O luminiţă. O căsuţă pe mal. Plescăit de vâsle, pe urmă linişte. Ne-am ascuns şi aşteptăm îndelung. Luminiţa din căsuţă s-a stins. Ne coborâră încetişor. Iată şi barca. Şi o pereche de vâsle. Grozav! (Stăpânul ar fi putut să le ia acasă.) „Departe, pe mare – viaţa nu-i amară!” Stihia dragă! La început încetişor, fără plescăit Când am ieşit în mijloc, am apăsat cu toată puterea pe vâsle.
Plutim pe Irtâş în jos, de după o cotitură ne vine în îutâmpinare un vapor luminat Câte lumini! Toate ferestrele sunt luminate, pe tot vaporul răsună muzică de dans. Pasagerii liberi şi fericiţi, fără să-şi dea seama de fericirea lor şi fără măcar să-şi simtă libertatea, se plimbă pe punte, stau în restaurant. Şi ce plăcut este în cabinele lor…!
Şi coborâm astfel peste douăzeci de kilometri. Alimentele sunt pe terminate. Cât este încă noapte, ar fi înţelept să le completăm. Se aud nişte cocoşi, tragem la mal, şi urcăm încetişor. O căsuţă. Nu este nici un câine. Un staul. O vacă şi un viţel. Găini. Lui Jdanok îi plac păsările, dar eu zic: să luăm viţelul, îl dezlegăm. Jdanok îl duce spre barcă, iar eu, în sensul cel mai adevărat, şterg urmele: altfel, pentru poteră nu va fi greu să-şi dea seama că ne deplasăm pe râu în jos.
Până la mal, viţelul a mers liniştit, dar n-a vrut să urce în barcă, se proptea pe picioarele dinainte. De-abia l-am suit şi l-am culcat Jdauok s-a lăsat peste el, acoperindu-l cu trapul lui, eu am început să vâslesc – ne desprindem, pe urmă o să-l tăiem. Dar asta a fost o greşeală, să-l ducem viu. Viţelul s-a ridicat, l-a răsturnat pe Jdanok şi a intrat în apă cu picioarele dinainte.
Tot echipajul pe punte! Jdanok ţine de viţel, eu ţin de Jdanok, şi cu toţii ne-am aplecat într-o parte, iar barca ia apă. Asta mai lipsea – să ne înecăm în Irtâş. Totuşi am tras viţelul îndărăt! Dar barca se cufundase mult în apă, trebuie să scoatem apa. Însă mai întâi trebuie să tăiem viţelul. Iau cuţitul şi vreau să-i tai tendoanele la grumaz, pe undeva pe aici se află locul acela. Dar nu găsesc locul ori cuţitul nu taie. Viţelul tremură, se zbate, se agită. – Mă agit şi eu. Încerc să-i tai beregata – nici asta uu merge. Mugeşte, dă din picioare, acum sare din barcă sau ne răstoarnă în apă. El vrea să trăiască! Dar şi noi vrem să trăim!
Tai – şi nu pot să-i vin de hac. Clatină barca încolo şi încoace, bezmeticul, şi acum o să se scufunde! Şi pentru că este atât de rău şi îndărătnic, mă cuprinde o ură cumplită, ca faţă de cel mai mare duşman al meu şi, mânat de o furie oarbă, încep să împlânt cuţitul în el la întâmplare! * Sângele ţâşneşte din el, ne stropeşte. Viţelul mugeşte, se zbate şi dă din picioare disperat. Jdanok îl strânge de bot, barca se clatină, iar eu îl lovesc întruna cu cuţitul, înainte îmi era milă şi de un şoricel, şi de o gâză!
În sfârşit, a încremenit. Ne-am apucat să scoatem apa din barcă – cu ispolul, cu nişte cutii, la patru mâini. Şi să vâslim.
Curentul apei ne-a dus pe un braţ al râului. Înainte – o insulă. Trebuie să ne ascundem acolo, curând se luminează de ziuă. Am tras barca în adâncul stufărişului. Am târât viţelul pe mal şi toată avuţia noastră, barca am acoperit-o cu trestii. N-a fost uşor să târâm viţelul de picioare pe panta abruptă. Sus -iarbă până la brâu şi pădure. Fantastic! De câţiva ani trăim în pustiu. Am şi uitat cum arată pădurea, iarba, râul…
Se luminează. Mi se pare că viţelul are o figură supărată. Dar mulţumită lui, bietul animal, o să putem rezista pe insulă Ascuţim cuţitul cu cremenea de la „Katiuşa”. Înainte n-am avut niciodată prilejul sa tai un animal, dar învăţ. Am făcut o tăietură pe burtă, am jupuit pielea, am scos măruntaiele, în adâncul pădurii am făcut focul şi am pus la fiert carne de viţel cu fulgi de ovăz. O găleată întreagă.
Un adevărat ospăţ! Important e că suntem liniştiţi. Şi suntem liniştiţi pentru că suntem pe insulă. Insula ne desparte de oamenii răi. Printre oameni se află şi dintre cei buni, dar nu prea se nimeresc în calea fugarilor, numai dintre cei răi…
O zi însorită, călduroasă. Nu trebuie să ne chircim într-o vizuină de şacal. Iarba este deasă, suculentă. Cine o calcă zilnic în picioare nu-i cunoaşte preţul, nu ştie ce înseamnă să te cufunzi cu pieptul şi cu faţa în ea.
Hoinărim prin insulă. Este plină de tufe de măceş, şi măceşele s-au copt Nu ne mai saturăm mâncând. Apoi mâhcăm din nou supă. Şi fierbem iar came de viţel. Fierbem casă cu rinichi.
Ne simţim extraodinar, sufletul e uşor. Ne amintim drumul nostru greu şi găsim destule lucruri de care să râdem. Cum or fi aşteptat scheciul nostru. Cum or fi înjurat, cum or fi dat socoteală la Direcţie. Ne închipuim figurile lor. Râdem în hohote…!
Pe un trunchi gros, răzuind coaja, am ars cu o sârmă înroşită în foc: „Aici, în drum spre libertate, în octombrie 1950, au găsit adăpost nişte oameni condamnaţi pe nedrept la ocnă pe viaţă”. Să rămână o urmă. În pustietatea asta nu va fi de folos poterei, dar oamenii o vor citi cândva.
Am hotărât să nu ne grăbim. Lucrul pentru care am evadat îl avem: libertatea. (Când vom ajunge la Omsk ori la Moscova, este puţin probabil că ea va mai fi deplină.) Aici încă mai sunt zile însorite, aer curat, verdeaţă, timp liber. Şi came îndeajuns. Doar pâine nu avem şi tare mult ne lipseşte.
Şi astfel am trăit pe insulă aproape o săptămână: din ziua a zecea, şi am început-o pe cea de a şaisprezecea, în desişul pădurii am construit o colibă uscată. Noaptea este frig şi în ea, e drept, dar mai dormim şi ziua. În toate zilele astea am avut parte de soare. Bem multă apă, încercăm, precum cămila, să facem rezerve. Stăm liniştiţi şi printre ramuri privim la viaţa de acolo, de pe mal. Acolo circulă maşini. Oamenii cosesc iarbă – a doua coasă. Pe noi nu ne deranjează nimeni.
Pe neaşteptate, într-o zi, când moţăiam în iarbă, încălziţi de ultimele raze de soare, auzim în insulă zgomot de topor. Ne ridicăm puţin şi vedem că nu departe un om tăia cioturi de lemn şi, încet-încet, se apropie de noi.
Într-o jumătate de lună îmi crescuse o barbă sălbatică, n-aveam cu ce ne rade, arătam a evadat tipic. Lui Jdanok nu-i creşte nimic, e ca un puştan.
Astfel eu mă prefac adormit şi pe el îl trimit să meargă degrabă, să ceară o ţigară, să spună că noi suntem turişti din Omsk, să afle de unde este el. În caz de nevoie – eu sunt pregătit.
Kolia s-a dus, şi au stat de vorbă. Şi-au aprins câte o ţigară. Era un kazah dintr-un colhoz vecin. Puţin după aceea: a luat-o pe mal, s-a suit în barcă şi, fără să-şi ia cioturile tăiate, a început să vâslească.
Ce însemană asta? Se grăbeşte să dea ştire despre noi? (Sau poate, dimpotrivă, s-o fi speriat că îl denunţăm, fiindcă şi pentru tăiat lemne din pădure poţi fi condamnat. Aşa-i viaţa acum: toată lumea se teme de toată lumea.) „Ce i-ai zis despre noi?” „Că suntem alpinişti.” Şi de râs şi de plâns -Jdanok încurcă întotdeauna câte ceva. „Eu ţi-am spus – turişti! De unde până unde alpinişti în stepă întinsă?”
Nu, nu mai putem rămâhe aici! S-a isprăvit cu fericirea Am cărat totul în barcă şi am poniit. Deşi e încă ziuă, trebuie să pornim cât mai repede. Kolia s-a culcat pe fundul bărcii, nu poate fi văzut, şi astfel, de departe, pare un singur om în barcă. Vâslesc, ţinându-mă pe mijlocul Irtâşului.
Prima problemă – să cumpărăm pâine. A doua – cum o să ajungem în locuri locuite de oameni, va trebui să mă bărbieresc neapărat. La Omsk socotim să vindem un costum, să plecăm cu trenul, urcându-ne în el cu câteva staţii mai departe.
Către seară am ajuns la căsuţa unui supraveghetor de geamanduri. Am urcat. Acolo era o femeie singură. S-a speriat, a început să se agite: „îl chem îndată pe soţul meu!” Şi a plecat undeva. Eu după ea, o urmăresc. Deodată, Jdanok mă strigă îngrijorat: „Jora! ^ (Dracu să te ia, cu limba ta păcătoasă cu tot. Doar ne-am înţeles că eu sunt Viktor Alexandrovici.) Mă întorc. Doi bărbaţi – unul dintre ei cu armă de vânătoare.” Cine sunteţi? „ Turişti din Omsk. Vrem să cumpărăm alimente. (Şi ca să risipim orice bănuială:) Da să intrăm în casă, de ce ne primiţi atât de prost? „Şi, într-adevăr, ei se destind:” Noi nu avem nimic. Poate la sovhoz. Doi kilometri mai jos”.
Mergem la barcă şi coborâm încă douăzeci de kilometri. Era o seară cu lună. Urcăm pe malul povârnit. O căsuţă. Nu arde nici o lumină. Batem la poartă. Iese un kazah. Şi acesta este primul om care ne vinde o jumătate de pâine, un sfert de sac de cartofi. Cumpărăm şi un ac cu aţă (asta, probabil, a fost o imprudenţă), îl întrebăm şi de un brici de bărbiert, dar el nu se rade, lui nu-i creşte barba. Totuşi era cel dintâi om bun. Noi prindem gust şi îl întrebăm dacă n-are ceva peşte. S-a ridicat soţia, ne aduce doi peşti şi zice: „Beş denga” ^. Asta-i peste orice aşteptări, ne dă peştele fără bani. Într-adevăr, nişte oameni tare buni! Eu bag peştele în săculeţ, el îl trage înapoi. „Beş denga, cinci ruble”, explică stăpânul. Ah, aşa stau lucrurile! Nu, nu-l luăm, e scump.
Vâslim tot restul nopţii. A doua zi, cea de a şaptesprezecea zi de la evadare, ascundem barca în tufişuri, iar noi dormim în fân. La fel şi în cea de a optsprezecea şi de a nouăsprezecea zi, căznindu-ne să nu ne întâlnim cu oameni. Avem de toate: apă, foc, came, cartofi, sare, găleată. Pe malul drept, abrupt, sunt păduri de foioase, pe cel stâng – lunci şi mult fân. Ziua facem focul în tufişuri, fierbem ciorbă, dormim.
Curând însă vom ajunge la Omsk şi, inevitabil, vom ieşi în lume, prin urinare, am nevoie de un brici de bărbierit. Neputinţă totală: fără brici şi fără foarfece nu poţi născoci nimic care să te ajute să scapi de păr. Poate doar să-l smulgi fir cu fir.
Într-o noapte cu lună am zărit o movilă înaltă pe malul Irtâşului. Ne-am zis: să fie oare vreun turn de pază de pe vremea lui Ermak13? Ne-am urcat să vedem. Şi la lumina lunii am văzut un misterios oraş mort, cu case de chirpici. Probabil tot de la începutul anilor treizeci… Ce arde – au ars, casele de chirpici le-au dărâmat, pe oameni i-au legat de cozile cailor. Aici, turiştii u-au ce căuta…
În aceste două săptămâni n-a plouat niciodată. Nopţile, însă, deveniseră foarte friguroase. Pentru viteză vâsleam mai mult eu, iar Jdanok şedea la cârmă şi îngheţa. Şi iată că în cea de a douăzecea noapte a început să mă roage să facem focul şi să se încălzească bând apă fiartă. L-am pus să vâslească, dar el tremura scuturat de friguri şi mă ruga mereu să fac focul.
Tovarăşul de evadare nu putea să-i refuze acest foc – Kolia trebuia să înţeleagă şi să renunţe el. Dar Jdanok aşa era el, nu putea să lupte cu dorinţa lui: ca atunci când a luat lipia de pe masă; s-au cum l-au ispitit gâştele şi găinile…
Tremura şi cerea foc. Însă de-a lungul Irtâşului, pretutindeni, probabil că ne aşteptau cu atenţia încordată. Este uimitor că până acum nu ne-am încrucişat cu soldaţii din escortă. Că în nopţile cu lună, în mijlocul Irtâşului, nu ne-au observat şi nu ne-au oprit La un moment dat am observat pe malul cel înalt o luminiţă. Kolia, în loc de foc, a început să mă roage să intrăm şi să ne încălzim. Era şi mai primejdios. Nu puteam fi de acord. Să înduri atâta, să parcurgi atâta drum – şi pentru ce? Dar nu puteam să-l refuz, poate s-a îmbolnăvit. Iar el nu renunţa de bună-voie.
La lumina unei gazomiţe dormeau un kazah şi o kazahă. Au sărit în sus speriaţi. Eu le explic: „Vedeţi, acest om s-a îmbolnăvit, lăsaţi-ne să ne încălzim. Noi suntem în delegaţie, de la Zagotzerno^. Am trecut cu barca din partea cealaltă.” Zice kazahul: „Culcaţi-vă.” Kolia s-a culcat pe o pătură de pâslă, m-am aşezat şi eu, cum se zice, de ochii lumii. Era primul nostru acoperiş de la începutul evadării, dar nu aveam linişte din pricina lui. Nu numai că nu puteam să dorm, dar nici să mă întind nu puteam. Aveam senzaţia că ne-am trădat singuri, că ne-am vârât singuri îutr-o capcană.
Bătrânul a ieşit doar în cămaşă şi izmene (altfel m-aş fi dus după el) şi nu s-a întors multă vreme. De după polog se aud şoapte în kazahă. Ăştia sunt cei tineri, întreb: „Cine sunteţi? Supraveghetori la gemanduri?” „Nu, noi suntem din sovhozul zootehnic Abai15, primul pe Republică.” Ah, ce locşor ne-am ales, mai rău nici că se poate! Unde-i sovhoz – acolo-s autorităţile şi miliţia. Ba încă şi primul pe Republică! Înseamnă că se străduiesc…
Îi strâng mâna lui Kolia: „Mă duc la barcă, vino după mine. Cu servieta.” Iar cu glas tare: „Degeaba am lăsat merindele pe mal”. Ies în tindă, împing uşa care dă afară, dar este încuiată. Da, e clar. Mă întorc, îl zgâlţâi pe Kolia ca să-l fac atent şi mă duc iar la uşă. Uşa a fost făcută de nişte tâmplari proşti,
Jos o scândură e mai scurtă, pe acolo vâr mâna şi mă întind zdravăn… Aha, e proptită cu un par pe dinafară, îl dobor.
Ies. Fuga spre mal. Barca e la locul ei. În lumina lunii pline stau şi aştept Dar Kolia nu se vede. Ah, ce năpastă! Înseamnă că n-are putere să se scoale. Se mai încălzeşte vreo câteva clipe. Ori l-au prins. Trebuie să mă duc să-l ajut Urc din nou povârnişul. Din casă, spre mine, vin patru, printre ei – Jdanok. Foarte aproape unul de altul (sau îl ţin?). Strigă: „Jora! (Din nou” Jora! „) Vino încoace! Ne cer actele!” Dar servieta n-o are în mână, cum îi poruncisem.
Mă apropii Cel nou, cu accent kazah, zice: „Actele dumneavoastră!” Mă ţin cât se poate de calm: „Dar dumneata cine eşti?” „Eu sunt comandantul.” „Foarte bine, zic eu încurajator, să mergem. Actele pot fi oricând verificate. Acolo în casă, e şi lumină mai multă.” Am intrat în casă.
Ridic încet servieta de jos, mă aproapii de gazomiţă şi chibzuiesc cum să mă apropii mai bine şi să sar, iar în vremea asta vorbesc întruna: „Actele, mă rog, îutotdeuana… Actele trebuie verificate acolo unde este nevoie. Vigilenţa nu strică. La noi, la Zagotzerno, a fost un caz…” Apucasem îucuietoarea ca să deschid servieta. Toţi se strânseseră în jurul meu. Şi-i fac comandantului un vânt cu umărul spre stâuga, el cade peste bătrân şi amândoi se prăvălesc la pământ. Celui tânăr – o directă de dreapta în falcă. Ţipete, strigăte! Eu: „Mahmadera!” şi cu servieta în mână sar pe o uşă, pe a doua. Din tindă, Kolia mă strigă: „Jora! Mă ţin, nu mă lasă!” Se apucase de tocul uşii, iar ei îl trăgeau înăuntru. L-au apucat de mână, dar nu-l pot trage. Atunci m-am proptit cu piciorul în toc, şi l-am smucit cu atâta putere, încât Kolia a zburat peste mine, iar eu am căzut. Numaidecât peste mine s-au prăvălit doi. Nu înţeleg cum am ieşit de sub ei. Preţioasa noastră servietă a rămas acolo. Am fugit direct spre povârniş, în salturi! Din spate aud în rusă: „Cu toporul! Cu topoml!” probabil ca să mă sperie, altfel ar fi zis în kazahă. Simt că sunt gata să mă apuce cu mâinile. Mă poticnesc, gata-gata să cad! Kolia ajunsese la barcă Strig: „împinge barca. Sări îu ea!” El o împinge, iar eu intru până la genunchi în apă, apoi sar în barcă. Kazahii nu îndrăznesc să intre în apă, aleargă pe mal: „Gâr, gâr, gâr!” Le strig: „Hei? Ne-aţi prins, ticăloşilor?”
Bine că n-au avut iiici o armă. Am împins barca pe firul apei. Ei urlă şi aleargă pe mal, însă un mic golfuleţ le stăvileşte drumul. Mi-am scos cele două perechi de pantaloni, cei marinăreşti şi cei de costum, îi storc, şi-mi clăuţăne dinţii în gură. „Ce zici, Kolia, ne-am încălzit?” Tace…
E limpede că trebuie acum să ne luăm adio de la Irtâş. În zori trebuie să ieşim la mal şi să ajungem la Omsk cu vreo maşină de ocazie. Nu mai avem mult în servietă rămăsese „katiuşa” şi sarea. Unde să găsim un brici de ras, nu mai vorbesc unde să ne uscam? Lată, lângă mal, o barcă, o căsuţă. E clar, un supraveghetor de geamanduri. Coborâm pe mal, batem la uşă. Nu se aprinde nici o lumină. O voce groasă de bărbat: „Cine-i acolo?” „Lăsaţi-ne să ne încălzim! Era să ne înecăm, ni s-a răsturnat barca.” După multă zăbavă, în sfârşit uşa se deschide, în tindă, în semiîntuneric, într-o parte a uşii – un bătrân voinic, rus, cu mâinile amândouă ridicase toporul asupra noastră. Dacă-l Loveşte pe cel dintâi – nu-l mai opreşti! „Nu vă fie teamă, caut eu să-l înduplec. Noi suntem din Omsk. Am fost în delegaţie în sovhozul Abai. Am vrut să ajungem cu barca în raionul vecin, dar mai sus de dumneata sunt nişte praguri şi nişte plase, noi am făcut o mişcare greşită şi – ne-am răsturnat.” Se uită la noi încă bănuitor, fără să lase toporul. Unde l-am mai^văzut, în ce tablou? Un bătrân din poveşti – coamă căruntă, capul cărunt, în sfârşit, dă glas: „Care va să zică, vă duceţi la Jelezianka?” Ce bine, am aflat şi unde suntem. „Sigur, la Jelezianka. Însă ce-i mai rău – ue-a căzut servieta în apă şi aveam în ea o sută cincizeci de rable. Am cumpărat nişte came de la sovhoz, acum nu ne mai arde de came. Poate vrei s-o cumperi dumneata?” Jdanok s-a dus după came. Bătrânul m-a lăsat să intru în odaia lui, acolo ardea o lampă de gaz, pe perete – o puşcă de vânătoare. „Acum o să vă verificăm actele.” Mă străduiesc să vorbesc cât mai firesc, convingător: „Actele le avem totdeauna cu noi, bine că le ţinem în buzunarul de la piept şi nu s-au udat Eu sunt Stoliarov Viktor Alexandrovici, împuternicitul direcţiei regionale zootehnice.” Acum trebuie să iau cât mai repede iniţiativa. „Dar dumneata cine eşti?” „Supraveghetorul geamandurilor.” „Şi numele dumitale?” Tocmai atunci a intrat Kolia şi bătrânul n-a mai adus vorba de acte. A zis că n-are bani pentru came, dar poate să ne ofere un ceai.
Am rămas la el cam un ceas. Ne-a încălzit ceai la flacără de aşchii, ne-a dat pâine şi chiar ne-a tăiat câteva felii de slănină. Am vorbit despre şenalul trtâşului, de preţul care l-am dat pe barcă, unde putem s-o vindem. Vorbea mai mult el. Se uita la noi cu o privire inteligentă de bătrân, şi mi s-a părut că înţelege totul acest om adevărat. La un moment dat chiar am vrut să mă destăinui. Dar asta nu ne-ar fi ajutat cu nimic: brici nu avea, era evident, părul lui crescuse cum creşte totul în pădure. Şi pentru el era mai bine să nu ştie, altfel – articolul „ai ştiut şi n-ai spus”.
I-am lăsat din carnea noastră de viţel, şi el ne-a dat chibrituri, a venit să ne conducă şi ne-a explicat pe ce parte trebuie să vâslim. Ne-am desprins de mal, am început să vâslesc repede, să ne depărtăm cât mai mult în această ultimă noapte. Ne-au prins pe malul drept, acum ne ţineam mai mult pe lângă cel stâug. Luna trecuse de malul nostru, dar cerul era senin, şi observăm cum de-a lungul malului drept, povârnit şi acoperit cu păduri, tot pe firul apei coboară o barcă, doar că noi suntem mai iuţi.
Nu cumva o f i o grupă operativă?… Înaintăm paralel. Am hotărât să fiu obraznic, am apăsat pe vâsle şi m-am apropiat. „Hei, consătene! Încotro?” „La Omsk”. „De unde?” „Din Pavlodar.” „Ce cauţi aşa departe?” „Mă mut acolo, definitiv”.
Pentru un oper, graiul lui, rostind peste tot numai „o”, părea cam simpluţ, răspunde cu plăcere şi, evident, este chiar bucuros de întâlnire. Nevastă-sa doarme în barcă, iar el, cu vâslele, face noaptea mai scurtă. Scormonesc cu privirea: asta nu-i barcă, ci adevărată haraba, plină cu calabalâc, peste tot numai boccele.
Chibzuiesc cu repeziciune, în ultima noapte, în ultimele ore pe râu – o astfel de întâlnire! Dacă se mută definitiv, înseamnă că au şi mâncare, şi bani, şi acte de identitate, şi haine, şi chiar brici de bărbierit. (Nimeni, nicăieri, n-o Să observe dispariţia lor. El este unul, noi suntem doi, nevasta n-o punem la socoteală. Eu voi călători cu carnetul lui de identitate, Kolia se va travesti şi se va da drept femeie: mic, spân la faţă, îi vom confecţiona o figură. Şi vom găsi, desigur, un geamantan – pentru înfăţişarea noastră de călători. Şi orice şofer, chiar în dimineaţa asta ne duce până la Omsk.
Când nu s-a jefuit pe râurile ruseşti? Când soarta ţi-e potrivnică, oare ce poţi să faci? După ce lăsasem urme pe râu – asta era unica şansă şi ultima, îmi pare rău să iau lucrurile creştinului, dar de noi cui i-a părut rău? Sau cui o să-i pară rău?
Toate astea ne trec fulgerător prin minte, şi mie, şi lui Jdanok. Şi doar îl întreb încet: „îhî-m-m?” Şi el încet de tot: „Mahmadera”.
Mă apropii tot mai mult şi acum împing barca lor spre malul drept, spre pădurea întunecată, mă grăbesc să nu ajungem la cotul râului, acolo poate că pădurea ia sfârşit îmi compun o voce de comandant şi ordon:
— Atenţie! Suntem grupa operativă a ministerului de interne. Trageţi barca la mal. Controlul actelor!
Vâslaşul a azvârlit vâslele: ori se speriase, ori poate era chiar bucuros – nu sunt bandiţi, ci o grupă operativă.
— Poftiţi, rosteşte el în felu-i specific, puteţi să le controlaţi şi aici, pe apă.
— Am spus la mal – la mal să fie! Şi repede.
Am ajuns. Suntem aproape bord lângă bord. Noi am sărit, el se strecoară cu greutate printre boccele, şchioapătă. Nevasta s-a trezit: „Mai este mult?” Flăcăul îmi întinde carnetul de identitate. „Şi livretul militar?” „Eu sunt invalid, am fost rănit, m-au reformat. Uite adeverinţa…” Bag de seamă că la prora bărcii lor luceşte ceva – un topor, îi fac semn lui Kolia – se confiscă. Kolia s-a repezit, prea brusc, şi a luat toporul. Femeia a început să bocească, simţea ceva. Eu, sever: „Ce-nseamnă asta. Gata cu plânsul. Noi căutăm nişte fugari. Criminali. Şi toporul este socotit armă,” S-a mai liniştit. – Îi ordon lui Kolia:
— Locotenent! Du-te la postul de observaţie. Acolo trebuie să fie căpitanul Vorobiov.
(Şi gradul, şi numele mi-au venit în minte de la sine, şi iată de ce: amicul nostru, căpitanul Vorobiov, şi el fugar, a rămas să zacă în BUR-ul din Ekibastiiz.)
Kolia a înţeles: să vadă sus dacă nu e cineva, dacă putem să acţionăm. Şi a urcat coasta, în vremea asta eu pun întrebări şi cercetez cu privirea. Invalidul îmi luminează servil cu chibriurile lui. Citesc carnetele de identitate şi certificatele. Se potriveşte şi vârsta – invalidul n-are încă patruzeci. A lucrat ca gea-mandurist Acum au vândut casa, vaca. (Fireşte, are toţi banii cu el.) Se duc să-şi caute norocul. Nu le ajungea o zi, au plecat noaptea.
Este o ocazie excepţională, o ocazie rară, tocmai pentru că nimeni, nicăieri, n-o să bage de seamă dispariţia lor. Dar ce vrem noi? Avem nevoie de vieţile lor? Nu, eu n-am ucis oameni şi nici nu vreau să ucid. Pe anchetator sau pe oper, când mă schingiuiesc, da, însă n-am să pot ridica muia asupra unor oameni nevinovaţi. Să le luăm banii? Doar foarte puţini. Cum puţini?
Păi, pentru două bilete până la Moscova. Şi pentru mâncare. Şi poate câte ceva din boarfe. Asta n-o să-i ruineze. Şi dacă nu le vom lua actele, nici barca şi iie vom înţelege să nu ne denunţe? E greu de crezut? Şi noi cum o să ne descurcăm fără acte?
Dar dacă o să luăm actele, nu le rămâne altceva de făcut decât să ne denunţe. Iar ca să nu ne denunţe, trebuie să-i legăm aici. Să-i legăm astfel, încât să avem o rezervă de două-trei zile.
Dar asta ar însemna pur şi simplu să…?
S-a întors Kolia, mi-a făcut semn că sus totul este în ordine. Aşteaptă de la mine „mahmadera!” Ce-i de făcut?
Ekibastuzul robilor, Ekibastuzul ocnaşilor îmi răsare dinaintea ochilor. Şi să ne întoarcem acolo?… Oare să nu avem dreptul…?
Şi deodată – deodată ceva foarte uşor mi-a atins picioarele. M-am uitat: ceva mic, alb. M-am aplecat, şi ce văd? Un motănel alb. A sărit din barcă, cu coada ridicată, toarce şi se freacă de picioarele mele.
