„Nemulţumit cu răspunsul care i s-a dat, a dezvoltat în faţa d-voastră o lungă interpelare, dovedind, cum s-ar zice, grai excesiv (ilaritate), dar, după cum vă vom dovedi, în detrimentul şi al său propriu. Şi al intereselor ţării, şi – îngăduiţi-mi s-o spun – şi al bunului-simţ.
Mi-a făcut onoarea unui capitol întreg din romanul d-sale, atât de specializat în romane. (Ilaritate.) Domnilor, nu mă supără că am devenit erou de roman, dimpotrivă, aceasta mă flatează – socot însă că şi prin caracterul meu, prin gesturile mele, prin coloritul şi prin pitorescul meu natural, înfăţişez destule note pentru un roman, şi că nu e necesar ca fantezia fără scrupule a unui autor prost să-mi atribuie altele care dovedesc cel mult un spirit sărac de invenţie, bineînţeles atunci când nu e în beneficiu propriu. (Ilaritate.)
Trec, domnilor, peste nota naivă, de soi mahalagesc, că aş fi miliardar. Averea mea e mult mai modestă, din păcate, şi nu eu, de pildă, aş fi împotriva unui proiect de lege care ar pretinde justificarea averilor. (Aplauze.)
Domnilor, am fost acuzat că am lovit în interesele ţării, eu, care totuşi am putut pune la dispoziţia apărării naţionale o fabrică de muniţii şi pentru reparat materialul de război, în campaniile pentru eliberarea Ardealului, pentru care actualul prim-ministru mi-a adus mulţumirile sale. Sunt acuzat eu, care în vremea neutralităţii, cu două luni înainte de începerea ostilităţilor, am izbutit să smulg Germaniei douăzeci şi cinci de vagoane de aramă, care s-au transformat în obuze întoarse împotriva năvălitorului. (Aplauze puternice.)
O voce ironică: Dând în schimb o sută de vagoane de grâu.
— Nu ştiu de unde a venit întreruperea, dar bănuiesc că e a unui om de onoare şi de conştiinţă, fi întreb deci loial: „Crede domnia-sa sincer că a fost o faptă rea acest schimb care sporea cât de puţin mijloacele de luptă, aşa de puţine, ale unei armate viteze, impunând în schimb oarecare lipsă – uşor de suportat într-o ţară agricolă – celor rămaşi acasă? (Aplauze puternice.)
După război aceeaşi grijă pentru stat şi neam, înscrisă în tradiţia partidului nostru, m-a făcut să iau o serie de iniţiative, toate menite să sporească mijloacele de apărare ale ţării. Că mă lovesc de critici cu atât mai îndârjite cu cât sunt mai nedrepte? Nu trebuie să ne sperie aceasta. Nimeni nu aruncă cu pietre decât în pomii cu rod. De altfel, domnilor, partidul liberal e obicinuit cu astfel de atacuri. Îngăduiţi-mi să amintesc, domnilor, un mic episod din trecutul nostru. (E supărătoare această repetare a unor cuvinte, dar e cu totul obicinuită în oratoria parlamentară, ca un tic, care probabil înlesneşte ritmul gândirii, sau respiraţia. De obicei, la corectură, oratorul o suprimă, dar Gheorghidiu n-a făcut-o – N. R.) Domnilor, s-a dus împotriva partidului nostru şi îndeosebi împotriva actualului preşedinte al Consiliului una dintre cele mai sălbatice campanii, s-au ridicat cele mai deşănţate acuzaţii de necinste împotriva unui om despre a cărui onestitate azi nu e nimeni în cuprinsul României Mari, oricât de adversar, să se mai îndoiască.
De ce era denunţat, de ce trebuia înfierat cu „fierul roşu” primarul Vintilă Brătianu? (Aplauze puternice.) Pentru că dăruise acestei capitale tramvaiele electrice. (Aplauze puternice.) Mai e cineva azi să nu-şi dea seama ce binefacere a fost pentru această capitală minată de război, ca să se găsească, după încheierea păcii, măcar cu o reţea de tramvaie, în locul ruşinoaselor cotigi cu un cal care îi străbăteau străzile. Asta a fost una din crimele partidului liberal. (Aplauze prelungite.) „
Abilitatea lui Gheorghidiu de a trage în rândul atacaţilor cu el pe Vintilă Brătianu, pe o chestie care a produs la timpul ei dezbateri atât de pătimaşe, a fost incontestabil dintre cele mai reale şi mai pline de efect, mai ales că reportajul indica în fruntea miniştrilor prezenţI. Pe şeful guvernului. Interpelatorul produsese liste întregi de cifre şi rapoarte, care dovedeau că fabrica de muniţii al cărei preşedinte de consiliu de administraţie era Nae Gheorghidiu, şi acea de avioane, al cărei administrator delegat era, nu produc decât foarte puţin, de calitate inferioară şi mult mai scump decât am putea obţine din străinătate.
