Am mai rupt multe altele în săptămânile ce au urmat. Pe toate era scris „părintele Amadi” de zeci de ori. Pe unele încercam să-i surprind vocea, folosind simboluri muzicale. Pe altele, desenasem literele din numele lui folosind numerale romane. Totuși, nu trebuia să-i scriu numele ca să-l văd. Recunoșteam o secvență din mersul lui, pasul acela săltat și sigur pe el, în cel al grădinarului. Îi vedeam constituția musculară în Kevin și, când începu din nou școala, o secvență din zâmbetul lui, în zâmbetul maicii Lucy. În a doua zi de școală, m-am dus împreună cu fetele pe terenul de volei. N-am auzit șoptindu-se „snoaba sălbatică”, nici râsete batjocoritoare. N-am observat ghionturile amuzate pe care și le dădeau una alteia. Am așteptat, cu mâinile încrucișate, până când am fost aleasă. Vedeam doar pielea părintelui Amadi de culoarea lutului și auzeam doar „Ai picioare bune de alergat”.

A plouat tare în ziua în care a murit Ade Coker, o ploaie stranie, furioasă în mijlocul harmattanului pârjolitor. Ade Coker lua micul dejun cu familia lui când un curier i-a adus un pachet. Fiica lui, în uniforma de școală primară, stătea în fața lui la masă. Bebelușul era în apropiere, într-un scaun înalt. Soția lui îi dădea bebelușului Cerelac cu lingurița. Ade Coker a sărit în aer când a deschis pachetul – un pachet despre care știa toată lumea că era de la șeful statului, chiar dacă soția lui Yewande nu spusese că Ade Coker se uitase la plic și spusese: „Are ștampila Casei Statului”, înainte să-l deschidă.

Când eu și Jaja am venit acasă de la școală, ne-am udat aproape până la piele de la mașină până la ușa de la intrare; ploua atât de tare că se formase o mică piscină lângă hibiscuși. Mă mâncau picioarele în sandalele mele de piele ude. Papa era prăbușit pe o canapea în camera de zi, hohotind. Părea atât de mic. Papa, care era atât de înalt că uneori își lăsa capul în jos când trecea pragul, atât de înalt încât croitorul lui folosea mereu material în plus ca să-i coasă pantalonii. Acum părea mic, arăta ca un sul de material boțit.

— Trebuia să-l oblig pe Ade să nu publice articolul ăla, spunea Papa. Trebuia să-l protejez. Trebuia să-l fac să oprească știrea aia.

Mama îl ținea aproape de ea, cu fața cuibărită la pieptul ei.

— Nu, spuse ea. O zugo, nu.

Jaja și cu mine stăteam și ne uitam. M-am gândit la ochelarii lui Ade Coker, mi-am imaginat lentilele lui groase, albăstrii, ramele albe topindu-se într-o mâzgă lipicioasă. Mai târziu, după ce mama ne povesti ce se întâmplase, cum se întâmplase, Jaja spuse: „Așa a fost voia Domnului, Papa”, și Papa zâmbi și-l bătu ușor pe spate.

Papa organiză înmormântarea lui Ade Coker; înființă un cont pentru Yewande și copii, le cumpără o casă nouă. Le plăti bonusuri uriașe angajaților de la Standard și le ceru tuturor să-și ia un concediu prelungit. Îi apărură cearcăne sub ochi în săptămânile acelea, de parcă cineva i-ar fi supt carnea delicată, lăsându-i ochii cufundați în orbite.

Atunci, am început să am coșmaruri, în care vedeam rămășițele carbonizate ale lui Ade Coker împroșcate pe masa din sufragerie, pe uniforma fiicei lui, pe castronul de cereale al bebelușului, pe farfuria lui cu ochiuri. În unele coșmaruri, eu eram fiica, și rămășițele carbonizate erau ale lui Papa.

La câteva săptămâni după moartea lui Ade Coker, cearcănele erau încă săpate pe figura lui Papa și avea o încetineală în mișcări de parcă i-ar fi fost greu să-și ridice picioarele și să-și miște mâinile. Îi lua mai mult timp să răspundă când vorbeai cu el, să-și mestece mâncarea, chiar și să găsească pasajele corecte de citit din Biblie. Dar se ruga mult mai mult și, câteodată, când mă trezeam noaptea să merg la baie, îl auzeam strigând de pe balconul care dădea în curtea din față. Chiar dacă stăteam pe toaletă și ascultam, nu reușeam niciodată să înțeleg ce spune. Când i-am spus despre asta lui Jaja, a dat din umeri și mi-a spus că probabil Papa vorbește în limbi necunoscute nouă, cu toate că știam amândoi că Papa nu era de acord cu cei care vorbeau în alte limbi, pentru că asta făceau pastorii aceia falși de la bisericile penticostale care apăreau precum ciupercile după ploaie.

Mama ne spunea adesea mie și lui Jaja să nu uităm să-l îmbrățișăm mai strâns pe Papa, să știe că suntem alături de el, pentru că era foarte solicitat și stresat. Niște soldați se duseseră la una din fabricile lui cu niște șobolani morți într-o cutie și apoi închiseseră fabrica, spunând că găsiseră șobolanii acolo și că puteau răspândi boli prin napolitane și biscuiți. Papa nu mai mergea la celelalte fabrici atât de des ca înainte. Uneori, părintele Benedict venea înainte ca eu și Jaja să mergem la școală și era tot în biroul lui Papa când veneam acasă. Mama spunea că rostesc novene speciale. În zile din acestea, Papa nu mai urca să verifice dacă eu și Jaja ne urmăm programul zilnic, așa că Jaja venea la mine în cameră să vorbim sau doar să stea pe pat cât eu învățam, înainte să meargă în camera lui.

Într-una din zilele acelea, Jaja veni la mine în cameră și mă întrebă:

— Pot să văd desenul cu Papa-Nnukwu?

Ochii mei zăboviră asupra ușii. Nu mă uitam niciodată la desen când Papa era acasă.

— E cu părintele Benedict, spuse Jaja. Nu va veni.

Am scos desenul din geantă și l-am desfăcut. Jaja se uită la el, trecându-și degetul deformat peste vopsea, degetul cu care nu mai simțea mare lucru.

— Am brațele lui Papa-Nnukwu, spuse Jaja. Vezi? Am brațele lui. Vorbea de parcă era în transă, de parcă uitase unde e și cine e. De parcă uitase că nu mai simte mare lucru cu degetul lui mic.

Nu i-am spus lui Jaja să înceteze, nici nu i-am atras atenția că își trecea degetul deformat peste desen. N-am pus desenul la loc imediat. În loc de asta, m-am dus mai aproape de el și ne-am uitat amândoi la desen, în liniște, îndelung. Suficient de mult ca părintele Benedict să plece. Știam că va veni Papa să îmi spună noapte bună, să mă sărute pe frunte. Știam că va fi îmbrăcat cu pijamalele stacojii, care împrumutau ochilor lui o lucire roșiatică. Știam că Jaja nu va avea destul timp să strecoare desenul înapoi în geantă și că Papa va arunca o privire peste el, obrajii i se vor umfla ca niște fructe necoapte de udala și va scuipa cuvinte igbo din gură.

Și asta s-a și întâmplat. Poate asta voiam amândoi să se întâmple, fără să fim conștienți de asta. Poate că ne schimbaserăm cu toții după Nsukka – chiar și Papa – și lucrurile trebuiau să se schimbe, să-și modifice ordinea originală.

— Ce e asta? Ați luat-o cu toții pe căi păcătoase? Ce faceți cu desenul acela? De unde îl aveți? întrebă Papa.

— O nkem. E al meu, spuse Jaja. Strânse desenul la piept, învelindu-l cu brațele.

— E al meu, am spus.

Papa se legănă ușor de pe o parte pe alta, șovăind, ca un om pe cale să cadă la picioarele unui pastor charismatic, după punerea mâinilor. Papa nu șovăia adesea. Șovăitul lui era ca agitarea unei sticle de coca-cola care exploda într-o spumă violentă când o deschideai.

— Cine a adus desenul ăla în casa asta?

— Eu, am spus.

— Eu, spuse Jaja.

Dacă Jaja s-ar fi uitat la mine, i-aș fi cerut să nu ia vina asupra lui. Papa înhăță desenul de la Jaja. Mâinile i se mișcară cu iuțeală, acționând împreună. Desenul nu mai era. Deja reprezenta ceva pierdut, ceva ce nu avusesem niciodată, ce nu aveam să posed vreodată. Acum, chiar și acea amintire dispăruse și, la picioarele lui Papa, stăteau bucățele de hârtie brăzdate de culori pământii. Bucățile erau foarte mărunte, foarte exacte. Dintr-odată și nebunește, mi-am imaginat trupul lui Papa-Nnukwu tăiat în bucăți mici și așezat în frigider.

— Nu! am țipat. M-am repezit la bucățelele de hârtie de pe jos ca și cum aș fi vrut să le salvez, ca și cum, salvându-le pe ele, l-aș fi salvat pe Papa-Nnukwu.

— Ce te-a apucat? întrebă Papa. Ce-ai pățit?

Stăteam întinsă pe jos, ghemuită ca un copil în uter din manualul meu de Științe Integrate pentru Școli Gimnaziale.

— Ridică-te! Pleacă de lângă desenul ăla!

Am rămas întinsă, fără să mă mișc.

— Ridică-te! spuse din nou Papa. Tot nu m-am mișcat. A început să dea în mine cu picioarele. Cataramele de metal de pe papucii lui de casă mă înțepau ca niște mușcături de țânțari uriași. Vorbea non-stop, necontrolat, într-o combinație de igbo și engleză, carne moale cu oase ascuțite. Lipsă de credință. Adorație păgână. Flăcările iadului. Ritmul loviturilor se întețea, iar eu mă gândeam la muzica Amakăi, la muzica ei inspirată din cultură, care uneori începea cu un saxofon calm și apoi o lua la goană într-un ritm nebunesc. M-am ghemuit mai tare, în jurul bucăților de desen; erau fine, pufoase. Încă mai aveau mirosul metalic al paletei de desen a Amakăi. Înțepăturile erau aspre acum, semănau mai tare cu niște mușcături, pentru că metalul cădea pe carnea vie de pe spate, picioare, mijloc. Șuturi. Șuturi. Șuturi. Poate acum era o curea, pentru că mi se părea foarte grea catarama de metal. Pentru că auzeam șuieratul în aer. O voce joasă spunea „Te rog, biko, te roog”. Și mai multe înțepături. Mai multe palme. Gura mi s-a umplut de o umezeală sărată. Mi-am închis ochii și m-am cufundat în tăcere.

Când am deschis ochii, am știut imediat că nu sunt în patul meu. Salteaua era mai tare decât a mea. Am dat să mă ridic, dar durerea mi-a săgetat tot trupul, în înțepături insuportabile. Am căzut la loc.