El nu-mi ştie gândurile.
Şi din pricina atingerii acestui pisoiaş, am simţit că voinţa mea s-a frânt. Încordată de douăzeci de zile, începând cu târâtul pe sub sârma ghimpată, acum parcă a plesnit. Am simţit că, orice mi-ar zice Kolia acum, eu n-aş putea să le iau – nu viaţa, dar nici banii lor câştigaţi cu sudoarea frunţii.
Păstrându-mi tonul sever:
— Aşteptaţi aici, o să ne dumirim îndată. ^ w Urcăm coasta malului, ţin în muia actele lor. Îi spun lui Kolia ce gândesc. El tace. Nu este de acord, dar tace.
Uite-aşa sunt toate rânduite: ei pot să ne ia la toţi libertatea, şi n-au mustrări de conştiinţă. Dacă vrem să ne luăm îndărăt libertatea noastră naturală, pentru asta ei ne cer viaţa, a noastră şi a tuturor celor pe care îi întâlnim în cale.
Ei îşi permit totul, noi – nu. Iată de ce ei sunt mai puternici decât noi. Fără să convenim ceva, coborâm. Lângă barcă este doar şchiopul. „Unde îţi este nevasta?” „S-a speriat şi a fugit în pădure.”
— Luaţi-vă actele. Puteţi să vă continuaţi drumul. Mulţumeşte. Strigă spre pădure:
— Ma-aria! Vino îndărăt! Sunt oameni buni. Hai să plecăm.
Ne desprindem de mal. Vâslesc din toate puterile. Şontorogul îşi aduce aminte şi îmi strigă din urmă:
— Tovarăşe şef! Ştiţi, ieri am văzut doi – bandiţi în toată regula! Dacă ştiam, îi reţineam pe ticăloşi!
— Ţi-a fost milă, nu? Întreabă Kolia. Nu zic nimic.
*
Din noaptea asta – de când am intrat să ne încălzim, ori de la întâlnirea cu motăiielul alb, evadarea noastră a început să meargă prost. Nu ştiu ce, dar parcă pierduserăm ceva: siguranţa? Îhdemânarea? Capacitatea de a chibzui? Unitatea opiniilor? Acum, când eram atât de aproape de Omsk, am început să Facem greşeli şi să nu ne mai înţelegem. Astfel de fugari nu ajung prea departe.
Spre dimineaţă am abandonat barca. Ziua am dormit într-un stog, dar destul de agitaţi. S-a întunecat. Mi se făcuse foame. Ar trebui să fierbem nişte came, dar găleata am pierdut-o în timpul retragerii. Am hotărât s-o frigem. Am găsit un scaun de tractor – el va fi tigaia. Cartofii o să-i coacem.
Alături se afla o colibă înaltă de fân – o făcuseră cosaşii, în acea eclipsă a minţii în care intrasem astăzi, nu ştiu de ce am socotit că e mai bine să fac focul înlăuntral colibei: n-o să fie văzut de nicăieri. Kolia nu vrea nici un fel de cină: „Să mergem mai departe!” A apărut disensiunea, nimic nu merge.
Am făcut totuşi focul în colibă, însă am pus prea multe vreascuri. A luat foc toată coliba, abia am izbutit să ies afară. Focul s-a întins la stog, cel în care ne petrecusem toată ziua. Mi s-a făcut dintr-o dată milă de acest fân înmiresmat, care fusese atât de bun cu noi. Am început să-l împrăştii, să mă rostogolesc pe pământ, încercând să strng focul, să nu se întindă mai departe. Kolia stă deoparte, e supărat, nu mă ajută.
Ce urmă am lăsat! Ce văpaie! Vizibilă de la mai mulţi kilometri. Asta se mai cheamă şi diversiune. Pentru evadare or sa ne dea acelaşi sfertuleţ, pe care îl mai avem. Dar pentru „diversiune” cu fânul colhozului, la dorinţă îţi pot da şi pedeapsa capitală.
Mai grav este că fiecare greşeală creează posibilitatea apariţiei unor greşeli noi, îţi pierzi siguranţa, capacitatea de a aprecia situaţia.
Coliba a ars, dar cartofii s-au copt. Cenuşă în loc de sare. Am mâncat.
Am pornit la drum de noapte. Am ocolit un sat mare. Am găsit o lopată. Am luat-o pentru orice eventualitate. Ne-am dat mai aproape de Irtâş. Şi am nimerit într-un golf. Să ocolim din nou? E păcat Am căutat şi am găsit o barcă fără vâsle. Nu-i nimic, lopata în locul vâslelor. Am traversat golfuleţul. Aici mi-am legat lopata cu cureaua în spate, cu coada în sus, să pară ca un pat de armă. În întuneric păream vânători.
Curând ne-am întâlnit cu nişte oameni. Am sărit într-o parte. Unul zice: „Petro!” „Ai greşit, nu sunt Petro!”
Am mers toată noaptea. Din nou am dormit într-un stog. Ne-a trezit sirena unui vapor. Am scos capul – nu prea departe era un debarcader. Aici se cărau harbuji cu camioanele. Omskul este aproape, este aproape. E timpul să mă bărbieresc şi să facem rost de bani. Kolia mă sâcâie întruna: „Suntem pierduţi. De ce trebuia să mai evadăm dacă ştiai că o să-ţi fie milă? Era în joc soarta noastră, şi ţie ţi-a fost milă. Acum suntem pierduţi.”
Are dreptate. Acum totul pare extrem de absurd: n-avem brici, u-avem bani, şi totul a fost în mâinile noastre, dar nu am luat nimic. Trebuia să tânjeşti atâţia ani după evadare, să pui în joc atâta şiretenie, să te târăşti pe sub sârma ghimpată şi să aştepţi rafala în spinare, să nu bei şase zile apă, să traversezi deşertul în două săptămâni – şi să nu iei ceea ce ai în mână! Cum să intru în Omsk nebărbierit? Cu ce o să plecăm din Omsk mai departe…?
O zi întreagă stăm întinşi într-un stog de fâu. Fireşte, nu putem să dormim. Pe la cinci seara Jdanok zice: „Hai să mergem acum să ne orientăm pe lumină”. Eu: „Pentru nimic în lume!” El: „Curând o se se împlinească o lună!
Îţi păzeşti pielea exagerat de mult! O să ies şi mă duc singur. „îl ameninţ:” Ia seama, cuţitul e făcut şi pentru tine!” însă, fireşte, n-o să împlânt cuţitul în el.
S-a potolit. Stă culcat. Brusc se rostogoleşte din stog şi pleacă. Ce să fac? Să ne despărţim aşa? Am sărit şi eu, am pornit după el. Mergem la lumina zilei, pe un drum de-a lungul Irtâşului. Ne-am aşezat lângă un stog şi chibzuim: dacă ne întâlnim acum cu cineva, va trebui să nu-i dăm drumul până nu se face întuneric, ca să nu ne denunţe. Kolia a ieşit imprudent – o f i liber drumul? – Şi numaidecât l-a văzut un flăcău. Au trebuit să-l cheme: „Apropie-te, prietene, să aprindem o ţigară de necaz!” „Da ce necaz aţi păţit?” „Păi, uite, am plecat cu cumnatul meu în concediu cu barca Eu sunt din Omsk, iar el din Pavlodar, este lăcătuş la şantierul de reparaţii navale, într-o noapte, barca s-a desfăcut şi dusă a fost, am rămas doar cu ce am avut pe mal. Da tu ce eşti?” „Eu sunt geamandurist.” „N-ai zărit pe nicăieri barca noastră? Poate prin stufăriş?” „Nu.” „Şi unde-i postul tău?” Uite colo „, zice, arătând spre o căsuţă.” Păi, hai să mergem la tine, fierbem nişte carne, ne bărbierim.”
Mergem. Căsuţa pe care o văzusem era a unui alt geamandurist, vecin, a geamanduristului nostru – la vreo trei sute de metri mai departe. Dar nu e singur. De-abia am intrat în casă, şi vecinul vine la noi pe bicicletă, cu armă de vânătoare. Se holbează la barba mea, mă întreabă despre viaţa la Omsk. Pe mine, un ocnaş, să mă întrebi de viaţa din libertate! Bălmăjesc ceva la nimereală, în general că stăm prost cu locuinţele, cu alimentele, cu produsele industriale de asemenea, aici sigur nu dai greş. El se strâmbă, obiectează, se pare că este cadru de partid. Kolia fierbe supa, trebuie să mâncăm bine şi să facem şi rezerve, poate nu mai avem prilejul până la Omsk.
Chinuitor trece timpul până se lasă întunericul. Nu trebuie să-i lăsăm să plece nici pe unul, nici pe celălalt. Şi dacă va veni şi al treilea? Iată însă că amândoi se pregătesc să plece să aprindă luminile la geamanduri. Ne oferim să-i ajutăm. Membrul de partid refuză: „Eu n-am decât două lumini de aprins şi trebuie să mă duc în sat, să duc nişte vreascuri acasă. Dar mai trec eu pe aici.” îi fac semn lui Kolia să nu-l scape din ochi pe membrul de partid, dacă observă ceva – în tufiş, îi arăt locul de întâlnire. Eu mă duc cu al nostru. Din barcă cercetez împrejurimile, întreb câţi kilometri sunt de colo până dincolo. Ne întoarcem în acelaşi timp cu vecinul. Asta mă linişteşte: n-a avut încă timp să ne denunţe. Curând, într-adevăr, revine cu căruciorul lui cu vreascuri. Da nu pleacă mai departe, s-a aşezat să guste din supa lui Kolia. Nu pleacă. Ce-i de făcut? Să-i imobilizăm pe amândoi? Unul în beci, celălalt în propriul pat?… Amândoi au acte, celălalt are bicicletă şi armă? Asta-i viaţa de evadat: nu-ţi este de ajuns simpla ospitalitate, trebuie să mai iei şi cu forţa…
Deodată – zgomot de furcheţi. Mă uit pe fereastră – într-o barcă trei, asta înseamnă cinci la doi. Stăpânul nostru iese, dar se întoarce numaidecât după bidoane. Zice: „Şeful a adus gazul. Ciudat că a venit chiar el, că astăzi e duminică.”
Duminică! Uitaserăm să ţinem socoteala zilelor săptămânii, noi le distingeam altfel. Păi noi am fugit într-o duminică seara. Care va să zică, trei săptămâni de la evadare! Ce-o fi acolo, în lagăr? Potera este disperată că n-a pus mâna pe noi. În trei săptămâni, dacă o ştergeam cu maşina, am fi putut de Mult să ne aranjăm undeva prin Karelia, prin Bielorusia, să avem acte de identitate, să muncim. Cu puţin noroc, poate şi mai la vest… Şi nu e păcat să te predai acum, după trei săptămâni?!
„Ce zici, Kolia, după ce ne-am făcut plinul, n-ar fi cazul să ne şi uşurăm gospodăreşte?” Ieşim în tufişuri şi urmărim: gazda noastră ia gazul de la barca sosită, membrul de partid s-a apropiat şi el. Vorbesc ceva, dar noi nu auzim.
Au plecat. Pe Kolia, îl trimit rapid în casă, să nu-i lase pe geamandurişti să vorbească singuri despre noi. Eu mă duc încet la barca gazdei. Ca să nu fac zgomot cu lanţul, mă căznesc şi scot ţăruşul cu totul. Socotesc timpul: dacă şeful geamauduriştilor s-a dus să raporteze despre noi, are şapte kilometri până în sat, deci – patruzeci de minute. Dacă epoleţii roşii sunt în sat, până se adună, cu maşina, fac încă vreo cincisprezece minute.
Mă duc în casă. Vecinul tot nu pleacă, face conversaţie. Foarte ciudat, înseamnă că va trebui să-i luăm pe amândoi deodată. „Ce zici, Kolia, mergem să ne spălăm înainte de culcare?” (trebuie să ne înţelegem.) Numai ce am ieşit, şi în liniştea serii auzim tropăit de cizme. Ne aplecăm şi la lumina cerului senin (luna încă nu răsărise) vedem cum pe lângă tufişuri aleargă oameni unul după altul, înconjoară căsuţa.
Îi şoptesc lui Kolia: „La barcă!” Fug spre râu, pe pantă alunec, cad şi, iată, am ajuns la barcă. Viaţa se numără în secunde, dar Kolia nu apare! Uude-o fi dispărut? Nu pot să-l părăsesc.
În sfârşit, de-a lungul malului, cineva fuge prin întuneric direct spre mine. „Kolia, tu eşti?” O flacără! Un foc de armă drept în faţă! Cu o săritură de cascador (cu mâinile înainte) sar în barcă. Dar pe coastă – rafale de automat Strigă: „L-am terminat pe unul”. Se apleacă: „Este rănit?” Gem. Mă scot din barcă, mă duc undeva. Şchiopătez (dacă sunt schilodit, mă vor bate mai puţin), în beznă, pe neobservate, arunc în iarbă două cuţite.
Sus, epoleţii roşii mă întreabă numele. „Stoliarov.” (Poate, cine ştie, mă descurc cumva. Nu-mi vine deloc să spun numele meu, asta înseamnă sfârşitul libertăţii.) Mă lovesc peste faţă: „Numele!” „Stoliarov.” Mă târăsc într-o izbă, mă dezbracă până la brâu, îmi leagă mâinile la spate cu sârmă, sânna îmi intră în piele, îmi proptesc baionetele în pântece. De sub una ţâşneşte o şuviţă de sânge. Miliţianul, locotenentul-major Sabotajnikov, care m-a prins, îmi vâră pistolul în faţă cu siguranţa trasă. „Numele!” Este inutil să mă mai împotrivesc, îi spun. „Uude-i al doilea?” îşi agită revolverul, baionetele se înfig şi mai adânc: „Unde-i al doilea?” Mă bucur pentru Kolia şi afirm: „Am fost împreună, probabil a fost ucis.”
A venit operul cu găitane albastre, un kazah. M-a împins aşa legat pe pat şi pe jumătate aşezat a început să mă lovească ritmic peste faţă: cu dreapta, cu stânga, cu dreapta cu stânga, de parcă ar înota. La fiecare lovitură, capul mi se loveşte de perete. „Unde-i arma?” „Care armă?” „Aţi avut o armă, aţi fost văzuţi într-o noapte.” Ăsta a fost acel vânător de noapte – şi el ne-a vândut… „A fost o lopată, n-a fost nici o armă!” Nu crede şi loveşte. Brusc m-am simţit mai bine: leşinasem. Când mi-am revenit: „Ia seama, dacă unul de-ai noştri o să fie rănit, tu o să fii curăţat pe loc!”
(Parcă simţiseră – Kolia a avut într-adevăr o armă! Asta s-a lămurit mai târziu – când i-am zis lui Kolia „La barcă!” el a fugit în direcţie opusă, în tufişuri. Mi-a explicat că n-a înţeles… Dar nu, toată ziua tânjise să se despartă, iată dar că s-a despărţit. Nu uitase nici bicicleta. Auzind împuşcăturile, s-a depărtat cât mai mult de râu şi s-a târât îndărăt, acolo de unde veniserăm aici. Se întunecase de-a binelea, şi câtă vreme toată haita tăbărâse pe mine, el s-a ridicat în picioare şi a fugit. Fugea şi plângea: credea că m-au ucis. Aşa a ajuns la cea de a doua căsuţă, a vecinului. A spart fereastra cu piciorul şi a început să caute arma. Pipăind, a găsit-o atâmată de perete, de asemenea – un săculeţ cu cartuşe. A încărcat. Gândul lui, zice, era următorul: „Să mă răzbun? Să trag în ei pentru Jora?” S-a răzgândit însă. A găsit bicicleta şi toporul. Dinăuntru a spart cu toporul uşa, a pus nişte sare în săculeţ (i s-a părut lucrul cel mai important sau u-a avut vreme să chibzuiască) – şi a plecat mai întâi pe un drum vicinal, apoi prin sat, chiar pe lângă soldaţi. Lor nici nu le-a trecut prin minte că poate fi el.)
Pe mine, legat, m-au pus într-o căruţă, doi soldaţi s-au aşezat peste mine şi m-au dus aşa la sovhoz, vreo doi kilometri. Aici era telefonul de la care pădurarul (era în barcă împreună cu şeful geamanduriştilor) i-a chemat pe epoleţii roşii, iată de ce au venit ei aşa de repede, pentru că au fost anunţaţi prin telefon, nici nu m-am gândit la asta.
Cu acest pădurar, aici, a avut loc o mică scenă, despre care, într-un fel, nu-mi face plăcere să povestesc, însă pentru unul care tocmai a fost prins este caracteristică: trebuia să merg la budă pentru o nevoie mică, dar cineva trebuia să mă ajute într-un fel foarte intim, pentru că mâinile mele erau răsucite la spate. Pentru a nu fi umiliţi soldaţii, i-au ordonat pădurarului să iasă cu mine. În întuneric ne-am depărtat puţin de soldaţii cu automate şi el, asistându-mă, mi-a cerat iertare pentru că m-a trădat: „Aşa-i funcţia mea. Nu puteam altfel.”
Eu n-am răspuns. Cine poate judeca asta? Ne-au trădat şi oameni cu funcţii şi fără funcţii. Toţi ne-au trădat pe drum, în afară de acel bătrân antic cu coama căruntă.
Într-o izbă la dramul mare, eu stau dezbrăcat până la brâu, legat. Mi-e tare sete, dar nu-mi dau să beau. Epoleţii roşii mă privesc ca nişte fiare, fiecare face ce face ca să mă înghiontească una-două cu patul armei, însă aici nu ucid cu una, cu două: pot să ucidă numai când sunt puţini, când nu există martori. (Se poate înţelge de ce sunt atât de răi. Câte zile, fără pic de odihnă, au mers unul după altul prin apă în stufăriş şi au mâncat doar coserve, fără nimic cald) în izbă se află o familie întreagă. Copiii mici mă privesc cu curiozitate, dar se tem să se apropie, chiar tremură. Locotenentul de miliţie sade şi bea vodcă împreună cu stapâuul, mulţumit de ispravă şi de răsplata ce va să vie. – „Tu ştii cine-i ăsta? Se laudă el către stapâuul izbei. Ăsta-i colonel, un cunoscut spion american, mare bandit. A fugit la ambasada americană. Aceştia, pe drum, ucideau oameni şi îi mâncau.”: ; Poate chiar şi el crede. MVD-ul răspândea astfel de zvonuri despre noi pentru a ne prinde mai uşor, ca toată lumea să ne denunţe. Nu le era destul avantajul puterii, al armelor, al vitezei de mişcare, aveau nevoie şi de sprijinul calomniei.
(în vremea asta pe drumul ce trecea pe lâhgă izba noastră, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, trece Kolia pe bicicletă, cu arma peste umăr. El vede izba puternic luminată, în pridvor – soldaţii zgomotoşi fumând, în faţa ferestrei – pe mine despuiat. Şi învârte din pedale spre Omsk. Iar acolo unde m-au prins pe mine, în jurul tufişurilor, toată noaptea, vor străjui soldaţii, iar dimineaţă vor pieptăna toate împrejurimile. Nimeni încă nu ştie că geamăn -duristului vecin i-a dispărut bicicleta şi arma, şi el, pesemne, s-a grăbit să meargă la băutură şi să se laude.)
Delectându-se cu succesul său, neobişnuit la scară locală, locotenentul de miliţie dă ordin să fiu dus în sat. Din nou mă aruncă în cărată şi mă duc la KPZ: peste tot sunt, la fiecare soviet sătesc! Doi soldaţi cu automate fac de gardă în coridor, doi sub fereastră! Doar eram colonelul spion american! Mi-au dezlegat mâinile, dar mi-au poruncit să mă culc pe pardoseală, în mijloc, să nu mă rezem de nici un perete. Şi astfel, gol până la brâu, îmi petrec noaptea de octombrie.
Dimineaţa vine un căpitan, mă fulgeră cu privirea, îmi aruncă tunica (celelalte haine le şi băuseră). Încet şi uitându-se spre uşă, îmi pune o întrebare ciudată:
— De unde mă cunoşti? ’:
— Nu vă cunosc.
— De unde ai ştiut atunci că eu, căpitanul Vorobiov, am fost însărcinat cu căutările? Ticălosule, îţi dai seama în ce situaţie m-ai pus?
El este Vorobiov! Şi căpitan! Acolo, noaptea, când ne-am dat drept grapă operativă, l-am pomenit pe căpitanul Vorobiov: şchiopul pe care l-am cruţat a denunţat totul de-a fir a păr. Şi acum căpitanul are neplăceri. Dacă şeful poterei are legături cu evadatul, ce să ne mai mirăm că de trei săptămâni nu pot să-l prindă…!
Mai vine şi o haită de ofiţeri, strigă la mine, mă întreabă şi de Vorobiov. Le spun că este o pură întâmplare.
Mi-au legat din nou mâinile cu sârmă, mi-au scos şireturile de la bocanci şi ziua-n amiaza mare m-au plimbat prin sat. În cordon – vreo douăzeci de soldaţi cu automate. A dat năvală întregul sat, muierile dau din cap, copiii aleargă în urmă şi ţipă: ;:
— Au adus un bandit! Să-l împuşte!
Sârma îmi taie mâinie, la fiece pas bocancii îmi ies din picioare, dar am ridicat capul sus şi privesc deschis, mândru, la oameni, să vadă că sunt un om cinstit.
Plimbarea asta a fost demonstrativă, ca muierile astea şi copiii să ţină bine minte (vreme de douăzeci de ani se vor povesti legende), în capul satului mă aruncă într-un camion gol, cu caroseria din scânduri vechi, negeluite. Cinci soldaţi cu automate se aşază lângă cabină ca să fie cu ochii pe mine.
Şi iată că toţi kilometrii de care noi ne bucuram atât, toţi kilometrii care ne depărtau de lagăr, trebuie acum să-i parcurg îndărăt. Pe traseul maşinilor, cu toate ocolişurile, se adunau cinci sute. Îmi pun cătuşele la mâini, sunt strânse la limită. Mâinile mi le-au răsucit la spate şi n-am cu ce să-mi apăr faţa. Şi nu stau întins ca un om, ci ca un buştean. Ei chiar aşa ne şi spun -buşteni.
Şi drumul era stricat, plouă, plouă necontenit, maşina se hurducă prin hâitoape. Fiecare zdruncinătură şterge cu capul meu, cu faţa mea, podeaua caroseriei, mă zgârie, în piele mi se înfig aşchiuţe. Iar mâinile nu numai că nu pot veni în ajutorul feţei, dar ele însele parcă sunt tăiate la cea mai mică zguduitură, parcă cineva îmi taie palmele cu cătuşele, precum cu ferăstrăul, încerc să mă târăsc în genunchi spre un oblon şi să mă aşez, sprijinindu-mă de el cu spatele. Zadarnic! N-am de ce să mă ţin şi cea dintâi scuturătură mai puternică mă zvârle de colo-colo, şi eu mă târăsc cum dă Dumnezeu. Astfel, uneori mă arancă şi mă izbeşte de scândurile obloanelor, încât simt că zboară măruntaiele din mine. Pe spate nu pot să stau din pricina palmelor. Mă las pe o parte – e rău. Mă întorc pe burtă – rău. Mă căznesc să îndoi gâtul şi să ridic capul astfel, încât să-l feresc de lovituri. Dar gâtul oboseşte, capul cade şi se izbeşte cu faţa de scândura oblonului.
Şi cei chici soldaţi din escortă privesc nepăsători la chinurile mele.
Această călătorieintră în instrucţia lor sufletească.
Locotenentul lakovlev, care merge în cabină, la popasuri coboară, se uită la mine şi mijeşte: „Ei, n-ai evadat încă?” îl rog să mă lase să-mi fac nevoile, el slobozeşte un râs strident: „Fă-ţi-le în pantaloni, noi nu te împiedicăm!” II rog să-mi scoată cătuşele, el râde: „Ai avut noroc că n-ai căzut în mâua acelui băiat pe sub tumul căruia te-ai târât. Acum n-ai mai fi în viaţă.” în ajun mă bucurasem că nu mă bătuseră încă „după merit”. De ce să-şi strice însă pumnii, dacă totul poate să facă bena camionului? Pe tot corpul meu nu rămăsese un loc nelovit, care să nu mă doară. Mâinile parcă îmi sunt încontinuu retezate cu ferăstrăul. Capul îmi plesneşte de durere. Faţa îmi este vânătă de izbituri, toată înţepată de scânduri, pielea zdrelită*.
Mergem o zi întreagă şi aproape toată noaptea.
Când am încetat să mă mai lupt cu bena camionului şi cu totul în nesimţire mă izbeam cu capul de scânduri, un ostaş din escortă n-a mai suportat – mi-a pus rucsacul sub cap, mi-a slăbit pe neobservate cătuşele şi, aplecându-se deasupra mea, mi-a şoptit: „Nu-i nimic, mai rabdă, o să ajungem curând”. (De unde o fi luat aşa ceva acest flăcău? Cine l-o fi crescut? Cine l-o fi educat? Putem spune cu siguranţă că nu Maxim Gorki şi nici politrucul companiei sale.)
Ekibastuz. Lanţ de trăgători cu automate. „Jos!” Nu pot să mă ridic. (Dacă m-aş fi ridicat, m-ar fi luat toţi cu bucurie la dezmorţit.) Au desfăcut oblonul din spate, m-au rostogolit pe pământ. S-au strâns şi supraveghetorii – să privească, să se hlizească. „Aha, agresorul!” a strigat unul dintre ei.
M-au târât pe la postul de gardă în puşcărie. Nu m-au vmt într-o boxă individuală, ci, dintr-o dată, într-o celulă comună, ca să mă vadă toţi amatorii de libertate.
În celulă m-au ridicat cu grijă pe braţe şi m-au aşezat pe priciul de sus. Doar că n-aveau nimic de mâncare până la raţia de dimineaţă „. *;.
Iar Kolia, în noaptea aceea, a mers mai departe spre Omsk. De fiecare maşină, observând farurile, se depărta cu bicicleta în stepă şi acolo se culca la pământ. Pe urmă, într-o gospodărie singuratică, a intrat în poiata păsărilor unde şi-a împlinit visul de evadat: a sucit gâtul la trei găini şi le-a băgat în traistă. Şi, cum celelalte începuseră să cârâie şi să cotcodăcească, a pornit mai departe.
Acea nesiguranţă, care ne clătinase pe noi după marile greşeli, acum, după ce pe mine mă prinseseră, pusese stăpânire şi mai tare pe Kolia. Nestatornic, emotiv, şi-a continuat evadarea mai mult de disperare, fără a-şi da prea bine seama ce trebuie să facă. El nu putea să înţeleagă lucrul cel mai simplu: că dispariţia armei şi a bicicletei a fost, bineînţeles, descoperită şi ei nu mai fac un secret din asta, iar el trebuia să le arunce încă de dimineaţă, ca fiind prea săritoare în ochi; şi că de Omsk nu trebuie să se apropie din partea asta, şi nu pe şosea, ci ocolind oraşul pe departe, prin locuri virane şi curţi dosnice. Arma şi bicicleta ar fi trebuit să le vândă numaidecât – iată cum ar fi făcut rost de bani. El însă a stat o jumătate de zi în tufişurile de lângă Iitâş, dar, din nou, n-a avut răbdare până se înnopta şi a pornit de-a lungul râului pe poteci. Era foarte posibil ca prin postul de radio local să-i fi transmis semnalmentele, în Siberia nu prea se jenează de asemenea lucruri, precum în partea europeană.
Când a trecut pe lângă o căsuţă, a intrat, înăuntru era o femeie bătrână şi fata ei de vreo treizeci de ani. În casă aveau un radio. Printr-o coincidenţă uimitoare, o voce cânta: Din Sahalin fugit-a vagabondul Pe-a fiarelor cărare-ngusţă…
Kolia s-a înduioşat, l-a podidit plânsul. „Care ţi-e necazul?” l-au întrebat femeile. Compasiunea lor l-a făcut să plângă de-adevăratelea. Ele s-au repezit să-l liniştească. El le-a explicat: „Sunt singur pe lume. Toţi m-au părăsit” „Atunci însoară-te, mai în glumă, mai în serios, i-a zis bătrână. Uite, nici fata mea nu e măritată.” Kolia s-a înduioşat şi mai tare şi a început să-şi examineze mireasa. Aceasta a trecut la lucruri practice: „Bani de vodcă ai?” Kolia s-a scotocit, a scos ultimele rublişoare, nu erau de ajuns. „Completez eu.” Şi a plecat. „Da, şi-a adus aminte Kolia, am vânat nişte potâmichi. Mamă soacră, pregăteşte un ospăţ de sărbătoare.” Bătrână le-a luat: „D-apăi astea-s găini!” „înseamnă că le-am încurcat pe întuneric, când le-am împuşcat.” „Dar de ce au gâturile sucite?”
