi trebuia, de două ori pe zi, să-şi strige, fără să se poticnească, numărul, numele lui nesuferit, prenumele şi patronimicul, anul şi locul naşterii, articolele, durata condamnării, cine l-a condamnat şi când ia sfârşit condamnarea; iar ceilalţi nouăzeci şi nouă trebuiau, de două ori pe zi, să asculte toate acestea şi să se chinuiască. Tot în contul acestor douăsprezece ore se distribuia de două ori hrana: castroanele cu mâncare se împărţeau prin ghişeu şi tot prin ghişeu se înapoiau. Nici un ocnaş nu avea dreptul să lucreze la bucătărie ori să transporte găleţile cu hrană, întregul personal de serviciu era alcătuit din hoţi şi, cu cât mai impertinent şi mai necruţător îi escrocau pe blestemaţii de ocnaşi, cu atât mai bine trăiau ei înşişi şi cu atât mai mulţumiţi erau stăpânii ocnei: aici, ca întotdeauna pe seama articolului Cincizeci şi Opt, coincideau interesele NKVD-ului şi ale tagmei hoţilor.

  Dar îhtrucât nu trebuiau să păstreze tabele pentru istorie, să se vadă că ocnaşii erau exterminaţi şi prin înfometare, conform acestor tabele lor li se cuveneau nişte jalnice suplimente – vămuite de trei ori – sub formă de „raţii pentru mineri” şi „gratificaţii alimentare”. Şi toate acestea se realizau prin ghişeu, după o lungă procedură: strigarea nominală şi schimbul castroanelor pe taloane. Şi când, în sfârşit, puteau să se prăvălească pe prici şi să adoarmă, din nou se deschidea ghişeul, din nou începea strigarea numelor şi predarea aceloraşi taloane pentru a doua zi (zekii simpli nu-şi băteau capul cu taloanele pentru castroane, ele erau primite şi predate la bucătărie de către brigadier).

  Astfel, din cele douăsprezece ore de „timp liber”, de-abia mai rămâneau patru ore liniştite pentru somn.

  În plus, bineînţeles, ocnaşilor nu li se dădea nici un ban, nu aveau dreptul să primească pachete, nici scrisori (în capul lor năuc, care le vâjâia necontenit, trebuia să se stingă gândul la fosta libertate şi nimic să nu mai rămâhă pe pământ în neagra noapte polară decât munca şi această baracă).

  Toate acestea îi făceau pe ocnaşi să cedeze cu uşurinţă şi să moară repede.

  Cel dintâi alfabet vorkutean (douăzeci şi opt de litere^, pentru fiecare literă numerotarea era de la unu la o mie), prin urmare primii douăzeci şi opt de mii de ocnaşi din Vorkuta au intrat cu toţii în mormânt într-un singur an.

  Este de mirare că nu într-o lună*.

  În Norilsk, la uzina de cobalt nr. 25, au tras o garnitură în zonă pentru a încărca minereu, şi ocnaşii s-au culcat sub tren pentru a sfârşi mai repede cu chinurile. Douăzeci şi patru de oameni, ajunşi la disperare, au fugit în tundră. Au fost descoperiţi din avioane şi împuşcaţi, iar cadavrele lor au fost stivuite pe platforma de adunare din lagăr.

  La mina nr. 2 din Vorkuta se afla un lagăr-ocnă pentru femei. Femeile purtau numere pe spate şi pe basmalele de pe cap. Ele participau la toate lucrările subterane şi chiar, şi chiar. Depăşeau planul! *

  Dar eu aud cum compatrioţii şi contemporanii mei îmi strigă cu mânie: opreşte-te! Despre cine cutezi sa ne vorbeşti? Da, aşa este! I-au ţinut acolo pentru a-i extermina, şi bine au făcut! Căci erau trădători, poliţai8 şi

 

  *Câţi ocnaşi credeţi că se aflau în Sahalin pe vremea lui Cehov? Cinci mii nouă sute cinci persoane, erau de ajuns şase litere. Aproape la fel era şi Elabastuzul nostru, însă Spassk era mai mare. Cuvântul însuşi era cumplit – „Sahalin”, dar, în realitate, nu era decât o flilială, o subdiviziune de lagăr! Doar în Steplag erau douăsprezece de acest fel. Lagăre precum Steplag-ul erau zece. Socotiţi câte Sahaline.

  Burgomiştri9! Aşa le trebuie! Nu cumva îţi este milă de ei? (în acest caz, după cum se ştie, critica iese din cadrul literaturii şi trece în atribuţiile Organelor.) Iar acolo, femeile nu erau decât aşternuturile nemţilor! Îmi strigă nişte voci de femei. (Oare am exagerat eu? Se poate ca nişte rusoaice să le numească aşternuturi pe alte rusoaice?)

  Cel mai uşor mi-ar fi să răspund cum se obişnuieşte acum, „demascând cultul”. Să povestesc despre câteva cazuri de trimitere la muncă silnică. (De pildă, despre cele trei comsomoliste voluntare, care, pilotând nişte bombardiere uşoare, s-au speriat şi, în loc să arunce bombele asupra ţintei, le-au aruncat în câmp deschis; s-au întors cu bine la bază şi au raportat că şi-au îndeplinit misiunea, însă pe urmă, pe una dintre ele a mustrat-o conştiinţa de comsomolistă şi a povestit totul secretarului de comsomol al unităţii de aviaţie, tot o fată, care, bineînţeles, a raportat la Secţia Specială, şi cele trei fete s-au pricopsit cu douăzeci de ani de ocnă.) Şi să exclam: iată ce oameni sovietici cinstiţi au fost pedepsiţi de către samavolnicia stalinistă! Apoi să mă las cuprins de indignare nu din pricina samavolniciei la drept vorbind, ci din pricina erorilor fatale săvârşite faţă de comsomolişti şi comunişti, acum corectate într-un mod fericit.

  Ar fi însă nedemn să nu examinăm problema în toată profunzimea ei.

  Mai întâi despre femei, acum, după cum se ştie, dezrobite, eliberate. E drept, nu de munca lor dublă, ci de cununia religioasă, de jugul dispreţului social, de tirania Kabanihăi10. Dar ce-i asta? Oare nu le-am pregătit o Kabaniha şi mai cruntă, socotindu-le crimă de antipatriotism şi de drept comun faptul de a dispune libere de corpul şi de personalitatea lor? Şi oare nu întreaga literatură universală (prestalinistă) a proslăvit iubirea eliberată de discriminările naţionale? De voia generalilor şi a diplomaţilor? Noi însă şi aici am aplicat criteriul stalinist: fără Decretul Prezidiului Sovietului Suprem nu îţi este permis să intri în contact cu nimeni. Corpul tău este, înainte de toate, bunul Patriei.

  Dar, întâi şi-ntâi, ce vârstă aveau ele când au intrat în contact cu inamicul nu pe câmpul de luptă, ci în pat? Cu siguranţă că erau femei nu mult mai în vârstă de treizeci de ani, ba chiar şi de douăzeci şi cinci. Rezultă că de la primele impresii din copilărie ele au fost educate după Octombrie, în şcolile sovietice şi în spiritul ideologiei sovietice! Aşadar, ne-am supărat pe roadele mâinilor noastre? Unora dintre fete li s-a întipărit în minte tot ceea ce noi vreme de cincisprezece ani am strigat fără istovire: că nu există nici o ţară natală, că patria este o născocire reacţionară. Altora li se făcuse lehamite de puritanismul searbăd al adunărilor, mitingurilor, demonstraţiilor noastre, al filmelor fără sărutări, al dansurilor fără îmbrăţişări. Cele din a treia categorie erau cucerite de amabilitatea, de politeţea, de acele nimicuri ale aspectului exterior al bărbatului şi ale modului de a face curte, despre care nu i-a învăţat nimeni pe ^flăcăii cincinalelor noastre şi pe ofiţerii care au absolvit Academia Frunze11, în categoria a patra intrau fetele care erau pur şi simplu flămânde, flămânde la propriu, adică nu aveau ce să mănânce. Cele din categoria a cincea poate că n-au găsit alt mijloc de salvare, a lor şi a rudelor, de a nu se despărţi de ele.

  În oraşul Starodub din regiunea Briansk, unde ajunsesem pe urmele proaspete ale inamicului în retragere, mi s-a povestit că acolo a staţionat multă vreme o garnizoana de unguri, pentru a apăra oraşul de partizani. La un moment dat, au primit ordin de transferare, şi zeci de femei localnice, uitând de orice ruşine, au venit la gară şi, luându-şi rămas-bun de la ocupanţi, boceau de mama focului, cum n-au bocit (a adăugat un cizmar zeflemitor) nici când „şi-au petrecut bărbaţii la război”.

  Tribunalul militar a intrat în Starodub câteva zile mai târziu. Şi, cu siguranţă, au acordat atenţia cuvenită denunţurilor. Şi, fără îndoială, pe careva dintre bocitoarele din Starodub le-a trimis la mina nr.2 din Vorkuta.

  Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine? Aceste femei? Sau noi, noi toţi, compatrioţi şi contemporani? Ce fel de oameni am fost noi, daca femeile noastre au preferat să se arunce în braţele ocupanţilor? Oare nu este acesta unul din nenumăratele preţuri pe care le plătim, le plătim şi le vom plăti încă multă vreme pentru calea noastră comunistă, adoptată în pripă, parcursă în mare zăpăceală, fără a arunca o privire îndărăt pentru a vedea pierderile, fără a privi înainte?

  Poate că toate aceste femei ar fi trebuit supuse oprobriului public (însă nu înainte de a le asculta şi pe ele), poate ar fi trebuit ridiculizate fără cruţare, dar să le trimiţi pentru aşa ceva la ocnă? În lagărele polare de exterminare?

  Păi, Staliu le-a trimis! Beria!

  Nu, nu, scuzaţi-mă! Cei care le-au trimis, care le-au ţinut acolo şi le-a u lichidat tronează acum în consiliile publice ale pensionarilor şi veghează în continuare la moralitatea noastră. Iar noi toţi? Noi auzim: „aşternuturile nemţilor”, şi dăm aprobator din cap. Faptul că şi acum le socotim pe aceste femei vinovate este cu mult mai periculos pentru noi chiar şi decât faptul că ele au fost condamnate la vremea lor.

  — Bine, bine, dar bărbaţii u-au ajuns acolo degeaba?! Erau trădători de patrie şi trădători sociali.

  Dar şi aici ne putem eschiva. Am putea menţiona (şi ar fi adevărat) că principalii criminali n-au rămas, de bună seamă, pe loc, în aşteptarea tribunalelor şi spânzurătorilor noastre. Ei s-au grăbit cum au putut spre Occident şi mulţi au izbutit să plece. Anchetele noastre penale de pedeapsă ajungeau la cifrele propuse pe seama mieluşeilor (aici au fost de mare ajutor denunţurile vecinilor): în locuinţa aceluia, nu se ştie de ce, au fost încartiruiţi nemţi, de ce l-au îndrăgit pe el? Iar acesta a cărat nemţilor fin cu sania lui: colaborare direca cu inamicul*.

  Astfel s-ar putea minimaliza şi din nou să se pună pe seama cultului: au existat exagerări, acum sunt corectate. Totul este normal.

  Dar, fiindcă am început, să continuăm.

  Ce soartă au avut dascălii de şcoală? Acei dascăli pe care armata noastră, în timpul retragerii pline de panică, i-a părăsit cu scoli şi cu şcolari cu tot: care pentru un an, care pentru doi, care pentru trei. Fiindcă intendenţii au fost Proşti, generalii incompetenţi, ce trebuie să facă acum dascălii: să-i mai înveţe carte pe copii ori să nu-i mai înveţe? Şi ce pot să facă acum copiii -nu cei care au cincisprezece ani, care pot să muncească şi să se întreţină, ori să se facă partizani, ci copiii mici? Să înveţe ori să piardă vremea vreo doi-trei ani pentru ispăşirea greşelilor Comandantului Suprem? Nu mi-a dat tata căciulă, deci urechile pot să-mi îngheţe, nu-i aşa?

  Nu se ştie de ce, dar această problemă nu s-a pus nici în Danemarca, nici în Norvegia, nici în Belgia, nici în Franţa, în aceste ţări, nimeni n-a considerat că poporul, aruncat cu uşurinţă sub ocupaţie germană de către cârmuitorii lui nesăbuiţi ori în virtutea unor circumstanţe covârşitoare, acum trebuie să înceteze de a mai trăi. În aceste ţări au continuat să funcţioneze şi şcolile, şi căile ferate, şi administraţia locală.

  Există oameni (la ei, fireşte) care au creierul întors cu o sută optzeci de grade. Pentru că la noi, dascălii de şcoală au primit scrisori anonime de la partizani: „Să nu îndrăzniţi să ţineţi lecţii! Cei vinovaţi vor plăti scump!” Lucrul la căile ferate a devenit, de asemenea, colaborare cu inamicul. Iar administraţia locală – trădare nemaiauzită.

  Toată lumea ştie că un copil care a întrerupt învăţătura poate să n-o mai reia ulterior. Astfel, dacă Genialul Strateg al tuturor timpurilor şi popoarelor a dat greş, ce să facă iarba în vremea asta – să crească ori să se usuce? Iar copiii, în vremea asta, să meargă sau nu la şcoală?

  De bună seamă, totul se plăteşte. Din şcoală vor trebui scoase portretele cu mustaţă1^ şi; poate, introduse cele cu mustăcioară^. Bradul nu va mai trebui împodobit de Anul Nou, ci de Crăciun, şi, cu această ocazie (şi la altă aniversare imperială în locul celei din octombrie), directorul va trebui să cuvânteze şi să proslăvească minunata viaţă nouă, care de fapt este proastă. Dar şi înainte se ţineau discursuri care proslăveau viaţa cea minunată, iar ea era tot proastă.

  Cu alte cuvinte, înainte trebuia să-ţi calci pe conştiinţă şi să-i minţi pe copii incomparabil mai mult, fiindcă minciuna a avut timp să se decanteze şi să se insinueze în programele de învăţământ, fiind elaborată cu meticulozitate de către metodiştii şi inspectorii şcolari. La fiecare lecţie, fie că se potrivea ori nu se potrivea, fie că era vorba de structura organismului râmei sau de conjuncţiile subordonatoare, trebuia neapărat să-L huleşti pe Dumnezeu (chiar dacă tu personal crezi în El); trebuia să nu scapi prilejul ca să proslăveşti libertatea noastră nelimitată (chiar dacă n-ai dormit toată noaptea, aşteptând să auzi ciocănituri în uşă); fie că citeai cu glas tare din Turgheniev, fie că plimbai bagheta pe cursul Niprului, trebuia negreşit să afuriseşti sărăcia din trecut şi să elogiezi belşugul din prezent (când sub ochii tăi şi ai copiilor, cu mult înainte de război mureau sate întregi, iar pe o cartelă de copil, la oraş, se dădeau trei sute de grame de pâine).

  Şi toate acestea nu erau socotite crimă nici împotriva adevărului, nici împotriva sufletului de copil, nici împotriva Duhului Sfânt.

  Acum, însă, sub regimul provizoriu şi instabil al ocupanţilor, trebuia să minţi mult mai puţin, doar că în altă direcţie, în altă direcţie! – Asta era problema! Iată de ce glasul patriei şi creionul raikom-ulm interziceau predarea Limbii materne, a geografiei, aritmeticii şi ştiinţelor naturale. Pentru o astfel de activitate – douăzeci de ani la ocnă!

  Compatrioţi, încuviinţaţi din cap! Iată, îi conduc, însoţiţi de crini, într-o baracă dotată cu hârdău! Azvârliţi cu pietre în ei, căci i-au învăţat carte pe copiii voştri!

  Însă compatrioţii (mai cu seamă pensionarii MVD-ului şi KGB-ului, nişte namile, pensionaţi la patruzeci şi cinci de ani) se apropie de mine cu pumnii ridicaţi: pe cine apăr eu? Pe burgomiştril pe starosti^! Pe tălmaci? Toate canaliile şi lepădăturile?

  Să ne coborâm dar, să ne coborâm şi mai adânc. Am adunat prea multe lemne, privindu-i pe oameni ca pe surcele! Oricum, viitorul ne va obliga să reflectăm la cauze.

  Au început să câute Fie ca nobila mânie., i5 – şi cum să nu ţi se ridice părul pe cap? Patriotismul nostru înnăscut – interzis, ridiculizat, prigonit şi blestemat – a fost deodată îngăduit, încurajat, proclamat sfânt, şi cum să iiu ne recăpătăm curajul, noi toţi, ruşii, să nu ne unim inimile emoţionate de recunoştinţă, şi cu generozitatea firii noastre să nu-i iertăm neapărat pe călăii noştri obişnuiţi când se apropiau călăii din afara graniţelor? Şi apoi, înăbuşind vagile îndoieli şi mărinimia noastră grăbită, cu toţii laolaltă să-i blestemăm cu frenezie pe trădători, acei oameni rauchiunoşi, categoric mai răi decât noi?

  De unsprezece secole de când există Rusia, ea a cunoscut mulţi duşmani şi a purtat multe războaie. Dar oare au existat mulţi trădători în Rusia? Din sânul ei au ieşit mulţimi de trădători? Parcă nu. Pare-mi-se că nici vrăjmaşii nu au acuzat caracterul rus de trădare, de cameleonism, de infidelitate. Şi toate acestea sub un regim, cum se spune, ostil poporului muncitor.

  Iată însă că a izbucnit cel mai drept război, sub regimul cel mai drept, şi, brusc, poporul nostru a descoperit în mijlocul său zeci şi sute de mii de trădători.

  De unde au apărut? Şi de ce?

  Poate că s-o fi reaprins din nou războiul civil, care nu a fost stins definitiv? Albgardiştii care au scăpat teferi? Nu! Am menţionat mai sus că mulţi dintre emigranţii albi (inclusiv procletul Denikin) au luat partea Rusiei Sovietice împotriva lui Hitler. Ei aveau libertatea de a alege şi au ales astfel însă aceste zeci şi sute de mii – poliţai şi membri ai detaşamentelor de represalii, starosti şi tălmaci – au ieşit cu toţii din rândul cetăţenilor sovietici. Şi printre ei erau destui tineri, care, de asemenea, au crescut după Octombrie.

  Ce i-o fi determinat?… Cine sunt ei?

  Ei bine, în primul rând aceştia sunt aceia peste care şi peste ale căror familii au trecut şenilele anilor Douăzeci şi Treizeci. Care în valurile tulburi ale canalizării noastre şi-au pierdut părinţii, pe cei apropiaţi şi pe cei dragi. Ori cei care ei înşişi au plonjat şi au ieşit la suprafaţă în lagăre şi în exiluri, au plonjat şi au ieşit la suprafaţă. Ale căror picioare au îngheţat şi au amorţit La cozile de la ghişeele unde se predau pachete. Şi cei cărora în aceste decenii crunte le-au tăiat ori le-au drămuit cu zgârcenie accesul la ceea ce aveau mai scump pe pământ, la pământul însuşi, făgăduit, fiindcă veni vorba, prin marele Decret^ şi pentru care, între altele, au trebuit să-şi verse sângele în Războiul civil. (Nimic de-a face cu vilele-proprietate inalienabilă a ofiţerilor din Armata sovietică ori cu moşiile împrejmuite cu garduri de lâhgă Moscova: asta-i pentru noi, asta se poate.) în plus, cei care au fost luaţi „pentru culesul spicelor”. Apoi cei cărora le-au luat dreptul de a locui unde poftesc. Sau dreptul de a practica meseria îndrăgită (am nimicit cu fanatism toate meseriile, dar acest lucru s-a uitat demult).

  Despre toţi aceştia la noi se vorbeşte (şi de două ori mai mult – propagandiştii, şi de trei ori mai mult – octombriştii-napostovişti17) cu o grimasă dispreţuitoare: „cei ofensaţi de puterea sovietică”, „cei care au fost supuşi represaliilor”, „vlăstare de chiaburi”, „specimene în care mocneşte ura faţă de puterea sovietică”.

  Unul vorbeşte, iar celălalt încuviinţează dând din cap. Ca şi cum totul a devenit limpede. Ca şi cum puterea populară are dreptul să-şi ofenseze cetăţenii. Ca şi cum în asta rezidă viciul primordial, plaga principală: ofensaţi… În care mocneşte…

  Şi nimeni nu vine să strige: daţi-mi voie! Ei, drăcia dracului! Păi vouă, la urma urmelor, existenţa vă determină conştiinţa sau nu v-o determină? Sau v-o determină doar atunci când vă convine? Iar când nu vă convine, atunci nu trebuie să v-o determine?

  Şi mai ştiu unii la noi să vorbească cu fruntea uşor adumbrită: „Da, s-au comis unele greşeli”. Şi mereu această formulă impersonală, iuoceut-ne-ruşinată – s-au comis, doar că nu se ştie de către cine. S-ar putea crede că muncitorii, hamalii şi colhoznicii sunt aceia care le-au comis. Nimeni nu are curajul să spună: partidul comunist le-a comis! Conducătorii sovietici inamovibili şi iresponsabili le-au comis! De cine încă, în afară de cei care deţin puterea, ar mai putea fi „comise”? Să se pună totul pe seama lui Stalin? Trebuie totuşi să avem şi simţul umorului. Stalin a comis, dar voi, milioane, în posturi de conducere, unde aţi fost?

  De altfel, şi erorile acestea în ochii noştri s-au dizolvat destul de repede într-o pată neguroasă, neclară, fără contur, şi nu mai sunt receptate ca rod al incapacităţii, fanatismului şi relei-intenţii, toate erorile recunoscute se referă numai la faptul că unii comunişti au trimis la închisoare alţi comunişti. Dar faptul că ciucisprezece-şaptesprezece milioane de ţărani au fost ruinaţi, trimişi spre exterminare, împrăştiaţi prin ţară fără dreptul de a-şi aminti de propriii părinţi şi de a le rosti numele, asta, chipurile, n-ar constitui o eroare. Şi toate valurile canalizării, examinate la începutul acestei cărţi – nici asta, chipurile, n-ar fi o eroare. Iar faptul că nu am fost câtuşi de puţin pregătiţi pentru războiul cu Hitler, că ne-am umflat în pene în mod înşelător, că ne-am retras în mod ruşinos, schimbând lozincile din mers, şi că numai Ivan^8 şi îndemnul „Pentru Sfânta Rusie” i-au oprit pe nemţi la Volga, nu este socotit a fi greşeala lui Stalin, ci e transformat aproape în meritul lui principal.

  În două luni am cedat adversarului aproape o treime din populaţie, cu toate acele familii care n-au fost nimicite pe de-a-ntregul, cu lagărele de mii de oameni, care s-au împrăştiat câud escorta a fugit, cu puşcăriile Ucrainei şi ale Ţărilor Baltice, unde încă nu se risipise fumul rafalelor care îi doborâseră pe cei cu articolul Cincizeci şi Opt Câtă vreme puterea era de partea noastră, pe toţi aceşti nenorociţi i-am oprimat, i-am prigonit, nu i-am lăsat să muncească, i-am alungat din locuinţe, i-am silit să moară. Când a ieşit la iveală slăbiciunea noastră – le-am cerut numaidecât să uite tot răul pricinuit, să uite părinţii şi copiii morţi de foame în tundră, să uite pe cei împuşcaţi, să uite ruinarea lor şi ingratitudinea noastră faţă de ei, să uite interogatoriile şi torturile NKVD-ului, să uite lagărele foamei şi să pornească de îndată la partizani, să intre în ilegalitate şi să apere Patria fără să-şi cruţe propria viaţă. (Dar noi trebuia să ne schimbăm! Şi nimeni nu le dădea vreo speranţă că atunci când ne vom întoarce o să ne purtăm altfel cu ei, că nu-i vom mai persecuta, nu-i vom mai alunga, nu-i vom mai băga la închisoare şi nu-i vom mai împuşca.)

  Aceasta fiind situaţia, de ce să te miri mai mult: că de venirea nemţilor s-au bucurat prea mulţi oameni? Sau încă prea puţini? (Au fost însă cazuri când germanii au trebuit să facă dreptate, de pildă, în cazul delatorilor din epoca sovietică: execuţia diaconului bisericii Naberejno-Nikolskaia din Kiev, şi acesta nu este un caz unic.)

  Dar credincioşii? Douăzeci de ani la rând credinţa a fost prigonită şi au fost închise bisericile. Au venit nemţii şi au început să le deschidă. (Ai noştri, după nemţi, s-au jenat să le închidă imediat.) În Rostov pe Don, de pildă, solemnitatea deschiderii bisericilor a stârnit o jubilaţie de masă, o mare afluenţă de oameni, însă, pentru asta, ei trebuiau să-i afurisească pe nemţi, nu-i aşa?

  Tot la Rostov, în primele zile ale războiului, a fost arestat inginerul Alexandr Petrovici M.-V., care a murit în celula de anchetă. Soţia lui a tremurat de frică vreo câteva luni, aşteptând să fie şi ea arestată, şi numai după venirea nemţilors-a culcat liniştită: „Acum, cel puţin, o să dorm pe săturate!” Nu, ea trebuia să se roage pentru întoarcerea călăilor ei.

  În mai 1943, sub ocupaţie germană, la Vinniţa, în grădina publică de pe strada Podlesnaia (pe care la începutul anului 1939 sovietul orăşenesc a împrejmuit-o cu un gard înalt, declarând-o „zonă interzisă a Narkomatului Apărării”), au fost descoperite întâmplător nişte morminte greu de observat, năpădite de iarbă deasă; şi au găsit treizeci şi nouă de morminte comune, cu dimensiunile de 3x4 metri şi adânci de 3,5 metri, în fiecare mormânt au găsit mai întâi un strat de veşminte aparţinând celor morţi, apoi cadavrele, aşezate unul cu capul la picioarele celuilalt. Toţi aveau mâinile legate cu sfoară, toţi fuseseră împuşcaţi în ceafă cu revolvere de calibru mic. Au fost probabil împuşcaţi la închisoare şi, pe urmă, căraţi noaptea şi îngropaţi. După actele unora, care s-au păstrat, au fost recunoscuţi cei condamnaţi în 1938 „la douăzeci de ani fără drept de corespondenţă. Într-o fotografie care s-a păstrat a fost imortalizată o scenă din timpul săpăturilor: locuitorii din Vinniţa care au venit să privească ori să-i recunoască pe ai lor. Continuând săpăturile, au Descoperit şi mai multe, în iunie au început să sape lângă cimitirul ortodox, lângă spitalul Pirogov, şi au descoperit încă patruzeci şi două de morminte. A urmat apoi „parcul de cultură şi odihnă Gorki”: sub locurile de atracţie, sub „camera râsului”, sub estradele de jocuri şi dansuri au descoperit încă paisprezece morminte comune, în total, în 95 de morminte, au găsit 9 439 de cadavre. Asta numai în Vinniţa, unde le-au descoperit întâmplător. Câte or mai fi ascunse în celelalte oraşe? Şi vreţi ca populaţia care a văzut aceste cadavre să dea năvală la partizanii sovietici?

  Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că o dată ce pe nai, pe mine şi pe dumneavoastră, ne doare când suntem călcaţi în picioare, noi şi tot ce iubim, tot astfel îi doare şi pe cei călcaţi de noi. Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că aceia pe care noi îi nimicim au dreptul să ne urască. Sau nu, nu au dreptul? Ar trebui să moară plini de recunoştinţă?

  Noi atribuim acestor poliţai şi burgomiştri o anume ură străveche, aproape congenitală, dar ura aceasta noi am semănat-o în ei, ea constituie „deşeurile noastre de producţie”. Cum spunea asta Krâlenko? „în ochii noştri, fiecare crimă este produsul unui sistem social dat” *. Al sistemului vostru tovarăşi! Nu trebuie să vă uitaţi Doctrina!

  Să nu uităm, de asemenea, că printre acei compatrioţi ai noştri, care au ridicat sabia contra noastră şi au rostit discursuri contra noastră, erau şi oameni complet dezinteresaţi şi care personal n-au suferit, cărora nu le-au luat nici un fel de avere (nu aveau nimic), şi care personal n-au stat în lagăre, nici altcineva din familia lor, dar care de mult se sufocau din pricina sistemului nostru, din pricina dispreţului faţă de destinul individual; din pricina persecuţiei convingerilor; din pricina acestui cântecel ridicol: „Nu cunosc pe lume altă ţară, Unde-atât de liber poţi să fii” ^; din pricina închinăciunilor evlavioase dinaintea Cârmuitorului; din pricina acelui creion agitat: haideţi repede să ne înscriem la împrumut! 20 din pricina aplauzelor care se transformă în ovaţii. Putem noi să admitem că acestor oameni, oameni normali, nu le ajungea aerul nostru puturos? (La anchetă, părintele Teodor Florea a fost învinuit pentru faptul că a îndrăznit să povestească, sub regimul românesc, despre mârşăviile staliniste. El a răspuns: „Ce puteam să spun altceva despre voi? Am spus numai ce ştiam. Am spus numai ce a fost.” în limbaj sovietic: să minţi, să-ţi calci pe conştiinţă şi să pieri tu însuţi – numai să fie în avantajul regimului! Dar asta, pare-mi-se, nu mai seamănă a materialism, ce spuneţi?)

  S-a întâmplat ca în septembrie 1941, înainte de a pleca la armată, în orăşelul Morozovsk, cucerit de nemţi în anul următor, eu şi soţia mea, tineri dascăli la început de carieră, am închiriat o locuinţă în aceeaşi curte cu alţi chiriaşi: cuplul Broneviţki, care nu avea copii. Inginerul Nikolai Gherasimo-vici Broneviţki, de vreo şaizeci de ani, era un intelectual cu înfăţişare celio-viană, foarte simpatic, liniştit, inteligent. Acum vreau să-mi amintesc faţa lui Prelungă, şi mereu mi se pare că purta pince-nez, deşi, poate că nu avea aşa ceva. Şi mai liniştită, şi mai blândă era soţia lui – o femeie cam ofilită, cu părul de culoarea inului, cu douăzeci şi cinci de ani mai tânără decât bărbatul, însă după comportament nu părea deloc mai puţin în vârstă. Ne erau dragi, probabil şi noi lor, mai ales prin contrast cu lacoma familie a proprietarilor noştri.

  De multe ori, seara, ne aşezam toţi patru pe treptele pridvorului Erau nişte seri liniştite, calde, cu lună, încă nesfişiate de vuietul avioanelor şi exploziile bombelor, dar pe noi neliniştea ofensivei germane ne năpădea cum năpădeau norii invizibili, dar înăbuşitori, cerul alburiu, târâudu-se spre luna mică şi neajutorată. Iii fiecare zi la gară opreau noi şi noi trenuri, îndreptându-se spre Stalingrad. Refugiaţii umpleau piaţa orăşelului cu zvonuri, temeri şi curioase hârtii de o sută de rable, pe care le scoteau din buzunare, şi porneau mai departe. Ei numeau oraşele cedate, despre care încă multă vreme pe urmă Informbiuroul nu scotea o vorbă, temându-se să spună poporului adevărul. (Despre acele oraşe, Broneviţki nu spunea „le-am cedat”, ci „le-au luat”.)

  Stăteam pe trepte şi discutam. Noi, tinerii, eram foarte plin de viaţă şi de nelinişte pentru ea, dar, în esenţă, nu puteam spune despre ea nimic mai inteligent decât cele ce se scriau în ziare. Ne simţeam bine cu soţii Broneviţki: spuneam tot ce gândeam fără să observăm vreo diferenţă de receptare.

  Ei ne priveau, fără îndoială, ca pe două exemplare ale tineretului plin de naivitate. Tocmai trecuserăm prin anii Treizeci, şi parcă nici nu trăiserăm în ei. Ne-au întrebat ce amintiri avem din anii 1937-1938? Ce amintiri?! Biblioteca Universităţii, examenele, voioasele excursii sportive, seratele dansante, formaţiile artistice de amatori şi dragostea, fireşte, era vârstă dragostei. Dar profesorii noştri n-au fost arestaţi în vremea aceea? Da, într-adevăr, se pare că vreo doi-trei au fost arestaţi. Au fost înlocuiţi cu conferenţiari. Dar studenţi u-au fost arestaţi? Ne-am adus aminte: da, într-adevăr, au arestat câţiva din anii mari. Şi altceva?… Nimic, noi am dansat. Dar dintre cei apropiaţi vouă u-n-u… S-au atins de nimeni?… Nu…

  Asta-i cumplit, şi eu vreau să-mi amintesc cu exactitate. Dar totul a fost anume aşa. Şi este cu atât mai cumplit, fiindcă eu nu făceam parte din tineretul dansator şi sportiv, nici dintre maniacii înţepeniţi în ştiinţa şi formulele lor. Eu manifestam un interes deosebit pentru politică încă de la vârsta de zece ani, eram doar un mucos când nu-l mai credeam pe Krâlenko şi mă miram de caracterul regizat al celebrelor procese^, dar nimic nu mă împingea să merg mai departe, să fac legătura între acele mărunte procese de la Moscova (ele păreau grandioase) şi uriaşa roată care se rostogolea prin ţară zdrobind totul în calea ei (numărul victimelor trecea, nu ştiu cum, neobservat). Mi-am petrecut copilăria stând la coadă: la pâine, lapte, aipacaş (pe atunci nu ştiam ce este carnea), însă nu-mi dădeam seama că lipsa pâinii semnifica ruinarea satelor şi care era cauza acestei minări. Căci pentru noi circula altă formulă: „dificultăţi temporare”, în oraşul nostru mare, în fiecare noapte arestau cu nemiluita, dar eu nu umblam noaptea pe străzi. Iar ziua, familiile celor arestaţi nu arborau steaguri negre la fereastră, şi colegii mei de facultate nu povesteau nimic de părinţii ridicaţi.

  În ziare totul părea senin, fără nori, şi plin de optimism.

  Iar tânărului îi place nespus să creadă că totul merge bine.

  Acum înţeleg că pentru Broneviţki era periculos să ne povestească despre anumite lucruri. Totuşi câte ceva ne-a revelat bătrânul inginer, victimă a uneia dintre cele mai crunte lovituri ale GPU-ului. El şi-a pierdut sănătatea în puşcării, a suferit mai multe condamnări şi a cunoscut nu doar un singur lagăr, dar povestea cu pasiune aprinsă numai despre începuturile Djezkazganului: despre apa otrăvită cu aramă, despre aerul vătămător, despre crime, despre zădărnicia plângerilor trimise la Moscova. Chiar şi numai cuvântul acesta, Djez-kaz-gaii, făcea să te treacă fiorii, ca şi acele povestiri pline de cruzime. (Şi? Credeţi că acest Djez-kaz-gan a schimbat cât de cât felul nostru de a recepta lumea? Câtuşi de puţin, fireşte. Căci această localitate nu este aici, aproape de noi. Şi cele povestite nu ne privesc, nu ni s-au întâmplat nouă. Ele uu se pot transmite. E mai lesne să nu te gândeşti. Este mai lesne să uiţi.)

  Acolo, în Djezkazgau, când Broneviţki a scăpat de escortă, a venit la el actuala nevastă, pe atunci tânără domnişoară. Şi acolo, în decor de sârmă ghimpată, s-au căsătorit La începutul războiului, printr-o minune, erau în libertate, la Morozovsk, fireşte, cu buletine de identitate „deteriorate” -^. El lucra într-un birou de construcţii prăpădit, ea era contabil.

  Pe urmă, eu am fost chemat în armată, soţia mea a plecat şi ea din Morozovsk. Orăşelul a fost ocupat de nemţi. Apoi a fost eliberat Şi, într-o zi, soţia mi-a scris pe front: „îuchipuie-ţi, cică în Morozovsk, sub nemţi, Broneviţki a fost burgomistrul Ce ticăloşie!” M-am mirat şi eu şi mi-am zis: „Ce mârşăvie!”

  Dar au mai trecut nişte ani. Undeva, întins pe priciul întunecos al închisorii, prefirându-mi în gând viaţa trăită, mi-am adus aminte de Broneviţki. Însă n-am mai găsit în mine uşurinţa juvenilă ca să-l condamn. L-au dat pe nedrept afară din serviciu, pe urmă i-au oferit uu serviciu nedemn de el, l-au închis, l-au schingiuit, l-au bătut, l-au sleit de puteri, i-au scuipat în faţă. – Iar el? El trebuia să creadă că asta înseamnă progres, că viaţa lui toată, trupească şi spirituală, şi viaţa celor apropiaţi lui, şi viaţa batjocorită a întregului popor nu au nici o importanţă.

  Îndărătul petecului de ceaţă al „cultului personalităţii” ce ni s-a aruncat, îndărătul straturilor de timp pe care le-am străbătut şi ne-am transformat (şi de la un stat la altul are loc refracţia şi deviaţia razei de lumină), acum nu ne mai vedem pe noi şi anii treizeci nici pe locul pe care şi noi, şi ei am fost, nici sub înfăţişarea pe care şi noi, şi ei am avut-o. Acea divinizare a lui Stalin şi acea credinţă în totul, fără rezerve şi fără limite, nu au fost câtuşi de puţin proprii întregului popor, ci numai partidului, comsomolului, tineretului studios de la oraş, surogatului intelectualităţii (instalat îu locul celei nimicite şi risipite) şi, în parte, micii burghezii orăşeneşti (clasei muncitoare), care nu închideau niciodată difuzoarele radio, de la bătăile de dimineaţă ale orologiului din tumul Spasski23, pâuă la Internaţionala, de la miezul nopţii,

  Pentru care vocea lui Levitan2^ a devenit vocea conştiinţei lor. („în parte” -pentru că Decretele privind regimul de muncă în producţie: „douăzeci de minute întârziere” şi înrobirea într-o uzină nu-şi recrutaseră deloc partizani.) Exista însă şi o minoritate orăşenească, şi nu chiar atât de mică, formată, în orice caz, din câteva milioane, unii care smulgeau cu dezgust din priză şnurul difuzoarelor ori de câte ori aveau curaj, care în fiece pagină de ziar nu vedeau decât minciuni, de la un capăt la altul al coloanelor; şi pentru aceste milioane ziua alegerilor era o zi de chin şi de umilinţă. Pentru această minoritate, dictatura instaurată la noi nu era nici a proletariatului, nici a poporului, nici (pentru cine îşi aminteşte exact sensul iniţial al cuvântului) sovietică2-^, ci dictatura uzurpatoare a minorităţii comuniste, a cărei trăsătură distinctivă era carjacterul ei deosebit de brutal.

  /Omenirea este aproape incapabilă să-şi însuşească o cunoştinţă în mod nonemoţional, insensibil, în ceea ce omul a văzut ceva rău, este aproape imposibil, chiar dacă s-ar forţa, să mai vadă şi ceva bun. Nu totul, de la un capăt la altul, era detestabil în viaţa noastră şi nu toate cuvintele din ziare erau minciună, dar această minoritate oprimată, hăituită, împresurată de turnători recepta viaţa întregii ţări ca detestabilă, şi tot ce scriau ziarele – ca minciuni. Să ne amintim că atunci nu existau emisiunile occidentale în limba rusă (dar şi aparatele de radio existau într-un număr infim), că singurele informaţii cetăţeanul putea să le primească numai din ziarele noastre şi din emisiunile oficiale de la radio, şi tocmai pe acestea Broneviţki şi toţi cei ca el le receptau ca pe o minciună interminabilă şi obsedantă sau ca pe o disimulare poltronă. Şi tot ce se scria despre străinătate şi despre pieirea irevocabilă a lumii occidentale în anul 1930, şi despre trădarea socialiştilor occidentali, şi despre elanul unanim al întregii Spânii împotriva lui Franco (iar în 1942 despre aspiraţia trădătoare a lui Nehru spre libertatea Indiei – căci asta slăbea imperiul englez – aliatul nostru), toate acestea de asemenea s-au dovedit minciuni. Propaganda plină de ură, agasantă, după sistemul „cine nu este cu noi, acela e împotriva noastră”, n-a făcut niciodată distincţie între poziţiile Măriei Spiiidonova2^ şi ale lui Nicolae al II-lea, ale lui Leon Blum2^ şi Hitler, ale parlamentului englez şi Reichstagului german. Şi de ce aceste povestiri în aparenţă fantastice despre cărţile arse pe rug în pieţele germane28 şi despre resurecţia unor vechi atrocităţi teutonice (să nu uităm că atrocităţile teutonice au constituit şi obiectul minciunilor ziarelor ruseşti în plimul război mondial) Broneviţki trebuia să le distingă, să le remarce ca adevăr, şi în nazismul german (ponegrit aproape în aceleaşi expresii-limită ca mai înainte Poincare2^, Pitsudski30 şi conservatorii englezi) să recunoască un patruped demn de acela care un sfert de secol, absolut real, în came şi oase, l-a sugrumat, l-a otrăvit şi sfâşiat până la sânge pe el însuşi, şi Arhipelagul, şi oraşul rus, şi satul rus? Şi toate acele viraje gazetăreşti despre hitlerişti – ba întâlni-rile prieteneşti ale bravelor noastre santinele în mârşava Polon ie3*, şi întregul val de simpatie gazetărească faţă de aceşti ostaşi viteji împotriva bancherilor anglo-francezi, şi discursurile integrale ale lui Hitler pe o pagină întreagă din „Pravda”; ba, pe urmă, într-o singură dimineaţă (a doua dimineaţă a războiului), explozia de titluri, că toată Europa geme disperată sub călcâiul lor, -

  Toate acestea n-au făcut altceva decât să confirme inconsecvenţa minciunilor gazetăreşti şi n-ar fi putut în nici un chip să-l convingă pe Broneviţki că pe pământ există călăi comparabili cu ai noştri, pe care el îi cunoştea de-ade-văratelea. Şi dacă acum, pentru a-l convinge, i s-ar fi pus zilnic în faţă buletinul informativ al BBC-ului, singurul lucra de care ar mai fi putut fi convins era acela că Hitler constituie cel de-al doilea pericol pentru Rusia, dar în nici un caz primul, câtă vreme Stalin era acolo. Insă BBC-ul nu i-a pus nici un buletin dinainte, iar Informbiuroul, chiar din prima lui zi de naştere, avea tot atâta credit, cât şi agenţia TASS; iar zvonurile împrăştiate de refugiaţi nu erau nici ele din prima mână (nu veneau nici din Germania, nici din teritoriile ocupate, de unde nu ieşise încă nici un martor viu); din prima mână nu era decât lagărul din Djezkazgan, şi anul 1937, şi foametea din 1932, şi deschiaburirea, şi distrugerea bisericilor. Şi pe măsură ce armata germană se apropia, Broneviţki (şi zeci de mii de solitari ca el) simţea că se apropie ceasul lui, acel ceas unic, irepetabil, la care nu mai spera de douăzeci de ani şi care poate să-i revină omului doar o singură dată, din pricina vieţii noastre scurte comparată cu deplasările istorice lente, acel ceas când el (ei) îşi poate declara dezacordul cu cele ce s-au petrecut, cu cele ce s-au înfăptuit, s-au fluierat, s-au călcat în picioare în toată ţara, şi prin mijloace cu totul necunoscute să-şi servească ţara aflată pe drumul pierzaniei, să servească renaşterii unei opinii publice în Rusia. Da, Broneviţki n-a uitat nimic şi n-a iertat nimic. Şi nicicum n-a putut să-i fie dragă acea putere care a doborât Rusia, a adus-o în starea de mizerie colhoznică, de decădere morală şi, iată, acum, la această înfrângere militară năucitoare. Şi, sufocându-se, se uita la naivii ca mine, ca noi, nefiind în stare să ne convingă să ne schimbăm părerile. El aştepta pe cineva, pe cineva numai pentru ca să înlocuiască puterea stalinistă! (Cunoscuta inversare psihologică de poli: orice altceva, dar nu acesta, al nostru, atât de dezagreabil! Oare poţi să-ţi închipui că există pe lume cineva mai rău decât ai noştril Trebuie să spunem că ne aflam în regiunea Donului, iar acolo jumătate din populaţie îi aştepta la fel pe nemţi.) Astfel, trăind toată viaţa ca o fiinţă apolitică, în cel de-al şaptelea deceniu al său, Broneviţki s-a hotărât să facă un pas politic.

  Şi a acceptat să fie pus în fruntea municipalităţii din Morozovsk…

  Acolo, cred eu, şi-a dat repede seama în ce bucluc a intrat: că pentru cei veniţi Rusia era ceva şi mai insignifiant, şi mai dezgustător decât pentru cei care plecaseră. Vârcolacul avea nevoie numai de sucurile Rusiei, corpul putea să piară. Noul burgomistru nu trebuia să conducă viaţa publică rusească, ci pe slugoii poliţiei germane. Dar el fusese instalat pe un ax, şi nu-i rămânea decât – bine sau rău – să se învârtească. Eliberându-se de nişte călăi, trebuia să-i sprijine pe alţii. Şi brusc a recunoscut că acea idee despre patriotism, pe care o credea opusă ideii sovietice, este contopită cu cea sovietică: într-un mod cu neputinţă de înţeles, ea a trecut ca prin sită de la minoritatea lucida care o păstrase la majoritatea îndobitocită: au uitat cum au prigonit-o şi au tras în ea cu automatele, cum au batjocorit-o, acum, iată, a devenit trunchiul principal al unui arbore străin.

  De bună seamă, frica şi impasul au fost însoţitorii lui (lor). Defileul şi-a schimbat locul şi rămăsese doar o ieşire: moartea ori condamnarea la ocnă.

  Fireşte, nu toţi acolo erau Broneviţki. Fireşte, la acest scurt ospăţ în timpul ciumei s-au adunat mulţi corbi, ahtiaţi după putere şi sânge. Dar unde nu se adună ăştia! Ei s-au potrivit grozav şi la NKVD. Aşa e şi Mamulov, şi Antonov din Dudinka, şi alde Poisuişapka32 – nu poţi să-ţi închipui călăi mai detestabili! Şi domnesc zeci de ani, şi chinuiesc însutit poporul. Vă mai amintiţi de supraveghetorul Tkaci (Partea a Treia, cap. 20)? Asta s-a aranjat bine şi într-o parte, şi în cealaltă.

  Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din curte; cum au pâhgărit şi batjocorit bisericile, în vremea aceea la sate nu prea se pomenise de radio, şi nu în fiecare sat era un ştiutor de carte ca să citească ziarele, şi toţi aceşti Ceang-Tzo-lin33, Macdonald34 ori Hitler nu erau pentru satul rus decât nişte imbecili străini şi inutili.

  Într-un sat din regiunea Riazan, la 3 iulie 1941, nişte ţăranii se adunaseră lingă fierărie şi ascultau la difuzor discursul lui Stalin. Şi numai ce tătucul, până atunci atât de dur şi neînduplecat la lacrimile ţăranilor ruşi, a început cu voce pierită şi plângăreaţă: „Fraţi şi surori…!” – un ţăran a replicat gâtlejului negru de hârtie:

  — A-a-a, pui de lele, dar pe asta n-o vrei tu? Şi a schiţat spre difuzor un gest grosolan, îndrăgit de ruşi, constând în îndoirea braţului din cot şi mişcarea lui în sus şi în jos.

  Şi ţăranii s-au prăpădit de râs.

  Dacă am colinda prin sate şi i-am chestiona pe toţi martorii, am afla zeci de mii de astfel de cazuri, poate şi mai usturătoare.

  Aceasta era starea de spirit a satului rus la începutul războiului şi, prin urmare, a acelor rezervişti, care au băut ultima lor jumătate de litru la haltă şi au dansat în ţarină cu cei dragi, în plus, ne-am pricopsit şi cu această înfrângere cum ruşii nu-şi aduc aminte să mai fi avut vreuna, şi uriaşele întinderi săteşti, până la ambele capitale şi până la Volga, şi multe milioane de ţărani au ieşit într-o clipă de sub puterea colhozurilor, şi s-a dovedit – destul cu minciunile şi cu fardarea istoriei! – Că Republicile nu vor decât independenţă! Satele – să fie eliberate de colhozuri! Muncitorii să scape de Decretele înrobitoare! Şi dacă veneticii n-ar fi fost atât de iremediabil mărginiţi şi înfumuraţi şi n-ar fi păstrat pentru Germania Mare comoda administraţie de stat a colhozurilor, n-ar fi plănuit mârşăvia de a transforma Rusia într-o colonie. – Atunci, ideea naţională nu s-ar fi întors acolo unde fusese veşnic înăbuşită, şi este puţin probabil că am mai fi avut prilejul să sărbătorim cea de a douăzeci şi cincea aniversare a comunismului rus. (Şi cineva, vreodată,

  Va trebui să povestească şi despre partizani, cum ţăranii din teritoriile ocupate nu s-au dus la ei de bunăvoie. Cum, la început, ei s-au înarmat împotriva partizanilor, ca să nu le dea grânele şi vitele.)

  Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istoria universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năprasnice din ianuarie!

  Aici se află rădăcinile sociale ale acelor sute de mii de voluntari, care, în ciuda monstruozităţii hitlerismului, au ajuns la disperare şi au îmbrăcat uniforma duşmanului. Şi aici avem prilejul să venim din nou cu lămuriri despre vlasovişti.

  În Partea Întâi a acestei cărţi, cititorul nu era pregătit să accepte tot adevărul (nici eu nu-l stăpâuesc în întregime, se vor scrie studii speciale, pentru mine tema aceasta este colaterală). Acolo, la început, până când cititorul nu a parcurs, alături de noi, întregul itinerar al lagărelor, i-a fost prezentată doar o punere în gardă, o invitaţie la reflectare. Acum, după toate etapele, după toate puşcăriile de tranzit, după doborâtul copacilor şi lăturile lagărelor, poate că cititorul a devenit mai îngăduitor, în Partea întâi am vorbit despre acei vlasovişti, care au pus mâna pe armă din disperare, ca să scape de foamea din lagărele de prizonieri, să găsească o ieşire din impas. (De altfel, şi aici ar trebui să ne gândim: dacă nemţii au început să-i folosească pe prizonierii naşi numai ca necombatanţi, pentru serviciile auxiliare ale armatei, în spatele frontului, şi pare-se că aceasta era cea mai bună soluţie pentru cei ce căutau să se salveze, atunci de ce aceştia au luat armele şi au pornit frontal contra Armatei Roşii?)

  Acum însă nu mai putem amâna, trebuie să vorbim şi despre aceia care încă înainte de 1941 nu visau nimic altceva decât să pună mâna pe armă şi să-i bată pe aceşti comisari roşii, cekişti şi colectivizatori! Vă amintiţi ce spunea Lenin: „O clasă asuprită care nu aspiră să deprindă mânuirea armelor, să aibă arme, nu merită decât să fie tratată aşa cum sunt trataţi robii” *. Iată însă că, spre fala noastră, războiul sovieto-german a arătat că noi nu suntem deloc acei robi împroşcaţi cu dispreţ în toate studiile istorice liberale: nu robii au pus mâna pe sabie ca să reteze capul tătucului Stalin. (Nu erau robi nici cei din partea aceasta, care şi-au îndreptat ţinuta în mantaua lor de oşteni ai armatei roşii. – Această formă complexă de libertate efemeră era imposibil de prevăzut din punct de vedere sociologic.)

  Aceşti oameni, care au îndurat pe pielea lor douăzeci şi patra de ani de fericire comunistă, ştiau încă din 1941 ceea ce nu ştia nimeni în lume: că pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat „sovietic”. Nici prin numărul celor martirizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul complex şi unificat, nu se poate asemui cu nici un alt regim de pe De bună seamă, frica şi impasul au fost însoţitorii lui (lor). Defileul şi-a schimbat locul şi rămăsese doar o ieşire: moartea ori condamnarea la ocnă.

  Fireşte, nu toţi acolo erau Broneviţki. Fireşte, la acest scurt ospăţ în timpul ciumei s-au adunat mulţi corbi, ahtiaţi după putere şi sânge. Dar unde nu se adună ăştia! Ei s-au potrivit grozav şi la NKVD. Aşa e şi Mamulov, şi Antonov din Dudinka, şi alde Poisuişapka32 – nu poţi să-ţi închipui călăi mai detestabili! Şi domnesc zeci de ani, şi chinuiesc însutit poporul. Vă mai amintiţi de supraveghetorul Tkaci (Partea a Treia, cap. 20)? Asta s-a aranjat bine şi într-o parte, şi în cealaltă.

  Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din curte; cum au pâhgărit şi batjocorit bisericile, în vremea aceea la sate nu prea se pomenise de radio, şi nu în fiecare sat era un ştiutor de carte ca să citească ziarele, şi toţi aceşti Ceang-Tzo-lin33, Macdonald34 ori Hitler nu erau pentru satul rus decât nişte imbecili străini şi inutili.

  Într-un sat din regiunea Riazan, la 3 iulie 1941, nişte ţăranii se adunaseră lângă fierărie şi ascultau la difuzor discursul lui Stalin35. Şi numai ce tătucul, până atunci atât de dur şi neînduplecat la lacrimile ţăranilor ruşi, a început cu voce pierită şi plângăreaţă: „Fraţi şi surori!” – un ţăran a replicat gâtlejului negru de hârtie:

  — A-a-a, pui de lele, dar pe asta n-o vrei tu? Şi a schiţat spre difuzor un gest grosolan, îndrăgit de ruşi, constând în îndoirea braţului din cot şi mişcarea lui în sus şi în jos.

