Înainte de Duminica Floriilor
Eram la masa de studiu când mama veni în cameră cu un teanc de uniforme de școală în brațe. Le puse pe patul meu. Le strânsese de pe sârmele din curtea din spate, unde le pusesem la uscat de dimineață. Jaja și cu mine ne spălam uniformele de școală, iar Sisi spăla restul hainelor. Întotdeauna înmuiam mai întâi părticele mici de material în apa cu spumă, să verificăm dacă se duc culorile, chiar dacă știam că nu se duc. Voiam să petrecem fiecare minut din jumătatea de oră pe care Papa o alocase spălatului uniformelor.
— Mulțumesc, mamă, tocmai voiam să le aduc înăuntru, am spus, ridicându-mă să împachetez hainele. Nu era potrivit să lași pe cineva mai în vârstă să-ți îndeplinească sarcinile, dar pe mama nu o deranja. Erau atâtea lucruri care nu o deranjau.
— Vine o ploaie măruntă și n-am vrut să se ude. Își trecu mâna peste uniforma mea, o fustă gri cu o betelie de nuanță mai închisă, destul de lungă încât să nu mi se vadă gambele când o purtam.
— Nne, vei avea un frățior sau o surioară.
M-am holbat la ea. Stătea pe pat, cu genunchii apropiați.
— Vei avea un bebeluș?
— Da, zâmbi ea, încă netezindu-mi fusta cu mâna.
— Când?
— În octombrie. Am fost la Park Lane ieri să mă vadă doctorul.
— Slavă Domnului. Era exact ce spuneam Jaja și cu mine, ceea ce aștepta Papa să spunem, când se întâmplau lucruri bune.
— Da. Mama dădu drumul fustei, fără tragere de inimă. Domnul e drept. Știi că, după ce te-ai născut tu și după ce am pierdut câteva sarcini, oamenii au început să șușotească. Membrii din umunna{8} noastră au și trimis oameni la tatăl tău să-l îndemne să facă copii cu altcineva. Atâția oameni aveau fete dispuse și multe dintre ele erau chiar absolvente de facultate. Ar fi putut să nască mulți fii și să pună stăpânire pe casă și să ne alunge, așa cum a făcut cea de-a doua soție a domnului Ezendu. Dar tatăl tău a rămas cu mine, cu noi. De obicei, nu spunea atâtea cuvinte dintr-odată. Vorbea la fel cum mănâncă o rândunică, în porții mici.
— Da, am spus. Papa merita laude, firește, pentru că nu alesese să aibă mai mulți fii cu altă femeie, pentru că nu alese să-și ia încă o nevastă. Dar Papa era diferit. Mi-aș fi dorit ca mama să nu-l compare cu domnul Ezendu și cu nimeni altcineva; îl înjosea, îl întina.
— Au spus chiar și că cineva mi-a legat pântecele cu ogwu{9}. Mama dădu din cap și zâmbi, cu zâmbetul indulgent care i se întindea pe față când vorbea despre oameni care credeau în oracole sau când rudele îi sugerau să consulte un vraci, sau când îi spuneau povești despre cum se dezgropaseră smocuri de păr și oase de animale înfășurate în pânză, care fuseseră îngropate în curțile lor din față ca să alunge bunăstarea.
— Ei nu știu că nebănuite sunt căile Domnului.
— Da, am spus. Țineam hainele cu grijă, încredințându-mă că marginile împăturite erau egale. Nebănuite sunt căile Domnului. Nu știam că încercase să mai aibă un copil de la ultima sarcină pierdută, de acum aproape șase ani. Nici măcar nu mă puteam gândi la ea și la Papa împreună, pe patul pe care-l împărțeau, făcut la comandă și mai mare decât un pat matrimonial obișnuit. Când mă gândeam la afecțiune între ei, mă gândeam cum își făceau semnul păcii la slujbă, cum Papa o ținea tandru în brațe după ce se ținuseră de mână.
— A fost bine la școală? întrebă mama ridicându-se. Mă întrebase și mai devreme.
— Da.
— Sisi și cu mine gătim moi-moi{10} pentru surori; vor veni în curând, spuse mama, înainte să coboare iar. Am urmat-o și am așezat uniformele împachetate pe masa din hol, de unde Sisi avea să le ia la călcat.
Surorile, membre ale grupului de rugăciune Doamna Miraculoasei Medalii, ajunseră în curând, iar cântecele lor în igbo, acompaniate de bătăi puternice din palme, răsunau până sus. Se rugau și cântau cam jumătate de oră și apoi mama le întrerupea cu vocea ei gravă, care abia răzbea până sus chiar și cu ușa de la cameră deschisă, să le spună că le pregătise „ceva bun”. Când Sisi începea să aducă platourile de moi-moi și cu orez jollof{11}, și pui fript, femeile o mustrau cu blândețe pe mama.
— Soră Beatrice, ce-i asta? De ce te-ai ostenit atât? Ți se pare că nu suntem mulțumite cu anara pe care o primim în casa celorlalte surori? Nu trebuia să te deranjezi, serios.
Apoi, o voce ascuțită rostea „Binecuvântat fie Domnul!” lungind primul cuvânt cât putea de mult. Răspunsul „Aleluia” străbătea până în camera mea, prin pereți și prin mobilierul de sticlă din camera de zi. Apoi se rugau, cerându-i Domnului să răsplătească generozitatea surorii Beatrice și să mai adauge câteva binecuvântări la cele pe care le avea deja. Apoi, clinchetul furculițelor și lingurilor în farfurii își răspândea ecoul în toată casa. Mama nu folosea niciodată tacâmuri din plastic, oricât de mare ar fi fost grupul.
Tocmai începuseră să se roage la masă când l-am auzit pe Jaja țopăind pe scări. Știam că vine la mine în cameră mai întâi, pentru că Papa nu era acasă. Dacă Papa ar fi fost acasă, Jaja s-ar fi dus întâi în camera lui să se schimbe.
— Ke kwanu? am întrebat când intră. Uniforma lui de școală, pantaloni scurți albaștri și cămașă albă cu emblema St. Nicholas strălucind în stânga, pe piept, mai avea încă urmele de la călcat imprimate pe față și pe spate. Fusese votat cel mai îngrijit junior anul trecut, iar pentru asta Papa îl strânsese așa de tare în brațe că Jaja crezuse că-i rupe spatele.
— Bine. Stătea lângă biroul meu, răsfoind leneș manualul de Introducere în tehnologie deschis în fața mea. Ce-ați mâncat?
— Garri{12}.
„Mi-ar fi plăcut să mai luăm prânzul împreună”, rosti Jaja din priviri.
— Și mie, am spus cu voce tare.
Înainte, șoferul nostru Kevin mă lua prima de la școala Fiicele Inimii Pure, apoi mergea să-l ia pe Jaja de la St. Nicholas. Jaja și cu mine luam prânzul împreună când ajungeam acasă. Acum, pentru că Jaja făcea parte din programul elevilor dotați de la St. Nicholas, mergea la cursuri after-school. Papa revizuise orarul lui, dar nu și pe al meu, și nu-l puteam aștepta ca să luăm masa de prânz împreună. Până venea de la școală, eu trebuia să fi mâncat, să mă fi odihnit și să mă fi apucat deja de învățat.
Cu toate acestea, Jaja știa ce mâncasem la prânz în fiecare zi. Aveam un meniu pe peretele din bucătărie, pe care mama îl schimba de două ori pe lună. Dar el mă întreba oricum și pe mine, de fiecare dată. Făceam asta adesea, punându-ne întrebări ale căror răspunsuri le știam deja. Poate pentru că astfel nu puneam celelalte întrebări, ale căror răspunsuri nu voiam să le știm.
— Am trei teme de făcut, spuse Jaja, întorcându-se să plece.
— Mama e însărcinată, am spus.
Jaja se așeză pe marginea patului.
— Ți-a spus ție?
— Da. Trebuie să nască în octombrie.
Jaja își închise ochii o vreme și apoi îi deschise.
— Vom avea grijă de bebeluș. Îl vom proteja.
Știam că Jaja se referea să-l protejăm de Papa, dar n-am făcut nicio remarcă legată de asta. În schimb, am întrebat:
— De unde știi că o să fie băiat?
— Simt. Tu ce crezi?
— Nu știu.
Jaja mai stătu o vreme pe patul meu înainte de a coborî scările să ia prânzul; mi-am dat manualul la o parte, m-am uitat în sus la orarul meu zilnic, lipit pe perete. Deasupra foii albe de hârtie era scris cu litere îngroșate Kambili, tot așa cum deasupra orarului din biroul lui Jaja era scris Jaja. M-am întrebat când avea Papa să întocmească un orar pentru bebeluș, noul meu frățior, și dacă va face asta imediat după ce se naște sau va aștepta până mai crește puțin. Lui Papa îi plăcea ordinea. Asta se oglindea în felul în care arătau orarele, în felul în care liniile de cerneală neagră, meticulos desenate, se întretăiau unele cu altele, despărțind studiul de odihnă, odihna de timpul petrecut în familie, timpul în familie, de masă, masa, de rugăciune, rugăciunea, de somn. Când eram la școală, aveam mai puțin timp pentru odihnă și mai mult timp pentru studiu, chiar și la sfârșit de săptămână. Când eram în vacanță, aveam puțin mai mult timp alocat familiei, un pic mai mult timp să citim ziare, să jucăm șah sau Monopoly sau să ascultăm radioul.
În timpul activităților de familie din sâmbăta următoare, atunci s-a produs lovitura de stat. Papa tocmai îi dăduse șah-mat lui Jaja, când am auzit o muzică marțială la radio, acordurile solemne făcându-ne să ne oprim și să ascultăm. Un general cu un puternic accent Hausa veni și anunță că avusese loc o lovitură de stat și că avem un nou guvern. Ni se va spune în curând cine este noul șef al statului.
Papa împinse tabla de șah la o parte și se scuză, să dea un telefon din birou. Jaja, mama și cu mine îl așteptarăm în liniște. Știam că-și sună editorialistul, pe Ade Coker, probabil să-i spună ceva despre cum aveau să acopere știrile despre lovitură. Când s-a întors, am băut sucul de mango pe care Sisi ni l-a servit în pahare înalte și ne-a povestit despre lovitura de stat. Părea trist; buzele lui dreptunghiulare păreau lăsate în jos. Loviturile generează alte lovituri, spunea el, povestind despre loviturile de stat sângeroase din anii șaizeci, care se soldaseră cu un război civil, imediat după ce plecase din Nigeria să studieze în Anglia. O lovitură de stat întotdeauna deschidea un cerc vicios. Oamenii de la conducere se alungau mereu unii pe alții, pentru că aveau puterea s-o facă, pentru că erau cu toții îmbătați de ea.
Firește, ne spunea Papa, politicienii erau corupți și Standard publicase multe povești despre miniștri care își ascundeau banii în conturi din bănci străine, bani destinați pentru plata salariilor profesorilor și pentru construcții de drumuri. Dar ceea ce ne trebuia nouă, nigerienilor, nu erau soldați care să ne conducă; aveam nevoie de democrație. Democrație reînnoită. Suna important, așa cum o spunea el, dar, pe de altă parte, aproape tot ceea ce spunea Papa suna foarte important. Îi plăcea să se lase pe spate și să privească în sus când vorbea, ca și cum ar fi căutat ceva în aer. Eu mă concentram asupra buzelor lui, asupra mișcării lor și uneori uitam de mine, uneori îmi doream să rămân așa pentru totdeauna, ascultându-i vocea, atentă la lucrurile importante pe care le spunea. La fel simțeam când zâmbea, cu fața deschizându-se ca o nucă de cocos cu pulpa albă și strălucitoare înăuntru.
În ziua ce urmă loviturii de stat, înainte să plecăm la rugăciunea de seară de la St. Agnes, am stat în camera de zi și am citit ziarele; vânzătorul nostru ne aducea ziarele principale în fiecare dimineață, patru exemplare din fiecare, la ordinul lui Papa. Întâi citeam ziarul Standard. Numai acesta avea un editorial critic, făcând un apel la noul guvern militar să implementeze rapid un plan de întoarcere la democrație. Papa citi unul dintre articolele din Nigeria Today cu voce tare, un articol de fond scris de un redactor care insista că e cu adevărat timpul să avem un președinte militar, din moment ce politicienii scăpaseră de sub control și economia noastră era vraiște.
— Standard nu ar scrie niciodată aberațiile astea, spuse Papa, lăsând ziarul jos. Ca să nu mai vorbim de a-l numi pe acest individ „președinte.”
— „Președintele” se presupune că e ales, spuse Jaja. „Șef al statului” este termenul corect.
Papa zâmbi, iar eu îmi doream să fi spus asta înaintea lui Jaja.
— Editorialul din Standard e bine scris, zise mama.
— Ade e de departe cel mai bun din branșă, spuse Papa, fără să-și ascundă mândria, în timp ce răsfoia alt ziar. Schimbare de Gardă. Ce mai titlu. Sunt cu toții înspăimântați. Scriu despre cât de corupt era guvernul civil, ca și cum ar crede că guvernul militar n-o să fie corupt. Țara asta se duce de râpă, rău de tot.
— Domnul ne va scăpa, am zis, convinsă că Papa va aprecia ce spun.
— Da, da, spuse Papa aprobând din cap. Apoi se întinse și mă luă de mână, iar eu m-am simțit de parcă aveam gura plină de vată de zahăr.
•
În săptămânile ce urmară, ziarele pe care le citeam împreună sunau diferit, mult mai supuse. Și Standard era diferit; era mai critic, mai incisiv decât fusese înainte. Chiar și mersul la școală cu mașina era diferit. În prima săptămână după lovitura de stat, Kevin smulgea crengi verzi de copac și le prindea pe mașină, în dreptul numerelor, ca demonstranții din Piața Guvernului să ne lase să trecem. Ramurile verzi simbolizau „Solidaritate”. Totuși, ale noastre nu păreau niciodată atât de luminoase ca ale demonstranților, și uneori, când treceam pe lângă ei, mă întrebam ce-ar fi să ne alăturăm lor, scandând „Libertate” și blocând drumul mașinilor.
În săptămânile ce urmară, când Kevin trecea pe lângă Ogui Road, am văzut soldați la punctul de control de lângă piață, plimbându-se și mângâindu-și armele lungi. Opreau unele mașini și le percheziționau. Odată, am văzut un om îngenunchind pe drum lângă un Peugeot 504, cu mâinile ridicate în aer.
Dar acasă nu se schimbă nimic. Jaja și cu mine ne respectam orarele mai departe, ne puneam unul altuia întrebări ale căror răspunsuri le știam deja. Singura schimbare era pântecele mamei: începu, încet și subtil, să se rotunjească. Mai întâi, arăta ca o minge de fotbal dezumflată, dar până în Duminica Rusaliilor îi ridicase fusta brodată roșie-aurie de biserică suficient cât să n-o confunzi cu alte straturi de îmbrăcăminte de dedesubt sau cu capătul înnodat al fustei tradiționale. Altarul era decorat în aceeași nuanță de roșu ca și fusta mamei. Roșul era culoarea Rusaliilor. Preotul invitat rosti predica în niște veșminte roșii care păreau prea scurte pentru el. Era tânăr și se uita des în sus în timp ce citea Evanghelia, iar ochii lui căprui sfredeleau adunarea. Sărută încet Biblia când termină. Dacă altcineva ar fi făcut asta, ar fi putut părea teatral, dar în cazul lui nu a fost așa. Părea real. Fusese hirotonisit de curând, așteptând să fie numit într-o parohie, după cum ne spusese. El și cu părintele Benedict aveau un prieten comun apropiat și fusese încântat când părintele Benedict îl invitase să slujească. Totuși nu ne-a spus cât de frumos era altarul nostru de la St. Agnes, cu treptele care străluceau ca niște blocuri șlefuite de gheață. Nici că era unul dintre cele mai frumoase altare din Enugu și poate chiar din Nigeria. Nici nu sugerase, cum făcuseră toți ceilalți preoți invitați cu alte ocazii, că prezența lui Dumnezeu stăruia mai mult la St. Agnes și că sfinții irizați de pe vitraliile înalte de jos până sus îl țineau pe Dumnezeu aproape. Și la jumătatea predicii, se întrerupse cântând un cântec igbo: „Bunie ya enu…”
Adunarea trase aer în piept în cor, unii oftară, alții încremeniră cu buzele într-un „O” mare nerostit. Erau obișnuiți cu predicile dezlânate ale părintelui Benedict, cu lectura dumnealui monotonă de aproape adormeai în strană. Încet, i se alăturară. Îl privii pe Papa bosumflându-se. Se uită într-o parte să vadă dacă Jaja și cu mine cântam și aprobă din cap când văzu că buzele ne erau pecetluite.
După slujbă, am stat în fața intrării în biserică, așteptând în timp ce Papa saluta lumea adunată în jurul lui.
— Bună dimineața. Domnul fie lăudat! spunea înainte de a da mâna cu bărbații și de a îmbrățișa femeile, de a mângâia pe cap pruncii mai mari și de a ciupi ușor bebelușii de obraji. Unii dintre bărbați îi șopteau câte ceva la ureche și Papa le răspundea tot în șoaptă, iar bărbații îi mulțumeau, strângându-i mâna cu ambele mâini înainte de plecare. Într-un final, Papa termină de salutat lumea și ne îndreptarăm spre mașină prin curtea largă acum golită de mașinile ce fuseseră îngrămădite acolo ca niște faguri în stup.
— Preotul acela tânăr… să cânte el așa în timpul predicii, ca un conducător lipsit de Dumnezeu de-al bisericilor acelora penticostale ce răsar peste tot ca ciupercile după ploaie! Oamenii ca el aduc numai necazuri bisericii. Nu trebuie să uităm să ne rugăm pentru el, spuse Papa, descuind portiera Mercedesului și așezând cartea de rugăciuni și revista pastorală pe scaun, înainte de a se întoarce spre casa parohială. După slujbă, intram întotdeauna să-l vizităm pe părintele Benedict.
— Biko, lasă-mă să stau să vă aștept în mașină, spuse mama, sprijinindu-se de Mercedes. Îmi vine să vomit.
Papa se întoarse și o străfulgeră cu privirea. Mi-am ținut răsuflarea. Mi s-a părut o veșnicie, dar nu cred că au fost mai mult de câteva secunde.
— Ești sigură că vrei să stai în mașină? întrebă Papa.
Mama privea în jos; avea mâinile pe burtă și-și ținea fusta ca să nu se dezlege sau să nu dea drumul pâinii și ceaiului de la micul dejun.
— Nu mi-e bine, murmură ea.
— Am întrebat dacă ești sigură că vrei să stai în mașină.
Mama se uită în sus.
— Voi veni cu tine. Totuși, nu mi-e chiar așa de rău.