Kolia a cerut o ţigară, baba îi cere ginerelui bani pe tutun. Kolia şi-a scos şapca, bătrâna s-a speriat: „Nu cumva eşti puşcăriaş, ai părul tuns? Pleacă, du-te cât mai eşti întreg. Dacă vine fiică-mea, te dăm pe mâna miliţiei!”
Şi tot timpul pe Kolia îl chinuia întrebarea: de ce pe Irtâş nouă ne-a fost milă de oamenii liberi, iar oamenii liberi n-au pic de milă faţă de noi? A luat dintr-un cui bătut în perete o scurtă modernă, ca la Moscova (afară se făcuse frig, iar el era doar în costum), a îmbrăcat-o – îi venea ca turnată. Baba strigă: „Te dau pe mâna miliţiei!” Iar Kolia vede pe fereastră că fata babei venea însoţită de cineva pe bicicletă. Deci a şi denunţat!
Prin urmare – „mahmadera!” A luat arma şi zice către babă: „în colţ! Culcat!” S-a tras lângă perete, i-a lăsat pe cei doi să intre pe uşă şi ordonă: „Culcat!” Apoi bărbatului: „Ia să-mi faci cizmele tale cadou de nuntă! Scoate-le pe rând!” Convins de arma îndreptată asupra lui, acela şi-a scos cizmele, Kolia le-a încălţat, arancând scâlcieturile din lagăr, şi a ameninţat că de va ieşi cineva după el îl va împuşca.
Şi a pornit pe bicicletă. Dar bărbatul a pornit să-l ajungă cu bicicleta lui. Kolia a descălecat, a dus puşca la umăr: „Stai! Lasă bicicleta! Dă-te la o parte!” După ce acela s-a dat îndărăt, el s-a apropiat, a rapt spiţele de la bicicletă, i-a înţepat anvelopa cu cuţitul, apoi a plecat.
Curând a ieşit la şosea. În faţă era Omskul. A pornit drept înainte. Iată şi staţia de autobuz. Prin grădini, femeile scoteau cartofi. În urma lui a apărat o motocicletă cu ataş. În ea – tineri muncitori îmbrăcaţi cu pufoaice. A mers ce a mers şi, deodată s-a repezit spre Kolia şi la doborât cu ataşul. Cei trei au sărit de pe motocicletă, s-au năpustit asupra lui şi au început să-l lovească în cap cu revolverul.
Femeile din grădini s-au pornit pe ţipat: „Ce-aveţi cu el? Ce v-a făcut?!” într-adevăr – ce le-a făcut el?
Dar nu ai posibilitatea să explici oamenilor cine şi cui a făcut şi încă va mai face rău. Sub pufoaice, toţi cei trei aveau uniforme militare (grupa operativă a străjuit zi de zi la intrarea în oraş). Şi li s-a răspuns femeilor: „Este un ucigaş”. Foarte simplu. Şi femeile, credincioase Legii, s-au dus la cartofii lor.
Primul lucra pe care l-a făcut grapa operativă a fost să-l întrebe pe sărmanul evadat dacă are bani. Kolia a răspuns cinstit că nu. L-au căutat şi, într-unul din buzunarele scurtei lui „moscovite”, au găsit cincizeci de rable. Confiscâudu-i, au mers la un bufet unde au mâncat şi au băut. De altfel, i-au dat şi lui Kolia să mănânce. ^ în* -, w Astfel am acostat în puşcărie pentru multă vreme, procesul era fixat de-abia în iulie anul viitor. Nouă luni am zăcut în puşcăria lagărului, din când în câud ne târau la anchetă. Ancheta era condusă de şeful regimului disciplinar Macehovski şi de agentul operativ Weinstein. Ancheta urmărea să stabilească: cine ne-a ajutat dintre deţinuţi? Care dintre cei liberi, „în înţelegere cu noi”, a întrerupt lumina în momentul evadării? (Noi nu le-am explicat că planul era altul şi că stingerea luminii doar ne-a derutat) Unde se afla locul de întâlnire la Omsk? Ce frontieră urma să trecem în continuare? (Ei nu puteau să admită Că oamenii voiau să rămână în patrie.) „Voiam să mergem la Moscova, la Comitetul Central, să povestim despre arestările criminale, şi atât!” Nu ne cred.
Fără să obţină nimic interesant, ne-au blagoslovit cu obişnuitul buchet al evadaţilor: 58-14 (sabotaj contrarevoluţionar); 59-3 (banditism); decretul „patru pe şase”, articolul „unu-doi” (furt săvârşit de o bandă de hoţi); acelaşi decret, articolul „doi-doi” (tâlhărie combinată cu violenţă, primejdioasă pentru viaţa oamenilor); articolul 182 (confecţionare şi port de arme albe).
Dar tot acest şirag fioros de articole nu ne ameninţa cu lanţuri mai grele decât cele pe care le aveam. Represiunea judiciară, care depăşise demult orice limită raţională, ne făgăduia după aceste articole aceiaşi douăzeci şi cinci de ani, care i se puteau da şi unui baptist pentru rugăciunea lui şi pe care noi îi şi aveam fără nici o evadare. Numai că acum, la apel, noi va trebui să spunem că „sfârşitul pedepsei” este în 1975, nu în 1973. Ca şi când în 1951 noi puteam simţi această diferenţă!
În anchetă a fost o singură întorsătură ameninţătoare: când ne-au făgăduit că ne vor judeca în calitate de indivizi care au torpilat economia. Acest cuvânt nevinovat era mai primejdios decât uzatele „sabotor, bandit, tâlhar, hoţ”. Acest cuvânt decidea calea pentru pedeapsa cu moartea, introdusă cu un an înainte.
Noi intram în această categorie de indivizi pentru că torpilaserăm economia statului. Cum ne-au explicat anchetatorii, prinderea noastră a costat o sută două mii de ruble; pe unele şantiere nu s-a lucrat câteva zile (deţinuţii nu au fost scoşi la lucru pentru că escorta a fost mobilizată pentru poteră); douăzeci şi trei de maşini cu soldaţi au colindat zi şi noapte prin stepă şi în trei săptămâni au consumat plafonul anual de benzină; grupe operative au fost trimise în toate oraşele şi orăşelele muncitoreşti apropiate; s-a dat ordin să fim căutaţi în toată ţara şi pentru asta au fost expediate în toate colţurile Uniunii patru sute de fotografii cu chipul meu şi patru sute – cu chipul lui Kolia…
Toată această enumerare am ascultat-o cu mândrie…
Aşadar, ne-au dat o pedeapsă de câte douăzeci şi cinci de ani. Când cititorul va lua în mâuă această carte, probabil, soroacele noastre încă nu se vor fi isprăvit…: ;: /;.; Până când să ia cititorul această carte în mână, Gheorghi Tenno, atlet şi chiar teoretician al atletismului, a murit la 22 octombrie 1967, doborât pe neaşteptate de un cancer galopant. După ce a căzut la pat, de-abia i-au mai ajuns zilele să citească aceste capitole şi să le îndrepte cu degetele deja înţepenite. Nu astfel şi-a închipuit şi a făgăduit prietenilor că va fi moartea sa! Precum odinioară, când făcea un plan de evadare, se înflăcăra atât de tare la gândul că va muri în luptă. Zicea că, murind, va trage după sine vreo zece asasini, şi primul dintre ei va fi Viacik Karzubâi^ (Molotov), şi, negreşit, Hvat (anchetatorul în cazul lui Vavilov). Ăştia nu trebuie omorâfi, ăştia trebuie schingiuiţi, dacă legile statului îi apără pe ucigaşi. „După ce ai tras primele focuri, viaţa ta este răscumpărată, zice Tenno, dar îţi depăşeşti bucuros Planul.” însă l-a doborât pe neaşteptate boala, fără să-i dea posibilitatea să caute o armă şi luându-i puterile. (Dar parcă putea el să ucidă? Precum în cazul cu motănelul alb…?) Bolnav deja, Tenno a distribuit, pe la diferite cutii poştale din Moscova, scrisorile mele adresate congresului scriitorilor. Şi-a exprimat dorinţa să fie îrmormântat în Estonia. Pastorul era şi el un vechi deţinut – şi al lagărelor hitleriste, şi al celor staliniste.
Molotov a rămas să răsfoiască netulburat ziarele vechi şi să-şi scrie memoriile de gâde. Iar Hvat – să-şi cheltuiască liniştit pensia în casa de la numărul 41 de pe strada Gorki.
În plus, după evadarea lui Tenno (pentru seheciul cu ghinion), activitatea artistică de amatori a KVC a fost interzisă pentru un an.
Deoarece cultura este un lucru bun. Insă cultura trebuie să servească oprimării, nu libertăţii.
Capitolul 8
EVADĂRI ÎNTÂMPLĂTOARE ŞI EVADĂRI PREGĂTITE INGINEREŞTE</>
EVADĂRILE din ITL, dacă nu ţinteau cumva Viena sau ţinuturile de dincolo de strâmtoarea Bering, erau privite, evident, de suveranii şi instrucţiunile GULAG-ului cu înţelegere. Ei le considerau un fenomen stihiuic, rea gospodărire, inevitabilă îhtr-o gospodărie prea mare, cum ar fi epizootia la vite, desfacerea plutelor pe râu, jumătăţile de cărămidă în locul cărămizilor întregi.
Nu se întâmpla acelaşi lucru şi în Lagărele speciale, îndeplinind voinţa specială a Părintelui Popoarelor, aceste lagăre au fost înzestrate cu pază în repetate rânduri intensificată, cu armament la nivelul infanteriei motorizate (acele contingente care nu trebuie dezarmate chiar în cazul celei mai generale dezarmări). Aici nu mai ţineau pe cei „socialmente apropiaţi”, a căror evadare nu însemna mare pagubă. Aici nu mai încăpeau scuze că sunt chit. Chiar de la înfiinţarea Lagărelor speciale s-a prevăzut în instrucţiunile lor de funcţionare că din aceste lagăre în general nu pot exista evadări, fiindcă orice evadare a unui deţinut de aici este considerată a fi totuna cu trecerea frontierei de stat de către un mare spion, asta este considerată o pată politică pe obrazul administraţiei lagărului şi al comandametului trupelor de escortă.
Şi tocmai din acest moment, condamnaţii, în virutea lui Cincizeci şi Opt au început să nu mai primească decari, ci doar sferturi, adică plafonul maxim al codului penal. Astfel, această înăsprire uniformă şi absurdă purta în sine şi slăbiciunea ei: cum pe ucigaşi nu-i reţinea nimic de la săvârşirea unor noi omoruri (de fiecare dată decanii lor era doar uşor reînoit), la fel acum şi politicii nu mai erau reţinuţi de codul penal de la evadare.
Şi oamenii expediaţi în aceste lagăre nu mai erau dintre aceia care chibzuiau cum să justifice, în lumina Unicei Teorii Adevărate, arbitrarul conducerii lagărului, ci băieţi zdraveni şi puternici, care au făcut tot războiul, ale căror degete nu s-au îndreptat cum trebuie după ce au ţinut atâta vreme în mână grenadele. Gheorghi Tenno, Ivan Vorobiov, Vasili Briuhin, tovarăşii lor şi mulţi asemenea lor din alte lagăre s-au dovedit şi dezarmaţi demni de tehnica de infanterie motorizată a noilor trupe regulate aparţinând escortei.
Şi cu toate că evadările din Lagărele speciale erau ca număr mai puţine decât cele din ITL (Lagărele speciale fiinţau totuşi de mai puţini ani), ele erau mai dure, mai grele, mai ireversibile, mai disperate şi, din această pricină, se bucurau de faimă mai mare.
Povestirile despre aceste evadări ne ajută să vedem cât de răbdător şi cât de supus a fost poporul nostru în aceşti ani.
Iată câteva.
Una dintre ele a avut loc cu un an înainte de evadarea lui Tenno şi i-a servit de model, în septembrie 1949, din Secţia l a Steplag-ului (Rudnik, Djezkazgan) au evadat doi ocnaşi: Grigori Kudla – un bătrân viguros, cumpătat, om cu judecată, ucrainean (dar când se înfierbânta, se transforma în cazac zaporojean, se temeau de el până şi bandiţii), şi Ivan Duşecikin, un bielorus blând de vreo treizeci şi cinci de ani. În muia unde lucrau, într-o galerie veche au găsit un puţ astupat, care, sus, în vârf, era prevăzut cu un grătar. Acest grătar, când erau în schimbul de noapte, l-au zgâlţâit până l-au clintit, iar între timp au adus în puţ pesmeţi, cuţite, un termofor, furat de la infirmerie, în noaptea evadării, coborând în mină, fiecare în parte a anunţat brigadierul că nu se simte bine, că nu poate să lucreze şi că se culcă. Noaptea, în subterană nu sunt supraveghetori, brigadierul are toată puterea, dar el nu trebuie să strângă şurubul prea tare, pentru că şi el poate fi găsit cu capul spart. Fugarii au turnat apă în termofor, şi-au luat rezervele şi s-au dus în puţ. Au smuls grătarul şi au început să se târască. Ieşirea era aproape de turnurile de pază, dar dincolo de zonă. Au plecat neobservaţi.
Din Djezkazgan au luat-o prin deşert spre nord-vest Ziua stăteau ascunşi, noaptea mergeau. Nicăieri n-au dat peste apă, şi, după o săptămână, Duşecikin nu voia să se mai scoale, Kudla l-a ridicat cu speranţa că după dealurile din faţa lor s-ar putea să găsească apă. S-au târât, dar prin văgăunile de acolo n-au găsit decât noroi. Şi Duşecikin a spus: „Eu oricum nu mai merg. Înjunghie-mă şi bea sângele meu”.
Hei, moraliştilor! Care este decizia cea corectă? Şi Kudla vede negru înaintea ochilor. Căci Duşecikin va muri. – De ce să piară şi Kudla?… Şi dacă va găsi curând apă, cum îşi va aminti pe urmă de Duşecikin? Kudla a hotărât aşa: încă mai merg înainte, dacă până dimineaţă nu mă întorc cu apă, îl eliberez de chinuri, de ce să piară doi? Kudla a mers cu greu până la un deluşor, a zărit o groapă şi, ca în cele mai neverosimile romane, în ea – apă! Kudla s-a rostogolit spre ea şi aşa, culcat, a început să bea şi să bea! (De-abia dimineaţa a observat în ea mormoloci şi alge.) S-a întors la Duşecikin cu termoforul plin: „Ţi-am adus apă!” Duşecikin nu credea, bea şi nu credea (în decursul acestor ore i se năzărise de multe ori că bea apă…) S-au târât până la acea groapă şi au rămas acolo să bea.
După ce au băut li s-a făcut foame, în noaptea următoare însă au trecut peste o creastă şi au coborât într-o vale a făgăduinţei: un râu, iarbă, tufişuri, cai, viaţă. O dată cu întunericul, Kudla s-a furişat la cai, a ucis unul dintre ei, I-au băut sângele direct din rană. (Partizani ai păcii! ^ în acel an aţi avut întruniri zgomotoase la Viena sau Stockholm, iar cocteilul îl sorbiţi din pahar cu paiul. Nu vă trecea prin cap că nişte compatrioţi ai stihuitorului Tihonov2 şi ai jurnalistului Ehrenburg3 sug sânge de cal? Ei nu v-au explicat că acesta este modul sovietic de a înţelege pacea?)
Carnea calului au fript-o pe foc, au mâncat îndelung şi au plecat. Au ocolit Amangheldî pe Turgai, dar la drumul mare nişte kazahi dintr-un camion le-au cerut actele şi iau ameninţat că-i dau pe mâna miliţiei.
Mai departe au întâlnit adesea pâraie şi lacuri. Kudla a prins şi a tăiat un berbec. Trecuse o lună de când evadaseră! Era sfârşit de octombrie, se făcuse frig. În prima pădurice îhtâlnită au găsit un bordei şi s-au instalat în el: nu se îndurau să plece din acest ţinut bogat, în această oprire, în faptul că nu simţeau chemarea meleagurilor natale, că ele nu le făgăduiau o viaţă mai liniştită, evadarea lor şi-a arătat lipsa de ţintă, ceea ce o făcea să fie sortită eşecului.
Noaptea săvârşeau incursiuni în satul din vecinătate de unde, odată, au şterpelit o căldare, altă dată, distrugând lacătul de la o cămară. – Făină, sare, un topor, vase. (Evadatul, ca şi partizanul, înconjurat de viaţa paşnică a celorlalţi oameni, în mod inevitabil devine repede hoţ…) Altă dată au luat din sat o vacă şi au tăiat-o în pădure. Dar când se aşteptau mai puţin, a nins, şi ca să nu lase urme, trebuiau să stea nemişcaţi în bordei. Şi nici n-a ieşit bine Kudla să ia nişte vreascuri, că l-a şi văzut pădurarul, care a început să tragă numai-decât. „Voi sunteţi hoţii? Voi aţi furat vaca?” Lângă bordei au găsit urme de sânge. Au fost duşi în sat, şi închişi sub lacăt. Oamenii strigau: să fie ucişi pe loc, fără milă! Insă anchetatorul de la raion a venit cu fişa din care reieşea că prinşii erau căutaţi la nivel unional şi le-a spus sătenilor: „Bravo! N-aţi prins nişte hoţi, ci nişte mari bandiţi politici!”
Şi totul a luat altă întorsătură. Nu mai striga nimeni. Stăpânul vacii -acesta era un cecen^ – le-a adus arestaţilor pâiiie, pastrama de oaie şi chiar bani, strânşi de ceceni. „Eh, a zis el, să fi venit să-mi spui cine eşti, ţi-aş fi dat singur de toate!… (Putem să nu ne îndoim de asta, căci o spune un cecen.) Şi Kudla a izbucnit în plâns. După atâţia ani de înrăire, inima nu mai suportă compasiunea.
Arestaţii au fost duşi în Kustanai, acolo, în KPZ-ul căilor ferate, nu numai că li s-a luat tot ce le dăduseră cecenii, dar nu li s-a dat nimic de mâncare! (Şi Konieiciuk^ nu v-a povestit despre asta la Congresul Păcii?) înainte de ai pomi, pe peronul gării din Kustanai i-au pus în genunchi, cu mâinile la spate încătuşate. Şi i-au ţinut aşa să-i vadă toată lumea.
Dacă asta s-ar fi petrecut pe un peron din Moscova, Leningrad, Kiev sau din oricare oraş prosper, pe lângă acest bătrân încătuşat şi îngenuncheat, coborât parcă dintr-un tablou de Repin, toţi ar fi trecut fără să observe şi fără să se întoarcă: şi colaboratorii editurilor beletristice, şi regizori de filme progresiste, şi lectori de umanism, şi ofiţeri de armată, nu mai vorbesc de activiştii sindicali şi de partid. Şi toţi cetăţenii de rând, care nu se remarcau prin nimic, care nu ocupau nici un fel de posturi, s-ar fi străduit de asemenea să treacă, fără să observe, pentru ca escorta să nu-i întrebe şi să nu le noteze numele. – Pentru că tu, vezi Doamne, ai buletin de Moscova, la Moscova sunt magazine bune, nu poţi risca… (Şi încă ai putea să înţelegi anul 1949. – Dar parcă în 1956 ar fi fost altfel? Ori parcă tinerii voştri evoluaţi s-ar fi oprit să intervină pe lângă escortă pentru bătrânul cărunt în genunchi şi cu cătuşe la mâini?)
Dar locuitorii Kustauaiului u-aveau mare lucru de pierdut, toţi erau fie afurisiţi, fie deterioraţi6, fie exilaţi. Ei au început să se strâugă lângă arestaţi, să le arunce mahorcă, ţigări, pâine. Palmele lui Kudla erau înlănţuite la spate,
Şi el s-a aplecat să apuce pâinea cu gura de jos, dar soldatul din escortă i-a şutat pâinea din gură. Kudla s-a rostogolit, s-a târât din nou să muşte, dar escorta i-a şutat pâinea şi mai departe! (Voi, regizori de filme progresiste, poate veţi ţine minte cadrai cu acest bătrân?) Lumea a început să se apropie şi mai mult şi să vocifereze: „Daţi-le drumul! Lăsaţi-i!” A venit o patrulă de miliţieni. Patrula era mai puternică decât oamenii, şi i-a împrăştiat. A sosit trenul, fugarii au fost îmbarcaţi pentru puşcăria din Kenghir.
Evadările din lagărele Kazahstauului sunt monotone ca şi stepa din această ţară. Dar poate că tocmai în această monotonie poate fi înţeles mai lesne esenţialul?
Tot dintr-o mină, tot din Djezkazgan, dar în anul 1951, printr-un puţ vechi, trei inşi au ieşit la suprafaţă noaptea şi au mers cale de trei nopţi. Setea i-a răzbit serios, şi văzând câteva iurte kazahe, doi dintre ei au propus să meargă şi să ceară apă la kazahi, iar cel de ai treilea, Stepan*, a refuzat şi a privit de pe o colină. A văzut cum tovarăşii lui au intrat în iurtă, iar de acolo au ieşit fugind, urmăriţi de mulţi kazahi, care i-au prins numaidecât Stepan, scund şi pirpiriu, a mers prin vâlcele şi şi-a continuat fuga de unul singur, neavând cu el nimic, în afară de un cuţit. S-a străduit să ţină drumul spre nord-vest, dar făcea întotdeauna ocoluri, ferindu-se de oameni, preferind fiarele. Şi-a confecţionat un ciomag, vâna popândăi şi şoareci-săritori: azvârlea de departe cu ciomagul în^ei, când stăteau pe labele dinapoi şi fluierau lângă vizuină, şi astfel îi omora, încerca să le sugă sângele, iar pe ei îi frigea pe foc.
Dar focul l-a trădat. Odată, Stepan a observat că spre el se îndreaptă un călăreţ cu un malahaC1 mare, roşcat, el abia a avut timp să-şi ascundă şaşlâcul, să uu priceapă kazahul ce fel de mâncare era. Kazahul s-a apropiat, l-a întrebat cine şi de unde este. Stepau i-a explicat că a lucrat la mina de mangan din Dje/ak (acolo lucrau şi oameni liberi) şi se duce la sovhoz, unde se află soţia lui, vreo sută cincizeci de kilometri de aici. Kazahul l-a întrebat cum se numeşte acel sovhoz. Stepan a ales numele cel mai probabil: „Stalin”.
Fiu al stepelor! Mai bine ţi-ai fi văzut de drumul tău! Ce rău ţi-a făcut acest om nenorocit? Nu! Kazahul a spus ameninţător: „Tu la puşcăria stăteam! Mergeam cu mine!” Stepan a tras o înjurătură şi a plecat în drumul său. Kazahul călărea alături şi îi ordona să meargă după el. Pe urmă s-a depărtat puţin, a dat din mină, chemându-i pe ai săi. Dar stepa era pustie. Fiu al stepelor! De ce nu-l laşi în pace? Nu vezi că n-are decât uu ciomag şi merge cu el prin stepă cale de sute de verste, fără merinde, oricum el va pieri. Sau tu ai nevoie de un kilogram de ceai?
În timpul acestei săptămâni, trăind în rând cu fiarele, Stepan s-a obişnuit cu foşnetele şi zgomotele deşertului. Şi brusc, a simţit în aer un şuierat nou şi nu şi-a dat seama, dar lăuutrul său de animal a simţit primejdia şi a sărit înt. R-o parte. Asta l-a salvat! Căci kazahul aruncase arcanul, dar Stepan s-a eschivat.
Vânătoare de biped! Un om ori un kilogram de ceai. Înjurând, kazahul şi-a tras arcanul îndărăt. Stepan a pornit mai departe, chibzuind şi căznindu-se să nu-l scape pe kazah din vedere. Acela a venit mai aproape, şi-a pregătit Arcanul şi l-a aruncat din nou. Şi doar l-a aruncat, căci Stepan s-a repezit spre el şi, cu o lovitură de ciomag în cap, l-a doborât de pe cal. (Puterile lui erau puţine, dar aici era vorba de viaţă şi de moarte.) „Primeşte-ţi kalâmufi, babai!” 9 – şi, nelăsându-l să se dezmeticească, Stepan a început să-l lovească cu toată furia, aşa cum un animal sfâşie cu colţii un alt animal, însă, văzând sânge, s-a oprit. I-a luat kazahului arcanul şi biciul, şi a încălecat pe cal. Iar pe cal se afla o desagă cu de-ale gurii.
Evadarea lui a durat încă mult – vreo două săptămâni, dar Stepan a evitat pretutindeni cu stricteţe pe inamicii săi principali – oamenii, compatrioţii săi. S-a despărţit şi de cal şi a traversat nu ştiu ce râu (nu ştia să înnoate, şi a făcut o plută din stuf, ceea ce, de asemenea, nu ştia), şi a vânat, şi a dispărut în întuneric din faţa unui animal mare, parcă un urs. Şi odată îl chinuia atât de tare setea, foamea şi oboseala, dorinţa de a mânca o mâncare caldă, încât s-a hotărât să intre într-o iurtă izolată şi să ceară ceva. În faţa iurtei se afla o curticică cu un gard de chirpici, şi prea târziu, tocmai când se apropia de gard, Stepan a zărit acolo doi cai înşeuaţi şi pe un tânăr kazah, îmbrăcat cu o tunică plină de decoraţii, cu pantaloni de călărie, care îi ieşise în întâmpinare. Era prea târziu să mai fugă, Stepan şi-a dat seama că e pierdut. Dar kazahul acesta ieşise să se uşureze. Era beat turtă şi s-a bucurat nespus de apariţia lui Stepan, fără să observe parcă înfăţişarea lui zdrenţăroasă, aproape neomenească. „Intră, intră, eşti oaspetele nostru!” în iurtă se afla un bătrân – tatăl şi încă un kazah la fel de tânăr şi cu decoraţii pe piept: erau doi fraţi foşti combatanţi pe front, acum nişte oameni importanţi la Alma-Ata, care veniseră să-şi omagieze părintele (de la colhoz luaseră doi cai şi cu ei ajunseseră la iurtă). Aceşti băieţi gustaseră din plin războiul şi de aceea erau oameni, apoi mai erau şi foarte beţi şi bunătatea de om beat îi făcea largi la inimă (acea bunătate pe care se angajase s-o stârpească şi până la urmă n-a stârpit-o Marele Staliu). Şi pentru ei era o mare bucurie că la ospăţul lor mai lua parte un om, chit că era un muncitor simplu de la mină, care merge la Orsk, unde nevasta lui trebuie să nască. Ei nu i-au cerut actele, ci i-au dat să bea şi să mănânce şi i-au făcut patul să se culce. Iată că se mai întâmplă şi de-alde astea… (Oare beţia este mereu duşmanul omului? Chiar şi atunci când descoperă ce este mai bun în el?)
Stepau s-a trezit înaintea gazdelor; temându-se totuşi de o capcană, a ieşit Nu, caii stăteau cum stătuseră, şi pe unul dintre ei ar putea să dispară acum. Dar nici el nu putea să-i obijduiască pe aceşti oameni buni – şi a plecat pe jos.
A mai mers încă vreo câteva zile, întâlnea acum maşini. De fiecare dată izbutea să se ferească, zbughind-o într-o parte. Şi iată că a ajuns la calea ferată, şi, mergând de-a lungul ei, în aceeaşi noapte s-a apropiat de gara Orsk. Mai rămânea să se urce în tren! A biruit! A săvârşit o minune: cu un cuţit confecţionat de el însuşi şi cu un ciomag a traversat un deşert uriaş de unul singur, şi iată-l ajuns la ţintă.
Însă la lumina felinarelor a văzut că printre liniile din gară se plimbă soldaţi. Atunci a pornit pe un drum de ţară de-a lungul căii ferate. Dimineaţa nu s-â mai ascuns: acum era în Rusia, în Patrie! Din faţă venea o maşină,
Stârnind nori de praf, şi pentru prima dată Stepan nu s-a mai ferit din calea ei. Diii această maşină de-a noastră a sărit un miliţian de-al nostru: „Cine eşti? Actele, te rog”. Stepan i-a explicat: tractorist, caută de lucru, în maşină se întâmplase să fie şi un preşedinte de colhoz: „Lasă-l în pace, eu am mare nevoie de tractorişti! Câţi din sat au acte?!”
Au mers o zi întreagă, s-au tocmit, au băut şi au mâncat, dar, înainte de a se însera, Stepan nu s-a putut abţine şi a fugit spre pădure, până unde nu erau decât vreo două sute de metri. Miliţianul însă era un tip destoinic – a tras un foc, al doilea! A trebuit să se oprească. L-au legat.
