I.
Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinţa de a face efortul unei explicaţii gândul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice1.
Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu flori… Nu mă aşteptase… Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… Ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet când am sunat.
Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăştiat în sânge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiţie – căci eram atât de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strângeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acasă şi asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălţuite. Dar gândirea mi-era atât de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atât de puţin cât te poţi sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprâncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îţi aduci aminte când ai fost la noi la vie, cânta neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru drăguţ, nerefuzând să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă.
Acasă l-am găsit pe D. Stând pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mână numai când mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un câine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el… Era palid, mai urât ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămână la mine când nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mânia mea i-ar sfărâma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zâmbit oportun şi i-am dat mâna… Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Întâia oară mă parfumasem din nou – tot din superstiţie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.
Pe urmă a întrebat stângaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat?” Întrebarea lui, care nu avea decât un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decât aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înţelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puţin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferinţă ca un lemn de cari – şi am chemat servitoarea, spunând să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalţă din fundul apei. Şi-am fost mulţumită de mine.
Mă iubea de cincisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescenţă, cum rămâne puţin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru. E foarte important acest „cea mai” în orăşelele mici. Mi-e greu să-ţi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi voie să fac o comparaţie care are să-ţi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni niciodată scriitoare şi te va face, sper, să renunţi la insistenţele dumitale. Simt însă că numai aşa aş putea spune exact ceea ce gândesc. Ştii că sunt, în general, luate, două categorii de cai. Cei pretendenţi la marile premii clasice şi cei care se mulţumesc să-şi încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întâmplă însă în unii ani că se găseşte pe hipodrom câte un cal cu sânge foarte aristocratic şi cu toţi muşchii necontenit gata de întrecere, care câştigă toate premiile mari, nelăsând celor care sunt abia cu puţin inferiori lui niciunul. Fiecare dintre aceşti cai nenorocoşi ar putea câştiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regulamentelor, sau a mândriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orăşel de provincie, toate fetele frumoase sunt faţă de cea mai frumoasă – chiar când deosebirea e tot aşa de mică – în situaţia acestor nenorocoşi candidaţi. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambiţiile adolescenţilor din oraş. Aş vrea să-ţi spun că şi mai târziu, şi într-altă parte, am văzut că lucrurile se întâmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecare precizări şi simt că nu mi-ar mai ajunge respiraţia, că aş ocoli prea mult. Eram deci, în strâmtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistraţi şi obiectul cavalerismului ofiţerilor din garnizoană.
Fără să fim vecini, casa judecătorului D. Tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stânga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pârleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, când se întorceau de la noi, de la cărţi, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. Era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.
E de prisos să-ţi mai spun că D. Era mai toată ziua la noi. Ştiam de la o soră a lui – erau două – cât mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai târziu – după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. Era invidiat de tot liceul, că avea un fel de nevăzută şi emoţională aureolă, pentru că toţi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferinţele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urâte. E adevărat că plătea destul de scump această distincţie. Îl puneam să-mi scrie lecţiile, să-mi reţină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.
Mai târziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tânăr inginer, cu care după câteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. Nouăsprezece. Când a auzit că s-a hotărât logodna mea, a venit şi mi-a spus întâia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că mă iubeşte şi că are să se omoare. Am fost mirată când am aflat câtă poezie făcuse până atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plâns amândoi, dar m-am măritat cu celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. Însă nu s-a omorât şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemţeşte de Iosif – ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu?
— N-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gândit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.
Eu am plecat cu soţul meu în Germania. D. S-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti. Din când în când mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrânul D. Îşi părăsise nevasta şi avea o amantă mai tânără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti tot ce câştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise până atunci, din care însă apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrânul a murit, dar să trecem peste asta.
Multe s-au întâmplat de la divorţ şi de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vântul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopârle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăzneţe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămâii, care la început mă jignea, dar, când îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atât de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tânăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărţate, cu gulerul soios şi decolorat. Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar când i-am întâlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.
Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrânit. Îşi frământa figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mâna, atunci l-am auzit pronunţând, mai mult gâfâit: „Tu!” Dar mâna nu mi-a strâns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi când toate puterea din ea se consuma în respiraţia sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată spune „Tu!”
La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strânsă. O doamnă, care aştepta lângă trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi, şi poate că ai să mă cerţi şi pentru asta, explicându-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaţi mizeri ca înfăţişare, cu ghetele scâlciate şi cu mâinile neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puţin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braţul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dâmboviţei, şi el cu pavajul uscat de vânt, cu iarba malurilor convalescentă.
Am aflat atunci, şi mai târziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaţa.
Într-o zi am fost până la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuţe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. Mă aştepta în faţa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.
Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruţă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atârnat mai jos decât un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănânc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai târguieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu marginea albă de două degete, cu scrisul ascuţit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat”, făcând năzbâtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulţime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileţele trimise prin care îi ordonam să-mi reţie locuri la conferinţe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce acolo, din Suily Prudhomme:
Ici bas tous les hommes pleurent Leurs amities ou leurs amours.
Je reve aux couples qui demeurent Toujours.
Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimântată mai mult decât măgulită, ca de o rană ce ţi se descopere treptat de sub bandaj.
Nu m-am mai dus niciodată în cămăruţa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricând de folos. Am fost într-un rând rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înţelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. Îmi făcea din când în când cadouri care depăşeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele faţă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluţa şi până seara disperat mi-a adus alta şi cu un mâner mai scump decât cel vechi. Îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine. Aş fi preferat nesfârşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbându-şi înfăţişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de câte ori mă oprea pe stradă.
Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna când venea. Eu îl primeam bucuroasă când eram singură, dar când se întâmpla să am lume la ceai, era atât de deplasat între cei câţiva bărbaţi eleganţi, femeile îl evitau atât, că mi-era milă de el. De multe ori mă gândeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiţă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gând.
Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit câteva poezii dedicate iniţialelor mele, într-o revistă de mâna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.
Ţi-aduci aminte că m-ai privit surprins când te-am întrebat despre el chiar din ziua când te-am cunoscut şi când, de altfel, te-am întrebat atât de multe„. Dar cândva am să-ţi povestesc mai multe întâmplări din vremea asta. În timpul pasiunii mele pentru * a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. * îmi spunea „că-l plictiseşte”. Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înţeles, flori puţine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colţul străzii şi mă pândea noaptea când veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgându-i luarea-aminte să evite să întâlnească pe *.
N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux” decât el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai când veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aşteptându-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bâlbâia lucruri neînţelese, se ascundea când era inutil, compromiţător şi ridicol. Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulţumirile, căci gândul că e incomod, mai târziu am ştiut, îl durea.
Ca şi acum, când mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.
Când am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrânită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învârtea în jurul meu împiedicându-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colţ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi albastru – nu scosesem pentru el ceşti japoneze – pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuţă.
Îi râdeau ochii.
— Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în mână.
— De unde ştii că am fost la el?
— Deşi n-aţi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la el… Îl întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.
S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ţi-a plăcut atât de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la *. În mine lupta dorinţa de a-mi da, numai, întârziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atâtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutând ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit şi teama că are să fie o greşeală, că el, lipsind cum de atâtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întâmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat…” Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puţină importanţă decât o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată”, sau altceva în felul acesta?
Nehotărâtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, când m-am hotărât s-o completez, mi-am spus că acum e prea târziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărâre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întârziere, ca să-l fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptând invitaţia.
În mine totul se accelera însă, mai întâi domol, dar o dată coborâtă în stradă, atât de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gândul că voi fi acolo.
D. Mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptând pentru întâia dată de la mine vorba tăioasă de mânie.
— Ai umblat în hârtiile mele?
Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă… Că omul acesta abuza de delicateţea mea. E adevărat că era atât de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.
M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mâini, că umblase la toate scrisorile.
— Să plec?
Atât a putut articula, scos din tiparele lui.
Nu m-am mai putut stăpâni, căci gândul că libertatea mea, la care am ţinut atât, e în joc, mă scotea din sărite.
— Da, şi imediat!
Din ochii care nu puteau fixa nici un gând s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sânge şi fără contur, ca o floare veche de cârpă decolorată.
Am simţit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. Am simţit că gura mi se strâmbă într-un surâs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mâna, spunându-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrânit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toată viaţa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaţi nu i se mai vedeau, doar sprâncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.
L-am luat în braţe şi, plângând mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braţul gol simţeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinţi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mângâiere, mă înlănţuia tot mai strâns şi, cum eram acum amândoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gâtul meu, de obrajii mei.
Atâta suferinţă, prin simpatie, ca acele forţe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mândriei. Şi mai ales era un gând care acum mi se întindea în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Când eu am suferit atât, când eu am fost îndurerată că * n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lângă mine atâta deznădăjduită durere din cauza mea?
M-am dezmeticit târziu. Eram pe jumătate goală, dar puţin îmi păsa de asta. El aştepta alături de mine şi am simţit, deschizând ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In orice caz îi era teamă să nu regret, considerând totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zâmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simţit mai mult decât l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gânduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi…?” Şi numai gândul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.
Simţeam o mulţumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămânem împreună toată noaptea”. S-a lipit de mine, înlănţuitor, recunoscător.
Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colţ al trupului meu: „Dacă aş rămâne mamă?” Eu, mama unui copil al acestui om? Şi am simţit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întârziat mult, căutând să înlătur orice posibilitate.
Când am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lângă el, sărutându-mi braţele, în timp ce eu, regretând cumplit uşurinţa cu care-i promisesem noaptea, mă gândeam cum să-mi reiau făgăduinţa.
„Ştiam cât eşti de bună. Întotdeauna am gândit că eşti bună şi cred că este ceea ce am iubit în tine… Nesfârşita ta bunătate.”
N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simţeam că n-aş fi avut curajul să i-o spun.
Dar toată noaptea n-am avut decât un singur gând. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simţeam buzele şi calde, şi cleioase, ca un corp de melc târându-se de-a lungul corpului meu… pe gât în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconştientă cochetărie – cei doi bărbaţi îmi spuseseră că am un corp „neasemănat”, de „fausse maigre”, ca şi prietenele mele care mă vedeau uneori goală-sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că era şi nădejdea că se va mulţumi cu atât. Într-un târziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare şi gura lui lipicioasă şi moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată faţa, punându-i mâinile parapet în dreptul gâtului.
Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce? De ce asta?”
Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am minţit: „Am o respiraţie îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist.” Şi încă o dată, la o încercare, mi-a simţit braţul oprindu-i gâtul. Atunci s-a mulţumit cu corpul. Dar eu simţeam că tot ce eram „eu” mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strânsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră inundată, într-un colţ oarecare, pe o mobilă mai ridicată. Îl priveam, simţeam zgâriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stârni prin deviere un interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă şi neagră de-am îngheţat.
Tot corpul mi-a înţepenit, refuzându-se. Dificultăţile pe care le spoream cu atât dezgust îl făceau penibil de stângaci şi, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respiraţia, un genunchi îmi zgâria pielea. Extenuat, s-a ridicat târziu şi şi-a apropiat figura de a mea.
— Nu mă iubeşti?
Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viaţă, i-am răspuns:
— Nu.
Abia când l-am văzut devenit livid şi cu gura întredeschisă am înţeles că el mă întrebase cu nădejdea unei protestări de negaţie din partea mea. Dar simţeam că n-aş putea reveni, şi el s-a ridicat ameţit. S-a aranjat în grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşă, un vag da. I-am răspuns cu un surâs dezolat, rigid, ca de lemn.
A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineaţă, eram în pat încă şi a îngenuncheat lângă căpătâiul meu. M-aşteptam să se plângă, să ameninţe, deşi mă rugase să-l primesc, spunând că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-l iubesc, că niciodată n-are să uite cât am fost de bună cu el. Simţeam în mine un suflet de soră. I-am luat mâinile şi i le-am mângâiat. Râdea mai pe urmă frumos, dar am simţit cum mâna lui mă căuta, sub cuvertura de lână moale şi fină, ca un şarpe care-şi joacă limbile. Simţeam că sunt limite peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decât capul, căci am înţeles că toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment neobicinuit, moartea sau nebunia.
Şi el a frământat, exasperat, în braţe un trup a cărui inerţie îi înnebunea simţurile, voluptate cumplită pe care şi eu de atâtea ori am cunoscut-o.
Peste câteva zile, înfrânt, umilit, mi-a ieşit înainte jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.
— Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că trebuie odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte sus?… Numai să stau acolo să te privesc.
M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi când mi-ar fi trecut de-a lungul şirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a revoltat.
— Pentru că sus n-ai să te mulţumeşti cu atât… M-a privit cu ochii albi.
— Te dezgust atât de mult?
Am simţit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind. Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toţi primiseră cuvânt de la doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorât-o.
Dar am obosit azi, altă dată am să-ţi scriu mai mult.
T2.
Să-ţi mai scriu despre D. Mi-ar fi greu, căci îţi mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la mine decât de puţine ori. Ne-am întâlnit multă vreme numai pe stradă şi am făcut totdeauna aşa ca, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă. Când mi s-a părut că sentimentele şi mai ales dorinţele lui şi-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou posibilă venirea în salonaşul cu divan care face colţ, cu birou în miniatură şi mese din tipsii de aramă bătută.
E adevărat că de când intra, chiar de la uşă, căuta să-mi surprindă privirea, ca să vadă ce intenţii am. Şi pe urmă, punându-mi întrebări obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucţie care, fumând amabil cu cel bănuit, îl examinează atent. Vream să plec îndată, dar gestul mi se părea brutal şi atunci exageram în întrebări binevoitoare, al căror răspuns nu-l aşteptam niciodată. Până când, în cele din urmă, el mă întreba, vrând să pară degajat: „Vrei să pleci?” Şi aşteptând răspunsul meu pe care îl ştia inevitabil şi penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să încerc o rochie, însă n-are decât să mai aştepte croitoreasa”. Dar abia acum plecarea era hotărâtă, căci peste câteva momente, după ce îl mai întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci până la o trăsură?” Conştiinţa mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul – şi asta era important – că am făcut un sacrificiu pentru el, întârziind.
Într-o zi, într-o dimineaţă luminoasă, cum citeam leneşă încă în pat, a venit şi a intrat, profitând că era deschis. Am încremenit şi, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-şi cunoască intenţiile, iar pe urmă îşi dau familiar mâna, ochii noştri s-au întâlnit. M-am liniştit însă imediat. D. Era trist şi transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veştedă, un surâs care cobora colţul stâng al buzelor. Nu era liniştea imobilă despre care ţi-am scris. A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar când a văzut că sunt dispusă să stau de vorbă cu el, şi-a adus un taburet lângă căpătâiul meu şi mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe stradă şi că sunt o leneşă dacă sunt în pat la o asemenea oră, chiar dacă e sărbătoare.
Era simpatic şi-i vorbeam cu plăcere. Învârtea în mână gânditor o foaie de hârtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e şi mi-a arătat-o bucuros. Era o romanţă din cele pe care le vând colportorii prin cafenele, prost tipărită, cu notele greşite şi versurile anapoda. Dar era vorba acolo de un bărbat, care spunea unei femei – chipurile în versuri – „o, te-am iubit întotdeauna şi tu n-ai preţuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrâni, toate farmecele se vor duce şi atunci vei regăsi, părăsită de toţi, pe cel care te-a iubit de când era copil şi te va iubi până la moarte”.
— Am auzit-o aseară cântată într-o familie (cred că într-o familie de funcţionari de la poştă, cu fete, unde el se ducea de obicei) şi azi am cumpărat-o.
Era plin de cântecul acesta şi simţeam bine că venise să mi-l aducă, nu ca o pledoarie pentru cauza lui, cât ca să încheie firesc o stare sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. Venise la mine mai mult pentru el însuşi, ca să bea tot paharul de vin al coincidenţei plăcute.
Din cauză că am înţeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie iubită de toată lumea”, ci aşa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea?”
El s-a uitat, surâzând mirat, în ochii mei: „Tu”.
Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conştiinţa tulbure cu care desfaci un plic care nu ţi-e adresat decât din greşeală. M-am întrebat dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare tuturor că obiectul pe care-l dorim, şi ne e refuzat, e dorit de toată lumea. I-am spus îngândurată: „Ţi se pare”. M-a privit surprins, cu colţul gurii fixat într-un surâs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuţii care n-a avut loc: „E îngrozitor câţi bărbaţi sunt îndrăgostiţi de tine”…
N-am răspuns nimic, pentru că argumentele lui nu m-ar fi convins. De unde să ştie d că acei bărbaţi, şi încă aţâţi, mă iubesc cu adevărat, când eu nu pot să ştiu măcar despre unul singur, despre * dacă mă iubeşte sau nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunându-mi-se că sunt iubită în taină de bărbaţi şi am fost invidiată de asta, ca şi când ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existenţă nu ştiu, cum nu ştiu să desluşesc realitatea unui singur personaj în toată populaţia Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă ştiu că există. Dar ştiu un lucru, că * nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc al întâmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucând acolo o viaţă definitivă, când avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pântec? El are metresă, trăieşte o viaţă completă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soţie, de la masa luată în restaurant până la camera de dormit; asta poate până la moarte, în orice caz acum când tinereţea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristeţe, dinţii au prins buza de jos şi pe urmă am unit sprâncenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de „femeie iubită de toţi bărbaţii”.
Aş fi vrut ca D. Să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată prin casă… Dar dacă toţi se înşală? Oare nu i se spune oricărei femei acelaşi lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malenlendu general? S-ar putea să nu fie vorba decât despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, şi în privinţa asta mi-am adus aminte cât de mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar când toţi bărbaţii musafiri, în aceeaşi casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferinţă, până la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă, mi se atribuie anumite „succese” pe care eu ştiu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinţele, de toţi bărbaţii, numai ca să fiu şi mai preţuită de * şi ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi şi eu.
Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniţi, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ţi citească vecinul în ea, au rămas ca fixaţi de roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ţi-am spus că l-am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să ţi-l arăt ca să fac un act de voinţă. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din faţa patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimineaţa când mă scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. Ţi-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decât divanul alb, scăzut şi vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătâi, o măsuţă albă pentru becul cu abajur de faianţă ca să pot ceti seara. Încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereţilor goi, de se vede şipca de stejar care măsoară lungimea podelei jos, nici draperii la fereastră – nu e nici un pericol de vecini – de poate năvăli lumina prin amândouă ferestrele, aşa că, dimineaţa înainte de a trece în camera de baie, iau mai întâi, respirând puternic, o adevărată baie de lumină.
Când mi-a întâlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. Mi-a surâs scuzându-mă cu indulgenţă. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să-mi dea dreptate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşă.
— Trec în salonaş pe divan şi te aştept până te îmbraci. Aştepta cu privirea întrebătoare.
— Dar îmi iau întâi baia?!
I s-au strâns trăsăturile feţei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe care o aveau.
— Te aştept oricât vrei, citesc ceva – şi brusc, ca şi când ar fi călcat strâmb – sau poate trebuie să vie cineva…
Întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. Iar s-a tulburat, că e un aparat care funcţionează anormal.
— Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaţa îmi place să fiu singură în toată casa, să trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aş fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalţi… Oricui.
— Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămân să te văd goală, şi, spunând asta, era din nou vulgar şi în intenţie şi în glas.
Dar în cadrul uşii albe s-a oprit, şi-a frământat buzele ca şi când ar fi luat o hotărâre definitivă şi pe urmă a revenit lângă căpătâiul meu. Mi-a pronunţat numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi:
— Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin? E cu adevărat imposibil?
Întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre şi i-am zâmbit. A zâmbit şi el ca un pacient care zâmbeşte unui doctor. Am întors faţa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Când mi-a luat mâna să mi-o sărute, a lui era leşinată şi călduţă, ca a unui bolnav de anemie.
T.
Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s-a făcut – mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el – cred că pe jumătate bucuroasă că nu mă mai sâcâie cu stăruinţele sale, pe jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru care ani de zile am fost sensul vieţii lui, devenită acum indiferentă ca un astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi o dovadă că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni o zi când pentru * aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoti întâlnirea cu ea un mic eveniment. Într-o seară, la Teatrul Naţional, venisem înadins s-o văd pe Lucile jucând şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculţi, pretextând că te indispun actriţele care debutează în piesele în versuri. Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că a considerat ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d-tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, câteva fotolii mai la dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguţă, dacă vrei, dar amândoi deplasaţi parcă la fotoliul de orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie să ia din sală parte la acţiune. Nu părea deloc surprins când m-a văzut, şi asta m-a enervat puţin, pe urmă am observat că vorbea cu insistenţă şi cu o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi când s-ar fi topit în mine o pojghiţă sufletească, m-am simţit uşor înduioşată şi m-am hotărât să fac un foarte ciudat soi de serviciu amicului meu. L-am chematşi a încremenit când a văzut semnul mic pe care i l-am făcutiar pentru că a trebuit să aştept puţin până să mă poată asculta, căci după privire simţeam că îi vâjâie urechile, l-am certat, cu intenţie, tare, ca să audă fata care îl întovărăşea că m-a uitat cu desăvârşire şi că nu a venit să mă vadă. Cu coada ochiului am căutat să ştiu dacă ea ascultă şi am văzut-o urmărindu-ne uimită. Aş fi vrut cu stăruinţă ca această atenţie a mea să-i ridice lui acţiunile de cuceritor asupra ei, căci cu sinceritate aş fi fost mulţumită ca o femeie să-l iubească, să-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar asupra iubirii lor, acomodată în lumea posibilităţilor, să planeze, superioară ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine. D. Era atât de fericit că toate zbârciturile feţei îi dispăruseră, întinse de un val de sânge, gura i se umezise şi ochii îi râdeau mai învioraţi. In antractul următor am primit însă prin omul de serviciu un bileţel al Lucilei prin care remarca mirată lipsa d-tale, îmi închipuisem eu că ai ei erau ochii care cercetau neliniştiţi prin gaura practicată în cortină şi, declarându-se mulţumită că D. E în sală, mă ruga stăruitor să-i cer lui să scrie câteva rânduri despre debutul ei, la gazetă, căci se vede că ea îl crede gazetar influent. Mi s-a oprit o clipă sângele sub piele; am avut pentru mine însămi un gest de dezolare. Mi-am spus, vorbind în gând ca un desen pe aceeaşi culoare, că pentru nimic în lume nu aş putea să cer lui D. Un serviciu, acum după ce fusesem prietenoasă cu el. Un surâs dăruit e un lucru prea frumos ca să fie măsurat cu vreun echivalent şi eu îngheţ uneori, chiar când constatarea e ulterioară, la gândul că ar fi bănuit cineva că un zâmbet al meu e interesat, deşi, e timpul să-ţi spun, mi se pare că din diferite motive lumea mă crede altfel. Cu mândria sufocată ca într-o agonie l-am chemat din nou, la sfârşit, pe D., cerându-i, cu glasul dezarticulat, să scrie câteva rânduri. Într-o gazetă fără tiraj a apărut un articol ditirambic, dar Lucilei nu i-am vorbit luni de zile.