  Şi ţăranii s-au prăpădit de râs.

  Dacă am colinda prin sate şi i-am chestiona pe toţi martorii, am afla zeci de mii de astfel de cazuri, poate şi mai usturătoare.

  Aceasta era starea de spirit a satului rus la începutul războiului şi, prin urmare, a acelor rezervişti, care au băut ultima lor jumătate de litru la haltă şi au dansat în ţărână cu cei dragi, în plus, ne-am pricopsit şi cu această înfrângere cum ruşii nu-şi aduc aminte să mai fi avut vreuna, şi uriaşele întinderi săteşti, până la ambele capitale şi până la Volga, şi multe milioane de ţărani au ieşit într-o clipă de sub puterea colhozurilor, şi s-a dovedit – destul cu minciunile şi cu fardarea istoriei! – Că Republicile nu vor decât independenţă! Satele – să fie eliberate de colhozuri! Muncitorii să scape de Decretele înrobitoare! Şi dacă veneticii n-ar fi fost atât de iremediabil mărginiţi şi înfumuraţi şi n-ar fi păstrat pentru Germania Mare comoda administraţie de stat a colhozurilor, n-ar fi plănuit mârşăvia de a transforma Rusia într-o colonie. – Atunci, ideea naţională nu s-ar fi întors acolo unde fusese veşnic înăbuşită, şi este puţiii probabil că am mai fi avut prilejul să sărbătorim cea de a douăzeci şi cincea aniversare a comunismului rus. (Şi cineva, vreodată,

  Va trebui să povestească şi despre partizani, cum ţăranii din teritoriile ocupate nu s-au dus la ei de bunăvoie. Cum, la început, ei s-au înarmat împotriva partizanilor, ca să nu le dea grânele şi vitele.)

  Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istoria universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năprasnice din ianuarie!

  Aici se află rădăcinile sociale ale acelor sute de mii de voluntari, care, în ciuda monstruozităţii hitlerismului, au ajuns la disperare şi au îmbrăcat uniforma duşmanului. Şi aici avem prilejul să venim din nou cu lămuriri despre vlasovişti.

  Iu Partea întâi a acestei cărţi, cititorul nu era pregătit să accepte tot adevărul (nici eu nu-l stăpânesc în întregime, se vor scrie studii speciale, pentru mine tema aceasta este colaterală). Acolo, la început, până când cititorul nu a parcurs, alături de noi, întregul itinerar al lagărelor, i-a fost prezentată doar o punere în gardă, o invitaţie la reflectare. Acum, după toate etapele, după toate puşcăriile de tranzit, după doborâtul copacilor şi lăturile lagărelor, poate că cititorul a devenit mai îngăduitor, în Partea întâi am vorbit despre acei vlasovişti, care au pus mâna pe armă din disperare, ca să scape de foamea din lagărele de prizonieri, să găsească o ieşire din impas. (De altfel, şi aici ar trebui să ne gândim: dacă nemţii au început să-i folosească pe prizonierii ruşi numai ca necombatanţi, pentru serviciile auxiliare ale armatei, în spatele frontului, şi pare-se că aceasta era cea mai bună soluţie pentru cei ce căutau să se salveze, atunci de ce aceştia au luat annele şi au pornit frontal contra Armatei Roşii?)

  Acum însă nu mai putem amâna, trebuie să vorbim şi despre aceia care încă înainte de 1941 nu visau nimic altceva decât să pună mâna pe armă şi să-i bată pe aceşti comisari roşii, cekişti şi colectivizatori! Vă amintiţi ce spunea Lenin: „O clasă asuprită care nu aspiră să deprindă mânuirea armelor, să aibă arme, nu merită decât să fie tratată aşa cum sunt trataţi robii” *. Iată însă că, spre fala noastră, războiul sovieto-german a arătat că noi nu suntem deloc acei robi împroşcaţi cu dispreţ în toate studiile istorice liberale: nu robii au pus mâna pe sabie ca să reteze capul tătucului Stalin. (Nu erau robi nici cei din partea aceasta, care şi-au îndreptat ţinuta în mantaua lor de oşteni ai armatei roşii. – Această formă complexă de libertate efemeră era imposibil de prevăzut din punct de vedere sociologic.)

  Aceşti oameni, care au îndurat pe pielea lor douăzeci şi patra de ani de fericire comunistă, ştiau încă din 1941 ceea ce nu ştia nimeni în lume: că pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat „sovietic”. Nici prin numărul celor martirizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul complex şi unificat, nu se poate asemui cu nici un alt regim de pe Lenin, Sobranie socinenii (Opere), ed. A 5-a, voi. 30, p. 153.

  Pământ, nici chiar cu cel al ucenicului de Hitler, care în acea epocă a întunecat ochii întregului Occident. Şi iată că a venit vremea când aceşti oameni au intrat în posesia unei arme, şi oare, acum, ei trebuiau să se stăpâhească, să lase bolşevismul să supravieţuiască, să se consolideze din nou în cruda opresiune, şi de-abia atunci să înceapă lupta cu el (care nici până astăzi n-a început aproape nicăieri în lume)? Nu, firesc era să adopte metoda bolşevismului însuşi: aşa cum acesta şi-a înfipt colţii în trupul Rusiei, slăbită de Primul război mondial, tot aşa să fie lovit şi el, într-un moment identic, în Cel^de al Doilea!

  Încă din timpul războiului sovieto-finlandez din 1939 s-a manifestat ne-dorinţa noastră de a lupta. Această stare de spirit a încercat s-o folosească B. G. Bajanov, unul dintre adjuncţii apropiaţi ai lui Stalin: să-i întoarcă pe prizonierii din Armata Roşie, sub comanda ofiţerilor ruşi emigranţi împotriva frontului sovietic, nu pentru a lupta, ci pentru a convinge. Experimentul a eşuat din pricina capitulării neaşteptate a Finlandei.

  Când a început războiul sovieto-german – la zece ani după nimicitoarea colectivizare, la opt ani după marea molimă ucraineană (şase milioane de morţi, nici măcar observaţi de Europa vecină), la patru ani după dezlănţuirea demonică a NKVD-ului, la un an după legile înrobitoare privind producţia36, şi toate acestea când existau lagăre cu cincisprezece milioane de oameni în ţară şi amintirea clară încă a populaţiei vârstnice despre viaţa dinainte de revoluţie, impulsul firesc al poporului a fost să răsufle şi să se elibereze, simţământul firesc – dezgustul faţă de propria putere. Şi nu „i-a luat prin surprindere”, şi nu „superioritatea numerică a aviaţiei şi tancurilor” 3^ (fiindcă veni vorba – toate superiorităţile numerice aparţineau RKKA) explică atât de uşor încercuilile catastrofale – câte trei sute de mii (Bialystok, Smolensk) şi şase sute cincizeci de mii de bărbaţi înarmaţi (Briansk, Kiev), distrugerea unor fronturi întregi şi retragerea armatelor atât de nestăvilit şi atât de adâiic spre interior cum n-a cunoscut Rusia în toţi cei 1000 de ani şi, probabil, nici o altă ţară în nici un război, ci paralizia neaşteptată a puterii incapabile, de care supuşii au fugit, ca dinaintea unui cadavru atâfnat (Raikom-unle, gorko-murile au fost spulberate în cinci minute, şi Stalin a simţit că i se taie răsuflarea.) în 1941, această zguduire putea să meargă până la capăt în decembrie 1941, şaizeci de milioane din populaţia sovietică de o sută cincizeci de milioane nu se mai afla sub puterea lui Stalin! Nu degeaba ordinul lui Stalin (0019, 16 iulie 1941) bătea alarma: „Pe toate (!) fronturile există numeroase (!) elemente, care chiar aleargă în întâmpinarea inamicului şi la cel dintâi contact cu el aruncă armele”, (în încercuirea de la Bialystok, la începutul lui iulie 1941, din trei sute patruzeci de mii de prizonieri, douăzeci de mii erau dezertori!) Situaţia i se părea lui Stalin atât de disperată, îhcât în octombrie 1941 i-a propus telegrafic lui Churchill să debarce pe teritoriul sovietic douăzeci şi cinci-treizeci de divizii englezeşti. Ce comunist putea fi mai descurajat?

  Iată starea de spirit din vremea aceea: la 22 august 1941, comandantul regimentului 436 infanterie, maiorul Kononov a declarat deschis regimentului său că trece la nemţi, ca să intre în Armata de Eliberare, care trebuia să-l răstoarne pe Stalin, şi a invitat cu el pe toţi cei doritori. Nu numai că nu a întâmpinat nici o împotrivire, dar întregul regiment a plecat împreună cu el!

  Peste trei săptămâni, Kononov a creat în partea cealaltă un regiment de cazaci voluntari (el însuşi era cazac de pe Don). Când a sosit în lagărul de prizonieri de lângă Moghiliov pentru recrutarea celor amatori, din cinci mii de prizonieri patru mii şi-au exprimat pe loc dorinţa să meargă cu el, dar n-a putut să-i ia.

  — În lagărul de la Tilsit, în acelaşi an, jumătate din prizonierii de război sovietici – douăsprezece mii de oameni – au semnat o declaraţie că a venit timpul să transforme războiul în război civil.

  N-am uitat nici mişcarea populară din Lokot, regiunea Briansk^; crearea unei administraţii autonome ruseşti încă înainte de venirea nemţilor şi independent de ei, o regiune stabilă şi înfloritoare alcătuită din opt raioane, cu peste un milion de locuitori. Revendicările lokotenilor erau foarte clare: guvern naţional rus, administraţie rusă în toate regiunile ocupate, declaraţia de independenţă a Rusiei în frontierele din anul 193839 şi crearea armatei de eliberare sub comandă rusească.

  Cu pâine şi sare i-au întâmpinat pe germani şi staniţele40 cazacilor de pe Don. Căci ele nu uitaseră cum le-au măcelărit comuniştii: toţi bărbaţii de la şaisprezece la şaizeci şi cinci de ani.

  În august 1941, lângă Luga, Martânovski, student medicinist din Leningrad, a creat un detaşament de partizani, mai ales din studenţi sovietici, care îşi propuseseră să se elibereze de comunism, în septembrie 1941, lângă Porhov, un detaşament anticomunist identic, din studenţi leningrădeni (din zona insulei Vasilievski) şi soldaţi care au nimerit în încercuire, a format locotenentul Rutceiiko, până nu demult doctorand din Leningrad. Insă nemţii au trimis acest detaşament să îndeplinească servicii auxiliare pentru unităţile lor militare, înainte de 1941, populaţia URSS concepea, fireşte, lucrurile astfel: venirea unei armate străine înseamnă răsturnarea regimului comunist, nici un alt tâlc pentru noi nu putea fi în această venire. Era aşteptat un program politic vizând eliberarea de sub bolşevism.

  Oare de aici, de la noi – prin sihla propagandei sovietice, prin desimea armatei hitleriste – era uşor să crezi că aliaţii occidentali n-au intrat în acest război pentru libertate în general, ci doar pentru libertatea lor vest-europeană, doar împotriva naţional-socialismului, folosind cât mai bine armatele sovietice, şi cu asta, basta? Oare nu era mai firesc să credem că aliaţii noştri erau fideli principiului libertăţii şi nu ne vor abandona sub o tiranie şi mai cruntă. Este adevărat că tot aceşti aliaţi, pentru care noi ne-am dat viaţa şi în primul război mondial, şi atunci au abandonat armata noastră în dezastru, grăbindu-se să se întoarcă la bunăstarea lor. Dar experienţa este prea dură ca să goaţa fi asimilată de inimă.

  Învăţând, pe bună dreptate, să nu credem nimic din propaganda sovietică, în mod firesc nu credeam nici scornelile despre dorinţa naziştilor de a face din Rusia o colonie, iar pe noi – robi ai nemţilor, o asemenea prostie nu era de conceput în creierele secolului al XX-lea, era imposibil să crezi aşa ceva până n-ai încercat pe pielea ta. Încă din 1942, formaţiunea rusă din Osintorf a atras mai mulţi voluntari decât putea să primească unitatea în curs de organizare în ţinutul Smolenskului şi în Bielorasia pentru protecţia locuitorilor de la sate împotriva partizanilor dirijaţi de la Moscova, şi astfel a fost creată „miliţia populară” voluntară, alcătuită din o sută de mii de oameni (de teamă, nemţii au interzis-o). Chiar şi în primăvara anului 1943, Vlasov a fost Întâmpinat cu însufleţire generală în cele două călătorii de propagandă – cea din Smolensk şi cea din Pskov. Încă şi atunci populaţia aştepta: câud vom avea guvernul nostru independent şi armata noastră independentă? Am o mărturie din raionul Pojereviţki, regiunea Pskov, care atestă că populaţia ţărănească avea o atitudine prietenoasă faţă de unitatea vlasovistă din zona aceea: această unitate nu jefuia, nu se ţinea de scandaluri, purta vechea uniformă roşească, ajuta la strângerea recoltei, era privită ca autoritate roşească necolhoznică. Veneau să se înscrie în ea voluntari din populaţia civilă (cum se înscriau şi în Lokot la Voskoboinikov). Trebuie să ne gândim: ce nevoie îi mâna? Căci nu veneau din lagăre de prizonieri! Nemţii însă interziceau vlasoviştilor să primească întăriri (n-au decât să se înscrie la poliţai), încă din martie 1943, iii lagărul de lângă Harkov, prizonierii au citit manifestele despre mişcarea vlasovistă (atunci imaginară), şi 730 de ofiţeri au semnat cereri de aderare la armata rusă de eliberare. – Şi asta după experienţa a doi ani întregi de război, mulţi dintre ei – eroi ai bătăliei de la Stalingrad: comandanţi de divizii, comisari de regimente! Şi trebuie să ţinem seama că era un lagăr unde se dădea hrană bună, nu disperarea flămândului i-a determinat să semneze. (Notaţi ceva caracteristic pentru obtuzitatea germană: dintre cei 730 de semnatari, 722 nici până la sfârşitul războiului nu au fost eliberaţi din lagăr şi antrenaţi în activitate.) Şi în 1943 – suntem martorii acelor convoaie ce veneau în urma alinatei germane, şiruri de zeci de mii de refugiaţi din regiuni sovietice. – Numai să nu rămână sub comunism.

  Iau asupra mea şi voi spune că poporul nostru n-ar fi valorat nimic, ar fi fost un popor de robi incurabili dacă în acest război ar fi scăpat prilejul ca măcar de departe să ameninţe cu arma guvernul stalinist, ar fi scăpat prilejul să-şi agite arma şi să adreseze o ploaie de înjurături Părintelui drag. Nemţii au avut complotul generalilor^, dar noi? Generalii noştri superiori au fost (şi au rămas până în ziua de azi) nişte nulităţi, stricaţi moraliceşte de ideologia partidului şi de propria cupiditate, n-au păstrat în ei spiritul naţional, cum se obişnuieşte în alte ţări. Şi numai oamenii de rând – soldaţii – ţăranii -cazacii – s-au ridicat şi au lovit. Erau fără excepţie oameni de rând, participarea fostei nobilimi din emigraţie ori a fostelor pături bogate, ori a intelectualităţii a fost infimă, aproape inexistentă. Şi dacă această mişcare ar fi avut posibilitatea să se desfăşoare liber, să ia amploare, aşa cum pornise încă din primele săptămâni ale războiului, am fi avut de-a face cu o nouă răscoală de tipul celei a lui Pugaciov: prin anvergura şi nivelul straturilor sociale antrenate, prin sprijinul acordat populaţiei, prin participarea cazacilor, prin spirit -să se răfuiască pe drept cu răufăcătorii potentaţi – prin caracterul stihinic al a vuitului şi dârzeuiei şi prin slăbiciunea conducerii, în orice caz, mişcarea aceasta a fost mult mai populară – a poporului simplu – decât toată „mişcarea eliberatoare a intelectualităţii de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi până în februarie 1917, cu obiectivele ei pseudo-populare şi cu roadele ei din februarie şi octombrie. Dar nu i-a fost dat să se manifeste în toată amploarea, ci să piară ruşinos, cu stigmatul: trădare a Patriei noastre sfinte!

  Noi am pierdut gustul de a conferi evenimentelor explicaţii sociale, această practică la noi poate fi asemuită cu o tumbă: în momentul cel mai favorabil, în modul cel mai avantajos. Şi pactul stalinist de prietenie cu Ribbentrop şi Hitler? Dar fanfaronada lui Molotov şi Voroşilov din ajunul războiului? Şi, pe urmă, incapacitatea, lipsa de pregătire, incompetenţa năucitoare (şi fuga laşă din Moscova a guvernului), şi trapele însumând jumătate de milion abandonate în încercuire. – Asta uu e trădare de Patrie? Cu consecinţe uriaşe? Atunci de ce pe aceşti trădători îi menajăm atât în locuinţele lor de pe strada Granovski?

  O-o, cât de lungă! Ce lungă! Nespus de lungă ar fi acea bancă pe care s-ar aşeza toţi călăii şi toţi trădătorii poporului nostru, dacă ar fi aşezaţi de la cei mai… Până la cei mai…

  La întrebările incomode, la noi nu se răspunde. Se tace. În loc de răspuns, iată ce ni se strigă:

  — Dar principiul?! Principiul în sine?! Are oare rasul dreptul, pentru a-şi atinge obiectivele politice. – Care i se par juste, să admitem – să se sprijine de braţul imperialismului german…?! Şi încă în momentul când se află într-un război necruţător cu el?

  Iată care este cu adevărat întrebarea-cheie: pentru obiective care ţi se par nobile, oare este posibil să te foloseşti de sprijinul imperialismului german, care se află în război cu Rusia?

  Astăzi toţi vor răspunde în unanimitate: nu! Nu! Nu!

  Dar atunci de unde provine vagonul german exteritorial Elveţia-Suedia42, care a făcut un ocol pe la Berlin (cum am aflat în prezent)? Toată presa, de la menşevici la cădeţi, a strigat tot aşa: nu! Nu! Însă bolşevicii au explicat că aşa ceva este posibil, că este chiar ridicol să li se reproşeze asta. Şi n-a fost doar un vagon. Şi în vara lui 1918 câte vagoane au expediat bolşevicii din Rusia – fie cu alimente, fie cu aur – şi toate în gura nesăţioasă a lui Wilhelm! Să transformăm războiul în război civil, asta a propus-o Lenin înaintea vlasoviştilor.

  — Dar obiectivele? Care erau obiectivele?! Da, care? Şi unde sunt acele obiective?

  — Păi, era vorba de Wilhelm! Kaiseral! Micuţul kaiser! Care nu avea nimic de-a face cu Hitler! Şi, apoi, în Rusia exista sau nu un guvern? Provizoriu, de fapt…

  De altfel, furaţi de agresivitatea războinică, noi şi despre kaiser, cândva, nu scriam altceva decât „fiară”, „sângerosul”, despre soldaţii kaiserului strigam neprevăzători că ^sfărâmă capetele pruncilor, izbindu-le de pietre. Da, bine, kaiseral, să zicem, însă mai este şi Provizoriul43: acest guvern care nu avea CEKA, nu trăgea cu revolverul în ceafă, nu trimitea în lagăre şi nu băga pe nimeni cu forţa în colhoz. Provizoriul n-avea nici el nimic de-a face cu Stalin.

  Proporţional.

  *

  Să nu vă închipuiţi că i s-a frânt cuiva inima văzând că dispar alfabetele ocnelor, uu, pur şi simplu războiul era pe sfârşite, o astfel de sperietoare nu mai era necesară, alţi poliţai nu mai puteau să se formeze, era nevoie de forţă de muncă, iar la ocnă oamenii mureau de pomană. Aşadar, încă din anul 1945, barăcile ocnaşilor au încetat să mai fie celule de puşcărie, uşile s-au Deschis spre lumina zilei, hârdaiele au fost cărate în locurile destinate closetelor, ocnaşii au căpătat dreptul să meargă la infirmerie pe propriile picioare, iar la cantină erau duşi în pas alergător pentru înviorare. Şi i-au scos pe hoţi, care îi devorau pe ocnaşi, şi personalul de serviciu a fost numit din rândul ocnaşilor. Pe urmă le-au îngăduit şi scrisorile, de două ori pe an.

  În anii 1946-1947, frontiera dintre ocnă şi lagăr a început să se şteargă destul de bine: conducerea, alcătuită mai mult din ingineri care nu prea aveau habar de politică, interesată de realizarea planului de producţie, a început (în orice caz la Vorkuta) să-i transfere pe ocnaşii-buni specialişti în lagăre obişnuite, unde din ocnă nu-i mai rămânea nimic ocnaşului, în afară de numărul pe care-l purta, pe de altă parte – să trimită „vitele” necalificate din lagărele ITL ca întăriri în lagărele ocnaşilor.

  Şi uite aşa nechibzuiţii administratori ar fi pus în pericol marea idee sta-linistă de reînviere a ocnei, dacă, în anul 1948, lui Stalin nu i-ar fi venit la timp o nouă idee: aceea de a despărţi, în general, indigenii GULAG-ului, de a-i separa pe hoţi şi pe cei de drept comun – socialmente apropiaţi, de cei condamnaţi în baza articolului Cincizeci şi Opt – socialmente incurabili.

  Totul făcea parte din proiectul încă şi mai grandios care se numea întărirea Spatelui Frontului (din se observă că Stalin se pregătea în vederea unui război apropiat). Au fost create Lagărele speciale*, cu un statut aparte, puţin mai blânde decât ocna la început, dar mai aspre decât lagărele obişnuite.

  Pentru a le deosebi s-au gândit să nu denumească aceste lagăre după localităţi, ci să le dea nişte nume fantastic-poetice. Aşa cu apărat: Gorlag (Gornâi lagher – Lagărul minelor) în Norilsk, Berlag (Beregovoi lagher – Lagărul de pe ţărm) pe Kolâma, Minlag (…Mineralnâi.

  — Lagărol mineralelor) pe Iuta, Recilag (Recinoilag – Lagărul dintre râuri) pe Peciora, Dubrovlag (Lagărul din pădurea de stejar) în Potma, Ozioiiag (dintre lacuri) în Taişet, Steplag (din stepa), Pesceanlag (al nisipurilor) şi Luglag (din luncă) în Kazahstan, Kamâşlag (dintre trestii) în regiunea Kemerovo.

  Prin lagărele ITL au început să circule zvonuri sumbre, că Cincizeci şi Opţii vor fi expediaţi în Lagărele speciale de extenninare. (Nici executanţilor, nici victimelor nu le-a trecut, bineînţeles, nici o clipă prin cap că pentru aceasta poate este nevoie de o sentinţă nouă, specială.)

  Se muncea pe rupte la URC şi la secţiile cekiste operative. Se întocmeau liste misterioase, care erau duse undeva pentru punere de acord. Apoi au fost trase lungile garnituri ale trenurilor roşii, au apărut companiile escortei viguroase a epoleţilor roşii44 cu automate, câini şi ciocane de lemn, şi duşmanii poporului, strigaţi după listă, erau inevitabil şi implacabil scoşi din barăcile încălzite, pentru a pomi în convoi îhtr-o călătorie lungă.

  Dar nu erau scoşi toţi Cincizeci şi Opţii. Abia pe urmă, judecind după cunoscuţi, deţinuţii şi-au dat seama pe cine au lăsat laolaltă cu dreptul comun în insulele ITL: i-au lăsat pe 58-10 curaţi, adică propaganda antisovietică simplă, cu alte cuvinte cea solitară, care nu se adresa nimănui, nu avea Legături cu nimeni, propagandă plină de abnegaţie. (Şi cu toate că era aproape imposibil să-ţi închipui astfel de propagandişti, milioane dintre ei au fost înregistraţi şi lăsaţi în vechile insule GULAGoviste.) însă dacă agitatorii erau câte doi sau trei, dacă erau cât de cât dispuşi să se asculte sau să se strige unul pe celălalt, ori sa alcătuiască un cor. – ei aveau şi adaosul 58-11, „paragraful pentru grup” şi ca plămadă a organizaţiilor antisovietice erau trimişi acum în Lagărele speciale. Se înţelege de la sine că mergeau acolo trădătorii de Patrie (58-la şi b), naţionaliştii şi separatiştii burghezi (58-2), agenţii burgheziei mondiale (58-4), spionii {58-6), diversioniştii (58-7), teroriştii (58-8), sabotorii (58-9) şi sabotorii din economie (58-14). Aici încăpeau comod acei nemţi prizonieri de război (Miulag) şi japonezi (Oziorlag) pe care intenţionau^ să-i ţină şi după anul 194845.

  În schimb, în lagărele. ITL rămâneau nondenunţătorii (58-12) şi complicii inamicului (58-3). Dimpotrivă, ocnaşii, condamnaţi anume pentru colaboraţionism cu duşmanul, erau duşi acum în Lagărele speciale, împreună cu ceilalţi.

  Această separare avea o semnificaţie şi mai profundă decât am descris-o noi. După nu ştiu ce indicii neştiute rămâneau în ITL ba trădătoarele cu condamnări de douăzeci şi cinci de ani (Unjlag), ba, pe ici, pe colo, lagăre întregi cu Cincizeci şi Opţi, inclusiv vlasovişti şi poliţai – nu Lagăre speciale, fără numere, dar cu un regim crunt (de pildă, Krasnaia Glinka de la cotul Volgăi lângă Samara; lagărul Tuim, în raionul Şira din Hakassia; cel din lujuo-Sahalinsk). Aceste lagăre se dovediseră a avea un regim extrem de dur şi nu se trăia mai uşor în ele decât în Lagărele speciale.

  Şi pentru ca Marea împărţire a Arhipelagului, odată făcută, să nu ajungă din nou la confuzie, s-a stabilit, începâhd din anul 1949, că fiecare indigen proaspăt venit din libertate, în afară de sentinţă, mai primeşte şi o hotărâre (a KGB-ului regional şi a procuraturii) pentru dosarul penitenciar: în care lagăre să fie ţinut permanent acest ieduţ.

  Aşa cum un grăunte moare pentru a da o plantă, tot aşa din grăuntele ocnei staliniste au răsărit Lagărele speciale.

  Garniturile trenurilor roşii, străbătând diagonalele Patriei şi ale Arhipelagului, au transportat un nou contigent.

  Iar pe Inta şi-au dat seama şi, pur şi simplu, au mânat această turmă de la o poartă la alta.

  Cehov se plângea că la noi nu există o „definiţie juridică a ocnei şi a rostului ei”.

  Dar asta se întâmpla încă în civilizatul secol al XlX-lea! La jumătatea celui de al XX-lea, secolul cavernelor, noi nu avem nevoie să înţelegem şi să definim. Dacă Tătucul a hotăvât că va fi aşa – asta-i toată definiţia Şi noi dăm din cap aprobator.