— Nne, Kambili. Slavă Domnului! Mama se ridică și-mi așeză mâna pe frunte și apoi obrazul ei, pe obrazul meu. Slavă Domnului. Slavă Domnului că te-ai trezit.

Îi simțeam obrazul plin de lacrimi. Atingerea ei era ușoară și totuși îmi trimitea ace dureroase în tot corpul, începând de la cap. Era ca apa fierbinte pe care mi-o turnase Papa pe picioare, doar că acum mă ardea tot trupul. Mă durea chiar și gândul la orice mișcare.

— Mă arde în tot corpul, am spus.

— Șșșșșt, spuse ea. Odihnește-te numai. Slavă Domnului că te-ai trezit.

Nu voiam să fiu trează. Nu voiam să simt durerea vie dintr-o parte. Nu voiam să simt ciocanul greu care mă lovea în cap. Chiar și să trag aer în piept era agonie. Un doctor în alb era în cameră, la picioarele patului. Îi cunoșteam vocea; era lector la biserică. Vorbea încet și sigur, așa cum făcea când își citea prima și a doua prelegere, și totuși, nu puteam auzi mai nimic. Coastă ruptă. Vindecat frumos. Hemoragie internă. Se apropie și-mi ridică ușor mâneca de la cămașă. Injecțiile mă speriaseră dintotdeauna – de câte ori avusesem malarie, mă rugam să fiu nevoită să iau tablete de Novalgin în loc de injecții cu clorochină. Dar acum, o înțepătură de ac era nimica toată. Aș fi luat injecții în fiecare zi în locul durerilor din tot corpul. Fața lui Papa era aproape de a mea. Părea atât de aproape că nasul lui aproape că-l atingea pe al meu, și totuși îmi dădeam seama că avea privirea blândă, că vorbește și plânge în același timp.

— Fiica mea. Comoara mea. Nu ți se va întâmpla nimic. Comoara mea.

Nu eram sigură că nu visez. Mi-am închis ochii.

Când i-am deschis din nou, părintele Benedict stătea deasupra mea. Îmi făcea semnul crucii pe picioare cu ulei, uleiul avea miros de ceapă și mă durea și atingerea lui ușoară. Papa era aproape de mine. Și el murmura rugăciuni, cu mâinile așezate ușor pe mine. Mi-am închis ochii.

— Nu înseamnă nimic. Fac miruirea ultimă oricui e grav bolnav, șopti mama, când plecară Papa și părintele Benedict.

Mă uitam fix la mișcările buzelor ei. Nu eram grav bolnavă. Știa doar. De ce spune că sunt grav bolnavă. Ce caut aici, la spitalul St. Agnes?

— Mama, cheam-o pe tușica Ifeoma, am spus.

Mama se uită în altă parte.

— Nne, trebuie să te odihnești.

— Cheam-o pe tușica Ifeoma, te rog.

Mama se întinse să mă țină de mână. Avea fața umflată de plâns și avea buzele crăpate, cu fâșii mici de piele care se decojeau. Voiam să mă ridic și s-o iau în brațe și în același timp îmi venea s-o dau la o parte, s-o împing atât de tare de să se răstoarne cu scaun cu tot.

Fața părintelui Amadi mă privea când am deschis ochii. Era un vis, era în imaginația mea și totuși îmi doream să nu mă doară așa de tare să zâmbesc, ca să pot zâmbi.

— La început, nu puteau să-i găsească o venă, mi-a fost atât de frică. Era vocea mamei, reală, lângă mine. Nu visam.

— Kambili. Kambili. Te-ai trezit? Vocea părintelui Amadi era mai profundă, mai puțin melodioasă decât în visurile mele.

— Nne, Kambili, nne. Era vocea tușicăi Ifeoma; fața ei apăru lângă cea a părintelui Amadi. Își prinsese în sus părul împletit în codițe, într-un coc imens care arăta de parcă avea un coș de rafie așezat pe cap. Am încercat să zâmbesc. Mă simțeam amețită. Ceva se scurgea din mine, alunecând, secătuindu-mi forța fizică și psihică și nu mă puteam împotrivi.

— Medicația o adoarme, spuse mama.

— Nne, verișorii tăi îți transmit salutări. Ar fi venit, dar sunt la școală. Părintele Amadi e aici cu mine. Nne

Tușica Ifeoma îmi prinse mâna, dar eu am tresărit și mi-am retras-o. Chiar și efortul de a-mi retrage mâna durea. Voiam să-mi țin ochii deschiși, voiam să-l văd pe părintele Amadi, să-i simt parfumul, să-i aud vocea, dar mi se închideau pleoapele.

— Nu mai puteți continua așa, nwunye m, spuse tușica Ifeoma. Când o casă ia foc, fugi afară înainte să ți se prăbușească acoperișul în cap.

— Nu s-a mai întâmplat niciodată așa. N-a mai pedepsit-o niciodată așa, spuse mama.

— Kambili vine la Nsukka după ce iese din spital.

— Eugene nu va fi de acord.

— Îi voi spune eu. Tatăl nostru a murit, așa că nu mai există nicio amenințare păgână la mine în casă. Vreau ca Jaja și Kambili să stea la mine, cel puțin până la Paști. Fă-ți și tu bagajele și vino la Nsukka. Îți va fi mai ușor să pleci când copiii nu sunt acolo.

— Nu s-a mai întâmplat niciodată așa.

— Ai auzit ce-am spus, gbo? zise tușica Ifeoma, ridicând vocea.

— Am auzit.

Vocile se îndepărtau, de parcă mama și tușica Ifeoma erau într-o barcă ce plutea repede pe mare și valurile le înghițeau vocile. Înainte să le pierd vocile, m-am întrebat unde dispăruse părintele Amadi. Mi-am deschis ochii câteva ore mai târziu. Era întuneric afară și becurile erau stinse. În licărirea de lumină ce pătrundea de pe hol pe sub ușa închisă am văzut crucifixul pe perete și silueta mamei pe un scaun la picioarele patului.

— Kedu? Voi fi lângă tine toată noaptea. Dormi. Odihnește-te, spuse mama. Se ridică și se așeză pe pat. Îmi mângâie perna; știam că îi e frică să mă atingă și să-mi provoace astfel durere. Tatăl tău a stat lângă tine în fiecare noapte în ultimele trei zile. N-a închis un ochi.

Mi-a fost greu să-mi întorc capul, dar am făcut-o și m-am uitat în altă parte.

Meditatoarea mea particulară veni în săptămâna următoare. Mama îmi spuse că Papa intervievase zece oameni înainte s-o aleagă pe ea. Era o soră tânără și nu-și depusese încă jurământul final. Mărgelele din rozariu, care erau prinse în jurul taliei peste veșmântul ei de culoarea cerului, foșneau când se mișca. Părul blond, subțire îi ieșea de sub maramă. Când îmi dădu mâna și spuse Kee ka ime? am fost uimită. Nu auzisem niciodată un alb vorbind igbo, și atât de bine. Vorbea încet în engleză când aveam lecții și în igbo, cu toate că nu atât de des, când nu aveam. Își crea propria ei liniște, așezându-se în ea și trecându-și degetele peste rozariu în timp ce eu citeam pasaje la literatură. Dar știa multe lucruri; vedeam asta în adâncul ochilor ei căprui. Știa, de exemplu, că puteam să-mi mișc mai multe părți ale corpului decât îi ziceam doctorului, cu toate că nu spunea nimic. Chiar și durerea ascuțită din coaste devenise suportabilă și capul nu îmi mai pulsa ca înainte. Dar îi spuneam doctorului că e la fel de rău ca înainte și urlam când încerca să-mi pipăie coastele. Nu voiam să plec de la spital. Nu voiam să mă duc acasă.

Mi-am dat examenele pe patul de spital, în timp ce maica Lucy, care a adus personal subiectele, a așteptat pe un scaun lângă mama. Mi-a dat timp în plus pentru fiecare examen, dar am terminat cu mult înainte să expire timpul. Mi-a adus carnetul câteva zile mai târziu. Ieșisem prima. Mama nu a cântat cântecele ei de laudă în igbo; a spus doar „Mulțumesc Domnului”.

Colegele de clasă m-au vizitat în după-amiaza aceea, cu ochii plini de admirație și respect. Auziseră că supraviețuisem unui accident. Sperau să mă întorc cu un ghips pe care să-și pună toate semnătura. Chinwe Jideze îmi aduse o carte poștală mare pe care scria „Însănătoșire grabnică, unei persoane speciale” și se așeză pe patul meu și vorbi cu mine în șoaptă, confidențial, ca și cum fusesem prietene apropiate dintotdeauna. Îmi arătă chiar și carnetul ei de note – ieșise a doua. Înainte să plece, Ezinne mă întrebă:

— Așa-i că de acum n-o să mai fugi acasă imediat după ore?

Mama îmi spuse că aveau să mă externeze în două zile. Dar că nu voi merge acasă, ci la Nsukka, timp de o săptămână, și Jaja avea să vină cu mine. Nu știa cum îl convinsese tușica Ifeoma pe Papa, dar el fusese de acord că aerul de la Nsukka e bun pentru mine, pentru recuperarea mea.

Ploaia stropea pe jos, în verandă, deși soarele ardea, și a trebuit să-mi mijesc ochii ca să mă uit afară prin ușa de la camera de zi a tușicăi Ifeoma. Mama obișnuia să ne spună, mie și lui Jaja, că Dumnezeu nu se poate hotărî ce să trimită, soare sau ploaie. Stăteam în camerele noastre și ne uitam pe geam la stropii de ploaie scânteind în lumina soarelui, așteptând ca Dumnezeu să se hotărască.

— Kambili, vrei un mango? întrebă Obiora din spatele meu.

Voise să mă ajute să intru în casă când am ajuns, după-amiaza devreme, și Chima insistase să mă ajute să-mi duc geanta. De parcă le era teamă că starea mea gravă se păstrase undeva înăuntru și va izbucni iar dacă fac efort prea mare. Tușica Ifeoma le spusese că fusesem grav bolnavă și aproape că murisem.

— Voi mânca mai târziu, i-am spus, întorcându-mă.

Obiora lovea cu un mango galben în peretele camerei de zi. Făcea asta până când interiorul devenea o pulpă moale. Apoi mușca puțin într-un capăt al fructului și sugea până când sâmburele se mișca în gol în coajă, ca un om îmbrăcat în haine prea mari. Amaka și tușica Ifeoma mâncau și ele mango, dar cu cuțitul, tăind felii de pulpă portocalie și tare de pe sâmbure.

M-am dus afară pe verandă și m-am sprijinit de balustrada metalică, privind ploaia subțiindu-se până la câțiva picuri și apoi oprindu-se. Dumnezeu hotărâse să fie soare. Era un miros de prospețime în aer, parfumul acela comestibil pe care pământul copt de căldură îl lasă la prima atingere a ploii. Mi-am imaginat că merg în grădină, unde Jaja e așezat în genunchi, scoțând un bulgăre de pământ cu degetele și mușcând din el.