Indispoziţia acestei întâmplări, insensibilitatea mea faţă de D., chiar acum, când era întovărăşit de o femeie, au fost apoi, după ce şi-a pierdut din acuitate, pentru gândurile care m-au frământat pe drum spre casă, ca o injecţie care prepară un corp pentru operaţie. Era în mine o durere amorţită la constatarea pe care o făceam acum că nici gelozia, că nimic nu poate stimula o dragoste inexistentă, că nici mijlocul acesta recomandat de atâţia autori de maxime şi de piese de teatru nu mi-ar putea fi de nici un folos dacă aş încerca vreodată să-mi recâştig preţul în ochii lui*. Într-o zi, D. S-a achitat însă de serviciul pe care am încercat să i-l fac, şi încă în mod princiar, deşi fără să ştie. Înainte de Paşte plecam cu acceleratul la mătuşa mea. Ştiu că ţine mult să mă aibă de sărbători, pentru că venirea mea e un adevărat eveniment în orăşelul lor. Casa mătuşi-mi capătă o deosebită importanţă, devine centrul vizitelor pascale şi mai toate familiile îşi dau întâlnire în casa în care mergem noi. Cum mătuşa mea este o nevinovată cochetă a primirilor gospodăreşti, e fericită când mă duc la ei. Mă aşezasem deci confortabil pe locul meu, lângă fereastră, cu pardesiul încheiat şi o tocă uşoară de drum trasă aproape pe ochi. Examinam curioasă pe tovarăşii de compartiment, când a apărut în uşă, chemând că a găsit loc, recenta metresă a lui *. Am încremenit cu buzele întredeschise şi inima îmi palpita ca o pasăre ce se zbate ca să zboare, în mâna cuiva, şi nu izbuteşte. Crisparea gâtului îmi împiedica respiraţia. M-am ghemuit mai mult, ca să nu fiu recunoscută, şi mi-am întors cu totul privirea pe fereastră. El a apărut primăvăratecl-am simţit fără să-l văd pe când aşeza geamantanul în plasă, pe urmă s-au aşezat alături şi atunci am întors şi eu capul. M-a salutat surprins şi amabil, dar era o amabilitate evident voită. Am înţeles mai târziu că mergeau să facă Pastele la Sinaia, am înţeles din întrebările ei nerăbdătoare, dar şi din geamantanul care dusese cândva şi sărmanele mele cămăşuţe la Sighişoara, tot de Paşte. Era o durere pe care nu o mai puteam stăpâni, care îmi măcina corpul ca un voltaj prea mare, un aparat. La fel mergea acum cu o altă femeie, reedita funcţional ca un conductor un drum care în amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea. După o examinare amănunţită în care desprinsesem acest episod de tot ceea ce în Bucureşti fostul meu prieten putea reedita cu alte femei, alesesem din trecut această călătorie, cum ai alege o mobilă care a mai rămas bună printre ruinele lăsate de un incendiu. Am simţit zădărnicia oricărei iluzii, dar abia târziu am putut să surâd pentru mine însămi, şi surâsul acesta m-a liniştit cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil şirul, o întorsătură de frază fericită, bună de final. Liniştea mi-a fost însă de scurtă durată, căci peste câteva clipe s-a mai urcat în compartimentul nostru un domn care ţi-e prieten şi d-tale, şi lui *, şi mie, dar care are un oribil aer de mizantrop, cu ochelarii care îi cad atât de des pe nas în jos, că a ajuns să aibă un adevărat tic al gurii. Ei bine, când l-am văzut, când am înţeles că studiază penibila întâlnire ca o vulgară dramă şi că face în gând ipoteze asupra sentimentelor mele, m-am simţit într-adevăr părăsită şi mizerabilă. Cu puţin înainte de plecarea trenului a intrat însă în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaţa tunsă pe gura cocoloşită, pe care-l cunoşteam de când îmi aducea flori de la D. Avea acum în braţe un vas, un fel de strachină înţesată de viorele, ca o floarea-soarelui albastră, închisă în smalţ verde. Pe un carton alb D. Îmi scria că socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru care îţi împrospăta respiraţia, ca şi privirea, ca şi gândurile. Pe urmă darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităţilor şi făcea impresie. Cel puţin ştiam acum că nu mai sunt compătimită.
T.
ÎNTR-O DUPĂAMIAZĂ DE AUGUST.
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în-grădină, cu doi scriitori3. Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduţă şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la aceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înţelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujeşte de obicei. Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent şi zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuţi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba română, au un fel de certitudine în calmul şi în politeţea lor indiferentă şi comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest când vorbesc cu ei. Îmi spun cu un ton îndepărtat şi deferent: „Diplomatule”, „Aviatorule”. Ştiu că şi ei sunt măguliţi să stea la masă cu mine, din cauza numelui şi a situaţiei mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreţuiesc şi îl afişează totuşi. La rândul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poţi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am ţinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunţă la telefon să viu negreşit la bal „şi să dansez numai cu ele”. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul „Solon”, premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiţionează toţi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atât mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progres (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A. Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, când am fost cerut la un centru de aviaţie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, şi când colonelul mi-a arătat, zâmbind cu dispreţ perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşă pe mine, aşa mă simţeam de prost.
Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanţei care se vedea restabilit la oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaţă, şi tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricât aş vrea, orice aş face şi oricât m-aş stoarce, n-aş putea deveni niciodată, şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zâmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult, aşa cât s-ar apleca o trestie sub apăsarea vântului.
Au bunăvoinţa să se întrerupă din când în când, într-o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfârşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, când se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot aşa de frumoase ca Trebizonda, sau Valdemar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunţau când cu indignare, când cu „nu e rău” sau „îmi pare că are culoare”, nume de scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la ţară, care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zâmbind cu indulgenţă, şi mă mulţumeam cu sonorităţi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate.
Eram strâmtorat, eu atât de sigur de mine de obicei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă ţi-a intrat o pietricică în pantof. Am mâncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaţi şi cu untdelemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mâncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atât de apreciat de ei nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întâi lor, ca să văd despre ce e vorba. Nam regretat această prudenţă, când am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră în sosul celei dedesubt, când nu şi degetele celui grăbit). De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănânc în grădină. Întâi că umbra era călduţă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă la amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porţiune de grădină prin soarele dogoritoriar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tâmple şi la rădăcina nasului. Îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt şi răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întâmplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte. Prietenii mei mâncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surâsuri protectoare şi mă îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobişnuit cu preferinţele mele, nu-l adusese în baterie cu gheaţă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, când eram îndemnat cu atâta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraţie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un târg moldovenesc. Ofiţer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă, după câte se spunea, luptând voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să obţie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încât spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încântată de el, şi mai ales noi, ofiţerii răniţi, care puteam părăsi patul. Într-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofiţerul intendent, se încingeau nişte grandioase partide de pocher, care ţineau uneori de la trei după-amiază până a doua zi dimineaţa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admiraţie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată dramă pentru mine. În sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puţin ascunsă de tăiţeii de varză, doarme cu aripile strânse, înecată în grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în război, când am comandat patrule tari de cavalerie, nici când am fost însărcinat, ca de atâtea ori, cu misiunea de a conduce prin ţară diferiţi oaspeţi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atât de alarmant imediată şi atât de insolubilă parcă. Să atrag luarea-aminte a domnului, tot atât de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puţin timp, şi care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea târziu, căci şi mâncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă, din acelaşi fel de mâncare îmbuca (acesta e cuvântul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunţe amândoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea: mâncarea consumată cu structura şi imaginea muştei. De altfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mulţumi, ar fi totuşi enervaţi şi, aşa ca în nu ştiu care filosofie unde realitatea se creează prin însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe minecare prea văd toaterăspunzător de existenţa micii vietăţi decedate în grăsimea din farfurie. Mă simţeam intimidat ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcâi. M-am hotărât să aştept cu nădejdea că ei vor mânca totul din farfurii şi că o întâmplare fericită va face să rămâie în restul din zeamă picolului tocmai porţiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen când eram mic, sau inspecţia însărcinatului de afaceri când eram detaşat. Nervos, nehotărât, obsedat de imagine. Iar când am înţeles că voi asista la clipa inevitabilă, când tovarăşul meu va înghiţi musca, am devenit palidcred că mi s-au albit buzele. Între-rupându-se atunci din pasionata lor discuţie despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic şi plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc, arătând extenuat cu un vârf de cuţit spre muscă. A surâs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculiţa musca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaş domnul”, pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hârtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai târziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Când am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe la sfârşit, când se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerei cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar când m-au văzut salutând, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi când ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat plecarea.
Ne-am despărţit foarte cordial în faţa restaurantului, rugându-i să-mi trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut şi o supremă impoliteţă întrebând cum pot plăti abonamentul, ba încă ducând şi mâna la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat în cercurile noastre drept model de atitudine degajată şi linişte de spirit (pentru că totdeauna mă consider cel puţin egalul celor cu care vorbesc, dar nu în orice caz din aceeaşi lume cu ei), sunt timid şi îmbrăcat în haine prea strâmte în faţa celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aş fi început aşa: „Vă rog să mă consideraţi şi pe mine abonat la revistă”, nu m-aş mai fi simţit obligat să schiţez un gest precis, ducând vag mâna la portvizit. Dar pentru că începusem numai aşa: „Vă rog să-mi trimiteţi şi mie revista”, mi-era teamă ca ei să nu înţeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că, deşi mai puţin prieten cu unul dintre ei, îmi permisesem totuşi să achit eu toată socoteala. A trebuit să fac un gest care să arate cum vreau şi am ţinut să mă explic, repede. Dar e ceva atât de încurcat, că toate virtualităţile astea mă enervau tot mai mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără coadă şi cap, înghesuite în câteva clipe, cum ai vârî cu sila şi ai înghemui pe cineva, care s-ar zbate, într-un sac. Nu ştii dacă nu-i apeşi genunchiul pe gât, nu ştii unde-i e capul, nu ştii să dai formă unitară sacului, în sfârşit. Şi eu, când sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vârât în sac. Nu găsesc nici explicaţia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndârjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului voinic şi bălan, care m-a bătut pe umăr şi mi-a explicat că voi plăti mai târziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet.
Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereţi tapetaţi între care fusese viaţa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operaţie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaţă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Şi acum era un gol de nămiză până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului.
O casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să vie alţi chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă slugile să facă patul în care au fost îmbrăţişările ei, ci îl strânge şi-l aranjează singură, în clipa plecării. Făcuseră un scoc şi coborau pe el cărămizile roase şi uruitoare, ca buştenii pe jgheabul de munte. Din cauza prafului şi a molozului, toţi trecătorii se alipeau cât mai mult de gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de şapte metri lăţime) şi îşi ţineau cât puteau respiraţia. Dărâmăturile acestea de case au fost calamitatea bucureştenilor după război, ca şi construcţiile neîngrădite de scânduri protectoare măcar. În dreptul unei clădiri, descompusă în zidărie veche, bârne şi fier, trotuarul era desfăcut, trăsurile şi automobilele intrau unele într-altele, de nu mai conteneau claxoanele şi înjurăturile şoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează cartea. Întâi nu se vede nimic şi de aceea în fiecare zi nu întârzii prea mult. E mai mult o enervare că lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de sărbătoare, mi se pare că un proces de naştere s-a suspendat. Mă opresc şi fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă după reconstituirea pavajului. Ştiu bine că un moment nou se va crea. Dar va dispărea unul vechi, iar această tranziţie n-am putut s-o prind niciodată, cum, când eram mic, nu pricepeam cum din hârtie şi boabe negre pe ea ieşea când un cântec sprinten, când un oftat lung, când o grindină de sunete.
Mă ascundeam după uşă şi ascultam cum cânta mama la pian. Toată casa era plină de sunete ca un clopot şi eu ştiam că ea cântă privind, dar cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput niciodată. În viaţa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi şi cea veche, ca să le poţi compara, pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca obiectele, sunt impenetrabile. Şi noutatea, momentul inedit ar fi tocmai în examinarea comparativă a celor două imagini simultane. Mai bate un vag vânt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni „porumbelului fierbinte” pe care o ţigancă îl oferă oamenilor care dărâmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaţi copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful când mă îndrept spre strada Batiste. Încet, trebuie să ocolesc, căci într-o curte e un depozit improvizat de benzină. „For-duri” vechi de tinichea, jerpelite ca nişte haine de salahori, modele aproape comice, revândute şoferilor, vin să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală şi a cerului arzător albastru. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeţ, o foaie de hârtie, care, luată de vânt, se târăşte cu paşi mărunţi de şoarece, încercând întâi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchia trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte puţin, saltă ca o gâscă, încercând să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanţa, unde e prospeţime şi răcoare.
Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hârtie albastră, pe uşă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare”. Nu ţineam prea mult să-i văd, deşi femeia e agreabilă când e familiară, după-masă veneam numai aşa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporţionată. Prezenţa lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puţin amărât, descopăr şi reţin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colţ are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa”, ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se târăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărţi. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea când se încerca la ilustrate desenul imitând fotografia, trei caricaturi colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăţi enorme pe un trup cât un deget, alta cu un cap cât un măr pe un trup. Tot cât arătătorul: Eugen Stătescu şi nu mai ştiu cine. Cărţi poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca mânătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Câteva femei goale. Una – din ce vreme?
— Cu fusta ridicată în faţă, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvârlite din maldărul de dantelărie albă a dessous-urilor. E blondă, grăsuţă, cu sânii prezentaţi pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue” sau vreuna din şcoala ei. E cald, şi după-amiaza asta de august e calmă şi îmbâcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. Încep să-mi simt corpul, aş mânca piersici şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliţa albă, ca să ţi se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşiraţi şi osoşi.
Pe lângă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cât o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scăriţe de lemn strâmbe. Sunt locuinţe studenţeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în faţă, şi alături de ea câteva căruţe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.
Mă gândeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, uşa aceasta să rămâie definitiv calmă, egală, ca o barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat.
Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum şi se accentua intens pentru ce avea să vie. Mâna desfăcută ca să-şi mărească suprafaţa de pipăit se încolăcise de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ al fetei, ochiul juca încă de pe drum comedia enervată a sânilor, care, pe jumătate văzuţi, nu rămân aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea, senzualităţii dizolvante, leneşe şi lenevitoare ca aerul cald. Cutele pe care le face cămăşuţa, ocolindu-le rotunjimile de fructe, sunt tot atât de molatice şi încolăcite ca şi linia lor sinuoasă. Genunchiul încă de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în primitoarea adâncitură cu care începe coapsa. Mâinile-mi coboară apoi, îmbrăţişând femeia cu coatele îndoite şi sprijinite în şoldurile ei, cu faţa de dinăuntru a braţelor şi avanbraţelor cuprinzându-i şi simţându-i talia, ca nişte sepale vii.
Am bătut în uşă, şi sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de mine va fi singurul semn de viaţă. Se aud paşi înăbuşiţi, însă cineva, topindu-se cu restul lumii, a mişcat nevăzut clanţa, în faţa mea la un pas. Sora Emiliei, fără să aştepte să-i dau bună ziua, s-a întors câţiva paşi şi, din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, de unde o scară duce sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunţă fetele la bordel: „Emilia”.
Jucau se pare cărţi, căci văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar putea să fie şi pentru ghicit însă, şi acum totul e întrerupt, iar tânărul care e cu ele e nedumerit. E ca o catastrofă liniştit convenită, care în loc să mă măgulească, mă stânjeneşte, căci deschide ca un hiatus între ceea ce se întâmpla până acum în această sufragerie cu mobile vechi şi între cele ce se vor întâmpla în şi în prezenţa mea… Trebuie să găsesc o introducere, oricum. Dar tânărul, după ce a ezitat câteva clipe, neştiind ce să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre femei, se decide şi, după ce bălăbăneşte puţin mâinile, se strecoară prin uşa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate domestică. Era ca de douăzeci şi cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheş de tot, ras, îmbrăcat în haine negre.
Toată mişcarea asta produsă de venirea mea mă stinghereşte şi mă întristează, căci ştiu bine că prestigiul meu de om n-a câştigat nimic, dar mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că există straturi de viaţă normală mult mai jos decât mine. De ce a plecat tânărul acesta?
Ce inferioritate îşi simte şi acceptă faţă de mine chiar, care sunt aşa cum sunt, care de atâtea ori mă simt mărunt, inferior, îmbrăcat ca în haine străine, de căpătat, cu toată aparenţa mea de monden? El e poate cel care o conduce pe Emilia în oraş, îi sărută respectuos mâna în stradă, aşteaptă îngrijorat să fie invitat, consideră că a fi primit de ea e un semn de importanţă în viaţă, ori ca o duminică. Fac desigur revelionul împreună, iar când îşi lasă genunchiul prea descoperit, ea se acoperă, sau îl pofteşte afară când îşi îmbracă rochia. Emilia aceasta, pe care am avut-o din noaptea când m-a dus un prieten cu ea la „Luzana”, pe care am chemat-o la mine când am vrut şi pe care totuşi, în trei ani, am venit cel mult de trei ori s-o am, care de câte ori a fost singură cu mine n-a întârziat, ca să rămâie în cămaşă cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară, pe care au avut-o toţi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu, în tren, fără ca ea să-şi scoată chiloţii).
Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu ştiu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul şi sigur de el. Priveşte serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseşte, are veleităţi să conducă discuţia, crede în sfârşit că discută. De aci e poate toată drama ei, căci de la înălţimea asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care o aşezi pe pat, dar, fără resurse sufleteşti, ea nu poate găsi tranziţia necesară… Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta (dar nici nu e obligată faţă de ei), când însă e nevoită de interes, sau din dorinţă pur şi simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată şi cea goală e o succesiune de momente neangrenate, precipitate, indiscrete pentru deficienţa raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în pat. Totul apare ca un şir de concesii şi abandonări al căror mobil adevărat se iveşte indiscret, jignitor şi urât. De aci şi dispreţul cu care vorbesc cele ca ea de act.
— N-aţi mai fost de mult pe la noi? Întrebă sora Emiliei, o femeie ca de patruzeci de ani, căci poate nici nu ştie numele celui pentru care s-a revoluţionat toată casa.
— Valeria, fă nişte cafele, domnului îi place cafeaua dulce şi bine fiartă.
Ţine minte din seara restaurantului în grădină. Dacă o femeie care m-ar iubi ar ţine minte un amănunt ca acesta, aş fi cald măgulit, dar la Emilia n-are „nici o semnificaţie, ca un accident de memorie, sau ca o bună organizaţie practică. Îi explic că am impresia că „am deranjat-o”, că am provocat prin venirea mea neaşteptată o reală perturbare.
— O, nu, deloc. Îmi face plăcere.
Spune asta rece şi plat din lipsă de vocabular analitic. Eu ştiu bine că e încântată (aş spune, dar Emilia nu poate fi chiar „încântată”, căci asta presupune o anumită fluiditate interioară). E satisfăcută întâi pentru că ştie că mâine mă va conduce abil, atât cât poate ea să fie abilă, să-i achit o pereche de pantofi sau, cine ştie, se va găsi o formulă să-i las, ca rândul trecut, două mii de lei pe mescioară. De altfel, şi în afară de asta, Emilia caută contactul – e un cuvânt din vocabularul ei – cu băieţi din lumea bună. Căci ei „lansează” femeile, adică le duc la petreceri unde au şansa să dea peste bancherul bătrân şi decrepit care le va subvenţiona apoi lunar. Am un coleg care face, oarecum cu metodă, astfel de aranjamente şi e plătit în natură de fetele recunoscătoare.
— Nu ştiu, mi s-a părut că tânărul fusese cam stingherit puţin.
Emilia mă lămuri cu oarecare grabă, atât cât poate ea să se grăbească, dar mai ales cu importanţă, ca să înlăture un moment mai degrabă posibilitatea de a fi bănuită că ar putea fi a celui plecat…
— A, nu, e un coleg…
Şi spunea aşa, ca şi cum coleg ar fi însemnat un eunuc sau un servitor, la care o femeie ca ea nu se poate coborî.
