Pentru a nu ştiu câta oară am observat că poţi să sacrifici multe lucruri, însă nu ceva cardinal. Această piesă, pe care am purtat-o cu mine prin coloanele ocnaşilor din Lagărele speciale, nu am sacrificat-o – şi am învins. O săptămână toţi au lucrat noaptea şi s-au obişnuit cu biroul meu gol. Iar preşedintele, întâlnindu-mă pe coridor, îşi îndrepta privirea în altă parte.

  Dar nu mi-a fost dat să pun eu la punct cooperaţia din Kazekstan. La sediul cooperaţiei raionale a venit tânărul director de studii al şcolii, uu kazah. Până la sosirea mea, era singurul „universitar” din Kok-Terek şi era tare mândm de asta. Totuşi, apariţia mea nu l-a făcut să fie invidios. Nu ştiu dacă dorea să întărească şcoala înainte de a da drumul primei promoţii de absolvenţi ori să-i facă în necaz viperei şefe de la secţia raională de învăţământ, dar mi-a propus: „Aduceţi-mi repede diploma dumneavoastră!” Am alergat ca un băieţaudru şi i-am adus-o. A pus-o în buzunar şi a plecat la Djambul, la o conferinţă sindicală. Peste trei zile a venit din nou şi mi-a pus dinainte un extras din ordinul secţiei regionale de învăţământ. Sub aceeaşi semnătură neruşinată, care în martie adeverea că şcolile raionului sunt complete, acum, în aprilie eram numit profesor şi de matematică, şi de fizică, numai cu trei săptămâni înainte de examene, la ambele clase care urmau să absolve! (Directorul de studii a riscat. Nu din punct de vedere politic, nu: el se temea ca eu să uu fi uitat toată matematica în anii de lagăr. Când a venit ziua examenului scris la geometrie şi trigonometrie, uu m-a lăsat să deschid plicul în faţa elevilor: în cabinetul directorului i-a ştraus pe toţi profesorii şi a stat în spatele meu până am rezolvat problema. Coincidenţa rezultatelor i-au adus, şi şi pe el, şi pe ceilalţi, într-o dispoziţie sărbătorească. Cât de uşor era aici să treci drept un Descartes! Eu încă nu ştiam că în fiecare an în timpul examenelor claselor a şaptea, din aule telefonau întruna la raion: problema nu poate fi rezolvată, datele nu sunt corecte! Aceşti profesori erau şi ei tot absolvenţi a şapte clase.)

  Să vă mai povestesc de fericirea pe care am simţit-o când am intrat în clasă şi am pus mâna pe cretă? Tocmai aceasta a fost adevărata zi a eliberării Mele, a redării cetăţeniei. Toate celelalte, care alcătuiau exilul meu, nu le mai observam.

  Când eram în Ekibastuz, coloana noastră trecea adesea pe lângă şcoală. Priveam ca pe un rai inaccesibil copiii care zburdau prin curtea ei, rochiile albe ale profesoarelor, iar clopoţelul zglobiu ce răsuna din pridvor îmi rănea auzul. Câtă suferinţă îmi provocaseră anii întunecaţi de puşcărie, muncile comune din lagăr! Mi se părea o culme a fericirii, care îţi sfâşie inima, să poţi trăi ca exilat chiar în această gaură stearpă a Ekibastuzului, şi când sună acest clopoţel să intri cu catalogul în clasă şi, cu un aer misterios, promiţător de revelaţii neobişnuite, să începi lecţia. (În această atracţie pentru şcoală se afla ceva şi din harul dascălului, dar şi o parte de amor propriu nesatisfăcut, contrastul rezultat din atâţia ani de umilinţă şi aptitudinile de care nimeni nu are nevoie.)

  Totuşi, concentrat asupra vieţii Arhipelagului, am scăpat din vedere lucrul cel mai simplu: că în anii războiului şi după, şcoala noastră murise, ea nu mai exista, din ea nu mai rămăsese decât o carcasă umflată, sunând a gol. Şcoala murise şi îu metropolă, şi în provincie. Când moartea spirituală se întinde peste ţară aidoma unui gaz otrăvitor, cine să se sufoce mai întâi dacă nu copiii, dacă nu şcoala?

  Acest lucru eu îl voi afla însă cu ani mai târziu, când mă voi întoarce din ţara surghiunului în metropola rusă. Iar în Kok-Terek, habar nu aveam de aşa ceva: murise aici obscurantismul, dar erau încă vii, încă nu se sufocaseră copiii exilului.

  Aceştia erau nişte copii deosebiţi. Ei au crescut conştienţi de situaţia lor oprimată. La consiliile pedagogice şi alte consfătuiri, unde nu se auzeau decât vorbe goale, se discuta despre ei şi li se spunea chiar lor că sunt copii sovietici, cresc pentru comunism şi doar temporar li s-a limitat dreptul de deplasare, atâta tot. Ei însă, toţi, îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de câud se ştiau. Toată lumea interesantă, îmbelşugată, clocotind de viaţă (după revistele ilustrate, după filme) pentru ei era inaccesibilă, iar băieţii nici măcar în armată nu erau luaţi. Foarte slabă şi foarte rară era speranţa să primească de la comeuduire permisiunea să meargă la oraş, acolo să fie admis la examen şi apoi primit în institut, ba să-l mai şi absolve cu bine. Aşadar, tot ceea ce ei puteau să afle despre marea şi eterna lume doar aici puteau să primească, ani lungi această şcoală le-a oferit cea dintâi şi cea de pe urmă învăţătură. În plus, datorită sărăciei viefii din pustiu, erau puşi la adăpost de acele petreceri şi distracţii, care strică atât de mult tineretul urban al secolului al XX-lea de la New York la Alma-Ata. Acolo, în metropolă, copiii s-au dezvăţat să mai înveţe, au pierdut gustul, învăţau ca şi când executau o corvoadă numai pentru a figura undeva, până la majorat, în timp ce pentru copiii noştri exilaţi, învăţătura, dacă era predată de profesori buni, însemna unicul lucru important din viaţă, însemna totul, învăţând cu lăcomie, parcă se ridicau deasupra celei de a doua categorii din care făceau parte şi se comparau cu copiii din categoria întâi. Doar în adevărata învăţătură amorul lor propriu era satisfăcut.

   (Ba nu, mai erau şi alegerile în funcţiile şcolare; comsomolul; de la optsprezece ani – dreptul de a participa la vot pentru alegerile generale.

  Doreau atât de mult, sărmanii, măcar o iluzie de egalitate în drepturi. Mulţi intrau în comsomol şi erau foarte mândri de asta, făceau în mod sincer comunicări pe teme politice la şedinţe fulger. Unei tinere nemţoaice, Viktoria Nuss, care intrase la institutul pedagogic de doi ani, am încercat să-i insuflu ideea că nu trebuie să-i fie ruşine de situaţia ei de exilată, ci, dimpotrivă, trebuie să fie mândră. Da de unde! S-a uitat la mine ca la un smintit. Existau şi dintre aceia care nu dădeau fuga în comsomol, dar erau aduşi cu forţa: ai voie, dar nu intri – de ce? Şi în Kok-Terek, unele fete de nemţi, baptiste clandestine, erau nevoite să intre, pentru ca familia să nu fie trimisă mai departe în pustiu. O voi, ispititori ai celor mici! Mai bine vouă vi s-ar agăţa o piatră de moară degât…)

  Tot ce am spus se referă la clasele „ruseşti” ale şcolii din Kok-Terek (ruşi propriu-zişi aproape că nu erau, doar nemţi, greci, coreeni, câţiva kurzi şi ceceni, precum şi ucraineni din familiile de colonişti de la începutul secolului şi kazahi din familiile „lucrătorilor cu posturi de răspundere”, ei îşi dădeau copiii să înveţe în ruseşte), însă majoritatea copiilor kazahi formau clasele „kazahe”. Aceştia erau cu adevărat nişte primitivi, în cea mai mare parte (cei care nu fuseseră stricaţi de „funcţionarismul” familiar) – foarte direcţi, sinceri, având o reprezentare radicală despre bine şi despre rău, înainte de a fi denaturată de învăţămâiitul mincinos ori plin de ifose, însă aproape întregul învăţământ în limba kazahă era reproducerea la scară lărgită a ignoranţei: la început au tras cu chiu, cu vai la diplomă prima generaţie, care, neisprăviţi, dar plini de importanţă, mergeau să predea generaţiilor care creşteau, iar fetelor kazahe le dădeau calificativul „suficient” şi diplome de absolvire a şcolilor şi institutelor pedagogice, când ele făceau dovada celei mai crase ignorante. Iar când în faţa acestor copii primitivi se iveşte lumina adevăratei învăţături, ei o absorb nu numai cu urechile şi cu ochii, ci şi cu gura.

  Având copii atât de receptivi în Kok-Terek mă sufocam de plăcere predând, şi trei ani (şi poate chiar şi mai mult) numai ei m-au făcut fericit. Nu-mi ajungeau orele din orar ca să corectez şi să completez ceea ce n-au făcut înainte, îi chemam seara la ore suplimentare, la cercuri, la expediţii în natură, observaţii astronomice, şi ei veneau toţi cu aceeaşi plăcere ca şi când ar fi mers la cinematograf. Mi-au dat şi dirigenţie, la o clasă numai de kazahi, şi chiar dirigeuţia aproape că îmi plăcea.

  Însă tot ce era luminos în şcoală se reducea numai la uşa claselor şi la clopoţel, în cancelaria profesorilor, în cabinetul directorului, la secţia de învăţământ domnea acelaşi circ practicat oriunde în toată Uniunea, cu specificul că asta era o ţară de exil. Printre profesori erau şi înaintea mea nemţi şi exilaţi pe cale administrativă. Situaţia noastră a tuturor era deprimantă: nu era scăpat nici un prilej să nu ni se aducă aminte că am fost admişi în învăţămâut numai din milă şi oricâud putem să fim lipsiţi de această milă. Dascălii exilaţi, mai rău decât ceilalţi (care, de altfel, şi aceştia erau dependenţi) tremurau de teamă să nu-i mânieze pe înalţii şefi ai raionului şi aveau grijă ca odraslele acestora să primească note destul de mari. Tremurau să nu mânieze direcţia cu rezultate nu îndeajuns de înalte la învăţătură, şi ridicau notele, contribuind şi ei la extinderea ignoranţei pe plan naţional în Kazahstan. Dar În afară de aceasta, pe capul dascălilor din exil (şi al kazahilor tineri) mai cădeau tot felul de servituţi şi „impozite”: la fiecare leafă li se reţineau câte douăzeci şi cinci de ruble nu se ştie în beneficiul cui; directorul (Berdenov) putea să anunţe pe neaşteptate că fata lui cea mică serbează ziua de naştere, şi profesorii trebuie să strângă câte cincizeci de rable pentru cadou; pe lângă asta, când unul, când altul erau chemaţi în cabinetul directorului sau al şefei secţiei raionale de îhvăţământ şi li se cerea un împrumut de 300-500 rable. (Toate astea erau, de altminteri, caracteristicile stilului local, dar şi ale orân-duirii în ansamblu. Elevii kazahi erau obligaţi să aducă pentru seara de absolvire câte un berbec sau o jumătate de berbec, şi atunci aveau asigurată diploma, chiar dacă nu ştiau carte nici de două parale; serata de absolvire se transforma într-o mare beţie a activului de partid raional.) În plus, toţi şefii raionului învăţau undeva la fără-frecvenţă, iar toate lucrările scrise de control reveneau spre rezolvare profesorilor de la şcoala noastră. (Toate acestea se transmiteau boiereşte, prin directorul adjunct, iar robii-iustitutori nu erau măcar vrednici să-i vadă pe studenţii lor la fără frecvenţă.)

  Nu ştiu, poate fermitatea mea, care se baza pe faptul că eram „de neînlocuit”, cum s-a văzut numaidecât, sau epoca de pe acum mai blândă, poate chiar amândouă m-au ajutat să uu-mi vâr gâtul în aceste hamuri. Copiii puteau să înveţe cu plăcere la mine numai dacă le dădeam note pe merit şi eu le dădeam fără să ţin cont de secretarii comitetului raional de partid. N-am plătit nici „impozitele” şi nici „împrumuturi” şefilor n-am dat (vipera de la secţia de învăţământ a avut neobrăzarea să-mi ceară) – destul că în fiecare lună mai statul sărac ne jefuia leafa (înscrierea la împrumut era avantajul oamenilor liberi, în lagăr ne-a fost luat, exilul ni l-a redat). Cu asta principialitatea mea lua sfârşit.

  Lângă mine, profesoral de biologie şi chimie, Gheorghi Stepanovici Mitrovici, un sârb bolnav trecut de tinereţe, care executase zece ani pe Kolî-mă, pentru KRTD, se lupta neostenit pentru dreptatea locală în Kok-Terek. Dat afară de la secţia agricolă a raionului, dar primit la şcoală, el şi-a transferat eforturile aici. În Kok-Terek, la fiece pas avea loc cât o ilegalitate, complicată de ignoranţă, de suficienţa de oameni primitivi şi de relaţiile blânde dintre neamuri. Ilegalităţile acestea erau vâscoase, surde şi de nestrăpuns, dar Mitrovici se lupta cu ele plin de abnegaţie şi dezinteresat (ce-i drept, cu Lenin pe buze), demasca la consiliile pedagogice, la consfătuirile raionale ale profesorilor, îi trântea la examene pe funcţionarii care se prezentau ca externi şi pe absolvenţii „cu berbec”, a scris plângeri la regiune, la Alma-Ata, şi telegrame pe numele lui Hruşciov (în apărarea lui s-au strâns şaptezeci de semnături ale părinţilor, iar telegrama au expediat-o dintr-un alt raion, de la noi n-ar fi trimis-o). Cerea controale, inspectori, aceştia veneau şi se întorceau tot împotriva lui, el scria din nou, l-au analizat în consilii pedagogice speciale, l-au acuzat şi de propagandă antisovietică în rândul copiilor (un pas pâuă la arestare!) şi, la fel de serios, pentru că s-a comportat brutal cu caprele care au ros pomii plantaţi de pionieri, a fost exclus, reprimit, a obţinut compensaţii pentru timpul pierdut, a fost transferat la altă şcoală, nu S-a dus, l-au dat iar afară – se lupta grozav! Şi dacă m-aş fi asociat şi eu cu el – grozav ne-am fi răfuit cu ei.

  Însă nu l-am ajutat câtuşi de puţin. Eu păstram tăcerea. Mă eschivam de la votări hotărâtoare (ca să nu fim împotriva lui), mă fofilam undeva la vreun cerc, la consultaţii. Pe acei externi ai partidului eu nu-i împiedicam să ia nota minimă la examene: dacă tot ei sunt puterea – să-şi înşele propria putere. Tăinuiam misiunea mea: scriam, scriam întruna. Mă rezervam pentru o altă bătălie, mai târzie. Dar chestiunea se pune pe un plan mai larg: oare era dreaptă, era necesară lupta lui Mitrovici?

  Toată lupta lui era de la bun început sortită eşecului, acest aluat nu putea fi frământat. Şi chiar dacă ar fi obţinut o victorie deplină, asta nu putea să îndrepte orânduirea, sistemul în ansamblul lui. Ar fi fost ca o mică pată luminoasă care ar fi fost din nou înghiţită de cenuşiu. Şi virtuala lui biruinţă n-ar fi meritat acea nouă arestare care putea să-i fie răsplată (numai epoca lui Hruşciov l-a salvat pe Mitrovici de arestare). Lupta lui era fără nici o speranţă, totuşi cât de umană este indignarea faţă de nedreptate, chiar dacă asta ar însemna sfârşitul propriu. Lupta lui era sortită eşecului, dar nu poţi s-o numeşti inutilă. Dacă noi toţi nu am fi fost atât de prevăzători, nu ne-am fi căinat: „Nu ajută la nimic, este inutil!”, ţara noastră ar fi fost cu totul alta! Iar Mitrovici nu era cetăţean, era un exilat, dar sclipirile ochelarilor lui băgaseră în sperieţi autorităţile raionale.

  De temut se temeau, dar iată că sosea ziua luminoasă a alegerilor, a alegerilor îndrăgitei noastre puteri populare, şi iată-ne acum la egalitate – nepotolitul luptător Mitrovici (şi ce însemna pe atunci lupta lui?), evazivul de mine şi încă şi mai ascunsul, dar aparent cel mai conciliant dintre toţi Grigori S. M-z: noi toţi, ascunzându-ne repulsia dureroasă, participam în mod egal la această batjocură festivă. Aveau dreptul să participe la alegeri aproape toţi exilaţii, atât de puţin costau ele, şi chiar cei lipsiţi de drepturi s-au trezit înscrişi pe liste, şi erau zoriţi, şi erau mânaţi să se ducă mai repede să voteze. La noi, în Kok-Terek, nu existau nici măcar cabine de vot, în margine de tot se afla o gheretă cu draperiile trase, dar nimeni nu se ducea către ea, le era jenă să o folosească. Votul consta în a duce cât mai repede buletinul la urnă şi a-l arunca în ea. Dacă se oprea cineva şi citea cu atenţie numele candidaţilor, asta părea suspect: oare organele de partid nu ştiu pe cuie să propună, de ce să mai citeşti?… După ce au votat, toţi căpătau dreptul legal sa meargă să bea (înainte de alegeri primeau întotdeauna ori avansul, ori lichidarea), îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, toţi (inclusiv exilaţii) se salutau pe stradă în mod solemn şi se felicitau cu prilejul nu ştiu cărei sărbători…

  O, de câte ori nu pomeneşti cu regret lagărul, unde nu erau nici un fel de alegeri!

  Odată, Kok-Terekul a ales judecătorul popular, un kazah, bineînţeles – în unanimitate. Dar, peste câteva luni, împotriva acestui judecător s-a deschis o anchetă de urmărire penală de la raionul unde judecase înainte (şi unde fusese ales tot în unanimitate). S-a dovedit că şi la noi izbutise sa înhaţe destul de la mituitorii particulari. Şi, vai, a trebuit să fie suspendat, şi, în Kok-Terek, să fie organizate alte alegeri parţiale. Candidatul era din nou un Venetic, un kazah pe care uu-l cunoştea nimeni. Şi, într-o duminică, toţi s-au îmbrăcat în hainele de sărbătoare, au votat dis-de-dimineaţă în unanimitate, şi din nou pe stradă întâlneai aceleaşi feţe radioase care, fără pic de umor, se felicitau reciproc cu prilejul… Sărbătorii!

  În lagărul de ocnaşi măcar râdeam deschis de tot acest circ, dar în exil nu se obişnuieşte să se facă schimb de impresii: aici oamenii trăiesc ca oamenii liberi, şi primul lucru preluat de la aceştia este şi cel mai rău: firea ascunsă, circumspecţia. M-z era unul dintre puţinii cu care discutam pe asemenea teme.

  Fusese trimis aici din Djezkazgan, fără o copeică în buzunar, banii lui se rătăciseră undeva pe drum. Insă comenduirii puţin îi păsa de asta, l-a tăiat de la raţia închisorii şi l-a aruncat pe străzile Kok-Terekului: acum poţi să faci ce vrei – să furi, să mori… În zilele acelea i-am împrumutat zece ruble şi mi-a rămas recunoscător pentru totdeauna, multă vreme după aceea îmi tot spunea cum l-am ajutat. Una dintre trăsăturile lui caracteristice cele mai puternice era aceea că nu uita binele făcut. Dar nici răul. (Aşa n-a uitat răul lui Hudaev, acel băiat cecen, care fusese cât pe ce să cadă victimă vendetei. Totul se întoarce pe lumea asta, aşa-i viaţa lumii: după ce a scăpat de răzbunare, Hudaev, îutr-o zi, s-a răfuit crunt cu fiul lui M-z, fără să aibă dreptate.)

  În situaţia lui de exilat şi fără să aibă o profesie, M-z nu-şi putea găsi în Kok-Terek un serviciu onorabil. Cel mai bun serviciu pe care l-a găsit a fost acela de laborant al şcolii, pe care îl preţuia foarte mult. Dar funcţia îi cerea să-i servească pe toţi, să nu fie obraznic cu nimeni, să nu se manifeste în iiici un fel. Şi nici nu se manifesta, sub aparenţa-i amabilitate era de nepătruns, şi nimeni nu ştia despre el nici măcar lucru cel mai simplu: de ce la aproape cincizeci de ani nu avea o profesie. Mă apropiasem într-un fel de el, nu ne certam, ne ajutam reciproc deseori, apoi ne mai lega şi identitatea reacţiilor şi expresiilor moştenite din lagăr. Şi după o tăinuire îndelungă, am aflat povestea ascunsă a vieţii lui exterioare şi interioare. Este instructivă.

  Înainte de război a fost secretarul comitetului raional de partid din J, în timpul războiului a fost numit şeful cifrului diviziei, întotdeauna a fost un sus-pus, persoană importantă şi n-a cunoscut necazurile oamenilor de rând. În anul 1942, nu ştiu cum s-a întâmplat că din vina celor de la cifra un regiment din divizia lor ii-a primit la timp ordinul de retragere. Această greşeală trebuia îndreptată, dar s-a întâmplat că toţi subalternii lui M-z dispăruseră undeva, şi generalul l-a trimis pe M-z însuşi acolo, în linia întâi, unde cleştele începuse să se strângă în jurul regimentului: să le ordone retragerea, să se salveze! M-z a plecat călare, speriat de moarte, şi pe dram a nimerit într-un loc atât de primejdios, îucât a hotărât să nu meargă mai departe, şi nici nu ştia dacă va mai rămâne în viaţă. El s-a oprit conştient – a abandonat regimentul, a trădat regimentul, a descălecat, a îmbrăţişat un copac (ori s-a adăpostit de schije după el) şi… A făcut un jurăniânt lui lehova, dacă va rămâne în viaţă -va fi un credincios plin de râvnă, va respecta cu stricteţe legea sfântă. Şi s-a terminat cu bine: regimentul a pierit sau a fost luat în captivitate, iar M-z a supravieţuit, a primit zece ani de lagăr în virtutea lui 58, i-a executat şi iată-l Acum cu mine în Kok-Terek. Şi să-l fi văzut cât de neabătut îşi respecta jurământul! – În capul şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din fostul membru de partid. Doar păcălindu-l, soţia îl făcea sa mănânce un fel de peşte fără solzi. Sâmbăta nu putea să nu vină la serviciu, dar se străduia să nu facă nimic. Acasă îndeplinea cu stricteţe toate ritualurile şi se ruga – lucru inevitabil pentru un sovietic – iii taină.

  Bineînţeles, povestea asta n-a spus-o multora.

  Mie nu mi se părea a fi prea simplă. Simplu aici nu era decât un singur lucru, cu care la noi nu obişnuiesc să fie de acord: că tulpina cea mai profundă a vieţii noastre o constituie conştiinţa religioasă, uu cea ideologică şi de partid.

  Cum poţi să judeci? După toate legile penale, militare, după legile de onoare, după legile patriotismului şi comunismului, acest om merita moartea sau dispreţul, căci nenorocise un regiment întreg pentru a-şi salva pielea, fără să mai vorbim că în acel moment n-a avut destulă ură faţă de cel mai cumplit duşman al evreilor care a existat vreodată.

  Însă după alte legi aflate undeva şi mai sus, M-z putea să exclame: dar oare toate războaiele voastre nu sunt declanşate din pricina debilităţii mintale a politicienilor superiori? Oare Hitler n-a intrat în Rusia din pricina debilităţii mintale – a lui, şi a lui Stalin, şi a lui Chamberlain^? Iar acum mă trimiteţi pe mine la moarte? Dar ce, voi m-aţi adus pe lume?

  Se vor aduce obiecţii: el (dar şi toţi oamenii din acel regiment!) trebuia să declare asta încă de la comisariat, când i-au dat să îmbrace frumoasa uniformă, nu atunci când a luat copacul în braţe. Eu nu încerc să-l apăr din punct de vedere logic, logic ar fi trebuit să-l urăsc ori să-l dispreţuiesc, ori să-mi fie scârbă să-i strâng mâna.

  Dar eu nu simţeam faţă de el nimic din toate acestea. Oare pentru că nu fusesem din regimentul acela şi nu am trăit clipele acelea? Ori fiindcă intuiesc că soarta acelui regiment trebuia să depindă de încă o sută de alte cauze? Ori pentru că nu l-am văzut pe M-z niciodată arogant, ci doar doborât, umilit? Ne strângeam mâna zilnic, cu putere, şi n-am simţit niciodată în asta ceva ruşinos.

  Cât poate să se încovoaie un om într-o viaţă! Şi cât de nou poate să devină şi pentru sine şi pentru alţii. Şi într-unul dintre aceştia – cu totul diferiţi – suntem gata, fie că-i ordin, fie că o cere legea, fie din elan propriu ori din orbire, suntem deci gata şi bucuroşi să aruncăm cu pietre.

  Dar dacă piatra îţi cade din mâna? Dacă tu însuţi te afli într-o mare belea şi îţi schimbi felul de a gândi, concepţia? În privinţa vinei, în privinţa vinovatului, în privinţa lui şi îu privinţa ta.

  Pe parcursul acestei cărţi voluminoase, am găsit de multe ori motive de scuze. Şi mi se vor aduce obiecţii cu uimire şi indignare: oare nu există limită? Căci doar nu pot fi toţi iertaţi!

  Dar eu nici nu vreau să fie iertaţi toţi. Doar cei căzuţi. Câtă vreme idolul stă acolo sus, la înălţimea funcţiei lui de conducător şi, încruntându-şi fruntea autoritar, nepăsător şi încântat de sine, ne schilodeşte vieţile – daţi-mi o piatră cât mai grea! Zece inşi să apucăm o bârnă şi să-l izbim cu ea!

  Însă îndată ce a căzut, s-a prăbuşit, şi, loviiidu-se de pământ, pe chipul lui a trecut prima undă de conştiinţă. – Lăsaţi jos pietrele voastre! Va reveni singur în sânul umanităţii. Lăsaţi-l să străbată acest dram divin.

  * în comparaţie cu exilurile descrise mai sus, exilul nostru din Kok-Terek, ca de altfel tot exilul din sudul Kazahstanului şi din Kirghizia, trebuie recunoscut ca privilegiat. Exilaţii erau instalaţi aici în aşezări populate, adică unde există apă şi nu pe terenul cel mai neroditor (în Valea Ciu, în raionul Kurdai – chiar extrem de roditor). Foarte mulţi nimereau la oraş (Djambul, Cimkent, Talass, chiar şi în Alma-Ata şi Frunze2), şi faptul că erau lipsiţi de drepturi nu-i deosebea prea tare de orăşenii care aveau toate drepturile, în acele oraşe alimentele erau ieftine, şi se găsea uşor de lucra, mai ales în aşezările industriale, ţinând seama de indiferenţa populaţiei localnice faţă de industrie, faţă de meserii şi profesiunile intelectuale. Dar şi cei ce nimereau în localităţi săteşti, nu toţi erau trimişi în colhozuri şi în condiţii atât de dure. În Kok-Terekul nostru erau patru mii de oameni, majoritatea exilaţi, dar în colhoz intrau doar cartierele kazahilor. Toţi ceilalţi fie că izbutiseră să se aranjeze pe lângă MTS, fie să-şi găsească un serviciu pe undeva, pentru o leafă de nimic, dar de fapt ei trăiau din ce scoteau de pe cei douăzeci şi cinci de ari de grădină, din ce le dădea vaca, porcii, oile. Este semnificativ faptul că un grup de ucraineni din teritoriile de vest, care trăiau aici (exilaţi administrativi după cinci ani de lagăr) şi care lucrau din greu la construirea caselor din chirpici pentru întreprinderea locală de construcţii, găsea că viaţa lor pe pământul acesta argilos, care arde dacă nu e udat suficient, dar care nu este colectivizat, este mult mai liberă decât viaţa în colhozurile din iubita şi înfloritoarea Ucraina, încât, când li s-a împlinit sorocul şi le-a venit eliberarea, toţi au rămas aici pentru totdeauna.

  În Kok-Terek până şi secţia operativă era leneşă, caz particular şi salutar al lenei naţionale a kazahilor. Printre noi erau şi turnători, dar nu-i simţeam şi nu sufeream din cauza lor.

  Însă motivul principal al inactivităţii lor şi al regimului îmblânzit era ofensiva epocii lui Hruşciov. Ca nişte unde şi adieri slăbite de prea desele transmisii ajungea totuşi şi până la noi.