— Aku na-efe! Aku zboară! strigă un copil într-unul din apartamentele de sus.

Aerul se umplu de aripi multicolore plutind de jur împrejur. Copiii fugiră afară din casă cu ziare împăturite și cutii goale de Bournvita. Loveau aku în zbor cu ziarele și apoi se aplecau să îi adune și să-i pună în cutiile de metal. Unii dintre ei alergau pur și simplu încolo și încoace, lovind aku doar de dragul de a o face. Alții se lăsau pe vine să îi privească pe cei care își pierduseră aripile târându-se pe jos, să-i urmărească în timp ce se prindeau unii de alții și se mișcau ca o sfoară neagră, un colier mobil.

— E interesant cum mănâncă oamenii aku. Dar pune-i să mănânce termitele fără aripi și nu mai e același lucru. Și, cu toate acestea, cei fără aripi sunt doar cu un stadiu sau două mai jos decât aku, spuse Obiora.

Tușica Ifeoma râse.

— Ia uită-te la tine, Obiora. Acu’ vreo câțiva ani erai primul care alerga după ei. Și, în afară de asta, n-ar trebui să vorbești de copii cu atâta dispreț, îl necăji Amaka. Până la urmă, sunt toți la fel ca tine.

— Eu n-am fost niciodată copil, spuse Obiora, îndreptându-se spre ușă.

— Unde te duci? întrebă Amaka? Să alergi după aku?

— Nu mă duc să alerg după termitele acelea zburătoare, mă duc numai să mă uit, spuse Obiora. Să observ.

Amaka râse, iar tușica Ifeoma îi ținu isonul.

— Pot să mă duc și eu, mami? întrebă Chima. Deja se îndrepta spre ușă.

— Da, dar știi că n-o să le prăjim, da?

— Pe acelea pe care le prind i le dau lui Ugochukwu. Ei prăjesc aku la ei acasă, spuse Chima.

— Ai grijă să nu-ți intre în urechi, inugo? Sau o să te facă să asurzești! strigă tușica Ifeoma în timp ce Chima se repezea afară.

Tușica Ifeoma își luă papucii și urcă la etaj să vorbească cu o vecină. Am rămas singură cu Amaka, stând alături, lângă balustradă. Făcu un pas înainte să se aplece peste balustradă, iar umărul ei s-a atins de al meu. Vechea senzație de stinghereală dispăruse.

— Ai devenit iubita părintelui Amadi, spuse ea. Avea același ton relaxat pe care-l avusese cu Obiora. N-avea cum să știe cât de tare tânjește inima mea. A fost foarte îngrijorat când ai fost bolnavă. Vorbea atât de mult despre tine. Și, amam, nu era doar grija preotului față de un credincios.

— Ce spunea?

Amaka s-a întors să-mi studieze fața nerăbdătoare.

— Te-ai îndrăgostit de el, nu-i așa?

„Îndrăgostit” era puțin spus. Nici măcar nu se apropia de ce simțeam, de cum mă simțeam, dar am spus „Da”.

— Ca toate celelalte fete din campus.

Mi-am încleștat mâna pe balustradă. Știam că Amaka nu îmi va spune mai multe dacă nu întreb. De fapt, voia să-mi dau drumul la gură.

— Ce vrei să spui? am întrebat.

— Oo, toate fetele de la biserică sunt îndrăgostite de el. Chiar și câteva dintre femeile măritate. Oamenii se îndrăgostesc de preoți tot timpul, știi? E palpitant să ai de-a face cu Dumnezeu ca rival. Amaka își trecu mâna peste balustradă, să șteargă picăturile de ploaie.

— Cu tine e altfel. Nu l-am auzit niciodată vorbind așa despre cineva. Spunea că nu râzi niciodată. Că ești foarte timidă, deși se întâmplă multe în căpșorul acela al tău. A insistat s-o ducă pe mama la Enugu ca să te vadă. I-am spus că se poartă ca un om a cărui soție e bolnavă.

— M-am bucurat că a venit la spital, am spus. Am rostit asta cu ușurință, lăsând cuvintele să se rostogolească pe limbă. Ochii Amakăi încă mă sfredeleau.

— Unchiul Eugene ți-a făcut asta, okwia? întrebă ea.

Am dat drumul balustradei, simțind dintr-odată nevoia să fac pipi. Nu mă întrebase nimeni, nici măcar doctorul de la spital sau părintele Benedict. Nu știam ce le spusese Papa. Sau dacă le spusese ceva.

— Ți-a spus tușica Ifeoma? am întrebat.

— Nu, dar am presupus că e așa.

— Da, el, am spus, și apoi am fugit la baie. Nu m-am întors să văd reacția Amakăi.

În seara aceea, s-a oprit curentul, chiar înainte să apună soarele. Frigiderul tremură, se scutură, apoi amuți. Nu mi-am dat seama cât de tare hârâia până când s-a oprit. Obiora a adus lămpile pe petrol în verandă și ne-am așezat în jurul lor plesnind insectele minuscule care urmăreau orbește lumina gălbuie și se loveau de abajurul de sticlă. Părintele Amadi veni mai târziu cu porumb copt și ube împachetate în ziare vechi.

— Părinte, sunteți cel mai grozav! Exact la asta mă gândeam, porumb și ube, spuse Amaka.

— Am adus toate astea cu condiția să nu începi nicio dispută azi, spuse părintele Amadi. Vreau doar să văd cum se simte Kambili.

Amaka râse și duse pachetul înăuntru să pună conținutul pe farfurie.

— Mă bucur să văd că ți-ai revenit, spuse părintele Amadi, studiindu-mă, de parcă voia să se asigure că sunt întreagă. Am zâmbit. Îmi făcu semn să mă ridic pentru o îmbrățișare. Atingerea trupului lui a fost încordată și fermecătoare. M-am retras. Aș fi vrut ca Jaja, Chima și Obiora, și tușica Ifeoma, și Amaka să dispară cu toții o vreme. Aș fi vrut să fiu singură cu el. Aș fi vrut să-i spun cât de bine mă simt pentru că e acolo, că nuanța de lut aprins a pielii lui e acum culoarea mea preferată.

O vecină bătu la ușă și intră cu o cutie de plastic plină cu aku, frunze de anara și ardei roșii. Tușica Ifeoma îmi spuse că n-ar fi bine să mănânc, pentru că s-ar putea să-mi facă rău la stomac. L-am privit pe Obiora turtindu-și o frunză de anara în palmă. Presără pe frunză aku, prăjite în bețigașe crocante, și ardeii și apoi o rulă. Câteva căzură afară în timp ce-și îndesa frunza în gură.

— Oamenii din popor spun că după ce aku zboară devine iarăși larvă, zise părintele Amadi. Băgă mâna în castron și-și azvârli câteva în gură. Când eram copil, îmi plăcea la nebunie să alerg după aku. Era doar o joacă, oricum, pentru că, dacă voiai să le prinzi, așteptai până seara, când își pierdeau toate aripile și cădeau. Vorbea cu nostalgie.

Mi-am închis ochii și i-am lăsat vocea să mă dezmierde mi l-am imaginat copil, înainte să i se lățească umerii, alergând după aku pe afară, prin pământul înmuiat de ploi proaspete.

Tușica Ifeoma spuse că încă nu trebuie să ajut la căratul apei, până nu e sigură că m-am înzdrăvenit suficient. Așa că m-am trezit ultima, când razele soarelui pătrundeau deja în cameră, făcând oglinda să scânteieze. Amaka stătea la geamul din camera de zi când am ieșit. M-am dus și m-am așezat lângă ea. Se uita spre verandă, unde tușica Ifeoma stătea pe un scaun și vorbea. Femeia care stătea lângă tușica avea o privire pătrunzătoare, buze serioase și nu era machiată deloc.

— Nu putem sta cu mâinile în sân, mba. Unde ai mai auzit de așa ceva ca unic administrator într-o universitate? spuse tușica aplecându-se înainte, de pe scaun. În rujul arămiu îi apăreau crăpături fine când își strângea buzele. Consiliul de administrație votează un vicecancelar. Așa e de când s-a construit universitatea și așa trebuie să fie, oburia?

Femeia se uită în depărtare, dând întruna din cap, cum fac oamenii când caută cuvintele potrivite să vorbească. Atunci când vorbi, o făcu foarte încet, de parcă s-ar fi adresat unui copil încăpățânat.

— Se spune că circulă o listă, Ifeoma, de lectori care nu sunt loiali universității. Se spune că s-ar putea să fie concediați. Și numele tău e pe ea.

— Nu sunt plătită să fiu loială. Când spun adevărul, asta devine pentru ei trădare.

— Ifeoma, crezi că ești singura care știe adevărul? Crezi că nu știm adevărul cu toții, ha? Dar, gwakenem, adevărul le va ține de foame copiilor tăi? Adevărul le va plăti taxele școlare? El îi va îmbrăca?

— Când vom deschide gura, ai? Când soldații vor fi numiți lectori, și studenții se vor duce la cursuri cu armele îndreptate spre tâmplă? Când vom deschide gura? Tușica Ifeoma avea vocea ridicată. Dar vâlvătaia din ochii ei nu era îndreptată spre femeie; era furioasă pe ceva mult mai mare decât femeia din fața ei.

Femeia se ridică. Își netezi fusta galben-albastră, lungă de abia i se vedeau papucii maro.

— Ar trebui să mergem. La ce oră este cursul tău?

— Două.

— Ai benzină?

— Ebekwanu? Nu.

— Hai că te duc eu. Am ceva benzină.

Le-am urmărit pe tușica Ifeoma și pe femeia aceea mergând încet spre ușă, de parcă le apăsa și ceea ce vorbiseră și ceea ce nu spuseseră. Amaka așteptă ca tușica să închidă ușa după ea, înainte să plece de la geam și să se așeze pe un scaun.

— A spus mama să nu uiți să-ți iei analgezicele, Kambili, spuse ea.

— Despre ce vorbea tușica Ifeoma cu prietena ei? am întrebat. Știam că înainte n-aș fi întrebat. Aș fi fost curioasă, dar n-aș fi întrebat.

— Unicul administrator, spuse Amaka scurt, de parcă aș fi înțeles imediat despre ce e vorba. Își trecea mâna de-a lungul scaunului de ratan întruna.

— Este echivalentul șefului statului, la universitate, spuse Obiora. Universitatea devine un microcosmos al țării.

Nu-mi dădusem seama că e acolo, citind o carte întins pe jos în camera de zi. Nu mai auzisem pe nimeni care să folosească termenul de „microcosmos” până atunci.

— Îi spun mamei să tacă din gură, zise Amaka. Ține-ți gura dacă nu vrei să-ți pierzi slujba, pentru că poți fi concediată fiam, uite-așa. Amaka pocni din degete ca să arate cât de repede puteau s-o dea afară pe tușica Ifeoma.

— Ar trebui s-o concedieze, ca să putem pleca în America, spuse Obiora.

— Mechie onu, spuse Amaka. Taci din gură.

— America? M-am uitat de la Amaka la Obiora.

— Tușa Phillipa o cheamă pe mama să se ducă acolo. Cel puțin acolo oamenii sunt plătiți la timp, spuse Amaka cu amărăciune, de parcă ar fi acuzat pe cineva de ceva.

— Iar munca mamei va fi recunoscută în America, fără alte tâmpenii politice, spuse Obiora dând din cap afirmativ, aprobându-se singur, în caz că n-avea cine.

— Ți-a zis mama că pleacă undeva, gbo? Acum Amaka bătea în scaun cu mișcări rapide.

— Știi de când îi tot analizează dosarul? întrebă Obiora. Trebuia să fie lector principal de câțiva ani buni.

— Ți-a spus asta tușica Ifeoma? am întrebat prostește, fără să fiu măcar sigură ce vreau să spun, pentru că nu știam ce altceva să spun, pentru că nu-mi mai puteam imagina viața fără tușica Ifeoma, fără Nsukka.

N-au răspuns nici Obiora, nici Amaka. Se uitau unul la altul în liniște și aveam senzația că nu vorbiseră cu mine de fapt. M-am dus afară și m-am rezemat de balustrada de pe verandă. Plouase toată noaptea. Jaja îngenunchease în grădină și scotea buruienile. Nu mai era nevoie să ude, pentru că se ocupa cerul de asta. Mușuroaie de furnici răsăriseră în pământul roșiatic afânat din grădină, ca niște castele în miniatură. Am tras adânc aer în piept și l-am ținut acolo, să savurez mirosul frunzelor verzi spălate de ploaie, așa cum îmi imaginam că savurează un fumător ultimul fum din țigară. Tufele de allamanda care mărgineau grădina erau înflorite din plin, cu flori galbene, cilindrice.

Chima trăgea de flori și-și înfigea degetele în ele, unul după altul. Îl priveam cercetând floare după floare, căutând o floare mică, să-i încapă pe degetul mic.

În seara aceea, părintele Amadi se opri pe la noi în drum spre stadion. Voia să ne ia pe toți cu el. Antrena niște băieți din Ugwu Agidi, pentru campionatele locale de sărituri în înălțime. Obiora împrumutase un joc video de la un vecin de sus și băieții erau toți îngrămădiți pe canapea în fața televizorului, în camera de zi. Nu voiau să meargă la stadion, pentru că trebuiau să înapoieze jocul în scurt timp.

Amaka râse când părintele îi spuse să vină.

— Nu încercați să fiți amabil, părinte, știți că preferați să fiți singur cu iubita dumneavoastră, spuse ea. Și părintele Amadi zâmbi și nu spuse nimic.

M-am dus singură cu el. Aveam gura încleștată din cauza stingherelii în timp ce conducea spre stadion. Am fost recunoscătoare că n-a spus nimic despre afirmația Amakăi și în loc de asta a vorbit despre ploile parfumate și a cântat odată cu corul igbo puternic de pe caseta lui din mașină. Băieții din Ugwu Agidi erau deja acolo când am ajuns la stadion. Erau versiuni mai înalte și mai mature ale băieților pe care îi văzusem data trecută; pantalonii lor plini de găuri erau la fel de tociți, iar tricourile la fel de zdrențuite. Părintele Amadi ridică vocea – își pierdea muzicalitatea când făcea asta – în timp ce îi încuraja și le arăta ce puncte slabe au. Când nu se uitau, ridica bara mai sus, apoi striga: „Încă o dată, gata, start”, iar ei săreau peste ea, unul după altul. O mai ridică de vreo câteva ori până când se prinseră și îi spuseră: „Ai! Ai! Fada{24}”. Râse și le spuse că el crede că pot sări mai sus decât cred ei că pot. Și că tocmai îi demonstraseră că are dreptate.

Era exact ce făcea și tușica Ifeoma cu verișorii mei, mi-am dat atunci seama, fixându-le limite tot mai sus, prin felul în care vorbea cu ei, prin așteptările pe care le avea de la ei. Făcea asta tot timpul, crezând că sunt în stare să sară și mai sus. Și ei reușeau. Cu mine și cu Jaja era altfel. Noi nu săream peste bară pentru că știam că putem, ci pentru că eram îngroziți că nu vom reuși.

— Ce-ți umbrește fruntea? mă întrebă părintele Amadi, așezându-se lângă mine. Umărul lui îl atingea pe al meu. Mirosul nou de sudoare și cel vechi, de parfum, îmi umplură nările.

— Nimic.

— Atunci vorbește-mi despre acest nimic.

— Credeți în băieții aceștia, am articulat în sfârșit.

— Da, spuse el privindu-mă. Iar ei n-au nevoie să cred în ei, cât am eu personal nevoie de asta.

— De ce?

— Pentru că am nevoie să cred în ceva ce nu pun niciodată la îndoială. Luă sticla de apă și bău cu sete din ea. I-am privit mișcările gâtului în timp ce înghițea apa. Aș fi vrut să fiu eu apa, să pătrund în el, să fiu cu el. Nu fusesem niciodată atât de invidioasă pe apă. Ochii lui îi surprinseră pe ai mei și mi-am ferit privirea, întrebându-mă dacă-mi văzuse dorința în ochi.

— Părul tău trebuie împletit, spuse el.

— Părul meu?

— Da. Te voi duce la femeia care-i împletește părul mătușii tale, la piață.

Atunci se întinse și-mi atinse părul. Mama îmi împletise părul la spital, dar, din cauza durerilor îngrozitoare de cap pe care le avusesem, nu îmi strânsese codițele foarte tare. Începeau să se desfacă, și părintele Amadi își trecu mâna peste codițele mele slăbite din legături, netezindu-mi părul cu mișcări tandre. Mă privea drept în ochi. Era prea aproape. Atingerea lui era atât de ușoară că voiam să-mi las capul pe mâna lui, să-i simt apăsarea mâinii. Voiam să mă las cu totul peste el. Voiam să-i simt mâna apăsată pe capul meu, pe abdomen, ca să simtă căldura care îmi străbătea trupul.

Dădu drumul părului meu și l-am privit ridicându-se și fugind înapoi spre băieți pe teren.

Era foarte devreme când mișcările Amakăi m-au trezit în dimineața următoare; în cameră încă nu pătrunseseră razele violete ale zorilor. În licărirea slabă ce venea de la lumina de pe stradă am văzut-o legându-și șalul în jurul pieptului. Ceva nu era în regulă; nu-și legase șalul doar ca să meargă la toaletă.

— Amaka, o gini?

— Ascultă, spuse ea.

Am deslușit vocea tușicăi Ifeoma de pe verandă și m-am întrebat ce face așa devreme. Apoi am auzit cântecele. Era cântatul măsurat al unui grup mare de oameni și venea de afară.

— Studenții se revoltă, spuse Amaka.

M-am ridicat și am urmat-o în camera de zi. Ce însemna asta, că studenții se revoltă? Eram în pericol? Jaja și Obiora erau pe verandă cu tușica Ifeoma. Simțeam aerul rece și aspru pe mâinile mele goale de parcă se ținea de picături de ploaie care nu voiau să cadă.

— Stingeți luminile de afară, spuse tușica Ifeoma. Dacă trec și văd lumina, s-ar putea să arunce cu pietre încoace.

Amaka stinse luminile. Scandările se auzeau mai limpede acum, tare și rezonant. Trebuiau să fie cel puțin cinci sute de oameni. „Administratorul unic să plece. N-are pantaloni, oh! Șeful statului să plece! N-are pantaloni, oh! Unde e apa curentă? Unde e lumina? Unde e benzina?

— Strigă atât de tare că am crezut că sunt chiar în fața casei, spuse tușica Ifeoma.

— Vor veni aici? am întrebat.

Tușica Ifeoma mă luă de umeri cu o mână și mă trase înspre ea. Mirosea a pudră de talc.

— Nu, nne, suntem bine. Cei care ar trebui să-și facă griji sunt cei care locuiesc lângă vicecancelar. Data trecută, studenții au dat foc mașinii unui profesor principal.

Scandările se auzeau mai tare, dar nu păreau mai aproape. Studenții se învioraseră acum. Fumul se ridica în vălătuci groși, opaci care se amestecau pe cerul înstelat. Scandările erau presărate de sunete de sticlă spartă.

— Nu vrem decât să plece administratorul unic! Nu vrem decât să plece! Nu pleacă? E de rău!

Strigăte și țipete acompaniau scandările. O voce solo se ridică, și mulțimile aclamară. Vântul rece de noapte, greu de miros de ars, aducea unde clare din vocea rezonantă ce vorbea într-o engleză stricată, la o stradă distanță.

— Mari Lei și Leoaice! Vrem oameni care poartă izmene curate, nu-i așa? Abi, șeful statului, ei poartă izmene obișnuite, să nu mai vorbim de curat? Nu!

— Uite, spuse Obiora, coborându-și vocea de parcă grupul de vreo patruzeci de studenți care treceau pe acolo l-ar fi putut auzi. Arătau ca un râu întunecat și repede, iluminat de torțele și bețele aprinse pe care le purtau în mâini.

— Poate vor să-i ajungă pe restul din campus, spuse Amaka, după ce trecură studenții.

Am mai stat să ascultăm o vreme, până când tușica Ifeoma ne spuse că trebuie să intrăm și să ne culcăm la loc.

Tușica Ifeoma veni acasă în după-amiaza aceea cu noutăți despre revoltă. Fusese cea mai violentă din ultimii câțiva ani, de când revoltele deveniseră evenimente obișnuite. Studenții dăduseră foc casei administratorului unic; până și casa de oaspeți din spatele casei mari arsese până în temelie. Șase mașini ale universitarilor fuseseră arse și ele.

— Am auzit că administratorul unic și soția lui au fost scoși pe ascuns în portbagajul unui Peugeot 404, o di egwu, spuse tușica Ifeoma fluturând o circulară.

Când am citit-o, am simțit un disconfort puternic în piept, ca arsurile pe care le simțeam după ce mâncam akara gras. Era semnată de secretar. Universitatea era închisă până la noi dispoziții, din cauza pagubelor provocate proprietății universității și a atmosferei de dezordine. Mă întrebam ce semnifică asta; dacă înseamnă că tușica Ifeoma va pleca în curând și dacă înseamnă că nu vom mai veni niciodată la Nsukka.

În timpul somnului de după-amiază, am visat că unicul administrator îi turna apă fiartă pe picioare tușicăi Ifeoma, în cada noastră de acasă, din Enugu. Apoi tușica Ifeoma a sărit din cadă și, ca-n vise, a sărit în America. Nu s-a uitat înapoi când am strigat după ea ca să se oprească.

Încă mă mai gândeam la visul meu, în timp ce stăteam cu toții în camera de zi, seara, uitându-ne la televizor. Am auzit o mașină intrând în curte și parcând în fața casei și mi-am încleștat mâinile tremurânde, sigură că e părintele Amadi. Dar, după bătaia din ușă, nu părea să fie el; era tare, nepoliticoasă, invazivă.

Tușica Ifeoma sări de pe scaun la ușă.

— Onyezi? Cine vrea să-mi dărâme ușa?

Crăpă ușor ușa, dar două mâini mari se întinseră și împinseră ușa la o parte.

Capetele celor patru inși care năvăliseră în apartament atingeau tocul ușii. Dintr-odată, apartamentul păru foarte înghesuit, prea neîncăpător pentru uniformele și caschetele albastre pe care le purtau, pentru mirosul îmbibat de țigară și transpirație care intră odată cu ei, pentru mușchii umflați care se vedeau pe sub haine.

— Ce se întâmplă? Cine sunteți? întrebă tușica Ifeoma.

— Am venit să vă percheziționăm casa. Căutăm documente concepute pentru a sabota pacea din universitate. Avem informații că ați colaborat cu grupările radicale de studenți care au orchestrat revoltele.

Vocea suna mecanic, ca vocea cuiva care recită ceva scris. Bărbatul care vorbea avea însemne tribale pe tot obrazul; nu părea să mai aibă nicio zonă de piele fără linii vopsite. Ceilalți trei bărbați intrară brusc în apartament în timp ce vorbea. Unul deschise sertarele de la bufet, lăsându-le pe toate deschise. Doi merseră în dormitoare.

— Cine v-a trimis aici? întrebă tușica Ifeoma.

— Suntem de la o unitate specială de securitate din Port Harcourt.

— Aveți să-mi arătați vreun document? Nu puteți intra așa, pur și simplu, la mine în casă.

— Uită-te la această yeye, femeie, hăi! Am spus că suntem de la o unitate specială de securitate. Însemnele tribale se arcuiră și mai puternic când se încruntă și o împinse într-o parte pe tușica Ifeoma.

— Cum să veniți și intrați așa? Unde mai văz’t aș’ ceva? spuse Obiora ridicându-se, iar frica din ochii nu-i fusese complet mascată de accentele masculine neobrăzate din engleza stricată în care vorbise.

— Obiora, nodu ani, spuse tușica Ifeoma cu calm, și Obiora se așeză repede la loc. Părea ușurat că i se ceruse să stea locului. Tușica Ifeoma ne spuse să rămânem unde suntem, să tăcem din gură și apoi îi urmă pe bărbați în camere. Nu s-au uitat în sertarele pe care le deschideau, doar au aruncat hainele și orice mai găseau în ele, pe jos. Au întors pe dos toate cutiile și valizele din camera tușicăi Ifeoma, dar n-au cotrobăit în ele ca să vadă ce conțin. Au împrăștiat tot, dar n-au percheziționat. Când au plecat, bărbatul cu desenele tribale pe față îi spuse tușicăi Ifeoma, arătându-i un deget cioturos cu o unghie încovoiată:

— Ai grijă, ai mare grijă!

Am stat nemișcați până când n-am mai auzit mașina.

— Trebuie să mergem la poliție, spuse Obiora.

Tușica Ifeoma zâmbi; mișcarea buzelor nu-i lumină fața.

— De acolo au venit. Toți lucrează mână în mână.

— De ce te acuză că ai încurajat revolta, tușico? întrebă Jaja.

— E o tâmpenie. Vor să mă sperie. De când au nevoie studenții ca o persoană să le spună când să se revolte?

— Nu-mi vine să cred că tocmai au intrat cu forța la noi în casă și au întors totul cu fundul în sus, spuse Amaka. Nu-mi vine să cred!

— Slavă Domnului că Chima doarme, spuse tușica Ifeoma.

— Ar trebui să plecăm, spuse Obiora. Mamă, ar trebui să plecăm. Ai mai vorbit de data trecută cu tușica Phillipa?

Tușica Ifeoma dădu din cap că nu. Așeza la loc cărțile și șervetele de masă din sertarele de la bufet. Jaja merse s-o ajute.

— Ce vrei să spui, să plecăm? De ce trebuie să fugim din propria noastră țară? De ce nu putem face ceva? întrebă Amaka.

— Să facem ce? Obiora avea o expresie de batjocură.

— Deci trebuie să fugim? Asta e răspunsul, să fugim? întrebă Amaka cu o voce stridentă.

— Nu înseamnă să fugim. Înseamnă să fim realiști. Până când ajungem la universitate, profesorii buni se satură de atâtea absurdități și pleacă în străinătate.

— Tăceți din gură, amândoi, și haideți să facem ordine aici, se răsti tușica Ifeoma. Era prima dată când nu se uita cu mândrie și plăcere la discuțiile dintre verii mei.

O râmă se târa în cada de la baie, lângă scurgere, când m-am dus să fac baie dimineața. Trupul ei maro-purpuriu contrasta cu albul căzii. Țevile erau vechi, îmi spusese Amaka, și în fiecare sezon ploios râmele își găseau drum până în cadă. Tușica Ifeoma scrisese departamentului de lucrări despre țevi, dar, bineînțeles, dura secole până când cineva se ocupa de această problemă. Obiora spuse că îi place să studieze râmele; descoperise că mureau dacă turnai sare peste ele. Dacă le tăiai în două, fiecare parte creștea pur și simplu la loc, formând o nouă râmă.

Înainte să mă sui în cadă, am luat vietatea ca de sârmă pe o crenguță ruptă dintr-o mătură și am aruncat-o în toaletă. Nu puteam să trag apa, că nu era nimic de tras apa, ar fi fost doar risipă de apă. Băieții vor trebui să facă pipi uitându-se la râma plutind în vasul de toaletă.

Când mi-am terminat baia, tușica Ifeoma îmi puse un pahar cu lapte. Îmi feliase și okpa, și feliile roșii de ardei erau separate de feliile galbene.

— Cum te simți, nne? mă întrebă.

— Sunt bine, tușico. Nici măcar nu-mi aminteam că la un moment dat sperasem să nu mai deschid ochii niciodată, nu-mi aminteam nici focul ce îmi sălășluise odată în trup. Am ridicat paharul și m-am uitat la laptele de o culoare curioasă, bej și consistență granuloasă.

— Lapte de soia de casă, spuse tușica Ifeoma. Foarte hrănitor. Îl vinde unul dintre lectorii noștri specializați în agricultură.

— Are gust de apă de cretă, spuse Amaka.

— De unde știi, ai băut vreodată apă de cretă? întrebă tușica. Râse, dar i-am văzut liniile, fine ca niște piciorușe de păianjen, în jurul gurii, și privirea pierdută.

— Pur și simplu, nu-mi mai permit lapte, adăugă obosită. Ar trebui să vedeți cum urcă prețurile la lapte praf în fiecare zi, de parcă cineva le fugărește.

Sună soneria. Stomacul mi se strânse când am auzit, deși știam că părintele Amadi de obicei bătea încet la ușă.

Era o studentă de-a tușicăi Ifeoma, într-o pereche de blugi strâmți. Avea pielea deschisă pe față, dar culoarea era de la cremele de albire – avea mâinile de culoarea neagră ca Bournvita fără lapte. Ducea în mână un pui gri uriaș. E un simbol prin care anunța oficial că se mărită, spuse ea. Când logodnicul ei aflase de noua închidere a universității, îi spusese că nu o mai poate aștepta până când absolvă facultatea, din moment ce nu știa nimeni când se redeschide universitatea. Nunta avea să fie luna viitoare. Nu-i spunea pe nume, îl numea „dim”, „soțul meu”, pe tonul plin de mândrie al cuiva care câștigase un premiu, și-și scutura părul împletit, vopsit roșcat-auriu.

— Nu știu dacă mă întorc la facultate când se redeschide. Vreau să fac mai întâi un copil. Nu vreau ca dim să creadă că s-a căsătorit cu mine ca să aibă o casă goală, spuse ea, cu un râs strident, de fetiță. Înainte să plece, și-a scris adresa tușicăi Ifeoma, ca să-i trimită invitația la nuntă.

Tușica Ifeoma rămase în picioare, uitându-se la ușă.

— N-a fost niciodată extrem de strălucită, așa că n-ar trebui să mă întristez, spuse ea pe gânduri, și Amaka râse și spuse:

— Mamă!

Puiul cârâia. Stătea pe o parte, pentru că avea picioarele legate.

— Obiora, te rog taie puiul ăsta și pune-l în congelator înainte să slăbească, din moment ce n-are deloc ce mânca pe-aici, spuse tușica Ifeoma.

— Au oprit curentul electric prea des în ultima săptămână. Eu zic să mâncăm tot puiul astăzi, spuse Obiora.

— Ce-ar fi să mâncăm jumătate și să punem cealaltă jumătate în congelator și să ne rugăm ca NEPA să ne dea curent ca să nu se strice, spuse Amaka.

— De acord, spuse tușica Ifeoma.

— Îl tai eu, spuse Jaja, și ne-am întors cu toții să ne holbăm la el.

— Nna m, n-ai mai tăiat niciodată pui până acum, așa-i? întrebă tușica Ifeoma.

— Nu, dar pot să-l tai.

— Fie, spuse tușica Ifeoma, și m-am întors să mă uit la ea, uimită de ușurința cu care spusese asta. Era cu mintea în altă parte, pentru că se gândea la studenta ei? Oare credea serios că Jaja era în stare să taie puiul?

L-am urmat pe Jaja afară în curte, l-am privit prinzând aripile păsării sub picior. Lăsă capul păsării pe spate. Cuțitul luci la întâlnirea cu razele soarelui, scoțând scânteieri. Puiul nu mai cârâia; poate că se hotărâse să accepte inevitabilul. Nu m-am uitat când Jaja i-a retezat capul plin de pene, dar am privit puiul dansând pe ritmurile frenetice ale morții. Dădea din aripile gri prin praful roșiatic zbătându-se de colo-colo. În cele din urmă, căzu într-un nor de pene mânjite. Jaja îl ridică și-l azvârli în ligheanul cu apă fiartă pe care-l adusese Amaka. Avea Jaja o precizie și o hotărâre în gesturi, rece, clinică. S-a apucat să smulgă repede penele și n-a spus nimic până când puiul ajunse o formă subțire, acoperită de piele alb-gălbuie. Nu-mi dădusem seama niciodată cât de lung e gâtul unui pui înainte să fie retezat.

— Dacă tușica Ifeoma pleacă, atunci vreau să plec și eu cu ei, spuse el.

N-am spus nimic. Aveam atâtea lucruri de spus și erau tot atâtea pe care nu voiam să le spun. Doi vulturi plutiră deasupra și apoi aterizară în curte, suficient de aproape că aș fi putut să îi prind, dacă săream repede. Gâturile pleșuve le străluceau în lumina soarelui de dimineață.

— Vedeți cum vin acum vulturii? întrebă Obiora. El și Amaka ieșiseră lângă ușă. Devin din ce în ce mai flămânzi. Nimeni nu mai taie pui zilele astea, așa că nu prea mai au de unde mânca măruntaie. Luă o piatră de jos și o aruncă înspre vulturi. Zburară și se cocoțară pe crengile mangotierului, nu prea departe.

— Papa-Nnukwu obișnuia să spună că vulturii și-au pierdut prestigiul, spuse Amaka. Pe vremuri, oamenii îi plăceau, pentru că atunci când coborau pe pământ să mănânce măruntaiele animalelor sacrificate însemna că zeii sunt mulțumiți.

— În zilele noastre, ar trebui să aibă bunul-simț să aștepte să terminăm de tăiat puiul, înainte să coboare, spuse Obiora.

Părintele Amadi veni după ce Jaja tăiase puiul, iar Amaka pusese jumătate într-o pungă de plastic, la congelator. Tușica Ifeoma zâmbi când părintele Amadi îi spuse că are de gând să mă ducă să-mi fac părul.

— Faci treaba în locul meu, părinte, mulțumesc, spuse ea. Salut-o pe Mama Joe. Spune-i că vin și eu în curând să-mi împletesc părul de Paști.

În baraca Mamei Joe din piața Ogige abia încăpeau scaunul mai înalt pe care stătea ea și cel mic din fața ei. M-am așezat pe scaunul cel mic. Părintele Amadi rămase afară, lângă cărucioarele și porcii, și oamenii, și puii care treceau prin față, pentru că nu încăpea înăuntru cu umerii lui lați. Mama Joe purta o pălărie de lână, cu toate că sudoarea îi făcuse pete gălbui pe sub mânecile bluzei. În barăcile alăturate lucrau femei și copii, răsucind păr, țesând păr, împletind păr cu fire de ață. Pe scaunele strâmbe din fața barăcilor erau așezate tăblii de lemn pe care scria, cu litere de tipar, MAMA CHINEDU COAFOR SPECIAL sau MAMA BOMBOY PĂR INTERNAȚIONAL. Femeile și copiii strigau la fiecare femeie care trecea pe acolo. „Haide să-ți împletim părul!” „Haide să te facem frumoasă!” „Îl voi împleti bine pentru tine!” De cele mai multe ori, femeile se scuturau de mâinile care trăgeau de ele și mergeau mai departe.

Mama Joe mă primi de parcă îmi împletea părul de când mă știu. Dacă eram nepoata tușicăi Ifeoma, atunci eram deosebită. Voia să știe ce face tușica Ifeoma.

— N-am văzut-o pe femeia asta de treabă de aproape o lună. Aș fi în fundul gol dacă n-ar fi tușica ta, să-mi dea mie hainele ei vechi. Știu că nici ea nu are cine știe ce. Se străduiește așa de tare să-i crească așa cum se cade pe copiii ăia. Kpau! Femeie tare! spuse Mama Joe. Dialectul ei igbo suna straniu, sărea peste cuvinte; era greu de înțeles. Îi spuse părintelui Amadi că e gata într-o oră. Cumpără o sticlă de coca-cola și o așeză la piciorul scaunului meu înainte să plece.

— E fratele tău?

— Nu. E preot. Am vrut să adaug că e omul a cărui voce îmi dictează visurile.

— Ai spus că e părinte?

— Da.

— Un părinte catolic adevărat?

— Da. Mă întrebam dacă există și preoți catolici neadevărați.

— Toată bărbăția asta irosită, spuse ea, pieptănându-mi părul gros cu blândețe. Puse pieptenele jos și descâlci capetele cu degetele. Mă simțeam ciudat, pentru că întotdeauna mama îmi împletise părul.

— Vezi cum se uită la tine? Asta înseamnă ceva, îți spun eu.

— Aa, am spus, pentru că nu știam ce se aștepta Mama Joe să spun. Dar deja striga ceva către Mama Bomboy de pe partea cealaltă a aleii. În timp ce-mi împletea părul, pălăvrăgea întruna cu Mama Bomboy și cu Mama Caro, a cărei voce o auzeam, dar pe care n-o vedeam, pentru că era la câteva barăci distanță. Coșul acoperit de la intrarea în baraca Mamei Joe se mișcă. O cochilie maronie și spiralată se târî de dedesubt. Aproape c-am sărit în sus – nu știam că acel coș era plin de melci vii pe care Mama Joe îi avea de vânzare. Se ridică, recuperă melcul și-l puse la loc.

— Doamne apără și păzește! murmură ea. Ajunsese la ultima codiță când o femeie veni la baraca ei și vru să vadă melcii. Mama Joe dădu la o parte coșul de deasupra.

— Sunt mari, spuse ea. Copiii surorii mele i-au adunat astăzi în zori de lângă lacul Adada.

Femeia ridică încet coșul și-l scutură, căutând cochilii mai mici ascunse pe sub cele mari. Într-un final, spuse că oricum nu sunt chiar așa de mari și plecă.

Mama Joe strigă după femeie:

— Cine n-are poftă de mâncare nu trebuie să le-o strice și altora! Nu vei găsi melci așa de mari nicăieri în toată piața!

Apucă un melc întreprinzător care se târa din coșul deschis. Îl aruncă înapoi și murmură „Doamne apără și păzește”. Eram curioasă dacă era același melc cel care se târa afară și care era apoi aruncat la loc și apoi iar se târa afară. Perseverent. Aș fi vrut să cumpăr tot coșul ca să eliberez melcul ăla.

Mama Joe îmi termină părul înainte să se întoarcă părintele Amadi. Îmi dădu o oglindă roșie, crăpată neted în două, așa că îmi vedeam noua coafură pe bucăți.

— Mulțumesc. E frumos, am spus.

Se întinse să îndrepte o codiță care nu avea nevoie să fie îndreptată.

— Un bărbat nu aduce o fată tânără să-și facă părul decât dacă o iubește pe fata aia, ascultă-mă pe mine. Nu se întâmplă, spuse ea.

Am aprobat din cap, pentru că, din nou, nu știam ce-aș putea spune.

— Nu se întâmplă, repetă Mama Joe, de parcă aș fi contrazis-o.

Un gândac ieși din spatele scaunului ei și îl strivi cu piciorul gol.

— Doamne apără și păzește!

Scuipă în palmă, își frecă mâinile, trase coșul mai aproape și se apucă să așeze melcii. Mă întrebam dacă își scuipase în mână înainte să înceapă să-mi aranjeze părul. O femeie cu un șal albastru înfășurat pe corp și cu o geantă vârâtă la subsuoară cumpără tot coșul de melci chiar înainte să vină părintele Amadi să mă ia. Mama Joe îi spuse „nwanyi oma”, chiar dacă nu era frumoasă deloc și mi-am imaginat melcii prăjiți crocant plutind în oala de supă a femeii.

— Mulțumesc, i-am spus părintelui Amadi în timp ce mergeam la mașină. O plătise pe Mama Joe atât de bine încât protestase, fără convingere, și spusese că n-ar trebui să ia atâția bani pentru că-i împletise părul nepoatei mătușii Ifeoma.

Părintele Amadi îmi respinse mulțumirile în felul lui blând, de parcă și-ar fi făcut doar datoria.

— O maka, îți pune fața în valoare, îmi spuse, privindu-mă. Știi, încă tot nu avem pe nimeni să joace rolul Fecioarei Maria în piesă. Ar trebui să încerci. Când eram la seminar, întotdeauna rolul Fecioarei era jucat de cea mai frumoasă fată de la școala mănăstirii.

Am tras adânc aer în piept și m-am rugat să nu mă bâlbâi.

— Nu știu să joc teatru. N-am jucat niciodată.

— Poți încerca, spuse el. Răsuci cheia în contact, și mașina porni scuturându-se și scârțâind. Înainte să iasă pe strada aglomerată de la piață, se uită la mine și spuse: Poți să faci orice vrei, Kambili.

În timp ce conducea, am cântat împreună refrene de melodii igbo. Mi-am înălțat vocea, până când deveni limpede și melodioasă ca a lui.

Semnul verde de la biserică era iluminat cu lumini albe. Cuvintele „CAPELA CATOLICĂ ST. PETRU, UNIVERSITATEA NIGERIA” păreau a clipi atunci când Amaka și cu mine am pășit în biserica impregnată cu mireasmă de tămâie. M-am așezat lângă ea în prima strană, cu coapsele lipite una de alta. Veniserăm singure; tușica Ifeoma fusese la slujba de dimineață împreună cu ceilalți.

Capela St. Petru nu avea candelele uriașe sau altarul de marmură sculptată de la St. Agnes. Femeile nu-și puneau baticurile pe cap cum se cuvine, ca să-și acopere cât mai mult părul. Unele își puneau doar un voal negru transparent pe cap; altele purtau pantaloni sau chiar și blugi. Papa ar fi fost scandalizat. Părul unei femei trebuie să fie acoperit în casa Domnului și o femeie nu trebuie să poarte haine de bărbat, mai cu seamă în casa Domnului, ar fi spus el.

Mi-am imaginat crucifixul simplu de lemn legănându-se înainte și înapoi în timp ce părintele Amadi înălță ostia pentru consacrare. Avea ochii închiși și știam că nu se mai află în spatele altarului drapat în pânză albă de bumbac, că era în alt loc, pe care numai el și Dumnezeu îl știu. Îmi dădu împărtășania și când îmi atinse în treacăt limba cu degetul am vrut să mă arunc la picioarele lui. Dar cântecul răsunător al corului mă susținu și mă întări să mă întorc la locul meu.

După ce rostirăm Rugăciunea Mântuitorului, părintele Amadi nu spuse „Oferiți-vă unul altuia semnul păcii”. În loc de asta, începu să cânte un cântec igbo.

— Ekene nke udo – ezigbo nwanne m nye m aka gi. „Salutul păcii – dragă frate, dragă soră, dă-mi mâna”.

Oamenii se luară de mâini și se îmbrățișară. Amaka mă îmbrățișă, apoi se întoarse să strângă în brațe familia care stătea în spate. Părintele Amadi îmi zâmbi de la altar, iar buzele i se mișcară. Încă mă mai gândeam la asta, întrebându-mă ce spusese, în timp ce ne conduse acasă pe mine și pe Amaka, după slujbă.

Îi aminti verișoarei mele că nu primise de la ea numele de confirmare. Avea nevoie de asta, ca să facă o listă cu toate numele și s-o dea capelanului să se uite peste ea, până a doua zi, sâmbătă. Amaka spuse că n-o interesează să-și aleagă un nume englezesc, iar părintele Amadi râse și se oferi s-o ajute să-și aleagă un nume dacă vrea. M-am uitat pe geam în timp ce mergeam cu mașina. Nu era curent electric, așa că întreg campusul arăta de parcă era acoperit de o pătură albastră gigantică. Străzile pe lângă care treceam erau ca niște tunele întunecate de gardurile-vii de pe fiecare parte. Lumini galben-aurii de la lămpile pe gaz licăreau în ferestre și pe verandele caselor, ca sute de ochi de pisici sălbatice.

Tușica Ifeoma stătea pe un scaun în verandă, față în față, cu o prietenă de-a ei. Obiora stătea pe preș, așezat între două lămpi pe gaz. Ambele erau date încet, răspândind umbre pe toată veranda. Amaka și cu mine am salutat-o pe prietena mătușii Ifeoma care purta o rochie boubou colorată și avea părul tuns scurt, natural. Zâmbi și spuse Kedu?

— Mamă, părintele Amadi îți transmite salutări. N-a putut să rămână, îi vin oameni în vizită la casa parohială. Făcu un gest să ia lampa pe gaz.

— Păstrează lampa. Jaja și Chima au aprins o lumânare înăuntru, închide ușa să nu intre insectele după tine, spuse tușica Ifeoma.

Mi-am dat eșarfa jos și m-am așezat lângă tușica Ifeoma, privind insectele îngrămădindu-se în jurul lămpii. Erau o mulțime de gândaci minusculi, cu ceva ieșit în afară pe spate, de parcă uitaseră să-și închidă aripile de tot. Nu erau la fel de activi ca musculițele galbene, care câteodată zburau de lângă lampă, prea aproape de ochii mei. Tușica Ifeoma povestea cum veniseră agenții de securitate la ea acasă. Lumina obscură îi estompa trăsăturile. Făcea pauze dese, ca să adauge suspans povestirii, și chiar dacă prietena ei îi tot spunea Gini mezia? Și, după aceea ce s-a întâmplat?” – tușica Ifeoma spunea Chelu nu „ai răbdare” – și nu se grăbea.

Prietena ei tăcu multă vreme după ce tușica Ifeoma își termină povestea. Atunci, greierii părură să preia conversația; muzica lor gălăgioasă părea foarte aproape, deși puteau la fel de bine să se audă de la mare depărtare.

— Ai auzit ce s-a întâmplat cu fiul profesorului Okafor? întrebă într-un târziu prietena tușicăi Ifeoma. Vorbea mai mult în igbo decât în engleză, dar toate cuvintele englezești îi ieșeau cu un puternic accent britanic, nu ca al lui Papa, care îi ieșea numai când vorbea cu albi și câteodată sărea câteva cuvinte, astfel încât jumătate de frază suna nigeriană și cealaltă jumătate englezește.

— Care Okafor? întrebă tușica Ifeoma.

— Okafor care locuiește pe Bulevardul Fulton. Fiul lui, Chidifu.

— Cel care e prieten cu Obiora?

— Da, acela. A furat subiectele de examen ale tatălui său și le-a vândut studenților lui.

— Ekwuzina! Băiatul acela mic?

— Da. Acum că s-a închis universitatea, studenții au venit acasă la ei să-l hărțuiască pe băiat să le dea banii. Firește că i-a cheltuit. Okafor l-a bătut pe fiul său ieri de i-a rupt dintele din față. Totuși, e același Okafor care nu spune cu voce tare ce nu merge bine în universitatea asta, care face orice ca să obțină favoruri de la marii ștabi din Abuja. El e cel care face listele cu lectorii care nu sunt loiali. Am auzit că ne-a trecut și pe noi două pe listă.

— Și eu am auzit același lucru. Mana, ce legătură are asta cu Chidifu?

— Păi, trebuie să tratezi durerile cauzate de cancer sau cancerul în sine? Nu ne permitem să le dăm bani de buzunar copiilor noștri. Nu ne permitem să mâncăm carne. Nu ne permitem pâine. Așa că fiul tău fură, iar asta te ia prin surprindere? Trebuie să încerci să vindeci cancerul, pentru că altfel durerile vor reveni mereu.

— Mba, Chiaku. Nu poți scuza hoția.

— Nu caut scuze. Spun doar că Okafor n-ar trebui să fie surprins și n-ar trebui să-și irosească energia rupând bățul pe spatele bietului copil. Asta se întâmplă când stai deoparte și nu faci nimic împotriva tiraniei. Copilul tău se transformă într-un străin.

Tușica Ifeoma oftă din greu și se uită la Obiora, întrebându-se dacă și el s-ar putea transforma în ceva ce i-ar fi greu să recunoască.

— Am vorbit cu Phillipa zilele trecute, spuse ea.

— Da? Cum e? Cum se poartă cu ea tărâmul oyinbo?

— E bine.

— Și viața de cetățean de mâna a doua în America?

— Chiaku, sarcasmul tău e nelalocul lui.

— Dar așa e. În toți anii mei la Cambridge am fost o maimuță care-și dezvoltase capacitatea de gândire.

— Acum nu mai e chiar așa.

— Asta spun ei! În fiecare zi, doctorii noștri merg acolo și sfârșesc prin a spăla vase pentru oyinbo, pentru că oyinbo nu cred că noi studiem medicina cum trebuie. Avocații noștri merg acolo și conduc taxiuri, pentru că oyinbo nu au încredere în pregătirea lor în drept.

Tușica Ifeoma interveni repede, întrerupându-și prietena.

— I-am trimis Phillipei CV-ul meu.

Prietena ei își așeză capetele rochiei boubou una peste alta și le împinse între picioarele întinse. Privi afară, în noaptea întunecată, cu ochii micșorați, fie pentru să se gândea, fie într-o încercare de a vedea cât de departe sunt greierii.

— Deci, și tu, Ifeoma, spuse într-un final.

— Nu e vorba despre mine, Chiaku. Tușica Ifeoma făcu o pauză. Ce profesori vor avea Amaka și Obiora la universitate?

— Cei educați pleacă, cei care ar putea îndrepta nedreptățile, îi lasă pe cei slabi în urmă. Tiranii continuă să conducă întrucât cei slabi nu se pot opune. Cine va rupe lanțul?

— Astea sunt numai tâmpenii cu care să prostești masele, tușico Chiaku, spuse Obiora.

Vedeam tensiunea coborând de sus și învăluindu-ne pe toți. Plânsetul unui copil de sus tulbură liniștea.

— Du-te în camera mea și așteaptă-mă acolo, Obiora, spuse tușica Ifeoma.

Obiora se ridică și se duse. Avea un aer grav, de parcă tocmai își dăduse seama ce făcuse. Tușica Ifeoma își ceru iertare de la prietena ei. Dar după asta, n-a mai fost la fel. Insulta unui copil – unul de paisprezece ani – atârna între ele și le îngreuna limbile, iar discursul devenise trudnic. Prietena ei plecă la scurt timp, și Tușica Ifeoma se repezi înăuntru, de aproape răsturnă lampa. Am auzit plesnitul unei palme și apoi vocea ei ridicată.

— Nu te acuz pentru că nu ești de acord cu prietena mea. Dar nu îmi place felul în care ai făcut-o. Eu n-am crescut copii lipsiți de respect în casa asta, ai auzit? Nu ești singurul copil care a lipsit de la ore la școală. Nu tolerez tâmpeniile astea de la tine, clar? I na-anu? Apoi își coborî vocea. Am auzit cum s-a închis ușa de la camera ei.

— Eu am luat întotdeauna bătaie cu bățul la palmă, spuse Amaka, venind lângă mine pe verandă. Și Obiora a luat mereu bătaie la fund. Cred că mama s-a gândit că, dacă mă bate la fund, asta mi-ar putea afecta în vreun fel creșterea și poate nu mi-ar mai crește sânii sau așa ceva. Totuși, am preferat mereu bățul în locul palmelor, pentru că are o mână din oțel, ezi okwum. Amaka râse. După aceea, vorbeam ore întregi despre asta. Uram chestia asta. Trage-mi câteva și lasă-mă în pace. Dar nu, ea stă să-ți explice de ce ai luat bătaie și ce așteaptă în continuare de la tine ca să nu mai iei bătaie. Asta face acum cu Obiora.

M-am uitat în altă parte. Amaka îmi luă mâna într-a ei. Era caldă, ca mâna cuiva care tocmai s-a vindecat de malarie. Nu spuse nimic, dar aveam senzația că ne gândim la același lucru – cât de diferit era în cazul meu și al lui Jaja.

Mi-am dres glasul.

— Se pare că Obiora vrea cu tot dinadinsul să plece din Nigeria.

— E un prost, spuse Amaka. Mă strânse tare de mână înainte să-mi dea drumul.

Tușica Ifeoma curăța frigiderul care prinsese miros din cauza perioadelor îndelungate fără curent electric. Șterse băltoaca de zeamă de carne dezghețată de culoarea vinului, care cursese pe jos și apoi scoase pungile de carne și le așeză într-un castron. Bucățelele de carne de vită se făcuseră maro pestriț. Bucățile din puiul pe care îl tăiase Jaja se făcuseră de un galben intens.

— Atâta carne irosită, am spus.

Tușica Ifeoma râse.

— Irosită, kwa? O voi fierbe bine cu condimente și nu se va mai simți că este alterată.

— Mamă, ea vorbește ca o fiică de ștab ce este, spuse Amaka, și am fost recunoscătoare că nu s-a încruntat la mine, și, în loc de asta, copie râsul mamei ei.

Eram pe verandă, alegând orezul de pietricele. Stăteam pe jos, pe rogojini, dincolo de umbră, ca să simțim soarele blând de dimineață, ridicându-se după o noapte ploioasă. Orezul curat și cel neales era pus în două grămăjoare pe tăvile de email din fața fiecăruia, iar pietricele erau puse pe rogojină. Amaka împărțea orezul în porții mai mici ca să poată sufla pleava din ele după aceea.

— Problema cu orezul ăsta ieftin e că prin fierbere devine un fel de budincă, indiferent cât de puțină apă pui în el. Începi să te întrebi dacă ceea ce mănânci e garri sau orez, murmură Amaka, atunci când tușica Ifeoma ieși.

Am zâmbit. Nu mai simțisem niciodată prietenia pe care o simțeam stând lângă ea, ascultând casetele ei cu Fela și Onyeka, la micul radiocasetofon în care pusese baterii. Nu mai simțisem niciodată liniștea confortabilă pe care o împărtășeam în timp ce curățăm orezul cu grijă, pentru că boabele erau sfrijite și uneori arătau ca pietricelele sticloase. Chiar și aerul părea liniștit, deplasându-se ușor după ploaie. Norii începeau să se risipească, precum niște vălătuci de vată care ezită să se despartă unul de altul.

Un zgomot de mașină venind spre casa noastră ne tulbură liniștea. Știam că părintele Amadi are de lucru la birou dimineața, la capelă, și totuși speram să fie el. Mi-l imaginam pășind pe verandă, ținându-și sutana într-o mână, ca să poată urca repede scările joase, zâmbind.

Amaka se întoarse să vadă cine e.

— Mătușă Beatrice!

M-am întors ca fulgerul. Mama cobora dintr-un taxi galben cam rablagit. Ce căuta aici? Ce se întâmplase? De ce purta șlapii de cauciuc tocmai de la Enugu? Mergea încet, ținându-și șalul, care părea atât de lăbărțat că stătea să-i cadă dintr-o clipă într-alta. Părea să aibă bluza necălcată.

— Mamă, o gini? S-a întâmplat ceva? am întrebat îmbrățișând-o repede ca să pot apoi să mă trag înapoi și să-i examinez fața. Avea mâna rece.

Amaka o îmbrățișă și-i luă geanta.

— Mătușă Beatrice, nno.

Tușica Ifeoma ieși în grabă pe verandă, ștergându-și mâinile pe pantalonii scurți. O îmbrățișă pe mama, apoi o conduse în camera de zi, sprijinind-o așa cum ai sprijini un infirm.

— Unde e Jaja? întrebă mama.

— E afară cu Obiora, spuse tușica Ifeoma. Stai jos, nwunye m. Amaka, ia bani de la mine din geantă și fugi și ia un suc pentru mătușa ta.

— Nu-ți face griji. Beau apă, spuse mama.

— N-am avut curent și apa nu e rece.

— Nu contează, o voi bea așa. Mama se așeză cu grijă pe marginea unui scaun de ratan. Am văzut că are privirea opacă, în timp ce privea în jur. Mi-am dat seama că nu vede nici desenul cu rama crăpată, nici crinii africani proaspeți din vaza orientală.

— Nu știu dacă am capul cum trebuie, spuse ea, și-și apăsă fruntea cu dosul mâinii, așa cum faci când vrei să vezi dacă ai febră. M-am întors de la spital azi. Doctorul mi-a spus să mă odihnesc, dar i-am luat banii lui Eugene, l-am rugat pe Kevin să mă ducă până în parc. Am închiriat un taxi și am venit aici.

— Ai fost în spital? Ce s-a întâmplat? întrebă încet tușica Ifeoma.

Mama se uită de jur împrejur. Se uită fix la ceasul de perete un răstimp, acela cu secundarul rupt, apoi se întoarse spre mine.

— Știi măsuța aceea unde ținem Biblia familiei, nne? Tatăl tău a spart-o pe burta mea. Vorbea de parcă se referea la altcineva, de parcă masa n-ar fi fost din lemn masiv. Mi s-a scurs tot sângele pe jos, înainte să mă ducă la St. Agnes. Doctorul a zis că nu mai poate face nimic să-l salveze. Mama clătină încet din cap. Linii fine de lacrimi i se scurgeau pe obraji, de parcă se chinuiseră să-i iasă din ochi.

— Să-l salveze? șopti tușica Ifeoma. Ce vrei să spui?

— Eram gravidă în șase săptămâni.

— Ekwuzina! Nu mai spune asta! Ochii mătușii Ifeoma se lărgiră.

— Așa e. Eugene nu știa, nu-i spusesem încă, dar e adevărat. Mama alunecă jos. Stătea cu picioarele întinse în față. Era atât de lipsită de demnitate, dar m-am lăsat în jos și m-am așezat lângă ea, umăr lângă umăr.

Plânse vreme îndelungată. Plânse până când mâna cu care o țineam îmi amorți. Plânse până când tușica Ifeoma termină de gătit carnea aproape stricată într-o tocăniță condimentată. Plânse până când adormi, cu capul pe scaun. Jaja o așeză pe o saltea, pe jos, în camera de zi.

Papa sună în seara aceea, în timp ce stăteam pe verandă, în jurul lămpii pe gaz. Tușica Ifeoma răspunse la telefon și veni să-i spună mamei cine fusese.

— I-am închis. I-am spus că nu te las să vii la telefon.

Mama sări de pe scaun.

— De ce? De ce?

— Nwunye m, stai jos imediat! se răsti tușica Ifeoma.

Dar mama nu se așeză. Intră în camera tușicăi Ifeoma și-l sună pe Papa. Telefonul sună scurt după aceea și știam că sunase înapoi.

Ieși din cameră după vreun sfert de oră.

— Plecăm mâine. Și eu, și copiii, spuse ea uitându-se fix înainte, peste privirile celorlalți.

— Unde veți pleca? întrebă tușica Ifeoma.

— Enugu. Mergem înapoi acasă.

— Ești nebună la cap, gbo? Nu pleci nicăieri.

— Eugene vine chiar el să ne ia.

— Ascultă-mă. Tușica Ifeoma își îmblânzi vocea; cu siguranță știa că o voce fermă nu avea cum să treacă de zâmbetul fix de pe fața mamei. Ochii mamei erau încă opaci, dar părea altă femeie decât cea care coborâse din taxi de dimineață. Părea posedată de un alt demon.

— Cel puțin mai stai câteva zile, nwunye m, nu pleca așa de repede.

Mama dădu din cap că nu. Cu excepția buzelor întinse, avea fața lipsită de orice expresie.

— Eugene nu se simte bine. A tot avut migrene și febră, spuse. Duce mult mai multe decât ar trebui să ducă un om. Știi ce i-a făcut moartea lui Ade? E prea mult pentru un singur om.

— Ginidi, ce tot spui acolo? Tușica Ifeoma pocni nerăbdător spre o insectă care-i zbura aproape de urechi. Când trăia Ifediora, au fost câteva dăți, nwunye m, când universitatea nu ne-a dat salariile luni de zile. Eu și Ifediora nu aveam nimic, auzi, și totuși n-a ridicat o singură dată mâna la mine.

— Știi că Eugene plătește taxele școlare pentru până la o sută de oameni? Știi câți oameni trăiesc datorită fratelui tău?

— Nu asta e ideea, și o știi foarte bine.

— Unde să mă duc dacă plec din casa lui Eugene? Spune-mi, unde să mă duc? Nu așteptă ca tușica Ifeoma să-i răspundă. Știi câte mame și-au împins fetele către el? Știi câte i-au cerut să le insemineze, fără să plătească măcar prețul pentru mireasă?

— Și ce-i cu asta? Te întreb: și ce-i cu asta? Tușica Ifeoma striga de acum.

Mama se lăsă pe podea. Obiora întinsese o rogojină și mai era loc pe ea, dar se așeză pe cimentul gol, sprijinindu-și capul de balustradă.

— Vii iar cu discursul tău de universitate, Ifeoma, spuse ea, blajin, apoi își întoarse capul, să arate că discuția se încheiase.

N-o văzusem niciodată pe mama așa, nu-i văzusem niciodată expresia aceea în priviri, n-o auzisem niciodată spunând atâtea lucruri într-un timp atât de scurt.

Mult timp după ce ea și tușica Ifeoma se duseseră la culcare, am stat pe verandă cu Amaka și Obiora și am jucat whot – Obiora mă învățase să joc toate jocurile de cărți.

— Ultima carte! anunță Amaka, încrezută, punând jos o carte.

— Sper ca tușica Beatrice să doarmă bine, spuse Obiora, luând o carte de jos. Trebuia să ia o saltea. Rogojina e tare.

— Va fi bine, spuse Amaka. Se uită la mine și repetă. Va fi bine.

Obiora se întinse și mă mângâie pe umăr.

N-am știut ce să fac, așa că am întrebat:

— E rândul meu? chiar dacă știam că așa e.

— Unchiul Eugene nu e un om rău, serios, spuse Amaka. Oamenii au probleme. Oamenii mai greșesc.

— Hm, spuse Obiora, împingându-și ochelarii pe nas.

— Vreau să spun că unii oameni nu fac față stresului, spuse Amaka, uitându-se la Obiora de parcă se aștepta ca el să spună ceva. În schimb, el tăcu, uitându-se atent la cartea pe care o ținea în față.

Amaka luă o altă carte de jos.

— Până la urmă, a plătit pentru înmormântarea lui Papa-Nnukwu. Încă tot se mai uita la Obiora. Dar el nu-i răspunse; în loc de asta, își puse cartea jos și spuse: „V-am bătut!” Câștigase din nou.

Stând întinsă în pat, nu m-am gândit la întoarcerea la Enugu, ci la câte jocuri pierdusem la cărți.

Când Papa ajunse cu Mercedesul, mama ne făcu ea bagajele și le puse în mașină. Papa o îmbrățișă pe mama, strângând-o la piept, iar ea își lăsă capul pe pieptul lui. Papa slăbise, de obicei, mâinile micuțe ale mamei abia îl cuprindeau, dar de data aceasta, reuși să-i cuprindă mijlocul. Nu i-am observat iritațiile de pe față, până când m-am apropiat să-l îmbrățișez. Erau ca niște coșuri mici, fiecare cu puroi albicios în vârf, și-i acopereau toată fața, chiar și pleoapele. Avea fața umflată, unsuroasă, decolorată. Avusesem de gând să-l îmbrățișez și să-l las să mă sărute pe frunte, dar, în loc de asta, am stat nemișcată, zgâindu-mă la fața lui.

— Am o mică alergie, spuse el. Nimic grav.

Când mă luă în brațe, mi-am închis ochii în timp ce mă sărută pe frunte.

— Ne vedem în curând, șopti Amaka înainte să ne îmbrățișăm de rămas-bun. Îmi spuse nwanne m nwanyi sora mea. Stătu acolo, în fața verandei, și ne făcu semne cu mâna până când n-am mai putut-o vedea prin parbriz.

Când Papa începu rozariul în timp ce ieșeam cu mașina din curte, vocea îi suna diferit, obosită. Mă uitam fix la ceafa lui, care nu era acoperită de coșuri, și arăta și ea diferit – mai mică și avea cute de piele mai subțiri.

M-am întors să mă uit la Jaja. Voiam să ni se întâlnească privirile, ca să-i pot spune cât de mult mi-aș fi dorit să petrecem Paștele la Nsukka, să participăm la confirmarea Amakăi și la slujba pascală a părintelui Amadi; că îmi plănuisem să cânt cu vocea puternică. Dar Jaja își lipi ochii de geam și, în afară de murmurat rugăciunile, rămase tăcut până când ajunserăm la Enugu.

Parfumul fructelor îmi umplu nările când Adamu ne deschise porțile de la curte. Parcă zidurile înalte ținuseră închis parfumul fructelor de acaju și de mango și de avocado. Mi se făcu greață.

— Vezi, hibiscușii purpurii stau să înflorească, spuse Jaja în timp ce ne dădeam jos din mașină. Îmi arăta cu mâna, deși nu era nevoie. Bobocii ovali, somnoroși se vedeau în curtea din față, legănându-se în adierea serii.

A doua zi, a fost Duminica Floriilor, ziua în care Jaja nu se duse la împărtășanie, ziua în care Papa își azvârli cartea grea de rugăciuni cât colo și sparse figurinele.