Timp de 3 ore Gheorghidiu a citit alte cifre şi rapoarte din care rezulta că fabricile produc, că produsele sunt de o calitate excepţională şi că nu sunt deloc mai scumpe decât cele străine, dimpotrivă. Şi ca o concluzie.
„Dar eu vă întreb altceva. Domnilor. Poate fi prea scumpă o industrie naţională, care ne-ar permite în caz de război să fabricăm avioanele şi armamentul de campanie în ţară, în loc să mai aşteptăm, aşa ca în 1917, ca ele să ne sosească prin Dardanelele închise sau prin Arhanghelskul îngheţat – adică să nu ne sosească, aşa cum nu ne-au sosit? (Aplauze îndelungate pe băncile majorităţii.)
Domnilor, dacă m-au îndurerat atacurile primite în ceea ce priveşte persoana mea, m-au revoltat cele aduse împotriva intereselor ţării.
Domnilor, ştiu care-c gândul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot întâmpla oricărei familii. Sublocotenentul în rezervă Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei. Şi nimeni dintre noi, dintre cei de acelaşi sânge cu el, n-a făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată până la ultima ei literă. Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie şi numai prin aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armatei române, pentru vina nepotului care a trădat această armată. (Vii aplauze.)
Domnilor, am fost atacat cum puţini oameni din ţara românească au fost. Puţin îmi pasă când ştiu că acţiunea mea e spre folosul obştesc. Nici n-am căutat să răspund vreodată insultelor, care, recunosc, au devenit, nestânjenite, avalanşe. În ziua însă în care calomnii de cafenea şi de club cu cagnotă (aplauze vii) au ajuns până la tribuna Parlamentului, aduse de un om fără răspundere, atunci din respect pentru această adunare m-am simţit obligat să lămuresc acest caz, chiar cu riscul de a-i răpi din preţiosu-i timp (aplauze prelungite), nu fără speranţa că asemenea uşuratice acuzaţii nu vor mai fi formulate aci împotriva nimănui. (Aplauze puternice, repetate.) „
Din pricină că nici o gazetă nu mai îndrăznea, nu să-l atace, dar nici măcar să comenteze atacurile altora, succesul lui Gheorghidiu s-a prelungit şi în săptămânile următoare în cercurile politice. A dat câteva zile impresia că e un neînţeles, un nedreptăţit, un element de sprijin al statului, calomniat. „Orice-ai zice, îmi spunea un fost ministru, într-o seară, la teatru, dar statele nu se creează şi nu durează prin oameni ca Ştefan Gheorghidiu, ca George Ladima (cred că ar fi adăugat şi pe Fred Vasilescu, dacă l-ar fi cunoscut), ci prin contribuţii pozitive ca Nae Gheorghidiu. Pentru un stat e mult preferabil un constructor, chiar veros, unui individualist oricât de strălucit, dar dizolvant. Nae Gheorghidiu a apărut-asta e impresia mea – într-o altă lumină Camerei, a izbutit să schimbe punctul de vedere, a convins. Şi asta a fost cauza succesului lui, care a fost realmente foarte mare, şi impresia unanimă e că va fi rechemat pe viitor în orice guvern liberal.”
Adevărul e că s-a vorbit din nou, după ce înainte se ceruse atât de stăruitor, „epuraţia partidului”, de oamenii de afaceri şi de reintroducerea în minister a unor elemente „constructive” ca „deputatul de Oraviţa”.
23 Avram Imbroane (1880-1938), cunoscut de Camil Petrescu în perioada când politicianul era redactor şef al ziarului Banatul (1919), transformat în Banatul românesc şi scos la Timişoara. Stabilit la Bucureşti, a colaborat cu articole politice la Epoca, Universul, Adevărul Un timp a fost membru al partidului averescan, după care s a înscris în partidul naţional liberal şi a fost ales deputat în 1927 şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1931) (N. Ed.).