  La început într-o formă amăgitoare: „amnistia Voroşilov” (aşa au numit-o în Arhipelag, deşi a fost decretată de cei Şapte Boieri). Batjocura lui Stalin de 7 iulie 19453 asupra politicilor a fost o lecţie precară, uitată. Ca şi în lagăre, şi în exil circulau permanent în şoaptă zvonuri privmd amnistia. Este uimitoare această capacitate de încredere obtuză! N. N. Grekova, de pildă, după cincisprezece’ani de suferinţe, recidivistă, pe peretele de chirpici al căsuţei ei ţinea portretul lui Voroşilov cel cu ochii limpezi şi credea că de la el va veni minunea. Ce să zic, minunea a venit! Şi tocmai sub semnătura lui Voroşilov, guvernul şi-a bătut joc de noi încă o dată la 27 martie 1953.

  De fapt, din exterior nu era posibilă nici o justificare raţională – de ce tocmai în martie 1953, într-o ţară zguduită de durere, cârmuitorii zguduiţi de durere trebuiau să-i pună în libertate pe criminali? Poate numai pentru că se pătrunseseră de sentimentul caracterului trecător al existenţei? După ce l-au înmormântat pe Stalin, au adoptat această măsură ca să-şi creeze popularitate, şi au justificat-o oficial: „În legătură cu eradicarea criminalităţii în ţara noastră” (cine, atunci, se mai afla la închisoare? Atunci nu mai aveau pe cine să elibereze!). Însă, cum priveau prin aceiaşi ochelari de cal ai lui Stalin şi gândeau servil în aceeaşi direcţie, amnistia a fost dată pentru drojdia societăţii şi pentru bandiţi, iar pentru Cincizeci şi Opţi – doar „celor până la cinci ani inclusiv”. Cineva din afară, judecind după moravurile unui stat onorabil, putea să creadă că „până la cinci ani” înseamnă trei sferturi de politici care vor merge acasă. În realitate, doar l-2% dintre ai noştri dacă aveau această condamnare de copii. (În schimb au eliberat hoţii, care s-au năpustit ca lăcustele asupra localnicilor, şi doar târziu şi cu mari eforturi miliţia i-a ştraus dinjiou pe bandiţii amnistiaţi şi i-a băgat în acelaşi ţarc.) în exilul nostru, amnistia a avut consecinţe interesante. Tocmai aici se aflau de mult cei care izbutiseră să-şi efectueze cei cinci ani – condamnare de copil, dar nu fuseseră lăsaţi să plece acasă, ci trimişi fără judecată în exil. În Kok-Terek se aflau astfel de băbuţe şi moşnegi singuri din Ucraina, din ţinutul Novgorodului – oamenii cei mai paşnici şi mai nenorociţi. După amnistie, tare s-au mai înviorat, aşteptau să fie trimişi acasă. Dar peste vreo două luni s-a primit obişnuita explicaţie dură: deoarece exilul (suplimentar şi fără judecată) nu le-a fost dat pe cinci ani, ci pe viaţă, pentru totdeauna, condamnarea de cinci ani dată de tribunal şi care a atras acest exil nu poate fi luată în consideraţie şi ei nu intră sub incidenţa amnistiei… Tonia Kazaciuk, care era absolut liberă, a venit din Ucraina la soţul exilat, şi aici, pentru uniformitate, a fost înregistrată ca exilată-colonistă. După amnistie, ea a alergat la comenduire, dar i-au explicat raţional: dumneata n-ai avut cinci ani, precum soţul, dumneata ai un termen nedefinit, nu intri sub incidenţa amnistiei.

  Dracon, Solon şi lustinian ar fi dat faliment cu legiuirile lor…!

  Astfel, nimeni n-a primit nimic de la amnistie. Dar pe măsură ce treceau lunile, mai ales după căderea lui Beria, pe neobservate, fără publicitate, se furişau în ţara exilului nişte despovărări, nişte înlesniri adevărate. Şi le-au dat drumul acasă celor cu cinci ani. Şi au început să-i lase pe copiii exilaţi să dea examene de admitere la institutele din apropiere. La serviciu au încetat sa te mai arate cu degetul: „Tu eşti exilat!” Totul devenise mai blând. Exilaţii începuseră să avanseze în funcţii.

  La comenduire, la unele birouri nu mai şedea nimeni. „Dar şeful de aici unde este?” „Nu mai lucrează la noi.” Se rărise, se redusese zdravăn personalul. Modul de adresare se îmblânzise. Sfânta viză încetase să mai fie tot atât de sfântă. „Cine n-a venit până la prânz – nu-i nimic, data viitoare!” Când unei naţiuni, când alteia li se înapoiau nişte drepturi. Deplasarea prin raion devenise liberă, mai liberă şi călătoria în altă regiune. Deveniseră tot mai dese zvonurile: „Ne dau drumul acasă, acasă!” Şi, într-adevăr, iată, i-au eliberat pe Turkmeni (exil pentru prizonierat în timpul războiului). Iată – şi pe kurzi. Au început să se vândă casele, preţul lor scădea vertiginos.

  Au eliberat şi câţiva bătrâni, exilaţi administrativi: undeva, acolo, la Moscova, cineva a făcut demersuri pentru ei şi – poftim – au fost reabilitaţi. Emoţia îi copleşea pe exilaţi, îi tulbura nespus: poate vom pleca şi noi? Poate şi noi…?

  Era ridicol. Ca şi cum acest regim este în stare să devină mai bun. Lagărul m-a învăţat să mă îndoiesc, să nu cred! Dar eu nici nu aveam nevoie să cred: acolo, în marea metropolă, nu aveam nici rude, nici prieteni. Aici, în exil, eram aproape fericit. Pur şi simplu, mi se părea că niciodată n-am trăit atât de bine.

  Este adevărat că în primul an de exil mă sufoca o boală necruţătoare, parcă era aliata temnicerilor. Şi un an întreg, în Kok-Terek, nimeni nici măcar n-a putut să determine ce fel de boală era. Abia ţinându-mă pe picioare, mergeam la şcoală, dormeam prost şi mâncam puţin. Tot ceea ce compusesem în lagăr şi înregistrasem în memorie, precum şi lucrurile noi, din exil, a trebuit să le aştern repede pe hârtie şi să le îngrop în pământ. (Noaptea aceea dinaintea plecării la Taşkent, ultima noapte din anul 1953, o ţin minte bine: credeam că viaţa mea şi literatura mea au luat sfârşit. Era cam prea devreme.) însă boala a dat înapoi. Şi au început cei doi ani ai într-adevăr Frumosului Exil, care era chinuitor şi întunecat doar de sacrificiul că nu îndrăzneam să mă însor: nu găsisem femeia căreia să-i pot încredinţa singurătatea mea, scrierile mele, ascunzătorile mele. Dar în aceste zile, trăiam într-o stare de continuă beatitudine şi voioşie, fără să observ câtuşi de puţin lipsa mea de libertate. La şcoală aveam câte ore doream, în ambele schimburi, şi lecţiile mă făceau fericit, niciuna nu mă obosea, nu era anosta. Şi în fiecare zi îmi mai rămânea câte un ceas pentru scris, şi ceasul acesta nu avea nevoie de nici o pregătire sufletească: de-abia mă aşezam – şi rândurile ţâşneau de sub peniţă. Iar duminica, când nu ne scoteau la sfecla colhozului, scriam toată/iuă -duminci întregi! Acolo am început şi un roman ^ (care peste zece ani va fi confiscat) şi mai aveam pentru multă vreme de scris. Oricum, nu mă vor tipări decât după moarte.

  Am început să am bani şi mi-am cumpărat o căsuţă de chirpici, mi-am comandat o masă de scris, dar de dormit – dormeam tot pe cele două lăzi de burlac. Mi-am mai cumpărat şi un aparat de radio cu unde scurte, seara trăgeam perdelele la ferestre, îmi lipeam urechea de mătasea difuzorului şi prin cascadele bruiajului prindeam informaţiile dorite, dar interzise nouă, şi ceea ce nu desluşeam, reconstituiam prin deducţii logice.

  Zeci de ani am fost chinuiţi de minciuni, ne era dor de fiecare fărâmiţă de adevăr, chiar dacă era rapt în bucăţele! Altfel nu merita să-ţi pierzi vremea cu treaba asta: pe noi, cei crescuţi de Arhipelag, Occidentul infantil nu ne mai putea îmbogăţi nici cu înţelepciune, nici cu dârzenie.

  Căsuţa mea se afla chiar la marginea de răsărit a aşezării. Dincolo de portiţă se afla arâkul, şi stepa, şi, în fiecare dimineaţă, răsăritul. Doar un pic să fi adiat vânticelul din stepă, şi plămânii nu ţi se mai saturau resprrâud. În amurg şi noaptea, fie că era lună sau întuneric beznă, mă plimbam îu lung şi În lat şi respiram ca un smintit. Mai aproape de o sută de metri nu se afla nici o locuinţă pe lâugă mine, nici la stânga, nici la dreapta, nici în spate.

  Mă împăcasem pe deplin cu gândul că voi trăi aici, mă rog, chiar dacă nu „pentru totdeauna”, în orice caz vreo douăzeci de ani (nu credeam că eliberarea generală va veni mai devreme, şi am greşit doar cu puţin). Parcă nici n-aş fi vrut să merg undeva anume (deşi inima îmi încremenea înaintea hărţii Rusiei Centrale). Lumea întreagă o receptam ca şi când nu se află în exterior şi nu mă ademenea, o simţeam ca trăită toată înlăuntrul meu şi nu-mi mai rămânea decât s-o descriu.

  Eram pliu pâuă sus.

  Kutuzov5, prietenul lui Radişcev, îi scria acestuia în surghiun: „îmi pare râu, prietene, să ţi-o spun, dar… Situaţia ta îşi are avantajele ei. Separat de ceilalţi oameni, despărţit cu gândul de toate obiectele care ne orbesc, ai posibilitatea să călătoreşti foarte bine în… Tine însuţi; poţi să te priveşti cu sânge rece, şi, prin urmare, vei judeca cu mai puţină părtinire lucrurile pe care înainte le priveai prin vălul ambiţiei şi al deşertăciunilor lumeşti. Poate că multe îţi vor apărea într-o cu totul altă lumină”.

  Întocmai. Şi fiindcă preţuiam acest punct de vedere purificat, preţuiam pe deplin conştient exilul meu.

  Iar el se mişca, devenea din ce în ce mai agitat. Comenduirea devenise pur şi simplu blândă şi se mai redusese. Pentru evadare se prevedeau doar cinci ani, dar nici aceia nu se mai dădeau. Una, două, trei naţiuni au încetat să se mai prezinte la viză, apoi au primit dreptul să plece, înfrigurarea bucuriei şi speranţei tulbura liniştea exilului nostru.

  Brusc, a căzut absolut ca din cer încă o amnistie, „amnistia lui Adenauer”, din septembrie 1955. Înainte de asta, Adenauer a venit la Moscova şi a obţinut de la Hruşciov eliberarea tuturor germanilor. Nikita a ordonat să fie eliberaţi, dar autorităţile şi-au dat numaidecât seama că ar fi absurd să dea drumul nemţilor, iar pe acoliţii lor ruşi să-i ţină cu condamnări de douăzeci de ani. Dar întrucât toţi nu erau decât poliţai, starosti, vlasovişti, n-au vrut să facă prea multă vâlvă în jurai acestei amnistii. Era de fapt în spiritul legii generale a informaţiilor noastre: despre nimicuri să batem toba, despre lucruri importante – cât mai încet cu putinţă. Şi iată – cea mai mare amnistie dintre toate amnistiile politice de după Octombrie a fost dăruită fără prilejul vreunei zile mari, fără nici o sărbătoare, la 9 septembrie, şi anunţată numai în ziarul „Izvestia”, şi încă pe una dintre paginile interioare, ştirea nefiind însoţită de nici un comentariu, de nici un articol.

  Cum să nu te cuprindă emoţiile? Am citit: f n legătură cu amnistia persoanelor care au colaborat cu germanii. Cum aşa, dar eu? Înseamnă că pe mine nu mă priveşte, căci eu n-am servit decât în Armata Roşie, şi atât! Să vă ia dracu, voi fi mai liniştit. Prietenul meu L. Z. Kopelev îmi scria din Moscova: făcând caz de această amnistie, a obţinut de la miliţia din Moscova o viză de flotant. Dar foarte repede l-au convocat: „De ce umblaţi cu şoalda? Dumneavoastră n-aţi colaborat cu nemţii, nu-i aşa?” „Nu.” „Care va să zică, aţi făcut serviciul în Armata Roşie?” „Da.” „în douăzeci şi patru de ore să nu mai fie nici urmă de dumneavoastră în Moscova!” El a rămas, bineînţeles, şi:

  „Vai, mi-e groază după zece seara, de câte ori sună cineva la uşă – cred că au venit după mine!”

  Şi eu m-am bucurat: ce bine o duc eu! Mi-am ascuns manuscrisele (în fiecare seară le ascundeam) – şi pot să dorm ca un îngeraş.

  Din depărtarea pustiului meu curat îmi închipuiam capitala clocotitoare şi vanitoasă, şi nimic nu mă atrăgea acolo.

  Prietenii din Moscova insistau: „Ce, ai de gând să rămâi acolo?… Cere să ţi se revizuiască dosarul! Acum se revizuiesc!”

  De ce?… Aici puteam să privesc câte un ceas întreg cum furnicile, după ce au sfredelit o găurică în temelia de chirpici a casei mele, singure – fără brigadieri, fără supraveghetori şi şefi de lagăre, în şiruri lungi, îşi cară poverile: pleavă de grâu pentru iarnă. Pe neaşteptate, într-o zi, nu mai apar, deşi în faţa casei este plin de pleavă. Asta înseamnă că ele au ghicit cu mult înainte, ele ştiu că astăzi o să plouă, deşi cerul vesel, însorit, nu dă nici un semn. Iar după ploaie, când norii sunt încă negri şi groşi, ele au ieşit şi lucrează: ştiu sigur că nu va mai ploua Aici, în liniştea exilului meu, îmi apărea atât de indiscutabil făgaşul adevărat al vieţii lui Puşkin: fericirea dinţii – exilul din sud, cea de a doua, superioară – exilul de la Mihailovskoe. Aici ar fi trebuit să trăiască, să trăiască la nesfârşit şi sa nu dorească să mai plece altundeva. Ce fatalitate îl atrăgea la Petersburg? Ce fatalitate l-a împins să se însoare…?

  Însă îi este greu inimii omului să rămână pe calea raţiunii, îi este greu unei aşchii să nu plutească pe firul apei.

  A început congresul al XX-lea. Despre cuvântarea lui Hruşciov n-am ştiut nimic multă vreme (când au început s-o citească la Kok-Terek, au făcut-o în secret de exilaţi, noi am aflat de la BBC). Dar mi-au fost de ajuns cuvintele lui Mikoian citite pur şi simplu într-un ziar: „Acesta este primul congres leninist” de nu ştiu câţi ani. Am înţeles că vrăjmaşul meu Stalin a căzut, iar eu, care va să zică, mă ridic.

  Şi am scris cererea de revizuire.

  Apoi, în primăvară, au început să ridice exilul pentru întregul efectiv al Cincizeci şi Opţilor.

  Şi, slab, mi-am părăsit exilul cel transparent Şi am pornit în lumea cea tulbure.

  Ce simte un fost zek traversând Volga de la răsărit spre apus, şi apoi o zi întreagă în trenul bubuitor prin crâhgurile ruseşti – nu intră în acest capitol.

  În vară, la Moscova, am sunat la procuratură să aflu ce se întâmplă cu cererea mea. M-au rugat să revin, şi vocea binevoitoare, simpluţă a unui anchetator m-a invitat să trec pe la Lubianka să stăm de vorbă. În celebrul birou de eliberare a permiselor din străduţa Kuzneţki Most mi s-a spus să aştept. Fireşte, bănuiam că ochii cuiva mă urmăresc, îmi studiază faţa, şi, încordat în lăuntrul meu, am arborat în exterior o expresie blajină şi obosită, şi, chipurile, mă uitam la un copil care se juca destul de anost în mijocul sălii de aşteptare. Chiar aşa şi era: noul meu anchetator era în civil şi mă urmărea!

  După ce s-a convins îndeajuns că nu sunt un duşman înverşunat, s-a apropiat şi cu multă amabilitate m-a condus la Marea Lubianka. Încă de pe drum s-a arătat foarte mâhuit de cum mi-au schilodit viaţa (cine?), m-au lipsit de soţie, de posibilitatea de a avea copii. Dar coridoarele înăbuşitor-electrizate ale Lubiankăi erau aceleaşi pe care m-au condus pe mine tuns zero, flămând şi nedormit, fără nasturi, cu mâinile la spate. „Da ce noroc aţi avut să nimeriţi tocmai la fiara asta de Ezepov! Îmi aduc aminte de el, acum a fost retrogradat” (Probabil stă în odaia vecină şi vorbeşte la fel despre noul meu anchetator.)* „Eu am lucrat la SMERŞ, la contrainformaţiile marinei, la noi nu erau oameni ca ăsta!” (De la voi a ieşit Riumin. La voi a fost Levşin, Libin.) Eu însă îl aprob, clătinând blajin din cap: da, da, fireşte! Este în stare chiar să şi râdă la glumele mele din anul 1944 despre Stalin: „Aţi observat foarte exact!” Pentru el totul este clar, el aprobă totul, iată doar un lucru care îl nelinişteşte: în „rezoluţia nr. L” dumneavoastră scrieţi „Realizarea tuturor acestor sarcini nu este posibilă fără o organizaţie”. Cum adică: voiaţi să creaţi o organizaţie?

  — Nu-u! Aveam dinainte pregătit răspunsul la această întrebare. „Organizaţie” 6 nu în sensul de ansamblu de oameni, ci în sensul de sistem de măsuri promovate pe cale de stat

  — Ah, da, da, în sensul acesta! Încuviinţează bucuros anchetatorul. A trecut îmi laudă povestirile de pe front, ataşate la dosar ca material de acuzare: „iii ele nu este nimic antisovietic. Dacă vreţi – luaţi-le, încercaţi să le publicaţi”. Dar cu o voce de om bolnav, aproape muribund, refuz: „Vai, nu, am uitat demult de literatură. Dacă o să mai trăiesc vreo câţiva ani, visez să mă ocup de fizică”. (Aceasta-i culoarea timpului! Uite aşa o să ne jucăm de acum cu dumneavoastră.)

  Să nu plângi când eşti bătut, să plângi nebătut! Măcar ceva tot trebuie să ne dea închisoarea. Măcar ştiinţa de a sta în faţa CEKGB.

  Capitolul 7

  ZEKII în LIBERTATE În ACEASTĂ CARTE a existat un capitol intitulat Arestarea. Oare este necesar şi unul intitulat Eliberarea?

  Căci dintre cei pe care cândva i-a trăsnit arestarea (ne vom referi numai la Cincizeci şi Opţi) nu ştiu dacă a cincea parte (ar fi bine chiar şi a opta) a avut noroc de „eliberare”.

  Şi pe urmă – eliberarea! Cine nu cunoaşte acest lucru? S-a scris atât de mult în literatura universală, s-a arătat atât de mult prin filme: deschideţi-mi puşcăria, o zi cu soare, o masă de oameni care jubilează, îmbrăţişările rudelor.

  Dar, sub cerul mohorât al Arhipelagului, „eliberarea” este blestemată, şi, în libertate, cerul deasupra ta va deveni şi mai mohorât. Doar prin lungimea şi încetineala ei (acum unde să se mai grăbească legea?) eliberarea se deosebeşte de fulgerai arestării, în rest, eliberarea este tot o arestare, tot o trecere chinuitoare de la o stare la alta, trecere care îfi frânge pieptul, tot rostul vieţii tale, al ideilor tale şi nu îţi făgăduieşte nimic în schimb.

  Dacă arestarea este lovitura necruţătoare pe care gerul o dă unui lichid, eliberarea este dezgheţul timid dintre două genlri puternice.

  Dintre două arestări.

  Pentru că în această ţară după fiecare eliberare undeva trebuie să urmeze o arestare.

  Intre două arestări – aceasta este eliberarea în toţi cei patruzeci de ani dinainte de Hruşciov.

  Între două insule – un colac de salvare, ca să te bălăceşti de la o zonă la alta…!

  De la o sonerie la cealaltă – aceasta-i durata pedepsei. De la o zonă la alta – aceasta-i eliberarea.

  Paşaportul l tău măsliniu-murdar, pe care Maiakovski^ ne chema cu atâta insistenţă să-l invidiem, este murdărit de tuşul negru al articolului 39 referitor la paşapoarte. Conform lui, nu vei primi viză în nici un orăşel, nu vei fi primit să lucrezi în nici un post ca lumea, în lagăr cel puţin îţi dădeau raţia, aici – nu.

  Şi în acelaşi timp – această amăgitoare libertate de deplasare…

  Nu, nu „eliberaţi”, ci privaţi de exil, aşa ar trebui să se numească aceşti oameni nevinovaţi. Lipsiţi de fatalul exil binefăcător, ei nu sunt în stare să se forţeze să plece în taigaua din Krasnoiarsk sau în deserturile Kazahstanului, unde trăiesc mulţi dintre ai lor, foşti! Nu, ei se duc în inima acelei libertăţi cu Botniţă, acolo toţi îi ocolesc, şi acolo devin candidaţi marcaţi pentru o nouă arestare.

  Natalia Ivanovna Stoliarova a fost eliberată din Karlag la 27 aprilie 1945. Nu era cu putinţă să plece imediat: trebuia să primească carnetul de identitate, cartelă de pâine nu avea, locuinţă – de asemenea, iar de lucru i-au propus să meargă la tăiat de copaci. După ce a mâncat cele câteva ruble, pe care prietenii din lagăr le strânseseră pentru ea, Stoliarova s-a întors în zonă, a minţit garda că se duce după lucruri (rânduielile, la ei, erau patriarhale), şi numaidecât – în fosta-i baracă! Să vezi bucurie! Prietenele au sărit în jurul ei, i-au adus zămârcă de la bucătărie (mm, ce gustoasă!), râd, o ascultă povestind despre lipsa de adăpost din libertate: nu, aici, la noi, este mai liniştit. Controlul de seară. Una în plus!… Gardianul de serviciu a ruşinat-o, dar i-a îngăduit să înnopteze în zonă până în dimineaţa de l mai, dar apoi să-şi ia tălpăşiţa!

  În lagăr, Stoliarova se spetea muncind (tânără fiind, venise de la Paris în Uniunea Sovietică, foarte curând a fost arestată, şi iată a vrut să se elibereze, ca să-şi vadă Patria!). „Pentru că a muncit bine”, a fost eliberată în condiţii avantajoase: nu i s-a precizat localitatea în care trebuia să meargă. Cei care aveau o destinaţie specială, cum-necum, se aranjau totuşi: miliţia nu putea să-i alunge nicăieri. Dar Stoliarova, cu adeverinţa ei că a fost pur şi simplu eliberată, a devenit ca un câine hăituit. Miliţia nu-i dădea viză nicăieri. În familiile de la Moscova pe care le cunoştea bine o tratau cu ceai, dar nimeni nu-i propunea să rămână peste noapte. Şi ea înnopta prin gări. (Şi necazul mare nu era că, noaptea, vine miliţia şi te trezeşte, să iiu doimi, iar în zori toţi sunt alungaţi în stradă ca să măture; care dintre zekii eliberaţi, al cănii drum trecea printr-o gară mare, nu-şi aminteşte cum i se oprea inima la apropierea oricărui miliţian. Ce sever se uită! Fireşte, simte iii tine un fost zek! Numaidecât îl vei auzi: „Actele dumneavoastră!” îţi va lua adeverinţa de eliberare şi – gata, eşti din nou zek. Căci la noi drept nu există, lege nu există, şi nici om nu există, există actul. Iată, îţi va lua îndată adeverinţa – şi gata… Prin asta trecem cu toţii…) în Luga, Stoliarova a vrut să se angajeze ca tricoteză de mănuşi, nici măcar nu erau pentru muncitori, ci pentru prizonierii de război germani, însă pe lâugă că nu au primit-o, şeful a mai şi batjocorit-o în faţa tuturor: „A vrut să se strecoare în organizaţia noastră! Le cunoaştem noi tertipurile subtile! L-am citit pe ŞeiniuP (O, grasul ăsta de Şeinin! De i-ar sta ceva în gât!)

  Era un cerc vicios: la serviciu nu te primesc fără viză, şi viza uu poţi s-o primeşti fără serviciu. Şi daca n-ai serviciu, n-ai nici cartelă de pâine. Foştii zeki nu ştiau rânduiala că MVD-ul era obligat să le asigure de lucru. Iar cei care ştiau, aceia se temeau să ceară: să iiu-i aresteze din nou;…, Te afli în libertate şi plângi pe săturate.

  La Universitatea din Rostov, când eram încă student, era un profesor ciudat, N. A. Trifonov: capul mereu retras între umeri, mereu încordat, speriat, nu era bine să-l strigi în coridor. Pe urmă am aflat: stătuse la închisoare, şi orice strigare în coridor putea să fie din partea agenţilor operativi.,

  Iar la Institutul de Medicină din Rostov, după război, un medic eliberat, considerând că a doua condamnare este inevitabilă, n-a mai stat să aştepte -s-a sinucis. Şi acela care a gustat viaţa de lagăr, care cunoaşte lagărul, poate perfect să facă această alegere. Nu este mai greu.

  Sunt nenorociţi cei care s-au eliberat prea devreme. Avenir Borisov a avut norocul acesta în anul 1946. El nu s-a întors în nu ştiu ce oraş mare, ci în orăşelul său natal. Toţi vechii lui prieteni, colegi de şcoală, se căzneau să nu-l mtâlnească pe stradă, să nu se oprească (şi aceştia fuseseră combatanţi neînfricaţi!), iar dacă nu puteau nicicum să ocolească discuţia, căutau cuvinte evazive şi se retrăgeau într-o parte. Nimeni nu l-a întrebat cum a trăit în anii aceştia (deşi, se pare, ştim mai puţine lucruri despre Arhipelag, decât despre Africa Centrală. Oare vor înţelege cândva urmaşii noştri dresajul aplicat vieţii noastre libere!). Iată însă că un vechi prieten din anii studenţiei l-a invitat totuşi într-o seară, după ce s-a întunecat, la ceai. Ce atmosferă prietenească şi caldă! Pentru cel venit din îngheţ, tocmai această căldură e necesară. Avenir a rugat să i se arate vechile fotografii, prietenul i-a adus albumele. Prietenul pesemne uitase, şi a rămas uimit câud Avenir, fără să mai aştepte samovarul, s-a ridicat brusc şi a plecat. Dar ce putea face, când în toate fotografiile, în loc de chipul său, a văzut o pată de cerneală? *

  Avenir, pe urmă, s-a săltat, a devenit directorul casei de copii. Aici creşteau orfanii de război, şi ei plângeau de necaz când copiii cu părinţi înstăriţi îl numeau pe directorul lor „temnicer”. (La noi nici n-ai cui să explici că temniceri erau mai degrabă părinţii lor, iar Avenir era întemniţat. Niciodată, poporul ras n-ar fi putut în secolul trecut să-şi piardă îutr-atât simţul limbii!) în anul 1943, Kartel, deşi condamnat prin articolul 58, a fost eliberat din lagăr pentru tuberculoză. Carnet de identitate deteriorat, nu se poate stabili în nici un oraş, nu poate primi nimic de lucru, moarte lentă – şi toţi s-au dat la o parte. Tocmai atunci s-a întrunit comisia militară, grabă mare, aveau nevoie de luptători. Cu o formă de tuberculoză foarte avansată, Kartel s-a declarat sănătos: dacă tot trebuie să moară, măcar să fie dintr-o lovitură şi printre egali. Şi a luptat aproape până la sfârşitul războiului. Numai în spital ochiul vigilent al Secţiei a Treia a băgat de seamă că acest soldat plin de abnegaţie este… Duşman al poporului. Iu anul 1949 a fost pus pe listă să fie arestat ca recidivist, dar l-au ajutat nişte oameni buni de la comisariatul militar.

  În vremea lui Stalin, cea mai bună eliberare era să ieşi la poarta lagărului şi să rămâi acolo! Aceştia erau cunoscuţi ca lucrători şi erau angajaţi. Iar enkavediştii, întâlnindu-i pe stradă, îi priveau ca pe nişte indivizi verificaţi.