Fața lui Papa nu se schimbă. Așteptă să vină spre el, apoi se întoarse și se îndreptară împreună spre casa preotului. Jaja și cu mine îi urmarăm. O priveam pe mama în timp ce mergeam. Până atunci, nu observasem cât era de trasă la față. Pielea ei de obicei de un brun fin, ca untul de arahide, acum arăta suptă, de un galben-pământiu. Jaja îmi spuse din priviri: „Dacă vomită?” Îmi voi ridica poalele rochiei ca mama să poată vomita pe ea, fără să facă mizerie în casa părintelui Benedict.
Casa arăta de parcă arhitectul își dăduse prea târziu seama că trebuia să proiecteze apartamente de locuit, și nu o biserică. Arcada care ducea în sufragerie arăta ca o intrare de altar; alcovul cu telefonul crem părea gata să primească Sfânta Împărtășanie; micul birou de lângă camera de zi ar fi putut fi o sacristie căptușită de cărți sfinte, veșminte preoțești și potire.
— Frate Eugene! spuse părintele Benedict. Fața lui palidă se deschise într-un zâmbet când îl văzu pe Papa. Stătea la masa din sufragerie și mânca. Avea felii de yam{13} la prânz, dar și o farfurie cu ochiuri, mai degrabă ca mic dejun. Ne-a invitat să stăm cu el la masă. Papa refuză în numele nostru și apoi merse la masă să vorbească pe mutește.
— Cum te simți, Beatrice? întrebă părintele Benedict, ridicând vocea ca mama să-l poată auzi din camera de zi. Nu arăți prea bine.
— Bine, părinte. E doar din cauza alergiei mele la vremea asta – a combinației între harmattan și sezonul ploios.
— Kambili și Jaja, v-a plăcut slujba?
— Da, părinte, am răspuns amândoi în același timp.
La scurt timp plecarăm, puțin mai repede decât de obicei. Papa nu spuse nimic în mașină, dar falca i se mișca de parcă ar fi scrâșnit din dinți. Am stat tăcuți ascultând Ave Maria la casetofonul din mașină. Când am ajuns acasă, Sisi îi pregătise ceaiul lui Papa, în ceainicul de porțelan cu o toartă mică, ornamentată. Papa își puse cartea de rugăciuni și revista pastorală pe masa din sufragerie și se așeză. Mama se mișca pe lângă el.
— Hai să-ți torn eu ceaiul, se oferi, cu toate că niciodată nu-i servea ceaiul lui Papa.
Papa o ignoră și-și turnă singur ceai, apoi ne spuse lui Jaja și mie să luăm câte o înghițitură. Jaja luă primul și puse ceașca înapoi pe farfurioară. Papa o luă și mi-o dădu mie. Am prins-o cu ambele mâini, am luat o gură din ceaiul Lipton cu zahăr și lapte și am așezat-o înapoi pe farfurioară.
— Mulțumesc, Papa, am spus, simțind cum iubirea îmi ardea limba.
Ne-am dus sus să ne schimbăm, Jaja, mama și cu mine. Pașii noștri pe scări erau la fel de măsurați și de tăcuți ca și duminicile: liniștea așteptării până când Papa își termina siesta, ca să putem lua prânzul; liniștea clipelor de reflecție, când Papa ne dădea un pasaj din Scriptură sau o carte scrisă de vreunul dintre primii părinți ai Bisericii, pe care s-o citim și asupra căreia să medităm; liniștea rozariului de seară; mai apoi, liniștea din mașină când mergeam la biserică pentru binecuvântare. Chiar și timpul petrecut împreună duminica era liniștit, fără jocuri de șah sau discuții pe marginea ziarelor, în ton cu Ziua de Odihnă.
— Poate azi Sisi se descurcă singură să pregătească prânzul, spuse Jaja, când am ajuns în capul scărilor răsucite. Ar trebui să te odihnești înainte de masă, mamă.
Mama vru să spună ceva, dar apoi se opri, își duse mâna la gură și se repezi în camera ei. Am stat să ascult icnetele în timp ce vomita înainte să mă duc în cameră.
La prânz, am mâncat orez jollof, bucăți de carne mari cât pumnul, prăjite până când oasele se făcuseră crocante și ngwo-ngwo{14}. Papa mâncă aproape tot ngwo-ngwo-ul, plonjând cu lingura prin supa condimentată din bolul de sticlă. Liniștea se lăsa peste masă ca norii negri-albăstrui coborând din cer în mijlocul anotimpului ploios. Era întreruptă numai de ciripitul păsărilor ochiri de afară. În fiecare an, soseau înainte de venirea primelor ploi și-și făceau cuib în copacul de avocado din fața sufrageriei. Adesea, Jaja și cu mine găseam pe jos cuiburi căzute, din crenguțe îngemănate și iarbă uscată, și capete de ață cu care mama îmi prindea codițele, pe care păsările le adunau din coșul de gunoi din spatele curții.
Am terminat masa prima.
— Mulțumesc, Doamne. Mulțumesc, Papa. Mulțumesc, mama. Mi-am încrucișat brațele și am așteptat până când au terminat cu toții, ca să ne rugăm. Nu am privit în ochii nimănui; în loc de asta, mi-am fixat privirea pe portretul bunicului atârnat pe peretele din fața mea.
Când Papa începu rugăciunea, vocea lui vibra mai tare ca de obicei. Mai întâi se rugă pentru mâncare, apoi îl rugă pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care au încercat să-i încalce vrerea, pe cei care și-au pus propriile dorințe pe primul loc și nu au vrut să-l viziteze pe slujitorul Său după slujbă. „Amin”-ul mamei răsună în toată încăperea.
După prânz eram în camera mea citind capitolul 5 din Iacob, pentru că vorbea despre rădăcinile biblice ale miruirii bolnavilor în timpul programului de familie, când am auzit zgomotele. Bufnituri surde, rapide, grele, în ușa sculptată de la dormitorul părinților mei. Mi-am imaginat că ușa se blocase și Papa se chinuia să o deschidă. Dacă îmi imaginam cu destulă putere, atunci ar fi putut deveni real. M-am așezat, mi-am închis ochii și am început să număr. Dacă număram, nu mi se mai părea că durează așa de mult, nu mi se mai părea așa de grav. Uneori, se termina înainte să ajungă la douăzeci. Ajunsesem la nouăsprezece când sunetele s-au oprit. Am auzit ușa deschizându-se. Pașii lui Papa pe scări sunau mai greu, mai ciudat ca de obicei.
Am ieșit din camera mea tocmai când Jaja ieșea din a lui. Am stat pe palier și l-am privit pe Papa coborând. Mama atârna pe umărul lui ca sacii de iută cu orez pe care lucrătorii de la fabrică îi cumpărau angro la Granița Seme. Deschise ușa de la sufragerie. Apoi, am auzit deschizându-se ușa de la intrare, l-am auzit spunându-i ceva portarului, Adamu.
— E sânge pe podea, spuse Jaja. Aduc peria din baie.
Am curățat dâra de sânge, care se întindea mai departe, ca și cum cineva ar fi dus un urcior găurit cu vopsea roșie până jos. Jaja freca, iar eu ștergeam.
•
Mama nu se întoarse acasă în noaptea aceea, iar eu și Jaja am mâncat singuri. N-am vorbit despre mama. În loc de asta, am vorbit despre cei trei oameni care fuseseră executați public cu două zile în urmă, pentru trafic de droguri. Jaja auzise niște băieți vorbind despre asta la școală. Dăduseră și la televizor. Bărbații fuseseră legați de niște stâlpi, iar trupurile lor continuaseră să se zvârcolească și după ce gloanțele încetaseră să-i mai ciuruiască. I-am spus lui Jaja ce zisese o fată din clasa mea: că mama lor stinsese televizorul, întrebându-se de ce trebuia să-și vadă semenii murind și întrebându-se ce era cu oamenii aceia care se adunaseră la locul execuției.
După cină, Jaja spuse rugăciunea și la sfârșit adăugă o scurtă rugăciune pentru mama. Papa se întoarse acasă când eram în camerele noastre, învățând, după programul pe care îl aveam stabilit. Schițam imagini de femei însărcinate pe coperta interioară a manualului de Introducere în agricultură pentru gimnaziu, când intră la mine în cameră. Avea ochii umflați și roșii, și cumva asta îl făcea să pară mai tânăr, mai vulnerabil.
— Mama voastră se va întoarce mâine, cam pe când o să vii tu de la școală. Va fi bine, spuse.
— Da, Papa.
Mi-am luat privirea de la el, revenind la cărțile mele.
Mă prinse de umeri, masându-i ușor cu mișcări circulare.
— Ridică-te, spuse.
M-am ridicat, iar el mă îmbrățișă, strângându-mă atât de tare, că-i simțeam bătaia inimii sub pieptul fin.
•
Mama veni acasă a doua zi, după-amiază. Kevin o aduse cu Peugeotul 505, cu blazonul fabricii pe ușa din spate, aceeași mașină cu care adesea ne ducea și ne aducea de la școală. Jaja și cu mine așteptam la ușa din față, suficient de aproape ca să ni se atingă umerii și am deschis ușa înainte ca mama să ajungă la ea.
— Umu m, spuse ea, luându-ne în brațe. Copiii mei. Purta același tricou inscripționat cu „DUMNEZEU ESTE IUBIRE”. Fusta ei verde atârna pe talie mai jos ca de obicei; fusese legată neglijent într-o parte. Ochii îi erau goi, ca ai nebunilor care-și făceau veacul pe lângă mormanele de gunoaie din oraș și-și târau plasele soioase și zdrențăroase după ei, purtându-și în ele fragmentele de existență rămase.
— A fost un accident; bebelușul s-a dus, spuse ea.
M-am dat puțin înapoi și m-am uitat la burta ei. Încă părea mare, arcuindu-i-se ușor pe sub fustă. Era sigură mama că bebelușul nu mai e? Încă mă mai uitam la burta ei când intră Sisi. Pomeții lui Sisi erau atât de înalți, că îi dădeau o expresie ascuțită, straniu amuzată, ca și cum te-ar fi luat în râs sau s-ar fi distrat pe seama ta, fără să știi niciodată de ce.
— Bună ziua, doamnă, nno, spuse. Vreți să mâncați acum sau după ce vă îmbăiați?
— Poftim? Preț de o clipă, mama păru să nu fi înțeles ce spusese Sisi. Nu acum, Sisi, nu acum. Adu-mi niște apă și un șervet.
Mama stătu în mijlocul camerei de zi, cu brațele încolăcite în jurul trupului ca-ntr-o îmbrățișare, lângă masa de sticlă, până când Sisi aduse un bol de plastic cu apă și un șervet de bucătărie. Etajera avea trei rafturi delicate de sticlă și pe fiecare dintre ele erau niște figurine bej, înfățișând balerine. Mama începu de la raftul de jos, lustruind și raftul, și figurinele. M-am așezat pe cea mai apropiată canapea de piele, destul de aproape încât să mă întind și să-i netezesc fusta.
— Nne, e ora de studiu. Du-te sus, spuse.
— Vreau să stau aici.
Trecu încet cârpa peste o figurină, ale cărei picioare cât un băț de chibrit se înălțau în sus, și apoi îmi spuse:
— Nne, du-te.
Atunci, m-am dus sus și m-am așezat pe scaun, fixând cu privirea manualul din care învățam. Scrisul negru se tulbură, literele începură să se contopească una în alta și apoi se schimbară într-un roșu aprins, culoarea sângelui proaspăt. Sângele era fluid; și curgea din trupul mamei, curgea din ochii mei.
Mai târziu, la cină, Papa spuse că o să recităm șaisprezece novene diferite. Pentru iertarea mamei. Și duminica, în duminica de după Postul Crăciunului, am rămas după slujbă și am început novenele. Părintele Benedict ne stropi cu apă sfințită. Niște apă sfințită îmi ajunse pe buze și i-am simțit gustul sălciu-sărat în timp ce ne rugam. Dacă Papa simțea că eu sau Jaja ne pierdeam atenția pe la a treisprezecea recitare a Rugăciunii către St. Iuda, ne obliga să o luăm de la capăt. Trebuia să înțelegem așa cum se cuvine. Nu mă puteam gândi, nu puteam nici măcar să-mi propun să mă gândesc pentru ce ar fi trebuit mama să fie iertată.
•
Cuvintele din manualele mele continuau să se transforme în sânge de fiecare dată când încercam să citesc. Chiar și când începură să se apropie examenele trimestriale, chiar și când am început să facem recapitulări la școală, cuvintele tot nu căpătau vreun sens.
Cu câteva zile înainte de primul meu examen, eram în cameră, încercând să mă concentrez pe fiecare cuvânt în parte, când sună soneria. Era Yewande Coker, soția editorialistului lui Papa. Plângea. O auzeam, pentru că odaia mea era chiar deasupra camerei de zi și pentru că nu mai auzisem niciodată până atunci un plânset atât de zgomotos.
— L-au luat! L-au luat! spuse, ea, printre suspine guturale.
— Yewande, Yewande! spuse Papa, cu vocea mult mai joasă decât a ei.
— Ce să fac, domnule? Am trei copii! Unul e încă sugar! Cum îi voi crește singură?
Abia îi puteam auzi cuvintele; în loc de asta, auzeam clar un zgomot ca și cum ceva o strângea de gât. Apoi Papa spuse:
— Yewande, nu vorbi așa. Ade va fi bine, îți promit. Ade va fi bine.
L-am auzit pe Jaja ieșind din camera lui. Se duse jos și se făcu că merge la bucătărie să bea apă și stătu o vreme lângă ușa camerei de zi, trăgând cu urechea. Când se întoarse sus, îmi spuse că soldații îl arestaseră pe Ade Coker pe când pleca de la birourile redacției ziarului Standard. Mașina lui fusese abandonată pe marginea drumului, cu ușa din față stânga deschisă. Mi-am imaginat cum l-au tras pe Ade Coker afară din mașină, cum l-au îmbrâncit în alt automobil, poate o dubiță neagră plină de soldați, cu puștile scoase pe geamuri. Îmi închipuiam cum îi tremurau mâinile de frică, lăsându-i urme umede pe pantaloni.
Știam că fusese arestat din cauza articolului de fond de săptămâna trecută, din Standard, în care relatase cum șeful statului și soția sa plătiseră oameni să transporte heroină peste hotare, articol ce punea în discuție recenta execuție a celor trei bărbați și care scotea la iveală cine erau adevărații baroni ai drogurilor.
Jaja spuse că, atunci când se uitase prin gaura cheii, Papa ținea mâna Yewandei și se ruga, spunându-i să repete după el „Niciunul din cei ce cred în El nu va fi lăsat să piară”.
Mi-am spus aceleași cuvinte când am dat examenele în săptămâna următoare. Și le-am repetat și în mașină pe când Kevin mă aducea acasă în ultima zi de școală, strângând cu putere la piept fișa de evaluare. Măicuțele ne dădeau fișele de evaluare nesigilate. Ieșisem a doua din clasă. Era scris în cifre „2/25”. Diriginta clasei mele, sora Clara, scrisese: „Kambili este inteligentă peste media ei de vârstă, liniștită și responsabilă”. Directoarea, maica Lucy, scria: „O elevă strălucită, ascultătoare și o fiică de care trebuie să fii mândru”. Dar eu știam că Papa nu avea să fie mândru. Ne spusese adesea, mie și lui Jaja, că nu cheltuia atâția bani cu Fiicele Inimii Pure și cu St. Nicholas ca să-i lăsăm pe alți copii pe primul loc. Nimeni nu cheltuise bani cu școala lui, cu atât mai puțin tatăl său cel lipsit de Dumnezeu, Papa-Nnukwu, bunicul nostru, și cu toate acestea fusese mereu primul. Îmi doream să-l fac mândru pe Papa și să mă descurc la fel de bine cum făcuse el. Voiam ca el să mă îmbrățișeze și să-mi spună că-mi împlineam menirea lăsată de Domnul. Voiam să mă strângă tare în brațe și să-mi spună că mult i se cere celui ce mult a primit. Voiam să-mi zâmbească, în felul acela care-i lumina fața, care mă încălzea și pe mine pe dinăuntru. Dar ieșisem a doua. Purtam stigmatul eșecului.
Mama deschise ușa chiar înainte să se oprească mașina în curte. Întotdeauna, aștepta în fața ușii de la intrare în ultima zi de școală, să cânte cântece de mulțumire în igbo, să ne ia în brațe și să se uite cu drag la fișele noastre de evaluare. Era singura dată când cânta cu voce tare acasă.
— O me mma, Chineke, o me ma… Mama își începu cântecul și se opri când am salutat-o.
— Bună ziua, mamă.
— Nne, a fost bine? Nu ai fața luminoasă. Se dădu la o parte să mă lase să trec.
— Am ieșit a doua.
Mama șovăi puțin.
— Hai și mănâncă. Sisi a pregătit orez de nucă de cocos.
Stăteam la masa de studiu când Papa veni acasă. Urcă agale la etaj și fiecare pas greoi de-al lui îmi provoca amețeală; merse în camera lui Jaja. El ieșise primul, ca de obicei, așa că Papa avea să fie mândru, avea să-l ia în brațe și să-l prindă de umeri. Totuși, Papa stătu o vreme în camera lui Jaja; știam că se uita pe notele de la fiecare materie; verifica să vadă dacă îi scăzuse vreuna cu vreun punct sau două de trimestrul trecut. Cumva, vezica mi se umplu și m-am grăbit să mă duc la toaletă. Papa era în cameră când m-am întors.
— Bună seara, Papa, nno.
— A mers bine cu școala?
Am vrut să-i spun că ieșisem a doua, ca să știe imediat, astfel încât să-mi recunosc eșecul din prima, dar în loc de asta am spus „Da” și i-am înmânat fișa de evaluare. Mi s-a părut că durează o veșnicie până o deschide și, chiar mai mult de atât, până o citește. Am încercat să-mi controlez respirația în timp ce așteptam, fiind, în același timp, conștientă că nu reușesc.
— Cine a ieșit pe primul loc? întrebă Papa, într-un târziu.
— Chinwe Jideze.
— Jideze? Fata care a ieșit a doua trimestrul trecut?
— Da, am spus. Stomacul meu scotea sunete bolborositoare, a gol, sunete care păreau să facă zgomot prea mare și care nu se opreau nici măcar atunci când îmi sugeam burta.
Papa se mai uită o vreme la fișa mea, apoi spuse:
— Haide jos la masă.
Am coborât simțindu-mi picioarele înțepenite, ca niște ciotoroage de lemn. Papa venise acasă cu niște mostre noi de biscuit și ne dădu să luăm din pachetul verde înainte de masă. Am mușcat din biscuit.
— Foarte bun, Papa.
Papa mușcă și el și mestecă, apoi se uită la Jaja.
— Are un gust foarte proaspăt, spuse Jaja.
— Foarte gustos, spuse mama.
— Ar trebui să se vândă, cu voia Domnului, spuse Papa. Napolitanele noastre se vând cel mai bine pe piață acum, iar biscuiții ăștia ar trebui să se vândă la fel de bine.