— Mi-a adus o piesă de cetit. L-am rugat pe el să-mi caute ceva, că anul acesta nu mai merge. Dacă nu mi-o da un rol, îi las şi plec. Cu şase mii de lei ai lor pe lună de-abia îmi plătesc pantofii pe care-i stric ducându-mă Ia repetiţie. Băiatul ăsta citeşte cărţi, că e şi pe la o gazetă, nu ştiu care…
Nu cunosc, nu pricep prea mult teatrul, deşi e una din pasiunile mele, prin culisele lui, dar Emilia spunea firesc şi detaşat de obiect „l-am rugat pe el să-mi caute ceva” cum ne spunea odată un suplinitor rătăcit la liceu: „Napoleon este foarte important fiindcă a avut mai multe războaie”, sau plutonierul-major, când era escadronul în marş: „Cântaţi cântecul ăla, cum îi spune, cu soldatul, sau ăla, cum îi zice, cu doamna învăţătoare. Hai cântaţi!” Teatrul e pentru ea ceva necunoscut întâmplător, de unde îţi vine aplauze, flori şi automobil, în care, „dacă ai noroc”, ai şi succes, că piesele ţi le aduc, aşa, prietenii, cum ţi-aduc ciorapi de la Paris. „N-ai auzit de-o piesă… Aşa, pentru mine?” Ea spunea că „aşa nu mai merge”, pentru că se socotea mereu nedreptăţită, că directorii teatrului şi regizorii o persecutau, nerecunoscându-i meritele. Aştepta să i se dea un rol, în realitate prin rol ea înţelegea un succes, căci roluri i se dăduseră câteva, dar fusese dezastruoasă, ca o bucătăreasă patetică. Nimic în lume n-ar fi făcut-o să convie că ea n-a priceput cumva rolul, că era vulgară în el, ci dimpotrivă că „ce, ăla era rol?” Acum aşteaptă întâmplarea de la „băiatul” de adineaori. Cred că în realitate Emilia nu citea nici gazeta cu anunţuri.
— Toate rolurile mele le dă Mărioarei S…
Marioara S… era o actriţă destul de tânără, care trecea drept foarte frumoasă când privea languros, căci îşi „făcea” bine capul. N-avea nici un fel de feminitate, oricum însă era şi mai vioaie şi mai subţire decât Emilia. Nu era lipsită iarăşi (când nu vorbea) de o graţie reală. Numai faptul că femeia din faţa mea nu-şi dădea seama ce deosebire e între ea şi Marioara S… şi tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simţ, pentru incapacitatea ei de a avea impresii cât de puţin întemeiate, de a descoperi nuanţe.
— Crezi că ţi-ar fi convenit rolurile Marioarei S?… Am întrebat-o înmuiat şi din cauza căldurii, deşi ferestrele erau în umbră, căci soarele trecuse înspre dreapta, dar moleşit mai ales din cauza descurajării de a găsi vreodată vreun punct de înţelegere cu femeia asta.
Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două ceşti de cafea, una verde şi alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele două dulceţuri, pe farfurioare în formă de frunză de vie.
— Cum, n-aţi auzit-o pe Emilia niciodată?… Aaa! Te face să plângi. N-aţi fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul4.
Era totuşi cald, iar sufrageria asta săracă, veche, cu faţa de masă cu pătrate alb-roşii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, cu uşile fixate, ca să nu se deschidă singure, prin bucăţi de hârtie vârâte sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să asculţi scene declamate. În colţ, un patefon de lemn, model vechi, lângă un divan deşelat, acoperit cu velinţe româneşti, mă îndemna să mă trântesc pe el, deşi perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar alta deformată şi cu conţinutul grămădit într-un colţ, arătau nu numai că gazdele sunt relativ neatente cu nimicurile materiale ale existenţei, dar şi că destulă lume se mai trântise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, şi-am îngânat vag în contrast cu preciziunea invitaţiei…
— A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. Era să adaog „deşi mă duc des la teatru”, numai aşa dintr-o nevoie de reacţiune ironică la întrebarea Valeriei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o pe soră-sa în Modelul.
— A ieşit acum cinci ani, la producţie cu ea… Emilia, haide, fă scena cu prinţesa. După ezitări şi surplus de invitaţii, de altfel destul de reci, Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit coatele de corp, strângând pumnii, a făcut o grimasă de durere şi dispreţ şi, aruncând energic capul în profil, pe când corpul era cu faţa la noi, a început:
— Nu, doamnă, este amantul meu… Amantul meu – o, cât am suferit pentru el… Aa! Ce ştii dumneata? În timp ce dumneavoastră, femeile de lume, trăiaţi în vârtej (Emilia ezită), vârtejul luxului ameţitor, eu petreceam nopţi întregi deasupra maşinii de cusut, ca să poată cumpăra a doua zi pânză şi vopsele pentru tablouri… (Şi din gât, sec:) Ce ştii dumneata, doamnă, ce e amorul?”
S-a oprit subit şi s-a aşezat scurt şi liniştit la masă.
— Nu sunt în nervi azi.
Am început să mint gratuit şi neconvins.
— Dar nu, dar nu, era foarte bine…
Valeria, corpolentă şi cu sânii aproape turtiţi unul de altul în strânsoarea brasierei, s-a grăbit, luând notă de aprobarea mea oarecum.
— A, păcat că n-ai auzit-o… A fost aplaudată mai mult decât celelalte şi i-au aruncat flori pe scenă.
Acest „i-au” care ar corespunde anonimului „on” etc. Nu era totuşi chiar atât de anonim, căci am fost şi eu o dată la o producţie cu prietenul R., şef de cabinet al teatrului, şi ştiu că fetele şi prietenele lor îşi aruncau flori din sală una alteia, dar nu e mai puţin adevărat că şi aci era un soi de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum şi cu meritul celei omagiate, căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematografiştii, de pildă, ştiu că nu pot face reclamă mare oricărui film. De altfel, cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulţi o cred şi frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat lipit şi despărţit în două printr-o cărare din creştet până în mijlocul frunţii. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e aşa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încreţit-o vreodată din cauza vreunui gând.
Jos e mărginită de arcade inginereşti de geometrie, mai ales că sprâncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvârşite şi ele, ca nişte scheme de peştişori cărora li s-au retezat capetele şi sunt puse frumos faţă-n faţă, nu s-au adâncit niciodată de suferinţă. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprâncene, ceea ce dă impresia că Emilia e mereu încruntată (fără nici o dungă totuşi). Nasul e oarecare, dar buza de sus subţire, cu tot şănţuleţul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surâde. De altfel, toată faţa îi e parcă îmbrăcată într-o piele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă şi numai de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă „demimondenă” că şi-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Aşa parcă a făcut şi Emilia. În orice caz, seamănă mult în privinţa aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roşu în obraji, din cărţile poştale ilustrate pe care scrie într-un colţ „Souvenir”.
— Dar cum se face că n-aţi plecat nicăieri? Mă întrebă, „ca să întreţie conversaţia”, Valeria.
Îi explic că n-am avut concediu (deşi de la minister, de când cu zborurile, sunt într-un soi de disponibilitate) încă şi nu-l voi avea decât aşa cum l-am cerut, între 1 şi 30 septembrie.
— N-aţi fost nici la moşie? Cu căldurile astea…
Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preţ faţă de concepţia ei de eleganţă şi „lume bună” că n-am plecat. În sufletul ei e, probabil, o luptă între noţiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o ofer eu. Toată „lumea bună”, aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de demnitate din a părăsi Bucureştii vara; dar, pe de altă parte, ştie, oricât de vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii”. Ştie că „am şi parale”. E aci una din acele tranziţii care mă pasionează. Pe viitor, Valeria, care are acum 40 de ani, sau va renunţa să mai judece eleganţa lumii după criteriul de până acum – unul dintre atâtea multele câte o fi avut – sau nu mă va socoti pe mine elegant. Pentru moment e într-un soi de expectativă îndelungată.
Dar Emilia, care se aşezase la masă şi părea că ia parte la convorbirea începută, se ridică precis, dând din nou scaunul la o parte, şi, tot cu capul în profil, cu coatele lipite de corp şi cu pumnii strânşi, începe dintr-o dată ca şi când i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor:
— Doamnă, sunteţi o mizerabilă… O… cât l-am iubit. E viaţa… Viaţa mea, doamnă. Din ochii mari, verzui, prinşi molatec cu pleoapele lor grăsuţe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de lacrimi, nu atât de puternice ca să ajungă la rădăcina nasului, dar destul de adevărate ca să trezească acelaşi fenomen şi în ochii Valeriei.
Prietenii mei cred sincer că n-am inimă… Şi citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plânsul provoacă în minte o reacţiune de mânie şi dezgust… De atâtea ori am fost în pragul morţii (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptăţit, totuşi ştiu bine că nimic nu justifică plânsul demonstrativ. Nu corespunde – şi m-am gândit mult la asta – nici unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoţiei, sau, mai bine, între el şi valoarea simţirii. Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă – şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.
Plânsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar schimba bandajul igienic în public.
Şi, în genere, plânsul după „fericire”, orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-şi clamează aprig şi humos „dreptul lor la fericire” şi-l doresc mai totdeauna lovind necruţător în alţii.
Emilia pretinde însă de la mine un cuvânt, un semn de admiraţie. S-a aşezat din nou la masă, se sprijină în coate şi priveşte aiurea, aşteptând. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar când observă că gândesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat. Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil şi absurd, ca, de pildă, de a mângâia barba mare şi mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă şi apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj mărginit şi important, în sfârşit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trânti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urâte şi solemne. Acum, când am văzut sentimentul Emiliei, când, potolită şi pătrunsă de importanţa talentului ei, aşteaptă un cuvânt de la mine, eu să-i spun, de pildă, calm şi firesc, că ar fi bine să se lase de teatru şi să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, şi mai bine, să se facă vânzătoare de cămăşi gata şi gulere de cauciuc. Dar e prea cald şi, la urma urmelor, nici nu merită sforţarea unei articulări. Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţâşnire, mă trezesc zâmbind admirativ: „Foarte emoţionant!” Valeria are ochii cei mai dulci din lume.
— N-ai cumva pe cineva la Teatrul Naţional?
Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări înfructuoase.
— Valeria, domnul… Nu se ocupă cu teatru.
Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită şi corpolenţei şi vârstei, s-a confirmat în funcţiunea de manager artistic al surorii ei.
— Taci din gură, că ştiu ce spun… Şi, întorcându-se spre mine, mai direct: Poţi să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecţie e tot degeaba. Când te uiţi la alea de la Naţional… Că toate au ajuns. Vezi, una trăieşte cu directorul, alta cu regizorul… Valeria se întrerupe, căci surprinde strecurarea unui gând pe figura mea… Rechemat, îmi opresc privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele subţiri, ca nişte şireturi, ale brasierei. Cum stă puţin aplecată deasupra mea, îi văd sânii. În loc să fie între ei o vâlceluşă de carne albă şi fragedă, nu e decât o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor molatece, lăptoşi cum sunt şi lipiţi unul de altul ca două emisfere cerebrale. Totuşi îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se culf ă şi ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? Îmi dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbâcsită de august, întrebarea e oarecum nepotrivită într-o casă care îţi oferă cafea şi dulceaţă şi spun deci, senin şi degajat, privind umărul Valeriei:
— Frumoasă rochie…
Mint serios şi indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact logic cu aceste două femei… Într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondenţe îndepărtate şi, desigur, un convenţionalism care presupune că anumite adevăruri şi preciziuni sunt câştigate pentru discuţie din însuşi faptul că trăim în aceleaşi oraşe, în aceleaşi zile, că ne îmbrăcăm nemţeşte. Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos e însă atât de departe de ceea ce corespunde la ele acestor noţiuni, încât niciodată nu vom izbuti să ne înţelegem. O convorbire e aşa, ca jocul acela al figurii. De pe dosul oglinjoarei: când nu izbuteşti să potriveşti cele cinci mărgeluşe albe în gura turcului, dacă eşti înţelept începi să-i admiri mustăţile… Sau faci din oglinjoară sfârlează. Deci, ca să accentuez admiraţia, pipăi puţin rochia Valeriei.
— Este eponj, nu?
Femeia o clipă nu ştie ce să creadă, pe urmă are aerul să gândească: „eu totdeauna am ştiut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat subţire, îşi dă seama de asta”. Desigur, o gândeşte. Toate femeile cred totdeauna chiar cel mai absurd şi mai gratuit dintre gesturile de admiraţie, dacă vine serios, de la cineva care nu e din cercul lor obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci când nu văd intenţia de glumă, sunt înclinat să cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o recunoaştere necunoscutului. Nimic nu garantează valorile curente, deci noi toţi, chiar atunci când gustul şi educaţia noastră ne spun altfel, ne putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce desigur nu exclude minciuna totuşi) ca hotărârea unei improvizate Casaţii, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă.
Cu toate că e măgulită că-i admir rochia, Valeria nu uită însă că n-am fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu directorul… În aerul închis al sufrageriei se mai adaogă şi golul unei tăceri. Aş vrea să spun ceva, dar gândurile s-au depărtat de mine că trebuie să le trag înapoi ca pe nişte balonaşe captive, cărora, dându-le liberă sfoară, s-au ridicat şi s-au lipit de tavan. Sunt aici, lipite de tavan, politeţa şi gândurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez sfoara şi să le mânuiesc cu interes. Şi n-am nici un mobil să fac asta. E acum o tăcere nemişcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga atmosferă la punctul iniţial, la ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie… Prin urmare se scoală ridicând tot trunchiul în brasieră şi centură, lat, întărit ca un sac plin:
— Mă duc la bucătărie să-mi văd de dulceaţă… Că am luat nişte caise, o frumuseţe… Tot ce am găsit mai bun în piaţă…
Nu mă costă nimic să întreb:
— Dar vă pricepeţi să faceţi dulceaţă? Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.
— Vai de mine… Dulceaţă? Păi asta, pe care aţi luat-o, nu-i făcută de mine?… Şi, ducându-se la bufet, scoase foaia de hârtie îndoită de sub micile uşi care, amândouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsând să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roşii, galbene, roze, toate etichetate. Să-ţi fac eu dulceaţă… Ia uite ici… Şi Valeria le prezintă ca un căpitan al dulceţurilor, pe fiecare muşchetar în parte, după ce mai întâi le citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic şi destul de preţios. Uite aici dulceaţă de cireşi amare… Şi iar citeşte, asta-i de vişini… Borcanele astea sunt de caise crude.
— Dar astea care le faceţi acum?
Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:
— Or fi de caise coapte… Astea-s de caise crude… E foarte pricepută Valeria la gospodărie… Şi fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut la Bârlad ce cămară, ce casă aveam.
Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu că e camera de dormit:
— Sunteţi din Bârlad?
Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază:
— De la Bârlad chiar nu… De pe lângă Tecuci… Dar bărbatul meu era la prefectură la Bârlad.
Sunt bucuros, căci de la Bârlad e prietenul meu, scriitorul.
— Atunci îl cunoaşteţi pe G…?
— Cum să nu?… Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini… Şi cu conu Nicolăiţă, şi cu coana Verona… A, parcă-l aud pe conu Nicolăiţă: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiţi şi nouă din cozonacii matali… Că madam G…, aşa-i zicea el nevesti-si, madam G… niciodată nu mi-i rumeneşte aşa.” Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, cum presarăm stafidele grase şi aurii… Nu orice stafide… Pe urmă, cozonacii, trebuie să ştii…
Şi uitând că se întorsese la punctul iniţial al vizitei, răpită, de timp şi de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.
— A, o dată la Sfântul Grigore… Ziua lui bărbatu-meu… Ce-a fost la noi… Dascăli, ofiţeri… Judecătorul… Că toată lumea venea bucuroasă… Că ni se dusese vestea. Mă rog matale… Să mănânci ghiveci făcut de mine… Că îl făceam scăzut în oală de pământ. Numai aşa merge ghiveciul. Şi trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi şi o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momite, daa!… Altfel iese fără grăsime… Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă şi zarzavat!… Fireşte… Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş… Trebuie să ştii să-l potriveşti din foc… Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură… Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.
Competenţa cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de dispreţuit, şi dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei (mai e şi divanul acesta deşelat), bănuiesc aci în ecuaţie o necunoscută pe care nu o găsesc şi las totul nerezolvat, cum facem desigur de atâtea ori în viaţă.
Când Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu uitase să plece, nu iese totuşi până nu mă invită din prag să vin la ea la masă odată.
Am rămas singur cu Emilia şi simt că, în trei capete, în casa asta, e, neprecisă, cam aceeaşi preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar zidurile fierte încă în aer toropitor… Ar trebui să deschidă puţin ferestrele, căci mobila şi aerul au ceva de apă încropită… Dar Emilia se gândeşte la altceva…
E un fel de impresie evidentă că toată conversaţia de până acum a fost doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actriţa mai încercă un capăt de convorbire. Acum înţeleg cât de lipsită de resurse e… Nimic n-ar fi mai uşor decât o introducere… O glumă, o ameninţare şăgalnică, un surâs ar fi ca un fir, după care luându-ne, am ajunge până la pat. Nimic nu mi-ar fi mai uşor decât să fac eu această tranziţie, dar nu vreau… ca un examinator rău, care nu vrea să ajute pe candidatul încurcat… Emilia nu ştie să glumească sau, ceea ce e şi mai deplorabil, trebuie să aibă gluma atât de vulgară, încât, intimidată de aşa-zisa mea situaţie mondenă, nici nu îndrăzneşte să fie ea însăşi… De surâs Emilia nu surâde, căci e prea gravă. Frumuseţea ei caligrafică e, hotărât, injectată să rămână tare. Într-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are niciuna din acele arme ale feminităţii menite să mascheze intenţii materiale şi să coloreze situaţii delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situaţia, cruzimea cu care m-am agăţat în gând de masca ei gravă şi de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămân amorf, silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare sufletească… Din mobile cu totul străine iubirii. Mai încearcă vreo două întrebări care nu duc la nimic.
— L-ai mai văzut pe Vasiliu?
Mă joc cu cărţile de joc (şi ea ar putea porni de aci), răspunzând calm:
— Nu.
— Nici eu… Şi acum mă fixează.
Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără gratia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt şi ei frumos arcuiţi în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gât în formă de elipsă, mare, croială chimono. Însă pe spinarea umerilor şi a braţelor lipseşte din mâneci o fâşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin câteva şuviţe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi braţ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut.
— Când începeţi repetiţiile?
Ar putea răspunde cu o frază răsturnată şi provocatoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando.
— La 15…
Mai tace puţin… Eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul” de pe divan… S-a sculat de pe scaun, a rânjit puţin, căci, vrând să zâmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi mi s-a trântit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor… Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simţindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzând cu mâna, se întoarce, atin-gându-mi cu bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor care glumeşte cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surâs. Asta e Emilia.
E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. Îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi gamă, arătând cam înspre bucătărie… (oricum e acolo soră-sa, probabil atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întâi cu un picior şi, întârziat, apoi cu celălalt.
Situaţia e atât de brutală, atât de dezbrăcată de orice convenţie, că mă jigneşte. Sunt mai întâi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul exact când sunt cu o femeie, când sunt în exerciţiul virilităţii mele. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exerciţiul funcţiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuşi trecem în dormitor. Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu braţele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul şi a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă şi puţin mai fumurie, care nu aşteaptă decât o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase. Sânii îi sunt prinşi, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei (plase care amintesc de acelea pe care bărbaţii le pun ca să-şi fixeze părul). O centură albastră îi presează puţin pântecele, şi de ea spânzură lateral jartierele care întind ciorapii. Încadrată între centură şi cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniţă de carne, echilateral triunghiulară din cauza lăţimii pântecului tânăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci ştiu cât de lung e uneori drumul până aici, cât de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar „colat” şi orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, tot ui în mine, cum ţi se fixează respiraţia în pragul unei aşteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simţit că-mi place să văd o femeie goală, îşi desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late şi elastice, lăsând trupul gol, ca spatele unui cal tânăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi scufele de plasă de pe sâni. Vede că mă uit la ea şi mă întreabă mirată, aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără strălucire, ca nişte ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?” Aşteaptă trântită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colţ al cuverturii verzi la o parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În îmbrăţişare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puţin obsedat de gândul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evoluţia acestei vizite (deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înţelegere între ele), dar şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare îşi merită termenul de dicţionar, act.
Rămân uscat şi simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvârcolit, îşi dilată nările, îşi îngreunează respiraţia până la gâfâială. E inutil dramatică, de-mi aminteşte de întâia dată când am văzut-o. Dădea concurs la o reprezentaţie în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un sfârşit călduros de primăvară… I se dăduse rolul principal dintr-o dramă şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciurnată. Ea m-a făcut să înţeleg mai bine expresia „lyrisme ă froid”, pe care mi-o reamintesc şi acum, când simt ca o pernă grea, amorfă, pântecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „ă froid”, cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. Îmbrăţişarea cu Emilia nu mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca nişte replici ale corpurilor, răspunzându-şi într-o piesă bine scrisă şi în care zbuciumarea c uneori o îndoială, o apropiere, un surâs al voluptăţii, un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojana surâzătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzaţie de înfrângere căreia imediat îi răspunde un va! De duioşie. O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat. Îmbrăţişarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzând contactul, ca în gestul când, punând agitat mănuşile, le-ar pune greşit, pe cea din dreapta în stânga, şi invers, apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou tocmai când era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfârşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întâi şi ar pierde totul, şi mai agitată încă. În acest „teatru”, Emilia e tot atât de bine intenţionată, tot atât de excesivă şi de falsă ca şi pe scenă, când joacă furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul” ei e apreciat. Aceeaşi lipsă de gradaţie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar şi intenţia ei de a fi altfel decât ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaţia ei atunci când vorbeşte cu importanţă şi cu „radicale”). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e şi un semn de bătrâneţe), mă copleşeşte un fel de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă după ce şi-a sfârşit rolul, Emilia caută să introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surâs scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?” şi asta mă dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborât e socotită, după cât îmi pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puţin profesoral… Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrăţişare evit să o sărut-cum aş evita să beau dintr-un pahar streinacum mi-e şi mai simţită impresia lipi-coasă că sunt într-un local josnic, din viţiu. Nu e acea tristeţă „post coitum”, e mai mult un moment, e o constatare de coborâre, ca o piatră kilometrică pe un drum.