  Ei, nu chiar aşa. În 1938, Prohorov-Pustover, după ce s-a eliberat, a rămas ca ingiiier-angajat liber în Bamlag. Şeful secţiei operative Rosenblit i-a spus: „Dumneata ai fost eliberat, dar ia aminte că mergi pe muche de cuţit. Cea mai mică greşeală – şi vei fi din nou un ze-ka. Pentru asta nici nu mai este

 

  *Cinci ani mai târziu prietenul a dat vina pe nevastă: a inânjit fotografiile. Iar după încă zece ani (1961) aceasta a venit singură la Avenir, la comitetul raional al sindicatelor, să-i ceară un bilet de odihnă la Soci, El i-a dat. Ea făcea risipă de amintiri despre vechea lor prietenie.

  Nevoie de judecată. Aşa că – ia seama şi să nu-ţi închipui că eşti un cetăţean liber”.

  Asemenea zeki prevăzători, care au rămas pe lângă lagăr, care au ales de bunăvoie puşcăria ca variantă a libertăţii se găsesc şi astăzi cu sutele de mii în multe colţuri uitate de lume, în nişte raioane cum ar fi Nârob sau Narân. Pentru ei n-ar fi mare greutate să înceapă o nouă condamnare: totul este aici, alături.

  Pe Kolâma nici nu aveau altă alegere: acolo oamenii erau ţinuţi Eliberihdu-se, Z/ekid semna pe loc un angajament voluntar: să lucreze la Dalstroi şi în continuare (pe Kolâma, să obţii permisul de întoarcere „pe continent” era mai greu decât a obţine eliberarea). Iată, de pildă, spre nenorocirea ei, N. V. Surovţeva şi-a isprăvit condamnarea. Ieri, încă mai lucra în orăşelul copiilor, avea adăpost cald, mâncare pe săturate, astăzi au trimis-o să muncească la câmp, altceva nu exista Ieri încă avea un pat şi o raţie garantate, astăzi – niciuna, nici alta, şi este nevoită să orbecăie printr-o casă năruită cu pardoseala putredă (asta pe Kolâma!). Dumnezeu să le ajute pe prietenele din orăşelul copiilor: ele îi vor „strecura” încă multă vreme raţii în libertate. „Starea de libertate este o povară!” – aşa a denumit ea noile sale impresii Doar cu vremea se va pune şi ea pe picioare şi chiar va deveni… Proprietăreasă! Iat-o, într-o fotografie, stând mândră lângă cocioaba ei, pe care nu orice câine şi-ar dori-o.

  Pentru ca lectorul să nu creadă că toate acestea sunt din pricina blestematei de Kolâma, să ne deplasăm în Vorkuta şi să examinăm o baracă VGS (Construcţie Civilă Provizorie) în care trăiesc instalaţi confortabil muncitorii liberi, fireşte, proveniţi din foştii zeki.

  Astfel încât eliberarea lui M. P. Lakubovici uu a fost cea mai proastă formă de eliberare: o închisoare de lângă Karagauda a fost amenajată drept casă a invalizilor (casa Tihonov), şi în această casa a invalizilor „l-au eliberat” sub supraveghere şi fără drept de deplasare.

  Rudkovski, pe care nu l-au primit nicăieri la lucru („am suferit la fel ca în lagăr”), a plecat la pământurile înţelenite din Kustanai („acolo puteai să întâlneşti pe cine vrei şi pe cine nu vrei”). I. V. Şved a surzit formând garnituri de tren la Norilsk numai pe vreme de viscole; pe urmă a lucrat ca fochist câte douăsprezece ore pe zi. Dar n-are nici un act! Cei de la asigurările sociale ridică din umeri: „Prezentaţi martori”. Martorii noştri sunt morsele… 1. S. Karpunici a executat douăzeci de ani pe Kolâma, era epuizat şi bolnav. Dar, la şaizeci de ani, nu are „douăzeci şi cinci de ani de muncă în calitate de salariat” – şi adio pensie. Cu cât ai stat mai mult în lagăr cu atât eşti mai bolnav, cu atât ai mai puţină vechime în muncă şi cu atât mai puţine speranţe de pensie*.

 

  *Astăzi şi cei de la drept comun păţesc la fel. Lui A. I. Burlaka. La comitetul raional de partid din Ananiev i-au răspuns: „Noi nu suntem secţia de cadre”, la procuratură: „Nu ne ocupăm cu aşa ceva”, la sovietul orăşenesc:. Aşteptaţi „. A umblat cinci luni fără să găsească de lucru (1964). Pe P. K. Egorov, în Novorossiisk (1965) l-au pus nuniaideeât să semneze că va părăsi oraşul în douăzeci şi patru de ore. La comitelui executiv orăşenesc le-a arătat diploma de” fruntaş în muncă”. Pe care a primit-o în lagăr şi – i-au râs în nas. Secretarul comitetului orăşenesc de partid pur şi simplu l-a dat afară. Atunci, a dat mită şi a rămas în Novorossiisk.

  Căci la noi nu există, ca în Anglia, „Asociaţia pentru ajutorarea foştilor definuti”. Ţi-e şi frică să-ţi imaginezi o astfel de erezie.

  Iată ce îmi scriu: „în lagăr a fost o zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în libertate – a doua”.

  Dar – daţi-mi voie! De atunci parcă a răsărit soarele libertăţii, nu? Şi mâiiii s-au întins spre dezmoşteniţii sortii: „Asta nu se va repeta!” Şi, pare-se, chiar nişte lacrimi au curs de la tribunele congresului.

  Jukov (din Kovrov): „Nu m-am ridicat în picioare, ci doar puţin în genunchi”. Dar: „Eticheta de fost deţinut în lagăr este mereu lipită pe fruntea noastră şi la cea dinţii reducere – noi vom fi primii”. P. G. Tihonov: „Am fost reabilitat, lucrez într-un institut de cercetări ştiinţifice, totuşi parcă lagărul continuă. Aceiaşi imbecili care au fost şefi în lagăr” sunt din nou la putere şi aici. G. F. Popov: „Orice s-ar spune, orice s-ar scrie, dar îndată ce colegii mei află că am fost puşcăriaş îmi întorc spatele parcă fără să vrea.”

  Eh, la naiba! Aşa-i făcută ţara noastră a sovietelor: ca să o bagi de un stâujen în tiranie, este de ajuns doar să-ţi încrunţi sprâncenele ori să tuşeşti o dată. Ca să o scoţi de un deget spre libertate, trebuie să înjugi o sută de boi şi pe fiecare să-l îndemni cu nuiaua: „Gândeşte-te încotro tragi! Gândeşte-te încotro tragi!”

  Şi formele de reabilitare? Bătrâna Ci-na primeşte o citaţie brutală: „Să vă prezentaţi mâine, orele zece dimineaţa la miliţie”. Nimic altceva! Seara, fata ei dă fuga la miliţie: „Mă tem pentru viaţa ei. Despre ce este vorba? Cum s-o pregătesc?” „Nu vă temeţi, este vorba de un lucru plăcut, reabilitarea soţului răposat.” (Dar poate că era un lucru amar? Binefăcătorilor nu le trece prin cap.)

  Dacă acestea sunt formele clemenţei noastre – închipuiţi-vă formele cruzimii noastre!

  Ce avalanşă de reabilitări a fost! – Dar nici ea n-a despicat fruntea de piatră a societăţii noastre infailibile! – Căci avalanşa n-a căzut acolo unde trebuie să încruntaţi sprinceana, ci unde trebuie să înjugi o mie de boi.

  „Reabilitarea este o mistificare!” spun şefii de partid sincer. „Au fost reabilitaţi prea mulţi!”

  Voldemar Zarin (Rostov pe Don) a făcut cincisprezece ani, după care încă opt ani a tăcut cuminte, în 1^960 s-a hotărât să povestească tovarăşilor de muncă ce rău a fost în lagăr, împotriva lui s-a deschis urmărire penală, şi un maior KGB i-a zis lui Zarin: „Reabilitarea nu înseamnă nevinovăţie, ci doar că delictele nu au fost prea mari. Dar ceva rămâne mereu!”

  La Riga, în acelaşi an 1960, un colectiv de muncă unit trei luni de zile în şir l-a persecutat pe Petropavlovski deoarece a ascuns faptul că tatăl lui a fost împuşcat… În anul 1937!

  Şi Komogor se întreabă nedumerit: „Cine sunt cei ce au dreptate şi cine sunt cei vinovaţi? Ce să te faci când un om de nimic începe deodată să vorbească de egalitate şi frăţie?”

  După reabilitare, Markelov a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât preşedintele consiliului de asigurări pentru muncitorii din industrie, mai simplu – preşedinte al comitetului sindical al artelului său. Şi preşedintele Artelului nu riscă să-l lase pe acest ales al poporului o clipă singur în cabinetul său. Iar secretarul biroului de partid Baev, care, concomitent, „se ocupă de cadre”, pentru orice eventualitate, interceptează toată corespondenţa comitetului sindical, a lui Markelov. „Nu s-a rătăcit cumva pe la dumneavoastră o adresă referitoare la realegerea comitetelor sindicale?” „Da, parcă am văzut ceva în sensul ăsta cu vreo lună în urmă.” „Am nevoie de ea!” „Poftim, căutaţi, dar vă rog mai repede, programul e pe sfârşite.” „Da îmi este adresată mie! Mâine dimineaţă vă înapoiez dosarul!” „Da de unde, nu se poate -acesta-i un document.” Poftim, puneţi-vă în pielea acestui Markelov, să fiţi sub o jigodie ca Baev, şi salariul, şi viza să depindă de el, apoi respiraţi cu tot pieptul aerul veacului liber.

  Învăţătoarea Deeva, a fost dată afară pentru „descompunere morală”: a înjosit prestigiul învăţătorului, căsătorindu-se cu… Un deţinut eliberat (căruia i-a predat lecţii în lagăr)!

  Asta nu s-a întâmplat sub Stalin, asta s-a întâmplat sub Hruşciov.

  Şi din tot trecutul rămânea doar o singură realitate – adeverinţa. O bucată de hârtie de 12 x 18 centimetri. Celui viu – că a fost reabilitat. Celui mort -că a murit. Data morţii – imposibil de verificat. Locul morţii – un Z mare. Diagnostic – o sută de file dacă răsfoieşti, toate cu unul singur, de serviciu*. Uneori numele martorilor (fictive).

  Iar martorii adevăraţi tac, toţi tac.

  Noi tăcem.

  Şi de unde să afle adevărul generaţiile următoare? Totul a fost închis, bătut în cuie, urmele şterse.

  „Chiar şi tineretul, se plânge Verbovski, se uită la reabilitaţi cu suspiciune şi dispreţ.”

  Nu, nu tot tineretul. Majorităţii – puţin îi pasă dacă ne-au reabilitat sau nu ne-au reabilitat, dacă sunt închişi acum douăsprezece milioane sau nu sunt închişi, pentru ei este totuna. Ei să fie în libertate cu casetofoane şi fete cu coafuri zburlite.

  Căci peştele nu luptă împotriva pescuitului, el doar se străduieşte să se strecoare prin ochiul năvodului.

  *

  Aşa cum o boală cunoscută se manifestă în mod diferit la oameni diferiţi, tot astfel şi eliberarea, dacă privim mai îndeaproape, este suportată în mod diferit de fiecare.

 

  *Tânăra Ci-na a rugat-o pe funcţionara cam naivă să-i arate toate cele patruzeci de fişe din pachet, în toate patruzeci, cu acelaşi scris, era trecută aceeaşi boală de ficat. Se mai pot întâlni şi astfel de cazuri: „Soţul dumeavoastră (Alexandr Petrovici Malmvko-Vâsotki) a murit înainte de judecată şi de anchetă, de aceea nu poate fi reabilitat”.

  Chiar fizic. Unii au depus prea multă tensiune ca să supravieţuiască, să reziste în lagăr pe toată durata condamnării. Şi au rezistat, parcă erau de oţel: zece ani de zile, fără să consume decât o fracţiune infimă din ceea ce corpul are nevoie, ei s-au spetit muncind, pe jumătate dezbrăcaţi, spărgeau piatra în ger şi nu răceau, lată însă că anii de pedeapsă au fost ispăşiţi, presiunea exterioară neomenească a dispărut, a slăbit şi tensiunea interioară. Şi pe astfel de oameni, variaţia de presiune îi distruge. Gigantul Ciulpeniov, care în cei şapte ani cât a muncit la doborâtul copacilor n-a avut nici uu guturai, în libertate a fost atins de tot felul de boli. G. A. Sorokin, „după reabilitare mi-am pierdut constant sănătatea sufletească pentru care eram atât de invidiat de tovarăşii de lagăr. Au început tot felul de nevroze, psihoze…” Igor Kaminov: „în libertate am slăbit şi am decăzut, şi mi se pare că, liber, îmi este cu mult mai greu”.

  Cum spune o vorbă veche: la omul sărac nici boii nu trag. Unora, într-un singur an, le-au căzut toţi dinţii. Unul a îmbătrânit dintr-o dată. Altul, de-abia ajuns acasă, a început să slăbească, să se topească din picioare, şi a murit.

  Iar alţii, numai după eliberare au reînviat. Numai acum au întinerit şi s-au îndreptat. (Eu, de pildă, şi acum încă arăt mai tânăr decât în prima fotografie din exil.) Şi, dintr-o dată, îţi dai seama cât de uşor este să trăieşti în libertate! Acolo, în Arhipelag, există o altă forţă de gravitaţie, acolo picioarele îţi sunt grele, parcă ar fi de elefant, aici – ţopăie cu acelea de vrăbiuţe. Tot ce pare celor liberi greu şi de nerezolvat, noi rezolvăm dintr-un plescăit de limbă. Fiindcă noi avem un criteriu de apreciere optimist: „A fost şi mai rău!” A fost şi mai rău, deci, acum, este foarte uşor. Şi nu ne plictisim să repetăm: a fost mai rău! A fost mai rău!

  Dar noul destin al omului este şi mai categoric conturat de acel cutremur sufletesc pe care îl simte la eliberare. Acest cutremur este tare felurit. De-abia în pragul postului de gardă al lagărului începi să realizezi că laşi în spate, părăseşti, ocna-patrie. Spiritual te-ai născut aici, şi o parte tainică din sufletul tău va rămâne aici pentru totdeauna. – Picioarele te mână undeva în spaţiul fără glas, fără ecou, al lumii libere.

  Lagărul pune în evidenţă caracterele umane, dar ele sunt evidenţiate şi la eliberare! Iată cum s-a despărţit de Lagărul special, în 1951, Vera Alexeevna Komeeva, pe care am mai întâlnit-o în această carte: „În spatele meu s-au închis porţile înalte de trei metri, şi nici nu-mi venea să cred că, în clipa când voi fi liberă, voi plânge. De ce?… Aveam sentimentul că îmi smulsesem inima de lângă tot ce avusesem mai scump şi drag, de lingă tovarăşii de nenorocire. Porţile s-au închis şi gata – totul s-a isprăvit. N-o să-i mai văd niciodată pe aceşti oameni, 11-0 să primesc de la ei nici o veste. Parcă am plecat pe lumea cealaltă…”

  Pe lumea cealaltă… Eliberarea ca una dintre ipostazele morţii. Parcă noi ne-am eliberat?

  — Noi am murit pentru o viaţă de dincolo cu totul nouă. Puţin fantomatică. Unde pipăim cu prudenţă obiectele, încercând să le recunoaştem.

  Eliberarea de pe această lume nu o coiicepuserăm astfel. Noi ne-o imaginam în varianta lui Puşkin: „Şi fraţii spada vă vor da” *, însă această fericire nu este hărăzită multor generaţii de întemniţaţi.

  Era o eliberare furată, nu una adevărată. Şi cuie simţea astfel se grăbea să fugă cu această frântură de libertate furată în singurătate, încă din lagăr, „aproape fiecare dintre noi, camarazii mei apropiaţi şi eu, ne spuneam: dacă Dumnezeu ne ajută să ieşim vii în libertate, nu vom locui în oraşe şi nici chiar în sate, ci undeva într-un adânc de pădure. Vom lucra ca pădurari, brigadieri silvici, în sfârşit – ciobani, şi vom fi cât mai departe de oameni, de politică, de toată această lume trecătoare” (V. V. Pospelov). La începuturile libertăţii sale, Avenir Borisov se ţinea mai tot timpul departe de oameni, se refugia în natură. „Eram în stare să îmbrăţişez şi să sărut fiecare mesteacăn, fiecare plopşor. Foşnetul frunzelor căzând (m-am eliberat toamna) mi se părea o muzică, şi mă podideau lacrimile. Puţin îmi păsa că primeam 500 grame de pâine, căci eu puteam ceasuri întregi să ascult liniştea şi să citesc cărţi. Toată munca în libertate mi se părea uşoară, simplă, zilele zburau ca orele, setea de viaţă era insaţiabilă. Şi dacă pe lume există fericire, ea îl va găsi negreşit pe fiecare zek în primul lui an de viaţă în libertate!”

  Astfel de oameni multă vreme nu vor să aibă nimic: ei nu uită că averea se pierde uşor, ca mistuită de foc. Într-un mod aproape superstiţios, ei evită lucrurile noi, le poartă pe cele vechi, se aşază pe scaune rupte. Teuno şi soţia lui au avut multă vreme un soi de mobilă pe care nici să te aşezi, nici să te sprijini nu puteai, totul se clătina. „Uite aşa trăim, râdeau ei, de la o zonă la alta.” (Şi-au cumpărat alta, nouă – şi el a murit.)

  L. Kopelev s-a întors la Moscova în anul 1955 şi a descoperit că: „Nu mă simt deloc bine înconjurat de oameni cu situaţie prosperă. Dintre foştii prieteni mă întâlnesc doar cu aceia care măcar nu pot fi acu/aţi de bunăstare.”

  Da, omeneşte doar aceia sunt interesanţi care au renunţat să-şi aranjeze o carieră. Cei care se zbat să o facă sunt cumplit de plicticoşi.

  Totuşi oamenii sunt diferiţi. Şi mulţi au simţit trecerea spre libertate într-un mod diferit (mai ales în perioada când CEKGB parcă mai închidea ochii puţin): ura! Sunt liber! Acum un singur legământ: să nu se mai repete! Acum să recuperez, să recuperez ce am pierdut!

  Unii recuperează în funcţii, unii în grade (ştiinţifice sau militare), alţii în salarii şi carnete de economii (la noi se consideră că este de prost gust să vorbeşti despre aşa ceva, dar în secret oamenii numără…). Unii – în copii. Alţii… Valentin M. Mi s-a jurat în puşcărie că în libertate va recupera în domeniul – fete, şi, într-adevăr: câţiva ani în şir, ziua era la lucru, iar serile, chiar şi în cele obişnuite – cu fetele, şi mereu cu altele; dormea câte patru-cinci ceasuri, s-a scofâlcit, a îmbătrânit. Unii recuperează la mâucare, la mobilă, la îmbrăcăminte (au uitat cum ni se tăiau nasturii, cum piereau cele mai bune lucruri în vestiarele băilor). Din nou – să cumperi va deveni cea mai plăcută ocupaţie.

  Şi cum să le reproşezi dacă, într-adevăr, au pierdut atâtea? Dacă li s-au tăiat din viaţă atâtea?

  Corespunzător celor două moduri de receptare a libertăţii, vom întâlni două atitudini diferite faţă de trecut Tu ai trăit nişte ani cumpliţi. Pare-se, nu eşti un ucigaş sinistru, nu eşti un şarlatan murdar, atunci de ce să încerci să uiţi puşcăria şi lagărul? De ce să te ruşinezi de ele? Oare nu este mai bine să consideri că ele te-au îmbogăţit? Nu-i mai bine să te mândreşti cu ele?

  Dar foarte mulţi (şi nu dintre cei slabi, nu dintre cei proşti, de la care nici nu te aştepţi) încearcă să u iţe! Să uite cât mai repede cu putinţă! Să uite absolut totul. Să uite, ca şi cum n-ar fi existat!

  I. G. Wendelstein: „De obicei te străduieşti să iiu-ţi aduci aminte, este o reacţie de apărare”. Pronman: „Vă spun cinstit, n-am vrut să mă văd cu foştii deţinuţi, ca să nu îmi amintesc”. S. A. Lesovik: „După ce m-am întors din lagăr, am încercat să nu-mi amintesc trecutul. Şi, ştiţi, aproape am izbutit!” (până la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici). S. A. Boudarin (ştiu de mult că în 1945 el a stat în aceeaşi celulă de la Lubianka înaintea mea; eu mă prind să-i numesc nu numai pe colegii noştri de celulă, dar şi pe cei cu care el a stat înainte, pe care nu i-am cunoscut niciodată – şi îmi răspunde): „Eu m-am străduit să-i uit pe toţi cei cu care am stat acolo”. (După asta, fireşte, nici nu-i mai răspund.) înţeleg când cei care evită cunoştinţele vechi din lagăr sunt comunişti ortodocşi: s-au plictisit să latre unul la o sută, amintirile sunt prea dezagreabile. Şi apoi, ce nevoie au ei de acest public spurcat, fără ideologie? Cum sunt ei loialiştii, dacă uu vor să uite, să ierte, să se întoarcă la situaţia dinainte? Căci pentru asta trimiteau jalbe de patru ori pe an: aduceţi-mă înapoi! Aduceţi-mă înapoi! Eu am fost bun şi voi fi bun! * în ce constă întoarcerea pentru ei? În primul rând, în recăpătarea carnetului de partid. A statelor de serviciu. A vechimii. A meritelor.

  Carnetul de partid îşi lasă adierea „. – ’.:’ Mângâind fruntea reabilitată.

  Iar experienţa lagărului este acea pacoste de care trebuie să scapi cât mai repede. Parcă în experienţa de lagăr, chiar dacă o vei scutura şi spăla, se va găsi măcar un grăuncior de metal preţios?

  Iată-l, de pildă, pe bătrânul bolşevic Vasiliev, din Leningrad. A făcut de două ori câte zece ani (având de fiecare dată şi câte cinci ani de botniţă^). A primit pensie personală republicană. „Am absolut tot ce-mi trebuie, înalţ slavă partidului şi poporului meu.” (Extraordinar! În felul acesta numai Iov din Biblie l-a proslăvit pe Dumnezeu pentru bube, pentru boală, pentru foamete, pentru morţi, pentru umilinţe: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!) Dar acest Vasiliev nu este un trântor, doar uu consdmator pur şi simplu: „Fac parte din comisia de luptă împotriva parazitismului”. Contribuie şi el, adică, pe măsura Puterilor lui de bătrân cârpaci la una dintre principalele ilegalităţi ale zilelor noastre. Aşadar, asta este faţa Binegmditorului [Bungânditoralui]!

  Este clar de ce nici turnătorii nu sunt doritori de amintiri şi întâlniri: se tem de reproşuri şi demascări.

  Dar ceilalţi? Nu se cufundă oare prea adâhe în robie? Este un legământ impus de bunăvoie ca să nu mai ajungă încă o dată unde au fost? „Să uit, ca pe un vis urât, să uit, să uit imaginile trecutului de lagăr blestemat”, zice Nastenka V., care a ajuns la puşcărie nu oricum, ci fugind, cu o rană făcută de o armă de foc. De ce filologul clasicist. A. D., care prin natura ocupaţiilor sale are de-a face cu numeroase fapte de istorie antică. – De ce şi el îşi impune „să uite totul”? Ce va înţelege atunci din toată istoria umanităţii?

  Evghenia D., când mi-a povestit în 1965 despre întemniţarea ei la Lubianka în 1921 înainte de a se căsători, a adăugat: „Iar răposatului meu soţ nici nu i-am povestit despre asta, am uitat”. A uitat? A uitat să-i spună omului celui mai apropiat, cu care a trăit o viaţă? Asta înseamnă că nu ne întemniţează de ajuns!

  Dar poate că nu trebuie să judecăm atât de aspru? Poate aceasta este caracteristica umanităţii medii? Căci nu degeaba au fost create proverbele: După un ceas de bucurie uiţi toate necazurile.

  O poveste se uită repede, uu corp se-ngraşă repede.

  Un corp care se îngraşă repede – iată ce este omul!

  Prietenul şi coinculpatul meu Nikolai Vitkevici (mulţumită eforturilor noastre copilăreşti, ne-am trezit amândoi după gratii) a luat tot ce s-a întâm-plat ca pe un blestem, ca pe un eşec ruşinos al unui dobitoc. Şi s-a aruncat în ştiinţă, activitatea cea mai inofensivă pentru a parveni, în anul 1959, când Pastemak^ încă trăia, dar era hăituit din toate părţile, am început să-i vorbesc despre acest mare poet. A dat din mână plictisit: „Ce să mai vorbim de aceşti boşorogi! Mai bine ascultă cum mă lupt eu la catedra mea!” (El se luptă mereu cu cineva ca să avanseze în funcţie.) Şi tribunalul l-a preţuit la zece ani de lagăr. Oare nu era suficientă o bătaie bună cu nuiaua…?

  Iată că a fost eliberat şi Grigori M-z, a fost eliberat, i s-au ridicat antecedentele penale, a fost reabilitat, i s-a înapoiat carnetul de partid (căci nu te întreabă dacă în vremea asta nu cumva ai crezut în lehova sau în Allah şi n-au cum să ştie că nici o fărâmiţă din vechile tale idei n-a mai rămas în vremea asta, ci – poftim, ia-ţi carnetul!) Şi el se întoarce din Kazahstan în oraşul său J, trece prin oraşul meu, eu ies la tren. Oare la ce se gândeşte el acum? E-e, nu cumva ţinteşte să se întoarcă la Secţia Secretă ori la Secţia Specială? Discuţia noastră a fost puţin cam distrată.

  Iată-l şi pe R. Retz. În prezent este şeful unui birou administrativ, mai este şi drujinnik’. Povesteşte plin de importanţă despre viaţa lui actuală. Şi cu toate că pe cea veche nu a uitat-o – cum să uiţi optsprezece ani pe Kolâma? – Despre Kolâma povesteşte cu uscăciune şi nedumerire: oare au existat într-adevăr toate acestea? Cum au putut să existe?… El s-a spălat definitiv de trecut. El este neatins şi mulţumit de toate.

  Aşa cum un hoţ abandonează furatul, tot astfel un surogat de definut politic uită. Pentru asemenea oameni lumea devine din nou comodă, nu mai înţeapă şi nu mai strânge pe nicăieri. Cum înainte li se părea că „toţi sunt la puşcărie”, acum li se pare că uu mai este nimeni, îi umple de bucurie vechiul tâlc al lui întâi Mai şi al aniversării lui Octombrie: nu mai sunt acele zile crunte când în bătaie de joc ne percheziţionau în ger şi ticseau până la refuz celulele puşcăriei lagărului. Dar de ce să ne ducem aşa de sus? Dacă ziua, la serviciu. – Capul familiei a fost lăudat de şefi, seara, acasă, este sărbătoare, e un triumf.

  Doar în familie, fostul mucenic îşi îngăduie uneori să mai bombăne. Doar aici el îşi mai aminteşte uneori, că să fie mai mult mângâiat şi apreciat. Dar îndată ce a trecut pragul casei – gata, a uitat.

  Dar să nu fim atât de intransigenţi. Căci asta e o însuşire general-umană: după o experienţă potrivnică, să te întorci la „eul” propriu, la multe dintre trăsăturile şi deprinderile dinainte (chit că nu erau dintre cele mai bune), în aceasta se manifestă stabilitatea personalităţii noastre, a genelor noastre. Astfel, probabil, omul n-ar mai fi fost om. Acelaşi Taraş Şevcenko, ale cărui rânduri descumpănite au fost citate, după zece ani scrie nespus de bucuros: „Nici o trăsătură a fiinţei mele interioare nu s-a modificat. Mulţumesc din tot sufletul Creatorului atotputernic că nu a îngăduit cumplitei experienţe să se atingă de convingerile mele cu ghearele ei de fier.

  Dar cum procedează ca să uite? Unde se poate învăţa aşa ceva…?

  „Nu! Scrie M. I. Kalini.ua. Nimic nu se uită şi nimic în viaţă nu se aranjează. Nici eu nu mă bucur că sunt aşa. Şi la serviciu se poate să fii bine văzut, şi în viaţă să-ţi meargă totul ca pe roate, dar în inimă este ceva care te roade, te roade întruna, şi o oboseală nesfârşită. Sper că nu veţi scrie despre oamenii care s-au eliberat că au uitat totul şi sunt fericiţi?”

