Fireşte că am început să fiu ironizat de către toţi cei care, deşi nu plătiseră intrarea, pretindeau spectacolul după program. Furios, am decis că a doua zi voi pleca fără să anunţ pe nimeni, la 4 dimineaţa, ca să nu mă mai plictisească nepoftiţii pretenţioşi. Am dormit toată ziua în ajun (provocându-mi o insomnie cu o noapte înainte) şi am venit cu două ore mai devreme să văd dacă mecanicul şi inginerul fabricii mi-au pus aparatul la punct. Era un sfârşit de noapte ceţos, cu un orizont alburiu, cu vagi dungi negre-fumurii… Stele puţine, dar reci şi strălucitoare. Deşi eram încă în iarnă, bătea un vânt călduţ, dinspre miazăzi. Terenul verde era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, şi gândul că-l voi străbate cu 8.000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere câinoasă. Prin jurul hangarului, pe lângă gheretele sentinelelor, erau muşuroaie de gheaţă înzăpezită.

  N-aş putea spune că nu eram emoţionat, dar putea să fie şi din cauza acestor preparative de sfârşit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era şi neobişnuinţa de a fi sculat la o oră atât de mică, aşa ca un condamnat deşteptat pentru execuţie. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aş fi prelungit o noapte până în zori.)

  În afară de inginer şi vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea şi vreo trei ofiţeri piloţi. Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus până în lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate. Îmbrăcasem salopeta ca pe nişte nădragi până la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra şi, învăţat de incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic şi în inginerul fabricii noastre, am început, dând târcoale păsării mele cu formă de torpilă înaripată net, o verificare personală şi amănunţită: jocul elicei, cablurile comenzilor, conductele de benzină şi ulei. La ampenaj, profundorul îmi pare înţepenit şi tresar, dar respir numaidecât: mecanicul îl încearcă în acelaşi timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, după indicaţia mea, în trei rezervoare. Unul între mine şi motor, iar două laterale. Printr-o apăsare de pârghie, în caz de pericol puteau fi desprinse de aparat, ca să evit incendiul sau prăbuşirea.

  De la o vreme, am băgat de seamă o maşină de piaţă închisă, izolată de celelalte maşini cu care veniseră cei prezenţi, şi m-a pătruns deodată fiorul unei bănuieli… Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu ştiu, dar am desluşit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie. Mi-am simţit tot corpul, mişcarea sângelui în capilare şi mi s-a tulburat respiraţia… Era linia ştiută a hainei de blană şi mai ales gestul mâinii întinse, adus pe rever, în mănuşa muşchetar, ca să acopere pieptul. Aşa cum numai unii au văzut pe apostol în noaptea fugii, eu singur vedeam şi înţelegeam. Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la preparativele plecării, ca să aibă ultimele clipe… N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, deşi era mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii.

  Nu mă îmbrăţişez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare şi prea teatral. Când urc în carlingă, cu salopeta la gât, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstiţios şi mă îndârjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. În oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puţin întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenţie limuzina de culoare pare-se, neagră. E nucleul viu al câmpului acesta în sfârşit de noapte.

  — Contact…!

  — Contact.

  Motorul porneşte, pocneşte, ies scântei. Tresar… Turajul e ciudat… Întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. Înţeleg. Am tras prea repede maneta. Reiau progresiv. Motorul prinde şi vrambajul lui înfioară zările, ca şi vijelia stârnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmânează carnetul de rută, cu viza plecării.

  Mi-arunc din nou o privire în oglindă şi fac gestul de înotător, dând braţele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mâna către sora mea, care e cu faţa crispată de emoţie. Aparatul a pornit şi iau direcţia în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hangarele cad jos, orizontul se desface… Noroc… Am şi pornit spre sud.

  Peste câmp aleargă după mine, ca un căţel după automobil, o maşină deschisă. O recunosc şi am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul maşinii puţin şi descriu un cerc larg. Reiau apoi direcţia… Trag uşor şi sigur de manşă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.

  De acum voi fi singur între cer, pământ şi ape, ca porumbelul care a zburat peste pământ după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfârşitul lumii. Sunt mulţumit şi de o coincidenţă… Nu-mi închipuisem că are să vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumos. Unui tânăr avocat, fost coleg de şcoală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).

  „Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinţii mei s-o socotească drept-fiică a lor”…

  Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o sentinelă în post, fără sforţări mari de atenţie la început, ca să-mi cruţ puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.

  Când, m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şase etape fără glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atâtea articolaşe, scrisori şi depeşe, din inimă unele, atâtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surâs neîntrerupt, câteva zile întregi: „Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.”

  Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă înduioşa ca întâia dată.

  Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganţă firească, vie, animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înţeles, sau un surplus de înţeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cât de riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganţă, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneţe deveneau la ea noi motive de frumuseţe. Putea să ridice şi să fluture mâna într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mâna atât de frumoasă, încât acesta era un gest adevărat de ducesă familiară.

  Mânca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvârşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvânt nu e poate cel mai îndreptăţit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un gest, când îl face intenţionat şi dacă „îl prinde” implică şi judecata că „a reuşit”. Dar doamna T. Numai la examen şi la reuşită nu se gândea. Era atât de proporţională, atât de subţire şi plină femeieşte în acelaşi timp, timp, încât îşi putea îngădui orice atitudine şezând pe scaun şi nu avea nevoie să stea distinsă ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni – căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini – şedea la masă sau în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braţ al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braţe. Aşa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza caracteristică din abecedar care e singura urâtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenţi, dinţi albi, mâini subţiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganţei intenţionate şi care decurge din principiul superiorităţii sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc când vorbeam de Miţi Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenţie lăuntrică, acea permanentă tensiune intelectuală a doamnei T. Nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dându-i semnificaţie, cum un luminat interior pune în valoare frumuseţea unui vas Galle.

  Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaţii, doamna T. Pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gândire. O gândire adevărată o simţi cum simţi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constaţi, atingând, că un corp e viu, numai din senzaţia de circulaţie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenţa se poate descoperi şi prin pipăit. Şi cum calităţile la nevoie se cunosc, cred că inteligenţa doamnei T. Se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă… Îţi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maţe. Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenţe măcar… În tren, în tramvai, în vizită… „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi.” „Nu mai spune? Şi cum vine? Că eu am piatră la ficat”… „Nu, la mine e numai băşica… Şi la ovare, de la o sarcină…” Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulţumire de sine, ca de nişte performanţe. Mi s-a întâmplat să vorbesc uneori cu doamna T. Chiar despre purgativ, fireşte. Ei bine, nu era nici senzaţia de „ruşine”, stupidă şi mahalagească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicaţie, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut de atâtea ori. Era ca un fel de intenţie-paranteză – ca să zic aşa – cu un surâs puţin dezolat.

  — Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ…

  — Plictisită, cu o strâmbătură comic jalnică): Vai! (Tocmai când era bolnavă, inteligenţa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prinţesă devenită sclavă.)

  Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot oraşul. Sting ţigara şi iau un scurt bilet.

  Emy, nu pot accepta invitaţia… E o copilărie propunerea ta.

  George

  — Valeria spunea că de vreme ce Cobâlcea îl invitase şi pe el la masă, dându-l drept cumnat… Putea să vie… Avea să mănânce şi el o masă bună la „Giordache”. Îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de când plecase de la gazetă era într-o mizerie…

  Emy, nu te supărarea ieri am plecat şi v-am lăsat pe voi la expoziţie… Mi-am adus aminte că trebuia să întreb ceva la fotograf. Încă o dată, nu te supăra.

  George.

  Râde gros, plin, sănătos.

  — Era altceva… El nu ştiuse că se plăteşte intrarea… Şi, când s-a cerut taxa, s-a făcut ca varul de alb… Cred că deşi ne invitase, crezând că e gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să bâlbâie, de-ţi era milă de el…

  Emy, scumpa mea, Întotdeauna nevoia de a-ţi scrie creste în mine ca o voluptate, dar poate că niciodată ca acum. Dăinuie în mine încă frumuseţea orelor de aseară, aşa cum dăinuie în ghiocul proaspăt vuietul haotic al mării. Asemenea seri justifică şi scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcare profundă îmi dă surâsul tău aşa de cald, când mă priveşti!

  Şi trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi dau seama cât de puţin te cunosc, ca să-ţi descopăr noi însuşiri.

  Niciodată nu ţi-am admirat frumuseţea mai mult ca aseară, Emy… Nu vorbesc de capul tău, care, ţi-am mai spus-o, îmi aminteşte desăvârşit de Lavinia, fiica lui Tiţian, purtând, în tabloul pe care l-am văzut în singura mea călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O impresie de sănătate trupească şi sufletească, de bucurie – luminoasă, bună şi sinceră. E totul numai armonie în tine, Emy. Te ascultam aseară şi te-aş fi ascultat încă ore întregi. Regăseam în tine, ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întâlnit un mai firesc bun-simţ, o judecată mai adâncă şi aşa de frumos domoală. Liniştea ta, când povesteşti, iluminată de surâsul plin, cinstit, cu care sublimezi unele momente, mă face să înţeleg cât de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi meschină în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporeşte orgoliul de bărbat. Cu cel mai cald şi mai recunoscător sărut, G. D. L.

  O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba. Surâde larg amuzată.

  — Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că ştii… Uneori. Când nu era nimeni de fată (ca să nu se compromită?) eram drăguţă cu el. M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bârlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să plece.

  Mi-e cu neputinţă să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate acele însuşiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre ele şi ceea ce arată Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el şi Ladima, să le şi creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrânul care stă de vreo câţiva ani la noi la ţară. E fiul unui fost ministru de prin preajma războiului pentru Independentă. A moştenit o avere frumoasă pe care a pierdut-o la cărţi, toată. Chinuit până la demenţă de acest viţiu, după ce a stors de unde a putut şi cât a putut, făcând datorii ruşinoase, a rămas muritor de foame, prin cafenele, la bătrâneţe. Acum vreo zece ani, tata, făcându-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moşiile noastre şi să rămâie acolo. Are cel puţin casă şi masă, fără grijă. Ca întotdeauna şi acum simte nevoia să joace, dar vechilul şi alţi câţiva mai răsăriţi de pe acolo nu vor să joace cărţi cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost de bani, de la mine sau de la prieteni, întâmplător, aleargă să-şi caute parteneri. Aceştia, ştiindu-i patima, se lasă greu, spunându-i acum că ei nu au parale. Până în cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, numai şi numai să poată juca. Dar la sfârşit rămâne fără nimic, căci ei dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă câştigă, nu-i dau înapoi decât datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă vreme am crezut că experienţa asta, măcar în zilele când o încearcă, trebuie să-l dezguste definitiv de asemenea tovarăşi de joc. Totuşi nu… Mi-a spus-o singur. E mulţumit că a jucat chiar şi aşa.

  Ceva din această mulţumire e şi în scrisoarea asta a Iui Ladima, care, pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.

  Emy, sunt neliniştit… Lenuţa îmi spune că ea treia zi când n-ai coborât din pat… Trebuie să faci să te vadă neapărat un doctor. E îngrozitor… Trei zile am lipsit şi eu, şi trebuia la întoarcere să mi se întâmple ceva…

  Vin mâine cu un doctor prieten să te văd.

  George.

  Întorc întrebător capul spre ea, căci tristeţea din mine e tot o apă cu durerea omului acesta.

  — Era un raclaj şi, din cauza lui, o infecţie care m-a ţinut în pat aproape o lună… De două ori am crezut că mor… M-am opus, cred şi eu, să vie doctorul lui, să afle ce am… Cobâlcea, care la început îmi dăduse bani pentru operaţie, când a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai dat nici un semn de viaţă… Gheorghidiu nici el, deşi i-am trimis o scrisoare. În fiecare zi se ducea Valeria cu câte o scrisoare, ca să aducă bani, dar mai totdeauna era degeaba… Bărbaţii sunt scârboşi. Când eşti bolnavă, nu exişti pentru ei.

  Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseşi, de aceea îmi dă toate explicaţiile firesc şi ca o confidenţă simplă.

  Emy, Am înţeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceţi puţin cam greu, că boala asta cade prost. Sunt sărac, Emy, şi sufăr îngrozitor că la vârsta mea nu sunt în stare să fiu de nici un folos femeii iubite, care suferă atât cât suferi… Ieri, după ce aplecat doctorul, a cărui privire am pândit-o, ca un câine ochii stăpânului, încercând să ghicesc în ei, am rămas multă vreme sfârşit de oboseală şi pustiu sufleteşte, în sufragerie… Mi-e silă de mine, Emy… Să văd cât de greu izbuteşte Valeria să facă faţă pentru medicamente, pentru hrana zilnică şi să nu pot nimic! Mai ales că am şi eu necazuri… Am fost recunoscător ieri proprietarului care n-a mai insistat… Ce să fac?

  George.

  P. S. Îţi trimit, ca să-ţi mai treacă timpul, cum stai aşa în pat, vreo două cărţi de citit. Îţi trimit şi Cugetul unde am o poezie.26

  — Cum îţi spun, am suferit foarte mult, că din toţi bărbaţii care-i vedeam mereu, cât am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine… Ladima sta toată ziua pe lângă casă, mereu speriat de orice paloare a mea… Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prosteşti… Emy, cum te mai simţi?… Emy, ia cutare… E foarte bun pentru apendicită… Că-i spusesem că am apendicită… Şi fetele care ştiau ce am – ele veneau, săracele – râdeau să se prăpădească atunci când el da zor cu apendicita. Eşti de vină, Emy, când ai fost la masă la unchiul tău, cu siguranţă că ai mâncat ceva cu sâmburi. Nebunele alea râdeau cu lacrimi, ţinându-se de burtă.

  M-am dus ieri la cine ţi-am spus, să vând cinci foiletoane, pe care le-am scris… N-a vrut să-mi plătească înainte decât pe unul. A spus că după apariţie… Mai încerc şi la Adevărul… Am vorbit cu dr. Nicolaevici-El crede că se poate.

  — Zău, săracu', avea inimă bună şi noi râdeam ca proastele. Tot Valeria a avut dreptate. Într-o seară, mai de mult, când avea şi el bani, Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm şi aştepta ca el să ne invite, că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat şi atunci Gina ne-a spus nouă că zgârcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat rău: „Ia mai tăceţi din gură cu asta. Fiecare îşi ştie mai bine socotelile lui decât i le ştiu ceilalţi… Nu e bine să judeci pe nimeni”.

  Şi ai să vezi că, săracu', tot a găsit bani.

  Emy, uite aci alăturat 5.000 de lei… Ţi-i trimit mai devreme, căci eu mă duc să fac corectura la foileton şi nu mai e timp – Ţin să ştii de ei cu un sfert de ora mai devreme – Nici nu-ţi trece prin cap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obţin un gir pe o poliţă – A fost imposibil… Sub pretexte caraghioase: că „din principiu nu girez” – sau că „am avut odată un conflict” şi altele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să nu mă refuze. Când, ieri, l-am întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el şi de zece ori am renunţat, convins că mă refuză… La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră… Dacă nu aş fi venit până acolo, aş fi renunţat. Parcă aveam tetanos, aşa eram de încordat şi nehotărât totuşi… În faţa porţii lui, după ce am traversat, ca să am aerul că vin din faţă şi că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat. Am spus că vreau să-l rog să-mi facă un serviciu şi i-am arătat ce vreau… N-a spus nici da, nici ba, la început… Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzut pe I. Pillat… Mi-a arătat că el se teme de o nouă prăbuşire a leului. Dezolat aproape, i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă mi-aţi da girul d-voastră… Mi-aţi face un enorm serviciu…” A răspuns distrat, cu două degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire dacă tulburările antisemite continuă. Nu mai ştiam ce să cred. Peste vreo zece minute, i-am amintit iar… şi am rămas uimit când în modul cel mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, cada… Se poate… Ai poliţă? Bun. Ai completat-o? Ei, bun.” Eram tot dezorientat. „Să merg înăuntru s-o semnaţi?” „De ce? E de prisos. Du-te colo, reazem-o de fereastră şi trage-i o semnătură pe dos cu numele meu… La ce bancă o scontezi? 5000? Ce te miri aşa – N-ai de gând s-o scoţi? Atunci ce-ţi pasă?… Semnează acolo cum o fi… Gheorghidiu şi pace… La revedere – Du-te, cred, mai bine la Banca Industrială cu care lucrez eu…”

  L-am semnat… M-am dus, am dat poliţa şi în zece minute am luat banii. Emy… În zece minute… Mi-a venit rău… Duceam un petec de hârtie si, pentru că era semnată N. Gheorghidiu – luam în buzunar cinci hârtii mari de câte o mie… Aşteptând, am văzut cum cărau acolo, în cuştile sălii mari, coşuleţe şi coşuri chiar, cu teancuri de mii de lei.

  Ceea ce arată, până la uimire şi dezolare, cât de complicat este sistemul acesta al relativităţilor în iubire e că în acest timp eu îl invidiam cu emoţie şi admiraţie pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte des după-amiază să ia o cafea şi să citească reviste la „Arta decorativă”. Când îl întâlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi de polen sufletesc. De citit, citeam şi eu, acum mai mult ca oricând şi cu un neîntâlnit soi de înverşunare, căutând mereu asemănări, cum caută unii bolnavi care nu ştiu gânguri ce au în cărţile de medicină, simptome asemănătoare cu ale lor. Şi ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau analogiile de situaţie şi potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea reliefate care nu-mi spuneau mare lucru, cât un anumit soi de corespondenţe în sensibilitate, care mă înfiorau când le descopeream. Este uimitor cât de mult seamănă, în reacţiile simţirii lor, doi oameni care se iubesc, oricât ar părea că au caracter diferite. (Dar poate că au acelaşi caracter şi de aceea iubesc adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte care te îngheaţă. Ca pe drumuri diferite să ajungi în acelaşi punct, îţi dă emoţia pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că ori în ce direcţie ar merge drept înainte ajunge mereu de unde a plecat. Şi cu cât e mai mare fineţea şi caracterul de nuanţă al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrând fără să ştie unul de altul. Boyle şi Mariotte descoperă în acelaşi timp aceeaşi lege, a gazelor, sau că Newton şi Leibniz, mereu fără să ştie unul de altul, au descoperit fiecare calculul diferenţial, e mai puţin impresionant decât să afli faptul că doi oameni încearcă aceleaşi simptome psihologice din pricina aceleaşi boli fizice, în senzaţii pe care le cred de neexperimentat, indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care ştie să întrebe pe un bolnav nu despre simptomele puternice, ci despre impresii crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta”, despre crampe sau despre junghiul din piept şi tuse, ci despre cele care trebuie, traduc senzaţii, crezute cu neputinţă de întâlnit la altcineva. Nu-i aşa că uneori ai impresia unui miros de cârpă arsă?… Nu ai adesea senzaţii că pleoapele sunt de carton? Simţi nevoia să te întânzi? Îţi face rău carnea cu fibre mari şi dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese?

  Adică dintre cele care-ţi par, implică la medic sagacitate şi deci cunoaştere profundă.

  La fel te câştigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atât mai revelatoare, căci garantează ele singure şi pentru adevărurile generale de suprafaţă.

  Uimirea cea mare, înspăimântătoare uneori, e să descoperi cât de total seamănă între ei oamenii prin ce au mai subtil şi mai secret, când se cred aşa de diferiţi ca aspect.

  Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întâlnit venind într-o după-amiază de la „Arta decorativă”, de oarecare dificultăţi cu care lupta doamna T. Şi care se putea sfârşi într-un mod aproape dezastruos pentru ea. Dar mai întâi ar trebui poate să spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în legătură cu câteva întâmplări.

  După divorţ, din pricina prăbuşirilor valutare, care reduceau toată averea părintească la casa din Câmpulung şi la câteva petece de livadă, doamna T. A trecut prin clipe foarte grele. Când mai târziu i se spunea, în glumă fireşte, că este o excelentă negustoriţă, răspundea ades pe gânduri: „De câte josnicii mă scuteşte asta”.

  Mie mi-a povestit cât de silă i-a fost de ea însăşi, când la vreun an după divorţ, locuia la o prietenă şi nu se hrănea decât cu câte două ouă la pahar pe zi: „Mi se scâlciseră pantofii şi-mi ardeau ciorapii de atâta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust trezit, de umilinţe înghiţite şi neajunsuri”. Pe vremea aceea a încercat că intre dactilografă la birourile din capitală ale fabricii noastre (am aflat mai târziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară… Probabil înşelat în aşteptări. Mi-a spus cineva că era urâtă pe vremea aceea şi prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două bănci, ca dactilografă, i-a venit ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ţinea un magazin de mobilier şi obiecte naţionale… Fireşte, pirogravura şi ţesăturile săteşti erau principalele mărfuri ale prăvăliei care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, şi care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gândit să folosească această împrejurare.

  S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărăşie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă şi serviciul de „directoare”. Cu puţinii bani pe care i-a obţinut de acasă, cu bunăvoinţa prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de birou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios… Biblioteci cubice, de arţar placat şi lăcuit, tot cu rafturi asimetrice… pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, şi nu mai ştiu ce statuete, subţiate, stilizate.

  Succesul a fost neîntârziat şi-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. Cunoştea o mulţime de reviste de artă, peste puţin timp au renunţat complet la pirogravură şi ţesături naţionale, introducând noul stil cubist. Au botezat magazinul: „La Arta decorativă”. (E drept că au început cam în acelaşi timp cu un pictor modernist).

  Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump şi mai ales se sporise vama, doamna T. A adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câţiva lucrători de la Târgu-Mureş şi au instalat pe Şoseaua Iancului un atelier de mobilă şi obiecte moderne.

  Ore întregi ea studia retrasă în nişa care semăna cu un birou al magazinului, şi pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schiţe proprii, căci învăţase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicaţii şefului de atelier. De altfel, nimic nu se întâmpla în magazin şi atelier fără ştirea ei… Când era invitată se scuza, şi la mirarea celorlalţi adăuga, surâzând cu amărăciune: „E mai bine totuşi decât dactilografă…”

  Acum avea cele mai diverse modele şi realizări, pe principalul dispariţiei oricărui ornament înflorat, şi al geometriei chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea şi calitatea lemnului.

  Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, plecată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divane, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, pe care se putea pune vase moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea ţărăneşti, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sfeşnice de birou, făcute din arcuri negre simplu, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărţite geometric şi asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.

  Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărâsem să-mi montez o garsonieră şi, cum nu ştiam ce îmi trebuie, am intrat aşa, la întâmplare, la „Arat decorativă”, atras de vitrină. Am fost întâmpinat de o vânzătoare simpatică. Purta uşor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, de asemeni, la piept, în stânga. Figura era prea pronunţată în trăsături, ca de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiaţi… Mai târziu numai am văzut că sunt viu coloraţi. I-am explicat ce vreau şi mi-a dat sfaturi cu un aer atât de detaşat, atât de indiferent faţă de vânzare sau cumpărare, că m-a convins… Se înţelege că şi asta e o tehnică negustorească mult mai fină şi mai abilă decât lauda deşănţată şi puerilă a mărfii, în principiu. M-a întrebat câte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare au tapetele, câte ferestre etc. Şi cred că am spus o mulţime de prostii, căci nu prea ştiam ce vreau. Şi nu înţelegea nimic. Nedumerit şi simţind nevoia să fac o glumă…

  — Nu rămâne decât să veniţi s-o vedeţi.

  Se aşezase cu coatele pe o vitrină, aducând umerii cam prea rotunzi, ca merele, legaţi în arc la spate, încovoiaţi în faţă, căci rochia deschisă sus, în elipsă, descoperea când pe unul, când pe celălalt.

  — Nu văd de ce n-aş trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăşi, dacă ţineţi să vin, de ce n-aş veni… Şi zâmbea cu o amabilitate de vecină, parcă, atât de îndepărtat şi indiferent, că nu ştiam ce să cred.

  Îi priveam mâinile subţiri, nervoase, care nici un moment nu stau în loc, şi contrastau astfel cu imobilitatea limpede şi cu absenţa ochilor.

  — Domnişoară, îmi este imposibil să ştiu ce vreau. Spun sincer… Dar uite, dacă eşti bună, spune-mi, suma de 200 de mii de lei, cât vreau eu să cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e cheia apartamentului… Care e într-o casă nouă şi e gol. Îl poţi vizita, poţi hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine… După vitrină, văd că în orice caz te pricepi mai bine ca mine… La 22 aprilie vreau cheia şi apartamentul… Te previn, domnişoară, că la nota dumitale voi face o reducere de 20 la sută.

  M-a privit foarte mirată, măsurându-mă cu capul întors, lung, spre mine.

  — Da, desigur că da…

  — Atunci… Şi nedumerită…

  — În sfârşit… Dacă dumneata vrei aşa…

  — De ce nu? Tot acolo ajung… A mai şovăit puţin.

  — Da… Vreau să spun… Ştii… Se obicinuieşte un aşa-numit acont?… Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios.

  — A, da… N-am însă bani la mine…

  — Nu face nimic. Veţi trimite suma de 50.000 de lei, în cazul acesta, după-masă sau mâine. „Bună negustorita”, mi-am spus.

  — Aveţi vreo preferinţă?

  —?!

  — Spuneţi-mi cel puţin ocupaţia? Îmi îngăduiţi să întreb, nu?

  — Sunt secretar de legaţie în Ministerul de Externe. În prag i-am repetat:

  — În seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu?

  Cum aş putea să-ţi descriu bucuria pe care am simţit-o intrând în noua mea locuinţă… Era şi ceva din plăcerea cu care pui întâia oară un rând de haine, dar era de vină şi frumuseţea locuinţei.

  După-amiaza era cu soare proaspăt de april, cald, cu razele foarte lungi, parcă umede şi, nu ştiu cum să-ţi spun, mai grele decât de obicei, când am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că aşa a spus domnişoara”. Este caraghios, însă de-abia aşteptam să văd cum e, aşa cum îţi dai seama că e caraghios să aştepţi să vezi dacă ţi-au reuşit nişte fotografii, dar tot aştepţi cu nerăbdare.

  Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge şi nu m-am dus. Azi mă gândesc de ce puţin depind întâmplările esenţiale din viaţa noastră. Am pornit-o cu „rabla” spre Şosea… Aş fi vrut să fac o plimbare de o oră până la Ploieşti, lunecând uşor, numai ca să simt pe ochi, în jurul gâtului, pe mâini, prospeţimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile îţi tăiau orice poftă de viteză şi de îngândurare la volan.

  M-am întors pe la 8 jumătate… Se înserase… Vestiarul nu era gata, n-avea nici măcar cuier şi am trântit pălăria pe parchet, aşa copilăreşte, ca să fac tot ritualul… Din vestiar o uşă, în faţă, da în birou, iar alta, mascată, în stânga, da într-un hol mic… Mi-a deschis ea însăşi când am sunat şi, emoţionat, am intrat în birou… Dădea o impresie de întunecare geometrică intimă. Îl tapetase cu un fel de sac fumuriu. În loc de birou propriu-zis, o masă foarte lungă, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar lăcuit afumat… În spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu o uşă groasă, nu cu sertare… Peretele opus era ocupat de un divan-colţar, lung şi îngust, deasupra cu raft de cărţi, în lături cu etajere subţiri, tot pentru cărţi sau vase de flori. Un alt cufăraş lăcuit pentru licheururi, o masă din trei blăni, două întretăiate şi acoperite cu alta pătrată în mijloc. Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafenie-verzuie, ca şi stofa divanului, ca şi draperiile.

  — Aci ai să-ţi primeşti prietenii. Aci, nu în dormitor, şi surâdea… Un birou mare, fără sertare, că nu eşti profesor. Dosarele diplomatice, te întorci şi le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să stea comod… De aceea divanul lung… N-am pus jilţuri adânci, ci jumătăţi numai, în jurul acestei mese de licheururi, şi arătându-mi dulăpiorul: acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puţin pentru cărţi, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou… Lângă divan sunt alte două mai mici cu abajur de hârtie pergamentată.

  Ceea ce mă încânta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea… Impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux. Trecând uşa subţire:

  — Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uşi… Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pânză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite solemne şi oficiale, ci vor fi prieteni care vor să stea tolăniţi. Când îţi vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărţi şi bibelouri. Dar ştii că îţi trebuiesc tablouri? O mescioara pătrată, uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire, sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. A întregit surâzând: Dar e păcat că şi ieşirea din fund e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.

  Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cât o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea până la piept, dar gros, cu uşi laterale, era între căpătâiul patului şi peretele din fund.

  — Să-ţi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăţa uşor. Deasupra e suprafaţa lăcuită, cât o masă de mare, poţi pune lampa, cărţi, bibelouri, orice vrei.

  Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stânga, aşezată deasupra unei lăzi de arţar lăcuit, lungă şi joasă.

  — Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atârnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.

  Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite până în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.

  În colţul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competinţă, aparate de gimnastică de cameră, vâsle şi minge de box.

  Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăugase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faţa unei oglinzi mari de cristal. Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi lung cât peretele, iar în faţa lui o masă lungă…

  — Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări… Când mănânci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. Ţi-am pus scaune înalte ţărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci când le deschizi pe amândouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la dispoziţie, lăsându-ţi odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus şi o perdea groasă de stofă… Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stânga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri… Tablouri… Bibelouri… Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata.

  Treceam ameţit dintr-o cameră într-alta… Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decât extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea… La o masă oficioasă, când eram la legaţia de la Paris, numaidecât după război, se discuta despre epoca noastră… Pe drept cuvânt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întâmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tânăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.

  „O epocă fără stil – spunea el atunci, în 1919 – o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii, a barocului, a rococoului.” „în schimb – a întregit cineva ironic – avem revoluţia în artă: cubismul”, şi toţi au început să râdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios când desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbâtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă la epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămân permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocii”, cum se va zice probabil mai târziu, dându-ne semnul deosebitor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tânărul scriitor încă din 1919.

  Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.

  — Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinţei mele. Şi pe urmă, zăpăcit: Dar mai întâi s-o plătesc.

  A zâmbit.

  — Da, dacă vrei şi asta,… Nota… Este pe birou… Păstreaz-o astă-seară, verific-o… Mâine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.

  — Da, vineri… Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar de vin.

  A aprobat, cu un surâs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braţelor. Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu şi câteva sticle de şampanie. Citea peste umăr şi m-a întrerupt.

  — Dar bine, ăsta e un banchet întreg…

  — Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surâzând, răsfăţat.

  — Ştii ce? E obişnuită şampania pentru inaugurări… Eu însă prefer un vin franţuzesc, cu condiţia să nu fie „Bordeaux”… Eventual un „Hermitage” roşu, sau un „Château-neuf-du-Pape”, Nu?

  Am privit-o, mirat de preferinţele atât de precise şi oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui rece, brânză albă sau şvaiţer cel mult…

  — Un Rocquefort…?

  — E dezgustător…

  O priveam mirat, căci femeile preferă mâncărurile şi mirosurile complicate. A scris singură abia descifrabil.

  — O cutie de compot de caise… „Ştirbey”, căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne”, şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athenee Palace”, inclusiv vinul.

  Acum venea, fireşte, bucuria de a mânca în garsoniera mea, despre care în oraş se vorbea cu anticipaţie, căci anunţasem că mă mut de acasă. Nu avusesem până atunci decât o cameră mobilată, bună când întârziam prea mult în oraş.

  Parcă eram un copil care se juca de-a menajul…

  Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o reţin la masă, a fost, nu ca femeie, cât ca parte integrantă a acestui moment nou pentru mine… Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încât mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gândeam, mai târziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilând atâtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alţi beneficiari… Ştim vreodată?

  Culmea era însă altceva… De. Obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzaţia că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, când eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la Şosea, acasă la ea, sau aiurea… Mă plictiseam în mod stupid, râvnind mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard… Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecât de acasă… Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai interesant decât ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine… Dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinţei.

  Gustarea a fost delicioasă, de-ţi venea să aduni şi firimiturile de pe masă… Are dreptate… Mâncărurile acestea simple sunt mult mai bune.

  — Nu-i aşa? Mi-a spus ea… Dau o impresie de curat şi sănătos… Nu de putred şi amestecat.

  — Nu vă plac… Preferinţele complicate…?

  Şedea cu amândouă coatele pe masă, cu braţele tinere şi rotunde, îmbrăcate în albul atât de delicat al bluzei, cu mâinile subţiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaţa.

  — Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?

  — Îmi place lumina… Apoi pământul. Cartea. Rochia. Fructele. Zăpada. Tot ce e neprefăcut… net.

  Şi-şi ducea mereu mâna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze când buclele, care nu-i cădeau de altfel, când rochia care nu i se părea niciodată decentă. Mai târziu m-am mirat mai puţin, când am văzut ce îngrozitor de complicate sunt însă aceste gusturi simple, deşi, de altfel, tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o botezasem ciobăniţă, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea până la demenţă).

  Vinul îi încălzise obrajii.

  — Luăm cafeaua în birou?

  — Nu, în micul hol…

  Am rugat-o mai târziu să rămâie la mine.

  A zâmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puţin galvanizaţi, cum sta aşa trântită pe perine în colţ, cu mijlocul puţin frânt, cu un picior întins şi cel deasupra îndoit de la genunchi, apărând mulat prin rochie, parcă era la ea acasă – şi gândul acesta mă amuza. Surâdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul uneori verzui şi mat al corneei.

  — Vrei să inaugurezi casa…?

  — Nu… Dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci… Parcă e un cadru pentru dumneata. A zâmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de catifea albastră de tot, pătrată, care înfăţişa astfel braţul nervos ca pe o decoraţie rară. Din când în când îşi trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.

  — Motivul e serios… Şi lungită acum de-a latul divanului fuma, cu amândouă coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru şi molatec, făcut parcă numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la mine acasă am cu totul alt cadru?

  Pe urmă a stat mult pe gânduri; încurajat am revenit.

  — Ai putea să pleci de aci?

  — Vrei să spui de lângă dumneata? Şi-i sclipeau ochii viorii de ironie.

  — Nu, de pe divanul acesta…

  Am venit lângă ea şi am rugat-o – jur – frumos cum n-am rugat nici o altă femeie în viaţa mea.

  — Rămâi aci.

  Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua ironia.

  — Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanţă conjugală?

  — Dacă pleci de aci… Plec şi eu… Mă duc la club… Oriunde… Nu ştiu. A tras din ţigară, s-a gândit îndelung, mi-a întâlnit privirea, care ruga cu emoţie, a examinat parcă abajurul de hârtie pergamentată, albăstrie, sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre mine, s-a ridicat în picioare.

  — Bine, rămân. Dar cât e ceasul? 11? Mă duc pentru o jumătate de. Oră şi mă întorc.

  — Ce mai e şi asta?

  — Nu ştiu; dacă vrei.

  — Pe cuvântul dumitale că te reîntorci?

  Îşi pusese peste bluza-cămăşuţă taiorul care-i strângea talia, iar la gât vulpea.

  — Mă reîntorc.

  — Dă-ţi cuvântul.

  S-a oprit din încheiatul mănuşilor negre care-i veneau peste mâneci, şi-a ridicat privirea viorie, umedă, spre mine.

  — Nu mi-l dau, pentru că e posibil ca jos în stradă să am chef să nu mă mai întorc, dar… Cred că… Totuşi voi reveni.

  Îngrozitoare aşteptare… Nesiguranţa asta… Emoţia că o voi vedea dezbrăcată, deşi părea să aibă corpul mult prea slab… Curiozitatea să ştiu cum e în felul ei… Când va fi goală prin casă… Cum are sânii… Am fumat ţigară după ţigară. S-a întors peste vreo patruzeci de minute. Când am auzit-o jos, m-am speriat ca de o halucinaţie. Aducea un pachet, ca de carton, în hârtie albă. Am crezut că e ceva de la vreo cofetărie.

  — Ce mai e şi asta…?

  Şi-a aruncat vulpea de la gât, a pus pe un taburet pălăria şi mănuşile negre deasupra.

  — Lasă-mă să-l duc în baie… Şi l-a desfăcut pe jumătate surâzând comic, ca să-mi arate…

  Erau o perie de dinţi, săpun şi încă un anume obiect de toaletă.

  — Dă-mi încă un pahar de vin, că prospeţimea de afară m-a trezit… Am cutreierat pe stradă cu maşina, să găsesc o farmacie deschisă, servită de vreo femeie… E stupid, dar mă jenez să cer unui bărbat, fie el şi farmacist, asemenea cumpărături.

  — Ţi-e frică să nu ai copii…?

  — Nu asta în primul rând, pentru că un copil mi-ar plăcea să am… Dar dacă ameţeala dintâi mă face să accept un bărbat… O clipă după aceea mi-e silă de el… Aş muri, de nu ar fi o cameră de baie alături. Nici chiar bărbatul meu…

  — Care bărbat?

  — Nu are nici o importanţă că dumneata îmi spui mereu domnişoară, ca încasatoarelor de la tramvai, dar am fost măritată… Sunt divorţată acum.

  Am rămas mult pe gânduri… Era ceva foarte jignitor în indiferenţa asta cu care vorbea.

  — Dar ştii că e cam dezagreabil pentru un bărbat ceea ce spui?

  — Te simţi jignit dumneata?

  — Da…

  — Nu ştiu, poate că aş putea fi altfel, când aş iubi un bărbat, dar nu l-am iubit nici măcar pe fostul meu soţ, care m-a dezgustat cel dintâi… De ce eşti posomorât? Pot să-ţi spun că-mi placi. Dar nu atât de mult – şi a scăzut vocea – ca să te iubesc.

  Şi-a aprins o ţigară şi am imitat-o… Mă liniştisem cu totul şi o simţeam acum puţin cam străină. Aşa a început această întâmplare atât de plină de durere, care a urmat. Nu mă iubea şi n-o iubeam, nici măcar n-aş putea spune că o doream, căci fusese mai mult enervarea că pleacă, şi despre ea cred că, de asemenea, nu mă dorea. Ostentaţia cu care se ameţea cu vin mă lămurea cu totul în privinţa asta. Hotărâsem amândoi, simplu, un fel de posesiune lucidă, rece. Eram aşa de stins, că o clipă am avut fiorul că nu voi putea fi bărbat, mai ales că acum toată curiozitatea de a o vedea goală dispăruse, căci îmi întărisem aşa, fără motiv, din simplul fapt că se întorsese, bănuiala, provocată de faptul că avea clavicula mlădioasă, dar, oricum, vizibilă, că e prea slabă.

  — Mai e vin?

  I-am turnat din nou. Era pe colţul divanului, cu mâna sprijinită pe mescioară, cu genunchii mai sus decât mijlocul corpului şi, unul peste altul, picioarele întindeau desăvârşit ciorapii, ca şi când ar fi fost cu intenţia de a-i prezenta.