Emilia, după câteva încercări inutile de a obţine comunicaţie cu gândurile mele, se scoală de lângă mine, ca să revie peste câteva clipe, după ce a întârziat după un paravan.
— La ce te gândeşti?…
Şi parcă dându-mi cu mâina în dreptul ochilor, ca după o albină, ar vrea să-mi sfâşie material pânza gânduriloe. Îi zâmbes gratuit şi glacial. Se apropie de mine înşelată de surâs şi o simt caldă ca o mâncare, respiraţia îi e prea încărcată, faţa din pricina transpiraţiei îi e prea lucioasă, iar când se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încât mişcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta.
Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate (căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preţuieşte prea mult lumea bună, ba, mai ales, dovedeşte asta chiar faptul anume că s-a făcut actriţă). Caută deci să mă intereseze cu orice preţ. Mă apostrofează, ca un picior dat mingii, la fotbal, greoi, şăgalnic:
— Te-am văzut la „Chateaubriand” cu Miţi Mărculeanu. Îţi place?
Întorc puţin capul spre ea, mirat, căci Miţi Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea la restaurant 2 pentru că, din motive pe care am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu câte o femeie.
Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune rece:
— Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei?!
Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat… Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoşul în jurul ei” acelei femei. Abia dacă aveam atenţiile impuse de o elementară politeţe faţă de ea. Iar interpelarea „escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaţiei. Sună însă în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, şi mai ales adresată mie acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă.
Emilia a pronunţat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcând pe cocoşul în jurul ei”, cu o nesiguranţă care nu numai că-i da materialitate (şi-i agrava astfel înţelesul; aceeaşi nesiguranţă care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta” în lipsă de altceva. Era o asociaţie nouă de idei la ea, vrea să imite pe Miţi Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. Miţi Mărculeanu, o mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen florăreasă, care se specializase în roluri de cocotă şi nu izbutea decât în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un frmec irezistibil în ochii bărbaţilor. Înjura ca soldaţii, spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaţii, la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieţii politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor bărbaţi vulgaritatea voită (dar voită şi din cauza uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiţându-i să fie ea însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranţă), pe care, de altfel, o sublinia şi printr-o eleganţă a rochiilor exagerată, dar mie îmi înfăţişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriţe. De altfel nu făcea decât să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă comediană, după cum aceasta însăşi adoptase o modă-dându-i strălucire şi savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta-modă recentă, adusă în teatru, după câte ştiu, de un celebru actor român, de la Comedia Franceză. În aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, înverşunându-mă să pătrund în viaţa actriţelor şi deci să cunosc şi teatrul, am înţeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporţională oarecum cu importanţa fiecăruia. În plină scenă, de pildă, aveau dreptul acesta – ştiu de la repetiţie – numai regizorii şi vedetele. Aşa cum elevii din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-l imită în oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actriţele şi mai toţi actorii necunoscuţi căutau să-şi dovedească în cercul cunoscuţilor lor „cachet-ul profesional” printr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să spun, că libertatea cuvântului şi a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicaţie. Un cuvânt sau un gest pot să jignească sau nu, după felul sufletesc al celui care-l face.
Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întâmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere… Pe la sfârşitul lui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-ara dus cu prietenul R. (şeful de cabinet al Naţionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu maşina la o grădină afară, Ia Şosea, pe Miţi Mărculeanu şi pe o camaradă a ei. Jucau amândouă în ultimele zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actriţe, care aveau aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de bârfeală”, după cum declarau ele însele. În timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întâlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miţi Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la raţe) şi ne-a invitat net: „Ieşiţi afară, că vreau să mă…” Şi spune cuvântul pe nume, aşa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba când afară de noi mai era în cabina ei directorială şi Miţi Mărculeanu-venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelorne invitase afară pe toţi, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decât aceluia al unei actriţe imitatoare… Pe ea o ştiam, e drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cât de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea în situaţii disperate pe directorul teatrului, anunţând că nu joacă din motive ridicole (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rând invocase o indispoziţie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obţinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase până la mantoul de blană, că într-un rând, ca acei comandanţi de vas care se salvează în urmă, deşi nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi primească salariul actorii din-trupădeşi circula pe seama ei anecdota că în ziua când un extrem de înalt personaj nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta lui situaţie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecât. Ceea ce n-a împiedicat-o odată să-şi vândă casa aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe când felul Miţii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, acru, până la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare îşi alegea amanţii după capacitatea lor de a-i da indicaţii la Bursă. (Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, soluţionate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emiliaam aflat mai târziu-în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobânzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi şi lămuriri de amănunte fizice, care îl despărţiseră de iubita lui.) Cât despre condiţiile de plată, atât de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor chiar, că e singura pe care „n-o păcăleşte nimeni” din cauza îndârjirii plate cu care obţine tot ce i se cuvine.
Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înaltsărind în modul acesta câteva trepte; dar inteligenţa ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decât vecinătatea şi pe Miţi.
Dar lunga mea absenţă, deşi sub pretextul fumatului, o nelinişteşte. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva şi simt, aşa cum stau cu faţa în sus, cu mâinile sub cap, că mă spionează… Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicii, să ghicească la ce gândesc. Întorc privirea şi-i surâd binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al dispreţului meu, cum medicul zâmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană şi prin asociaţie de idei la alte întâmplări în apa gândurilor mele…
Emilia încearcă din nou seducţia fizică. Se lipseşte de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului… Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărâtă, dar tot fără simţul realităţii, fără ocol, ca în teatru când joacă.
— Nu mai vrei?
Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obicinuit… A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gâdilă sfârcul cât o boabă de linte al pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar venişi mai ales de la ea-mi-e dezagreabilă această mângâiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare până la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lângă mine. Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curând ca să devieze într-o justificare cel puţin tăcerea mea, Emilia ia de pe mescioara de lângă căpătâi două ţigări, din care una mi-o potriveşte mie între buze, deşi abia aruncai ţigarea, iar alta o aprinde pentru ea… Acum cel puţin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată. Ţigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol şi lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenţia deosebită a stăpânei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitaţie de palisandru. Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lângă mine… Examinez puţin odaia… În dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginii din stânga, între cadru şi oglindă, câteva fotografii: o actriţă prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăţi gen sergent-major, scrie pe ea câteva rânduri, de dedicaţie, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte din cauză că nu-i văd decât jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului… Îmi ridic ochii spre abajurul din colţ, suspendat pe un picior mare aproape cât o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, când e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, dând musafirilor culcaţi ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nucumva e acea ieşire din personalitate pusă în contul viţiului meu care zăpăceşte totul, şi nu cumva sunt şi eu tot atât de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simţire salvatoare?).
— Foarte elegant abajur… Trebuie să fie o frumuseţe, seara, când se aprinde becul şi se văd picturile de pe el.
Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulţumită că am găsit ceva care să-mi placă în casa ei.
O privesc cu indiferenţa degajată cu care priveşti de sus o omidă mişcându-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situaţiei, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid:
— Ia uite câte cărţi ai… Le-ai citit pe toate?
Şi mă întind peste largul patului până la noptiera gălbuie de la căpătâi, care formează garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediţia „Biblioteca pentru toţi”. Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanţă neglijentă: „Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o…” Cobor până la etajera cu cărţi şi, uitând că sunt gol, din pricină că femeia de lângă mine mi se pare atât de puţin femeie, caut să descifrez broşurile care stau strâmb, într-o rână, din cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile.
Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii5 şi înşir-te mărgărite62, două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul Brateş… Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva”, Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? De dr. Leon, Producţia petroliferă în anii 1922- 1923, Românii la Mărăşeşti de Gh. Ştefănescu… Şi încă altele la fel.
Anna Karenina ajunsă până în dormitorul Emiliei… Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai cu pagina de faţă, îndoită la colţuri, de parcă ar fi uscată de singurătate.
— Ţi-a plăcut?
Emilia stă rezemată într-un cot, cu sânii întinzându-i cămaşa, ca nişte punguţe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:
— Are sfârşitul trist, nu-mi plac cărţile care se sfârşesc rău…
Când luasem cărţile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăţi războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicaţia… Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicaţia are patru rânduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare: „Drăgălaşei domnişoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V. Constantinescu”. Toate majusculele sunt bogate în curbe şi ochiuri ca la dictando, iar parafa e atât de abil întortocheată, încât îţi face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.
Privesc fotografia, o fixez şi pe ea.
Stă alături într-o rână, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, încât nu-l mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam până în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formând cu piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit şi el de sub cămaşă, dar mai puţin, un culcuş triunghiular de carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu”.
Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupţie pe întreaga piele… Îmi amintesc de când cu confraţii mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai într-o capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie.
Căsuţe mici cu porţi de lemn întredeschise, prin faţa cărora treceam de câte cinci şase ori, până când mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuţi şi indiferenţi… În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, când mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată… Îmbrăcat, şi femeia de asemenea îmbrăcată în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întâlneam în aceste odăi cărţi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dându-i iluzia vieţii de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzând date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ţie, şi lui Costică”, sau agramat şi insistent: „Salutări de la Galaţi, ceai făcut cu ceam vorbit…; despre haine nu spune nimic… Eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteţi vorbă Marii”. Era o lume care nu numai că nu intra stânjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaţă normală cu aceste femei şi aceste camere; atâţia, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că descopăr un tărâm nou al simţirii. Fotografia cu dedicaţie a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri şi le cunoşteai, nu numai că nu le salutai, fireşte, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deţinute plimbate sub escortă la tribunal.
— Şi unde e acum logodnicul tău? Aţi rupt cumva…?
Emilia e extrem de sigură de ea, încât uitând că e în cămaşă udă, are o privire orgolioasă.
— E acum detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară… Dar ne scriem foarte des. Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, însă numai mi s-a părut. O privesc pe femeia de lângă mine şi mă întreb ce fel de cap şi simţire ar putea avea un om care o iubeşte… Cum ar putea fi construit… Dacă atunci când scrie pe o carte poştală, stă la masă, palid, dacă zâmbeşte, ce sens are la el „bună ziua”, sau „la revedere”? Gândirea îmi relaxează trăsăturile, şi femeia mă crede mai abordabil. Începe să-mi sărute adâncitura molatecă dintre umăr şi muşchii pieptului.
Întreb cu o nuanţă de uimire, căci îmi e peste putinţă să cred că Emilia poate fi iubită, convins, de altfel, că are să-mi dea, chiar ea, un răspuns abil, ocolit.
— Logodnicul tău te iubeşte?
— Te cred… Îmi scrie mereu de acolo… Şi e de o gelozie teribilă. Când ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea… E mereu pornit pe ceartă.
Ascult cu interes de poveste americană, şi Emilia e foarte sigură că mă interesează în ipoteza de femeie iubită… Se încălzeşte puţin, descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alţii decât săruturile de bumbac pe umeri.
— Şi te iubeşte cu adevărat?
— Parcă e singurul… Pe mine m-a iubit foarte mulţi.
Spune asta fără nici o emfază. Şi cred că e sinceră, din cauza greşelii de gramatică… Observă cineva că evreii au accent numai când se înfurie… Emilia, ' care de obicei vorbeşte corect, greşeşte, se vede, când e mai cu plenitudine ea însăşi.
— Şi cum te-au iubit?
Nu înţelege şi mă priveşte mirată, fără să încrunte sprâncenele desenate, cu ochii mari, verzi… Dar e bucuroasă că mă interesează ceva.
— Aşa cum se iubeşte, cum să mă iubească…?
Încearcă acum, când vede că a găsit ceva care să mă intereseze, să mă sărute din nou… Sunt mai răbdător, căci vreau să ştiu cu adevărat cum poate fi iubită Emilia… Îi mângâi culcuşul frământat ca o gutuie, de carne, pe care-l face genunchiul mare al piciorului ei stâng îndoit sub ea.
Are ca o lucire bucuroasă de explorator… A găsit ce poate trezi în mine dorinţa. Căci e ceva care depăşeşte bunăvoinţa mea. Oricât de mult aş fi aţâţat şi tulburat când viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, dezmeticit, simt că n-aş putea-o avea. Fără îndoială că ea speră însă că un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou… Cu destul dispreţ, de altfel, căci socot că Emilia nu preţuieşte pe nimeni, însă, când are nevoie, se pretează la ce e necesar, îmi spune că logodnicul ei „nici n-a atins-o”, fără să-şi dea seama că expresia asta circulă înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înţelesul nefigurat: că o adoră ca pe o icoană. Asta mă uimeşte şi mai mult…
— I-am spus într-o seară când mă conducea acasă… De la cinematograf, lămurit: „Mai întâi pe la biserică… O sărutare, două, acolo, treacă meargă…”
Parcă aş descoperi o lume nouă… Această delimitare… Această măsurare în pasiune… Mă uimeşte… Cum o acceptă el? Ce crede? O socoate pe Emilia fată?… Mi-e cu neputinţă să cred… Toată sensibilitatea mea se cabrează.
Până la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut… Trebuie s-o întreb…
— Ascultă, Emilia, el crede, şi aici şovăi în glas puţin, că eşti fată?
— Treaba lui… Puţin îmi pasă… I-a lăsat Valeria să înţeleagă că directorul teatrului m-a necinstit… Dacă-i place… Dacă nu…
Ea păstrează gravă, academică, un desăvârşit echilibru şi nu-l ţine, inutil, la curent cu întâmplările ei sentimentale.
— Nu e bine să spui tot bărbaţilor… Treaba lor dacă află… Eu tăgăduiesc totdeauna… Nu mă costă nimic… Dacă se supără, pleacă… Şi cu o metodică filosofie: Ce vrei să le fac…?
Încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri… Femeia aceasta care minte pe toţi bărbaţii… E sinceră cu mine, vreau să zic indiscretă, palavrageşte numai din cauză că nepăsarea mea a scos-o din făgaşul ei… Altfel, dispreţul ei pentru ceilalţi oameni trebuie să fie nemărginit, căci e aşa de convenabil voinică şi grea, că pare nutrită cu dispreţ pentru lume… Pe mescioara-toaletă din faţa oglinzii mari (tot gălbuie, garnitură cu patul), alături de periuţa de rimei, de pensă, de maşina de ras, de cutioara cu roş de obraz, o sticlă de „Origan Coty”, şi apa de colonia, toate aliniate, e şi purgativul „Grain de Vals” ţinut acolo, căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de dispreţuit la ea… De altfel, e convinsă că numai „intrigile” o împiedică să fie cea mai mare artistă a României.
E adevărat că instinctul ei nu se înşală… E în mine un început de dorinţă, o vagă sensibilizare.
Din cauza căldurii suntem năduşiţi amândoi. Când a vrut să mă îmbrăţişeze, grea şi udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi juleşte pielea… Asta m-a potolit iară… Căci senzaţiile nu erau de acelaşi fel. Dar acum ştie care e coarda sensibilă.
— E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul…
Am zâmbit mirat şi ea a crezut că zâmbesc numai neîncrezător… Pe urmă s-a ridicat în genunchii plini şi cărnoşi când erau îndoiţi şi care, împreună cu pântecele plat, elastic, cu încă un pântec turtit de grăsime tânără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stând pe brânci, fără să se dea jos din pat, s-a întins cât mai mult şi a tras sertarul de sus al toaletei, arătându-şi şoldurile pline şi sănătoase, pe care nu le mai ajungea cămă-şuta moale, care spânzura de ele, la întâmplare. Cutia pe care a scos-o era plină de scrisori şi amintiri de tot soiul… Tăieturi din ziare şi alte mărunţişuri.
— Valeria are grijă să le strângă toate… Spune că trebuie păstrate…
Emilia are insensibilitatea leneşă, puţin lălâie, pe când Valeria e foarte pedantă şi atentă la anumite, dar numai la anumite detalii.
Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele cu litere şi hârtia cunoscută a marilor cotidiane… Altele cu hârtie mai scorţoasă şi litere mai mari… Foile mici, probabil necunoscute… În cele mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roşu, într-o listă de alte nume, din interpretarea pomenită în treacăt… În celelalte, care păreau în întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea iertărei7 a zguduit sala şi a emoţionat-o, impresionând-o profund.
„E una din nădejdile teatrului românesc prin vocea ei clară şi puternică, prin gesturile ei elegante…”
Îmi amintesc că am fost şi eu la teatru o dată, când Emilia dubla un rol într-o piesă originală, căci interpreta se îmbolnăvise… Ea voia să dea „celor de la Naţional” pesemne „o lecţie de ce înseamnă teatru adevărat”… Articula fiecare silabă, făcând-o să vibreze ca un bob de fier într-o nucă de tablă… Ţinea umerii drept… Şi nu ridica braţul decât până la înălţimea lor… Se mişca foarte încet şi majestos… Rolul era însă al unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta sfioasă de lucru… Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un cuvânt, şi aproape nimic din tot actul acela… Căci nimeni nu înţelegea de ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atât de băţoasă şi arţăgoasă… Şi cu o durere atât de cruntă.
Mai era un program de la spectacolele Emma Gramatica şi, în regulă, diploma de absolvire a Conservatorului, împreună cu certificatul claselor primare… O pipă… Într-un loc erau cărţi de vizită, trimise probabil cu flori…
După ce m-a lăsat câtva timp să admir cutia… Emilia a scos ea singură un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză… Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conţinut, cum se pune la pachetele de pesmeţi pe deasupra imprimatul reclamă…
— Sunt tot de la logodnicul tău? (Şi de-abia mă reţineam să nu pun logodnicul între ghilimele.)
— Dar nu e logodnicul meu…
Am privit mai cu luare-aminte şi am îngheţat, căci deşi semăna în mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum cunoscut… Dar cum nu-mi venea a crede, întrebai cu jumătate de glas:
— Cine e?
Şi-a aşezat puţin o perină sub ea… Întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul coatelor, căci şiretul cămăşuţei îi lunecase de pe umăr până jos, pe braţ.
— Un tip pe care nu-l cunoşti… Era puţin cam haloimăs, dar era simpatic. Surâde strâmt.
— Ce e haloimăs?
— Nu ştii… Serios?
— Spune-mi!
— Nu ştiu cum să-ţi spun… Dar se zice de cineva care e aşa… Şi gândindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ţi spun? Şi hotărât: Haloimăs!… Aşa, cu figuri.
— Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat, cu nădejdea contractată că totuşi mă înşel. Ridicând sprâncenele subţiate, prea puţin arcuite, pe orbita desăvârşit geometrică:
— E unul Ladima… A murit.
Priveam fotografia cu uimirea şi groaza cu care se examinează foaia venită de la un examen – pozitiv – al sângelui.
— Semăna cu logodnicul meu, dar era blond şi foarte înalt… Pe urmă nu avea mustăţile aşa în sus decât rareori… Săracul, era mereu necăjit, şi atunci mustaţa îi cădea pe gură… Nu cred că l-ai văzut vreodată…
Când s-a întors, şiretul cămăşii, întins de braţ, s-a rupt, şi cămaşa i-a căzut toată într-o parte pe coapse, de a rămas goală.
Are pântecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a lui Rubens, şi care numai când e culcată se lărgeşte puţin.
Ladima să o fi iubit pe femeia cu respiraţia groasă de lângă mine, de care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, aşa cum îl întâlnisem la Movilă… Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbite mari, adâncite… Cu o mustaţă de sergent-major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă, şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butoni roz de cămaşă, pe când ceilalţi butoni erau mici beţigaşe, desigur de aur – cine ştie ce amintire… Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atât de demodat… Nu cred ca avea mai mult de 35 – 40 de ani… Dar la vârsta asta câţiva negustori mari ştiu să fie aproape la modă, cu faţa complet rasă, cu cămaşă de mătase, cu manşetele moi strânse pe încheietură, cu cravate tinereşti, strict înnodate, sus sub guşă, iar părul pieptănat lipit pe spate şi totdeauna tuns cu grijă, ca să le dea un aer sprinten.
Acum îl vedeam în fotografia veche, deşi murise numai acum trei luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sârmă galbenă. Dar tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufleteşte. Poate că Emilia exagerează, cine ştie. Ea desface funda roză cu oarecare grijă.
— Valeriei nu-i place neregula… Le-a aranjat cu grijă, în ordine, după date… Spune că o femeie trebuie să păstreze totul…
E cu adevărat scrisul ştiut… Mare, aplecat spre dreapta, cu literele subţiate puţin ca să încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând ar sfârşi într-o parafă. Îmi dă o impresie de halucinant acest scris subţire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare şi în acelaşi timp cu literele foarte înghesuite… E, cel mai adesea, un scris cu cerneală violetă.
Mă uit peste tot teancul mare, gânditor. Emilia vrea acum să le dea la o parte.
— Pierdem timpul… Lasă-le…
A întins mâna şi, când s-a aplecat, sânul mic atârnă sub braţ ca o gutuie molatecă.
Îmi aprind, pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât sunt de abătut, o ţigară, şi zâmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes. Întreb nemişcat, ironic, punând între ghilimele:
— Sunt „pasionante”?
— Te cred, numai citeşte una dintre ele. Da spuneai că eşti grăbit? Sunt gol, lungit pe spate. Ea e lângă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-şi poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfârcului drept, e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai când priveşti atent, irizată mai în alb încă decât restul pielii. Scot teancul de scrisori surâzând.
Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărţi de joc, jucând teatru.
— Multe sunt, dragă… N-ai pierdut din ele? Emilia e flatată.
— Era cam aiurea, scria mereu…
Am desfăcut panglica, gânditor, cu teama că voi face o greşeală, dar cu dorinţa abia stăpânită de a citi.
— Dă-mi să-ţi dau eu dacă vrei să citeşti una… De pe la mijloc. Tresar în mine şi îi fac semn gânditor:
— Lasă, că citesc vreo două… De la început.