  Raisa Lazutina: „Nu trebuie să ne amintim de ceea ce a fost rău? Dar dacă uu există nimic bun de care să ne aducem aminte…?”

  Tamara Prâtkova: „Am fost închisă doisprezece ani, sunt în libertate de unsprezece, dar nu pot nicicum să înţeleg: pentru ce trăim? Şi unde este dreptatea?”

  De două secole Europa discută despre egalitate, iar noi suntem atât de diverşi! Ce brazde diferite lasă viaţa în inimile noastre: unul nu poate uita nimic nici după unsprezece ani, altul uită totul a doua zi…

  Ivan Dobriak: „Totul a rămas în urmă, dar nu-i chiar aşa. Am fost reabilitat, dar nu-mi găsesc liniştea Rareori se întâmplă să fie vreo săptămână când pot să dorm liniştit, în rest – tot timpul visez numai zona. Te trezeşti în lacrimi, ori te trezesc cei din casă speriaţi.”

  Ans Berastein şi după unsprezece ani visează numai scene din lagăr. Şi eu la fel, vreo cinci ani mă visam numai deţinut, niciodată liber, ba uneori chiar şi astăzi visez că sunt zek (şi în vis nu mă miră deloc acest lucru, mă comport Ca odinioară). L. Kopelev, la paisprezece ani de la eliberare – s-a îmbolnăvit şi numaidecât a început să aiureze din cele trăite în puşcărie*.

  Şi întotdeauna nu vei găsi în limbajul nostru din somn cuvintele „cabină” şi „salon”, ci întotdeauna doar „celulă”… Şavirin: „Nu pot nici acum să privesc liniştit câinii-lup”. C r Ciulpeniov, câud merge prin pădure, nu poate pur şi simplu să respire, să se delecteze cu plimbarea: „Mă uit şi-mi zic: ce pini grozavi, au crengi puţine, uu rămân resturi la tăiere, metri cubi curaţi…”

  Cum să uiţi, dacă te stabileşti în satul Milţevo, iar acolo aproape jumătate din locuitori au trecut prin lagăre, e drept, mai mulţi pentru hoţie? Dacă vii la gara din Riazan şi vezi trei uluci desprinse drn gard? Şi nimeni nu le bate la loc, ca şi când aşa trebuie să stea. Pentru că tocmai lângă acest loc opresc vagoanele cu deţinuţi – şi astăzi, şi astăzi opresc! – Iar lângă spărtura din gard trag dubele cu spatele, şi zekii sunt împinşi prin spărtura aceea (aşa este mai comod, ca zekii să nu fie duşi prin peronul de pasageri). Asociaţia unională pentru răspândirea ignoranţei8 îţi comandă o conferinţă (1957) şi te trezeşti că aceasta trebuie ţinută la ITK-2 din Riazan – colonia feminină de pe lângă închisoare. Şi tu te prezinţi la postul de gardă, şi prin vizor te priveşte un chipiu familiar, însoţit de cetăţeanul educator, treci prin curtea închisorii, şi nişte femei triste, prost îmbrăcate dau mereu cele dintâi bineţe cu o expresie slugarnică. Acum stai în cabinetul şefului secţiei politice, şi până ce el te distrează aici, ţii ştii: acolo, acum, sunt alungate din celule, sunt trezite cele care dorm, celor care se află la bucătăria individuală li se smulg gamelele din mmă – repede la conferinţă, repede! Şi iată că au umplut sala. Şi sala este umedă, şi coridoarele sunt umede, şi, probabil şi mai umede sunt celulele, şi nefericitele femei, fireşte – care muncesc din greu, tot timpul conferinţei tuşesc cu o tuse bătrânească, profundă, răsunătoare, seacă ori hârâitoare. Nu sunt îmbrăcate ca femeile, ci ca nişte caricaturi de femei, tinere – colţuroase, slabe, ca nişte babe, toate sunt istovite şi aşteaptă sfârşitul conferinţei mele. Mi-e ruşine. Cât n-aş fi dat să mă pot preface în fum şi să dispar. Ce n-aş fi dat ca în locul acestor „realizări ale ştiinţei şi tehnicii” să le strig: „Femei! Până când vor mai dura toate astea?” Ochiul meu remarcă vreo câteva proaspete, bine îmbrăcate, chiar în pulovere. Acestea sunt „oploşitele”. Iată, asupra lor să-ţi opreşti privirea şi fără să mai asculţi tuşea, poţi foarte lin să-ţi sfârşeşti cu bine conferinţa. Ele nu-şi iau ochii de la tine, ascultă foarte atente. Insă eu ştiu că ele nu ascultă cuvintele, uu de cosmos au nevoie, ci, pentru că rar au ocazia să vadă un bărbat, acum îl privesc, îl cercetează. Şi îmi imaginez că acum îmi vor lua permisul de intrare şi voi rămâne aici. Şi aceşti pereţi, aflaţi doar la câţiva metri de strada cunoscută, de cunoscuta staţie de troleibuz, îmi vor bara toată viaţa, din pereţi ei vor deveni ani. Nu, nu, voi pleca îndată! Cu un bilet de patruzeci de copeici voi merge cu

 

  *În Occident am primit o scrisoare de la Frank Dilder din Bra/ilia, că şi acolo şi deja după treizeci, de ani de la eliberare încă mai are coşmaruri din lagăr şi mereu îl roagă pe şeful secţiei a treia (secţia operativă) să-l elibereze din regiunile transpolare.

  Troleibuzul până acasă, acolo voi prânzi, şi mâncarea va fi gustoasă. Dar măcar să nu uit: ele vor rămâne toate aici. Şi vor continua să tuşească. Ani în şir.

  La aniversarea arestării mele, „sărbătoresc”, pentru mine însumi, „ziua zekului”: dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi tom apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de casă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!

  Am scos din lagăr şi păstrez peticele cu numerele purtate. Da parcă numai eu? Jn multe case ţi le vor arăta ca pe nişte lucruri sfinte.

  Iiitr-o zi treceam pe strada Novoslobodskaia – puşcăria Butârki! „Biroul de primire a pachetelor”. Intru. E plin de femei, dar sunt şi bărbaţi. Unii îşi predau pachetele, alţii discută. Va să zică, de aici ni se expediau pachetele? Ce interesant. Cu figura cea mai nevinovată mă apropii să citesc regulamentul de primire. Dar, observându-mă cu privirea-i de vultur, de mine se apropie un plutonier botos. „Dumneata ce doreşti, cetăţene?” A simţit că nu-i vorba de un pachet, ci de o festă. Prin urmare, totuşi miros înpă a zek!

  Şi vizitarea morţilor? Morţii tăi, lingă care trebuia să zaci şi tu străpuns de baionetă? A. L Olenev, de acum moşneag, s-a dus în anul 1965. Cu rucsacul şi bastonul a ajuns în vechiul orăşel sanitar de acolo – pe deal (lângă aşezarea Kerki), unde îngropau morţii. Dealul este plin de oase şi cranii, şi localnicii îi zic astăzi dealul oaselor.

  Într-un oraş din nordul îndepărtat, unde jumătate de an este noapte şi jumătate de an este zi, trăieşte Galia V. Ea nu are pe nimeni în toată lumea, iar ceea ce ar trebui să se cheme „casă” este un colţ zgomotos şi murdar. Odihna, pentru ea, înseamnă să meargă cu o carte la restaurant, să ia un vin, să bea un pic, să fumeze, să „tânjească după Rusia”. Prietenii ei preferaţi sunt muzicanţii şi portarii. „Mulţi dintre cei care se întorc de acolo îşi ascund trecutul. Eu însă sunt mrndră de biografia mea.”

  Ba ici, ba colo, o dată pe an se strâng asociaţii ale foştilor zeki, beau şi deapănă amintiri. „Şi, ciudat, spune V. P. Goliţân, sunt evocate nu numai imagini sumbre, apăsătoare, multe lucruri trezesc îu noi sentimente calde, pline de duioşie.”

  Şi asta este una din însuşiririle omului. Şi nu dintre cele mai rele.

  „Eu purtam în lagăr litera I, ne comunică îucântat V. L. Ghinzburg. Iar carnetul de identitate care mi l-au dat avea seria ZK!”

  Citeşti şi simţi că te cuprinde un val de căldură. Nu, pe cuvânt de onoare, cât sunt de deosebite, printre alte scrisori, scrisorile foştilor zeki. Ce dârzenie excepţională! Iar câud ştiu ce au de făcut – câtă energie scot la iveală! În zilele noastre, dacă primeşti o scrisoare fără văicăreli, o scrisoare cu adevărat optimistă, ea ou poate fi decât de la un fost zek. Obişnuiţi cu totul pe lume, ei nu se plâng de nimic.

  Sunt mândru că aparţin acestei generaţii puternice! Noi nu am fost o generaţie, noi am fost făcuţi o generaţie! Ne-au sudat atât de grozav, cum noi înşine, în lumina amurgului şi răzleţiţi de viaţa normală, unde toţi se tem unul de celălalt, u-ani fi putut niciodată să ne sudăm. Ortodocşii şi turnătorii s-au Eliminat într-un fel automat dintre noi în libertate. Nu trebuie să convenim dinainte ca să ne susţinem unul pe celălalt. Nu trebuie să ne punem la încercare unul pe altul. Ne întâluim, ne privim în ochi, două cuvinte – şi nu mai este nevoie de alte explicaţii. Suntem gata să-l ajutăm pe cel aflat în necaz. Pretutindeni avem oamenii noştri. Şi noi suntem milioane.

  Zăbrelele ne-au dat o altă măsură a lucrurilor şi a oamenilor. A ridicat de pe ochii noştrii acel văl zilnic ce acoperă permanent ochii omului în viaţa căruia nu se întâmplă niciodată nimic.

  N. Stoliarova, venită de bunăvoie în 1934 din Paris în această capcană, care i-a răpit anii din miezul vieţii, nu numai că nu este chinuită de regrete şi nu-şi blesteamă venirea în ţară, dar iată ce scrie: „Am avut dreptate când în pofida mediului meu şi în pofida glasului raţiunii am plecat în Rusia. Necunoscând-o câtuşi de puţin, am ghicit-o cu tot lăuntrul meu”.

  I. S. Karpunici-Braven, cândva, în timpul războiului civil, comandant de brigadă înflăcărat şi impetuos, pe care nu-l ocoleau izbânzile, nu examina niciodată listele ce i le prezenta şeful secţiei speciale şi, nu deasupra listei, ci jos, nu cu litere mari, ci cu litere de rând, ca şi cum ar fi fost o bagatelă, scria cu un creion bont, fără să pună puncte: p e (asta însemna: Pedeapsa Capitală! Tuturor!). Pe urmă au venit romburile la petliţe9, pe urmă – douăzeci de ani şi jumătate pe Kolâma. – Şi iată-l apoi trăind în mijlocul pădurii într-o gospodărie izolată, îşi udă grădina de zarzavat, îşi hrăneşte găinile, face puţină tâmplărie, nu vrea să facă deloc cerere de reabilitare, îl înjură pe Voroşilov, notează supărat în caiete răspunsurile sale, nenumărate răspunsuri, la orice emisiune radio şi la orice articol de ziar. Dar mai trec nişte ani, şi filosoful din pădure notează cu convingere dintr-o carte un aforism: „Este puţin să iubeşti omenirea, trebuie să ştii să suporţi oamenii”.

  Iar înainte de moarte, cu vorbele lui, dar care te fac să te înfiori – oare nu-i misticism? Nu-i bătrânul Tolstoi?: „Am trăit şi am judecat totul după mine. Acum sunt un alt om şi nu mai judec astfel.”

  Om uimitor, V. P. Tarnovski, după expirarea termenului, a rămas pe Kolâma. Scrie versuri pe care nu le trimite nicăieri. Iată una din meditaţiile lui:, r, ;’:’ Şi mi-a revenit acest meleag hain, Dumnezeu m-a osândit la tăcere. Pentru că l-am văzut pe Cain Şi să-l ucid – nu am avut putere.*

  Păcat numai că o să murim toţi, unul după altul, fără să fi săvârşit nimic vrednic de luat în seamă.

 

  *

  Şi când ajung să fie liberi, pe zeki îi mai aşteaptă ceva – îutâluirile. Părinţi şi copii. Soţi şi soţii. Şi aceste întâlniri nu se termină întotdeauna cum te-ai fi aşteptat în zece, în cincisprezece ani, fără noi, copiii noştri puteau să crească în dezacord cu dorinţele noastre: uneori erau pur şi simplu străini, uneori – şi duşmani. Şi femeile – puţine dintre ele erau răsplătite pentru aşteptarea cu credinţă a soţilor: atâţia ani trăiţi în despărţire puteau să schimbe totul în om, rămânea doar numele dinainte. Experienţa de viaţă a lui şi a ei este prea deplină, şi acum le este imposibil să se mai unească.

  Cei amatori pot găsi aici material pentru filme şi pentru romane, care însă nu intră în cartea aceasta., Aici vom reda numai povestea Măriei Kadaţkaia.

  „În primii zece ani, soţul mi-a scris şase sute de scrisori. În următorii zece – una singură, şi aceea că-ţi pierea cheful de viaţă. După nouăsprezece ani, în prima lui învoire, n-a venit la noi, s-a dus la rudele lui, pe la mine şi la băiat a venit doar patru zile, în trecere. Trenul cu care trebuia să sosească fusese desfiinţat în ziua aceea. Şi, după o noapte fără somn, m-am culcat să mă odihnesc. Aud soneria O voce necunoscută:” O caut pe Măria Venediktovna „. Deschid. Intră un bărbat corpolent, în vârstă, cu manta de ploaie şi pălărie. Fără să scoată un cuvânt, el intră cutezător. Buimacă de somn, parcă uitasem că îmi aşteptam soţul. Stăm în picioare.” Nu m-ai recunoscut? „ Nu. „Şi mă tot gândeam că omul acesta este vreuna din multele mele rude, pe care de asemenea uu le văzusem de mulţi ani. Pe urmă i-am privit buzele strânse, mi-am amintit că îmi aştept bărbatul şi – am leşinat! Atunci a ieşit băiatul, care era bolnav. Şi toţi trei, fără să, ieşim din singura cameră, am stat patru zile. Şi faţă de băiat a fost foarte rezervat, de altfel, şi băiatul faţă de el, şi cu soţul aproape că n-am vorbit, a fost, aşa, o discuţie generală. Ne-a povestit de viaţa lui şi nu s-a interesat câtuşi de puţin cum am dus-o noi fără el. A plecat din nou în Siberia, la plecare nu m-a privit în ochi. I-am spus că soţul meu a murit în Alpi (era prizonier în Italia, l-au eliberat aliaţii)”.

  Dar sunt şi altfel de întâlniri, mai vesele.

  Poţi să întâlneşti un supraveghetor sau pe vreunul din şefii de lagăr. La baza turistică din Teberda, în instructorul de educaţie fizică Slava, recunoaşti brusc pe vertuhaiul^ din Norilsk. Sau, într-un magazin alimentar din Leningrad, Misa Baxt observă o figură cunoscută şi aceasta l-a observat pe el. Căpitanul Gusak, şeful unei secţii de lagăr, acum civil. „Ascultă, stai puţin! N-ai stat cumva în lagăr?… A, mi-aduc aminte, ţi-am interzis pachetul pentru muncă proastă.” (Ţine minte! Toate astea lor li se par fireşti, ca şi cum ar fi puşi deasupra noastră pe vecie, iar acum nu-i decât o mică pauză.)

  Poţi să-l întâlneşti (cazul lui Belski) pe comandantul unităţii, colonelul Rudâko, care s-a grăbit să-şi dea acordul la arestarea ta, numai să nu aibă neplăceri. Tot în civil şi cu căciulă boierească, figură de savant, om respectabil.

  Poţi să-ţi întâlneşti anchetatorul, acela care te-a bătut şi te-a băgat la ploşniţe. Acum este la pensie, o pensie frumoasă, ca de pildă Hvat, anchetatorul şi ucigaşul marelui Vavilov10, locuieşte pe strada Gorki11. Să te izbăvească Dumnezeu de o astfel de întâlnire, căci vei avea un atac de inimă, tu, nu el.

  II mai poţi întâlni şi pe denunţătorul tău, acela care te-a băgat la puşcărie, şi, iată-l, prosperă. Şi nu-l pedepsesc fulgerele cerului! Cei care se întorc pe meleagurile natale, aceia îşi întâlnesc neapărat turnătorii. „Ascultaţi, de ce nu-i daţi în judecată? Încearcă să vă convingă oameni cu simţul dreptăţii şi cu firea mai aprigă. Măcar să fie demascaţi în public!” (Mai mult nu speră nimeni, toţi înţeleg asta…) „O, nu… Nu merită…” răspund reabilitaţii.;?

  Pentru că această judecată ar fi în partea în care trag boii…

  „Să-i pedepsească viaţa!” zice Avenir Borisov, făcând un gest de renunţare. ’.; –;]-. ’. -.’-

  Nu rămâne altceva.

  Compozitorul H. I-a spus lui Şostakovici! „Uite, cucoana asta, L., membră a Uniunii^ noastre, cândva, m-a băgat la puşcărie”. „Scrie o declaraţie, i-a propus Şostakovici cu înflăcărare, şi o s-o excludem din Uniune!” (Vezi să nu fie aşa!) H. S-a apărat cu mâinile amândouă: „Nu, mulţumesc! Pe mine m-au târât de barba asta pe pardoseală, nu mai vreau”.

  Dar parcă poate fi vorba de răzbunare? Iată plângerea lui G. Polev: „Canalia care m-a băgat la puşcărie, când am ieşit – era gata-gata să mă bage din nou, şi m-ar fi băgat! – Dacă nu-mi abandonam familia şi n-aş fi plecat din oraşul natal”.

  Asta da, este ca la noi! Iii spirit sovietic!, -,.: <.

  Ce este vis, ce e miraj de mlaştină: trecutul? Ori prezentul…?

  În anul 1955, Ephroimsohn s-a dus la Salin, adjunctul procurorului general, şi i-a prezentat un volum de acuzaţii penale împotriva lui Lâseuko. Salin i-a spus: „Nu suntem competenţi să analizăm asta, adresaţi-vă Comitetului Central”.

  Oare de când au devenit incompetenţi? Sau – de ce n-au devenit cu treizeci de ani mai înainte?

  Prosperă ambii martori mincinoşi care l-au băgat pe Ciulpeniov în groapa din Mongolia^: Lozovski şi Serioghin. Împreună cu un camarad de arme comun, Ciulpeniov s-a dus la biroul lui Serioghin de la serviciile comunale ale Mossovet-ului. „Faceţi cunoştinţă. Un camarad de la Halhiu-Gol, nu-ţi aminteşti?” „Nu, nu-mi amintesc.” „Dar numele de Ciulpeniov îţi spune ceva?” „Nu, nimic, războiul ne-a împrăştiat în toate părţile.” „Dar soarta lui o cunoşti, ştii ce i s-a întâmplat?” „Habar n-am.” „Ah, ce ticălos, ce canalie eşti!”.’.-

  Singurul lucru pe care i-l poţi spune. La comitetul raional de partid, unde Serioghin era în evidenţă: „Nu se poate! Lucrează atât de conştiincios”.

  Lucrează conştiincios…!: ;.’:.’, HV Totul şi toţi sunt la locul lor. A tunat, a fulgerat, dar furtuna a trecut fără să lase măcar câţiva stropi de ploaie.

  Nimic nu s-a clintit din loc, şi I. A. Kreinovici, cunoscător al limbilor Nordului*, a revenit în acelaşi institut, şi în acelaşi sector, laolaltă cu cei care l-au denunţat, care îl urăsc, cu cei alături de care se dezbracă la garderobă şi stă la şedinţe.

  Este la fel ca şi cum victimele Auschwitz-ului ar deschide în asociaţie cu foştii şefi ai lagărului o firmă de galanterie.

  Există obergruppen-tamători şi în lumea literară. Câte suflete n-a nenorocit I. Elsberg15? Lesiucevski16? Toată lumea îi cunoaşte şi nimeni nu îndrăzneşte să-i atingă. Au încercat să-i dea afară din Uniunea Scriitorilor -degeaba! Nici măcar din serviciu. Nici, bineînţeles, din partid.

  Când a fost redactat codul nostru (1926), s-a considerat că delictul prin calomnie este de cinci ori mai uşor şi scuzabil decât crima făptuită prin cuţit (Nici nu se putea presupune că sub dictatura proletariatului cineva se va folosi de acest procedeu burghez – calomnia.) Conform articolului 95, orice denunţ şi orice mărturii false cu bună ştiinţă, asociate cu: a. Învinuirea de crimă gravă; b. Motive interesate; e. Confecţionare de probe artificiale pentru acuzare – se pedepsesc cu privare de libertate pâuă la… Doi ani. Ba chiar şi până la şase luni.

  Acest articol a fost redactat fie de nişte idioţi notorii, fie de nişte clarvăzători.

  Eu cred că de clarvăzători.

  Şi de atunci la fiecare amnistie (cea a lui Stalin din 1945, cea a lui „Voroşilov” din 1953), nu uitau să fie introdus acest articolaş, se îngrijeau de activul lor.

  Să nu uităm prescripţia. Dacă ai fost victima unei acuzaţii false (şi cădeai sub incidenţa articolului 58), nu există prescripţie. Dar dacă tu ai adus o acuzaţie falsă, aici, da, prescripţia există, noi te protejăm.

  Cazul familiei Annei Cebotar-Tkaci a fost măsluit pe de-a-ntregul din mărturii false, în 1944, ea, tatăl ei şi doi fraţi au fost arestaţi chipurile pentru motive politice şi, chipurile, pentru asasinarea norei şi, respectiv, cumnatei. Toţi cei trei bărbaţi au fost omorâţi în bătăi în puşcărie (u-au recunoscut), Auna a făcut zece ani. Iar cumnata – s-a dovedit că era întreagă şi nevătămată! Şi încă zece ani Anna a cerut zadarnic reabilitarea! Chiar, şi în 1964, procuratura i-a răspuns: „Aţi fost condamnată corect şi nu există temeiuri pentru revizuire”. Când totuşi au reabilitat-o, neobosita Skripnikova a scris pentru Anna o plângere: să fie judecaţi martorii mincinoşi. Procurorul G. Terehov i-a răspuns: imposibil, cazul a fost prescris…

  În deceniul al treilea, au scormonit, i-au descoperit, i-au târât la judecată şi i-au împuşcat pe nişte mujici inculţi, care cu patruzeci de ani mai înainte executaseră nişte membri ai organizaţiei Narodnaia volia condamnaţi de

 

  *Despre el s-a spus foarte just: dacă odinioară membrii mişcării Narodnaia volta deveneau lingvişti celebri datorită faptului că erau trimişi în exil, Kreinovici s-a menţinut astfel în ciuda lagărului stalinist: chiar şi pe Kolâma el a încercai să se ocupe de studiul limbii iukaghirilor.

  Justiţia ţaristă. Dar acei mujici nu erau de-ai lor. Pe când denunţătorii – tmp din trupul lor.

  Aceasta era libertatea spre care au fost sloboziţi foştii zeki. Există oare în istorie vreun exemplu, unde atâta nelegiuire, cunoscută de toată lumea, să nu fie judecată şi pedepsită?; Şi la ce ne putem aştepta? Ce mai poate creşte din această duhoare?

  Admirabilă justificare a intenţiei mişeleşti a Arhipelagului!

  Sfârşitul Părţii a Şasea Partea a ŞAPTEA STALIN nu MAI ESTE Şi nu s-au pocăit de uciderile lor…

  Apocalipsa, 9,21

  Capitolul 1

  Cum să priveşti astăzi peste umăr FIREŞTE, noi nu ne pierduserăm speranţa că se va povesti despre noi: căci mai devreme ori mai târziu se va spune întregul adevăr despre tot ce s-a întâmplat în istorie. Dar părea că acest lucru nu se va întâmpla prea curâud, ci după moartea celor mai mulţi dintre noi. Şi în cu totul alte condiţii. Eu însumi mă consideram cronicarul Arhipelagului şi scriam, scriam fără preget, dar tot nu speram prea mult să văd cele scrise apărute în timpul vieţii.

  Cursul istoriei ne uimeşte întotdeauna, chiar şi pe cei mai clarvăzători, cu surprizele sale. Nu puteam să prevedem cum se va petrece: că fără nici o cauză determinantă vizibilă totul tresaltă şi începe să se umeacă din loc, şi puţin, şi pentru foarte puţină vreme, abisurile vieţii par că se întredeschid şi două-trei păsări purtătoare de adevăr vor izbuti să zboare înainte ca din nou şi pentru mult timp totul să se închidă cum a fost.

  Câţi dintre predecesorii mei nu au izbutit să ajungă să termine de scris, să ascundă şi să păstreze, să se târască, să se caţăre până la capăt! Mie mi-a fost hărăzită această fericire: în deschizătura dintre cele două canaturi de fier, înainte ca ele să se închidă, să se trântească din nou – să strecor primul pumn de adevăr.

  Şi precum materia cuprinsă de antimaterie – el a explodat numaidecât!

  El a explodat şi a atras după sine explozia scrisorilor oamenilor: asta însă era de aşteptat Dar şi o explozie de articole în ziare – printre scrâşnete de dinţi, ură şi neplăcere – o explozie de laude oficiale, de ţi se făcea greaţă.

  Când foşti zeki au aflat din sunetele de trâmbiţă ale tuturor ziarelor că a apărat nu ştiu ce roman despre lagăre şi gazetăraşii o laudă pe întrecute, au hotărât în unanimitate: „Din nou minciuni! Au pus la cale să umple lumea cu minciuni şi despre lagăre”. Că ziarele noastre cu exagerările lor obişnuite sunt în stare să se repeadă pe neaşteptate să laude adevărul – nimeni nu şi-ar fi imaginat aşa ceva! Unii nici nu voiau să pună mâna pe romanul meu.

  Când însă au început să citească, a erupt parcă un vaiet general, complet, un vaiet de bucurie – un vaiet de durere. Şi au început să curgă scrisorile.

  Păstrez aceste scrisori. Compatrioţii noştri au rareori ocazia să se pronunţe în legătură cu problemele sociale, iar foştii zeki – cu atât mai puţin. Cât de mult au fost dezamăgiţi, cât de mult au fost înşelaţi, şi deodată au crezut că totuşi începe era adevărului, că acum se poate să vorbeşti şi să scrii cu tot curajul!

  Şi s-au înşelat, bineînţeles, ca întotdeauna…

  „Adevărul a triumfat, dar târziu!” scriau ei.

  Ba chiar prea târziu, pentru că nu a triumfat câtuşi de puţin…’. – ’-l – ’

  Au fost şi dintre cei lucizi, care nu şi-au semnat scrisorile („ţin la sănătatea mea pentru zilele care mi-au mai rămas”), sau, numaidecât, în toiul campaniei de preamărire, întrebau: „Sunt uimit, cum de te-a lăsat Volkovoi1 să tipăreşti acest roman? Răspunde-mi, sunt neliniştit, nu eşti cumva la BUR…?” sau „Cum se face că nu v-au băgat încă la zdup, pe tine şi pe Tvardovski?”

  Uite aşa, li s-a înţepenit capcana, n-a funcţionat. Şi ce trebuiau să facă alde Volkovoi? Să ia creionul şi hârtia şi să scrie şi ei! Sau măcar dezminţiri la ziare. Căci printre ei, se pare, sunt şi foarte buni ştiutori de carte.

  Din acest cel de al doilea val de scrisori aflăm şi cum îi cheamă, şi cum îşi spun ei înşişi. Noi tot căutam un cuvânt: stăpâni ai lagărului, supraveghetori ai lagărului, dar nu – practicieni, uite-aşa! Ce cuvâut de aur! „Cekişti” nu e potrivit, nu e exact, poftim, atunci lucrători practicieni, ei au ales.

  Iată ce scriu aceştia: ’ ’!

  „Ivan Denisovici este un lingău.”/

  — V. V. Oleinik, Aktiubinsk) „Pentru Şuhov nu simţi nici compasiune, nici respect.” ^

   (I. Matveeva, Moscova) „Şuhov a fost condamnat pe drept… Şi ce să facă aceşti ze-ka ze-ka în libertate?” ’ ’ ’. ’ (V. I. Siliu, Sverdlovsk) „Aceşti degeneraţi cu suflet mişel au fost judecaţi cu prea multă blândeţe. De indivizii dubioşi din timpul Războiului de apărare a patriei nu-mi pare rău.” ’r ’ ’ (E. A. Ignatovici, or. Kimovsk)

  Şuhov este „un şacal notoriu, abil şi necruţător. Un egoist sadea, care nu trăieşte decât pentru burtă.”