  Fuma foarte îngândurată, şi eu mă întrebam cum să fac s-o sărut.

  S-a ridicat hotărât.

  — Nu rămân.

  Am tresărit încremenind, căci vedeam că se gândise prea mult la ceva şi bănuiam că regretă că a rămas.

  — De ce?

  Gândul că pleacă îmi dădea din nou senzaţia că pierd ceva de preţ. Şi enumerând comic:

  — N-am nici pijama, nici cămaşă… Şi probabil, n-ai nici dumneata Eu ţi-am cumpărat numai puţină rufărie de pat şi de baie… Mă gândeam că ai să trimiţi servitoarea să-ţi aducă lucrurile personale de acasă.

  Mi s-a părut aşa de copilăroasă şi comică, încât era să izbucnesc în râs.

  — Atunci, te duci înainte, te dezbraci şi te culci… Ce nevoie ai sub cuvertură de cămaşă?

  S-a gândit, a tras din ţigară, iar mâna, ieşind din manşeta de batist albă, mi-a dat repetat impresia unui pistil palid, de crin alb, uriaş.

  — Bine, mă duc, dar să nu vii decât când te voi chema eu.

  Am fumat încă o ţigară cu liniştea unui bărbat care ştie că alături o femeie se pregăteşte pentru el. Faptul că era o femeie pe care nici nu o sărutasem încă făcea totuşi stânjenitor de neobişnuită împrejurarea şi aproape că mă întrebam nedumerit ce are să mai urmeze şi mai ales prin ce treceri.

  Am fost chemat pe nume şi am intrat în odaia de dormit… Cu capul pe perină strângea, cu pumnii vârâţi dedesubt, cearşaful, până sub bărbie, sus. Am rămas încremenit… În locul femeii atât de sigură de ea, de până adineaori, atât de conştientă de tot, era acum în pat un cap de fetiţă puţin speriată, cu ochii mari umezi, în care tremura neliniştea, gura îi era crispată într-un surâs, care putea fi şi îndurerat şi pedepsit de emoţie…

  M-a înduioşat adânc. Mi s-au împurpurat obrajii de uimire. Am îngenuncheat pe puful mare cât o roată, de lângă patul scund. Mi-am apropiat capul, privind tulbure ochii limpeziţi şi totuşi plini de nelinişte, care cereau o inutilă şi copilăroasă îndurare. Gura sfioasă ar fi vrut mereu să zâmbească, dar nu izbutea să arate decât puţin de tot din albul dinţilor de sus. Am apăsat-o şi am simţit-o puţin umedă şi caldă sub buzele mele. I-am petrecut mâna stângă sub ceafă, cu mâna dreaptă i-am prins bărbia – şi după ce i-am desfăcut şi zdrobit uşor buzele ca să le potrivesc în toată suprafaţa lor gurii mele, am sorbit toată neliniştea şi toată duioşia lor, ca un destin început.

  Dar cotul mâinii mele drepte, ale cărei degete îmi apropiau de buze bărbia şi gura ei, a zdrobit, prin pânza cearşafului, un fruct mic şi elastic al pieptului, care m-a înfiorat. Am smuls cearşaful, cu toată opunerea speriată, şi l-am aruncat în mijlocul camerei, ca să nu se mai poată acoperi. Am descoperit atunci un corp de femeie despre care pot spune că la fel n-am mai întâlnit niciodată. Cum stătea aşa, culcată pe spate, sânii mici, priviţi de deasupra, abia se desluşeau, se închega totuşi o zonă molatică, deasupra căreia, sâmburele mic, înconjurat de un bănuţ de culoarea vinului, odihnea ca pe o perniţă discretă. Când corpul era privit lateral, însă, forma nedefinită a sânului se unduia cald spre subsuoară într-o suavă întorsătură, pentru ca să revie într-o nouă rotunjime, dedesubt, a omoplatului, care invita sub el palma… Toate aceste lunecări calde de linii anulau impresia pe care o făcea când era îmbrăcată că ar fi slabă. Coşul pieptului, lămurit, lăsa să apară ocolul ultimelor coaste, atunci când porneau lateral, iar pântecele se strângea ca un trup de şarpe. Muşchii subţiri, înfăşând strâns talia, creau unduiri sub piele şi dau o impresie de susţinut şi robust. O linie pornea de la gât, se adâncea uşor între sâni, se menţinea mai largă între îndoiturile spre afară ale ultimelor coaste, cuprindea în ea ochiul micuţ şi gingaş din mijloc, aşezat ca pe o perniţă, uşor contractată, şi pe urmă se pierdea în liniştea triunghiului ca mătasea porumbului. Încheieturile coapselor se ghiceau şi ele, răzbătând puţin în marginea molatecă a pântecului, lăudând feminitatea caldă a bazinului, dar la spate şoldurile aveau o rotunzime desăvârşită, tare ca de măr, în aşa fel, încât îţi puteai petrece mâna pe sub şalele înguste de copilandră fără să salţi prea mult mijlocul care-ţi mângâia el palma cu degetele resfirate de sub el. Ce m-a uimit îndeosebi erau însă picioarele, care începeau nu din dreptul şezutului ca la atâtea femei, ci de sus, din şold, lungi, rotunde, robuste, abia îngustate spre genunchi. Înăuntru, liniile gingaşe, cu împletiri de vine uşor transparente, care arătau drumul încheieturilor dintre coapsele rotunjite, tari, şi pântecul, mic şi moale, erau limpezi, tocmai prin această deosebire de densitate, şi lung oblice.

  Şi sub apăsarea buzelor simţeai unduirile de floare tare ale acestui corp, sprinten chiar când era nemişcat. Era ceva cu totul de necrezut în toate acestea, o nedumerire sporită probabil prin întorsătura nesperată, faţă de ceea ce bănuiam şi aşteptam, fiindcă o credeam prea subţire şi slabă.

  Ca şi când aş fi vrut să văd din nou ce ochi sunt înzestraţi cu un asemenea trup, mi-am apropiat faţa de faţa ei. A întors capul cu un zâmbet rănit, cu ochii de un albastru umed, intens, pe care pupilele, mărite mult, îi făceau aproape negri acum, căutând parcă un sprijin în gol. Ardea toată, cum nu mi se îmtâmplase să întâlnesc un trup arzând… Cu silnicie am vrut să-i stăpânesc ochii, dar i-a întors tot mai mult. I s-a răsucit puţin şi trupul, iar în clipa aceea piciorul dinspre mine cu coapsa lungă s-a îndoit, lăsând să se vadă, pe sub ea, rotunzimea moale, dinăuntru, cu ocoluri de culcuş, a celeilalte coapse. Şi a fost o întunecare a gândului şi a vederii… Ca o răsturnare de oglindă… O arsură a gândurilor. Am adus dintr-un gest cearşaful de olandă, cu suprafaţa ca de zăpadă întărită, şi l-am aruncat peste ea, peste cap, ca un giulgiu, ca să nu mă vadă dezbrăcându-mă. Apoi, torturat de imaginea acelei unduiri, lăuntrice, de coapsă, i-am răstignit în pumni umerii şi, scos din minţi, m-am încăpăţânat să-i privesc silnic ochii şi frângerea buzelor, pândind în întredeschiderea şi frământarea lor vestea urmării de uimiri în frângerea trupului, chinuit.

  A stat în camera de baie atât de mult, că am avut timp să fumez trei şi patru ţigări, cu o senzaţie de împăcare, de plinătate, cum n-am avut niciodată în viaţa mea până atunci… Era ca o bucurie egală, liniştită, peste tot ce a fost şi peste tot ce am ştiut, în faţa a tot ce avea să vie, în toată existenţa lumii… Dacă mişcam un braţ, dacă îndoiam puţin un picior, dacă trăgeam din ţigară numai, această senzaţie de bunăvoie adâncă se făcea şi mai simţită, cum se face mai simţită o voluptate continuă când intervin atingeri mini noi.

  Când a deschis, revenind, uşa mascată, trupul ei arăta o nouă frumuseţe. Talia şi era lungă, încât sânii săltaţi de tot acum, ca nişte nuferi culcaţi, păreau susţinuţi sus de coşul pieptului, dacă nu ai fi avut impresia că îi trag spre umeri muşchii lungi ascunşi sub piele. Linia plină a coapsei pornea din mijloc, continuând, din şalele înguste şi spatele prelungit arcuit, întinsă până la genunchi, iar de acolo ocolită nervos pe pulpă, spre călcâiul mic, cu tendoane clare.

  Părea puţin zăpăcită de lumină, dar, după ce s-a întors să caute comutatorul ca să stingă, dându-şi seama că e mai aproape patul, a fugit fricoasă spre mine. Când şi-a sucit încă puţin talia ca să caute butonul, am văzut într-o clipă că, privită din profil, linia întreagă a corpului ei, de la creştet la călcâi, vie, puţin oblică, făcea în dreptul şalelor un zigzag dulce şi rotund.

  N-am vorbit încă multă vreme, iar începutul, după o îndelungată frământare interioară, a fost o întrebare a mea, cu un zâmbet nedumerit de tot, emoţionat.

  — Ascultă, şi iar am privit-o uimit în ochii albaştri, sfioşi, de ce mi te-ai dat?

  M-a fixat şi ea lung şi nu mi-a răspuns, avea o linişte înduioşată în privire, care mă tulbura.

  Am venit peste cuta de cearşaf care se formase între noi şi ne despărţea corpurile. O simţeam şi prin olandă, caldă ca un trup de pasăre. Am zâmbit nedumerit.

  — Mi se pare atât de ciudat că mi te-ai dat. Spune-mi, mă iubeşti?

  — Nu…

  — Atunci?

  Din nou m-a învăluit cu privirea, ridicând pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se mărise într-un zâmbet întristat şi trebuie să spun, deşi am vorbit despre el adesea, că atunci întâia dată mi-am dat seama de acel romb vag care-i încadrează neasemănat de frumos gura îndurerată când surâde.

  — Nu ştiu… N-aş putea să-ţi explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia… A dizolvat totul în mine…

  —?!

  — Trăiesc într-o lume atât de rea… Neînţelegătoare. Vocea îi părea înlăcrămată. Şi-a muşcat uşor buza de jos.

  —?!

  — O lume cupidă, frământată de bănuieli meschine… Gestul cam trăsnit… Aşa cu voie bună… M-a cutremurat… Simţeam că trebuie să-ţi răspund cu ce e mai bun în mine…

  I-am luat mâna caldă, i-am mângâiat părul. Mi-a zâmbit copilăros.

  — Ceea ce făcuseşi era drăguţ, iar lucrurile frumoase sunt puţine… Dacă le laşi fără răspuns e păcat… Şi arcuind uşor umerii, întorcând iar capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Şi-a culcat apoi încet obrazul cu o bucurie tristă pe braţul dus sub căpătâi.

  De la o vreme, simt că Emilia mă priveşte cu o linişte penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre destinul gândurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al raţiunii, cum viaţa vegetativă scapă controlului voinţei. De altfel, această trăire în trecut, aprig şi voluptuos dureroasă, tine, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aş putea să o provoc oricând vreau şi nu mă pot sustrage ei orice sforţare aş face.

  Întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere dintr-o îmbrăţişare prelungită.

  — Ai dormit?

  — Nu.

  — Erai cu ochii închişi…

  — Mă gândeam… Mă gândeam la bietul Ladima acesta… Ceea ce calculasem cu grijă să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum când mint. Pentru întâia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el.

  — Era băiat bun, săracu'… Mă mai necăjea el câteodată… Dar îi părea grozav de rău… Venea pe urmă să-şi ceară iertare… Ce puteam să fac?… Mi-era milă de el… Dar… Înţelegea şi el că nu se poate altfel.

  O privesc uimit…

  — Crezi că înţelegea?

  — Daa… Mai ales la urmă… Sigur că înţelegea… Uite… Aşa, cam o săptămână după ce m-am făcut bine… A fost, aci la noi, o scenă grozavă… Iar îl apucaseră aiurelile. Ascultă, nu ştiu dacă tu îţi aduci aminte… Ai venit tu odată la mine. Aşa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii… Nu… Nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac şi să viu jos la maşină ca să mergem la masă…

  — E adevărat… Dar nu pricep absolut deloc… În ce mod sunt amestecat eu în această întâmplare…

  — Să vezi… El era la noi… Abia mă făcusem bine, şi săracul, era foarte bucuros… Adusese prăjitură şi hotărâsem să stăm împreună cu Valeria, toată seara, toţi trei. Vorbea vesel, râdea, povestea…

  Când a venit, Gina a văzut situaţia încurcată şi nu ştia ce să facă. Mi-a făcut semn şi mi se pare că el a văzut că are să-mi spună ceva… Am trecut amândouă în dormitor şi mi-a spus că tu eşti cu maşina jos, că mergeţi la masă şi că ea a venit să mă ia şi pe mine, că tot n-am mai ieşit de atâta vreme… Drept să-ţi spun, mi-a făcut mare plăcere asta… De o lună şi mai bine nu mai mâncasem în oraş… Şi am început să mă îmbrac numaidecât… Ea a coborât jos, zicea că ai zis că ţi-e urât să aştepţi singur în maşină. I-am spus că vin numaidecât, dar să aştepţi după colţ, căci mi-era frică să nu vie Ladima… Când m-a văzut îmbrăcată… El, care amuţise, m-a privit galben.

  — Unde te duci?

  — Vorba aia, deşi mă plictisea… I-am spus:

  — Fac doi paşi cu Gina pe jos şi mă întorc.

  — Ce mai e şi asta?… Ziceai că rămâi acasă?… Spune-i Ginei să rămâie şi ea.

  — Dacă-ţi spun că facem doi paşi şi ne întoarcem…

  Era foarte abătut şi-şi frângea mâinile. Nu ştia ce să spună. Parcă nu mai putea respira.

  — Ascultă, Emilia, te rog nu pleca… Rămâi aci, rămâi cu noi astă-seară. Avea şi el hazul lui, ce să-i faci? Îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile… Atunci a venit el spre mine fierbând:

  — Te rog să-mi spui cine te aşteaptă jos în maşină? Când am văzut obrăznicia asta, m-am enervat… Ţi-am spus eu: sunt bună, bună cât vrei, dar când văd că cineva se obrăzniceşte…

  — Asta nu te priveşte pe dumneata…

  — A rămas aşa ca năucit.

  — Cum nu mă priveşte?

  — Da de unde până unde, asta?

  S-a apropiat de mine, că zău, drept să-ţi spun, am crezut că o să mă lovească. Îi ardeau ochii.

  — Ascultă, Emilia nu ţi-e ruşine să-mi spui asta? Îmi venea să-i trântesc poşeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt.

  — Te rog să mă slăbeşti şi să nu te amesteci unde nu-ţi fierbe oala.

  Am crezut că face spumă la gură… A început să urle la mine, trântind lucrurile pe masă.

  — Eşti o mizerabilă… Acum înţeleg mai bine ca oricând. Eşti cu adevărat… Dar ce nu m-a făcut: târâtură, târfă. Eeee! Eeee! Când am văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua… Când m-am uitat o dată la el şi când l-am repezit.

  — Ia ascultă, domnule Ladima… Domnule Ladima… Şi Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atâta?… Auzi, asta-i bună… Da ce, dumneata ai plătit chiria aci? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?… Şi pe urmă i-am arăta tuşa, scurt… Te rog ieşi afară… A început să urle iar… Bălăbănind mâinile.

  — De plecat am să plec… Atâta neruşinare m-a săturat. Înţelegi, m-am săturat… M-am saturat… Mi-2 silă… Mă sufocă dezgustul… Şi încă din prag, urla furios… „Mi-a silă…!” Am coborât repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte… Dar nu s-a luat după mine… A luat-o mergând furios spre dreapta…

  A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid, domolit şi pocăit, ca un câine cu coada între picioare? Pe Ladima!… Ea bună, l-a primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumând până pe la cinci, când am venit eu. Ei, ce era să fac?… Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră… pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat.

  Povestea asta pune între mine şi existenţă ca un soi de catifea care împiedică orice contact şi control. Îmi aminteşte organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atât de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi… Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine.

  Emy dragă, Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tânărul gazetar… Lasă atunci pe mâine, Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Simt că se macină ceva în mine. Steaua vânătorilor asta nu ar fi o greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le primesc de afară trebuie să le refac în întregime… Tot eu o corectez, eu o paginez… Trebuie să răspund şi la corespondenţa pe care o trimit cititorii… Şi pe ce drumuri de viaţă şi de moarte e gândul meu când tai un di ca să pun un de… Sunt obosit… Am şi acasă plictiseli… Nu ştiu dacă am să rămân, pentru că atât cât îmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi… Aş vrea să introduc o cronică dramatică, deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. În orice caz, la nevoie, cumpăr şi tot mă duc… Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul… Îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat… Nu e nimic… Nimic, Emy… Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două luni încoace:

  Des serpentes géants dévorais par de punaisés.

  Cu astfel de „oameni” lupta e zadarnică…

  Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate… Nu cred că sunt aşa cum mă văd ei… Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă… O bunătate cu care nimeni nu are ce face… O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe, descompusă, ca o otravă.

  Cu bine, Emy, draga mea.

  G.

  P. S. Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata… Trec mâine să ţi-i aduc.

  Înţeleg, intens, ca un şurub răsucit în gândul meu, că va trebui, cu orice preţ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.

  Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să câştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinţez barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gândul acesta şi mă, descurajează… Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia… O dată da, căci vin ameţit de pe drum de imaginea care mă obsedează şi, oricât de mediocră, întâia ei îmbrăţişare nu mă dezmeticeşte decât aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.

  Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. În anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseţe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mâinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urâtă. Nici un moment carnea nu atârnă pe ea, căci e tânără. Sânii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puţin baza… Pântecele nu coboară brusc, când se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămâne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu câteva ocoluri de gutuie, însă şi care se suge puţin în dreapta şi în stânga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte întra-alta, ca un arc de paranteză culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e perniţa de carne triunghiulară, care precede cei câţiva cârlionţi de mătase blondă ai feminităţii ei. Acolo, încă, are o frumuseţe proaspătă de blondă grasă… E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decât doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.

  Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tâmple. Orbitele ei sunt fără adâncime. Ochii mari, sus, sunt despărţiţi, cu o îndoire, de sprâncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducând la minimum pleoapa. O frumuseţe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care ţine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă gândesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.

  Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracţiei”… Ca şi când misterul unei femei iar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? Să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare şi feminitatea.

  Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viaţa lui poate judeca astfel, şi mai ales numai ce care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Astfel ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan în jurul gâtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sătură mâna cu emoţie.

  Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai puţin considerate decât pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar când e aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decât îmbrăcată cum i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, pe plajă se flirtează întocmai ca într-un salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie, ca şi în costum de stradă, după întâiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După câteva zile mai ales, când căldura animală, a pielii virgine ca să zic aşa a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, când această epidermă proaspătă şi lâncedă (căreia protecţia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrând în ea acea căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii) se îngroaşă şi se înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă raporturile sunt cu o abstracţie mai mult sau mai puţin totală de el; căci rămâne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienţă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.

  Aşa-zisele băi reci în lac au despărţăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbaţi şi femei… Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai ales datorită soţilor care caută să-şi regăsească soţiile, despărţirea încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îţi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ţi scapă, şi identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără mister”, cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viaţă dintr-o staţie de mare e absolut la fel cu viaţa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraţie, emoţie, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa.