Una… Două?… Le voi citi absolut pe toate, cu pasiunea cu care surprinzi prin fereastra de vizavi o discuţie mută, fireşte, între vecina aproape goală şi amantul ei. Nu vrei să pierzi nimic. Dar acum, când o lume nebănuită mi se va dezvălui…?
Domnişoară, Ştiam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii… M-aţi căutat-ieri şi alaltăieri la redacţie… Înşelat acum o săptămână de soarele prea timpuriu al acestui început de martie, ieşisem din casă fără palton (nu pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpada moale de alaltăieri şi am răcit, a trebuit să stau în casă… Am fost destul de pedepsit, pentru că nu v-am putut admira la noi în redacţie… Şi nu m-am putut ameţi de parfumul…
Fumează, dintr-un portţigaret lung de două palme de baga, roşiatic, şi mă lămureşte grav:
— Era un „Coty”… Îl primisem cadou de la Zăgănescu.
Atât de rar al mâinilor d-voastră… Tot zâmbetul de azi nu mă poate consola de surâsul dumneavoastră pierdut…
Îmi scrieţi că v-arfi de folos, la clasă, piesa între amor şi prietenie… Că aţi vrea să daţi producţia cu ea… Nu-mi spuneţi însă autorul… Si, cum probabil e tradusă… Titlul exact în franţuzeşte…
Dacă s-apublicat… Eposibil s-o găsim sau la Fundaţie, deşi acum, cu greva studenţilor, mi-e teamă că Fundaţia e închisă, sau la Academie… Mâine voi fi pe la 10 la redacţie… Nu îndrăznesc să vă deranjez acasă. Dacă veţi trece pe la ora 1 să mă luaţi… Am putea lua aperitivul împreună la vreuna din bodegi.
Să sper? Cu respectuoase sărutări de mâini, G. D. Ladima
— Când era asta?
A întors spre mine ochii mari, verzoşi, care nu spun, din pricina gurii de manechin, nimic.
— Acum doi ani, când am dat producţia.
Aşez scrisoarea pe noptieră şi parcă-mi rămâne pe degete o pulbere ca de la un cadavru de fluture. Sunt nerăbdător să iau alta, căci vreau să ştiu ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai fac gesturi gratuite. Apoi:
Domnişoară, A plouat întreaga săptămână şi n-am ieşit din casă… Când plouă zile întregi, e ceva întunecat şi humos în mine, de parcă îmi umblă râme pe tot corpul… Fireşte că v-am tradus actul pe care mi l-aţi cerut… Emile Fabre nu e un autor care să-mi placă, dar gândul că textul acesta va fi interpretat de d-voastră a mai luminat pentru mine pustiul ceasurilor de ploaie. (Din păcate stau cu camera şi prea sus, sub streaşină, de văd cum se scurge apa.) La redacţie n-am fost decât o jumătate de oră pe zi să-mi scriu articolul, deşi mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele pline de noroi, ca în bandage ude.
V-am văzut ieri trecând cu o maşină mare, albastră, pe Calea Victoriei. Aţi ocolit-o pe strada Regală… Era o maşină de casă, albastră, şi v-am făcut semne disperate ca să vă atrag luarea-aminte, dar nu m-aţi văzut.
Cu oarecare dispreţ domestic:
— Îl văzusem, dar am întors capul, că eram grăbită… Era maşina lui Berdiceanu, trimisese să mă ia, şi el mă aştepta.
Mi-a părut grozav de rău că nu m-aţi văzut. Era o bucurie care a trecut pe lângă mine, cât să întind mâna, dar fără s-o pot opri în loc.
Mâine viu să vă aduc piesa… În Calea Plevnei, nu? Sunt atât de curios să vă văd locuinţa… Am emoţie… Vreau să mergem pe urmă la cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriţă tânără în Gosta Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. Am oprit biletele.
G. D. Ladima.
Întorc capul spre ea, care e rezemată în cot, într-o rână, aproape cu faţa-n jos. Acum burta cea mică i se lasă uşor spre cearşeaf. Nu trage din ţigare. Pun şi foaia asta pe noptieră… Frunzăresc scrisorile din cutia pitită între trupurile noastre, aşa, de formă, căci le iau tot la rând.
E un bilet scurt, cu creionul.
Mi-a părut rău că nu v-am găsit acasă. Mi-a spus doamna Valeria, sora d-voastră, că aţi fost chemată de profesor acasă, în vederea producţiei… Am făcut însă o cunoştinţă preţioasă, în persoana doamnei Valeria, care e o admirabilă gazdă şi o încântătoare moldoveancă. Am gustat cel mai bun şerbet din viaţa mea… Am râs… Am glumit… Ce bine ar fi fost să fiţi şi d-voastră…
„Şerbet făcut de Valeria…” gândesc eu.
Scrisoarea care vine pe hârtie gălbuie are rândurile mai neregulate, pe patru pagini.
Scumpă domnişoară şi prietenă, Cât de greşită eşti… Dar n-am fost deloc supărat… Sau în sfârşit… Dacă vrei… Am fost puţin îndurerat… A fost atât de minunată masa noastră în doi la grădina aceea de pe Ştefan cel Mare, pe care numai gustul dumitale ales a putut-o descoperi… Toată seara am avut impresia că sunt ameţit de atâta frumos. După filmul cu Jannings, care mie mi-a plăcut foarte mult, şi el şi Lya de Putti… Boschetele acelea de trandafiri mici sunt o invenţie de poet. Să trăiască. Ura… Năşicu… De vreme ce aşa îl cheamă…
— Mergeam câteodată acolo, cu un avocat… E foarte frumoasă… E aşa cu boschete şi cu lăutari… Nu e lume multă niciodată.
Nu mai văd de aseară, în toată viaţa mea, decât seara asta de mai, cu boschet de trandafiri de primăvară, cu pui fripţi, cu brânză nouă, cu vin şi lăutari.
Poate că ar fi fost mai bine să rămânem acolo… Cu toate că plimbarea la Sosea, singuri, pe sub teii înfloriţi, a fost încă una din puţinele bucurii ale vieţii mele îngrozitoare… De altfel, totul a pornit de la mine…
Eu am avut ideea nefericită să propun să luăm îngheţată la „Flora”. Acesta mi-a fost totdeauna norocul. Excesul de fericire mă face nerod…
Ridică de umerii arcuiţi în jos, care după ceafă sunt legaţi ocolit, în, grumazul lucios.
— Recunoştea singur că spunea prostii câteodată…
D-ta ai refuzat, recunosc… Şi politeţea d-tale m-a impresionat şi m-a îndârjit… Dar, de ce naş spune? Mi s-a părut penibil caprin lumea aceea de snobi ai cunoştinţe de care te fereşti… Un copil ca d-ta… În localul acela!
Ciudat era că totuşi el stăruise să meargă acolo… Crezând probabil că o înfiază… Bietul Ladima.
Am văzut că asta te-a indispus… Dar n-am fost supărat… Sau, Doamne, poate că mai bine a fost aşa… Preţul împăcării a fost un dar dumnezeiesc care răscumpără totul, chiar şi necazurile unui biet scrib urgisit.
Devotatul G. D. L.
— L-am sărutat, ce era să fac, nu-i aşa? Când veneam pe jos, pe alee, la întoarcere… Mi s-a părut că e supărat din cauza tipilor de la masă… Căci nici nu-i cunoşteam măcar… Dar mi s-a părut unul foarte bine şi mă uitam la el… Ladima era cam ameţit, însă a simţit ceva… A cerut să plătească şi am plecat repede.
Totuşi parcă Emilia exagerează… Chiar aşa de pasionat, nu… Scrisorile sunt, aşa, cu întorsături de scriitor… Are un aer degajat de om care nu prea pune la inimă. M-aş fi mirat. Sunt probabil scrisori obicinuite pe care ea şi Valeria, din politică, le-au transformat în amor mare… Pe o hârtie de un mov aproape alb, tot cu cerneală violetă:
Prietenă scumpă, Te-am aşteptat să vii până la 1 1/2. Înţeleg cât de preocupată eşti şi cât de agitată din cauza producţiei… Doamna Valeria spunea că de două zile nu mai mănânci de îngrijorare… Ne-am închipuit că din cauza ploii ăsteia, care n-a încetat o clipă de azi-dimineaţă, n-ai mai venit… Noi numai despre producţie am vorbit. Dacă ţi-aş spune că numai când am dat bacalaureatul am mai fost atât de emoţionat, n-ai crede… Sâmbătă la ora 6 V se joacă nu numai cariera d-tale, ci şi norocul meu… Am dat ieri în gazetă o notă despre d-ta… M-a tulburat dragostea cu care a tăiat-o d-na Valeria ca s-o păstreze. Sunt atât de fericit să-ţi văd numele tipărit… Tot atât, crede-mă, ca atunci când mi-a apărut întâia poezie semnată… Aş vrea să fac totul pentru d-ta. Am o încredere nemărginită în talentul d-tale şi o teamă vagă că nu vei fi înţeleasă… E aşa de greu să faci artă adevărată la noi în ţară… Stai mâine liniştită în casă până după-amiază… Voi veni şi eu, dar te vom lăsa să te odihneşti singură în dormitor… Voi juca tabinet cu d-na Valeria… şi vom străjui lângă d-ta… Aş vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori…
G. D. L.
P. S. Domnul acela mărunt şi bătrâior cu care ţi-am făcut cunoştinţă ieri la Salonul Oficial…
— Începuse să mă poarte pe la expoziţii… Spunea că „e neapărată nevoie pentru un artist”.
Şi Emilia are pentru pictură, ea care seamănă cu modelele voinice ale moderniştilor fără să ştie, dispreţul unui bucătar pentru prăjituri. Cred chiar că am venit la ea şi mai viu, nu ştiu cum, şi dintr-un soi de curiozitate provocată de faptul excitant că seamănă cu nudurile pline, făloase, ale unor pictori pe care un coleg de la Quai d'Orsay mi le arăta la expoziţiile de scandal ale pictorilor noi. Mă gândesc la Picasso, mai ales la Favorv.
M-a întâlnit ieri la cafenea şi mi-a spus surâzând cu prietenie afectuoasă: Foarte drăguţă prietena d-tale… Mi-au dat lacrimile de bucurie, Emy. (Uite, e stupid să spun, dar sunt fericit, Emy). Prietena mea… Prietena mea… L-am rugat să dea o notă şi la ei în gazetă… Mi-a spus s-o scriu singur că o dă el… Închipuie-ţi cu ce grabă am scris-o.
Diseară (ah, dacă ai şti cum aştept să se facă 9 seara, ca să viu la d-ta!).
G. D. L.
Emilia mă lămureşte cu oarecare pedanterie, căci a observat că o ascult cu interes.
— Începusem pe vremea aceea cu „unchiul”. Nu venea decât între 5 şi 7, aşa că aveam serile libere şi stăteam cu Ladima, care venea în fiecare seară după masă… Lua de multe ori bilete de cinematograf de la gazetă. Sau ieşeam să ne plimbăm în trei cu Valeria pe bulevard prin dreptul Pompierilor. Asta îi făcea mare plăcere…
Vineri, ora 6
Azi… (mai sunt din „azi” şase ore grele, ăsta seară…) Pe urmă, de la 2 la 8, alte şase mai uşoare (căci vor fi de somn, dacă voi putea dormi) şi pe urmă toată ziua de mâine, paralizată de emoţie…
Pe diseară… G. D. L.
P. S.- Cu I. N. Am vorbit ieri la „Capşa”… A surâs cu mutra lui de tătar cumsecade şi mia promis că va fi foarte atent… Ce admirabil prieten este acest N. Pe Ştefănescu nu-l cunosc… Dar va vorbi cu el un coleg de redacţie… Îmi spui că eşti îngrijorată de cronica Scenei? Voi căuta chiar mâine să reiau cunoştinţa cu criticul ei. De altfel, voi vorbi şi cu directorul ei, care mi-a cerut colaborarea… Am făcut toate acestea pentru că mi le-ai cerut tu… Dar crede mai bine în steaua şi talentul tău…
G.
Întind mâna obosit, îmi trag piciorul de sub genunchiul greu al Emiliei aşezat pe coapsa mea şi spun aşa, în glumă:
— Dar ăsta a luat-o în tragic! Căci într-adevăr Ladima se autosugestionează într-un mod întristător.
Ea are aerul să-mi spună:
— Nu-ţi spuneam?!
— Stai să-ţi arăt eu una… Şi încearcă să caute în cutie. Tot indiferent, întinzându-mă.
— Lasă că o citesc… Că am timp… Tot e cald afară… E plăcut aci la tine… Îmi place şifonierul mult, de unde ai luat mobile? E mulţumită de asta şi mă lămureşte cu importanţă.
Din scrisori lipseşte ceva… Nu a clar… I-a fost sau nu amantă? Îmi vine s-o întreb, dar ştiu că întrebările acestea n-au sens, pentru că adevărul nu se spune, iar dacă provoci o minciună, se falsifică una dintr-altă, tot ce urmează, ca un calcul în care s-a greşit la început o cifră. Poate să aflu mai jos, poate să surprind lenea Emiliei cu vreo mărturisire.
Dragă, scumpă Emilia, Bine că s-a terminat… Eram intoxicat… Eram paralizat ieri în întunericul sălii… Când a bătut gongul pentru Casa de lut, când s-a făcut întuneric în sală de a rămas numai cortina tivită pe jos cu lumină… Să nu ia foc teatrul… Nu ştiu de ce ai întârziat intrarea în scenă… În clipa aceea mi s-a dilatat tot sufletul de emoţie…
Toţi recunosc că ai fost admirabilă… Pe mine m-ai emoţionat până la lacrimi… Păcat că n-ai avut parteneri demni de tine… Tânărul acela… Demetriu… Cum D-zeu îl cheamă?… Parcă are bragă în vine… Ai fost tot atât de aplaudată ca şi băieţaşul acela Rosen, care a jucat pe Smerdiacoff din Fraţii Karamazov.
E aşa de frumos azi, s-a înseninat după atâtea zile de ploaie, că te implor să mergem diseară la o grădină să mâncăm… Am impresia că toată lumea te va privi, biruitoare. Şi dacă vrei şi eu… Să săruţi seara, pe aleea întunecată a unui parc, o gură care a înfiorat o sală de spectatori…
Abia aştept cronicile, care însă nu vor apărea decât mâine, luni, fiindcă se publică numai a treia zi… Azi a apărut numai a noastră, căci m-am dus în cursul nopţii la tipografie şi am scos un articol economic, ca să-i dau drumul…
Trec azi pe la voi.
G. D. L.
Trecerea asta de la dumneavoastră, dumneata, la tu, înseamnă că au devenit amanţi? Emilia se dă atât de uşor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.
E aproape insuportabil ca un om atât de serios, un profesor ca înfăţişare, care făcea oricui, chiar aşa demodat, o impresie de reală distincţie, cu care nu se putea glumi niciodată, să se ducă la tipografie, ca un funcţionar mărunt amorezat, numai ca să facă un serviciu unei eleve de Conservator.
De-abia mă reţin să întreb pe Emilia dacă i s-a dat…
Ştiu că e de prisos.
Scumpă, neasemănată prietenă, E o copilărie… Să plângi pentru asta… Căci aproape era să plângi… Dacă îţi spun că aici o cronică n-are cea mai mică importanţă… Ascultă-mă, e o copilărie… De altfel, nici eu nu pricep nimic… Toţi mi-au promis… În sfârşit, n-are nici o importanţă. Totul e însă angajamentul. Am aproape certitudinea că vei fi angajată… Directorul s-a uitat în program, când ai terminat tirada… Sunt sigur că a vrut să-ţi reţie numele… Dacă te-aş fi găsit acasă. Mi-e dor… Trebuie neapărat să te văd… Azi… Până mâine e o imensitate.
Dezolat, G. D. L.
Omul acesta aşa de grav, pedant de binecrescut şi atât de lipsit de orice familiaritate, că se ridica în picioare la masă, de teamă ca musafirul, venit să-i vorbească, să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie atât de copilăros? Parcă nu mai e el.
Iau din teancul dintre noi doi.
Scumpa mea, Cum s-au schimbat toate… Trebuie să te văd… Îmi lipseşti ca lumina unui neurastenic… De o săptămână nu putem sta ca lumea de vorbă… În fiecare zi te-am aşteptat… Noroc că sora ta e atât de bună… Îi sunt nesfârşit recunoscător… Lămureşte-mă ce e cu plecarea asta la Bârlad… Simt că înnebunesc… Nu, nu… Vom face tot posibilul să mergem la Tekirghiol… Eu am nevoie de băi calde pentru reumatismele mele… Sper că voi aranja cevA. Şi în sat e bine… Am auzit că la Movila sunt curenţi… Pe urmă poţi merge cu bacul de la sat la mare oricând vrei… Gândul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară… Trebuie să fim împreună… E foarte frumos acolo… Un prieten care a fost la sat mi-a spus că vine acolo foarte multă lume bună… Trebuie să vii, Emy. De la 1 la 30 iulie… E cel mai frumos sezon.
Ieri m-am întâlnit cu amicul, ştii care, cel cu cronica din Dimineaţa şi aştepta să-l salut… M-am făcut că nu-l văd… La gazetă am o mulţime de plictiseli… Aş vrea să plec… Totul mă dezgustă… Aş vrea să fim amândoi într-un oraş străin, mare, curat… Ieri, când am fost la voi, te căuta şi Cina… Nu ştiu ce vrea să-ţi spună. E foarte drăguţă şi cred că te iubeşte mult. Ea ţi-a aruncat flori pe scenă… E drept că şi tu i-ai zvârlit un braţ de garoafe… Prietenia asta mă înduioşează… E aşa de rar lucru…
Scrie-mi două rânduri, G. D. L.
Trebuie s-o iau prin surprindere pe Emilia, mai ales că mi se pare că afirmaţia din scrisoare mă ajută. Spun deci o enormitate:
— În definitiv, tot i te-ai dat, de ce nu te-ai fi măritat cu el?
Îmi răspunde cu mimică, apăsând în jos buza de sus, depărtând-o de nas, ca un cioc de rată, a mirare şi dispreţ.
— Aşa o dată… Treacă-meargă… S-a înfruptat el… Pe urmă mă plictisea… Nu era om de înţeles, cum era să mi-l iau pe cap?
Îngheţ de nedumerire. Parcă pipăi stofe proaste. „S-a înfruptat el o dată”. Mă uit lung la ea. Emilia are conştiinţa, deci, că reprezintă un ospăţ de carne? Are conştiinţa valorii animalităţii ei… Exploatează totul rece, cu rânduială şi socoteală; gândeşte vulgar şi grijuliu despre sexul ei, ca un ţăran despre marfă şi hambar.
Chiar dacă n-a iubit-o, ceea ce e penibil e că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei, fără să gândească nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite… Aci vii, dar după ce termini pui o monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu laşi nimic compromiţător la faţa locului.
— Nu mai citeşti?
— M-am plictisit, mint şi mă întind… Mai sunt ţigări?
Fumez mult, îngândurat. Se deşteaptă în mine, chemată de asta, cum se cheamă stafiile, viaţa mea proprie, pe care o comprim greu, îndurerat. Când Emilia încearcă să mă sărute pe gură, deşi nu i-am îngăduit asta niciodată, reiau lectura.
Scumpo, Sunt mulţumit că te simţi atât de bine acolo, la Bârlad… Trebuie să luăm bucuriile aşa cum sunt… Mi-e totuşi atât de greu să-mi închipui că te poţi simţi bine într-un oraş în care nu sunt eu. Pentru că mi-e toţi fără nici un Dumnezeu, când ştiu că nu eşti în acelaşi oraş cu mine… Nu ştiu… ai să zâmbeşti poate… Dar mi separe îngrozitoare fraza ta… „Aici petrecem admirabil… Ziua, într-o familie unde e mult tineret… Dansăm, jucăm tot felul de gajuri. Seara ne plimbăm prin grădina publică şi mergem des la cinematograf…” Dar eu… Eu, Emy… Unde sunt în toate astea?
Sunt obosit, sunt disperat… N-am putut să plec la întâi… Am avut neplăceri la ziar… Nu s-aii plătit chenzinele, dar până acum eu nu eram lăsat printre întârziaţii care pot să aştepte pentru că eventuala lor plecare nu ar însemna o pagubă… Directorul, sau mai bine zis proprietarul politic al gazetei, s-a supărat zilele trecute de un articol al meu prin care ceream să se mute capitala în Ardeal… Însă articolul a avut ecou, şi un inginer mi-a trimis o broşură a lui, prin care arată posibilităţile tehnice ale strămutării. A fost un succes personal mare. Ţi-l trimit, articolul pe care l-au reprodus vreo două gazete, să-l citeşti… Ţin foarte mult la părerea ta… Arată-l şi Valeriei… Am fost încă de joi la adresa dată de tine, dar n-am găsit pe nimeni… Am fost hain nou după ce am primit cartea poştală… Pachetul era pe numele meu (?), mi l-a dat un fecior… L-am dus şi-am avut plictiseli la poştă… Mi-a spus că nu 2 bine împachetat, că trebuie desfăcut…
În carton nu e admis împachetatul decât dacă e flexibil şi bine legat în sfori, ca într-o plasă… Că e preferabil în pânză… Mi l-a făcut însă, pentru un bacşiş, fără să-l mai desfacă, un om de serviciu de acolo. Am rămas surprins de acest exces de precauţii.
G. D. L.
— Zău, a fost o adevărată nebunie din partea mea… În pachet erau jartierele şi combinezonul. Îi venise la Zăgănescu dama de la cinema. N-am avut timp decât să pun ciorapii, pantofii şi rochia; combinezonul şi jartierele le-am lăsat acolo, în grabă, că nu le găseam… Dacă desfăcea! Mai ales că era şi o scrisoare, şi ce scrisoare, a lui Zăgănescu8. Acum urmează patru pagini fără titlu.
