Cartea întâia.
La piatra craiului, în munte.
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup” erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu „gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 – adică din timpul bătăliei de la Verdun – duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că „suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş”, iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.
La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă comandantul batalionului, de a obţine o permisie la Câmpulung.
„Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare, adunate parcă de prin bâlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.
Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filosofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, „îşi spun părerea lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.
Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor…
— Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?… Ei, asta nu… Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.
Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la vârsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.
Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, justiţiar neînduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.
— Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.
Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.
— Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule… Da, da… şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. Îţi spun eu… oricând… unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea.
Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeaşi părere.
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi pasiune înainte.
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decât „dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!… Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine „poetice”, elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea” trecând peste orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea „iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori şi spectatori:
— Nu ştiu, domnule – filosofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă – mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap… mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.
— Domnule căpitan – căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion – admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
— Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.
Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.
Am crezut acum că e momentul propice şi – în şoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez emoţia de moarte care mă gâtuia – i-am repetat cererea din ajun.
— Domnule căpitan… ştiţi… vă rugasem… am la Câmpulung… Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul…
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:
— Domnule sublocotenent – cu un „domnule” trântit – ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate… Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.
Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc… Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate – douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă – dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.
— Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun… Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să… că aşa vine, nu-i aşa? – şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă – în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună „alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?… Ba să faci şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.”
— Domnule căpitan – căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern – eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi… să ne despărţim”… Poţi dumneata să spui: „nu… eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi…” Da?
— Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ… eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat… Atât de viu şi ca mimică, încât toţi s-au întors spre mine.
— Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.
— Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.
— Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi?
— Dacă e vorba de o simplă împreunare, da… are drept să zică: nu mai vreau… Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi vândute cu toptanul: „aşa am auzit… aşa vând” să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.
Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi groaznică, vocea căpitanului Corabu:
— Sublocotenent Gheorghidiu…
Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.
Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gândit: sunt pierdut… liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.
M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în picioare şi mult mai voinic decât mine, mă aştepta, a înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. Căpitanul mi-a întâlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori poate, în viaţa mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era să fiu sfâşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet la suflet, de la element la element.
Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.
În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care scoteau tacâmurile…
— Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.
— Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gândul să plec totuşi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.
Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de aproape:
— Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
— Nimic.
— Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în întâmplare.
— M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente… Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.
— Dar… şi rămâne în gol, căci simte, acum abia, că lămuririle sunt din altă „clasă” decât i se păruse izbucnirea insolentă de adineauri.
Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sunt acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar „pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar.
— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe picioare la uşă… a nu-şi înşela bărbatul… aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu suferinţe de neîndurat… dar două suflete care s-au împletit… au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte… O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.
Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios braţul lui Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi care acum, înţelegând, ca la lumina unei torţe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.
— O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.
Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva… Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe… Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:
— Suferi, Gheorghidiule?
Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. Muşchii feţei îmi sunt contractaţi.
Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni.
— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.
Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.
Diagonalele unui testament.
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup” erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu „gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 – adică din timpul bătăliei de la Verdun – duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că „suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş”, iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.
La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă comandantul batalionului, de a obţine o permisie la Câmpulung.
„Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare, adunate parcă de prin bâlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.
Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filosofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, „îşi spun părerea lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.
Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor…
— Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?… Ei, asta nu… Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.
Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la vârsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.
Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, justiţiar neînduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.
— Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.
Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.
— Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule… Da, da… şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. Îţi spun eu… oricând… unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea.
Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeaşi părere.
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi pasiune înainte.
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decât „dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!… Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine „poetice”, elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea” trecând peste orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea „iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori şi spectatori:
— Nu ştiu, domnule – filosofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă – mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap… mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.
— Domnule căpitan – căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion – admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
— Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.
Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.
Am crezut acum că e momentul propice şi – în şoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez emoţia de moarte care mă gâtuia – i-am repetat cererea din ajun.
— Domnule căpitan… ştiţi… vă rugasem… am la Câmpulung… Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul…
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:
— Domnule sublocotenent – cu un „domnule” trântit – ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate… Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.
Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc… Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate – douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă – dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.
— Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun… Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să… că aşa vine, nu-i aşa? – şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă – în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună „alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?… Ba să faci şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.”
— Domnule căpitan – căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern – eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi… să ne despărţim”… Poţi dumneata să spui: „nu… eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi…” Da?
— Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ… eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat… Atât de viu şi ca mimică, încât toţi s-au întors spre mine.
— Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.
— Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.
— Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi?
— Dacă e vorba de o simplă împreunare, da… are drept să zică: nu mai vreau… Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi vândute cu toptanul: „aşa am auzit… aşa vând” să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.
Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi groaznică, vocea căpitanului Corabu:
— Sublocotenent Gheorghidiu…
Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.
Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gândit: sunt pierdut… liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.
M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în picioare şi mult mai voinic decât mine, mă aştepta, a înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. Căpitanul mi-a întâlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori poate, în viaţa mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era să fiu sfâşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet la suflet, de la element la element.
Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.
În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care scoteau tacâmurile…
— Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.
— Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gândul să plec totuşi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.
Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de aproape:
— Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
— Nimic.
— Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în întâmplare.
— M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente… Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.
— Dar… şi rămâne în gol, căci simte, acum abia, că lămuririle sunt din altă „clasă” decât i se păruse izbucnirea insolentă de adineauri.
Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sunt acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar „pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar.
— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe picioare la uşă… a nu-şi înşela bărbatul… aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu suferinţe de neîndurat… dar două suflete care s-au împletit… au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte… O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.
Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios braţul lui Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi care acum, înţelegând, ca la lumina unei torţe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.
— O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.
Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva… Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe… Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:
— Suferi, Gheorghidiule?
Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. Muşchii feţei îmi sunt contractaţi.
Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni.
— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.
Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.
E tot filosofie…
Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ţi aplică aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligaţia să calc exact în urmele lui.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf… şi filosofia asta!” Spunea „uf, şi filosofia asta!” cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: „uf, rochia asta!” sau „uf, pantoful ăsta!” care o strânge.
— Dar ce-ţi face filosofia, fată dragă?
— Nu pricep nimic… nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.
— Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filosofie, constaţi că nu pricepi nimic?
— Lasă-mă-n pace… niciodată n-am priceput nimic… ce naiba vor toţi filosofii aceştia?
— Şi-i iubeşti tu… cred că nimic mai mult… Aşa o fată slută ca tine…
— Ascultă, vorbesc serios acum… Te rog foarte mult…
— Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filosofii?
Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.
— Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Şi-a tras-o nervoasă la loc.
— Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.
— Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filosofii?
— Da… şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur…
— Nu ştiu…
— Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?
— Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa…
— Dar lumea de ce spune că ştii?