  Nudismul nemţesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi şi ţigănie pentru ţigani, cum e şi când sunt îmbrăcaţi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).

  Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităţi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desfiinţeze printr-o educaţie contrară, tratând amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit până acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanţă prin educaţia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă… Dar doi inşi pe o plajă, în care e o învălmăşeală de picioare şi mâini, se gândesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiţi de ceilalţi, care rămân tot atât de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gândit şi au şi creat o nouă realitate.

  Iubirea este preferinţă şi, posedată – după regulament – de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gând şi să surâdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat şi recunoştinţa înduioşată pentru asta. Căci dacă preferinţa însăşi poate fi interzisă, gândul preferinţei scapă oricărei oprelişti. Mai mult decât atât nu e necesar pentru iubire. În timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizaţi de noroi, neraşi de o săptămână, sleiţi, la un conac de pe Ialomiţa. O doamnă a improvizat o masă… Nemâncaţi, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra farfuriilor… Asistam, privind, să termine ei, ca să mă servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simţit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. Mi-a surâs înţelegător şi i-am răspuns zâmbind. Mi-am aprins o ţigară şi am renunţat aproape. După masă, cum se mai schimbau câteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mâncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-ţi prepare ceva…” Şi am mâncat în camera ei, unde am rămas până dimineaţa. E un raţionalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştini chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gândirii.

  De altfel, femeile „cu mister” adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică”, sau pun abajur de hârtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ţi vândă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcând picioarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit.

  Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.

  „Mister” e acel inefabil care face ca o pereche de ciorapi descălţaţi, aruncaţi pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva când ţi se spune că aparţin unei femei adevărate… Să fie ciorapii tulburători ai doamnei N. Sau T.

  Mai mult decât o văzusem eu pe această doamnă T. Nu poate fi văzută goală o femeie. Doi ani. Şi totuşi astăzi e ca şi când n-aş fi văzut-o niciodată astfel. Răsfrântă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de goliciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu neruşinare, şi nu mi-e un colt al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăzneţe investigaţii. Atât de chinuit sunt, încât uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, şi aş vrea-o exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mână, cu fereală de poliţie. Dar simt că şi atunci, cu acel document dinainte, nu aş găsi ceea ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricât ar bea.

  O privesc din nou pe femeia de lângă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. Încolţeşte în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginaţia lui ca pe o pânză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morţii lui.

  O privesc lung, dezarmat.

  — Ascultă, Emilia, când s-a sinucis Ladima?

  Pare-se că se gândeşte, duce un deget la comisura din dreapta a buzelor, cum alţii îl duc la frunte.

  — Păi să vezi… Era aşa cam după Sfântul Gheorghe… Aşa… În… Aprilie… Ba nu… În mai… Acum ştiu… la 2 sau 3 mai.

  Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Cât de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acordat morţilor, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.

  Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte… N-a fost bătaie… E încă o măgărie gratuită… Nu mai aduna stupidităţile lor… Dacă ţi le trimit, aruncă-le… Spune-i şi fetei că am fost ieri la „Banca Industrială” să cer amânarea poliţei şi mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu… M-am dus la el să-i mulţumesc… Nici nu ştiam ce trebuie să fac… Mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesc când oi avea… Că să nu mă mai gândesc la ea. Eram aşa de emoţionat, că nici nu ştiam cum să-i mulţumesc. În mizeria aceasta… În urâciunea acestor zile, când dezgustul de tot şi de toate mă pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surâs şi o lumină. În ceasul cel mai greu al vieţii lui, Dumnezeu să-i ţină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de toată lumea… S-a sfârşit… Simt că s-a sfârşit… Sunt încolţit din toate părţile şi în curând nici o mişcare nu va mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia… Voi mai sta aşa… Fumând în sufragerie…

  — Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă şi se ducea în fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, într-o revistă erau două odată.27

  Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape irespirabilă, încât într-adevăr era evitat de toată lumea. Începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, ţesut de acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită indulgentă, dar tocmai prin această absenţă de interes vădit era de mare putere de sugestie şi se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae Gheorghidiu, întrebat o dată faţă de mai multă lume, de către un deputat care vrea să scoată o gazetă şi căuta să-şi facă redacţia, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură şi cu o falsă ironie în acelaşi timp.

  — A… e bun, e foarte bun… Şi întorcându-se spre tata… Nu-i aşa, Tănase? Numai vezi să ai mărunţişuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze… Şi în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitanţele de publicitate. Altfel e băiat bun…

  Tata a dezminţit cu un aer îndelungat şi familiar, care a convins mai rău.

  — Glumeşte dumnealui aşa… Da, e băiat bun. Nae Gheorghidiu a surâs grav, larg, neconvins.

  — Ei, dacă Tănase zice că glumesc, aşa o fi. Că el ştie. Că el era cu fondurile.

  Eu, care ştiam că de nimic nu are mai multă oroare lumea asta ca de „tapeuri” şi care ştiam că Ladima nu numai că nu cerea niciodată nimic, căci era normal să-mi ceară mie înaintea tuturor, dar nu mă lăsa să-i plătesc nici măcar când mâncam împreună, fierbeam şi am intervenit hotărât, arătând că nici vorbă nu poate fi despre asta.

  Dar Nae, extrem de amuzat, m-a aprobat cu o perfidie groasă.

  — Şi ăsta are dreptate… Fred trebuie să ştie mai bine ca oricine că erau asociaţi la… Masă.

  Toţi au râs zgomotos, găsind, de altfel, că obiectul nu merită prea multă bătaie de cap şi că nu va comite nimeni nici un păcat dacă îl socoteşte pe Ladima şantajist şi tapeur. De la o anumită înălţime poţi să calci râzând pe omizi şi gândaci. De angajarea unui tip atât de ridicol evident că nu mai putea fi vorba.

  — Ce a fost asta, ce s-a întâmplat.? O ceartă?

  Se gândeşte fără o singură încreţitură a frunţii.

  — Era, nu ştiu, cam a treia zi de Paşti. Ba nu. Nu. Că în toate trei zile de Paşte fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, un tip de la „Banca Generală”. Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, şi stătuse de vorbă cu Valeria. Mai jucau tabinet, mai mâncau cozonaci aşA. Ca de Paşte. El ştia că sunt la ţară la Bârlad şi că viu miercuri dimineaţa. Şi cum m-am întors, s-a şi înfiinţat la noi. De nu mai puteam scăpa de el. La 1 trebuia să vie grecul să mă ia la masă. Şi Ladima nici nu se gândea să plece. Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu bănuiască. Ştii, nu mai vream să mai facă iar scandal. I-am spus că mi-a fost tare dor de el. L-am sărutat. I-am spus că tare aş vrea să mergem împreună la cinematograf. Că acum să mă lase, că sunt obosită! Uite. Adorm de-a-n picioarele. Vino la 4 şi jumătate la „Lux”. Aşteaptă-mă în hol. El a primit fericit. Mi-a sărutat mâinile. Era foarte vesel! Dar ca naiba eu am uitat de el şi nu m-am dus la „Lux”. Ba a fost şi mai boacănă… Pe la 5 m-am dus să-l iau pe Micropolu de la bancă, pe Smârdan, că lucra şi după-masă… Am ieşit de-acolo amândoi abia pe la 6… Şi tocmai căutam o trăsură prin dreptul „Lux”-ului, n-aveam nici o grijă de Ladima, că îl credeam plecat de mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aştepte un ceas şi jumătate. Ei bine, era acolo. Se plimba prin faţa cinematografului. Când m-a văzut la braţ cu grecul i-a venit rău. A venit de-a dreptul acasă. Nici nu putea vorbi de atâta suferinţă. A stat vreo două ceasuri, la masă în sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă. Valeria a încercat să-i vorbească, dar n-a răspuns nimic. Ei i s-a părut la început că plânge, dar zice că nu plângea… Sta aşa, cu fruntea în palmă, trist şi gândea… Pe la 8 a plecat şi abia atunci ia spus Valeriei: „Am văzut-o pe Emy cu un domn la braţ”. Zice că a plecat, surâzând singur, ca un nebun. Atunci eu i-am scris a doua zi un bilet, rugându-l să mă scuze că l-am făcut să aştepte şi să sufere… Ăsta e răspunsul lui.

  Dar nu face nimic, Emy… Găsesc că aşa trebuie să se întâmple… Eşti prea bună că te interesezi dacă sufăr… Fii liniştită… De altfel, ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu… Să mai fiu în stare de iluzii. Să te mai iubesc. Dar asta nu mai e cu putinţă, deşi îţi pândesc poarta şi gesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaţa aşa cum îmi e, după tine… Emy, ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură. E ceea ce simte somnambulul pentru lună.

  Încolo nimic…

  G.

  Dar peste o săptămână iar a fost scandal… Era la noi când a venit Micropolu, care, tâmpit, se jena de el… Atunci, Valeria i-a făcut semn să plece, că nu vrem să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a aşteptat un ceas la poartă…

  A doua zi, mi-a trimis scrisoarea asta, ultima.

  Dacă după cele întâmplate ieri te aştepţi de la mine, la o scrisoare furioasă, însângerată, ai să rămâi, fără îndoială, din cale-afară de surprinsă… Loviturile din urmă găsesc locul amorţit. Chiar dacă sunt mai tari sunt simţite ca prin pâslă… ca întâmplate altora… Fireşte, îmi era greu să-mi închipui odinioară că aş putea aştepta la poarta unei femei până i se încheie amantul – probabil întâmplător – la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta…

  Te rog mult, un singur lucru… Înapoiază-mi astăzi chiar, toate scrisorile şi, dacă le mai păstrezi, versurile pe care ţi le-am trimis. Te rog foarte mult asta. Trimite-mi-o înapoi chiar pe aceasta care o primeşti acum.

  George Demetru Ladima.

  O privesc uimit…

  — Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat?

  — Valeria a spus ca să-i răspund că le-am pierdut… A spus că ce e asta să ceară înapoi scrisorile?… Cum poate să ceară asta un om binecrescut?… Dar până la urmă nu i-am răspuns nimic… El a venit singur să le ceară şi i-a spus Valeria că nu mai păstrez niciuna.

  — Şi pe urmă n-aţi mai vorbit? Nu v-aţi mai văzut? Îşi striveşte a nedumerire buzele caligrafice.

  — Nu… Că. Aşa. Cam la două săptămâni s-a omorât. Deci între 1 şi 3 mai.

  Se închide în mine un iris uriaş, ca peste o vedere pe ecran. Tac îngândurat şi pe urmă întreb, privind lung, după ce am tras din ţigară:

  — De ce s-o fi sinucis?

  Nu şovăie nici o clipă, ridicând spre mine ochii ei mari, inutil deschişi.

  — Mai întrebi? Din mizerie… Vai de capul lui… Într-o vreme nu mai mânca poate nici o dată pe zi.

  Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămâie în mâna Emiliei, pentru mine e o poruncă inexorabilă… Dacă m-aş găsi într-o expediţie periculoasă şi un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, aş căuta cel puţin să-l îngrop ca să nu-l sfâşie şacalii… Mi se pare de prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atât mai calculată, cu atât mai prudentă, cu cât aş oferi mai mult. Aş vrea să-i cer scrisorile sub pretext că doresc să le copiez şi eu. Şi pe urmă să nu i le mai înapoiez. Dar chiar faptul că aş manifesta intenţia de a le avea în copie i-ar sugera ei bănuiala că e cine ştie ce valoare la mijloc… Mai mult, aş face-o foarte circumspectă şi n-aş mai izbuti să le fur. Căci astă-seară le voi fura.

  Încep prin a mă arăta plictisit… Şi arunc scrisorile, pe care nu le voi mai pierde din privire, în lături.

  — Cât e ceasul? 10 şi jumătatea… Vai, dar mult timp am pierdut… Şi mi-e o foame…

  — Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privinţa asta, până acum.

  — Ţi-e foame?

  — Şi ce foame… Ştii ce, Emilia?… Hai să luăm şi pe sora ta… Şi să mergem să luăm masa undeva la o cârciumă afară din oraş. Am poftă de mititei şi momiţe… Mergem la „Zahana” (acolo, gândesc eu, nu vom întâlni pe nimeni).

  — Păi ce? Ai maşină jos?… Şi e bucuroasă.

  — Nu, luăm un taxi. Împrăştii puţin scrisorile, ca s-o fac să le puie la loc imediat… Hai, strânge astea, că vreau să mă îmbrac.

  A îngenunchiat şi, stând pe călcâie, adună scrisorile din pat. Coapsele, lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în faţă şi fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cârlionţii din mijloc, aurii, au dispărut, căci perniţa de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puţin în jos. La fel şi sânii care devin gutui atârnate, iar spatele i s-a lămurit în desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tânăr. Strânge foile dintre cutele cearşafului. Sub zodia acestor dungi, adâncituri şi plenitudini a stat întâmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veni o vreme când amorul va dispărea, când cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridicoli? Cine ştie? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi cândva, pentru cei de acum… Pentru cei care şi-au încheiat ciclul revoluţiei pe planetă, sub această zodie de azi?

  După ce a strâns scrisorile, fără grabă, Emilia le-a legat din nou cu panglica roză în cruce, le-a aşezat deasupra fotografia, ca eticheta pachetelor de pesmeţi, le-a aşezat în cutie, iar cutia a dus-o în şifonier, în sertarul de jos. De acolo iau pachetul, când se duce, rugată de mine, să-i spuie Valeriei să se îmbrace. Îl vâr apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor, singurul care poate fi mascat.

  EPILOG I.

  Am căutat a doua zi toate ziarele şi revistele din săptămâna morţii lui Ladima.: Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecţiile din anul acesta Gândul acesta singur şi îmi da o tristeţe grea ca un doliu. Peste sinucidere însăşi se trecea cu oarecare discreţie. Ziarele de tiraj păstrau un adevărat echivoc în privinţa aceasta, căci nu aminteau decât „moartea unui poet. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întâmplare nenorocita în familie, care nu trebuie comentată. Altfel, aceste articolaşe – necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastând cu ostentaţia cu care era trecut sub tăcere în viaţă. Dar era un fel de laudă gratuita ca şi când cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: „G. D. Ladima, un strălucit talent„, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi„. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească„. Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent. Una din ele m-a oprit îndelung şi mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai tipului… Hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade.”

  Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescă absurditate, anume, un om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atât de vulgare ca Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aş putea spune cum… Din capete de experienţă proprie, din cercetarea cu oarecare atenţie a reportajelor de gazetă, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor”, sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adânc şi sub forme care ţin de un desfiinţător sadism psihologic. Dar când auzi despre vreo sinucidere sau crimă, aproape totdeauna constaţi uimirea celor ce au cunoscut pe eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o inteligenţă de vânzătoare de mărunţişuri, aprigă la câştig. Tocmai de aceea, din câte femei despre care se spune că sunt bine în Bucureşti – cel puţin aşa ştiu – niciuna nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate dramele din toţi anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească… Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birjă cu un cal. Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de inteligentă superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adâncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci. Acele boale despre care un scriitor (pe care l-am citit undeva) spunea că dezvoltă inteligenţa. Dar dacă suferinţa din pricina unei femei „bine” seamănă cu tuberculoza, suferinţa din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea şi exasperarea unei furunculoze, a unei boale ruşinoase. E insuportabilă… Unii bărbaţi aflaţi în condiţii neprielnice, „pierzând începutul” şi nevoiţi să „marşeze” apoi, din lipsă de puncte de control, alţii, lipsiţi de atenţie critică (nu sunt prea mulţi şi nici dramele prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman mahalagesc.

 

  (Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeieşti din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaţii, ca sarcina, „nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deşi sunt consecinţe ale iubirii, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigaşa nu putea trai fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaţilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)

  O femeie superioară „înţelege” suferinţa pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz când crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează prin scene de teatru bărbieresc… Bineînţeles că de multe ori, vrând să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adânceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleţe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi… Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surâs, o clipă: „opt şi cu-a brânzei nouă”. Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperându-i suferinţa, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparaţie, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decât, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanţi vulgari, a lăturilor zvârlite-n faţă, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta şi ta-tu, pricopsitule”.

  Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în faţa musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpâne… Cine are mulţi servitori în casă nu are nevoie să facă asta… Cine e mult iubită nu trivializează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preţ.

  Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După câteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e şi el tot un poet, care însă, mai prudent decât Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.

  — Îţi spun drept… Am rămas trăsnit când mi s-a telefonat ştirea… Eu îl socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prânz, servitoarea – locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie – văzând că e uşa închisă, împotriva obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă… În sfârşit, când m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. Îşi trăsese un glonte în inimă, lipind ţeava. Piept şi înăbuşind cu pătura zgomotul… Nu s-a putut afla de unde şi-a procurat revolverul…

  De-abia mai puteam respira… Pe pereţii biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coşuri sau pe podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasin pociţi rebegiţi parcă unii, fălcoşi, alţii priveau cu pasivitate, dintre jandarmi şi poliţişti. În cadrul acesta, comentariul morţii lui Ladima devenea insuportabil de adevărat şi real.

  — Credeţi că s-a sinucis din cauza mizeriei?

  — Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a morţii poeţilor români, domnule Vasilescu. Cam toţi evoluează între spital şi ospiciu.

  Mă apăsa ca o mână grea ceva pe inimă.

  — Domnule procuror, credeţi că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru că nu mâncase de câteva zile?

  Cu capul aplecat într-o parte, ca să gândească parcă, probabil un tic, şi-a lărgit gura, puţin amară, cu un accent circonflex de mustaţă tunsă, într-un zâmbet greu.

  — De foame? Asta nu… În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hârtii de câte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci şi ceva de ani să îndure chiar foamea pentru ca să se spună că totuşi a murit din pricina mizeriei. Domnule Vasilescu, poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.

  Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puţin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede:

  — A lăsat pe masa lui cu cărţi o scrisoare adresată unei doamne.

  —?!

  — O femeie tânără şi elegantă, dacă vrei frumoasă, deşi mie nu mi se pare. Aştept mereu.

  — Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbuşită.

  — Se poate spune cine e această doamnă?

  — Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înţeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicităţii această întâmplare. Cel puţina şa am înţeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie… Că nu pricepe absolut nimic.

  — Nu e o actriţă?

  — Nu… Nu… E cu totul altcineva… E proprietara unui magazin de mobile. Dacă îmi daţi cuvântul dumneavoastră că veţi păstra oarecare discreţie, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. Într-un aviator secret şi secretar de legaţie cred că se poate avea încredere.

  — Aveţi cuvântul meu…

  — Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e o proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei…

  În craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vânt.

  — Aveţi motive să credeţi că era o scrisoare de dragoste? Caută într-un sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar.

  — Când vă spun ce admiraţie am pentru geniul lui Ladima, vă închipuiţi că am avut şi dorinţa de a păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărârii de a se sinucide.

  Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenţă de histeric.

  Mă gândeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amânată. Socoteam chiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea dV. Ani de zile, neştiută, ca o felină domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reţinut, neînţeles, era pentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş spune azi? Această prezenţă a fost raţiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-a îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de a mângâia o mână subţire, iubită, că aş avea dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zâmbet înduioşat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atâtea încercări de a rupe lanţurile nevăzute care mă ţin în mizeria mea sufletească mai rău decât cele de fier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de mine, o dorinţă mai de neînvins decât orice tărie. Nu m-aţi înţeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr auzite, înţelese de d-voastră, care aveţi mai multe simţuri decât celelalte femei, decât ceilalţi oameni din lume?

  Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanţa lor era, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşă pe piept.

  Căci în ultimul timp când am văzut cu ce indiferenţă dulce, din alt material, răspundeţi nebuniei mele, am înţeles că în această ţară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă la abluţiuni, că am datoria să vă evit.

  Doamnă, în clipa morţii, gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun „a noastră”, şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea d-voastră alt gând decât afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut-o pentru mine până acum.

  George Demetru Ladima.

  Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conţinutul sufletesc mi se clătina în simţuri ca apa într-un vas purtat. Nu-mi rămânea decât o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derâdere o întreagă existenţă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capsa”, unde mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarţul la ora 1 şi un sfert. Acum câştigase câteva minute.

  Dacă la început am şovăit mult, gândindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T.

  — Pe urmă m-am răzgândit cu disperare. Unde aş fi putut ajunge?… Unde am fi ajuns? Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-l cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistenţa comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Câteva zile de-a rândul am luat câte un şvarţ, la „Capşa” în cafenea, unde nu intrasem până atunci, cred, niciodată, deşi luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieţii şi fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.

  Întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, când am întrebat anume, cu oarecare hotărâre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decât între 8 şi 10 seara.

  — Aşa sunt clienţii noştri, ai localului… Cei adevăraţi… Fiecare are ora lui. Unii vin dimineaţa, să ia cafeaua cu lapte, alţii la 10 pentru rendez-vous-urile de afaceri, alţii, cei mai mulţi, între 12 şi 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe… Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la aceeaşi masă… Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calorifer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran şi cu domnul Ladima… Ăl de s-a sinucis.

  — Şi acum?

  — Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.

  — Şi nu mai vine niciunul aci?

  — Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu.

  L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinţe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrân, care a jucat numai roluri de senatori romani… El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a aşezat la aceeaşi masă.

  — Ai ţigări?

  Am scos tabachera şi i-am oferit.

  — Bucureşti„ cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea. Trimite să-mi ia de la debit „Tomis” fără carton.

  Puţin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis. Nu ştiam de unde să încep, cum să aduc vorba… M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucţie, cu gura lăţită.

  — Dumneata cine eşti? Cum te cheamă?

  I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strânse, cu privirea autoritară:

  — Vasilescu, Vasilescu… Dar cu ce te ocupi? Ce faci?… Din ce trăieşti?… Din joc de cărţi…?

  În sfârşit, după ce am lămurit şi asta, am căutat mai târziu să aflu ceea ce doream.

  — Domnule Penciulescu… L-aţi cunoscut mi se pare pe poetul Ladima…?

  — N-am cunoscut nici un poet Ladima.

  — Cum? Nu l-aţi cunoscut pe Ladima?

  — Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei… Şi vag, neglijent, arătând parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic – întorcând capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capşa”.

  — S-a sinucis, nu…?

  — Ce vreai să facă altceva?

  Rămân uimit, cu ceaşca de şvarţ la buze, pe urmă nedumerit.

  — Se zice că era un poet foarte mare.

  E indignat, ridică braţele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de un blasfem.

  — Poet mare!… Auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca şi când aş călca în călcâie, de nesigur ce sunt:

  — În sfârşit… Unul dintre cei mai de seamă poeţi de azi. Acru, cu gura arcuită ca o scoică:

  — Ce-i aia „poeţii de azi”? Sunt nişte cretini toţi… N-au niciunul talent… Nu pot decât să îngân:

  — Poate că… Exageraţi… În sfârşit… Despre unii… Aprig, sec, s-a întors trântit spre mine.

  — Dumneata ştii ce e poezia?

  —?!

  — Atunci ce tot spui prostii cu poeţii de azi?

  Sunt atât de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tavă-n cap. Pe urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul într-o parte… „Auzi, poeţii de azi?… Au ajuns toţi proştii să aibă păreri despre poezie…” Se întoarce apoi brusc spre mine:

  — Să-ţi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc sincer:

  Tăcere este totul şi nemişcare plină, Un cântec, sau descântec pe lume s-a lăsat.

  Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină.

  Şi apele dorm duse şi morile au stat.

  Ai auzit? „nemişcare plină” şi explică, ridicând lămuritor un deget, „Un cântec sau descântec pe lume s-a lăsat”… Ei, îţi plac? Convin sincer:

  — Sunt într-adevăr foarte frumoase…

  — Ei, ştii de cine sunt?

  Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu admiraţie voit nesigură:

  — De dumneavoastră? Ridică mâinile uluit în tavan…

  — De mine? Şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de şcoală, că trec prin ea toţi proştii… Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu… Şi decât astea nu s-a scris nimic mai bun în româneşte.

  A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleşit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua dreptunghiulară, cu canapele roşii laviţele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încât să se poată vorbi de la orice masă. S-a întors către mine, arătându-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din fund şi a vorbit ca să audă toată cafeneaua:

  — Auzi! Dumnealui, fost deputat şi economist! Şi, răstit, către Englejii, domnule, au născocit numai cuvântul warrant. Dar procedeul e vechi şi străvechi, poate de la fenicieni… În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XIII-lea, când au cucerit lumea, când au înfiinţat tehnica poştei şi au făcut şi depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi până când nu te faci profesor de economie politică… Aşa-i trebuie ţării… Mama lui, lui Apolodor din Damasc, că făcut podul peste Dunăre să ne vie toţi guşaţii din Balcani…

  A venit picolul cu ţigările şi mi-a adus şi restul la 500. Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu ţigări, ca proprietate.

  — Eh, cum asta? Bagi hârtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curând un imbecil ca dumneata… Nici măcar n-am zâmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspuseseră nimic şi pe urmă aveam atâta nevoie de el. I-am împins mânios spre pachetul verzui de ţigări.

  — Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva… Aveai un prieten, în domnul Cibănoiu.

  S-a încruntat uşor şi grav, ca un pretorian pe gânduri:

  — Cibănoiu?!

  — Cibănoiu, fost la Externe… Pensionar. Şi net, convins:

  — Nu cunosc… Nici n-am auzit de Cibănoiu.

  — Cibănoiu, am rectificat.

  — Cibănoiu, Cibănoiu… Nu cunosc.

  — Dar Bulgăran?

  — Ăsta da… L-am cunoscut.

  — Mai vine pe aci, pe la „Capşa”? Mi-a răspuns convins:

  — Nu l-am mai văzut de mult… Trebuie să fie închis pentru escrocherie.

  A fost întâia şi ultima mea convorbire cu Penciulescu. Adresa lui Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfăţişare de director de minister, al cafenelei. Câteva nopţi nici n-am putut dormi de enervare, dorind să ştiu ce-a fost între Ladima şi doamna T. Fostul cancelar de legaţie nu e un om cu înfăţişarea de bătrân, deşi are mustaţa cărunţită. Stă pe strada General Angelescu, într-o curte mare cu nişte case vechi, care sunt proprietatea lui. Convinsul teozof trăieşte, după cum am aflat, din pensie şi din ceea ce-i vine de la cei câţiva chiriaşi nevoiaşi. Cele două camere-vagon şi antreul în care locuieşte el personal au pereţii literalmente căptuşiţi cu cărţi, pe mai multe rânduri chiar, cum se aşază lemnele în pivniţă. Pe jos, prin colţuri, sunt alte cărţi… Are de asemeni velinţe şi scoarţe rupte, o mulţime de obiecte vechi, unele de artă… Mi-a servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată.

  — L-aţi cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, dacă-mi daţi voie să vă spun aşa? Îl vedeaţi ades?

  — Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni… Ce groaznică nenorocire, sinuciderea lui.

  Adaog cu tristeţe:

  — Sigur, un poet atât de mare…

  — Poet, poate că nu era el… Desigur… N-avea talent… Scria şi el aşa… Dar ce om!… Ce inteligenţă!… Parcă mi-a murit un frate… Numai că moartea lui mi s-a părut o nelegiuire…

  —?!

  — Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasilescu… Nu ne e îngăduit nouă să corijăm hotărârile Domnului… Un foarte mare păcat… Din cauza asta eu nici n-am luat parte la înmormântarea lui. Sunt uimit. Îmi aşez încet ceaşca filigeană pe tavă şi-l privesc serios.

  — Dar eu nu ştiam că sunteţi creştin, domnule Cibănoiu, mi se spunea că sunteţi unul dintre şefii mişcării teozofice.

  Surâde blând, îşi mângâie mustaţa ca a lui Briand.

  — Nu, nu, nu… E drept că mai demult m-am interesat de teozofie… Am studiat de asemeni toate religiile. Uite, am aci cărţi şi dicţionare de tot soiul, dar am ajuns la convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului.

  Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admiraţie, ca să zic aşa. Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă atât de completă. Cărţi groase cât ceasloavele, sau colecţii mari, legate, ca enciclopediile franţuzeşti şi nemţeşti despre catolicism, despre sfinţii filosofi, istorici de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am descifrat pe o serie de tomuri la fel, în limba germană).

  — Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are neegalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate pe credinţa adevărată… Catolicismul e raţionalism curat… Dogmele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenţionat ilogic, menţinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturând orice înţelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuţie logică, ci de credinţă totală în creatorul lumii…

  — Dar acest creator cum îl înţelegeţi, cum vi-l închipuiţi? A zâmbit blând.

  — Dacă l-am înţelege, dacă l-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Când eşti pe o movilă, o vezi toată, o închipui… Dar când eşti pe un munte uriaş, care trece de nori, nu vezi nimic. Răspica noastră va fi în viaţa viitoare, când vom vedea şi vom înţelege nesfârşit mai mult decât cei care au avut vanitatea ştiinţei pe lumea aceasta…

  — Domnule Cibănoiu, dar după câte ştiu Ladima credea în Dumnezeu…

  — Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi. Dar a avut nenorocirea să întâlnească în cale pe diavolul însuşi, sub înfăţişarea unui prieten.

  Arunc chibritul, fără să mai aprind ţigara.

  — Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.

  — Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil, Bulgăran.

  N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut.

  — Îngăduiţi-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a unei doamne, Măria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun?

  Îşi răsuceşte, din cutia de „Macedonia” de dinainte, în care sunt puse câteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o ţigară groasă, pe care o pune într-un ţigaret de vişin.

  — Ladima a iubit de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe aceasta doamnă Măria Mănescu.

  — Totuşi i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătând fără echivoc că din pricina ei se omoară…

  Face un semn blajin, de negaţie, ca derivat dintr-o binecuvântare.

  — Nu, nu, nu… Şi s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos o sticluţă, burtoasă ca o eprubetă, de licheur cafeniu, şi s-a scuzat, turnându-mi: Îngăduie să te rog sa guşti acest preparat. Eu ies foarte rareori în oraş şi asemenea plăcută născocire sporeşte mea farmecul cărţilor.

  Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gust de drojdie şi arome deodată.

  — Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu… Am văzut fotografia scrisorii lui Ladima.

  Nu răspunde nimic, rămâne mult pe gânduri, ca şi când, deşi ştie multe, nu ar vrea să spuie… După ce termină ţigara, scoţând mucul din ţigaret, se decide:

  — Domnul Vasilescu, acea doamnă, despre care, de alt tel, ara auzit mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima… Pricina acestei sinucideri e numai acel neruşinat de Bulgăran.

  — De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare?

  S-a sculat, s-a plimbat puţin prin fata cărţilor lui, şi pe urmă s-a aşezat într-altul din jumătăţile de fotoliu cu catifea roşie, cu ciucuri şi broderii joase.

  — Domnule Vasilescu, începu iarăşi cu invocarea numelui meu, ca şi celelalte fraze, mă bucură că vă interesaţi atât de mult de un om ale cărui merite, a cărui inteligenţă şi mai ales cuviinţă creştinească îl îndrituiau spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă spun ce ştiu şi – datorită prieteniei noastre până în ceasul sinuciderii – veţi vedea că ştiu oarecare amănunte. A dus mâna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să ştiţi că nefericitul de Ladima a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.

  Am răsuflat şi totul s-a aşezat din nou în mine.

  — Am acasă, domnule Cibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am furat, ca să nu mai rămână în mâinile ei.

  Erau să-i dea lacrimile, îşi agita degetele de la mâini, amuţit de uimire.

  — Ah! Domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori…

  — Vi le voi aduce data viitoare…

  — Le-a cerut în scris, a fost să le ia… Am fost şi eu de două ori, dar cum să poţi sta de vorbă cu două femei în care nimic nu aminteşte de Dumnezeu?

  — Dacă ai şti de când alerg după lămuriri… Te rog, nu te supăra de întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare?

  Nu răspunde numaidecât, pe urmă reia, cu o nesfârşită tristeţă:

  — Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămâni din viaţă, ţi-era mila să-l priveşti. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcţionau. Era cu mult mai rău decât bolnav. Se jurase că după o ultimă întâmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. Îşi dădea seama şi de aceea i-a şi cerut scrisorile înapoi… „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet.” I-am arătat că numai credinţa în Dumnezeu îl poate îndrepta din aşa cădere… Şi aşa era să fie, căci era un bun creştin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaânalt şi cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un câine greu bolnav. Gândul morţii mă ţine ca într-un cleşte zi şi noapte.” Îl mângâiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă de Domnul în înţelepciunea lui nemărginită, e o împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gândească să-şi ia singur viaţa”. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că ştie ce mult am suferit şi cât l-a lăudat gândul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scârboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei… Sau poate că din cauza foamei… O asemenea moarte singură ar întrece în ruşine urâciunea suferinţelor mele… Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei neruşinate… Sau că, om în toată firea, am suferit de foame…” Mi-a strâns braţul, că era de felul lui zbuciumat, şi mi-a arătat, spre uimirea mea, o hârtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceştia? Sunt preţul morţii mele. Când am rupt cu femeia aceea, am suferit atât de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame, nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lângă el, ca să creadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Aşa nu mă puteam sinucide. Şi atunci am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună o zestre. Mi-au furat viaţa, m-au înjosit, dar mila lor numi trebuie. Îţi pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gândul morţii m-a părăsit.” Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morţii l-a părăsit şi aşa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci… Regăsise calea către Domnul şide ce n-aş spune-o?

  — Îl ajutase să se însenineze şi convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită, Niculae… Sufletul meu va trăi o nouă viaţă, iar poezia mea, pe care ei n-au înţeles-o, o vor înţelege copiii lor, care se vor ruşina de neînţelegerea părinţilor lor.” Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăşi această credinţă era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba şi cu gestul lor i-au fost duşmani… Tocmai când, din cauza suferinţei lui neînchipuite, avea nevoie de credinţă, ei i-au zdruncinat orice convingere. În săptămâna morţii ne găseam toţi patru la cafea la Bulgăran, când au început să-şi bată joc de el. Penciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăţi: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viaţă scurtă, iubind o femeie de stradă… Dacă vei trăi încă o sută de vieţi, nu e nici un motiv ca, fiind tot atât de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă… Atunci, la ce-ţi trebuie nemurirea?” Nu poţi să-ţi închipui cât punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i dovedească inexistenţa lui Dumnezeu. Sunt nedumerit şi-l întrerup cu o întrebare:

  — Iartă-mă, domnule Cibănoiu, îl cunoaşteţi într-adevăr pe domnul Penciulescu, pentru că…

  — Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-şase ani e chiriaşul meu gratuit, într-o cameră din fundul curţii, aci.

  —?!

  — Cu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, arătându-i zădărnicia oricărei credinţe într-o fiinţă supremă.

  Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor şi argumentelor opuse? Nimic… Existenta lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat să cauţi s-o explici cuiva. Crezi numai… Şi afirmi. Credo în quia absurdum. Ladima însă a prins să discute şi să apere, asta i-a fost pierderea.

  Peste vreo două zile l-am întâlnit foarte schimbat… Nesfârşit mai trist, ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate?” Era palid şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt ţărână din ţărână, dacă am ieşit din haos întâmplător şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viaţă, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităţi, şi eu mi-am sacrificat-o îndurând lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşă de foc când mă gândesc că asta ar fi posibil.”

  I-am spus nedumerit:

  — Dar Emilia nu există decât de doi ani în viaţa ta?

  — Dar în aceşti doi ani a istovit toate posibilităţile mele sufleteşti. Totul e stors sau sfărâmat în mine. Dacă n-ar fi credinţa în artă…

  În seara următoare au fost noi discuţii. Ladima a spus că, dacă nu există Dumnezeu, el crede în supravieţuirea prin artă, a strigat – deşi Penciulescu râdea de el-că totuşi a folosit cât putea mai bine această viaţă, în orice caz mai bine decât oricare dintre ei, creând o operă care va supravieţui la nesfârşit. „La nesfârşit? Ce înseamnă la nesfârşit? Urla Bulgăran… Într-un număr oarecare de ani pământul tot va pieri… Ce înseamnă că opera ta va supravieţui o sută de ani, un milion, când tot se va împrăştia în haos, împreună cu praful pământului şi al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic… Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta… Să te plimbi pe bulevard, să vezi soarele, să iubeşti, să citeşti… Asta-i tot, între două nopţi infinite de neant – zece, douăzeci, treizeci de ani de viaţă ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decât să amânăm o scadenţă.” Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgăran, cu adevărat?… Am trăit patruzeci de ani.” Şi şi-a cuprins fruntea în mâini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili”.

  Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de revistă, de un ateism blestemat. Singur, de altfel, i le-a cerut… Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică…” Eram îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă… A doua zi l-am întâlnit din nou… Acum era însă tăcut… N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amândoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a redeştepta în el credinţa, mi-a şoptit îngândurat: „Totul e zădărnicie… Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate.” I-am cerut să-mi dea şi mie cărţile care, picătura de apă ultimă, au clătinat şi răsturnat un spirit atât de slab, şi l-am întovărăşit până acasă să le iau. A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Şosea. Când ne-am întors, prin dreptul Teatrului Naţional a trecut Emilia la braţul unui bărbat… El mi-a pus mâna pe umăr… I s-au înălbit buzele şi s-a răsucit ca o frunză… N-a mai fost chip să vorbesc cu el… A fugit de lângă mine ca un nebun… pe scările dinspre strada Matei Millo, şi a doua zi am aflat că s-a sinucis… Am rupt şi cu Bulgăran şi cu Penciulescu… Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistenţă… Nu e mai puţin adevărat că trăieşte în ei un mârşav spirit de distrugere.

  Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul înţelepciunii lui mi-a plăcut foarte mult. I-am spus că eu socot pe Ladima un poet foarte mare şi că voi aduna tot ceea ce-l priveşte. Mi-a dat fotografia, vreo două cărţi. Ti le alătur la aceste caiete. Aş vrea să mă ajuţi să-i publicăm volumul. Am luat şi nişte reviste cu articolele care pare că l-au tulburat atât. În zilele următoare le-am citit şi eu. Mărturisesc că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate întâmplările cumplite şi zbuciumate în lumina acestui Memento28. După cum am vorbit aseară la telefon, îţi trimit totul. Eventual voi mai întregi cele povestite, prin amănunte verbale.

  P. S. George Demetru Ladima intră cumva şi el în vreuna dintre aceste categorii de fiinţe, aparent desăvârşite, notate însă prin vreun minus, sau prin vreun adaos, care face viaţa grea, imposibilă?

  Vreau să spun, talentul sau intransigenţa morală au ceva din surplusurile ridicole şi periculoase ale unui Rhynchophores, ale unui Macrophtalmes sau ale unui Sophonyophore? Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal şi „greu cenzurat de moarte”?

  F. V.

  EPILOG II Povestit de autor.