Aici e cald şi urât, Emy… Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufleteşte… Dement din caza lor… De câte ori vin spre casă am obsesia lor… Mă întreb: „Mi-o fi pus-o coana Mariţa pe masă? Sau poate o găsesc pe noptieră?” Săptămâna trecută a fost ceva nemaipomenit… Deschisesem uşa gâfâind… Nu m-am uitat direct la masă, de frică să n-o văd goală… Am întors capul încet şi totuşi pe jurnalul care acoperea faţa de masă nimic… Mai aveam o şansă pe mescioara de la căpătâi… Mi se strângea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine… Era un animal viu deosebit… Nimic… A fost pe urmă o stare de prostaţie. Totul era pustiu şi cu miros de leşie… Am încercat să o citesc şi tocmai când îmi trecuse durerea şi-mi erau gândurile într-o amorţeală împăcată, am văzut jos pe duşumea… la două palme de uşă, aşezat pieziş acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular, alb, atât de aşteptat… Am sărit nebun de bucurie… Întâmplarea m-a amuzat enorm… Parcă era o glumă… Un joc de-a surpriza… Era aşa de plăcută această farsă de nesfârşită graţie. Întâmplarea n-o poate realiza singură… E o mână mai înaltă care angrenează toate… Ştiu, poştaşul negăsind pe nimeni, a vârât scrisoarea pe sub uşă… Totuşi scrie-mi mai des… Scrie-mi mult, Emy… Scrie-mi ce-ţi trece prin cap…
E trist fără tine, G. D. L.
P. S. Am citit scrisoarea pe care i-ai trimis-o Ginei… Mi se pare atât de straniu că o întreb dacă se mai află în Bucureşti şi ce fac, dacă-i vede, atâţia domni pe care nu i-am cunoscut… Cum să-ţi explic? Am avut Impresia dureroasă pe care o ai când cineva vorbeşte prin semne din spatele tău…
Iar trebuie să mă întrerup. Mă trag gândurile ca o apă. E ceva care răspunde din mine. Propria mea viaţă, şi toate întâmplările pe care le ştiu trecute se desfac din nou ca un strigoi care ar ridica o lespede pusă deasupra lui. O lacrimă adevărată provoacă totdeauna alta, în alţi ochi, pe deasupra raţiunii instinctele se cheamă şi înţeleg acum că şi amintirile altora şi ale tale îţi răspund din inconştient, cum îşi răspund paznicii sau câinii din noapte. În camera asta ca o insulă în căldura zilei, gol, aş vrea să fumez mereu şi să gândesc, cu o voluptate de neîntrerupt. În 1926… În 1926… Dar, trebuie să citesc mai departe.
Îţi scriu, dragă, scumpă Emy, de la Tekirghiol… N-am putut pleca decât la 5 iulie… Aveam neapărat nevoie… Mi-au dat chenzinele amândouă şi pe cea trecută… Dar am plecat… Timp de trei zile mi-au amânat un articol… Am crezut că e o întâmplare… Am cerut lămuriri secretarului de redacţie… Care mi-a spus că are ordinul direcţiei să nu-l puie deloc… Mi-am dat în aceeaşi clipă demisia de la gazetă… Am pus o singură condiţie… Să mi se dea şi pe trecut tot ce am de luat… Am încasat deci trei chenzine… Una am dat-o la chirie… Cu alte două fac băi de putină la Tekirghiol… N-aş spune că spectacolul bolnavilor în putini sau pe lacul abia adânc la mal ca o mocirlă e încântător. Ţine de scalda bivolilor şi de baia morţilor.
Este ciudat că m-am obişnuit şi cu mirosul de ou clocit, care creşte în timpul căldurii, scăzând spre seară, puţin… E un miros nefăţarnic, ca un miros de grajd… Perfect acceptabil în felul lui… Infame sunt mirosurile de trezit, de canal acru, de closet, pe care le degajă străzile capitalei.
Mi-am găsit aci prieteni: un profesor, invalid din război, care face băi calde, ca să-şi întindă piciorul, şi un inginer bătrân, care a căpătat reumatism pe şantier. Şi el, şi nevastă-sa fac băi calde… După ce facem câte două ore sudaţie, ne întâlnim la plimbare pe cheiul lacului, ca să zic aşa, care e promenada locală. Are galantare instalate în dughene, cu toate mărfurile sezonului, fotograf, frizer etc. Mâncăm într-o bucătărie baracă mare verde, asortată ca orice restaurant mare din Bucureşti. Un lăutar şi un ţambalagiu ne cântă şi la prânz, şi seara.
Pe la 6, cei care n-au plecat la mare cu bacul, jucăm table în faţa cafenelei puţin, sau şah…
De ce nu eşti aicea, Emilia? Singura mângâiere a absenţei tale e că lucrez puţin… Am scris o poezie la care aş vrea să mai cizelez încă. Ţi-o trimit totuşi. Aş fi bucuros să ştiu părerea ta… Dacă ar fi aci, îţi jur că aş lucra de două ori mai mult91. Cu oboseala mistuitoare de a nu te ave aci, Am rămas iar pe gânduri, cu ochii ficşi, cu braţul încordat, uitând în mână scrisoarea. Emilia îmi flutură mâna grăsuţă în faţa frunţii, ca să-mi readucă privirea acasă. În după-amiaza asta caldă se adună în mine durerea ca un cheag străin în inimă. Zâmbesc Emiliei ca să-mi dea voie să gândesc. Am intrat acum în propria mea viaţă.
— La ce te gândeşti?
Aprind o ţigară ca să pot spune când mă întreabă iarăşi:
— La nimic; fumez. E plăcut la tine aici.
Nu mint când spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masajele şi sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui şarpe mare, te apasă tristeţi la care n-ai renunţa. Nu mă mai oboseşte nici Emilia, care e încântată când îi spun că-mi place la ea…
— Vrei să mai luăm câte o cafea cu apă rece?
Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea părăsi în voia gândurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua…
— Ai tu aici… Maşină şi spirt? Îmi spune firesc şi masiv:
— Nu… O face Valeria…
— Atunci trebuie să ne îmbrăcăm?
— De ce? Nu e prea cald? E mai bine aşa… Mă duc eu să-i spun.
Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată… Dar cel puţin se convenea că ignorează că suntem goi în dormitor… E un minimum pe care-l puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. Deci… Spun aşa, fără rost, nu ştiu de unde, rărit, ca un actor abătut: „Bietul Ladima”.
Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste şoldurile doldora, care se prelungesc cu coapsele, voiniceşte, într-un spate rotund ca o pâine dublă, care tremură în întregime, când calcă apăsat, pătrunzător, un chimono de satin lucios roşu, imprimat cu flori galbene; şi chiar înainte de a-şi petrece în faţă o pulpană peste alta, ca să-l înnoade în şold, a ieşit în sufragerie.
În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic aşa, pe Ladima, într-o seară, către miezul nopţii, la hotelul „Popovici” de la Movilă… Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja îngustă şi sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, când dormitau lungite lânced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel, ca nişte oi într-un obor sau, dacă vreţi, unele ca nişte flăcăi la recrutare, altele ca nişte „girls” de operetă, deveneau seara „doamne”, îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie şi un nume de obicei foarte cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toţi cei care alcătuiau bunăstarea şi mondenitatea bucureşteană… Ograda selectă, mărginită spre maidanul şoselei de un gard viu, cam sălbatecii, avea, la marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de-han de munte, alt gard de soci rari şi şezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stânga grădina oarecum ţărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului.
Un fel de umbrar-pavilion, şi, mai spre stânga încă, adăpostind într-un colţ jazul, slujea seara pentru dans. Situat ceva mai sus decât mesele din grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rândul său, transformat în restaurant… Ierarhia socială, după anarhia şi devălmăşia senzuală de pe nisip, se restabilea aci…
Numele cu patină aristocratică, şi uneori princiară, se adunau la o parte. Domnii şi doamnele care după siestă jucaseră întreaga după-amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau masa începută devreme, se retrăgeau, unii în şezlonguri, alţii plecau să facă plimbări cu maşina, iar câteva cucoane apăreau la ferestrele deschise ale hanului-vilă, căci toţi erau pensionarii lui, cu camerele reţinute cu un an înainte, şi priveau ca la teatru. Consideram toţi cu aceeaşi curiozitate în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; să danseze sau să privească, şi ei, pe dansatori… Între nouă şi jumătate şi zece şi jumătate, toate celelalte restaurante se goleau, dar grădina „Popovici” era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar când nu se mai putea nici aşa, cunoscuţii îşi cereau îngăduinţa să se aşeze de nevoie la mesele celor sosiţi mai din vreme. Ba unii priveau şi de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la Constanţa, să ia masa aci şi uneori dansa principele Nicolae.
Sâmbăta, ca şi duminica de altfel, se mai făcea o nouă schimbare… Toţi cei care aveau maşini plecau în diverse excursii pentru o zi, două şi apăreau democratic cei de la sat, încât o actriţă – căci erau aci vreo cinci-şase – vorbea cu dispreţ de „publicul de sâmbătă şi duminică”, asemănător, pare-se, celui de la teatru… Noi plecasem în sâmbăta asta, un grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu… Rabla, cum era poreclită de băieţi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la fotolii. Aveam în faţă, alături de mine, o fetiţă a unui petrolist american, foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai mult cointreau şi whisky într-o seară decât toţi membrii unui echipaj la un loc. (Noi am crezut multă vreme că e o femeiuşcă neastâmpărată de 21- 22 de ani, înotătoare şi „nudistă” pasionată, căci atât ne spunea ea că are, dar târziu am aflat de la un servitor că nu a împlinit decât 15 ani). Tot în faţă, lângă Mouthy, era actriţa şatenă – grecoaica – pe care nu putea s-o sufere Emilia în ruptul capului… În spate erau înghesuiţi trei inşi din cei cinci, care alcătuiau „banda noastră”, „băieţii teribili” ai Movilei… Un fel de gasconi, dansatorii cei mai buni, cu corpuri elastice de atleţi uşori, băutori strajnici şi destul de scandalagii. (Dar văd că iau lucrurile în serios… Ştii că a început să-mi placă să scriu?… Voi fi păcătuind cumva împotriva gramaticii, probabil că folosesc mereu unele cuvinte, cum mi se spune că fac şi cana vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum să ştii totul. Povestind în scris, retrăieşti din nou aceleaşi întâmplări bucurii, întocmai, dar parcă le simţi altfel, apar acum luminate de alt înţeles, care le face şi mai vii, pentru că ştii şi ce sa întâmplat în urmă.) Plecaserăm pe la şase după-amiază, după ce făcusem de dimineaţă plajă, iar după-masă flirt, toţi şase grămadă. Mouthy vrea să vadă cămile, pentru că auzise că într-un sat, în jos, ţăranii ară în loc de cai şi vite cu cămile… Luasem şi două sticle de whisky, căci sifoane găseam pe drum la cârciumi, câteva pachete de ţigări „Caporal”, fiindcă nu fumam toţi decât din astea, şi o pornisem razna, nebuneşte, dând drumul eşapamentului de înfioram văile moi şi largi, şi mai ales, asta vrea Mouthy, stricam siesta burghezilor… N-am găsit satul cu cămile, de altminteri de la o vreme nici nu mai ştiam pe unde mergeam. Luam până la 100 pe oră, treceam vâjâind, urlând, înjuraţi de cei cu căruţe care abia aveau timp să tragă în şanţ… Opream numai la umbrare de cârciumi de ceream sifoane… Înghesuiala ne încălzea plăcut, căci eram toţi în haine uşoare. As fi preferat să am lângă mine pe actriţa şatenă, care era foarte frumoasă, deşi nici Mouthy nu era mai urâtă, dar prea o cunoşteam bine, chiar dormisem de câteva ori împreună… Gândesc că aş fi iubit-o poate dacă nu era atât de nebună, dacă n-ar fi plictisit-o, cred, să fie iubită, şi dacă nu ar fi fost în viaţa mea întâmplarea care a fost. Poate din politeţă faţă de Mouthy, poate din timiditate, poate fiindcă vrea să evite familiaritatea înghesuielii, căci ne cunoşteam abia de câteva zile, Lena Coremati întârziase să se suie în maşină, iar americana, pentru că ţinea să fie lângă volan, se grăbise să se urce lângă mine, făcând loc, lângă ea, pentru actriţă.
Pe drum, mai ales după ce mai băuserăm puţin, Mouthy se deda unui fel de aţâţare nebunesc. Avea un trup durduliu de mică bacantă, cu picioarele puţin cam groscioare sus, căci glezna jos era foarte fină, dar tocmai din cauza asta parcă mai pline de poftă, cu talia lungă şi sânul mic… Şedea sprijinită de cotul meu şi potrivită aşa, ca, de câte ori întorceam volanul, să-i izbesc de sus în jos sânul, care elastic scăpa totuşi zvâcnind deasupra şi păstra un fel de mişcare vibratorie… Când întoarcem la loc volanul, izbeam iar sânul viu şi gol sub cămăşuţa şi rochiţa de pânză liliachie, acum de jos în sus, şi iar vibra… Corpul şi-l ţinea puţin arcuit şi îndepărtat cu socoteală pentru ca toată senzaţia să aibă un punct de centrare… Mergeam nebuneşte şi aşteptam cu un fel de panică prilejurile să întorc volanul… Când a simţit că mă tulbură nebuneasca ei ispravă, mi-a aruncat după gât braţul gol şi ars de soare, până devenise din înnegreală, auriu, de părea de bronz, ca o cariatidă de lampă aurie, aşa cum era toată din cap până în picioare. Încercam diferenţe de căldură, căci braţul ei îmi acoperea ceafa şi simţeam de unde, sfârşind rochia, începe pieliţa fierbinte. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepidaţiile ritmice, nervoase, ale maşinii şi mai ales de fluidul acela care se strângea în sânul stâng al femeii după ce parcurgea ca într-un circuit amândouă corpurile… Deşi ameţiţi, băieţii, alarmaţi, au început să protesteze… Didi Ghenovicescu, foarte îndrăzneţ la vorbă, dar uluitor de prudent la fapt, a început să strige în ton mârâit şi să întindă de jacheţica de jerse pe care o luase cu ea şi o purta pe umăr, ţinând-o cu un deget de agăţătoare:
— A nu se vorbi cu conducătorul… Strict interzis pipăitul în timpul mersului, în persoana şoferului…
Pe urmă era un adevărat hai:
— Mouthy, ai înnebunit?… Lasă băiatul în pace…
Şi o trăgea de moţul băştii albe, care la trupul ei de bacantă mică îi dădea un cap de gheişă de 6 ani. L. C. Era palidă şi surâdea nervos, ca să arate că nu-i e teamă, dar buzele îi deveniseră subţiri… Părea un căţeluş sprinten, într-o rochie de olandă albă, tunsă absolut băieţeşte, cu ochii castanii, obrajii albi, tari. Avea jumătatea feţei îngustă, ieşită puţin în afară, o dată cu nasul acvilin, ca un botişor aristocratic. Era o frumuseţe proaspătă şi sfioasă, care contrasta cu tunsul ei de licean, mai ales când surâdea dulce şi făcea gropiţe în obrajii frumos arcuiţi, căci avea gura mare. Acum nu privea decât înainte. Aprinsă, învăpăiată, Mouthy se agăţa mai puternic de gâtul meu… Deşi Ghenovicescu căuta să-i desprindă braţul.
Din când în când şoseaua şerpuia ca să urce vreo coastă, dulce de altfel, dar oricât, mai ales din cauza grămezilor de pietriş, menite reparatului, era cu adevărat pericol să ne răsturnăm sau să derapăm… La întoarcere, pe dreapta şi pe stânga mea, nu mai vedeam de la o vreme decât linii de întuneric. Deschisesem iar eşapamentul, pentru ca bubuiturile lui de mitralieră să ne facă drumul liber. Farurile foarte puternice, de maşină cu pretenţii, luminau trei sute de metri înaintea noastră… Dar dacă în stânga şi în dreapta, dacă înaintea mea chiar, la zece metri, nu mai vedeam nimic, îndelungata obicinuinţă cu maşina ţinea treze reflexele şi deprinderile strict necesare… Putea Mouthy să se atârne greuşoară de gâtul meu, să-şi apese sânii de mine, privirea îmi era fixată la două sute de metri înainte… Piciorul pe frână, chiar dacă era strâns între genunchii rotunzi, plinuţi ai ei… Mâna urmărea strâns volanul, chiar dacă ea îl izbea din când în când.
Eram parcă o rachetă lansată trepidând în noapte.
Ghenovicescu se trezise de groază… Se ridicase spre spătarul fotoliului nostru şi căuta să ţie pe Mouthy care întărâtată şi îndrăcită se întindea ca un şarpe încolăcitor să-mi ajungă la gură…
Pietrele de pe şosea trosneau în jerbe de sub roţi, de parcă ar fi fost simplu noroi. Mărginoiu, care era mult mai curajos decât Ghenovicescu, îl consola:
— Lasă, dragă, că-ţi plăteşte petroliferul picioarele, dacă ţi le rupi, în dolari. Malatu, care moţăia în fundul maşinii, cu pardesiul pus şi gulerul ridicat până la urechi, Dumnezeu ştie de ce, a întărit părerea:
— Dacă-ţi rupi picioarele, dai lovitura… Te ia Mouthy de bărbat. Unsprezece milioane şi un fotoliu, cu motor, ca să te plimbi singur prin grădină.
Dar Mouthy, cu capul rotund şi obrajii bucălaţi sub ochii oblici puţin, cu breton până la sprâncene, ceea ce o făcea să semene uimitor a păpuşă, a întors capul, placidă şi cu accent:
— Dragă, din partea mea nu căuta să faci pe interesantul… Că nu te iau, nici cu picioare, nici fără picioare…
Ghenovicescu, exasperat şi înfuriat, căutând să-şi păstreze rolul de conducător şi umorist, cu tot caraghioslâcul fricii lui, schiţă gestul s-o strângă de gât:
— Lighioană erotică, şi întorcându-se revoltat: Jur că în viaţa mea nu mai merg cu proştii la drum… fi luase basca şi o trăgea de păr: De gâtul unuia inteligent nu te-ai agăţa aşa.
Ştiu că lumea şi prietenii chiar mă cred prost… Bineînţeles că nimeni nu mi-o spune în faţă… Singur Gnenovicescu, „are, pentru că e spiritual, îşi permite orice, mă apostrofează aşa, uneori, dar fireşte că nimeni nu-l ia în serios şi nu am de ce să mă supăr.
Acum e furios:
— Dacă n-ai fi atât de prost, aş suferi grozav când văd femeile murind după tine… Dar aşa nu contează… E ca şi când m-ar înşela nevastă-mea cu lacheul dansator.
Iar Mouthy îmi şuiera cald, atingându-mi lobul urechii:
— Săraca dama ta… Să poată sta aşa, ce fericită ar fi…
M-am supărat şi i-am spus că e o glumă de prost gust să mi se vorbească de femeia aceea care mă plictiseşte îngrozitor.
Ghenovicescu făcea de obicei pe socoteala acelei doamne, dimineaţa pe plajă, glume răutăcioase:
— Mă, Fred, ca să scapi de asta, trebuia să-ţi aduci aeroplanul. Nu-i chip să te slăbească aşa cu una, cu două… Uite-o că vine iar.
Crispat însă, încearcă acum s-o reţie din când în când pe Mouthy, dar, prudent, îşi dă seama că orice mişcare a lui ar putea tulbura reflexele mele.
Descreierata mi se atârnase, de la un timp, de gât insinuantă, cu ceafa uşor sprijinită pe dosul mâinii cu care ţineam volanul şi, cu faţa în sus, îmi sorbea buzele… Trebuia să ţiu gâtul înţepenit, ca să-i susţin greutatea şi ca să-mi păstrez privirea în conul de lumină la două sute de metri, pe şosea.
— Ascultă, Fred, sar jos… Să ştii, m-arunc jos…
În sfârşit, Mouthy s-a potolit puţin… Ghenovicescu o supraveghea însă, iar când a văzut că are de gând să reia, a apucat-o de gât, şi, paralizându-i astfel mişcările, a tras-o, cu genunchii ei goi şi rotunzi, cu şoldurile plinuţe, peste grămada din dos… Nu i-au mai dat drumul, deşi se zbătea, dar cred că ea exagera mişcările tocmai pentru că-i plăcea lupta asta. Eu am fost şi mai mulţumit, deoarece L. C. A venit aproape de mine… Vorbea foarte aşezat, fără gesturi, privea mereu înainte şi-mi arăta astfel profilul ei cu botişor aristocratic. Am domolit mersul şi am discutat tot timpul despre teatru.
Din când în când, întorcându-se, surâdea pe gânduri: obrajii înalţi se arcuiau frumos, schiţând doi vagi S de o parte şi de alta a gurii, făceau gropiţe şi i se vedeau dinţii albi din faţă. Mi-a spus că m-a văzut uneori chiar la repetiţii şi i-am explicat că sunt prieten cu şeful de cabinet al Teatrului Naţional. Rochiţa de olandă albă, cu ţesutul ei de minuscule pătrăţele, îi închidea, cum era moda, într-o elipsă mică, tăiată de roşul şiragului de coral, gâtul lung şi vânjos de fată. Aş fi vrut s-o sărut acolo unde ceafa se topeşte în umăr, aşa era de cuminte şi de serioasă…
Cu toate astea, când am început să intrăm în jocul prăfuit al luminilor, din faţa prăvăliilor de fructe şi mărunţişuri balneare, în hărmălaia de lângă „Hotelul Băilor”, mia spus:
— Ştiu că toată lumea o găseşte ridicolă pe doamna aceea care caută mereu să fie lângă dumneata, mie mi se pare însă foarte interesantă şi aş vrea s-o cunosc.