Nu m-am uitat la fața lui Papa în timp ce vorbea, pentru că nu puteam. Cartofii fierți și ardeii verzi nu voiau să se ducă pe gât; rămâneau în gură așa cum rămân copiii agățați de mamele lor la intrarea în grădiniță. Am băut pahar după pahar de apă ca să se ducă și, până când Papa începu rugăciunea de mulțumire, stomacul meu era plin de apă. Când termină, Papa spuse:
— Kambili, vino sus.
L-am urmat. În timp ce urca scările în pijamalele de mătase roșie, fesele i se mișcau și se scuturau ca budinca de porumb, ca gelatina. Decorul crem din dormitorul lui Papa era schimbat în fiecare an, dar întotdeauna într-o nuanță diferită a aceluiași crem. Covorul de pluș în care ți se cufundau picioarele când călcâi pe el era crem simplu; draperiile aveau doar o fină broderie maro pe margine; fotoliile crem de piele erau așezate aproape unul de altul, ca și cum doi oameni ar fi avut acolo o conversație intimă. Tot acel crem se amesteca și făcea camera să pară mai largă, interminabilă, ca și cum nu puteai fugi, chiar dacă ai fi vrut, pentru că nu aveai încotro s-o apuci. Când îmi imaginam raiul, copil fiind, vedeam camera lui Papa, moliciunea, consistența crem, nesfârșirea ei. Când afară se dezlănțuiau furtunile aduse de harmattan – azvârlind fructe de mango în plasele de la geam și izbind firele electrice unele de altele, făcându-le să scoată scântei portocalii – mă cuibăream în brațele lui Papa. El mă adăpostea sau mă învelea într-o pătură crem cu mireasmă de refugiu.
Acum stăteam pe o pătură asemănătoare, pe marginea patului. Mi-am dat papucii de casă jos, mi-am cufundat picioarele în covor și m-am hotărât să le țin acolo, ca să le simt protejate. Măcar acea părticică din mine să se simtă în siguranță.
— Kambili, îmi spuse Papa, respirând adânc. N-ai dat tot ce ai avut mai bun trimestrul acesta. Faptul că ai ieșit a doua a fost alegerea ta. Ochii îi erau triști. Adânci și triști. Voiam să-i ating fața, să-mi trec mâna peste obrajii lui elastici. Ochii lui spuneau povești pe care nu aveam să le știu niciodată.
Atunci sună telefonul; suna mai des de când fusese arestat Ade Coker. Papa răspunse și vorbi cu o voce joasă. Am așteptat acolo, pe pat, până când se uită la mine și-mi făcu semn să plec. Nu mă mai chemă să vorbim despre fișa de evaluare nici a doua zi, nici în ziua următoare, ca să hotărască în ce fel voi fi pedepsită. Mă întrebam cât putea fi de preocupat de cazul lui Ade Coker, dar nici chiar după ce l-a scos din închisoare, o săptămână mai târziu, n-a vorbit despre fișa mea de evaluare. N-a vorbit nici despre faptul că îl scosese pe Ade Coker din închisoare. Pur și simplu, am văzut din nou editorialul lui din Standard, unde scria despre valoarea libertății și despre cum penița lui nu putea și nu voia să scrie decât adevărul. Dar nu spunea unde fusese reținut sau cine îl arestase, sau ce îi făcuseră. Era un post scriptum, în italice, în care mulțumea directorului ziarului: „un om integru, cel mai curajos bărbat pe care-l cunosc”. Stăteam lângă mama pe canapea, în timpul programului de familie, și, după ce am citit rândul acela de nenumărate ori, am închis ochii și am simțit un fior străbătându-mă, același fior pe care îl simțeam când părintele Benedict vorbea despre Papa la predică, aceeași senzație pe care o aveam după ce strănutam: o senzație clară de gâdilat.
— Slavă Domnului că Ade e în siguranță, spuse mama, netezind ziarul cu mâna.
— Și-au stins țigările pe spatele lui, spuse Papa, clătinând din cap.
— Își vor primi răsplata, dar nu pe lumea asta, mba, spuse mama. Cu toate că Papa nu-i zâmbi – părea prea trist ca să zâmbească –, mi-am dorit să fi spus eu asta, înaintea mamei. Știam că lui Papa îi plăcuse ce spusese ea.
— De acum înainte vom publica pe ascuns, spuse Papa. Oamenii mei nu mai sunt în siguranță.
Știam că „pe ascuns” înseamnă că ziarul avea să fie scris într-o locație secretă. Cu toate acestea, mi-l imaginam pe Ade Coker și pe ceilalți angajați într-o încăpere sub pământ cu o lampă fluorescentă luminând cămăruța igrasioasă și întunecată, aplecați cu toții asupra câte unui birou, scriind adevărul.
În seara aceea, la rugăciune, Papa adăugă niște pasaje mai lungi, implorându-L pe Dumnezeu să aducă mai degrabă sfârșitul acelor oameni lipsiți de credință care ne conduceau țara, și intonă de nenumărate ori „Doamnă a noastră, scut al poporului nigerian, roagă-Te pentru noi”.
•
Vacanța era scurtă, de numai două săptămâni, și în sâmbăta de dinaintea începutului școlii, mama ne lua, pe mine și pe Jaja, la piață să ne cumpere sandale și ghiozdane noi. Nu aveam nevoie de ele; ghiozdanele noastre și sandalele maro de piele erau încă noi, de numai un trimestru. Dar acesta era singurul ritual care ne aparținea în întregime: să mergem la piață înainte de începutul fiecărui trimestru, cu geamul de la mașină dat jos, în timp ce Kevin conducea, fără să trebuiască să-i cerem voie lui Papa. La marginea pieței, ochii ni se opreau asupra cerșetorilor aproape goi de lângă mormanele de gunoi, asupra bărbaților care se opreau ici-colo, își desfăceau fermoarul de la pantaloni și urinau pe la colțuri, asupra femeilor care păreau că se tocmesc cu grămezile de legume verzi, până când din spatele lor apărea și capul târgovețului.
În piață, încercam să ne descotorosim de negustorii care trăgeau de noi pe aleile întunecoase, spunând „Am exact ce vă trebuie” sau „Haideți cu mine, e aici” chiar dacă nu aveau nici cea mai vagă idee ce voiam. Strâmbam din nas la mirosurile de carne proaspătă plină de sânge și de pește uscat rânced și ne aplecam capetele să ne ferim de albinele care bâzâiau în roiuri dese deasupra tarabelor vânzătorilor de miere.
Când plecam de la piață cu sandalele și ceva materiale pe care le cumpărase mama, am văzut un grup de oameni adunați lângă tarabele de legume pe lângă care trecuserăm mai devreme, cele care erau înșirate de-a lungul drumului. Niște soldați se învârteau prin jur. Femeile din piață țipau și câteva dintre ele își puseseră mâinile în cap, în semn de disperare sau șoc. O femeie stătea întinsă în tină, bocind și smulgându-și părul afro tuns scurt. I se desfăcuse fusta și i se vedea lenjeria intimă albă.
— Grăbiți-vă, spuse mama, trăgându-ne mai aproape de ea; aveam impresia că vrea să se pună scut, să nu vedem soldații și femeia. În timp ce treceam grăbiți pe lângă ei, am văzut o femeie scuipând un soldat și l-a văzut pe soldat ridicând un bici în aer. Biciul era lung. S-a răsucit în aer înainte de a ateriza pe umărul femeii. Un alt soldat dărâma cu piciorul tăvile de fructe, strivind papaya cu bocancii și râzând. Când am ajuns în mașină, Kevin i-a spus mamei că soldaților li se ordonase să dărâme tarabele de legume pentru că erau construite ilegal. Mama nu spuse nimic; se uita pe geam ca și cum ar fi vrut să mai prindă o ultimă priveliște cu acele femei.
În timp ce mergeam spre casă, m-am gândit la femeia aceea care stătea întinsă pe jos, în noroi. Nu-i văzusem fața, dar simțeam că o cunosc, că o știusem dintotdeauna. Îmi doream să fi mers s-o ajut să se ridice, să-și curețe lutul roșiatic de pe fustă.
M-am gândit la ea și luni, când Papa m-a dus la școală cu mașina. A încetinit pe Ogui Road să arunce niște bancnote încrețite de naira{15} unui cerșetor tolănit pe marginea drumului, lângă niște copii care vindeau portocale decojite la colțul străzii. Cerșetorul se holbă la bancnotă, apoi se ridică și ne făcu semn cu mâna, bătând din palme și sărind în sus. Crezusem că e schilod. L-am privit în oglinda retrovizoare, cu ochii fixați asupra lui, până când a dispărut din vedere. Îmi amintea de femeia de la piață, întinsă pe jos. În bucuria lui era o neputință, același fel de neputință ca și disperarea femeii.
Zidurile ce înconjurau Școala Gimnazială Fiicele Inimii Pure erau înalte, asemănătoare cu ale noastre de acasă, dar, în loc de fire electrificate, sus, erau acoperite de cioburi de sticlă verde cu creste ascuțite ieșite în afară. Papa mi-a spus că zidurile acestea i-au influențat decizia când am terminat școala elementară. Disciplina e importantă, spunea. Nu riscai să vezi puștoaice escaladând ziduri ca să iasă în oraș și să piardă timpul, așa cum fac la școlile de stat.
— Oamenii aceștia habar n-au să conducă, murmură Papa când am ajuns la porțile școlii, unde mașinile se îngrămădeau una în alta, claxonând. Nu se dă niciun premiu pentru cine ajunge primul în incinta școlii.
Vânzătoarele ambulante, fete mult mai mici decât mine, îi sfidau pe portarii școlii, apropiindu-se tot mai mult de mașini, ca să ofere portocale decojite și banane, și arahide, cu bluzele lor găurite de molii alunecându-le de pe umeri. Papa reuși în cele din urmă să intre cu mașina în curtea școlii și parcă lângă terenul de volei, dincolo de zona verde bine îngrijită.
— Unde e clasa ta? întrebă el.
Am arătat spre clădirea de lângă pâlcul de mangotieri. Papa coborî din mașină cu mine și mă întrebam ce are de gând, ce caută aici, de ce m-a adus el la școală și de ce îl rugase pe Kevin să-l ducă pe Jaja.
Sora Margaret îl văzu când ne îndreptam spre clasă. Ne făcu vesel cu mâna din mijlocul elevilor și părinților și apoi se îndreptă spre noi în pas vioi. Cuvintele i se revărsau cu generozitate: ce face Papa, dacă era mulțumit de progresul meu la Fiicele Inimii Pure, dacă vine la primirea episcopului de săptămâna viitoare.
Papa își schimbă accentul când îi răspunse, ca să sune britanic, așa cum făcea când vorbea cu părintele Benedict. Era îndatoritor, cu atitudinea de om dornic să placă, pe care și-o lua de fiecare dată când vorbea cu oamenii Bisericii și mai ales cu cei albi. Cu aceeași atitudine cu care le oferise un cec pentru renovarea bibliotecii școlii Fiicelor Inimii Pure. Îi spuse că a venit doar să-mi vadă clasa, iar sora Margaret îl rugă s-o anunțe dacă are nevoie de ceva.
— Unde e Chinwe Jideze? întrebă Papa, când am ajuns în fața clasei.
Un grup de fete stătea în fața ușii, vorbind. M-am uitat în jur, simțind o greutate apăsându-mi tâmplele. Ce voia să facă Papa? Fața deschisă la culoare a lui Chinwe era în centrul grupului, ca de obicei.
— E fata din mijloc, am spus. Voia cumva să vorbească cu ea? S-o tragă de urechi că ieșise prima? Îmi doream să se deschidă pământul și să mă înghită, cu tot cu școală și curte, și restul.
— Uită-te la ea, spuse Papa. Câte capete are?
— Unul. Nu era nevoie să mă uit la ea ca să aflu asta, dar m-am uitat, oricum.
Papa scoase din buzunar o oglindă micuță, de mărimea unei pudriere.
— Uită-te în oglindă.
M-am holbat la el.
— Uită-te în oglindă.
Am luat oglinda și m-am uitat în ea.
— Tu câte capete ai, gbo? întrebă Papa, vorbind igbo pentru prima dată.
— Unul.
— Și fata aia are tot unul, n-are două. Deci, de ce ai lăsat-o să iasă prima?
— N-o să se mai întâmple, Papa. Bătea o briză ușoară ridicând în aer praful, în spirale ca niște arcuri desfăcute, și simțeam gustul nisipului așezându-mi-se pe buze.
— De ce crezi că muncesc din greu să vă dau ție și lui Jaja ce e mai bun? Ai obligația să faci ceva cu toate aceste privilegii. Pentru că Domnul ți-a dat atât de multe, așteaptă multe de la tine. Așteaptă perfecțiune. Eu n-am avut un tată care să mă trimită la cele mai bune școli. Tatăl meu și-a pierdut vremea închinându-se zeilor lui din lemn și piatră. Nu aș fi nimic astăzi, dacă n-ar fi fost preoții și măicuțele de la misiune. Am fost servitor la părintele din parohie timp de doi ani. Da! Servitor! Nimeni nu mă ducea cu mașina la școală. Mergeam pe jos treisprezece kilometri în fiecare zi până la Nimo până când am terminat școala elementară. Iar cât am mers la Școala gimnazială St. Gregory am fost grădinarul părintelui.
Auzisem asta de nenumărate ori; cât de mult muncise, câte îl învățaseră preoții misionari și măicuțele, lucruri pe care nu le-ar fi învățat niciodată de la păgânul său tată, care venera idolii, bunicul Papa-Nnukwu. Dar am dat din cap și am încercat să par atentă. Speram din suflet că fetele din clasă nu se vor întreba de ce eu și cu tata aleseserăm să venim la școală și să avem o lungă conversație în fața clasei. În cele din urmă, Papa se opri și luă oglinda înapoi.
— Va veni Kevin să te ia, spuse.
— Bine, Papa.
— La revedere! Să citești bine. Mă îmbrățișă, o îmbrățișare scurtă, dintr-o parte.
— La revedere, Papa! Îl priveam coborând pe poteca încadrată de tufe verzi fără flori, când sună clopoțelul pentru adunare.
Fetele erau gălăgioase, și maica Lucy trebui să spună de câteva ori „Fetelor, putem face puțină liniște!?” Stăteam în rândul din față, ca întotdeauna, întrucât cele din spate erau pentru fetele care făceau parte din bisericuțe, care chicoteau și își șopteau una alteia, ascunse de profesoare. Profesoarele stăteau pe un podium ridicat, siluete înalte în veșmintele lor alb cu albastru. După ce am cântat un cântec religios de întâmpinare, maica Lucy a citit din Matei, Capitolul 5, până la versetul 11, și apoi am cântat imnul național. Cântarea imnului național era un obicei relativ nou la Fiicele Inimii Pure. Începuserăm cu un an în urmă, pentru că unii părinți erau îngrijorați că odraslele lor nu știau imnul național și nici legământul. Le priveam pe surori în timp ce cântam. Numai surorile nigeriene cântau, cu dinții albi strălucind în contrast cu pielea închisă la culoare. Surorile albe stăteau cu mâinile împreunate sau atingeau ușor mărgelele de sticlă ale rozariilor care le atârnau la mijloc, privind cu atenție să vadă dacă se mișcau buzele fiecărui elev în parte. După aceea, maica Lucy își miji ochii din spatele lentilelor groase și se uită printre rânduri. Întotdeauna alegea un elev ca să înceapă să recite legământul înainte ca restul să i se alăture.
— Kambili Achike, te rog începe tu legământul, spuse.
Maica Lucy nu mă mai alesese niciodată până atunci. Am deschis gura, dar cuvintele nu voiau să iasă.
— Kambili Achike? Maica Lucy și restul școlii se întorseseră să mă privească.
Mi-am dres vocea, poruncind cuvintelor să iasă. Le știam, le gândeam. Dar nu le puteam rosti. Îmi simțeam transpirația de sub brațe, caldă și umedă.
— Kambili?
În sfârșit, am început să bâigui:
— Jur Nigeriei, țara mea, să-i fiu credincios, loial și cinstit…
Restul școlii se alătură, și în timp ce declamam mai departe, încercam să-mi încetinesc respirația. După adunare, clasele s-au umplut. Clasa mea trecu prin rutina de potolire, hârșâit de scaune, curățat de bănci, copierea noului orar de pe tablă.
— Cum a fost în vacanță, Kambili? mă întrebă Ezinne aplecându-se spre mine.
— Bine.
— Ai fost în străinătate?
— Nu, am spus. Nu știam ce altceva să spun, dar voiam ca ea să știe că apreciam faptul că era mereu drăguță cu mine în ciuda faptului că eu eram mereu stângace și tăcută. Voiam să-i mulțumesc pentru că nu râdea de mine și nu mă făcea „snoabă sălbatică” așa cum făceau celelalte fete, dar cuvintele care ieșiră au fost:
— Tu ai fost?
Ezinne râse.
— Eu? O di egwu. Numai oamenii ca tine, Gabriella și Chinwe pleacă în străinătate în vacanțe, cei cu părinți bogați. Eu am fost doar la țară, s-o vizitez pe bunica.
— Aha, am spus.
— De ce a venit tatăl tău de dimineață?
— Eu… eu… M-am oprit să-mi trag răsuflarea, pentru că știam că altfel o să mă și bâlbâi mai tare. Voia să vadă clasa.
— Semeni foarte tare cu el. Adică, nu ești la fel de mare, dar trăsăturile și culoarea pielii sunt identice, spuse Ezinne.
— Da.
— Am auzit că Chinwe ți-a luat locul întâi de trimestrul trecut. Abi?
— Da.
— Sunt sigură că părinții tăi nu s-au supărat. Ah! Ah! Ai fost prima în clasă de când am început clasa întâi. Chinwe a spus că tatăl ei a dus-o la Londra.
— Aha.
— Eu am ieșit a cincea și ăsta fost un progres, pentru că trimestrul trecut am ieșit a opta. Știi, în clasa noastră e concurență mare. La școala primară ieșeam mereu prima.
Atunci, Chinwe Jideze veni la banca Ezinnei. Avea o voce ascuțită, de pasăre.
— Vreau să rămân șefa clasei și trimestrul ăsta, dragă Ezi-Fluturaș, așa că vreau să știu că pot conta pe votul tău, spuse Chinwe. Fusta de la uniformă îi stătea strânsă pe talie, împărțindu-i corpul în două jumătăți rotunjite, ca cifra 8.
— Firește, spuse Ezinne.