  De la întâlnirea din dreptul Cercului Militar, când, arătându-mi o trecătoare banală şi gândind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simţise un gol în propria lui existenţă, nu ne mai întâlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi ţine făgăduiala dată.

  Până la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întâmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atât.

  — Poimâine e 1 octombrie… Încep la 1 octombrie.

  I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş… Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveţe bine „începând în ziua întâia a trimestrului”, sau îşi fac frumos temele numai când inaugurează caiete „noi”.

  — Poate că e adevărat… Dar mai e şi altceva… E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfârşitul lunii pleacă… Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu”. Că frazele se fac mai mari decât ar vrea el, şi-şi încurcă pro-poziţiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfârşit. A râs şi mi-a promis că aşa o să facă.

  Pe la jumătatea lunii ne-am întâlnit la curse. Câştigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranţe şi era aproape fericit… Venind de la cântar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braţ şi mi-a spus că „trebuie” să ne întâlnim, că vrea să-mi vorbească… Era oarecare incoherenţă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup de tinere doamne, şi eu îl ţineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.

  — Cum merge subiectul?

  Fluid, plutind deasupra momentului…

  — Nu ştiu… Dacă e bine sau rău… Nu-mi dau seama dacă-ţi va fi de folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru, la masa de scris… E o adevărată voluptate… Dimineaţa nu scriu, numai zbor… Cum sfârşesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă… Între 3 şi 9 seara, căci numai atâta scriu pe zi… Nu sunt acasă pentru nimeni… De multă vreme n-am mai fost atât de mulţumit… Ascultă, „trebuie” să-ţi vorbesc… Dă-mi mâine un telefon… Şi făcând un gest puţin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?… Hai să te prezint… Am înţeles că bănuia că îl ţiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulţumindu-i. M-a bătut cineva pe umăr şi ra-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progris, de câteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat:

  — Eşti prieten cu Fred Vasilescu…?

  Destul de surprins am fost eu de această mirare.

  — Da… E un prieten foarte agreabil…

  — Ei, ce spunea?… Era radios că a luat două sute de mii de lei?

  M-a luat de braţ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi spânzurată a potoului… Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puţină… Mai mult obişnuiţii, ca să zic aşa…

  M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.

  — Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să câştige., bani… În primul rând n-ar ţine grajd de cai de curse, nu?

  Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic:

  — Crezi?

  — Cum să nu cred… Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic. Mi-a repetat automat şi poros:

  — Crezi?

  — Fără îndoială că da…

  A început să-şi însemneze cu creionul în program.

  — De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte ceva… Cu grajdul lui?

  — Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari?

  E adevărat că oarecare diferenţă de vârstă putea îngădui convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui condescendent cordială.

  — Dragă prietene, Fred Vasilescu ţine cu orice preţ ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului.

  Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din câte puteam auzi.

  — Cum? Începe cu cai de curse, la douăzeci şi cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac?

  — Da, şi nici atunci nu va reuşi.

  Mi se părea cu adevărat poznaşă afirmaţia, iar nedumerirea mea era atât de evidentă, atât de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.

  — Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii membru al Academiei? Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey-Club. Îmi venea să râd.

  — Trebuie să-ţi spun mai întâi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfârşit, Academia e Academie… Fie ea şi românească… Dar Jockey-Clubul… Românesc? Iartă-mi expresia! Şi încă să-ţi faci un ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic. Mai vârstnicul meu prieten era foarte iritat acum.

  — Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jackey-Club?

  — N-am ştiut… Şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit şi a trebuit să convin…

  — Bine, înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sunteţi oarecum consecvent cu dumneavoastră. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca să zic aşa în sfârşit, unul din ai dumneavoastră…?

  Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a spus cu o profundă convingere, cu un accent neaşteptat şi inexplicabil de grav şi de hotărât:

  — Dragul meu, băiatul Lumânărarului, orice ar face, nu va fi niciodată membru al Jockey-Clubului.

  — De altminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adică tată-său… E tânăr, frumos, are femeile cele mai bine din Bucureşti… Ce e prea mult strică… Mărturisesc că aşa înţeleg lucrurile, şi oricât de comică mi se părea ambiţia de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate.

  Îşi nota acum călăreţii, deşi nu juca, fiindcă era ruinat.

  — Şi pe urmă, noi nu înţelegem stăruinţa lui, acum când la Aero-Club a devenit un factor important…

  De altfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gândit mai puţin la Jockey-Club decât în aceasta lună. Din câteva convorbiri la telefon am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.

  — Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez iar scriu… E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti… Mă lămuresc pentru mine însumi… Şi, aşa văzute, chiar suferinţele trecutului capătă un soi de îndulcire care le face suportabile… O durere povestită e o durere nu diminuată, dar armonioasă, aşa ca un soi de operaţie pentru care eşti pregătit cu cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. Şi chiar la telefon, i-am simţit prin voce frângerea de înjunghiat: Ah, dacă s-ar putea povesti totul…

  Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două după cincisprezece noiembrie… Mi-a dat un telefon la gazetă…

  — Diseară la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris.

  I-am răspuns cu promptitudine:

  — Astă-seară, până mâine dimineaţă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.

  — Da? Vrei să ne vedem mâine?… Să-mi spui dacă notele îţi pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mâine seară…

  — Negreşit.

  — Unde? Ai vreo preferinţă?… Şi am fixat un restaurant în oraş.

  — Vii la timp?

  — Mâine de dimineaţă zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm de vorbă până dimineaţă, dacă vrei… Voi fi absolut punctual.

  La 9 seara n-a venit şi nu va veni niciodată. La Cameră se anunţase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, ameninţând să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amânat deci pentru a doua zi.

  Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereţilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat ţigări şi am coborât de pe dealul Mitropoliei prin şanţul în fundul căruia era aleea. Toamna târzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceţoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig… Abia puţină umezeală. Ici-colo; prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini…

  În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vânzătorii de ziare strigau ediţie specială… Oricât au abuzat câteva ziare mici de aceste ediţii, când unul dintre cele două cotidiane mari de informaţii scoate o ediţie specială, nu poţi să-ţi stăpâneşti un fior, ca pentru o întâmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinţa sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.

  Erau patru rânduri, cu litere cât nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.

  GROAZNIC ACCIDENT DE AVION.

  Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.

  Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanţă. Se întâmplase în devenirea lumii ceva care nicicând nu se va mai întâmpla. Gândul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frânge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimânta ca infinitul sensibilizat. Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”.

  Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi numeroase fotografii care, de altfel, erau ele însele un fel de moarte, căci, aşa cenuşii, poroase şi cu liniile simplificate, nu mai înfăţişau nimic din tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci. Cu atât mai puţin aminteau de acel corp vânjos din sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor. Încercase, profitând de toamna prelungită, să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion românesc din propria lor producţie. Deşi vremea era puţin schimbată, nu renunţase la zbor. Avea de făcut trei raiduri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari. După întâiul, s-a răsturnat încercând să aterizeze din motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia produsă de moartea lui a fost adâncită şi de faptul că, abia cu două săptămâni înainte, se prăbuşise un tânăr locotenent, alt as strălucit al aviaţiei româneşti.

  Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că aviaţia românească intrase într-o adevărată serie îndoliată.

  Cortegiul mortuar, într-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormântare de tenor. A luat parte şi unul dintre membrii regenţei, prieten al familiei.

  Eu nu citisem, aşa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într-o fierbere sufletească de bătălie. Nu ştiu dacă vreodată aş fi putut să aflu ceea ce constituia dubla lui existenţă, denunţată aci din capete de mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine ştie, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalităţi.

  Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufleteşti, m-am hotărât să aduc la cunoştinţa doamnei T. Manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul-acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existenţe, îmi dădea un vag fior şi prin această coincidenţă, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se prăbuşească… A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare… Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenţa lui mă înfiora… De ce n-aş spune că gândul unei sinucideri amânate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întâmplările din urmă. (Şi mai e şi faptul că e foarte greu să ştii dacă un aviator, dintre aceştia, care încearcă totul, definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva şi de isonul unui gând de sinucidere. Căci Fred Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) Dar în sfârşit, nu e decât – şi e mult mai logic să fie aşa – o simplă ipoteză dintre atâtea câte se pot face în asemenea împrejurări… Şi ar trebui să-i atribui un soi de duplicitate – fie şi dezinteresată – dar duplicitate, prea brutală… Presupunând că, deşi hotărâse sinuciderea, tot mi-a dat întâlnirea, cu atâta voie bună, la masa de seară.

  Totuşi pe doamna T. N-am pulut-o întâlni decât peste o jumătate de an, la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (aşa ceruse încă de pe când era în viaţă), plecase la Viena. Când i se comunicase că e legatara lui – şi numaidecât a fost pe şoptite sfătuită să se intereseze de averea şi mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat – fără să spună o vorbă, cu ochii duşi, s-a mulţumit să dea procură unui avocat.

  În câteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsând pe asociata ci, şi mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului şi atelierelor.

  Trecusem pe la ea pe acasă de câteva ori şi nu primisem decât lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrână, cu un aer de guvernantă. Îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înştiinţat îndată ce se întoarce. Într-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. Chiar, care-mi da şi ora la care pot veni.

  De două săptămâni ploua întruna şi pavajul oraşului era necontenit spălat de răpăieli relativ liniştite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul târziu avea inutile luminişuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunţa umedă, căci şi vegetaţia, îmbelşugată după atâtea zile de ploaie, rămânea apoasă.

  Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbirii… În maşină aveam un trac de actor. Ţi-e necontenit teamă că n-ai să găseşti tonul just, gestul potrivit. Întâia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă e locul să ici o mutră îndurerată, sau eşti obsedat de ideea de a nu juca, dimpotrivă, teatru.

  Am urcat şovăind treptele înguste de beton până la etajul al doilea al casei din Parcul Filipescu… Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o vorbă, dar zâmbindu-mi cu prietenie, cu o mişcare nervoasă de identificare. După ce mi-am lăsat trencicotul în vestiarul îngust ca o celulă, am trecut în camera mare cât un hol, aranjată nepotrivit gusturilor comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă… Un divan larg, în colţ, aşternut cu un covor caramanliu, o masă joasă, făcută dintr-o tipsie cât o roată de car – de aramă bătută. Deasupra, etajere negre, nelăcuite, ocolind pereţii, înţesate de cărţi… Alte etajere tot negru-mat umpleau şi ceilalţi pereţi. Pe ele, fel de fel de obiecte, amintind probabil câte ceva. Camera ar fi avut înfăţişarea unui birou dacă în mijloc n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu un şal mare de toi, din cele cu care se acoperă pianele. In schimb, biroul era un soi de miniatură, abia mai înaltă de o jumătate de metru… La care se sta pe un taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu-zis. Un „ucenic fierar” de Ressu, un portret de Marius Bunescu şi un „pod în munte” de Sion erau printre alte tablouri. După ce ra-am instalat într-un mic fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a întrebat nedumerită de ce îmi rotesc privirea atât de mirat.

  — Mi se pare atât de ciudat şi atât de conform unui proverb, ca dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi… Îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfârşit de toate, în afară de odaie de dormit.

  Zâmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag îndurerată, ca de obicei.

  — Dacă vrei, e un studio, în intenţie, căci corespunde definiţiei dumitale prin arhitectură… Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată.

  Am privit-o mirat, luând din cutia cu ţigări oferită.

  — Niciodată? Şi de ce?

  — Nu ştiu, mi-ar părea că am murit.

  — Dar nu înţeleg deloc.

  — Nu pot să mă explic… Dar din interiorul acesta, care c viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic.

  — N-ai fost ispitită să-l înlocuieşti cu acea minunată decorativă modernă?

  — Şi mie îmi pace nesfârşit mobila modernă – şi s-a completat ca în paranteză-bineânţeles când nu e de prisos strâmbată şi împovărată, în loc de ornamentaţia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii greoaie, care nu înseamnă nici un câştig pentru frumuseţe. Dar poţi să-ţi schimbi familia, chiar dacă o găseşti puţin demodată? Poate că e şi o slăbiciune a mea… Nu ştiu dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost… Sufăr când se strică un obicei vechi, şovăi nesfârşit când trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în rău.

  Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele-şi era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit.

  — V-a fost dor de Bucureşti? Părea foarte încurcată şi puţin iritată.

  — Uite, trebuie să mă contrazic numaidecât… Nu-mi place tot ce e al meu… Chiar şi oraşul acesta, de pildă… Nu… In străinătate e lotul larg… Poţi respira în voie… Nu-li împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic… Totul e curat… Înalt… Spaţios… Şi pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau cârpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gândit la Bucureşti… Dar de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.

  O privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a curmezişul divanului… Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puţin prea dreaptă, perpendiculară pe tâmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvârşire uşoară de arc destins. Orbitele puţin neregulate, cam adânci şi întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puţin severă, regulată, dar fără puritatea convenţională a desenului, e uşor contractată şi mobilă.

  Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gâtul gol, bine înrădăcinat în bust, vânjos ca un trup de şarpe când îl priveşti din faţă. Din profil, gâtul acesta e şi mai Inimos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tânăr. Umerii rotunzi îi sunt aduşi în faţă, acum când a încrucişat mâinile peste genunchii fără nodozităţi, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lângă altul drept în jos, cu pulpele suav înălţate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsând puţin descoperit din coapse, cât ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Şi această libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminităţii ei în materie şi în viaţa care curge cu legile şi instinctele ci.

  — Ai de gând să pleci din nou?… Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în faţa acestei femei adevărate.

  — Cred că da… Nu mai e atât nevoie de mine, aci… Magazinul şi atelierele au început să se resimtă de concurenţă, căci toate fabricile de mobile şi-au modernizat producţia – şi pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.

  Trebuie să ajung, chiar Iară tranziţie, de vreme ce testamentul e de domeniul public acum.

  — Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăţi?

  Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.

  — Nu… Nici urmă de dificultate… Chiar în seara înmormântării… O întrerup nervos:

  — Ai fost la înmormântare?

  Genele au căpătat un soi de mişcare de deschidere… Sprâncenele s-au înălţat în accent circonflex… Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinţa oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. În schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respiraţia reţinută parcă.

  — Am fost.

  Şi, după ce rămâne un timp îndelung răsfrântă în ea însăşi, reia cu un ton de mărturisire:

  — Am suferit mult că n-am putut fi lângă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul… Eram într-o maşină închisă cu ferestre mici, alergând şi aşteptând dricul la fiecare răspântie. Gândul că el e întins acolo, acoperit, mă frângea… Mă exaspera… Cred că dacă ar fi fost înmormântat şi nu incinerat, n-aş fi putut pleca acasă, lăsându-l singur, parcă fără apărare, paralizai, în cavou…

  Vorbeşte rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faţa apare palidă în penumbre. Se ghicesc de asemeni mâinile şi micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor.

  — E mai bine aşa… S-a ridicat în fum… Tot i-a plăcut atât de mult să zboare.

  — Când au aflat ai lui de testament?

  Nu răspunde numaidecât, simt material că gândeşte însă.

  — Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru… Spunea că sunt bolnavă… Stăteam cu faţa în jos pe divan, plângând tot ce nu putusem plânge pe stradă. Ele au stăruit să intre şi când m-au văzut năucită de durere, au începui şi ele să plângă din nou. Şi cu o nesfârşită părere de rău: Dacă m-ar iubit puţin…!

  — Crezi că nu te-a iubit?

  — Nu m-a iubit… Mă părăsise de doi ani… Mă evita… Mă umilea…

  — Totuşi testamentul?… Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum… Să desprinzi din lumea întreagă pe cineva… Să alegi din tot, o fiinţă anume.

  — Averea pe care a lăsat-o e destul de marc: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-l cumpărase nu ştiu de ce… Dar asta nu dovedeşte nimic… Era prea bun… Avea remuşcări, ştia cât îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier… Insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunţasem.

  Tac îndelung, înţelegând cât de puţin bănuie cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfăşurate sul… Şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, frământarea şi uimirea ei când le va citi. Îi voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce la suprafaţă din noapte acest studio demodat şi pe femeia de pe potecile neexistenţei.

  S-a întors de la uşă şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puţin sucită, căci se reazemă în cotul drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la şold la genunchi i se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă decât cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum când stă jos.

  Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subţiri şi nici gradat rotunjite ca nişte popice. Sunt vânjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile topite şi nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică şi nesigură, conturul ar putea fi vag şi delicat trapezat, pe care să-l prinzi între arătător şi degetul mare, cât ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat rotunjindu-şi formele. Parcă în forma lui dintâi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopăţica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faţă o linie aleargă lung de la genunchi la vârful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.

  Îmi oferă o nouă ţigară, pe care o iau îngândurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menţiune că e mereu fierbinte. Îmi zâmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrându-i gura îndurerată.

  Nu numai indiferenţa şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi atenţia ei, modul în care întinde ţigările, până şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toţi bărbaţii.”

  Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeţe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adâncă aruncând în ea o pietricică.

  — Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din câte am înţeles – cred că vă iubea mult… Foarte mult.

  A ridicat neîncrezător din umeri.

  — Ştii… Vreodată? Ai dumneata impresia asta?

  — E pentru mine o certitudine…

  — Nu poate să fie adevărat… Uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte… Erau gesturi care trădau parcă – acesta e cuvântul adevărat – o iubire pătimaş ascunsă.

  — Şi cum vă explicaţi atunci faptul că vă ocolea?

  — Dar ce ipoteze n-am făcut? Cât nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar” fi putut să fie…

  —?!

  — M-a chinuit uneori până şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.

  Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut atunci”, dar îmi dau scama, că, lipsită şi de solemnitate şi de familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă psihologiceşte ca o panteră gânditoare.

  — L-ai mai fi iubit atunci?

  — Şi surâd, îmi răspunde fără pic de şovăială:

  — Da, îţi mărturisesc că m-am gândit de multe ori… Ei bine, l-aş fi iubit şi atunci… Oricum… Dacă ar fi privii cu admiraţie altă femeie, aş fi suferit şi atunci. Iubirea mea era asta şi mai era şi altceva, cu neputinţă de înţeles.

  Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii când devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.

  Îmi aduc aminte şi îmi fâlfâie în gând, ca un refren amintitor, pasaje din conferinţa citată a lui sir Jeans: „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc ţoală istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.

  Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenţia de a produce viaţa…

  Femeia aceasta tânără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă c învăluită într-o aură a sexualităţii, va mai fi răsturnată pe pal, picioarele acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frânge de voluptate, iar mâini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simţi că firul viu al gândirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşă. Negreşit, ţoale acestea sunt posibile numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult decât cel de bor, şi unul mai puţin decât cel de azot”. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gândi pe el însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conştiinţa voluptăţii înseşi.

  Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor.

  Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.

  Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau să umblu la el:

  — Nu merge… L-am sfărâmat.

  —?!

  — Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morţii lui. O frază spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.

  Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.

  — Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasileseu mi-a scris câteva amintiri din viaţa lui… Cred că vă vor interesa.

  A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.

  — Toate caietele astea… Întregi?

  — Da.

  Le-am pus pe colţul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu mâinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau.

  — Până când mai rămâneţi în Bucureşti?

  — Nu ştiu, foarte puţin…

  — Dintre prieteni aţi mai întâlnit pe cineva?

  — Nu…

  — Acum vreo două săptămâni m-a întâlnit doamna Demetriade şi m-a întrebat dacă v-am văzut… Spunea că vrea…

  S-a ridicat fremătând în interior, cu mâinile chinuite, cu privirea mistuită de nerăbdare.