— Spune cineva enormitatea asta?
— Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.
Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadână.
— Fată dragă… zău dacă ştiu.
— Spune ce ştii… Ce-ai vrut să spui azi când ai spus „nelinişte metafizică”?
M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.
— Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi… Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.
— Ei, nu…
— Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.
— Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are pete şi e trecătoare?
— Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată… dreptatea nu se poate realiza pe lume… iar frumuseţea are pete şi e trecătoare… Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău…
— Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei.
— Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi roşu… Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte… ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă…
— Ah, taci cu prostiile… spune-mi mai bine ce e filosofia…
— Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i spui „să tacă” şi filosofiei. Voi femeile…
— Te rog… nici un „voi femeile”… eu sunt eu… eu nu sunt „femeile”.
Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma… şi pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
— Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în lumină… Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. Îmi dă „neliniştea metafizică”, şi întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.
— Ah… iar începi… credeam că ai devenit serios, şi trase de urechile de dantelă puişorul de puf.
— Dragă, filosofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început „cine a făcut lumea?”.
— Cine s-o facă? Dumnezeu…
— Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
—?!… se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.
— Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întâmplă cu omul după moarte… Dacă există suflet… şi dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie şi, modeşti, dându-şi seama că nu pot cunoaşte nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut şi metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea…
— Ce să fie? şi era mirată că filosofii şi-au pus o întrebare atât de simplă.
— Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?
— Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani – şi, poate, mai demult – gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filosofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filosofie. De aceea, în centrul filosofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă, e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.
Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa albă pe umerii rotunzi şi cruzi.
— Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii?
E mirată, aşa cum se miră profanii că filosofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.
— E cu totul altceva, fată urâtă… Dealtfel, cei mai mulţi filosofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.
— Ei, cum asta? întreabă, nevinovată…
— Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. „Sigur”, înţelegi?
— Şi cum asta? Dar medicina?
— De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea…
— Ah! şi-mi dă mânioasă cu puişorul de puf în cap.
— A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul” şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate… De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filosofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat.
— Tot nu pricep… cum nu putem cunoaşte?
— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?
— Prin simţuri…
— Foarte bine… dar simţurile sunt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală…
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic…
Culoarea nu e a lucrurilor… e a ochiului nostru… Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie… urechea de asemeni… „mi s-a părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înşală, simţul inferior înşală… Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.
— Ascultă… şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş.
— Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului…? Pe toţi îi înşală.
— Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite… uite.
— Dragă, mă laşi sau nu să fac filosofie?
— Dacă spui infamii?
— Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: Îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să cred asta… deşi ştiu că e ceva foarte relativ… Cine ştie…?
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
— Ai spus că faci acum numai filosofie…
— Dar ce? Crezi că asta nu-i filosofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)
— Nu te iubesc deloc… continuă.
— Dar sub aparenţă, s-au întrebat filosofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filosofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste „principii” ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin „energie”, care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filosofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filosofi, căci toţi au dreptate, dar toţi exagerează.
— Ascultă, nu pricep.
— Ei, mereu nu pricepi… Şi pe urmă, surâzând: Un filosof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filosofii toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg… atunci cum vrei să-i înţelegi tu?… Aşa cum eşti… Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
— Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filosofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filosofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filosofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filosofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura lucrurilor” şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filosof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă… Cu toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
— Foarte bine, spune mai departe.
— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
— Dar să spui… auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână.
— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
— Ce-are a face că-i târziu…? spune.
— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filosofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea – şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din Alexandria, pe filosofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte… Şi avea braţul alb şi gol.
Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat, îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filosofică englezească, ştii că englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filosofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul e „tabula rasa”. Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filosoful Thomas Reid, a combătut această filosofie a iluziei, spunând, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. „Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?” „Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare”… „Arthur? Ei, nu mai spune… cel care studia filosofia la Oxford?” „Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate…” „Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele”… Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de mânie: „Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi creaţia simţurilor tale… poate… nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?… Asta e prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filosofii tăi”.”
Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.
— Episcopul ăsta avea dreptate…
— Te cred că-i dai dreptate… Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit… Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism – adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine”, numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după regulile „casei” adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi…
Iată, fată dragă, filosofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine…
S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
— Iar începi?
— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
— Ascultă, să nu mă scoţi din sărite… Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
— Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte.
— Zău că nu glumesc… Asta s-au întrebat şi ceilalţi filosofi, citind pe Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere”. Dar, se vede că e prea puţin… Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filosofiei nu…
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf şi dantelă în cap.
— Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine… Dacă-ţi spun…
Mă întrerupe poruncitor…
— Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
— Da?
— Cine era o fată blondă şi uscată?…
— Care?
— Una urâtă… după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaşte… Un băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună.
— Cine, frate?
— Ei, cum cine? Una… blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:
— Care, aia din capul băncii a cincea…? A…! blonda… aia cu gura frumoasă…?
Strâmbă din buze.
— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
— A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea…
Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.
— Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
— A, da… frumoasă fată… ce gură avea…
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să cobor.
— Dragă, avea o gură caldă şi lacomă…
Strigă la mine mânioasă:
— Taci… n-auzi, taci…
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
— Lacomă… dragă… Aia ştia să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:
— Nu mă interesează… taci… nu vreau să aud… era slută.
— Când te strângea în braţe… nişte braţe, cu adevărat colaci de salvare…
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam ironic:
— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
— Mai eşti afurisită?
Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare şi are să-mi arate mie.
Era vânjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuşti, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simţit-o moale şi bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă mi-a zburat în cap cartea… şi de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în braţe, şi când mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, şi-a trecut braţul după gâtul meu şi a rămas atârnată de gura mea.
Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea şi obrazul de pântecele neted şi catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viaţa femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăşi, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, şi cu ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeaşi mână palidă care copia zeci şi zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prinţesă dornică sufletul, floarea gândului şi a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche, vorbe fără şir: „Dacă nu… Viaţa mea… dacă nu…”
Până la minunea din urmă a îmbrăţişării.
Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Şosea, pe când eu şi nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moşie de pe lângă Ciulniţa. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle… Aleile erau zvântate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe mlădioasă, brună.
Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte „mondenă”, trăia larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprâncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beauté totuşi, în stânga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e încântătoare… Ia uite ce drăguţă… Ei nu, zău…” Nevastă-mea era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase” bătăi de flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după întrebuinţarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii „bine”. Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe când „dansatorul” pe care-l priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.
— N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rândul, se păstrează mai bine… zău, Ştefane… Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în buzunarele hainei.
— Fată dragă, o să am de lucru cu probele…
— N-are a face, şi, uite, acum vine vara… N-ar fi bine să-ţi comanzi trei cămăşi de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar…
Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta.
Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine.
Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi: „Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici… dar asta costă şi, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aştepţi însă şi nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare şi pe d-ta şi pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi când luaţi pensia etc.”…
În casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus de război, şi forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi tinere, „banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi – ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia – pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfârşit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanţă fără importanţă, încât oricine iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui pe lume, şi nu are drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la alţii, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste şi stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că „sunt gelos”. Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul şi realitatea. E încă una din formulele acelei enormităţi care e concepţia metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic şi totuşi era folosită cu furie: „Natura are oroare de vid”.
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniştea mea, din cauza lui G… Anişoara, care într-un fel avea mania excursiilor „în bandă”, a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de Sfântul Constantin şi Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la nişte prieteni comuni, la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simţea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbaţii care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar.
— Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obişnuiţi, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim bine oriunde suntem împreună şi mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârşite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziţie de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Când eram în lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atât de statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că şi această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amândurora, şi iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Aşa credeam numai, în prima clipă, dar am înţeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întâia clipă, fireşte, preferinţa ei neocolită, neascunsă şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de stânjenire. El ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai ales amândoi ştiam unul despre altul că ştiam (şi probabil şi ea la fel) şi nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politeţea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosinţă binecrescut.
— Dar nu… dar nu… poftiţi… de ce nu…? Stau foarte bine… nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A… bun atunci… perfect… Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A… atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă… Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare… Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce uşor emoţionată – la început am crezut că din cauza soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al câmpului – şi releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cârd de gâşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în interjecţii biruitoare, în saluturi cu mâinile şi batistele.
După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat” cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, „aparatul” nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în şosea, după ce maşina a fost reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobeşti şi ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puţin să se spele pe mâini şi să se pudreze, locul lângă G. I-l luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrân şi o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă – şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav – m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta şi în stânga însă, făcând dureroase sforţări, ca să nu se bage de seamă că dau importanţă unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci când observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai „drama” o interesează.
La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanţi care se apropie e un fel de intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn şi mă gândeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de „neruşinare” şi de „infamie”, altminteri totul rămâne un amuzant desen, o „fermecătoare aventură” bună de tratat cu indulgenţă şi şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă pe covor.
În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei… Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia… Când au venit (ea foarte afectată şi surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.
Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) şi că îl vor face un fel de „memento” al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârşit, amanţii nu-l pot asculta fără să simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din faţa mea m-a întrebat, surâzând şters: „Eşti gelos?” Am răspuns cu alt surâs grăbit: „A, de ce? aşa glumesc femeile”… ca să arăt că nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi, dar niciunul nu suferea, şi din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puţin tot atât de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai tânără. Dacă nu „dicta” ca aceasta, era că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopţi înalte şi mai ales a atâtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în câteva săptămâni aş fi divorţat.
Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Către sfârşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru se făcuse grup. Câţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o femeie urâţică şi nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi când această urâţică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat şi cu voinţă prostcrescut, a refuzat să întindă mâna şi să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
— Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram absent – s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se preferată şi stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele „celebre” ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi meridionali şi flecari, când e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică şi neastâmpărată, în timp ce toţi ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram aşezaţi cu spatele la intrare – luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele – la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam şi când o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră şi mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfâşietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care au sfârşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede, neştiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de prisos, dureri şi bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.
După ce ea şi-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit şi el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastâmpărată; şi li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de favoare oarecum, căci alţi întârziaţi trebuiau să se mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-şi învăluie vecina în griji mângâietoare şi „tandre”, iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă „suferă”, şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filosofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul – cu conştiinţă – fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre „jurăminţile amanţilor”, căci şi eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă” şi pe care nu le luasem în serios, iar după „partide” mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi… S-a ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta.” Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta niciuna dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi „pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am – una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de neînvins – şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă – oricât de îndârjită voinţa mea – siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.
Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, până la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii ascunşi sub cămaşă… neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam câte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu şi cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume, îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: „Ciudat… şi totuşi pierzi”. M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, când ceilalţi, simţind respiraţia mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:
— Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atâta importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: „Plus potul!” Au râs cu toţii, convenind, şi au continuat plusurile.
Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile ca femei „se distrau” la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, încercau nevoia să-şi verifice, din când în când, armele şi ţineau să se ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simţurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfârşit.
Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptând o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergând aşa înainte, pe nesimţite – cum poţi să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea – aş fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi se plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate chiar – de ce nu? – şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi grădină, de care nu era despărţită decât printr-un gard de sârmă, şi care desigur avea destule portiţe.
Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” aşa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea – pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un fel de refugiu – să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistraţi? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?” Mă gândeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.
Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la capătul pridvorului, pe parmalâc, şi, apropiaţi, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoţie. Mă aşteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi…
Petrecerea s-a sfârşit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră câţiva dintre jucătorii de cărţi, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou, soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o explicaţie îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârşit mintea…
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg şi scăzut, cu perdele de pânză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenţia altora – şi cu sticle de parfum şi apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea „academic”, i-am spus cu o voce de mort:
— Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.
M-a privit cu ochii mari albaştri.
— Nu înţeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
— Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?
Şi ea, afectat:
— Absolut sincer…
Tremuram, aprins şi indignat de atâta crasă prefăcătorie.
— Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem numaidecât, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuşi un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit şi de mirat.
— Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
— După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
— Dar te rog… te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat şi revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinţii încleştaţi.
— Nimic.
Simţindu-se tare, stăruia ea acum.
— Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar fi căzut alături.
— Nimic… Vreau să ne despărţim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
— Ştefane, te văd aşa supărat… şi-ţi jur că nu înţeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
— Îmi juri?
— Îţi jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greşesc, şi m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
— Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
— Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta… Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator… toate femeile din lume dansează, cred.
— Da… însă nu numai cu un singur partener.
— Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
— Nu… nu… a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
— Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut că – ţi-am spus – toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată acasă, niciuna nu se mai gândeşte apoi la cunoştinţele şi întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti cu toată lumea de aci… Eşti de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectând cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite.
Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.
— Aseară, credeam că ţi-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.
— A, mi-am sucit gâtul, ce idee…! mi-am sucit gâtul…! şi încerca să bagatelizeze.
Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:
— A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva… Dacă ţi-aş spune ai vedea că…
— Dar spune-mi atunci.
— E un secret al nostru toate… madam Slugeru şi madam Georgescu.
Ajunsesem şi la „secretul de familie” din Boubouroche…
Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi…
Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlţi.
Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a năduşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârşise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur, dar cum dăinuieşte o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leşios şi când am trecut pe lângă bucătărie am simţit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul ministru plângea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, umplându-mă de bale şi vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios şi plângăreţ al moldovenilor la beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat şi politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că aşa îşi putea culca picioarele şi şoldurile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale”, tot aşa cum amicale erau acele „tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenţie mai devreme, era parcă din eleganţa unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
— De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus, glumind frumos şi cu emoţie, încât nu mă puteam supăra:
— Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”.
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
— E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realităţi, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârşit, să-şi păstreze totuşi fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci când o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze, face toate „avansurile”, dar după ce a obţinut ce ţintea, se refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste nemărturisite. Dar nevastă-mea nu e în niciuna dintre aceste situaţii şi pentru ea un „flirt” e o aberaţie.
— Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
— Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
— Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin…
— Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dumneavoastră – numai – e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.
— Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganţă de marchiză.
— Deci… nu m-ai fi părăsit?
— Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu… şi eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? şi ce înţeles adânc ar fi avut lucrurile… va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? şi – imposibilă întrebare – vor mai fi altele acum? şi – încă mai fără sens întrebare – de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun şi melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi mătase devin prea târziu, şi de prisos, bune.
Asta-i rochia albastră.
Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.
Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, şi am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită, m-a copleşit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. Nu era acum de faţă. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai înşelător slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o, apăsat, pe şoldul ei plinuţ… Strânge!… Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea şi o priveam, îi întâlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea.
Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână şi m-a dus într-un salonaş cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.
Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiţi unul lângă altul şi m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc şi hârtie, a scris un afiş: „Intrarea oprită… pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, şi plecau, cerându-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte, dar asta n-a împiedicat-o să-şi frământe sânii de coastele mele şi să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.
I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, şi mă gândeam la situaţia delicată în care soţia asta vulgară – cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă – îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpânească nevasta şi nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „şarmante”, care se doresc şi se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filosofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivităţi. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în acelaşi timp bărbatul serios „care nu ştie să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.
La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proştii” în faţa unui judecător de instrucţie, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, ştiutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.
Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Eşti un caraghios”, şi mi-a fixat o întâlnire în oraş.
Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?
Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus:
— Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii mie.
I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobeşti.
— Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.
E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă.
A ţinut să-mi plătească însă, cu vârf şi îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, aproape în braţele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic… spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aş fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut şi de data asta, care mă urmărea zâmbind.
— Dar dacă ai iubi o actriţă, care, pe scenă, ar trebui să-şi îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute lacom pe gură?
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:
— Cred că niciodată n-aş putea iubi o actriţă.
M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea nevastă-mea şi i-am spus că plecăm acasă.
— A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem.
— Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine.
— Nu… asta nu se poate… nu… mai stăm… se supără oamenii dacă plecăm aşa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poşetă şi-şi pudra obrajii.
— Cu neputinţă.
Şi totuşi am mai aşteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăită.
— Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut.
— Ei nu… trebuie să mai rămânem… vreau să mai stăm puţin, şi-şi desena acum cu roş buzele.
— Eu plec.
— Pleci fără mine.
Am privit-o, acum liniştit, ca un mort.
— Ela, îţi dai tu seama de ce spui?
— Te rog… vreau să mai stăm.
— Nu se poate… sub nici un cuvânt, nu se poate să mai stăm.
Avea ochi mari, şterşi şi o cută între sprâncene.
— Ei bine, nu merg.
— Ela, te întreb încă o dată…?… Gândeşte-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.
Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.
Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentinţe, şi am plecat. Am aşteptat în stradă zece minute şi n-a venit. Cunoşteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea şi am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor şi lacrimilor iubirii mele.
Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu ştiu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înţeles, s-a îngrozit, şi nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi şi a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.
— În patul meu, o adunătură de pe stradă?
Şi cealaltă, cu o imensă şi trivială doză de bun-simţ:
— N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.
Vedeam, uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind uşa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.
Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru. Şi parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absenţa nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gândeşte şi ce simte acum. Cum ştiam că iubeşte pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea şi-mi recunoşteam dreptul, şi mă felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, aşa cum, când te deştepţi după un vis atroce, reiei viaţa ta întreruptă seara. Şi simţeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel aş putea deveni preşedinte de republică în America Centrală.
După o săptămână am simţit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpăţânare orice prilej. Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândeşte, ce face, dacă întâmplările acestea de răsturnare şi eveniment egal cu mişcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanţă. Nu mi-a fost cu putinţă să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări uşoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înşelat din cauza pălăriilor mari şi cu o tristeţe de moarte, cu impresia că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aş fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaştri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă priveşte cu ură, cu indiferenţă. Printr-o fatalitate de neînţeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea ştiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuşi, de teamă că „nu se ştie cum se întorc lucrurile”, nu-mi spuneau o vorbă, evitau orice discuţie, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aş fi avut nici o şansă să le am, mi-erau totuşi, firesc parcă, refuzate. Am căutat să ştie că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca nişte scrisori încredinţate unei poşte lamentabile. Nu ştiam nici dacă le-a primit şi mai puţin puteam şti ceea ce gândeşte aceea care le-a primit.
Să mă duc acasă la mătuşa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aş fi iertat niciodată slăbiciunea asta şi nici n-ar fi fost posibil, atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut invitaţii în casele în care ştiam că ar putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac şi un nod în gât. Slăbisem şi-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule roşii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra săptămână, un prieten doctor şi un profesor consultant au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Şi n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ.
Am întâlnit-o totuşi, în penultima zi de curse. Era zăpuşeală, lume multă, şi un suflu de oboseală năduşită lâncezea în atmosfera prăfuroasă şi încinsă. Am văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând bărbaţilor să le ia bilete pe cai, fireşte fără să dea bani, şi am trecut vesel, radios şi absent, pe lângă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca şi când era frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndureraţi. Îndura parcă o suferinţă peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemişcată, tristă, până aproape de sfârşit. Şi pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă… Şi eu, care m-aş fi dus s-o îmbrăţişez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mişcare a muşchilor feţei, ca o căprioară blondă, înjunghiată.