24 Această reputaţie de prost şi incult, de care se bucura Fred Vasilescu „Lumânăraru”, era una dintre cele mai false din câte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea şi m-a surprins prin spiritul lui domol oarecum, e drept dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, fi ascultam adesea îndelung, explicându-mi calităţi, particularităţi. Dar şi aşa, cum fusese câţiva ani ataşat de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tânăr diplomat francez şi de amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii, foarte interesantă. Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite, glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.
25 În 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit.
26 E în numărul de pe martie al Cugetului.
SAMARCANDA.
Muntele sticlos din fund e la trei nopţi depărtare cu privirea. Şahi răscopţi plâng ce-a fost cu ochii scoşi. Oigurii mei cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.
Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni, Margini nu se ştiu, priveliştea n-are, Ţările vecine-l văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.
Sus pe munţi spânzurători cât cerul gol cheamă trecătorii şuierând domol.
Muşte cât găinile rotesc. Leproşii vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.
Curcubeul peste Asia întreagă cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă.
Iată flăcări, stele, luminează albastre, Naşterea pe scurt a seminţiei noastre.
Bajazet fnchis cu amintirea-n cuşcă gratiile ca zăbalele îşi muşcă.
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.
Prapur cu minciună, cepeleag despot.
P. S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la redacţie, la S. S. R. Sau la cafenea despre poezie. Dispreţului meu, de altfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă literară decât poezia, în acest sens, după câte am înţeles, folosea el expresia „poezia pură”, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi care n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speţă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseţea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înţelegere”, le opunea esenţa imaterialităţii lui.
Îl indignau poeziile cu înţeles curent, cu „morală” sau chiar cele cu un tâlc oarecare.
— Atunci eşti partizanul „poeziei pure”, aşa cum o înţelege abatele Bremond, ca o pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind numai unicitatea lor formală, fncercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.
Spre surprinderea mea, protesta cu îndârjire:
— Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprime ceva.
— Dar atunci nu e poezie normală, „impură”, ca să zic aşa? Ridica braţele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întindeam:
— Nu, nu, nu. Înţelege! Ceea ce e normal nu poate fi poezie.
— Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherenţa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.
Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînţelegător. Mă prefăceam uimit.
— N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul?
— Da. Nu însă orice anormal. Nu mai sunt şi alte stări, supranormale?
— În sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranormal. Îi înglobezi activitatea în poezia pură? Hotărât, indignat, mişca braţele ca nişte vâsle.
— Nu.
— Atunci?
După o lungă pauză, cu emoţie, aproape:
— Dar visul? Conveneam numaidecât, nu fără ipocrizie:
— Acum te înţeleg. Eşti un adept al onirismului. E un punct de vedere care se poate susţine. Oniricul şi orficui au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei. Dar atunci revii la lipsa de conţinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenţa.
Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol:
— Nu. Nu. Nici chiar aşa. Şi căutând mereu: Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mâncat mult, ci după un potenţial superior, care este de esenţa poetului.
— Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata.
— De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.
— Da. Pare-se că ne apropiem.
— Am să-ţi citez o strofă din Gerard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele:
Je suis le ténébreux, le veuf, l'inconsolé, Le prince d'Aquitaine î la tour abolie.
Ma seule étoile est morte. Et mon luth constellé
Porte le soleil noir de la mélancolie.
— Da. În sfârşit, ne apropiem. E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm volumul promis de vreo zece ani. Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.
— Nu ştiu dacă-l voi publica nici zece ani de aci încolo.
27 Sunt două poezii apărute în Logos, numărul pe martie.
CER FINAL
Dar iezerele unul lângă altul sute, Când râd arhipelagurile lumii mute?
Geyserii lungi lumina descompun, Cu munţii de cristal şi alun.
Iradiază sorii albi, când doi, când patru, Terasele de ape vii în amfiteatru.
Grădinile Semiramidei, lateral, Din răsărit pân' la apus, în sus de val.
Azvârle orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spiralele de stele.
Când evantalii latescente trec domol, Ca reci comete dincolo de gol.
Făşii de lumină caută gândind
Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind.
Aşa era. Aşa era întâiul ceas.
De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.
PARAFĂ.
Marea crâncenă de plumb visează salbe
Şi resoarbe înveninată spume albe.
Pe deasupra-i sârma-ntinsă între munţi, Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.
Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvârli ca pe un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite
Traiectorii în ocol, de monolite?
Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii
Către mine, flămânzite constelaţii.
Sorii noi au nimburi tari de sfinţi. Eu trec
Ca o pasăre salvată de înec.
Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi.
Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?
28 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran şi însemnate cu sublinieri de către Ladima, şi care, de altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintâi e o conferinţă a savantului sir James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.
„Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pământul, cele mai multe sunt atât de mari, că sute de pământuri ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămâne loc destul; ba ici-colo întâlnim câte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane de pământuri. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate ţărmurile tuturor mărilor din lume. Atât e de mică locuinţa noastră în spaţiu în comparaţie cu substanţa totală a universului.
Mulţimea aceasta imensă de stele rătăceşte prin spaţiu; unele se grupează pentru a călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin universul atât de spaţios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu, într-un model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înţelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întâlnească cu altă corabie.
Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaţiu, s-a nimerit să se întâlnească cu soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare pe pământ, Iot aşa steaua aceasta trebuie să fi stârnit maree pe suprafaţa solară. Dar cât de deosebite, fireşte, de mareele plăpânde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafaţa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălţime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, atracţiunea ei devenise atât de puternică, încât muntele acesta a fost sfărâmat şi s-a împrăştiat în fragmente mici până la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari şi cele mici, dintre care una e pământul nostru.
Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă-mult prea mare ca viaţa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente expulzate din soare în clipa sfărâmării lor. Încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atât de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiaţiei pe care Ie-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici când, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieţii. A început cu organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decât să se reproducă şi să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorât un curent vital care, progresând prin complexităţi tot mai mari, a sfârşit prin a produce fiinţe ce îşi fac un temei al vieţii din emoţiile şi ambiţiile lor, din judecăţile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranţele lor cele mai înalte şi aspiraţiile lor cele mai nobile.
Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi-a dobândit existenţa. Instalaţi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinţa noastră în spaţiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanţelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate ţărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent faţă de orice fel de viaţă asemănătoare cu a noastră; emoţia, ambiţia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieţi asemănătoare cu a noastră. Spaţiul gol, în cea mai mare parte, e atât de rece, că distruge prin îngheţ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspândită în spaţiu e, tocmai dimpotrivă, atât de arzătoare, că face imposibilă orice viaţă; spaţiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaţii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieţii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.
Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. Întrebuinţarea acestui cuvânt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pământul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuţe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărţile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinând ultima pagină compusă de o astfel de maimuţă, am constata că, întâmplător, ţăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întâmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaţiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întâmpine tot felul de accidente posibile; aşa încât vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaţie cu numărul total al stelelor de pe cer.
Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după câte vedem, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinţă decât pe planete ca pământul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiţii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă.
Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă multitudine de focuri împrăştiate prin spaţiu, răspândind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam 269°C, şi care e chiar mai rece în vastele spaţii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpâneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.
Viaţa nu poate exista decât înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanţă anume. În afară de zonele acestea, viaţa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaţa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puţin de o miliardime de milionime a spaţiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaţa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atât de puţin frecvent pentru un soare, încât probabil de abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învârteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaţa e posibilă.
Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaţa; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporţie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obţinut. La prima vedere cel puţin, viaţa pare a fi numai un subprodus fără nici o importanţă; noi, fiinţele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.
Nu ştim dacă nişte condiţii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaţa. O anume şcoală pretinde că pe măsură ce pământul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască viaţa. Alta susţine că un prim accident dând fiinţă pământului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viaţa. Constituanţii elementari ai unei fiinţe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei; şi aşa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieţii au trebuit să existe pe pământul nou-născut. Din când în când întâmplarea a putut face ca un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt grupaţi în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuţe trebuiau într-un răstimp suficient să sfârşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaţi alcătui-vor oare ei o celulă vie?
Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviţi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaţa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaţă plecând de la atomii necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să funcţioneze? Ignorăm răspunsul. Când va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră şi, prin urmare, va influenţa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieţii; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluţie în gândirea umană decât sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.
Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule” deosebit de voluminoase.
Cei mai mulţi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar niciunul din aceşti compoziţi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toţi relativ puţini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte molecule cuprinzând sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esenţă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forţă „vitală” pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanţe care intră în compoziţia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin procedeurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forţei vitale” se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluţia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenţa, nu a unei „forţe vitale”, dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaţie cu alţi atomi, cu care împreună formează molecule excepţional de voluminoase.
