Drumul spre închisoare îmi e familiar. Știu casele și magazinele, cunosc fețele femeilor care vând portocale și banane chiar înainte să virezi pe drumul plin de gropi care dă în curtea închisorii.
— Vrei să cumperi portocale, Kambili? întreabă Celestine, încetinind mașina, în timp ce vânzătorii ambulanți încep să facă cu mâna și să strige la noi. Are vocea blândă. Mama spune că acesta a fost motivul pentru care l-a angajat când i-a spus lui Kevin să plece. Asta și faptul că nu are o cicatrice în formă de pumnal pe gât.
— Ar trebui să fie de ajuns ce avem în portbagaj, spun eu. Mă întorc spre mama. Vrei să cumpărăm ceva de aici?
Mama dă din cap că nu, și eșarfa de pe cap începe să-i alunece. Se întinde s-o lege, tot așa de lejer ca înainte. Are șalul legat la fel de lejer pe talie, dar îl înnoadă și deznoadă des, de parcă ar fi una dintre femeile lălâi din Piața Ogbete, care-și lasă șalurile să se dezlege de li se vede combinezonul plin de petice de dedesubt.
Nu pare s-o deranjeze că arată așa; nici măcar nu pare să-și dea seama. S-a schimbat de când Jaja a fost închis, de când s-a dus peste tot spunându-le oamenilor că ea l-a omorât pe Papa, că ea i-a pus otravă în ceai. A scris până și scrisori la ziare. Dar n-a luat-o nimeni în serios; nici acum n-o fac. Cred că durerea și negarea – că soțul ei a murit și că fiul ei e în închisoare – au transformat-o în acest trup numai piele și os, cu fața plină de puncte negre cât niște sâmburi de pepene. Poate din această cauză îi iartă faptul că nu se îmbracă numai în negru sau în alb timp de un an de zile. Poate din cauza asta n-a criticat-o nimeni că nu s-a dus la slujbele de comemorare în primul și în al doilea an, că nu și-a tăiat părul.
— Încearcă să-ți strângi puțin eșarfa, mamă, spun eu, întinzându-mă s-o ating pe umăr.
Ea dă din umeri, uitându-se mai departe pe geam.
— E destul de strânsă.
Celestine se uită la noi în oglinda retrovizoare. Are privirea blajină. Mi-a sugerat odată că ar trebui s-o ducem pe mama la un dibia, în satul lui natal, un bărbat care e expert în „chestii din astea”. Nu eram sigură ce voia să spună Celestine cu „chestii din astea” și dacă sugera cumva că mama o luase razna, dar i-am mulțumit și i-am spus că nu vrem să mergem. E bine intenționat Celestine. Am văzut cum se uită la mama uneori, cum o ajută să coboare din mașină și știu că-și dorește s-o vadă întreagă din nou.
Mama și cu mine rar venim la închisoare împreună. De obicei, Celestine mă aduce la o zi-două după ce o aduce pe ea, în fiecare săptămână. Ea preferă așa, cred. Dar azi e altfel, este o zi deosebită – ni s-a spus în sfârșit, cu certitudine, că Jaja va fi eliberat.
După ce a murit șeful statului, acum câteva luni – se spune că a murit deasupra unei prostituate, făcând spume la gură și în spasme –, am crezut că Jaja va fi eliberat imediat, că avocații noștri vor găsi repede o soluție. Mai ales cu grupările prodemocratice demonstrând întruna și cerând o investigație guvernamentală în cazul morții lui Papa, insistând că vechiul regim îl omorâse. Dar a durat vreo câteva săptămâni până când guvernul civil interimar a anunțat că-i va elibera pe toți deținuții de conștiință și alte câteva săptămâni până când avocații noștri au reușit să-l treacă pe Jaja pe listă. Numele lui e al patrulea pe o listă cu două sute de nume. Va fi eliberat săptămâna viitoare.
Ne-au spus ieri doi dintre avocații noștri cel mai recent angajați; ambii au alături de numele lor prestigiosul titlu de ASN (Avocat Senior al Nigeriei). Au venit acasă la noi cu veștile și cu o sticlă de șampanie legată cu o fundă roz. După ce au plecat, mama și cu mine n-am vorbit despre asta. Ne-am văzut de treabă, purtând, dar neîmpărtășindu-ne aceeași nouă pace, aceeași speranță, pentru prima dată concrete.