  Capitolul 2

  ZEFIRUL REVOLUŢIEI N-AŞ FI CREZUT niciodată, la începutul sorocului pedepsei mele, descurajat de lungimea lui dezolantă, demoralizat de întâia cunoştinţă cu lumea Arhipelagului, că sufletul meu se va descovoia; că, o dată cu anii, ridicându-mă, fără măcar să-mi dau seama, pe piscul invizibil al Arhipelagului, ca pe Mauna-Loa din Hawaii, voi privi de acolo absolut liniştit depărtările Arhipelagului şi poate chiar marea schimbătoare mă va atrage cu scânteierile ei.

  Jumătate din soroc am petrecut-o pe o insuliţă aurită, unde puşcăriaşilor li se dădea mâncare şi apă, erau ţinuţi la căldură şi curăţenie. Pentru toate astea, în schimb, li se cerea puţin: să şadă douăsprezece ore la masa de scris şi să fie pe placul şefilor.

  Iată însă că, brusc, eu am pierdut plăcerea de a mă crampona de aceste avantaje. Sesizasem un nou tâlc în viaţa de puşcăriaş. Privind înapoi, acum mi se păreau jalnice sfaturile deţinutului cu repartiţie specială de la Krasnaia Presnia; „Să evitaţi cu orice preţ muncile comune” 1. Preţul plătit de noi mi s-a părut nepotrivit cu ceea ce am cumpărat.

  Închisoarea a dezlegat în mine capacitatea de a scrie, şi acum acordam acestei pasiuni tot timpul, încetând să mă mai preocup de munca oficială. Mai important decât untul şi zahărul de acolo pentru mine era faptul de a mă îndrepta din şale, de a-mi dezdoi coloana vertebrală.

  Şi pe câţiva dintre noi „ne-au îndreptat” cu un convoi într-un Lagăr special.

  Călătoria noastră într-acolo a durat mult – trei luni (în secolul al XlX-lea, călare, ajungeai mai repede). Călătoria a durat atât de mult, deoarece drumul acesta a devenit, într-un fel, o perioadă din viaţa noastră, cred că în acest răstimp mi-am schimbat chiar caracterul şi concepţiile.

  Călătoria noastră a fost veselă, plină de însufleţire şi de mare însemnătate. Feţele noastre erau mângâiate de zefirul proaspăt şi înviorător al ocnei şi libertăţii. Din toate părţile veneau oameni, se adunau cazuri care ne convingeau că dreptatea este de partea noastră! A noastră! A noastră! Şi nu de partea judecătorilor şi temnicerilor noştri.

  Cunoscuta închisoare Butârki ne-a întâmpinat cu un urlet sfâşietor de femeie care răsuna de la o fereastră, probabil de la fereastra unei celule individuale: „Săriţi! Ajutor! Mă omoară! Mă omoară!” Şi urletul s-a întrerupt în palmele gardienilor.

  În „gara” Butârki ne-au amestecat cu novicii condamnaţi în anul 1949. Toţi aveau nişte condamnări bizare: nu decari obişnuiţi, ci sferturi. Când la numeroasele apeluri trebuiau să declame data când lua sfârşit sorocul lor, asta suna a batjocură: „Octombrie o mie nouă sute şaptezeci şi patru!”, „februarie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!”

  Părea imposibil să execuţi o asemenea condamnare. Trebuia să-ţi procuri cleşte ca să tai sârma ghimpată.

  Aceste condamnări de douăzeci şi cinci de ani creau o nouă calitate în lumea deţinuţilor. Puterea a slobozit asupra noastră tot ce i-a stat în putinţă. Acum puşcăriaşii aveau cuvântul, un cuvânt liber, nestânjenit, neameninţat, acel cuvânt pe care nu l-am avut niciodată şi care este atât de necesar pentru elucidare şi coeziune.

  Ne aflam deja în vagonul puşcăriaşilor când de la difuzorul gării Kazan din Moscova am auzit despre izbucnirea războiului din Coreea. Chiar în prima zi, înainte de prânz, pătrunzând cu zece kilometri prin solida linie de apărare a sud-coreenilor, nord-coreenii susţineau sus şi tare că au fost atacaţi. Cel mai nerod soldat care a făcut frontul putea să-şi dea seama că atacatorul a fost acela care a înaintat în prima zi.

  Războiul din Coreea a stârnit mare interes printre deţinuţi. Iar noi, neliniştiţi, ceream furtună! 2 Căci fără furtună, căci fără furtună, fără furtună eram condamnaţi la o moarte lentă…!

  Dincolo de Riazan, răsăritul roşu al soarelui izbea cu atâta putere prin ferestruicile oarbe ale „vagon-zctk -ului, încât tânăral soldat din escortă, în coridor, îu faţa grilajului nostru, a închis ochii din pricina luminii. Escorta era ca toate escortele: ne-au înghesuit câte cincisprezece în compartiment, ne hrăneau cu scrumbie, dar, ce-i drept, ne aduceau şi apă şi ne slobozeau la budă seara şi dimineaţa, şi nu aveam ce discuta cu ei, când acest flăcău a scăpat nechibzuit, şi chiar fără pic de răutate, că noi suntem duşmani ai poporului.

  A fost ca o explozie! Numaidecât din compartimentul nostru şi din cel vecin au început să-l bombardeze:

  — Noi suntem duşmani ai poporului, dar de ce oamenii din colhozuri n-au ce mânca?

  — Tu eşti de la ţară, se vede pe faţa ta, te pomeneşti că te reangajezi, să rămâi dulău de pază, nu te mai întorci să munceşti pământul?

  — Dacă suntem duşmani, de ce vopsiţi dubele? 4 De ce nu ne căraţi în văzul lumii?

  — Eh, feciorule! Am avut şi eu doi ca tine, şi nu s-au mai întors de la război, iar eu sunt duşman, hai?

  Ceva asemănător nu se mai auzise de multă-multă vreme prin grilajele noastre! Noi nu strigam decât lucruri foarte simple, foarte evidente, ca să poată fi combătute.

  În ajutorul flăcăului, care se zăpăcise, a sărit sergentul-reangajat, dar nu a băgat pe nimeni la carceră, n-a notat nici un nume, doar a încercat să-şi ajute soldatul să se apere. Şi în asta noi am sesizat semnele unor vremuri noi, deşi – ce timpuri „noi” în anul 1950! Nu, erau semnele acelor relaţii noi din lumea penitenciară, care s-au creat prin soroacele noilor condamnări şi prin noile lagăre politice.

  Disputa noastră începuse să capete aspectul unei adevărate competiţii de argumente. Băieţii se uitau la noi şi nu mai îndrăzneau să numească duşman al poporului pe nimeni din acest compartiment şi nici din cel vecin. Ei încercau să ne spună ceva luat din ziare, de la învăţământul politic, dar au simţit -nu cu mintea, ci cu auzul – că vorbele lor sună fals.

  — Uitaţi-vă băieţi! Uitaţi-vă pe fereastră! Le-a zis cineva dintre noi. Iată în ce hal aţi adus Rusia!

  Dincolo de fereastră se întindea o ţară atât de sărmană, cu case aplecate într-o rână, acoperite cu paie putrede, o ţară zdrenţăroasă, mizerabilă (era pe drumul spre Ruzaevka pe unde nu treceau străinii), încât, dacă Batu-han ar fi văzut-o atât de prăpădită, n-ar mai fi avut poftă s-o cucerească.

  În gara Torbeevo, mică şi liniştită, a trecut pe peron un bătrân încălţat cu opinci. O ţărancă bătrână s-a oprit în faţa ferestrei noastre al cărei cadru era coborât şi, prin grilajul ferestrei şi piin grilajul interior, ne-a privit îndelung, cu privirea fixă, cum stăteam înghesuiţi pe cuşeta de sus. Ne privea cu acea privire de când lumea, cu care poporul nostru i-a privit întotdeauna pe nenorociţi. Pe obrajii ei alunecau încet lacrimile. Stătea nemişcată şi ne privea de parcă fiul ei se afla printre noi. „Nu-i voie să priveşti, măicuţă”, i-a zis, aproape cu blândeţe, soldatul din escortă. Nici măcar n-a întors capul. Lângă ea se afla o fetiţă de vreo zece ani cu panglici albe în cosiţe. Ne privea severă şi chiar prea tristă pentru vârsta ei, cu ochişorii larg deschişi şi fără să clipească. Ne privea astfel, încât cred că ne-a fotografiat pentru vecie. Trenul a pornit încet, bătrâua a ridicat degetele negre şi cu osârdie, fără grabă, a făcut de câteva ori spre noi semnul crucii.

  Într-o altă gară, o fată în rochie cu buline, foarte degajată şi netemătoare, a venit aproape de fereastra noastră şi a început să ne întrebe cu vioiciune ce articol avem, care este durata pedepselor. „Şterge-o de-aici!” a strigat la ea soldatul de pe platforma vagonului. „Ce-o să-mi faci? Şi eu sunt de-a lor! Uite, ţine un pachet de ţigări, dă-l băieţilor!” şi a scos pachetul din poşetă. (Ne-am dat repede seama: fata era o fostă puşcăriaşă. Câte dintre ele, care colindau libere, şi-au făcut „studiile” în Arhipelag!) „Şterge-o! Te arestez!” a zis, sărind din vagon, adjunctul şefului gărzii. Ea s-a uitat cu dispreţ la fruntea lui de reangajat. „Du-te-n mă-ta, căcăciosule!” Ne-a ridicat moralul: „Băieţi, băgaţi-i o ţeapă-n cur!” Şi s-a îndepărtat plină de demnitate.

  Uite aşa călătoream, şi nu cred că escorta se simţea escortă a poporului. Mergeam şi ne aprindeam tot mai mult la gâudul că dreptatea era de partea noastră, că întreaga Rusie este cu noi şi că se apropie vremea să sfârşim, să sfârşim cu această instituţie.

  La închisoarea de tranzit din Kuibâşev, unde ne-am bronzat mai mult de o lună, ne aşteptau de asemenea tot felul de minuni, într-o zi, pe neaşteptate, din fereastra celulei vecine au răsunat ţipetele isterice, ca din gură de şarpe, ale unor bandiţi (la ei şi vaietele sunt, nu ştiu cum, mai stridente, detestabile): „Săriţi! Ajutor! Ne caftesc fasciştii! Ne omoară fasciştii!”

  Iată ceva nemaivăzut! „Fasciştii” îi bat pe hoţi şi bandiţi? Înainte era întotdeauna invers.

  Însă curând s-a efectuat o nouă sortare a celulelor şi am aflat că deocamdată uu e nici o minune. Este doar prima rândunică: Pavel Baraniuk – pieptul ca o piatră de moară, braţele ca două trunchiuri de copac, gata mereu pentru o strângere de mâiiă, dar şi pentru o lovitură, măsliniu la faţă, nas acvilin, semănând mai degrabă a gruzin decât a ucrainean. Era ofiţer de front, cu o mitralieră antiaeriană a susţinut un duel cu trei „Messer” ->-e; l-au propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice, dar a fost respins de Secţia specială; a fost trimis în batalionul disciplinar şi s-a întors cu decoraţii; acum are de executat zece ani, după noile concepţii – „o pedeapsă de copil”.

  Începuse ostilităţile cu hoţii încă de când plecase de la închisoarea din Novograd-Volânski, şi ajunsese la bătaie cu ei. Acum şedea în celula vecină, pe priciul superior, şi juca paşnic şah. Toată celula era populată cu Cincizeci şi Opţi, însă administraţia le-a trimis doi pungaşi. Trăgând neglijent dintr-o ţigaretă „Belomorkanal” şi ducându-se să-şi „cureţe” locul legitim pe prici, lângă fereastră, Clonţ-Aurit n-are ce face şi începe să glumească: „Ştiam eu că iar ne-au băgat la bandiţi!” Naivul Veliev, care încă nu-i cunoştea cum trebuie pe hoţi, a vrut să-i încurajeze: „Da de unde, noi suntem Cincizeci şi Opţi. Dar tu?” „Eu sunt delapidator, om de ştiinţă!” Alungind doi inşi, cei doi hoţi şi-au aruncat boccelele lor pe locurile legitime şi au pomit-o de-a lungul celulei să inspecteze boccelele celorlalţi şi să caute gâlceavă. Şi Cincizeci şi Opţii – nimic! – Ei nu erau novici, nu se împotriveau. Şaizeci de bărbaţi au aşteptat răbdători pâuă se vor apropria de fiecare ca să-l jefuiască. Există parcă ceva fascinant în această impertinenţă a pungaşilor, care nu admit să li se opună rezistenţă, (în plus, ştiau că şefii sunt întotdeauna cu ei.) Baraniuk continua, chipurile, să mute figurile pe tabla de şah, dar începuse deja să-şi rotească ochii mari, ameninţători şi chibzuia cum să se bată. Când unul dintre hoţi s-a oprit în faţa lui, cu piciorul care îi atârna, balansându-l, l-a izbit cu toată puterea în bot, a sărit jos, a înhăţat capacul de lemn, gros, al hârdăului şi l-a trăsnit cu el în cap pe cel de-al doilea bandit. Şi s-a pus să-i lovească pe rând, când pe unul, când pe altul, cu capacul, până ce acesta s-a făcut fărâmiţe şi n-a mai rămas decât armătura din bare de fier, groase de patruzeci de milimetri, în formă de cruce. Bandiţii au făcut apel la milă, şi nu putem să nu recunoaştem că în vaietele lor era şi umor, nu lăsa să le scape partea comică: „Ce faci, omule? Ne baţi cu cruceaţi” „Tu eşti un zdrahon, vrei să nenoroceşti un om!” însă ştiindu-i câte parale fac, Baraniuk îi lovea mai departe, şi atunci unul dintre hoţi s-a repezit să strige la fereastră: „Săriţi! Ne omoară fasciştii!”

  Bandiţii ii-au uitat bătaia asta, de câteva ori, pe urmă, l-au ameninţat pe Baraniuk: „Miroşi a hoit! O să călătorim împreună!” Dar nu l-au mai atacat.

  Curând şi celula noastră a avut o ciocnire cu clinii. Ne aflam la plimbare, care era combinată cu buda. Supraveghetoarea a trimisoin cline să-i scoată pe ai noştri de la toaletă, acesta i-a scos, însă aroganţa lui (faţă de „politici”, bineînţeles) l-a indignat pe tânărul şi nervosul Volodia Gherşuni, care numai ce fusese condamnat; acesta îl pune la punct, clinele îl doboară pe flăcău cu un pumn. Înainte Cincizeci şi Opţii ar fi înghiţit asta fără să crâcnească, acum îusă, Maxim-Azerbaidjanul (care şi-a ucis preşedintele de colhoz) a aruncat În câine cu o piatră, iar Baraniuk i-a trântit un pumn în falcă; acesta l-a atins pe Baraniuk cu şişul (ajutoarele supraveghetorilor poartă cuţite, nu-i ceva neobişnuit) şi a fugit sub protecţia gardienilor, Baraniuk – după el. Atunci ne-au băgat pe toţi, la repezeală, în celulă. Au venit ofiţerii închisorii să clarifice cine a început şi să-i sperie cu noi condamnări pentru banditism (pe emvediştfi îi doare întotdeauna inima pentru clinii lor dragi). Baraniuk, sâhgerând, a ieşit singur în faţă. „I-am bătut pe aceste scâmăvii şi o să-i bat câte zile oi avea!” Cumătrul^ puşcăriei ne-a prevenit că noi, contrarevoluţionarii, uu avem de ce să fim mândri, şi ar fi mai bine să ne punem lacăt la gură. Numaidecât a sărit Volodia Gherşuni^, aproape încă un copil, luat din clasa a X-a, nu era omonimul, ci uu nepot mai îndepărtat al acelui Gherşuni9 care a fost şeful grupului de luptă al eserilor. „Noi nu suntem contrarevoluţionari! A început el să strige cu voce piţigăiată de adolescent. Asta a trecut. Acum suntem din nou re-vo-lu-ţi-o-nari! Doar că împotriva puterii sovietice!”

  Grozav, extraordinar! Am trăit s-o vedem şi pe asta! Cumătml închisorii se strâmbă, se încruntă, înghite totul. Nu bagă pe nimeni la carceră, ofiţerii-tem-niceri pleacă repede cu coada între picioare.

  Care va să zică, se poate trăi aşa în puşcărie? Să te baţi? Să-ţi arăţi colţii? Să spui în gura mare ceea ce gândeşti? Câţi ani am suferit într-un mod atât de absurd! Nu degeaba se spune că e bine să-l baţi pe cel care plânge. Noi am plâns, şi am fost bătuţi!

  Acum, în aceste lagăre legendare unde ne transportă, unde vom purta numere, ca la nazişti, dar unde nu vor mai fi, în sfârşit, decât politici, purificaţi de mâzga celor de drept comun, poate, acolo, vom începe o astfel de viaţă? Volodia Gherşuni – ochi negri, faţă ascuţită, de o paloare mată, spune cu speranţă: „Când vom ajunge în lagăr, o să vedem cu cine mergem’1. Ce băiat nostim. El crede în mod serios că acolo va găsi acum o discordanţă multinuanţată între partide, discuţii, programe, întâliiiri conspirative?” Cu cine să ne aliniem!” Ca şi cum ne-ar fi lăsat această opţiune. Ca şi cum n-ar fi hotărât pentru noi, în fiecare republică, cei care repartizau arestările şi alcătuiau listele convoaielor de trimis în lagăr.

  În lunga, foarte lunga noastră celulă – un fost grajd de cai, unde în loc de două rânduri de iesle au fost instalate două rânduri de priciuri supraetajate; în pasajul dintre ele – nişte stâlpi, făcuţi din trunchiuri strâmbe, sprijină acoperişul vechi, să nu se prăbuşească; ferestruicile, de-a lungul peretelui, sunt tipice pentru un grajd, să împiedice punerea finului în afara ieslelor (în plus aceste ferestruici sunt prevăzute cu botniţe). – Iii celula noastră, deci, se aflau cam o sută douăzeci de inşi. Pe cine nu găseai aici? Mai mult de jumătate erau din Ţările Baltice, oameni fără carte, ţărani simpli: în Ţările Baltice se desfăşura o a doua epurare, erau arestaţi şi deportaţi toţi care nu consimţeau să intre de bunăvoie în colhoz, sau exista numai bănuiala că n-or să vrea. Pe urmă destin ucraineni din Ucraina de Vest10 – membri ai OUN*. Cei care i-au găzduiut o noapte şi cei care le-au dat o dată să mănânce. Apoi Din RSFSR – mai puţini novici, mai mulţi recidivişti. Şi, fireşte, un anumit număr de străini.

  Pe toţi ne duc în aceleaşi lagăre (vom afla de la dispecer că în Steplag -Lagărul din stepă), îi privesc cu atenţie pe cei cu care soarta m-a adus laolaltă şi mă căznesc să-i studiez în profunzime.

  Foarte apropiaţi inimii mele sunt estonienii şi lituanienii. Deşi suntem, şi eu, şi ei, în aceeaşi situaţie, mi-e atât de ruşine de ei, de parcă eu i-am condamnat. Neprihăniţi, harnici, oameni de cuvânt, cuviincioşi. – Oare de ce au fost şi ei târâţi spre măcinare sub aceleaşi blestemate pietre de moară? N-au făcut nimănui nici un rău, trăiau în pace, aveau o rânduială şi o moralitate mai bune decât ale noastre, şi iată – sunt vinovaţi că trăiesc la doi paşi de noi şi ne despart de mare.

  „E ruşinos să fii rus!” a exclamat Herzeu când noi am sugrumat Polonia11. E de două ori mai ruşinos să fii sovietic, faţă de aceste popoare paşnice, neajutorate.

  Faţă de letoni, atitudinea mea este mai complexă. Există aici un fel de fatalitate. Căci ei singuri au semănat asta12.

  Dar ucrainenii? Am încetat demult să mai spunem „naţionaliştii ucraineni”, spunem doar „banderoviştii” 13, şi cuvântul acesta a devenit la noi atât de injurios, încât nimeni nu se mai gândeşte să clarifice esenţa lucrurilor. (Mai spunem şi „bandiţii”, potrivit acelei reguli asimilate la noi că toţi oamenii care ucid pentru noi – sunt „partizani”, iar cei care ue ucid pe noi sunt „bandiţi”, începând cu ţăranii din gubernia Tambov, în anul 1921 H)

  Iar esenţa lucrurilor constă în faptul că deşi cândva, în perioada Rusiei Kieviene1-5, noi constituiam un popor unic, de atunci însă el a fost sfârtecat, şi veacuri de-a rândul vieţile, obiceiurile şi limbile noastre au mers anapoda. Aşa-numita, „reunificare” 16 a fost o încercare dificilă, deşi, poate, sinceră a unora de a reveni la frăţia de odinioară. Insă, de atunci, am cheltuit prost trei secole întregi, în Rusia n-au existat oameni politici care să cumpănească la căile de reînfrăţire a ucrainenilor şi ruşilor, şi la modalităţile de ştergere a cicatricei care îi desparte. (Căci dacă n-ar fi existat această cicatrice, nu s-ar fi format, începând din primăvara anului 1917, comitetele ucrainene şi pe urmă Rada17. De altfel, în timpul revoluţiei din februarie, s-a cerut numai federaţie, uu-i trecea nimănui prin gând să se separe, această sciziune cumplită îşi are începuturile în anii comunismului.) înainte de venirea lor la putere, bolşevicii au abordat problema fără nici o dificultate, în „Pravda” din 7 iunie 1917, Lenin scria că bolşevicii consideră Ucraina drept „cotropire a ţarilor şi capitaliştilor ruşi”. Acestea le-a scris în momentul când exista Rada Centrală. Iar la 2 noiembrie 1917 a fost adoptată Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei. Doar nu în glumă, doar uu pentru a le amăgi au declarat că popoarele Rusiei au dreptul la autodeterminare până la separare? O jumătate de an mai târziu, guvernul sovietic ruga Germania kaiserului să ajute Rusia Sovietică la încheierea păcii şi stabilirea frontierelor exacte cu Ucraina, şi la 14 iunie 1918 Lenin a semnat o astfel de pace cu Hatmanul Skoropadski18. Prin aceasta el a arătat că s-a împăcat definitiv cu separarea Ucrainei de Rusia, chiar dacă Ucraina ar deveni monarhie!

  Dar ce bizar! De-abia au căzut nemţii înfrânţi de Antantă Ceeea ce nu putea să influenţeze principiile atitudinii noastre faţă de Ucraina!), că după ei a căzut şi hatmanul, iar slăbuţele forţe bolşevice s-au dovedit superioare foitelor lui Petliura^: bolşevicii au trecut numaidecât frontiera, pe care ei înşişi o recunoscuseră, şi au impus fraţilor consangvini puterea lor. Este adevărat, încă vreo cincisprezece – douăzeci de ani pe urmă, în mod stârnitor şi chiar cu forţa au cântat pe coarda limbii (mova) ucrainene, sugerându-le că ei sunt absolut independenţi şi se pot separa de noi oricând doresc, însă, de îndată ce ei au vrut să facă asta la sfârşitul războiului, au fost declaraţi „banderovişti”, au început să fie vânaţi, schingiuiţi, executaţi şi expediaţi în lagăre. („Banderoviştii”, ca şi „petliuroviştii”, sunt aceiaşi ucraineni care nu doresc putere străină. Aflând că Hitler nu le aduce libertatea promisă, ei au luptat şi împotriva lui Hitler, pe toată durata războiului, însă noi trecem asta sub tăcere, este un lucru tot atât de dezavantajos, ca şi insurecţia din Varşovia din anul 194420.)

  De ce ne irită atât de mult naţionalismul ucrainean, dorinţa fraţilor noştri de a vorbi şi de a face educaţie copiilor, şi de a-şi scrie firmele în limba lor? Chiar Mihail Bulgakov21 (în Garda albă) s-a lăsat, în această privinţă, antrenat de un simţământ fals. O dată ce nu ne-am contopit definitiv, o dată ce suntem deosebiţi în ceva anume (este de ajuns faptul că acest lucra este simţit de ei, minoritatea). – Ne doare, nu? Dar diii moment ce-i aşa? Din moment ce a fost scăpat prilejul, şi a fost scăpat, orice s-ar zice, în anii ’30 şi ’40, de vreme ce s-au agravat lucrurile nu sub regimul ţarist, ci sub comunişti! – De ce ne irită atât de mult dorinţa lor de a se separa? Ne pare rău de plaja din Odessa? De fructele din Cerkassî.

  Mă doare să scriu despre aşa ceva: elementul ucrainean şi cel rus la mine sunt unite şi în sânge, şi în inimă, şi în gânduri. Insă marea experienţă a relaţiilor prieteneşti pe care le-am avut cu ucrainenii în lagăre mi-a revelat cât de mult îi durea pe ei. Generaţia noastră nu va scăpa fără să plătească pentru greşelile generaţiilor mai vârstnice.

  Să baţi din picior şi să strigi „acest lucru e al meu!” este calea cea mai simplă. Incomparabil mai greu este să rosteşti: „Voi, care vreţi să trăiţi – trăiţi!” Oricât ar părea de uimitor, nu s-^au adeverit prorocirile învăţăturii înaintate că naţionalismul va dispărea, în secolul atomului şi al ciberneticii, Dumnezeu ştie de ce, el a înflorit. Şi se apropie sorocul, ne place ori nu, să plătim toate poliţele pentru autodeterminare, pentru independenţă, să le plătim noi înşine, nu să aşteptăm până vom fi arşi pe rug, înecaţi ori decapitaţi. Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.

  Cu Ucraina va fi extrem de dureros, însă trebuie să ştim care este acum temperatura exaltării lor generale. Din moment ce lucrurile nu s-au aranjat timp de veacuri, ne revine, deci. Nouă datoria de a manifesta înţelepciune.

  Suntem obligaţi să-i lăsăm pe ei înşişi să hotărască – federaliştii ori separatiştii, care pe care se vor convinge? Să nu cedăm înseamnă nebunie şi cruzime. Şi cu cât vom fi mai blânzi, mai toleranţi, mai expliciţi acum, cu atât mai mari vor fi speranţele de a restabili^unitatea în viitor.

  Să trăiască aşa cum vor, să încerce, îşi vor da iute seama că nu toate problemele se rezolvă prin separare *

  A trecut destul de multă vreme de când, nu se ştie de ce, trăim în această lungă celulă-grajd şi nu ne mai trimit odată în Steplag-ul nostru. Dar noi nu ne grăbim: aici ne simţim bine, e vesel, acolo nu poate fi decât rău.