   (V. D. Uspenski, Moscova*) „în loc să ne prezinte cum au pierit cei mai devotaţi oameni în anul 1937, autorul a ales anul 1941, când în lagăre ajungeau mai ales hoţii şi laşii*, în 1937 nu existau Şuhovi*, oamenii mergeau la moarte gravi şi tăcuţi, gândindu-se cui serveşte asta?” *

   (P. A. Pankov, Kramatorsk)

  Despre rânduielile vieţii din lagăr:. „ De ce să dai mâncare multă celui care nu munceşte? Forţele lui rămâii nefolosite… Lumea criminală este tratată încă prea blând”

   (S. I. Go loviţi, Akmolinsk) „în privinţa raţiilor de hrană nu trebuie să uităm că ei nu sunt la casa de odihnă. Trebuie să-şi ispăşească vina numai prin muncă cinstită. Acest roman este o jignire pentru soldaţii, sergenţii şi ofiţerii MVD. Poporal este făuritorul istoriei, dar cum este prezentat acest popor?… Numai” proşti „,” tâmpiţi „şi” nerozi „.”

   (plutonier Bazuuov, Oimiakon, 55 ani, îmbătrâuit în serviciul lagărelor) „În lagăre sunt mai puţine abuzuri decât în oricare alte dintre instituţiile sovietice (!). Susţin că în prezent, în lagăre, regimul este mai sever. Garda nu avea habar cine şi pentru ce stă în lagăr*.”

   (V. Karahanov, regiunea Moscova) „Şi noi, executanţii, suntem tot oameni, şi noi săvârşeam acte de eroism: nu trăgeam întotdeauna în cei care cădeau şi, astfel, ne riscam serviciul.”

   (Grig. Trofimovici Jelezniak) „Toată ziua în roman este plină de comportarea negativă a deţinuţilor fără să se arate rolul administraţiei… Dar detenţia deţinuţilor în lagăr nu este rezultatul perioadei cultului personalităţii, ci reprezintă executarea condamnării.”

   (A. I. Grigoriev) „Soljeniţân prezintă activitatea lagărului ca şi când acolo n-ar fi existat o conducere de partid. Dar se ştie că şi înainte, ca şi acum, au existat organizaţii de partid care dirijau întreaga activitate după conştiinţa lor.” [Practicienii] „nu făceau decât să execute ceea ce le cereau regulamentele, instrucţiunile, ordinele. Personalul care lucra atunci, lucrează şi astăzi, poate a mai crescut cu zece la sută, şi pentru activitatea ireproşabilă au fost stimulaţi de multe ori şi sunt apreciaţi de conducere.” „Toţi lucrătorii MVD clocotesc de indignare. Eşti pur şi simplu uimit cât venin conţine această operă. El întărită special poporul împotriva MVD-ului! Dar de ce Organele noastre îngăduie ca lucrătorii MVD să fie batjocoriţi? Asta nu-i cinstit!”

   (Anna Filippovna Zaharova, reg. Irkutsk, în MVD din 1950, în partid din 1956)

  Prin caracterul cârcotaş: pe urmă a fost trimis în Djezkazgan şi acolo, împreună cu Kuzneţov, a fost în fruntea revoltei.”

  Ascultaţi, ascultaţi! Asta nu-i cinstit! Un strigăt din tot sufletul! Patruzeci şi cinci de ani i-au chinuit pe băştinaşi, iar asta a fost cinstit. Şi pentru că romanul a fost tipărit – asta nu-i cinstit!

  „O asemenea porcărie nu mi-a mai fost dat să înghit… Şi asta nu-i doar părerea mea, suntem mulţi, numele nostru este Legiune.” *

  Pe scurt: „Romanul lui Soljeniţân trebuie scos neîntârziat din toate bibliotecile şi sălile de lectură.”

   (A. Kuzmin, Oriol) încet-încet – aşa s-a şi făcut*.

  „Cartea asta nu trebuia tipărită, ci predată ca material pentru organele KGB.”

   (Un anonim*, contemporan cu Octombrie)

  Aproape chiar aşa s-a întâmplat, contemporanul a ghicit. Şi încă un Anonim, acesta poet: M-auzi tu, Rusie, Pe cugetul nostru O pată nu găseşti!

  Din nou acest „incognito blestemat” 2! Era bine să fi aflat: a împuşcat cu mâna lui sau doar a trimis la moarte, sau nu-i decât un ortodox obişnuit, şi, poftim, ca să vezi – un anonim! Un anonim imaculat…

  Şi, în sfârşit, un amplu considerent filosofic: „Istoria nu are niciodată nevoie de trecut (?) şi cu atât mai mult nu are nevoie de el istoria culturii socialiste.”

   (A. Kuzmin)

  Istoria nu are nevoie de trecut! Lată ce au ajuns să spună Binegânditorii! Dar de ce are nevoie? Poate de viitor, nu-i aşa?… Şi aceşti oameni scriu istoria.

 

  *Iar definitiv – prin ordinul secret al Direcţiei Generale pentru păstrarea secretelor de stat în presă. Din 14 februarie 1974: să fie scoase şi distruse O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei şi alte povestiri publicate (semnat Roinanov).

  Şi ce poţi să le obiectezi tuturor, ce poţi să opui ignoranţei lor compacte? Cum ai putea să le explici acum?

  Căci adevărul este întotdeauna mai sfios, el tace în faţa presiunii insolente a minciunii.

  J. Absenţa îndelungată a unui schimb de informaţii liber în interiorul ţării creează prăpastia neînţelegerii între grupuri întregi ale populaţiei, între milioane – şi milioane.

  Pur şi simplu, încetăm să mai fim un popor unitar, fiindcă vorbim într-adevăr limbi diferite.

  *

  Şi totuşi breşa a fost făcută! Oricât de solid, de trainic, construit pentru vecie, părea zidul minciunii, în el s-a căscat o spărtură, încă mai ieri, la noi nu exista nici un fel de lagăr, nici un Arhipelag, iar astăzi – tot poporul şi toată lumea a văzut: lagăre! Lagăre de tip fascist!

  Cei de făcut? O voi bătrâni meşteri ai portiţelor de scăpare! O voi străvechi lăudători! Veţi îndura voi una ca asta? Vă veţi lăsa intimidaţi? Veţi capitula?

  Fireşte că nu! Meşterii portiţelor de scăpare au fost primii care au dat năvală în această breşă. Ani de zile parcă au aşteptat-o ca să o astupe cu trupurile lor cu pene cenuşii, şi cu fâlfâit de aripi bucuros – da, da, bucuros! – Să ascundă spectatorilor uluiţi Arhipelagul propriu-zis.

  Cel dintâi strigăt al lor – găsit într-o clipă, inspirat de instinct, a fost: asta nu se va repeta! Slavă Partidului! Asta nu se va repeta!

  Ah, ce isteţi, ah, ce meşteri la mâhuit mistria! Căci dacă „asta nu se va repeta”, se subînţelege de la sine că astăzi aşa ceva nu există! În viitor nu va exista, iar în prezent, de bună seamă că nu există!

  Atât de abil au fâlfâit din aripi în breşă – încât, abia ivit privirilor, Arhipelagul a şi devenit un miraj: el nici nu există, nici nu va exista, mda, s-ar putea să fi existat… Doar a fost cultul personalităţii! (Foarte comod acest „cult al personalităţii”! I-ai dat drumul pe gură şi parcă ai şi explicat ceva.) Iar ceea ce este în realitate, ce a rămas, ce umple breşa şi ce va exista în veci este – „Slavă Partidului!” (La început parcă slavă pentru că „nu se va mai repeta”, apoi şi diutr-o dată aproape parcă chiar slavă şi pentru Arhipelag, totul se contopeşte, nu desluşeşti: nici nu şi-au procurat revista cu mult trâmbiţatul roman, dar pretutindeni răsună în urechile noastre: „Slavă Partidului!” încă n-au ajuns cu lectura în locul unde bat cu biciul, dar din toate părţile răsună asurzitor: „Slavă Partidului!”

  Astfel, heruvimii minciunii, paznicii Zidului s-au descurcat de minune în primul moment. -

  Breşa a rămas totuşi. Şi cu asta aripile lor nu se puteau împăca. Cea de a doua. Mişcare a lor a fost substituirea. Precum un scamator, aproape fără să acopere cu eşarfa, schimbă găina în portocală, tot aşa să fie substituit Întregul Arhipelag, şi în locul aceluia care este prezentat în roman, să fie prezentat spectatorilor un cu totul altul, mult mai distins. La început asemenea încercări au fost prudente (presupuneau că autorul romanului este un apropiat al tronului), şi substituirea trebuia făcută elogiind fără contenire romanul meu. De pildă, să povestească despre Arhipelag „prin intermediul martorilor oculari.”, despre comuniştii din lagăr, care, este adevărat, „nu strângeau cotizaţii de partid, dar ţineau, noaptea, adunări de partid se-crete (?), discutau noutăţile politice… Pentru cântarea în şoaptă a Internaţionalei, denunţaţi de turnători, erau băgaţi să putrezească la carceră. Banderoviştii, vlasovistii îşi băteau joc de adevăraţii comunişti şi îi schilodeau laolaltă cu (!) conducerea, lagărului. Toate acestea însă Soljenifân nu ni le-a arătat. Ceva din1 această viaţă cumplită el n-a izbutit să. Sesizeze”.

  Dar autorul recenziei n-a fost în lagăr, însă a sesizat. Ce ziceţi, nu-i ingenios? Rezultă că lagărele nu erau ale Puterii sovietice, nu erau ale Partidului! (Probabil nici tribunalele nu erau sovietice.) în lagăre tăiau şi spânzurau vlasovistii şi banderoviştii laolaltă cu conducerea. (Na-ţi-o bună! Iar noi am crezut-o pe Zaharova, care spunea că şefii lagărelor erau membri de partid şi fuseseră întotdeauna.)

  Ziarele din Moscova însă nu publică, totul, lată, de pildă, căpetenia noastră din Riazan, scriitorul N. Şundik, a propus în interviul dat APN, pentru Occident, următoarea variantă (dar n-a fost publicată, poate şi APN este laolaltă?… J de apreciere a Arhipelagului: „Blestemat să fie imperialismul internaţional, care a provocat toate aceste lagăre!”

  Inteligent, nu-i aşa?! Grozav! Dar n-a mers…

  Adică, în ansamblu, lagărele nu erau ale noastre, erau de provenienţă străină, aparţineau fie lui Beria, fie vlasoviştilor, fie germanilor, dracu să-i ştie, iar ai noştri doar au stat acolo şi au suferit. Dar şi „ai noştri” – aceştia nu sunt toţi oamenii noştri, pentru toţi „ai noştri” n-a r ajunge coloanele ziarelor să vorbească de ei, „ai noştri” sunt numai comuniştii!

  Trecând împreună cu noi prin toată viaţa Arhipelagului, oare cititorul ar putea găsi acum acel loc şi acel răgaz când s-ar putea cânta Internaţionala în şoaptă? Când abia te mai ţii pe picioare după o zi de tăiat copaci, îţi mai. Arde de cântat? Poate numai dacă ai stat toată ziua la magazia de alimente, şi ai cântat acolo.

  Apoi ce rost aveau adunările nocturne de partid (iarăşi – ţinute la magazie sau la infirmerie, şi atunci puteau fi ţinute ziua, de ce noaptea)? Să exprime neîncrederea în Comitetul Central? Aţi înnebunit?! Neîncrederea în Beria? În nici un caz, este membru al Biroului Politic! Neîncrederea în GB? Nu se poate, creatorul ei este însuşi Dzerjinski! Neîncrederea în tribunalele noastre sovietice? Asta-i ca şi cum ai spune neîncredere faţă de Partid, ţi-e şi frică să rosteşti. (Căci greşeala s-a produs doar cu tine, încât tovarăşii trebuie să. Ţi. – I alegi cu circumspecţie, ei au fost condamnaţi pe bună dreptate.)

  A. G. Zagoruiko, un simplu şofer, pe care fâlfiitul acestor aripi nu l-a convins, îmi scrie: „Nu erau toţi ca Ivan Denisovici? Atunci cum erau? Nesupuşi poate? Poate în lagăre acţionau” detaşamente de rezistenţă „, conduse de comunişti? Şi împotriva cui luptau? Împotriva partidului şi guvernului?” >

  Ce conspiraţie?! Ce „detaşamente de rezistenţă?… Atunci ce rost aveau adunările? Să discute despre neplata cotizaţiilor? Păi – nu se strângeau cotizaţii… Discutau noutăţile politice? De ce neapărat o adunare pentru asta? Era de ajuns să se întâlnească două persoane sigure (fi să te gândeşti cine-i sigur) şi în şoaptă… Iată singurul lucru care putea constitui obiectul adunărilor de partid din lagăre: cum să facă oamenii noştri să pună mina pe toate posturile de” oploşiţi” şi să reziste, iar ceilalţi, necomuniştii – să fie îmbrânciţi să ardă în soba, de gheaţă la tăiat de copaci, să se sufoce în camera de gazare a minei de cupru!

  Imposibil să născoceşti altceva, practic, despre care ar fi putut discuta.

  Dar chiar din 1962, când romanul meu încă nu ajunsese la cititor, au şi trasat linia cum să substituie mai departe Arhipelagul. Şi treptat, aflând că autorul nu este deloc aproape de tron, nu are nici o protecţie, că autorul însuşi este un miraj, maeştri portiţelor de scăpare au prins curaj.

  Au cercetat încă o dată romanul şi au zis: oare de ce ne-am intimidat? De ce l-am ridicat în slavă (obiceiul lingăilor!)? [Soljeniţân]., n-a izbutit să înfăţişeze omul… El s-a temut să privească în sufletul omului. „S-au comparat cu eroul şi au găsit că este” un antierou ideal „! Şuhov este şi” singur „, şi” departe de popor”, această nulitate, trăieşte doar pentru stomacul său şi – nu se luptă! Lată ce începuse să-i indigneze cel mai mult: de ce Şuhov nu se luptă? Să răstoarne regimul de lagăr, să pornească undeva cu arma în mână? Despre asta nu scriu, ci doar: de ce nu se luptă? (Aveam isprăvit un scenariu despre rebeliunea din Kenghir, dar n-am cutezat să-l dau la iveală…)

  Fără a ne arăta nici un erg de luptă, ei ne cereau nouă tone-kilometri!

  Aşa este mereu. După război – mulţi viteji se-arată.

  „Cinstit vorbind, interesele lui Şuhov sunt meschine. Iar tragedia cea mai cumplită a cultului personalităţii constă în faptul că dincolo de sârma ghimpată au ajuns oameni sovietici înaintaţi, sarea pământului nostru, adevăraţi eroi. Ai timpului nostru”, care „nu. S-ar fi dat nici ei în sus să radă o porţie de zămârcă în plus… Dar nu şi-o procurau prin slugărnicie.” (Dar cum? Interesant -prin ce mijloace?) „Soljeniţân a pus accentul pe condiţiile insuportabil de grele. El s-a îndepărtat de adevărul aspru al vieţii.” Iar adevărul vieţii constă în faptul că au rămas deoparte nişte oameni „căliţi în focul luptei”, „crescuţi de partidul leninist”, care. Ce făceau? Luptau? Nu, „credeau profund că o să treacă vremurile sumbre ale samavolniciei”.

  „Unii autori au descris convingător chinurile foamei. Dar cine poate nega că chinurile cugetului nu sunt de o sută de ori mai mari decât foamea?” (Mai ales dacă nu le-ai încercat.)

  Iar chinurile cugetului lor iată în ce constau: ce va fi? Cum va fi? Când ne vor graţia? Când ne vor chema din nou să conducem?

  De fapt tot congresul al XXII-lea a fost despre asta: cui voiau să ridice, monument? Comuniştilor care au pierit. Dar simpli Ivani care au pierit? Nu, ei nu intrau în discuţie, de ei nu le era milă. (Tocmai în asta constă bomba din Ivan Denisovici, că le vâra sub nas un Ivan simplu.)

  Au bătut şi au fâlfăit din aripi neobosiţi în breşă doi ani la rând. Iar cei care puteau veneau să ţeasă o pânză de păianjen de legendă, lată, de pildă, ziarul „Izvestia” (25 aprilie 1964) s-a oferit să ne înveţe cum ar fi trebuit să ne. Luptăm: ca să vedeţi – trebuia să evadăm din lagăr! (păcat că evadaţii noştri n-au ştiut adresa Lui N. Ermolovici, autorul articolului! Iată la. Cine trebuiau să se adăpostească!… Dar sfatul era periculos: căci evadarea submina autoritatea MVD-ului). Bun, să evadăm, dar mai departe?

  Un oarecare Alexei, citim în „Izvestia”, dar nu ştim de ce nu i se dă şi numele de familie, chipurile în primăvara lui 1944 a evadat din lagărul de la Râbinsk şi s-a dus direct pe front; acolo a fost primit numaidecât cu plăcere în unitate de către un maior – activist politic (care „a scuturat brusc din cap, alungind îndoielile”), numele maiorului, de asemenea, nu este dat. Şi n-a fost primit în altă parte, decât la serviciul de informaţii al regimentului! Şi a fost trimis în misiune! (Cei care aţi fost pe front, vă rog să spuneţi: acest maior nu ţinea la epoleţii lui? Nu ţinea la carnetul lui de partid? În 1941 încă mai puteai risca, dar în 1944, când funcţiona perfect sistemul rapoartelor, când exista SMERS-iil?) Eroul a primit ordinul Steaua Roşie (dar cum a fost trecut prin formulare şi hârtii?), iar după război „s-a grăbit să. Treacă în rezervă”.

  Celui de al doilea i se dă numele întreg, este comunistul german Xavier Schwartzmuller; el a fugit de Hitler la noi în 1933, a fost arestat în 1941 ca. German (până acum este verosimil). Ei, şi acum vom afla cum trebuie să se lupte în lagăr un comunist adevărat! Un comunicat oficial ne anunţă că a murit la Cistopol, la 4 iunie 1942 (a dat ortul popii de cum a făcut primii paşi în lagăr, foarte verosimil, mai cu seamă pentru un. Străin), este reabilitat post-mortem în 1956. Dar unde s-a luptat? Să vedeţi: circulă un zvon că în anul 1962, chipurile a fost văzut (de către o femeie) la Riga. Prin urmare, a fugit! S-au repezit numaidecât să verifice „actul de deces din lagăr” (o foaie de caiet smulsă strâmb) – şi închipuiţi-vă: lipsea fotografia! Aţi mai auzit o asemenea inepţie: unui deţinut mort (după ce a fost străpuns cu baioneta) nu i s-a făcut fotografie! Unde s-a mai văzut aşa ceva? Da, este clar: a fugit şi în vremea asta a luptat! Cum a luptat? Nu se ştie. Împotriva cui? Nu se ştie. Dar acum de ce nu iese la iveală? Mister.

  Astfel de poveşti ne îndrugă principalul organ guvernamental.

  Cu asemenea păienjeniş de legende vor să acopere breşa ce s-a căscat spre Arhipelag!

  Din acelaşi „I&’estia”, iată încă o legendă: foarte de curând, un fiu a aflat că tatăl lui a fost reabilitat post-mortem. Care este sentimentul lui principal? Poate mânia că tatălui său i s-a făcut de petrecanie fără motiv? Nu, bucuria, uşurarea: cât de fericit poţi să fii ştiind că. Tatăl tău este nevinovat faţă de Partid!

  Fiecare secreta pânza de păianjen cum putea. Una peste alta, una peste alta – şi lumina zilei începe să se estompeze, şi Arhipelagul nu se mai vede clar, ca la început.

  Dar în vreme ce aici teşeau, împleteau, în vreme ce în breşă fâlfâiau intens din aripi, dincolo, de partea cealaltă a zidului, îşi clădeau eşafodaje şi urcau din ce în ce mai sus meşterii zidari specialişti în această problemă: care erau puţin şi scriitori, dar care şi suferiseră, stătuseră în lagăr, altfel nici un prost n-ar putea, fi convins. Şi aceşti zidari erau Boris Diakov, Gheroghi Se. Lesţ-’, Calina Serebriakova şi Aldan-Semionov.

  De râvnă. Nu duceau lipsă, chiar din primele zile ei au filfi.it din aripi lângă breşă, numaidecât, fără nici un fel de eşafodaj, au sărit pe picioarele lor şi au aruncat cu mortar, dar n-au nimerit.

  Serebriakova a adus o lespede gata pregătită numai bună să astupe gaura, ba chiar prea bună: a adus un roman despre ororile anchetării comuniştilor – cum le scoteau ochii, cum U jucau în picioare. Dar i-au explicat prozatoarei că piatra asta nu se potriveşte, nu e de-acolo, asta ar însemna o nouă breşă.

  Cât despre Şelest, fost comandant de brigadă la VEEKA, şi mai înainte propusese la „Izyestia” povestioara sa Pepita, însă tema era interzisă. Acum, cu douăsprezece zile înainte de breşă, dar ştiind unde se va produce, „Izvestia” a lipit plasturele lui Şelest. Dar n-a rezistat: parcă nici n-arfifost.

  Gaura din zid mai fumega încă, şi Diakov a venit şi el în grabă, a început să arunce acolo Memoriile unui „oploşit”, însă cărămida recenziei lui Lakşin l-a nimerit drept în cap: Diakov era demascat că în lagăr nu făcea altceva decât îşi salva propria piele, atât.

  Nu, aşa nu merge. Nu, aici trebuie ceva temeinic. Şi s-au pus să construiască schele.

  Pentru asta a fost nevoie de un an şi jumătate, timp în care s-au descurcat doar cu articole de ziar, cufilfiitul aripilor membranoase. După ce au ridicat schelele şi au mai adus şi o macara. – Au început să zidească toţi deodată: în iulie 1964 – Povestea celor trăite de Diakov, Basorelief pe o stâncă de Aldan-Semionov, în septembrie -însemnări din Kolâma. În acelaşi an, la Măgădan, a apărut şi cărţulialui Viatkin – Omul se naşte de două ori. ’

  Şi gata. Breşa a fost astupată. Şi din faţă, pe locul cârpiturii, au pictat cu totul altceva: palmieri, curmali, băştinaşi în costume de baie. Arhipelag? Parcă ar aduce a Arhipelag. L-au substituit? Da, l-au substituit… – -IV. K, >.<, Am pomenit de aceste cărţi când am vorbit de loialişti, de confonnişti (Partea a. Treia, Cap. 11), şi dacă divergenţele dintre noi s-ar referi numai la literatură, n-aş simţi nevoia să-mi spun părerea despre ele. Dar, întrucât s-au apucat să prezinte Arhipelagul într-o lumină falsă, trebuie să explic unde anume la ei este decor în loc de realitate. Deşi cititorul care a parcurs toată această carte a mea poate să remarce şi singur acest lucru.

  Cea dintâi şi principala minciună constă înfăptui că pe Arhipelagul lor „M se află poporul, Ivanii noştri. Nu se ştie cum au ajuns la asta, separat sau împreună, dar mint la fel când îi împart pe deţinuţi în: l. Comunişti cinstiţi (cu subdiviziunea specială – comunişti înflăcăraţi nemembri de partid) şi 2. Albgardişti-vlasovişti-poliţai-ban-derovişti (toţi la grămadă).

  Dar toţi cei enumeraţi nu alcătuiau laolaltă în lagăr mai mult de 10-15%. Iar ceilalţi 85% – ţărani, intelectuali şi muncitori, propriu-zis întregul articol Cincizeci şi Opt şi nenumăraţii „decretişti” nenorociţi, condamnaţi pentru un mosor el de aţă. Ori pentru o poală de spice – la ei n-au intrat, au dispărut! Şi au dispărut pentru că aceşti autori, cu toată sinceritatea, n-au observat poporul lor care suferea! Aceşti cretini pentru, ei nici nu există, o dată ce, după ce s-au întors de la doborâtul copacilor, nu cântă în şoaptă Internaţionala. Şelest face o menţiune vagă despre sectanţi (nici măcar despre sectanţi, el n-a văzut niciunul în lagărele pentru bărbaţi!), undeva apare şi dispare la el un diversionist prăpădit (înţeles exact ca diversionist), un prăpădit de drept comun – şi gata! Apoi şi toate naţionalităţile periferice au dispărut de la ei. Dar Diakov în perioada, şederii lui ar fi putut să-i observe măcar pe baltici! Nu, câtuşi de puţin! (Ei i-arfi disimulat şi pe ucrainenii din vest, însă aceştia se manifestau foarte activ.) întregul spectru al băştinaşilor la ei a dispărut, au rămas doar cele două linii extreme! Pentru schemă asta şi trebuie, fără asta, schema nu poate fi construită.

  Cine este, la Aldan-Semionov, singurul suflet vândut din brigadă? Deviatkin, singurul ţăran. Cine este, la Şelest, în Pepita, omul sărac cu duhul, prostănacul? Golubov, singurul ţăran de acolo, lată care este atitudinea lor faţă de popor!

  Cea de a doua minciună a lor constă, în faptul că munca de lagăr la ei ori lipseşte cu desăvârşire, personajele lor sunt de obicei „oploşiţi” care nu ştiu ce sunt adevăratele munci de lagăr şi care î. Şi petrec zilele prin magazii, sau prin birouri contabiliceşti, sau la infirmerie (la Serebriakova, doisprezece inşi se află toţi deodată într-un salon de spital, „poreclit comunist”. Cine i-o fi adunat acolo? De ce or fi numai comunişti? Oare nu cu pile au fost aduşi acolo să se odihnească…?); ori este o ocupaţie de mucava, deloc înspăimântătoare, istovitoare ori ucigătoare, în vreme ce, de fapt, această muncă de zece-douăsprezece ore este principalul vampir. Tocmai ea constituie conţinutul de bază al fiecărei zile şi al tuturor zilelor Arhipelagului.

  Cea de a treia minciună constă înfăptui că la ei ta lagăr foamea nu clănţăne din dinţi, nu înghite zilnic bolnavi de pelagră şi distrofie. Nimeni nu scormoneşte la groapa de gunoi. Nimeni propriu-zis nu simte nevoia să se gândească cum să nu moară până la sfârşitul zilei („ITL este un lagăr cu regim blând”, aruncă Diakov neglijent. Să fi stat tu în acel regim blând!)

  Aceste trei minciuni sunt suficiente pentru a denatura toate proporţiile Arhipelagului, din realitate n-a mai rămas nimic, adevăratul spaţiu tridimensional a dispărut. Acum, potrivit concepţiei generale despre lume a autorilor şi fanteziei lor personale, se poate compune, clădi din cubuleţe, se poate desena, broda şi împleti tot ce vrei, în această lume născocită totul este posibil. Acum poţi să dedici pagini nesfârşite descrierii înaltelor reflecţii ale personajelor (când se va sfârşi samavolnicia? Când vom fi chemaţi la conducere?), şi cât sunt ei de devotaţi cauzei Partidului, şi cum Partidul, cu timpul, va îndrepta totul. Se poate descrie bucuria generală a timpului subscrierii la împrumut (să subscrii la împrumut, în loc să ai bani să poţi cumpăra de la chioşc), închisoarea mută poate oricând să fie umplută cu discuţii (fi-izeml de la Lubianka se grăbeşte să întrebe dacă Diakov este comunist… Aiureală), în timpul apelului deţinuţilor se pot introduce întrebări, care nu s-au pus în veacul vecilor („Membru de partid?… Ce funcţie ai ocupat…?”). Se pot compune anecdote, care te fac să mori de râsz. Un zek se plânge secretarului biroului de partid, un muncitor liber, că un muncitor liber l-a calomniat, pe el, pe zek, membru de partid! – Pe cine vor să prostească? (Diakov). Sau: un zek dmtr-o coloană escortată (distinsul Petrakov, tovarăşul de luptă al lui Kirov) obligă toată coloana să se abată spre monumentul lui Lenin şi să-şi scoată căciulile, inclusiv soldaţii din escortă! – Dar automatele cu ce nună le-au ţinut în timp ce făceau asta?… (Aldan-Semionov).

  La Viatkin, hoţii din Kolâma, adunaţi pe platforma de plecare, îşi scot cu plăcere căciulile în cinstea lui Lenin. Totală aiureală! (Şi chiar dacă ar fi adevărat – Lemn n-ar fi fost prea onorat.)