Sunt încă atâtea lucruri despre care mama și cu mine nu vorbim. Nu vorbim despre cecurile uriașe pe care le-am scris, pentru mită către judecători și ofițeri de poliție, și gardieni de închisoare. Nu vorbim despre câți bani avem, chiar și după ce jumătate din averea lui Papa s-a dus spre St. Agnes și spre nevoile misiunilor Bisericii. Și nu vorbeam niciodată despre faptul că Papa donase anonim către spitalele de copii și către orfelinate și veteranii infirmi din războiul civil. Mai sunt încă atâtea lucruri despre care nu vorbim cu voce tare, pe care nu le rostim în cuvinte.
— Celestine, te rog pune caseta cu Fela, spun eu, lăsându-mă în scaun. Vocea îndrăzneață invadează mașina în curând. Mă întorc să văd dacă o deranjează pe mama, dar ea se uită drept înainte spre scaunul din față; mă îndoiesc că aude ceva. De cele mai multe ori, răspunsurile ei sunt mișcări din cap, încuviințează sau clatină și mă întreb mereu dacă într-adevăr a auzit ce i-am spus. O mai rugam pe Sisi să vorbească uneori cu ea, pentru că stătea ore întregi cu Sisi în camera de zi, dar mi-a spus că mama nu-i răspundea, că pur și simplu stătea și se uita în gol. Când Sisi s-a căsătorit anul trecut, mama i-a dat seturi peste seturi de porțelan și Sisi stătea pe jos în bucătărie, plângând în hohote, în timp ce mama se uita la ea. Sisi mai vine din când în când pe la noi, ca să-l instruiască pe noul nostru administrator, Okon, și să întrebe dacă mama are nevoie de ceva. Mama de obicei nu spune nimic, doar dă din cap că nu și se leagănă.
Nici luna trecută, când i-am spus că merg la Nsukka, n-a spus nimic, nu m-a întrebat de ce, cu toate că acum nu mai știu pe nimeni în Nsukka. Pur și simplu, a aprobat din cap. Celestine m-a dus și am ajuns în jurul prânzului, tocmai pe când soarele devenea astrul pârjolitor despre care îmi imaginasem întotdeauna că poate să-ți usuce până și măduva din oase. Majoritatea pajiștilor din incinta universității erau necosite; firele lungi de iarbă se înalță ca niște săgeți verzi. Statuia leului mândru nu mai lucește în soare.
Am întrebat familia care locuia în apartamentul tușicăi Ifeoma dacă pot intra și, cu toate că s-au uitat straniu la mine, m-au invitat înăuntru și mi-au dat un pahar cu apă. E călâie, au spus ei, pentru că nu au curent. Paletele ventilatorului din tavan erau încărcate de praf lânos, așa că mi-am dat seama că nu mai avuseseră curent de ceva vreme, pentru că altfel praful ar fi zburat la o parte când s-ar fi învârtit ventilatorul. Am băut toată apa, așezată pe o canapea cu găuri inegale pe margini. Le-am dat fructele pe care le cumpărasem la Ninth Mile și mi-am cerut scuze pentru că bananele se înnegriseră din cauza căldurii din portbagaj.
În timp ce mergeam înapoi spre Enugu, am râs tare, în hohote, acoperind cântecul strident al lui Fela. Am râs, pentru că străzile neasfaltate din Nsukka acoperă mașinile cu o peliculă groasă de praf în sezonul harmattanului și cu tină cleioasă în anotimpul ploios. Pentru că pe drumurile asfaltate răsar gropi ca niște cadouri-surpriză, iar aerul miroase a dealuri și istorie și lumina împrăștie nisipul și-l transformă în pulbere de aur. Pentru că Nsukka e în stare să-ți elibereze ceva din stomac, care ți se ridică până în gât și apoi se transformă în cântec de libertate. Ca și râsul.
— Am ajuns, spune Celestine.
Suntem la intrarea în incinta închisorii. Zidurile deprimante au petice urâcioase de mucegai albastru-verzui. Jaja s-a întors în vechea lui celulă, atât de aglomerată că unii oameni trebuie să stea în picioare pentru ca alții să se poată întinde puțin. Toaleta lor e o pungă neagră de plastic și se întrec care mai de care s-o ducă afară în fiecare după-amiază, pentru că persoana aceea apucă să vadă pentru puțin timp lumina zilei. Jaja mi-a spus într-o zi că unii nu se deranjau să folosească punga, mai ales cei care erau supărați. Nu-l deranjează să doarmă cu șoareci și gândaci, dar nu-i place să doarmă cu fecalele altuia în față. A stat într-o celulă mai bună până luna trecută, cu saltea numai pentru el și cărți la dispoziție, pentru că avocații noștri au știut pe cine să mituiască. Dar directorul închisorii l-a mutat aici pentru că a scuipat un gardian în față fără niciun motiv după ce l-au dezbrăcat la piele și l-au biciuit cu un koboko{25}. Cu toate că nu cred că Jaja ar face așa ceva neprovocat, nu am altă versiune a întâmplării, pentru că Jaja nu vrea să vorbească despre asta cu mine. N-a vrut nici măcar să-mi arate urmele de bici de pe spate, despre care doctorul pe care l-am mituit mi-a spus că erau tumefiate și umflate ca niște cârnați lungi. Dar văd alte părți ale corpului lui Jaja, pe care nu trebuie să mi le arate, cum ar fi umerii lui. Umerii aceia care înfloriseră în Nsukka, care se lărgiseră și arătaseră puternici, s-au încovoiat în cele treizeci și una de luni de când e aici. Aproape trei ani. Dacă cineva ar fi dat naștere unui copil când Jaja a intrat la închisoare, acum acesta ar vorbi și ar merge la grădiniță. Câteodată, mă uit la el și mă apucă plânsul, iar el dă din umeri și-mi spune că Oladipupo, șeful celulei sale – au un sistem ierarhic în celule –, își așteaptă procesul de opt ani. Statutul oficial al lui Jaja, în tot acest timp, a fost „în așteptarea procesului”.
Amaka a scris de câteva ori la biroul șefului statului și chiar și ambasadorului Nigeriei în America, să se plângă de proasta condiție a sistemului juridic nigerian. Mi-a spus că nimeni nu îi confirmase primirea scrisorilor, dar totuși era important pentru ea să facă ceva. Nu-i spune nimic din toate astea lui Jaja în scrisorile pe care i le trimite. Le citesc. Îi scrie verzi și uscate despre viața de zi cu zi de acolo. Nu vorbește niciodată despre Papa în ele și abia de face referire la închisoare. În ultima ei scrisoare, i-a spus cum se vorbise despre Aokpe într-o revistă americană seculară; autorul se arătase sceptic că Sfânta Fecioară Maria se poate arăta în vreun fel, mai cu seamă în Nigeria – cu toată corupția și toată căldura de aici. Amaka spunea că scrisese o scrisoare revistei să le spună ce părere are ea despre toate acestea. Nici nu mă așteptam la altceva, firește.
Spune că înțelege de ce nu-i scrie Jaja. Ce-ar putea să-i spună? Tușica Ifeoma nu-i scrie lui Jaja, în schimb îi trimite casete cu vocile lor înregistrate. Câteodată, mă lasă să le ascult la casetofonul meu când merg în vizită, și cu alte ocazii îmi cere să n-o fac. Totuși, tușica Ifeoma ne scrie mamei și mie. Ne scrie despre cele două slujbe ale ei, una la un colegiu public și alta la o farmacie sau magazin universal, cum se spune pe-acolo. Ne scrie despre roșiile uriașe și despre pâinea ieftină. Însă mai mult ne scrie despre lucrurile care îi lipsesc acolo și de care-i este dor, de parcă ar ignora prezentul ca să zăbovească asupra trecutului și a viitorului. Câteodată, scrisorile ei durează la nesfârșit, până când cerneala devine neclară și nu mai sunt foarte sigură despre ce vorbește. Există oameni, mi-a scris odată, care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puținele dăți când am încercat am dat greș, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieșit din prima. E ca și cum i-ai spune unui copil, care încercă să facă primii pași și cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulții care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a bușilea.
Cu toate că mă interesa ce are de spus, atât de tare încât memoram cea mai mare parte a scrisorilor, încă nu-mi dau seama de ce-mi scrie mie lucrurile astea.
Și scrisorile Amakăi sunt la fel de lungi de cele mai multe ori și nu uită niciodată să-mi scrie, în fiecare dintre ele, că toată lumea se îngrașă, că hainele lui Chima îi rămân mici de la o lună la alta. Firește, n-a existat niciodată vreo pană de curent sau de apă caldă, dar nu mai râdem ca înainte, spune ea, pentru că nu mai avem timp să râdem, pentru că abia ne mai vedem unii cu alții. Scrisorile lui Obiora sunt cele mai vesele și trimise cu cea mai mare lipsă de regularitate. Are bursă la o școală particulară, unde, spune el, e lăudat, și nu pedepsit pentru că-și provoacă profesorii.
— Lasă-mă pe mine, spune Celestine. A deschis portbagajul, și eu sunt pe cale să scot punga de plastic cu fructe și plasa de pânză cu mâncare și cu farfurii.
— Mulțumesc, spun, dându-mă la o parte.
Celestine duce plasele și ne-o ia înainte spre clădirea închisorii. Mama vine în spate. Polițistul de la biroul de la intrare are o scobitoare între dinți. Are ochii gălbejiți, atât de gălbejiți că par vopsiți. Nu e nimic pe birou, cu excepția unui telefon negru, un jurnal de casă mare, gros și jerpelit, un teanc de ceasuri și batiste, și lănțișoare mototolite într-un colț.
— Ce faci, soră? îmi spune când mă vede, radiind, deși are ochii ațintiți pe geanta lui Celestine. Ah, ați venit cu doamna azi? Bună ziua, doamnă.
Eu zâmbesc, și mama dă din cap distrată. Celestine pune plasa cu fructe pe tejghea în fața gardianului. Înăuntru, se află o revistă cu un plic îndesat cu bancnote noi de naira, proaspăt scoase din bancă.
Bărbatul își pune jos scobitoarea și ia geanta. Dispare în spatele biroului. Apoi ne conduce pe mine și pe mama într-o cameră neaerisită cu o masă joasă, cu bănci de ambele părți.
— O oră, mormăie înainte să plece.
Ne așezăm de aceeași parte a mesei, nu suficient de aproape ca să ne atingem. Știu că Jaja va sosi în curând și încerc să mă pregătesc. Încă n-am reușit să mă obișnuiesc să-l văd aici, chiar și după atâta timp. Va fi chiar mai greu cu mama așezată lângă mine. Va fi cel mai greu, pentru că, în sfârșit, avem vești bune, pentru că emoțiile pe care ne-am obișnuit să le reținem se dizolvă și sunt înlocuite de altele. Trag adânc aer în piept și îl țin acolo.
Jaja va veni acasă în curând, mi-a scris părintele Amadi în ultima scrisoare, pe care o am împăturită în geantă. Trebuie să crezi asta. Și am crezut, l-am crezut, chiar dacă nu auzisem nimic de la avocați și nu eram sigure. Cred ce spune părintele Amadi; cred în scrisul lui aplecat și ferm. Pentru că el așa a grăit și cuvântul lui este adevărul.
Am întotdeauna la mine ultima lui scrisoare, până când ajunge următoarea. Când i-am spus Amakăi, m-a necăjit în următoarea scrisoare că eu și părintele Amadi suntem „puișor și pui” și a desenat o față zâmbitoare. Dar nu port scrisorile lui cu mine de dragul dulcegăriilor; oricum nu prea sunt de găsit acolo. Se semnează mereu cu nimic mai mult decât „ca întotdeauna”. Nu-mi răspunde nici „da”, nici „nu” când îl întreb dacă e fericit. Îmi răspunde mereu că va merge acolo unde-l va trimite Domnul. Abia dacă-mi scrie despre noua lui viață, în afară de scurte anecdote, cum ar fi cea cu nemțoaica în vârstă, care refuză să dea mâna cu el pentru că nu crede că un negru ar trebui să fie preotul ei, sau cu văduva cea bogată, care insistă să ia masa cu ea în fiecare seară.
Scrisorile lui îmi stăruie în minte. Le port cu mine pentru că sunt lungi și detaliate, pentru că-mi amintesc de valoarea mea, pentru că îmi ating sufletul. Acum câteva luni, mi-a scris că nu vrea ca eu să caut „de ce-urile”, pentru că nu putem formula „de ce-uri” pentru o parte din lucrurile care ni se întâmplă, căci pentru unele lucruri pur și simplu nu există „de ce-uri”, poate pentru că nu e nevoie de ele. Nu a amintit de Papa – abia de-l amintește pe Papa în scrisorile lui –, dar am știut la ce se referă, am înțeles că scormonește ceea ce mi-era frică să caut singură.
Și le port cu mine și pentru că îmi dau har. Amaka spune că oamenii îi iubesc pe preoți pentru că vor să se ia la întrecere cu Dumnezeu, vor să-L aibă pe Dumnezeu ca rival. Dar noi nu suntem rivali, eu și Dumnezeu, ci pur și simplu împărțim. Am renunțat să mă mai întreb dacă am dreptul să-l iubesc pe părintele Amadi; pur și simplu, îmi dau voie să-l iubesc… Nu mă mai întreb dacă cecurile pe care le-am scris Preoților Misionari ai Căii Binecuvântate sunt mite către Dumnezeu; pur și simplu, le trimit. Nu mă mai întreb dacă am ales să merg mai nou la biserica Sfântului Andrei din Enugu pentru că preotul de acolo e un Preot Misionar al Căii Binecuvântate, ca și părintele Amadi; pur și simplu, merg acolo.
— Am adus cuțitele? întreabă mama. Vorbește cu voce tare. Așază vasul cilindric de mâncare plin cu orez jollof și pui pe masă. Așază și o farfurie frumoasă de porțelan, ca și cum ar aranja o masă festivă, așa cum făcea Sisi pe vremuri.
— Mamă, lui Jaja nu-i trebuie cuțite, spun. Știe că Jaja mănâncă întotdeauna direct din vasul termic și cu toate astea, de fiecare dată ia cu ea o farfurie de porțelan, de altă culoare și alt model în fiecare săptămână.
— Ar fi trebuit să le aducem, ca să poată tăia carnea.
— Nu taie carnea, o mușcă, pur și simplu. Îi zâmbesc mamei și mă întind – o mângâi pe braț, ca s-o calmez. Așază o lingură și o furculiță lustruite pe masa de lemn murdară și se lasă pe spate, să o vadă în ansamblu. Se deschide ușa și intră Jaja. I-am adus tricoul, nou, abia acum două săptămâni, dar are deja pete maronii de suc de acaju care nu ies niciodată la spălat. Când eram copii, mâncam fructul de acaju aplecați înainte, pentru ca sucul dulce care țâșnea din ele să nu curgă pe haine. Pantalonii scurți i se termină mult deasupra genunchilor și-mi întorc privirea de la râia de pe coapse. Nu ne ridicăm să-l îmbrățișăm, pentru că nu-i place.
— Bună ziua, mamă. Kambili, ke kwanu? spune. Deschide vasul termic și începe să mănânce. O simt pe mama tremurând lângă mine și, pentru că nu vreau să-și piardă cumpătul, vorbesc repede. Poate sunetul vocii mele îi oprește lacrimile.
— Avocații te vor scoate de aici săptămâna viitoare.
Jaja ridică din umeri. Chiar și pielea de pe gât îi e acoperită de râie, care arată uscată, până când se scarpină, și puroiul gălbui de dedesubt se prelinge afară. Mama i-a mituit ca să-i dea tot felul de unguente, dar niciunul nu pare să aibă efect.
— Celula asta are multe personaje interesante, spune Jaja. Își duce orezul la gură cu lingura cât poate de repede. Are obrajii umflați de parcă și i-a umplut cu guave întregi, necoapte.
— Vreau să spun afară din închisoare, Jaja. Nu în altă celulă, spun.
Se oprește din mestecat și se uită fix la mine, tăcut, cu privirea aceea care i s-a înăsprit puțin câte puțin cu fiecare lună petrecută aici; acum, arată ca scoarța de palmier, neîmblânziți, rigizi. Am început să mă întreb dacă am avut vreodată o asusu anya, un limbaj al ochilor sau dacă totul a fost doar în imaginația mea.
— Vei ieși de aici săptămâna viitoare, spun. Vii acasă săptămâna viitoare.
Vreau să-l iau de mână, dar știu că se va scutura să-i dau drumul. Are ochii prea plini de vină ca să mă vadă cu adevărat, să-și vadă chipul reflectat în ochii mei, reflecția eroului meu, a fratelui care a încercat întotdeauna să mă protejeze cum a putut mai bine. Nu va crede niciodată că a făcut destul și nu va înțelege niciodată că nu cred că ar fi trebuit să facă mai mult.
— Nu mănânci, spune mama.
Jaja apucă lingura și începe să înfulece iar orezul. Liniștea atârnă deasupra noastră, dar e un alt fel de liniște, una care îmi dă voie să respir. Mai am coșmaruri cu celălalt fel de liniște, aceea care ne înconjura când Papa trăia. În coșmarurile mele, e amestecată cu rușine și durere, și multe alte lucruri pe care nu le pot numi și deasupra mea se aprind limbi albăstrui de foc, care-mi stau deasupra creștetului ca la Rusalii, până când mă trezesc urlând și udă de transpirație. Nu i-am spus lui Jaja că dau slujbe pentru Papa în fiecare duminică, că vreau să-l văd în vis și că îmi doresc asta atât de tare că uneori îmi fac singură visele, când nu sunt nici trează, nici adormită. Îl văd pe Papa, se întinde să mă ia în brațe, mă întind și eu spre el, dar trupurile nu ni se ating niciodată și ceva mă trezește de fiecare dată și-mi dau seama că nu-mi pot controla nici măcar visele cu ochii deschiși. Mai sunt încă atâtea lucruri nespuse între mine și Jaja. Poate că, în timp, vom învăța să vorbim mai mult sau poate nu vom fi niciodată în stare să punem toate cărțile pe masă, să îmbrăcăm gândurile în cuvinte, gânduri ce au fost goale multă vreme.
— Nu ți-ai legat eșarfa bine, îi spune Jaja mamei.
Casc ochii plină de uimire. Jaja n-a observat niciodată ce poartă lumea din jur. Mama își dezleagă eșarfa și o leagă la loc – și de data asta, o leagă de două ori, strâns, la spate.
— A expirat timpul! Gardianul intră în cameră. Jaja rostește un Ka o di scurt și distant, fără să se uite în ochii nici uneia dintre noi, înainte să-l lase pe gardian să-l ducă.
— Ar trebui să mergem la Nsukka atunci când iese Jaja, îi spun mamei, în timp ce ieșim din încăpere. Acum pot vorbi despre viitor.
Mama ridică din umeri și tace. Merge încet; mersul ei ușor șchiopătat a devenit mai evident, trupul aplecându-i-se într-o parte cu fiecare pas. Suntem aproape de mașină când se întoarce spre mine și-mi spune: „Mulțumesc, nne”. Asta e una dintre puținele dăți în ultimii trei ani când îmi vorbește fără să-i fi vorbit eu întâi. Nu vreau să mă gândesc la motivul pentru care îmi mulțumește sau ce înseamnă asta. Știu doar că, dintr-odată, nu mai simt mirosul de gunoi și urină din curtea închisorii.
— Mai întâi îl ducem pe Jaja la Nsukka, apoi mergem în America s-o vizităm pe tușica Ifeoma, spun. Când ne întoarcem, vom planta alți portocali în Abba, Jaja va planta și hibiscuși purpurii, iar eu voi planta ixora ca să putem bea sucul din flori, râd eu. Mă întind și îmi pun mâna de după umărul mamei, iar ea se apleacă spre mine și zâmbește.
Deasupra, norii ca niște vălătuci de vată vopsită atârnă jos, atât de jos încât îmi pare că mă pot întinde să storc umezeala din ei. Vor veni în curând alte ploi, proaspete.
Sfârșit