Peste câteva zile am întâlnit-o în faţa chioşcului de ziare de la Independenţa. Ceruse o revistă de mode şi tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine şi a înţeles că o aşteptam, oprit mai sus, la câţiva paşi. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârşit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecuşuri de ironie voit banală şi superficială, ca să pară tandră şi indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A… da… am avut eu azi-dimineaţă o presimţire bună”. „Ţi-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât ştiu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut şi el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpăţânaţi care vor să reziste, căutăm şi noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să ştie: „Ai mai sedus pe cineva?” şi îi tremura vocea de parcă era o actriţă la întâiul pas pe scenă… „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universităţii, la staţia de trăsuri, am fost bucuros că nu era niciuna. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licenţă la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin faţa Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puţin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Şi sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărţirea era inevitabilă. Era staţie mare de trăsuri şi automobile. S-a oprit pe trotuar… şi în mine totul s-a oprit… dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta şi pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei… dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi ne-am întors, şi pe urmă iar, până la ceasul trei şi ceva. Poate că niciunul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram aşa de grăbiţi şi ne vedeam în treacăt numai.
— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, şi era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă… sărut mâinile.
— Vai! o să mă ocărască mătuşă-mea. Dar puţin îmi pasă. Îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surâdea cu ochii albaştri, plini de suflet ca de rouă.
Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiţi ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristeţe uşoară şi plăcută. Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.
Eram ca într-o zi imensă şi întâmplările acestea mici, amănunţite până în fracţii de impresie, erau printre cele mai importante în viaţa mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-l ştiu.
Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu braţele pline de crini târzii, ca o amantă, şi am fost împreună toată luna august la Constanţa. Locuinţă tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piaţa Ovidiu, înţesată de lume, şi uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînţeles, în dimineaţa însorită eram şi noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale şi haine albe uşoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subţire şi şoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciţi ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un şarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puţin prea înalt pentru subţirimea braţelor şi coapselor, făceam totuşi, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor şi-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, uşoară de tot, poroasă şi albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalţ, cu faţa aurie.
În septembrie, întorşi în Bucureşti, am avut o ceartă din cauza copilului aşteptat. N-a vrut să-l aibă şi a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.
A fost un timp destul de liniştit şi am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moştenire, pe lângă Curtea-de-Argeş. Era un sfârşit de toamnă de o frumuseţe largă şi potolită, şi priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creşterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele şi asemuirile de verde, acum gama veştejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alţii au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca nişte caise străvezii. Unele frunzişuri sunt roşii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, şi departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare şi potolită în căldură, îi dă o linişte melancolică.
Nu pot sta liniştit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunţ să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, şi trec şi eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale şi roşie, ca al curcanului, cu ochii vii şi mustaţa mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul ţării româneşti, când afacerile şi plăcerile lăsau timp liber.
E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esenţialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecţiile.
— Ee! ee…! Păi vezi! Când spun eu? şi se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?… cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? şi arată Orşova, iar aici alta? şi arată la Sibiu, aici încă una? acum la Braşov.
Dar cineva obiectează:
— Bine, domnule Predescu… tocmai acum când nemţii au terminat cu ruşii, de au ajuns în inima Rusiei?
— Păi tocmai d-aia – răspunse domnul Predescu deznădăjduit şi scrijelat – tocmai d-aia… Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep aşa – şi începu să urce pe harta care indica staţiile, deasupra canapelei – şi hai-hai, şi hai-hai… A?… merge? şi-aşa mereu… şi-aşa mereu (în timpul acesta legănând urca şi ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)… Ei, aşa-i că i-am luat ca din oală?
— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla şi Hindenburg pretind că ei o să câştige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, şi aşa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.
— Daa? şi îşi potriveşte ţigara răsucită, în ţigaretul de trestie… O să câştige asta – iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător şi mijlociu – auzi? O să câştige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale – şi-şi lăţeşte buzele – daa, să vie el la mine… fac „pari” cu el… că mănâncă bătaie… pe oricât… Hei? se pune el cu mine?… Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalţi aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi şi cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l şi privindu-se parcă:
— Domnule, românii e deştepţi… Ţi-o spun eu…
— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susţin unii, că nu suntem pregătiţi…
— Ce pregătire, domnule? – şi ridică ochii disperat în tavan – ce pregătire…? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregăteşti?
— N-avem tunuri… cine ştie?
Domnul Predescu râde acum indulgent şi cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:
— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, şi-ţi dă franţuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îţi dă o mie… vrei zece mii, îţi dă zece mii. Şi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum…? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? şi întorcându-se surâzător spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că sunt crescuţi în puf – şi, brusc furibund: Dumneata ştii cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înţelegi dumneata?… Că o vâră până în prăsele… şi dacă se rupe, dă cu patul armei… uite-aşa… uite-aşa – şi lovea îndârjit şi imaginar, înspre toate colţurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântaţi.
— Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu?
— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor… Asta-i arma românului… Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea la baionetă… şi se întoarce triumfător şi dârz în dreapta şi în stânga. Domnule, când or intra ai noştri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noştri numai la scăfârlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe şeful de tren.
— Nu-l cunoşti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu şi avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienţii aceleiaşi cafenele. Domnul Predescu e de la Piteşti, avocat… a fost şi deputat o dată… merge la Curtea-de-Argeş că are o chestie acolo; şi resemnat de admiraţie: Deştept om, domnule. Eu îl ştiu de pe linie. Când ţi-o explica el ceva… Nu zic, mai e şi domnul Adamici… dar parcă tot domnul Predescu e mai deştept.
M-am plictisit şi m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbişte uscată, satele pe sub dealuri şi surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfinţit.
Dealtfel, şi la Cameră chiar, după câte reieşea din ziare, discuţiile nu depăşeau mult adâncimea celor din tren. Se anunţase o mare şedinţă de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acţiune” şi partizanii „neutralităţii espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre şedinţele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înţesate de public, căci se ştia că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemţii sunt dincolo de Varşovia şi aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanţii curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinşi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor şi al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputaţi îşi citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alţii făceau cerc, discutând în faţa vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniştri care scriau absorbiţi. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria şi îi şoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Preşedintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan şi un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anişoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea şi această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, aşezat pe băncile opoziţiei (aşa, din cochetărie politică), obosit şi preocupat.
Interpretarea deputatului „nemţofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală şi intenţie de reacţiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunţată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Şi veţi lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceţi să cadă în balanţă paloşul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputaţi, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidenţială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenţionist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că ştie că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Şi el e impresionant:
— N-avem artilerie, domnilor… Ce-aţi făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin faţa primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit şi privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipseşte artileria grea e puţin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanaţi, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemţeşti la tăcere. Şi la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.
A fost o ilaritate imensă. A râs şi banca ministerială, a râs şi oratorul însuşi. Tribunele înţesate – în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se sufocau, atârnaţi chiar de stâlpi – au răsunat şi ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat şi de opoziţie pentru spiritul lui şi pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deşi militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern şi opoziţie. Azi, de pildă, partida era ca şi câştigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanţi ai guvernului.