  Nu suntem lipsiţi de ştiri, în fiecare zi ni se aduce o gazetuţă de format mic; mie îmi revine misiunea s-o citesc cu glas tare pentru întreaga celulă, şi o citesc cu expresivitate, în ea sunt multe lucruri expresive.

  În aceste zile tocmai se împlinesc zece ani de la eliberarea Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Câte unul mai înţelege ruseşte şi le traduce celorlalţi (citesc cu pauze), aceia urlă, pur şi simplu urlă de pe toate priciurile, şi cele de jos, şi cele de sus, auzind ce libertate şi prosperitate s-au instaurat, pentru prima dată în istorie, în ţările lor. Fiecare dintre aceşti baltici (şi în tot tranzitul erau cel puţin o treime) lăsase o casă devastată şi în cel mai fericit caz şi familia, căci nu era exclus ca şi ea să fie dusă, cu alt convoi, în aceeaşi Siberie.

  Dar cel mai mult, fireşte, agitau puşcăria noastră de tranzit ştirile din Coreea. Acolo, Blitzkrieg-ul” lui Stalin a eşuat. Se recrutau deja voluntari ONU. Noi receptam războiul din Coreea ca o Şpanie a celui de al treilea război mondial. (Şi pesemne Stalin l-a conceput ca pe o repetiţie.) Soldaţii ONU ne interesau în mod deosebit: ce drapel vor avea?! Pe cine nu va reuni sub faldurile sale? Era prototipul viitoarei panumanităţi?

  Ne era atât de greaţă, încât nu ne puteam ridica deasupra greţei proprii. Noi nu puteam să visăm astfel, să ne în voim cu această judecată: nu contează că noi vom pieri, să rămână însă teferi toţi cei care acum, din prosperitatea lor, privesc indiferenţi la pieirea noastră. Nu, nouă ne este sete de furtună!

  Mulţi vor fi uimiţi: cât cinism, câtă disperare în această stare de spirit! Şi voi puteaţi să nu vă gândiţi la nenorocirile pe care le aduce războiul unei uriaşe ţări libere? Nici ţara asta liberă nu s-a gâudit câtuşi de puţin la noi! – Dar, Doamne, aţi putea dori un război mondial?

  — Din moment ce i-au condamnat pe aceşti oameni, în anul 1950, la pedepse cu durata până la

 

  *Dat fiind faptul că în diferite regiuni ale Ucrainei există proporţii diferite între cei care se consideră ucraineni şi cei care se consideră ruşi. Şi cei care nu se socotesc niciuna, nici alta. Se vor crea multe complicaţii. Poate că fiecare regiune va avea nevoie de un plebiscit al ei, urmat apoi de o atitudine grijulie şi de sprijinire a celor care vor să se mute. Nu toată Ucraina în actualele ei frontiere oficiale, sovietice, este într-adevăr Ucraina. Nişte regiuni de pe malul stâng al Niprului vor trage, negreşit, spre Rusia. Iar Cnmeea a fost atribuită Ucrainei de către Hruşciov, absolut aiurea. Dar Rusia Carpatică (Roşie)? Să testăm şi prin ea: cerând să li se facă dreptate, cât de drepţi vor fi ucrainenii cu ruşii carpatini?

  Mijlocul deceniului al optulea, ce altceva le mai rămânea de dorit decât un război mondial?

  Astăzi, eu însumi rămân uluit când îmi amintesc de falsele, periculoasele noastre speranţe de atunci. Un prăpăd nuclear universal nu constituie pentru nimeni o ieşire. Dar chiar şi aşa: orice situaţie de război serveşte doar ca justificare pentru tirania internă, o consolidează. Dar istorisirea mea va fi denaturată dacă nu voi spune adevărul: ce am simţit noi în vara aceea.

  Aşa cum generaţia lui Romain Rolland a fost obsedată în tinereţe de aşteptarea necontenită a războiului, tot astfel şi generaţia noastră de puşcăriaşi era obsedată de absenţa lui: doar acesta va fi adevărul deplin despre spiritul Lagărelor politice speciale. Iată în ce hal ne aduseseră! Războiul mondial putea să ne ofere fie o moarte rapidă (mitralierea din turnul de pază, otrăvirea prin pâine şi bacili, cum făceau nemţii), fie, totuşi, libertatea, în ambele cazuri – o izbăvire mult mai apropiată decât sfârşitul sorocului în anul 1975.

  Pe asta conta şi Peţia P-v. Peţia P-v era în celula noastră cel din urmă om viu venit din Europa. Imediat după război, toate celulele erau înţesate de cei ca el, întorşi din Europa. Dar cei care veniseră atunci sunt de mult în lagăre ori sub pământ, ceilalţi s-au jurat că nu mai vin, ăsta de unde o fi apărut? S-a întors de bunăvoie în patrie prin noiembrie 1949, când oamenii normali nu se mai întorceau.

  Războiul l-a prins lângă Harkov ca elev al şcolii de meserii, unde fusese mobilizat cu forţat Tot cu forţa, nemţii l-au dus, împreună cu alţi adolescenţi, în Germania. Acolo a trăit până la sfârşitul războiului în calitate de Ostarbeiter-4 şi tot acolo şi-a format şi psihologia: trebuie să te străduieşti să trăieşti uşor şi să nu munceşti, cum te obligă din fragedă copilărie, în Occident, profitând de credulitatea europeană şi lipsa de restricţii la frontiere, P-v transporta maşini furate, din Franţa în Italia şi din Italia în Franţa, pe care le vindea cu reducere, în Franţa însă i-au dat de urmă şi l-au arestat. Atunci el a scris la ambasada sovietică, informând că vrea să se întoarcă în patria lui dragă. P-v a judecat în felul următor: închisoarea franceză va trebui s-o facă până la cea din urmă zi, şi s-ar putea să-i dea vreo zece ani. În Uniunea Sovietică, pentru trădare de patrie se dau douăzeci şi cinci, dar deja cădeau primele picături ale celui de al treilea război mondial; Uniunea Sovietică, după opinia lui, nu va rezista nici trei ani, aşa că este mai convenabil să intri într-o puşcărie sovietică. Prietenii de la ambasadă au apărut neîntârziat şi l-au strâns pe Peţia P-v în braţe. Autorităţile franceze le-au cedat bucuroase hoţul*. La ambasadă se adunaseră vreo treizeci de persoane ca el. Au fost îmbarcaţi pe un vapor şi transportaţi cu tot confortul până la Murmansk. Aci li s-a dat drumul să se plimbe prin oraş, şi în decurs de douăzeci şi patru de ore au fost prinşi din nou, unul câte unul.

 

  *După cum se spune, statistica franceză a făcut cunoscut că între cele două războaie mondiale, dintre toate grupurile naţionale, emigranţii ruşi aveau cea mai scăzută criminalitate. După cel de-al doilea război mondial, dimpotrivă, criminalitatea cea mai ridicată se înlâlnea la cetăţenii sovietici care trăiau în Franţa.

  Acum, în celula noastră, Peţia ţinea locul presei occidentale (citise cu de-amănuntul procesul Kravceuko^), ţinea locul teatrului (cu buzele şi obrajii interpreta cu pricepere muzică occidentală) şi cinematografului (povestea şi mima filme occidentale).

  Ah, ce libertate era la închisoarea de tranzit din Kuibâşev! Uneori, celulele se întâlneau în curtea comună. Cu deţinuţi din convoaiele care treceau prin curte puteam schimba câteva vorbe lângă botniţe. În drum spre closete, puteam să ne apropiem şi de ferestrele deschise (cu gratii, dar fără botniţe) de la baraca familiştilor, unde şedeau femeile cu mulţi copii (deportaţi tot din Ţările Baltice şi Ucraina de Vest). Iar între două celule-grajduri se afla o crăpătură, botezată „telefon”: acolo, de dimineaţa până seara, şedeau, de ambele părţi, cei care doreau să facă schimb de informaţii.

  Toate aceste libertăţi ne aţâţau şi mai mult, simţeam că pământul sub tălpile noastre este mai tare, în timp ce sub picioarele gardienilor parcă începea să se clatine. Şi, plimbându-ne prin curte, lăsam capul pe spate şi priveam cerni alburiu, dogoritor, de iulie. Şi nu ne-am fi mirat, şi nu ne-am fi speriat câtuşi de putui dacă o săgeată de bombardiere străine ar fi apărut pe cer. Viaţa pentru noi nu mai era viaţă.

  Deţinuţii veniţi de la închisoarea de tranzit din Karabas au adus zvonul că acolo se lipesc deja manifeste: „Nu mai putem răbda!” Cu această stare de spirit ne aţâţam unul pe altul şi în nopţile înăbuşitoare din Omsk, când – came opărită şi asudată – frămâhtaţi şi înghesuiţi în dube, am strigat gardienilor: aşteptaţi, ticăloşilor! O să vă arate el Truman! O să vă arunce o bombă atomică în cap!” Iar gardienii tăceau înfricoşaţi. Şi ei îşi dădeau seama că dârzenia noastră şi, cum ni se părea nouă, adevărul nostru creşteau. Şi eram atât de bolnavi după adevăr, încât nu ne-ar fi parat rău să ardem sub aceeaşi bombă o dată cu călăii. Eram în acea situaţie limită, când nu mai ai ce pierde.

  Dacă aceste lucruri nu vor fi revelate, nu vom avea o imagine completă a Arhipelagului anilor ’50.

  Puşcăria din Omsk, care l-a cunoscut pe Dostoievski, nu poate fi comparată cu orice punct de tranzit GULAGovist ridicat la repezeală din scâiiduri. Este o închisoare vestită de pe vremea Ecaterinei a Il-a, mai ales subsolurile ei. N-ai putea imagina decoruri mai potrivite pentru un film decât subsolurile de aici. Ferestruica pătrată este capătul de sus al unui puţ înclinat, care, acolo, sus, iese la suprafaţa pământului. După adâhcimea de trei metri a acestei găuri îţi poţi face o imagine despre pereţi. Celula nu are tavan, iar bolţile care se unesc par nişte blocuri suspendate. Un perete ud: se infiltrează apă din sol şi curge pe duşumea. Dimineaţa şi seara aici este întuneric beznă, în timpul zilei – semiîntuneric. Şobolani nu sunt, dar parcă le simţi mirosul. Şi cu toate că bolţile atâmă atât de jos, încât în unele locuri le poţi atinge cu mâua, temnicerii au făcut ce-au făcut şi au construit şi aici priciuri cu două niveluri, cel de jos este la înălţimea gleznei.

  Această temniţă se pare că trebuia să reprime acele vagi presimţiri de răzvrătire care odrăsliseră în noi câtă vreme am adăstat în indisciplinata puşcărie de tranzit din Kuibâşev. Dar nu! Seara, la un bec de vreo cincisprezece waţi, cu o lumină slabă ca de luminare, bătrânul şi pleşuvul Drozdov, cu faţa ascuţită, ctitor al catedralei din Odessa, se duce în fundul puţului ferestrei şi, cu voce slabă, dar cu sentimentul vieţii care se stinge, cântă un vechi câutec revoluţionar: Noaptea de toamnă e neagră, Ca o trădare şi-un cuget de tiran. Mai neagră ca noaptea din ceaţă răsare, Fantomă cumplită – închisoarea! -”

  El cântă doar pentru noi, dar aici, oricât ai striga de tare, nu te aude nimeni, în timp ce cântă, mărul lui Adam urcă şi coboară sub bronzul uscat al pielii gâtului său. Cântă şi tresare, îl năpădesc aducerile-aminte şi prin el trec câteva decenii de viaţă rusească, şi tremuml lui ui se transmite şi nouă: E calmă-nchisoarea, dar nu-i cimitir, Tu, santinelă, veghează! – 6 într-o astfel de puşcărie, un astfel de cânfec! *

  Totul este în ton. Totul este în ton cu ceea ce aşteaptă generaţia noastră de puşcăriaşi.

  Apoi ne pregătim să ne culcăm iii această penumbră gălbuie, în frig şi umezeală. Ei, dar cine iie fericeşte cu un roman?

  Şi răsună vocea lui Ivan Alexeevici Spasski, un gen de voce globală a tuturor eroilor lui Dostoievski. Această voce se frânge, se sufocă, nu e niciodată liniştită, pare în orice clipă că poate trece în bocet, în strigăt de durere. Cel mai primitiv dintre romanele lui Breşko-Breşkovski28, de genul Madonei roşii, sună precum poemul epic Chatison de Roland în expunerea acestei voci pătrunsă de credinţă, suferinţă şi ură. Şi nu ştiu, e adevăr sau pură ficţiune, dar în memoria noastră se întipăreşte ca o epopee povestea lui Viktor Voronin, cursa lui pe jos, de o sută cincizeci de kilometri, la Toledo şi ridicarea asediului cetăţii Alcazar.

  Nu ultimul dintre romane ar fi şi viaţa lui Spasski însuşi. Când era foarte tânăr, a participat la Campania de Gheaţă29. A făcut tot războiul civil. A emigrat în Italia. Peste hotare a absolvit o şcoală rusească de balet, pare-se cu Karsavina^O, iar la una din contesele ruse a învăţat o meserie: tâmplar de mobilă de lux (pe urmă, în lagăr, ne-a uimit confecţiouându-şi un instrument miniatural şi meşterind pentru şefi mobilă uşoară atât de fină, cu linii curbe atât de armonioase, încât aceştia au rămas cu gura căscată; este drept că la o măsuţă a lucrat o lună). A făcut turnee de balet prin Europa, în Italia a fost operator de jurnale de actualităţi cinematografice în timpul războiului din Spania. Maior al armatei italiene, sub un nume uşor schimbat. – Giovanni Paschi – a comandat un batalion, şi în vara anului 1942 a ajuns din nou pe Don. Aci, la scurtă vreme, batalionul lui a căzut într-o încercuire, deşi, în general, sovieticii încă se retrăgeau. Spasski avea de gând să se lupte pe viaţă şi pe moarte, dar băieţii italieni care alcătuiau batalionul au început să plângă -ei voiau să trăiască! Maiorul Paschi, după o clipă de ezitare, a ridicat steagul alb. Putea să se sinucidă, dar acum ardea de dorinţa să-i privească puţin pe sovietici. Ar fi scăpat cu o captivitate simplă şi după patru ani ar fi fost în Italia, însă sufletul lui rusesc n-a rezistat şi a început să discute cu ofiţerii care l-au capturat. Ce greşeală fatală! Dacă din nefericire eşti ras, trebuie să ascunzi asta ca pe o boală ruşinoasă, altfel n-o să sfârşeşti bine! Mai întâi l-au ţinut un an la Lubianka. Apoi trei ani îutr-un lagăr internaţional din Harkov (spanioli, italieni, japonezi – erau şi astfel de lagăre). Şi după ce efectuase patru ani, fără să i se scadă aceştia patra, l-au mai blagoslovit cu douăzeci şi cinci. Dar ce să mai vorbim acum de douăzeci şi cinci! Intr-uu lagăr de muncă silnică poţi s-o mierleşti cu mult mai repede.

  Închisoarea din Omsk, pe urmă cea din Pavlodar ne-au primit pentru că în aceste oraşe – importantă omisiune! – Nu existau puşcării de tranzit specializate, în Pavlodar – ce ruşine! – Nu aveau nici măcar dubă, şi de la gară la închisoare ne-au mânat încolonaţi, fără să se jeneze de populaţie, cum se întâmpla înainte de revoluţie şi în primul deceniu după aceea, în cartierele prin care am trecut nu existau nici pavaje, nici canalizare, căsuţele doar cu parter se pierdeau în nisipul cenuşiu. Oraşul propriu-zis începea cu clădirea de un etaj, construită din piatră albă, a închisorii.

  La cerinţele secolului al XX-lea, această închisoare nu inspira groază, ci un sentiment de pace, nu teamă, ci dorinţa de râs. Curtea paşnică, spaţioasă, prin care crescuse ici-colo o iarbă prăpădită, era împărţită de un gărduleţ, fără să creeze teamă, în mici cutiuţe destinate plimbărilor. Ferestrele celulelor de la etajul întâi erau traversate de nişte zăbrele rare şi nu aveau botniţe: poţi să încaleci pe pervaz şi să studiezi împrejurimile. Jos, numaidecât, sub picioare, între zidul închisorii şi zidul exterior al curţii, când şi când, deranjat de cine ştie ce, aleargă, târându-şi lanţul, un dulău uriaş, care scoate vreo două lătrături înăbuşite. Nici el însă nu seamănă deloc a câine de închisoare fioros, nu este un câine-lup dresat împotriva oamenilor, ci mai degrabă un câine de curte flocos, galben-alburiu (în Kazahstan există o astfel de rasă), şi, pare-se, destul de bătrân. Seamănă cu acei bătrâni cumsecade, supraveghetori în lagăr, care au fost transferaţi din armată şi nu se feresc să arate cât de împovărătoare este slujba câiuelui de pază.

  Mai departe, dincolo de zidul de incintă, se vede numaidecât strada şi un chioşc cu bere; toţi care intră stau în picioare: fie că au adus vreun pachet la închisoare, fie aşteaptă să înapoieze ambalajul. Iar mai departe – cartiere, cartiere de căsuţe cu parter, şi cotul râului Irtâş, şi chiar întinderile de dincolo de Irtâş.

  O fată, vie, căreia tocmai îi înapoiaseră de la postul de gardă coşul de alimente gol, a ridicat capul, ne-a văzut la fereastră cum îi făceam cu mâna, dar s-a prefăcut că nu ne vede. Cu pas cuviincios, a trecut în spatele chioşcului de bere, ca să nu fie văzută de la postul de gardă, iar acolo, pe Neaşteptate, s-a transformat toată, a lăsat coşul jos şi ne face năvalnic cu mâna, cu mâinile amândouă, şi ne zâmbeşte! Apoi, descriind semne cu degetul, ne transmite: „Scrieţi, scrieţi bilete!” Apoi – un arc de cerc, iudicând zborul: „Azvmiţi-le, să mi le azvârliţi mie!” Şi arătând spre oraş: „Le expediez eu!” Desfăcând ambele braţe: „Mai doriţi ceva? Cu ce să vă ajut, prieteni?”

  Era ceva atât de sincer, neprefăcut, atât de neasemănător libertăţii noastre cu botniţă, cetăţenilor noştri prostiţi! Oare ce s-o fi întâmplat? Or fi sosit asemenea vremuri? Sau aşa o fi în Kazahstan? Căci aici se află jumătate din deportaţi…

  Fată dragă şi curajoasă! Ce repede ai trecut, cât de perfect ţi-ai însuşit ştiinţa vieţii în puşcărie! Ce fericire (să fie lacrimi în colţul ochilor?) că mai există oameni ca tine!… Primeşte plecăciunea noastră, necunoscut-o! Ah, dacă tot poporul nostru ar fi aşa, nici dracu nu l-ar putea întemniţa! Ar înţepeni pe veci fălcile malaxorului blestemat.

  Fireşte, prin pufoaicele noastre se găseau crâmpeie de creioane. Şi petice de hârtie. Şi putem desprinde o bucăţică de tencuială, să legăm bileţelul cu o sforică şi< să o aruncăm oriunde. Dar nu aveam ce s-o rugăm aici, la Pavladar, nimic-nimic! Şi doar i-am făcut plecăciuni, şi am fluturat mâinile în semn de salut.

  Am fost duşi în deşert. Curând, nepretenţiosul şi ruralul Pavlodar va reveni în amintirile noastre ca o metropolă strălucitoare.

  Acum am fost preluaţi de escorta lagărului Stepnoi (din fericire nu aparţinea de Djezkazgan; tot drumul am implorat destinul să nu nimerim la minele de cupru). Au trimis după noi camioane cu borduri supraînălţate şi cu zăbrele în partea din faţă a caroseriei, care îi apărau de noi pe ostaşii înarmaţi cu automate, ca de nişte fiare. Ne-au aşezat unul lângă altul pe duşumeaua camionului, cu picioarele îndoite, cu feţele orientate înapoi, şi în această poziţie ne-au zgâlţâit şi zdruncinat prin hârtoape opt ceasuri. Pistolarii şedeau pe acoperişul cabinei, şi ţevile automatelor au fost tot drumul îndreptate spre spinările noastre.

  În cabinele camioanelor mergeau locotenenţii, sergenţii, iar în cabina noastră – soţia unui ofiţer, cu o fetiţă de vreo şase ani. La popasuri, fetiţa se zbenguia prin iarbă, culegea flori, o striga cu glas tare pe mama ei. Nu se sfia câtuşi de puţin nici de automate, nici de câini, nici de capetele hidoase ale puşcăriaşilor, care se înălţau deasupra bordurilor caroseriei, lumea noastră abominabilă nu-i întuneca lunca şi florile; nici măcar o dată nu s-a uitat la noi, din curiozitate… Atunci mi-am adus aminte de fiul plutonierului de la închisoarea specială din Zagorsk. Jocul lui preferat era să-i pună pe doi băieţi din vecinătate să ducă mâinile la spate (uneori le şi lega) şi să meargă aşa pe drum, iar el păşea alături, chipurile îi escorta.

  Cum trăiesc părinţii, aşa se joacă şi copiii…

  Am traversat htâşul. Am mers multă vreme de-a lungul unor lunci inundabile, pe urmă prin stepa întinsă. Răsuflarea Irtâşului, prospeţimea vântului de stepă, mireasma pelinului ne învăluiau în minutele de popas, când trâmbele de praf plumburiu-albicios, ştămiţe de roţile camioanelor, se risipeau. Pudraţi din belşug cu acest praf, priveam îndărăt (nu aveam voie să întoarcem capul), tăceam (nu aveam voie să vorbim) şi ne gândeam ta acest lagăr spre care ne îndreptam şi care avea un nume nerusesc, complicat îl citisem de-a-n-doaselea, de pe cuşeta de sus a vagonului pentru deţinuţi, pe „dosarele” noastre – Ekibastuz, dar nimeni nu-şi putea închipui unde se află pe hartă, şi doar locotenent-colonelul Oleg Ivanov îşi amintea că era un loc de unde se extrăgeau cărbuni. Unii credeau chiar că se află aproape de frontiera cu China (şi se bucurau, căci nu se obişnuiseră cu ideea că în China este mult mai rău ca la noi). Căpitanul de rangul doi Burkovski (novice şi posesor al unei condamnări de douăzeci şi cinci de ani, ne privea pe toţi cu ursuzenie, fiindcă, vezi Doamne, el era comunist şi fusese arestat din greşeală, iar cei din jur erau duşmani ai poporului; pe mine mă accepta numai pentru că fusesem ofiţer sovietic fără să fiu şi prizonier la nemţi) mi-a adus aminte un lucra dintr-un curs universitar uitat: în ajunul echinocţiului de toamnă să tragem pe pămâut meridianul locului, iar la 23 septembrie să scădem înălţimea culminaţiei soarelui din nouăzeci – rezultatul va fi latitudinea noastră geografică. Era totuşi o consolare, deşi nu aveam posibilitatea să aflăm longitutindea.

  Mergeam întruna, fără oprire. Se întunecase. După cerul negru, cu stele mari, acum era clar că eram duşi spre sud-vest.

  În lumina farurilor autocamioanelor din urmă dansau fâşii din norul de praf, ridicat peste tot deasupra drumului, dar vizibil doar în conurile farurilor. Se isca un miraj bizar: lumea toată era neagră, lumea toată se clătina, şi numai aceste particule de praf luminau, se roteau şi desenau imagini dezagreabile din viitor.

  La care capăt al lumii? În ce gaură ne-au băgat, unde ue-a fost hărăzit să facem revoluţia noastră?

  Picioarele îndoite amorţiseră, parcă nu mai erau ale noastre. De-abia spre miezul nopţii am ajuns în lagăr, care era împrejmuit cu un gard înalt de sumă ghimpată, luminat în mijlocul stepei întunecoase şi în apropierea aşezării întunecate de becurile puternice de la postul de gardă şi dimprejurul zonei.

  Strigând încă o dată apelul după dosare – „. Martie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!” – pentru sferturile de secol care au mai rămas, ne-au introdus înăuntru printr-o poartă dublă, înaltă.

  Lagărul dormea, dar ferestrele tuturor barăcilor erau viu luminate, de parcă totul clocotea de viaţă. Lumină noaptea este egal regim de închisoare. Uşile barăcilor erau încuiate pe dinafară cu lacăte grele. În dreptunghiurile ferestrelor luminate se zăreau zăbrelele negre.

  Adjunctul însărcinat cu materialele, care ne-a ieşit înainte, aproape că nu se mai vedea de sub o grămadă de petice de pânză numerotate.

  Spune-mi, tu ai citit în ziare că în lagărele fasciştilor oamenii poartă numere?

  Capitolul 3

  LANŢURI, LANŢURI.

  Însă ÎNFLĂCĂRAREA noastră, speranţele noastre anticipatoare au fost foarte repede spulberate. Zefirul schimbărilor adia doar acolo unde era curent

  — În puşcăriile de tranzit. Aici, dincolo de gardurile înalte ale Lagărelor speciale, el nu se făcea deloc simţit. Şi cu toate că în aceste lagăre nu se aflau decât politici, nici un manifest cu conţinut rebel nu fusese lipit pe stâlpi.

  Se zice că în Minlag fierarii au refuzat să confecţioneze zăbrele pentru ferestrele barăcilor. Slavă lor, celor deocamdată anonimi! Aşa oameni mai zic şi eu. Au fost închişi în BUR. Zăbrelele pentru Minlag au fost făcute la Kotlas. Şi nimeni nu i-a susţinut pe fierari.

  Lagărele speciale au debutat cu aceeaşi supuşenie mută şi chiar servilă, rodul a trei decenii de educaţie în ITL.

  Convoaiele mânate încoace din Nordul polar nici nu s-au putut bucura de soarele Kazahstanului. În gara Novorudnoe au sărit din vagoane pe un pământ roşcat. Acesta era acel cupru din Djezkazgan, la a cărui extragere plămânii nimănui nu rezistau mai mult de patru luni. Şi aci, pe cei dintâi deţinuţi care au săvârşit vreo abatere, gardienii şi-au inaugurat voioşi noua lor armă: cătuşele, care nu se mai folosiseră în ITL, cătuşe nichelate, strălucitoare, a căror fabricaţie în serie a fost începută în Uniunea Sovietică o dată cu cea de a treizecea aniversare a revoluţiei din octombrie (erau făcute la nu ştiu ce uzină de către muncitori cu mustăţi cărunte, proletarii exemplari ai literaturii noastre, că doar nu le făceau Stalin şi Beria?). Aceste cătuşe erau cu atât mai grozave, cu cât puteau fi strânse mai mult sau mai puţin: erau prevăzute cu o lamă metalică dinţată, şi, după ce le puneau, le apăsau pe genunchii soldatului din escortă ca să intre cât mai mulţi dinţi în încuietoare şi să producă, astfel, dureri insuportabile, în felul acesta, cătuşele, din dispozitiv de siguranţă, care imobilizează mişcările, s-au transformat într-un instrument de tortură: ele presau palmele, producând o durere ascuţită continuă, şi erau ţinute aşa ore în şir, bineînţeles mâinile fiind răsucite la spate, în mod special a fost elaborat un procedeu de a prinde în cătuşe cele patru degete, ceea ce producea o durere atroce la încheieturile degetelor.