Probabil că i se pierduse urma şi îl considerau mort, iar soldaţii din gara Orsk nu-l aşteptau pe el, pentru că miliţianul înclina să-i dea drumul, iar la secţia raională a MVD-ului, la început, mai că nu-i făceau temenele: i-au oferit ceai cu sandvişuri, ţigări „Kazbek”, l-a interogat însuşi comandantul (dracu-i ştie pe spionii ăştia, mâine îl duc la Moscova şi, mai ştii? Te pomeneşti că se plânge) şi i se adresa numai cu „dumneavoastră”. „Unde este emiţătorul dumneavoastră radio? Ce serviciu v-a paraşutat aici?” „Serviciu? S-a mirat Stepan. Eu n-am lucrat la prospecţiuni geologice10, am lucrat mai mult la mină.” însă evadarea asta s-a sfârşit mai rău decât cu sandvişuri şi mai rău chiar decât cu capturarea corpului. La întoarcerea în lagăr l-au bătut îndelung şi necruţător. Şi epuizat de puteri, şi înfrânt, Stepan a căzut şi mai jos decât starea lui dinainte, şi-a dat semnătura, obligându-se faţă de operul din Kenghir, Beliaev, să-l ajute să-i descopere pe cei care pun la cale vreo evadare. Devenise ca momeala pentru raţele sălbatice. Toată această evadare el a relatat-o unui coleg de celulă, pe urmă altuia, aşteptând ecouri. Şi dacă exista vreun ecou, dacă cineva îl ruga să repete, Stepau* raporta cumătrului.
Aceleaşi trăsături de cruzime care marchează fiecare evadare dificilă au luat proporţii neobişnuite în evadarea stupidă şi sângeroasă tot din Djezkazgan, tot din vara anului 1951.
Cei şase fugari care plănuiseră să evadeze noaptea din mină l-au ucis pe cel de al şaptelea, considerat de ei turnător. Apoi, printr-un puţ, au ieşit la suprafaţă, în stepă. Cei şase deţinuţi erau oameni foarte diferiţi, astfel încât, de la început, n-au vrut să meargă împreună. Aşa ceva ar fi fost corect, dacă ar fi existat un plan inteligent.
Dar unul dintre ei s-a dus numaidecât în orăşelul muncitorilor liberi, care era chiar acolo, lângă lagăr, şi a bătut la fereastra unei ibovnice. El nu avea de gând să se ascundă la ea, să aştepte o vreme în beci ori în pod (ceea ce ar fi fost un lucru foarte înţelept), ci să petreacă împreună puţină vreme (recunoaştem aici profilul unui condamnat pentru banditism). A chefuit cu ea o noapte şi o zi, iar în seara următoare a îmbrăcat costumul fostului ei soţ şi s-au dus amândoi la club, la cinematograf. Supraveghetorii din lagăr, care se aflau acolo, l-au recunoscut şi numaidecât l-au legat burduf.
Alţi doi, nişte georgieni nechibzuiţi şi înfumuraţi, s-au dus la gară şi au plecat cu trenul spre Karaganda. Insă din Djezkazgan spre lumea exterioară, în afară de potecile păstorilor şi cărările evadaţilor, nu există alte drumuri,
Numai cel spre Karaganda, cu trenul. Şi de-a lungul acestui drum se înşiruie lagărele, şi la fiecare gară se află posturi operative. Astfel, înainte de a ajunge la Karaganda, şi ei au fost legaţi burduf.
Ceilalţi trei au luat-o spre sud-vest – drumul cel mai greu. Pe aici nu există nici oameni, nu există nici apă. Un ucrainean în vârstă, Prokopenko, fost combatant pe front, care poseda o hartă, i-a convins să aleagă acest drum şi le-a spus că el va găsi apă. Însoţitorii lui erau un tătar din Crimeea, bun cunoscător al felului de viaţă al hoţilor şi bandiţilor, şi un hoţ jigărit, din categoria clinilor. Au petrecut fără mâncare şi fără apă patru zile şi patru nopţi. Nemaiputând suporta, tătarul şi hoţul i-au zis lui Prokopenko: „Am hotărât s-o sfârşim cu tine”. El n-a înţeles: „Cum asta, fraţilor? Vreţi să ne despărţim?” „Nu, să-ţi luăm zilele. Toţi n-o să ajungem la capăt.” Prokopenko a început să-i implore. Şi-a descusut şapca, a scos de acolo fotografia nevestei şi a copiilor, sperând să-i înduioşeze. „Fraţilor! Fraţilor! Am plecat împreună spre libertate! Eu o să vă duc până la capăt. Curând trebuie să găsim un puţ! Vom avea apă negreşit! Mai răbdaţi puţin! Fie-vă milă!”
Ei însă l-au înjunghiat, sperând să-i bea sângele. I-au tăiat venele, dar sângele n-a curs, s-a închegat numaidecât!…
Încă un cadra de film. Doi în stepă, aplecaţi deasupra celui de al treilea. Sângele nu vrea să curgă…
Uitându-se unul la celalalt cu ochi de lup, pentru că acum unul dintre ei urma să fie sacrificat, au pornit mai departe, în direcţia pe care le-o arătase „nenea”, şi peste două ore au găsit un puţ cu apă…!
A doua zi însă au fost reperaţi din avion şi înhăţaţi.
La interogatoriu au mărturisit, şi totul s-a aflat în lagăr. Deţinuţii au hotărât să-i înjunghie pe amândoi pentru Prokopenko. Însă au fost ţinuţi într-o celulă separată, apoi luaţi şi judecaţi în alt loc.
Zici să nu crezi că totul depinde de steaua sub care a început evadarea! Cât de amănunţit şi de îndelung a fost calculat totul şi iată că în clipa fatală se stinge lumina în zonă şi cade punctul cu procurarea camionului. Iar altă evadare a început dintr-un elan, fără nici o pregătire, iar împrejurările parcă fuseseră alese – tot una şi una.
În vara anului 1948, în aceeaşi secţie nr. L din Djezkazgan (atunci încă nu era Lagăr special), într-o dimineaţă, o basculantă a fost trimisă la o carieră de nisip îndepărtată să încarce nisip şi să-l ducă la betonărie. Cariera de nisip nu făcea parte dintre obiectivele lagărului, adică nu era păzită, şi trebuiau să-i ducă în basculantă şi pe încărcători: trei condamnaţi pe termen lung – unul cu decar şi doi cu sferturi. Escorta era compusă dintr-un fruntaş şi doi soldaţi, şoferul era un drept comun neescortabil. O întâmplare! Dar trebuie să ştii să foloseşti întâmplarea, la fel de repede precum se iveşte. Ei trebuiau să se hotărască şi să se înţeleagă de faţă cu soldaţii din escortă, care stăteau alături în timp ce încărcau nisipul. Biografiile celor trei erau asemănătoare, cum pe atunci erau milioane: la început frontul, apoi lagărele germane, evadările din ele, capturarea, lagărele de concetrare disciplinare, eliberarea la sfârşitul războiului şi, drept mulţumire pentru totul – închisoarea la ai noştri. Şi de ce Să nu evadezi acum, în ţara ta, când nu ţi-a fost frică s-o faci în Germania? Au încărcat. Fruntaşul a urcat în cabină. Cei doi soldaţi cu automate s-au aşezat în partea din faţă a basculantei, cu spatele spre cabină şi cu automatele îndreptate spre zeki, care şedeau pe nisip în partea din urmă a basculantei. Îndată ce au pornit de la carieră, zekii, la un semn, au aruncat concomitent nisip în ochii soldaţilor şi s-au aruncat asupra lor. Le-au luat automatele şi prin geamul din spatele cabinei, cu patul armei, l-au năucit pe fruntaş. Maşina s-a oprit, şoferul tremura de spaimă. I-au spus: „Nu-ţi fie teamă, nu ne vom atinge de tine, tu doar nu eşti câine! Descarcă!” Motorul a început să duduie, şi nisipul, nisipul preţios, mai preţios decât aurul, cel care le-a adus lor libertatea, s-a risipit pe pămâiit Şi aici, ca aproape în toate evadările. – Istoria să nu uite asta! – Robii s-au dovedit mai mărinimoşi decât păzitorii: ei nu i-au ucis, nu i-au bătut, doar le-au poruncit să se dezbrace, să se descalţe, şi le-au dat dramul desculţi şi numai în lenjerie de corp. „Tu, şoferule, cu cine eşti?” „Cu voi, cu cine altcineva”, s-a hotărât şoferul.
Pentru a-i deruta pe străjerii desculţi (preţul clemenţei!), ei au apucat-o mai întâi spre apus (stepa este plată, cu maşina mergi în ce direcţie pofteşti), acolo unul s-a îmbrăcat în fruntaş, ceilalţi în soldaţi şi au pornit-o spre nord Toţi aveau arme, şoferul permis – nimic suspect! Totuşi intersectându-se cu liniile telefonice, le-au rapt pentru a întrerupe legăturile. (Le trăgeau în jos, mai aproape, cu o funie care avea la capăt o piatră, care era lansată ca un arcan, pe urmă le rupeau cu uu cârlig.) Pierdeau timp cu asta, dar câştigul era mai mare. Au mers toată ziua cu toată viteza până ce kilometrajul a indicat vreo trei sute de kilometri, iar benzina era la zero. Au început să ia seama la maşinile ce veneau din sens opus. O „Pobeda”. Au oprit-o. „lertaţi-ne, tovarăşe, dar ăsta-i serviciul, permiteţi să vă controlăm actele.” S-a dovedit că erau nişte granguri! Conducerea raională de partid, care se duce fie să controleze, fie să-şi însufleţească propriile colhozuri, ori pur şi simplu aşa la un beşbarmak. „Ia poftim afară! Dezbrăcarea!” Grangurii îi imploră să nu-i împuşte. I-au dus în stepă doar în lenjerie de corp, i-au legat, le-au luat actele, banii, costumele şi au pornit cu „Pobeda”. (Iar soldaţii, dezbrăcaţi în cursul dimineţii, doar către seara au ajuns până la mina cea mai apropiată. Santinela din tumul de pază: „Stai pe loc!” „Suntem de-ai voştri, prieteni!” „Cum de-ai noştri doar în flanele şi izmene?”) „Pobeda” n-a avut rezevoral plin. Au parcurs vreo două sute de kilometri – gata benzina, şi încă o canistră întreagă. Au zărit nişte cai care păşteau şi i-au prins uşor, fără căpestre, au încălecat fără şa – şi la dram! Însă şoferul a căzut de pe cal, vătămându-şi piciorul. I-au propus să încalece pe al doilea. El a refuzat: „Nu vă fie teamă, băieţi, n-o să vă denunţ!” I-au dat bani, carnetul de conducere de pe „Pobeda” şi au pornit la galop. Acest şofer a fost ultimul om care i-a văzut, nimeni nu i-a mai văzut de atunci! Nici în lagărul lor nu i-au mai adus vreodată. Astfel, băieţii au lăsat în seiful secţiei speciale bancnotele lor de douăzeci şi cinci şi de zece fără rest. Procurorului verde îi plac cei cutezători!
Şi, într-adevăr, şoferul nu i-a denunţat. El s-a aranjat într-un colhoz de lângă Petropavlovsk şi a trăit liniştit patru ani. Dar l-a nenorocit dragostea de artă. Cânta frumos la baian1*, a apărat în spectacole la clubul său, pe urmă a mers la concursul formaţiilor de amatori pe raion, apoi pe regiune, începuse să uite viaţa dinainte, însă din public l-a recunoscut un supraveghetor din Djezkazgan şi l-au arestat chiar acolo, în culise, şi acum i-au trântit douăzeci şi cinci de ani în virtutea articolului 58. L-au dus din nou în Djezkazgau.
*
O categorie specială o formează evadările care nu sunt pornite nici din elan, nici din disperare, ci beneficiază de o bună pregătire tehnică şi de nişte mâini de aur.
În Kenghir a fost pusă la cale faimoasa evadare într-un vagon de cale ferată. La unul din şantiere aduceau mereu la descărcat o garnitură de tren cu ciment ori cu azbest. Trenul era descărcat în zonă, de unde pleca gol. Cinci zeki au pregătit următoarea evadare: au confecţionat un perete fals din şipci de lemn pentru un vagon de marfă tip Pullmann; acest perete era pliant, prins în balamale ca un paravan, astfel încât atunci când îl vor duce spre vagon să pară că este doar o planşă mai mare, bună de cărat, în loc de roabă. Făcuseră următorul plan: cât timp se descărca vagonul, stăpânii lui erau zekii; să introducă paravanul în vagon şi să-l deplieze, să-l bată în cuie ca să-l transforme în perete fix; toţi cinci să se aşeze cu spatele la peretele vagonului şi cu ancore de sfoară să ridice şi să fixeze peretele-paravan. Tot vagonul este plin de pulbere de azbest, la fel şi peretele lor. Este greu să apreciezi din ochi diferenţa de adâncime a vagonului. Există însă o complicaţie în calcularea timpului, descărcarea trenului trebuie efectuată până în momentul plecării, câtă vreme zekii sunt încă pe şantier, nu se pot urca dinainte, trebuie să se convingă că vor pleca numaidecât. Şi doar atunci în ultima clipă s-au aruncat cu cuţitele şi cu alimentele, dar pe neaşteptate, unul dintre fugari a călcat într-un macaz şi şi-a rupt piciorul. Asta i-a întârziat – ei n-au izbutit până la controlul escortei să isprăvească montarea peretului. Astfel au fost descoperiţi. Pentru această încercare de evadare s-a făcut proces*.
Aceeaşi idee, însă îutr-o evadare solitară, a folosit-o aviatorul-cursant Batanov. La DOK-ul (Combinatul de prelucrare a lemnului) din Ekibastuz se confecţionau tocuri pentru uşi, care erau transportate pe şantierele de construcţii. Dar la DOK se lucra non-stop, şi santinela nu cobora niciodată din turn. În vreme ce la sectoarele de constucţie escorta păzea numai ziua. Cu ajutorul prietenilor, Batanov a fost ascuns într-un cadru de uşă. – Bătut în scânduri – a fost apoi încărcat în camion şi descărcat pe şantier. La DOK au încurcat socoteala schimburilor, şi în seara aceea n-au descoperit lipsa lui; la şantierul de construcţii, el s-a eliberat din cutie, a ieşit şi… A luat-o la picior.
Însă în aceeaşi noapte a fost prins pe drumul spre Pavlodar. (Această evadare a lui a fost cu un an mai târziu după cea făcută cu camionul când le-au spart cauciucurile.)
Din pricina evadărilor eşuate, unele chiar de la început; din pricina altor evenimente de care nu ducea lipsă pământul zonei; datorită însemnărilor profunde ale agentului operativ; datorită refractarilor la muncă şi multor altor recalcitranţi, în Ekibastuz creştea şi se umplea întruna Brigada cu regim disciplinar intensificat Ea nu mai încăpea în cele două aripi de piatră ale închisorii, nici în rejimka (baraca ur. 2, de lângă cea a conducerii). Au mai înfiinţat o rejimka (baraca nr. 8), în special pentru banderovişti.
Cu fiecare evadare nouă şi cu fiecare eveniment care semăna a răzvrătire regimul disciplinar din cele trei rejimki devenea tot mai dur. (Pentru istoria celor condamnaţi pentru banditism, să notăm că în BUR-ul din Ekibastuz câinii bombăneau nemulţumiţi: „Ticăloşilor! E timpul să sfârşiţi cu evadările. Din cauza evadărilor voastre or să ne sufoce cu regimul disciplinar… Pentru aşa ceva într-un lagăr de drept comun te burduşesc în bătaie”. Adică spuneau cea ce îi interesa pe şefii lagărului.) în vara anului 1951 baraca-rejimka nr. 8 a pus la cale o evadare în bloc. Ea se afla la vreo treizeci de metri depărtare de zonă şi a hotărât să sape un tunel. Dar se vorbea prea mult despre asta, flăcăii ucraineni discutau aproape deschis între ei. – Ei considerau că un banderovist nu poate fi turnător, dar erau destui turnători printre ei. Însă n-au apucat să sape decât vreo câţiva metri liniari, că au şi fost trădaţi.
Liderii barăcii-re/m&a nr. 2 au fost foarte supăraţi din pricina acestei iniţiative zgomotoase, nu pentru că s-ar fi temut de represalii, precum câinii, ci pentru că şi ei se aflau tot la treizeci de metri de zonă, şi chiar înainte de baraca 8 s-au gândit şi au început să sape un tunel de înaltă clasă. Acum ei se temeau că din moment ce aceeaşi idee le-a trecut prin cap deţinuţilor din ambele rejimki putea fi ghicită şi apoi verificată şi de haita străjerilor. Dar patronii Ekibastuzului, speriaţi mai mult de evadările cu maşinile, şi-au propus ca scop principal să înconjoare toate şantierele de lucru şi zona loca-tivă cu şanţuri adânci de un metru, care ar fi barat drumul oricărei maşini care ar fi vrut să iasă. Ca şi în evul mediu, zidurile nu erau de ajuns, erau necesare şi şanţurile. Excavatorul săpa curat şi fără cusur şanţ după şanţ, împrejurul tuturor zonelor.
Baraca-re/Httfa? N r. 2 era o zonă mică împrejmuită cu sârmă ghimpată în interiorul zonei celei mari din Ekibastuz. Poarta ei era permanent încuiată cu lacăt, în afară de timpul petrecut la vărărie, locatarii barăcii aveau voie să se plimbe prin curticica din jurul barăcii doar douăzeci de minute. Tot restul timpului erau încuiaţi în baraca lor, prin zona comună treceau doar câud mergeau la locul de adunare şi înapoi. Ei nu erau admişi niciodată la cantina comună, bucătarii le aduceau mâncarea în bidoane.
Considerând vărăria doar ca o posibilitate de a ieşi la soare şi a respira aer curat, deţinuţii din această rejimka nu dădeau în brânci să ia la cazma varul vătămător. Iar când la sfârşitul lui august 1951, acolo a avut loc şi o crimă
(banditul Aspanov l-a ucis cu ranga pe Anikin – un fugar care a trecut de sârma ghimpată printr-un troian viscolit de viforniţă, dar a fost prins după o/i, din pricina asta se afla la rejimka; tot despre el – vezi Partea a Treia, Capitolul 14), trustul a renunţat la asemenea „muncitori”, şi toată luna septembrie rejimka nu a fost scoasă nicăieri, aflându-se în regim de închisoare.
Acolo se aflau mulţi „evadaţi convinşi”, şi peste vară, unul câte unul, s-a înjghebat un grup de evadare din doisprezece oameni (Mahomet Hagiev, căpetenia musulmanilor din Ekibastuz; Vasili Kustarnikov; Vasili Briuhin; Valentin Râjkov; Mutianov; un ofiţer polonez, amator de galerii subterane; şi alţii). Acolo toţi erau egali, dar Stepan Konovalov, un cazac din Kuban, era totuşi omul cel mai important. S-au legat prin jurământ: cine va sufla o vorbă, chiar unei singure persoane, s-a zis cu el, trebuie să-şi pună capăt zilelor, sau îl vor înjunghia alţii.
În perioada asta, zona Ekibastuzului era împrejmuită cu un gard compact înalt de patru metri. De-a lungul lui o fâşie arată, cu lăţimea de patra metri -antezona – dincolo de gard, pe o rază de cincisprezece metri, fusese delimitată zona interzisă, care se sfârşea cu o tranşee de un metru. S-a hotărât ca întreagă această fâşie de apărare să fie străbătută de un tunel, care însă trebuie să fie atât de sigur, încât, pentru nimic în lume, să nu fie descoperit dinainte.
Însă prima explorare a arătat că fundamentul nu era prea adânc, spaţiul subteran al întregii barăci era atât de mic, încât nu vor avea unde să depună pământul săpat. Acesta părea un obstacol de netrecut. Deci – să nu mai evadeze?… Şi careva a făcut o propunere: podul este, în schimb, spaţios, prin urmare, să urce pământul în pod! Asta părea însă de neconceput. Să urci pe furiş în pod, zi de zi, ceas de ceas, multe zeci de metri cubi de pământ prin spaţiul locuibil al barăcii, supravegheat şi controlat, şi pe deasupra să nu risipeşti nici un firicel, să nu laşi nici cea mai mică urmă!
Insă când au născocit cum să facă asta au jubilat şi evadarea a fost hotărâtă definitiv. Hotărârea a venit o dată cu alegerea secţiei, adică a camerei. Această baracă finlandeză, destinată muncitorilor liberi, a fost asamblată din greşeală în zona lagărului, alta la fel nu mai găseai în tot lagărul: aici erau camere mici, în care nu erau înghesuite şapte vagoiiaşe, ca peste tot, ci trei, adică pentru douăsprezece persoane. Şi au pus ochii pe o astfel de secţie, unde locuiau deja câţiva din duzina lor. Prin diferite mijloace, schimbând locurile de bunăvoie şi debarasându-se prin râs şi glume de cei care îi stinghereau (tu sforăi, tu… Tragi cam multe vânturi), i-au mutat pe cei străini în alte secţii şi i-au adus pe ai lor.
Cu cât deţinuţii cu regim disciplinar erau mai izolaţi de zonă, mai pedepsiţi şi oprimaţi, cu atât devenea mai mare importanţa lor morală în lagăr. O comandă din partea celor aflaţi la rejimka era prima lege a lagărului, şi acum dacă aveau nevoie de ceva de ordin tehnic – comandau, undeva, pe unul din şantierele de lucra, se confecţiona, era trecut cu tot riscul prin percheziţia din lagăr, şi cu cel de al doilea risc se transmitea destinatarilor: în zămârcă, cu pâinea ori cu medicamentele.
Întâi şi-ntâi au fost comandate şi primite cuţitele şi pietrele de ascuţit. Pe urmă: cuie, şuruburi, chit, ciment, var stins, cablu electric, bandă izolatoare.
Cu ajutorul cuţitelor au tăiat cu grijă lambele a trei scâuduri din pardoseală, au scos plinta care le ţinea strivise, au scos cuiele de la capetele acestor scânduri lângă perete şi cuiele care le fixau de grinda de la mijlocul camerei. Cele trei scânduri eliberate au fost fixate într-un panou, pe partea de jos, cu o stinghie transversală, iar cuiul principal a fost bătut în această stinghie de sus în jos. Măciulia lui mare a fost acoperită cu chit de culoarea duşumelii şi presărată cu praf. Panoul se îmbina perfect cu duşumeaua, nu aveai de ce să-l prinzi şi niciodată nu a fost ridicat introducând toporul într-o crăpătură. Era ridicat în felul următor: se scotea plinta, se înfăşură o sârmă pe micul rost lăsat sub măciulia cuiului şi se trăgea de ea. Ori de câte ori se schimbau săpătorii scoteau şi puneau din nou la loc plinta. În fiecare zi „spălau duşumeaua”: udau scândurile cu apă, ca să se umfle şi ^să nu aibă crăpături. Problema intrării era una dintre problemele principale, în general, încăperea unde se desfăşurau lucrările la tunel era menţinută într-o curăţenie deosebită. Nimeni nu se culca pe vagonaş încălţat, nimeni nu fuma, obiectele nu erau împrăştiate, nici o firimitură în dulăpioare. Oricine venea în inspecţie, întârzia foarte puţin aici. „Civilizat!” Şi pleca mai departe.
Cea de a doua era problema ascensorului, de jos până în pod. În secţia tunelului, ca şi în toate celelalte, exista o sobă. Între ea şi perete rămânea un spaţiu îngust, unde abia ar fi putut să încapă un om. Descoperirea consta în faptul că acest spaţiu trebuia astupat, zidit, să fie transformat din spaţiu locuibil în spaţiu afectat tunelului, într-una din încăperile nelocuite au demontat definitiv un vagonaş. Cu scândurile lui au astupat golul, şi numaidecât le-au bătut în şipci, le-au tencuit şi le-au vopsit în culoarea sobei. Puteau oare supraveghetorii regimului disciplinar să ţină minte în care dintre cele douăzeci de cămăruţe ale barăcii soba se uneşte cu peretele şi în care este separată? De altfel, nici măcar n-au remarcat dispariţia vagonaşului. Supraveghetorii ar fi putut observa doar tencuiala umedă în primele zile, dar pentru asta trebuiau să ocolească soba şi să se aplece peste vagonaş, în plus -aici era o secţie model! Dar şi dacă i-ar fi prins, asta n-ar fi însemnat căderea tunelului, ci doar o muncă pentru înfrumuseţarea camerei: gaura aceea mereu prăfuită o urâţea.
Numai când tencuiala şi zugrăveala s-au uscat, au fost tăiate duşumeaua şi tavanul în locul spaţiului astupat. Acolo a fost pusă o scară, confecţionată din acelaşi vagonaş demontat, şi astfel subsolul cel scund a fost unit cu vastele încăperi ale podului. Acesta era o mină, ascunsă privirilor supraveghetorilor şi prima mină, de mulţi ani, în care aceşti bărbaţi tineri şi puternici ardeau de nerăbdare să lucreze!
Este oare posibil să existe în lagăr o muncă, o activitate care să se contopească cu visul, care să-ţi cucerească tot sufletul, să-ţi ia somnul? Da, una singură: munca în vederea evadării!
Problema următoare era săpatul. Să sapi cu ajutorai cuţitelor şi să le as-cuţi, este clar, dar aici există multe alte probleme. Calculele topografului miner (inginerul Mutianov): să sapi în adâncime până a f i în siguranţa, dar nu mai mult decât trebuie; să alegi pentru lucrări caâea cea mai scurtă; să determini secţiunea cea mai optimă pentru tunel; să ştii întotdeauna unde te afli; şi Să stabileşti cu exactitate locul pentru ieşire. Organizarea schimburilor: să sapi cât mai multe ceasuri în douăzeci şi patru de ore, dar schimburile să nu fie prea dese, şi întotdeauna întregul efectiv să se prezinte ireproşabil la controlul de dimineaţă şi de seară. Apoi hainele de lucru şi spălatul: cel mânjit de pământ nu poate ieşi astfel la suprafaţă! Apoi iluminatul: cum să execuţi un tunel de şaizeci de metri în beznă? Au întins un fir în subsol şi în tunel (să mai şi izbuteşti să-l conectezi pe neobservate!), în sfârşit, semnalizarea: cum să-i chemi pe săpători din fundul galeriei, dacă în baracă apar pe neaşteptate supraveghetorii? Ori cum pot ei înşişi să dea de ştire că trebuie sa iasă neîntârziat?
Dar în duritatea regimului disciplinar se afla şi slăbiciunea lui. Supraveghetorii nu puteau să se furişeze şi să intre în baracă neobservaţi, ei trebuiau întotdeauna să meargă pe unul şi acelaşi dram, printre împletiturile ghimpate, spre poartă, să descuie lacătul, apoi să vină spre baracă, să descuie uşa, zăngănind cu zăvorul, şi toate acestea puteau fi uşor observate de la fereastră, e drept că nu din secţia tunelului, ci din „cabina” goală de la intrare – trebuia doar să ai acolo un observator. Semnalele, în galerie, erau luminoase: două clipiri – atenţie, pregăteşte-te pentru ieşire; clipiri intermitente -semnal de alarmă! Repede înapoi!
Coborând în subsol, se dezbrăcau la piele, toată îmbrăcămintea o aşezau sub perne, sub saltea. După trapă, treceau printr-o crăpătură îngustă, dincolo de care nici nu puteai să-ţi închipui că există o încăpere largă, unde ardea permanent un bec şi se aflau scurtele şi pantalonii de lucru. Alţi patru, murdari şi despuiaţi (schimbul), urcau în cameră şi se spălau minuţios (lutul se întărea în biluţe pe parai de pe corp, trebuia muiat ori smuls cu păr cu tot).
Toate aceste lucrări se desfăşurau când a fost descoperită galeria săpată cu neglijenţă de la baraca n r. 8. Este lesne de înţeles nu numai ciuda, dar şi ofensa simţită de creatori pentru născocirea lor. Însă totul s-a terminat cu bine.
La începutul lui septembrie, după o şedere de aproape un an în puşcărie, au fost transferaţi (reîntorşi) în această rejimka Tenno şi Jdanok. Nici n-a răsuflat bine aici, şi Tenno a început să fie cuprins de nelinişte: trebuie să pregătească o evadare! Dar nimeni dintre deţinuţii cu regim disciplinar, nici cei mai convinşi şi mai disperaţi fugari n-au răspuns la reproşurile lui, că trece vremea cea mai bună pentru evadări, că nu poţi sta fără să faci nimic! (Tunelarii aveau trei schimburi a câte patra oameni şi nu aveau nevoie de un al treisprezecelea.) Atunci Tenno le-a propus direct să sape o galerie! I-au răspuns însă că s-au gândit şi ei, dar fundamentul este prea la suprafaţă. (Asta era, fireşte, o cruzime: să te uiţi la faţa iscoditoare a unui evadat încercat şi să clatini alene din cap este totuna cu a interzice unui câine inteligent şi antrenat să adulmece prada.) Teuno însă îi cunoştea prea bine pe aceşti băieţi ca să creadă în indiferenţa lor generală. Ei nu puteau să se strice toţi dintr-o dată!