  Toată Pepita lui Şelest este o anecdotă de la început până la. Sfârşit. Să predea ori să nu predea lagărului pepita găsita? Pentru a rezolva această problemă este necesar, în primul rând, un curaj nebun: un eşec şi vei fi pus la zid! (dar numai şi pentru problemă – tot la zid)… Au predat-o şi, în plus, generalul a ordonat ca la echipa lor să se facă percheziţie. Dar ce se întâmpla dacă n-o predau?… Autorul însuşi pomeneşte şi de echipa vecină a „letonului”, care a fost percheziţionată şi la locul de muncă şi la baracă. Deci problema nu se punea dacă să ajute ori să nu ajute Patria, ci dacă merită să-şi rişte cele patru vieţi pentru această pepită? Toată situaţia a fost imaginată pentru a permite să se manifeste sentimentele lor comuniste şi patriotice. (Cei fără de escortă sunt altceva. La Aldan-Semionov fură pepite şi maiorul de miliţie şi un adjunct al comisariatului poporului pentru petrol.)

  Totuşi, Şelest n-a ghicit spiritul timpului: el vorbeşte despre stăpânii lagărului cu prea multă brutalitate şi chiar cu ură, ceea ce este inadmisibil pentru un ortodox. Câtă vreme iată cum scrie Aldan-Semionov despre un nelegiuit notoriu – şeful minei: „Era un organizator priceput’. El este de părerea asta: dacă şeful e bun, în lagăr se munceşte cu voioşie şi aproape că se trăieşte în libertate. La fel şi Viatkin: la el călăul Kolâmei, şeful Dalstroi-ului, Karp Pavlov – ba” nu ştia „, ba” nu înţelegea” ororile pe care le săvârşea, ba se îngrijeşte şi de propria reeducare.

  Pentru verosimilitate, aceşti autori au fost nevoiţi totuşi să introducă în decorul descris şi detalii autentice. La Aldan-Semionov: un militar din escortă îşi însuşeşte aurul extras de deţinuţi; cei ce refuză să iasă la lucru sunt batjocoriţi de oameni care n-au frică de nimic; se lucrează la minus cincizeci şi trei de grade, în lagăr hoţii o duc ca în sinul lui Avraam; penicilina este pusă deoparte pentru şefi. La Diakov: brutalitatea soldatului din escortă; scena din Taişet, lângă tren, când n-au izbutit să scoată numerele zekilor, pasagerii le-au aruncat mâncarc şi ţigări, iar soldaţii din escortă le-au luat pentru sine; descrierea percheziţiei din ajunul sărbătorilor.

  Însă autorii folosesc aceste amănunte numai ca să fie convingători.

  Iată însă care este esenţialul la ei. Aşa. Cum îl exprimă recenziile: „în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, gardienii lagărului sunt aproape nişte fiare. Diakov ne arată că printre ei există mulţi care erau frământaţi de gânduri chinuitoare” (darfără nici un rezultat).

  „Diakov a respectat adevărul aspru al vieţii… Pentru el, samavolniciile din lagăre nu constituie decât un. Fundal (!), dar important este faptul că omul sovietic nu şi-a plecat capul în faţa arbitrarului… Diakov are şi cekişti cinstiţi care sunt în stare de acte de vitejie, da, de vitejie!”

   (Acest act de vitejie constă înfăptui că i-a aranjai pe comunişti în locuri bune. De fapt, tot vitejie este considerată şi atitudinea, deţinutului comunist Konokotin: el, „victimă a unei acuzaţii nebune… Lipsit de libertate. A continuat să lucreze” ca preparator! Vitejia constă în faptul că n-a oferit motive să fie alungat din infirmerie la muncile comune.)

  Ce idei încununează cartea lui Diakov? „Tot ce a fost greu a. Trecut” (de cei morţi nu-şi aduce aminte), „tot ce e bun a revenit”. „Nimic nu a fost anulat.”

 

  *Aldan-Semionov lasă impresia că este bun cunoscător al vieţii şefilor liberi şi al locurilor, dar iată că viaţa deţinuţilor o cunoaşte prost, una-două întâlneşti la el câte o bazaconie: la el baptiştii. Trândăvesc”’, un tătar din escortă i-a dat să mănânce unui tătar-ze&, drept pentru care zekii au decis că băiatul este turnător! Nu puteau să decidă aşa ceva, fiindcă escorta se schimbă în fiecare zi şi nu se ocupă cu turnătorii.

  La Aldan-Semionov: „în ciuda a tot ce a fost, noi nu simţim obidă”. Slavă Partidului – el a distrus lagărele! (Epilog în versuri.)

  Dar oare le-a distrus?… N-a mai rămas nimic?… Şi, pe urmă, lagărele de cine au fost create? Tăcere.

  În timpul lui Beria, Puterea sovietică a existat ori nu? De ce nu l-a oprit să facă toate acestea? Cum s-a putut oare întâmpla ca poporul, aflându-se la putere, să admită o astfel de tiranie pentru popor?

  Autorii noştri nu trebuiau să se preocupe de raţie, şi nici nu lucrau, ei cugetau tot timpul la lucruri înalte, atunci să răspundă!

  Tăcere. Desăvârşită…

  Asta-i tot. Gaura a fost zidită şi zugrăvită (a mai venit şi generalul Gorbatov să dea culoarea potrivită). Şi n-a existat nici o breşă în Zid! Iar Arhipelagul, chiar dacă a existat, a fost unul fantomatic, neadevărat, mic, care nu merită nici o atenţie.

  Altceva? Pentru orice eventualitate mai trag o zugrăveală şi ziariştii. Aşa, de pildă, Mih. Berestinski, din însărcinarea neobositei „Literaturnaia gazeta” (care, în afară de literatură, nu scapă nimic), a făcut o călătorie puia la staţia Ertevo. După cât se pare, şi el a fost deţinut în lagăr. Dar cât de profund este înduioşat de noii stăpâni ai insulelor: „Este imposibil să-ţi imaginezi măcar că vei găsi printre organele de reeducare de astăzi, în locurile de detenţie, oameni care să amintească, chiar pe departe, de Volkovoi. Acum, aceştia sunt comunişti adevăraţi. Oameni duri, dar buni şi drepţi. Nu trebuie să credem că sunt nişte îngeri, cărora doar aripile le lipsesc. (Probabil că asemenea opinie totuşi există. – A. S.) Gardurile de sârmă ghimpată, turnurile de pază, vai, deocamdată mai sunt necesare. Dar ofiţerii povestesc cu bucurie că le sosesc” contingente „din ce în ce mai puţine”. (De ce s-or fi buciirând, că n-o să iasă de aici la pensie şi vor trebui să-şi schimbe meseria?)

  Un Arhipelag micuţ-micuţ, de buzunar. Foarte necesar. Se topeşte ca un ţurţure de ghea. Ta.

  Gata, au terminat cu astupatul breşei. Dar, probabil, pe schelă încă mai urcau amatori cu mistrii, cu bidinele, cu găleţi de tencuială.

  Şi atunci au strigat la ei:

  — Hei, ajunge! Îndărăt! Nu trebuie să ne mai amintim! Trebuie să uităm! N-a existat nici un Arhipelag – nici bun, nici rău. Cea mai bună-i tăcerea!

  Astfel primul răspuns a fost fâlfâitul agitat. -; Cel de al doilea – astuparea temeinică a spărturii.

  Cel de al treilea răspuns – uitarea. -.

  Dreptul celor din libertate de a afla despre Arhipelag s-a întors în punctul iniţial din anul 1953.

  Şi din nou, liniştit, orice scriitor poate să verse lacrimi despre reeducarea hoţilor şi bandiţilor. Ori să toarne un film în care clini dresaţi sfâşie cu voluptate oameni.

  Şi totul să fie făcut astfel, ca şi când nu ar fi fost nimic, nici o spărtură în Zid.

  Şi tineretul, obosit să-şi tot învârtă capul (cuvântări într-o parte, cuvântări în alta), dă. Din mină. A lehamite: probabil că n-a existat nici un cult, şi nici un fel de orori n-au existat, palavre, ca de obicei. Şi pleacă la dans.

  Bine-a zis cine-a zis că trebuie să ţipi când eşti bătut! Pe urmă – nu te mai crede nimeni!

  *

  Când Hruşciov, ştergându-şi o lacrimă, a dat aprobarea pentru Ivan Denisovici, era ferm convins că este vorba despre lagărele staliniste, că el nu are aşa ceva.

  Iar Tvardovski, făcând demersuri pentru viza supremă, credea şi el sincer că în roman este vorba despre trecut, că totul a dispărut.

  Lui Tvardovski i se poate ierta: toată lumea publică din capitală, care îl înconjura, nu trăia decât cu această idee – că avem de-a face cu un dezgheţ, că, iată, au încetat să mai aresteze, că, iată, au avut loc două congrese purificatoare, că, iată, oamenii se întorc din nefiinţă, şi sunt mulţi. În spatele frumosului nor trandafiriu al reabilitărilor, Arhipelagul a dispărut, a devenit cu totul invizibil.

  Dar eu, eu! Şi eu m-am lăsat prins, iar eu n-am nici o scuză! Căci nici eu nu l-am înşelat pe Tvardovski! Şi eu credeam sincer că am adus un roman despre trecut. Oare limba mea a uitat ce gust avea zămârca? Fiindcă m-am jurat să nu uit Oare n-am intuit eu bine firea dresorilor de câini? Oare eu, care mă pregăteam să devin cronicarul Arhipelagului, nu mi-am dat seama cât de apropiat şi necesar îi este statului? De mine eram sigur ca de nimeni altul că asupra mea nu are putere această lege: O poveste se uită repede, un corp se-ngraşă repede.

  Dar m-am îngrăşat. M-am păcălit… Am crezut… În bunăstarea noii mele vieţi. Şi în poveştile ultimilor prieteni care au venit de acolo: este mai uşor! Regimul s-a mai îmblânzit! Eliberează întruna! Zone întregi sunt închise! Emvediştii sunt concediaţi…

  Nu, noi nu suntem decât ţarină! Suntem supuşi legilor ţarinii. Şi oricât de mare ne-ar fi nenorocirea, tot uu este de ajuns ca să ne înveţe să simţim durerea generală. Şi câtă vreme nu vom birui ţarina din noi – nu vor exista pe pământ orâiiduiri drepte: nici democratice, nici autoritare.

  Cel de al treilea val de scrisori de la zekii actuali a fost foarte surprinzător pentru mine, deşi era cel mai firesc, deşi pe el ar fi trebuit să-l aştept în primul rând.

  Scrise pe hârtiuţe cocoloşite, cu creion decolorat, vârâte în plicuri de ocazie, cu adresa scrisă de muncitorii liberi şi expediate, care va să zică, pe sub mină, Arhipelagul contemporan îmi trimite obiecţiile şi chiar mânia lui.

  Acele scrisori alcătuiau de asemenea un strigăt general, compact. Şi acest strigăt zicea: „Dar noi?!”

  Căci vâlva gazetărească stârnită în jurul romanului şi trâmbiţată pentru oamenii liberi şi pentru străinătate se învârteja în jurai ideii că „asta a fost, dar nu se va mai repeta niciodată”.

  Şi zeki au început să urle: cum nu se va repeta, când noi acum suntem în lagăr şi în aceleaşi condiţii?!

  „Din vremea lui Ivan Denisovici nu s-a schimbat nimic”, scriau ei din diferite locuri.

  „Zekul va citi cartea dumneavoastră şi va fi amant şi necăjit că totul a rămas la fel”.

  „Ce s-a schimbat dacă încă sunt în vigoare legile care prevăd pedepse de douăzeci şi cinci de ani emise încă sub Stalin?” „Cine este astăzi cultul personalităţii, că suntem din nou închişi pe degeaba?” „Bezna cea neagră ne-a înconjurat, nimeni nu ne mai poate vedea.” „De ce au rămas nepedepsiţi alde Volkovoi?… Şi astăzi sunt aici şi fac pe educatorii noştri.” „începând cu cel din urmă supraveghetor şi sfârşind cu şeful direcţiei, toţi sunt vital interesaţi în existenţa lagărelor. Organele de supraveghere, pentru orice fleac, născocesc câte un Decret; agenţii operativi ne agravează dosarele personale… Noi suntem cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani. – Chifla cu unt cu care se ghiftuiesc acei oameni vicioşi, chemaţi să ne îndrume pe calea virtuţii. Oare nu tot aşa procedau colonizatorii când îi prezentau pe indieni şi pe negri ca oameni inferiori? Nu-i nimic mai uşor decât să stânieşti opinia publică împotriva noastră, este destul să scrii articolul Omul de după gratii… * şi mâine poporul se va strânge la mitinguri şi va striga să fim arşi în cuptoare.” întocmai. Da, totul este întocmai.

  „Poziţia dumneavoastră este ariergarda”, m-a buimăcit Vania Alexeev.

  Şi după toate aceste scrisori, eu, care mă ţineam un erou, am văzut cât de mult eram vinovat: în zece ani pierdusem simţul viu al Arhipelagului.

  Pentru ci, pentru zekii din ziua de astăzi, cartea mea nu conta, şi adevărul nu avea nici o valoare, dacă n-o să urmeze o continuare, dacă n-o să se vorbească şi despre ei. Să se vorbească, şi lucrurile să se schimbe! Dacă cuvântul iiu se referă la ceva real şi uu atrage după sine o faptă reală – atunci ce rost mai are? Ca lătratul clinilor la lună?

 

  *Kasiukov şi Moceanskaia, Omul de după gratii, „Sovetskaia Rossia”, 27 august 1960. Inspirat de cercurile guvernamentale, acest articol a pus capăt scurtei perioade (1955-1960) de blândeţe a Arhipelagului. Autorii consideră că în lagăre au fost create condiţii care pot fi numite pe drept „opere de binefacere”, aici deţinuţii „uită ce-i aceea pedeapsă”; că „z/k nu vor să-şi cunoască obligaţiile”, că „administraţia are cu mult mai puţine drepturi decât deţinuţii” (?). Ei asigură că lagărele sunt un „pensionat gratuit’ (nu ştiu de ce nu le cer bani pentru schimbul lenjeriei, pentru tuns, pentru camera de vizite). Sunt indignaţi că în lagăre săptămâna de lucru nu are decât patruzeci de ore şi că, chipurile,” pentru deţinuţi munca nu este obligatorie „(? 7). Ei cer:” condiţii mai aspre şi grele „, pentru ca criminalul să se teamă de închisoare (muncă grea, priciuri tari, fără saltele, interzicerea hainelor civile),” nici un fel de chioşcuri cu bomboane „ete., anularea eliberării înainte de termen („ iar dacă încâlci disciplina regimului – să ţi se prelungească termenul! „Şi încă:” După ce şi-a ispăşit condamnarea, deţinutul să nu conteze pe caritate”.

   (Această consideraţie aş vrea să o dedic moderniştilor noştri: aşa s-a obişnuit poporal nostru să înţeleagă literatura. Şi nu se va dezobişnui curând. Şi oare trebuie să se dezobişnuiască?)

  Şi m-am trezit. Şi din nou am desluşit colosul stâncos al Arhipelagului, cunoscutele contururi cenuşii ale turnurilor de pază, care nu dispăruseră nicăieri.

  Starea societăţii sovietice se poate descrie bine printr-un câmp fizic. Toate liniile de forţă ale acestui câmp sunt orientate dinspre libertate spre tiranie. Aceste linii sunt foarte stabile, ele s-au încrustat, s-au adâncit în piatră, este aproape imposibil să mai fie deranjate, deviate, orientate în altă direcţie. Orice sarcină, orice masă introduse sunt uşor împinse în partea tiraniei, dar spre libertate le este imposibil să-şi croiască drum. Trebuie înjugaţi zece mii de boi.

  Acum, când cartea mea a fost declarată primejdioasă, când tipărirea ei a fost recunoscută ca o greşeală („consecinţele voluntarismului îu literatură”), când este scoasă şi din bibliotecile publice. – Doar pomenirea numelui meu sau al lui Ivan Denisovici în Arhipelag este considerată un act de răzvrătire ireparabil. Dar atunci! Atunci când Hruşciov mi-a strâns mina şi în aplauze furtunoase m-a prezentat celor trei sute de persoane care se considerau elita artei; când la Moscova mi s-a făcut „o mare campanie de presă” şi corespondenţii aşteptau cu ceasurile la uşa camerei mele de la hotel; când s-a declarat răspicat că partidul şi guvernul sprijină astfel de cărţi, când Colegiul Militar al Tribunalului Suprem era mândru că m-a reabilitat (cum, în prezent, pesemne, se căieşte), şi coloneii-jurişti au declarat de la tribuna lui că această carte trebuie citită în lagăre! – Atunci forţele mute, fără grai, fără nume ale câmpului s-au pus pe nevăzute împotrivă – şi cartea a fost oprită. Atunci a fost oprită! Şi în puţine lagăre a ajuns legal, aşa, s-o ia lumea şi s-o citească de la biblioteca KVC. Din biblioteci a fost scoasă. Era scoasă şi din pachetele sosite de la rade, din lumea liberă. Era adusă în secret de angajaţii liberi, cereau zekilor pentru ea 5 rable, ba uneori chiar 20 de rable (acestea erau rablele noi, grele, hruşcioviste! Atâţia bani de la deţinuţi! Dar, cunoscând neruşinarea celor din jurul lagărelor, nu te mai miri de nimic). Zekii o treceau în lagăr prin percheziţii ca pe un cuţit, ziua o ascundeau şi citeau noaptea. Undeva, într-un lagăr din nordul Uralului, pentru ca sa aibă viaţă lungă, i-au făcut ferecătură metalică.

  De fapt, ce să mai vorbim de ieki, dacă şi asupra lumii din jurai lagărelor s-a răspândit această interdicţie mută, dar acceptată de toţi. La staţia Vis, de pe linia căii ferate de Nord, cetăţeana liberă Măria Aseeva a scris o recenzie favorabilă despre roman pentru „Literatumaia gazeta” şi fie că a pus-o la cutia poştală, fie că din neatenţie a lăsat-o pe masă, dar, la cinci ore de când o scrisese, secretarul organizaţiei de partid V. G. Şişkin a acuzat-o de provocare politică (ce cuvinte găsesc!), şi a fost numaidecât arestată*.

  La ITK-2 din Tiraspol, deţinutul sculptor G. Nedov, în atelierul său de „oploşit” modelase din plastilină statueta unui deţinut. Şeful regimului disciplinar, căpitanul Solodiankiu, l-a surprins: „Tu faci aici un deţinut? Cine ţi-a dat dreptul? Asta-i contrarevoluţie!” A apucat statueta de picioare a frânt-o în două şi a aruncat cele două jumătăţi pe duşumea. „Ăi fi citit vreun Ivan Deuisovici!” (Dar n-a călcat jumătăţile în picioare, şi Nedov le-a ascuns.) Reclamat de Solodiankin, Nedov a fost chemat la comandantul lagărului Bakaev, dar între timp a izbutit să procure câteva ziare la KVC. „O să te judecăm! Tu instigi oamenii împotriva puterii sovietice!” a început Bakaev cu glas bubuitor, (îşi dădeau seama ce efect ar putea avea imaginea unui lek!) „Permiteţi să raportez, cetăţene şef… Vedeţi, Nikita Sergheevici zice. Tovarăşul Iliciov8.” „Da ăsta discută cu noi de parcă am fi egali!” a exclamat Bakaev.

  — Numai peste o jumătate de an, Nedov a îndrăznit să scoată acele jumătăţi, le-a lipit, apoi a turnat statueta în babit şi, printr-un angajat liber, a expediăt-o în afara lagărului.

  La ITK-2 au început căutările romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. În zona locativă a avut loc o percheziţie generală. N-au găsit nimic, într-o zi Nedov a hotărât să se răzbune: seara, a luat Granitul nu se topeşte de Tevekelian^ şi s-a aşezat să citească, dând impresia că s-a izolat de cei din cameră (de faţă cu nişte turnători i-a rugat pe băieţi să-l ajute să se ascundă), dar în aşa fel ca să fie văzut pe fereastră. Turnătorii şi-au făcut repede datoria. Au dat buzna trei supraveghetori (al patrulea, privea de afară pe fereastră să vadă cui ar da cartea, dacă ar vrea să se debaraseze de ea). Gata, au pus mina pe carte! Au dus-o în sala supraveghetorilor şi au ascuns-o în seif. Supraveghetorul Cijik, cu manile în şolduri, cu o imensă legătură de chei: „Am găsit cartea! Acum or să te bage la zdup!” însă, dimineaţa, ofiţerul a văzut că era altă carte: „Dobitocilor!… Daţi-i-o înapoi!”

  Astfel citeau zekii cartea „aprobată de partid şi guvern”!

  În declaraţia guvernului sovietic din decembrie 1964 se spune: „Cei vinovaţi de crime monstruoase nu trebuie în nici un caz şi nici o împrejurare să scape de osânda cea dreaptă… Nimic nu poate fi comparat cu crimele ucigaşilor fascişti, care intenţionau să extermine popoare întregi”.

  Asta pentru a nu se îngădui RFG să aplice prescripţia după douăzeci de ani.

  Iată însă că pe ei înşişi nu vor să se judece, deşi „au intenţionat să extermine popoare întregi”.

  La noi se tipăresc multe articole referitoare la faptul cât de important este să fie pedepsiţi criminalii vest-gennani care au fugit din ţară. Există chiar specialişti în astfel de articole: ce pregătire morală trebuiau să facă naziştii pentru ca asasinatele în masă să li se pară fireşti şi morale? În prezent, legislatorii se apără motivând că nu ei au executat verdictele. Iar executanţii – că nu ei au promulgat legile.

  Cât de familiar sună… Doar ce am citit la practicienii noştri: „Detenţia deţinuţilor în lagăre reprezintă punerea în aplicare a sentinţei… Garda nu avea habar cine şi pentru ce stă”.

  Atunci trebuia să aflaţi, dacă eraţi oameni! Şi tocmai de aceea sunteţi nişte nelegiuiţi, pentru că, apropo de oamenii pe care îi păzeaţi, nu i-aţi considerat nici din unghiul de vedere al cetăţeanului, nici al omului. Dar parcă naziştii nu aveau şi ei instrucţiuni? Parcă ei uu erau convinşi că salvează rasa ariană?

  Nici anchetatorii noştri nu vor ezita (ei nici acum nu ezită) să răspundă: dar de ce deţinuţii au depus ei înşişi împotriva lor? Trebuiau să reziste cu tărie când noi îi torturam! Dar denunţătorii de ce comunicau fapte false? Noi ne sprijineam pe ele ca pe depoziţii de martori.

  A existat un scurt răstimp când au intrat puţin în panică. V. N. Ilin, pe care l-am mai pomenit (fost general-locotenent MGB) a spus despre Stolbunovski (anchetatorul generalului Gorbatov, care l-a implicat şi pe el): „Vai, vai, ce păcat! Pentru el au început neplăcerile. Şi ce pensie bună primeşte”. Tocmai de aceea s-a repezit să scrie A. F. Zaharova: i-a fost teamă că în curând se vor lua de toţi; şi despre căpitanul Lihoşerstov, pe care l-a „ponegrit” Diakov, a scris cu înflăcărare: „Este şi astăzi căpitan, secretarul organizaţiei de partid (!), trudeşte îiitr-un sector agricol [al lagărului]. Şi închipuiţi-vă cât de greu îi vine să lucreze acum când despre el se scriu asemenea lucruri! Se vorbeşte că dosarul lui Lihoşerstov va fi analizat şi că probabil va compărea! * Dar pentru ce? Bine ar fi să fie doar un zvon, dar nu este exclus să-şi dea seama. Asta va stâmi mare vâlvă printre lucrătorii MVD. Să fie analizat pentru că a îndeplinit toate indicaţiile primite de sus? Iar acum el trebuie să răspundă pentru aceia care au dat aceste indicaţii? Asta-i bună! Vinovat este acarul Păun!”

  Dar panica a luat sfârşit repede. Nu va trebui să răspundă-nimeni. N-or să analizeze pe nimeni.

  Poate doar schemele de personal s-au mai redus pe ici-pe colo, nu-i nimic, aveţi răbdare, se vor lărgi din nou! Dar deocamdată ghebiştii care încă nu au vârsta de pensie, ori trebuie să-şi mai completeze pensia, s-au făcut scriitori, ziarişti, redactori, conferenţiari ateişti, activişti pe tărâmul ideologic, alţii -directori de întreprinderi. Schimbându-şi mănuşile, ne vor conduce ca şi mai înainte. Aşa este şi mai sigur. (Iar cel care vrea la pensie – să fie fericit De pildă, locotenent-colonelul Hurdenko. Locoteneut-colonel – frumos grad! A comandat, fără îndoială, un batalion? Nu, în 1938 a început ca simplu vertuhai, ţinea furtunul pentru alimentare forţată).

  În vremea asta, la direcţiile arhivelor sunt examinate fără grabă şi distruse toate documentele de prisos: liste de împuşcaţi, ordine de trimitere în ŞIzo şi BUR, dosare cu materialele anchetelor din lagăre, denunţuri ale turnătorilor, informaţii de prisos despre Lucrătorii Practicieni şi escortă. Dar chiar şi la infirmerie, şi la contabilitate – peste tot se vor găsi hârtii de prisos, urme de prisos…

 

  …Tăcuţi, noi vom veni şi sta-vom la ospăţ Când vii eram nu ne-aţi dorit Şi astăzi noi muţi suntem şi morţi Dar şi aşa acuma de noi vă temeţi toţi!

   (Viktoria G., kolâmceancă) în treacăt fie zis: adevărat, ce tot acari Păun şi acari Păun? Dar cum rămâne cu Serviciul de Mişcare? Şi cu cei ce se află mai sus de vertuhai, lucrători practicieni şi anchetatori? Aceia care doar mişcau din degetul arătător? Care doar de la tribună… Câteva cuvinte…

  Încă o dată, cum vine asta? – „Cei vinovaţi de crime monstruoase… În nici o împrejurare… Osânda cea dreaptă… Nu poate fi comparat… Care intenţionau să extermine popoare întregi…”

  S-s-st! S-s-st! Pentru că în august 1965, de la tiibuna Conferinţei Ideologice (conferinţa închisă privind orientarea spiritelor noastre) s-a declarat solemn: „A venit timpul să restabilim noţiunea utilă şi justă de duşman al poporului!”

  Capitolul 2

  CÂRMUITORII TREC, ARHIPELAGUL RĂMÂNE ESTE FOARTE posibil ca Lagărele speciale să fi fost una dintre ultimele creaţii dragi ale minţii lui Stalin. După atâtea căutări educative şi punitive, s-a născut, în sfârşit, această perfecţiune a maturităţii: această organizaţie uniformă, numerotată, precis articulată, psihologic scoasă din trupul Patriei-mume, care avea o intrare, dar nu avea o ieşire şi care nu înghiţea decât duşmani, ca să dea în schimb bunuri materiale şi cadavre. Este greu să-ţi închipui durerea sufletului de autor pe care ar fi îhcercat-o Clarvăzătorul Arhitect, dacă ar fi devenit martorul falimentului şi al acestui mare sistem al lui. Încă de pe când trăia, el se cutremura, dădea rateuri şi se umpluse de fisuri, dar, pesemne, din precauţie, nu i se făceau rapoarte privitoare la acest fenomen. La început inert, greoi, neprimejdios sistemul Lagărelor speciale a suferit repede o supraîncălzire interioară şi în câţiva ani a ajuns în starea de lavă vulcanică. Şi dacă mai trăia Corifeul un an – un an şi jumătate, ar fi fost imposibil să i se mai ascundă aceste erupţii, şi mintea lui de om bătrân ar fi fost împovărată de găsirea unei noi soluţii: să renunţe la odrasla îndrăgită şi să amestece din nou lagărele, ori, dimpotrivă, să ducă totul la bun sfârşit prin împuşcarea tuturor literelor alfabetului cu miile lor de deţinuţi.

  Dar, jelit în hohote, Gânditorul a murit cu puţin înainte de asta. Însă murind, curâud, cu mult zgomot, a tras după sine, cu mâna-i înţepenită, şi pe discipolul său încă rumen în obraji, încă plin de foiţă şi voinţă – ministrul acestor vaste, încâlcite, insolubile afaceri interne.

  Şi căderea Şefului Arhipelagului a accelerat în mod tragic prăbuşirea Lagărelor speciale. (Ce greşeală istorică ireparabilă! Să căsăpeşti ministrul afacerilor intime! Să mânjeşti cu dohot epoleţii de culoarea cerului?!)