  În Berlag, cătuşele erau folosite cu mult zel. Pentru orice nimicuri, pentru că nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului, de pildă, îţi puneau cătuşele (mâinile la spate) şi te plantau lângă postul de gardă. Mâinile îţi amorţeau, înţepeneau, şi bărbaţi în toată firea izbucneau ui plâns: „Cetăţene şef, nu mai fac! Scoateţi-mi cătuşele!” (în Berlag existau nişte rânduieli renumite, totul se făcea la comandă: fireşte, la comandă mergeau la cantină, dar tot la comandă intrau la masă, la comandă se aşezau, la comandă băgau lingura în zămârcă, la comandă se ridicau şi plecau.)

  E uşor pentru cineva să ordone dintr-o trăsătură de condei: „Să fie create Lagărele speciale. Să mi se înainteze proiectul de regim disciplinar până la data de”. Şi nişte lucrători-carcerologi (şi cunoscători ai sufletelor şi ai vieţii de lagăr) trebuiau să chibzuiască punct cu punct: unde ar mai putea strânge şurubul ca să fie şi mai dezagreabil? Cu ce corvezi mai istovitoare să-i mai încarce? Cum să facă şi mai amară viaţa zekilor băştinaşi, despre care şi aşa uu se putea spune că este în vreun fel favorizată? Trecând de la 1TL în Lagărele speciale, aceste dobitoace trebuiau să simtă dintr-o dată duritatea şi urgisirea, dar, mai înainte, cineva trebuie să născocească totul punct cu punct.

  Fireşte, au intensificat măsurile de pază. În toate lagărele speciale au fost întărite suplimentar fâşiile zonale, au fost întinse, suplimentar, fire de sârmă ghimpată şi răspândite spirale de sârmă ghimpată pe terenul din jurul zonelor. Pe traseul urmat de coloanele muncitorilor, la toate intersecţiile şi cotiturile importante erau dinainte instalate mitraliere.

  În fiecare lagăr exista o închisoare de piatră – BUR*. Cei băgaţi la BUR erau, negreşit, dezbrăcaţi de pufoaice: tortura prin frig era una dintre particularităţile importante ale acestei închisori, însă şi fiecare baracă era o închisoare, pentru că ferestrele erau toate zăbrelite, noaptea erau introduse hârdaiele şi se încuiau uşile. Apoi, în fiecare zonă existau una-două barăci disciplinare, care dispuneau de pază întărită şi de o mică zonă specială înlăuntrul zonei principale, ele se încuiau îndată după venirea deţinuţilor de la lucru, aşa cum se proceda în ocnele timpurii. (Acestea erau de fapt BUR-urile, dar la noi se numeau rejimkfi).

  Apoi, cu totul făţiş, au preluat valoroasa experienţă hitleristă cu numerele: să înlocuiască numele deţinutului, „eul” deţinutului, personalitatea deţinutului cu un număr, astfel încât să nu se mai deosebească unii de alţii prin particularităţile lor umane, ci doar printr-o unitate în plus sau în minus într-un şir uniform. Această măsură poate deveni o măsură de opresiune, însă numai dacă este aplicată cu consecvenţă, până la sfârşit. Au încercat să facă asta. Fiecare nou-venit, după ce „cânta la pian” la secţia specială a lagărului (adică după ce îşi lăsa amprentele degetelor, cum se obişnuia în puşcării; în ITL nu se luau amprentele), i se trecea pe după gât o sfoară de care era agăţată o scândurică. Pe scândurică era alcătuit numărul lui, de pildă Şci-262 (în Oziorlag ajunseseră acum la/; ce scurt este alfabetul!”-) şi sub această înfăţişare era fotografiat de fotograful secţiei speciale. (Aceste fotografii se mai păstrează undeva. Câudva tot o să le vedem!)

  Scândurică era scoasă de la gâtul deţinutului (căci doar nu e un câine), dar i se dădeau în schimb patru (în alte lagăre – trei) petice albe de 8x15 centimetri. El trebuia să-şi coase aceste cârpe în locurile stabilite, nu în toate lagărele la fel, dar de obicei pe spate, pe piept, deasupra frunţii – pe căciulă,

  Şi încă pe picior sau pe mână, cum se vede într-o fotografie a mea. Hainele vătuite erau deteriorate dinainte în acele locuri prestabilite: în atelierele lagărelor, anumiţi croitori erau specializaţi în deteriorarea hainelor noi: din materialul original era tăiat un pătrat mic, atât cât să descopere vata din interior. Se proceda astfel pentru ca, în caz de evadare, zekul să nu poată să-^şi desprindă numărul şi să se dea drept lucrător angajat dintre oamenii liberi, în alte lagăre – şi mai simplu: numărul era gravat pe îmbrăcăminte cu clorură de var.

  Supraveghetorii au primit ordin să-i strige pe deţinuţi numai pe numere, iar numele să nu-l ştie şi să nu-l ţină minte. Ar fi fost groaznic dacă izbuteau să respecte ordinul, dar n-au izbutit (rusul iiu e ca neamţul), şi chiar din primul an au început să se încurce şi pe unii să-i strige pe nume, şi pe urmă din ce în ce mai mult. Pentru a le fi mai uşor supraveghetorilor, pe vagonaşe, în dreptul fiecărui loc de dormit, era fixată p tăbliţă de placaj, pe care scria numărul şi numele celui ce dormea acolo. În felul acesta, supraveghetorul, chiar dacă nu vedea numerele de pe îmbrăcăminte, putea întotdeauna să-l strige, iar dacă lipsea – să ştie al cui era patul celui indiscipliiiat. Supraveghetorii aveau posibilitatea să mai desfăşoare şi altă activitate utilă: să descuie încet lacătul şi să intre pe nesimţite în baracă înainte de a suna deşteptarea şi să noteze numerele celor care s-au sculat înainte de vreme, ori să dea năvală în baracă o dată cu semnalul deşteptării şi să-i noteze pe cei care nu s-au sculat. În ambele cazuri putea să trimită numaidecât la carceră, dar de cele mai multe ori în Lagărele speciale erau utilizate notele explicative, şi asta când tocul şi cerneala erau interzise, iar hârtia – greu de procurat Sistemul notelor explicative – greoi, plicticos, detestabil, nu era o invenţie proastă, cu atât mai mult, cu cât regimul de lagăr nu ducea lipsă de trântori şi de timp pentru examinare. Nu te pedepseau, pur şi simplu, uumaidecât, ci îţi cereau să explici în scris: de ce pe patul tău nu este bine întins aşternutul; cum de ţi-ai permis ca tăbliţa cu numărul tău să atâme strâmb în cui; de ce este murdar numărul de pe pufoaica ta şi de ce nu ai luat măsuri la vreme; de ce ai intrat cu ţigara aprinsă în secţie; de ce nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului *. Profunzimea acestor întrebări făcea ca răspunsul în scris să fie mai chinuitor pentru cei cu ştiinţă de carte decât pentru cei analfabeţi, însă refuzul de a scrie ducea la agravarea pedepsei. Din respect pentru Lucrătorii Regimului Disciplinar, nota trebuia să fie scrisă ordonat şi clar, ea era adresată supraveghetorului de baracă, apoi era examinată de Subşeful Regimului Disciplinar sau de Şeful Regimului Disciplinar, care scriau pe ea pedeapsa stabilită.

 

  *Această fotografie a fost făcută când eram deja în exil. Dar şi pufoaica, şi numerele sunt autentice, din lagăr, precum şi procedeele de fixare. Aproape tot timpul cât ani stat la Ekibastuz ani purtat numărul Şci-232, dar în ultimele luni mi-au ordonat să-l schimb cu Şci-262. Aceste numere le-am scos în secret din Ekibastuz, le mai păstrez şi astăzi.

  La fel şi în tabelele brigăzii, numerele erau scrise înaintea numelor – ori în locul numelor? Dar nu îndrăzneau să renunţe la nume! Oricum, numele era o coadă sigură, omul este legat pe veci de numele său, pe când numărul este ca o adiere de vânt, ai suflat şi s-a dus. Ei, dacă numerele ar putea fi înfierate ori crestate cu pumnalul în piele! Însă n-au izbutit să ajungă până acolo. Dar, în glumă, ar fi putut, nu mai rămăsese mult.

  Jugul numerelor nu era atât de apăsător şi pentru că nu eram închişi în celule individuale şi nu-i auzeam doar pe supraveghetori, căci discutam şi între noi. Deţinuţii nu se adresau unul altuia pe numere, dar nu doar atât -nici nu le observau (deşi se pare că n-ai cum să nu observi aceste cârpe albe, stridente, pe fond negru; când ne adunam mulţi la un loc – ca să plecăm la lucru, pentru inspecţie, abundenţa de numere sărea în ochi ca o tablă de logaritmi, dar numai pentru un ochi nou), nu le observau nici măcar pe cele ale prietenilor apropiaţi ori ale tovarăşilor de brigadă, niciodată, îl ştia fiecare pe al lui. (Printre „oploşiţi”, se aflau unii din categoria filfizonilor, care ţineau foarte mult ca numerele lor să fie cusute îngrijit, ba chiar cochet, cu marginile răsfrânte înăuntru şi cu tighel mărunt, să fie mai frumos. Eternul servilism! Eu şi prietenii mei, dimpotrivă, ne căzneam ca numerele noastre să arate cât mai hâd.)

  Regimul Lagărelor speciale a fost calculat pentru izolare totală: de aici, nimeni nu se va plânge nimănui, nimeni nu va fi eliberat niciodată, nimeni nu va scăpa încotrova. (Nici Auschwitzul, nici Katynul nu i-au învăţat nimic pe stăpâni.) Iată de ce Lagărele speciale timpurii erau lagăre în care funcţiona bătaia cu bâtele. Cel mai adesea nu supraveghetorii purtau bâtele (ei aveau cătuşele), ci zekii de încredere: comandanţi^ şi brigadieri, dar de bătut băteau cu plăcere şi cu aprobarea deplină a conducerii, în Djezkazgan, înainte de plecarea la lucru, lângă uşile barăcilor se aşezau dispecerii cu bâtele în mână şi strigau ca şi odinioară: „Afară toată lumea, cu excepţia ultimului! (Cititorul a înţeles demult de ce ultimul, presupunând că exista vreunul, numaidecât era ca şi cum n-ar fi fost.)* Iată de ce conducerea nu s-ar supăra prea tare dacă, să zicem, iama, un convoi de la Karabas la Spassk – două sute de oameni – ar îngheţa pe drum, iar cei scăpaţi teferi ar umple până la refuz toate sălile şi coridoarele secţiei sanitare, ar putrezi de vii, emanând o duhoare infectă, şi doctorul Kolesnikov ar amputa zeci de mâini, picioare şi nasuri*. Izolarea ar fi atât de garantată, încât faimosul şef de regim disciplinar, căpitanul Vorobiov, şi acoliţii lui mai întâi” au pedepsit-o” pe balerina maghiară cu carcera, apoi cu cătuşele, după care, încătuşată, au violat-o.

 

  *Acest doctor Kolesnikov a făcut parte dintre „experţii” care cu puţin înainte de asta semnaseră concluziile mincinoase ale Comisiei Katynului (cum că nu noi i-am ucis acolo pe ofiţerii polonezi). Pentru asta a fost trimis aici de Providenţa cea dreaptă. Dar de ce l-o fi trimis puterea? Ca să nu trăncănească. Mai departe, Maurul devenise inutil.

  Regimul disciplinar fusese conceput pe îndelete ca să poată pătrunde în cele mai mici amănunte. Aşa, de pildă, era interzis să ai vreo fotografie, nici a ta proprie (evadare!), nici a celor dragi. Toate erau luate şi distruse. Starostele barăcii feminine din Spassk, o femeie în vârstă, învăţătoare, a aşezat pe o măsuţă un mic portret al lui Ceaikovski, supraveghetorul i l-a confiscat şi i-a dat trei zile şi trei nopţi de carceră. „Dar ăsta-i portretul lui Ceaikovski!” „Nu ştiu al cui este, dar femeile din lagăr uu au voie să ţină portrete de bărbaţi.” – în Kenghir era permis să primeşti arpacaş în pachete (de ce să nu primeşti?), dar la fel de strict era interzis să-l fierbi, şi dacă zekul aţâţa undeva un foc pe două cărămizi, supraveghetorul îi răsturna căldăruşa cu piciorul, iar pe vinovat îl punea să stingă focul cu mâinile. (Este adevărat că pe urmă au construit un mic şopron pentru gătit, dar peste două luni soba de gătit a fost damnată şi acolo au băgat porcii ofiţerilor şi calul agentului operativ Beliaev.)

  Totuşi, introducând felurite noutăţi, responsabilii regimului disciplinar nu uitau nici experienţa valoroasă a ITL. În Oziorlag, căpitanul Mişin, şeful unui lagăr mai mic, pe cei care refuzau să meargă la lucru îi lega de o sanie şi aşa îi târa până la locul de muncă.

  În general, regimul disciplinar s-a dovedit într-atât de mulţumitor, încât ocnaşii mai vechi, cei de la început, erau ţinuţi acum în Lagărele speciale, avâud aceleaşi drepturi cu toţi ceilalţi, în zonele comune, şi se deosebeau de aceştia numai pentru că aveau alte litere pe cârpele cu numere. (Da, poate cu deosebirea că atunci când nu le ajungeau barăcile, precum în Spassk, le repartizau, pentru locuinţe, şoproaue şi grajduri.)

  Astfel, Lagărele speciale, care uu purtau oficial denumirea de ocnă, deveniseră succesorul şi moştenitorul ei de drept, s-au contopit cu ea.

  Dar pentru ca regimul disciplinar să fie bine asimilat de puşcăriaşi, trebuie susţinut şi printr-o muncă corectă şi o hrană corectă.

  Munca pentru lagărele speciale era aleasă dintre cele mai grele care existau în împrejurimile respective. Cum bine a remarcat Cehov: „în societate şi, parţial, în literatură s-a instaurat părerea că adevărata ocnă, cea mai grea şi cea mai dezonorantă, poate fi doar în mine. Dacă în poemul lui Nekrasov Femeile ruse5, eroul… Ar pescui şi ar doborî copaci pentru închisoare, mulţi dintre cititori ar rămâne nemulţumiţi. (Numai că, Anton Pavlovici, de ce vă exprimaţi atât de dispreţuitor despre doborâtul copacilor? Este o treabă bună, se potriveşte.) Primele secţii al Steplag-ului, cu care el a început, au fost toate la extracţia de cupru (secţia întâi şi a doua – Rudnik, a treia – Kenghir, a patra – Djezkazgan). Forarea se făcea uscată, praful sterilului provoca silicoză galopantă şi tuberculoză*. Deţinuţii care se îmbolnăveau erau expediaţi să moară în faimosul Spassk (lângă Karaganda), la” azilul unional al invalizilor” din Lagărele speciale.

  Despre Spassk s-ar putea spune şi ceva special.

  În Spassk erau trimişi invalizi, invalizi terminaţi, pe care refuzau să-i mai utilizeze în lagărele lor. Dar, uimitor, păşind în zona terapeutică din Spassk, invalizii se transformau dintr-o dată în muncitori de valoare deplină, precum cei de la muncile comune. Colonelului Cecev, şeful întregului Steplag, lagărul-secţie din Spassk îi era cel mai drag. Venind cu avionul din Karaganda, punând să i se lustmiască cizmele la postul de gardă, acest om rău, robust, umbla prin zonă şi cerceta atent să vadă cine nu munceşte, îi plăcea să spună: „îu tot Spasskul, invalid nu este decât cel fără două picioare. Dar şi el poate face o muncă uşoară – munca de curier. Cei ologi de un picior erau folosiţi la munci care puteau fi executate şezând: sfărâmat de piatră, sortarea aşchiilor. Nici cârjele, nici faptul că erai ciung de o mână nu te împiedicau să munceşti în Spassk. Iată ce a născocit Cecev: să pună la targa patra ciungi de o mână (doi de muia stângă, doi de mâna dreaptă). Tot el i-a pus pe muncitori să învârtă cu mâua strungurile din ateliere când nu este energie electrică. Lui Cecev i-a plăcut să aibă” profesorul lui „şi i-a îngăduit biofizicianului Cijevski să instaleze în Spassk un” laborator” (cu mese goale). Când însă Cijevski, din materiale neutilizabile, a confecţionat o mască antisilicoză pentru muncitorii minelor din Djezkazgan, Cecev nu a îngăduit să fie pusă în fabricaţie. Lucrează şi fără mască, n-are rost să ne complicăm. Căci trebuie să ne reînoim contingentul.

  La sfârşitul anului 1948, în Spassk se aflau cincisprezece mii de zeki de ambele sexe. Era o zonă uriaşă, stâlpii ei când se ridicau pe coline, când se coborau în văi, şi turnuleţele triunghiulare ale posturilor de observaţie nu se vedeau între ele. Treptat-treptat se desfăşura munca de auto izolare: zekii construiau ziduri interioare pentru despărţirea zonei femeilor, a zonei de munci şi a zonei invalizilor (aşa era mai stânjeaitor pentru relaţiile din interiorul lagărului şi mai comod pentru stăpâni). Şase mii de oameni lucrau la construcţia unui dig aflat la doisprezece kilometri. Cum toţi erau totuşi invalizi, făceau peste două ore la dus şi peste două ore la întoarcere. La asta trebuie să mai adăugăm cele unsprezece ore ale zilei de muncă. (Rar cine rezista două luni la această muncă.) Următoarea muncă importantă era la cariere, ele se aflau chiar în interiorul zonelor (pe insulă existau propriile zăcăminte!), şi în cea a femeilor şi în cea a bărbaţilor, în zona bărbaţilor, cariera se afla pe un munte. Acolo, după ora stingerii, dinamitau piatra cu amonal, iar în timpul zilei invalizii spărgeau blocurile cu ciocanele, în zona femeilor nu se folosea amoualul, femeile săpau cu tâmăcoapele până ajungeau la straturi, pe urmă sfărâmau piatra cu nişte ciocane mari. Ciocanele scăpau din mână, bineînţeles, cozile li se rupeau, iar pentru a le monta altele trebuiau duse în altă zonă. Cu toate acestea, fiecare femeie trebuia să realizeze o normă de 0,9 metri cubi pe zi şi, întrucât nu puteau s-o îndeplinească, primeau multă vreme o raţie de pedeaspă – patra sute de grame, pâuă când bărbaţii le-au învăţat ca, înainte de recepţie, să care piatra din stivele vechi, în cele noi. Să nu uităm că toată munca asta nu numai că era făcută doar de invalizi şi fără nici cel mai rudimentar mecanism, dar şi în condiţiile cumplitelor ierni de stepă (până la minus 30-35° cu vânt), şi, îu plus, purtâud îmbrăcămintrc de vară, pentru că acelora care nu munceau (adică invalizilor) nu li se cuvenea îmbrăcăminte călduroasă pe timpul iernii. Estoniana P-r îşi aminteşte cum pe un astfel de ger, aproape despuiată, sfărâma piatra cu un ciocan uriaş.

  — Câştigul pe care această muncă îl aducea în folosul Patriei se va vedea în mod clar mai ales dacă vom spune că piatra din cariera femeilor, nu se ştie de ce. S-a dovedit a nu fi bună pentru construcţii, şi în nu ştiu ce zi, un nu ştiu ce şef a dat ordin ca femeile să ducă acum înapoi în carieră piatra scoasă de ele în decurs de un an, să o acopere cu pământ şi să amenajeze un parc (la parc, fireşte, nu au ajuns). – În zona bărbaţilor, piatra era bună, iar transportul la locul construcţiei se realiza astfel: după apel, întreaga formaţie (dintr-o dată vreo opt mii de oameni, care mai erau vii în ziua aceea) era minată în munte, şi nu aveau voie să se întoarcă decât cei cu pietre în spinare, în zilele libere, invalizii făceau această plimbare de două ori – dimineaţa şi seara După asta urmau şi astfel de lucrări: consolidarea zonei; construirea orăşelului pentru conducerea lagărului, pentru supraveghetori şi soldaţii diii escortă (case de locuit, club, saună, şcoală); lucrul la câmp şi în grădinile de zarzavat Recolta din acele grădini revenea tot celor liberi, iar zekii se alegeau cu franzele de sfeclă: le cărau cu căruţele şi camioanele, le descărcau în grămezi lângă bucătărie, acolo se înmuiau şi putrezeau, şi de acolo le luau muncitorii de la bucătărie cu furcile şi le cărau la cazane. (Seamănă întrucâtva cu hră-nirea vitelor domestice?)

  Din aceste frunze de sfeclă era fiartă neschimbata zămârcă, la care se mai adăuga şi un polonic de casă, o dată pe zi. Iată o scenă dintr-o grădină de zarzavat din Spassk: vreo sută cincizeci de ieki, înţelegându-se între ei, au năvălit toţi deodată într-o astfel de grădină, s-au culcat la pământ şi au început să ronţăie legume din straturi. Paznicii sosesc în fugă, îi lovesc cu bâtele, dar ei stau lungiţi şi mănâncă mai departe.

  Invalizii care nu lucrau primeau 550 grame de pune, cei care lucrau – 650.

  În plus, Spasskul nu ştia ce sunt acelea medicamente (de unde să procuri pentru atâta mulţime de oameni? Şi oricum vor crăpa) şi lenjerie de pat. În unele barăci se alăturau vagonaşele şi pe scuturile alipite se culcau nu câte doi, ci câte patru, strânşi unul într-altul.

  Şi mai era o muncă: în fiecare zi, o sută zece, o sută douăzeci de oameni ieşeau la săpat de morminte. Două Studebakere transportau cadavrele în nişte lădoaie, din care atâmau mâinile şi picioarele. Chiar şi în lunile fericite din vara lui 1949 mureau câte şaizeci-şaptezeci de oameni pe zi, iama – câte o sută (au numărat estonienii care lucrau la morgă).

   (în alte Lagăre speciale mortalitatea nu era atât de mare, şi hrana era mai bună, dar se şi muncea vârtos, căci nu erau invalizi, cititorul poate să aprecieze singur.)

  Toate acestea se petreceau în anul 1949 (o mie nouă sute patruzeci şi nouă), în cel de al treizeci şi doilea an al revoluţiei din octombrie, la patru ani după ce s-a sfârşit războiul şi necesităţile lui crunte, la trei ani după ce a Luat sfârşit procesul de la Numberg, şi întreaga omenire a aflat de grozăviile lagărelor fasciste şi a răsuflat uşurată: „Asta nu se va repeta…!”.

  Dacă la tot acest regim disciplinar mai adăugăm şi faptul că, o dată cu transferarea în-Lagărul special, aproape s-au întrerupt legăturile tale cu cei din libertate, cu soţia care te aşteaptă, şi pe tine, şi scrisorile tale. Cu copiii, pentru care te-ai transformat într-un mit (Două scrisori pe an, dar nici acestea nu erau expediate, în care ai pus tot ce ai strâns mai bun, mai important, în decurs de luni întregi. Cine îndrăzneşte să le controleze pe cenzoriţele de la MGB? Deseori, ele îşi uşurau munca arzând o parte din scrisori, ca să nu le mai controleze. Iar faptul că scrisoarea ta ii-a ajuns poate fi trecut întotdeauna pe seama poştei, în Spassk au chemat într-o zi nişte deţinuţi să repare soba la serviciul de cenzură. Aceştia au găsit acolo sute de scrisori neexpediate, dar nici arse: uitaseră cenzorii să le dea foc. Să vă daţi seama care era atmosfera într-un Lagăr special: sobarii s-au temut să povestească despre asta prietenilor! Ghebiştii puteau să se răfuiască una-două cu ei. Oare aceste cenzoriţe de la MGB, care pentru comoditatea lor ardeau sufletul captivilor, oare erau ele mai umane decât acele SS-iste care colecţionau pielea şi părul celor ucişi?) Cât despre vizitele rudelor în Lagărele speciale nici nu se pomenea, adresa lagărului era cifrată şi nimeni iiu primea aprobare să vină în lagăr.

  Se mai poate adăuga că întrebarea lui Hemingway a avea sau a’ nu avea aproape că nici nu se punea în Lagărele speciale, încă de la începuturile lor ea a fost rezolvată în favoarea lui a nu avea. Să nu ai bani şi să nu primeşti salariu (în 1TL încă mai puteai câştiga câteva parale, aici – nici o copeică). Să nu ai încălţăminte ori haine de schimb, nimic să îmbraci pe dedesubt, ca să ţină cald sau uscat. Lenjeria de coip (şi ce mai lenjerie! Mă îndoiesc că vreunul dintre calicii lui Hemingway ar consimţi să îmbrace aşa ceva) se schimba de două ori pe lună, hainele şi încălţările – de două ori pe an, limpede ca cristalul! (Nu în primele luni de lagăr, dar mai târziu au amenajat camera „veşnică” de păstrare a bagajelor – până în ziua „eliberării”, era o abatere gravă să nu predai vreunul dintre lucrurile ce le puteai purta asupra ta: asta ţi se imputa ca pregătire de evadare, şi te alegeai cu carceră, cu anchetă.) Să nu ai nici un fel de alimente în noptieră (iar dimineaţa să stai la coadă la magazia de alimente ca să le predai, seara să le primeşti, şi în felul acesta erau folosite cu succes jumătatea de oră de dimineaţă şi cea de seară, singurele care mai rămâneau libere pentru minte şi suflet). Să nu ai nimic scris pe mână, să nu ai cerneală, să nu ai creioane chimice ori colorate, să nu

 

  *Prevăd îngrijorarea cititorului şi mă grăbesc să-l încredinţez: toţi aceşti Cecev, şi Mişin, şi Vorobiov, şi supraveghetorul Novgorodov trătesc bine. Cecev – la Karaganda, general în retragere. Niciunul dintre ei nu a fost judecat şi nu va fi. De ce să fie judecaţi? Ei doar n-au făcut altceva decât pur şi simplu să îndeplinească ordinele. Ei nu pot fi comparaţi cu na/iştii care au îndeplinit ordinele pur şi simplu. Iar dacă au făcut ceva care a depăşit, ordinele, asta numai din puritate ideologică, din sinceritate, pur şi simplu fiindcă n-au ştiut că Beria. „tovarăş credincios al marelui Stalin”, a fost şi agent al imperialismului internaţional.