Şi, împreună cu Jdanok, a instituit un regim de observaţie invidios şi competent, de care n-ar fi fost în stare supraveghetorii. Tenno a observat că băieţii se duc deseori să fumeze în una şi aceeaşi „cabină” de la intrare şi întotdeauna doar câte unul, fără companie (observatorul). Că ziua, uşa secţiei Este închisă cu cârligul, când baţi – nu-ţi deschid numaidecât, şi întotdeauna câţiva oameni dorm adânc, de parcă nu le ajungea noaptea. Ori Vaska Briuhin iese din încăperea cu hârdăul ud tot. „Ce-i cu tine?” „Ce să fie, mi-a venit chef să mă spăl.”
Sapă, nu încape nici o îndoială! Dar unde? De ce tac?… Şi Tenno se ducea de la unul la altul şi încerca să-i prindă: „Săpaţi imprudent, băieţi, imprudent! Bine că am fost eu cel care a observat, dar dacă era un turnător?”
În sfârşit, au organizat o adunare şi au hotărât să-l primească pe Tenno împreună cu încă trei fugari destoinici. I-au propus să cerceteze camera şi să găsească urme. Tenno a pipăit şi adulmecat fiecare scândură şi, spre încântarea lui şi a băieţilor, n-a găsit nimic. Tremurând de bucurie, s-a vârât sub duşumea să lucreze pentru sine!
Schimbul din subterană era repartizat astfel: unul, culcat, săpa pământul în galerie; altul, chircit în spatele lui, încărca pământul săpat în nişte săculeţe cusute special din pânză de doc; cel de al treilea căra, târâş, sacii (cu chinga petrecută după umeri), înapoi prin tunel, apoi prin subsol îi ducea la puţul de mină şi, unul câte unul, agăţa aceste săculeţe de un cârlig coborât din pod. Cel de al patrulea stătea în pod. El arunca îndărăt săculeţele golite, le ridica apoi pe cele pline, le căra, călcând uşor, prin tot podul şi golea pământul, întin-zându-l într-un strat subţire, iar la sfârşitul schimbului, peste acest pământ presăra zgură, care se găsea din belşug în pod. Pe urmă, în cadrul aceleiaşi echipe, se schimbau între ei, dar nu întotdeauna, pentru că nu toţi puteau să execute bine şi repede cele mai grele, pur şi simplu epuizante, munci: săpatul şi căratul.
La început cărau câte două, pe urmă câte patru săculeţe deodată, pentru asta au sustras de la bucătari o tavă de lemn pe care puneau săculeţele şi o trăgeau cu chinga. Chinga venea dinapoi, era petrecută mai întâi pe după gât, apoi pe sub mâini. Pielea gâtului ţi se rodea, umerii te dureau, genunchii îţi înţepeneau, după o singură cursă, omul era tot numai spumă, după un schimb întreg putea să dea ortul popii.
Săpatul se făcea dintr-o poziţie foarte incomodă. Aveau o lopată cu coada scurtă, pe care o ascuţeau în fiecare zi. Trebuiau tăiate nişte fante verticale adinei cât lopata, pe urmă culcat pe jumătate, sprijinindu-te cu spatele de pământul săpat să desprinzi bucăţi de pământ şi să le arunci peste umăr. Solul era când de piatră, când numai de lut moale. Pietrele cele mai mari trebuiau ocolite, ceea ce crea curburi pe linia tunelului, în opt-zece ore cât ţinea un schimb nu înaintau mai mult de doi metri, uneori chiar mai puţin de un metru.
Lucrul cel mai greu de suportat era lipsa de aer din tunel: aveau ameţeli, leşinau, li se făcea greaţa. Au trebuit să rezolve şi problema ventilaţiei. Orificiile de ventilaţie puteau fi forate numai în sus – în fâşia cea mai periculoasă, supravegheată în permanenţă – în apropierea zonei, însă fără ele nu se mai putea respira. Au comandat o plăcuţă de oţel ca „elice”, i-au ataşat o tijă transversală, au obţinut ceva ca un sfredel, şi astfel au scos la lumină primul orificiu îngust Numaidecât a apărut tirajul şi s-a putut respira mai uşor. (Când galeria a ajuns dincolo de gard, au făcut un al doilea orificiu.)
Se sfătuiau în permanenţă – cum să facă mai bine o anumită lucrare. Au calculat cât au înaintat Galeria sau tunelul se scufunda sub fundaţii, apoi se abătea de la direcţie numai din pricina pietrelor mari ori din pricină că s-a săpat greşit. Avea o lăţime de o jumătate de metru, înălţimea – nouăzeci de centimetri şi o boltă semicirculară. După calcule, plafonul se găsea la un metru treizeci-un metru patruzeci de la suprafaţa solului. Laturile tunelului erau consolidate cu scânduri, de-a lungul lui, pe măsură ce înaintau, cablul electric se lungea şi se instalau becuri noi.
Când te uitai de la celălalt capăt, ziceai că-i un metrou – metroul lagărului.
Tunelul înaintase cu câteva zeci de metri, săpau acum dincolo de zonă. Deasupra se auzea clar tropotul gărzilor care se schimbau, ca şi lătratul şi scheunatul câinilor.
Şi deodată… Şi deodată, într-o zi, după controlul de dimineaţă, când schimbul de zi încă nu coborâse şi (conform legii severe a fugarilor) nimic criticabil nu se vedea din afară, au zărit o haită de supraveghetori care se îndreptau spre baracă în frunte cu micul şi impulsivul locotenent Macehovski, şeful regimului disciplinar. Inimile fugarilor s-au făcut cât un purice: au descoperit? Am fost trădaţi? Sau controlează la întâmplare?
A răsunat comanda:
— Strângeţi lucrurile personale! Toată lumea afară!
Comanda a fost executată. Toţi deţinuţii au fost alungaţi în curticica de plimbare, unde s-au aşezat pe sacii cu lucrurile personale. Dinăuntrul barăcii se aud trosnete înăbuşite: aruncă scândurile vagonaşelor. Macehovski strigă: „Aduceţi încoace uneltele!” Şi supraveghetorii cară înăuntru răngi şi topoare!” Se aude scârţâitul nefiresc ale scâudurilor smulse din cuie.
Asta-i soarta fugarilor! Atâta inteligenţă, atâta trudă, speranţe, însufleţire -şi totul degeaba! Dar nu numai atât, din nou carcera, bătăi, interogatorii, noi condamnări…
Şi totuşi! Nici Macehovski, niciunul dintre supraveghetori nu dau fuga afară, agitându-şi braţele cu o bucurie plină de furie. Ies asudaţi, scuturându-se de murdărie şi de praf, pufnind nemulţumiţi că au transpirat de pomană. „Câte unul v-apro-pi-i-aţi i” a răsunat o comandă dezamăgită, începe percheziţia lucrurilor personale. Deţinuţii se întorc în baracă. Ce prăpăd! În câteva locuri (acolo unde scândurile erau prost bătute în cuie sau aveau crăpături între ele), duşumeaua fusese desfăcută, în camere totul era arancat claie peste grămadă, şi chiar vagouaşele răsturnate cu duşmănie. Doar în secţia civilizată nu fusese atins nimic!
Cei care nu ştiau de evadare erau furioşi:
— De ce dracu nu şi-or fi găsind locul, ticăloşii?! Ce-or fi căutând? Fugarii acum îşi dau seama cât de înţelept au procedat că n-au depozitat pământul sub duşumea: ar fi putut fi descoperit când au desfăcut scândurile din cuie. Dar în pod nu s-au urcat, din pod trebuie să ai aripi ca să zbori! De altfel, şi în pod totul fusese cu grijă acoperit de zgură.
N-a descoperit nimic haita de câini, nu i-a dus capul! Ah, ce bucurie. Dacă munceşti cu râvnă, dacă te supraveghezi cu severitate, nu poţi să nu obţii Roade! Acum să terminăm de săpat! Au mai rămas doar vreo şase-opt metri până la tranşeea înconjurătoare. (Ultimii metri trebuie săpaţi cât mai exact posibil, pentru a ieşi pe fundul tranşeei, nici mai sus, nici mai jos.)
Şi ce va fi mai departe? Konovalov, Mutianov, Hagiev şi Tenno elaboraseră un plan, care fusese aprobat de toţi şaisprezece. Evadarea va avea loc seara, în jurul orei zece, când se va sfârşi controlul de seară în tot lagărul, supraveghetorii vor pleca acasă ori se vor retrage în baraca şefilor, şi când gărzile se vor schimba în turnuri.
Toţi vor coborî unul câte unul la intrarea subterană. „Ultimul va supraveghea zona din” cabină”; pe urmă, împreună cu penultimul, va fixa ermetic de scândurile trapei partea, până atunci detaşabilă, a plintei, astfel încât, când vor coborî trapa, plinta va reveni la locul ei. Pironul cu măciulia mare va fi tras până la refuz în jos, şi, pe dedesubt, vor pregăti nişte zăvoare prin care trapa va fi fixată definitiv şi nu se va clinti chiar dacă ar trage de ea în sus.
Şi încă ceva: înainte de evadare vor scoate grilajul de la una din ferestrele coridorului. Descoprind la controlul de dimineaţă că lipsesc şaisprezece oameni, supraveghetorii nu-şi vor da seama numaidecât că este vorba de tunel şi de evadare, ci vor da fuga să caute prin zonă, crezând că disciplinarii s-au dus la o răfuială cu turnătorii, îi vor căuta şi în alt lagpunkt, în altă filială a lagărului: nu cumva au sărit peste zid acolo? Lucrare îngrijită! Tunelul nu-i de găsit, sub fereastră nu există urme, şaisprezece oameni au fost luaţi de îngeri în cer!
Apoi vor ieşi în tranşeea împrejmuitoare, pe urmă se vor târî câte unul pe fundul trauşeei cât mai departe de tumul de pază (ieşirea din tunel este prea aproape de el); tot câte unul vor ieşi la drum; între grupurile de patru să facă pauză ca să nu stâmească bănuieli şi să aibă timp să se orienteze. (Ultimul, iarăşi, avea de înfăptuit o măsură de precauţie: el va astupa gura galeriei din afară cu un capac de lemn pregătit dinainte, mânjit cu lut, îl va aşeza la capătul galeriei şi îl va propti cu spatele, apoi îl va acoperi cu pământ, pentru ca dimineaţa nici din tranşee să nu fie descoperit tunelul!)
Prin orăşel să meargă în grup, spunând fără fereală glume şi râzând tare. Dacă cineva încearcă să-i reţină – vor riposta cu toţii, folosind chiar şi cuţitele.
Punctul de adunare – pasajul de nivel de la calea ferată, pe unde trec multe maşini. Pasajul se arcuieşte peste drum, toţi se vor culca la pământ în apropiere şi nu vor fi văzuţi. Acest pasaj de nivel nu este în stare bună (au trecut peste el la lucru şi au văzut), scândurile sunt aşezate ca vai de lume, camioanele cu cărbuni şi cele goale traversează cu viteză redusă. Doi trebuie să ridice imurile, să oprească maşina imediat după trecerea de nivel, să se apropie de cabină din două păiţi. Se vor ruga să fie luaţi în maşină. Noapte, şoferul este cu siguranţă singur. Apoi, numaidecât, vor scoate cuţitele, îl vor imobiliza pe şofer şi îl vor aşeza la mijloc. Valka Râjkov se va aşeza la volan, toţi ceilalţi vor sări în camion şi gata – direcţia Pavlodar! O sută treizeci – o sută patruzeci de kilometri vor putea, probabil, să-i străbată în câteva ceasuri, înainte de a ajunge la podul plutitor – s-o cotească spre cursul superior al râului (când ne-au adus încoace, ochii noştri au reţinut câte ceva), să-l lege pe şofer, să-l ascundă în tufişuri, să abandoneze maşina, să treacă Irtâşul cu Barca, să se împartă în grupuri şi s-o apuce care încotro! Este perioada colectării cerealelor – toate drumurile sunt pline de maşini.
Lucrările trebuiau isprăvite pe 6 octombrie. Cu două zile înainte, pe 4 octombrie, doi participanţi, Tenno şi Volodka Krivoşein, un hoţ, au fost luaţi pentru a fi transferaţi cu convoiul în alt lagăr. Ei au vrut să-şi facă mostârka12, pentru a rămâne, cu orice preţ, însă operul s-a jurat că-i duce încătuşaţi chiar dacă ar fi pe moarte’! Au hotărât să nu mai insiste, ca să nu dea de bănuit. Şi s-au supus, sacrificându-se pentru prieteni.
Astfel că Tenno nu a profitat de insistenţa lui a de a participa la săparea tunelului. Nu el a fost al treisprezecelea, ci protejatul lui, introdus de el, in-disciplinatul şi prea hăituitul Jdanok. Stepau Konovalov şi prietenii lui au cedat şi s-au destăinuit lui Tenuo într-uii ceas rău.
Au isprăvit de săpat, au ieşit cu galeria aşa cum şi-au propus, Mutianov n-a greşit. Dar a nins şi au amânat pâuă se va topi zăpada.
Pe 9 octombrie, seara, au făcut totul exact cum plănuiseră. Primul cvartet a ieşit cu bine: Konovalov, Râjkov, Mutianov şi polonezul, colaboratorul lui permanent la evadările cu pregătire inginerească.
Pe urmă a fost rândul ghinionistului, micuţului Kolia Jdanok să iasă în tranşee. Fireşte, nu din vina lui, s-au auzit undeva aproape, deasupra, nişte paşi. El însă trebuia să se stăpânească, să stea culcat, să se facă una cu pământul, iar când paşii se vor depărta să se târască mai departe. Dar, dintr-un exces de zburdălnicie, a ridicat capul. Voia să vadă cine trece!
Păduchele prea sprinten cade primul în pieptene! Dar acest păduche prost a nenorocit un grup de fugari deosebit de rar prin solidaritatea lui şi prin forţa de concepţie: paisprezece vieţi lungi, complexe, ale căror linii s-au intersectat în această evadare. Pentru fiecare dintre ele evadarea avea o importanţă foarte mare, care dădea un tâlc trecutului şi viitorului lor, de fiecare mai depindeau undeva nişte oameni, femei, copii şi prunci care nu s-au născut încă, iar păduchele a ridicat capul – şi totul s-a dus pe apa sâmbetei.
Cel care trecea era, se pare, comandantul adjunct al gărzilor, a văzut păduchele, a strigat şi a tras. Şi străjerii, care nu erau vrednici de acest proiect grandios, căci n-au putut să-l descopere, au devenit mari eroi. Iar cititorul meu, Istoricul-Marxist, lovind cu o riglă peste carte, îmi strecoară îngăduitor:
— Da-a-a… Da dumneata de ce n-ai evadat?… Dumneata de ce nu te-ai răzvrătit…?
Şi toţi fugarii, care coborâseră în galerie, care scoseseră grilajul, care fixaseră plinta trapei, acum s-au târât îndărăt – îndărăt – îndărăt!
Cine a băut până la fund această disperare care te umple de ciudă? Acest dispreţ faţă de propriile eforturi?
S-au întors, au stins lumina în tunel, au introdus la loc grilajul ferestrei din coridor.
Foarte curând, rejimka a fost invadată de ofiţerii lagărului, ofiţerii divizionului de gardă, de soldaţii din escortă, de supraveghetori. A început controlul după dosare şi toţi au fost duşi în puşcăria de piatră, însă n-au descoperit intrarea din cameră în tunel! (Cât ar mai fi căutat, dacă totul reuşea conform planului?!) Lângă locul unde îl rosese curiozitatea pe Jdanok au găsit o gaură Pe jumătate dărâmată. Însă chiar dacă au ajuns prin tunel sub baracă, nu şi-au putut da seama de unde coborau oamenii şi ce au făcut cu păniântul.
Doar că, iată, din camera „civilizată” lipseau patru oameni, şi pe cei opt acum îi snopeau în bătaie fără milă, singurul mijloc prin care tâmpiţii puteau obţine adevărul.
Dar acum ce rost avea să mai tăinuiască…?
În acest tunel, pe urmă, s-au organizat excursii cu toată garnizoana şi cu toţi supraveghetorii. Maiorul Maximenko, şeful burduhănos al lagărului din Ekibastuz, se lăuda mai târziu la Direcţie faţă de alţi şefi de lagăre:
— Ştiţi, la mine au săpat un tunel, da! Metrou, nu altceva! Dar noi… Vigilenţa noastră…, i Câiid, în realitate, un păduche prăpădit… „
Fireştre, s-a dat alarma, şi asta nu a permis nici primilor patru să ajungă la trecerea de nivel de la calea ferată. De tot planul s-a ales praful. Ei au escaladat gardul unei zone de lucra pustii de partea cealaltă a drumului, au traversat zona, au sărit încă o dată gardul şi au apucat-o spre stepă. N-au mai îndrăznit să rămână în orăşelul muncitoresc să prindă o maşină, pentru că orăşelul era deja înţesat de patrule.
Precum Tenno cu un an în urmă, ei au pierdut numaidecât rapiditatea şi probabilitatea de a scăpa.
Au pornit spre sud-est, spre Semipalatinsk. Nu aveau nici alimente pentru un drum pe jos, nu mai aveau nici puteri. – Şi le epuizaseră în ultimele zile, sfârşind lucrai la tunel.
În ziua a cincea a evadării au intrat într-o iurtă şi au cerat unor kazahi de mâncare. Fireşte, vă puteţi uşor închipui că aceştia au refuzat să le dea şi au tras în ei cu puşca de vânătoare. (Oare aceasta este în tradiţia acestui popor de păstori din stepă? Şi dacă nu este în tradiţie, atunci tradiţia de unde vine…?)
Stepau Konovalov a sărit cu cuţitul împotriva puştii, l-a rănit pe kazah, i-a luat puşca şi mâncarea. Au pornit mai departe. Dar kazahii i-au urmărit călare, i-au descoperit aproape de Irtâş şi au chemat o grapă operativă.
Pe urmă au fost înconjuraţi, bătuţi până i-a podidit sângele, mai departe, totul, totul este cunoscut…
Dacă în prezent poate cineva să-mi menţioneze nişte evadări ale revoluţionarilor ruşi din secolul al XlX-lea ori al XX-lea, care să presupună atâtea dificultăţi, lipsă de sprijin din afară, atitudine ostilă a mediului, pedeapsă ilegală pentru cei prinşi – să-mi spună care sunt acelea!
Şi după toate astea, să mai spună cineva că nu ne-am luptat Capitolul 9
BĂIEŢAŞII cu AUTOMATE AU STRĂJUIT gardieni în mantale lungi cu manşete negre. Au străjuit ostaşi ai Armatei Roşii. Au străjuit membrii formaţiunilor de autoapărare. Au străjuit bătrânii rezervişti, în sfârşit, au venit băieţii tineri şi voinici, născuţi în primul cincinal, care n-au văzut războiul, au luat în mână automatele noi şi s-au pus să ne străjuiască.
De două ori pe zi, câte un ceas de fiecare dată, ne târâm uniţi printr-o legătură tăcută, de moarte: oricare dintre ei este liber să-l ucidă pe oricare dintre noi. În fiecare dimineaţă, noi pe drum^ei pa lângă drum, ne târâm alene acolo unde nu avem treabă nici noi, nici ei. În fiecare seară, ne grăbim plini de râvnă: noi în ţarcul nostru, ei în ţarcul lor. Şi întrucât nu avem o casă adevărată, aceste ţarcuri ne servesc drept case.
Noi mergem şi nu ne uitam deloc la scurtele lor îmblănite, la automatele lor. – Ce ne trebuie nouă? Ei merg şi tot timpul se uită la rândurile noastre negre. Conform regulamentului, ei trebuie să se uite tot timpul la noi, aşa li se ordonă, în asta constă serviciul lor. Ei trebuie să suprime cu o rafală orice mişcare a noastră şi orice pas.
Oare ce impresie le facem noi, în scurtele noastre negre, în căciulile noastre cenuşii din blană stalinistă1, în pâslarii noştri hidoşi, la a treia folosinţă şi la a patra reparaţie, pătaţi cu toţii de peticele numerelor, cum să poată ei să ne socotească oameni adevăraţi?
Oare trebuie să ne mirăm că aspectul nostru stâmeşte repulsie? Păi tocmai pentru asta este calculat. Locuitorii liberi ai aşezării, îndeosebi şcolarii şi institutoarele, privesc cu frică de pe cărările trotuarelor coloanele noastre conduse pe strada cea largă. Ni se relatează: ei se tem că noi, complici ai fascismului, pe neaşteptate ne vom arunca în toate părţile, vom nimici escorta şi ne vom năpusti să jefuim, să violăm, să ardem, să ucidem. Căci, pesemne, numai asemenea dorinţe sunt accesibile unor făpturi atât de asemănătoare cu fiarele sălbatice. Şi escorta este aceea care îi apără pe locuitorii aşezării muncitoreşti de aceste fiare. Nobila escortă. La club, pe care noi l-am construit, un sergent din escortă se poate simţi pe deplin cavaler invitând o învăţătoare la dans.
Aceşti băieţi se uită tot timpul la noi şi din cordon, şi din turnurile de pază, dar nu le este dat să ştie nimic despre noi, le este dat doar un drept: să tragă fără somaţie.
O, dacă ar putea să vină seara la noi, în barăcile noastre, să se aşeze pe vagonaşele noastre şi să asculte: de ce se află în lagăr acest bătrân ori acest bunicuţ. Ar rămâne pustii aceste turnuri de pază şi n-ar mai trage automatele.
Însă toată perfidia şi forţa sistemului constă în faptul că legătura de moarte care ne uneşte se bazează pe necunoaştere. Simpatia lor pentru noi este pedepsită precum trădarea de patrie, dorinţa lor de a vorbi cu noi – ca încălcare a jurământului sfânt. Şi de ce să vorbească ei cu noi, când, la ora stabilită după grafic, va veni politrucul şi va discuta cu ei despre chipul moral şi politic al duşmanilor poporului pe care îi străjuiesc? Le va explica amănunţit şi le va repeta cât de dăunătoare şi ce povară pentru stat sunt aceste sperietori. (Este cu atât mai ispititor să fie verificate în calitate de ţinte vii.) El va aduce la subsoară nişte mape şi va spune că de la secţia specială a lagărului i s-au dat pentru o seară dosarele lor. El va scoate de acolo nişte hârtii bătute la maşină şi va citi despre fărădelegile lor, pentru care sunt prea puţine cuptoarele Auschwitzului, şi le va atribui acelui electrician, care repară lumina în vârful unui stâlp, sau acelui tâmplar, căruia nişte tovarăşi de rând, imprudenţi, au vrut să-i comande o noptieră.
Politrucul nu se încurcă, nu greşeşte. El nu va povesti niciodată băieţilor că oamenii stau în lagăr pur şi simplu şi pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru setea de adevăr, şi pentru dragostea de dreptate. Precum şi pentru absolut nimic.
Toată forţa sistemului constă în faptul că un om nu poate pur şi simplu să stea de vorbă cu alt om, ci doar prin intermediul unui ofiţer şi al politrucului.
Toată forţa acestor băieţi rezidă în neştiinţa lor.
Toată forţa acestor lagăre stă în aceşti băieţi, în aceşti epoleţi roşii. Ucigaşii din turnurile de pază şi vânătorii de evadaţi.
Iată un exemplu de o asemena discuţie politică, cum şi-o aminteşte un soldat de escortă din acea perioadă (Nâroblag): „Locotenentul Samutin este un tip lung, cu umeri înguşti, cu capul turtit la tâmple. Seamănă cu un şarpe. Alb complet, aproape fără sprâncene. Ştim că înainte a împuşcat cu muia lui. În prezent, la învăţământul politic, ne vorbeşte monoton:” Duşmanii poporului pe care voi îi păziţi sunt tot nişte fascişti, nişte lepădături. Noi reprezentăm foiţa şi paloşul răzbunător al Patriei şi trebuie să fim fermi. Nici un fel de sentimente, nici un pic de milă „.”
Şi, iată, aşa se formează băieţii, care pe evadatul căzut se străduiesc să-l lovească, desigur, cu piciorul şi neapărat în cap. Aceia care cu piciorul îi şutează plinea de la gură bătrânului cărunt, cu cătuşe la mâini. Aceia care privesc nepăsători cum se izbeşte evadatul încătuşat de scândurile aşcbioase ale obloanelor camionului: faţa îi sângerează, capul aşişderea – ei privesc nepăsători. Căci doar sunt paloşul răzbunător al Patriei.
După moartea lui Stalin, exilat pe viaţă, zăceam într-o clinică obişnuită, „liberă”, din Taşkent. Deodată aud cum un tânăr uzbek, bolnav, povesteşte vecinilor despre serviciul său în armată. Unitatea lor păzea călăi şi fiare sălbatice. Uzbekul a recunoscut că nici escorta nu mânca pe săturate, că îi apuca furia, fiindcă deţinuţii, ca mineri, primesc o raţie de pâine (asta pentru 120 %, bineînţeles) cu puţin mai mică decât raţia lor soldăţească stabilită. Şi îi mai înfuria faptul că ei, escorta, trebuie să îngheţe iarna în turnurile de pază (e adevărat, în cojoace lungi până la călcâie), iar duşmanii poporului, iutrâud în zona de lucru, chipurile, se risipesc prin încăperile de încălzit (din Turn, el putea să vadă că nu era aşa) şi acolo dorm toată ziua (îşi închipuia cu toată seriozitatea că statul nu le făcea decât bine duşmanilor săi).
Ce prilej interesant! Să priveşti un Lagăr special prin ochii unui soldat din escortă! L-am întrebat ce fel de ticăloşi erau aceia şi dacă uzbekul meu a vorbit cu ei personal. Atunci el mi-a povestit că toate astea le ştia de la politruci, că le citeau chiar din „dosarele” lor la seminarele politice. Şi această furie nedesluşită a lui pentru faptul că deţinuţii dorm toată ziua s-a consolidat în el cu contribuţia binevoitoare a ofiţerilor.
O, voi, care i-aţi ispitit pe aceşti copii!… Mai bine uu vă mai năşteaţi…!
Uzbekul a mai povestit şi despre faptul că un soldat al MVD primeşte 230 de ruble pe lună (de 12 ori mai mult decât un soldat din armată! De unde această generozitate? Sau poate serviciul lui este de 12 ori mai greu?), iar dincolo de Cercul Polar chiar şi 400 de rable, asta pentru serviciu în termen şi cu tot echipamentul gratuit.
A mai povestit fel de fel de cazuri. De pildă că unui camarad de-al lui care mergea în cordonul însoţitor i s-a năzărit că cineva vrea să fugă din coloană. A apăsat pe trăgaci şi cu o rafală a ucis cinci deţinuţi. Şi fiindcă pe urmă toată escorta a mărturisit că toată coloana mergea liniştită, soldatul a fost aspru pedepsit: pentru cinci morţi i-au dat cincisprezece zile de arest (într-un arest încălzit, bineînţeles).
Şi câte asemena cazuri nu cunosc şi uu povestesc toţi indigenii Arhipelagului! Câte n-am cunoscut în ITL: la muncile unde nu există zonă, ci doar linia nevăzută a cordonului, răsună un foc de armă şi un deţinut cade mort: a trecut linia, se spune. Poate că nu a trecut-o câtuşi de puţin, căci doar linia este invizibilă, şi nimeni nu se duce acum s-o verifice, ca să nu fie culcat alături. Şi nici o comisie nu va veni să controleze unde se află picioarele celui ucis. Dar poate că o fi şi trecut, pentru că doar escorta supraveghează linia nevăzută, iar deţinutul munceşte. Şi acest glonţ îl primeşte tocmai acel deţinut care munceşte cinstit şi se lasă furat de muncă. La gara Novociunka (Oziorlag), la strâris de fân, deţinutul vede că la doi-trei paşi mai este nişte fân, şi inima de gospodar nu-l lasă – hai să-l strâng şi să-l arunc în căpiţă şi -poc, un glonţ! Şi soldatul primeşte o lună permisie.