  Cea mai mare descoperire a gândirii secolului al XX-lea în materie de lagăre – peticele de pânză numerotate, au fost grabnic descusute, aruncate şi uitate! Acest fapt a făcut ca Lagărele speciale să-şi piardă severa lor uniformitate. Dar asta uu-i nimic, fiindcă au scos şi zăbrelele de la ferestrele barăcilor, şi lacătele de la uşi, şi Lagărele speciale şi-au pierdut caracteristicile plăcute de puşcărie, care le deosebeau de ITL. (Cu zăbrelele probabil s-au grăbit, dar nici nu puteau să zăbovească, vremurile erau de aşa natură că trebuia să te delimitezi repede!) Cu toată părerea de rău, însă, BUR-ul de piatră din Ekibastuz, care a rezistat asaltului rebelilor, a fost desfiinţat şi dărâmat absolut oficial… Şi asta nu-i nimic, dacă te gândeşti că, pe Neaşteptate, au fost eliberaţi din Lagărele speciale toţi austriecii, ungurii, polonezii, românii, fără să ţină cont prea mult de crimele lor cumplite, de pedepsele lor de cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani şi depreciind astfel în ochii deţinuţilor prestigiul condamnărilor. Şi au fost anulate restricţiile de corespondenţă, doar mulţumită cărora deţinuţii din lagărele speciale se simţeau cu adevărat morţi de vii. Apoi au permis şi vizitele! Ţi-e şi frică să rosteşti: vizitele!… (Şi chiar în revoltatul Kenghir s-au apucat să construiască pentru vizite nişte căsuţe separate.) Şi liberalismul care nu putea fi stăvilit cu nimic, a inundat într-atât Lagărele speciale, încât deţinuţilor li s-a permis să poarte parai lung (şi castroanele de aluminiu de la bucătărie au început să dispară pentru a fi transformate în piepteni). Şi în locul conturilor personale, şi în locul bonurilor de lagăr, băştinaşilor li s-a permis să ţină în mâini moneda naţională şi să se folosească de ea ca şi oamenii de dincolo de zonă.

  Nepăsători, nechibzuiţi, au distrus sistemul care îi hrănea şi pe ei, sistemul ţesut, împletit şi pus la punct decenii de-a rândul!

  Şi măcar aceşti criminali înrăiţi s-au mai îmblânzit cu toate aceste favoruri? Nu! Dimpotrivă! Arătându-şi imoralitatea şi nerecunoştinţa, ei şi-au însuşit cuvântul profund eronat, jignitor şi absurd: „berianişti”, şi acum, când ceva nu le plăcea, îi blagosloveau cu el şi pe conştiincioşii băieţi din escortă, şi pe răbdătorii supraveghetori, şi pe ocrotitorii lor cei grijulii – conducerea lagărului. Asta nu numai că era jignitor pentru inimile Lucrătorilor Practicieni, dar îndată după căderea lui Beria era chiar şi periculos, pentru că cineva putea s-o ia ca punct de plecare pentru acuzare.

  Din pricina asta, şeful unuia dintre lagărele din Kenghir (curăţat de rebeli şi completat cu deţinuţi din Ekibastuz) a fost nevoit să li se adreseze de la tribună astfel: „Băieţi! (în această scurtă perioadă din 1954 pâuă în 1956 au socotit posibil să li se adreseze deţinuţilor cu” băieţi „), îi jigniţi pe gardieni şi pe ostaşii din escortă strigându-le” berianişti „! Vă rog să încetaţi cu asta.” La care micuţul V. G. Vlasov, care a luat cuvântul, a răspuns: „Dumneavoastră, doar pentru câteva luni, v-aţi şi simţit ofensaţi. Iar eu de la gardienii dumneavoastră de optsprezece ani nu aud altceva decât” fascist „. Pentru noi nu este jignitor?” Şi maiorul a făgăduit că nu vor mai fi numiţi „fascişti”. Schimb pe schimb.

  După toate aceste reforme distrugătoare, istoria particulară a Lagărelor speciale poate fi considerată încheiată în anul 1954 şi mai departe nu pot fi deosebite de ITL.

  Pretutindeni în Arhipelagul întors pe dos, s-a instaurat din anul 1954 pâuă în 1956 o perioadă privilegiată – epoca unor favoruri nemaiîntâlnite, perioada cea mai liberă a Arhipelagului, dacă nu punem la socoteală casele de detenţie pentru dreptul comun de la mijlocul deceniului al treilea.

  Instrucţiuni peste instrucţiuni, inspectori peste inspectori se încăpăţânau parcă sa lărgească tot mai mult liberalismul din lagăre. Femeile au fost scutite de a mai merge la doborât arbori i Da, s-a recunoscut că pentru ele este o muncă prea grea (deşi cei treizeci de ani neîntrerupţi au demonstrat că nu e câtuşi de puţin grea).

  — Au restabilit eliberarea condiţionată înainte de termen Pentru cei ce ispăşiseră două treimi din pedeapsă. – În toate lagărele au început să-i plătească în bani, şi deţinuţii au dat năvală la chioşcuri, şi aceste chioşcuri nu vindeau în limite rezonabile, de fapt ce limite mai trebuiau, când tot mai mulţi ^circulau fără escortă şi puteau cu banii ăştia să-şi cumpere şi din orăşel. – În toate barăcile instalaseră radio, i-au îmbuibat cu ziare, cu gazete de perete, în fiecare brigadă fusese numit un responsabil cu propaganda. Veneau tovarăşi conferenţiari (colonei) şi le vorbeau deţinuţilor pe diferite teme: chiar şi despre denaturarea istoriei de către Alexei N. Tolstoi^, dar nu era prea simplu pentru conducere să adune publicul, nu putea să-i mobilizeze cu bâtele, era nevoie de metode indirecte de influenţare şi convingere. Cei adunaţi în sală vorbeau de-ale lor şi nu-i ascultau pe conferenţiari. – Deţinuţilor li s-a permis să subscrie la împrumut, dar în afară de conformişti nimeni n-a fost înduioşat de această permisiune, şi educatorii erau nevoiţi să-l ducă pur şi simplu de muia pe fiecare la lista de subscripţie ca să stoarcă vreo zece ruble (o rublă sub Hraşciov). În zilele de duminică au început să organizeze spectacole comune ale zonelor de femei şi bărbaţi. – Aici se năpusteau cu plăcere şi chiar îşi cumpărau cravate de la chioşcuri.

  Au fost reînviate multe lucruri din fondul de aur al Arhipelagului: acel spirit de abnegaţie şi de iniţiativă care era în floare în perioada Marilor Canale. Au fost create „Consiliile Activului” cu sectoarele: învăţământ şi producţie, cultură de masă, viaţa de zi cu zi, precum şi un comitet de sindicat, al cărui obiectiv principal era să lupte pentru productivitatea muncii şi disciplină. Au restaurat „tribunalele tovărăşeşti”, având dreptul: de a da vot de blam, de a amenda şi a solicita înăsprirea regimului ori privarea de cele două treimi.

  Aceste măsuri aduseseră cândva servicii frumoase Conducerii, dar asta se întâmpla în lagărele care nu trecuseră prin şcoala masacrelor şi a revoltelor. Acum era foarte simplu: pe cel dintâi preşedinte al consiliului (Kenghir) l-au tăiat, pe cel de al doilea l-au snopit în bătaie – şi nimeni n-a vrut să mai intre în Consiliul Activului. (Căpitanul de rangul doi Burkovski lucra în vremea asta în Consiliul Activului, lucra conştiincios şi principial, dar şi cu multă băgare de seamă, primind necontenit ameninţări că va fi tăiat, şi mergea la adunările brigăzii banderoviştilor ca să audă criticile la adresa activităţii lui.)

  Loviturile necruţătoare ale liberalismului clătinau tot mai mult sistemul lagărelor. Au fost amenajate „lagăre cu regim îmblânzit” (şi în Kenghir a fost unul!): de fapt, deţinuţii nu erau obligaţi decât să doarmă în zonă, pentru că la lucru se duceau fără escortă, urmând orice traseu şi la orice oră (toţi se străduiau să plece mai devreme şi să se întoarcă mai târziu). Duminica, o treime dintre deţinuţi erau învoiţi în oraş înainte de masă, altă treime după-a-miază, şi doar o treime nu beneficia de plimbarea în orăşel.

  Asta nu înseamnă că regimul s-a îmblânzit astfel pretutindeni. Se menţinuseră însă şi lagăre disciplinare, cum era… Disciplinarul unional. „Andzioba de lângă Bratsk, cu acelaşi sângeros căpitan Mişin din Oziorlag. În vara lui 1955 acolo erau în jur de patru sute de” disciplinari” (inclusiv Tenno). Dar nici acolo stăpmii zonei n-au devenit supraveghetorii, ci deţinuţii Să se pună cititorul în situaţia conducătorilor de lagăre şi să spună: se poate oare lucra în asemenea condiţii? Şi pe ce rezultate se poate conta?

  Un ofiţer MVD, tovarăşul meu de drum într-un tren siberian în 1962, toată perioada începând cu anul 1954 a descris-o astfel: „, Dezmăţ total. Cine nu vrea – nu se ducea la lucru. Pe banii lor îşi cumpărau televizoare.” * Rămăsese cu amintiri foarte sumbre despre această perioadă scurtă şi urâtă.

  Pentru că nu poate fi bine dacă educatorul stă în faţa deţinutului ca un cerşetor, neavând la spate nici bici, nici BUR, nici ameninţătorul grafic al foamei.

  Dar, ca şi când toate astea ar fi fost prea puţin, au lansat prin Arhipelag berbecul-spărgător de ziduri al domiciliului în afara zonei: deţinuţii pot să locuiască dincolo de zonă, pot să-şi procure casă şi să-şi întemeieze o familie, salariul li se plăteşte ca oamenilor liberi, întreg (nu se mai reţine nimic pentru zonă, pentru escortă, pentru administraţia lagărului), iar cu lagărul nu mai au decât o legătură: o dată la două săptămâni vin aici să li se pună viza.

  Acesta era sfârşitul! Sfârşitul lumii ori sfârşitul Arhipelagului, ori şi unul şi celălalt laolaltă! Iar organele juridice mai şi lăudau acest domiciliu extra-zonal, ca o descoperire foarte nouă şi foarte umană a orânduirii comuniste! *

  După aceste lovituri, nu mai rămânea, se pare, decât ca lagărele să fie desfiinţate – şi gata. Să fie distras marele Arhipelag, să fie distruşi, împrăştiaţi şi demoralizaţi sute de mii de Practicieni, cu soţiile, copiii şi cu vitele din gospodărie, să se reducă la zero anii lor de vechime, serviciul lor ireproşabil!

  Şi se pare că operaţia a început: prin lagăre au început să vină nişte „Comisii ale Sovietului Suprem”, ori mai simplu de „degrevare” şi, trimiţând la plimbare conducerea lagărului, au făcut şedinţă în baraca direcţiei şi au început să scrie ordine de eliberare cu atâta uşurinţă şi lipsă de răspundere, ca şi cum ar fi fost-ordine de arestare.

  Asupra breslei Practicienilor plutea un pericol de moarte. Trebuiau să întreprindă ceva! Trebuiau să se lupte!

  *

  Oricărui eveniment social important din URSS îi era hărăzit un destin din două: ori să fie trecut sub tăcere, ori să fie învăluit în minciună. Nu pot să dau un exemplu de eveniment cât de cât important din ţară care să fi scăpat de această crăcăna nenorocită.

  Aşa a fost întreaga existenţă a Arhipelagului: cea mai mare parte din timp nu s-a ştiut nimic despre el, iar când au scris câte ceva – au minţit: ori îu perioada Marilor Canale, ori despre comisiile de degrevare din anul 1956.

  În legătură cu aceste comisii trebuie spus că şi fără palavrele ziariştilor, fără o necesitate exterioară, noi înşine am contribuit la lansarea unei minciuni sentimentale. Pai cum sa nu te înduioşezi: noi eram obişnuiţi ca şi avocatul apărării să ne atace, iar aici – poftim, un procuror care ne apară! Eram chinuiţi de dorul libertăţii, simţeam că acolo începea o viaţă nouă, vedeam asta şi după schimbările din lagăr şi, deodată, o comisie miraculoasă, cu puteri depline, după ce a vorbit cu fiecare cinci-zece minute, îi îumânează biletul de tren şi carnetul de identitate (unora chiar cu viză de Moscova)! Dar ce în afară de laude poate să iasă din pieptul nostru de deţinut, din pieptul nostru vlăguit, veşnic răcit?

  Dar să ne ridicăm puţintel deasupra bucuriei noastre trepidante, care aleargă nebună să-şi îndese cârpele în sacul de drum – oare astfel trebuia să’ fie sfârşitul fărădelegilor staliniste? Oare această comisie nu trebuia să iasă în faţa frontului, să-şi scoată căciulile şi să spună:

  — Fraţilor! Suntem trimişi de Sovietul Suprem să vă cerem iertare! Ani şi zeci de ani v-aţi chinuit aici, fără să fiţi vinovaţi de nimic, iar noi ne adunam în săli festive sub policandre de cristal şi nici măcar o data nu ne-am adus aminte de voi. Noi am aprobat cu supunere decretele crâncene ale Căpcăunului, noi suntem părtaşi la crimele lui. Primiţi, dacă puteţi, căinţa noastră târzie. Porţile sunt deschise şi voi sunteţi liberi. Priviţi, pe platformă aterizează avioane cu medicamente, cu alimente şi îmbrăcăminte călduroasă pentru voi. Sunt şi medici în avioane.

  În ambele cazuri – este eliberare, dar este oferită în maniere diferite, nu are acelaşi tâlc. Comisia de degrevare este ca un portar conştiincios care mătură pe unde a vomitat Stalin şi atât. Nu astfel se aşază noile temeiuri morale ale vieţii societăţii.

  Voi prezenta în continuare opinia A. Skripnikova cu care sunt absolut de acord. Deţinuţii, unul câte unul (din nou separaţi!), sunt chemaţi în cabinet, la comisie. Câteva întrebări privind fondul cazului fiecăruia. Sunt puse cu bunăvoinţă, dar scopul lor este să-l facă pe deţinut să-şi recunoască vina (nu Sovietul Suprem, ci din nou nefericitul deţinut!). El trebuie să tacă, el trebuie să-şi plece capul, el trebuie să ajungă în situaţia omului iertat, nu a celui care iartă! Adică, ademenindu-l cu libertatea, acum obţin de la el ceea ce înainte n-au putut să smulgă nici cu tortura. Ce rost are asta? Este foarte important: el trebuie să se întoarcă în libertate temător. Şi, pe deasupra, procesele verbale ale comisiei vor raporta Istoriei că, în ansamblu, în lagăre au fost deţinuţi vinovaţi, că n-au existat nelegiuiri atât de fioroase, cum sunt zugrăvite. (Probabil, aici este luat în consideraţie şi un mic calcul financiar: dacă nu se fac reabilitări, nu se vor plăti nici compensaţiile datorate celor reabilitaţi.)* Această interpretare a eliberării n-a avut darul să arunce în aer

 

  *Fiindcă veni vorba, la începutul anului 1955 a existat proiectul să se plătească pentru toţi anii ispăşiţi, ceea ce era absolut firesc, şi aşa s-a plătit în Europa de Est. Dar acolo nu erau atâţia oameni şi atâţia ani! Au calculat, şi, când au văzut rezultatul, s-au îngrozit: ruinăm statul! Şi au hotărât să dea compensaţii numai pentru două luni.

  Sistemul lagărelor, n-a constituit un impediment în aducerea altor contingente în lagăre (operaţie care n-a încetat nici în perioada 1956-1957), nu crea nici o obligaţie că şi aceştia vor fi eliberaţi.

  Dar cei care, din mândrie, în faţa comisiei au refuzat să se recunoască vinovaţi? Pe aceia i-au lăsat să şadă în lagăr. Nu au fost prea puţini, (în 1956, pe femeile din Dubravlag care nu s-au căit le-au adunat şi le-au expediat în lagărele din Kemerovo.)

  Skripnikova povesteşte următorul caz: O ucraineancă din Ucraina de Vest avea zece ani pentru soţul banderovist. Acum cereau de la ea să spună că stă îu lagăr pentru soţul – bandit. „Nu, nu spun.” „Spune, şi vei fi eliberată!” „Nu, nu spun. El nu este bandit, el este OUN-ovist.” „Foarte bine, dacă nu vrei să spui – rămâi aici!” (preşedintele comisiei – Soloviov). Au trecut doar câteva zile şi ea a fost vizitată de soţ, care venea din nord El avea o pedeapsă de douăzeci şi cinci de ani, s-a recunoscut cu uşurinţă bandit şi a fost graţiat. Dar el n-a apreciat statornicia nevestei şi s-a năpustit asupra ei cu mustrări: „Trebuia să spui că sunt diavol cu coadă, că am copite. Cum o să mă descurc eu cu gospodăria şi copiii?”

  Să menţionăm că şi Skripnikova a refuzat să se recunoască vinovată şi a rămas în lagăr încă trei ani.

  Aşadar, chiar şi era libertăţii a venit în Arhipelag în mantie de procuror.

  Şi totuşi panica Practicienilor n-a fost fără temei: în anii 1955-1956, pe cerul Arhipelagului, s-a izvodit o nemaivăzută conjuucţiune a astrelor. Aceştia au fost anii lui fatali şi ar fi putut să fie anii lui cei din urmă!

  Ah, dacă oamenii investiţi cu puterea supremă şi purtând povara informaţiilor complete despre ţara lor ar mai fi putut în aceşti ani să privească în jurul lor, şi să se înspăimânte, şi să-i podidească plânsul? Căci sacul însângerat din spate musteşte, sângele ce curge le înroşeşte spatele întreg! Politicii au fost sloboziţi, dar milioanele de drept comun cine le-a trimis în acel infern? Relaţiile de producţie? Mediul? Poate noi toţi?… Ori dumneavoastră?

  Aşa că ar fi trebuit să aruncaţi la toţi dracii programul cosmic! Să nu vă mai preocupe flota maritimă a lui Sukarnoşi garda lui Kwame Nkrumah^! Şi măcar să vă aşezaţi şi să vă scărpinaţi în ceafă: ce-i de făcut? Din ce cauză legile noastre cele mai bune din lume, sunt respinse de milioanele cetăţenilor noştri? Ce-i determină să se vâre în acest jug primejdios, şi cu atât mai mulţi, cu cât jugul este mai insuportabil. Ce trebuie făcut ca acest val să sece? Poate că legile noastre nu sunt cele care trebuie să fie? (Aici ar trebui să vă gândiţi şi la şcoala noastră hăituită, şi la satul lăsat în paragină şi la multitudinea acelor lucruri care se numesc simplu nedreptate fără nici un fel de categorie de clasă.) Dar pe cei care au păţit-o, cum să-i readucem la viaţă? Fără gesturi largi şi ieftine, precum amnistia „Voroşilov”, ci examinându-le cu mult suflet, analizându-le şi cazul, şi personalitatea.

  Ce părere aveţi, trebuie sau nu să se termine cu Arhipelagul? Sau este făcut pentru vecie? Patruzeci de ani a putrezit în trapul nostru, nu ajunge?

  Se pare că nu! Nu este de ajuns! Le este lene să-şi încordeze circumvo-lutiunile cerebrale, iar în sufletul lor – nimic nu are ecou. Arhipelagul n-are decât să mai rămână încă patruzeci de ani, iar noi ne vom ocupa de barajul de la Assuan şi de reunificarea arabilor!

  Istoricii care vor studia domnia de zece ani a lui Nikita Hruşciov, când parcă, brusc, au încetat să mai acţioneze unele legi fizice cu care noi eram obişnuiţi; câiid obiectele – ciudat! – Au început să se mişte împotriva câmpului magnetic şi împotriva forţelor gravitaţiei, nu vor putea să nu se mire cât de multe posibilităţi s-au concentrat pentru scurtă vreme în aceste mâini şi cum aceste posibilităţi au fost folosite parcă în joaca, în glumă, după care au fost abandonate cu nepăsare. După Stalin, cel dintâi din istoria noastră, care a fost învrednicit cu putere, mai diminuată, dar încă uriaşă, el s-a folosit de ea precum ursul Mişka din fabula lui Krîlov, care rostogolea un butuc în poiană fără nici un rost şi fără nici un folos. A avut posibilitatea să traseze de trei ori, de chici ori mai ferm şi mai departe eliberarea ţării, dar el a abandonat asta ca pe o distracţie, neînţelegând care era misiunea lui, a abandonat-o pentru cosmos, pentru cucuruz, pentru rachetele din Cuba, pentru ultimatumurile din Berlin, pentru persecutarea Bisericii, pentru divizarea comitetelor regionale de partid*, pentru lupta cu pictorii abstracţionişti.

  N-a dus niciodată nimic până la capăt, şi mai puţin decât orice cauza libertăţii. Trebuia asmuţit împotriva intelectualităţii? Nimic mai simplu. Trebuia ca tot cu mâiiiile lui, care au dărâmat lagărele staliniste, să fie consolidate aceste lagăre în prezent? – Acest lucra a fost uşor de obţinut. Şi când?

  În anul 1956 – anul congresului al XX-lea – au fost emise primele dispoziţii restrictive privind regimul lagărelor! Ele au fost continuate în anul 1957, anul când Hruşciov ajunge să dispună de puteri nelimitate.

  Dar brealsa Practicienilor tot nu era satisfăcută. Şi simţind că biruinţa este aproape, a trecut la contraatac: aşa nu se poate trăi. Sistemul lagărelor, reazemul puterii sovietice, este pe cale de dispariţie!

  Acţiunea principală de înrâurire se desfăşura în taină, acolo – undeva, la o masă de banchet, în salonul aeronavei şi în timpul plimbării cu barca de la vilă, dar aceste acţiuni mai răbufneau uneori şi în afară. Aşa a fost cuvântarea „deputatului” B. I. Samsonov la sesiunea Sovietului Suprem (decembrie 1958): deţinuţii trăiesc prea bine, ei sunt mulţumiţi (!) de hrană (însă ar trebui să fie permanent nemulţumiţi…), în lagăre, cu ei se comportă prea bine. (Şi în „parlament”, care nu şi-a recunoscut vechea vină, nimeni, fireşte, nu l-a contrazis pe Samsonov.) Aşa a fost şi articolul nimicitor din ziar despre „omul de după gratii” (1960).

  Şi cedând acestor presiuni; fără să analizeze lucrurile în profunzimea lor; fără să se gândească şi să-şi dea seama că nu a crescut criminalitatea în aceşti cinci ani (iar dacă a crescut, cauzele trebuie căutate în sistemul de stat); fără să coreleze aceste măsuri noi cu „credinţa proprie în ofensiva triumfală a comunismului; fără să studieze treburile în toate amănuntele lor, fără să vadă cu ochii lui. – Acest ţar care şi-a petrecut” toată viaţa pe drumuri” a semnat cu uşurinţă ordinul de livrare a cuielor cu care au reconstruit eşafodul în forma şi trăinicia de odinioară.

  Şi toate acestea se petreceau chiar în acelaşi an 1961, când Nikita a mai făcut o ultimă încercare de a lansa spre cer carul libertăţii. Tocmai în anul 1961 – anul celui de al XXII-lea congres – a fost emis decretul privind pedeapsa cu moartea în lagăre „pentru acte de terorisim împotriva deţinuţilor care s-au îndreptat (adică împotriva turnătorilor) şi împotriva efectivului de supraveghere” (n-a fost niciodată atacat!), şi o plenară a Tribunalului Suprem (iunie 1961) a ratificat patru regimuri de lagăr, care acum nu mai erau staliniste, ci hruşcioviste.

  Urcând la tribuna congresului pentru a lansa un nou atac împotriva tiraniei sistemului de detenţie stalinist, Nikita numai ce dăduse dezlegare sistemului său să strângă la fel de bine şurubul. Şi el credea sincer că totul este oportun şi coordonabil…!

  Lagărele din prezent sunt acele lagăre pe care partidul le-a aprobat înainte de congresul al XXII-lea. Şi de atunci, aşa au rămas până astăzi!

  Ele nu se deosebesc prin regim de lagărele staliniste, ci numai prin componenţa deţinuţilor: nu mai există multimiloanele de Cincizeci şi Opţi. Dar şi acum sunt închişi milioane, şi de asemenea mulţi sunt victime ale injustiţiei: au fost aruncaţi aici numai ca sistemul să existe şi să-şi câştige existenţa.

  Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne.

  Rămâne pentru că acest regim de stat nu s-ar fi putut menţine fără el. Desfiinţând Arhipelagul, el însuşi ar fi încetat să mai existe.

  *

  Nu există istorii fără sfârşit. Orice istorisire trebuie undeva întreruptă. Cu posibilităţile noastre modeste şi insuficiente am urmărit istoria Arhipelagului de la salvele purpurii ale genezei lui până la negura trandafirie a reabilitării. Cu această agreabilă perioadă de blândeţe şi degradare în ajunul înăspririi hruşcioviste a lagărelor şi în ajunul noului cod penal, considerăm istoria noastră isprăvită. Se vor găsi alţi istorici, care, din nefericire pentru ei, cunosc mai bine decât noi lagărele hruşcioviste şi posthruşcioviste.

  Dar s-au şi găsit: sunt Sviatoslav Karavanski şi Anatoli Marcenko*. Şi vor mai apărea nenumăraţi, căci în curând în Rusia se va instaura epoca glastnost, când totul va fi adus la cunoştinţa publică!

  De pildă, la lectura cărţii lui Marcenko, chiar şi inima împietrită a unui vechi deţinut de lagăr se strânge de durere şi de groază. Şi prin descrierea recluziunii contemporane ea ne prezintă o puşcărie de un Tip şi mai Nou decât cea despre care vorbesc martorii noştri. Aflăm astfel că acel Corn, cel de al doilea eoni al recluziunii (Partea Iuţii, Cap. 12), a ţâşnit şi mai ascuţit şi s-a înfipt şi mai adânc în gâtul deţinutului. Prin compararea celor două clădiri ale centralei din Vladimir: cea ţaristă şi cea sovietică, Marcenko ne explică în mod concret de ce nu rezistă analiza cu perioada ţaristă a istoriei Rusiei: clădirea ţaristă este uscată şi caldă, cea sovietică – umedă şi rece (în celulă

 

  Îngheaţă urechile! Şi niciodată nu se dau jos pufoaicele), ferestrele ţariste sunt astupate cu patru rânduri de cărămizi sovietice – dar să nu uitaţi botniţele!

  Însă Marcenko nu prezintă decât Dubrovlagul, unde astăzi sunt strânşi politicii din toată ţara. La mine s-a adunat material despre lagărele de drept comun din diferite locuri, şi eu am rămas dator faţă de autorii scrisorilor, uu trebuie să tac.

  Aşadar, mă voi strădui să expun esenţialul din ceea ce ştiu despre situaţia din lagărele zilelor noastre.

  Dar care „lagăre”? Lagăre nu mai există, aceasta este marea noutate a perioadei hruşcioviste! Printr-o simplă rebotezare, în loc de lagăre acum avem… Colonii (metropolă – colonii, indigenii trăiesc în colonii, aşa şi trebuie să fie, nu?). Şi, prin urmare, nu mai avem GULag, ci GUITK (cititorul cu ţinere de minte n-a uitat că aşa s-a mai numit cândva, asta a mai fost). Dacă mai adăugăm şi faptul că MVD-ul acum nu mai există, că nu avem decât MOOP, putem să recunoaştem că au fost puse toate bazele legalităţii şi că nu avem de ce să facem scandal*.

  Deci, iată regimurile care au fost introduse din vara anului 1961: general, înăsprit, sever şi special (din anul 1922, fără cel „special” n-avem ce ne face.). Regimul este stabilit de către tribunalul care pronunţă sentinţa „în funcţie de caracterul şi gravitatea delictului, precum şi (chipurile) de personalitatea delincventului”. Dar mai simplu şi mai scurt: Tribunalele Supreme ale republicilor, reunite în şedinţe plenare, au elaborat liste cu articolele codului penal după care se vede cine şi unde trebuie inclus. Asta pentru viitor, pentru noii condamnaţi. Dar ce s-a întâmplat cu acea populaţie vie a Arhipelagului, pe care reforma hruşciovistă din ajunul congresului a găsit-o în Arhipelag cu „domiciliu extrazonal”, fără escortă şi cu regim lejer? Aceia au fost „examinaţi” de tribunalele populare locale după listele cu articole (poate şi la intervenţiile agenţilor operativi locali) şi au fost repartizaţi la cele patra regimuri*.