Dacă este aşa, atunci viaţa nu există în univers decât pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăţi excepţionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziţie între metale şi metaloide, dar până acum nu se cunoaşte în constituţia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alţi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învârtesc în jurul unui sâmbure central ca şase planete gravitând în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaţi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decât că posedă cu un electron mai mult decât primul şi cu un electron mai puţin decât al doilea. Totuşi această uşoară diferenţă trebuie să explice în ultimă instanţă toată diferenţa dintre viaţă şi absenţa de viaţă. Fără îndoială, raţiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăţi remarcabile îşi are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.
Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă câte 26, 27 şi 28 de electroni. Proprietăţile magnetice ale celorlalţi atomi sunt, în comparaţie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăţile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de ale celui dintâi. Un al treilea exemplu ni-l oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepţii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedând de la 83 la 92 electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-l poate spune chimia este că viaţa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit în aşa fel, încât să funcţioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăţi speciale care se manifestă în fenomenele vieţii, ale magnetismului şi ale radioactivităţii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alţi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăţi speciale legate de constituţia lor. Nu putem spune care anume, dar că viaţa şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decât o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cârmuieşte universul actual.
Este adevărat că cuvântul „accidental” se pretează la discuţii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă jupă ele apariţia vieţii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaţa? Atâta timp cât considerăm pe creator o fiinţă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecţia aceasta decât cel mult prin observaţia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuţie nu poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaţa. Ar fi fost tot atât de raţional, de pildă, să gândim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai raţional, fiindcă, după toate aparenţele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decât biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnătate a vieţii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaţa aceasta ar fi putut interesa cândva deosebit pe marele arhitect al universului.
O comparaţie familiară va limpezi poate mai bine situaţia. Un marinar fără imaginaţie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decât într-un spaţiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spaţiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaţie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecţia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaţiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dânsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul – cu un cuvânt, că spaţiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raţionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaţa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanţă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decât o fracţiune cu totul fără însemnătate a activităţii totale a universului material.
Deci, după actualele date ale ştiinţei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decât să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la problema originilor la aceea a scopului existenţei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.
Viaţa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decât în condiţii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm decât pentru că pământul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaţie; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaţa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru. Şi trăsătura esenţială a situaţiei este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.
Omul primitiv trăind în zona temperată a pământului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaţă coborând peste aşezările lui; în fiece an gheţarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puţin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viaţa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieţii.
Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninţaţi de o epocă de gheaţă cu totul diferită. Întocmai precum Tantal, stând în picioare într-o apă destul de adâncă încât aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanţei universului va rămâne atât de arzătoare că în ea viaţa nu se va putea adăposti. Soarele, neavând nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puţine radiaţii generatoare de viaţă şi prin aceasta chiar zona temperată a spaţiului în care viaţa poate exista va trebui să se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile exterioare.
Pe cât putem prevedea ele vor continua să activeze până când frigul va fi ucis viaţa pe pământ afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaţa mai curând printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pământului nostru; alţi sori vor muri ca şi al nostru şi viaţa care ar putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfârşit fără glorie.
Fizica ne ţine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice consideraţie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decât un singur sfârşit, o „moarte termică”, atunci când energia totală a universului va fi distribuită uniform şi când toată substanţa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atât de joasă, că va face imposibilă orice viaţă. N-are importanţă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfârşitul călătoriei nu poate fi altul decât moartea universală.
Dar atunci la atâta se reduce viaţa? A cădea aproape din greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaţă şi care, după toate aparenţele, îi e complet indiferent sau chiar hotărât ostil. A rămâne cramponaţi pe un fragment de fir de nisip până ce frigul morţii ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine că aspiraţiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsând universul ca şi când noi n-am fi existat?
Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaţiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie câte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adânc în natura fundamentală a lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai ţine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne.”
Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi intitulat Evoluţia e oare revolută?
„Fiinţele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa „simfonie a adaptărilor”, care ar fi lumea animată.
Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănânce, sau abia să se reproducă; în sfârşit, animale atât de defectuoase şi de greşit făcute, cât pot să fie, aşa cum sunt ele. Nedinţatele şi cetaceele sunt, spune Guye'not, „colecţii de monstruozităţi”; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinţi mediani şi îndoiţi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămâie agăţat de ramurile arborilor.
Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subţire. Iată tritonii Molge, Waltilii şi Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuţite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoşilide şi clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste fiinţe, care abia trăiesc, iată încă fiinţe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhynchophores, cu gâtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare excrescenţe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.
În prezenţa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaţionistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de îmtâmplări greu cenzurate de moarte?”
SFÂRŞIT