Se întâmplă că uneori tocmai acel soldat din escortă poartă ură tocmai pe acel deţinut (nu i-a îndeplinit o comandă, o rugăminte), şi atunci glonţul înseamnă răzbunare. Uneori intră în acţiune perfidia: soldatul îi ordonă deţinutului să ia şi să aducă nu ştiu ce de dincolo de linie. Şi când acesta, încrezător, se duce – trage. Poate să-i arunce acolo o ţigară: na, fumează! Deţinutul se duce şi după o ţigară, aşa este el, o fiinţă demnă de dispreţ.
De ce trag? Nu poţi să înţelegi întotdeauna. De pildă în Kenghir, în cadrul zonei, ziua-n amiaza mare, unde nu miroase nicidecum a evadare, o fată, Lida, din Ucraina de Vest, a izbutit să-şi spele şi ciorapii, cum se spune -printre picături, şi i-a pus la uscat pe taluzul antezonei. Soldatul din tuni a luat-o la ochi şi a ucis-o pe loc, (Circula o poveste confuză că, pe urmă, el a vrut să-şi pună capăt zilelor.)
De ce? Omul cu arma! Puterea necontrolată a unui om de a-l ucide sau nu pe un altul.
Să nu mai punem la socoteală că este şi avantajos. Şefii sunt întotdeauna de partea ta. Nu pedepsesc niciodată pentru crimă. Dimpotrivă, te laudă, te recompensează, şi dacă i-ai făcut de petrecanie mai devreme, încă la jumătatea primului pas, vigilenţa ta este mai mare şi recompensa ta va fi mai mare! Primă – solda pe o lună. Permisie – o lună. (Puneţi-vă în situaţia Comandamentului: dacă divizionul nu are la activ cazuri de manifestare a vigilenţei – ce divizion mai este şi ăsta? Ce fel de comandanţi are? Ori zekii sunt atât de paşnici că paza trebuie redusă? Sistemul de pază odată creat cere morţi.)
Şi printre puşcaşii escortei apare chiar un spirit de întrecere: tu ai ucis, şi cu prima ţi-ai cumpărat unt, dar o să ucid şi eu şi o să-mi cumpăr şi eu unt Vrei să te duci acasă să-ţi pipăi iubita? Păi – împuşcă o fiinţa din asta cenuşie şi poţi pleca pentru o lună.
Toate aceste cazuri le ştiam foarte bine în ITL. Dar în Lagărele speciale au apărut alte noutăţi: să tragi în coloană, precum camaradul acestui uzbek. Ca la postul de gardă din Oziorlag la 8 septembrie 1952. Sau în zonă, din tumul de pază.
Aşadar, vedeţi cum erau pregătiţi. Aceasta era lucrarea politrucilor.
În mai 1953, în Kenghir, aceşti băieţi cu automate au tras fără nici un motiv o rafală neaşteptată într-o coloană care ajunsese la poarta lagărului şi aştepta percheziţia de intrare. Au fost şaisprezece răniţi, însă de-ar fi fost răniţi pur şi simplu! Au tras cu gloanţe explozive, interzise demult de toate convenţiile capitaliştilor şi socialiştilor. Gloanţele ieşeau din corpuri formând cratere, răscoleau măruntaiele, zdrobeau fălcile şi membrele.
De ce escortele Lagărelor speciale sunt înarmate tocmai cu gloanţe explozive? Cine a aprobat aşa ceva? Nu vom afla niciodată…
Şi totuşi ce supărată a fost lumea gărzilor şi escortelor când au citit în romanul meu că deţinuţii îi poreclesc „papagali”. Iată, acum repet pentru lumea întreagă! Nu, deţinuţii trebuiau să-i iubească şi să-i numească îngeri păzitori!
Unul dintre aceşti băieţi, este adevărat unul dintre cei buni, nu s-a supărat, dar vrea să apere adevărul: Vladilen Zadomâi, născut în anul 1933, care a făcut serviciul la VSO (Garda de infanterie militarizată) a MVD-ului în Nâroblag de la vârsta optsprezece la douăzeci de ani. El mi-a scris câteva scrisori: „Băieţii nu s-au dus acolo că au vrut ei, au fost convocaţi de comisariatul militar. Comisariatul i-a pus la dispoziţia MVD-ului. Băieţii au fost învăţaţi să tragă şi să facă de gardă. Băieţii îngheţau şi plângeau nopţile – ce mama dracului trebuinţă aveau ei de Nâroblag şi de tot ce conţinea el! Băieţii nu trebuie învinuiţi, ei erau soldaţi, erau în serviciul Patriei şi, cu toate că în acest serviciu absurd şi cumplit nu totul era înţeles (dar ce era înţeles?… Ori totul, ori nimic – A. S.), ei depuseseră jurământul, şi serviciul nu era uşor.”: -
Sincer, te pune pe gânduri. I-au împrejmuit cu pari pe bieţii flăcăi: jurământul! Serviciul Patriei! Sunteţi soldaţi!
Dar se vede treaba că fundamentul general uman era slab în ei, sau poate nu exista deloc, dacă u-a putut rezista în faţa unui jurământ şi a seminariilor de învăţămâut politic. Nu din toate generaţiile şi nici din toate popoarele se pot modela astfel de băieţi.
Oare nu aceasta este problema principală a secolului al XX-lea: e admisibil să îndeplineşti ordinele, încredinţând altora propria conştiinţă? Este oare posibil să nu ai propriile-ţi reprezentări despre bine şi rău şi să le culegi din instrucţiunile tipărite şi indicaţiile orale ale şefilor? Jurământul! Aceste invocaţii solemne rostite cu tremur în glas şi ca sens destinate apărării poporului de răufăcători. – Cât de uşor este să le pui în slujba răufăcătorilor împotriva poporului!
Să ne amintim ce se pregătea Vasili Vlasov să-i spună călăului său încă în 1937: tu singur! Tu singur eşti vinovat că oamenii sunt ucişi! Moartea mea să apese doar pe conştiinţa ta, să trăieşti cu povara asta! Că de n-ar fi călăi, n-ar fi nici execuţii.
N-ar mai fi nici trupe de escortă, n-ar mai fi nici lagăre.
Fireşte, nici contemporanii, nici istoria nu vor scăpa prilejul de a stabili o ierarhie a vinovăţiei. Fireşte, este clar pentru toată lumea că ofiţerii lor sunt mai vinovaţi; agenţii lor operativi – şi mai vinovaţi: cei care scriau ordinele şi instrucţiunile – şi mai vinovaţi; iar cei care dădeau indicaţii să fie scrise -mai vinovaţi decât toţi.
Dar cei care trăgeau, care străjuiau, care ţineau automatele în cumpănire nu erau acei oameni, ci băieţii! Totuşi băieţii erau cei care îi izbeau cu cizmele în cap pe cei căzuţi…!
Şi mai scrie Vladilen: „Ne vârau în cap, ne obligau să tocim USO-43 ss – regulamentul gardei de infanterie din anul 1943, strict secret*, un regulament drastic şi barbar, în plus Jurământul. Apoi supravegherea pe care o exercitau agenţii operativi şi locţiitorii politici. Pârele, denunţurile. Acţiunile intentate infanteriştilor înşişi… Despărţiţi de garduri şi sârma ghimpată, oamenii în scurte negre şi oamenii în mantale erau în egală măsură deţinuţi – unii pentru douăzeci şi cinci de ani, alţii pentru trei ani.”
Este exprimat viguros că puşcaşii ar fi tot un fel de condamnaţi, doar că nu de un tribunal militar, ci de un comisariat militar. Dar egalitatea nu
* Apropo de asta, oare observăm noi îndeajuns şuierul lugubru în viaţa noastră al acestui „es-es”, ba într-o abreviere, ba în alta, începând cu KPSS şi deci cu kapesesiştii? Iată însă că a existat şi un regulament, es-es „(ca şi tot ce este prea secret este şi el” es-es”), deci, alcătuitorii lui i-au înţeles ticăloşia, i-au înţeles-o şi totuşi l-au elaborat, şi în ce moment: tocmai îi respinseserăm pe nemţi la Stalingrad! Încă unul din roadele acestei victorii naţionale.
Există! Pentru că oamenii în mantale îi secerau perfect din automate pe oamenii în scurte negre, şi chiar la grămadă, cum vom vedea curând. Şi Vladilen ne mai explică: „Băieţii erau de toate felurile. Erau slujbaşi mărginiţi, care îi urau orbeşte pe zeki. Cei mai zeloşi erau, apropo de asta, recruţii din minorităţile naţionale: başkirii, buriaţii, iakuţii. Pe urmă veneau indiferenţii, ei erau cei mai mulţi, îşi făceau slujba liniştiţi, fără să crâcnească. Cel mai mult le plăcea calendarul cu foi detaşabile şi când venea poşta. Şi, în sfârşit, erau flăcăii de treabă, care îi compătimeau pe zeki, ca pe nişte oameni peste care s-a abătut năpasta. Şi majoritatea dintre noi îşi dădeau seama că serviciul nostru nu este prea popular printre oameni. Când plecam în permisie, nu purtam uniforma.”
Cel mai bine însă Vladileu îşi susţine ideea cu propria poveste. Deşi oameni ca el erau extrem de puţini.
Pe el l-au trecut la trupele de escortă din neatenţia şi indolenţa secţiei speciale. Tatăl lui vitreg, Voinino, un vechi activist sindical, a fost arestat în 1937, pentru asta – mama a fost exclusă din partid. Tatăl lui bun, comandant de brigadă la VEEKA, membru de partid din anul 1917, n-a întârziat să se dezică şi de fosta soţie, şi, concomitent, de fiul său (şi-a păstrat carnetul de partid, dar a pierdut totuşi un grad la NKVD). Mama lui şi-a spălat păcatele ca donator de sânge în timpul războiului. (Nu s-a întâmplat nimic că sângele ei l-au primit atât membrii, cât şi uemembrii de partid.) Băiatul: „am detestat chipiele albastre încă din copilărie, şi s-a nimerit să-mi pună şi mie unul pe cap… S-a întipărit prea puternic în memoria mea de copil noaptea cumplită, când oameni în uniforma tatălui au răscolit fără pic de jenă pătuţul meu de copil.” „N-am fost un bun soldat de escortă: intram în vorbă cu zeki, le îndeplineam rugăminţile. Lăsându-mi carabina lângă foc, mă duceam să le cumpăr câte ceva de la bufet sau să le pun scrisori la cutia poştală. Cred ca la OLP-urile Promejutocinaia, Mâsakort, Parma îşi mai aminteau de puşcaşul Volodia2. Un brigadier ze-ka mi-a zis într-o zi:” Uită-te la oameni, ascultă-le necazul, atunci vei înţelege… „Dar eu şi aşa în fiecare politic îi vedeam pe bunicul, pe unchiul, pe mătuşa… Pe comandanţii mei îi uram pur şi simplu. Cârteam, mă revoltam, le spuneam puşcaşilor:” Aceştia sunt adevăraţii duşmani ai poporului! „Pentru asta, pentru nesupunere directă („ sabotaj „), pentru legăturile cu ze-ka, mi s-a deschis anchetă… Deşiratul Samutin… Mă plesnea peste obraji, mă lovea cu prespapieral peste degete pentru că n-am semnat mărturisirile despre scrisorile ze-ka. Limbricul ăsta ar fi fost un cadavru, eu am categoria a doua la box, îmi făceam semnul crucii cu^o halteră de două puduri, dar doi supraveghetori mă ţineau de braţe… Însă anchetatorilor nu le ardea de mine: în 1953, MVD-ul începuse să fie bântuit de şovăieli. Nu m-au condamnat, mi-au dat un carnet de identitate deteriorat – articolul 47-G:” Destituit din organele MVD-ului pentru indisciplină crasă şi încălcări grosolane ale regulamentului MVD „. Şi de la arestul divizionului, burduşit în bătaie şi îngheţat de frig, m-au aruncat afară ca să plec acasă… Arsen, uu brigadier eliberat, m-a îngrijit pe drum.”., f,. ^… U^, ; ^r”- -i^i-: m&i. *. TfS’. ~,.
Să iie imaginăm că ar fi vrut să-şi arate îngăduinţa faţă de deţinuţi un ofiţer de escortă. El însă n-ar fi putut face asta decât numai de faţă cu soldaţii şi prin intennediul soldaţilor. Deci, dată fiind înrăirea şi ura reciprocă, acest lucru i-ar fi fost imposibil, ba chiar şi „penibil”. Apoi, cineva l-ar fi denunţat numaidecât Acesta era sistemul!
Capitolul 10
Când în zonă arde pământul Nu, nu TREBUIE să ne mirăm că în lagăre n-au fost revolte şi răzmeriţe, ci, dimpotrivă, că totuşi ele au avut loc.
Ca tot ce este indezirabil în istoria noastră, adică trei sferturi din ceea ce s-a petrecut cu adevărat, aceste revolte au fost decupate cu grijă, cusute cu tiv dublu şi netezite, participanţii lor nimiciţi, martorii depărtaţi speriaţi, rapoartele celor ce au condus represaliile au fost arse ori ascunse în seifuri cu douăzeci de pereţi, şi ele, toate aceste mişcări, chiar de acum s-au transformat în mituri, când n-au trecut de la unele decât cincisprezece, iar de la altele doar zece ani. (Oare mai trebuie să ne mirăm când se spune: nici Hristos, nici Buddha, nici Mahomed n-au existat? De atunci au trecut milenii…)
Câiid asta nu va mai deranja pe nimeni dintre cei vii, istoricii vor avea acces la restul de hâiţii, arheologii vor scormoni pe undeva cu lopata, vor arde ceva în laborator, şi se vor preciza date, locuri, contururile acestor răscoale şi numele căpeteniilor.
Atunci vor apărea şi cele dintâi răbufniri, cum este cea a lui Retiunin, din ianuarie 1942, de la misiunea Oş-Kuria, lângă Ust-Usa. Se spune că Retiunin era un angajat liber, poate chiar şeful acestei misiuni. El a lansat un apel Cincizeci şi Opţilor şi celor socialmente dăunători (7-35), a strâns vreo două sute de voluntari, au dezarmat escorta formată din delincvenţi de drept comun şi membri ai formaţiunilor de autoapărare şi, încălecând pe cai, s-au retras în pădure să lupte ca partizani. Au fost nimiciţi treptat, în primăvara lui 1945 încă mai arestau pentru „cazul Retiunin” oameni care nu fuseseră amestecaţi Poate atunci vom afla – nu, nu vom fi noi aceia – despre legendara răscoală din anul 1948 de pe şantierul 501 de construcţie a căii ferate Sivaia Maska-Salehard. Legendară pentru că în lagăre toţi şuşotesc despre ea fără să ştie cineva ceva sigur. Legendară pentru că nu a izbucnit în Lagărele speciale, unde terenul şi starea de spirit erau pregătite, ci în lagărele 1TL, unde oamenii sunt învrăjbiţi de turnători, sunt striviţi de hoţi şi de bandiţi, unde le este batjocorit până şi dreptul de a se numi politici. Şi unde nici prin cap nu i-ar fi putut trece cuiva că ar fi posibilă o revoltă a deţinuţilor.
După zvonuri, totul a fost opera foştilor (recenţi!) militari. Nici nu putea fi altfel. Fără ei, beneficiarii articolului Cincizeci şi Opt n-ar fi fost decât o turmă fără nici un adăpost şi fără nici o speranţă, însă aceşti băieţi (aproape niciunul nu era trecut de treizeci de ani), ofiţeri şi soldaţi din armata noastră combatantă; şi tot ei, dar în chip de foşti prizonieri de război; şi încă din Aceia care au fost la Vlasov ori Krasnov, sau în detaşamentele naţionale ^; care, acolo, au luptat unul împotriva altuia, dar aici erau uniţi de oropsirea comună; acest tineret, care a trecut prin toate fronturile războiului mondial, care stăpânea la perfecţie tehnica luptei moderne de infanterie, a camuflajului şi a capturării patrulelor. – Acest tineret, acolo unde nu fusese împrăştiat, în jurul anului 1948 îşi mai păstra încă inerţia războiului şi încrederea în sine, şi în pieptul lui nu putea să încapă gândul pentru care aceşti băieţi, batalioane întregi, trebuie să moară fără să crâcnească? Chiar evadarea era pentru ei o jalnică jumătate de măsură, precum dezertarea solitară, în loc să accepte lupta toţi laolaltă.
Totul a fost pus la cale şi s-a dezlănţuit într-una dintre brigăzi. Se spune că în fruntea lor era fostul colonel Voronin (sau Voronov), care îşi pierduse un ochi. Mai este pomenit şi locotenentul-major Sakurenko de la trupele blindate. Brigada a ucis escorta (pe atunci escorta, spre deosebire de mai târziu, era formată din rezervişti). Pe urmă s-au dus şi au mai eliberat o brigadă, apoi încă una. Au atacat locuinţele gărzii, apoi, din exterior, propriul lagăr: au capturat santinelele din turnurile de pază şi au deschis zona. (Aici, numaidecât, s-a produs dezbinarea obligatorie: porţile erau deschise, dar majoritatea zekilor n-au vrut să iasă. Aici erau condamnaţii pe termene scurte, care nu intenţionau să se revolte. Aici se aflau şi condamnaţi la zece şi la cincisprezece ani în virtutea decretelor „şapte pe opt” şi „patru pe şase” ^, dar ei nu intenţionau să primească articolul 58. Aici se aflau şi Cincizeci şi Opţi, dar dintre aceia care preferau să moară ca supuşi, în genunchi, numai nu în picioare! Cât despre cei care au dat năvală pe poartă, nu era deloc obligatoriu să meargă şi să-i ajute pe răsculaţi: au fugit dincolo de zoiiă şi hoţii, ca să jefuiască aşezările libere.) însuşindu-şi armamentul celor din gardă (înmormântaţi pe urmă în cimitirul din Kocimas), insurgenţii s-au dus şi au ocupat lagărul vecin. Cu forte reunite au hotărât să pornească asupra oraşului Vorkuta! Se afla doar la 60 kilometri distanţă. Dar n-a fost să fie! Din avioane s-a paraşutat desant care le-a barat calea spre Vorkuta. Pe urmă au fost împrăştiaţi şi împuşcaţi din avioanele de vânătoare în zbor razant.
Pe urmă i-au judecat, au mai împuşcat dintre ei, i-au condamnat la câte douăzeci şi cinci şi la câte zece ani. (Totodată au mai „împrospătat” condamnările multora care n-au participat la operaţie, ci au rămas în zonă.)
Revolta lor nu avea. Evident, nici o şansă din punct de vedere militar. Dar cine va spune că ai mai multe şanse aşteptând să te sfârşeşti puţin câte puţin?
Curând după aceea au fost create Lagărele speciale şi au fost umplute cu cea mai mare parte dintre Cincizeci şi Opţi. Şi?
În 1949, în Berlag, în secţia Nijni Aturiah, a început aproape la fel: au dezarmat escorta, au pus mâna pe şase-opt automate; au atacat lagărul din exterior, au anihilat garda, au tăiat firele de telefon; au deschis lagărul. Acum, în lagăr erau numai oameni cu numere, stigmatizaţi, hărăziţi morţii, care nu mai trăgeau nici o nădejde.
Şi?, Zekii n-au ieşit în poartă… „
Cei care au început totul şi nu aveau ce pierde, au tranformat răzmeriţa în evadare: s-au îndreptat în grup spre Mâlga. La Elghen-Toskan, drumul le-a fost barat de trupe cu tanchete (operaţia a fost condusă de generalul Semionov).
Toţi au fost ucişi*. =
Ce este cel mai iute pe lume? Întreabă o ghicitoare. Răspuns: gândul!
Este şi nu este aşa. Căci gândul este şi încet, ah ce încet! Cu greu şi târziu omul, oamenii, societatea îşi dau seama ce s-a mtâmplat cu ei. Care este situaţia lor adevărată.
Adumndu-i pe Cincizeci şi Opţi în Lagărele speciale, Stalin aproape că se amuza cu puterea lui. Şi fără asta erau ţinuţi în destulă siguranţă, dar el a vrut să se întreacă pe sine, ca totul să fie şi mai bine. Credea că astfel o să fie şi mai de temut. Dar a ieşit tocmai pe dos.
Întregul sistem de reprimare elaborat în timpul lui se baza pe despărţirea, pe izolarea celor nemulţumiţi; trebuia ca ei să nu se privească unul pe celălalt în ochi, să nu se poată număra, să ştie câţi sunt; trebuia să li se insufle tuturor, chiar şi celor nemulţumiţi, că nemulţumiţi nu există de nici un fel, că există doar puţini furioşi izolaţi sortiţi pierzaniei, cu sufletul pustiu.
Dar în Lagărele speciale nemulţumiţii se întâlneau cu miile. Şi s-au numărat. Apoi şi-au dat seama că sufletul lor nu este deloc pustiu, ci e plin de concepţii despre viaţă mult mai înalte decât ale temnicerilor; ale trădătorilor; ale teoreticienilor care veneau să le explice de ce trebuie să putrezească în lagăr.
La început, aproape nimeni n-a observat această noutate a Lagărului special. Aparent, totul mergea astfel, îiicât puteai zice că este o continuare a ITL. Doar că foarte repede şi-au pierdut curajul hoţii şi bandiţii, stâlpii regimului disciplinar şi ai conducerii lagărului. Insă cruzimea supraveghetorilor şi suprafaţa sporită a BUR-ului au înlocuit, se pare, această pierdere.
Dar să vedeţi: hoţii s-au dezumflat, iar în lagăr a dispărut hoţia. Acum puteai să-ţi laşi în noptieră raţia de pâine. Puteai să nu-ţi mai pui ghetele sub căpătâi pe timpul nopţii, puteai să le arunci pe duşumea, şi dimineaţa le găseai acolo. Puteai să laşi peste noapte punga cu tutun în noptieră, să n-o mai freci toată noaptea în buzunar.
Toate astea par mărunţişuri? Nu, dimpotrivă! A dispărut hoţia, şi oamenii au început să-şi privească vecinii cu simpatie, fără suspiciune. Auziţi, băieţi, poate că, într-adevăr, noi suntem din ăştia… Politicii…
Păi, dacă suntem politici, atunci putem să vorbim ceva mai liber între două vagonaşe şi lingă focul de brigadă. Să ne uităm şi să vedem cine se află alături. Căci, la urma urmelor, u-au decât să ne deschidă alte dosare, sfertul îl avem, ce pot să ne mai facă?
Începe să dispară şi psihologia de lagăr dinainte: „astăzi mori tu, mâine e râudul meu”; oricum, nu ţi se va face niciodată dreptate; aşa a fost, aşa va fi. „Dar de ce să nu ţi se facă?… Dar de ce” va fi…”?
În brigadă încep să se audă discuţii domoale nu despre raţia de pâine, nu despre casă, nicidecum, ci despre nişte treburi despre care nici în libertate nu auzi – şi din ce în ce mai liber, tot mai liber, mai liber! Şi brusc, brigadierul încetează să mai simtă omnipotenţa pumnului său. Pumnul unor brigadieri încetează să se mai ridice, al altora se ridică mai rar şi este mai uşor. Brigadierul însuşi, în loc să se ridice în ochii celorlalţi, se aşază să asculte, să discute. Şi membrii brigăzii încep să-l privească altfel, ca pe un camarad: e şi el tot de-al nostru.
Brigadierii vin la PPCE, la contabilitate, cu tot felul de probleme mărunte – cui să-i reducă raţia de pâine şi cui nu, pe cine să excludă şi unde să-l trimită – „oploşiţii”, de asemenea, preiau de la ei această atmosferă nouă, acest spirit de seriozitate, de răspundere, de nu ştiu ce semnificaţie nouă.
Totul se transmite şi „oploşiţilor”, deocamdată doar unora dintre ei. Au venit aici ahtiaţi de dorinţa de a ocupa posturi şi, iată, le-au ocupat, şi de ce să nu trăiască la fel de bine ca în ITL: să se încuie în cabina lor, să prăjească în tigaie cartofi cu slănină, să trăiască între ei, separându-se de „pălmaşi”? Nu! Se pare că nu ăsta e lucrul principal. Cum, dar ce este principal?… Devine indecent să te lauzi că trăieşti pe seama altora, ca vampirii, cum era în ITL. Şi „oploşiţii” îşi găsesc prieteni printre lucrătorii de rând şi, aştemând pe pământ pufoaicele lor noi alături de cele murdare ale acestora, stau cu ei şi discută cu plăcere toată duminica.
Şi împărţirea principală a oamenilor nu mai este atât de grosolană cum era în ITL: „oploşiţii” – „pălmaşi”, cei de drept comun – Cincizeci şi Opţii, ci mai complexă şi mult mai interesantă: locul de baştină, grupuri religioase, oameni cu experienţă, oameni de ştiinţă.
Conducerea lagărului nu va observa şi nu va înţelege prea curând ceva din toate astea. Iar dispecerii nu mai poartă bâte şi nu mai răcnesc ca altădată. Se adresează amical brigadierilor: cred că e timpul să mergem la adunare, Komov. (Nu pentru că sufletul dispecerilor ar fi fost impresionat, ci fiindcă în aer se simţea ceva nou, neliniştitor.)
Toate astea se petrec însă încet. Luni, luni întregi trec până ce au loc aceste schimbări. Ele sunt mai lente decât schimbările anotimpurilor. Ele nu îi ating pe toţi brigadierii, nici pe toţi „oploşiţii”, doar pe aceia care în străfunduri, sub obroc şi cenunşă, mai păstrează nişte resturi de conştiinţă şi fraternitate. Iar cui îi place să rămâuă canalie poate să rămână cu deosebit succes. Dar o mutaţie adevărată de conştiinţă – mutaţie prin zdruncinare, mutaţie eroică – nu s-a produs încă. Şi, ca mai înainte, lagărul rămâne lagăr, şi noi suntem oropsiţi şi neputincioşi, şi nu ue rămâne altceva decât să ne tărâm, iată, pe sub sârma ghimpată şi să fugim în stepă, seceraţi de rafalele automatelor şi hăituiţi de câini.
Un gând cutezător, un gând disperat, un gând de alt grad: cum să facem ca nu noi să fugim de ei, ci ei să fugă de noi?
Ar fi de ajuns să pui această întrebare unui anumit număr de oameni ca să cugete, să ajungă la o concluzie şi să o pui unui anumit număr de oameni care să asculte răspunsul lor, şi în lagăr ar lua sfârşit epoca evadărilor. Şi ar începe epoca răscoalelor.
Dar cum s-o începi? De unde s-o începi. Căci noi suntem încătuşaţi, suntem imobilizaţi de tentacule, nu avem libertate de mişcare. – De unde să începem?
În viaţă lucrai cel mai simplu este departe de a fi simplu. Se pare că şi în ITL unii au ajuns la concluzia că trebuie ucişi turnătorii. Chiar şi acolo se putea aranja ca un buştean, rostogolindu-se din stivă, să doboare un turnător îu apele umflate ale râului. Nici aici nu e greu să ghiceşti care anume tentacule trebuie să le tai mai întâi. Se pare că era uşor de înţeles pentru toată lumea. Dar nimeni n-a înţeles.
Pe neaşteptate – o sinucidere. În baraca-rejimka nr. 2 au găsit un spânzurat. (Toate stadiile procesului le voi prezenta după exemplul Ekibastuzului. Dar, să luăm aminte: în alte Lagăre speciale toate stadiile erau identice!) Pentru şefi n-a fost mare nenorocire, l-au scos din ştreang şi l-au dus la groapa de gunoi.
Dar în brigadă a început să circule un zvon: ăsta era un turnător. Nu s-a spânzurat singur. A fost spânzurat De luat aminte!
În lagăr sunt mulţi ticăloşi, însă, dintre toţi, cel mai îmbuibat, cel mai brutal şi mai obraznic era şeful cantinei, Timofei S… (nu-i ascund numele, nu mi-l amintesc). Garda lui – bucătarii ghiftuiţi, cu mutre rotofeie, şi o haită de călăi-plantoane, ţinuţi pe mâncare. El însuşi, precum şi toţi aceşti slugoi îi lovesc pe zeki cu pumnii şi cu bâtele. Într-o zi, printre alţii, cu totul pe nedrept, l-a lovit pe un „băieţel” oacheş. Dar el nici nu se uita pe cine bate. Însă băieţelul ăsta, după rânduielile actuale din Lagărele speciale, nu era un băieţel pur şi simplu, ci un musulman. Şi în lagăr erau destui musulmani. Ei nu pot fi comparaţi cu hoţii şi bandiţii, înainte de asfinţit pot fi văzuţi, în partea de vest a zonei, cum se roagă (în ITL ar fi râs de ei, la noi – uu), ridicându-şi braţele sau atingând pământul cu fruntea. Ei au şefi, şi, în noua atmosferă, au şi un fel de sfat. Şi iată hotărârea lor: răzbunare!