  — Te rog, fii bun… Lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el…

  M-am ridicat, şi în prag mi-a strâns recunoscătoare mâna în mâna ei fierbinte. Cred că nici n-a închis bine uşa şi s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi reazem şi o mai adâncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decât acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, când e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.

  — Sfârşit -

  1 Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul neaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenţe” pe care-l înfăţişăm cititorilor.

  De altfel, pentru înţelegerea unor referinţe din aceste scrisori, sunt negreşit necesare câteva lămuriri, fie şi cu preţul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doamnei T. Mai întâi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna convingerea – şi azi mai înrădăcinată ca oricând – că „meseria”, „„meşteşugului„ sunt potrivnice artei. În cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gândind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cât mai ales atrăgând în lumina rampei dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au dovedit capacitatea de creaţie. Să aducă pe scenă complexe de experienţă din viaţa reală, aşa cum au procedat câtva mari regizori streini. Cum se gândeşte, cum iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificate de absolvire. Elementele modeste, educate cu îngrijire şi discernământ, îşi pot valorifica prin lecţii însuşirile de rând, obţinând acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intraţi într-o şcoală, fie ea militară, liceu, de bele-arte sau sivicultură, să termine aproape toţi, promovând an cu an, automat şi cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decât, intens, al personalităţilor puternice şi al dislocărilor de conştiinţă (restul e distracţie şi „instituţie culturală„). Nu are deci nici o valabilitate obiecţia care mi s-a dus: că în artă e de la sine înţeles că firile excepţionale n-au nevoie de Conservator, însă această şcoală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred, o contradicţie în esenţă. Căci nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepţională. Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii? Mai întâi „după fizic„. Există aberaţia „fizicului în teatru„, înţeles ca fizic frumos. Când arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele, tânăr şi frumos pentru Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul „modern„, burtos pentru comic, când, în sfârşit, arta cere în fizicul actorului tot atâta variaţie câtă a creat viaţa, comisia profesorilor admite cu preferinţă un fel de tip care „are fizicul”, adică nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât, nici alb, nici negru, în sfârşit, ceva desăvârşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugerează nimic şi pe care oricând l-ai lua mai curând drept funcţionar comercial decât slujitor al artei.

  Altă aberaţie este aceea a „vocii”. Atâţi tineri fără ocupaţie devin actori pentru că au voce, când ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminaţi de la clasele de dramă şi comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conţinutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenţă, de absenţă a temperamentului şi a virilităţii. Tenorii au o reputaţie bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar până la începutul veacului trecut, cântăreţii aleşi pentru anumite mari cariere muzicale erau castraţi, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica frumuseţe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenţă (şi de aci neregularitatea ei) cu înseşi străfundurile emotivităţii. O femeie – observaţi în jurul dumneavoastră – are voce frumoasă când vorbeşte cu cel care-l iubeşte şi voce urâtă, când porunceşte servitoarei să aducă apă sau să spele vesele.

  Adăugaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiţă sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Duşmancele, şi după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.

  În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioarea, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”.

  Eu credeam însă că doamna T. Ar fi putut arăta posibilităţi de mare artistă şi aş fi fost bucuros să apară în Act veneţian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă omeneşte e de înţeles sinceritatea acestei severe cenzuri – căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei – riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intenţiilor dintâi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi aici soluţia unui teatru particular, condus de un strălucit tânăr comic foarte înţelegător, care admitea spectacolul ca „lever de râdeau” al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc.

  Nu înaltă şi înşelătoare slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoare castanie (când cădea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (având, pe deasupra, un comerţ, la propriu şi la figurat, intens cu arta şi cetitul), doamna T. Ar fi dat o viaţă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gâtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actriţe au fost totdeauna de un soi de frumuseţe incertă, am spune „pe muchie de cuţit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo câteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat ameţeli calde şi reci.

  Firul care mă dusese la gândul spectacolului era că realiza două dintre indicaţiile pe care, în paranteză, le impunem eroinei din Act veneţian şi pe care eu le socot, în afară de inteligenţă şi cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică „repede, cu pauze inteligente între propoziţiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă în lumea teatrală „dicţiunea” şi care au aerul unor pronunţări răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. Vorbea foarte repede, păstrând rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru esenţial, când vocea scădea brusc, lungind, adânc tulburător, vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniştit, spunea mai întâi singură fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau parcă decât să repete ce au spus ochii”, chiar cum ceream eu în cealaltă indicaţie care păruse, mi-am dat seama mai târziu, în timpul repetiţiilor, cu altă interpretă, de neînţeles.

  Până la capăt, însă doamna T. N-a primit. Poate nu atât dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cât dintr-un fel de oroare de exhibiţia pe care o complică scena cu rampa ei şi care o făcea, după amânări, să-mi spuie cu o răsfrângere cald interioară:

  — Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile. N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii. Mai târziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei şi cinci, în refugiul acela cu mobilier geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întâmplător, avem posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.

  Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald.

  — Dar e cu putinţă ceea ce-mi spui. Glumeşti.

  — De ce?

  Şi izbucnind într-un surâs, căci nu râdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricât de vesel, surâsul ei avea în el un reziduu de tristeţe.

  — Dar eu nu ştiu să scriu. Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie?

  — Arta n-are de-a face cu ortografia. Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligaţia decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţi care l-au urmat şi l-au imitat. E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de liceu.

  Se gândi o clipă şi, ca şi când nu putea asimila ideea, a respins-o:

  — Nu pot. Cum o să scriu? N-am talent.

  — Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea. Dar îţi spun serios: niciunul dintre marii scriitori n-au avut talent.

  —?!

  — E purul adevăr. Să zicem că a fost o excepţie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.

  Parcă i-am tulburat puţin limpezimea convingerii. Acum şovăie îngândurată.

  — Un scriitor fără stil frumos. Fără nimic?

  — Stilul frumos, doamnă, e opus artei. E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Acum e revoltată.

  Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixându-mă.

  — Atunci ce e un scriitor?

  — Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.

  Surâde, aşezându-şi puloverul bleumarin, cu porţiuni geometrice albăstrii.

  — Atunci, dacă înţeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor?

  — Da, la vreo câteva.

  Foarte grav:

  — Nu, dar dumneavoastră da.

  Îi străluceau ochii ironic şi puţin cochet.

  — Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei?

  — Da, la vreo câteva.

  — Al căror nas sau pantof ţi-au plăcut?

  — Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întâlnisem. Nasul şi pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gândeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.

  I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adâncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. Răspicat şi trist:

  — Eu n-am nimic de spus.

  — Nici chiar brutalitatea cu care mai târziu am publicat – cu mici modificări – fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puţin răspândită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinaţie strict personală şi le primisem cu câteva luni înainte, nici buna înţelegere pe care le-au arătat-o câţiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.

  2 Acest T. Nu este o iniţială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surâzând, când am întrebat-o, că în aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Măria Mănescu, de altfel verişoare amândouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după iniţialele părinteşti. Dar Ve şi Te au rămas domnişoarele Măria Mănescu şi după ce au sfârşit liceul, ba pentru intimi chiar după ce s-au măritat.

  3 Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor” corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic * nu îmi aţâţa curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat până când, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curând am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.

  De multe ori am stăruit pe lângă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaţa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puţin obicinuit. I s-a părut atât de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi

  — Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. Aci e greu. Mâine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.

  Argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?”

  Într-o zi însă, pe când eram amândoi prin faţa Cercului Militar, a trecut pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent. A devenit livid.

  — O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcându-mă şi pe mine să mă întorc.

  Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.

  — Nu, dar ce e cu ea?

  A rămas îngândurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici când am repetat întrebarea, mereu frământat de amintirea lui.

  A reluat abia când trecusem de Teatrul Naţional, ca să ocolească orice lămurire.

  — E prea lung şi prea complicat.

  Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.

  — E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?

  — Poate că nu, poate că da, nu ştiu. Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman. S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frângând ceva din el: Patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună.

  Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.

  — Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu – romanul acesta – dacă-l socoti atât de interesant.

  — Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-ţi povestesc toată întâmplarea. Am refuzat molatec.

  — Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ţi povestesc cazul meu! Să vezi! Ai putea să scoţi un roman!” Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării. Fireşte că nu-ţi cer decât o redare, însă e nevoie să fie cât mai amănunţită. Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunând asta minţeam, căci nu mă gândeam chiar să scriu un roman.)

  Era mereu frământat de vederea lui dinăuntru.

  — Ai să fii foarte surprins.

  — Nu ştiu; să vedem. Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decât întâmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)

  A surâs pe gânduri, descurajat, dar era atât de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braţ.

  — Ascultă, am să fac şi asta. Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.

  — Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cât mai mult, chiar când ţi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cât mai prolix. Foloseşte când vrei să te explici comparaţia. Încolo nimic.

  — Bine, într-o săptămână am să-ţi aduc un caiet întreg.

  Nu mi l-a adus peste o săptămână, nici peste două, ci abia peste o lună. Ceea ce nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat” şi întâmplarea a luat proporţii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simţit obligaţia unor desluşiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat câteva nume şi date, complicând puţin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreţiile.

  Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. L-a iubit atât, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine şi ades ironică.

  4 La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872- 1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene româneşti, în perioada interbelică.

  5 Poemul dramatic a lui Zaharia Bâesan (1878 – 1948).

  6 Feeria lui Victor Eftimiu (1889 – 1972).

  7 Melodramă de M. Landray

  8 Pentru cititori care au mai mult timp liber urmează aci în nota şi articolul lui Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcţia. Are ceva de om înăcrit şi priveşte capitala de atunci, evident. Poate fi citit după lectura întregii cărţi.

  „La suflet noi ne trebuie casă nouă. E neapărat nevoie să mutăm capitala. Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înţeleagă, să înţeleagă. Argumentele faptice sunt şi ele nenumărate.

  Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparaţii vor împiedica prin tranşee circulaţia. Împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreaţie şi înviorare. În afară de frumuseţea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginaţia. Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături. Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munţi şi dealuri. În treizeci de ani, circulaţia va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo, cetăţenii vor fi robi exproprierilor comercializate şi scandaloase. Panamele acestor acestor îndelitniciri vor dezonora oraşul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase şi pline de şobolani cât căţeii (i-am văzut de atâtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii lei.

  Visez o capitală ca o inimă nouă. Pe undeva pe Olt în Ardeal, să zicem la o poştă de Braşov, la Feldioara. Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o staţie climaterică. Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rândaşi bolnavi de râie, ci laboratorii de faianţă şi nichel. Iar sălile de mâncare de mâncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestre spre canal. Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri şi pieţe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre Braşov, câmpii cu arene şi stadioane, un hipodrom al frumuseţii. Toată zona apropiată la 30-40 de kilometri, brâul verde şi cărunt sus, al Bucegilor. Se va lucra tot anul în cântec şi bucurie în această cetate a sănătăţii.

  Şi poate că. Nu poate. Sigur. Arhitecţii şi edilii de acolo vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile şi pieţile aşa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă şi ei momente când să uite de urâţenia vieţii. (Aici, în Bucureşti, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care ţi-o pot procura cei bogaţi şi înăbuşitoarea atmosferă în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.)

  În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcţii moderne şi mari, numărul şi volumul caselor din Bucureşti. Să le construim aceste vile şi palate, de-a dreptul acolo, şi în zece ani vom avea un oraş de trei sute de mii de locuitori, asemănători oricărui oraş din Elveţia şi Germania, care ar îmbogăţi frumuseţea acestui mare regat. Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou ci şi alt fizic italienilor lui. Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreţia Romei vechi. Vrea o Italie şi italieni noi. Ce avem noi de păstrat din acest Bucureşti, cerut de turci la îndemâna lor? Mormintele noastre sunt la Argeş, la Târgovişte, la Suceava. De ce să ne învinuiască mereu cei dezrobiţi că sunt robii balcanicilor de la Bucureşti?

  Şi din punct de vedere ostăşesc această mutare se impune. Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală şi oricare eventual duşman, zidul înalt al munţilor. Administrativ? Nu mai încape îndoială că da. Capitala s-ar găsi chiar în mijlocul ţării. Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila şi Galaţii mai aproape decât sunt azi de capitală cu câteva poşte.

  Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor.”

  9 O trecem jos, în notă pentru cititorii care vor s-o cunoască.

  PATUL LUI PROCUST.

  Felie de noroi e ciclul meu, Spre capătul carent arătat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară.

  Şi de mă apăra, mă şi măsoară.

  Triunghiul Tău înscrie albatroşii, Şi doare mlaştina cu viermii roşii, Mirajul frumuseţii nevalente, Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e.

  Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni.

  Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt.

  Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

  Cu burtă flască, la urechi rubin, Cu clopoţei de slavă şi venin, Vecin cu mine se târăşte. Totuşi, Împărăţesc pe baltă albii lotuşi.

  Dar ochii mei în mine se întorc, Să mă cuprind, alt fir încep să torc.

  Mai mare sunt decât cei mari, şi mai frumos decât un crin în miez de mai.

  Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ.

  Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.

  Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele doar cunoştinţa mişeliei mele.

  10 V. Ca director al Teatrului Naţional practica anume sistemul audientelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alţii şi să poată el scăpa astfel mai uşor.

  11 În realitate nici nu ne întâlnisem la teatru, ci la „Capsa”, şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura. De altfel, nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei. Restul interesează numai teatrul. Ştiu că direcţia n-a aprobat însă această dublură.

  12 Cam în vremea aceea Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinţă a comitetului S. S. R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am despărţit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace” – era în anul când se adăogau trei etaje hotelului.„Splendid” şi circulam numai pe partea cealaltă – Ladima, care mă conducea pe nesimţite spre oraş, m-a întrebat, întâi cu un aer indiferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai” dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului Naţional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, târziu apoi şi cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, până la ce oră din noapte am stat (căci am înţeles că, după câte ştie el, s-a stat până la 9 seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, şi-a ajuns foarte târziu, cu un surâs galben şi exagerat de vioi.

  — E adevărat că a fost acolo şi un tânăr inginer. Traian Justiniu? Un bun prieten al meu.

  Îmi dădeam seama cât de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliţie care se formează de la sine împotriva unui bărbat înşelat. Laşitate, simplă dorinţă de a-ţi simplifica existenta, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gândul că l-aş face să sufere – şi toţi dispreţuim la alţii suferinţa din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm în asta”- m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea fi consideră împreună, că acest ceai s-a sfârşit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii”, prelungită şi ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toţi acasă cu maşina, rămânând cu Emilia, care probabil a dormit la el.

  13 Când îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o mască, în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neştiinţei lui de carte, împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intenţiile în privire, în schimb el putea examina în voie pe cel din faţĂ. Fi punea de aceea, când trata afaceri, chiar seara, în ceea ce priveşte socoteala, e de reţinut că de atunci până acum cifrele au scăzut într-o proporţie de 20-25%.

  14 Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, această impresie că – împotriva aşteptărilor – nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, când e la rândul lui atacat personal, în viaţa lui proprie, decât un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaţia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc când întâmplător se înţeapă la deget şi văd sângele propriu apărând în picături roşii.

  15 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul aceste este ficţiune pură. Chiar unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii din altele care s-au întâmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenţă”, se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne au făcut să i dăm o formă care poate să înşele.

  16 Tânărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără echivoc al acestui cuvânt în româneşte, el care la 22 de ani era ataşat le legaţia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atâţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturză. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalţi. Un om e cel care are existenţă civilă, adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezenţă, pe când ceilalţi nici nu sunt încercaţi. El participă din privilegiul unei foarte restrânse categorii. (Sunt vreo câteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniştri de profesie, deputaţi din oficiu, personalul legaţiilor din străinătate, membrii tuturor celor câteva mii de consilii de administraţie, plătiţi cu tantieme care exchivalează titlurile de nobleţă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborând să zicem, între alţii, directorul Teatrului Naţional, directorul Institutului de radio (cum credeţi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenţi de muzee şi instituţii publice, care acordă locuinţă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întâmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii sau recrutat atât de numeroşi ofiţeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a ţinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luaţi din tren la întâmplare? Înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întâia de tranşee şi de foc, pe când soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, în Constituţie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămână „ataşat”, pe lângă el, la cartier, la Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei care au soluţii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo). Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimeşte înţelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toţi ceilalţi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptându-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai târziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

  P. S. Atragem doar ca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.

  17 Iată după colecţia ziarului nota: „D. Perieţeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenţia că adevăratul dezastru de la C. F. R. Îşi are obârşia în combustibilul cu care sunt aprovizionate C. F. R.

  Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la Direcţia Generală a C. F. R. S-a instalat la această direcţie o concepţie cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.

  Deocamdată, şi din primul moment ţinem să se ştie, nu avem nici o obiecţie de făcut în privinţa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existenţa acestei industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor naţional.

  Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia discuţiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot reduce cheltuielile la C. F. R. Cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecare sforţări, cu miliarde.

  Despre asta pe mâine.”

  18 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prinţului Carol de Hohenzollern de la succesiune şi recunoaşterea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor.

  19 Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanţe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926

  3 iunie 1927) şi ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autorităţile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prinţului Carol către I. I. C. Brătianu (atunci prim ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îi exprima dorinţa de a reveni în ţară. Guvernul a hotărât ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curţii Marţiale, în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunţat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofiţeri procarliţti, la 14 noiembrie 1927, a decis achitarea lui Manoilescu.

  20 Articolul din Veacul e într-adevăr de o violenţă surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede şi suflete descompuse, până la afirmaţia că: „ne aflăm nu numai în faţa unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, păgubaşul, comisioanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar şi a unui act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

  În felul ei redacţia Veacului era foarte interesantă. Cu discuţii vecinice. Cu vizite de actriţe, căci Emilia venea des cu prietene de ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori. Într-o zi însă, ieşind împreună de la o şedinţă a comitetului S. S. R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenţie (deşi m-aş fi simţit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai târziu că e a lui Gheorghidiu) cât de mult preţuiam atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia. M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeţe. N-am putut să mi dau seama dacă succesul o zăpăcise într-atât, încât credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deşi eram de atâtea ori de acord, mă preţuia totuşi prea puţin. A adăugat mai târziu, e drept puţin cam stânjenit: „Avem un buget penibil. Dă mi din când în când câte un foileton. 500 de lei e tot ce putem plăti.”

  Am primit şi mă duceam adesea pe la redacţie, unde după un timp începuseră să vie câteva figuri de „suprafaţă politică”, dacă e permis cuvântul. Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita poate era şi destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum iar ei erau bucuroşi ca, pentru două ţigări fumate acolo, să-şi asigure prietenia unei gazete atât de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacţie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaţi, secretari generali, ba şi vreo doi foşti miniştri, care treceau între 12 – 1 şi 6 – 7, ca „să mai dea bună ziua campionului.”

  Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată. Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunţ: „Administraţia”. O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hârtii în dezordine şi registre încălecate. Expediţia o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colţuri, colecţii, pe culoar alte teancuri, în stânga era o măsuţă cu maşina de scris. Altă cameră era a secretarului de redacţie şi a redactorilor. O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt şi în jurul ei câteva scaune. Nu era vopsită în nici un mod. Bradul purta încă urma rindelei. Era doar acoperită cu hârtie albă de ziar prinsă cu pioneze.

  E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo. Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.