  Ai hârtie albă mai mult decât un caiet de şcoală. În sfârşit – să nu ai cărţi, (În Spassk, cărţile proprii erau confiscate încă de la sosirea deţinutului în lagăr. La început, nouă ni s-a permis să avem una, rareori două, dar, îutr-o zi, a apărut un ordin înţelept: toate cărţile personale să fie înregistrate la KVC, pe foaia de titlul să li se aplice: „Steplag. Lagărul Nr…” Toate cărţile fără ştampilă, de acum înainte, vor fi confiscate ca ilegale, iar cărţile cu ştampilă vor fi considerate ale bibliotecii şi nu mai aparţineau posesorului.)

  Şi ne-am mai putea aminti că în Lagărele speciale se efectuau, mult mai stăruitor şi mai des decât în ITL, percheziţii (zilnice, amănunţite, la plecare şi la sosire; percheziţiile planificate ale barăcilor, cu scoaterea pardoselii şi a grătarelor de la sobe, a scândurilor din cerdac; apoi percheziţiile generale, ca la închisoare, cu dezbrăcare, pipăire, descoaserea căptuşelilor şi a pingelelor). Că mai târziu au început să dea foc la iarba din zonă, lăsând pământul gol („să nu ascundă arme în iarbă”). Că zilele libere erau ocupate cu lucrări gospodăreşti în zonă.

  Amintindu-ţi de toate acestea poate nu te vei mai mira că purtarea numerelor nu era nici pe departe mijlocul cel mai sensibil ori cel mai batjocoritor fel de a leza demnitatea deţinutului. Când Ivan Denisovici spune că „numerele n-au nici o greutate”, asta nu înseamnă nicidecum că şi-a pierdut simţul demnităţii, cum au reproşat nişte critici făloşi (care nu purtaseră numere şi nici nu suferiseră de foame), este doar o chestiune de bun-simţ. Necazul pe care ni-l pricinuiau numerele nu era de ordin psihologic ori moral (cum scontau stăpânii GULAG-ului), era doar un necaz de ordin practic, că de groaza carcerei trebuia să-ţi cheltuieşti timpul liber ca să-ţi coşi o margine descusută, să-ţi reîunoieşţi cifrele la pictori, iar peticele rupte în timpul lucrului să le înlocuieşti pe de-a-ntregul, să găseşti de unde-i şti altele noi.

  Pentru unii, numerele erau, într-adevăr, cea mai diavolească invenţie de aici. Aceştia erau credincioşii cei mai zeloşi, femeile care se aflau în lagărul de femei din apropierea gării Suslovo (Kamâşlag): femeile condamnate pentru religie, aici, constituiau o treime din întreg efectivul. Căci totul era prezis în Apocalips: Să primească un semii pe mâna dreaptă sau pe frunte”.

  Şi aceste femei au refuzat să poarte numere, fiindcă socoteau că sunt semnul Satanei! Refuzau de asemena să dea semnătură (tot Satanei) pentru echipamentul statului. Administraţia lagărului (şeful Direcţiei – generalul Grigoriev, şeful OLP-ului – maiorul Boguş) a dat dovadă de cea mai vrednică demnitate: a ordonat ca aceste femei să fie dezbrăcate, pmă la bluze, şi descălţare (supraveghetoarele-comsomoliste au făcut întocmai), pentru ca iarna să le ajute pe aceste fanatice absurde, obligându-le să accepte uniforma lagărului şi să-şi coasă numerele. Dar şi în ger femeile mergeau desculţe prin zonă şi doar în bluze, dar nu s-au învoit să-şi dea sufletul Satanei!

  Şi în faţa acestui spirit (fireşte, reacţionar, căci noi, oameni luminaţi, u-am fi obiectat atâta împotriva numerelor) administraţia a cedat, a înapoiat femeilor lucrurile lor de purtare, şi ele le-au îmbrăcat fără numere! (Elena Ivanovna Usova n-a purtat timp de zece ani decât lucrurile ei, hainele şi lenjeria putreziseră, îi cădeau de pe umeri, dar contabilitatea nu-i putea elibera nimic fără semnătură.)

  Aceste numere ne mai deranjau şi prin faptul că, mari fiind, puteau fi distinse uşor, de departe, de către soldatul din escortă. Escorta nu ne vedea, altfel, decât de la distanţa posibilă pentru a trage o rafală de automat, pe niciunul dintre noi nu ne ştia, fireşte, după nume şi, fiind îmbrăcaţi la fel, nu ne-ar fi deosebit fără numerele noastre. Acum, însă, oamenii din escortă, observau cine vorbea în coloană, sau cine încurcase rândurile de cinci, sau nu ţinea manile la spate, sau lua ceva de jos. – Şi era de ajuns raportul şefului de escortă ca vinovatul să ajungă la carceră.

  Escorta era încă o foiţă care se străduia ca viaţa noastră să fie un infern. Aceşti „epoleţi roşii”, soldaţi din armata regulată, aceşti băieţandri cu automate erau o foită obscură, care nu judeca, care nu ştia nimic despre noi, care nu accepta niciodată explicaţii. De la noi spre ei nimic nu putea trece, de la ei spre noi – strigătele de apostrofare, lătratul clinilor, zgomotul închizătoarelor de la automat şi gloanţele. Şi întotdeauna aveau dreptate ei, nu noi.

  În Ekibastuz, la rambleierea unui terasament de cale ferată, unde nu exista zonă, dar exista cordonul escortei, un zek a făcut câţiva paşi în perimetrul îngăduit ca să-şi ia pâinea din scurta aruncată la o parte, dar un soldat a ridicat arma, a tras şi l-a ucis. Şi, bineînţeles, el a avut dreptate. Şi nu putea primi decât mulţumiri. Şi, de bună seamă, nu se căieşte iiici în ziua de azi. Iar noi nu ne-ani exprimat prin nimic indignarea. Şi, fireşte, n-am scris nicăieri (oricum, nimeni n-ar fi expediat plângerea noastră).

  La 19 ianuarie 1951, coloana noastră de cinci sute de oameni se apropia de obiectivul de muncă, ARM. În partea cealaltă se afla zona, acolo nu erau soldaţi. Dintr-o clipă într-alta trebuia să se deschidă porţile, să intrăm. Brusc, deţinutul Maloi [Micuţul] (în realitate – un zdrahon de flăcău lat în umeri), aşa, nitam-nisam a ieşit din formaţie şi parcă dus pe gânduri s-a îndreptat spre şeful escortei. Făcea impresia că nu era în apele lui, că nu-şi dă seama ce face. N-a ridicat mâinile, n-a schiţat nici un gest ameninţător, mergea pur şi simplu înainte gânditor. Şeful escortei, un nemernic de ofiţer cu aspect de filfizon, s-a speriat şi a început să fugă cu spatele înainte din faţa lui Maloi, strigând ceva cu voce piţigăiată, neputând în nici un chip să-şi scoată pistolul, înspre Maloi s-a repezit un sergent cu automat şi de la câţiva paşi l-a secerat cu o rafală peste piept, retrăgându-se şi el încet-încet. Iar Maloi, înainte de a cădea, şi-a continuat mişcarea înceată încă vreo doi paşi; din spatele lui, din pufoaică, pe urmele gloanţelor nevăzute, ieşiră smocuri de vată. Dar cu toate că Maloi căzuse, iar noi, tot restul coloanei, nici nu ne mişcaserăm, şeful escortei era atât de speriat, încât a strigat soldaţilor o comandă de luptă, şi din toate părţile au început să păcănească automatele, trăgând un pic mai sus de capetele noastre; s-a pornit să latre şi o mitralieră, instalată dinainte pe poziţie, şi pe mai multe glasuri, care mai de care mai isteric, ni se striga: „Culcat! Culcat! Culcat!” Şi gloanţele zburau mai jos şi mai jos, spre sârma ghimpată a zonei. Noi, cinci sute de oameni, nu ne-am aruncat asupra trăgătorilor, nu i-am dat peste cap. Cu toţi ne-am întins la pământ, cu faţa în Zăpadă, rămânând în această poziţie ruşinoasă, neajutorată, în această dimineaţă de Bobotează, mai bine de un sfert de oră, ca oile: pe toţi ar fi putut să ne împuşte, glumind, fără să dea socoteală – doar a fost o încercare de revoltă!

  Iată ce robi mişei eram noi în primul şi în cel de-al doilea an de Lagăre speciale. Despre această perioadă s-a spus destul în Ivan Denisovici.

  Cum s-a putut întâmpla una ca asta? De ce multele mii de dobitoace ale acestui scârnav Cincizeci şi Opt, totuşi politici, fir-ar să fie, iar acum separaţi din grămadă şi reuniţi la un loc, s-ar putea spune adevăraţi politici, de ce dar s-au comportat atât de mizerabil, atât de obedient?

  Aceste lagăre nici nu puteau începe altfel. Şi asupriţii şi asupritorii proveneau din lagărele ITL, şi zeci de ani de tradiţie atât a robilor, cât şi a stăpânilor îi apăsau şi pe unii şi pe alţii. Felul de viaţă şi felul de a gândi s-a transmis o dată cu oamenii vii, ei îl încălzeau şi îl întreţineau unii în ceilalţi, deoarece din aceeaşi secţie de lagăr plecau împreună câteva sute de oameni, în locul cel nou ei aduceau cu sine convingerea generală, care li se insuflase, că în lumea lagărelor omul este pentru om şobolan şi canibal, şi altcumva nu poate fi. Ei au adus cu sine doar interesul pentru destinul lor şi o totală indiferenţă faţă de soarta comună. Ei veneau pregătiţi să dea o luptă necruţătoare pentru cucerirea funcţiilor de brigadieri, a locurilor călduţe, de „oploşiţi”, la bucătărie, la tăiat de pâine, la contabilitate şi KVC.

  Câiid însă într-un loc nou pleacă un solitar, în calculele sale de a se aranja acolo se poate bizui numai pe şansa şi pe lipsa lui de scrupule. Când faci parte dintr-un transport de lungă durată, călătoreşti două-trei-patru săptămâni în acelaşi vagon, te speli în aceleaşi îuschisori de tranzit, mergi în aceeaşi formaţie cu oameni care s-au frecat destul unii de alţii, care au apreciat bine, unul la altul, de multă vreme, pumnul de brigadier, ştiinţa de a intra în voile şefilor, de a o coti „la stânga”, păcăliiidu-i pe truditorii de la muncile comune, aşa-zişii „pălmaşi”, când în acelaşi convoi se află o şleahtă de oploşiţi, vâuători de locuri călduţe, privilegiate, care au şi devenit complici. – Este firesc ca ei să nu se lase furaţi de visuri de libertate, ci să preia împreună ştafeta robiei, să se înţeleagă cum vor pune mâna pe posturile-cheie din noul lagăr, înlăturându-i pe oploşiţii din alte lagăre. Cât despre bieţii pălmaşi de la „comune”, care s-au împăcat cu soarta lor neagră, nenorocită, se înţeleg între ei cum să alcătuiască la noul loc o brigadă mai bună şi să nimerească la un brigadier suportabil.

  Toţi aceşti oameni au uitat cu desăvârşire nu doar că fiecare dintre ei este om şi poarta în sine focul divin, şi este capabil de un destin mai înalt, dar au uitat piuă şi faptul că spinarea se poate îndrepta, că libertatea simplă constituie un drept al omului la fel ca aerul, că ei toţi sunt aşa-numiţii politici şi, iată, acum rămân între ei.

  Este adevărat că printre ei se mai afla, totuşi, o părticică de hoţi şi de bandiţi: neştiind ce să mai facă pentru a-i reţine pe favoriţii lor de la desele evadări (articolul 82 al Codului penal dădea pentru evadare doar doi ani, iar hoţii acumulaseră deja zeci şi sute, de ce să nu evadeze, dacă nu avea cine Să-i oprească?), autorităţile s-au hotărât să-i blagoslovescă pentru evadare cu 58-14, adică sabotaj economic.

  Astfel de bandiţi, care să meargă în Lagărele speciale, în general erau foarte puţini în fiecare convoi – o mâhă, dar, după codul lor, prea destui ca să se comporte cu insolenţă, să ocupe posturile de comandanţi cu bâte (precum acei azerbaidjeni din Spassk, care pe urmă au fost măcelăriţi) şi să ajute oploşiţilor să instaureze în noile insule ale Arhipelagului drapelul negru, dezgustător, al mârşavelor lagăre de exterminare prin muncă^.

  Lagărul din Ekibastuz a fost creat cu un an înainte de sosirea noastră, în 1949, şi totul aici s-a constituit după modelul a ceea ce a fost înainte, aşa cum a fost adus în minţile, deţinuţilor şi ale şefilor. Exista un comandant, un comandant adjunct şi responsabilii de barăci, care îi brutalizau pe subordonaţii lor fie cu pumnii, fie cu denunţurile. Exista o baracă separată a oploşiţilor, unde, pe vagonaşe, la un pahar de ceai, se hotăra, prieteneşte, soarta unor obiective de lucru şi a unor brigăzi întregi. În fiecare baracă existau (mulţumită construcţiei speciale a barăcilor finlandeze) nişte „cabine” separate, care erau ocupate, după rang, de unul sau doi zeki privilegiaţi. Şi dispecerii care te pocneau după ceafă, şi brigadierii care te plesneau peste faţă, iar supraveghetorii îţi administrau lovituri cu gârbaciul. Şi fuseseră aleşi nişte bucătari botoşi şi obraznici. Şi toate magaziile de alimente au intrat în stăpânirea caucazienilor iubitori de libertate. Iar funcţiile de şefi de lucrări ori şantiere le-a acaparat o clică de escroci care se dădeau, toţi, drept ingineri. Iar turnătorii îşi duceau conştiincioşi denunţurile la secţia operativă, fără să fie pedepsiţi de nimeni. Şi, cu un an în urmă, început cu nişte corturi, lagărul avea acum şi o închisoare de piatră. – Neisprăvită însă, şi din pricina asta -arhiplină: pentru carceră – cu ordin în regulă – trebuia să stai la rând câte o lună sau chiar două! Asta-i ilegalitate, nici mai mult, nici mai puţin: să stai la coadă pentru carceră! (Şi eu am fost osândit la carceră, dar n-am mai apucat să-nii vină rândul.)

  Este drept că în acest an au mai scăzut acţiunile hoţilor (mai exact ale acelora numiţi dini, în măsura în care nu desconsiderau posturile din lagăr). Se simţea că nu le mai mergea ca altădată, că treburile lor nu mai aveau anvergura de odinioară: le lipsea tineretul, nu mai aveau rezerve, nimeni nu le mai sărea înainte să-i linguşească. Ceva nu mai mergea. Comandantul Măgheran, când şeful regimentului disciplinar l-a prezentat deţinuţilor din lagăr aliniaţi în front, încă mai încerca să lase impresia că ne priveşte cu o vioiciune sumbră; dar era stăpânit de nesiguranţă, şi curând steaua lui a apus îu mod ruşinos.

  Convoiul nostru, ca orice convoi nou, a fost supus presiunii încă de la baia de sosire. Băieşii, frizerii şi dispecerii erau încordaţi şi se aruncau grămadă asupra tuturor celor care încercau să aducă o sfioasă obiecţie referitoare la lenjeria ruptă, sau apa rece, sau la sistemul de dezinfecţie. De-abia aşteptau astfel de obiecţii şi se repezeau numaidecât câţiva, ca o haită de crini, intenţionat, şi strigau cât îi ţinea gura: „Aici nu sunteţi la tranzitul din Kuibâşev!”, şi îţi vârau sub nas pumnii de oameni bine hrăniţi. (Din punct de vedere psihologic avea efect. Un om despuiat este de zece ori mai vulnerabil în faţa Celor îmbrăcaţi. Şi dacă un convoi nou va fi speriat încă de la prima baie, acest lucra îl va marca pentru tot restul vieţii din lagăr.)

  Volodia Gherşuni, şcolarul acela care îşi propunea ca odată ajuns în lagăr, după ce va vedea ce şi cum, să decidă „cu cine să meargă”, a fost pus chiar din prima zi să consolideze lagărul: să sape o groapă pentru stâlpii de iluminat Dar era slab, nu şi-a făcut norma. Baturin, adjunctul cu materialele, care provenea dintre câini, şi el iii curs de potolire, dar fără să se fi potolit pe de-a-n-tregul, l-a numit „pirat” şi la pălmuit. Gherşuni a azvârlit ranga şi a ieşit din groapă. S-a dus la comandament şi le-a zis: „Băgaţi-mă la carceră, eu nu mai lucrez câtă vreme” piraţii „voştri lovesc oamenii” (nefiind obişnuit, cuvântul „pirat” l-a ofensat în mod deosebit). Nu au refuzat să-l bage la carceră, şi a făcut, în două reprize, optsprezece zile (iată cum se procedează: mai întâi prescriu cinci sau zece zile, dar, când termenul a expirat, deţinutul nu este eliberat, se aşteaptă ca el să înceapă să protesteze şi să înjure, după care, „în mod legal”, îi altoiesc o nouă repriză de carceră). După carceră, pentru scandal, i-au mai dat încă două luni de BUR, adică să stea în aceeaşi închisoare, să primească hrană caldă, raţia de pâine în funcţie de randament şi să meargă la lucru la cuptoarele de var. Văzâud că se scufundă tot mai adânc, Gherşuni a încercat acum să se salveze prin infirmerie, el încă nu ştia câte parale face şefa ei, madam Dubinskaia. Credea că le va arăta platfusul lui şi îl vor scuti de drumurile lungi la cuptoarele de var. Însă au refuzat să-l ducă la infirmerie, BUR-ul din Ekibastuz nu avea nevoie de consultaţii la dispensar. Totuşi, ca să ajungă acolo, Gherşuni, ascultând o mulţime de sfaturi despre cum trebuie să protesteze, la apelul dinainte de plecarea la lucra, a rămas întins pe prici, numai în izmene. Supraveghetorii „Păzea” (un fost marinar, cam ţicnit) şi Konentov l-au tras de picioare de pe prici, şi aşa, în izmene, l-au târât la apel. Ei îl târau, iar el se agăţa cu mâinile de pietrele depozitate pentru construcţia unui zid. Gherşuni era acum de acord să meargă la cuptoare şi striga: „Lăsaţi-mă să-mi îmbrac pantalonii!”, dar ei îl târau mai departe. La postul de gardă, întârziind plecarea la muncă a patru mii de oameni, acest băieţel slab striga: „Gestapoviştilor! Fasciştilor!” şi se zbătea, şi nu se lăsa să-i pună cătuşele. Totuşi Păzea şi Koiieuţov i-au apăsat capul până la pământ şi i-au pus cătuşele, iar acum îl împingeau să meargă. Ei şi şeful regimului disciplinar Macehovski nu erau câtuşi de puţin tulburaţi, tulburat era, nu ştiu de ce, tot Gherşuiii: cum să meargă el prin localitate numai în izmene? Şi a refuzat să meargă. Alături stătea un soldat din escortă cu nasul cam, care ţinea în lesă un câine. Volodia îşi aminteşte că l-a auzit cum i-a spus în şoaptă: „De ce faci atâta zarvă? Intră în coloană. O să stai lângă foc, crezi că o să munceşti?” Şi a tras zdravăn de lesă, câinele se smucea din mâinile lui spre gâtul lui Volodia, căci văzuse cum acest puştan se împotrivea epoleţilor albaştri! Volodia a fost luat şi dus îndărăt la BUR. Cătuşele care-i strângeau mâinile la spate îi provocau o durere atroce, iar gardianul, un kazah, îl apucase de beregată şi îl izbea cu genunchiul în foaie. Pe urmă l-au trântit pe pardoseală, cineva a spus pe un ton practic, de profesionist: „Să-l bateţi până se caca pe el!” Şi au început să-l buşească pe unde nimereau (l-au nimerit şi în tâmplă) cu cizmele până şi-a pierdut cunoştinţa. A doua zi l-au chemat la oper, la agentul operativ, care i-a pus pe rol un dosar penal pentru încercare de terorism: când l-au tâfât, s-a agăţat cu mâinile de pietre! De ce?

  La un alt apel de dimineaţă, tot aşa s-a împotrivit să meargă la muncă şi Tviordohleb, ba a declarat şi greva foamei: el nu va lucra pentru Satana! Greva lui fiind tratată cu dispreţ, a fost scos cu forţa, numai că dintr-o baracă simplă, şi Tviordohleb putea ajunge să spargă geamurile. Zăugănitul geamurilor sparte răsuna strident peste locul de adunare, acompaniind sumbru numărătoarea dispecerilor şi supraveghetorilor.

  Acompaniind zvonul monoton al zilelor, săptămmilor, lunilor noastre, al anilor noştri.

  Şi nu se întrevedea nici o geană de lumină. Nu fusese prevăzută în planul MVD-ului când au fost create aceste lagăre.

  Noi, cei douăzeci şi cinci de nou-veniţi, în cea mai mare parte ucraineni din Ucraina de Vest, ne-am strâns într-o singură brigadă şi am izbutit să ne înţelegem cu dispecerii să ne aprobe un brigadier dintre ai noştrii, pe acelaşi Pavel Baraniuk. Eram o brigadă liniştită, muncitoare (pe ucrainenii din vest, luaţi de curând de lângă pământul încă necolectivizat, nu era nevoie să-i îndemni cu biciul, ci, poate, mai degrabă, să-i struneşti. Vreo câteva zile am fost socotiţi muncitori necalificaţi, dar, curând, printre noi s-au descoperit meşteri zidari, ceilalţi s-au angajat să înveţe această meserie, şi astfel am devenit brigadă de zidari. Din muia noastră ieşea lucru bun. Şefii au observat asta şi de pe un şantier de construcţii de locuinţe pentru cetăţenii liberi ne-a mutat în zonă. I-au arătat brigadierului o grămadă de pietre lângă BUR – exact acelea de care se agăţase Gherşuni, şi au promis că vor aduce zilnic de la carieră. Apoi au explicat că acel BUR ce se vede este doar o jumătate de BUR, şi acum trebuie construită cea de a doua jumătate, şi asta o va face brigada zidarilor.

  Astfel, spre ruşinea noastră, am început să ne construim propria închisoare!

  Era o toamnă lungă, secetoasă. Toată luna septembrie şi jumătate din octombrie n-a picat nici un strop de ploaie. Dimineaţa vremea era calmă, pe urmă se pornea vântul, spre amiază se înteţea, spre seară se liniştea din nou. Uneori, acest vâht bătea necontenit, bătea subţire, apăsător şi te făcea mai ales să simţi această stepă apăsătoare, monotonă, care ui se deschidea chiar de pe schelele BUR-ului – nici orăşelul cu cele dintâi clădiri ale cuptoarelor de var, nici cartierul de locuinţe al militarilor din escortă, nici, cu atât mai mult, zona noastră împrejmuită de sârmă ghimpată nu ascundea de noi imensitatea, nemărginirea, uniformitatea perfectă şi disperarea acestei stepe, prin care doar primul rând al stâlpilor de telegraf abia cojiţi a pornit spre nord-est, spre Pavlodar. Uneori, vântul bătea aprig, într-o oră aducea frigul din Siberia, te silea să îmbraci pufoaica, şi bătea, bătea întruna, biciuindu-te cu nisip şi pietricele mărunte, măturate din stepă. Dar cred că este mai simplu să reproduc poezia pe care am scris-o în acele zile la zidirea BUR-ului.

  ZIDARUL Şi iată-mă zidar! De la poet citire7, Din piatră dură clădesc o închisoare.

  Nu vreun oraş, căci totu-i îngrădire.

  Pe cer, atent, un uliu se roteşte.

  Şuieră vântu-n stepă! Şi nici un trecător Ca să mă-ntrebe ce-i cu edificiul?

  — Sârmă ghimpată, câini şi puşcă, biciul -

  Da-i prea puţin! În puşcărie, una mai nouă vor…

  Şi folosesc mistria, domol, adormitor.

  Şi lucrul merge parcă de la sine.

  Vine ăl mare. Zidul creşte-ncet!. -

  Ni se promite Că vom fi primii locatari în ţintirim.

  De-ar fi doar asta! Dar din limbuţia sa Aflu că sunt bifat într-un dosar.

  După denunţul unui anonim Numele meu, precum şi-al altuia Sunt prinse-n acoladă, înlănţuiţi să fim.

  Ciocanele se-ntrec, sfărâmă, taie, Zid după zid se-nalţă, şi-ntre pereţi – pereţi…

  Glumim, fumăm – mortaru-şi face cale -

  Prinos de pâine vom primi şi terci.

  Celulă de celulă-şi arată groapa sa, Adâncul mut al suferinţei tale.

  Singur, automobilul de lume ne mai leagă Şi sârmele pe stâlpi, zbârnâitoare.

  În noi e, Doamne, neputinţa-ntreagă!

  Robi şi nevolnici suntem, târâtoare!

  Robi! Nu pentru că ne era frică de ameninţările maiorului Maximenko ne căzneam să zidim pietrele cât mai bine şi să nu facem economie de ciment, ca viitorii captivi să nu poată prea uşor să dărâme acest zid. Ci pentru că, într-adevăr, deşi nu îndeplineam norma sută la sută, brigada care clădea închisoarea primea supliment de hrană, iar noi u-o azvârleam maiorului în faţă, ci o mâncam. Şi tovarăşul nostru Volodia Gherşuni zăcea în aripa deja construită a BUR-ului. Iar Ivan Spasski, fără să fi săvârşit vreo abatere, Dumnezeu ştie pentru ce, zăcea la rejimka. Şi mulţi dintre noi aveau să stea în acest BUR, în aceste celule pe care noi le construiam atât de trainic şi conştiincios. Iată că într-o zi, chiar în timpul lucrului, când noi îi dădeam zor cu mortarul şi cu pietrele, pe neaşteptate în stepă au răsunat nişte împuşcături.

  Curând, la postul de gardă al lagărului, aproape de noi, a oprit o dubă (dintre cele adevărate, aşa cum erau cele de la oraş, făcea parte din dotarea unităţii de escortă, doar că nu avea scris pe laturi, pentru proşti, „Beţi şampanie sovietică!”). Din dubă au aruncat afară patra inşi – bătuţi, însângeraţi; doi se poticneau, unul era târât; doar primul, I van Vorobiov, mergea mândru şi furios.

  Astfel i-au condus pe fugari pe sub picioarele noastre, pe sub schelele noastre, şi i-au dus în aripa terminată a BUR-ului.