Într-o duminică, dis-de-dimineaţă, victima şi un inguş3 mai în vârstă se strecoară în baraca „oploşiţilor” când aceia încă mai leneveau în pat, intră în camera în care se afla S…, şi din două lovituri de cuţit îi fac felul matahalei de şase puduri.
Dar câtă lipsă de maturitate! Ei nu încearcă deloc să-şi ascundă feţele şi iiici să fugă. De lângă cadavru, cu cuţitele însângerate, cu calmul datoriei împlinite, ei se duc direct la baraca supraveghetorilor şi se predau. Vor fi judecaţi.
Toate astea nu sunt decât căutări pe bâjbâite. Toate astea, probabil, se puteau întâmpla şi în ITL. Însă gândirea civică lucrează mai departe: oare nu aceasta este veriga principală prin care trebuie să rupem lanţul?
„Moarte turnătorilor!” – asta-i veriga. Cuţitul în pieptul turnătorului! Să facem cuţite şi să-i spintecăm pe turnători! Asta el Acum, câud scriu acest capitol, şiruri de cărţi umaniste atâmă deasupra mea pe poliţele bibliotecii, cu cotoarele lor vechi, care scânteiază palid, licăresc dojenitor ca stelele printre nori: nimic în lume nu se poate ţine prin violenţă. Luând în mână sabia, cuţitul, carabina, devenim egalii călăilor şi opresorilor noştri. Şi nu va mai fi sfârşit…
Nu va mai fi sfârşit… Aici, la masa de lucru, având tot confortul, simt întru totul de acord cu asta.
Dar trebuie să primeşti douăzeci şi cinci de ani pentru nimic, să prinzi pe hainele tale patru numere, să ţii mereu mâinile la spate, să fii percheziţionat dimineaţa şi seara, să fii epuizat de muncă, să fii târât la BUR în urma unui denunţ, să intri în pămâut definitiv, pentru ca de acolo, din această groapă, toate discursurile marilor umanişti să pară flecăreală de oameni liberi bine hrăniţi.
Nu va mai fi sfârşit!… Dar oare un început va mai fi? Va mai fi ori nu va mai fi o rază de lumină în viaţa noastră?
Şi a dedus poporul împilat: cu milostivire nu vii de hac silniciei.
Turnătorii sunt şi ei oameni?… Supraveghetorii merg din baracă în baracă şi ne aduc la cunoştinţă, pentru intimidarea noastră, un ordin dat pe întregul lagăr zis al Nisipurilor: într-unul din lagărele de femei, două fete (după anii de naştere se vede cât erau de tinere) au purtat discuţii antisovietice. Tribunalul compus din…
Oare pe aceste fete, care şuşoteau pe vagonaş şi care aveau condamnări de câte zece ani, ce scârbă, ce canalie le-a turnat, căci şi ea era tot o condamnată?! Vedeţi ce turnători sunt oamenii?!
Nu era nici o îndoială. Şi totuşi primele lovituri n-au fost uşoare.
Nu ştiu cum s-a petrecut în altă parte (înjunghierile au început să apară în toate Lagărele speciale, chiar şi în Spasskul invalizilor!), dar la noi a început după venirea unui convoi din Dubovka, în cea mai mare parte OUNovişti, ucraineni din vest. Pentru toată această mişcare, ei au făcut foarte mult, pretutindeni, ei au urnit căruţa din loc. Convoiul din Dubovka ne-a adus microbul răzvrătirii.
Băieţi tineri, puternici, luaţi direct de pe cărările războiului de partizani, ei au privit în jurul lor şi s-au înspăimântat de această amorţeală, de această robie, şi au pus mâna pe cuţit.
La Dubovka, totul s-a terminat repede: rebeliune, incendiu, dizolvare, însă patronii lagărului, încrezuţi şi plini de orbire (vreme de treizeci de ani nu întâmpinaseră nici o împotrivire, se dezobişnuiseră), nici măcar n-au avut grijă să-i izoleze de noi pe insurgenţii aduşi. I-au împrăştiat prin lagăr, prin brigăzi. Acesta era un procedeu folosit în ITL: acolo, împrăştierea înăbuşea protestele. Dar în mediul nostru purificat, împrăştierea nu făcea decât să ajute ca flacăra să cuprindă toată masa deţinuţilor.
Nou-veiiiţii ieşeau cu brigăzile la muncă, dar nu se atingeau de nimic, nici măcar nu se făceau că muncesc, ci stăteau tolăniţi la soare (era vară) şi discutau încet între ei. Din afară, în asemenea momente, ei semănau cu hoţii De mare autoritate, după lege4, cu atât mai mult, cu cât erau la fel de tineri, bine hrăniţi, laţi în spate.
Da, ieşise la iveală şi legea, dar o lege nouă, uimitoare: „în noaptea asta să moară cine nu are conştiinţa curată!”
Acum crimele au început să fie mai dese decât evadările în perioada lor cea mai bună. Ele erau săvârşite cu siguranţă şi autorii rămâneau anonimi: nimeni nu se ducea să se predea cu cuţitul msângerat; cuţitul şi stăpânul lui erau păstraţi pentru altă treabă, în momentul preferat – ora cinci dimineaţa, când barăcile erau descuiate de câte un singur supraveghetor, care mergea să descuie mai departe, iar deţinuţii, aproape toţi, încă mai dormeau. – Răzbunătorii, mascaţi, intrau încet în camera destinată, se apropiau de vagonasul destinat şi ucideau fără greş pe trădătorul care nu se trezise încă sau care se trezise şi ţipa ca din gură de şarpe. Verificând, ca să se convingă că a murit, ei se retrăgeau apoi cu îndemânare.
Erau mascaţi, şi numerele lor nu se vedeau, erau descusute sau acoperite, însă chiar dacă vecinii celui ucis îi recunoscusem după alură, aceştia nu numai că nu se grăbeau să raporteze ei înşişi, dar nici la interogatorii, nici dacă erau ameninţaţi de cumetri nu cedau, ci repetau: nu, nu, nu ştiu, n-am văzut. Şi acesta nu era pur şi simplu vechiul adevăr însuşit de toţi cei oprimaţi: „Cuie nu ştie nimic doarme liniştit, cine ştie prea multe nu sfârşeşte bine”, aceasta era propria salvare! Pentru că acela care vorbea era ucis la ora cinci în dimineaţa următoare, şi bunăvoinţa agentului operativ nu i-ar fi ajutat la nimic.
Iată că asasinatele (deşi deocamdată nu avuseseră loc nici zece) deveniseră o normă, un fenomen obişnuit. Când mergeau dimineaţa la spălat ori când îşi primeau raţia de pâine, deţinuţii întrebau: astăzi au mai ucis pe careva? În acest sport sinistru, urechile deţinuţilor surprindeau gongul subteran al dreptăţii.
Aceasta se făcea cu totul clandestin. Cineva (recunoscut ca autoritate), undeva, doar arăta cuiva: uite, pe acesta Nu era grija lui cine îl va ucide, la ce dată, de unde vor lua cuţitele. Iar executanţii, care aveau asta în grijă, nu-l cunoşteau pe judecătorul a cărui sentinţă trebuiau s-o execute.
Trebuie să recunoaştem, deşi ne lipseşte confirmarea documentară a turnătorilor, că acest tribunal neconstituit, ilegal şi invizibil, judeca mult mai precis şi cu mult mai puţine erori decât toate tribunalele, troicile, colegiile militare şi OSO pe care le cunoaştem.
Tocătoarea, cum era denumită la noi, care mergea fără cusur, a început să funcţioneze fără întrerupere, şi ziua, devenind aproape publică. Pe „responsabilul unei barăci”, mic şi pistruiat, un fost grangur enkavedist din Rostov, ticălos cunoscut, l-au ucis într-o duminică, ziua-n amiaza mare, în odaia cu hârdăul. Temperamentele deveniseră atât de aprige, încât toţi au dat năvală să privească cadavrul în sânge.
Altă dată, când au pornit vânătoarea trădătorului care i-a vândut pe săpătorii galeriei ce pornea pe sub zona de la baraca disciplinară nr. 8 (conducerea lagărului, dându-şi seama, i-a strâns acolo pe deţinuţii importanţi din Dubovka, dar tocătoarea funcţiona perfect şi fără ei), răzbunătorii l-au hăituit Cu cuţitele prin zonă în plină zi, turnătorul s-a refugiat în baraca şefilor, ei -după el, el în cabinetul şefului lagărului, grasul maior Maximenko – ei tot acolo. Tocmai atunci, frizerul lagărului îl bărbierea pe maior în fotoliul lui. Conform regulamentului, maiorul nu era înarmat, întrucât în zonă nu se cade să poarte armă. Zărindu-i pe asasini, maiorul, speriat, a sărit de sub briciul frizerului şi a început să-i implore, crezând că o să-l spintece numaidecât. Dar a constatat cu uşurare că sub ochii lui este spintecat un turnător. (De maior nu s-a atins nimeni. Directiva mişcării care începuse era: să-i taie numai pe turnători, de supraveghetori şi şefi să nu se atingă.) Totuşi maiorul a sărit pe fereastră, numai pe jumătate bărbierit, cu cearşaful la gât, a început să alerge spre postul de gardă, strigând ca disperatul: „Tumule, foc! Turnule, foc!” Dar turnurile de pază n-au tras nici un foc…
S-a întâmplat odată că turnătorul n-a murit, s-a smuls din mâinile lor şi, rănit, a fugit la spital. Acolo l-au operat şi l-au bandajat. Dar dacă maiorul s-a speriat de cuţite, putea oare să-l salveze pe turnător spitalul? Peste două-trei zile l-au tăiat definitiv pe patul de spital…
La cinci mii de oameni au fost ucişi cam o duzină, dar cu fiece lovitură de cuţit cădeau întruna tentaculele care ne copleşiseră din toate părţile. Adia un aer extraordinar! Aparent eram ca şi mai înainte deţinuţi şi continuam să trăim în interiorul zonei lagărului, dar în realitate eram liberi, liberi, fiindcă pentru prima oară în toată viaţa noastră, de când o ţineam minte, începuserăm să vorbim deschis, cu voce tare, tot ce gândeam! Cel care n-a trecut prin transformarea asta – acela nu-şi poate imagina! – V (.;: i, ; Iar turnătorii nu mai turnau…
Până nu demult, secţia operativă putea să oprească pe oricine, ziua, în zonă, să discute ore întregi cu el: să primească denunţuri? Să dea noi misiuni? Să afle numele unor deţinuţi ieşiţi din comun, care încă nu făcuseră nimic, dar puteau să facă? Sau să fie suspectaţi ca viitoare centre de rezistenţă?
Seara venea brigada şi îi punea colegului întrebarea: „De ce te-au chemat?” Şi întotdeauna, spunând adevărul sau ascunzându-se cu tupeu în spatele lui, acesta răspundea: „Mi-au arătat nişte fotografii…” într-adevăr, în anii postbelici, multor deţinuţi li se arătau fotografiile unor persoane pe care ei ar fi putut să le întâlnească în timpul războiului. Dar nu puteau, n-avea rost să le arate la toţi. Insă toţi apelau la ele – şi cei nevinovaţi şi trădătorii. Printre noi se insinuase suspiciunea şi ne obliga pe fiecare să ne închidem în noi.
Acum însă aerai era purificat de suspiciune. Acum, dacă cekiştii de la secţia operativă ordonau cuiva să rămână în zonă, să nu se prezinte la locul de adunare, acesta nu rămânea! De necrezut! Fără precedent în toţi aiiii de existenţă ai CEKA-GPU-MVD! Cel convocat de ei, în loc să se târască cu inima bătând, să dea fuga cu paşi mărunţi şi cu mutră servilă, a refuzat mândru să se ducă (căci toţi tovarăşii de brigadă se uitau la el)! O balanţă invizibilă se legăna în aer, deasupra locului de adunare. Pe unul dintre talere se îngrămădiseră fantomele cunoscute: cabinetele anchetatorilor, pumnii, bâtele, nopţile în picioare fără somn, boxele în picioare, carcerele umede şi reci, şobolanii, ploşniţele, tribunalele, a doua şi a treia condamnare. Dar toate astea Nu s-au petrecut momentan, totul a fost o moară care macină oasele, care nu putea să-i înghită dintr-o dată pe toţi şi să-i prelucreze într-o singură zi. Şi după această moară totuşi oamenii au continuat să trăiască, fiindcă toţi care sunt aici au trecut prin ea.
Iar pe cel de al doilea taler al balanţei se afla doar un cuţit, dar acest cuţit ţi-a fost destinat ţie, care ai cedat! A fost destinat să fie înfipt în pieptul tău, şi nu cândva, ci mâine în zori, şi toate forţele CEKGB nu te pot scăpa de el. Nici nu era prea lung, dar tocmai atât cât să-ţi intre sub coaste. Nu avea nici mâner adevărat, ci o bandă izolatoare înfăşurată în partea neascuţită, tocmai bună ca să nu alunece cuţitul din mână.
Şi această ameninţare înviorătoare a cântărit mai greu! Ea dădea tuturor celor slabi forţă să smulgă de pe sine lipitorile şi să treacă mai departe, în pas cu brigada. (Ea le dădea şi o justificare bună pe urmă: noi am fi rămas, cetăţene şef! Dar ne-a fost teamă de cuţit… Pe dumneavoastră nu vă ameninţă, nici nu vă puteţi închipui…)
Ba mai mult decât atât. Nu doar că au încetat să răspundă la chemările agenţilor operativi şi ale altor stăpâni ai lagărului, dar acum se fereau să pună vreun plic ori vreo foaie scrisă în cutia poştală din zonă ori în cutiile pentru reclamaţii la instanţele superioare, înainte de a pune scrisoarea sau cererea, rugau pe careva: „Na citeşte şi vezi că nu-i denunţ. Hai împreună s-o aruncăm la cutie”.
Şi acum conducerea era oarbă şi era surdă! Fireşte, şi burtosul maior, şi adjunctul lui, tot burtos, şi toţi supraveghetorii umblau liberi prin zonă, unde nu-i ameninţa nimic, circulau printre noi, ne priveau, dar nu vedeau nimic! Pentru că, fără denunţători, omul în uniformă nu poate vedea şi auzi nimic; înainte de apropierea lui toţi tac, se întorc într-o parte, se ascund, pleacă. Undeva alături informatorii fideli ardeau de dorinţa de a-şi vinde tovarăşii, dar niciunul nu îndrăznea să facă nici măcar un semn secret.
Iată că încetase să mai funcţioneze acel aparat informativ pe care decenii de-a rândul se bizuise gloria atotputernicelor şi atotştiutoarelor Organe.
S-ar zice că aceleaşi brigăzi mergeau la lucru pe aceleaşi şantiere (în plus, ne-am înţeles între noi să ne împotrivim şi escortei, să nu le mai permitem să modifice rândurile noastre de cinci sau să ne numere în marş şi am reuşit! Îndată ce n-am mai avut turnători printre noi, au fost cuprinşi de slăbiciune şi soldaţii din escortă cu automate). Munceam ca să ne achităm de corvoadă. Ne întorceam şi permiteam supraveghetorilor să ne percheziţioneze, ca şi mai înainte (cuţitele nu erau descoperite niciodată!). Dar, în realitate, acum nu brigăzile, alcătuite în mod artificial de administraţie, ci cu totul alte formaţii îi legau pe oameni, şi înainte de toate – naţiunile. Au luat naştere şi s-au consolidat centrele naţionale inaccesibile turnătorilor: ucrainean, musulman unificat, estonian, lituanian. Nimeni nu le-a ales, însă ele au fost constituite atât de just, ţinându-se seama de vârstă, de înţelepciune, de suferinţele îndurate, încât autoritatea lor pentru naţiunea respectivă nu era tăgăduită. A apărut şi un organ consultativ unificator, cum s-ar zice un „Soviet al naţionalităţilor”.5
Aici este momentul să facem nişte menţiuni. Nu totul a fost atât de curat şi de lin cum apare când expui curentul principal. Au existat grupuri rivale: „moderaţi” şi „extremişti”. S-au strecurat, desigur, şi simpatii şi antipatii personale, precum şi jocul amorului propriu la cei care ardeau de dorinţa de a fi „lideri”. Tinerii tăurasi- „executanţi” erau departe de a avea o conştiinţă politică largă; unii dintre ei înclinau să ceară pentru „munca” lor hrană suplimentară; pentru asta puteau să ameninţe direct pe bucătarul de la cantina spitalului, adică să-i ceară să fie hrăniţi pe seama raţiei bolnavilor, iar în caz de refuz – să-l ucidă pe bucătar fără acordul nici unui judecător moral: căci de deprindere nu duc lipsă, iar măştile şi cuţitele se află în mâinile lor. Într-un cuvânt, în acelaşi nucleu sănătos au început să apară cariile – particularitate imuabilă, deloc nouă, omniprezentă pe întregul parcurs al istoriei mişcărilor revoluţionare!
Odată, pur şi simplu, s-a produs o greşeală: un turnător viclean l-a convins pe un om cumsecade dintre pălmaşi să schimbe paturile, şi, spre dimineaţă, acesta a fost înjunghiat.
Dar cu toate aceste abateri, direcţia generală era menţinută cu toată precizia, imposibil să te încurci. Efectul produs asupra obştei era cel necesar.
Brigăzile rămăseseră aceleaşi, aceleaşi şi ca număr, dar iată ce era ciudat: în lagăr începuse să fie criză de brigadieri! Un fenomen nemaiîntâlnit în GULAG. La început, dispariţia lor era normală: unul se internase în spital, altul trecuse la depozitul de materiale, celuilalt îi venise sorocul să se elibereze, întotdeauna însă dispecerii aveau în rezervă o masă lacomă de amatori: în schimbul unei bucăţi de slănină, în schimbul unui pulover – să obţină postul de brigadier. Acum nu doar că nu erau amatori, dar erau astfel de brigadieri care zilnic se perindau pe la PPCE cerând să fie schimbaţi cât mai curând.
Venise o perioadă când vechile metode folosite în brigăzi – trimiterea „pălmaşului” la groapă! – Au căzut pentru totdeauna, iar pentru a născoci altele noi, nu oricine avea chemare. Şi, curând, problema brigadierilor a devenit atât de acută, încât dispecerii veneau în baraca brigăzilor, fumau, trăncăneau, apoi îi rugau pur şi simplu pe lucrători: „Băieţi, zău, nu se poate fără brigadier, este inadmisibil! Hai, alegeţi voi pe cineva, noi o să-i dăm numaidecât numirea”.
Asta a început mai cu seamă atunci când brigadierii au început să fugă în BUR, să se ascundă în puşcăria de piatră! Nu doar ei, ci şi şefii de şantier -vampirii, de felul lui Adaskin; turnătorii, în ajunul demascării sau cum simţeau că urmează la rând, tresăreau brusc şi – o luau la sănătoasa! Încă ieri se semeţeau printre oameni, încă ieri se purtau şi vorbeau astfel de parcă aprobau ceea ce se petrecea (iar acum să încerci numai să vorbeşti printre zeki altfel!), încă noaptea trecută ei au dormit în baraca brigăzii (au dormit ori au stat încordaţi, gata să se apere, jurându-se că asta-i ultima noapte de acest fel). – Iar astăzi au dispărut! Şi plantonul primeşte dispoziţie: lucrurile lui cutare să fie duse la BUR.
Asta era o epocă nouă, o epocă sinistră şi veselă în viaţa Lagărului special. Totuşi nu noi am fugit! Ei au fugit, purificându-ne pe noi de prezenţa Lor! O perioadă fără precedent, imposibilă pe pământ: omul care nu are conştiinţa curată nu poate dormi liniştit! Răzbunarea nu vine pe lumea cealaltă sau la judecata istoriei, răzbunarea vie, palpabilă, o săvârşeşte asupra ta cuţitul în zori. Acest lucru poate fi imaginat doar într-un basm: sub picioarele celor cinstiţi, pământul zonei este moale şi cald, sub picioarele trădătorilor – înţeapă şi arde. Aşa ceva ar fi de dorit spaţiului de dincolo de zonă, spaţiului care se află în libertate, care n-a cunoscut niciodată o astfel de perioadă şi poate că nici nu va cunoaşte.
Clădirea sumbră, de piatră, a BUR-ului, extinsă şi terminată demult, cu ferestruici mici, cu botniţe, umedă, rece şi întunecată, împrejmuită cu gard solid făcut din scânduri groase, bătute în caplama, acest BUR pregătit cu atâta drag de patronii lagărului pentru recalcitranţii care nu voiau să iasă la lucru, pentru fugari, pentru îndărătnici, pentru protestatari, pentru toţi oamenii curajoşi, a început brusc să se transforme în casă de odihnă pentru turnători, vampiri şi zbiri.
Nu poţi să zici că n-a avut haz cel care s-a gândit primul să dea fuga la cekişti şi, pentru îndelungata şi credincioasa slujbă, să le ceară să-i pună la adăpost de mânia maselor de deţinuţi în puşcăria de piatră. Să te duci şi să ceri să fii băgat într-o temniţă solidă, să nu fugi din, ci în puşcărie, să consimţi de bunăvoie să nu mai respiri aer curăţ, să nu mai vezi lumina soarelui – aşa ceva cred că nu s-a mai pomenit în istorie.
Şefilor şi agenţilor operativi le-a fost milă de cei dintâi şi i-au adăpostit: erau ai lor, totuşi. Le-au pus la dispoziţie cea mai bună celulă a BUR-ului (mucaliţii din lagăr au numit-o camera de bagaje^), le-au dat saltele, au poruncit să fie mai bine încălzită, le-au asigurat o oră de plimbare.
Însă după primii şugubeţi au pornit şi alţii, mai puţini spirituali, dar care, la fel, doreau cu ardoare să trăiască. (Unii dintre turnători care dădeau bir cu fugiţii, voiau să-şi păstreze faţa: cine ştie, poate va trebui cândva să se întoarcă şi să trăiască printre zeki. Arhidiaconul Rudciuk şi-a înscenat fuga în BUR: după ora stingerii, supraveghetorii au venit în baracă, au jucat scena unei percheziţii dure, cu scuturatul saltelei, „l-au arestat” pe Rudciuk şi l-au dus. De altfel, curând, iii lagăr s-a aflat, din sursă sigură că mândrul arhidia-con, iubitor al penelului şi chitarei, stă în aceeaşi strimtă „cameră de bagaje”.) Iată că numărul lor a trecut de zece, de cincispreze, de douăzeci! (Au început să-i spună „brigada Macehovski” – după numele şefului regimului disciplinar.) Trebuie acum să le pregătească încă o celulă, reducând suprafeţele productive ale BUR-ului.
Insă turnătorii sunt necesari şi utili doar câtă vreme circulă prin mulţime şi nu sunt demascaţi. Iar un turnător demascat nu mai face nici cât o ceapă degerată, el nu mai poate să-şi facă treaba în acest lagăr. Şi trebuie să-l mai ţii şi pe hrană gratuită în BUR, iar el nu lucrează în producţie, nu se justifică. Nu, filantropia MVD-ului trebuie să aibă şi ea limite!
Şi torentul celor ce implorau salvare a fost întrerupt. Cine a întârziat trebuia să rămână în blană de oaie şi să aştepte cuţitul.
Denunţătorul este ca barcagiul: e necesar un ceas şi apoi – bun rămas.
Grija conducerii erau contramăsurile ce trebuiau luate pentru a opri această mişcare ameninţătoare şi a o înfrânge. Primul lucra, de care s-au apucat şi cu care erau obişnuiţi, a fost să scrie ordine.
Deţinătorii trupurilor şi sufletelor noastre mai puţin decât^ orice voiau să recunoască în mişcarea ce se pornise o mişcare politică, în ordinele lor ameninţătoare (supraveghetorii mergeau prin barăci şi le citeau), tot ceea ce începuse era denumit banditism. Astfel le era mai simplu, mai uşor de înţeles, mai drag, la urma urmelor. Oare trecuse mult de când bandiţii erau trimişi la noi sub eticheta de „politici”? Şi iată că acum politicii – pentru prima oară politici! – Au devenit „bandiţi”. Destul de nesigur ni se anunţa că bandiţii vor fi descoperiţi (deocamdată niciunul) şi (cu şi mai multă nesiguranţă) împuşcaţi. În acele ordine se făcea apel la masa deţinuţilor să-i osândească pe bandiţi şi să lupte împotriva lor…!
Deţinuţii ascultau şi se împrăştiau râzând. În faptul că ofiţerii regimului disciplinar se temeau să numească politicul politic (deşi de treizeci de ani sarcina oricărei anchete consta în atribuirea „politicii”) noi am simţit slăbiciunea lor.
Şi era, într-adevăr, slăbiciune! A numi această mişcare banditism era stratagema lor: în felul acesta cădea răspunderea de pe umerii administraţiei lagărului – cum de a îngăduit o mişcare politică în lagăr? Acest avantaj şi această necesitate s-au exstins şi mai sus: la direcţiile regionale al MVD-ului, la GULag şi până la minister. Sistemul care se teme în permanenţă de informaţie se complace în a se autoamăgi. Dacă ar fi ucis personalul de supraveghere şi pe ofiţerii regimului disciplinar le-ar fi venit greu să evite articolul 58-8, terorism, însă atunci le-ar fi fost uşor să recurgă şi la pedeapsa cu moartea, însă numaidecât ei au putut beneficia de posibilitatea seducătoare de a prezenta cele ce se petreceau în Lagărele speciale drept un război al câinilor, care zguduia, tot în această perioadă, ITL-urile şi care fusese pus la cale de conducerea GULag-ului.
, Războiul câinilor” ar fi meritat un capitol separat în această carte, dar pentru asta ar fi trebuit să mai căutăm mult material. Trimitem cititorul la studiul lui Varlam Şalamov Schiţe din lumea crimei, deşi nici el nu este complet.
Pe scurt. „Războiul câinilor” s-a dezlănţuit aproximativ în anul 1949 (fără a mai pune la socoteală anumite cazuri permanente de măceluri între hoţi – hoţi care nu acceptau altă. Lege decât cea a lumii interlope – şi „clini” – hoţi care acceptă să colaboreze cu autorităţile), în anii 1951-1952 războiul era în toi. Lumea hoţilor era împărţită în numeroase fracţiuni: în afară de hoţii şi „clinii” propriu-zişi, mai erau hoţii nelimitaţi sau „fără limită” (nu aparţineau nici unei fracţiuni de hoţi); „mahnovistii” ^ (care nu recunoşteau legile lumii interlope); îndărătnicii (care perseverau în a aplica până la capăt legea lumii interlope): pivovaroviştii; „scufiţa roşie”; „rangă la cingătoare” şi încă altele.
În această perioadă, conducerea GULag-ului, dezamăgită de teoriile infailibile privind reeducarea hoţilor, a hotărât probabil să scape de această povară, jucându-se de-a diviziunea, susţinând când o grupare, când alta şi prin intermediul cuţitelor acestora distrugând altele. Măcelurile aveau loc în mod deschis, masiv.
Pe urmă, hoţii ucigaşi s-au adaptat: fie să nu ucidă cu mâinile lor, fie, în caz că ucideau, să oblige pe altul să ia vina asupra lui. Astfel, tinerii delincvenţi de drept comun sau foşti soldaţi şi foşti ofiţeri, ameninţaţi cu moartea, luau asupra lor crima altora, primeau douăzeci şi cinci de ani pentru banditism, articolul 59-3, şi mai sunt şi astăzi în lagăr. Iar hoţii-căpetenii de grupuri au ieşit curaţi ca lacrima datorită „amnistiei dată de Voroşilov” în 1953 (dar nu trebuie să ne pierdem speranţa: de atunci au mai fost închişi de vreo câteva ori).