— Dacă aş vorbi cu ea, aş fi bucuros, domnişoară, să vă fac această plăcere… Şi întunecat: Dar mă agasează…
— E aşa de singură şi tăcută… E numai între cucoane bătrâne. Ghenovicescu, suit deasupra ca să facă loc pentru Mouthy acum potolită, a devenit rău:
— E logodnica lui fără speranţă… A visat la cinci ani, de Bobotează, un cap de viţel distins, iar acum are impresia că şi-a descoperii: destinul.
Era atât praf şi larmă pe şosea, mai ales că maşini treceau necontenit, încât nu auzeam şi nu vedeam nimic, ca într-o ceaţă deasă străbătută de fâşii de lumină opace… Aproape să dau din pricina asta într-o căruţă cu pepeni, pe care n-o văzusem… Am virat brusc şi am intrat în şanţ… Noroc că mergeam la pas… Maşina nu s-a răsturnat, dar oprindu-se prea brusc înclinată, dintre cei care erau îngrămădiţi la spate, Ghenovicescu şi Mouthy s-au rostogolit în şanţ, aproape unul în braţele altuia. Mouthy a început să-l pălmuiască orbeşte pe amicul nostru care, revenit din spaimă, a spus rar, ca un doctor care ştie ce spune:
— Te-am supraevaluat, Mouthy. Tu răsturnată pe volan n-ai putut să-l zăpăceşti atât cât a făcut-o domnişoara Coremati, stând ca o fetiţă cu mâinile pe genunchi. Şi cu un dispreţ nemărginit: N-am să-mi iert niciodată că te-am crezut periculoasă…
Am intrat în staţiune pe la primărie, ocolind după „Hotel Movilă”, la stânga, făcând nebunii. Luminam brusc, cu farurile, aleile în sus şi în; jos, ca să denunţăm pe îndrăgostiţii care profitau de economia de lumină a, primăriei, sau perechile ascunse în automobile.
La „Popovici” plecase lumea străină şi rămăseseră, umplând pentru a treia oară grădina, mai mult obicinuiţii… Încât veneam acum ca în familie şi toţi ne priveau ca pe întârziaţi. Era la o masă o frumoasă doamnă, soţia unui avocat bătrân §i tare cumsecade din Bucureşti… La început fusese mereu singură, dar cum aci singurătatea era socotită ca un semn de lipsă de aptitudini de seducţie (încât o femeie singură era totdeauna socotită ca bolnavă sau ca ocolită de ceilalţi), sfârşise prin a-şi face un menaj de băi, cu trei engleji de la o societate petroliferă de pe la Moreni, bărbaţi tineri, colţuroşi şi plini de manii, dintre care cea mai surprinzătoare pentru cei care umblau toată ziua în halate, iar seara dansau în cămăşi albe, cu mânecile îndoite la jumătatea braţului, era că, oricât ar fi fost căldura de mare, cei trei apăreau seara în smochinguri negre cu rever lucios, ceea ce făcea ca doamna R. Să apară şi ea în toaletă de seară…
La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete frumoase, îmbrăcate înadins fără pretenţii, numai în jerseuri sau fulare colorate, una din ele aproape băieţeşte, şi care totuşi din cauza tinereţii lor nu erau anonime nici pe plajă, nici aci… Chiar printre celelalte erau câteva care găseau mijlocul să fie deopotrivă de cochete şi pe plajă şi la restaurant… Aceste câteva erau probabil singurele care ştiau că un costum de baie nu se ia la întâmplare din întâiul magazin, ci se studiază din vreme, ca o rochie, după revistele de modă… Halatul de asemeni nu-l luau „de-a gata” aproape bărbătesc, ci îşi alegeau cu o lună-două înainte şi culoarea, şi croiala… De altfel, le cunoşteai pe cele câteva femei care făceau un fel de francmasonerie a eleganţei, pentru că în anul acela erau singurele care aveau în loc de halat un fel de pelerine de culori vii (de pildă, Mouthy, L. C., chiar doamna când mă urmărea), cu gulere mari ca în picturile flamande şi care le ţineau capetele ca în vaze smălţuite, pelerine pe care le lăsau să fâlfâie libere de tot în jurul corpului, pentru ca astfel să iasă în mai mult relief plinul subţire şi robust al trupurilor tinere. Şi acum chiar, de îndată ce am sosit, fetele noastre s-au dus sus în camerele lor să-şi schimbe rochiile… Eu, de asemeni, cu toate protestările băieţilor, m-am dus şi am pus un sacou de flanelă cenuşie, la care purtam cravata roşie sau neagră, pieptănându-mă cu grijă, pentru că mai ales aveam oroare să-mi fie părul în dezordine…
Când am coborât, băieţii aleseseră o masă de nuiele spre colţul de la intrare, instalaseră pe ea o sticlă mare de whisky şi câteva sifoane… Pe urmă porniseră la dans, căci intrarea lor fusese salutată cu priviri strălucitoare de toate fetele şi urmată de invitaţii prin semne… Într-o gheretă-fotoliu de nuiele, cam cât o cabină telefonică, căci erau vreo cinci-şase pe de margine, Mouthy, care se scoborâse cea dintâi, fuma ascunsă de nu i se vedeau decât picioarele grăsuţe, foarte tulburătoare, fără ciorapi, şi mai ales genunchii goi şi molateci ca o îndoitură de trup de şarpe gros, auriu, şi, ca şi şarpele, erau mai negri pe spinare, deasupra, şi mai aurii, mai moi dedesubt.
Mă făcuse să-i promit că nu voi dansa decât cu ea toată seara şi acum mă aştepta… E adevărat că ne şi potriveam foarte bine… Se spunea de altfel şi aci că dansez deosebit de frumos… Dansam foarte liniştit, puţin absent, dar aplecat uşor deasupra femeii, fără nici o mişcare inutilă şi fără nici o strâmbătură de gigolo. Ea privea atentă de tot, înălţată în vârful picioarelor, spre faţa mea; îi împingeam puţin braţul drept, ca să-i vie cotul mult înapoi şi în felul acesta umărul gol venea, căutându-mă, spre mine, plin de o viaţă nemişcată… Femeilor le stă bine să aibă un aer puţin afectat în timpul dansului, căci asta face parcă să circule în ele un fluid de sensibilitate dirijat. Alunecam aşa amândoi, fără mişcări, dar ritmic, pentru că Mouthy, deşi delicios izmenită, cu capul ei de gheişă, era de o pasiune concentrată şi plină de linişte.
Nu vorbeam niciodată, bineînţeles, în timpul dansului, şi nici chiar Mouthy, oricât de vorbăreaţă, uneori numai, căci alteori sta tăcută ca un şarpe ore întregi pe plajă, fără să privească pe nimeni, dospindu-se în soarele fierbinte de amiază, nu vorbea. De data asta însă mi-a şoptit, glumind cu un ton fals, teatral diabolic:
— Platonica „dumitale” te înşală… Uite-o, dansează cu un tip.
Doamna aceasta T., despre care toţi spuneau că a venit după mine la Tekirghiol, fusese până acum foarte retrasă. Până la amiază sta de obicei jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape, dindos de „Popovici”, unde plaja e mai mare, dar mai puţin căutată, căci e cam pustie. Seara, cu o eşarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în rochie de casa verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb (sau dimpotrivă de culoarea fragilor degradată), lua masa împreună cu o doamnă bătrână, vecină de cameră, prietenă de aci de la „Popovici”, şi pe urmă stau amândouă în şezlonguri ca să privească dansul şi lumea care venea. Astă-seară dansa însă, iar americanca mi-a strâns mâna cu unghiile tari.
— Ce e? Ţi-a venit rău?… Te vaiţi că se (âne după tine şi acum cazi din aeroplan pentru că o vezi dansând cu altul? Şi Mouthy făcea un cap de copil cu breton, mirat.
N-am spus nimic… Când a încetat muzica, iar perechile s-au desfăcut brusc, aşa ca nişte jucării demontate, Mouthy, întorcându-se de la jumătatea drumului spre gheretele noastre de plajă şi văzând că nu sunt în spatele ei, a început să mă strige… Credea că am greşit drumul… Simţeam însă nevoia să ştiu la ce masă se duce doamna T. O pierdusem din privire în înghesuiala în care coborau perechile şi acum o căutam cu ochii la toate mesele, mereu recunoscând cunoscuţi, pe care fără să vreau trebuia să-i salut… Nu ştiu de ce, parcă mi se înfipsese o gheară în inimă şi îmi simţeam gura strâmbată de un surâs.
N-am putut-o descoperi, iar pentru că Mouthy mă striga prea tare, m-am întors. E iritant de indiscret şi inelegant să-fi auzi numele strigat într-un restaurant. Triumfând în mod comic, izmenită, s-a instalat în ghereta ca un tron de nuia, şi-a vestit pe ceilalţi:
— A văzut-o pe damă dansând… Şi şi-a pierdut globulele roşii din obraz.
Au început să facă toţi glume de prost gust, care îmi erau penibile, dar nu erau nici atât de precise sau triviale ca să justifice o izbucnire de sportiv, prea violentă. Simţeam însă acum că dacă nu mă stăpânesc cu totul, provoc un scandal, care mă îngrozea înainte, căci nu sunt în stare de un simplu duel de spirite şi înţepături ca Ghenovicescu, de pildă.
Puseseră mese în toate părţile grădinii, adică până în fundul ei, spre căsuţele cu pridvor, printre duzi şi lilieci… Unele din ele nu le puteam vedea şi m-am sculat, dând o raită să văd dacă nu cumva doamna T. Este la vreo masă după colţ, în spatele orchestrei.
Totul era răsturnat şi voia bună din maşină era acum ca o intoxicare a sufletului. Abia când m-am întors am văzut-o. Era la o masă aproape vecină cu noi, tot în marginea dinspre faţada de chălet a hotelului.
Era, în afară de doamna bătrână, cu care lua masa de obicei, împreună cu trei domni pe care îi cunoşteam, de altfel. Unul, un deputat oltean, cu o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică tunsă şi cu ochi puţin cam copilăroşi, altul, un economist şi dansator monden, cam în vârstă, cu cioc mic şi mustaţă arcuită, mătăsoasă, de dandy demodat, iar cel de al treilea, un avocat voluminos şi amabil din Bucureşti, care poate era soţul doamnei bătrâne.
Stătea cu spatele la noi şi nu avea scaunul cel mai bun, împotriva obiceiului deci, căci politeţea bărbaţilor la masă nu se arată faţă de doamna în vârstă, ci faţă de cea frumoasă, care, dacă ar pleca, reuniunea n-ar mai avea rost pentru ei… E de mirat că femeile în vârstă acceptă această capitulare… Sau, cine ştie, le e teamă că, altfel, nu ar mai fi scoase în lume. Dacă doamna T. Era cu spatele la noi, aşa încât era cu profilul spre grădină şi nu putea să privească în toate părţile şi, mai ales, ceea ce voiau frumoasele, să fie privite din toate părţile, însemna că ori refuzase cu delicateţe locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi…
M-am întors la masă şi mi-am turnat din sticla de whisky cât să fac două pahare… Lipsea sifonul şi asta m-a înfuriat arzător. Simţeam că dacă nu fac gestul de a turna sifon, orice alt gest aş face, m-aş trăda…
— Dragă, e ridicol să fii atât de enervat din pricina unei femei pe care nu o cunoşti măcar. Şi despre care recunoşti că te plictiseşte cu insistenţele ei.
Tânăra actriţă, care se gătise cu multă grijă – şi asta mi-a făcut o mare plăcere – îmbrăcase o rochie de mătase albă înflorată verde-pal, cu mânecuţe, care-i măsurau rotunjimea fragedă a braţului ceva mai jos de umăr. S-a interesat atentă, dar pudrându-se, despre ce e vorba.
Mouthy a lămurit-o, lăsând palul din gură, încovoiată însă asupra mesei…
— Suferă” din pricină că l-a trădat Platonica. L. C. M-a întrebat uimită:
— Poţi fi atât de vanitos încât să suferi fiindcă o femeie care te adoră şi se ţine după dumneata ca o umbră îşi permite să danseze şi să stea la masă cu altul?… Şi sincer, profund uimită: Sunt îngrozitori bărbaţii.
Mouthy era dezgustată, însă şi din alte motive.
— Mâine îţi fac cunoştinţă cu ea… Să se termine o dată comedia asta. Am protestat aproape speriat:
— Nu… Nu… Nici nu mă gândesc… Mă plictiseşte cu insistenţele ei… Înţelegi?
L. C., frământându-şi buzele puţin, mă priveşte ironic şi drăguţ ca un băieţaş, dar făcând numai pentru atâta gropiţe în obrajii înalţi:
— Înţeleg deocamdată că te plictiseşte că… Nu mai insistă…
Mărginoiu, lungan cu faţa rasă, brăzdată de cute ca un actor, venise de la o altă masă, aducând paharul, ca să-şi toarne din sticla de whisky. De obicei, băieţii îşi stabileau un soi de domiciliu teoretic la masa noastră şi pe urmă colindau mesele burgheze, familiale, venind numai să-şi umple paharul, dar unii veneau pentru asta chiar când erau ei înşişi cu familia, ştiind că pe masa noastră e totdeauna o sticlă de whisky, sau cruşoane. Asculta, şi în timp ce-şi turna, lung, negricios, îngâmfat:
— Mă duc s-o invit la dans.
După război, până anul acesta, „moda” permitea să inviţi la dans o femeie fără s-o cunoşti, chiar atunci când era cu bărbatul ei, pe care, nici pe el, nu-l cunoşteai. Mouthy, mirată şi sincer binevoitoare, cu gura cât un bănuţ:
— Ştii că a mai refuzat pe alţii în alte seri? Să nu te întorci cu steagul, plecat…
— Se păstrează pentru viţelul de aur… A întrerupt acru Ghenovicescu, care nu uita spaima şi enervarea de pe drum.
Am devenit mai palid, dar nu pentru că insulta lui m-ar fi atins… Ăsta era genul lui şi nimeni nu-l lua în serios. Uneori era în insultele lui chiar un ton de admiraţie, ca în împrejurările dintre prieteni. „Viţelul de aur” era fireşte aluzie la bogăţia mea şi, dacă vrei, şi la pretinsa mea frumuseţe; în realitate mi-a fulgerat prin minte o bănuială, răspândită apoi în sânge ca un lichid de injecţie. Am închis ochii, căci mi s-au crispat mâinile.
Mărginoiu se aplecase ceremonios în faţa doamnei T., încât Mouthy a încremenit, sorbind din pahar, aşa cu coatele pe masă, acum, şi cu pumnii grăsuţi, sprijinind căpşorul cu faţa încadrată de breton până la sprâncene, şi buclele negre care-i cădeau în jos, arcuite peste urechi, acoperindu-le.
— Tâmpit mai e… Vrea să-l turtească mai în plin refuzul. Putea să încerce mai discret…
Dar doamna T. A răspuns surâzând cu toată figura, puţin grăbită şi absentă, încât toţi am rămas miraţi… E o femeie frumoasă, deşi poate fără stilul modei, dar când e serioasă are trăsăturile cam tari puţin, încât uneori pare urâtă. Când surâde însăvag îndurerat totdeaunatrece parcă la o altă extremitate şi devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaştri, aproape violeţi, când e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, şi apropiaţi puţin, strălucesc dintr-o dată, împreună cu albul dinţilor de sus, căci gura îi e mult mai mare. Toată faţa i se colorează brusc, încât până şi părul puţin cam uscat şi des, ca de negresă, devine dintr-o dată parcă mătăsos şi viu. Are un surâs care se vede departe în mulţime şi individualizează.
Când dansa cu deputatul blond şi cu mustăcioară, făceau o pereche puţin cam provincială… Mărginoiu e însă un dansator desăvârşit, înalt, se apleacă uşor deasupra femeii, parcă s-o protejeze în timpul dansului. Doamna T. Nu avea aerul acela afectat, şi nu era îmbrăcată şi nici pieptănată ca femeile mondene – părul lins, cârlionţi mici răsuciţi ascuţit pe obraz în dreptul urechii, ca dansatoarele spaniole, aşa cum cerea moda, sau „bubikopf” ca Mouthy, sau băieţeşte ca L. C. Nu avea aerul acela nervos că e strânsă prea de aproape şi vrea să se depărteze dând umerii înapoi, creând o linie oblică de la umăr la strâmtura taliei, atunci când dansa cu deputatul. Mărginoiu, ţinând însă braţul stâng îndoit de la cot, şi de acolo perfect paralel cu pământul, împins şi puţin în faţă ca tulpanul alb cu care îşi făcuse un fel de turban în loc de pălărie. Îi îndulcea mult faţa, i-o împlinea, feminizându-i-o. Toată lumea îi căuta cu privirea.
Orchestra cânta un tango argentinian, la modă, de o pasiune molatecă, de tenorino vag sentimental, al cărui farmec era tocmai în această destindere voită, care dădea legănării muzicale ceva din gratia aeriană a mişcărilor de pisică şi un mister, cam ieftin, de lampă scăzută.
Gâlgojanu, altul din bandă, care urmărea perechea împreună cu toţi cei de la masa noastră, şi-a aprins ţigara şi a privit-o lung ca un cunoscător.
— Eşti un dobitoc dacă eviţi să cunoşti o femeie ca asta… Şi observând că-mi caut o ţigară nervos, s-a grăbit să-mi dea tabachera din dreptul lui.
Mouthy şi-a ţuguiat buzele, privind spre ea, şi pe urmă s-a întors concludent şi dispreţuitor:
— Are un surâs absent şi binevoitor, de regină care vrea să se facă populară… Şi-a turnat whisky şi mi-a turnat şi mie din nou…
Am dansat pe urmă cu ea, numai pentru ca la întoarcere să-mi schimb locul şi să iau un scaun de unde să văd mai bine pe doamna T… Americanca a înţeles şi m-a privit mirat şi compătimitor cu mimică, făcând ochii frumoşi şi oblici, mici, lipind buzele intenţionat şi ermetic… Aducând umerii arcuiţi în faţă. Întorsesem scaunul şi încălecasem pe el, cu coatele pe spătar şi obrazul culcat pe braţe. Doamna T. Era mereu cu spatele la mine.
De multă vreme curioşii de pe la gard plecaseră să se culce, unele mese erau acum goale. Mouthy m-a întrebat, izmenindu-şi căpşorul, sprijinit în mâna de madonă grăsuţă, peste buclele căzătoare în pătrat:
— De ce nu te duci, dragă, s-o inviţi la dans?
L. C, care se instalase mai demult în ghereta-jilţ, însă, m-a sfătuit să nu fac asta, dacă n-o cunosc, căci pentru mine ar fi mai grav să fiu refuzat. Mouthy, uimită:
— Să-l refuze, scumpo? Dar ea moare după el… De asta a venit să-l caute la Movilă… Ar fi o fericire pentru ea s-o danseze.
Peste câteva timp, bănuiesc că deputatul a propus o plimbare pe malul mării, căci au plecat escortaţi şi de economistul brun…
Gălgojanu, grav, a făcut propunerea să mergem şi noi pe malul mării.
— Pe cuvântul meu, ai neapărat nevoie de o baie rece…
Mouthy a sărit în sus, bătând din palme:
— Hai cu barca! Hai la turc.
Spre indignarea lui Ghenovicescu:
— Aţi înnebunit? În halul ăsta? Nu vedeţi că sunteţi toţi beţi ca nişte cizmari sâmbătă seara? Nu merg nici dacă ştiu că stai goală la proră, sub lumică.
Mouthy, tot mai excitată, s-a arătat încântată s-o facă şi pe asta… Câteva clipe Ghenovicescu m-a examinat cu intenţie şi milă şi m-a ameninţat apoi că, dacă mă mai frământă atât, mă domoleşte stropindu-mă cu sifon.
Lumea de la mesele vecine ne privea amuzată şi indulgentă, bucuroasă probabil că mâine poate povesti pe plajă „alta” cu banda beată a lui Fred Vasilescu (sau dacă vreţi „Lumânăraru”), convinsă desigur că asemenea petreceri nu sunt lipsite de eleganţă. Dar eu sufeream.
Peste câtva timp eu reintrat pe poarta de lemn cu zăbrele vechi a grădinii cei trei. Când s-au aşezat din nou la masă, foarte mulţumiţi şi bine dispuşi, doamna T. S-a aşezat cu faţa la mine… Am privit-o furios în ochi şi atunci a băut ostentativ, ciocnind paharul cu toţi… Nu-mi scăpa nici o mişcare. Ei, în orice caz, erau mai beţi decât noi… Cum muzica era în pauză, deputatul, după obiceiul cârciumilor, a cerut să vie un lăutar să cânte la masa lor… A fost refuzat politicos de către maâtre d'hotel.
Toată lumea observase acum modul sfidător în care, călare pe scaun, cu coatele pe spătar, priveam pe cei de la masă. Aş fi vrut să fie cât de puţin obraznic vreunul dintre bărbaţi ca să-l pălmuiesc… De la un timp, deputatul aproape se lipise de doamna T. Şi când luau obiecte de pe masă braţele lor se împleteau parcă în treacăt. Surâdea mereu, cu buzele umede, cu ochii vioi, mari, strălucitori, cu toată faţa înmuiată viu, minunat încadrată de acel turban alb.
M-am uitat furios la el, m-a privit dispreţuitoarare, în timp ce el îi aşeza eşarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă uşor în podul palmelor. Am băut iar, până când n-a mai fost nimic în sticle, şi am cerut altele. Urmăream aşa de hotărât ce se petrecea la masa aceea, că toţi de la noi văzuseră că nu mai e glumă şi mă priveau tăcuţi, cu destulă nedumerire şi aşteptare.