S-a sculat grav şi cu ochii puţin contractaţi, de pe banca ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustaţă de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, îşi plimbă ochii, privind şi inspectând parcă incinta. Ţine mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:
— Mi-ar fi foarte uşor, domnilor, dacă aş alerga după succese facile, să relev inconsecvenţa acestei opoziţii, care pe de o parte ne reproşează că nu intrăm în acţiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar ţin să răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
— Domnilor, daţi-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul ţării? Aţi monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeţi dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? şi arăta acum, emoţionat şi solemn, banca ministerială şi băncile majorităţii. Credeţi dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopţi de insomnie?… (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremuraţi la gândul că ceasul sfânt al realizării naţionale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? şi fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afişe, e urmată de aclamaţii şi aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru ţară. Ei bine, domnilor – şi ridică tonul – eu declar că dacă aş avea douăzeci şi patru de copii, n-aş ţine nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă… pe toţi i-aş trimite în foc, în prima linie.
Şi trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziţiei, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
— Domnilor, aţi discutat şi despre pregătirea militară a ţării (şi scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greşeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuţie, şi mai ales în discuţie publică, pregătirea armatei româneşti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Şi aci rămâne îndelung nemişcat… (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă şi tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, şi (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant şi intens, şi scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acţiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oştenilor noştri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această preţuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e ştiut că marile victorii se câştigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere şi fără cartuşe (aplauze furtunoase). Şi eu vă spun că armata noastră vrea să învingă şi va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebaţi pe aceşti conducători ai oştirii, în care nu aveţi totuşi încredere (şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca şi când comandanţii ar fi cam în lături şi la spatele lui) şi ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), şi-mi iau, împreună cu colegii mei, aşa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a aşezat jos, parcă fără să observe aclamaţiile delirante.
Deşi în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens şi s-a vorbit de el zile întregi.
În maşina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul îşi cerea drum printre vehicule şi pietoni, cele două femei fierbeau de admiraţie.
Le era, fireşte, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate şi un profund dispreţ pentru oameni, cel puţin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să ţin sub înrâurirea mea sufletul şi convingerile nevestei mele, şi pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai spune, e deştept”), am oprit maşina şi am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicţionar medical străin şi, la pagina ştiută, am citit, subliniind cu vocea: „IMBECILITATE (fig. 1100).
— Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale şi morale. Inteligenţa lui e mărginită, totuşi are calităţi de memorie, de imitaţie şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul moral îi e atins… Revoltat, nedisciplinat, mincinos şi lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaşti, sau nu se înţeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinşi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internaţi e infim, în comparaţie cu acela al imbecililor care circulă liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi.”
… Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicţionar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria şi capacitatea „de imitaţie” sunt calităţile esenţiale ale deşteptăciunii, atunci trebuie să recunoaştem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicaţiile clinice ale dicţionarului şi că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deştept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu naţional.
Dar n-am convins, poate, pe niciuna dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puţin decât pe cealaltă.
— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anişoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal şi de agende.
Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anişoara că e de altă părere decât ea:
— Aşa e totdeauna… pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.
— Un filosof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verişoară, cu oval desăvârşit de Elviră romantică, dar cu simţ practic şi apropiat actualităţii, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filosof” căci ştia că asta mi-e dezagreabil şi ea o voia chiar ca insultă.
— Cum calm? De ce să nu pun patimă?… Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecăţii, cere adică să nu ai interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenţei şi al onestităţii, nu al indiferenţei sufleteşti. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate”. Şi, în orice caz, după ce, judecând calm, ai ajuns la o opinie, eşti dator s-o susţii cu hotărâre şi îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija adevărului – căci nimic nu se poate face fără pasiune – au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susţin cu tenacitate şi cu dorinţa de a face să triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. Entomologul îşi apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate susţine stupiditatea că nu există cauze şi adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ şi indiferent, în raport cu… eternitatea. Totdeauna indiferenţa asta ideologică şi amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii aceştia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.
— Obiectivitate înseamnă să recunoşti că şi adversarul are dreptate, uneori cel puţin, îmi replică ironic şi suficient, din nou Anişoara, ducând, mioapă, cu graţie, aproape de lornion şi de punctul negru de frumuseţe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.
— Altă aberaţie… Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunţ eu la opinia mea – şi pentru asta încă îţi trebuie curaj – şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărâre. Indiferenţă nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuşi.
Au zâmbit şi una şi alta, cu îngăduinţă, şi am înţeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anişoara trimisese maşina, şi s-au depărtat amândouă, pe jos, prin mulţimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmuliţele de antilopă ale modei.
Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-şi sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie.
Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. Ne întâlneam destul de rar şi avea o atitudine mai curând rezervată. Nu-şi vorbeau decât foarte puţin. Totuşi, în decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la ţară, la Anişoara – pentru vânătoare şi plimbări cu sania – a venit şi el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulţumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anişoara, a scurtat cu o săptămână această vacanţă cu mese copioase şi nici nu şi-au mai vorbit. Şi mai târziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.
Între oglinzi paralele.
În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant şi m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simţuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru… la mătuşa ei… lucruri vagi şi imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu ştiam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineaţa. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată în stare să facă asta… Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Ştiam că acum totul e sfârşit pentru totdeauna, că e sfârşit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni.
Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, şi poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.
Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: „… e la domnia-voastră cumva?”
Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi şi impresia că, faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.
Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aş fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmiţa din noaptea care mă despărţea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi şi mi-era teamă, singur în noapte, că „a doua zi”, în mod excepţional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca şi când aş fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji, aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă… Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos… când fusesem atât de loial?…
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intenţiile de gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfârşit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu aşteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârşit, pentru ca să închid ochii numai.
I-am şoptit, făcând, înjumătăţit, o sforţare:
— N-aş mai vrea să te văd niciodată…
M-a privit cu o ură ştearsă, de rând.
— Atunci, mă goneşti?
— Nu ştiu… Nu mai pot vorbi… Nu mai puteam cere nimic voinţei mele…
— Aşadar, mă goneşti?
— Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege din mine nimic… Înţelege ce vrei… Spune-mi dacă ai ceva de lămurit…
A fost din nou un stâlp de ură, toată, înţelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.
— N-am nimic de lămurit…
— Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămâi puţin dacă doreşti… dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, şi-ţi voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.
Iar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de din dosul ochilor ei ştiuţi.
— Aşadar, mă goneşti?
Peste vreo câteva zile, i-am scris neted şi convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorţăm fără formalităţi, fără explicaţii multe, şi a acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua şi noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicaţiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucţie maniac, bolnav.