Când în zilele noastre au fost din nou la modă povestirile sentimentale pe tema „reeducării”, în coloanele gazetelor a fost strecurată şi informaţia – fireşte foarte vagă şi falsă – privind masacrele din lagăre; cu acest prilej au fost confundate înadins (pentru ochii istoriei) „războiul clinilor” cu „tocătoarea” din Lagărele speciale, şi în general orice fel de măcel, indiferent care. Tema lagărelor, interesează pe toată lumea, astfel de articole sunt citite cu lăcomie, dar nu poţi înţelege nimic din ele (pentru asta şi sunt scrise). Iată, de pildă, un ziarist pe nume Galici a tipărit în iulie 1959 în „Izvestia” o nuvelă „documentară” suspectă despre un anume Kosâh, care, din lagăr, ar f i înduioşat Sovietul Suprem cu o scrisoare de optzeci de pagini dactilografiate (1. De unde a luat maşina de scris? De la agentul operativ? 2. Cine ar fi citit optzeci de pagini, acolo, la Sovietul Suprem, căci după o pagină îi apucă numaidecât căscatul). Acest Kosâh avea o pedeapsă de douăzeci şi cinci de ani, dintr-o a doua condamnare primită în lagăr. Ce fel de condamnare, pentru ce, în acest punct Galici – o trăsătură caracteristică, a ziaristului nostru – şi-a pierdut numaidecât limpezimea vorbirii. Nu poţi să-ţi dai seama dacă acest Kosâh a omorât un „câine” sau un turnător, săvârşind astfel o crimă politică. Dar, lucru caracteristic, dacă priveşti din punct de vedere istoric înapoi, totul este aruncat în aceeaşi grămadă şi numit banditism, lată cât de ştiinţific este explicat acest lucru în ziarul central: „Acoliţii lui Beria (dă vina pe mort, mortul suportă orice!) manipulau atunci (dar înainte? Dar acum?) lagărele. Severitatea legii era înlocuită cu actele ilegale ale persoanelor (cum? În pofida instrucţiunilor unice? Dar cine ar fi îndrăznit?) care trebuiau să le aplice în practică. Ei aţâţau în toate chipurile vrajba (sublinierea mea. Asta-i adevărat – A. S.) între diferitele grupuri de ze-ka ze-ka. (Folosirea turnătorilor se încadrează în această formulare.) O vrajbă sălbatică, stimulată artificial, fără milă”.
Să opreşti asasinatele din lagăr cu condamnări de douăzeci şi cinci de ani, pe care oricum asasinii le aveau, s-a dovedit, bineînţeles, imposibil. Şi iată că în anul 1961 a fost emis decretul pedepsei cu moartea pentru asasinat în lagăr, inclusiv pentru, uciderea unui turnător, bineînţeles. Doar acest decret al lui Hruşciov mai lipsea Lagărelor speciale stalin iste.
În felul acesta se dezvinovăţeau. Dar în acelaşi timp erau privaţi de dreptul de a-i împuşca pe ucigaşii din lagăr, şi, deci, erau privaţi de contramăsuri eficiente. Şi nu erau în stare să anihileze mişcarea ce lua mereu amploare.
Ordinele nu ajutau. Masa deţinuţilor n-a acceptat, în locul stăpânilor săi, să condamne şi să lupte. Şi următoarea măsură a fost: trecerea întregului lagăr pe regim disciplinar! Aceasta însemna: tot timpul liber din zilele de lucru, în afară de cele când lucram, şi toate duminicile fără întrerupere, trebuia să stăm sub lacăt, ca la închisoare, să folosim hârdăul şi chiar hrana s-o primim la baracă. Au început să ne aducă zămârca şi casa, în cazane mari, la baracă, cantina era pustie.
Era un regim greu, dar nu a durat mult. Am început să lucrăm fără tragere de inimă, şi trustul cărbunelui a început să ţipe. Dar mai important era că o povară de patru ori mai mare cădea pe umerii supraveghetorilor, care acum trebuiau, fără întrerupere, să alerge cu cheile ba să descuie ori să încuie după plantoanele ce cărau hârdăul, ba să aducă mâncarea, ba să escorteze grupurile la infirmerie şi de la infirmerie.
Obiectivul conducerii era să ne facă viaţa cât mai grea, ca să ne revoltăm împotriva asasinatelor şi să-i trădăm pe asasini. Noi, însă, eram de acord cu toţii să suferim, să rezistăm, căci merita! Un alt obiectiv era să nu rămână baraca deschisă, ca să nu poată veni ucigaşi din alte barăci, căci într-o baracă este mai uşor să găsească victima. Iată însă că din nou a avut loc o crimă, şi din nou n-au găsit pe nimeni, din nou toţi „n-au văzut” şi „nu ştiau”. Mai mult, unuia i-au spart capul pe un şantier de lucru: de asta nu te poţi apăra nicicum încuind barăcile.
Regimul disciplinar a fost anulat, în locul lui şi-au pus în gâhd să construiască „marele zid chinezesc”. Ăsta era un zid gros cât două cărămizi de chirpici şi înalt de vreo patru metri, pe care îl ridicaseră în mijlocul zonei, de-a curmezişul, pregătindu-se să împartă lagărul în două părţi, lăsând deocamdată o gaură. (Proiect comun pentru toate Lagărele speciale. O astfel de separare a zonelor mari în altele mai mici a avut loc în multe alte lagăre.) Dar întrucât trustul nu putea finanţa această lucrare. – Pentru orăşelul muncitoresc ea nu avea nici un sens, toată greutatea – şi pregătirea cărămizilor de chirpici, şi uscarea lor, şi căratul până la zid, şi chiar ziditul – cădea tot pe umerii noştri, pe duminicile şi serile noastre (de vară, luminoase) după venirea de la lucru. Nu puteam suferi zidul acela, era clar că şefii lagărului pregătesc vreo ticăloşie, dar am fost nevoiţi să-l construim. Ne eliberaserăm foarte puţin: capul şi gura, dar eram cufundaţi încă pâuă la umeri, ca şi înainte, în mlaştina robiei.
Toate aceste măsuri: ordinele ameninţătoare, regimul disciplinar, zidul, erau brutale, cu totul în spiritul gândirii penitenciare. Dar ce-i asta? Când nu se aştepta nimeni, o brigadă, două, trei sunt chemate în camera fotografului, la fotografiat, dar politicos, nu cu numărul-zgardă pe piept, nu cu capul într-o anumită poziţie, ci stai cum îţi este mai comod, cum îţi place. Şi din fraza imprudentă a şefului KVC-ului, deţinuţii vor afla că sunt „fotografiaţi pentru acte de identitate”.
Pentru care acte? Ce acte de identitate pot să aibă deţinuţii?… Credulii sunt cuprinşi de emoţie: poate că pregătesc permise pentru a ne scoate de sub escortă? Sau poate… Sau poate…
Într-o zi, un supraveghetor s-a întors din concediu şi-i povestea altuia cu glas tare (erau de faţă şi deţinuţii) că pe drum a văzut eşaloane întregi de deţinuţi eliberaţi: cu lozinci, cu ramuri verzi, se duceau acasă.
Doamne, cum îţi bate inima! Păi de mult ar fi timpul! Cu asta ar fi trebuit să înceapă după război! Oare să fi început?
Se spune că unul a primit scrisoare de acasă: vecinii lui au fost eliberaţi, sunt la casele lor!
Într-o zi, una dintre brigăzile fotografiate este chemată la comisie. Sa intre câte unul! La o masă cu învelitoare roşie, sub portretul lui Stalin, stau de-ai noştri, din lagăr, dar şi vreo doi necunoscuţi: un kazah, un rus, care nu mai fuseseră văzuţi prin lagărul nostru. Atmosferă de lucru, uşor veselă, completează un formular: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii, locul naşterii, iar mai departe, în locul ştiutelor articole, al duratei condamnării, al datei când ia sfârşit condamnarea – situaţia familială, amănunţit: soţia, părinţii, dacă ai şi copii – ce vârstă au, unde locuiesc, locuiesc împreună ori separat. Şi totul este notat!… (Când unul, când altul din comisie îi atrage atenţia celui care scrie: notează şi asta, şi asta.)
Ciudate întrebări, dureroase şi plăcute totodată! Şi deţinutul cu sufletul cel mai împietrit se simte înduioşat şi-l podidesc lacrimile. Ani de-a rândul n-a auzit decât cuvinte sacadate, ca un lătrat: articolul? Ce pedeapsă? Cine te-a condamnat? Şi deodată, iată, ai în faţă nişte ofiţeri cumsecade, serioşi, omenoşi, care fără grabă şi cu simpatie, da, cu simpatie, te întreabă nişte lucmri păstrate în străfunduri, că nici tu nu îndrăzneşti să le atingi, uneori mai povesteşti câte ceva vecinului de prici, sau nici atât… Şi aceşti ofiţeri (ai uitat ori acum îl ierţi pe acest locotenent-major, care, data trecută, în ajunul aniversării revoluţiei din octombrie – ţi-a luat fotografia familiei şi a rupt-o…). – Aceşti ofiţeri, auzind că soţia ta s-a măritat cu altul, iar tatăl e foarte bolnav, nu mai trage nădejde să-şi mai vadă fiul, plescăie trist din buze, se uită unul la celălalt, clatină din cap.
Da, nu sunt răi, şi ei sunt oameni, doar că au un serviciu de câine… Şi, după ce au notat totul, pun tuturor următoarea întrebare:
— Şi unde ai vrea să locuieşti!… Acolo unde locuiesc părinţii sau unde ai locuit înainte…?
— Poftim? Zice zekul, holbând ochii. Păi, eu… În baraca şapte…
— Ştim asta! Rid ofiţerii. Te întrebăm unde ai vrea să locuieşti? Uite, să zicem că vei fi eliberat, în acest caz pentru ce localitate să-ţi facă actele?
Şi lumea întreagă se învârteşte în faţa ochilor deţinutului, crâmpeie de soare, raze de curcubeu… Cu capul el înţelege că ăsta-i un vis, un basm, că aşa ceva este imposibil, că pedeapsa lui este de douăzeci şi cinci sau de zece ani, că nu s-a schimbat nimic, el este plin de noroi şi mâine va merge tot acolo – dar câţiva ofiţeri, doi maiori, şed, fără să se grăbească şi insistă cu simpatie:
— Deci, unde, unde? Spune.
Şi cu inima bătând să spargă pieptul, scăldat de valuri de căldură şi recunoştinţă, roşu ca un băieţandru, deţinutul rosteşte numele fetei, trădând taina inimii lui, unde ar vrea să-şi trăiască paşnic restul zilelor, dacă n-ar fi un ocnaş blestemat, stigmatizat de patru numere…
Şi ei notează! Şi îl roagă să-l cheme pe următorul. Iar primul sare ca un nebun în coridor la băieţi şi le povesteşte cum a fost.
Deţinuţii din brigadă intră unul câte unul şi răspund la întrebările ofiţerilor prietenoşi. Şi din cincizeci se găseşte unul care răspunde în derâdere:
— Aici, în Siberia, totul este grozav, doar clima este prea fierbinte. Nu s-ar putea dincolo de Cercul Polar?
Sau:., „. >… -, ;!,.;.”;’.’
— Scrieţi aşa: în lagăr m-am născut, în lagăr voi muri, alt loc mai bun nu cunosc.
Au discutat astfel cu două-trei brigăzi (în lagăr sunt două sute). Lagărul a fost tulburat vreo câteva zile, aveam ce vorbi, deşi jumătate dintre noi nu s-ar putea spune că ar fi crezut: trecuse de mult vremea celor creduli! Dar comisia, nu s-a mai întrunit Fotografiatul uu-i costa scump: apăsau pe declanşator, însă aparatul era gol. Dar să stea aşa, cu toţii, şi să-i chestioneze atât de cordial pe aceşti mişei – n-au mai avut răbdare. Dacă u-au mai avut, nici u-a ieşit nimic din această iniţiativă sfruntată.
(Dar să recunoaştem totuşi – ce succes! În anul 1949 sunt create – fireşte pe vecie – lagăre cu regim crunt. Iar în 1951 stăpânii sunt nevoiţi să joace acest spectacol de cordialitate. Ce altă dovadă a succesului nostru vă mai trebuie? De ce în ITL n-au avut prilejul să dea asemenea spectacole?)
Şi din nou au strălucit lamele cuţitelor.
Şi patronii au hotărât să aresteze. Fără turnători, ei nu ştiau exact cine erau oamenii care le trebuiau, totuşi aveau unele bănuieli şi nişte idei (poate că cineva, în taină, restalibise calea de a denunţa).
Şi iată că, într-o zi, doi supraveghetori, au venit în baracă, seara, după lucru, cum o făceau deseori, şi au zis: „Pregăteşte-te, mergi cu noi”.
Dar zekul s-a uitat la băieţi şi a zis:
— Nu merg!
Şi într-adevăr, în această simplă, obişnuită ridicare sau arestare, la care nu ne împotriveam niciodată şi pe care ne obişnuiserăm s-o acceptăm ca pe voia soartei, în ea, deci, există şi această posibilitate: nu merg! Capetele noastre eliberate acum înţelegeau asta!
— Cum nu mergi? L-au asaltat supraveghetorii.
— Uite-aşa, nu merg! A răspuns zekul ferm. Mi-e bine şi aici.
— Da unde trebuie să meargă?… Şi de ce trebuie să meargă?… Noi nu-l lăsăm să plece!… Nu vi-l dăm!… Plecaţi! Au început să strige din toate părţile.
Supraveghetorii s-au sucit, s-au răsucit, şi au plecat.
Au încercat în altă baracă, şi tot aşa.
Şi au înţeles lupii că noi nu mai suntem oile dinainte. Că de acum pot să te aresteze ori prin înşelăciune, ori la postul de control, ori de unul singur cu un detaşament întreg. Din mulţime, acum nu mai iei pe nimeni.
Eliberaţi de scama, izbăviţi de ochii care ne supravegheau şi de urechile care ne ascultau, ne-am întors şi am văzut că noi suntem mii! Că noi suntem politici! Că noi putem să ne împotrivim!
Cât de bine a fost aleasă veriga de care trebuie să tragi lanţul ca să se rupă. – Turnătorii! Pâiltorii şi trădătorii! Fraţii noştri şi nu ne lăsau să trăim! Şi, precum pe altarele antichităţii, sângele lor a fost vărsat ca să ne elibereze de blestemul care apăsa greu asupra noastră.
Revoluţia se intensifica. Briza ei, care parcă încetase să mai adie, acum a năvălit ca un uragan în plămânii noştri!
Capitolul 11
LANŢURILE NI LE RUPEM PE DIBUITE ACUM, când şănţuleţul care ne despărţea de supraveghetori s-a prăvălit şi a devenit ditamai şanţul, şi ei, şi noi stăteam pe cele două margini abrupte şi ne măsurăm din priviri: ce va fi mai departe…?
Fireşte, „stăteam” este o imagine. Căci noi mergeam zilnic la lucru cu brigadierii cei noi (fie cu cei aleşi în secret, convinşi să lucreze pentru cauza comună, fie cu aceiaşi, dinainte, dar care deveniseră de nerecunoscuţ: săritori, binevoitori, grijulii), nu întârziam dimineaţa la adunare, nu ne trăgeam pe sfoară unii pe alţii, nu aveam recalcitranţi care refuzau să meargă la lucru şi aduceam de la locul de producţie mărturii că s-a muncit destul de bine – şi, pare-se şefii lagărului puteau să fie pe deplin mulţumiţi de noi. Noi, de asemenea, puteam fi mulţumiţi de ei: se dezvăţaseră de tot să mai strige, să ameninţe, nu ne mai băgau la carceră pentru nimicuri şi nu observau că noi încetaserăm să mai scoatem căciulile în faţa lor. Dimineaţa, maiorul Maximenko dormea când noi ne adunam pentru plecare, dar seara îi plăcea să întâmpine coloanele la postul de gardă şi, cM vreme zăboveau aci, să spună câte o glumă. Ne privea cu bunăvoinţă de om ghiftuit, precum, odinioară, un moşier ucrainean de prin Taurida putea să-şi privească turmele-i nenumărate’ întorcându-se din stepă, în câte o duminică ne aduceau şi filme. Şi doar ca înainte – ne mâncau zilele cu construcţia „marelui zid chinezesc”.
Cu toate acestea, şi noi, şi ei ne gândeam cu încordare: ce va fi mai departe? Căci nu se putea să rămână aşa: ar fi fost insuficient şi pentru noi, şi pentru ei. Cineva trebuia să dea lovitura.
Dar ce puteam noi să obţinem? Acum vorbeam în gura mare, fără să privim în jur, tot ce voiam, tot ce ne stătea pe suflet (să experimentezi libertatea cuvântului chiar şi numai în această zonă, chiar şi atât de târziu în viaţă -era un lucru plăcut!) Puteam însă noi să sperăm să răspândim această libertate dincolo de zona noastră sau să ne ducem noi cu ea acolo? Nu, desigur. Ce revendicări politice am fi putut să prezentăm? Nici măcar nu puteam sa le imaginăm. Fără să mai spunem că n-avea nici un rost, că totul era fără speranţă. – Nici măcar nu puteam să le imaginăm! Nu puteam cere în lagărul nostru nici ca ţara să se schimbe, nici ca ea să renunţe la lagăre: ar fi aruncat cu bombe din avioane peste noi.
Ar fi fost firesc să cerem să ni se revizuiască dosarele, cazurile noastre, sa ne scape de povara pedepselor date pe nedrept. Dar şi asta părea fără nici o speranţă, în acea miasmă de teroare care plutea densă deasupra ţării, majoritatea cazurilor şi sentinţelor noastre părea pe deplin justă în ochii Judecătorilor, dar se pare că şi pe noi ne convinseseră de acest lucru! Şi, apoi, revizuirea cazurilor nu este ceva material, palpabil, pentru mulţime, la revizuire putem fi cel mai uşor înşelaţi: făgăduieli, amânări, anchete reluate -toate astea pot dura ani de zile. Şi chiar dacă pe careva l-au declarat eliberat şi l-au dus, de unde putem noi să ştim că nu l-au dus în faţa plutonului de execuţie, în altă puşcărie, să-i dea o altă condamnare?
Oare spectacolul Comisiei nu ne-a arătat cum toate aceste lucruri pot fi montate şi jucate ca pe scenă? Şi fără revizuire se pregătesc să ne dea drumul acasă…
Cu ce au căzut toţi de acord şi nu puteau exista dubii – a fost să înlăture lucrurile cele mai umilitoare: să nu ne mai încuie noaptea în barăci şi să ne lipsească de hârdaie; să nu ne mai oblige să purtăm numerele; munca noastră să nu fie total neplătită; să ni se permită să scriem douăsprezece scrisori pe an. (Dar toate astea, toate astea, şi chiar douăzeci şi patru de scrisori pe an le-am avut în ITL. – Dar parcă acolo se putea trăi?)
Iar în privinţa obţinerii zilei de lucru de opt ore, aici nici măcar n-am avut unanimitate… Atât ne-am dezobişnuit de libertate, încât parcă nici nu mai năzuim la ea…
Am chibzuit şi la mijloacele care trebuie adoptate: cum să procedăm? Ce să facem? Era limpede că numai cu mâiiule goale nu avem nici o şansă împotriva unei armate modeme, astfel încât calea noastră nu este insurecţia armată, ci greva, în timpul grevei am putea de pildă să ne smulgem singuri numerele.
Şi totuşi în noi încă mai curgea sânge de rob. Smulgerea generală a acestor numere mizerabile ni se părea un pas la fel de cutezător, de irevocabil, cum ar fi, să zicem, ieşirea cu mitraliera în stradă. Iar cuvântul „grevă” suna atât de cumplit în urechile noastre, încât ne căutam sprijin în greva foamei: dacă începeam greva generală o dată cu greva foamei, asta parcă ne ridica drepturile morale de a intra. În grevă. S-ar părea că pentru greva foamei avem ceva drepturi, dar pentru o grevă obişnuită, de lucru? Generaţie după generaţie noi am crescut cu conştiinţa că acest cuvânt teribil de primejdios şi, desigur, contrarevoluţionar: „grevă”, la noi se află în acelaşi rând cu „Antanta, Denikin, sabotaj chiaburesc, Hitler”.
Astfel, acceptând de bunăvoie greva foamei absolut inutilă, noi acceptam dinainte subminarea de bunăvoie a propriilor forţe fizice în luptă. (Din fericire, după noi, se pare, nici un alt lagăr n-a repetat greşeala celor din Ekibastuz.)
Ne-am gândit şi la detaliile acestei asocieri posibile a grevei obişnuite cu greva foamei. Regimul disciplinar general, care nu se aplicase recent, ne învăţase ca drept răspuns, de bună seamă ne vor încuia în barăci. Cum o să mai comunicăm între noi? Cum o să ne transmitem hotărârile privind cursul ulterior al grevei? Cineva trebuie să inventeze şi să pună de acord între barăci un sistem de semnalizare, şi de la care anume ferestre vor fi date şi receptate semnalele.
Despre toate acestea se vorbea ba ici, ba colo, într-un grup sau în altul, ceea ce puneam la cale ni se părea inevitabil şi de dorit, dar totodată, din Neobişnuinţă, şi întrucâtva imposibil. Nu ne puteam închipui ziua aceea când, pe neaşteptate, ne vom strânge, vom cădea de acord, ne vom hotărî şi…
Însă paznicii noştri, organizaţi deschis îutr-o ierarhie militară, obişnuiţi mai mult să acţioneze şi riscând mai puţin să piardă în acţiune decât în inacţiune, deci paznicii au dat cei dintâi lovitura.
Apoi totul a pornit de la sine.
Am întâmpiiiat în pace şi destul de plăcut, pe vagonaşele noastre obişnuite, în brigăzile, barăcile, secţiile şi colţişoarele noastre obişnuite, anul nou 1952. Iar pe 6 ianuarie, în ajunul Crăciunului ortodox1, când ucrainenii din Ucraina de Vest se pregăteau să-l sărbătorească toţi cât mai plăcut, să fiarbă kutiia2, să postească pâuă la răsăritul stelelor şi pe urmă să cânte colinde. – Dimineaţa, după apel ne-au încuiat şi apoi n-au mai deschis uşile barăcilor.
Nimeni nu se aştepta! Totul fusese pregătit în secret, cu perfidie! De la fereastră am văzut că din baraca vecină au scos vreo sută de zeki şi îi mână, cu lucruri cu tot, spre postul de gardă.
Un transfer…?
Lată-i că vin şi la noi. Supraveghetorii. Ofiţerii cu fişele personale. Şi după fişe încep să strige… Afară cu lucruri cu tot… Şi cu saltelele, aşa cum sunt, umplute!
A, deci asta era! O nouă sortare! La gaura din zidul chinezesc au pus o santinelă. Mâine va fi zidită. Pe noi ne scot dincolo de postul de gardă şi ne mână cu sutele – cu saci şi cu saltele, ca pe nişte sinistraţi, în jurul lagărului şi prin celălalt post de gardă – în zona cealaltă. Iar din zona cealaltă veneau alţii în întâmpinarea noastră.
Toate minţile încep cu presupunerile: pe cine au luat? Pe cine au lăsat, ce rost are această redistribuire? Şi intenţia patronilor se lămureşte foarte repede: într-o jumătate (filiala nr. 2^ a lagărului) au rămas doar ucrainenii get-beget, vreo două mii de oameni, în jumătatea unde ne-au băgat pe noi şi care se va numi filiala nr. L a lagărului, erau vreo trei mii din celelalte naţiuni: ruşi, estonieni, lituanieni, letoni, tătari, caucazieni, georgieni, armeni, evrei, polonezi, moldoveni, nemţi şi câteva exemplare din alte popoare, capturate de pe câinpurile de luptă din Europa şi Asia. Într-un cuvânt: „Unică şi indivizibilă”. (Curios. Ideea MVD-ului, care trebuia să fie luminată de învăţătura socialistă şi extranaţională, urmează aceeaşi veche cale: divizarea naţiunilor.)
Vechile brigăzi au fost dezmembrate, se formează altele, ele vor merge pe alte şantiere de lucru, vor locui în barăci noi – un adevărat cadril! Ca să te descurci îţi trebuie nu o duminică, ci o săptămână întreagă. Multe legături au fost rupte. Oamenii au fost amestecaţi, şi greva, care, pare-se, era coaptă a fost zădărnicită… Bine lucrat!
În lagărul ucrainenilor a rămas spitalul, cantina şi clubul. Nouă, în loc de toate astea, ne-a rămas BUR-ul. Ucrainenii, banderoviştii, cei mai periculoşi rebeli să fie izolaţi de BUR, cât mai departe. Dar de ce?
Curând vom afla de ce. Prin lagăr circulă un zvon demn de crezare (transmis de lucrătorii care transportă zămârca la BUR), că turnătorii, în „camera lor de bagaje’”, se obrăzniciseră: împreună cu ei sunt băgaţi şi cei bănuiţi a fi Dintre răzbunători (au ridicat doi-trei de ici-de colo), şi turnătorii îi torturează în celula lor, îi strangulează, îi bat, îi silesc să mărturisească, să dezvăluie nume: cine sunt spintecătorii? Iată când intenţia a ieşit întreagă la iveală: torturează! Nu torturează haita dinilor de pază (probabil, n-au aprobare, ar putea să aibă neplăceri), au încredinţat această misiune turnătorilor: căutaţi-vă singuri asasinii! Nu este nevoie să le injectezi zel. Şi, astfel, trântorii îşi justifică pâinea. Iar pe banderovişti tocmai de aceea i-au depărtat de BUR, ca nu cumva să se strecoare în puşcărie, în noi au mai multă încredere: noi suntem oameni supuşi, din neamuri diferite, nu ne vom putea înţelege. Iar rebelii sunt acolo. Şi între cele două filiale de lagăr se înalţă zidul de patru metri.
Există mulţi istorici serioşi, multe cărţi inteligente, dar această aprindere misterioasă a sufletelor oamenilor, această zămislire misterioasă a exploziilor sociale nimeni nu poate să le prezică, nici măcar să le explice ulterior.
Uneori sub o stivă de lemne vâri o grămadă de câlţi aprinşi; vâri întruna, dar stiva nu ia foc. Alteori, o singură seratele zboară din horn spre cer şi un sat întreg arde până la temelii.
Cele trei mii de oameni diii lagărul nostru nu se pregătiseră de nimic, nu erau pregătiţi pentru nimic, dar, seara, când au venit de la muncă, brusc, în baraca de lângă BUR, deţinuţii au început să-şi demonteze vagonaşele, au luat stinghiile mai lungi şi elementele în cruce şi, în semiîntuneric (dintr-o parte a BUR-ului, locul este în penumbră) au fugit şi au început să izbească în gardul solid dimprejurul puşcăriei cu stinghiile şi crucile aduse cu ei. Nu aveau nici topoare, nici răngi, pentru că nu se găsesc în zonă.
Loviturile semănau cu cele care se aud când lucrează o brigadă de dulgheri, scândurile au cedat cele dinţii, atunci au început să tragă de ele – şi toată zona a început să răsune de scârţâitul cuielor de doisprezece centimetri. Normal nu prea era ora de lucru a dulgherilor, dar zgomotele păreau zgomote de lucru şi nu le-au acordat numaidecât atenţie nici santinelele din turnuri, nici supraveghetorii şi nici deţinuţii din alte barăci. Activitatea de seară îşi urma cursul: unele brigăzi mergeau la cină, altele ieşeau de la cină, răspândindu-se care la infirmerie, care la magazie, care să-şi ridice pachetul.
Totuşi, supraveghetorii s-au alarmat, au dat fuga spre BUR, spre zidul aflat în penumbră, au văzut ce se petrece şi au rupt-o la fugă spre baraca şefilor. Un deţinut s-a luat cu o bâtă după un supraveghetor. Numaidecât, ca să fie tacârnul complet, cineva a început să azvârle cu pietre ori să dea cu bâtele în geamurile de la baraca şefilor. Geamurile se spărgeau zăngănind vesel şi totodată ameninţător!
Intenţia băieţilor nu era să dezlănţuie o rebeliune şi nici să cucerească BUR-ul, asta nu era lucru uşor, ei nu voiau decât să toarne benzină pe fereastră în celula turnătorilor şi să dea foc: atenţie, ăştia suntem noi, lăsaţi-o mai încet! O duzină de oameni pătrunseseră prin gaura din gardul BUR-ului. Au început să se agite: care celulă o fi, or fi nimerit fereastra, trebuie să dea jos botniţa, să se aşeze în scară, să dea căldarea din muia în mâuă, dar au început să latre mitralierele din tuni, aşa că n-au izbutit să dea foc,
Supraveghetorii din lagăr şi şeful regimului disciplinar Macehovski (şi după el au alergat cu cuţitul în mină, dar a fugit pe acoperişul magaziei de materiale spre tumul din colţ strigând: „Turnul! Nu trageţi! Prieteni!” – şi a urcat prin antezonă) au alarmat divizionul de escortă. Iar divizionul (unde să aflăm acum numele comandanţilor?!) a ordonat prin telefon turnurilor din colţuri să deschidă foc de mitralieră asupra celor trei mii de oameni neînarmaţi, care nu ştiau nimic de cele petrecute. (Brigada noastră, de pildă, era la cantină, şi aceste rafale le-am auzit de acolo complet nedumeriţi.)
Ironia soartei a făcut că toate acestea să se petreacă pe data de 22 ianuarie stil nou, care pe stil vechi corespundea cu 9 ianuarie-^, zi în care încă înainte de anul acela era marcată în calendarul aniversărilor funebre ca duminica sângeroasă. La noi a ieşit marţea sângeroasă, şi a fost mult mai spaţioasă pentru călăi decât la Petersburg: aici nu era o piaţă, ci stepa largă, şi fără martori, fără ziarişti, fără străini.