Doamna T. Era viu ameţită; când însă deputatul a voit să-i dea să bea din paharul lui, nu m-am mai putut stăpâni, şi cam împleticindu-mă, m-am dus acolo, am bătut cu pumnul în masă, strigând indignat:
— Doamnă, eşti o neruşinată.
S-a ridicat în picioare cu faţa puţin lungită de uimire, cu ochii mari… De-abia mai respira… Îşi frământa degetele lungi, parcă puţin uscate, vii.
— Cine eşti dumneata? Ce vrei? Parcă m-ar fi pălmuit.
— Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu? (Şi stăm gata să lovesc în oricine.)
Toată grădina încremenise… Multă lume se sculase în picioare… Cei trei însă nu mişcau niciunul, reputaţia mea de boxeur şi bun scrimeur îi îngheţase pe scaune… Doamna T. A închis ochii şi toate trăsăturile feţei i s-au frânt, doar dunga uşoară dintre sprâncene s-a înălţat… Avea gura îndurerată, întredeschisă… De i se vedeau puţin dinţii frumoşi de deasupra. Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlăcrimaţi. Atunci s-a sculat de la o masă un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plotonier, cu manşete scrobite ca două burlane, pe, care nu-l mai văzusem niciodată, sa oprit în faţa mea, m-a privit în ochi, aprig, şi mi-a spus şuierat, tare, ameninţându-mă cu arătătorul:
— Domnule, eşti un gujat… Şi, dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui.
Am vrut să ridic mâna… Mi-era moale… Am vrut să înjur, dar i-am întâlnit ochii, am început să-mi plimb limba uscată peste buzele arse, nu puteam articula o vorbă… Se aşezase iar jos, când m-am dezmeticit puţin şi am făcut doi paşi până la masa lui, bâlbâindu-mă:
— Te rog… Să-mi dai adresa dumitale. M-a privit cu acelaşi aer de matador:
— Vila Victoria… Tekirghiol-sat.
Doamna T. S-a sculat de la masă şi fără să privească pe nimeni, cu ochii duşi, a dat bună seara şi, împreună cu doamna bătrână, s-a urcat în hotel.
A doua zi, duminică, Mărginoiu şi Costescu s-au dus cu maşina mea şi i-au cerut să constituie cartelul… Au luat apoi contact cu un căpitan de infanterie şi un profesor de liceu. Au căzut de acord asupra pistolului şi toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanţa ca să găsească arme. S-au întâlnit din nou şi au convenit să se amâne o zi ieşirea pe teren, iar Mărginoiu s-a dus seara la Bucureşti de unde a adus pistoale. Miercuri, după ce am încercat vreo două terenuri, fiindcă întâlneam mereu oameni, la muncă, pe ogoare, urmându-ne în două maşini, am luat-o pe după „Hotelul Băilor”, în sus, ocolind în faţa bisericii la dreapta, apoi pe un drum de care, în marginea unei tarlale de porumb… Am ieşit într-o câmpie de la capătul lacului. Am schimbat trei focuri, eu trăgând în sus şi cred că la fel a făcut şi Ladima.
Mărginoiu mi-a mărturisit mai târziu că a doua zi doamna T. I-a cerut stăruitor o întrevedere şi i-a spus că acest duel nu trebuie să aibă loc… Pe urmă, când el i-a explicat că e inevitabil, l-a implorat să facă aşa ca să nu existe victime… A stăruit atât, a plâns aproape – mi-a spus el uimit – încât şi-a dat cuvântul de onoare că armele vor avea încărcătură insuficientă… N-a fost greu, mi-a spus, să-i convingă şi pe ceilalţi trei, niciunul dintre ei nedorind să-şi provoace complicaţii în caz când unul dintre noi ar fi fost ucis.
Aşa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima, despre care am aflat tot atunci că e ziarist în Bucureşti, şi acum, sub fotografia asta legată cu panglică deasupra unui teanc de scrisori, îl descopăr parcă într-un mormânt. Să gândesc că a iubit-o pe Emilia, să-i gândesc alături mi-e aş; a de greu, cât îmi venea în şcoală să adun caii cu gâştele.
Când am venit în Bucureşti, îl vedeam adesea pe stradă… Într-o zi, îmi aduc aminte că, în fata cafenelei „Capsa”, ne-am salutat, am vrut să-l opresc.
Emilia s-a întors, îşi scoate chimonoul, căci e cald. O aşteptam, căci îmi dam seama că scrisorile îşi capătă înţelesul, numai când ea le comentează şi opune şi punctul ei de vedere…
— Vine Valeria cu cafelele numaidecât… Ai dormit?… De ce nu te odihneşti puţin?
— Nu… Mă simt bine şi aşa… Mai bine mai citim scrisori.
Se suie lângă mine, de trosneşte patul când pune pe el întâi genunchiul voinic… Pe urmă se ridică mult spre căpătâi.
Iau o nouă scrisoare, cu cerneală violetă (probabil o luase cu el la Tekirghiol, scriitor cu tot felul de manii).
Nu mai înţeleg nimic, pentru D-zeu… Aştept de două săptămâni o scrisoare de la tine… Eu plec de aci la sfârşitul lunii… Trebuie să vii şi tu neapărat la 15 august. Căci atunci încep repetiţiile la National… A fost pe aci un poet cunoscut al meu şi bun prieten cu directorul… Am vorbit în treacăt cu el… Are o piesă în versuri frumoasă, şi l-am rugat, în cazul când vei fi angajată, ceea ce crede şi el că vom obţine de la V. Care e foarte simpatic, să-ţi dea un rol în piesa lui. Eu poate să plec şi mai devreme, căci am cheltuit mai repede decât credeam banii… Tot H. Crede că va obţine pentru mine o traducere în versuri de la teatru. Aştept toamna asta… Îţi spun drept, cape o primăvară a vieţii mele… Vino, Emy dragă, în str. Plevnei mai curând, să învingem amândoi. Îţi trimit şi vreo două poezii pe care le-am scris aci… M-ar bucura mult să le găseşti pe gustul tău…
G. D. L.
Foarte târziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet… Pot spune că abia când s-a sinucis, citind vreo două necroloage pe care le-am înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre un geniu neînţeles).
E puţin probabil însă că poeziile au fost pe gustul Emiliei, căci văd că nu le-a păstrat.
Acum fumează privind fix, dar nu-mi vine să cred că gândeşte, nici că se plictiseşte, pentru că ştiu că planurile ei sunt satisfăcute de vreme ce găsesc măcar aceste scrisori interesante în casa ei. Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mişcare, cu fata în sus… Sânii i s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii, moi, lăţiţi.
Dragă Emy, Speram să te mai găsesc acasă… Vin direct de la teatru. Am stat până la 2 V, Valeria îmi spune că eşti invitată la masă la „Enescu” de către un unchi al tău şi că ea n-a vrut să meargă. N-am putut face nimic, căci aştepta o lume imensă, iar directorul a venit de la minister abia pe la 12 Vi Şi biroul şefului de cabinet şi biroul de aşteptare erau înţesate… Cei mai mulţi erau nervoşi, parcă erau la un doctor de boli nervoase… Am întâlnit vreo doi scriitori, multe actriţe tinere, care povesteau fel de fel de lucruri, cum au petrecut la băi… Era şi directorul unui teatru particular, căruia vream chiar să-i vorbesc despre tine, dar m-am răzgândit, căci cred că e mai bine pentru tine la Naţional… Emy, am cunoscut un bătrân admirabil, cu care am petrecut o oră aproape, plină de farmec… După ce ne-am cunoscut, în mod foarte simplu de altminteri, căci m-a văzut că privesc atent, în biroul şefului de cabinet, un tablou alcătuit de el din fotografii de ale actriţelor celor mai mari, care au ilustrat Teatrul Naţional, Eufrosina Popescu, Aristizza Romanescu, Măria Ciucurescu, Tina Barbu, Lucia Sturză şi altele. Un tablou foarte interesant, pentru că e neaşteptat de variat şi bogat, dar puţin cam comic pentru că unele din actualele stele sunt acolo îmbrăcate după moda de la 1906, cu mâneci cu bufanţi, cu părul claie, peste care e pusă, cam spre creştet, pieziş, o pălărie de fetru bărbătească prinsă cu un ac, încât cred că – vorbesc de cele care trăiesc – bucuroase ar renunţa la cinstea unui astfel de tablou istoric. M-a invitat, când a văzut că mă interesează, sus la bibliotecă să-mi arate alte lucruri colecţionate de dânsul… Afişul de la premiera Fântâna Blanduziei, fotografii de-ale lui Pascaly, Grigore Manolescu în Hamlet, Matei Millo în Lipitorile satului… Un adevărat muzeu adunat de acest domn mărunt, cocoşat puţin şi cu faţa zbârcită ca a lui Voltaire… La plecare, după ce mi-a povestit o mulţime de întâmplări, domnul Basarabeanii – aşa se numeşte – mi-a cerut şi fotografia ta, căci, încântat de cordialitatea lui, i-am mărturisit ce caut la teatru, ca s-o puie în tabloul istoric. Emy… Emy, sunt sigur că va fi bine…
G. D. L.
Emilia ridică din umeri cu o nedumerire dispreţuitoare.
— Acum înţelegi? Se dusese la National, şi în loc să caute să vorbească cu directorul şi-a găsit tocmai pe Basarabeanu ca să discute… Seara i-am spus-o… Şi mi-a promis că a doua zi vorbeşte neapărat cu directorul. Eram necăjită, căci tocmai atunci venise în Bucureşti un fost deputat de la Bârlad, care nu-mi lăsa un minut liber. Vreo trei zile a trebuit să iau masa şi la prânz şi seara cu el.
Haide, încă una, pe hârtie luată de la tutungerie.
Scumpa mea, Scumpa mea… Scumpa mea… Veste bună… Vei fi angajată sigur… Când (i-am spus că mă duc… Am fost… Azi era lume tot atât de multă ca ieri. Directorul a venit tocmai pe la 1 şi un sfert… A primit întâi pe directorul teatrului particular, în urmă a intrat regizorul la el şi a stat până pe la 2. După asta a primit pe doamna M. R., pe care şeful de cabinet a chemat-o la telefon de acasă… Începusem să devin nervos… Toată lumea se înăcrise de aşteptare… Unele doamne rugau stăruitor pe şeful de cabinet, un tânăr blond şi foarte amabil. Cu toate că se făcuse ora două şi ceva… A renunţat şi la masă şi la tot, a dat ordin să fie introdusă toată lumea… Ne-am aliniat în cabinetul lui, ca soldaţii la raport. Chiar ca la raport a început cu cel din dreapta. Mărturisesc că aş fi vrut să-i vorbesc între patru ochi. Aşteptam destul de stânjenit să-mi vie rândul… Era cât pe aci să-i vorbesc despre altceva, mai ales că vreo două fete înaintea mea, absolvente, ceruseră să fie şi ele angajate şi abia după multă răzgândire le spuse să vie mâine10.
M-a recunoscut, mi-a zâmbit foarte amabil, cu figura lui de mandarin chinez, dar când i-am spus ce vreau, s-a cam întunecat. I-am explicat că e vorba desigur de unul dintre cele mai mari talente ale teatrului nostru. S-a întors zâmbind către Horia Dumbravă, care era şi el de fată, dar se vede intrase pe altă uşă, că eu nu l-am văzut când a venit… A trecut pe urmă la cei din stânga mea. Horia mi-a făcut semn să aştept…
Tot timpul directorul era gânditor şi parcă mă uitase cu totul… Şi-a luat pălăria, şi-a pus-o pe vârful capului, iar fără să scoată nici o vorba… Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el… Când m-au văzut plecând cu directorul, servitorii m-au salutat respectuos şi parcă miraţi. In strada aştepta automobilul şi înainte de a se urca, V., care stătuse mereu pe gânduri, de era să plec fără să dau bună ziua, ca să nu-l mai trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată: „Domnule Ladima, nu vrei sa faci o traducere pentru Teatrul Naţional?” Am rămas uimit… I-am explicat ca aş face-o bucuros, că aş avea chiar nevoie… Atunci mi-a întins mâna şi mi-a spus să trec mâine pe la teatru… L-am întrebat însă ce face cu tine… M-a privit mirat, pe urmă a clătinat din cap şi mi-a spus: „Spune-i domnişoarei să vie la teatru la mine”.
O întreb surâzând:
— Te-a angajat?
— Până la angajament a mai trecut o lună… Mergeam în fiecare zi amândoi ca la şcoală, la director acasă – unde aştepta şi mai multă lume, că era şi avocat. Era însă un tip foarte bine şi până la capăt tot m-a angajat.
Cât de neaşteptată e toată străduinţa omului acesta, cu manşete rotunde ca nişte burlane şi mustaţa de notar – dacă n-aş şti că s-a sinucis, toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice.
— Tot mai citeşti? Mă întreabă Emilia.
— Cât e ceasul?
Întinde mâna să ia brăţara. Cum s-a întors cu faţa în jos talia i s-a sucit pe şolduri. Sânul mic c ca un fruct mare, molatec între subsuoara braţului întins şi pântec…
— E patru şi jumătate.
Iau un aer plictisit, ca şi când m-aş întreba pe mine însumi, pe urma aşa, fără interes:
— Mai am timp, mai staiu… Până la opt n-am ce face.
— De ce nu dormi puţin?
Insistă atât să dorm şi nu ştiu de ce… Ar Fi o acceptare din partea mea, o găzduire care ar crea o situaţie de egalitate, sau are ceva de făcut? Pe un petec de hârtie cu creionul:
Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru… Am vorbit cu regizorul să-ţi dea să dublezi pe Porţia din Shylock. E, pe la şase, la teatru.
— M-am dus în fugă şi am căutat pretutindeni până l-am găsit pe Soare. Mi-a spus că habar n-are… Că şi-a bătut cineva joc de mine. Ce-am păţit până să mi se dea un debut. Îmi venea să-mi dau demisia… M-am dus la director şi am vrut să-i arăt gazetele de producţie… Nu le-a citit şi mi-a spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine… Haloimăsuri! Venise Sfântul Dumitru, şi eu nici nu apărusem pe scenă, la repetiţie măcar.
„Sfântul Dumitru”… Din nou se adună ca o figură de nori în mintea mea. Dacă aş gândi m-aş simţi poate bine, ca după o lăsare de sânge. Dar nu… Alt bilet.
Dragă Emy, ieri am întâlnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care mi-a spus că nu te cunoaşte, dar că în principiu nu are nimic de obiectat dacă vrei să dublezi pe doamna Filotti… L-am cerut să-mi scrie două rânduri către regizor, să spună că el crede că eşti indicată pentru rol. Ştiu că autorii au dreptul să-şi aleagă interpreţii… Prin urmare, de Sf. Dumitru vei juca sigur11.
— A trecut şi Sfântul Dumitru şi tot nu mi s-a dat rol, îmi explică Emilia, care, sprijinită într-o rână, citeşte cu mine.
Se aud bătăi în uşă şi rămân încremenit, când aud glas îndreptat spre noi:
— Emilia!
Mă lămureşte în mod firesc… Făcându-mi semn să stau liniştit.
— E Valeria care ne aduce cafeaua.
Aş vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit… Ce gândeşte, exact, femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situaţie? Ce crede ea despre gândurile mele? S-o fi întrebând asta?
Emilia şi-a pus baboşii, a strâns în jurul şoldurilor doldora chimonoul roşu şi a întredeschis uşa. Mă acoperisem până la gât. A primit tava cu ceştile frunză şi pahare cu apă, pe urmă a ieşit din nou. Am aprins ţigara şi m-am gândit aşa, în mod stupid, întrebându-mă dacă Ladima o fi bănuit vreodată scenele acestea.
„Sfântul Dumitru”… L-am întâlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută o altă viaţă, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viaţa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaţă trece cu firul ei ţi se pare ceva din altă lume… Ai impresia asta, când citeşti în ziar despre o dramă recentă… „Se cunoscuseră anul trecut la curse… la Derby”… Şi numaidecât… „Dar la curse la Derby anul trecut eram şi eu… Stai, ce făceam în ziua aceea…?”. „Au venit şi au luat masa la un restaurant de pe 11 Iunie”… Nu, eu am fost la masă într-o familie… Iată ce făcea deci Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, când firele noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului Naţional.
Eram cu „rabla” într-un şanţ, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, târziu de tot, după miezul nopţii… Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară… Pe la unele cafenele mai erau mese afară… Mâncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem până pe la patru, cu prietenii. Plângeam – cu cotul pe volan – cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.
— Domnule, ce naiba ţi s-a întâmplat?… Eşti rănit?… Sergent, ei sergent!… Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe:
— Lasă-l, domnule, că e beat…
Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:
— Beat, beat… Dar s-o fi rănit. Sergentul a răspuns din nou:
— Lasă-l, domnule… Ăsta e obiceiul lui… Nu e întâia oară… Lasă-l în pace…
Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel… Parcă era un strigoi, desprins de cele pământeşti. Am ridicat încet privirea.
— Bună seara, domnule… Şi deschizând portiţa maşinii… Nu vrei să stai puţin lângă mine?
S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era destul de înclinată… N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură… II simţeam ca pe un frate bun.
L-am întrebat însă abia după un timp:
— De unde vii…?
— Umblu aşa năuc… Uneori noaptea… Cutreier mahalalele, ca o stafie, când toţi dorm… Stau tocmai pe Rahovei… Dumneata?
— Am umblat şi eu cu maşina înspre Ploieşti… Veneam spre casă… Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam… Dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi… Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată… Însă de când se stricase şoseaua Jianu… Multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din pricina căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum. M-a întrebat tăcut:
— Ai ţigări?
I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una… Bricheta însă nu lua foc…
— Ai chibrituri?
— Nu.
A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi el ţigara oferită:
— Văd că sunteţi cunoştinţe?
— Da, ne cunoaştem.
— Bună seara… Şi s-a depărtat, călcând cu tocuri grele…
Ladima a fumat ţigara toată în tăcere, întors cu faţa când înainte, când răsturnat, spre cer… Când trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adânci, cu mustaţa ridicată. Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cromo… A zvârlit mucul de ţigară.
— Mai stai mult aici?
— Nu ştiu…
A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din când în când lătrături de câine. De altfel, e probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aci, în plin câmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de câini. Prea erau departe de oraş.
— Cum îţi convine… Să plec? Sau să mai stau?
— Dacă vrei, mai stai, până se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
— Aştepţi vreo femeie…?
— E acolo o femeie… Dar n-o aştept… E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
N-am putut să-i văd faţa, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mâna în spătarul gros al fotoliului.
— Cum? O cunoşti?
Am zâmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulţimii, înţelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaţie.
— O iubesc de patru ani.
De când vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani… A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gânduri… Atunci încercam să ghicesc cam ce gândeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinţă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
— De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă…?
— Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alţi bărbaţi ciocnind paharele cu ea, cu înţeles…
Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult… Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat… Aş fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atât de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie… Mi-a spus rar, nedumerit:
— Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi.
— Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam… Pentru ea venisem acolo… Ca s-o supraveghez… Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înţelegi, ar trebui să-ţi povestesc multe… Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru.” Azi îmi dau seama că putea oarecum să mă înţeleagă şi fără să-i spun nimic…
Acum luna apusese şi era răcoare… Fereastra, foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca înspăimântător de plin de viaţă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.
— Crezi că e cineva înăuntru?
— Nu ştiu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură, citeşte…
— Poate să fi uitat lampa aprinsă?
— Poate şi asta…
— De când eşti aici?
— De vreo două ceasuri.
— Şi ai văzut mişcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre mişcându-i se pe perdea.
— Nu… N-am văzut nimic.
— Atunci nu e nici un bărbat… Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi oarecare mişcare în cameră…
— Aşa mi-am zis şi eu… De dormit, chiar în doi – şi mai ales – se doarme mai bine cu lumina stinsă…
Mărturisesc că şi eu, singur, raţionasem aşa… Dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în faţa nimănui, a golului, dar aş fi fost.
— Are obiceiul să citească seara în pat… Aşteptând aci îmi pare că sunt cu ea… Nu vorbim „din cauză că ea citeşte”… Vrei să mai stai cu mine…?
— Mai ai ţigări?
În clipa aceea, s-a mişcat o umbră la fereastră… S-au ridicat storurile şi a apărut ea… S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o ţigară…
— Am tremurat de coincidenţa ţigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră… Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul oblic. Apusese luna… Era înspre zori un întuneric pufos acum, ceţos… Era cu neputinţă ca ea să ne vadă în şanţ… Îmi venea totuşi să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc” şi să fug apoi în noapte… După ce a sfârşit ţigara a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa.
Emilia, care se întorsese, mă întrebă uimită de ce nu beau cafeaua, că s-a răcit.
— O beau rece, îmi place să fumez aci la tine.
În realitate am aşteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat împreună cu ea, ca s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-şi dea seama, deşi altfel e de o şiretenie frustă.
Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem până la Sinaia. Ştiam că a doua zi e Sfântul Dumitru şi că nu are, probabil, gazetă…
Mi-a spus că îi e indiferent… Merge oriunde… Nădăjduiam, gândul meu intim era că pe drum vom avea mai mult de vorbit… Că are să mă întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără drept de vorbă… Dar nu m-a întrebat nimic. Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci despre ea devenise vorbăreţ.
— Ai avut o bună idee. E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. O mai fi vreo pereche întârziată pe aci, neîndurându-se să sfârşească o poveste frumoasă? La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.
Aş fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar mi-a fost cu neputinţă să plătesc pentru amândoi nota la masă… A plătit singur, trebuind să se deducă după listă… Avea ceva de „monsieur”. De atunci am mai fost de câteva ori în parcul Filipescu, şi pe urmă aiurea, cu maşina.
Tresar, căci Emilia strânge pachetul de scrisori.
— Ce faci, de ce iei scrisorile?