  Aceste zbateri sunt uşoare şi sprintene pe puntea superioară: câmia la dreapta nouăzeci! Cârma la stânga nouăzeci! – Dar ce răsunet au ele în cutiile toracice din cala mută şi întunecoasă? Cu trei-patru ani în urmă au zis: îutemeiaţi-vă familii, faceţi-vă case, prăsiţi-vă şi trăiţi, acum vă încălzeşte soarele comunismului! De atunci nimic rău n-aţi mai săvârşit, când, brusc, lătrat de câini, lanţurile deprimante ale escortei, apelul după dosare, şi familia voastră a rămas în casa neterminată, iar pe voi vă bagă după o nouă sârmă

 

  *Este interesant că în ciuda obişnuitelor elogii publice aduse activităţii acestei instituţii, ea este mereu chinuită de nu ştiu ce căutări interioare şi nu este în stare să rămână în pielea unei singure denumiri, ceva o apasă şi tot timpul trebuie să se vâre într-o piele nouă. Aşa ne-am ales noi cu MOOP. Pare ceva cu totul nou pentru ureche, nu-i aşa? Însă această limbă perfidă înşeală şi trădează. Ministerul este de apărare – ohrana, adică ce mai – ohranka-! Aceasta este soarta vitregă a cuvintelor! N-ai cvirn să scapi de ele!

  Ghimpată. „Cetăţene şef, dar purtarea ireproşabilă? Dar munca noastră cu bună-credinţă?” Poftă-n cui! Adio şi-un praz verde!

  Care, care administraţie responsabilă din lume ar admite astfel de viraje şi salturi? Poate în vreunul din noile state africane…

  Ce idee o fi animat reforma din anul 1961: una adevărată sau de faţadă? (De faţadă – „să-i facă pe deţinuţi să se îndrepte cât mai bine.”) După opinia mea – următoarea: să-l priveze pe deţinut de independenţă materială şi libertate personală, lucra insuportabil pentru Practicieni, să-l pună în situaţia când stomacul lui va reacţiona la cel mai mic gest pe care îl face cu degetul un Practician, adică să-l facă pe zek uşor manevrabil şi supus. Pentru asta trebuia: suprimarea scutirilor masive de escortă (fireşti pentru viaţa oamenilor veniţi să pună în valoare teritorii sălbatice), toţi deţinuţii să fie băgaţi în zonă, hrana de bază să li se dea în cantităţi insuficiente, să se suprime mijloacele suplimentare: salariul şi pachetele.

  În lagăr, pachetul nu înseamnă doar mâncare. El este şi un imbold moral, o bucurie nestăvilită, mâiui care ^tremură: nu te-au uitat, n-ai rămas singur, cineva se mai gândeşte la tine! În lagărele noastre speciale de ocnaşi puteam să primim un număr nelimitat de colete (greutatea lor – opt kilograme, era limita impusă de poştă). Deşi nu primeau toţi, iar cei care primeau nu primeau cu regularitate, totuşi pachetele măreau inevitabil nivelul general de hrană al lagărului, şi nu se ducea o luptă de moarte împotriva foamei. Acum s-a introdus şi limitarea greutăţii coletelor – cinci kilograme şi o scară cruntă: pe an, nu mai mult de şase-patru-trei-două pachete, corespunzător regimului. Adică la regimul general, cel mai privilegiat, omul poate primi o dată la două luni cinci kilograme, în care este inclus şi ambalajul şi, poate este şi ceva îmbrăcăminte: prin urmare, mai puţin de două kilograme pe lună mâncare de orice fel! Iar cei de la regimul special – şase sute de grame pe lună…

  Şi măcar dacă le-ar fi dat!… Dar şi aceste jalnice pachete erau îngăduite numai celor ce şi-au efectuat peste jumătate din pedeapsă. Şi să nu fi avut nici un fel de „abateri” (să fii pe placul agentului operativ, al educatorului, al supraveghetorului şi al purcelului supraveghetorului)! Şi, obligatoriu, sarcinile de producţie să fie îndeplinite 100%. Şi, obligatoriu, să participi la „viaţa socială” a coloniei (la acele concerte firave despre care scrie Marcenko; la acele spartachiade forţate, când concurenţii cad de slăbiciune; ori, mai rău, să devii lacheul personalului de supraveghere).

  Dar o să-ţi stea în gât şi acel pachet! Pentru această lădiţă umplută de radele tale, îţi cer şi sufletul din tine!

  Cititorule, trezeşte-te! Istoria am isprăvit-o, cartea de istorie am închis-o. Toate astea se întâmplă acum, în prezent, când magazinele noastre alimentare gem (chit că numai în capitală), când dumneata, cititorule, răspunzi sincer străinilor că poporal nostru este pe deplin îndestulat. Iar compatrioţii noştri care au călcat greşit (adesea cu nimic vinovaţi, aţi putut, în sfârşit, să vă Convingeţi de puternicia justiţiei noastre!) sunt reeducaţi prin înfometare, uite-aşa! Şi noaptea, în somn, visează numai pâine!

   (Să mai notăm că samavolnicia stăpâuilor lagărului nu cunoaşte limite şi nu este controlată de nimeni! Rudele naive trimit un plic cu ziare sau un pacheţel minuscul cu medicamente. Şi acestea sunt socotite tot colet! Foarte multe cazuri de acest fel ne-au fost semnalate din diferite locuri. Şeful regimului acţionează ca un robot cu celulă fotoelectrică: o bucată şi – gata. Iar coletul venit pe urmă îl expediază înapoi.)

  De asemenea, se urmăreşte cu stricteţe ca nimic comestibil să nu fie transmis zekului când primeşte vizită! Supraveghetorii găsesc că este o cinste pentru experienţa lor să nu admită aşa ceva. Iată de ce, femeile libere, care vin în vizită, sunt percheziţionate cu de-amănuntul înainte de întâlnire! (Căci aşa ceva nu este interzis de Constituţie! Foarte bine, dacă nu vrea – u-are decât să plece fără să-l vadă.)

  Şi mai straşnic este barat dramul pentru pătrunderea banilor în colonie: oricât ar trimite radele, totul este depus în contul personal „până la eliberare” (adică, statul i-a împrumutat de la zek pe zece şi douăzeci şi cinci ani, fără dobâhdă). Şi oricât ar câştiga zekul – aceşti bani tot nu-i vede.

  Iată cum funcţionează hozrasciotul: un deţinut primeşte 70% din salariul unui angajat liber (de ce? Parcă produsele acestuia miros altfel? Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat în Occident, asta s-ar fi numit exploatare şi discriminare). 50% din rest sunt trecuţi în folosul coloniei (pentru întreţinerea zonei, a Practicienilor şi a clinilor). Din ce a mai rămas se scade costul mâncării şi al hainelor (vă puteţi închipui ce preţ are zămârca din capete de peşte). Ultimul rest este depus în contul personal „până la eliberare”. Corespunzător regimului, deţinutul poate cheltui la chioşcul lagărului: 20-7-5-3 rable. (Dar din Kalikatki, regiunea Riazan, oamenii se plâng că după toate reţinerile, nici măcar aceste ’cinci ruble, pentru chioşc, nu le-au mai rămas.) Iată o informaţie din „Izvestia”, ziarul guvernamental (încă din vremuri bune, martie 1960, erau încă rablele staliniste, umflate): o fată din Leningrad, Irina Papina, care cu degetele numai răni dezgropa buturugi, rostogolea bolovani, descărca vagoane, tăia lemne, câştiga. Zece rable pe lună (o rablă hraşciovistă pe lună).

  Mai departe urmează folosirea chioşcului ca „mijloc de sancţiune” în cadrai regimului de lagăr, îmbinat cu indiferenţa vânzătorilor. Potrivit însuşirii regimului colonial (căci acum aşa va fi corect să spunem în loc de „lagăr”, nu-i aşa? Lingvişti, ce ar fi dacă şi insulele ar fi rebotezate în colonii…?) de a întoarce totul pe dos, chioşcul se transformă din privilegiu în sancţiune, în acel punct slab al zekului unde poate fi mereu lovit. Aproape în fiecare scrisoare primită din coloniile siberiene şi din regiunea Arhanghelsk mi se scrie despre asta: chioşcurile sunt un mijloc de pedeapsă! Pentru cea mai măruntă abatere ni se interzice să mai cumpărăm ceva de la chioşc. Colo, pentru că un zek a întârziat la deşteptare trei minute, a fost privat de chioşc trei luni (asta se cheamă în limbajul zekilor „lovitură îu burtă”). Dincolo, pentru că un deţinut n-a izbutit să-şi termine scrisoarea până la inspecţia de seară, l-au privat pentru o lună de chioşc, în altă parte, pe unul l-au privat Pentru că „e prea bun de gură”. Iar din colonia cu regim sever din Ust-Vâm iată ce scriu: „Nu există zi fără o serie de ordine de interzicere a chioşcului -pe o lună, pe două, pe trei. Fiecare al patrulea om are abateri. Dacă a uitat contabilitatea să-ţi facă socoteala pe luna trecută, nu te-a trecut pe listă – atunci poţi să-ţi iei adio.” (Este altceva dacă nu te bagă numaidecât la carceră – asta nu uită niciodată să ţi-o adauge.)

  Toate astea nu-l mai pot mira pe un zek bătrân. Sunt caracteristicile obişnuite ale samavolniciei.

  Şi iată ce mai scriu: „Pentru succese în muncă poţi să primeşti două ruble în plus pe lună. Dar ca să le obţii trebuie să săvârşeşti la locul de muncă o faptă de eroism”.

  Vă daţi seama cât de înaltă este preţuirea de care se bucură munca în ţara noastră: pentru succese excepţionale în muncă – două ruble pe lună (şi acelea din contul propriu).

  Se aminteşte şi o întâmplare din Norilsk, este adevărat, din anul 1957, din vremea fericitului răgaz: nişte zeki, rămaşi necunoscuţi au mâncat câinele favorit al ordonatorului de credite Voronin, şi pentru asta, drept pedeapsă, şapte luni (!), întregul lagăr „a rămas fără leafă”.

  Foarte real, perfect în spiritul apucăturilor din insule.

  Însă Istoricul-Marxist va obiecta: acesta-i un caz anecdotic, nu merită să-l discutăm. Iar abateri nu săvârşeşte – dumneata ai spus-o! – Decât fiecare al patrulea. Concluzia: comportă-te exemplar şi, chiar la regim sever fiind, îţi sunt asigurate trei rable pe lună – aproape un kilogram de unt Ba bine că nu! A avut noroc acest Istoric cu „loteria” lui (şi a scris şi nişte articolaşe foarte corecte) – n-a stat în lagăr. Ar fi bine dacă la chioşc s-ar găsi pâine, bomboane ieftine şi margarina. Că, de obicei, pâine aduc de două-trei ori pe lună. Iar bomboane – numai din cele scumpe. Ce unt, care zahăr?! Dacă vâuzătorul se arată prea zelos, există Conducerea care să-i sugereze. Praf şi pastă de dinţi, periuţe, săpun, plicuri (şi astea nu pretutindeni, iar hâr-tia de scris – nicăieri, căci pe ea scriu plângeri!), ţigări scumpe – acesta era asortimentul de mărfuri al chioşcului. Dar să nu uiţi, dragă cititorule, că acesta nu este un chioşc din lumea liberă, care îşi deschide obloanele în fiecare dimineaţă şi dumneata poţi să cumperi astăzi de douăzeci de copeici şi mâine de douăzeci, nu! La noi este altfel: acest chioşc se deschide două zile pe săptămână, stai la coadă trei ceasuri, şi când ai intrat (tovarăşii din coridor te zoresc) – cumperi de toate rablele tale, pentru că nu ai în mână aceste ruble, şi cât scrie în borderou – atâta cumperi: iei zece pachete de ţigări, patra tuburi de pastă!

  Şi bietului zek îi rămâne norma – norma colonială de băştinaş (iar colonia se află dincolo de Cercul Polar): pâine – 700 grame, zahăr – 13, grăsimi -19, came – 50, peşte – 85. (Astea însă nu sunt decât cifre! – Căci şi carnea şi peştele sosesc în asemenea stare, îucât jumătate îl tai şi îl arunci pe loc.) Nu sunt decât cifre, pe care însă nu le poţi turna în castron. Iată cum îşi descriu zămârca cei din Ust-Nera: „O holercă la care până şi vitele din colhoz ar privi cu scârbă”. Cei din Norilsk: „Meiul şi crupele mărunte predomină şi îu ziua De azi”. Dar mai este şi masa pentru regim disciplinar: 400 grame de pâine şi o dată pe zi ceva cald.

  Este adevărat că, la Nord, pentru cei care „îndeplinesc munci deosebit de grele” se alocă un oarecare supliment de hrană, însă, cunoscând insulele, ştiu cât de greu este să nimereşti pe o asemenea listă (nu toate muncile grele sunt şi „deosebit de grele”), şi ceea ce distruge este tocmai „raţia cea mare”… Lată, de pildă, Piciughin, „câtă vreme a fost zdravăn a spălat câte 40 kilograme de aur pe sezon, căra în spate câte 700-800 traverse pe zi, dar în cel de al treisprezecelea an de detenţie a devenit invalid şi a fost transferat la o normă de hrană redusă”. Oare stomacul lui a căpătat dimensiuni mai mici? Întreabă el.

  Iată însă ce întrebare punem noi: acest Piciughin, doar el, cu cele patruzeci de kilograme de aur ale sale, câţi diplomaţi a întreţinut? Fără îndoială -toată ambasada noastră din Nepal! Ei, acolo, nu au normă redusă?

  Din diferite locuri îmi scriu despre foamea generală, că mereu sunt pe jumătate flămânzi. „Mulţi sunt bolnavi de ulcer la stomac, de tuberculoză.” Regiunea Irkutsk: „Tineretul suferă de tuberculoză şi de ulcer”. Regiunea Riazan: „Există mulţi tuberculoşi”.

  Şi este cu totul interzis să-ţi fierbi ori să-ţi prăjeşti ceva al tău, cum era posibil în Lagărele speciale. Dar din cel…

  Şi cu această măsura veche – Foamea – este obţinută manevrabilitatea băştinaşilor contemporani.

  La toate acestea se adaugă munca, de acum cu norme sporite: căci în prezent „productivitatea” (muşchilor) a crescut. Este adevărat, ziua de lucru era doar de opt ore. Aceleaşi brigăzi: un zek îi mână pe ceilalţi la lucru, în Kalikatki i-au convins pe cei din categoria a doua de invaliditate să meargă la muncă, făgăduindu-le eliberarea la „două treimi”, şi ciungii şi ologii s-au repezit să ocupe posturile celor din categoria a treia de invaliditate, iar aceia au fost trimişi la muncile comune.

  Şi dacă lucrul nu ajunge pentru toţi, dacă ziua de lucru este scurtă, şi dacă, vai, duminicile sunt libere, dacă magicianul-muncă refuză să ne reeduce această drojdie a societăţii, ne mai rămâne totuşi Magicianul-regim!

  Îmi scriu din Oimiakon şi din Norilsk deţinuţi cu regim special şi cu regim înăsprit: toate lucrurile personale, precum pulover, vestă, căciuli călduroase, nemaivorbind de haine de blană – ne sunt luate! (Asta în anul 1963! Anul al 46-lea al erei lui Octombrie!) „Nu ni se dă lenjerie caldă şi nu ni se permite să îmbrăcăm nimic călduros sub ameninţarea cu carcera” (Kraslag, Reşotî). „Ne-au luat totul în afara lenjeriei de corp. Ne-au dat: o tunică de bumbac, o pufoaică, o scurtă marinărească şi o căciulă-stalinka, fără blană. Asta îu zona fluviului Indighirka, în raionul Oimiakon, unde pentru a se aproba să nu ieşi la lucru este nevoie de -51°”.

  Într-adevăr, cum am putea să uităm? După Foame cine poate şi mai bine să manevreze o fiinţă vie? Păi Frigul, de bună seamă. Frigul. – 382

  Deosebit de bine educă specialul – regimul special, acolo unde „sunt OOR-ii şi maiorii”, cum glăsuieşte o zicală nouă din lagăr. (OOR – Recidivist Deosebit de Periculos – este pecetea pe care ţi-o aplică tribunalul local.)* Mai întâi au fost introduse zdrenţele vărgate: o şapcă „de blană”, pantaloni şi haină vărgate, albastru şi alb, parcă erau făcute din material pentru saltele. Asta este invenţia gânditorilor noştri în ale puşcăriei, juriştii Societăţii Noi, şi au conceput aşa ceva în cel de al cincilea deceniu al lui Octombrie! Când au trecut două treimi din secolul al XX-lea! În pragul comunismului! – Să-şi înveşmânteze delincvenţii în ţoale de clovn. (Din toate scrisorile reiese că aceste haine vărgate îi necăjesc şi insultă pe condamnaţii de astăzi la douăzeci şi cinci de ani.) încă nişte lucruri despre regimul special: barăcile au ferestrele zăbrelite şi uşile se încuie cu lacăte; barăcile putrezesc, dar se construieşte un BUR încăpător din cărămidă (deşi, în afară de consumarea cifirului, în lagăre nu mai există abateri: nici scandaluri, nici încăierări, nici chiar jocul de cărţi). Prin zonă, deplasarea se face în coloană, dar alinierea trebuie să fie perfectă, altfel nu vă lasă nici să intraţi, nici să ieşiţi. Dacă supraveghetorul observă că cineva fumează în front – se azvârle cu tot corpul lui mătăhălos asupra victimei, o doboară la pământ, îi smulge chiştocul şi o târăşte la carceră. Dacă nu v-au scos la muncă, să nu care cumva să te gândeşti să te întinzi ca să te odihneşti: trebuie să te uiţi la pat ca^ la un obiect de expoziţie şi să nu te atingi de el până nu sună stingerea. În iunie 1963 s-a primit ordinul să se smulgă iarba din jurul barăcilor, să nu se poată aşeza nici acolo. Iar acolo unde a mai rămas iarbă au apărut tăbliţe cu inscripţia: este interzis să te aşezi pe iarbă (regiunea Irkutsk).

  Doamne, cât de cunoscute mi se par toate astea! Unde am mai citit? Unde am mai auzit, recent, de asemenea lagăre? Oare cum erau Lagărele speciale alejui Beria? Lagăr special – Regim special…

  Într-un lagăr cu regim special lângă Solikamsk: „La cel mai mic zgomot, prin ghişeu vâră ţevile automatelor”.

  Şi, de bună seama, închiderea la ŞIzo se face pretutindeni în condiţii de arbitrar perfect. Lui I-n i-au ordonat să încarce singur un camion cu dale (fiecare cântărea 128 kg). El a refuzat şi a primit şapte zile la ŞIzo.

  Într-un lagăr din Mordovia, în anul 1964, un zek tânăr a aflat că, pare-se, la Geneva şi, parcă, în anul 1955 s-a semnat o convenţie privind interzicerea muncii foiţate îu locurile de detenţie, şi a refuzat să iasă la muncă! Pentru acest elan al lui a primit şase luni la celula individuală.

  Toate acestea constituie genocid, scrie Karavanski.

  Oare laburiştii de stingă ar putea numi aşa ceva altfel? (Doamne, să nu vă atingeţi de laburiştii de stânga! Căci dacă ei vor fi nemulţumiţi de noi -praful se va alege de reputaţia noastră…!)

  Dar de ce mereu numai tonuri mohorâte, întunecate? Ca să fim drepţi, să-l lăsăm să aprecieze regimul special pe un tânăr Practician, absolvent al Şcolii MVD din Tavda (1962): „înainte (până în 1961) într-o sală de conferinţe erau câte zece supraveghetori, dar nu făceau faţă. Astăzi – poţi să auzi musca zburând, îşi fac observaţii unul altuia. Se tem să nu fie trecuţi la un regim mai aspru. Se lucrează mult mai uşor, mai ales după Decret (privind pedeapsa cu moartea). A fost aplicat pentru doi deţinuţi. Altădată veneau la postul de gardă şi îţi aduceau cuţitul: luaţi-l, am omorât un ticălos… Cum să lucrezi în astfel de condiţii?”

  Fireşte, aerai a devenit mai curat. Acest lucra este confirmat şi de o profesoară de la una dintre şcolile din colonii: „Pentru chicotit în timpul unui seminar politic, unui deţinut i se ridică dreptul la eliberare anticipată. Dar dacă faci parte din activ, poţi să fii mitocanul mitocanilor, doar să ai grijă ca vreunul să nu arunce chiştocul pe jos, să stea cu căciula pe cap. – şi munca îţi va fi mai uşoară, şi caracterizarea mai bună, şi pe urmă vei fi ajutat pentru viza de domiciliu.”

  Consiliul Colectivului, Secţia de Ordine Interioara (de la Marcenko aflăm că, cifrat, i se spunea Stâna Oilor Idioate – SOI) erau un fel de drujinnici, purtau, brasardă roşie: urmăriţi abaterile! Ajutaţi-i pe supraveghetori! Iar Consiliul are dreptul să facă demersuri pentru pedepsirea deţinuţilor. Cel căruia articolul îi permite aplicarea a două treimi sau „înjumătăţirea” trebuie negreşit să ajute SOI, altfel nu va primi eliberarea „condiţionat-anticipată”. Cei care au un „articol blocat” nu se duc, ei nu au nevoie. I. A. Alexeev scrie: „Majoritatea preferă pedeapsa întreagă, dar nu intră în aceste consilii şi secţii”.

  Începem să simţim aer, nu-i aşa? Activitate obştească în lagăr! Ce calităţi formidabile educă ea (slugărnicia, delaţiunea, îmbrâncitul vecinului). – Iată scara luminoasă care duce spre cerul reeducării. Dar cât este de alunecoasă!

  Iată de ce se plânge Oluhov (comunist, director de magazin, condamnat pentru abuz) de la ITK-2 din Tiraspol: a luat cuvântul la o adunare-fulger a fruntaşilor în producţie, a demascat pe careva, „i-a chemat pe fiii cei rătăciţi ai Patriei la muncă cinstită”, şi sala i-a răspuns cu aplauze puternice. Iar când s-a aşezat la locul lui, lingă el s-a tras un zek, care i-a zis: „Dacă tu, lepădătură, vorbeai aşa cu zece ani în urmă, îţi tăiam gâtul chiar la tribună. Acum, legile mă opresc, pentru tine, câine, m-ar condamna la moarte”.

  Simte oare cititorul că totul este corelat dialectic, simte oare unitatea contrariilor, că una trece în alta? Pe de o parte, o activitate obştească efervescentă, pe de altă parte – aceasta se sprijină pe Decretul privind condamnarea la moarte? (Sesizează oare cititorul durata condamnărilor? „Cu zece ani în urmă – şi omul este încă în lagăr! A trecut o epocă – s-a dus, s-a isprăvit, iar el tot acolo este…)

  Acelaşi Oluhov povesteşte şi de deţinutul Isaev, fost maior (Moldova, ITK-4). Isaev era „neîndurător cu toţi cei ce încălcau regimul, la Consiliul Colectivului a luat cuvântul şi a vorbit împotriva unor deţinuţi concreţi”, adică solicita să fie pedepsiţi şi să li se suprime avantajele. Şi ce credeţi? „În noaptea următoare i-a dispărut o cizmă militară, din piele de mânzat! S-a încălţat cu bocanci, dar în noaptea următoare i-a disparat un bocanc”. Iată ce forme de luptă nevrednice foloseşte duşmanul de clasă în vremea noastră…!

  Fireşte, viaţa obştească este un fenomen acut şi trebuie dirijat cu pricepere. Există îuţâmplări care pot să-i demoralizeze definitiv pe deţinuţi, cum a păţit, de pildă, Vania Alexeev. A fost convocată, pentru prima oară, o adunare generală pe lagăr la orele 20. Dar şi la orele 22, orchestra încă mai cânta, şi adunarea tot nu începuse, deşi ofiţerii se aflau pe scenă. Alexeev a rugat orchestra „să se odihnească”, iar pe şefi – să răspundă când va avea loc adunarea. Răspuns: nu va avea loc. Alexeev: în acest caz, noi, deţinuţii, vom ţine o adunare pe tema viaţa şi timpul. Deţinuţii şi-au manifestat în mod zgomotos acordul lor, ofiţerii au părăsit scena. Alexeev a ieşit cu caietul la tribună şi a început de la cultul personalităţii. Dar câţiva ofiţeri s-au repezit, au ridicat tribuna, au deşurubat becurile şi i-au îmbrâncit pe deţinuţii care izbutiseră să se caţăre pe scenă. Supraveghetorii au primit ordin să-l aresteze pe Alexeev, dar Alexeev le-a spus: „Cetăţeni supraveghetori, voi sunteţi comsomolişti. Aţi auzit, eu am spus adevărul, asupra cui ridicaţi voi mâna, asupra conştiinţei ideii leniniste?” Ar fi arestat cu toate acestea şi conştiinţa ideii, dar zekii caucazieni l-au luat pe Alexeev în baraca lor şi pentru o noapte l-au salvat de arest Pe urmă a stat la carceră, iar după carceră, intervenţia lui a fost consemnată ca antisovietică. Consiliul Colectivului a făcut demersuri pe lângă administraţie ca Alexeev să fie izolat pentru propagandă antisovietică. Pe baza acestor demersuri, administraţia s-a adresat tribunalului popular, şi Alexeev a primit trei ani de puşcărie închisă.

  Pentru orientarea corectă a spiritelor sunt foarte importante seminarele săptămânale de îiivăţămâiit politic, care s-au introdus în coloniile de astăzi. Acestea sunt conduse de şefii de detaşamente (200-250 oameni), ofiţeri. De fiecare dată se alege o anumită temă, cum ar fi, de pildă: umanismul oruiduirii noastre, superioritatea sistemului nostru, succesele Cubei socialiste, trezirea Africii coloniale. Aceste probleme sunt ascultate cu interes de către indigeni şi îi ajută să-şi îndeplinească regimul colonial şi să muncească mai bine. (Desigur, nu toţi înţeleg corect. O scrisoare din Irkutsk: „într-un lagăr înfometat ne vorbesc de abundenţa produselor alimentare din ţară. Ne vorbesc de introducerea peste tot a mecanizării, dar noi nu vedem la lucru decât tâmăcoape, lopeţi, tărgi şi – propria spinare”.)

  La un asemenea seminar de învăţământ politic, Vania Alexeev, încă înainte de adunarea aceea, a mai comis o extravaganţă, în stilul lui. A cerut cuvântul şi a spus: Voi sunteţi ofiţeri MVD, iar noi – deţinuţi, criminali de pe vremea cultului personalităţii, noi şi voi. Suntem duşmani ai poporului, şi trebuie să muncim cu abnegaţie ca. Să merităm iertarea poporului sovietic. Şi eu vă propun serios, cetăţene maior, să. Ne îndreptăm spre comunism! „Şi la dosar i-au scris:” Tendinţe antisovietice nesănătoase”.

  Scrisoarea acestui Alexeev, venită din. Ustvâmlag, este foarte lungă, hârtia. Se fărâmiţa, iar rândunle erau decolorate, mi-a luat şase ore s-o descifrez. Şi ce nu găseşti în ea! În special acest raţionament cu caracter general:. Cine se afl. A astăzi în colonii, în. Aceste vizuini ale robiei? O categorie a poporului impetuoasă şi intransigentă, care a fost eliminată din societate… Blocul birocraţilor au împins pe panta vieţii acel tineret năvalnic pe care era periculos să-l înarmeze cu teoria privind echitatea relaţiilor sociale „.” Zekii sunt copiii proletariatului eliminaţi din societate şi care au fost trecuţi în proprietatea ITL.”

  Radioul este şi el foarte important dacă este folosit corect (nu muzica, nu piesele de dragoste, ci emisiunile educative). Precum totul este dozat pe regimuri, tot astfel şi emisiunile radio: de la două-trei ore pentru regimul special, până la o zi întreagă pentru regimul general*.

  Apoi, mai există şi şcoli (păi cum! Doar îi pregătim pentru a-i reda societăţii!). Doar că totul este formal, de ochii lumii… Băieţii se duc aici cu foita, minaţi cu bâta, plăcerea de a învăţa este anihilată cu BUR-ul „; apoi,” se jenează de profesoarele din afară, căci sunt îmbrăcaţi în zdrenţe”.

  Şi a vedea o femeie în carne şi oase – este un eveniment prea important, pentru un deţinut!