  Iar noi zideam, punând piatră peste piatră…

  O evadare! Ce îndrăzneală disperată! Fără veşminte civile, fără hrană, cu mâinile goale, să traversezi zona sub gloanţe şi să fugi în stepa deschisă, nesfârşită, goală, fără un strop de apă! Asta nici măcar nu se poate numi un proiect, asta e sfidare, un mijloc orgolios de sinucidere. Iată numai de ce împotrivire sunt capabili cei mai puternici şi cei mai curajoşi dintre noi.

  Iar noi… Punem piatră peste piatră.

  Şi discutăm. Asta-i a doua evadare într-o lună. Nici prima n-a izbutit, dar aceea a fost o încercare prostească. Vasili Briuhin (poreclit „Bliiher” ^), inginerul Mutianov şi încă un fost ofiţer polonez au săpat în atelierele mecanice, sub încăperea în care lucrau, o groapă de un metru cub, unde s-au ascuns, asigurâiidu-şi o rezervă de hrană. Naivi, credeau că seara, ca de obicei, din zona de lucra, garda va fi ridicată, apoi, ei vor ieşi din groapă şi vor pleca. Dar la încetarea lucrului, trei au fost lipsă la apel, iar sânna ghimpată din jur era neatinsă, aşa că au pus pază câteva zile şi nopţi, în vremea asta, sus, veneau şi plecau oameni, au adus şi un câiiie, dar cei ascunşi în groapă au pus în crăpături vată cu benzină şi au derutat câinele. Trei zile şi trei nopţi au stat acolo fără să discute, fără să se mişte, înghesuiţi, ca vai de lume, căci trei inşi într-un metru cub… Până la urmă n-au mai rezistat şi au ieşit.

  Cmd brigăzile se întorc în zonă, povestesc cum a evadat grupul lui Vorobiov: străpungând zona cu un camion.

  A mai trecut o săptămână. Zidim, punem piatră peste piatră. Cea de-a doua aripă a BUR-ului se profilează foarte clar: iată micuţele şi confortabilele carcere, iată celulele individuale, iată tamburele, într-un volum destul de mic am îngrămădit o sumedenie de piatră, şi se aduce întruna de la carieră: piatra e pe gratis, mâua de lucru de asemenea, numai cimentul este al statului.

  Şi mai trece o săptămână, destul timp pentru cei patra mii de puşcăriaşi ai Ekibastuzului să se convingă că evadarea este o nebunie şi nu duce la nimic. Şi, într-o zi la fel de însorită, din nou răsună împuşcături în stepă: evadare! Păi, asta-i un fel de epidemie: din nou apare duba celor de la escortă şi aduce doi (cel de-al treilea a fost ucis pe loc). Aceştia doi – Batanov şi încă unul foarte tânăr – plini de sânge, sunt conduşi pe lingă noi, pe sub schelele noastre, în aripa isprăvită, pentru ca acolo să le mai tragă o mamă de bătaie, şi, despuiaţi, să-i arunce pe pardoseala de piatra şi să nu le dea nici să mănânce, nici să bea. Ce simţi tu, robule, privindu-i pe aceşti oameni omorâţi în bătaie, şi mândri? Nu cumva bucuria josnică, ticăloasă, că nu pe tine te-au prins, nu pe tine te-au snopit în bătăi, nu te-au sortit pieirii?

  „Mai repede, trebuie să terminaţi mai repede aripa stângă!” ne strigă bur-duhănosul maior Maximenko.

  Zidim. Seara o să primim suplimentul de casă.

  Căpitanul de rangul doi Burkovski cară tencuială. Tot ce se construieşte este în folosul Patriei.

  Seara auzim cum s-a întâmplat: şi Batanov a încercat să răzbească tot cu o maşină. Gloanţele au atins maşina.

  Acum aţi înţeles, robilor, că a evada înseamnă sinucidere, că nimeni nu va izbuti să fugă mai departe de un kilometru, că ursita voastră este să munciţi şi să muriţi?!

  Nici n-au trecut cinci zile, nimeni n-a mai auzit nici o împuşcătură, când dintr-o dată, ca şi cum cerul ar fi fost din metal şi cineva a izbit în el cu o rangă uriaşă, a răbufnit ştirea: evadare! Din nou o evadare! Şi de data asta reuşită!

  Evadarea de duminică 17 septembrie a fost atât de bine pusă la punct, încât apelul de seară a trecut cu bine, socotelile vertuhailor9 s-au potrivit la tanc. Numai în dimineaţa lui 18 ceva începe să scâiţâie, fiindcă plecarea la lucru este anulată şi se organizează un apel general. Câteva apeluri generale pe platforma de adunare, pe urmă – apeluri pe barăci, apeluri pe brigăzi, apel după dosare. – Căci dulăii se pricep numai să numere banii la casă. Mereu rezultatul era altul! Nu puteau să afle câţi au fugit? Cine anume? Când? Încotro? Cu ce?

  Era luni seara, masa de prânz uu ni s-a servit (bucătarii au fost şi ei aduşi la locul de adunare ca să fie număraţi), dar noi uu suntem supăraţi, într-un fel ne bucurăm! Orice evadare izbutită constituie o mare bucurie pentru deţinuţi. Nu contează că pe urmă oamenii din escortă se comportă ca nişte turbaţi, că regimul devine atroce, pentru noi toţi este o sărbătoare! Pe chipurile noastre se citeşte semeţia! Suntem mai inteligenţi ca voi, domnilor dulăi! Iată, am evadat! (Şi, privindu-i pe şefi în ochi, zicem în gândul nostru: numai de nu i-ar prinde! Numai de nu i-ar prinde!) în plus, nici la muncă nu ne-au mai scos, şi ziua de luni a trecut pentru noi ca o a doua zi liberă. (E grozav că băieţii n-au şters-o sâmbătă: s-au gândit să nu ne strice duminica!)

  Dar cine or fi?

  Luni seara s-a aflat: Gheorghi Tenno şi Kolka Jdanok.

  Zidul închisorii se înalţă tot mai sus. Am făcut şi buiandrugii deasupra uşilor şi ferestruicilor, acum lăsăm lăcaşurile pentru căpriori.

  Trei zile au trecut de la evadare. Şapte. Zece. Cincisprezece.

  Nici o ştire!

  Au reuşit!

  Capitolul 4

  DE CE aţi TOLERAT?

  PRINTRE CITITORII MEI se află şi un Istoric-Marxist cultivat. Frunzărind, în fotoliul său moale, până în locul în care se arată cum construiam noi BUR-ul, el îşi scoate ochelarii, loveşte peste pagină cu ceva plat, cum ar fi o riglă, şi dă din cap aprobator:

  — Da-da. Asta pot s-o cred. Însă chestia cu nu ştiu ce zefir al revoluţiei mi se pare o gogoriţă. Acolo, la voi, nu putea avea loc nici o revoluţie, deoarece pentru aşa ceva este necesară o legitate istorică. Iată, aţi fost aleşi câteva mii de aşa-zişi „politici”. – Şi ce-i cu asta? Nemaiavând înfăţişare omenească, demnitate, familie, îmbrăcăminte, hrană. – Ce-aţi făcut? De ce nu v-aţi răzvrătit?

  — Ne câştigam raţia de pâine. După cum aţi văzut – construiam o închisoare.

  — Asta-i bine. Asta şi trebuia să faceţi, să construiţi. Este în folosul poporului. Asta a fost singura decizie corectă. Dar, dragii mei, numai pentru atât nu vă puteţi numi revoluţionari! Pentru revoluţie trebuie să fii legat de singura clasă înaintată.

  — Păi, atunci, eram cu toţii muncitori…

  — Asta n-are nimic de-a face. Ăsta-i un chiţibuş obiectiv. Dumneata poţi să-ţi închipui ce este aceea o le-gi-ta-te?

  La naiba, cred că pot. Pe cuvânt de onoare că pot. Îmi închipui că o dată ce lagărele cu multe milioane de oameni durează de patruzeci de ani, poftim – aceasta este o legitate istorică. Aici sunt prea multe milioane şi prea mulţi ani pentru ca totul să poată fi explicat printr-un capriciu al lui Staliii, prin perfidia lui Beria, prin credulitatea şi ^naivitatea partidului conducător, luminat neîntrerupt de raza învăţăturii înaintate. Dar n-o să-i fac reproşuri oponentului meu cu această legitate. El îmi va zâmbi cu drăgălăşenie şi îmi va spune că noi, în cazul respectiv, nu vorbim despre asta, eu mă abat de la subiect.

  El vede că eu m-am încurcat, că îmi reprezint prost legitatea, şi îmi explică:

  — Vezi dumneata, revoluţionarii au venit şi au măturat ţarismul cu mătura. Foarte simplu. Păi să fi încercat ţarul Nicolae să-şi întemniţeze astfel revoluţionarii! Să fi încercat să le agate numere! Să fi încercat…

  — Exact. El n-a-ncercat El n-a încercat, şi tocmai de aceea au scăpat teferi cei care au încercat după el.

  — Păi, nici nu putea să încerce! Nu putea!

  — Da, şi asta-i adevărat: nu numai că n-a vrut, dar nici n-a putut.

  Conform interpretării cadeţilor (nu mai vorbesc de aceea a socialiştilor), toată istoria Rusiei este o succesiune de tiranii. Tirania tătarilor. Tirania cnejilor moscoviteui. Cinci secole de despotism naţional, de tip oriental, şi de robie făţişă, adânc înrădăcinată. (Nici tu Zemski Sobor, nici comuna sătească, nici căzăcimea liberă ori ţărănimea din nord1.) Fie că vorbim de Ivan cel Groaznic2, de Alexei cel Blajin3, de Petra cel Crâncen4 ori de Ecaterina de Catifea5, ori chiar de Alexandru al Doilea6, până la Marea Revoluţie din Februarie, toţi ţarii n-au ştiut, chipurile, decât un singur lucru: să strivească. Să-şi strivească supuşii ca pe nişte cărăbuşi, ca pe nişte omizi. Regimul îi oprima pe supuşi, revoltele şi răscoalele erau înăbuşite, strivite.

  Bine, bine! I-au strivit, dar nu de tot! I-au strivit, dar nu în sensul tehnic înalţ din zilele noastre. De pildă, soldaţii care s-au aflat în careul decembriştilor, la numai patra zile au fost iertaţi toţi până la unul. (Compară execuţiile soldaţilor noştri. – Care nu s-au răzvrătit, dar au refuzat să tragă în mulţimea neînarmată – la Berlin, în 1953, Budapesta 1956, Novocerkassk, 1962.) Iar dintre ofiţerii decembrişti care au participat la răscoală, au fost executaţi doar cinci. – Poţi să-ţi închipui aşa ceva în epoca sovietică? Credeţi că ar mai fi rămas măcar unul în viaţă?

  Apoi. – Nici Puşkin, nici Lermontov nu au fost condamnaţi pentru literatura lor plină de temeritate, pe Tolstoi, pentru subminarea făţişă a statului, nu l-au atins cu un deget. „Unde te-ai fi aflat la 14 decembrie în Petersburg?” l-a întrebat Nicolae I pe Puşkin. Puşkin a răspuns sincer: „în Piaţa Senatului”. Şi a fost… Lăsat să plece acasă. Apropo de asta, noi, cei care am încercat pe pielea noastră sistemul maşinii judiciare, precum şi amicii noştri, procurorii, înţelegem perfect cât valora răspunsul lui Puşkiii: articolul 58, paragraful 2, insurecţie armată, în cel mai bun caz cu referire la articolul 19 (intenţie), şi să zicem că n-ar fi fost dus în faţa plutonului de execuţie, dar, oricum, cel puţin zece ani ar fi primit Şi Puşkinii şi-ar fi primit fără să crâcnească pedepsele, ar fi fost trimişi în lagăre şi ar fi murit. (Gumiliov nici măcar n-a mai avut nevoie să meargă în lagăr, a fost izbăvit de un glonţ cekist.)

  Războiul Crimeii – dintre toate războaiele cel mai fericit pentru Rusia -n-a adus doar eliberarea ţăranilor şi reformele lui Alexandra. O dată cu ele s-a născut în Rusia o puternică opinie publică.

  Aparent încă mai supura şi chiar se extindea ocna siberiana, se organizau, parcă, închisorile de tranzit, se expediau convoaie, se întruneau tribunalele să judece procese. Dar ce înseamnă asta? Tribunalele judecă, judecă, dar Vera Zasulici, care l-a rănit grav pe şeful poliţiei capitalei (!), a fost achitată?… (Uşurinţa cu care au eliberaţ-o pe Zasulici poate fi comparată cu uşurinţa cu care a fost construită Casa cea Mare8 din Leningrad, chiar pe locul acela…) Şi Vera Zasulici nu şi-a cumpărat singură revolverul pentru a trage în Trepovy, i l-au cumpărat, pe urmă i l-au schimbat cu altul de un calibru mai mare, pentru urşi, iar tribunalul nici măcar n-a pus întrebarea: cine J-a cumpărat? Unde se află acel om? Un astfel de complice, după legile ruseşti nu era considerat criminal. (După cele sovietice – i-ar fi dat numaidecât pedeapsa capitală.}

  De şapte ori au atentat la viaţa lui Alexandru II (Karakozov*; Soloviov^; aproape de Alexandrovsk; lângă Kursk; explozia lui Halturin^; bomba lui Tetiorka; Griiieviţki). Alexandru II mergea (se înţelege – fără gardă) prin Petersburg, şi avea ochii plini de teamă, „ca o fiară hăituită” (mărturia lui Lev Tolstoi, care l-a întâluit pe ţar pe scara unei locuinţe particulare*). Şi? Credeţi că a pustiit şi a deportat jumătate de Petersburg, cum s-a întâmplat după asasinarea lui Kirov? Câtuşi de puţin, nici prin cap nu putea să-i treacă. A aplicat măsuri profilactice de teroare în masă? Teroarea generală, precum în 1918? A luat ostatici? Nici nu exista această noţiune. I-a arestat pe cei dubioşii Cum ar fi putut face una ca asta…?! A executat mii de oameni? Au fost executaţi cinci. În această perioadă n-au fost judecaţi nici măcar trei sute. (Dacă ar fi fost un singur atentat la viaţa lui Stalin – câte milioane de suflete ne-ar fi costat?), Bolşevicul Olminski scrie că în 1891 el era unicul politic din toată închisoarea Krestî. Transferat la Moscova, era, de asemenea, unicul de la Taganka. Doar la Butârki, înainte de pornirea convoiului, s-au adunat cjteva persoane!… (Iar peste un sfert de secol, revoluţia din februarie a descoperit în puşcăria din Odessa şapte politici, la Moghiliov – trei.)

  Cu fiecare an de cultură şi literatură liberă, invizibila, dar redutabila pentru ţari opinie publică creştea, iar ţarii nu mai ţineau în mână nici Miele, nici coama, şi Nicolae II a avut parte să se ţină de crupa şi de coada calului.

  El nu avea curajul acţiunii. Nici el, nici toţi guvernanţii lui nu mai aveau tăria să se lupte pentru puterea lor. Ei nu mai striveau, doar strângeau uşor şi apoi slăbeau iar. Tot timpul priveau în jur şi trăgeau cu urechea: ce va spune opinia publică?

  Nicolae II a interzis organizarea unei agenturi de informaţii în armată, considerând că este o ofensă pentru militari. (Şi astfel, autorităţile habar n-aveau ce fel de propagandă se face în armată.) Şi printre revoluţionari infiltrau informatori slabi şi se hrăneau doar cu informaţiile lor sărace, deoarece guvernul se socotea constrâns de legalitate şi nu putea (ca în epoca sovietică) să se apuce pur şi simplu să aresteze pe toţi suspecţii, fără să se îngrijească să caute acuzaţii concrete.

  Iată-l, de pildă, pe celebrai Miliukov12, care şi după treizeci de ani de putere sovietică tot se mai fălea cum a dat el „semnalul de furtună al revoluţiei” (l noiembrie 1916) – „prostie sau trădare?” Greşeala lui din anul 1900 este neînsemnată: profesor fiind, în cuvântul rostit la o întrunire studenţească (un profesor la întrunire!) a dezvoltat ideea (printre auditori – studen-

 

  *Fiindcă veni vorba, Karakozov avea un frate. Fratele celui care a tras în ţar! Apreciaţi cu măsurile noastre. A fost pedepsit în felul următor:. I se ordonă ca de acum înainte să poarte numele de Vladimirov”. Şi nu a suferit nici un fel de constrângeri nici în privinţa averii, nici a domiciliului.

  Tul Savinkov) că dinamica mişcării revoluţionare, din moment ce autorităţile nu-i cedează, duce în mod inevitabil la teroare. Asta însă nu-i instigare, nu-i aşa? Şi nici intenţie, care duce… Asta-i slăbiciunea pentru terorism a liberalilor radicali (câtă vreme nu era îndreptat împotriva lor). Şi Miliukov este închis în DPZ-ul de pe strada Şpalemaia. (Acasă i s-a confiscat proiectul unei noi constituţii.) La închisoare i s-au trimis imediat multe flori, dulciuri, bucate de la simpatizanţi. Şi, de bună seamă, îi este accesibilă orice carte de la Biblioteca Publică. O anchetă scurtă şi, ca un făcut, tocmai acum un student îl ucide pe ministrul învăţământului (trecuseră două luni de la întrunirea aceea), dar asta uu-i agravează câtuşi de puţin soarta lui Miliukov. Îşi va aştepta sentinţa în libertate, atâta doar că nu în Petersburg. Dar unde să locuiască? Păi la celălalt capăt al staţiei Udelnaia, care, chipurile, este în afara Petersburgului. Aproape în fiecare zi era la Petersburg: ba la Fondul Literar, ba la redacţia revistei „Russkoe bogatstvo” 13. În aşteptarea verdictului a primit aprobarea să călătorească şi… În Anglia, în sfârşit, sentinţa: şase luni la închisoarea Krestî. (Nici aici n-a rămas niciodată fără narcise şi căiţi de la Biblioteca Publică. A executat însă doar trei luni: la demersurile lui Kliucevski („este necesar ştiinţei”), ţarul l-a eliberat (Pe acest ţar, Miliukov îl va numi mai târziu „despot bătrân” şi îl va acuza fără temei de trădare a Rusiei.) Şi, curând, din nou i se dă voie să plece în Europa şi America: să creeze acolo un curent de opinie împotriva guvernului rus.

  Ghimmer-Suhanov14, una dintre figurile sinistre ale revoluţiei din februarie, a fost „surghiunit” astfel din Petersburg, în primăvara lui 1914, încât, sub propriul nume, a continuat să lucreze la ministerul agriculturii (nemaivorbind că deseori înnopta la el acasă).

  Cum a fost ucis, în 1907, Maximovski, şeful Direcţiei generale a penitenciarelor? Sediul Direcţiei se afla într-o clădire cu locuinţe particulare şi aproape că nu era păzită. Seara, după orele de program, Maximovski a primit cu încredere o femeie care ceruse audienţă, şi aceasta l-a ucis.

  Când Lopuhin, directorul departamentului poliţiei, a divulgat revoluţionarilor secretul lui Azef^, în codul penal nu s-a găsit nici măcar un articol după care să-l osândească, regimul nu era protejat nici împotriva divulgării secretelor de stat. (Totuşi s-a decis să-l condamne în virtutea unui articol asemănător, şi gurile aurite ale avocaţilor au ponegrit multă vreme pe urmă această judecată, considerând-o „o ruşine a regimului ţarist”. După opinia liberalilor, nu aveau motiv să-l judece.)

  Puterea îi irita şi întărită pe adversari tocmai prin atitudinea ei temătoare şi şovăielnică.

  Eroii acelei perioade nu se aşteptau la nimic serios din partea regimului penitenciar, astfel încât Bogrov, care n-a şovăit să-l ucidă pe Stolâpin, creierul şi gloria Rusiei, când i s-au pus cătuşele a exclamat tare: „Mă doare!”

  Cât era de slab regimul penitenciar se poate judeca după planul de evadare din 1907 al lui Iustin Juk16, anarhist din Kiev (evadarea a eşuat din pricina unui denunţ, probabil al lui Bogrov): în timpul pauzei tribunalului (politic!), Juk (teroristul) va ieşi la closetul din curte, unde, fireşte (!) escorta nu-l va urma (îndeaproape). Acolo îl va aştepta o bocceluţă cu haine civile şi un instrument ca să-şi scoată lanţurile (aşa ceva era posibil în curtea tribunalului!)

  Autorităţile îi persecutau pe revoluţionari exact atât cât să aibă timp să se cunoască unul pe celălalt în puşcărie, să se călească şi să-şi creeze aureole în jurul capului, în prezent, având o riglă gradată autentică pentru a măsura proporţiile, putem afirma fără nici o teamă că guvernul ţarist nu i-a persecutat pe revoluţionari, ci i-a răsfăţat grijuliu, spre propria lui pieire. Caracterul şovăielnic, slăbiciunea guvernului ţarist sunt evidente pentru oricine a încercat pe pielea lui un sistem judiciar care funcţionează perfect.

  Să examinăm, de pildă, biografia lui Lenin, binecunoscută tuturor. În primăvara anului 1887, fratele lui a fost executat pentru atentat împotriva ţarului Alexandru III*. Ca şi fratele lui Karakozov, Lenin este fratele unui asasin de ţar. Ei şi? În toamna aceluiaşi au, Vladimir Uliauov intră la Universitatea imperială din Kazan, ba încă la Facultatea de drept. Nu este uimitor?

  Este adevărat că, în cursul acceluiaşi an universitar, Vladimir Ulianov este exmatriculat din universitate. Dar este exmatriculat pentru organizarea unei întruniri studenţeşti antiguvernamentale. Deci, fratele mai mic al regicidului instigă studenţii la nesupunere? Ce pedeapsă ar fi primit în epoca noastră? În mod categoric moarte prin împuşcare (iar ceilalţi câte douăzeci şi cinci şi câte zece ani)! Iar pe el îl exmatriculează din universitate. Câtă cruzime! Ba îl mai şi exilează îu… Sahalin? Nu, la moşia familiei din Kokuşkino, unde oricum mergea pe timpul verii. Vrea să lucreze, i se dă posibilitatea să… Doboare copaci în taiga? Nu, să facă practică juridică la Samara, prilej ca să ia parte la activitatea unor cercuri ilegale (şi să lupte împotriva ajutorului social pentru victimele foametei din anul 1891). După asta să-şi dea examenele ca extern la Universitatea din Petersburg. (Cum rămâue însă cu chestionarele? Ce păzeşte Secţia specială?)

  Şi iată că peste câţiva ani acest revoluţionar foarte tânăr este arestat pentru că a creat în capitală „Uniunea de luptă pentru eliberare” ^ – nici mai mult, nici mai puţin! A ţinut de nenumărate ori în faţa muncitorilor discursuri „instigatoare”, a scris manifeste. A fost torturat? Nu, i s-a creat un regim propice muncii intelectuale. La închisoarea pentru cei aflaţi sub urmărire penală din Petersburg, unde a stat un an şi unde i s-au adus zeci de căiţi de care avea nevoie, a scris cea mai mare parte a Dezvoltării capitalismului în Rusia, în plus, a trimis – legal, prin procuratură!

  — Studiile economice la

 

  *în treacăt fie spus, în cursul anchetei judiciare s-a stabilit că Anna Ulianova a primit de la Vilna [Vilnius] o telegramă cifrată:., Sora e grav bolnavă „, ceea ce însemna:. Armele sunt pe drum”. Anna nu s-a mirat, deşi nu avea nici o soră la Vilna, şi, nu se ştie de ce. I-a arătat telegrama fratelui Alexandr. E clar că ea a fost complice, în vremea noastră ar fi avut asigurată o condamnare de zece ani. Dar Anna nici măcar n-a fost pusă sub cercetare! Legat de acelaşi caz, s-a stabilit că altă Anna (Serdiukova), o institutoare din lâkaterinodar, ştia sigur de atentatul împotriva ţarului, dar a tăcut. Ce ar 11 aşteplat-o în zilele noastre? Împuşcarea. Pe când atunci i-au dat… Doi ani.

  Revista marxistă „Novoe slovo” [„Cu viii tul nou”], în detenţie primea masă plătită, cu dietă la comandă, lapte, apă minerală de la farmacie, de trei ori pe săptămână – pachete de acasă. (La fel şi Troţki, la Petropavlovka’^, a putut să aştearnă pe hârtie primul proiect al teoriei revoluţiei permanente.)

  Pe urmă totuşi l-au împuşcat, conform sentinţei dată de troica19? Nu, nici măcar nu i-au dat închisoare, ci doar l-au exilat în lakuţia, pe viaţă? Nu, în ţinutul binecuvântat al Minusinskului, şi doar pentru trei ani. L-au dus acolo cu cătuşe, în vagon-zak? O, nu! El călătoreşte ca om liber, încă trei zile umblă fără oprelişti prin Petersburg, pe urmă şi prin Moscova, trebuie să lase instrucţiuni conspirative, să stabilească legături, să ţină consfătuirea cu revoluţionarii rămaşi. Lui i s-a permis să meargă şi în exil pe cont propriu, asta înseamnă: să călătorească laolaltă cu pasagerii liberi – Lenin n-a cunoscut niciodată nici convoi, nici închisorile de tranzit până îu Siberia (fireşte, nici la întoarcere). Apoi, la Krasnoiarsk, el trebuie să mai lucreze două luni la bibliotecă, să isprăvească Dezvoltarea capitalismului… Şi această carte, scrisă de un exilat, vede lumina tiparului fără nici un fel de oprelişti din partea cenzurii (comparaţi cu situaţia din zilele noastre)! Însă din ce mijloace o să trăiască el în acel sat îndepărtat, căci nu-şi va găsi de lucra? Păi a cerat să fie întreţinut pe spezele statului, i se plăteşte mai mult decât are nevoie (cu toate că şi mama lui este destul de înstărită şi îi trimite tot ce comandă). Nu se pot crea condiţii mai bune decât i s-au creat lui Lenin în unicul lui exil. Hrana săţioasă, extrem de ieftină, carnea din abundenţă (un berbec pe săptămână), laptele, legumele, plăcerea neîngrădită de a merge la vânătoare (nemulţumit de câinele său, ai lui sunt gata, în mod serios, să-i trimită un câine din Petersburg; fiindcă la vânătoare muşcă ţânţarii – îşi comandă mănuşi din piele de căprioară), au făcut să se tămăduiască de stomac şi de alte boli ale tinereţii şi să se îngraşe destul de repede. Nici un fel de obligaţii, serviciu ori alte angarale, şi chiar soţia şi soacra nu se oboseau prea tare: pentru două ruble şi jumătate pe lună, o ţărăncuţă de cincisprezece ani făcea toate treburile casei. Lenin nu avea nevoie să câştige bani din activitatea literară, a refuzat propunerile din Petersburg de a se angaja într-o activitate literară plătită. – Scria şi tipărea numai ceea ce îi putea crea un nume literar.