Nu am fost surprinsă când Chinwe trecu pe lângă mine spre fata din banca următoare și repetă același lucru, schimbând doar porecla pe care o găsise. Chinwe nu vorbise niciodată cu mine, nici măcar când fuseserăm selectate în aceeași grupă agricolă să adunăm plante pentru un ierbar. Fetele se adunară în jurul băncii ei în timpul scurtei pauze, iar râsetul lor răsuna zgomotos din când în când. Frizurile lor erau copii identice ale coafurii ei, șuvițe prinse cu fir negru ca niște bețe, dacă Chinwe purta isi owu sau codițe împletite în zigzag și prinse într-o coadă în vârful capului, dacă Chinwe purta shuku în săptămâna aceea. Chinwe mergea de parcă avea jar sub tălpi, ridicând un picior aproape imediat când celălalt atingea pământul. În pauza mare, țopăia înaintea grupului de fete în timp ce mergeau să-și cumpere biscuiți și cola de la patiserie. După cum spunea Ezinne, Chinwe plătea sucurile tuturor. De obicei, eu îmi petreceam pauza mare citind în bibliotecă.
— Chinwe vrea doar ca tu să vorbești prima cu ea, îmi șopti Ezinne. Știi, a început să-ți spună „snoabă sălbatică” pentru că nu vorbești cu nimeni. A zis că chiar dacă tatăl tău are un ziar și toate fabricile acelea, asta nu înseamnă că trebuie să te simți prea importantă, pentru că și tatăl ei e bogat.
— Nu mă simt importantă.
— Ca azi, la adunare, de exemplu; a zis că te simțeai prea importantă și de-aia n-ai început să reciți legământul de prima dată când te-a strigat maica Lucy.
— N-am auzit prima dată când m-a strigat maica Lucy.
— Eu nu zic că tu te crezi prea importantă. Eu îți spun numai că asta cred Chinwe și majoritatea fetelor. Poate ar fi bine să încerci să vorbești cu ea. Poate după ore ai putea să nu mai fugi înainte și să te plimbi cu noi până la poartă. Chiar așa, de ce fugi întotdeauna?
— Îmi place să fug, pur și simplu, am spus, întrebându-mă dacă trebuie să socotesc și asta drept minciună la spovedania de sâmbăta viitoare, pe lângă minciuna despre faptul că n-am auzit-o pe maica Lucy de prima dată. Kevin parca mereu Peugeotul 505 la porțile școlii imediat după ce suna de ieșire. Kevin mai avea o grămadă de alte drumuri de făcut pentru Papa și nu aveam voie să-l las să aștepte, așa că mă grăbeam de fiecare dată după ultima oră. Mă grăbeam, de parcă alergam la cursa de 200 de metri la concursul intrașcolar de sport. Odată, Kevin i-a spus lui Papa că-mi luase puțin mai mult să ajung la mașină, și Papa mă plesnise pe obrazul stâng și drept în același timp, că palmele lui uriașe îmi lăsaseră urme paralele pe față și-mi țiuiseră urechile zile întregi.
— De ce? întrebă Ezinne. Dacă stai să vorbești cu oamenii poate își vor da seama că nu ești o snoabă.
— Pur și simplu îmi place să alerg, am spus din nou.
•
Am rămas o snoabă sălbatică pentru majoritatea colegelor de clasă până la sfârșitul trimestrului. Dar nu-mi băteam capul prea mult cu asta, pentru că aveam o grijă mai mare – grija de a fi sigură că trimestrul acesta ies prima. Fiecare zi de școală era ca o încercare de a balansa un sac de pietriș pe cap, fără a avea voie să-l echilibrez cu mâna. Încă mai vedeam rândurile tipărite din manual într-o ceață roșie, încă mai vedeam sufletul frățiorului meu legat cu firicele de sânge. Memoram ceea ce spuneau profesorii, pentru că știam că manualele mele nu aveau niciun înțeles dacă încercam să le studiez acasă. După fiecare test, mi se punea un nod mare în gât și rămânea acolo până când ni se aduceau înapoi caietele de exerciții.
Școala se închise pentru vacanța de Crăciun la începutul lui decembrie. M-am uitat în fișa de evaluare în timp ce Kevin mă ducea acasă și am văzut 1/25, scris de mână, atât de aplecat, că a trebuit să studiez cu atenție, să fiu sigură că nu e 7/25. În noaptea aceea, am adormit legănată de imaginea feței luminate a lui Papa, de sunetul vocii lui Papa spunându-mi cât de mândru era de mine și cum reușisem să-mi împlinesc menirea lăsată de Domnul.
•
Vânturile prăfoase ale harmattanului veniră odată cu luna decembrie. Aduseră miros de Sahara și de Crăciun și scuturară frunzele subțiri și ovale ale pomilor de frangipan și acele pinilor șuierători, acoperind totul cu o peliculă maronie. De fiecare dată petreceam Crăciunul în orășelul nostru natal. Sora Veronica numea asta migrația anuală a poporului igbo. Nu înțelegea, spunea cu accentul ei irlandez care îi rostogolea cuvintele pe limbă, de ce mulți dintre membrii poporului igbo își clădesc case imense în orășelele lor natale, unde petrec numai o săptămână-două în decembrie, și cu toate acestea se mulțumesc să trăiască înghesuiți în cartierele din oraș în tot restul anului. Mă întrebam adeseori de ce se străduiește sora Veronica să înțeleagă, când pur și simplu așa stau lucrurile.
Vânturile dimineții erau iuți în ziua în care am plecat, trăgând încoace și încolo pinii șuierători, ce se aplecau și se răsuceau de parcă s-ar fi închinat în fața unui zeu prăfuit, cu frunzele și crengile scoțând sunete ca fluierul unui arbitru de fotbal. Mașinile erau parcate la intrare, cu ușile și portbagajele deschise, așteptând să fie încărcate. Papa conducea Mercedesul, cu mama în dreapta, iar eu și Jaja în spate. Kevin conducea mașina firmei, în spate, cu Sisi, iar șoferul fabricii, Sunday, care de obicei îi ținea locul lui Kevin când își lua concediul anual de o săptămână, conducea Volvoul.
Papa stătea lângă hibiscuși, dând instrucțiuni, cu o mână în buzunarul tunicii lui albe, iar cu cealaltă arătând de la obiect la mașină.
— Valizele acestea merg în Mercedes, la fel și legumele acelea. Cartofii dulci merg în Peugeot împreună cu lăzile de Remy Martin și cutiile de suc. Vezi dacă încap acolo și pachetele de batog uscat. Pungile de orez și de tapioc, și fasolea, și bananele merg în Volvo.
Erau multe de împachetat, și Adamu veni de la poartă să îi ajute pe Sunday și pe Kevin. Numai cartofii dulci, tuberculi mari, de mărimea unor cățeluși nou-născuți, umpleau portbagajul Peugeotului, iar pe scaunul din față al Volvoului era așezat un sac de fasole înclinat, ca un pasager adormit. Kevin și Sunday plecară primii, iar noi îi urmarăm, ca să vedem în cazul în care ar fi fost opriți de soldați la puncte de control și să putem opri și noi.
Papa începu să spună rozariul înainte să ieșim cu mașina în strada principală. Se opri după primele zece cânturi ca mama să poată continua cu setul următor de zece Ave Marii. Jaja le citi pe următoarele zece, apoi îmi veni rândul mie. În timpul acesta, Papa conducea. Autostrada avea o singură bandă pe sens, și când am ajuns în spatele unui camion, a rămas după el, mormăind că drumurile nu sunt sigure și că cei din Abuja furaseră toți banii pentru construirea unei autostrăzi cu două benzi pe sens. Multe mașini claxonau și ne depășeau; unele erau încărcate cu cartofi dulci pentru Crăciun și pungi de orez, cu baxuri de băuturi răcoritoare, astfel încât portbagajele lor aproape atingeau șoseaua.
La Ninth Mile, Papa se opri să cumpere pâine și okpa{16}. Vânzătorii ambulanți înconjurară mașina, oferindu-ne ouă fierte, nuci acaju prăjite, pâine, apă îmbuteliată, okpa, agidi{17}, prin fiecare geam al mașinii, incantând: „Cumpără de la mine, oh, eu o să-ți vând bine” sau „Uită-te la mine, pe mine mă căutai”.
Cu toate că Papa cumpără numai pâine și okpa învelită în frunze calde de banan, oferi câte o bancnotă de douăzeci de naira fiecărui vânzător ambulant, iar incantațiile lor cu „Mulțumesc, domnule, Dumnezeu să vă dea sănătate” îmi răsunară în ureche în timp ce plecam de acolo îndreptându-ne spre Abba.
Semnul verde cu „BINE AȚI VENIT ÎN ORAȘUL ABBA”, care te scotea de pe autostradă, era ușor de scăpat din vedere, pentru că era foarte mic. Papa viră spre șoseaua murdară și în curând auzirăm scârț-scârț-scârț pe sub burta Mercedesului ce se freca de drumul de țară, plin de hârtoape și copt de soare. Când treceam pe drum, oamenii ne făceau cu mâna și-l strigau pe Papa: „Omelora!” Colibe de pământ acoperite cu stuf stăteau așezate lângă case cu trei etaje adăpostite în spatele gardurilor de fier forjat. Copii complet sau pe jumătate goi se jucau cu mingi de fotbal dezumflate. Bărbații stăteau pe bănci sub copaci și beau vin de palmier din coarne de vacă și din căni de sticlă tulbure. Mașina era învăluită în praf când ajunserăm la porțile largi, negre ale casei noastre de țară. Trei bărbați mai în vârstă stăteau sub un arbore african de pâine străjuind singuratic porțile noastre și strigară: „Nno nu! Nno nu! V-ați întors? Vom veni în curând să vă spunem bun-venit!” Portarul nostru deschise larg porțile.
— Mulțumim, Doamne, pentru grija Ta din timpul călătoriei, spuse Papa închinându-se, în timp ce conducea mașina în curte.
— Amin! am spus noi.
Casa noastră încă îmi mai tăia răsuflarea, maiestuozitatea dată de înălțimea celor patru etaje ale ei, cu fântâna arteziană din față, cocotierii ce o flancau de ambele părți și portocalii presărați în curtea din față. Trei băieței intrară fugind în curte să-l salute pe Papa. Alergaseră după mașină prin drumul prăfos, până aici.
— Omelora! Good afun, sah{18}! spuseră în cor. Purtau numai pantaloni scurți, și buricul fiecăruia era cât un balonaș mic.
— Kedu nu? Papa le dădu câte o hârtie de zece naira dintr-un teanc mare de bancnote pe care-l scosese din sacul lui de voiaj. Salutați-i pe părinții voștri din partea mea și arătați-le negreșit banii, ați înțeles?
— Da, domnule. Mulțumim, domnule! Se repeziră afară din curte, râzând zgomotos.
Kevin și Sunday despachetară alimentele, în timp ce Jaja și cu mine despachetam valizele din Mercedes. Mama merse în curtea din spate cu Sisi să pună deoparte trepiedele din fier, pentru gătit. Mâncarea noastră avea să fie gătită pe aragazul din bucătărie, dar trepiedele din fier aveau să susțină oalele mari în care se făcea orez și tocană, și ciorbe pentru musafirii noștri. Unele oale erau suficient de mari încât să încapă în ele o capră întreagă. Mama și Sisi nu prea făceau ele mâncarea asta; stăteau doar prin preajmă și mai puneau sare sau cuburi Maggi, sau puneau la îndemână ustensile, pentru că nevestele membrilor comunității noastre veneau ele să gătească. Voiau ca mama să se odihnească, ziceau ele, după stresul de la oraș. Și de fiecare dată luau acasă resturile de mâncare, bucățile de carne grasă, orezul, fasolea, sticlele de băuturi răcoritoare și de malț și berea, la sfârșit. Eram mereu pregătiți să hrănim satul întreg de Crăciun, mereu pregătiți ca niciunul dintre cei care veneau la noi să nu plece fără mâncare și băutură, până la ceea ce Papa numea un grad rezonabil de mulțumire. Până la urmă, titulatura lui Papa era omelora – „Binefăcătorul Comunității”. Dar nu numai Papa primea musafiri. Sătenii se adunau la fiecare casă mare cu porți mari și câteodată luau cu ei boluri de plastic cu capace solide. Era Crăciunul.
Jaja și cu mine eram sus, despachetam, când veni mama și ne spuse:
— Ade Coker a venit cu familia sa să ne ureze Crăciun fericit. Sunt în drum spre Lagos. Haideți jos să-i salutați.
Ade Coker era un bărbat mic de statură, rotofei și jovial. De câte ori îl vedeam, încercam să mi-l imaginez scriind editorialele acelea din Standard; încercam să mi-l imaginez sfidându-i pe soldați. Și nu reușeam. Arăta ca o păpușă de cârpă și, pentru că zâmbea întotdeauna, gropițele adânci din obrajii lui moi păreau niște accesorii permanente, ca și cum cineva i-ar fi înțepat cu un băț. Chiar și ochelarii lui păreau de păpușă: erau mai groși decât sticla de geam, bătând într-o nuanță albăstruie ciudată și cu rama albă din plastic. Își arunca în aer bebelușul, copia sa fidelă perfect rotundă, atunci când intrarăm. Fetița lui stătea aproape de el, rugându-l s-o arunce și pe ea în sus.
— Jaja, Kambili, ce mai faceți? spuse el și, înainte să-i putem răspunde, râse cu poftă și, scălâmbăindu-se la bebeluș, spuse:
— Știi, se spune că, cu cât îi arunci mai sus când sunt mici, cu atât au mai multe șanse să învețe să zboare!
Bebelușul gânguri, arătându-și gingiile rozalii și se întinse spre ochelarii tatălui său. Ade Coker își lăsă capul pe spate și aruncă iar copilul în sus.
Soția lui, Yewande, ne îmbrățișă, ne întrebă ce mai facem, apoi îl bătu pe spate în joacă pe Ade Coker și luă ea bebelușul. Am privit-o și mi-am amintit hohotele ei înecate și răsunătoare către Papa.
— Vă place să veniți la țară? ne întrebă Ade Coker.
Ne-am uitat spre Papa în același timp; stătea pe canapea și citea o felicitare de Crăciun, zâmbind.
— Da, am spus.
— Ei, chiar vă place să veniți în locul acesta plin de tufișuri? Ochii i se măriră teatral. Aveți prieteni aici?
— Nu, am spus.
— Și atunci ce faceți aici, în locul ăsta uitat de lume? ne necăji el.
Jaja și cu mine zâmbirăm, fără să spunem nimic.
— Sunt întotdeauna atât de tăcuți, spuse el, întorcându-se spre Papa. Atât de tăcuți.
— Nu sunt ca acei copii gălăgioși din zilele noastre, cu niciun fel de educație acasă și fără teamă de Dumnezeu, spuse Papa, și eram sigură că sentimentul de mândrie era acela care îi întinse buzele și îi lumină privirea.
— Imaginează-ți ce ar fi Standard dacă am fi cu toții tăcuți.
Era o glumă. Ade Coker râdea; la fel și soția lui, Yewande. Dar Papa nu râse. Jaja și cu mine ne întoarserăm sus, în liniște.
Freamătul frunzelor de cocotier mă trezi. Dincolo de porțile noastre înalte auzeam capre behăind, cocoși cântând și oameni strigând unii la alții salutându-se peste zidurile de chirpici ce le înconjurau casele.
— Bună dimineața{19}! Te-ai trezit, ai? Dormiși bine?
— Bună dimineața. Da’ oamenii din casa ta dormiră bine, ai?
M-am întins să deschid geamul de la dormitor, ca să aud mai bine sunetele și să las aerul curat, impregnat de miros de capră și de portocale coapte să intre în cameră. Jaja bătu la ușă înainte să vină înăuntru. Camerele noastre erau alăturate; acasă în Enugu, erau departe una de alta.
— Te-ai trezit? întrebă el. Hai să mergem jos la rugăciune înainte să ne cheme Papa.
Mi-am legat fusta, pe care o folosisem ca învelitoare ușoară în timpul nopții calde, peste cămașa de noapte, i-am făcut un nod într-o parte și l-am urmat pe Jaja jos.
Coridoarele largi făceau casa noastră să pară un hotel, ca și mirosul impersonal al ușilor ținute încuiate majoritatea timpului, al băilor și bucătăriilor și toaletelor nefolosite, al camerelor nelocuite. Foloseam numai parterul și etajul întâi; celelalte două etaje fuseseră ultima dată folosite cu ani în urmă, când Papa a fost făcut șef și fusese învestit cu titulatura de omelora. Membrii comunității noastre îi ceruseră de multă vreme să accepte titlul, încă de pe când era doar manager la Leventis și nu cumpărase prima fabrică. Era destul de bogat, insistau ei; și, în afară de asta, nimeni din comunitatea noastră nu mai obținuse vreun titlu. Așa că, atunci când Papa s-a decis să accepte, în cele din urmă, după îndelungate discuții cu preotul paroh, stăruind ca orice influență păgână să fie eliminată din ceremonia de învestire, a fost ca un mic festival al Cartofului Dulce. Mașinile ocupaseră fiecare milimetru de pe drumul murdar ce trecea prin Abba. Al treilea și al patrulea etaj mișunau de oameni. Acum urcam acolo numai când voiam să văd mai mult decât drumul din fața zidurilor curții noastre.
— Papa găzduiește o ședință a consiliului parohial azi, spuse Jaja. L-am auzit când i-a spus mamei.
— La ce oră e ședința?
— Înainte de prânz. Și, din priviri, îmi spuse: Putem să petrecem timp împreună atunci.
În Abba, Jaja și cu mine nu aveam program. Vorbeam mult și stăteam mai puțin în camerele noastre, pentru că Papa era prea ocupat să întrețină nesfârșita suită de vizitatori și să participe la ședințe ale consiliului parohial la ora cinci dimineața și la ședințe ale consiliului orășenesc până la miezul nopții. Sau poate la Abba viața era diferită, pentru că oamenii se plimbau prin curtea noastră în voie și pentru că inclusiv aerul pe care-l respiram se mișca mai încet.
Papa și mama erau într-una dintre micile camere de zi care duceau în camera de zi principală, la parter.
— Bună dimineața, Papa. Bună dimineața, mama! am spus eu și Jaja.
— Ce faceți? întrebă Papa.
— Bine, am zis noi.
Papa părea treaz demult; probabil că se sculase de câteva ore bune. Își răsfoia Biblia, cea în versiunea catolică, cu cărțile deuterocanonice, legată în piele neagră lucioasă. Mama părea somnoroasă. Își freca încă ochii adormiți când ne întrebă dacă am dormit bine. Am auzit voci în camera de zi principală. Aici, oaspeții ajungeau cu noaptea-n cap. Ne făcuserăm semnul crucii și ne așezaserăm în genunchi în jurul mesei, când cineva bătu la ușă. Un bărbat de vârstă mijlocie, într-un tricou jerpelit, își băgă capul pe ușă.
— Omelora! spuse bărbatul pe un ton viguros, așa cum făceau atunci când se chemau unul pe celălalt după titluri. Plec acum. Vreau să văd dacă pot să cumpăr pentru copiii mei câte ceva de Crăciun, de la Oye Abagana. Vorbea engleza cu un accent igbo atât de puternic că decora chiar și cele mai scurte cuvinte cu vocale în plus. Lui Papa îi plăcea când sătenii făceau un efort să vorbească engleza în jurul lui. Spunea că asta demonstrează că au bun-simt.