  Şi mai era biroul directorial. Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a restului. Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil. O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de stejar căptuşit cu foiţe de nuc, scorojite şi căzute ici colo, ca la o casă pereţii leproşi. Pe jos nici un covoR. Pe pereţi originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, înrămate englezeşte, cu chenar subţire negru. Se aşeza fiecare cum putea. Uneori când musafirul era, de pildă, o fostă excelenţă care urca scara numai ca să spuie „una bună”, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, până se instala de a binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, iar când venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colţul biroului. Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toţi găseau că are atâta libertate ca să poată fi de folos oricui.

  Căci oricine era binevenit la redacţie, în afară de o singură categorie de oameni: economiştii. Orice articol de finanţe îl scotea din sărite. Veacul publica din când în când note de batjocură sângeroasă. Corbii matematici ai mizeriei sau Aventurierii şi şarlatanii improvizaţi medici financiari. O „casetă” grasă cerea pentru economişti o uniformă deosebită: „Oameni buni, faceţi-le o uniformă ca la cioclii. Un soi de frac alb cu şireturi negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei.”

  E drept că atitudinea lui era privită cu indulgenţă, căci chiar în redacţia onorifică toată lumea era mai mult sau mai puţin economistă, ca de altfel nouă zecimi din românii în haine negre, între anii 1918 – 1928. Deşi erau însă de părere contrară, răspundeau directorului cu un surâs de acceptare, care părea să spuie că, dacă nu admit ideile, oricum admiră vehemenţa lor literară. Ceea ce e sigur e că în această epocă economiştii erau foarte preţuiţi şi, în orice caz, singurii oameni care aveau, în vremuri aşa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau chemaţi în mai multe locuri o dată şi nu era unul să nu fie în cinci, şase consilii de administraţie sau comisii deodată. Condiţia ca să fii economist era să nu ai nici o profesie şi nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant”. Făceau bineînţeles excepţie de la aceasta inginerii şi avocaţii, care erau dimpotrivă bineveniţi. Medicii erau admişi numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuţi, în nici un fel, şi îndeosebi tinerii se puteau instala, publicând articole cu cifre, drept specialişti.

  — Domnule Ladima, cum poţi să susţii asta?

  Ladima se-nfuria şi suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin odaie şi vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deşi gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-l tot lărgi, cu două degete, ca şi când tot l-ar fi jenat.

  — Domnule, toţi avocaţii fără clientelă, toţi studenţii care nu şi-au încheiat studiile acum au devenit, peste noapte, doctori în ştiinţele economice. S-au impus ca nişte intendenţi escroci în familii burgheze şi timorate. Nu e minister fără un oficiu de studii. Ba unele au câte două, trei, şi pentru direcţiile generale. Ei bine, asta nu va împiedica statul ca în curând – ascultă-mă, în curând – să facă disperat apel la experţi străini.

  Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, surâdea plin de el.

  — Ha, ha, ha. Experţi străini. Şi-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule Ladima? Dumneata ştii că economiştii noştri sunt consultaţi de către străini? Ştii ce impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva?

  Ladima arunca tocul enervat:

  — Asta-i.! Lasă-mă. Lasă-mă, domnule! Ascultă ce-ţi spun. Vor fi chemaţi experţi străini. Nu e bancă fără zece economişti improvizaţi directori, cu birouri americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea şi cinci călătorii pe an la Berlin Londra Paris. Nu e bancă fără „oficiul ei de studii”. Ei bine, asta nu va împiedica jumătate din ele, cel puţin, să se prăbuşească. E un domn director general al uneia, care vrea să ne înveţe săptămâna trecută finanţe, la Fundaţie. Ei bine, prăbuşirea ăstuia va fi ceva mai tragicomică.

  Şi, descoperind ceva în gazetă, ridicând mâinile cu manşete burlane, a trântit foaia pe birou ca jignit personal.

  — Uite, domnule, un tartor al economiştilor, raportorul general al bugetului, imbecilul de Oromolu. Uită-te şi dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea revalorizării leului. Ai înţeles? Revalorizarea leului! Miliarde se vor cheltui cu asta. Cu aberaţia revalorizării monetei. Uite ziarul. Citeşte.

  În timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-şi ciupească mustaţa, şi a potrivit gulerul şi a redactat o nouă casetă, cu rânduri groase de tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de aşteptare” crede în revalorizarea leului fi bazează bugetul pe ea. E naiv, nebun sau de rea/credinţă. (A doua zi a apărut „Raportorul” în loc de „Ministrul” şi asta m-a mirat mult, îndemnându-mă spre tot soiul de presupuneri.)

  Altă formulă care-l scotea din sărite era „criza”, într-o seară de ninsoare abundentă şi domoală, eram în redacţie vreo cinci sau şase inşi. Fostul ministru care spunea anecdote picante Emiliei şi unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, şi a aruncat ochii pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise. Înfăţişa pe Vintilă Brătianu stând de vorbă cu doi cetăţeni jigăriţi. Avea jos următoarea legendă: „- Lăsaţi, că dacă facem stabilizarea, o să treacă şi criza.

  — Domnule ministru de Finanţe, să nu cumva să se stabilizeze. Criza.”

  Ladima a început să trântească tamponul sugătoarei şi tot ce a găsit la îndemână, ca un copil înfuriat, căci era, când se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o zvârlise cu furie pe birou.

  — Ce cruntă prostie. Auzi criză!

  Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors şi el spre noi, dar cu mâna tot pe umărul actriţei.

  — Cum, domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză? Poeţii ăştia sunt teribili, domnule. Căci am auzit că eşti poet. Spunea ieri cineva la „Capşa”.

  Ladima publica versuri de mai bine de 20 de ani.

  S-a oprit din plimbatul în cameră, parcă avea febră, cu ochii albaştri ca un smalţ şters, în orbitele prea mari, cu gulerul scrobit prea larg pentru gât, mustaţa vie.

  — Ce-i aia criză?

  Şi deputatul avocat, îndesat şi mânios:

  — Sărăcie generală, domnule. Sărăcie. Ei, drăcia dracului. E ţara săracă.

  — Asta e criza dumitale! Ei, atunci e fals. Nu e criză, e o idioţenie economică. Ascultă ce-ţi spun. Lumea e bogată. E mai bogată ca oricând, orice ar spune economiştii dumitale imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Şi asta e cu totul altceva. Nu e o criză economică. E o criză statului românesc, domnule deputat şi domnule „fost şi viitor ministru.” înţelegeţi!

  Fosta excelenţă a surâs indulgent, ca de o enormitate, şi a spus fără emfază:

  — Statul e sărac, pentru că e lumea săracă.

  Ladima striga, gesticulând, de erau să-i sară manşetele.

  — Nu e adevărat. E sărac pentru că nimeni nu-şi plăteşte impozitele. Nimeni, înţelegi dumneata? Pentru că toţi îl duşmănesc.

  — Aci e un cerc viţios. Dacă n-au oamenii, de unde vrei dumneata să plătească?

  — Nu-i adevărat. Dovadă că unii plătesc totuşi. Culmea e că plătesc cei mai săraci, singurii. Funcţionarii.

  Sigur de el, tacticos, ca şi când ar fi făcut o întrerupere în Parlament, fostul ministru se oferi să aducă un argument decisiv cu blândeţe retorică.

  — Domnule Ladima. Nu e chiar aşa. Impozitul industrial şi comercial în 1926 a dat 1.461 de milioane. Anul acesta să zicem că va da 1 miliard. Pe urmă ai avea dreptate. Aşa ar fi dacă veniturile statului ar fi scăzut numai la impozitele directe. Partea gravă şi care dovedeşte criza este că au scăzut veniturile indirecte. Dumneata eşti poet, cum spune dumnealui, dă-mi voie să-ţi explic pe îndelete asta.

  — Nu-mi explica nimic.

  — Atunci nu putem vorbi nimic. Eu cum te las pe dumneata? A scăzut adică venitul vămilor, al taxelor pe consumaţie. Au scăzut din cauza sărăciei consumaţiile. Şi deci şi veniturile statului. Numai la alcool de la 1 miliard şi jumătate, au scăzut aproape la câteva milioane anual.

  Ladima nu se mai putea stăpâni, şi nu conţinutul discuţiei, cât această lipsă de disciplină în discuţie era pentru cei doi o indicaţie despre superioritatea lor.

  — Ei, bine, asta e nemaipomenit. Crezi dumneata sincer că se consumă azi mai puţin alcool decât înainte? Cu adevărat, crezi dumneata că azi se consumă numai câteva vagoane de alcool în toată ţara românească? Ştii dumneata câte fabrici avem? Poate că mii şi mii. Ştii dumneata câte plătesc impozit astăzi? Mă întreb dacă vor fi două trei care să nu fraudeze. Ştii că mai toate băncile şi industriile lucrează cu două rânduri de registre? (Era în 1927, deci cu câţiva ani înainte de criza mondială.) Aci e jaful cel mai sfruntat. Înţeleşi toţi cu agenţii statului, nimeni nu mai plăteşte. Fraudele directe. Evaziunile fiscale vor nărui statul românesc. Să-ţi spun eu dumitale, un adevăr, ca fierul înroşit de viu: Nu există duşmani mai mari şi mai aprigi ai statului românesc de azi decât ungurii şi burghezia românească. Statul e sărac, falimentar. Marea industrie îi fură anual, sub pretext de furnituri naţionale, câteva miliarde. Prin jocul taxelor vamale protecţioniste, mai jefuieşte pe consumatori am cetit un articol foarte interesant în privinţa asta încă de vreo 8-9 miliarde anual. În schimb, nu ştiu dacă două trei industrii plătesc impozite. Îţi spun eu că niciodată nu au existat un număr mai mare de bogaţi decât acum. Dacă s-ar desface safeurile băncilor ar ieşi la iveală miliarde.

  Devenise furios şi avea în colţul gurii şi puţin pe buza de jos câteva fire de spumă. Mustaţa i se zbârlise.

  — De unde ştii astA. Ai darul Mafaldei?

  — Nu e nevoie să fii prea inteligent ca să ştii asta. Toată lumea se vaită că lipsesc banii din circulaţie. Da sau nu? E adevărat că nu sunt destui. Dar şi aşa. Sunt vreo douăzeci de miliarde. Ghici ghicitoarea boului: unde se găsesc cel puţin 14 miliarde absente din circulaţie, azi? Domnule, dacă s-ar publica listele deponenţilor, ai rămâne uimit de ce ai afla. Dacă s-ar deschide safeurile. Bagă de seamă că nu vorbesc măcar de depunerile în străinătate, nici de valuta străină pusă la adăpost. Acesta e semnul timpului. Burghezia îşi distruge propriul ei stat. Nici de armată, care e pavăza şi formula ei psihologică, nu mai îngrijeşte. E în plină criză de inconştienţă şi iresponsabilitate. Suntem la o răspântie istorică.

  Era aplaudat, ca să zic aşa, cu surâsuri şi glume admirative, în aparenţă mai mult, căci în fond îl găseau extravagant şi-l dispreţuiau cu indulgenţă. Fostul ministru, rotofei şi revărsat, l-a bătut pe umăr.

  — Simpatic eşti, domnule. Zi-i poet, şi pace. Dar cum îţi explici asta. Că toată lumea se vaită? Băncile depun bilanţurile. Concordatele sporesc în fiecare zi.

  — Ei şi? Ce înseamnă asta? Unul dintre aspectele crizei e şi această văicăreală generală, care are cântecul ei. Domnule, să-ţi spun ceva semnificativ şi uimitor: a apărut la noi în Veacul, acum două săptămâni, un articol optimist şi aşezat, intitulat Sfârşit de criză? În care se arată că un soi de afaceri cunosc o revenire în Ardeal. Ei bine, redactorul nostru a fost apostrofat tocmai de cel pe care credea că-l obligă: ce vrei, domnule, să deştepţi atenţia fiscului?

  — Sinuciderile se înmulţesc şi dumneata găseşti că nu e sărăcie? Ai scris ieri un articol care mi-a dat lacrimi, vorba aia, despre muncitorul de la Petroşani care din cauza mizeriei şi-a legat un cartuş de dinamită de pântece şi i-a dat foc. (Fusese o sinucidere care a înfiorat toată opinia publică.) Ai scris singur alt articol despre avocatul acela care s a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioşat de băiatul care a fost prins furând o pâine şi arestat. Cum poţi să susţii că nu-i mizerie?

  — Dar cine a susţinut asta? E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din populaţie, pentru că suntem imbecili. Nu e sărăcie generală. Criză. E altceva: e o proastă distribuţie. Şi ca şi când a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru mâine. Trecu la birou unde însemnă vreo două rânduri ca să ţie minte.

  A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă mică, dar neagră, următorul articol:

  PROASTA CIRCULAŢIE.

  Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adânci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerându-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact preţul a două sute de pâini.

  Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gâturi marmoreane mângâiate de coliere, mâinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămânzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse până în stradă şi până în nările celor flămânzi, s-a decis să fure o pâine de la o gheretă din marginea oraşului.

  Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decât o pâine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pâine, decât pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brânză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gâtuirea păsării.

  Băiatul acesta n-avea decât 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gândi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pâine, decât să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post. Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întâmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră. E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav, distribuţia sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.

  E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mâncat de tuberculoză îţi alăptează copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade frământat de voluptate, după ce a fost aţâţat de bunătăţi, plătite din jaful banului public.

  Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pâine, iar la 20 de ani studenţii îşi strâng tâmplele în mâini deasupra cărţii, nu numai pentru că ameţiţi nu mai pricep nimic, dar ca să şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei.

  Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţara lefurilor de 4 milioane anual, care stau în cântar cu pensiile de 500 lei lunar?

  Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?

  Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, când noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.

  Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime. Şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.

  Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai câteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.

  G. D. LADIMA.

  P. S. Pentru o mai bună înţelegere a momentului, pentru a facerea o justificare a violenţelor lui Ladima şi pentru a realiza mai verosimil atmosfera acestor întâmplări, adăugăm, acum, când se tipăreşte cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, şi reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curând într-unui din marile cotidiane, sub titlul gros pe două coloane:

  ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII „ASTRA” DIN ARAD.

  Din partea d-lui general M. Ionescu, directorul general al Căilor Ferate, primim următoarea scrisoare:

  Domnule Director, În ziarul Universul, nr. 282, cu data de joi, 13 octombrie 1932, a apărut o notă în care se exprimă surprinderea că în timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra” din Arad pentru suma de 360 mii. Lei.

  Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: Calea Ferată, printre alte contracte de reparaţiuni de material rulant, încheiate cu diverse fabrici particulare, are şi contracte legi încheiate cu consorţiul „Astra” şi „Romloc”, în valoare totală de 445 milioane lei anual, cotă obligatorie şi cu o valabilitate a contractului până la 1 mai 1936.

  Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit şi necesităţile de reparaţiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunând Căilor Ferate să plătească ca beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru materialul rulant destinat reparaţiunii, deşi nu a lucrat nimic, şi cum contractul cu fabricile „Astra” şi „Romloc” se cifrează la suma de 445 milioane lei anual, numai prin faptul nepredării de reparaţiuni, Calea Ferată ar trebui să plătească anual suma de lei 89 milioane (0,2 x 445 milioane lei), iar pe întreaga durată a contractului ar urma să plătească 383 milioane lei (89.000.000 x 4,3 ani) fără a avea nimic în schimb, aceasta fiind o penalitate obligatorie a contractului lege, care nu se poate modifica sau anula sub nici o formă.

  În asemenea condiţiuni, consiliul de administraţie a hotărât a se începe tratative pentru cumpărarea fabricilor „Astra” din Arad şi „Romloc” din Braşov, pentru lichidarea acestor contracte, în baza ofertei prezentate în acest sens.

  Printr-o comisiune compusă din trei membri ai consiliului de administraţie, un subdirector general şi un delegat al contenciosului, s-a ajuns la înţelegerea ca aceste fabrici să fie cumpărate pentru suma de 360 milioane lei, iar ca rezultat al tratativelor uşor se poate vedea că e mai avantajos să plătim 360 milioane lei şi să dobândim în proprietate cele două fabrici cu toate instalaţiunile lor decât să plătim 382 milioane lei fără a repara nimic, fiind obligaţi să respectăm clauzele contractului.

  Menţionăm că şi suma de 360 milioane lei se va plăti tot din cotele anuale ce se înscriu în buget pentru reparaţiunile materialului rulant în fabricile particulare, modalitatea de plată a acestei sume globale fiind următoarea: 120 milioane lei se va plăti fabricilor „Astra” şi „Romloc” din cota bugetară a anului 1932; 120 milioane lei din cota anului 1933 plătibilă în patru rate, iar restul de 120 milioane lei sunt datorii ale celor două fabrici către Banca Naţională, sume pe care Calea Ferată le va lichida ulterior cu aceasta bancă.

  Consiliul de administraţie, prezidat de d-l ministru al Comunicaţiilor, a aprobat tranzacţia în forma propusă de acea comisie specială 18 august 1932 (procesul-verbal nr. 35), iar tot dosarul s-a înaintat Ministerului de Comunicaţii, care urmează a supune chestiunea aprobării Consiliului de Miniştri. În felul acesta, se face o serioasă degrevare a bugetului Căilor Ferate, iar administraţia intră în stăpânirea a două importante fabrici, care vor completa nevoile de reparaţii ale Căilor Ferate în cele mai bune condiţiuni.

  Primiţi, vă rog, domnule director, încredinţarea distinsei mele stime.

  Director general C. F. R.

  General de divizie M. IONESCU.

  N. B. Publicăm această întâmpinare primită prea târziu, rezervându-ne dreptul să revenim în numărul de mâine cu comentarii, din care se va vedea că autorul acestei nemernicii este tot faimosul M., pe care regimul de azi l-a mai cocoţat şi delegat la Societatea Naţiunilor.

  21 Da, spiritual şi abil, câtă vreme nu intrase în marile afaceri, care nu numai că îl amuţiseră, dar îl şi demascaseră. Evoluţia aceasta de la spiritual (aparent) la veros e normală la politicienii români.

  22 Succesul lui Gheorghidiu a fost într-adevăr remarcabil. Dacă într-unele gazete, atât interpelarea, cât şi răspunsul n-au luat decât abia câteva rânduri mai mult decât o comunicare despre un pod rupt („d-l Gheorghidiu în chestie personală”), Viitorul şi gazetele cu tendinţe liberale au publicat coloane întregi. Veacul avea fireşte titlul pe o întreagă pagină. Spulberarea unui sistem de calomnii. Şi în cuprinsul paginii, numeroase subtitluri, pe câte două sau trei coloane. Evident că nu e locul să-l redăm aci în întregime, deşi ni se pare caracteristic şi pentru personaje, şi pentru viaţa politică, şi pentru modul în care statul românesc e servit. Iată totuşi câteva fraze şi momente de la început şi altele de la sfârşit: „Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, Onoratul meu coleg de Galaţi a pus domnului ministru al Industriei şi Comerţului câteva întrebări care denotă la domnia-sa o curiozitate de invidiat aproape, căci psihologia ne învaţă, domnilor, că această însuşire e caracteristică inteligenţelor dezvoltate. Peştii, de pildă, s-a dovedit ştiinţificeşte, nu manifestă în nici o împrejurare nici un soi de curiozitate. (Mare ilaritate.)”

  Ilaritatea era provocată nu atât de calitatea spiritului cât de agresivitatea aluziei. Căci, chiar în ajun, Veacul publicase nişte scrisori din care reieşea că interpelatonil fusese în tinereţe întreţinut de o femeie, pe care azi nici măcar nu mai vrea s-o recunoască, deşi era, biata, în mizerie.