Să renunţ la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat şi atroce.
Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuaţii întregi sufleteşti.
Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit, iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi acum simţeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc şi dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil şi văd, jucându-se în drum, frumoşi copii străini. Piesele de teatru şi filmele cu dragostea, care îndură orice şi până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată şi stupidă melancolie.
Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuţit înfipt şi rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Bineînţeles că marile „scene” clasice ieşeau din câmpul sensibilităţii mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine şi ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuţie ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicaţii, cu stăruinţe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta îşi umileşte îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-şi copiii, el o caută în toate părţile, o imploră să vie, se duce după ea într-o staţie de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, îşi dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) şi vine din nou acasă lângă copii. Şi amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putinţă pentru trecut va fi cu putinţă pentru viitor, că seriile lor sufleteşti s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absenţă, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, şi când odată ajunşi şi împăcaţi, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aş fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în faţa femeii, ca în Dama cu camelii? Crescând la scara sensibilităţii mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrăţel al tablei de şah.
„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu faţa tânără şi păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalţi de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinţi, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.
Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primeşte, sub pretexte de aglomeraţie, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârşit cu el pentru toată viaţa. Totuşi, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.
— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ţi-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?… că trebuia să introduc atâta lume la ministru?
Înţelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns şi că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid şi care ştiam că, nici în clipele când aş fi fost dus la eşafod, n-aş fi spus unui prieten – fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai aşa, din cauză că-s prea ocupat – răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aş fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.
Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase – acum când nu mai puteam mânca aproape deloc – deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, şi oricât aş fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.
Mă gândeam zi şi noapte, în afară de puţinele ore de somn – când dealtfel de cele mai multe ori visam – neîntrerupt la ea, ca şi când mi se lichefiase creierul şi nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.
Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puţin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Şi în nădejdea că voi influenţa restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineaţă. Cum mă deşteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voinţă, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exerciţiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia şi încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuşi, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpăţânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleşitor grotesc. Mi-era ruşine, în adâncul intimităţii mele, ca şi când aş fi suferit de o boală ruşinoasă şi penibilă… Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, aşa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înţeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral şi trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanşeze suferinţa fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam aşa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram şi mizeria şi urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbaţi care, aproape cu ostentaţie, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeţii se vaită cu vorbe mari că au fost înşelaţi, şi toţi aproape îşi făceau un orgoliu din această suferinţă din dragoste… Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aş fi avut păduchi, şi orice aluzie la această suferinţă mi se părea o infamie.
De aceea, întâia mea grijă a fost să se ştie că mă preocupă altă femeie… Am înţeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiţi să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.
Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aş fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să ştiu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei şi înţelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) şi mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenţei mele.
Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat şi am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai uşor, cu cât prezenţa ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulţumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenţie. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea şi exageram încă veselia mea altoită.
Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea braţele lungi încă mai albe, mai calde, plinuţe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creştea uşor, cu linii suav răsucite din grumazul gol şi alb, spre rădăcina părului, căci muşchii ascunşi urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil faţă de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezişă, nas acvilin, bărbie uşoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, aşa cum provoacă intenţionat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, aşa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieţii. Am plecat de la teatru însănătoşit, pentru câteva zile, cel puţin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.
Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat şi, cum ştiam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă şi înmuiată recunoştinţă pentru acest fapt, deşi eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.
Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieşirea de la spectacol. Era într-o mare tovărăşie de domni şi doamne serioşi, frumoasă, şi părea destul de veselă.
Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru şi să nu fiu deci surprins de prezenţa ei (aşa făceam la orice restaurant şi teatru), ca să nu-i dau pe faţă tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Şi să o descopăr, cu indiferenţă abilă şi plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărăşit de o tânără actriţă, renumită mai mult pentru frumuseţea (caligrafică şi mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreaţă, a devenit lividă şi s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-şi mascheze suferinţa, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarăşa de masă. Când o vedeam cât suferă, simţeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni şi ani), aşa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.
După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simţeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi şi să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineaţa acasă). Mi se părea că o îmbrăţişare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămaşa de pe ele şi când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simţuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în braţe manechine de lână.
Mai ales această actriţă, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată şi vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:
— Nu-mi dă mie să joc, că le-aş trânti o creaţie, aşa… Şi la acest „aşa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Niţeasca?… Crede că dacă şi-a luat maşină acum…
Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea preţioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca nişte mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.
Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ţi-e foame, un fel de mâncare care nu-ţi prea place, farfuria e puţin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.
Pe urmă ne-am trezit totuşi îmbrăţişaţi, aşa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.
Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrăţişare, odată cu trupul frământat, şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Şi cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de nobleţe e icoana răsturnată. Cauţi, crescând în exasperata, în smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute, frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti devotamente de înger lânced şi gingăşii înduioşătoare, jocuri de inteligenţă neasemănate şi melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.
De aici nevoia atâtor amante şi atâtor amanţi de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deşuchiate, ca nişte măşti smulse, care să facă şi mai aprig simţul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligenţa şi în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?
Mă desfac plictisit, şi, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.
Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă şi vagă, despre anatomia sexuală a personalităţilor de nobleţe şi loialitate celebră. Au fost atâţi obsedaţi de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.
Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli şi, deşi viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.
— Sigur, cumperi atâtea bunătăţi şi pe mine nu mă inviţi?
Spuneam asta în glumă, fireşte, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu ştiu, zău, ce aş fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subţire şi moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.
— Nu… Nu te invit, că nu eşti cuminte…
I-am răspuns, cu dorinţă evidentă de a nu aprofunda nimic:
— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras.
— Asta e pentru domnul…
Şi râzând prietenos, cu o lumină jucăuşă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenuşiu.
Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Şi acum, totuşi, intrusiunea glumeaţă a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual şi sprinten, care m-a înveselit.
N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.
Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten şi cu mine şi cu ea pe vremuri, boem şi ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire şi cu oarecare intenţie de acreală:
— Dragul meu, nevastă-ta e puţin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate – am eu chestiile mele acolo – pe mătuşa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuşi.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.
M-am interesat, puţin mai de aproape, şi am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărţi, din librărie, am ales un braţ de flori şi i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.
„Am aflat că eşti bolnavă… Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convenţional). Ai aci câteva cărţi, de Anatole France şi Wilde, autorii d-tale favoriţi, ca să-ţi treacă mai uşor timpul. Ţi-aş fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ţi aduce rândurile acestea.
Cu prietenie şi urări de sănătate, Ş.”
Am aşteptat răspunsul, ros de zeci şi zeci de superstiţii, cum de altfel îl şi trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustaţa mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiţia că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza şi nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuşi plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de aşteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării şi cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.
„Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îţi mulţumesc foarte mult, dar florile şi cărţile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toţi prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.
Cu multe mulţumiri, E.”
Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătuşii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) şi pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Şi după câtva timp, cu nevoia de a-şi cere iertare:
— Domnule, mi-a dat bacşiş un napoleon de aur. Am spus că mi-aţi plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiţi că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-aţi plătit. Mă cunoaşteţi.
— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?
— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofiţer şi o doamnă.
— Mai avea flori… multe în cameră?
— Flori? Flori… adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.
Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorinţe pe care mi-o atribuia, aşa de la el.
— Cum, omule, nu erau flori?
— Zău dacă am văzut una măcar… dar poate or fi fost…
— Ah, afurisită femeie, dragul meu.
M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu şi să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptăţeşte la asta, că, de altfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul şi am înţeles că e sfârşit până la sfârşit.
Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruinţă, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie şi indiferenţă, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că aşteaptă să se termine divorţul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo şi pe Anişoara, cu care deci se împăcase.
S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.
Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău… Suferă atât… poate că… în sfârşit… e atât de greu de fixat vina în dragoste.
Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunţat la nădejdea că aş mai putea-o găsi şi am rămas în tovărăşia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de şipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar şi lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri şi amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toţi de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.
Într-una din zilele trecute, un funcţionar superior de tot, din minister – cel care povestea dădea nume precise – se trezise chemat la telefon pe la ora şase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă şi nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leşina de plăcere şi o certa, cu o sigură de sine afecţiune şi îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, îşi lăsa trupul pătruns şi frământat de vigurosul ei tovarăş de aventură. Şi când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârşitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respiraţia rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul şi furculiţa din loc. Pe urmă n-am mai putut respira şi eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacşiş ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin şi să caute, în carte, dacă G. Are telefon. Mă chemase şi nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice – nu în simplă anecdotă – mă înnebuneau. Se zice că studenţii în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred şi ei bolnavi de aceste maladii. Aşa cum mulţi dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt şi ei dureri, sau se sperie mulţi dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbaţii înşelaţi, aveam impresia că şi mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniştit nici când chelnerul mi-a spus că G. Nu are telefon şi nici nu m-am gândit decât cu oroare şi dezgust la nevastă-mea şi la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.
Pe urmă, am început să uit îndestul.
În ziua de Sfântul Constantin şi Elena, era la curse, tot cu Anişoara şi bărbatu-său.
După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin faţa femeilor în rochii văratice, sprintene şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante şi albe ca o lebădă, până la capătul pajiştii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie şi comentarii despre lumea de la curse.
Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.
— Mi se pare că ai pierdut la primele curse?
— Da… se vede că din cauză că mă iubeşti dumneata.
— Sunt tentată, atunci, să joc şi eu.
— Vrei să ştii cu adevărat dacă te iubeşte? Şi îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, căţărată pe o ramură prea subţire. Căci mă gândeam şi la mine şi la amantul ei – şi nu ştiam cum i se angrenează gândurile.
— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, şi surâdea, răsfrânt în ea.
Mă gândeam ce bine i se potriveşte, cât de a ei e această gândire.
Câtă lipsă de sensibilitate şi ce acomodare grosolană îţi trebuie ca să accepţi o minciună! Şi de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care şi restul se valorifică? Această mulţumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate… Şi totuşi:
— Dar cu certitudinea din dumneata însăţi, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând şi s-a ferit ca şi când aş fi privit în cărţile ei, la joc.
— Nu ştii niciodată… nu ştim niciodată nimic.
A venit voinică, frumoasă şi cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.
— Am să-ţi mărturisesc o slăbiciune.
— În sfârşit…
— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câştig bani. Fie şi la curse… dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulţimea de la ghişeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Eşti drăguţ să-mi iei nişte bilete? şi îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ţi-o păzesc eu în timpul acesta.
— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.
Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alţi cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi.
Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci şi arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărăşite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriţă, foarte inteligentă, fermecător dezmăţată şi bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbaţi în acest ţarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune şeile.
— Observi – mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinţi, căci mereu râde şi arată două şiruri mici de dinţi desăvârşiţi) – câtă nobleţe au caii aceştia?… Câtă eleganţă neafişată?
Observaţia ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârţoage slabe. Li se văd prea mult coastele şi scheletul, merg obişnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtaţi, par nişte indivizi foarte cumsecade.
— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul – şi-mi arată un cal slab, dar cu muşchii atât de tari şi de lămuriţi că păreau şi ei oase – n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogăţit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl şi speculează fără milă. Da… n-a fost bătut niciodată. Câţi, între el şi gloabele arătoase, care trag cu mofturi şi figuri la trăsuri, ar şti să aleagă?
Şi râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinţi regulaţi şi albi, ca lucraţi de mână.
— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capşa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, şi visa de mult să vie, dar era pur şi simplu intimidată de eleganţa chelnerilor în frac, deşi erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societăţii româneşti, plus faimosul grup de băieţi care conduc toate cotilioanele Bucureştilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganţă, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganţă.
— Dacă vrei să-ţi completez justa dumitale observaţie, dă-mi voie să constat şi eu că arhivarii singuri mai poartă mustăţi războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofiţerii de stat-major, că singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii… Pentru că toţi cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedaţi de o idee, se mulţumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăţi, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenţii majori şi, cum ţi-am spus, tot aşa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de ştiinţă. E şi adevărat însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să ştii că ai dreptate. Dar apropo – ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură şi încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă – te-am văzut adineauri cum făceai suferinţă cu fosta dumitale nevastă.
Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.
E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toţi luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franţuzeşte, mai întâi într-o locuţiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actriţa, tânără şi frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr şi frumos şi el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuinţă: „Eşti nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simţ al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toţi dinţii, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:
— E atât de grotesc să suferi din dragoste?
— Nu…
— Vorbeşti sincer?
— Te asigur! şi râdea mereu.
Mi-am adus aminte că are un băieţaş de vreo cinci ani, pe care-l iubeşte ca o nebună, fără să ştie sigur nici măcar cine i-a fost tată, aşa încât uneori glumeşte: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.
— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?
Mi-a răspuns neted, fără ezitare:
— Nu…
— Ai vrea să fie iubit?
— Oh… da…
— Şi să iubească?
— Mai ales…
— Să iubească, chiar de nu va fi iubit?
— Da… da… neapărat.
— Bagă de seamă, dumneata, care eşti femeie, care ai fost şi eşti iubită, care ai înşelat poate…
— Nu „poate”… sigur.