— Ogbunambala! spuse Papa. Așteaptă, mă rog împreună cu familia mea. Vreau să-ți dau câte ceva pentru copii. Vei împărți și ceaiul, și pâinea cu mine la micul dejun.
— Hei! Omelora! Mulțumesc, domnule. Nu am băut lapte anul acesta. Omul încă șovăia la ușă. Poate își imagina că, dacă pleacă, oferta de ceai cu lapte a lui Papa dispare.
— Ogbunambala! Du-te și stai jos și așteaptă-mă.
Omul se retrase. Papa citi din Psalmi înainte de Tatăl nostru, Ave Maria și Mărire Ție și de Crezul Apostolilor. Cu toate că vorbeam cu voce tare, după ce Papa rosti primele câteva cuvinte singur, o liniște exterioară plutea în jurul nostru, învăluindu-ne. Dar când spuse „ne vom ruga acum Sfântului Duh cu cuvintele noastre, pentru că Sfântul Duh mijlocește pentru noi după voia Lui”, liniștea fu tulburată. Vocile noastre păreau stridente, discordante. Mama începu cu o rugăciune pentru pace și pentru conducătorii țării. Jaja se rugă pentru preoți și pentru oamenii credincioși. Eu m-am rugat pentru papă. În sfârșit, timp de douăzeci de minute, Papa se rugă pentru protecția noastră de forțe și oameni lipsiți de Dumnezeu, pentru Nigeria și pentru conducătorii ei fără evlavie și pentru ca noi să continuăm să trăim în dreptate. În sfârșit, se rugă pentru convertirea lui Papa-Nnukwu, ca să fie izbăvit de iad. Papa mai petrecu ceva timp descriindu-ne iadul, ca și cum Dumnezeu nu știa că flăcările sunt veșnice și turbate, și groaznice. La sfârșit, ne-am ridicat glasurile și am zis „Amin!”
Papa închise Biblia.
— Kambili și Jaja, după-amiază veți merge acasă la bunicul vostru să-l salutați. Kevin vă va duce. Nu uitați, nu vă atingeți de nicio mâncare, nu beți nimic. Și, ca de obicei, nu stați mai mult de cincisprezece minute. Cincisprezece minute.
— Da, Papa. Auzeam asta de fiecare Crăciun în ultimii câțiva ani, de când începuserăm să-l vizităm pe Papa-Nnukwu. Papa-Nnukwu convocase o ședință în umunna să se plângă familiei lărgite de faptul că nu-și cunoaște nepoții și că noi nu-l cunoaștem pe el. Papa-Nnukwu ne spusese asta lui Jaja și mie, pentru că Papa nu ne spunea nouă lucruri din acestea. Papa-Nnukwu spusese în umunna că Papa se oferise să-i construiască o casă, să-i cumpere o mașină și să-i angajeze un șofer, dacă se convertea și-și arunca chi-ul din altarul de stuf din curte. Papa-Nnukwu râsese și spusese că voia doar să-și vadă nepoții când se putea. Nu-și va arunca chi-ul; îi spusese asta de nenumărate ori lui Papa. Membrii comunității noastre îi țineau partea lui Papa, așa era mereu, dar îl îndemnaseră să ne lase să-l vizităm pe Papa-Nnukwu, să-l salutăm, pentru că oricare om destul de bătrân să fie bunic merita să fie salutat de nepoții săi. Papa însuși nu-l saluta niciodată pe Papa-Nnukwu, nu-l vizita niciodată, dar îi trimitea mici sume de bani prin Kevin sau prin vreunul din membrii comunității, mai mici decât îi dădea lui Kevin drept bonus de Crăciun.
— Nu-mi place să vă trimit în casă de păgâni, dar Domnul vă va păzi, spuse Papa. Puse Biblia într-un sertar și apoi ne trase pe mine și pe Jaja de-o parte și de alta a lui și ne mângâie ușor pe umeri.
— Da, Papa.
Merse în camera de zi. Am auzit și alte voci de oameni care veneau să spună „Nno nu” și să se plângă cât de grea e viața și că nu-și permit să le cumpere copiilor haine noi de Crăciun.
— Tu și cu Jaja puteți lua micul dejun sus. Vă voi aduce mâncarea sus. Tatăl vostru va mânca împreună cu oaspeții, spuse mama.
— Lasă-mă să te ajut, m-am oferit.
— Nu, nne, du-te sus. Stai cu fratele tău.
Am privit-o pe mama mergând la bucătărie, cu mersul ei șchiopătat. Părul ei împletit era prins într-o plasă care se strângea la capăt ca o minge de golf, ca o căciulă de Moș Crăciun. Părea ostenită.
— Papa-Nnukwu locuiește în apropiere, putem ajunge pe jos în cinci minute, nu trebuie să ne ducă Kevin, spuse Jaja când urcarăm înapoi la etaj. Spunea asta în fiecare an, dar ne urcam în mașină de fiecare dată, să ne ducă Kevin, ca să poată sta cu ochii pe noi.
Când, mai târziu în dimineața aceea, Kevin ne scoase cu mașina din curte, m-am întors să mângâi cu privirea, din nou, zidurile albe scânteietoare și stâlpii casei noastre, arcada perfect argintie din apă pe care o făcea fântâna noastră arteziană. Papa-Nnukwu nu pusese niciodată piciorul în ea, pentru că atunci când Papa decretase că păgânii nu au ce căuta în curtea lui nu făcuse o excepție pentru tatăl lui.
— Tatăl vostru a spus că aveți cincisprezece minute, spuse Kevin, în timp ce parca mașina pe marginea drumului, lângă curtea lui Papa-Nnukwu, îngrădită cu stuf. M-am uitat la cicatricea de pe gâtul lui Kevin înainte să mă dau jos din mașină. Căzuse dintr-un palmier în orașul lui natal din Delta Nigerului, cu câțiva ani înainte, când era în vacanță. Cicatricea mergea din mijlocul capului până la ceafă. Avea formă de pumnal.
— Știm, spuse Jaja.
Jaja deschise poarta din lemn, care scârțâia, a lui Papa-Nnukwu, atât de îngustă că Papa ar fi fost poate nevoit să intre pe o parte, dacă ar fi venit vreodată în vizită aici. Curtea abia era cât un sfert din curtea noastră din spate, din Enugu. Două capre și câțiva pui umblau de colo-colo, ciugulind și ciocănind prin firele de iarbă uscată. Casa, așezată în mijlocul curții, era micuță, compactă ca un zar și era greu de imaginat că Papa și tușica Ifeoma crescuseră aici. Arăta exact ca în desenele cu case pe care le făceam la grădiniță: o casă pătrată, cu o ușă pătrată în mijloc și două geamuri pătrate de fiecare parte. Singura diferență era că aici casa mai avea și o verandă, prinsă în bare de metal ruginite. Prima dată când Jaja și cu mine merseserăm în vizită, intraserăm și ne uitaserăm după baie, iar Papa-Nnukwu râsese și ne arătase latrina, cât un dulap, din calupuri de ciment nevopsit, cu o rogojină din frunze împletite de palmier, trasă peste intrarea deschisă. Îl examinasem și pe el, în ziua aceea, întorcându-mi privirea când ochii lui îi întâlneau pe ai mei, căutând semne care să arate diferența, lipsa de Dumnezeu. N-am văzut niciunul, dar eram sigură că erau pe undeva. Trebuiau să fie.
Papa-Nnukwu stătea pe un scăunel scund pe verandă, cu boluri de mâncare pe rogojina de rafie din fața lui. Se ridică atunci când intrarăm. Avea un șal înfășurat în jurul corpului și legat la spate, la gât, peste flanela care fusese albă odată, acum cenușie de veche ce era și îngălbenită la subsuoară.
— Neke! Neke! Neke! Kambili și Jaja au venit să-și salute bunicul! spuse el. Cu toate că era gârbovit de ani, era ușor să-ți dai seama cât de înalt fusese odată. Îi strânse mâna lui Jaja, iar pe mine mă îmbrățișă. L-am strâns și eu în brațe încă o clipă, ușor, ținându-mi răsuflarea din cauza mirosului puternic, neplăcut de manioc care-l înconjura.
— Haideți să mâncați, spuse el, făcându-ne semn spre rogojina de rafie. Bolurile smălțuite conțineau fufu pufoasă și o supă lungă fără bucăți de pește sau de carne. Avea obiceiul să ne întrebe, dar Papa-Nnukwu se aștepta să refuzăm – ochii îi luciră a necaz.
— Nu, mulțumim, domnule, am spus. Ne-am așezat pe banca de lemn lângă el. M-am lăsat pe spate și m-am sprijinit de obloanele de lemn, care aveau deschizături orizontale paralele.
— Am auzit că ați venit ieri, spuse el. Buza de jos îi tremura, la fel și vocea, și uneori, înțelegeam ce spune abia o secundă-două după ce vorbea, pentru că dialectul lui era vechi, iar vorbirea lui nu avea nicio inflexiune anglicizată ca a noastră.
— Da, spuse Jaja.
— Kambili, ai crescut așa de mare acum, o agbogho coaptă. În curând, vor începe să vină pețitorii, spuse el, necăjindu-mă. Ochiul stâng îi orbea și era acoperit de o peliculă de culoarea și consistența laptelui diluat. Am zâmbit când s-a întins să mă bată ușor pe umăr; petele de bătrânețe care-i pigmentau mâinile ieșeau în evidență pentru că erau mult mai deschise decât tenul lui de culoarea pământului.
— Papa-Nnukwu, ești bine? Cum stai cu sănătatea? întrebă Jaja.
Papa-Nnukwu ridică din umeri, ca și cum ar fi spus că multe erau rele, dar nu avea de ales.
— Sunt bine, fiule. Ce poate face un om bătrân decât să fie bine, până când li se alătură strămoșilor săi? Se opri să modeleze o bucată de fufu cu degetele.
L-am privit, zâmbetul de pe fața lui, simplitatea cu care aruncă bucățica de mâncare în grădină, unde plante uscate se legănau în briza ușoară, rugându-l pe Ani, zeul pământului, să mănânce cu el.
— Mă dor picioarele des. Mătușica voastră Ifeoma îmi aduce medicamente când poate să strângă bănuți. Dar sunt om bătrân; dacă nu mă dor picioarele, mă doare altceva.
— Va veni tușica Ifeoma cu copiii anul acesta? am întrebat.
Papa-Nnukwu își scărpină capul chel, pe care mai avea smocuri încăpățânate de păr alb.
— Ehye, îi aștept să vină mâine.
— N-au venit anul trecut, spuse Jaja.
— Ifeoma nu și-a putut permite. Papa-Nnukwu dădu din cap. De când a murit tatăl copiilor ei, a avut parte de zile grele. Dar îi aduce anul acesta. Îi veți vedea. Nu se cade să nu vă cunoașteți verișorii foarte bine. Nu se cade.
Jaja și cu mine tăcurăm. N-o cunoșteam foarte bine pe tușica Ifeoma sau pe verii noștri, pentru că ea și Papa se certaseră pe seama lui Papa-Nnukwu. Mama ne spusese. Tușica Ifeoma n-a mai vorbit cu Papa după ce i-a interzis lui Papa-Nnukwu să intre în casa lui și au mai trecut câțiva ani până când au început, în sfârșit, să-și vorbească.
— Dacă aș avea carne în supă, spuse Papa-Nnukwu, v-aș oferi-o vouă.
— Nu-i nimic, Papa-Nnukwu, spuse Jaja.
Papa-Nnukwu își înghiți mâncarea în liniște. Urmăream cum îi aluneca pe gât, străduindu-se să treacă de mărul lui Adam, care ieșea pregnant ca o nucă zbârcită. Nu era niciun fel de băutură lângă el, nici măcar apă.
— Copila aceea care mă ajută, Chinyelu, o să vină imediat. O voi trimite să cumpere băuturi răcoritoare pentru voi, de la magazinul lui Ichie.
— Nu, Papa-Nnukwu. Mulțumim, spuse Jaja.
— Ezi okwu? Știu că tatăl vostru nu vă lasă să mâncați aici, pentru că ofer mâncarea strămoșilor noștri, dar nici băuturi răcoritoare? Pe astea nu le cumpăr și eu de la magazin ca restul lumii?
— Papa-Nnukwu, am mâncat chiar înainte să venim aici, spuse Jaja. Dacă ne e sete, vom bea acasă la tine.
Papa-Nnukwu zâmbi. Avea dinții galbeni și cu spații mari între ei, din cauză că pierduse mulți.
— Ai zis bine, fiule. Tu ești tatăl meu, Ogbuefi Olioke, întoarce-te. Ai vorbit cu înțelepciune.
M-am uitat la fufu de pe farfuria smălțuită, de un verde-crud, care era ciobită pe margine. Mi-am imaginat fufu cu coaja uscată de vânturile harmattanului zgâriind interiorul gâtului lui Papa-Nnukwu în timp ce înghițea. Jaja îmi dădu un ghiont. Dar eu nu voiam să plec; voiam să stau ca să fug repede să-i aduc apă lui Papa-Nnukwu dacă fufu i-ar fi stat în gât și s-ar fi înecat. Nu știam unde e apa, cu toate acestea. Jaja mă înghionti din nou, dar încă tot nu mă puteam ridica. Banca mă ținea, mă trăgea înăuntru. Am urmărit un cocoș sur intrând în altarul din colțul curții, unde era dumnezeul lui Papa-Nnukwu, și de care Papa ne spusese că nu avem voie să ne apropiem niciodată. Altarul era un adăpost scund, deschis, iar pereții și acoperișul de chirpici erau acoperite de frunze uscate de palmier. Arăta ca peștera din spatele Sfintei Agnes, cea dedicată Maicii Noastre din Lourdes.
— Dă-ne voie să plecăm, Papa-Nnukwu, spuse Jaja într-un sfârșit, ridicându-se.
— Bine, fiule, spuse Papa-Nnukwu. Nu spuse „Cum, așa de repede?” sau „Nu vă place casa mea?” Era obișnuit să plecăm la câteva minute după ce ajungeam. Când ne conduse la mașină, legănându-se în bastonul lui încovoiat, făcut dintr-o creangă de copac, Kevin ieși din mașină și-l salută, apoi îi înmână un teanc subțire de bani.
— Oh? Mulțumește-i lui Eugene din partea mea, spuse Papa-Nnukwu, zâmbind. Mulțumește-i.
Ne făcu cu mâna în timp ce ne îndepărtam cu mașina. I-am făcut și eu și nu mi-am luat ochii de la el până intră târâș înapoi în curte. Dacă pe Papa-Nnukwu îl deranja că fiul său îi trimitea sume neînsemnate de bani, impersonal, printr-un șofer, n-o arăta. Nu arătase asta nici anul trecut de Crăciun, nici acum doi ani. N-o arătase niciodată. Era atât de diferit de felul în care Papa îl tratase pe bunicul meu matern până când murise, cu cinci ani în urmă. Când ajungeam la Abba, în fiecare an de Crăciun, Papa se oprea la casa bunicului, la ikwu nne, casa unde mama își petrecuse copilăria, chiar înainte să ajungem la casa noastră. Bunicul avea tenul foarte deschis, era aproape albinos și se spunea că acesta a fost unul dintre motivele pentru care îl plăcuseră misionarii. Vorbea engleza hotărât, tot timpul, cu un puternic accent igbo. Știa și latină și adesea cita din paragrafele de la Vatican I și-și petrecea majoritatea timpului la biserica St. Paul, unde fusese primul catihet. Insistase să-i spunem „bunicule” în engleză, și nu Papa-Nnukwu sau Nna-Ochie. Papa încă vorbea adesea despre el, cu ochii plini de mândrie, ca și cum bunicul era propriul lui tată. Și-a deschis ochii cu mult înaintea multor alți oameni din sat. Papa spunea că a fost unul dintre puținii care i-au primit pe misionari. Știi cât de repede a învățat engleză? Când a devenit interpret, știți la convertirea câtor oameni a contribuit? Păi aproape că a convertit tot satul Abba singur! Făcea lucrurile ca la carte, așa cum le făceau albii, nu așa cum fac ai noștri acum! Papa avea o fotografie a bunicului cu toate insignele Cavalerilor St. Ioan, înrămată într-o ramă groasă de mahon și agățată pe perete, acasă, la Enugu. Nu aveam totuși nevoie de fotografia aceea ca să mi-l amintesc pe bunicul. Aveam doar zece ani când a murit, dar îmi amintesc ochii lui aproape verzi-albinoși și felul în care obișnuia să folosească termenul de „păcătos” în fiecare propoziție.
— Papa-Nnukwu nu arată la fel de sănătos ca anul trecut, i-am șoptit lui Jaja la ureche pe când plecam. Nu voiam să ne audă Kevin.
— E bătrân, spuse Jaja.
Când am ajuns acasă, Sisi ne aduse prânzul sus – orez și friptură de vită – pe farfurii maronii elegante, și Jaja și cu mine mâncarăm singuri. Începuse ședința consiliului parohial și uneori auzeam vocile bărbaților ridicându-se când se contraziceau, și la fel, auzeam cadența sus-jos a vocilor feminine în curtea din spate, soțiile din comunitatea noastră, care ungeau oalele ca să fie mai ușor de spălat mai târziu, măcinau condimente în mojare de lemn și făceau focul sub trepiede.
— Vei mărturisi? l-am întrebat pe Jaja la masă.
— Ce?
— Ce ai spus astăzi, că, dacă ne e sete, putem bea acasă la Papa-Nnukwu. Știi că nu putem să bem acasă la Papa-Nnukwu, am zis.
— Am vrut doar să spun ceva să-l fac să se simtă mai bine.
— Suportă bine.
— Se ascunde bine, spuse Jaja.
Atunci, Papa deschise ușa și intră. Nu-l auzisem urcând și, pe lângă asta, nu credeam că va urca, pentru că ședința consiliului parohial încă era în desfășurare la parter.
— Bună ziua, Papa, am spus Jaja și cu mine.
— Kevin a spus că ați stat aproape douăzeci și cinci de minute cu bunicul vostru. Asta v-am spus eu? Vocea lui Papa era joasă.
— Am pierdut vremea. A fost vina mea, spuse Jaja.
— Ce-ați făcut acolo? Ați consumat mâncare sacrificată idolilor? V-ați pângărit limba creștină?
Am rămas încremenită; nu știam că și limbile pot fi creștine.
— Nu, spuse Jaja.
Papa se îndreptă spre Jaja. Acum vorbea numai în igbo. Credeam că îl va trage de urechi, că îl va trage și îl va scutura în același ritm în care vorbea, că îl va plesni peste față, și palma lui va scoate același sunet ca o carte grea căzând din rafturile bibliotecii de la școală. Și apoi se va întinde și mă va plesni și pe mine peste față, cu nepăsarea cu care te întinzi după solniță la masă. Dar spuse:
— Vreau să vă terminați mâncarea, să mergeți în camerele voastre și să vă rugați pentru iertare, zise înainte să se întoarcă și să coboare la parter. Liniștea pe care o lăsă în urmă era grea, dar confortabilă, ca un pulover tocit și aspru într-o dimineață amară.
— Mai ai orez în farfurie, spuse Jaja într-un târziu.
Am dat din cap și mi-am luat furculița. Apoi l-am auzit pe Papa ridicând vocea afară, chiar în fața geamului, și am pus furculița jos.
— Ce caută în casa mea? Ce caută Anikwenwa în casa mea?
Timbrul furios din vocea lui Papa îmi îngheță vârfurile degetelor. Jaja și cu mine ne-am repezit la fereastră și, pentru că nu vedeam nimic, am ieșit pe verandă și ne-am oprit lângă stâlpi.
Papa stătea în curtea din față, lângă un portocal, urlând la un om cu fața brăzdată de ani, îmbrăcat într-o flanea zdrențuită și cu un șal legat în jurul taliei. Alți câțiva oameni stăteau în jurul lui Papa.
— Ce caută Anikwenwa în casa mea? Ce caută un adorator al idolilor în casa mea? Pleacă din casa mea!
— Știi că sunt de-o vârstă cu tatăl tău, gbo? întrebă bătrânul. Degetul pe care-l flutura în aer era îndreptat spre fața lui Papa, dar zăbovea doar în dreptul pieptului său. Știi că am supt la sânul mamei mele când tatăl tău sugea la al mamei lui?
— Ieși din casa mea! Papa arătă spre poartă.
Doi bărbați îl conduseră încet pe Anikwenwa afară din curte. Nu se opuse. Era prea bătrân, oricum. Dar continua să privească înapoi și să-i arunce vorbe grele lui Papa.
— Ifukwa gi! Ești ca o muscă ce urmează orbește un cadavru către groapă!
Am urmărit pasul nesigur al bătrânului până când trecu de porți.
•
Tușica Ifeoma veni a doua zi, spre seară, când portocalii începuseră să-și lase umbre lungi, unduitoare, peste fântâna de apă din curtea din față. Râsul ei pluti sus, spre camera de zi, unde eu citeam. Nu-l mai auzisem de doi ani, dar aș fi recunoscut acel chicotit sănătos oriunde. Tușica Ifeoma era la fel de înaltă ca Papa, cu un corp bine proporționat. Mergea repede, ca o persoană care știa unde se îndreaptă și ce are de făcut. Și vorbea la fel cum mergea, ca și cum voia să scoată cât mai multe cuvinte putea, în cel mai scurt timp.
— Bine ai venit, tușico, nno, am spus, ridicându-mă s-o îmbrățișez.
Nu-mi dădu ca de obicei o îmbrățișare scurtă, dintr-o parte. Mă prinse în brațe și mă strânse tare, lipindu-mă de trupul ei moale. Reverele largi ale rochiei în formă de A miroseau a levănțică.
— Kambili, kedu? Un zâmbet larg îi întinse fața cu un ten închis, scoțând la iveală o strungăreață între dinții din față.
— Sunt bine, tușico.
— Ai crescut atât de mult. Uită-te la tine. Se întinse și îmi prinse sânul stâng. Uite ce repede cresc ăștia.
M-am uitat în altă parte și am inspirat adânc, ca să nu încep să mă bâlbâi. Nu știam cum să reacționez la genul ăsta de joacă.
— Unde e Jaja? întrebă ea.
— Doarme. Îl doare capul.
— Îl doare capul cu trei zile înainte de Crăciun? Nu se poate. Îl voi trezi și îi voi vindeca eu durerea de cap. Tușica Ifeoma râse. Am ajuns aici înainte de prânz; am plecat din Nsukka foarte devreme și am fi ajuns mai repede aici dacă nu ni se strica mașina pe drum, dar Slavă Domnului, s-a întâmplat aproape de Ninth Mile, așa că a fost ușor să găsim un mecanic.
— Slavă Domnului, am spus. Apoi, după o pauză, am întrebat:
— Ce fac verișorii mei?
Voiam să fiu politicoasă, dar mi se părea totuși ciudat să întreb despre verii pe care abia îi cunoșteam.
— Vor veni și ei în curând. Sunt cu Papa-Nnukwu și el tocmai începuse să le spună o poveste. Știi cum îi place să povestească întruna.
— Aa, am spus. Nu știam că lui Papa-Nnukwu îi place să povestească întruna. Nu știam nici măcar că știe povești.
Mama intră aducând o tavă plină cu sticle de băuturi răcoritoare și de malț, așezate pe o parte. O farfurie de chin-chin{20} era așezată deasupra băuturilor.
— Nwunye m, pentru cine sunt toate astea? întrebă tușica Ifeoma.
— Pentru tine și pentru copii, spuse mama. N-ai spus că vin și copiii în curând, okwia?
— Nu trebuia să te deranjezi, serios. Am cumpărat okpa pe drum și tocmai am mâncat.
— Atunci îți pun chin-chin într-o plasă, spuse mama. Se întoarse să iasă din cameră. Șalul ei era dichisit, cu model galben imprimat, și bluza ei asortată avea dantelă galbenă cusută pe mânecile scurte, bufante.
— Nwunye m, o strigă tușica Ifeoma și mama se întoarse. Prima dată când o auzisem pe tușica Ifeoma spunându-i mamei „nwunye m”, cu ani în urmă, am fost șocată să aud o femeie spunând altei femei „soția mea”. Când am întrebat, Papa îmi spuse că era o rămășiță din tradițiile păgâne, ideea că întreaga familie, și nu numai bărbatul, se căsătorea cu soția; și mai târziu, mama îmi șoptise, cu toate că eram singure în cameră: „Sunt și soția ei, pentru că sunt soția tatălui tău. Asta arată că mă acceptă”.
— Nwunye m, vino și stai și tu jos. Pari obosită. Ești bine? întrebă tușica Ifeoma.
Un zâmbet discret apăru pe fața mamei.
— Sunt bine, foarte bine. Le ajut pe soțiile comunității noastre la gătit.
— Hai și stai jos, spuse din nou tușica Ifeoma. Haide, stai jos și odihnește-te. Soțiile din comunitate pot să-și caute singure sarea s-o pună în mâncare. Până la urmă, sunt toate aici ca să ia de la voi, să împacheteze carnea în frunze de banan când nu se uită nimeni și apoi s-o ducă acasă pe ascuns. Tușica Ifeoma râse.
Mama se așeză lângă mine.
— Eugene se ocupă să mai aducă scaune afară, în special pentru ziua de Crăciun. Așa că au venit deja mulți oameni.
— Știi că oamenii de aici nu au altceva de făcut de Crăciun decât să colinde din casă în casă, spuse tușica Ifeoma. Dar nu poți sta aici să-i servești toată ziua. Ar trebui să luăm copiii la Abagana la festivalul Aro de mâine, să se uite la mmuo.
— Eugene nu îi va lăsa pe copii să meargă la un festival păgân, spuse Mama.
— Festival păgân, kwa? Toată lumea se duce la Aro ca să se uite la mmuo.
— Știu, dar îl cunoști pe Eugene.
Tușica Ifeoma dădu ușor din cap.
— Îi voi spune eu că mergem la plimbare cu mașina, ca să petrecem împreună, mai ales copiii.
Mama se jucă cu degetele și nu spuse nimic o bucată de vreme. Apoi întrebă:
— Când îi duci pe copii în orașul natal al tatălui lor?
— Poate că azi, cu toate că nu am putere să întâlnesc familia lui Ifediora acum. Mănâncă din ce în ce mai mult rahat în fiecare an. Oamenii din umunna lui au spus că a lăsat bani pe undeva și că eu i-am ascuns. Crăciunul trecut, o femeie de acolo din curte mi-a spus că eu l-am omorât. Aș fi vrut să-i umplu gura cu nisip. Apoi m-am gândit că ar trebui să stau jos și să-i explic că nu omori un soț pe care-l iubești, că nu regizezi un accident de mașină în care o remorcă de camion se ciocnește de mașina soțului tău, dar până la urmă, de ce mi-aș pierde timpul? Au cu toții creier de bibilică. Tușica Ifeoma scoase un sunet șuierat. Nu știu cât îi mai duc pe copii acolo.
Mama o aprobă, cu compătimire.
— Oamenii nu vorbesc întotdeauna conduși de rațiune. Dar e bine să meargă, mai ales băieții. Trebuie să cunoască locul unde a crescut tatăl lor și pe membrii umunnei tatălui lor.
— Chiar nu-mi imaginez cum a crescut Ifediora într-o umunna ca asta.
Le-am privit buzele mișcându-se în timp ce vorbeau. Buzele mamei erau palide, spre deosebire de cele ale tușicăi Ifeoma, acoperite cu un ruj lucios, arămiu.
— Umunna va spune mereu lucruri dureroase, zise mama. Nu i-au spus și lui Eugene cei din umunna noastră să-și ia altă soție pentru că un om cu statutul lui nu poate avea doar doi copii? Dacă oameni ca tine nu mi-ar fi ținut partea atunci…
— Încetează, încetează să mai fii așa recunoscătoare. Dacă Eugene ar fi făcut asta, el ar fi avut de pierdut, nu tu.
— Asta spui tu. O femeie cu doi copii și fără soț, ce e aia?
— Eu.
Mama își clătină capul.
— Spui același lucru din nou, Ifeoma. Știi ce vreau să spun. Cum poate trăi o femeie astfel?
Ochii mamei se măriseră, ocupând o porțiune mai mare pe fața ei.
— Nwunye m, uneori viața începe atunci când se termină căsnicia.
— Tu și discursul tău de universitate. Asta le spui tu studenților tăi? Mama zâmbea.
— Serios, da! Dar în zilele noastre se căsătoresc din ce în ce mai devreme. La ce ne folosește diploma, mă întreabă ei, dacă nu ne putem găsi o slujbă după facultate?
— Cel puțin cineva are grijă de ele când se căsătoresc.
— Nu știu cine are grijă de cine. Șase fete din grupa mea de seminar din anul întâi sunt căsătorite, soții lor le vizitează în Mercedesuri și Lexusuri în fiecare week-end, soții le cumpără combine stereo și cărți, și frigidere, și când termină, soții sunt proprietarii lor și ai diplomelor lor. Nu-ți dai seama?
Mama clătină din cap.
— Iar vorbești ca la universitate. Un soț încununează viața unei femei, Ifeoma. Asta e ceea ce vor ele.
— Asta e ce ele cred că vor. Dar cum să le poți învinovăți? Uite ce face tiranul ăsta militar în țara noastră. Tușica Ifeoma închise ochii, așa cum faci când încerci să-ți amintești ceva neplăcut. Nu avem de trei luni combustibil în Nsukka. Am stat o noapte la benzinărie, așteptând combustibil. Și, până la urmă, n-au adus nimic. Câțiva oameni și-au lăsat mașinile la benzinărie, pentru că n-au avut destul combustibil să se întoarcă acasă. Dacă ai fi văzut țânțarii care m-au înțepat în noaptea aia, ei, mi-au făcut blânde cât niște alune acaju.
— Of! Mama dădu din cap cu înțelegere. Chiar, cum mai merg lucrurile la universitate în general?
— Tocmai am anulat o nouă grevă, chiar dacă niciun lector n-a fost plătit în ultimele două luni. Ne-au spus că Guvernul Federal nu are bani. Tușica Ifeoma chicoti fără prea mult haz. Ifukwa, oamenii pleacă din țară. Phillipa a plecat acum două luni. O mai știi pe prietena mea Phillipa?
— A venit cu tine de Crăciun acum câțiva ani. Cu tenul închis la culoare și plinuță?
— Da. Acum predă în America. Împarte un birou înghesuit cu un alt profesor asistent, dar spune că măcar profesorii sunt plătiți acolo. Tușica Ifeoma se opri și se întinse să scuture ceva de pe bluza mamei. Urmăream orice mișcare făcea; nu puteam să-mi iau ochii și urechile de la ea. Era ceva special în îndrăzneala ei, în felul în care gesticula în timp ce vorbea, în modul cum zâmbea și-și arăta strungăreață aceea mare dintre dinți.
— Mi-am scos soba veche pe gaz, continuă. Asta folosim; acum nici măcar nu mai simțim mirosul de gaz în bucătărie. Știi cât costă o butelie? E strigător la cer!
Mama se mișcă pe canapea.
— De ce nu-i spui lui Eugene? Există butelii de gaz la fabrică…
Tușica Ifeoma râse și o bătu pe mama cu drag pe umăr.
— Nwunye m, viața e grea, dar încă nu murim. Îți spun toate lucrurile astea pentru că e vorba de tine. Cu altcineva, mi-aș lustrui fața flămândă cu vaselină până ar străluci.
Apoi intră Papa, în drum spre dormitorul lui. Eram sigură că se ducea să mai aducă teancuri de naira ca să le dea vizitatorilor de igba krismas și să le spună „Nu e de la mine, e de la Domnul” atunci când începeau să-și exprime mulțumirile.
— Eugene, îl chemă tușica Ifeoma. Tocmai spuneam că Jaja și Kambili ar trebui să petreacă mai mult timp cu mine și cu copiii mâine.
Papa mormăi ceva și își continuă drumul spre ușă.
— Eugene!
De fiecare dată când tușica Ifeoma vorbea cu Papa mi se oprea inima și apoi o lua iar la goană. Din cauza tonului ei lipsit de respect. Nu părea să realizeze că vorbește cu Papa, că el e diferit, e special. Am vrut să mă întind și să-i astup buzele cu mâna, să iau puțin din rujul acela lucios arămiu pe degete.
— Unde vrei să-i duci? întrebă Papa, stând în fața ușii.
— Ne plimbăm și noi prin zonă.
— Să vadă împrejurimile? întrebă Papa. Vorbea în engleză, în timp ce tușica Ifeoma vorbea igbo.
— Eugene, lasă-i pe copii să vină cu noi! Tușica Ifeoma părea iritată; își ridicase puțin vocea. Nu sărbătorim Crăciunul acum, hmm? Copiii nu și-au petrecut niciodată timpul împreună. Imakwa, cel mic, Chima, nici măcar nu știe cum o cheamă pe Kambili.
Papa se uită la mine, apoi la mama, ne cercetă fețele de parcă ar fi căutat litere dincolo de nasurile noastre, pe frunte, pe buze, care să-i spună ceva ce n-o să-i placă.
— Bine, pot merge cu voi, dar știi că nu vreau să se apropie de nimic păgân. Dacă treceți cu mașina pe lângă mmuo, țineți geamurile închise.
— Te-am auzit, Eugene, spuse tușica Ifeoma pe un ton exagerat de formal.
— De ce nu luăm cu toții prânzul în ziua de Crăciun? întrebă Papa. Copiii pot petrece timpul împreună atunci.
— Știi că eu și cu copiii petrecem ziua de Crăciun cu Papa-Nnukwu.
— Ce știu adoratorii idolilor despre Crăciun?
— Eugene… Tușica Ifeoma trase adânc aer în piept. Bine, fie, venim la voi în ziua de Crăciun.
Papa se dusese la parter, iar eu încă mai stăteam pe canapea, privindu-le vorbind pe tușica Ifeoma și pe mama, când au ajuns verișorii mei. Amaka era o copie mai subțire și adolescentă a mamei sale. Pășea și vorbea chiar mai repede și cu mai multă hotărâre decât mama ei. Numai ochii îi erau diferiți; nu aveau căldura necondiționată a tușicăi. Erau ochi incisivi; ochi care puneau multe întrebări și nu acceptau multe răspunsuri. Obiora era cu un an mai mic, cu tenul foarte deschis și ochi de culoarea mierii, în spatele unor ochelari cu lentila foarte groasă și cu gura curbată la colțuri, într-un zâmbet perpetuu. Chima avea pielea neagră ca tuciul și era înalt pentru un băiat de șapte ani. Toți râdeau la fel: gutural, cu sunete chicotite scoase cu entuziasm.
Îl salutară pe Papa, și când le dădu bani de igba krismas, Amaka și Obiora îi mulțumiră, ținând teancurile groase de bancnote naira. Privirea lor reflecta o surpriză politicoasă, ca să arate că nu sunt îngâmfați și că nu se așteptaseră la bani.
— Aveți antenă parabolică aici, nu-i așa? mă întrebă Amaka. A fost primul lucru pe care mi l-a spus după ce ne-am salutat. Avea părul tuns scurt, mai lung în față, și descrescând treptat, până ajungea foarte scurt la spate.
— Da.
— Ne putem uita la CNN?
Am tușit forțat; speram să nu mă bâlbâi.
— Poate mâine, continuă Amaka, pentru că acum cred că mergem să vizităm familia tatălui meu în Ukpo.
— Noi nu ne prea uităm la televizor, am spus.
— De ce? întrebă Amaka. Era atât de greu de crezut că suntem de-o seamă, cincisprezece ani. Părea mult mai matură sau poate era doar asemănarea izbitoare cu tușica Ifeoma, sau felul în care mă privea direct în ochi. Pentru că v-ați plictisit de el? Ce bine ar fi să avem cu toții parabolică, să se plictisească toată lumea de ea.
Am vrut să-i spun că-mi pare rău, că nu voiam să nu-i mai placă de noi pentru că nu ne uitam la televizor. Voiam să-i spun că, chiar dacă pe acoperișul caselor noastre din Enugu și de aici erau fixate antene parabolice imense, noi nu ne uitam la televizor. Papa nu trecuse timp de televizor în programul nostru.
Dar Amaka se întorsese spre mama ei, care stătea lipită de mama.
— Mamă, dacă mergem la Ukpo ar trebui să plecăm în curând, ca să ne putem întoarce înainte să se culce Papa-Nnukwu.
Tușica Ifeoma se ridică.
— Da, nne, ar trebui să plecăm.
Îl prinse pe Chima de mână și coborâră cu toții. Amaka spuse ceva arătând spre balustrada noastră, cu basoreliefurile ei sculptate manual, și Obiora râse. Nu se întoarse să-mi spună la revedere, cu toate că băieții făcură asta, iar tușica Ifeoma ne făcu cu mâna și spuse:
— Ne vedem mâine, cu tine și cu Jaja.
Tușica Ifeoma intră cu mașina în curte la scurt timp după ce terminarăm micul dejun. Când dădu buzna în sufragerie, mi-am imaginat că e o înaintașă antică și mândră, care străbate kilometri întregi să aducă apă în vase de lut, îngrijește copiii până când aceștia învață să meargă și să vorbească, luptându-se în războaie cu macete ascuțite pe pietre încălzite de soare. Camera se umplu de prezența ei.
— Sunteți gata, Jaja și Kambili? întrebă. Nwunye m, nu vii și tu cu noi?
Mama clătină din cap.
— Știi că lui Eugene îi place să fiu în preajmă.
— Kambili, cred că ți-ar fi mai comod în pantaloni, spuse tușica Ifeoma în timp ce ne îndreptam spre mașină.
— Mi-e bine așa, tușico, am spus. Mă întreb de ce nu i-am spus că toate fustele mele erau peste genunchi, că nu aveam nicio pereche de pantaloni, pentru că o femeie nu se cade să poarte pantaloni.
Peugeotul ei 504 break era alb și ruginit spre un maroniu dezagreabil pe aripi. Amaka stătea în față. Obiora și Chima stăteau pe locurile din spate. Jaja și cu mine ne-am așezat pe locurile de la mijloc. Mama ne urmări cu privirea până când mașina dispăru din vedere. Știam, pentru că-i simțeam privirea, îi simțeam prezența. Mașina huruia din toate încheieturile ca și cum i se slăbiseră șuruburile și trepida la fiecare ridicătură sau groapă de pe drumul plin de hârtoape. Pe bord, unde trebuiau să fie clapetele de aer condiționat, erau spații dreptunghiulare goale, așa că geamurile erau lăsate în jos. Praful îți intra peste tot, în gură, în ochi, în nări.
— Mergem să-l luăm și pe Papa-Nnukwu, vine și el cu noi, spuse tușica Ifeoma.
Am simțit un ghiont în stomac și m-am uitat la Jaja. Ochii lui îi întâlniră pe ai mei. Ce îi vom spune lui Papa? Jaja își întoarse privirea; nu avea un răspuns.
Înainte ca tușica Ifeoma să oprească motorul în fața curții împrejmuite cu gard de chirpici și stuf, Amaka deschisese deja ușa și sărise afară.
— Îl aduc eu pe Papa-Nnukwu!
Băieții coborâră din mașină și o urmară pe Amaka pe portița de lemn.
— Nu vreți să vă dați jos? întrebă tușica Ifeoma întorcându-se spre mine și Jaja.
M-am uitat în altă parte. Jaja stătea la fel de nemișcat ca și mine.
— Nu vreți să intrați în curtea bunicului vostru Papa-Nnukwu? Dar n-ați venit să-l salutați acum două zile? Tușica Ifeoma își mări ochii să se uite la noi.
— Nu avem voie să venim aici după ce îl salutăm, spuse Jaja.
— Ce fel de prostie mai e și asta, ei? Apoi, tușica Ifeoma se opri, probabil amintindu-și că nu noi făceam regulile. Spune-mi de ce credeți voi că tatăl vostru nu vrea să veniți aici.
— Nu știu, spuse Jaja.
Mi-am supt limba ca s-o dezmorțesc, simțind gustul prăfos al aerului.
— Pentru că Papa-Nnukwu e păgân. Papa ar fi fost foarte mândru de ceea ce spusesem.
— Papa-Nnukwu al vostru nu e păgân, Kambili, e tradiționalist, spuse tușica Ifeoma.
M-am holbat la ea. Păgân, tradiționalist, ce conta? Nu era catolic, atâta tot; nu era creștin. Era unul dintre oamenii pentru a căror convertire ne rugam, ca să nu sfârșească în chinurile veșnice ale flăcărilor iadului.
Am stat în liniște până când poarta se deschise și Amaka ieși, destul de aproape de Papa-Nnukwu ca să-l sprijine dacă avea nevoie. Băieții veneau în spatele lor. Papa-Nnukwu purta o cămașă largă cu imprimeuri și niște pantaloni kaki, până la genunchi. Nu-l văzusem niciodată purtând altceva decât șalurile vechi pe care le avea înfășurate în jurul trupului de câte ori îl vizitasem.
— Eu i-am luat pantalonii aceștia, spuse tușica Ifeoma râzând. Vezi ce tânăr arată, cine ar zice că are optzeci de ani?
Amaka îl ajută pe Papa-Nnukwu să urce pe scaunul din față, apoi se urcă la mijloc, cu noi.
— Papa-Nnukwu, bună ziua, domnule, l-am salutat eu și cu Jaja.
— Kambili, Jaja, ne vedem din nou înainte să vă întoarceți la oraș? Ei, ăsta e un semn că mă duc să mă întâlnesc cu străbunii în curând.
— Nna anyi, n-ai obosit încă să-ți tot prezici moartea? spuse tușica Ifeoma, pornind motorul. Mai dă-ne și noutăți! Îi spunea nna anyi, tatăl nostru. M-am întrebat dacă Papa îi spusese și el așa și cum i-ar spune acum, dacă ar vorbi unul cu altul.
— Îi place să vorbească despre faptul că va muri în curând, spuse Amaka într-o engleză amuzată. Crede că așa ne va convinge să facem lucruri pentru el.
— Da, sigur, va muri în curând. Va fi aici și când vom fi la fel de bătrâni ca el acum, spuse Obiora, în aceeași engleză amuzată.
— Ce tot spun copiii ăștia, gbo, Ifeoma? întrebă Papa-Nnukwu. Conspiră cumva să-și împartă aurul meu și numeroasele pământuri? N-au de gând s-aștepte să mă duc pe lumea cealaltă?
— Dacă ai fi avut aur și pământuri, te omoram noi demult, spuse tușica Ifeoma.
Verii mei râseră, și Amaka se uită la mine și la Jaja, întrebându-se noi de ce nu râdem. Am vrut să zâmbesc, dar tocmai atunci treceam prin fața casei noastre și vederea porților negre și a pereților albi ivindu-se înainte îmi încremeni buzele.
— Asta spune poporul nostru către Marele Zeu, Chukwu, zise Papa-Nnukwu. „Dă-mi și bogăție, și un copil, dar, dacă trebuie să aleg, dă-mi un copil, pentru că, atunci când el crește, va crește și bogăția mea odată cu el.” Papa-Nnukwu se opri și se întoarse să privească înapoi înspre casa noastră. Nekemen, uită-te la mine. Fiul meu are casa aceea în care încap toți bărbații din Abba și, cu toate acestea, de multe ori eu nu am ce pune pe masă. N-ar fi trebuit să-l las să-i urmeze pe misionarii ăia.
— Nna anyi, spuse tușica Ifeoma. Nu misionarii sunt de vină. N-am fost și eu la școala misionară?
— Dar tu ești femeie. Tu nu contezi.
— Nu contez, așa-i? Te-a întrebat Eugene vreodată despre piciorul acela care te doare? Dacă eu nu contez, atunci nu te voi mai întreba dacă te-ai trezit sănătos dimineața.
Papa-Nnukwu chicoti.
— Atunci sufletul meu te va bântui, după ce mă voi alătura străbunilor.
— Întâi îl va bântui pe Eugene.
— Eu glumesc cu tine, nwa m. Unde aș fi astăzi, dacă chi-ul meu nu mi-ar fi dăruit o fiică? Papa-Nnukwu făcu o pauză. Sufletul meu va mijloci pentru tine, ca Chukwu să-ți trimită un om bun care să aibă grijă de tine și de copii.
— Mai bine lasă-ți sufletul să-l roage pe Chukwu să grăbească promovarea mea în funcția de lector principal, asta e tot ce vreau, spuse tușica Ifeoma.
Papa-Nnukwu nu răspunse o vreme și mă întrebam dacă nu cumva amestecul de muzică high life de la radioul din mașină și zăngănitul șuruburilor slăbite, și briza harmattanului îl ajutaseră să ațipească.
— Totuși, cred că misionarii ăia mi-au zăpăcit fiul, spuse el, făcându-mă să tresar.
— Am auzit asta de nenumărate ori. Spune-ne altceva, zise tușica Ifeoma. Dar Papa-Nnukwu continuă să vorbească de parcă n-o auzise.
— Mi-l amintesc pe primul care a venit la Abba, cel căruia îi spuneau Fada John. Avea fața roșie ca uleiul de palmier; se spune că soarele nu arde ca la noi în țara albilor. Avea un ajutor, un bărbat din Nimo, numit Jude. După-amiaza, adunau copiii sub arborele de pâine de la misiune și îi învățau religie. Nu m-am alăturat lor, kpa, dar mă duceam uneori să văd ce fac. Într-o zi, le-am spus: Unde e dumnezeul acesta pe care-l slăviți? Au spus că e ca Chukwu, în cer. Apoi am întrebat „Cine e omul care a fost omorât, care stă atârnat pe lemnul din fața misiunii?” Ei au spus că acela era fiul lui, dar că fiul și tatăl sunt egali. Atunci am știut că albii sunt duși cu pluta. Tatăl și fiul sunt egali? Trufia! Nu vedeți? De aceea mă poate desconsidera Eugene, pentru că are impresia că suntem egali.
Verișorii mei chicotiră. La fel și tușica Ifeoma, care opri la scurt timp și-i spuse lui Papa-Nnukwu:
— Destul, taci din gură și odihnește-te. Aproape că am ajuns și vei avea nevoie de putere să le povestești nepoților tăi despre mmuo.
— Papa-Nnukwu, stai bine? întrebă Amaka, aplecându-se înainte spre scaunul din față. Vrei să-ți fixez scaunul ca să ai mai mult loc?
— Nu, mi-e bine. Acum sunt om bătrân și statura mea s-a dus. În prima tinerețe, n-aș fi încăput în scaunul ăsta. În vremurile acelea, adunam icheku din copaci doar întinzându-mă. Nu era nevoie să mă urc în copac.
— Bineînțeles, spuse tușica Ifeoma, râzând din nou. Și nu-i așa că te puteai întinde să ajungi și până la cer?
Râdea cu atâta ușurință, atât de des. Toți făceau așa, chiar și micul Chima.
Când am ajuns la Ezi Icheke, mașinile erau aliniate pe drum aproape bară la bară. Mulțimea de oameni care se înghesuiau în jurul mașinilor era atât de densă, că nu era loc să arunci un ac, oamenii se contopeau unii cu alții, șalurile se contopeau cu tricourile, pantalonii cu fustele, rochiile cu șorturile. Tușica Ifeoma găsi un loc în cele din urmă și parcă mașina. Mmuo începuseră să se plimbe, și de multe ori, un șir întreg de mașini aștepta să treacă mmuo, ca să poată merge mai departe. Erau vânzători ambulanți la toate colțurile, cu casete de sticlă cu akara și suya și copane de pui rumenite, cu tăvi cu portocale decojite, cu răcitoare cât căzile de baie pline cu înghețată de alune și de banane. Era ca într-un tablou palpitând, ce prinsese viață. Nu fusesem niciodată să văd mmuo, să stau într-o mașină parcată împreună cu alte mii de oameni care veniseră cu toții să privească. Trecusem cu tata în mașină, o dată, cu câțiva ani în urmă, pe lângă mulțimi din acestea de Ezi Icheke, iar el tot murmura despre cât de ignoranți sunt oamenii care participă la ritualuri de mascaradă păgână. Spunea că poveștile despre mmuo că erau spirite care urcaseră prin mușuroaiele de furnici, că pot face scaunele să o ia la fugă și coșurile de nuiele să țină apă, erau toate folclor diavolesc. Folclor diavolesc. Suna primejdios, în felul în care o spunea Papa.
— Uitați-vă la asta, spuse Papa-Nnukwu. Acesta e un spirit de femeie, și mmuo – femeile sunt inofensive. Nici măcar nu se apropie de cele mari la festival. Mmuo pe care ne-o arătase era mică; figura ei angulară sculptată în lemn, trăsături frumoase și buze roșii. Se oprea adesea să danseze, legănându-se într-o parte și-n alta, iar șirul de mărgele îi sălta și-i fremăta în jurul taliei. Mulțimea din jur aclama, și câțiva oameni aruncară bani spre ea. Băieței – însoțitorii mmuo, ținând ritmul cu clopoței de metal și ichaka{21} de lemn – au ridicat bancnotele mototolite. Abia trecuseră de noi, când Papa-Nnukwu strigă:
— Nu vă uitați! Femeile nu au voie să se uite la asta!
Mmuo care își făcea drum prin mulțime era înconjurată de câțiva oameni mai în vârstă, care sunau dintr-un clopoțel strident în timp ce mmuo înainta. Masca ei era un craniu uman adevărat cu o figură schimonosită și orbite afundate. O țestoasă i se zvârcolea lipită de frunte. Un șarpe și trei găini moarte îi atârnau pe trupul acoperit cu iarbă, bălăbănindu-se în timp ce mmuo pășea. Mulțimea de pe marginea drumului dădu înapoi, înspăimântată. Câteva femei se întoarseră și se năpustiră în curțile din apropiere.
Tușica Ifeoma părea amuzată, dar își întoarse capul.
— Nu vă uitați, fetelor, să-i facem pe plac bunicului vostru, spuse ea în engleză. Amaka își întorsese deja privirea în altă parte. M-am întors și eu, spre mulțimea de oameni care se înghesuiau în mașina noastră. Era un păcat să zăbovești la o mascaradă păgână. Dar cel puțin privisem foarte puțin, așa că, practic, poate nu era întru totul zăbovire la o mascaradă păgână.
— Aceasta este agwonatumbe a noastră, spuse Papa-Nnukwu, cu mândrie, după ce mmuo trecu de noi. E cea mai puternică mmuo de prin părțile noastre și tuturor satelor le e frică de Abba din cauza ei. La festivalul Aro de anul trecut, agwonatumbe a ridicat un băț și toate celelalte mmuo s-au întors și au luat-o la fugă. Nici măcar n-au stat să vadă ce se întâmplă!
— Uite! Obiora arătă spre o altă mmuo care mergea pe drum în jos. Arăta ca o pânză albă plutitoare, dreaptă, mai înaltă decât uriașul copac de avocado din curtea noastră din Enugu. Papa-Nnukwu mormăi când mmuo trecu pe lângă noi. Era straniu s-o privești, și atunci m-am gândit la scaune luând-o la fugă, cu cele patru picioare ale lor lovindu-se unele de altele, la apa care nu curge din coș, la forme omenești ieșind din mușuroaie de furnici.
— Cum fac asta, Papa-Nnukwu? Cum intră oamenii în asta? întrebă Jaja.
— Șșșșșt! Astea sunt mmuo, spirite! Nu vorbi ca o femeie! sări Papa-Nnukwu, întorcându-se să-l privească pe Jaja.
Tușica Ifeoma râse și vorbi în engleză.
— Jaja, nu se cade să spui că sunt oameni înăuntru. Nu știai?
— Nu, spuse Jaja.
Îl privea pe Jaja.
— N-ai făcut ima mmuo, nu-i așa? Obiora a făcut-o acum doi ani în satul natal al tatălui său.
— Nu, n-am făcut-o, murmură Jaja.
M-am uitat la Jaja și m-am întrebat dacă întunecimea de pe figura lui reflecta rușine. Dintr-odată, mi-am dorit, de dragul lui, să fi făcut ima mmuo, inițierea în lumea spiritelor. Știam foarte puțin despre asta; femeile nu trebuiau să știe nimic, din moment ce era primul pas spre inițierea ca bărbat. Dar Jaja îmi spusese odată că băieții erau biciuiți și obligați să facă baie în prezența unei mulțimi care-i lua în batjocură. Singura dată când Papa vorbise despre ima mmuo ne-a spus că bărbații creștini care-și lăsau fiii s-o facă erau derutați și că aveau să ajungă în focul iadului.
Nu mult după asta, am plecat din Ezi Icheke. Mai întâi, tușica Ifeoma îl lăsă acasă pe Papa-Nnukwu, care era obosit, ochiul lui sănătos era pe jumătate închis, în timp ce ochiul lui care orbea rămânea deschis, iar pelicula ce-l acoperea acum părea mai groasă, ca laptele condensat. Când tușica Ifeoma opri în curtea noastră, își întrebă copiii dacă vor să intre, și Amaka spuse că nu, cu voce tare, care părea să le sugereze fraților ei să spună același lucru. Tușica Ifeoma ne duse înăuntru, îi făcu semn cu mâna lui Papa, care era într-o ședință, și ne îmbrățișă pe mine și pe Jaja în felul ei călduros, înainte de plecare.
În noaptea aceea, am visat că râdeam, dar nu părea să fie râsul meu, cu toate că nu eram sigură cum sună râsul meu în realitate. Chicoteam gutural și entuziast, ca tușica Ifeoma.
•
Papa ne duse la slujba de Crăciun la Biserica St. Paul. Tușica Ifeoma și copiii ei se urcau în break când intram cu mașina în curtea întinsă a bisericii. Așteptară ca Papa să oprească Mercedesul și veniră să ne salute. Tușica Ifeoma spuse că veniseră la slujba de dimineață și că urmau să vină la masa de prânz. Părea mai înaltă, chiar mai neînfricată, într-un șal roșu și cu tocuri înalte. Amaka purta același ruj roșu aprins ca și mama sa; dinții îi părură mai albi când zâmbi și spuse „Crăciun fericit”.
Cu toate că am încercat să mă concentrez la liturghie, nu-mi puteam lua gândul de la rujul Amakăi, întrebându-mă cum e să-ți dai cu culoare pe buze. Era cu atât mai greu să mă concentrez la slujbă, pentru că preotul, care vorbi în igbo de la început la sfârșit, nu vorbi despre evanghelie în timpul slujbei. În loc de asta, vorbi despre zinc și ciment.
— Oameni, voi credeți că am mâncat banii pentru zinc, okwia? strigă, gesticulând, și arătând acuzator spre congregație. Până la urmă, câți dintre voi contribuiți la biserica asta, gbo? Cum să construim casa dacă voi nu dați? Credeți că zincul și cimentul costă vreo zece kobo?
Papa își dori ca preotul să fi vorbit despre altceva, ceva despre nașterea în peștera cea săracă, despre păstori și despre steaua călăuzitoare; știam după felul în care Papa își strângea cartea de rugăciuni în mâini, după felul în care se foia întruna în strană. Stăteam în primul rând. O plasatoare, purtând o medalie cu Maica Domnului pe rochia albă de bumbac, se grăbise înainte să ne conducă la locurile noastre, șoptindu-i zgomotos lui Papa că stranele din față erau destinate oamenilor importanți; șeful Umeadi, singurul om din Abba a cărui casă era mai mare decât a noastră, stătea în stânga noastră, și Alteța Sa regală, Igwe-ul, era în dreapta. Igwe-ul veni să dea mâna cu Papa în timpul Păcii și Iubirii și spuse:
— Nno nu, voi trece mai târziu, ca să ne salutăm cum se cuvine.
După slujbă, îl însoțirăm pe Papa la o colectare de fonduri în sala multifuncțională de lângă clădirea bisericii. Era pentru casa nouă a preotului. O plasatoare cu o eșarfă legată strâns pe frunte ne dădu broșurile cu poze ale casei vechi a preotului, cu săgeți neclare arătând spre locul unde era găurit acoperișul și tocurile ușilor roase de termite. Papa scrise un cec și-l înmână plasatoarei, spunându-i că nu vrea să țină un discurs. Când maestrul de ceremonii anunță suma, preotul se ridică și începu să danseze, dând din fund încolo și încoace, iar mulțimea se ridică și aclamă atât de zgomotos, de parcă tuna și fulgera într-o furtună la sfârșitul sezonului ploios.
— Să mergem, spuse Papa, când maestrul de ceremonii trecu, în sfârșit, la anunțarea următoarei donații. O luă înainte până ieșirăm din sală, zâmbind și făcând cu mâna drept răspuns mulțimii de mâini întinse care se întindeau să-l prindă de tunica albă ca și cum atingerea lui le aducea vindecarea de vreo boală.
Când am ajuns acasă, toate canapelele și sofalele din camera de zi erau pline; câțiva oameni se cocoțaseră pe măsuțele laterale. Bărbații și femeile se ridicară cu toții când intră Papa, și lozinci cu Omelora! umplură încăperea. Papa merse de jur împrejur să dea mâna, să îmbrățișeze și să spună „Crăciun fericit!” și „Dumnezeu să vă binecuvânteze!” Cineva lăsase deschisă ușa care dădea spre curtea din spate, și fumul gri-albăstrui de la focul de lemne care atârna greu în camera de zi estompa trăsăturile fețelor oaspeților. Auzeam soțiile din comunitate, trăncănind în curtea din spate, punând în boluri supa și tocănița din oalele imense de pe foc, ca să fie duse să servească oamenii.
— Veniți să le salutați pe soțiile din comunitatea noastră, ne spuse mama, mie și lui Jaja. O urmarăm în curtea din spate. Femeile bătură din palme și chiuiră când eu și Jaja le spuserăm Nno nu! Bine ați venit.
Toate arătau la fel, cu bluze care nu le erau pe măsură, șaluri zdrențuite și eșarfe legate în jurul capului. Aveau toate același zâmbet larg, aceiași dinți albi ca laptele, același ten uscat de soare, de culoarea și textura cojilor de arahide.
— Nekene, uitați-l pe băiatul care va moșteni bogățiile tatălui său! spuse o femeie, chiuind și mai tare, cu o gură în formă de tunel strâmt.
— Dacă nu am avea același sânge în vene, ți-aș vinde-o pe fata mea, îi spuse alta lui Jaja. Stătea ghemuită lângă foc, aranjând lemnele sub trepied. Celelalte râseră.
— Fata e o agbogho coaptă! În curând, un bărbat tânăr și puternic ne va aduce vin de palmier! spuse alta. Șalul ei murdar nu era legat cum trebuie și un capăt i se târa pe jos când mergea, ducând o tavă ticsită cu bucăți de friptură de vită.
— Mergeți sus să vă schimbați, spuse mama, ținându-ne pe amândoi de după umeri. Mătușica și verișorii voștri ajung imediat.
Sus, Sisi pregătise opt locuri la masa din sufragerie, cu farfurii întinse de culoare caramel și șervete asortate, apretate și călcate în formă de triunghi. Tușica Ifeoma și copiii ei ajunseră în timp ce eu încă mă schimbam de hainele de biserică. I-am auzit râsul zgomotos, al cărui ecou stărui o vreme. Nu mi-am dat seama că era râsul verișorilor mei, cu sunetul ce-l reflecta pe al mamei lor, până când am intrat în camera de zi. Mama, care era încă în șalul roz, cu multe paiete, pe care îl purtase la biserică, se așeză lângă tușica Ifeoma pe canapea. Jaja vorbea cu Amaka și Obiora lângă etajeră. M-am dus să mă alătur lor, încercând să-mi controlez respirația, ca să nu mă bâlbâi.
— Aveți combină stereo, nu-i așa? De ce nu puneți niște muzică? Sau v-ați plictisit și de combină? întrebă Amaka, trecându-și privirea calmă de la Jaja la mine.
— Da, e o combină stereo, zise Jaja. Nu i-a spus că nu ascultam niciodată muzică la ea, că nici măcar nu ne trecuse asta prin cap, că tot ce ascultam erau știrile de la radioul lui Papa, în timpul programului în familie. Amaka merse și scoase sertarul cu LP-uri. Obiora se duse și el.
— Nu-i de mirare că nu ascultați muzică la combină, tot ce aveți aici e așa de plictisitor! spuse ea.
— Nu-s chiar așa de plictisitoare, spuse Obiora, uitându-se prin LP-uri. Avea un tic să-și tot împingă ochelarii lui groși în sus pe nas. În cele din urmă, puse o corală religioasă irlandeză, ce cânta „Veniți azi toți credincioșii”. Părea fascinat de combina muzicală și, în timp ce cânta melodia, stătu s-o privească, de parcă ar fi învățat secretele măruntaielor ei de crom, uitându-se insistent la ea.
Chima intră în cameră.
— Baia de aici e atât de frumoasă, mami. Are oglinzi mari și creme în flacoane de sticlă.
— Sper că n-ai spart nimic, spuse tușica Ifeoma.
— Nu, spuse Chima. Putem să pornim televizorul?
— Nu, spuse tușica Ifeoma. Unchiul Eugene urcă imediat să luăm masa împreună.
Sisi intră în cameră, mirosind a mâncare și a condimente, să-i spună mamei că sosise Igwe-ul și că Papa voia să coborâm cu toții și să-l salutăm. Mama se ridică, își strânse șalul și apoi așteptă ca tușica Ifeoma s-o ia înainte.
— Credeam că Igwe-ul trebuie să stea la palatul lui și să primească oaspeți. Nu știam că vizitează casele oamenilor, spuse Amaka, când coboram scările. Bănuiesc că asta arată că tatăl tău e un om de seamă.
Mi-aș fi dorit să spună „unchiul Eugene” în loc de „tatăl tău”. Nici măcar nu se uita la mine în timp ce vorbea. Privind-o, am simțit că neajutorată mi se scurge printre degete un nisip fin, auriu.
Palatul Igwe-ului era la câteva minute de casa noastră. Îl vizitasem odată, cu câțiva ani în urmă. Nu-l mai vizitasem niciodată de atunci, totuși, pentru că Papa spunea că, deși Igwe-ul se convertise, încă își mai lăsa rudele păgâne să facă sacrificii la palatul lui. Mama îl salutase în felul tradițional, așa cum făceau femeile, aplecându-se până la pământ și oferindu-i spatele, ca s-o atingă cu evantaiul său, făcut dintr-o coadă fină de animal, de culoare pai. Seara, când am ajuns acasă, Papa îi spusese mamei că făcuse un păcat. Nu te pleci în fața altei ființe umane. Era o tradiție păgână, să te pleci în fața unui Igwe. Așa că, peste câteva zile, când ne-am dus să-l vizităm pe episcop în Akwa, nu am îngenuncheat să-i sărut inelul. Am vrut ca Papa să fie mândru de mine. Dar Papa mă trase de urechi în mașină și-mi spuse că nu am spirit de discernământ: episcopul era omul lui Dumnezeu; Igwe-ul era un simplu conducător tradițional.
— Bună ziua, domnule, nno, i-am spus Igwe-ului când am ajuns la parter.
Firele de păr ce-i ieșeau din nările largi tremurară când îmi zâmbi și-mi spuse:
— Fiica noastră, kedu?
Unul dintre salonașele de la parter fusese eliberat pentru el, soția lui și patru asistenți, dintre care unul îi făcea vânt cu un evantai aurit, chiar dacă aerul condiționat era pornit. Un altul îi făcea vânt soției, o femeie cu un ten galben și cu multe șiraguri de bijuterii atârnate la gât, pandantive de aur și mărgele, și corale. Eșarfa legată în jurul capului se lățea în față, cât o frunză de banan, și era atât de înaltă, încât mi-am imaginat că persoana care stătea în spatele ei în biserică trebuia să se ridice în picioare ca să vadă la altar.
Am urmărit-o pe tușica Ifeoma lăsându-se într-un genunchi și spunând Igwe!, cu vocea ridicată într-un salut respectuos, l-am urmărit pe el cum a atins-o pe spate. Paietele aurii care-i acopereau tunica străluceau în lumina după-amiezii. Amaka se înclină adânc în fața lui. Mama, Jaja și Obiora dădură mâna cu el, prinzându-i, plini de respect, mâna în ambele mâini. Eu am stat puțin mai mult la ușă, ca să mă încredințez că Papa vede că nu mă apropii suficient de tare de Igwe ca să mă aplec în fața lui.
Sus, mama și tușica Ifeoma s-au dus în camera mamei. Chima și Obiora s-au întins pe covor, să se joace cu cărțile de whot{22} pe care și le descoperise Obiora într-un buzunar. Amaka voia să vadă o carte pe care o adusese Jaja și s-au dus în camera lui Jaja. M-am așezat pe canapea, privindu-mi verișorii jucând cărți. Nu înțelegeam jocul, nici de ce, din când în când, unul dintre ei striga „Măgarule!” printre hohote de râs. Combina muzicală se oprise. M-am ridicat și m-am dus pe hol, oprindu-mă în fața ușii de la dormitorul mamei. Voiam să intru și să stau cu mama și cu tușica, dar în loc de asta am rămas nemișcată, ascultând. Mama șoptea; abia am putut distinge cuvintele „sunt multe butelii la fabrică”. Încerca s-o convingă pe tușica Ifeoma să-i ceară lui Papa.
Și tușica Ifeoma șoptea, dar pe ea o auzeam bine. Șoapta ei era ca ea – înaltă, exuberantă, netemătoare, puternică, mai plină decât viața.
— Ai uitat că Eugene s-a oferit să-mi cumpere o mașină, chiar înainte de a muri Ifediora? Dar mai întâi voia să ne alăturăm Cavalerilor St. Ioan. Voia s-o trimitem pe Amaka la școala mănăstirii. Voia chiar să renunț la machiaj! Vreau o mașină nouă, nwunye m, și vreau să-mi pot folosi aragazul din nou și-mi trebuie un frigider nou și am nevoie de bani să nu fiu nevoită să desfac manșetele pantalonilor lui Chima când îi rămân mici. Dar n-am de gând să-l rog pe fratele meu să se aplece ca să-l ling în fund pentru a obține toate aceste lucruri.
— Ifeoma, dacă tu… vocea blândă a mamei se pierdu din nou.
— Știi de ce Eugene nu se înțelegea cu Ifediora? Șoapta mătușii Ifeoma se auzi din nou, mai gravă, mai tare. Pentru că Ifediora i-a spus în față ce simte. Lui nu îi era frică să spună adevărul. Dar știi că Eugene se ceartă cu adevărurile care nu-i plac. Tatăl nostru moare, înțelegi? Moare. E om bătrân, cât timp mai are, gbo? Și totuși Eugene nu vrea să-l lase în casa lui, nu vrea nici măcar să-l salute. O joka! Eugene trebuie să înceteze să-I mai facă treaba lui Dumnezeu. Dumnezeu e îndeajuns de mare să-și facă treaba singur. Dacă Dumnezeu îl va judeca pe tatăl nostru că a ales să urmeze calea strămoșilor noștri, atunci lasă-l pe Dumnezeu să judece, nu pe Eugene.
Am auzit cuvântul umunna. Tușica Ifeoma râse cu râsul ei gutural înainte să răspundă.
— Știi că membrii umunnei noastre și de fapt toți din Abba îi spun lui Eugene numai ceea ce vrea să audă. Sigur că oamenii de aici au un pic de minte! Ar mușca ei oare mâna care îi hrănește?
N-am auzit-o pe Amaka ieșind din camera lui Jaja și venind spre mine, poate pentru că holul e atât de mare, până când spuse, atât de aproape că i-am simțit răsuflarea pe gât:
— Ce faci aici?
Am tresărit.
— Nimic.
Se uită la mine straniu, drept în ochi.
— Tatăl tău a urcat la masă, spuse în cele din urmă.
Papa ne privi pe toți în timp ce ne așezam la masă și apoi începu rugăciunea. Dură puțin mai mult decât de obicei, mai bine de douăzeci de minute, și când, în cele din urmă, spuse „Prin Hristos, Domnul nostru”, tușica Ifeoma își ridică vocea și rosti „Amin” cu o voce care se auzi mai tare decât ale noastre.
— Vrei să se răcească orezul, Eugene? murmură ea. Papa continuă să-și despacheteze șervetul, ca și cum n-o auzise.
Sunetul furculițelor lovindu-se de farfurii, al polonicelor lovindu-se de castroane umplu încăperea. Sisi trăsese draperiile și aprinsese candelabrul, cu toate că era după-amiază. Lumina galbenă făcea ochii lui Obiora să pară de un auriu mai adânc, ca mierea foarte dulce. Mergea aerul condiționat, dar mie îmi era cald.
Amaka își umplu farfuria cu aproape tot ce se putea – orez jollof, fufu și două feluri de supă, friptură de pui și de vită, salată și smântână – ca o persoană care nu va mai avea curând ocazia să mănânce. Fâșii de salată verde dădeau pe afară din farfuria ei, atingând masa.
— Întotdeauna mâncați orezul cu furculița și cuțitul și cu șervețele? întrebă ea, întorcându-se spre mine.
Am dat din cap, ținându-mi ochii ațintiți la orezul jollof de la mine din farfurie. Aș fi vrut ca Amaka să vorbească mai încet. Nu eram obișnuită cu acest fel de conversație la masă.
— Eugene, trebuie să-i lași pe copii să vină să ne viziteze la Nsukka, spuse tușica Ifeoma. Nu avem o casă mare, dar cel puțin ar avea ocazia să-și cunoască verii mai bine.
— Copiilor nu le place să stea departe de casă, spuse Papa.
— Asta pentru că n-au stat niciodată departe de casă. Sunt sigură că le-ar plăcea să vadă Nsukka. Nu-i așa, Jaja… Kambili?
Am mormăit în farfuria mea, apoi am început să tușesc de parcă, dacă n-ar fi fost tusea, din gura mea ar fi ieșit cuvinte pline de deșteptăciune.
— Dacă Papa spune că avem voie, rosti Jaja. Papa îi zâmbi lui Jaja și mi-am dorit să fi spus eu asta.
— Poate data viitoare când aveți vacanță, spuse Papa ferm. Se aștepta ca tușica Ifeoma s-o lase baltă.
— Eugene, biko, lasă copiii să vină și să petreacă o săptămână la noi. Școala începe abia la sfârșitul lui ianuarie. Lasă-l pe șoferul tău să-i aducă la Nsukka.
— Ngwanu, vom vedea, spuse Papa. Vorbi igbo pentru prima dată, iar sprâncenele aproape i se întâlniră într-o încruntătură scurtă.
— Ifeoma spunea că tocmai au anulat o grevă, zise mama.
— Merg mai bine lucrurile în Nsukka acum? întrebă Papa, trecând la engleză din nou. Universitatea trăiește din gloria ei trecută în zilele noastre.
Tușica Ifeoma își strânse ochii.
— Ai ridicat vreodată telefonul să mă suni și să-mi pui întrebarea asta, Eugene? Ți se usucă mâinile dacă pui într-o zi mâna pe telefon și-ți suni sora, gbo? Cuvintele ei din igbo aveau o nuanță de tachinare, dar răceala tonului ei mi-a pus un nod în gât.
— Te-am sunat, Ifeoma.
— Acum cât timp? Te întreb – acum cât timp m-ai sunat? Tușica Ifeoma își puse furculița jos. Stătu nemișcată un timp îndelungat și încordat, la fel de nemișcată ca Papa și noi toți ceilalți. În sfârșit, mama tuși și-l întrebă pe Papa dacă sticla de suc e goală.
— Da, spuse Papa. Spune-i fetei aceleia să mai aducă suc la sticlă.
Mama se ridică s-o cheme pe Sisi. Sticlele alungite pe care le aduse Sisi arătau de parcă ar fi conținut un lichid elegant, după felul în care se subțiau, ca trupul armonios al unei femei zvelte. Papa turnă tuturor și rosti un toast:
— Pentru spiritul Crăciunului și pentru slava Domnului nostru!
Am repetat după el, în cor. Propoziția lui Obiora se termină într-un ton înalt la sfârșit și ieși ca o întrebare: „Pentru slava Domnului nostru?”
— Și pentru noi, și pentru spiritul familiei! adăugă tușica Ifeoma, înainte să bea.
— Unchiule Eugene, sucul acesta îl faci la tine la fabrică? întrebă Amaka, mijindu-și ochii să vadă ce scrie pe etichetă.
— Da, răspunse Papa.
— E un pic prea dulce. Ar fi mai bun dacă ați pune mai puțin zahăr în el. Tonul Amakăi era politicos și normal, ca orice conversație obișnuită cu o persoană adultă. Nu sunt sigură dacă Papa a încuviințat din cap sau pur și simplu și-a mișcat capul în timp ce mesteca. Mi s-a pus alt nod în gât și n-am putut înghiți un dumicat de orez. Mi-am răsturnat paharul când m-am întins spre el și sucul de culoare sângerie se prelinse pe fața de masă de dantelă albă. Mama puse repede un șervet pe pată și, când ridică șervetul înroșit, mi-am amintit de sângele ei de pe scări.
— Ai auzit despre Aokpe, unchiule Eugene? întrebă Amaka. E un sătuc mic în Benue. Se arată Sfânta Fecioară acolo.
Mă întrebam cum reușește Amaka să facă asta, deschide pur și simplu gura și cuvintele îi ies cu cea mai mare ușurință.
O bucată de timp Papa mai mestecă și mai înghiți înainte să-i răspundă.
— Da, am auzit.
— Vreau să merg cu copiii în pelerinaj acolo, spuse tușica Ifeoma. Poate vin și Kambili și Jaja cu noi.
Amaka se uită repede în sus, uimită. Vru să spună ceva, apoi se opri.
— Păi, Biserica nu a verificat autenticitatea epifaniilor, spuse Papa, uitându-se în farfurie cu un aer gânditor.
— Știi că o să fim cu toții morți și îngropați până când Biserica va vorbi oficial despre Aokpe, spuse tușica Ifeoma. Chiar dacă Biserica spune că nu e autentic, e important ceea ce ne duce acolo, și răspunsul e credința.
Papa păru neașteptat de încântat de ce spusese tușica Ifeoma. Aprobă ușor din cap.
— Când aveți de gând să mergeți?
— Prin ianuarie, înainte să înceapă copiii școala.
— Bine. Vă voi suna când ne întoarcem la Enugu, să aranjăm în așa fel încât Jaja și Kambili să vină o zi-două la voi.
— O săptămână, Eugene, vor sta o săptămână. N-am monștri care se hrănesc cu capete de oameni în casă! Tușica Ifeoma râse, și copiii îi reproduseră sunetele guturale, cu dinții strălucindu-le ca miezul unei nuci de cocos. Numai Amaka nu râse.
•
Ziua următoare era duminică. Nu mi se părea că e duminică, poate pentru că tocmai fusesem la biserică în ziua de Crăciun. Mama veni la mine în cameră și mă scutură ușor și i-am simțit parfumul cu iz de mentă când m-a luat în brațe.
— Ai dormit bine? