— Mai vrei să citeşti?! Întreabă mirată şi mulţumită. Îţi plac chestiile astea? Parcă te gândeai la altceva.
— Ce vrei să facem? Afară e prea cald…
Soarele, deşi a trecut spre apusul cardinal şi deci a ajuns pieziş spre ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus şi pătrunde prin storurile de pânză gălbuie.
Aleg o nouă scrisoare şi întreb, ca să-mi creez o introducere:
— Asta când ţi-a scris-o?
— Nu ştiu, să vedem ce e. Se apleacă pe mine, cu vârful sânului drept uni atinge umărul… Şi rămâne nedumerită, căutând.
Scumpa mea, scumpa mea, Am trecut pe la 11 1/2 pe la voi, şi Valeria îmi spune că dormi încă… Am rugat-o să nu te deştepte, căci e un somn binemeritat. În stalul meu am fost fericit, Emy, mai ales după emoţiile ultimelor zile. De două ori era să scoată piesa… Când am mai văzut aseară că din senin, după o zi de toamnă aşa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit… Mă întrebam ce vei face… Ce enervată trebuie să fii şi tu… La început am crezut că fulgii mari şi rari au şase oprească… Pe urmă a început lapoviţa, pe la 7 a îngheţat şi lapoviţa, iar pe la 8 nu mai umblau nici tramvaiele, nici automobilele… N-avem noroc, Emy… Mă mir că au venit şi cele cincizeci-şaizeci de persoane care au fost în sală. Dacă însă cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că eşti o artistă excepţională… Toţi ochii erau înlăcrămaţi când ai strigat cu faţa contorsionată de durere, cu pumnii strânşi… Cu pieptul scos afară…
Plină de importanţă, dar potolită (şi tocmai asta dă impresia de plin de sine), Emilia mă lămureşte:
— Când am debutat la Naţional în Secretul mamei.
— Daa? Şi surâd, prosteşte, cum cauţi să fii la nivelul copiilor, pronunţând peltic când vorbeşti cu ei… Ei… Nu zău… ai avut succes? Mă îndoiesc, aşa, admirativ.
— N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă.
Goală cu piciorul stâng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea coapsei, nu cred că minte.
După teatru te-am aşteptat, în berărie la „Elveţia”, să te văd ieşind, aşa cum ne fusese vorba… Un ceas am stat – până pe la 1 1/2 – aproape lipit de geam.
Viscolul încetase şi se vedea foarte bine… Ţi-aş fi recunoscut imediat mantoul…
— Aveam un mantou de vizon… Îl ştia.
Emilia numeşte aşa probabil vreo imitaţie de câine, lucrat.
Pe A. L. Am văzut-o când a plecat, şi pe Ciprian, şi pe ceilalţi. Aş fi foarte fericit, Emy să bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim seara asta atât de aşteptată… Atât de greu pregătită… Surâdeam singur, în gând, la nădejdea asta… Valeria îmi spune că erai obosită şi că te-ai culcat fără să mănânci chiar, Emy dragă, îţi las aci un mic dar… E o cruciuliţă pe care o am de la mama. Aş vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viaţa ta… Niciodată nu m-aş fi despărţit de ea… Dar de gâtul tău îşi păstrează toată frumuseţea gândului care mi-a dăruit-o. Mama ar fi bucuroasă s-o ştie la tine.
Îţi sărut de zeci de ori mâinile, G. D. Ladima.
Mi s-au umezit ochii… Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din război, când doi conaţionali din misiune se întâlnesc, neaşteptat, în teritoriu străin, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere şi anonimat, ignorându-se, caut să surâd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala Emiliei. Am atâea de aflat… Întreb căscând:
— Ce cruciuliţă?… O mai ai?
— O cruciuliţă de aur, aşaa… E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău atunci că nu ne-am văzut… Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu… la „Iordache”, într-o cameră separată… Erau vreo trei fete, două de la alt teatru, cu prietenii lor… Când am ieşit de la „Royal” a doua zi, era 9 dimineaţa, şi mi-era o teamă grozavă să nu mă întâlnesc su el, căci pe acolo, pe Sărdinar, sunt numai gazete şi mereu întâlneşti gazetari. Dar era prea mare zăpada.
O văzusem şi eu. După câteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut rău…
Avea un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxeurului cu ceafa hipertrofiată de rezistenţă crede că muşchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizaţiei întregi.
Trage încet din portţigaretul de baga roşie.
— Am avut şi atunci o bătaie de cap şi o grijă… Nae Gheorghidiu mă anunţase că o să vie la mine între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră…
Rămân uimit, am o tresărire, când aud numele ăsta, dar mă opresc numaidecât, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai când e nevoită să pălăvrăgească pentru ca să poată reţine, din interes, vreun om care altfel n-o apreciază…
— De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor şi familiaritatea ei cu numele lor social părea şi mai penibilă) nu venea pe înserate… Aşa… Uneori dimineaţa, alteori imediat după masă… De cele mai multe ori venea seara şi apoi ieşeam la cinematograf sau stam acasă… Drept să-ţi spun, mie nu-mi prea place când mi se vâră cineva aşa, în suflet. I-o tai scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase şi nu era chip să-l urnim din loc… Se făcuse 6 şi eram disperată. Pentru că ne aşteptam din clipă în clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte şi i-am spus că aşteptăm pe un domn din Bârlad, care e arendaşul moşioarei noastre… Şi, mai scăzut, ca într-o paranteză şmecheră: I-am spus că avem o moşioară lângă Bârlad. Că trebuie să discutăm contractul… Când veni Gheorghidiu, era foarte necăjit că îl găseşte aici… Dar l-am trecut numaidecât în dormitor, iar el a rămas cu Valeria. Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea… Parcă aveam şi ce vorbi. Că de obicei când venea la mine, Gheorghidiu era grăbit şi nu se dezbrăca, pentru că poartă brâul lui Iov, şi-i venea greu să-l puie la loc… Rămânea aşa îmbrăcat, în vestă, şi punea un şervet pe genunchi, ca să nu-şi păteze pantalonii.
La început îl necăjise că întâlneşte pe altcineva, dar i-am explicat eu că e o rudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă… Îl auzea vorbind încet cu Valeria, nu se înţelegea ce spunea, dar vocile tot se auzeau… Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era nebun şi scârbos… La plecare mi-a dat două mii de lei: „Dă-i şi omului care e în sufragerie cinci sute de lei”… I-am luat… Dar cum era să-i dau lui Ladima?
De când povesteşte s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile caligrafiate, e însă tot absent. Stă aşezată. Piciorul dinspre mine e îndoit de la genunchi, proptind pieptul şi sânul, iar celălalt, dreptul e lungit pe cearşaful alb. Belşugul coapsei îndoite a căzut puţin arcuit, spre aşezarea de carne care-i susţine trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăşi feminitatea femeii, din care depăşeşte uşor vreo doi cârlionţi aurii. Acolo, înspre această parte de „înfruptare” pielea pulpei struguroase, cu ochiuri alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, şi fiindcă explicaţia spontană, a spălaturilor, e absolut absurdă, mă gândesc deci la motivele atavice. Naiba mai ştie! Sânul, de o greutate mică, rotundă, e turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stâng de care se sprijină. Genunchiul însuşi, neted şi lucios ca sideful deasupra, a căpătat într-o parte şi alta, deasupra subţioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca şi când ar măsura aşternutul. Picioarele înseşi nu le-ar avea Emilia urâte, dar degetele mari la fiecare sunt puţin întoarse în sus, ca şi când ar ridica plictisite capul. Nu ştiu cum să spun, aşa anapoda, uite, am impresia că Emilia n-a privit niciodată un răsărit de soare (şi poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii zilei) şi n-a privit cu ochii aceştia mari de tot, liniştiţi, niciodată, singură fiind, aşa fără motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta înainte de a cunoaşte pe doamna T.).
O privesc şi o ascult.
— Tocmai când mi-era mai mare teamă să nu se întâlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.
— Pe Nae? Mă priveşte solid.
— Nu… Nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi… Venise să mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figuraţie… Toate fetele sunt drăguţe cu el… Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el…
Am rămas uimit.
— Mimi Stoenescu?
— Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese… Şi se ţinuse de cuvânt. Dar înţelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguţă cu el… Când a trecut pe lângă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?… Să-ţi dea maica o pupică…” şi l-am pupat. Ladima sa făcut vânăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a sărutat mâna… Mi-a strâns-o… Aşa. Plictisit. N-a mai dat pe la noi vreo două săptămâni… Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr… Cum îmi convenea grozav… De parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînţeles în pace… Dar când Gheorghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bileţel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înţelegi? Mi-e dor să te văd.” Mi-a răspuns cu biletul ăsta… Şi când a venit să mă ia la teatru, parcă fierbea de bucurie… Atât suferise în două săptămâni.
Avea în mână, mâna ei grăsuţă, un bilet cu litere mai culcate ca de obicei, pe care-l luase din cutie pe când povestea.
Numai d-tale crezi că-ţi este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d-ta?… Şi ce dor…
George
— De ce i-ai scris?… De ce ai căutat să-l faci să se întoarcă?
— Ne era uneori de folos… Şi puţin plictisită, ca pentru un lucru pe care în definitiv nu-l prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup… Că e o greşeală… Că e mai bine să-l duc aşa, cu zăhărelul… La întoarcerea lui Gheorghidiu… A fost însă un carambolaj ceva teribil. Într-o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a dat şi un bilet de cinematograf pentru Valeria, aşa că ea, după ce a pregătit câteva sticle de vin şi o gustare cu de toate, pe care le-a pus în dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat… Din greşeală, când a venit Gheorghidiu, am uitat să închid uşa de la intrare… Noroc că el nu scoate nimic de pe el până în dormitor. Că, să vezi… Tocmai aproape de zece aud sunând… Vorba aia, m-am mirat… Gheorghidiu a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă… Am tăcut şi eu. A sunat aşa… Poate zece minute, că se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub uşă… Poate că a apăsat clanţa şi a găsit deschis… A intrat… Mirat, se vede, că e deschisă… Ce-o fi vrut nu ştiu… Că o dată i-am auzit paşii în sufragerie. Am sărit ca arsă… Goală cum eram şi am tras zăvorul… A simţit. A bătut furios în uşă… A zgâlţânat-o… Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau balele… După câtva timp s-a potolit, dar n-a plecat… Parcă s-a culcat dincolo pe divan şi asculta. Drept să-ţi spun, m-am speriat şi eu. Îl ştiam nervos, în stare de orice nebunie. Bătrânul îmi spunea mereu bâlbâind de spaimă: „Poate că vrea parale?… Asta mă plictiseşte. Ţi-am spus… Cine e? Ce vrea?” Mereu se scula şi se îmbrăca, punea brâul lui Iov – că acum, seara, îl dezbrăcase – şi iar îl scotea… Parcă nu ştia cum să se înfăţişeze când celălalt o sparge uşa… După vreun ceas Ladima a plecat… A spart nişte ceşti care erau aci… O fi înjurat şi a trântit uşa… Tot mi-a fost frică şi am ieşit cu băgare de seamă să văd… Plecase… Slavă Domnului… M-am dus acum să închid uşa… Ce să vezi? Scosese cheia, încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el… Uimită: o luase la el! Eram acum închişi în casă… Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se întâlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl pândeşte în stradă… Da pe urmă… Zău… Ce să-ţi spun, chestia vedeam că-l excită… Mă întreba, când îi venea mai bine… Gâfâind. Aşa în şoaptă… Aiurit… „Te iubeşte?… Spune… Te iubeşte…?”
Ascult automat… S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, dar Emilia continuă senină:
— Mai greu a fost când s-a întors Valeria… Un ceas ne-am căznit până să stricăm broasca… Azi îmi vine să râd ce caraghioşi eram făcând amândoi pe lăcătuşii, cu securea de tăiat lemne, dar atunci i-aş fi tocat capul nebunului ăla. Şi Valeria care îngheţase la uşă… Tocmai la prânz mi-a trimis cheia şi cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am făcut-o bucăţele… Mă făcea ca pe o femeie de stradă… Spunea că niciodată nu m-a socotit altceva… Că nu m-a iubit… Că-i e silă de mine… Că ar vrea să nu mă mai întâlnească niciodată. Vro două luni de zile, aşa… Până la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întâlnit de câteva ori, dar a întors furios capul… O dată la cinematograf, din întâmplare am fost alături… Când m-a recunoscut în pauză, s-a sculat şi a plecat… Nu pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine… Dar oricum, vorba Valeriei, era bine când venea, că tot aveam nevoie de el… Tocmai peste vreo două luni, când ne-am împăcat, i-am explicat aşa, pe larg, că din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu am ştiut cine e… că am crezut că e vreun hoţ. M-a crezut. Şi tot el şi-a cerut iertare… Mi-a spus atunci cât a suferit… Pe divan a stat un ceas, hotărât că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat să mă strângă de gât… Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic… I-ar fi strigat numai să iasă… Şi dacă n-ar fi ieşit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un câine sângerat, că i-a fost teamă că o să înnebunească şi a pornit aşa, cu ochii în foc şi cu tâmplele pocnind… pe străzi, prin zăpadă… Fără să ştie unde… Zicea că nu putea să respire şi mai mult alerga… Pe urmă, după ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat până aproape de prânz. Când mi-a scris scrisoarea şi mi-a trimis cheia.
Eu ştiam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne împăcăm şi de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deşi ştiu că ţi-e capul plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-ţi explic ce a fost în seara aceea…”. Şi a venit… Era, săracu, aşa de emoţionat… Îi străluceau ochii, ba a şi plâns… Era cât pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine… Dar l-am lăsat să mă sărute toată seara… Căci Valeria ne-a lăsat singuri în dormitor… Toată noaptea mi-a vorbit… A plecat tocmai când se lumina de ziuă… Mi-a spus – zău – că e una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa lui… Din oraş mi-a trimis un buchet cu flori şi câteva rânduri. Trebuie să fie acolo.
Da. Cu scrisul mai aplecat şi mai halucinant ca oricând:
Emy,… Îţi repet şi acum: iartă-mă! Când mă gândesc ce drăguţă eşti tu – când nimeni nu te obligă la asta, nu-i aşa?
— Şi ce grosolan, ce dezgustător am fost eu… Mi-e silă de mine… Aş vrea ca florile acestea să aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieţii… Şi ale oamenilor… De altfel, suferinţa mea atroce a fost un cancer în aste două luni, când te căutam de dimineaţă până seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine…
Te pândeam seara când ieşeai de la teatru, numai ca să te văd ducându-te cine ştie unde… Tmy, în clipa când am aflat că totul nu fusese decât un rod bolnav al grabei şi imaginaţiei mele – căci trebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat… Mi s-a părut că am reînviat. Eu, când auzisem în seara aceea de demenţa pocnetul zăvorului, când am înţeles că în pustiul mut, în care nu era un semn de viaţă, era totuşi cineva, dincolo de uşă, cineva fără chip… Şi mai erai încă şi tu, mi-am pierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia… Ăsta e cuvântul… M-a speriat… N-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe… Am încremenit câteva clipe înaintea uşii încuiate. M-am purtat atât de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din oraşul acesta care găseşte din când în când câteva clipe şi pentru un nefericit ca mine – fără nici un interes… Cu ce nerozii iţi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l pe George
— O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. Îmi spunea – că faţă de noi n-avea secrete – cum era amânat mereu la gazete… De azi pe mâine. (Ce lipsă de experienţă, ce naivitate, gândesc eu, să-i iei confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul decât solicitând compătimirea ei. În afară de cazuri rare, e tristă imprudenţă să inspiri – chiar şi fără sa vrei femeii pe care o iubeşti. Cum a putut fi atât de puţin înarmat pentru asemenea luptă, un om atât de inteligent? E drept că şi credea prea mult în ele.)
Prin februarie găsise de făcut nişte traduceri, la o librărie. Traducea un roman cu trei lei pagina… Uneori făcea până la patruzeci de pagini pe zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paşte s-a terminat insa şi cu romanul. Era foarte trist şi-i plăcea să stea de vorbă cu noi, să-şi spuie necazurile. Nouă ne părea rău.
Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasa.
Emy dragă, N-am putut ieşi din casă azi… Sunt răcit şi ploaia asta rece care nu mai sfârşeşte mă descompune… Scara casei e udă şi murdara… Trotuarele sunt sparte… Unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă… Unde e puţin ioc, trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne, butoaie goale sau cărămizi… E cu neputinţă să mergi pe jos în voia ta… Lăsându-le gândurilor… Ghetele îţi devin de două ori mai grele… Dezgustător început de primăvara… Cât îţi sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost vieţii mele, deşi eu o merit atât de puţin… Când capitala asta a tuturor vânzărilor, a tuturor compromisurilor, a tuturor tranzacţiilor oferă atâta femeilor frumoase, tu renunţi la tot, ca să stai să asculţi la bietele mele prostii. As vrea să fiu bogat, Emy… Mă încălzeşte ca un vin fierbinte gândul că aş putea veni să te iau de la teatru, în automobil, că aş putea să te chem la mine într-un interior uscat, uscat, Emy, înţelegi tu, cu covoare groase pe jos, cu baie… Cu baie, Emy, cu fotolii adânci şi lămpi regale, aşa cum văd în interioarele luminate când trec seara pe bulevard. Aş vrea să fiu bogat, Emy, azi când îndur mai multă mizerie ca oricând.
— Valeria bănuia, dar mie nu-mi venea să cred că erau zile când nu mânca, mai ales acum când nu mai avea slujbă la gazetă. Totdeauna oprea câte ceva dulce la masă pentru el. La început nu lua, mai făcea nazuri, dar ea stăruia, câteodată îl ameninţa şi îl făcea să mănânce.
Să fiu nu chiar bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care l-am găsit la un confrate la Râmnicul-Sărat, astă-iarnă, când m-a invitat pentru două zile la el. O casă mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, cu duşumele uscate, cu perdele albe la ferestre, cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cu o cameră de musafiri – ba nu, pe asta aş desfiinţa-o, dacă eşti tu cu mine nu mai vreau pe nimeni – al cărei aşternut seara era olandă şi dantelă, cu o mescioară, şi pe ea o lampă portativă, să citeşti culcat… Biroul lui simplu de tot, dar aşa aş vrea unul pentru toată viaţa: o masă mare de stejar… Rafturi negre, până la jumătatea peretelui alb, pentru cărţi, un fotoliu adânc pentru fumat ţigara. Ah, şi-o nevastă, o nevastă plinuţă, albă ca tine, cu ochii mari, verzi, numai viaţă, strălucitoare de curăţenie şi sănătate… ca un model de Tiţian, aşa ca Lavinia, ca Emilia, ca să prepare ceaiul… Să ai papuci calzi… Asta… Asta… Visez.
Si ştiu că e imposibil, Emy… Numai dacă nu cumva voi fi numit suplinitor într-un orăşel de provincie… Vream să nu-ţi spun… Dar gândul mă roade… Trebuie să-l spun cu un ceas mai devreme… Am vorbit cu Pillat, nepotul Brătienilor, şi mi-a promis că mă va recomanda dr. -ului Angelescu.
Tristul tău, George.
P. S. Şi o cameră de musafiri, Emy… Acolo va sta Valeria… Scumpa Valeria pe care nici nu mă gândesc s-o las aci…
— Era atât de copilăros, încât îşi închipuia că o să mă las de teatru ca să merg la… Râmnicul-Sărat. S-a aplecat să examineze o cicatrice ca o aripioară albă pe care o am deasupra genunchiului: Când ai căzut cu aeroplanul?
— Nu, automobilul; m-am răsturnat lângă Paris.
Emy dragă, E o copilărie… Iată-te acum şi geloasă… Dragă, dar n-a fost nimic, absolut nimic… În antract stăteam de vorbă cu autorul şi, când a trecut Lena Corematipe lângă noi, el a oprit-o şi-a întrebat-o ce impresie are… Pe urmă m-a prezentat… Spre marea mea mirare mi-a spus că mă cunoaşte din cetit… şi chiar mi-a spus titlul unei bucăţi a mea, apărută acum vreo trei săptămâni… Îţi spun drept, asta m-a impresionat foarte mult şi, om în toată firea, am început să mă bâlbâi… Pe urmă, foarte drăguţă, ne-a invitat în lojă pentru actul următor, căci se ridicase cortina… O găseam, îţi spun drept, încântătoare dar, cum se zice, nu e genul meu… Genul meu e alcătuit dintr-un singur exemplar în lumea aceasta şi acela eşti tu, Emy… Dacă vrei tu, renunţ şi la ceaiul la care ne-a invitat pe mine şi pe Horia Dumbravă.
— Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai asta nu mi-o închipuiam.)
Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată… A întors capul spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu funcţiona decât în mare, scoborând gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc de raţă, dispreţuitor şi făcea oarecum cu ochiul… Ceea ce însemna: „Crezi asta?”
— Făceam aşa, pe nebuna… Nu, dar mă plictisea pramatia… De caţaoancă, că-l invitase în lojă. Aşa face cu toţi. Nu aveam eu chef ca el să stea în lojă cu ea… Şi pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, aşa, haloimăs… ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Şi sfârşind iar cu mimică, batjocoritor: Săracu… Îi era frică să nu sufăr…
— Ascultă, Emilia, tu ştiai că suferă din cauza ta?
— Aşa sunt bărbaţii, îşi fac idei… Desigur că suferea… Dar era mândru, nu arăta totdeauna… Şi pe urmă îi plăcea să vie la noi… De multe ori când nu eram acasă, venea şi mă aştepta. Sta de vorbă cu Valeria… Ceasuri întregi… Discutau… Făceau planuri. Era pentru el foarte bine… Dar ce puteam face? Aveam atâtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Şi cu o mândrie groasă: Ştii… pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult…
Acum o nouă scrisoare pe hârtie de caiet.
— Asta e scrisă la noi, când mă aştepta, e hârtie de la rol.
Emy, Te-am aşteptat până la 12 1/2… Îmi tot ziceam că vii şi aşa a trecut de miezul nopţii… Valeria spune că ai fost să repeţi la o camaradă acasă, şi bănuieşte că, întârziind şi prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo… Am jucat amândoi tabinet. I-am luat două partide, deşi am prins-o trişând… Ne-am certat… Era să ne luăm la bătaie… Pe urmă ne-am împăcat… În jurul unor linguriţe de şerbet şi cafele… Ce bine era să fii şi tu acasă, Emy… Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt un ocnaş al vieţii. Mă odihneşte un calm, o senzaţie de împăcare ca o morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Uşa e deschisă şi lasă să treacă din sufragerie o făşie lată de lumină, care cade transversal pe patul atât de alb, larg, curat, neatins; în fund luna bate prin fereastră, luminând pe dinafară abajurul galben.
Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi mai luxos din casă, aşa cum vânătorii serioşi dau cea mai mare grijă şi fac mari sacrificii pentru obiectele de vânat… Ştiu de asemeni că actorii, când vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional.
În oraşul acesta putred, în care totul e de vânzare… Interiorul acesta e un refugiu de frumuseţe şi curăţenie… Mă ridic să plec, Emilia, nu fără să sărut cald mâinile Valeriei, duhul îngrijitor, protector, organizator al acestui locaş de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, cu braţele goale, cetind la lampă. Cu imaginea aceasta în minte, cu sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceaţa ploioasă… ca să străbat Bucureştii în lat, cu norocul meu.
George.
P. S. Mă duc să-ţi aduc mâine biletele… Cred că le-a oprit Găiceanu.
— Nimeni nu putea să-l mai înţeleagă… Uneori se supăra din nimic, era bănuitor, îl vedeam nu ştiu cum, pripit, amărât, plecând îmbufnat. Şi tocmai atunci n-avea dreptate. Alteori era aşa de blând şi de cumsecade. Uite, timp de o săptămână n-am dormit acasă, eram cu unul… Valeriei îi era urât singură acasă, sta cu el de vorbă şi-i spunea că repet pentru un turneu… După aceea am plecat cu tipul la Braşov, iar Valeria i-a spus că am plecat în turneul Teatrului Naţional…
— N-a bănuit nimic?
— Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva.
Emy, Îmi e peste putinţă să pricep ceva… Cum poţi să faci asemenea copilării?… Eram ieri seară la „Giordache”, într-o cameră separată de sus, când, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezul nopţii, te-am văzut prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii… Am crezut că-mi vine rău… Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru… Am stat multă vreme în loc, ascultând… Vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormităţi n-ai spus. Erai desigur beată… N-am stat până la ziuă la uşă, de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă… Emy, tu eşti un copil, nu-ţi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră separată cu diva-nuri murdare şi oglinzi zgâriate cu pornografii… Dacă se află ceva, eşti compromisă pentru totdeauna. Dragă, nu te lua după colegele tale. Pentru că ele sunt nişte dezmăţate. Dar tu, Emy, gândeşte-te la Valeria, gândeşte-te la toţi cei care văd în tine o artistă mare. Sunt sigur că n-ai ştiut despre ce e vorba. Mi-e gura coclită. Mă simt bolnav, Emy.
G…
Am rămas cu hârtia înţepenită în mână… Ea se sprijinise cu umărul de mine şi sânul ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braţului meu, îl simţeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare.
— La „Giordache”?
— Ah! Ce a mai fost şi atunci… Ce motiv de ceartă, două săptămâni. De obicei n-aveam nici o grijă seara când mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-l întâlnesc… Totdeauna el mânca în birturi şi prin bodegi. În seara aceea se înfiinţa un club, nu ştiu ce spunea el, al scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenta şi pe urmă şeful de cabinet cu doi prieteni ai lui… Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, da… Parcă aşa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi spuneam tot felul de prostii… Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alţii. Şi el era la uşă, dragă… Închipuie-ţi…!
În chipul acesta am înţeles oarecum cauza tragediei lui Ladima… Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea şi cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poţi niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor… Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prinţesă, ci patul ei plin de atâtea mistere, după-amiezele şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decât are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină şi tacâmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanţată decât toate distanţele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii ţări.
— A venit să se plângă Valeriei… I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce „imprudenţă” am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?… În cameră separată la „Giordache…„?”
I-am spus cu jurăminte, bineînţeles, că n-am ştiut de ce e vorba… Că am crezut că mergem în restaurant… Că era ziua de naştere a Ginei… Mai ştiu eu ce?… Două săptămâni a suferit îngrozitor… Nu mă mai săruta… ca să mă pedepsească, „să mă facă să sufăr”… Era mereu gânditor, devenise mai bănuitor ca oricând. Mă plictisea, nu-i vorbă, puţin, căci fireşte ştia tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că trăiesc cu el, căci toţi ştiau că sunt cu Traian…
— Care Traian?… E vreun actor…?
— Eşti nebun?… Şi a făcut o strâmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferenţiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru… E o prostie… Întâi că se află şi pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci: „Aşa?… Te-ai culcat cu ăla şi cu mine nu…?” Sunt foarte drăguţă cu ei şi atâta tot… Ce rost ar avea să mă culc cu Bălţăteanu, să zic aşa?… Colegi…
— Dar Traian cine era?
— Un inginer de la Căile Ferate… Venea cu maşina să mă ia… Tot teatrul ştia că suntem împreună…
— Şi Ladima n-a ştiut nimic?
— La început n-a ştiut… pe urmă a aflat ceva… Dar am tăgăduit… Spunând că aşa vorbeşte lumea… Că Traian nu vine pentru mine… ci pentru Gina… A mers cam greu, dar până la urmă tot a crezut. Stai că-ţi arăt acum, că sunt câteva scrisori din vremea aia…
Intervin grăbit, speriat:
— Lasă-le la rând. Şi surâd. Dar văd că ţii minte? Bună, indulgentă:
— Cum o să uit câte încurcături îmi făcea?
Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit şi alţii, aşa cum am făcut eu acum… Dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.
— Ce te uiţi aşa la mine? Mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe toate feţele, cu litere mai lungi parcă…
Scumpă Emy, Trebuie să-ţi scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica, de o săptămână încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întâlnit ieri prin faţa teatrului cu Gina şi n-a fost chip să scot o vorbă de la ea… Ce sunt ascunzişurile astea?… Până şi Valeria a început să aibă, de câte ori o văd, un aer încurcat… Repetiţii şi iar repetiţii, deşi am impresia că totuşi nu joci decât prea rar pentru atâtea repetiţii. Emilia, mai fii puţin şi a mea… E aşa de puţin ce-ţi cer. Imaginea ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu… De altfel, e posibil să intervie o mare schimbare în viaţa noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment… S-ar putea, Emy, ca în scurtă vreme să avem bani… Bani… Să ai ce-ţi trebuie, oferit de mine… Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea, azi… Nu pot spune pentru moment… Ai să vezi… Ba da… Trebuie să-ţi spun… Îţi reproşez că tu îmi ascunzi lucruri, şi chiar în aceeaşi scrisoare, eu însumi mă fac vinovat de asta… Emy, un prieten mai tânăr, foarte, foarte bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nu ştia că am demisionat… Noroc că Negrea, secretarul, îmi ştia adresa şi mi-a trimis vorbă… A doua zi de dimineaţă m-am întâlnit cu el… În biroul lui am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă acasă, are locuinţă în oraş, pe Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcut foarte mult. Uite despre ce e vorba… Un frate mai mic al lor a murit… Şi vor să facă o fundaţie culturală… Bătrânul vrea să dea toată partea eventuală de moştenire a celui mort-sau o bună parte, pentru această fundaţie… E vorba de vreo 7- 8 milioane. N-au vorbit până acum cu nimeni şi prietenul meu a ţinut să mă consulte întâi pe mine. Din venitul cam de un milion pe an se vor face 100 de burse pentru şcoalele primare, căci bătrânul n-ar vrea să mai rămână nici un neştiutor de carte, 10 burse pentru şcoalele secundare, 4 burse pentru Universitate… Din restul venitului, cam 5- 6000 de lei se vor da anual premii pentru literatură, muzică, pictură şi teatru. Astea le-am fixat eu… A vorbit şi cu bătrânul şi cred că au căzut de acord cu mine. Va fi şi un fond de ajutorare… Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfârşită bucurie… E posibil să fiu numit secretarul acestei fundaţii. Ar părea lumea altfel construită, Emy.
Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la „Modern”… A plătit el. Mâine ne întâlnim de-a dreptul la masă, ca să continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să găsesc parale undeva, că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească.
G. D. L.
Emilia vede că nu mai dau nici un semn de viaţă, ca un bolnav în criză.
— Ce ai rămas aşa?… Ia uite cum a rămas!… Îşi încruntă puţin privirea, ca să înţeleagă mai bine, cu ochii aceia mari, care nu văd decât simplu… Ţi s-au umezit ochii? Ce e? Noroc că pot minţi aşa, reflex aproape.
— Mi-am adus aminte de fratele meu care a murit şi el.
Din cauza fratelui mi s-au umezit ochii, dar trebuie să mărturisesc, oricât ar fi de monstruos, că nu din cauza lui Sorin, ci din pricina acestui biet frate, frate adevărat, din acelaşi altoi de suferinţă, care era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari… al cărui destin eu aş fi putut să-l schimb în această lună aprilie, când i-am vorbit despre această „fundaţie” şi n-am ştiut.
— Ai avut un frate mai mic?
— Da…
E înduioşată…
Aproape că a turtit cutia cu scrisori, trebuie să se ridice în cot, ca să luăm alta.
Emy, Ce-a mai fost ieri? Ştiam că nu ai decât în actul trei şi am venit să te iau… M-am jenat să intru în cabina voastră… Îmi închipuiam că se îmbracă fetele şi ţi-am trimis vorbă… Mi-ai spus să te aştept şi pe urmă n-ai venit… Fetele mi-au spus că te-a chemat directorul… M-am interesat însă şi am aflat că nici n-a fost directorul în seara aceea la teatru şi nici nu vine de obicei la spectacol. Te-am căutat apoi pretutindeni… Nimeni nu mi-a spus… Nu te văd aproape două săptămâni şi atunci ne pierdem unul de altul?… M-am întâlnit cu Gina, care vrea să-ţi vorbească… Spune că nici ea nu te vede…
Întoarce spre mine capul rotund de pisică de lemn, cu orbitele geometrice.
— Ce-a fost şi atunci… Traian mă aştepta la „Elysee” şi nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia… A trebuit să rog fetele să-l ţie de vorbă până plec, căci dacă s-ar fi luat după mine, îl ştiam, nu mai scăpăm de el. Pe ele le amuza foarte mult aşa… Vivi l-a luat în cabina cealaltă, şi el a marşat… Ele râdeau să se prăpădească… Nu pricepea nimic şi era mirat de atâta prietenie şi dragoste din partea lor.
Acum ţine ea, în mâna grăsuţă, scrisorile, şi eu citesc peste umărul ei rotund. Am făcut-o înadins pentru ca să mi le comenteze, fără să-i cer anume asta, căci, desigur că, numai aşa din reacţiune animală, ar refuza… Sub pretext că stau mai bine, m-am rezemat de ea cu un soi de familiaritate complice şi tandră… Creşte în mine o durere mărăcinoasă şi sunt actor într-un teatru care, ca teatrul în teatru din Hamlet, corespunde unei drame adevărate.
Scumpa mea, Mâine vreau să te văd neapărat, Emy, am veşti bune de tot… Nici nu ştii ce înfrigurat sunt… Ieri am luat din nou masa cu prietenul meu, afară din oraş… Nici nu mi-am închipuit că s-au deschis grădinile şi mai ales că se poate mânca şi ziua acolo… La „Flora”, la prânz, parcă eşti într-o staţie climaterică în străinătate… Grădină mare cât un parc cu parmalâc verde, cu mese afară, aşa în plin soare… Galantarul bogat cu mâncăruri, chelnerii îngrijiţi îţi dau impresia de odihnă, de curat, ca de sanatoriu. M-am simţit aşa de bine… Pe urmă, după ce am luat cafele şi coniac, un coniac tare şi uşor ca o flacără galbenă, am făcut un tur cu maşina până la Otopeni… Cu toate că şoseaua era stricată, mi se părea că nici în leagăn, când eram mic, nu m-am simţit aşa de bine, la ora 2, după o masă bună, ca în fotoliul adânc şi elastic al maşinii (puţin ameţit de vin, e drept). Ei bine, Emy, fundaţia e pe cale să se realizeze… S-ar putea să mergem încă din vara aceasta la Râmnicul-Sărat… Căci acolo vreau să mergem, Emy. Obligaţiile mele de secretar nu mi-ar impune să stau în Bucureşti… Aşa încât în loc să trăim prost aci, am putea trăi curat şi frumos acolo.
Când îţi spuneam: „Emilia, dă-mi un an de aşteptare şi încredere, şi totul se va schimba…” Fii mâine acasă… Trebuie să stăm de vorbă.
G. D. L.
— Mi-era imposibil… Traian nu mă lăsa nici un minut liberă… Dormeam şi mâneam la el, dar Valeria nu-i spunea lui Ladima… Veneam numai să mă schimb acasă… El venea însă în fiecare seară şi juca tabinet, aşteptându-mă, cu Valeria.
— Şi cum s-a terminat cu Traian?
Trăsăturile caligrafice, adică fruntea senină cilindrică, sprâncenele aduse din condei, ochii mari neadânciţi în pleoapele grăsuţe, catifelate, se strâmbă într-o denunţare:
— Intrigile, dragă… Că în teatru e ca un viespar… I-au scris scrisori… Aş vrea s-o mai întreb, dar e în mine o drojdie de oboseală şi nemulţumire, când îmi amintesc de…
Fundaţia s-a făcut. Nu are venituri de un milion, dar are, e adevărat, un secretar. Nici o clipă, nici ca o bănuială măcar, nu mi-ar fi trecut prin cap că am putea oferi unui domn atât de bine postul acesta… In îmbrăcămintea lui serioasă, de profesor, în tonul academic, cum să-ţi spun? Cu care vorbea, superioritatea intelectuală şi de om de lume pe care o manifesta nu ţi-ar fi permis nici o clipă să crezi că unui asemenea om îi poţi face ofensa să-i oferi un post de secretar al unei fundaţii particulare pe care noi l-am încredinţat unui tânăr student recomandat de un profesor. S-au dat premii, e drept, între altele şi unul de poezie. Tata a cerut Academiei şi unor scriitori cunoscuţi să decearnă „Premiul Sorin Vasilescu” de 30 000 de lei. Trebuie să spun cu sinceritate că auzisem că e un excelent gazetar, dar n-am ştiut, până la sinuciderea lui, că Ladima e şi poet, şi mai puţin, cum au scris unii atunci, că e un foarte mare poet. Premiul a fost dat deci altcuiva.
— Vrei să trimit să mai aducă ţigări? La ce te gândeşti?
— Da… Mai pe urmă…
— Chestia cu ce credea el nu s-a făcut, dar pe urmă a găsit ceva la o revistă, nu ştiu unde… Lucra… Era aşa… Secretar… Dar nu câştiga mai nimic.
Emy scumpă, Ţin foarte mult să te rog un lucru… Am invitat la masă… Mergem într-un loc unde se mănâncă admirabil, e o cârciumă pe Buzeşti, „La Nepotu” – trei buni prieteni ai mei… Le-am spus – numai lor, Emy – pentru că suntem foarte buni prieteni, căci ne vedem în fiecare zi la cafenea, că va veni şi logodnica mea… Emy, nu-ţi închipui ce cald mi separe cuvântul acesta şi înflorit, numai când îl pronunţ: logodnica mea… Aş fi fericit să fiu într-o seară în mijlocul prietenilor mei buni, cu logodnica mea… (N-am mai spus la altcineva la nimeni că suntem logodiţi, nu te supăra…) Dar cuviinţa cere să ţi-i prezint dinainte.
Iată-i de pe acum, în scris. Unul, Bulgăran, este un mare savant, Emilia… Fireşte, nu e profesor universitar… Pentru că numai diplomele contează în ţara asta… Are o teorie extraordinară asupra atomilor… pe care o va scrie şi o va traduce în franţuzeşte. A făcut descoperiri literare care au revoluţionat istoria literaturii noastre… Cibânoiu a fost cancelar la Externe… N-a înaintat pentru că ştii ce înseamnă să înaintezi la Externe; să fii din lumea lor şi să perii toată viaţa… Acum vreo cincisprezece ani, Cibănoiu a pus semnul mirării într-un ordin al secretarului general, care credea că St. Louis e un oraş din Franţa şi numise un consul acolo… E un mare teozof Emy, ai să-l cunoşti… Colaborează la o mulţime de reviste teozofice franceze şi germane… Are o bibliotecă imensă… Penciulescu, cel care întregeşte trinitatea, e, fără îndoială, cel mai deştept om din ţara românească… Ripostele lui sunt celebre… Ras, negricios, cu o faţă de consul roman blazat, e de o cultură care sperie şi pe profesorii universitari. N-a primit niciodată o catedră, a socotit nedemn de el asta… A preferat să fie suplinitor la un liceu particular, decât să se preteze la compromisuri.
Un profesor universitar care îşi pusese ochii pe el, de când era student, şi-a dat catedra şi fata după altul, când a văzut că Penciulescu face… Mofturi. Ai să-i cunoşti, Emy, şi ai să vezi ce ţipi interesanţi sunt. Prin urmare, dragă, trec mâine să te iau pe la 8 1/2 nu?
G. D. L.
Se întoarce, şi acum încă deziluzionată, schimbă picioarele… Se întinde, voinică, a plictiseală.
— Am fost… Vai ce seară… Erau nişte rable, de parcă eram în spital… Unu n-avea dinţi şi făcea spirite… Altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni şi-a găsit el!… Am stat numai până la 11, că mi s-a părut o prostie să pierd noaptea cu o adunătură ca asta. Biletul ăsta (de la mine din mână) l-am găsit de dimineaţa, vârât pe sub uşă, e iscălit de ei trei.
Păcat, Emy, că n-ai stat… Prietenii mei te găsesc foarte bine… Le-ai plăcut enorm… Noi acum am încheiat… Dimineaţa… Ei mi-au spus să trec să-ţi las pe sub uşă biletul acesta pe care iscălesc cu toţii. Cu cele mai dulci sărutări de mâini, G.
Gedem nu ştie ce comoară are. Bulgăran… Nici ducele de Sagan n-a prezentat o aşa frumuseţe la un supeu prietenilor lui… Cibănoiu.
Dacă aveai de gând să pleci aşa de repede, de ce ai mai venit? Penciulescu.
Cam în vremea asta, plecam pe câte două-trei zile din Bucureşti cu Traian… Că încă nu rupsesem cu el. Avea inspecţii şi mergeam şi eu… Stăteam la hotel, până venea el, pe urmă ieşeam împreună la masă la restaurant. La Giurgiu… La Buzău… O dată am fost şi la Roman… Ladima era foarte enervat şi devenise bănuitor12. 1 Caută ţigări pe noptieră şi nu găseşte.
— Nu mai sunt ţigări?
Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat şi mare, ci aproape drept şi mai mic.
Aseară treceam, pe lângă un grup, în faţa teatrului. Unul dintre actorii tineri povestea ceva şi toţi râdeau. Când m-am apropiat, toţi au tăcut şi păreau jenaţi… L-am luat pe Ion Sârbul deoparte şi, după câtva timp, necăjit, enervat, sâcâit, mi-a spus, îndurerat: „Gedem, eşti un dobitoc fără pereche… Niţescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru particular cu un coasociat director… A văzut-o mergând cu el la teatru, la o oră când nu puteau fi nici măcar repetiţii… A urmărit-o, a intrat în teatru şi de la uşa cabinei a ascultat şi a înţeles totul. Pe urmă?… Gedem, eşti un dobitoc fără pereche… Cu tot geniul tău… La revedere… Nu te mai apropia de grupurile care râd cu hohote… Nu uita să depui cărţi de vizită la Anul nou şi la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere…” şi aplecat bătând mătănii. Nu sunt, Emy, nici fiirios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfârşită milă de mine… Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit sâmburele să dea bostan, şi bobul de grâu spic… S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc… Cu bine, Emy, fii fericită, căci există soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creat Dumnezeu.
G. D. Ladima
— Am crezut că acum s-a sfârşit… A fost în mai asta, într-o ghină mizerabilă… Ştiam că pe întâi iunie sunt concediată de la Naţional. Speram să intru la alt teatru, particular… L-am pierdut şi pe Traian… Şi acum se mai supăra şi Ladima. O lună n-am mai ştiut de el nimic… Pe urmă am aflat că e bolnav.
În anul acela, în iunie, am avut şi eu un conflict cu el… Era în comitetul unei expoziţii de câini… Pentru că se ştia că e unul dintre cei mai buni cunoscători ai raselor de câini din ţara noastră. Pe maidanul fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuşti şi coteţe, cu tot soiul de câini şi căţei. L-am rugat să dea, în loc de premiul doi, premiul întâi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi mai da pace.
— Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întâi a fost dat de vreo zece ori până acum. Asta mă plictiseşte… Scuză-mă. Plec acasă. M-am săturat.
Emilia a luat un bilet, care, de altfel, venea la rând.
— Ce bilet este ăsta? Şi îl cercetez mirat.
— De la un prieten al lui… De la Cibănoiu.
Domnişoară, Iertaţi-mă dacă intervenţia mea este inoportună şi deplasată. Dar ştiu ce inimă bună aveţi şi sunt sigur că dacă sunteţi cauza unei atât de mari suferinţe, e că nici nu bănuiţi răul pe care-l faceţi… De vreo săptămână, domnişoară, prietenul nostru merge spre moarte… Pe căldurile acestea grozave, e singur, fără nimeni lângă el, şi sunt sigur că prezenţa d-voastră câteva minute lângă patul lui… ar fi ca un balsam… Doctorul i-a interzis să coboare şi noi facem, cu rândul, pe paznicii lui, dar avem foarte puţin timp liber.
Cibănoiu
— Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal… Dar s-a dus Valeria numaidecât… Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei… Nu era măturat de zile întregi, o gândăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mâncare. Pe cărţi sta praful de un deget. El avea nevoie de pungi cu gheaţă pe frunte şi seara comprese calde la ficat… Era slăbit, neras, rufăria patului murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai să măture şi să aducă apă dimineaţa. Valeria a venit înapoi acasă… A luat un ciocan, cuie, cearşafuri de pat şi o pernă cu feţele ei, a luat un reşou, că eu am vreo două-trei, că mereu se strică şi nu vreau să rămân fără niciunul.
Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate şi priză pentru reşou, aşa că tocmai bine putea să încălzească apa.
Împreună cu Cibănoiu l-au coborât jos din pat… L-au aşezat pe saltele în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curăţat puţin de păianjeni, a măturat bine, a pus praf pentru ploşniţe şi pâine muiată în acid boric pentru gândaci. A dres ea singură patul, că Cibănoiu nu se pricepea la nimic… A potrivit rafturile de cărţi. Pe urmă a primenit aşternutul, a spălat vasele şi paharele… Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoştea odaia… In fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de câteva ori, când avea dureri, a stat şi noaptea lângă patul lui. Că era bolnav de ficat, nu ştiu ce avea, că nu avea voie să bea decât lapte. Spune Valeria că avea nişte dureri îngrozitoare, uneori îşi muşca mâinile ca să nu strige… Când îi treceau crizele stăteau de vorbă… Şi ei şi lui le plăcea să stea la discuţie… Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul… Ea adusese un borcan de dulceaţă de acasă şi pregătea la reşou cafele, de trata prietenii când veneau… Seara se adunau toate rablele acolo şi zice Valeria că petreceau foarte bine.
De văzut nu ne-am văzut toată vara… Eu fusesem la Bârlad tot timpul… El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin Transilvania… S-a angajat pe urmă la o gazetă de la Chişinău, dar nu ştiu de ce n-a stat decât două luni. Pe la sfârşitul verii mi-a venit un angajament de la Teatrul Naţional de acolo. Am bănuit eu că trebuie să fie ceva cu el acolo… Dar n-am primit… Trebuia să transportăm casa şi ne era greu.
Valeria dragă, Nu înţeleg de ce te-ai grăbit atât să-mi trimiţi cărţile împrumutate… Îmi făcea plăcere să le ştiu la d-ta… Dacă vrei altele, oricând, toată mica mea bibliotecă îţi stă la dispoziţie… Ştiu că niciodată cărţile pe care le iubesc atât nu vor fi în mâini mai bune, mai îngrijitoare şi atât de iubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul, George Demetru Ladima
— În septembrie, când ne-am întors, Valeria, care împrumutase nişte cărţi de la el-nu le-a citit, că nu i-a plăcut niciuna – i le-a trimis înapoi… Despre mine nu spunea nici un rând, nici n-o întreba niciodată… Aflase şi el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca şi logodită…
— Arghiropol era un societar al teatrului? Nu l-au scos la pensie? Aşa auzisem parcă…
— Da, şi a stat la noi în casă vreo două săptămâni. Decât să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanţi găsesc eu câţi vreau… (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat „complezent”.) Arghiropol a şi stat aci, vreo trei săptămâni… Ladima ştia… Când ne întâlneam pe stradă, mă saluta foarte rece şi aşa… Foarte demn… Că nu mai venea nici la noi… Ii spusese Valeria că m-am logodit şi că de Sfântul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare… La National, însă, tot n-am mai putut să intru… Nici Nae Gheorghidiu nu putea face nimic, că acum fusese scos de la minister şi îl atacau mai toate gazetele.
Domnişoară, Am publicat astă-vară în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadenţa teatrului românesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în generaţia tânără, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotărât să facem o grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium. Un tânăr regizor, Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin, va pune în scenă. Înainte de spectacol vom ţine conferinţe arătând ce vrem. Sunt nădejdi mari că vom revoluţiona în întregime teatrul românesc învechit, rămas la formule vulgare, bulevardiere. Cea dintâi piesă pe care o vom juca va fi învierea lui Tolstoi, într-un singur decor, cu proiectoare şi recuzită modernistă… Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei şi, după oarecare discuţii, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, s-a căzut de acord. Pe bărbat îl va juca un tânăr absolvent al Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoşti, pentru că se spun despre el lucruri extraordinare. V. I. Stefanovici, unul dintre cei mai reputaţi esteţi de la noi, va vorbi despre Tolstoi şi regia lui Gordon Craig. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată în perdele cenuşii, iar scena transformată.
G. D. Ladima
— Deşi nu plăteau nimic şi ştiam eu cât timp se pierde cu repetiţiile, am primit… Venea şi el, în fiecare zi, la repetiţii, sta într-un stal în întunericul sălii, şi-mi vorbea foarte politicos. Îmi plăcea mult mai mult aşa cum se întorseseră lucrurile. Miroseam eu câteodată că trece anume pentru mine pe la uşa regizorului.
— Şi s-a jucat spectacolul?
— De vreo trei ori… Am aci şi critica…
A coborât şi a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse ziare… Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea încercări şi spunea că singura care a înţeles rolul a fost domnişoara Răchitaru, şi de Dimineaţa, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu şi remarca în treacăt pe domnişoara Răchitaru, „care a fost în rol”, toate celelalte critici mai mărunte vorbeau, aşa, călduros despre spectacol şi rând pe rând arătau că mai ales în scenele de beţie, Maslova a domnişoarei Răchitaru a cutremurat sala… „Are un temperament copleşitor, scria unul dintre critici, şi Teatrul National a făcut o greşeală de neiertat concediind-o.” Mai erau câteva reviste, mici probabil, pe hârtie velină, care cereau ca neapărat să se încredinţeze un teatru permanent lui Doriadi.
— Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la Naţional, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol… Care, după ce stătuse trei săptămâni în casă la noi, rupsese logodna. Şi încruntând, prea puţin, centrul de întâlnire deasupra nasului, a atâtor linii caligrafice: Iar intrigi şi anonime. Că ştii cum e acolo! A aflat şi de falimentul băncii.
— Ce faliment? Întreb uimit. Emilia se învineţeşte, se agită toată.
— Să nu mai vorbim. Pungaşii de la „Banca Gompos”… Mi-au mâncat un milion… Că tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Măria… Că mereu ziceam să ne mutăm… Acum!… Şi îşi freacă vertical palmele desfăcute, cum ar toca banii cu două talgere de fanfară, în semn de „adio”.
Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit şi mult mai oblic, fără titlu.
E peste puterile mele… Trebuie să-ţi scriu… Trebuie să-ţi vorbesc… Până mâine seară trebuie să se întâmple ceva, pentru că mi se rup zăvoarele minţii… De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare şi răbdare… Orice, Emy… Dar vreau să fiu iar lângă tine… Să te aştept jucând tabinet cu Valeria… Mă cuprinde nebunia, mi separe dintr-altă lume posibilitatea pe care o aveam de a-ţi auzi paşii pe scară – oricât de târziu – de a te vedea intrând pe uşă, scoţând pălăria cu mâna stângă şi aşezând-o peste mănuşi.
Să privesc, sprijinit în coate pe faţa de masă cu pătrate albe şi roşii, obrazul tău rotund şi rumen, cu ochii mari verzi. Să ne certăm… Să spui ce vrei… Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, Emy, când sunt departe de tine. Prezenţa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte a mesei, în sufragerie, în aceeaşi încăpere, fie şi într-o sală de spectacol, mi-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică.
Cel puţin înainte te puteam aştepta… Sufeream atâta… Azi până şi aşteptarea aceea, acum când de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Re-dă-mi-l… Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă.
George Ladima.
Nu pot să întreb, decât după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi de deznădejde, cu toate că surâd.
— Ce i-ai răspuns?
— M-am sfătuit cu Valeria şi ea a fost de părere să-l chemăm… Mai ales că acum mă certasem cu Arghiropol şi eram liberă de tot. Am întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rândul trecut, să mă dezvinovăţesc… Ea a spus să tac din gură… Că e mai bine pentru mine ca el să ştie adevărul.
I-am scris o scrisoare că îl aştept a doua zi seara, cu mare plăcere… Şi uite ce nebuneşte mi-a răspuns.
Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris decât cuvântul „mâine”, în coloană, pe fiecare pagină şi de câte 10 – 15 ori.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Şi aşa toate feţele. La urmă doar atât: „Va mai fi mâine?”
— După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară… Avea bilete la cinematograf şi teatru luate de la ziare şi am ieşit împreună. De câteva ori am stat amândoi acasă de vorbă şi se ducea Valeria la teatru.
— Ascultă, ai fost din nou a lui?
— Nu… Că nici n-a fost vorba de asta… Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.
Mă uit la ea, e tot senină, mare şi goală.
Draga mea, Toamna târzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri de aur… Săptămâna asta e aurul vieţii mele… Sunt un nerod… Un nebun, că trei luni am suferit atât… Trimit două locuri din vreme pentru Valeria s-o invite pe prietena ei. Cibănoiu îmi spunea azi-dimineaţă că ar merge şi el bucuros cu Valeria la cinematograf. Noi, care am văzut şi Carnea diabolică şi Lord Satan, vom rămâne acasă…
George.
Să rămâi cu Emilia, fără s-o ai!
Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales când nu e dezbrăcată?
— Ce vorbeaţi, seara?
— Până noaptea târziu… Despre teatru… Despre actori, ştia o mulţime de lucruri. Uneori jucam şi noi tabinet… Îi plăcea, aşa, să stea aci.
Emy scumpă, Ceea ce-ţi spuneam aseară e pe cale să se împlinească. Azi m-a chemat prietenul de care-ţi vorbeam şi m-a prezentat unui deputat, n-ai de unde să-l cunoşti, Nae Gheorghidiu… A rămas să ne întâlnim diseară din nou acasă la el… Prin urmare, nu pot veni… N-am vorbit încă despre condiţii… Ştiu că va fi un buget foarte scăzut şi lefuri foarte mici. Sper să iau cronica dramatică… Gândeşte-te puţin la mine diseară.
George Ladima
— Când am primit scrisoarea am rămas trăsnită… Nici azi, jur, nu mai înţeleg cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii? Arendaşul pe care l-a văzut la noi. Urmează apoi o seamă de bileţele scurte… Fie că Ladima nu mai avea timp să scrie, căci acum scria aproape singur jumătate din gazetă, şi încă articolele cele mai de seamă, fie că nu mai avea nevoie să scrie, căci pe Emilia o vedea în vremea aceasta, probabil, când vrea. Era o activitate înfrigurată, politică, războinică… Poate o fi fost şi o diversiune sufletească – Nu sunt decât mici bilete:
Treci cu Valeria diseară pe la mine pe la redacţie… Mă luaţi şi mergem să mâncăm la „Mircea”.
Sau altul, pe hârtie cu antetul Veacului:
Nu te pot aştepta… Vino direct la teatru… Eu iau un ceai la redacţie… Vezi se, nu pierzi actul I, căci e o scenă foarte importantă… Observă că locul gazetei s-a schimbat, căci, din cauză că am apărut târziu, ni-l dăduse la fund şi l-am trimis înapoi.
G.
Rămân din nou îndelung pe gânduri… Toată vremea aceasta de vreo câţiva ani încoace e a vieţii mele, şi trebuie să precizez că orice dată, chiar străină, trece prin existenţa mea ca un amestec de vis şi realitate… Ceasul care a bătut orele regulate până am împlinit 28 de ani e de atunci puţin strâmb. Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai e cu semnificaţie simplă… Totul trebuie să corespundă, ca în vis, la altă situaţie, faptele capătă înţelesuri noi, unele printr-altele. Cuvintele nu mai sunt semne pentru ce e dincolo de ele. Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… Când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam… Aveam un program, sau o lipsă de program, care se suprapuneau exact faptelor… Când cunoşteam un domn, era un domn, când cunoşteam „alt domn”, era „alt domn”, când mă culcam cu o femeie însemna că am avut-o, când un cunoscut spunea că-i plac ţigările Lucky Strike însemna că-i plăceau Lucky Strike. Dar de câţiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu, dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; când un domn e grav, corect şi important, nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvânt al meu, când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc, iar un domn cu mustăţi războinice, pe care-l prelungeam într-un raion universitar, aflu azi că ducea pantofii Emiliei la cizmar… Ştiu că asemenea devenire e normală pentru nenumăraţi alţi oameni, dar ceea ce nu e normal e transformarea mea, automobilistul şi ataşatul de legaţie Fred Vasilescu. Iar acum când eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd lumea, sunt, mai mult ca oricând, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, şi înapoia lor sunt eu, numai eu… Nu pot să fiu înapoia altor ochi… Noţiunea de normal eu nu o am decât comparând existenţa mea de dinainte de a întâlni pe doamna T. Cu existenţa mea de acum. Vedeam mai puţine colori, doar câteva nuanţe, mult mai puţine fapte, alte bucurii… Nici nu bănuiam atâtea înţelesuri câte îmi sar în ochi de atunci încoace. Erau chiar mult mai puţine întâmplări pe lume şi semănau, groase, oarecum toate. Mi s-au ascuţit simţurile? Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci când treci pe lângă un copac, plimbându-te fără să-l vezi măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ţi închipui ce ai putea vedea la un copac. Şi nici nu-ţi pui problema asta. Dar când tovarăşul s-a oprit privind, şi te opreşti şi tu, descoperi nenumărate forme şi fapte. Coaja copacului e crăpată într-un anumit fel, care te sperie cu diversitatea lui, sunt flori la rădăcina lui, de soiuri foarte diferite, e şi un muşuroi de furnici, pe care dacă-l priveşti atent descoperi alte întâmplări mici, dar neasemeni una alteia.
Femeia aceasta e tovarăşul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, şi de atunci am început să văd şi eu o mulţime de lucruri. Mă gândesc că fără doamna T. N-ar fi existat în nici un fel Ladima în viaţa mea; iar întâmplarea de acum, care mă îngheaţă şi mi se pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferinţe şi semnificaţii, nu m-ar fi oprit în loc nici cât să fumez o ţigară. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrângeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinţei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat” în plină lume; fără ea n-aş fi ştiut că a te întâlni noaptea cu un astfel de om şi a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adâncă decât o călătorie la Londra, pe care o aşteptam atât când eram student.
Şi dacă toate aceste există, şi mai ales există aşa, e pentru că în toate, în orice lucru, în orice întâmplare şi neîntâmplare, de când am cunoscut-o, dăinuie ceva din existenţa ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cât de neînsemnat, energia întregului. Şi nimic nu mai poate să fie altfel, cum râul nu mai poate curge în sus. Mai ales de când a venit şi lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atât şi să caut explicaţii), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o luptă şi impregnată de gândul existenţei acestei femei, cum e orice obiect înmuiat vag verzui, când priveşti lumea prin ochelari verzui. A bătut cineva la uşă.
— Emilia!… Şi, mai sec: Emilia!… Vino puţin afară…
Îşi aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roşu, lucitor ca atlazul, şi după ce a vorbit ceva dincolo, închizând uşa cu grijă, se întoarce înnodând fâşiile pe şoldul plin, cu o mutră mieroasă:
— Ascultă, nu te superi… Dacă te las singur puţin… A venit croitoreasa. Se scuză şi nu ştie că asta mă împacă, mă domoleşte de parcă a sunat de recreaţie… fi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut niciodată în casa asta:
— Dar, Emilio, crede-mă… Mă simt foarte bine… Singur… Sunt obişnuit… Îmi place. Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae Gheorghidiu să-l ia director la Veacul pe Ladima… El se gândea mai mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase câteva partide şi trecuse cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanţele… I-am spus însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se miră şi tata, mai ales de când, la Londra, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme şi muniţii cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăţa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre… Nae Gheorghidiu socotea că fusese „lucrat” de către colegii de partid şi că numai din pricina aceasta fusese remaniat… Se duseseră împotriva lui câteva campanii foarte susţinute, pe chestia fabricii de muniţii din Ardeal şi mai ales pe chestia recepţiei avioanelor… O gazetă scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea în fiecare număr despre „cosciugele zburătoare” şi de „fleoarţa de la Comunicaţii”. Gheorghidiu, deşi în oraş răspundea foarte cinic şi uneori spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut… De multe ori de la Cameră, după şedinţele de noapte, venea la noi împreună cu tata şi îmi spunea mama – discutau în biroul cu hoteluri negre, cu abajur verde, până târziu, spre ziuă… Aci tata era cel mai curajos şi mai cu poftă de luptă: „Coane Nae, ascultă-mă pe mine… N-au nici o importanţă toate atacurile lor. Cine citeşte prostiile de la gazetă?… Ascultă-mă pe mine…”
Totuşi Nae, neştiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte enervat. De două ori a încercat să răspundă prin Viitorul, dar a fost cu neputinţă, deşi, personal, era unul dintre favoriţii lui Vintilă Brătianu… A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Când s-a dus să întrebe cum de i-a putut refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă 1-a întrebat cum merge fabrica de muniţii, dacă speră să înceapă curând producţia… Când Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu citeşte nici o gazetă, că toate sunt proaste şi „fără îndoială Viitorul mai proastă decât toate”.
După vreo câtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea îngrozitor, a hotărât să scoată şi el o gazetă… Ca de obicei, mai toţi banii i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligenţa şi influenţa lui, urmând ca tata – asociatul fidel de zece ani – să aducă materialul. George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie… Mustaţa blondă, întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă şi un proiect de buget lunar, pe care să mi-l arate mie mai întâi… Am luat masa împreună în garsoniera mea… Bietul om era foarte mirat când a văzut la masă pahare de Murano şi, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre şi cristalul pereţilor albăstrui, în locul paharelor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela începuse moda şi primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea râzând că: „Veghează asupra ei”. Bilanţul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 100 de mii de lei cheltuieli de administraţie, 300 de mii de lei lefuri redacţia şi administraţia. În total 700 de mii de lei pe lună, în afară de 200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalaţie, reclamă)… Ladima îl scrisese pe o coală de hârtie cu foarte multă grijă, caligrafic aproape.
Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă câte exemplare vom trage. I-am spus că Ladima socoate că vom putea scoate 10 mii de foi zilnic. Gânditor, şi-a aprins ţigara şi pe urmă m-a întrebat, cu privirea puţin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Câte se vor vinde din ele?” I-am spus că toate, el a fost însă de părere că nu vor merge mai multe de şapte mii… „Cât face şapte mii înmulţit cu doi?”-„?!”- „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?”- „Cât fac paisprezece mii înmulţit cu douăzeci şi şase?”-„?!”- „Păi nu ai douăzeci şi şase de numere pe lună?” Am înmulţit, am adunat… „364 de mii”- „Atâta e bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună.”
Tresar… Dincolo a căzut ceva, un obiect… Nu-mi dau seama ce, dar e profund neplăcut să te simţi, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă necunoscută. Nu ştiu cine e acolo… Nu ştiu ce se vorbeşte, ce fac cei din camera vecină… Aş vrea să trec dincolo să văd ce e, dar ar trebui să mă îmbrac, iar îmbrăcat nu ştiu cum aş mai citi scrisorile. Aş deştepta atenţia Emiliei asupra interesului pătimaş cu care le descifrez. Aş pierde şi comentariile şi amănuntele ei. Rămân aşa… Aprind o nouă ţigară şi simt că a gândi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulaţie în mine ca o descongestionare. A desluşi, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie şi dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creşterea nici unei voluptăţi nu poate fi întreruptă prin propria voinţă.
A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine pregătit, arătându-i ce reducere avea de gând să facă tata) şi a fost o discuţie de trei ceasuri.
— Domnule Vasilescu, spunea Ladima, gesticulând aşezat, cu amândouă coatele pe masă, cu un zâmbet binevoitor, e cu neputinţă să scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un număr în patru pagini, pe săptămână, socotit un sfert de pagină reclamă, 10 mii de foi tiraj. Şi, ca în paranteză: 5 mii e zaţul şi tipul, 5 mii hârtia. Aci nu încape nici o reducere. (Totuşi tata a obţinut cu 50 de mii de lei pe săptămână, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi… Nu-i aşa?… Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, servitorul 3.000… Adică 22 de mii pe lună…
Şi a rămas, ca la un sfârşit de demonstraţie, cu umerii aduşi în faţă, cu palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrântă. Convins.
— De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat braţele:
— Un birou pentru dumneavoastră…
— Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar… Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune… Una directorul, una redactorii, alta administraţia… Mai departe… Şi, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mâna, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, oarecum agresiv.
Ladima şi-a răsucit mustaţa, a consultat notele.
— 3 mii cheltuieli de administraţie şi expediţie, de număr. Bătrânul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire.
— Asta?
Ladima a înşirat profesoral:
— Timbre, sfoară, transport, telefon, hârtie de împachetat…
— Pune 1.500… De număr… 26 de numere… Şi se îngâna după obiceiul lui, ca să aibă timp de gândit: ă-ă-…ăda, 15.000… Ă-ă-ă… Zi 40.000.
Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustaţa blondă bătăioasă… Şi pe urmă sec:
— 6.000 Rador… Telegramele din străinătate…
— N-avem nevoie… Apărem la două după masă, le tăiem din gazetele de dimineaţă. Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei.
— 300 de mii lefurile în administraţie şi redacţie.
— Adică? Şi tata şi-a ridicat ochelarii care-i căzuseră pe nas, cu o mână, ca să privească mai drept, mai pătrunzător13.
— Un administrator, 20 de mii.
Tata a sărit din fotoliu, a trântit braţul în cămaşă, cu manşeta burlan pe masă (că era cald de tot).
— 20 de mii pe lună?
Ladima a scăzut tonul şi a luat o manieră domoală de tratative diplomatice.
— Domnule Vasilescu, administratorul e tot atât de important la o gazetă cât şi directorul. El răspândeşte gazeta.
— Îţi dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună…
Cred că tata vrea să „dea omul” ca să aibă şi pe cineva de încredere la administraţie.
— O dactilografă, 6.000.
— Ca să scrie articolele?
— Nu, adresele abonaţilor, corespondenţa administraţiei, întors aşa, cum sta, a întrebat mirat:
— Adresele abonaţilor nu se tipăresc?
— La început, până se fixează, se scriu numai la maşină. Tata a mârâit, şi-a ciupit mustaţa tunsă…
— Hâm! Hâm!
— Cinci mii de lei un expeditor.
— Asta ce e?
— Expediază prin poştă gazeta, o dă în Bucureşti vânzătorilor.
— Asta nu poate s-o facă administratorul?… Sau servitorul…?
— Nu, aceia au altceva de făcut… În redacţie: trei redactori a câte 20 de mii pe lună… 60 de mii… Doi a câte…
— Mă rog, întâi pune un director cu 20 de mii pe lună… Doi redactori, unul cu 10 mii şi altul cu 8 mii pe lună.
Lui Ladima nu-i venea să creadă:
— Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.
— Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… Că mor, săracii, de foame…
Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou, unde semăna cu Marcel Prevost, luminat de lampa cu abajur verde…
— Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazeta. Şi tata a simţit că a mers prea departe.
— Domnule, de ce-ţi trebuie atâţia redactori?
— Îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un articol coloana 6- 7 în margine, un foileton… Unul dintre acestea îl voi scrie eu, celelalte trei, alţi trei redactori… Vom face rotaţie la fiecare dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive şi pagina literară, că trebuie s-o punem, câţiva cronicari, trei reporteri, un secretar de redacţie, un ajutor, doi corectori… E un minimum de personal la gazetă… Cum vezi, în total 166 de mii pe lună…
Tata a zâmbit aproape cu duioşie, ca unui bolnav.
— Ta. Ta. Ta. Asta nu se poate, domnule Ladima… Nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.
Ladima a sărit în sus, cu mustaţa indignată, şi ceea ce mă uluieşte azi, când ştiu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndârjirea şi hotărârea cu care dicta sutele de mii.
— Dar atunci vom apărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de dimineaţă.
— Îl mai aranjaţi dumneavoastră… În afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge… Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.
Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:
— Dar secretarul de redacţie… Nu scrie la nici o gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…
— De ce să nu scrie? Va scrie…
Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… Declarând că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”.
L-am căutat cu maşina… Am trimis şoferul sus să-l cheme, căci îl luasem dinadins (şi pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Şosea şi i-am explicat ce greşeală ar face să refuze. Ştiu că tata e în stare să discute, cu şanse de succes, orice i se prezintă, chiar chestiuni pe care nu le cunoaşte, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La fel a câştigat şi acum, căci Ladima a cedat, şi bugetul a fost fixat la 336 de mii (adică mai puţin chiar decât fixase tata însuşi, în cea dintâi hotărâre a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare”. Localul a fost găsit pe strada Matei Millo, la etajul al doilea… Nu ştiu cum era, că n-am fost niciodată…
Uşa se deschide fără nici un avertisment, şi apare din nou Emilia, care se îndreaptă spre şifonier. Tresar enervat:
— Dragă, închide, te rog, uşa bine…
— Dar nu e nimeni… Dacă-ţi spun… E o verişoară a noastră, croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc nişte garnitură.
— Şi-adineauri, ce a fost zgomotul acela?
— Care zgomot… N-a fost nici un zgomot.
— O bubuitură, nu ştiu ce-a fost. Cu faţa mirat caligrafiată:
— A! A căzut un ghiveci cu flori, când s-a întors Cleo în jurul meu, să prindă cu ace. De ce n-ai dormit…?
— Dragă n-am nevoie să dorm, mă simt bine şi aşa… Mai fumez… Dar închide repede uşa.
Caută, întoarsă, în sertarul de jos şi cum stă aşa, cu bucile pline aşezate pe călcâie, şoldurile şi coapsele imperiale, care întind chimonoul lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, e propria ei statuie.
— Vin numaidecât, nu te supăra… Mai avem puţin.
E o situaţie imposibilă. Deşi m-am acoperit cu cuvertura până la gât, mă simt gol, penibil de stânjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea care e afară şi nu se poate să nu gândească, să nu-şi închipuie ce e înăuntru… Dar…
Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile dintâi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, o scria – căci el o scria mai toată – cu atâta înfrigurare şi cu un soi de curaj aspru, neaşteptat, încât izbutise să surprindă atenţia şi interesul publicului. O botezase Veacul, şi când propusese numele acesta, Ladima avea o voce gravă şi groasă, cu o drojdie de dispreţ, căci îl transformase în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decât mescioarele pe care erau aşezate… Tata era cel care discuta cu administratorul şi cu Ladima. Dar nici tata nu apărea nicăieri ca proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. Nae Gheorghidiu adusese însă în redacţie un fel de prim-redactor, pe care-l impusese anume, cu indicaţia că nu trebuie să ştie nimic Ladima… Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atât devotament, ca la acest gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. Discreţie, spirit de apărare, umilitate… El trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacţie, cu articolele uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat cu Ladima, căruia nu i se putea spune clar care va fi direcţia gazetei. I s-a afirmat numai că va fi o reacţiune împotriva „conducerii” liberale. El, mi se pare, după cele ce au urmat, a înţeles că e vorba de o reacţiune împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greşit, căci şi Nae Gheorghidiu şi tată-meu înţelegeau să facă cel mult un soi de dezidenţă în partid.
Încă din primele numere, Mateevici (aşa se numea devotatul lui Nae Gheorghidiu) a pornit un atac împotriva foii pamfletare, în care patronul lui era tratat de „fleoarţă” şi „negustor de cosciuge”. Din greşeală, fără să ştie cine a scris articolul, cel atacat a răspuns cu o notă veninoasă împotriva lui Ladima, personal. Seara, la noi acasă, acesta tremura de enervare. Era uluit că a putut fi atacat personal şi se vedea hotărât pe o polemică violentă, ceea ce convenea fireşte lui Gheorghidiu.
Timp de două săptămâni Veacul a dezlănţuit o campanie aproape sălbatică împotriva celui în care toată lumea vedea un fel de dictator al polemicii româneşti. Acesta nu numai că atacase pe Gheorghidiu, pentru „afaceri veroase”, dar izbutise să-l facă să treacă drept un imbecil ridicol, deşi înainte de campaniile acestea, deputatul avea reputaţia unui om de spirit (nu-şi mai amintea nimeni de asta). Ziaristul acesta, în aparenţă violent şi dezordonat, nu era lipsit de o judecată rece, reţinută, ca să zic aşa… Cred că el şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernământ, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică… De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice româneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un proces. I s-au înfăţişat deci părţile şi a început să vorbească cel cu plângerea… Uluit, sultanul s-a întors către cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate… Să ştii că are dreptate.” Dar a vorbit şi pârâtul, vreme îndelungată, după cât se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Şi ăsta are dreptate…!”. Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte că nu e cu putinţă ca amândoi să aibă dreptate… Şi sultanul, uimit de această descoperire, i-a spus mângâindu-şi cu înţelepciune barba: „Şi tu ai dreptate…!” Oricine „înjură” pe cineva la noi, în gazetă, „are dreptate” şi tulbură. Se înţelege de la sine că această excesivă sensibilitate a opiniei publice româneşti faţă de orice afirmaţie însemnează anularea însăşi a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă şi rezistenţă. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înţeles acest lucru şi atunci a adoptat ca principiu deliberat: beştelirea crâncenă a celui pe care vrea să-l combată… Ca urmare a faptului că nu sunt în stare de o opinie reală şi de discernământ, românii sunt poate şi neamul din lume cel mai sensibil la ridicolul exterior. Am înţeles asta în timpul cât am fost la legaţia din Londra. Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puţini maniaci, adică în realitate mai puţini oameni cu viaţa interioară ca la noi. Aş vrea să fiu limpede, dar când nu ştii să scrii poţi s-o faci boacănă; nu vreau să spun că toţi maniacii au viaţa interioară, dar ţin să afirm că, după părerea mea, după câte am înţeles de pe unde am fost, orice om cu viaţa interioară trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele, să şi-l simplifice pe baza câtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalţi, care-l scutesc de atenţie exterioară, de explicaţii şi de pierdere de timp… Dacă nu e încă limpede, poate că am să mai revin, căci faptul că englejii, francezii, germanii şi nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mia dat mult de gândit când eram în străinătate. Şi cred că e şi uşor de constatat din istorie că mai toţi oamenii mari au avut manii, adică au avut curajul să treacă puţin drept ridicoli. Un om ridicol e însă un om pierdut într-o ţară incapabilă de discernământ şi aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic aşa, la rangul de principiu, beşteleala… Găsea fel de fel de calificative oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de „bezofonul” cu care l-a pricopsit pe un şef de organizaţie liberală provincial, gros, cu gât îndesat şi vocea pârâiată. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-l botezase „floarţă” (ras de mustăţi, cu obrajii căzuţi de primadonă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfăţişare), „târfa”, „negustorul de coşciuge”, timp de un an în fiecare zi, îl distrusese. Cred că dacă, după demisia cabinetului Ştirbey, în care Gheorghidiu, aşături de alţi trei liberali, reprezentase partidul, Ionel Brătianu nu l-a mai luat în noul minister din august, e poate şi rezultatul acestei beşteleli care uluise publicul şi făcuse din cel atacat în fiecare zi, în articole şi note, o figură populară ridicolă. Bietul Gheorghidiu aştepta la noi acasă, în frac, căci trecuse să iscălească nişte hârtii, sigur că o să fie chemat să depuie „jurământul” şi nu-i venea să creadă când a aflat din ziare lista noului cabinet liberal fără el. A fost bolnav o săptămână… Cum am spus, campania dusă împotriva lui nu numai că infiltrase tineretului liberal convingerea că Gheorghidiu a compromis, prin afaceri veroase prin contracte scandaloase, partidul, denunţându-l în fiecare zi, ca miliardar din furturi şi prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încât toţi îi cereau capul în partid, ca pe al lui Moţoc; dar îl înfăţişase pe omul acesta, care înainte de război trecea drept un om „şarmant” şi spiritual, drept idiot, pur şi simplu, chiar puhav, respingător… Am încercat să arăt, şi uneori am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda afacerilor fabuloase a acestui om… Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent şi spiritual.
Şi totuşi, dovadă că e inteligent e faptul că şi-a dat seama de cauza răului şi a găsit leacul. Trei săptămâni după campania cu accent feroce a Veacului, şi numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în gazeta care-l terfelise atâta14.
Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate, în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare… În gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toţi conducătorii tineretului. Erau loviţi cu câinoşie, urmăriţi personal, unii cu adevărat desfiinţaţi… Veacul semăna teroare, mai ales – ceea ce m-a surprins mult – în partidul liberal… La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut şi ascultat… Mai ales că tot obţinuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii15.
Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material… Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepţional de 14 mii de exemplare. Presupunând că aveau să se încaseze toţi banii, era limpede că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare câştig, mic, ce-i drept. De altfel, era făcut şi cu o cruntă economie. Faptul că Ladima era absolut invulnerabil – şi se făcuse investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaţa – făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăţa nimeni… Nu i se putea riposta cu violenţă personală, penibilă aproape, cu care ataca el.
Nae Gheorghidiu, miercurea seara, când mânca la noi acasă, surâdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrân: „Să ştii că-l fac om pe ăsta… Îmi place… Unde naiba l-ai găsit, Lumânărarule? Uite, îţi dau cuvântul meu că-l fac om.” Când Nae Gheorghidiu spunea: „Îl fac om”, punea în asta un fel de religiozitate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?”16.
Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat… Veacul ducea o campanie de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntaşii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului şi care obţinuse remanierea lui Gheorghidiu… Erau mai mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfârşit cineva care nu avea curajul să atace pe faţă, dar îl ura atât de mult, încât ar fi vrut să-l vadă prăbuşit, chiar fără ca măcar să ţie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la redacţie un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din viaţa politică, ci şi din cea publică… Până în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a ţinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaţie. Ladima, care se înverşuna uşor când nu-şi vedea victimele în faţă, aşezase totul cât mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat întâmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, dând un telefon acasă la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntârziat la redacţie şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie şi el. A cerut, frământat de gânduri, cu un zor nervos, şi dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung… Pe urmă a împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninţat. Eram şi eu acasă… „Alo… Domnul Anibal Dimescu?… Foarte bine… Aci, Nae Gheorghidiu…” Nu pot să ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lângă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele… M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puţine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sângerii din obrajii căzuţi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărţit în romburi molâi de uzură. Avea emoţia unui debutant… Dar, făcând o sforţare de bolnav cu voinţă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenţă şi bunăvoinţă de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinţe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife…” Şi se strâmba ţuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puţin, hm… hm!… „Întâmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atâta trecere ca să împiedic apariţia… Îţi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri… Pretinsele documente eu nu le-am văzut.” Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bâlbâit câteva vorbe amărâte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „Ţi-am telefonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mâinile cuiva. La revedere, la revedere.” Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, emoţionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumând ţigară după ţigară, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua. Abia târziu a văzut-o, i-a spus cald, mulţumit, cu o voie bună obosită după atâta emoţie: „Ce mai faci, spălăcito?” şi a primit invitaţia la masă, căci la el acasă erau obişnuiţi să nu-l aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguţ cu toată lumea, parcă mereu înduioşat, liniştit, radios. Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni… Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecţiune pentru celălalt… I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea. A început să-i laude calităţile politice cu o ostentaţie exagerată. Au fost mai târziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.
Uşa se deschide larg… Şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, şi pe ea o linguriţă de dulceaţă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă.
— Valeria spune că ţi-o fi sete… Cu căldura asta… Întreb cu jumătate voce:
— Croitoreasa, vară-ta, a plecat?
— Nu, mai avem puţin.
Sunt stânjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta străină, e o viaţă de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, ridicol.
— Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că sunt aci? Îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar mânca:
— Şi dacă ştie?
— Cum: şi dacă ştie?
— I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet… Şi că tu acum citeşti până mă întorc. Ce vrei să fie?
E stupid, dar în definitiv poate să fie şi aşa.
— Da… Dar atunci închide uşa repede.
Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri şi vineri luam seara masa la părinţi; când am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului, oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, ca un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele câteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuţi sub fălcile strânse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-l făceau pitic. Când era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrân. Era afară zloată şi fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas pe gânduri, cu paltonul pe el, îndelung. Târziu, ca din senin: „Tu nu ştii ce scriu gazetele…?” Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o găseşti la colecţie, căutând numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfântul Dumitru, cred 19 sau 20 octombrie. Ţin minte data, pentru că alte întâmplări, mult mai personale, din lunile acestea mi-au rămas limpede în minte şi îmi servesc ca puncte de reper17.
Îşi sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului.
— Nu-ţi miroase?
— Pe cine bănuieşti?… Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani.
— Nota e dinafară… E probabil să fie dată de cineva din partid… Ascultă, Lumânărarule, dacă apar articolele astea o să transpirăm mult, cu tot frigul de afară…
— Să întrebăm la gazetă?
— De prisos… Nu e pornită din redacţie, iar ei nu dau amănunte. Au discutat îndelung, şi eu i-am lăsat foarte necăjiţi, căci aveam treabă în camera mea, ca să caut nişte cărţi de mecanică vechi. El a mâncat la noi, iar a doua zi tata era tare mulţumit… Nu ştiu ce au făcut, dar era încântat, căci gazeta de seară într-adevăr n-a mai publicat niciunul din articolele promise „pe mâine”. Nu ştiu însă ce cap au făcut amândoi, unde se vor fi găsit, când au citit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie.
Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să aduc mamei nişte cumpărături, şi i-am găsit pe amândoi plimbându-se prin birou de parcă aveau nevralgie. În pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere negre şi dese denunţa „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni pentru Calea Ferată”. Un subtitlu pe trei coloane sporea în tărie: „Statul jefuit cu un miliard anual”.
Gheorghidiu avea din când în când câte un surâs strepezit, de parcă ar fi mâncat aguridă…
— Ce-i de făcut?… Şi a ridicat receptorul, căci sunase, cu gândul aiurea. A răspuns ca în treacăt, în locul lui, tata: „Da… Tănase Vasilescu… Da eu…” Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? Iar eu îl priveam surprins… „Alo… Alo… Cine-i acolo…?” iar după un minut de ascultare, cu fălcile căzute ca la un copoi, de culoarea târâtelor, sec: „Du-te-n (şi aşa mai departe…), înţelegi? Du-te-n…” Şi întorcându-se către noi: Unul care ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia combustibilului de la Calea Ferată.”
Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a doua oară, dacă a venit la redacţie Ladima… De data asta l-a nimerit şi l-a chemat la noi… A venit într-un palton maron, scorţos, cu fular de casa cu pătrate galbene-roşii. Când a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră mai mică, vecină cu biroul, şi a urmărit, fără îndoială, de acolo discuţia. Tata l-a poftit jos, a insistat, când Ladima voia să stea în picioare:
— Nu, ia te rog loc. Şi apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinţă a fost surprinsă, şi azi a apărut în gazetă un articol, despre care, ce să-ţi spun?… Sunt uimit. Ladima, parcă suflecat, cu buzele strânse şi mustaţa ridicată:
— Da… Care articol?
— Cel cu Căile Ferate… Cu furnitura de cărbuni. A precizat de-a dreptul, oarecum bătăios:
— Eu l-am scris.
Tata a început să se bâlbâie… Şi-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar… Nu găsea cuvinte… Cred că dincolo Gheorghidiu fierbea…
— Să ştii că n-ai dreptate… Loveşti prin asta în 15.000 de muncitori şi într-o industrie naţională necesară apărării statului.
Ladima fierbea.
— Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această industrie necesară statului… Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar statul ei decât ea statului… Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual… Am socotelile în sertar la birou… Acest miliard e băgat în buzunar de câţiva escroci, care constituie un consiliu de administraţie şi clientela lor (preşedinte al consiliului de administraţie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu există stat în lume mai jefuit decât acest stat românesc.
— Domnule Ladima… Te-nşeli… Te-nşeli grozav. Acolo sunt oameni încercaţi… Cu dragoste de ţară…
— O dragoste foarte costisitoare… Cunosc oameni care şi-ar iubi ţara şi pentru mai puţin de un miliard… Domnule Vasilescu… Eu nu vă înţeleg… Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărţirea de liberali, căci vă bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului… Veacul trebuia să fie – aşa am crezut că doriţi – un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi… O tribună pentru promovat tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice… Aşa a înţeles şi publicul şi de aceea ne caută şi ne sprijină.
— Domnule Ladima… Domnule Ladima… Poate că ne-am înţeles greşit. Dar noi nu luăm atitudine nici împotriva lui Ionel Brătianu, nici a lui Vintilă, nici chiar a partidului.
— Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoieşte cineva de cinstea lui Ionel Brătianu sau a lui Vintilă? La urma urmelor nici cu partidul liberii n-am nimic, ca flamură, dar statul lui major e o adunătură de jecmănitori ai statului. De altfel, dacă nu ne înţelegem… E o soluţie foarte simplă… Vă rog să primiţi demisia mea. Şi s-a sculat nervos în picioare, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua. Şi a plecat pur şi simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu mâinile moi împreunate pe pântec… Şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă apoi, nedumerit.
Despre asta pe mâine.”
Nae Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat şi aşa de îngândurat, încât capul îi părea şi mai mare.
— E nebun… Şi după un răstimp… Pentru el însuşi: E nebun…!
— Ai văzut?… Pleacă de la gazetă…
— Cum o să plece? Moare, fără el…
— Păi atunci?… După cum văd nu e nici un mijloc… Nae Gheorghidiu a fumat pe gânduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părerea de rău:
— Păcat de el… Ce o să facă? Rămâne pe drumuri iar. Şi tot mai întristat: Nu se renunţă aşa uşor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu ni l-ai adus. Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănânce într-o cameră separată la „Chateubriand”, dacă mai e deschis. Am respins fireşte banii.
— Coane Nae… Lasă banii acum…
— Nu, ia-i de la mine… E adevărat că trebuia să fie o întâmplare absolut excepţională, ca să dea de la el… Surâd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.
— Încerc… Numai că o să fie de prisos… E foarte încăpăţânat…
— Fred, ascultă ce-ţi spun eu… Fă-i binele acesta, dacă ţii la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Şi, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşă, după ce a umplut şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi… Începe cu icre negre… Dă-i şi homar, fripturi în sânge şi nu uita şampania. E nedus la dame de multă vreme se pare… Şi scurt: Acolo dă tu de latine, hai.
N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, întrebându-l dacă vrea să luăm masa împreună… A primit bucuros…
Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe gânduri, rezemat de spătar, fuma ţigară după ţigară. Mi-a spus apoi cu o tristeţe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu:
— Dragă domnule Vasilescu… Nu te supăra… Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.
Totuşi, în zorii zilei, am obţinut făgăduiala că în chestia aceasta a cărbunilor va amâna campania pentru mai târziu.
În legătură cu gazda mi s-a întâmplat în zilele acelea o neînţelegere destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea… Era la vernisajul unei expoziţii colective a unui grup de pictori şi sculptori de avangardă… O expoziţie foarte frecventată, cel puţin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva… Ciudat era însă că această expoziţie era îndreptată chiar „împotriva artei” (Jos arta!), mai curând însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, niciunul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi revoluţionar permanent… Cum luasem obiceiul de a vizita expoziţiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T. Acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoţie de grupul de expozanţi care făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo şi pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureştilor în ziua aceea. Împiedecat să vorbesc cu ea de atâta timp, simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă târzie, deşi vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mânecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt, croit ca de tunică, desfăcut la gât, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeaşi, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, înrudirea de culoare dintre opalinul stofei şi căldura garniturii de lutru era un farmec în plus… O înconjurau toţi, poate şi pentru că ştia să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpână neoficială, şi erau bucuroşi de un musafir care sporea interesul sălii… Surâdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu ţinea prea mult să se amestece cu ceilalţi… Cu un aer binevoitor şi absent, ca întotdeauna când era în lume… De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strâmb, dar aci parcă ţinea cu orice preţ să evite familiaritatea…
Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereţi erau îmbrăcaţi într-o pânză de sac de culoarea cartonului şi iluminaţi de sus de nişte jgheaburi mici de j zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau nişte fotolii joase de forma celor americane, dar din lemn gros, în întregime şi tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer uşor improvizat, de decor de teatru…
Nu scosese mănuşile mici de piele care îi răsăreau din mânecile-manşoane şi parcă sta dinadins cu coatele sprijinite aşa ca să-i sublinieze frumuseţea mobilă a mâinilor înmănuşate. Picioarele de la genunchii goi şi rotunzi în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii de culoarea nisipului, desăvârşit întinşi, erau lipite unul de altul, iar din pricină că fotoliul în care sta era cam jos, lungite oblic. În toată figura îi apăreau ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaştri intens ca altădată, şi dinţii albi, descoperiţi, de câte ori râdea cu faţa în sus, cu gâtul sprinten către cei care o înconjurau în picioare… Când începuse să fie lume tot mai multă, a apărut şi Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular de lână în pătrăţele galbene şi roşii… Cum l-a văzut, doamna T. I-a ieşit înainte bucuroasă şi aproape fără să se scuze faţă de ceilalţi i-a luat braţul târându-l într-un colţ, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare rigiditate orgolioasă…
Am îngheţat… Şi, cu inima stoarsă parcă de un pumn nevăzut, urmăream nedumerit şi cu o teamă ca de diagnostic figura ei foarte animată… Ochii îi deveniseră de un albastru mat, oţeliu, îşi ţinea cu mâna înmănuşată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi şi îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă… Mă întrebam uluit dacă nu e ceva între ei, dacă el n-a jucat un soi de teatru tăcut şi intens, ascunzându-mi abil şi fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte, că e firească înflorirea aceasta de veselie când îşi vede un prieten care a intervenit pentru ea cu atâta bravură şi loialitate, dar mă întrebam şi dacă nu cumva gestul lui n-o fi impresionat-o atât de mult, încât să înceapă să-l iubească. Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest şi cinste o stupefiază, o tulbură, eşti totdeauna neliniştit. Totdeauna „acuza” primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos şi eram frământat, căci simţeam că nu se poate ca ea să nu fi fixat bravura lui. Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care făcea parte şi ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. Mai ales de cei care erau bine, deşi nu-i făceau deloc curte, mi-era teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum mimica ei, fără să înţeleg nimic, cu impresia nedefinită şi totuşi sâcâitoare că acolo se decide ceva care mă priveşte, ca o linie care se interferează cu linia destinului meu… Nu era întâia oară când o priveam şi-i interpretam mimica, atunci când vorbea departe de mine. Ca şi acum, de multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decât mie.
Aş fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbătesc în mine se cabra… Pe de altă parte, ştiam că orice banalitate capătă din pricina vocii ei timbrate inflexiuni nuanţate, ca un tremur de înserare, un înţeles sexual care mă dezola. Câteodată, când el răspundea ceva care o contrazicea vădit, trăsăturile fetei ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, obrajii i se destindeau dezamăgiţi. Se vedea că e nemulţumită, enervată. Îşi privea mâna liberă strângându-i gânditoare degetele înmănuşate în podul palmei, pe rând, ca o mână arătătoare într-un afiş. Eram exclus din convorbirea asta, ca dintr-un imperiu pierdut, care se crea din nou fără mine.
Atunci am simţit în mod stupid, ca şi când gândurile mele bărbăteşti n-ar fi fost luate în serios, de un spirit zeflemist străin, nevăzut, că trebuie să aflu cu orice preţ, chiar al unei umilinţe, ce vorbesc cei doi… M-am hotărât să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legaţie străină. Nu faptul de a o spiona mă demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact ruşinos cu conştiinţa mea, hotărâsem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau informaţii despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem şi pe stradă chiar. Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat şi ridicol, de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raţiona. Mă strecuram prin asistentă, care acum era foarte numeroasă, calculând să ajung în spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir absorbit, când am fost reţinut de o mână solidă.
— Ce faci, diplomatule?
Era scriitorul cunoscut, voinic şi binevoitor, care mă privea cordial şi protector…
— Ei, cochetezi cu arta? Şi întorcându-se către un domn care îl întovărăşea: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc., în flagrant delict de frecventă artistică… Ce femeie te aduce pe aci, spune drept?
Mă întreba, convins că e cu neputinţă ca un tip ca mine să priceapă ceva din artă, sau, în sfârşit, să aibă alte legături cu arta decât acelea de braconier al amorului. E adevărat că deşi venisem dintr-un oarecare snobism, eram totuşi acolo pentru o manifestaţie de artă şi numai incidental acum arta şi tot restul lumii erau trecute într-o zonă de interese limitate, cum era expresia la modă, şi într-adevăr numai o femeie polariza toate gândurile mele. Chiar de femeia aceasta el mă depărta, târându-mă cu seninătate spre un panou maritim, cu jumătăţi de corăbii, cu faruri întrerupte, de parcă totul ar fi fost pictat pe sticlă, şi spart fiind, n-a mai ştiut nimeni să potrivească bucăţile la loc, punându-le apoi la întâmplare.
— Ei, pricepi ceva?
M-a întrebat provocator, cu un zâmbet voinic şi batjocoritor, de parcă ar fi asistat la cine ştie ce experienţă caraghioasă. Eu eram acum însă toropit şi indiferent la batjocuri ca un anesteziat cu stovaină, dar cu mintea mai limpede, mai intensă, cu mult mai activă decât de obicei… Doamna T. Ruga cu o stăruinţă nervoasă şi excesivă pe Ladima, pândind în privirea lui, cu zâmbete luminoase întrerupte, să vadă dacă ajunge până la el, dacă atinge în rezistenţa lui pedala care să răspundă afirmativ. El părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul lui. Mi-era cu neputinţă să surprind măcar vreun fragment din conturul inteligibil al unei fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îl ştiam pe el foarte inteligent şi pe ea atât de emotivă, simţeam că acolo e o devenire în care eu eram de prisos. Scriitorul insista mereu, fără să observe cât sunt de nervos, până când, surprinzându-mi direcţia privirii, m-a înterpelat mirat.
— N-oi fi pus gând rău urâtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima? Şefule, te ştiam om de gust.
Parcă m-ar fi stropit cineva cu o cană de apă ca să mă deştepte dintr-o reverie stupefiantă.
Am ridicat din umeri ca insultat de această presupunere, dar în mine s-a instalat un semn de întrebare, ca gravat cu un stilet acid.
Să fie într-adevăr urâtă?… E posibil deci ca un scriitor, om presupus de gust, s-o găsească urâtă? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, nici mie nu mi se părea frumoasă. Faţa ei, care de obicei era absentă şi gânditoare, înregistrând interior şi lin cele mai mici nuanţe ale clipei, de îi puteai urmări succesiunea gândurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriţi ca trecerea umbrei unui nor pe apă, era acum foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanţată, ochii înşişi nu mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gândire, ci erau pozitivi strălucitori, dar ca de oţel, buzele se răsfrângeau, de o mobilitate excesivă, pândind răspunsul lui Ladima. Nu era întâia oară când faţă de mine se spunea că e urâtă… Mai ales când era necăjită, legată de nemulţumiri practice, pierdea foarte mult… Ochii îşi schimbau culoarea şi se adânceau în orbite. Corneea i se injecta cu fire roşii şi parcă devenea de sticlă, toată se vestejea subit. Atunci îşi neglija şi ţinuta. Frumuseţea ei era foarte sensibilă la viaţa interioară, şi cred că niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo câteva luni după începutul iubirii noastre, când părea exasperată de iubire. Şi atunci avea ochii intenşi, dar de o limpezime care făcea cu albul corneei (nu era chiar alb, avea ceva din catifeaua nedefinit verzuie a unei petale de trandafir alb, căruia i s-a injectat artificial culoarea verde…) să dea o impresie de vis. Ardea toată aşa cum nu mi s-a mai întâmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tânăr, buzele îi erau într-o tensiune mică de fiecare clipă, totuşi fără răsfrângeri tari ca acum… E adevărat, însă, pentru că depăşisem parcă limitele, într-o vreme toate aceste amănunte se exageraseră ca într-o exasperare… Ochii deveniţi prea ficşi îi ieşiseră puţin în afară, albul lor se mărise straniu, buzele îi erau aproape crispate. Căpătase şi un tic foarte nervos, de a duce mâna la rădăcina gâtului, în adâncimea unde se întâlnesc tendoanele. Era în vremea celei mai mari exasperări senzuale dintre noi, când ne închideam ca nişte demenţi în vreo cameră de hotel ardelean, de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o „rafinerie” aşa-zisă de femeie modernă, dar punea atâta iscusinţă, ştia să abuzeze de toate posibilităţile posesiunii, să ceară simţurilor prelungiri iscusite, totul până în pragul nebuniei, când dezlănţuirile brusce, după atâtea reţineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minţile. De sâmbătă seara până luni dimineaţa, arzând mereu, nu era niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul ciocârliei în zbor. Din pricina acestor ore îndelungi, petrecute împreună, întâlnirile cotidiene grăbite, totdeauna automatizate şi deziluzionate, nu ne mai interesau. Aşteptam tăcut şi concentrat mica noastră vacanţă săptămânală, căci buna negustorita nu lipsea niciodată de la magazin (sau aproape niciodată). Când starea ei vizibil anormală s-a agravat, când fixitatea privirii a început să devie oarecum îngrijorătoare, dublată de o stare de nelinişte şi teamă permanentă, cu ticul nervos al ducerii mâinii la gât, cum alţii şi-o duc pe inimă ca să-i simtă bătăile (ea spunea că îşi simte acolo pulsul intens), a trebuit să consulte câţiva specialişti. Eu însumi aveam dureri mari în ceafă şi-mi simţeam parcă ochii de carton. Ruptura, provocată apoi subit şi brutal de mine, chiar în vremea acestei exasperări, i-a agravat net patologicul tulburării, până când, nemaiputând umbla pe stradă, din nelinişte nedefinită, a intrat într-un sanatoriu la Viena.
Cu toate acestea era frumoasă, când se consuma ca o faclă numai flacăre. Astăzi, cu tot dramatismul mişcărilor ei, sau desigur chiar din cauza asta, era urâtă. Drept să spun, vag mă mulţumea faptul acesta, căci mă măgulea gândul de a şti că e frumoasă numai cu mine şi mai ales numai prin mine.
Când am scăpat de scriitori şi când lumea s-a mai rărit, Ladima, despărţindu-se de doamna T., a pornit să cerceteze cu luare-aminte tablourile. Când a venit în dreptul meu a început să-mi vorbească brusc, nervos, simulând totuşi, de parcă am mai fi stat de vorbă în aceeaşi zi, convorbirea noastră fiind doar întreruptă… In dreptul nostru erau trei pânze ale unui pictor rus care înfăţişau câteva scene apocaliptic geometrice, însă cu o geometrie de raze lungi şi de cercuri de culoare de aceeaşi nuanţă, suprapuse, care-i plăceau mult lui Ladima, căci le examina nervos şi stăruitor.
— Mare pictor… Asta da… E un progres în artă.
Mă întrebam dacă nu căuta să afecteze o preocupare periferică, tocmai fiindcă simţea că între noi a intervenit ceva care nu permitea lămurire, o situaţie falsă. Privea, puţin teatral, apropiindu-se şi depărtându-se, ca să refere parcă pentru el însuşi.
Pe urmă, brusc, fără să mă privească, în clipa când traiectul lui îl apropia de mine.
— Doamna Mănescu stăruie de două zile ca să primesc la gazetă pe un oarecare D. Ştii ce buget de sărăcie avem şi m-a enervat că a trebuit s-o refuz.
Ştiam cine e D. Şi a fost în mine ca o schimbare de cadril în nelinişte, căci limpezit brusc din partea lui Ladima, devenisem nervos din cauza acestui D.
— Spune că e într-o mizerie care-ţi face milă, că nu are nici un rost… Acum în iarnă l-a dat afară proprietăreasa. Să-i fac măcar un loc de corector. A trebuit să refuz şi asta. Pe urmă tipul e absolut insignifiant.
D. Acesta era un fel de tânăr îmbătrânit, care-ţi dădea impresie de murdar. Ne întâlneam foarte des la doamna T. Mărturisesc că mă irita prezenţa lui, pentru că era de o insistenţă de ţânţar gonit.
Îmi apărea destul de nelămurit, ca situaţie în legătură cu ea, mă întrebam dacă nu cumva e vreun frate de al ei, bănuiam cine ştie ce dramă de familie. Foarte târziu am aflat că nu poate fi vorba despre asta, dar tipul nu era mai puţin ridicol cu ochii lui tulburi de slugă jignită, aducându-i flori şi venind noaptea la ea.
Evident că era destul să mă gândesc serios, ca să mă liniştesc (deşi chiar simplă apropierea lui şi tot jignea). Era peste putinţă ca să fie ceva între ei, oricât de mare ar fi fost aşa de invocata perversitate femeiască… Întâi era un motiv de incompatibilitate. Femeia aceasta nu putea suporta fizic nici o urâţenie. Asta mă făcea să nu mi-o pot închipui niciodată vânzându-se, de pildă, chiar în clipele ei de greutăţi materiale, vreunui bătrân flasc, cu carnea învineţită, roasă de eczeme. Nu putea măcar să privească asemenea lucruri, fără să i se irite cu adevărat pielea. Pe corpul ei însuşi nu putea suporta nimic. Avea cea mai curată piele pe care am văzut-o vreodată. Nu răbda nici o atingere murdară, nici o rosătură, fără să nu se furnice toată… Cred că aceste continue plimbări nervoase ale mâinilor ei în jurul gâtului, spre urechi, erau un fel de reflexe nervoase provocate de piele. Nu fusese bolnavă niciodată, parcă nici microbii nu-i putea suporta… Îmi spunea că o dată, la ei acasă, toţi copiii se îmbolnăviseră de scarlatină fără să se prindă de veste. Ea n-a avut nimic şi au şi renunţat s-o mai izoleze. De o rezistenţă vie, total imună, ea exagera însă în sensibilitate, organic, toate… Un simplu guturai o deprima ca o catastrofă, un coş o împiedica să lucreze. Orice atingere din pricina sensibilităţii avea rezonanţe în tot organismul ei, încât cei care, voinici, suportau furuncule, fără să se întrerupă de la activitatea lor, ţi se păreau, prin contrast de o nepăsare de rinoceri care suportă familiar cuiburi de păsărele în piele. O dată a fost intoxicată nu ştiu din ce cauză şi ea a suportat săptămâna de boală ca o agonie, desfiinţată de dezgustul vomitărilor, neadmiţând cu exasperare să fie văzută nici măcar de rudele alarmate de suferinţa ei şi de acest mister, toată săptămâna. Cum era să-mi închipui că femeia aceasta curată ca un căţel de rasă, care nu bea de două ori din aceeaşi apă din farfurie, care într-adevăr, dacă se servea din nou dintr-o mâncare de pui, cu sos, schimba iar farfuria, căci oasele şi sleiala o făceau să leşine parcă (în case străine, ştiu că tocmai din pricină că nu putea cere să i schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din acelaşi fel), ar fi putut îndura aproape parcă mirositoare, murdară, a organelor şi secreţiunilor lui D.? Asta depăşea tot ce-mi puteam închipui.
Astăzi încă, unul dintre, sentimentele mele de orgoliu e că femeia acesta, care arunca apoi pieptenul pe care i-l cerea vreo prietenă, a folosit de câteva ori cu mine aceeaşi perie de dinţi… Am uneori ameţeală, ca şi când aş fi trecut pe lângă un pericol, la gândul că am avut curajul să fiu inconştient de natural lângă o asemenea femeie) căci e probabil că mai ale la început, până i-am descoperit cu uimire sensibilitatea – eu o credeam vânzătoare de magazin banală – am fost cu ea aproape inconştient). Nu numai despre D., nu numai despre Ladima, dar despre Mărginoiu însuşi, care avea un fel de iritaţie, furunculoză a pielii pe coapse – ştiam de la baia de aer cald – eram liniştit când gândeam, căci îl compătimeam dinainte pentru imprudenţa de a apărea gol, lângă o privire atât de neliniştită şi iscoditoare, cu senzaţii repulsive ca ale femeii acesteia. Iar „amor” îmbrăcată, în maşină, ca atâtea femei, sau dusă de întâmplarea unui flirt nu făcea cred niciodată, căci ştiu dezgustul cu care asculta povestindu-i-se astfel de cazuri. Sincer compătimeam şi dispreţuiam pe bărbaţii care s-ar fi aventurat inconştienţi în intimitatea acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu şi-ar fi dat seama unde sunt şi ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăţi comode sub privirile imperceptibil consternate ale celorlalţi musafiri.
Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gândesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putinţă ca între doamna T. Şi D. Să fie mai mult decât o strângere de mână (şi aceea încă, desigur, greu suportată).
Dacă intervenea pentru el atât de insistent, acum, era desigur din bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din reacţie imediată, parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforţări sistematice, de care nu era în stare.
Acasă am găsit pe tata şi pe Gheorghidiu – era o zi când ne întâlneam la masă – şi cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred brâul lui Iov), n-am putut vorbi nimic. Se trântise în fotoliu şi transpira rece, cu ochii tulburi, şterşi, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutând, strâmb, o poziţie mai comodă. Ştiam toţi că suferă şi mi se părea, nu ştiu, un soi de lipsă de respect să fac abstracţie de durerea lui şi să-i propun angajarea lui D. Mai târziu n-am mai avut însă nici un prilej să intervin.
De altfel şi tata şi Nae Gheorghidiu erau din ce în ce mai neliniştiţi şi mai preocupaţi de soarta colaborării cu Ladima… El scria gazeta ca şi când ar fi fost a lui şi nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel… Negreşit, aceasta aducea cititori, dar contrazicea prea mult intenţiile proprietarilor… Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerţului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gândurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu… Într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunţ ironic în pagina întâia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase: „Fabricile de gheaţă cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheaţa artificială, năruind astfel o industrie atât de necesară apărării naţionale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puţin în timpul iernii, cumpărarea întregii producţii de gheată, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsând pe drumuri pe lucrători.”
Pe urmă, ieşirile împotriva industriei „parazitare” au devenit tot mai numeroase… La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă ca această campanie împotriva industriei naţionale să nu supere pe şeful partidului… Ionel Brătianu era însă atât de preocupat de problema regentei şi a menţinerii „actului de la 4 ianuarie”18, încât tolera orice divergenţă, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, subvenţiona chiar gazeta care atacau pe liberali, cerând numai atitudine convenabilă pe această „chestie închisă”… Mai cu seamă în zilele acestea, ale procesului Manoilescu19, îngăduia orice, devenise împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul admiterii „actului”. L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, obrajii i se micşoraseră şi se adânciseră mult, părul dat peste cap era ca o chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aş mai fi recunoscut pe stradă. Şi asta numai în câteva luni de zile.
La început îi fusese teamă ca, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni încercaţi şi abili, ştiau ce înseamnă „o chestie”, şi refuzau să recunoască „de drept” „actul de la 4 ianuarie”, căci de fapt îl recunoşteau mai toţi. Îi era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă… Cum, dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e drept, ecoul ştirilor defavorabile prinţului exilat, cu două sau trei zile înainte de serbarea donaţiei Muzeului Simu, cu o săptămână deci înainte de moarte, Ionel Brătianu i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire şi de fericire, că vrea să-l viziteze, dacă e acasă… Când a sosit, a fost primit de la portiţa de fier de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu uşile-oglinzi, împărţite în careuri, şi cu muchii de aur, liniştit ca un stăpân acasă la el, a spus că ţine să-i aducă personal cordonul Coroanei României (pe care, după tradiţia liberală a remanierilor, i-l dăduse drept consolare) şi se scuza că nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui, aranjarea practică a regenţei etc.), să i-l înmâneze… E de prisos să spun ce speranţe – împotriva evidenţei – a legat Gheorghidiu de acest „gest” al lui Ionel Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste o săptămână abia la şefie a lui Vintilă Brătianu, marele pontif al industriei naţionale, 1-a făcut să îngheţe de teama vreunei imprudenţe. E uşor de înţeles că a avut aproape o sincopă când a citit chiar în ziua aceea, în Veacul, un articol îndârjit împotriva industriei şi a băncilor „parazitare”. Prăbuşirea Băncii Elino-Române de la Galaţi, urmată de sinuciderea directorului general, ca şi prăbuşirea în aceeaşi săptămână a altor bănci, ieşene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. La rândul lor, băncile bucureştene începură să avizeze la măsuri de salvare.
Fiecare din ele avea imobilizate, în poliţe dubioase, sume mari de foarte multe milioane, împrumutate de altfel prietenilor politici, pe poliţe de complezenţă, bani daţi cu intenţia să nu mai fie achitaţi vreodată şi care nu erau în realitate decât plata unor servicii pe care aceştia le făceau, când erau la putere, băncilor şi industriilor lor. Acum acestea încercau să treacă statului, rând pe rând, aceste „portofolii dubioase”.20
Nae Gheorghidiu a telefonat îndată după apariţia ziarului tatălui meu, să vie neîntârziat la el.
I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu poate lua atitudine împotriva comerţului şi industriei româneşti, dar că înţelege să le sprijine călduros în orice împrejurare… Să-i spuie că orice atac în această privinţă, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare, îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcţie, căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Când s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă… Tata a rupt-o şi l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
Nici după moartea lui Ionel Brătianu, Gheorghidiu n-a intrat în minister… După ce s-a crezut câteva momente într-o remaniere, guvernul s-a reconstituit sub prezidenţia lui Vintilă Brătianu cu aceleaşi elemente. Cum se simţea însă, datorită gazetei şi mai ales prieteniei cu liderul tineretului, în bună situaţie, Gheorghidiu a cerut altă satisfacţie, anume şefia unei organizaţii din Banat, căci n-avea nici o situaţie politică definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în opoziţie, n-are să aibă unde candida cap de listă (căci numai şefii de organizaţii deveneau în genere capi de listă). I s-a mai oferit de asemeni prezidenţia unui „Credit naţional petrolifer” cu un capital de peste 500 de milioane lei… Dar adevărata satisfacţie a fost triumful lui în Cameră… De multă vreme pândea o răfuială… Îl întrebasem adesea pe tata, şi eu, de ce Gheorghidiu nu schiţează nici un gest de apărare – el pe vremuri atât de spiritual şi abil21 – atunci când îl ataca o ţară întreagă? Şi mi-a răspuns aşa, gânditor, fără convingere, dar şi parcă ar fi ştiut ceva: „N-au nici o importanţă atacurile şi… pe urmă nu e momentul”.
Acum parcă era momentul… Partidul avea pe cap grija apărării actului de la 4 ianuarie, prietenia cu ministrul Dimescu îl împăcase cu tineretul. Veacul îi adusese şi concursul celor care aveau nevoie de gazeta lui, deci majoritatea în Cameră îi era asigurată. Ambele partide mici din stânga nu ţineau deloc să aibă o gazetă atât de „turbată” împotriva lor. A socotit – şi nu s-a înşelat – că e momentul să pornească bătălia cu maximum de sorţi de izbândă… Timp de trei ore a vorbit explicând, producând cifre, invocând mărturii… Din nou spiritual ca în vremurile bune, a fost foarte adesea întrerupt de aplauze prelungite…
E drept că ele fuseseră aranjate încă din timp.
— Tănase, eşti sigur de Covaci?… Să nu lipsească niciunul!
— Ceilalţi nu lipsesc niciunul. Dar Covaci nu poate fi în Bucureşti, are un proces mare la Cluj… Pleacă diseară…
Gura mică i se strângea şi mai mult, între fălcile mari cu obrajii căzuţi, de babă.
— Ce proces? Ce proces, Tănase?… Dacă pezevenghiul ăsta nu e mâine în Bucureşti, la Cameră… Îl dau afară pe cumnatu-său de la Credit!… Vreau să se ştie cine umblă în două luntri… Înţelegi… Unul să nu lipsească… Am nevoie să fiu aprobat zgomotos…
— Coane Nae, te mai îndoieşti… Toată Camera are să fie cu dumneata…
— Pentru asta e nevoie de cheag, Tănase… Nu se poate face o găleată de iaurt fără o lingură de cheag… Douăzeci de inşi care să dea semnalul… Să mă susţie… Sigur… Sigur, înţelegi ce înseamnă: sigur?
De altfel Camera întreagă se simţea supravegheată, şi nu numai interpelatorul, căruia i s-a publicat în Veacul un cazier penal, lui şi unui fiu al lui, inginer, dar şi cei ce l-au aplaudat sau au întrerupt în sensul interpelării au fost ameninţaţi la gazetă: „Un fost erou al navetelor a găsit ieri de cuviinţă să se ilustreze printr-o întrerupere care a stârnit ilaritatea Camerei”22.
Seara, după şedinţa Camerei, acasă la noi a fost un soi de sărbătorire. S-a băut şampanie, s-a comentat în toate modurile şedinţa, acuma faimoasă, şi s-au făcut planuri de viitor. Veniseră, invitaţi de tata, vreo câţiva deputaţi şi senatori care, acum după succes, îşi dădeau un fel de aer de grup, „grupul Nae Gheorghidiu”. În realitate, el exista mai demult, dar componenţii lui erau atât de demoralizaţi de atacuri, încât, solidari prin interese, nu îndrăzneau să se afişeze prin convingeri. Ba unii îşi pregăteau aşa, pe dibuite, alte orientări în partid.
În biroul cel mare, de o solemnitate veche şi neagră-verzuie, cu toate luminile aprinse, Nae Gheorghidiu era plin de voie bună, deşi cu un aer de primadonă obosită şi amabilă. Asculta bucuros şi cu o falsă absenţă amănunte şi întregiri de felul acesta: „Coane Nae, când ai spus că fabrica de armament şi muniţii a fost o iniţiativă şi o dorinţă a lui Ionel Brătianu, m-am uitat la Duca. S-a întrerupt din citirea unui dosar şi a făcut o mutră acră către Tătărăscu.” Sau: „A, ştii? Chiar Dinu Brătianu a dat semnalul aplauzelor când ai adus vorba de procesul tramvaielor.” Sau, după o altă cupă de şampanie:
— Ascultă, Sassu a fost în incintă tot timpul?
— L-am urmărit, a stat o bucată de vreme în picioare, lângă banca ministerială, şi pe urmă când a văzut că Vintilă Brătianu te ascultă atent, s-a dus spre băncile opoziţiei. Era otrăvit rău.
— Dar doctorul Lupu? Ştii cum asculta? N-a lucrat nici o clipă, tot timpul a fost atent, şi când erai întrerupt de opoziţie dădea semne de nervozitate.
Cu fălcile împăcate şi gura de babă, Nae Gheorghidiu confirma:
— Când am coborât de la tribună mi-a întins cel dintâi mâna, sculându-se în picioare şi aplecându-se peste banca ministerială: „Foarte bine!”
Cineva a întrebat:
— Tancred unde era? Nu l-am văzut deloc.
La care tata a jucat cu înţeles de nedumerire, nemulţumit, degetele mâinii stingi, iar Nae Gheorghidiu a clătinat din cap, a privit pe gânduri, în gol.
— Tipul e cam suspect. Trebuie urmărit… Am uitat să spun. Ştiţi cine m-a felicitat când am ieşit pe culoar? Mirto… Mirto, care mă întrerupsese tot timpul. Spun serios… Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strâns mâna, aşa, grav: „Mi-ai plăcut… Atât îţi spun: Mi-ai plăcut.” Mare pezevenghi!
Altul a observat, mirat şi bucuros:
— Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu… Să ştii, coane Nae, că a făcut o foarte bună impresie că el de pe banca ministerială te-a sprijinit aşa de frumos.
Gheorghidiu zâmbea, împăcat cu tot universul.
— Dar bietul Dumăroiu?… Ce cumsecade… N-am schimbat în viaţa mea zece vorbe cu el, şi ce frumos m-a susţinut ieri… S-a repezit când vociferau naţional-ţărăniştii să se ia de piept cu ei, şi cerea furios lui popa Imbroane23 să cheme la ordine pe Madgearu… Pe urmă, timp de vreo săptămână, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame şi scrisori de felicitare.
Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simţea străin la el acasă, de când îi murise băiatul cel mare, a fost mult mai bogată ca de obicei… Tata l-a invitat şi pe Ladima, care, deşi se considera demisionat, conducea încă, girând gazeta… Se conta pe o destindere şi socoteala n-a fost greşită… Ladima a fost cucerit pur şi simplu de verva şi cordialitatea lui Nae Gheorghidiu… Deşi unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroşească… La sfârşitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va rămâne moartă.
Gheorghidiu l-a tachinat afectuos şi l-a obligat să fumeze o ţigară de foi.
Ce mai e şi asta? Alături e un scandal absolut de neînţeles… Emilia vociferează, ameninţă… Bate cu pumnul în masă… Nu înţeleg tot ce spune, căci nici nu spune nimic în definitiv… Sunt numai apostrofe, care corespund altora mai scăzute, dar tot aşa de mânios îngrămădite unele într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum… Încep să regret totul… Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă… Nu trebuie să te scufunzi în anumite promiscuităţi, ispititoare o clipă, dar care te pot târî fără să ştii unde. Din când în când, tonul invectivelor scade ca să se ridice iarăşidiscuţia trebuie să aibă loc acum în antreucum se ridică şi scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiş.
E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare luminată dinafară, a devenit aproape fumurie. Încep să mă îmbrac şi las totul baltă.
Emilia intră cu chimonoul strâns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu mâna în şold, încruntată. Când face paşii mari şi energici, piciorul dus înainte iese până la jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o plinătate de modelări de gutuie molatecă, şi te miri că baboşii de mătase cu toc subţire pot suporta atâta autoritate. Nici nu ia notă măcar că m-am sculat să mă îmbrac… E în exerciţiul demnităţii ei şi nu mai există nimeni pentru ea.
Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu un ton de autoritate… Nu mai are nimic din Emilia veche… S-a încălzit.
— Ascultă, dragă, să-ţi dau un sfat… Ascultă-mă pe mine… Uite, să-l vezi pe om că moare în drum şi să nu-i faci un bine… Să ştii de la mine: azi e o prostie să ai inimă bună.
Filosofia Emiliei are ceva peremptoriu şi primar, de fasole prost fiartă.
— Dar ce e, dragă, ce s-a întâmplat?…
Nu poate să-mi răspundă, clocoteşte încă, plină, ca o căldare acoperită.
— Aaa… Aaa… Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite… C-oi fi eu bună… Că dau şi bucăţica de la gură dacă văd că omu' e cumsecade. Da ştii, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc… Auzi colo? Mie mi-e milă de ea, şi ea…?
— Dar ce e, dragă, lămureşte-mă şi pe mine. S-a oprit din plimbare.
— Pramatia de vară-mea… Auzi colo… Eu îmi lucrez rochiile la ea numai de milă, că o ştiu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii pe cap… de n-are nenorocita ce să mănânce, că stă tocmai la dracu-n praznic… Pe Raion… Dacă am nevoie de ea, trebuie săi scriu cu o săptămână înainte ca să primească poştala.
— Ei şi?
— Că să-i plătesc!… Bine, să-ţi plătesc, cât face socoteala? Că „atât şi atât”… Cum „atât şi atât”? Păi, să vezi, „două rochii din nou şi două transformări”. Care transformări? Că, rochia de casa, una, şi ailaltă frez. Să-ţi plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură acolo? Ei, ştii că-mi place?… A început să bâzâie, ba pe urmă a devenit şi obraznică… Că ne batem joc de munca ei, că se trudeşte de dimineaţă până seara…
— Dar cât îi plăteşti tu pentru o rochie? Întreb cu oarecare bănuială.
— Cât, necât. Vorba e c-o plătesc cât n-ar merita ea… Că sunt proastă de bună… Uite, recunosc singură că sunt proastă de bună… Că vezi că unele se laudă… Eu nu mă laud, da aşa e… Când am auzit-o, mi-a sărit muştaru… „Madam… Madam!… Ţine-ţi morişca, madam, că ţi-o aduni de pe jos… Ee… Când mi-oi înfige mâinile în claia dumitale ţi-o fac ondulaţie permanentă…” Am dat-o pe uşă afară. Sunt îndepărtat ca un astru.
M-am uitat în curte, dând colţul perdelei puţin la o parte… Radiaţia luminii se domolise, spre apus cerul era roşu-gălbui… Dintr-un soi de culoar au ieşit doi tineri, studenţi pare-se, care probabil aşteptaseră să treacă dogoreala soarelui. O bătrână încovoiată lua apă de la cişmea, împroşcând caldarâmul strâmb al curţii… Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu se ştiau priviţi în clipa aceea de sus, de după perdea, şi n-aveau în nici un mod reprezentarea interiorului răvăşit şi goliciunea de aci.
— Ce, vrei să pleci?
Îşi sprijină corpul de mine şi îl simt în toate accidentele lui. Braţul pus pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sânului elastic şi robust, patul cald al pântecului apăsat pe şoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a micului pântec de grăsime şi pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei caldă. Simt în mine o voinţă încropită şi străină, o iniţiativă de ciudată independenţă a şalelor, care contrastează cu liniştea gândurilor şi intenţiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei mi-a dispărut cu totul. O clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult în cealaltă cameră, trupul femeii şi-a dobândit iar personalitatea, pielea i s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie de început. Nu, poate să fie şi asta, dar trebuie să fie şi altceva. E o constatare pe care o fac întâia oară, dar o simt verificată printr-o serie nesfârşită de experienţe anterioare, deşi niciodată nu le-am gândit ca atare, e mai mult ca o concluzie a unor amintiri, de împrejurări diferite, dar în acelaşi ordin de senzaţii. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsii. E de neexplicat ce acuitate dă simţurilor mele pipăitul unui trup tânăr de femeie printr-o suprafaţă mobilă de mătase. Dubla alunecare a mâinii care vrea să prindă, întâi pe luciul artificial şi, în acelaşi timp, pe deasupra trupului însuşi, ridică parcă senzaţia în mod material la pătrat. Însuşi felul ţesutului mătăsii parcă prinde capetele nervilor din palmă şi totodată întăreşte conturul şi plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci un fel intermediar între crepe de chine-ul prea moale şi atlazul prea păios, aşa cum era chimonoul de acum al Emiliei (şi cu adaosul că pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfârşit mai tulburătoare decât celelalte). De altminteri cred că e mai uşor de controlat afirmaţia observând ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca diafana şi mângâietoare, ideal adaptată, ca o pielită de lux şi lucioasă a unui ciorap de mătase, când înainte treceam podul palmei peste sfârcul sânului pielea era lipicioasă şi senzaţia avea ceva năclăit, când acum prinzându-i talia cu stânga, îi trec podul palmei peste învelişul lui întins de mătase, îi simt lunecând din ce în ce mai viu, parcă frecarea şi lunecuşul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric. Şi totuşi, după câteva ocoluri mâna se insinuează, cu o fatalitate ancestrală, pe sub învelişul mătăsos, căutând oricum pielea adevărată ca şarpele culcuşul. Braţul îmi alunecă, simţind totul, pe şanţul suav al şirei spinării în sus spre grumazul voinic…
— Mai rămân… Ieşim mai târziu la masă, împreună…
Dar din nou nu ghiceşte nimic, trupul îi e fără antene capabile să capteze realitatea clipei… Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu faţa puţin cadaverică ne care nici măcar fardul nu poate prinde, şi devine de aceea strigător.
— Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu ştiu doctorii ce să-i mai facă… Nimeni nu poate să spună ce are.
Parcă mă deştept dintr-un somn haotic… Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine şi prin femeia aceasta, şi recad amorf. S-a sfârşit. Gândului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în acelaşi timp cu anumite estompări, căderi în subconştient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat… Acum totul se asociază în mine cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veştede negre vinete. Aşa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele lor, şi scursori.
— Când mi-aduc aminte, reia gânditoare Emilia, ce-am păţit şi eu cu rinichii… M-am dus şi m-am trântit pe patul larg, cu cearşaful împărţit de tăvăleala în mici arhipelaguri de cute.
— Vino să mai citim scrisori… Dacă s-o mai răcori, mergem să mâncăm undeva afara… Iau o altă scrisoare. Asta când ţi-a scris-o…?
Emy, Treci mâine pe la Teatrul Naţional… Vezi că directorul vine pe la 10 dimineaţa – înţelegi?
— La zece şi te primeşte imediat. De altfel am vorbit şi cu Bulfinsky, directorul Teatrului Mic. Mi-a spus că ei vor juca deocamdată numai comedie şi că viitoarea premieră e sau Antonia sau O lună în paradis, o comedie nemţească… Ar fi admirabil să intri însă la Naţional… Săptămâna asta se pune în repetiţie învierea… ar fi s-o dublezi pe Marioara Voiculescu.
Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferinţa lui Dekobra diseară nu ne-au venit la ziar. Dacă vreţi, aveţi locuri la cinematograf la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine. Concursul de fotogenie al gazetei nu e serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la Paris. Spune dacă vă duceţi diseară. Mie mi-e cu neputinţă să viu… E o masă colegială, cu toţi redactorii… Nare nici un sens să vii şi tu, nu vine nevasta nici unuia.
G.
— Era aşa pe toamnă. Începuse el să scrie critică de teatru. Dar ştii, ce critică!… Îi speriase pe toţi. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza lui.
Încă o scrisoare fără titlu.
Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor… Dacă are actele în regulă, să se ducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că vrei tu să te ocupi puţin de camera mea? Dar nu e nimic de aranjat, Valeria… Cum n-am bagaj decât un geamantan, iar cărţile le-am şi expediat astăzi… Camera e mobilată: divan roşu, scaune cu spate de catifea roşie, un birou (scaunul înalt cu catifea roşie parcă e jilţul lui Ştefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are şi baie… Îmi place că nu mai am scări de urcat si, cum îţi spun, am şi baie. E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiş de sticlă… şi au instalat baie… Cam scurtă pentru mine, nu e vorba, dar merge…
G. D. L.
Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului Naţional:
Eşti angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie… Vino azi să mă iei la masă şi să-ţi dau amănunte.
G.
— Te-a angajat?
— A, păi acum îi ştiau de frică. Ce-a fost cu cronica de la Faust. Toată lumea a citit-o şi în foaier şi la direcţie.
Nu te supăra, dar nu pot veni… Vreo câteva zile sunt ocupat şi ziua şi seara… Voi trimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prânz, credea că vii pe aci, Gina…
Emilia râde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, şi încearcă, fără succes un surâs cu gura, mare de ţărancă de pe Volga:
— Îmi aduc aminte… În serile acelea vream să mă întâlnesc cu Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc… Nu se ştie cum aveau să iasă lucrurile… Îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo câteva seri… Că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era chip să dispar fără să-i spun unde mă duc… Mi-am adus aminte că el, când se supără, nu mai dă pe la noi câteva zile… Nu ştiam să mai inventez. Şi am început să-i spun încet la urechi Ginii, care era la noi, o mulţime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă lăsam, a spus aşa în glumă mai mult, într-o doară: „ Ce şoşotiţi, fetelor, acolo?”
Eu i-am răspuns acru: „Nu te interesează…”
A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucând teatru. El s-a sculat în picioare, şi a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos…” Fără să mă uit la el, i-am spus că n-are decât să plece, dacă nu-i place, că nu-l ţine nimeni… S-a ridicat în picioare, alb ca varul, şi n-a mai spus o vorbă… Trei zile n-a mai dat pe la noi… Pe urmă, când am văzut că nu e nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el şi m-am dus la redacţie… Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la teatru… S-a apropiat de mine şi mi-a spus glumind: „Bună ziua, domnişoară… Aţi terminat secretele?”Stăteam bosumflată, pe urmă am început să râd cu hohote… Mi-a luat o maina şi mi-a sărutat-o. „Astăzi pot să întreb ce-i spuneai?” „Du-te şi întreab-o. Îi spuneam că eu cunosc un tip bine, care scrie la jurnal… „ I se făcuse ochii cât pumnul şi i se ridicase mustaţa, în sus toată… „Îi spuneai asta Ginei?” „Te cred… Dacă râdea ea cu hohote, când întrebai ce-i şoptesc, şi eu vream să-ţi spun.” Râdea fericit, şi-mi mângâia părul: „Ce copil eşti! Ce copil năzdrăvan, care complică totul… „Mă gândeam, zău pe vremea aceea să mă culc iar cu el… Dar Valeria mi-a spus iar că e bine să-l duc aşa cu zăhărelu, mai ales că el nu cerea nimic.
În vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era şi Gina la noi, care îmi dădea replica, a venit vorba despre viitor… Aşa… Că e bine să se asigure omul… A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci… Era chiar pe vremea asta.
Emy dragă, Deşi n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gândit ce ai spus tu aseară… Emy, îţi spun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fii nevasta mea. Dacă nu am făcut nimic care să-ţi arate cât de adâncă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi-am cerut decât câte un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă… şi dacă gazeta prinde, dacă voi dobândi posibilitatea materială, îţi voi cere să fii nevasta mea. Până atunci, cu surâsul tău din fiecare zi, cu sărutările furişate, sunt cel mai fericit logodnic din lume… Îţi sărut cu recunoştinţă ochii a căror lumină îmi limpezeşte turburările şi amărăciunile.
George.
Emilia e amuzată, cu dispreţ, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi nevastă.
— Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el? A răspuns, îngânând ca o precupeaţă chibzuită:
— Ei, pentru ce vrea el!… Şi fără să termine revenind cu ocol: Nu se putea… Era şi caraghios îmbrăcat… Parcă era un tată… Nu-mi venea să ies cu el, şi ca şi când ar goni un gând… Nu, nu se putea…
Nu mi-e prea greu de întregit schema gândurilor ei aşa: El vrea o nevastă numai a lui… Vrea să merg cu el la Râmnicul-Sărat, sau mai ştiu eu unde… Pentru asta, avea prea puţine mijloace… Poate că ar fi fost bun ca un bărbat „înţelegător”, care să ştie să închidă ochii când e nevoie. Dar nici pentru asta nu era bun, căci era prea puţin prezentabil… Se îmbrăca prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea actriţe.
Poate că acesta a fost şi norocul lui Ladima, fără ca hâi să-i treacă măcar prin cap. Îi era ruşine să iasă cu el… E drept că era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima… Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de provincie. Simţeam asta şi eu, când ieşeam cu el seara la masă la „Chateaubriand” sau la „Cina”. L-am lăsat să înţeleagă o dată ce gândesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine la un croitor.
Într-o seară, însă, eram la „Elysee”, mi-a spus aşa în bătaie de joc:
— Dumneavoastră, snobii, care urmaţi moda…
Deşi tonul era glumeţ, nu era lipsit de puţină acreală. I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decât se aştepta el:
— Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea? A surâs şiret pe sub mustaţă, poznaş ca un copil, care însă vedeam că nu vrea să mă supere, ci numai să mă tachineze.
— Hm… hm… Cămaşa de mătase…
— Nu e de mătase… E o simplă dejalenă…
— Aaa… Deja… Cum ai spus, dejalenă…?
— Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, fireşte. Dar aş pune orice, cu condiţia să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colţuri exagerate. Mânecile cămăşii, e adevărat, sunt strânse pe încheietura mâinii… Dar, sau largi, sau strânse, ce sens ar avea din punctul dumitale de vedere?
Râdea, gâdilat, convins că m-a lovit unde. Mă doare.
— Dar costumele pe care le schimbi mereu?… Parcă eşti cucoană… La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb.
— Vorbeşti serios? Mi s-a părut ciudat că 1-a impresionat asta! Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din următoarele rânduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu pantaloni cu dungi, cenuşii. Un costum maron pe care-l pun de dimineaţă… Îl schimb în fugă spre seară, cu unul bleumarin, pentru că nu voi să atrag luarea-aminte în localurile în care intru printr-o culoare bătătoare la ochi. Şi nu-i drept că maron-ul se vede de la distanţă?
„ Zi-i „castaniul”, sună mai româneşte.
— Dacă aş fi scriitor, poate că aş zice şi eu „castaniu” în loc de maron, dar când vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din jurul meu.
Pe urmă, crezând că m-a prins, sorbea din paharul auriu, măsurându-mă şiret, de jos în sus.
— De ce nn pui costumul bleumarin şi ziua?
— Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleumarinul capătă luciu şi se învecheşte numaidecât. Decât să le port 6 luni fiecare, le alternez mai bine pe amândouă în decurs de un an. Îşi tăia friptura în farfurie cu o pedanterie de copil bine crescut.
— Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, şi parcă denunţa un flagrant delict, în costumul acela de flanelă cenuşie… la modă?
Fireşte, ironia era neînţelegătoare.
— Recunoşti că trebuie să pun din cauza căldurii un costum uşor?… Flanela aceea specială nu ţine cald deloc… Dacă aş pune unul de dril, ar trebui să-l spăl în fiecare zi!… Şi ipocrit: Nu-mi dă mâna.
— La Tekirghiol purtai pantaloni albi totuşi, cămaşă albă cu mâneci scurte, abia de-ţi treceau de umeri.
— E mai greu să-ţi explic… Dar dumneata eşti un artist şi trebuie să înţelegi asta… Mi-am aşezat tacticos cuţitul şi furculiţa în farfurie. Am văzut la Movilă oameni tineri care, chiar pe căldura aceea, purtau haine negre, cămaşă cu guler legat, care se înmuia ca o cârpă, de parcă aveau, în iulie, bandaje fierte în jurul gâtului. Nu găseşti că era urât lucrul acesta? Nu mai spun că, acolo în praf, hainele se stricau foarte repede… Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtând doliu, perechi de pantaloni, foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe când altfel, în trei luni, aşa tăvălit, se poate strica un costum bun de stofă scumpă, mai ales la volan.
— Dar albul acela care se spăla în fiecare zi?… Şi râdea aşa ca şi când mi-ar fi spus: şmecherule!
— Vara, totuşi trebuie să porţi alb… Încă o dată, dumneata eşti un artist, înţelegi, aşa ca dispoziţie: într-o staţie de vară, albul dă o impresie de proaspăt, de curat, de înviorare şi vacanţă…
— Ştii ce mi s-a părut însă caraghios? Am văzut că prietenii dumitale, snobi şi la modă, purtau în jurul gâtului o batistă roşie, sau, dacă vrei, o basma cu nodul într-o parte… De parcă ar fi suferit de gâlci…
— Da… Asta da… Dar, nu-i aşa? Eu n-am purtat-o. Nu aşa înţeleg moda, care are lucruri bune.
Surâde ca un profesor indulgent, care, la cafea, vrea să facă mici pozne protejatului lui.
— Da… Scrobeală englezească, tăietură englezească, stofă englezească… Hm!… M-a întrerupt comic, pipăindu-mi haina, de am devenit livid, căci ne-am fi trădat obiectul convorbirii pentru cei din boxele cu canapele, din faţă.
— Englezească… hm!… Hm! I-am prins mâna şi i-am dat-o jos.
— Acum, te rog, crede-mă… Pot să-ţi spun că noiadică tata-suntem acţionarii principali la cea mai mare fabrică de postav românească… Ei bine, stofa noastră iese la soare, îţi transformă mânecile în covrigi de stofă, îţi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei metrul… Cu stofa de pe mine nu se întâmplă nimic din toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu ţesătura în dungi împletite fin, ca brodată.)
— E drept că e foarte frumoasă!
— Costă 2000 de lei metrul… Te miri, nu? Ţi se pare enorm… De când crezi că o am? A spus aşa, într-o doară, jucându-se cu şervetul, glumind:
— N-o fi de anul trecut?
— E de acum patru ani, căci îţi dau cuvântul meu că de acum trei ani mi-am mai făcut doar un costum, deşi dumneata mă faci snob şi mă ironizezi că mă schimb ca o cucoană.
S-a mirat cu un accent sincer.
— Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din Bucureşti? Ei, n-am să cred asta acum.
— Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întâi că n-am bani. Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri… pe care le schimb între ele… Trebuie să ştii însă un lucru… Că e bine să laşi stofa să se odihnească.
— Ei, asta-i acum? Şi ironic… Pipăindu-şi mustaţa ca să vadă dacă e bine răsucită. Dar dacă vrei dumneata, o s-o facem şi pe asta.
— Vorbesc foarte serios… Purtate prea mult, stofele îşi pierd elasticitatea… Ce să mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, şi arde şi piciorul. Pantofii trebuie schimbaţi de câte două-trei ori pe zi.
— Nu zău, îţi spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în şifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi.
— Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile… Durează indefinit când nu-i porţi în fiecare zi neîntrerupt… De ce surâzi? Uite, am citit într-o gazetă că la New York se face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grijă, căci se ştie azi că şi fierul oboseşte. Nu râde… pe mine mă amuză foarte mult almanahurile, şi le citesc cu plăcere… Dumneata ştii că şi bateriile electrice, care fireşte folosite se descarcă, atunci când îşi întrerup serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se odihnească, îşi revin binişor?
— Ascultă, toate le înţeleg, că văd că eşti doctor în materie, mă rog, dacă eşti doctor, eşti doctor.
— De ce eşti ironic…?
— Dar explică-mi un lucru… De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei… Îţi spun drept că am îngheţat când am văzut asta, săptămâna trecută, când am intrat amândoi la magazinul de lângă teatru.
— Am să-ţi răspund la asta, spunându-ţi ce-am păţit odată… Într-o zi, întârziind la Roman, într-o chestie de aviaţie, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel… Era vară, alergam mult, că era vorba să fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era aproape rău… Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav… Am venit în Bucureşti… Aci nu mai aveam nimic… Din când în când însă mi se umflau picioarele… Până când, aşa printr-o asociaţie de idei, am descoperit că de câte ori puneam ciorapii cumpăraţi la Roman, de atâtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai târziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiţi, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflându-l şi provocând o transpiraţie toxică.
Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.
— Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare… Mi se umflă… Am început să râd, eu acum.
— La dumneata trebuie să fie altceva… Aşa sunt scriitorii… N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?
M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată:
— Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?
Am ridicat din umeri afirmând nedumerit, am înţeles însă că şi el, ca şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decât sunt.
Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atât de neaşteptată, sau să mă întristez că dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.24
E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. Să le citesc. Căci ea citea memorii şi colecţii de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încât m-am mirat.
— Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După câte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
— Da, însă diferenţele sunt foarte mici… Vorbesc de moda bărbătească… Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui când în unghi ascuţit, când în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri… Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus până jos egal de lat, dreptunghiular, peste câţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta dă o impresie de îngrijit – l-am privit cu intenţie – să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i îmbătrâneau gâtul, dându-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăţ mai întâi, făcându-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
— Domnule Vasilescu… Uite pe tânărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii… Are vesta încheiată cu un şir de nasturi până la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămaşa… Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strânşi pe gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii… E sau nu la modă? Să-ţi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decât aceea de „a fi la modă”. Ce lecţie de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
— Domnule Ladima, dar e o glumă… Asta numeşti modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă câţiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-şi debiteze numărul şi câţiva băieţi de liceu, care, dezorientaţi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curând se spânzură decât să facă asemenea costum. Nici măcar la Bucureşti nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băieţandrii de douăzeci de ani, oricât de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mâna doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai ştiu eu care…
— Ei, cum, tăgăduieşti că e o modă? L-am privit lung.
— O modă bărbătească, de când lordul Derby a adoptat fracul negru şi de când s-a fixat costumul acesta „nemţesc”, cred că marxistă… Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanţă… E drept că, în genere, bărbaţii care au trecut drept faimoşi eleganţi, care au preţuit în mod deosebit accesoriile, le rămân credincioşi… Sunt aşa de mici, încât nu sunt remarcate în genere decât de cei care sunt de obicei atenţi la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toţi bărbaţii rămân la idealul de eleganţă pe care l-au avut când au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocraţi conservatori faţă de inovaţii. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de dinainte de război25, care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la monoclul cu şnur negru, iar când vine în salon intră cu mănuşi albe, purtând mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganţă când a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Naţional, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunţa decât simţindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Când Păstorel Teodoreanu a terminat liceul, se purta, provincial, la Iaşi, haină neagră, pantaloni gri şi gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămaşă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunţat la nimic din felul primului lui costum.
Aş fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deşi ştiam ce vream, nu aveam gândurile limpezi, nu izbuteam să mă exprim. Când scriu însă acum e cu totul altceva. E foarte ciudat cât mă ajută scrisul să gândesc. Spun lămurit: să gândesc. Până aştern o frază pe hârtie, alta se formează, de la sine, în minte, adâncind-o pe cea dintâi. Când sunt în faţa cuiva, nici nu pot să gândesc ca lumea, întocmai ca în liceu, când ştiam lecţia foarte bine, dar dacă mă scotea la tablă, din cauză că eram în faţa tuturor, din pricina profesorului, nu mă puteam concentra şi deci nu puteam să gândesc.
Căci e îngrozitor să gândeşti în faţa tuturor… Cum nici încă altceva nu poate face cu martori, ca la examen. Am fost unul dintre cei mai proşti elevi ai liceului Lazăr, şi au trebuit multe intervenţii ca să trec. Prin urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă… Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovaţi de lipsă de modestie… Trebuie să ai o astfel de înfăţişare, ca să nu te deosebeşti niciodată din jurul tău… Câteodată, mă gândesc pe mine însumi cu barbă şi mă simt, aşa din senin, umflat în pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tânăr despre capul lui cu barbă… Eu, de câte ori văd unul, aşa, impozant, îl şi rad în gând, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, când Ladima a vorbit de vanitatea puerilă a modei, îmi venea să-i spun că mai curând mi se părea puerilă vanitatea asta a mustăţii lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum când eram cu el în restaurant. De altfel, tocmai poeţii care dispreţuiesc moda sunt cei care caută să se deosebească prea ades printr-o înfăţişare prea personală, pe care unii o afişează ca pe o firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, închisă la gât, cravata lată, tot neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemţi, sunt o dovadă de modestie şi dispreţ pentru cele lumeşti, de ignoranţă simpatică şi naivă a „modei” actuale. Când am fost însă în Germania, am înţeles, cu o uimire pe care nu poţi să ţi-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mândri de această adevărată ţinută, pe care o cultivă de altfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulţimii de rând…
Dacă mă gândesc şi mă gândesc, îmi vine să cred că şi o îmbrăcăminte urâtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficienţă… Întâi, dovedeşte că nu te sinchiseşti de părerea celor în mijlocul cărora trăieşti, iar pe de altă parte, că nu te stinghereşte să atragi luarea-aminte şi să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putut spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce şi-a ars romul din ceaşca de şvarţ.
— Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce mai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ţi cumperi haine gata.
— Nu… Nu… Vezi, aici te înşeli… E o deosebire hotărâtoare. N-ai decât să priveşti atent un rând de haine gata… Au întotdeauna umerii prea înguşti, încât cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsuoară, ci căzut scurt şi nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie… Pentru orice întâmplare… De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămăşii, frumos, ci rămâne căscat ca o gură de ştiucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă – pentru că fabricanţii presupun că media cumpărătorilor au oarecum burtă… Mânecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mână… De pantaloni, ce să mai spun? În faţă, chiar acolo unde, orice ai spune, cade întâi privirea, sunt strâmţi, scoţând în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o parte şi alta, ca şireturile la ghete. De altfel, însăşi marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri mai înăuntru, acoperită… O haină gata e ca şi o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard… Pentru altul decât tine. Pe când un croitor mare e un adevărat artist… El face o singură haină, pentru un singur corp… Atunci haina capătă galba ei, unică, aşa cum îi e destinaţia. De cele mai multe ori, fireşte, el aranjează natura… Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cât de cât. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsuoară, aşa, cum să spun, ca nişte jumătăţi oblice de paranteză (nu i-am spus aşa, dar aşa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul… Haina cade pe corp, fără să se agate nicăieri, cum învăluie, căzând, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămâie loc gol sub ea ca sub o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul câtorva cute, foarte largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din faţă, şi să nu acopere dosul, strâns, ca nişte cioareci.
— Domnule, dar te pricepi… Când mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
Aproape că jubilam că am câştigat partida. Mă şi vedeam la croitor cu el.
— Dă-mi voie să-ţi spun că mai toţi prietenii mei mă roagă, şi nu refuz, să viu cu ei la probe. De ce n-aş face-o şi pentru dumneata?… Oricând, mâine!
Eram convins că mi-am atins scopul şi mi-am împăcat mica mea manie. Dar parcă necunoscutul i-a apărut plin de pericole. A devenit gânditor.
— Lasă, că mă intimidezi… Şi-l speria ideea.
Nu ştiu, mi-ar fi făcut plăcere să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mângâie gâtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene… Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor.
Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
— Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? Mi-a spus, după ce şi-a răsucit o ţigară, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înţelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grijă într-un ţigaret special, cu vată înăuntru.
— Nu, nici aşa… E modă… Însă priveşte mai curând stofele. Asta e drept… Ţesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul natural al chimiei şi ţesăturii, dar şi ca să depărteze frauda… În general, stofele bune au preţ de producţie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alţi fabricanţi fără scrupule, din cei ce produc şi vând în cantităţi considerabile, imită stofele şi ţesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întârziere de doi-trei ani, ba şi mai mult, până îşi lichidează imensele lor stocuri… Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decât vitrinele bazar. Alte cravate, alţi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe… A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin. Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanţi au produs depozite întregi de poplin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu multă economie, din spirit de speculă… Atunci, poplinul din material bun, produs cu grijă, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta… Acum magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă… Peste câţiva ani vom avea şi dejalenă pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că – la un interval de trei-patru ani – ţi se oferă la colţul străzii o cravată „la fel” cu aceea pe care ai cumpărat-o de la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate… De aceea producătorii „scumpi” schimbă imediat. De aci, moda ţesăturilor.
Era trecut de miezul nopţii. Grigoraş Dinicu trecuse de la bucăţi moderne la cântece sentimentale, languroase… Unele mese se goleau, imediat curăţite de chelnerii „eleganţi” ca nişte diplomaţi. Femeile, toate interesante, din pricina îmbrăcăminţii şi a coafurii care le îngăduia să arate şi să sublinieze ce au mai frumos, camuflând restul, mai formau, în boxe ori pe laviţa roşie care era de-a lungul peretelui, sub căderea bogată a luminii, centrul de atenţii calde pentru cei de la masă, sau fermecau strict iluzoriu, în parabole largi, pe cei din restul restaurantului, îl vedeam limpede pe Ladima ameţit de frumuseţea lor, dar fără să izbutesc să-l fac să simtă, deşi era în realitate o problemă de stil, adică aşa cum înţeleg eu, de unitate: cât de grotescă, iar în fapt imposibilă (spre sincera mea părere de rău) ar fi fost alăturarea lui, aşa cum era, de un trup femeiesc, cu grijă şi gust îmbrăcat, ca o floare studiată. În realitate, el, care era împotriva atragerii atenţiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriţei, era un grup mare de oameni tineri şi alţii mai în vârstă… Între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile…
Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.
— Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?… Moda uniformizează… E o lecţie pentru amorul propriu.
I s-a coborât mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite.
— Taci… Taci… E marele poet german Däubler, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am îngheţat, cu sentimentul disperat că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întâmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii.
Şi totuşi Emilia asta nu are dreptate, căci dacă l-ar fi privit cu cât de puţină sinceră simpatie, ar fi trebuit şi sigur că ar fi izbutit ca ea să-l facă să-şi schimbe îmbrăcămintea.
Arunc mucul de ţigară surâzând şi examinez, întâi eu, biletul pe hârtie cu antetul Veacului.
Emy, La regizor nu se găseşte rolul. Trebuie scos din nou. Am rugat pe domnişoarele dactilografe. Treci după-masă să-l iei.
Am reţinut pentru revelion o masă de patru ham la „Enescu” Se mai pot pune la nevoie două scaune… Vreau ca 1928 sa fie început cu frenezie. Acest 1928 vreau să fie anul vieţii mele.
George.
Anul morţii lui… Nici o bănuială…
Aş vrea să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur stârneşte în mine o goană de forme şi lumini. Încerc sa rezist şi n-am punct de sprijin. Revelionul din 1928… Viaţa omului acesta mă târăşte în vremea care s-a scurs, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele râului afluent. Nu vorbisem cu doamna T. De un an şi jumătate… Amintirea îmi îngreuiază tristeţea… Las totul şi fumez. Gândul ca venea al doilea revelion pe care nu era să-l facem împreună, mă umplea de o disperare care pătrundea ca un frig… Trotuarele înguste erau pline de o lume grăbită, numeroasă de obicei, dar devenită manifestaţie de stradă în zilele acestea de târguieli… Toţi oamenii aceia aveau un rost, aveau un ideal măcar de douăzeci şi patru de ceasuri, căutau o beţie… Pe Calea Victoriei zăpada se pulverizase, încât se făcuse ca un soi de tărâţe deşi rămâneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de gheaţă stratificate. Parcă din cauza atâtor respiraţii gerul se înmuiase. Primisem de dimineaţă telefoane de la prieteni pentru invitaţii şi desigur ca peste tot oraşul gânduri se căutau într-o circulaţie ameţitoare, ca mişcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintâi dintre acest invitaţii, la L. C., pentru că înţelegeam că e de prisos sa mă rezerv, ştiam că oricâte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele.
Fiindcă la băcănii târguia atâta lume, pentru că în blănuri şi în şoşoni scurţi de tot, ca retezaţi, lăsând să se vadă ciorapul de mătase între ei şi strânsoarea mantoului, treceau atâtea femei… Era în mine un neastâmpăr altoit cu tristeţe. Mi-a venit şi mie o poftă nebună să târguiesc şi să fac bucurii la întâmplare… Aş fi vrut să ştiu ce va face ea seara… Cu va ciocni un pahar de şampanie. Bună cum e, cui va ura cu obrajii rumeniţi, cu rombul înflorat al surâsului, cu ochii strălucitori şi lichizi: „Noroc şi an bun…”? Va avea în toată seara un gând bun şi pentru mine? Cine-i va lămuri, în minte, ameţitor, umerii mobili ca merele în desişul mătăsii şi rădăcina nervoasă a cefei?
Am început să colind magazinele, ca să văd cum târguieşte lumea.
Pentru nepoţei cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby”, un aparat de radio şi tot soiul de jucării de pom… Am luat pentru cumnatu-meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la un magazin o lampă minunată, făcută din cuburi, ca s-o determin să adopte mobila modernă. Micii actriţe i-am trimis un aparat fotografic, promis cândva în glumă.
Aş fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De şapte-opt ori am trecut, alunecând peste muşuroaiele de gheaţă, prin faţa magazinului… Am zărit-o de vreo două ori înăuntru, ocupându-se de clienţi, foarte numeroşi pentru lămpi, mescioare şi obiecte de artă, care îşi alegeau singuri şi probabil cereau lămuriri, întrebau de cost… Trei sute de mii de oameni, din acest Bucureşti, de la trecătorul în maşină, la comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe femeia asta în pulover roşiatic şi rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i vorbească, să vadă figura puţin băieţească, oricând gata să se transforme într-un surâs de soră sau „regină care vrea să se facă populară”, numai eu nu… Aş fi putut sărbători revelionul la „Cina”, între femei pe care alţii le găsesc „splendide”, aş fi putut colinda cu maşina pe la jumătate din locuinţele luxoase din Bucureşti, în noaptea asta, când toate femeile erau decoltate şi împodobite… Oriunde aş fi fost primit… Dar totul era anulat de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, ca să mă trântesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, dintr-un război de patru ani în tranşee.
Aş fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aş fi avut măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara şi să-i spun, fie şi cu un surâs îndurerat: „Mult noroc… Multă sănătate”, după ce i-aş fi trimis un dar.
Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam trimite… Ar fi ştiut de unde vine şi asta însemna pentru mine prăbuşirea.
Experienţa unui revelion precedent îmi arătase riscurile unei astfel de încercări.
Acum doi ani, cel dintâi revelion pe care nu-l făceam împreună ne găsea certaţi, despărţiţi de mai mult de patru luni… Îmi spuneam totuşi că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aş fi vrut să fie şi o recunoştinţă, şi un cheag de emoţie risipită într-altă vreme departe de ea, şi o durere nouă, arzătoare. Aş fi vrut de asemeni să aibă şi o valoare comercială… Mi-era teamă să nu aibă dificultăţi materiale… Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, şi cum niciodată nu primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi rău s-o scutesc, într-o măsură oarecare, de cine ştie ce întâmplări viitoare…
Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de bijuterii şi am comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din Bucureşti, o brăţară de platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui mic ceasornic, cu câte un briliant mai mare la fiecare capăt… Costase 800.000 de lei… Mă gândeam să i-o ofer de ziua ei, dar şi mai bine de revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puţin direct şi personal… Sau dacă nu, eram hotărât să-mi creez, de la o a la alta, o împrejurare oarecare, anume; să aibă aerul unei stricte şi fireşti întâmplări fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicaţii.
În cele din urmă m-am hotărât s-o aştept la ieşirea din magazin Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Aşteptarea asta a fost una din cele mai grele din viaţa mea… Mi se Darea că toată lumea ştie ce aştept, rezemat de bara galbena din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din faţa magazinului, şi credeam că toţi mă compătimesc şi mă găsesc ridicol… Zeci de prieteni, care au trecut pe acolo, văzându-mă, m-au tachinat, întrebându-mă dacă aştept vreo midinetă… Mereu trebuia să găsesc motive şi explicaţii… Abia pe la două şi jumătate a ieşit… Când a trecut pe lângă mine, în mantoul de taupe rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simţeam o pornire nebună să-l mângâi, să-mi lipesc obraji, de el am îngheţat. Surprinsa însă după ieşirea din magazinul cu lumina artificiala, de albul ameţitor al nămiezii, era probabil puţin zăpăcită şi de mişcarea curgătoare de pe
M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi am pornit după ea, încet, hotărât să provoc în dreptul ei o încurcătură care să mă oprească n loc Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou… Când am ajuns, am cerut zgomotos loc… A întors capul tresărind, căci uni cunoştea claxonul. Am privit numai cu coada ochiului Ea a rămas aproape încremenită pe loc şi toată figura i s-a strâmbat uşor ca de durere… Albul ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede şi platina cu reflexe liliachii a pupilelor mai intensă, mai alarmată Buza de sus, d, n cauza aurii desfăcute într-un surâs de tristeţe, lasă sa se vadă dinţii albi din faţă îi înflorise toată faţa, mărginită de bordura ca de şapca a pălăriei cloş de gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul şi-l depăşea, de fularul de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, înfoiat, pe piept. O vedeam în oglinda de la volan şi am întors capul încet… Deşi se uita la mine, n-a prins de veste, de parcă plutea în nereal – şi m-am mirat de asta – căci pe urmă privirile noastre s-au întâlnit… Am ridicat pălăria şi mi-a răspuns liniştit şi cald, parcă ne certasem aseară de parcă s-ar fi trecut patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului Română, deşi îmi veneau maşini în fată… Am coborât şi i-am ieşit înainte.
— Sărut mâinile… Şi tremurând aproape: La mulţi ani.
Avea ochii mirat deschişi, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, înlăcrămaţi… N-a spus o vorbă şi mi-a luat apoi braţul. Mi l-a strâns, pornind alături, lipită de mine ca o strângere la piept, transformată din cauza locului. Simţeam parcă prin stofa paltonului mângâierea mantoului ei castaniu-verzui.
— Unde mergeai?
Nu mi-a răspuns nimic… Tăcea, aşa, nervos, la braţul meu… Fără să mă privească…
Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu lucrurile. Pe orice aş fi pus mâna n-aş fi putut prinde bine, vorbele nu veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau forme… De nervos ce eram, simţeam nevoia să vorbească neapărat căutând penibil.
— Pot să te întovărăşesc puţin…?
Era puţin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase braţul şi mi-l ţinea strâns. Abia acum m-a privit liniştit şi voit.
— Mă duceam să mănânc ceva la un mic restaurant aci…
— În pasaj?
— Da… Dar acum nu mai pot mânca… Hai, pe stradă…
— Magazinul e închis?
— Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la masă.
La Riegler în faţă erau ţigănci care se instalaseră ocazional cu coşuri mari de vâsc şi mimoze; alergau uşor după trecători.
A surâs limpede, cu faţa mereu uşor crispată, ca o strâmbătură de voluptate şi durere în acelaşi timp, iluminată de ochii vii, care parcă descopereau acum lumea. A luat o ramură de mimoză ca un mugur de salcie, mi-a desfăcut paltonul şi mi-a pus-o la butoniera vestonului… A desfăcut apoi poşeta neagră, mare. Am vrut să duc mâna în buzunarul hainei, dar m-a împiedicat, aducându-mi aminte:
— Diseară e Anul Nou.
— A, da! E Anul Nou… Atunci primesc… Primesc cu o condiţie… Să-mi dai voie să-ţi fac şi eu un dar… Şi am scos mimoza ca o ameninţare.
I-a îngheţat faţa şi a capitulat frumos.
— Primesc.
Eram chiar în dreptul marelui bijutier… Nici n-a mai avut timp să protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi şi şerpi albi în muzeu, şi-a aşezat coatele nervos şi a început să caute… A descoperit cel mai cuminte inel… ca un fir de sârmă, de aur, cu un safir… De altfel foarte frumos…
S-a întors surâzătoare, arătând încântată, jumătate din dinţii albi de sus, mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeş.
— Am găsit.
Am privit glumeţ, scoţându-mi mânuşile groase de piele şi dictând cu o prefăcută energie.
— A nu… Cine oferă aci? Eu sau dumneata?
A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roşie în toată faţa şi s-a sprijinit de galantar… În clipa aceea, eu am avut, înţelegând, ca o declanşare fluidă… Fără să mă gândesc, automat, parafrazasem una din glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine iubeşte!” spunea uneori, când o ţineam îmbrăţişată, exasperată de dorinţă şi când, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mişcare, de rămânea cu tot corpul întins, încordat, crispat, în aşteptare. Am transpirat întreg, ca de un scurtcircuit în artere şi abia după câtva timp am putut vorbi, dar nu către ea, căci între noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către bijutier, întrebându-l, aşa, stupid, ce rezultat ştie de la Consiliul de coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră chemaţi toţi şefii de partide şi vreo doi jurisconsulţi. Pe urmă am căutat câteva brăţări, am rugat-o să le încerce, ca să maschez premeditarea, şi privindu-i vinele încheieturii, sub pielea subţire, împletite ca dorinţele, i-am prins în jurul mâinii întoarse, care era ea însăşi o bijuterie, brăţara comandată.
De plătit, fireşte că m-am făcut că plătesc imediat, dar mă întrebasem mereu dacă să-i spun preţul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză… Mi-am spus însă că e o copilărie… Că ar fi putut să cadă mai târziu pe mâna vreunui şarlatan, şi că era mai bine să ştie preţul adevărat… Am iscălit deci în faţa ei un cec, anulat în prealabil, de 800.000 de lei, cât costase brăţara. Era cel dintâi dar pe care i-l făceam de când ne cunoşteam… Aveam superstiţia stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea noastră se termină… Şi, de aceea, luptând cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu care, de altfel, eram de acum familiarizat, resemnat după nădejdi contradictorii şi înfrângeri definitive, îi pregătisem acest întâi dar. Când am ieşit, apăruse, de după norii lânoşi, iar soarele.
— Mai ai o jumătate de oră… Nu ţi-e frig? Mantoul castaniu-verzui, deşi îşi îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt şi nu ciorapii de culoarea nisipului aveau să-i ţină cald, mai ales că şoşonii erau atât de scăzuţi şi mici. Vrei să mergem să mâncăm împreună la o grădină oarecare?
Am oprit o maşină de piaţă… Niciodată nu primise să meargă în maşina mea… În cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă… Din când în când ne refugiam în câte un orăşel de munte, de cele mai multe ori plecând cu trenul: Deva, Sighişoara, Bran, Nehoiaş sau, când nu era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întâlnit acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în garsonieră, unde ne închideam uneori de sâmbătă până luni dimineaţa, ca nişte condamnaţi ai voluptăţii.
Am mâncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în acest ajun de An Nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o privesc, cercetând-o ca pe un tablou… Femeia asta, care la început nici nu mi s-a părut frumoasă, m-a făcut să descopăr frumuseţea. Cădea pe gânduri uneori şi, ferindu-şi parcă privirea de a mea, rămânea în profil. Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streaşină, de fetru castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprâncenei stângi, peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de trecerea de la frig la cald, până la lobul urechii, pe urmă, arcuit spre ceafă, lăsând câteva bucle de un arămiu des, întunecat, afară. Zâmbea lumii gândurilor ei, arătând trist dinţii albi de sus. Sprijinită în cot, îşi rezemase bărbia de dosul mâinii sucite, cu degetele mângâietor lipite de gât. Era într-o vestă de jerse, cu linii-dungi paralele, roşcate, negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, şi în magazin.
În asemenea clipe, ca şi atunci când era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepământesc, transfigurat, şi asta explica de ce aţâţi bărbaţi vorbeau despre ea cu un soi de emoţie pe care ceilalţi, care aveau prilejul s-o vadă doar întâmplător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziţie, nu o înţelegeau.
Am vorbit despre multe, fără să cerem niciunul, nici altul, explicaţii pentru ce a fost.
— Ce faci diseară? Am întrebat, neliniştit că îmi va pleca într-o lume necunoscută.
— Nimic… Vino la mine… Şi fără să se gândească: Vreau să bem, diseară, şampanie…
Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiţi de o sudoare rece… Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru haine – căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea şampanie… Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic… Da.
— Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întâlni şi m-am angajat pentru toată seara… M-am gândit la cei care se duc la operaţie, fără anestezie… Dar poimâine, nu la… Haide la… Acum e partea cea mai grea… Fireşte oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă… Când iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenţă.
— E la Cartea românească expoziţia lui Teodorescu-Sion… Vrei să vii s-o vedem?
A rămas contrariată, cu surâsul trist care îi ridica puţin colţul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcând-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci când zâmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiţă în bărbie, iar două schiţate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiţi uşor.
Şi, ridicând din umeri, jucându-se cu mănuşile de piele neagră:
— La 11 dimineaţa…?
Ca şi când ne-am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti… Eu eram într-o aiureală de fericire continuă…
Ştiam însă că totul va avea un sfârşit, deci după două săptămâni am început să lipsesc de la rendez-vous-uri… M-a găsit o dată, chemându-mă la telefon, şi am rugat-o să mă ierte, pentru că sunt puţin bolnav… Sunt nevoit să stau în casă. Speriată:
— Ce-i asta?… Ce ai?
— Nu ştiu… Puţină febră…
— Dă-mi voie să viu să te văd.
— Eşti prea bună, dacă… Nu te reţine nimic…
M-am dezbrăcat numaidecât, am întredeschis buzele ca să mi le ardă puţin respiraţia, am făcut un adevărat exerciţiu de paloare…
A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu şi s-a aşezat doar jumătate lângă mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiţi goi şi strânşi în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.
Mi-a luat mâna, dând o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe faţă din cauză că aproape îşi smulsese, preocupată de mine, pălăria.
— Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?
— Nu ştiu, nimic, puţină febră…
Mi-a mângâiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zâmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe… Şi pe urmă, hotărât, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.
— Nu… Nu… Cine ştie ce am… A început să mă strângă în braţe…
— Mi-e totuna, orice ai avea… M-am desprins, moale de deznădejde:
— Te rog, astâmpără-te… Nu. Nu.
Şi ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc, după ce m-am desprins, i-am sărutat mâinile ca pe unele frumos aşezate dintr-o icoană.
N-avea totuşi mână mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă şi subţire. Articulaţiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mâinii, altfel delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vâlceluşele dintre ele, bune de umezit cu vârful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau în unghii ascuţite, ci mai curând late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, mâini fără grăsime, nervoase, de prinţesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, când ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, când ca să strângă mica eşarfă în jurul gâtului, ca un domn care şi-ar potrivi cravata.
— De ce-mi priveşti mâinile? Surâdeam, fără să ştiu ce să spun.
Am prelungit o săptămână boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis… Mâneam seara împreună, la mine, lângă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam fericit cum îşi plimba mâinile pe olanda feţei de masă, printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacâmurile de argint, căci totul căpăta viaţă când era ea acolo.
Eram din nou ca în liceu, când visam să fiu bolnav, numai ca să vie îngrijorată, să mă vadă, o doamnă frumoasă, soţia unui prieten al tatei… N-am mai lăsat-o să mă sărute, spunându-i că doctorului îi e teamă de un tifos… Îşi apăsa gura pe a mea cu o dorinţă de împărtăşanie a răului care mă cutremura.
Peste o săptămână, ridicolul situaţiei nu mai putea fi prelungit şi am anunţat că plec în Franţa să-mi recepţionez un avion comandat.
Într-adevăr, am lipsit o lună de zile… Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo, în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire absolută.
M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie şi am început probele de antrenament şi încărcare de benzină… Vream să bat recordul în linie dreaptă fără să mă decid în ce direcţie… Bănuiam că până în cele din urmă voi porni spre Capetown.
Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mâneam, fumam o ţigară, şi pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era întotdeauna de la 9-1 acolo şi de la 3-7… Se ocupa foarte serios, îşi sfătuia clienţii în alegere, lăsând fetele să se ocupe numai de mărunţişuri… Studia modelele noi în revistele străine de artă, discuta cu maestrul pe care-l aduseseră de la Berlin despre modificări şi materiale… Ajunsese foarte pricepută… De altfel, citea toată ziua, şi nu numai romane, ci tot soiul de cărţi: tratate de drept şi medicină, colecţii de acte, sociologie, dar mai ales istorie… Până şi din cărţile mele, şi nu numai din cele adunate în carieră, ci şi de aviaţie, a citit. Reviste de artă şi literatură (de la ea am luat obiceiul să citesc şi eu Nouvelles litteraires şi Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă, nici o zi, ziarele… O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească.
— Iartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăţi” de la cucoanele, care ştiu atâtea; şi nici nu mă interesează cam ce spun ele.
Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.
— Munca aceasta înseamnă pentru mine independenţa, banii câştigaţi îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărţi şi lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar şi să fiu scutită de oferte necuviincioase.
Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câştiguri foarte frumoase, încât, după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanţilor, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.
Nu a lipsit, în decurs de câţiva ani, decât de câteva ori de la magazin, şi numai din cauza mea… Dar şi atunci ruga pe asociată să fie prezentă… Nici sâmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de retragere ca o strană, mare cât o cameră… Acolo era o masă groasă modernă, cu câteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărţi şi reviste. Citea, desena şi aştepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că şi dumitale ţi-a răspuns o dată: „Dar asta e viaţa mea… Ce vrei să fac?”
— Te împaci cu gândul că ai să trăieşti 30 de ani aşa…?
— Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc… Dar dacă mă gândesc bine… Nu e chiar aşa de rău… Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gândite, mângâiate de mine… Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua şi tot e un câştig. În fiecare seară merg la cinematograf… O lună pe an călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier.
— Dar iubeşti?… Nu eşti geloasă?… Nu eşti neliniştită…?
— Nu cred în iubire.
— Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea…?
— Ba da, mă atrage… Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viaţa noastră. Şi-mi place… Dar ştiu că nu durează… Că nu corespunde unei realităţi… Îmi place mult să privesc o noapte cu lună… Şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare… Nu întind mâna s-o prind… E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.
Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în magazin. Era o bucurie liniştită, între mobile noi, frumoase… Retras în firida aceea (încăperea fiind prea mare, de când cu criza de magazine, se construise în interior, ca să zic aşa, sau mai bine se împărţise încăperea în două, dar unul dintre magazine, o tutungerie, nu mergea până în fund, lăsând astfel o bună porţiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis.
Am învăţat o mulţime de lucruri în aceste trei săptămâni. Ce nu-mi explica femeia aceasta! Aş fi ascultat orice… Ne consumam într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. §i totuşi simţeam, nefericit, că nu e cu putinţă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea. În ajunul Sf. Gheorghe… Catastrofa atât de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită…
După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac şi o mică valiză cu pijamaua ei, peria de dinţi, un alt obiect de toaletă mai intimă şi papucii, izmeniţi ca doi porumbei… „Astăzi este aniversarea iubirii noastre… Voi dormi la tine… E cu neputinţă altfel.”
Mi-am dat seama cât de mult mă lăsasem târât de această paralizantă cedare din fiecare zi… Numai un gest disperat putea restabili situaţia… I-am înapoiat totul cu două cuvinte: „Cu neputinţă”.
Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a fost la mine, forţând aproape uşa.
— Fred, ce înseamnă asta?
Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo din Taifun.
— Nimic… Răspunsul meu. M-a certat cald… Gutural.
— Dar Fred… Fred, eşti nebun… Tu mă iubeşti.
Am luat, cu o voinţă de ghilotinat, o atitudine aproape necuviincioasă:
— Doamnă, cred că faceţi o confuzie… Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă… Şi-mi place prezenţa dumneavoastră… Dar nu mă interesaţi ca femeie.
A rămas ca paralizată… I-au dat lacrimile… Nu putea să spuie nimic, scâncea.
— Dar Fred… Fred… Mă iubeşti, nu e gest al tău să nu-mi spună că mă iubeşti. Am luat o atitudine de diplomat insultat:
— Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic şi această presupunere, şi această insistenţă… De altminteri, ţin să vă previn că aştept din moment în moment o femeie… S-a frânt toată, părea mult mai mică… Îşi muşca buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu cotul de o etajeră de cărţi, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt şi fluturat, din cauză că îşi scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsând descoperită fruntea şi urechea. Ochii priveau pe jumătate închişi, îndureraţi; distanţa dintre pleoape şi sprâncenele chinuitor înălţate se mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puţin de tot, nu se vedeau dinţii. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. În gulerul de batist al bluzei, gâtul îi palpita în gropiţa de la claviculă.
S-a întors ca sub o povară, şi-a luat rar, ca un somnambul, mănuşile, şi-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gâtului şi a plecat. Aşa au luat sfârşit trei luni de trăită nerealitate.
În mai, a avut o legătură de două săptămâni, pe care a rupt-o brusc, pare-se, după ce acumulase destul dezgust… Am fost fericit când s-a împrietenit cu Eleonora Demetriade… Sufăr mai puţin când văd că se interesează de o femeie… Când a plecat la Movilă în august, căci la Berlin nu avea să plece decât în septembrie, m-am dus, bineînţeles, după ea… ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici”. Când nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce… Mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…
Ar putea fi altfel? De doi ani viaţa mea e un şir de contraziceri stupide, de hotărâri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acţiuni gratuite şi greşeli mici, infame, de o inconştientă care mă îngheaţă pe mine însumi şi anulează totul. Emilia îmi flutură mâna în dreptul ochilor, ca şi când ar vrea să mă trezească.
— La ce te gândeşti atâta?
— Nu ştiu, e atât de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, până s-o mai răcori puţin.
— A fost azi o zăpuşeală! Mă mir că nu plouă.
Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a sculat şi s-a aşezat pe marginea patului, cu trunchiul puţin cam strâmb. Picioarele cu coapsele mari, lăţite de marginea drotului, îi atârnă de la genunchi în jos… Perniţa mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu totul, când stă aşa, floarea de mătase. Pântecul, deşi ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă cu perniţa… Sânii par şi mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din stânga îi e mai turtită decât cea din dreapta, aşa cum stă cam aplecată într-o parte… Sprijinită într-o mână. S-a gândit parcă la ceva. S-a dat jos şi a căutat o fotografie a lui Stoianovici.
— Numai să vezi…
O cercetez lung, deşi nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă:
— Hai să mai citim:
Valeria dragă, Îmi pare rău, dar nu pot să te ascult… Nu mai rămân nici un ceas la gazetă… Am primit două scrisori, de la cine ştii, dare de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară când sunt pus în situaţia asta.
Crede-mă, şi mie mi-e greu să renunţ la o leafă, care, aşa cum e, îmi e atât de necesară. Mi-e greu să renunţ la celelalte avantaje – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aş continua.
Nu, Valeria, este peste putinţă… Îmi pare rău de camarazii mei… Şi mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viaţa mi-e plină de urâciune. Când alţii au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunţat la mândria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decât dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gândesc. Dacă nu scrii ceea ce gândeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decât acela de mercenar al condeiului… La urma urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puţin leafa de gazetar… Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede.
G. D. L.
Emilia îşi turteşte cu regret buzele una de alta, clatină din cap şi se lungeşte iar, plictisită, lângă mine.
— Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi-a dat demisia. Ce-am stăruit pe lângă el… Valeria s-a ţinut de capul lui o după-amiază întreagă. „Nu şi nu, că el pleacă.” Abia trecusem revelionul.
Din pricina unui articol în care Ladima denunţa vehement un cartel industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca ministerială, şi de altfel în înţelegere cu tata, au hotărât să se creeze la gazetă o „direcţie politică” pe care au încredinţat-o redactorului-şef, devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de Mateevici. În realitate nu era prea limpede rostul acestei direcţii, şi mai ales nu era limpede ce rol mai avea în redacţie Ladima. După o zi de încercare, când a văzut ce încurcate sunt atribuţiile respective, el şi-a dat demisia… Cele două scrisori i le-a scris tata, rugându-l să nu se grăbească, să fie înţelegător şi să ia situaţia aşa cum e. L-am rugat şi eu să rămână… Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămân, n-aş putea… Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă. Stau înaintea paginii albe câte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gândesc?…
Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii.”
Emilia clatină din cap cu părere de rău.
— Necazul cel mare a fost altul… Peste două săptămâni era premiera mea… Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie… Toţi duşmanii lui au tăbărât pe mine…
Nu mai spun de alea din teatru, care atâta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu cine mi-a făcut-o.
Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sânul de jos e sprijinit de braţul de sub el, cel de sus întinde puţin pielea la baza lui, ca un fruct greu şi se sprijină pe tovarăşul lui de jos. Şoldul îmbelşugat stă arcuit mult şi genunchiul plin dedesubt e adus în faţă. Din pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul.
Nu ştiu dacă „i-a făcut-o cineva”, nu ştiu dacă „duşmanii lui au tăbărât pe ea”. Ceea ce ştiu e că într-o piesă modernă, omenească şi simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiuse ce să-i arate, a încercat să plaseze eternul şi teribilul ei cuplet din Modelul, deşi pe alte cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că şi aci era vorba de o femeie părăsită. Cum aşa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, care rugau pe şeful de orchestră să intercaleze undeva un cuplet cu care, cine ştie când şi unde, avuseseră ei succes.
Nenorocirea a fost că s-a râs în sală, tocmai când Emilia se credea mai dramatică. Şi n-a fost o colegă de vină… Am asistat la premieră şi pot să spun că râsul „era în atmosferă”. A fost destul un mic accident… De la galerie, când ea a terminat, patetică, înclinând capul pe umăr, o frază pe care o credea zguduitoare: „Să te gândeşti din când în când la mine”, un student, probabil, a confirmat apăsat şi grav: „Bine!” şi sala a izbucnit în hohote. De altfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat” de presă.
Emy dragă, Ce vrei? Ce sunt eu de vină… De ce îmi trimiţi teancul de cronici?… Pe mine nu mă înjură toţi cei pe care i-a muştruluit pagina literară? Uite Avântul vorbeşte de un poet ridicol şi agramat: îmi citează o strofă… Am refuzat revuiştilor o cronică făcută de ei înşişi, acum Gândacul, uite, scrie despre mine, citeşte tăietura asta, ca să vezi cât de spirituali sunt., Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul Ladima, îl ştiţi) a intrat ieri să se tundă, într-o frizerie din centru. A fost o adevărată panică în personal şi mai ales printre muşterii. Atunci patronul, care-l ştia după caricatură, din revista noastră, a avut o inspiraţie genială… „Domnule, eu cumpăr Spanacul d-tale? Nu. Atunci d-ta de ce vrei să fii clientul meu?…” Mândru, Ladima a scos de sub paltonul ros ca o capră râioasă, trei volume de versuri: Spanac. „Le ofer gratis… Dacă şi d-ta mă tunzi gratis…” Ştefan, patronul, a căzut lat, în mijlocul prăvăliei, şi a fost stropit cu toate flacoa-nele de fricţiuni din galantare, dar până la ora la care închidem gazeta nu şi-a revenit.”
G.
— E adevărat că şi pe el l-au tăbăcit rău. Ce şi-au bătut joc de el! Mereu găseam în cabină ziare însemnate cu creionul. Mi le puneau acolo „inimile bune” din teatru. Că nu s-au lăsat până nu m-au dat afară.
Şi, dezgustată, întoarce capul în partea cealaltă. Se încruntă şi nu se mai interesează de mine. Citesc singur câteva bilete.
Emy dragă, E absurd să-mi reproşezi mie plecarea ta din teatru… Ce înseamnă asta: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă nu aş fi ajuns unde sunt”. De ce să crezi că eu am atras toate duşmăniile prin „polemicile” mele? şi de ce să nu admiţi că a fost o greşită distribuire a ta şi că piesa e proastă? Crede-mă, Emy, sufăr şi eu când văd că eşti batjocorită prin gazete şi reviste. Ai dreptate, în chestia cu scaunul, bănuiesc şi eu că e mâna vreunei colege invidioase… Mă duc mâine la teatru să vorbesc cu directorul.
G.
Emy… Era foarte multă lume şi n-am putut intra… Voi trece mâine. Diseară eşti acasă?
G.
Am vorbit cu directorul… Spune că el n-are nici o vină… Hotărârea a fost luată de comitet, 130 de angajaţi sunt prea mult pentru Teatrul Naţional… În fiecare zi sunt articole în gazetă pe chestia asta… Şi din 130 de angajaţi 92 sunt femei… E o proporţie exagerată… Spune că a concediat pe cele mai noi dintre angajate. Mi-a adăugat, ridicând din umeri: „Am concediat şase fete, angajate acum doi ani, cărora nici nu li s-au dat măcar roluri de încercare, ca să se vadă dacă au bietele fete talent… D-ra Răchitaru cel puţin a jucat şi, în unanimitate, critica cere s-o dăm afară… Ce vrei să fac? Să îndur campanii pe chestia asta? Să dăunăm teatrului, ca s-o ţinem…?”
Emilia, nu-ţi închipui cât sufăr… Nu e decât o singură soluţie… Trebuie să montăm cât mai curând un spectacol de avangardă… Am să aleg o piesă care să-ţi convie. Gend ăsta mă exasperează şi el. Pe Sărindar au desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai ştiu ce… Mi-e silă… Scârbos oraş. N-am primit nici o ştire de la Gina… Dacă aş putea să plec. Dacă aş putea să mă odihnesc.
George.
Emy dragă, Nu ştiu de ce ţii atât să mergi la balul acesta… Am auzit că nici nu mai este ce a fost odată!… Înainte de război „Balul sindicatului ziariştilor” era un bal la care venea toată lumea bună… Dar acum… E foarte greu de obţinut invitaţii… Am cutreierat ieri toate redacţiile, deşi îmi venea foarte greu, că am alunecat pe zăpada îngheţată şi mi-am scrântit piciorul. Nu am întâlnit din comitet decât pe Necşulescu… Îmi spune că s-au desfiinţat biletele de favoare… Ca să viu la intrare, că e unul dintre colegi, şi mă lasă înăuntru… L-am explicat că e vorba de altcineva… Mi-a spus că am dreptul să viu cu o doamnă. E tot ce am obţinut… Îmi pare foarte rău că nu pot să-ţi fac serviciul ăsta… Sunt şi altfel nespus de trist, Emy… În viaţa mea n-am fost atât de trist… Rămâi acasă… Să rămânem sâmbătă seara acasă… Vreau să stăm mult de vorbă… Ah… Dezgustătoare iarnă… Mi-e silă de tot… Şi sunt obosit… E ceva sfârşit în mine, Emy… Vreau să stau puţin lângă tine… Câteva cuvinte… Ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ţine o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăştia gândurile acestea care rotesc deasupra mea ca nişte corbi… S-a sfârşit, Emy.
Cu sărutări de mâini, George
— Dar ce bal era ăsta?
— Balul ziariştilor, ţineam neapărat să merg. Alea din teatru se pregăteau toate. Nici măcar un bilet nu mai era în stare să găsească.
Îmi aprind obosit o ţigară. Mă învăluie o tristeţe ca o presimţire. Îmi scapă scrisoarea din mână, ca o frunză uscată.
Emy, este imposibil… Deşi spui că ai văzut invitaţia la Gina, mie mi s-a spus că s-au desfiinţat… E posibil să fie altceva, dragă… Comitetul sindicatului colindă ministerele şi băncile, plasând bilete… Fiecare dintre ministere ia câte-o lojă-două, şi douăzeci, treizeci de intrări, pe care ministrul şi secretarul general le împart apoi la prieteni… Probabil că Gina are un astfel de bilet… Dacă aş avea smoching aş merge eu cu tine, şi ai intra cu mine… Însă l-am vândut de acum 5 ani… Dar mai bine ascultă-mă, încă o dată, Emy… Nu face să mergi… Vine acum acolo o lume imposibilă: cocotele şi servitoarele, se spune, fac majoritatea femeilor. Dă-mi mie mai bine seara aceea, Emy.
Niciodată n-am fost atât de trist şi părăsit ca acum. Am încercat să răspund infamiilor din Semnul, dar mi-au refuzat în toate părţile articolul… Necşulescu, pe care îl credeam cel mai bun prieten, uite ce scrie:
E alăturat un petec de gazetă, cu un articol pe două coloane. Un pasaj însemnat cu roşu, sub titlul: Nu e nevoie de o lege a presei.
„O lege de cenzură a presei e o aberaţie… Chiar când între gazetari se strecoară aventurieri şi şantagişti, ei sunt repede eliminaţi şi exemplul nenorocitului acela de Ladima, care a dispărut din presă în mai puţin de trei luni, e destul de elocvent.” Prietenii, Emy…
George.
Cam la o săptămână după plecare, el a venit la Veacul, cu un articol foarte violent, un fel de răspuns uneia dintre gazete, care-l ataca în fiecare zi. Mateevici i l-a adus seara lui Gheorghidiu, care a ridicat din umeri şi i-a spus să nu-l publice: „Ce să ne mai băgăm în chestiile astea?”
Emy, e o copilărie… Frac şi nici smoching închiriat nu pun pe mine… În nici un caz… Orice s-ar întâmpla…
L.
— Mă mir, atâţia inşi împrumută frac şi smoching. Dar n-ai idee ce încăpăţânat era. O privesc lung, ca pe o haină, şi iau altă scrisoare.
Dragă Emy, nu înţeleg de ce atâta insistenţă… Dar, în sfârşit, pentru că ţii tu atât… Vin aşa în haină neagră şi cu un domino… pe care zici că l-ai găsit… Dar trebuie să trec mai întâi pe la Vasiliu… Pe urmă am treabă la S. S. R. Cred că de acolo scap pe la 8 V2. Mi-e foarte greu să merg prin ger, mă ustură respiraţia. Voi veni la tine imediat după masă…
— Ţineam să merg cu orice preţ pentru că ştiam de la Gina că o să vie acolo Cobâlcea, un basarabean, prieten cu Gheorghidiu… Eu mergeam în rochie de seară nemascată… Găsisem şi pentru el un domino… In bal, vorba aia, aveam să ne pierdem unul de altul… De la uşă chiar.
Emy dragă, Îmi pare bine că te-ai convins şi tu că a fost o greşeală să mergem la acel bal… Mai întâi faptul că n-am avut nici măcar domino şi a trebuit să îmbrac o jerpelitură de costum de conspirator de la operă mi-a stricat de la început cheful… Pe urmă, înghesuiala aceea stupidă de la intrare. Să aştepţi o oră până se mişcă gloata dinaintea ta… Nu mai spun că eu n-am înţeles nimic din tot balul, pentru că toată seara te-am căutat pe tine… Degeaba spuneai că să nu ne pierdem unul de altul, căci era zadarnic… N-am făcut decât să urc şi să cobor scările Eforiei, înghesuindu-mă într-un bâlci de costume de tot soiul, căutându-te de la balcon până pe scenă. Era într-adevăr o striveală şi o căldură înăbuşitoare… Abia se găsea câte un colţ retras… Aş vrea să-ţi spun un lucru… De ce te-ai supărat aseară când ţi-am spus că nu e frumos să vorbeşti cu tinerii aceia, de la altă masă? Tu erai nemascată, Emy, eu de asemeni din cauza căldurii mi-o scosesem… În asemenea cazuri nu mai eşti în necunoscut. O femeie bine, nemascată, chiar la un bal mascat, nu trebuie să îngăduie familiarităţi… Bărbaţii aceştia sunt de o necuviinţă neruşinată… Aseară am avut tot timpul impresia că ne-a urmărit un automobil cu farurile stinse… Când am coborât, ne-a luminat însă de două ori cu farurile brusc aprinse… Cred că au vrut să-ţi fixeze casa…
G.
— Vai, ce am mai păţit la balul acela. Dacă l-ai fi văzut în costum. Ce mutră nenorocită avea… Să râzi să te prăpădeşti… Nu puteam să mă mişc din cauza lui… Aproape că mă ţinea de mână… Şi vorba aia, nu pentru el venisem la bal… Cum ajungeam la înghesuială, şi dispăream… Multă vreme nu i-a trăsnit prin cap să mă caute pe culoare, sus la balcon… Acolo am stat de vorbă cu un tip foarte bine, căruia i-am spus să ne despărţim şi să ne urmărească până acasă la plecare… Că vom pleca la 3 fix… Să aştepte să plece cumnatul meu… (i-am spus că Ladima mi-e cumnat) şi pe urmă am să apar la fereastră… Am vrut să nu creadă că sunt singură, că unor bărbaţi le face proastă impresie asta… Pe urmă am mai căutat să mai fac alte cunoştinţe… Dar nu puteam scăpa de el… Nemascat, că spunea că-l înăbuşă masca, era şi mai oribil… Când i-am spus lui Miţi să-l ţie puţin de vorbă… Nici n-a vrut să audă… Fugi, dragă, de aici… Ce vrei, să rămân de pomină!… Nu vezi, parcă-i Donchişote. Naiba să-i ia pe bărbaţii de la Operă… Au adus mai multe costume pentru noi, fetele, şi pentru bărbaţi… Dar eu m-am dus prea târziu şi n-am găsit decât costumul ăla de cavaler, pentru el.
O privesc atât de mirat şi de străin, că o clipă am impresia că a înţeles totul. Lumina lămpii de pe noptieră vine însă din spatele meu, încât fata îmi e într-o umbră uşoară, pe când ea e luminată în plină fată, iar umerii i-au căpătat luciri de sidef.
Emy dragă, am venit prea târziu, am fost după-masă cu un prieten aviator, la aerodrom la Pipera. Îmi pare rău că nu te găsesc. Diseară eşti acasă? Vreau să-ţi vorbesc.
G.
Treceam cu maşina de la restaurant spre aerodrom şi l-am întâlnit pe Academiei. L-am întrebat dacă vrea să meargă cu mine şi am fost bucuros că a primit. Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eşuaseră şi a trebuit să aduc noi transformări Breguet-ului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4.000 de kilograme de benzină – când eu aveam nevoie, ca să încerc şi un record mondial de distantă, de peste 8.000 de kilograme – şi aducând unele modificări terenului de aterizare, zborurile de antrenament erau foarte obositoare mai ales din cauza discuţiilor şi a intrigilor de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul… Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoşi şi foarte dornici să se distingă cu orice riscprin biruinţe răsunătoare… Din păcate, nu sunt încercaţi decât arareori, căci, şi pentru ca să concurezi la moarte, trebuie, pare-se, protecţie. În concursuri internaţionale, în raiduri de mare importantă, sunt folosite mai totdeauna cam aceleaşi elemente, aşa cum rolurile se dau la teatru oficial aceloraşi actori favoriţi ai direcţiei. Din pricina asta mocnesc mari nemulţumiri, iar printre cei mai urâţi, în lumea aviatorilor, simt că sunt şi eu. Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziţie, faptul că am libertatea oricărei iniţiative îndurerează, ca un memento social, pe cei oropsiţi, care nu-şi pot oferi, la preţ bun de glorie, nici măcar viaţa.
Plecarea mea spre Capetown a fost anunţată în toate ziarele, fără dezvoltare prea mare gazetărească, dar repetată cu destulă stăruinţă… Fixasem întâia dată această plecare la 20 februarie, la 1 noaptea, nădăjduind să ajung în zorii zilei deasupra Mediteranei, să petrec a doua noapte peste Africa şi să pot zbura cea de a treia noapte, peste ţinuturile necunoscute ale Transvaalului… Cum se obişnuieşte, din snobism mai ales, foarte multă lume mondenă şi sportivă a ţinut să asiste la plecare… O telegramă de la Constantinopol, anunţând vremea rea, m-a făcut să amân raidul cu două zile. Deşi anunţată la aceeaşi oră, lumea n-a mai venit în număr mare, având aerul că „s-a păcălit o dată”. Exasperat însă, a trebuit să amân din nou, din cauza unui incident stupid. Indicatorul de turaj, deşi din vreme controlat, acum era gripat. Am crezut că am să leşin, aşa, de exasperare. Prea era mare ghinionul, prea se amesteca parcă un geniu al răului.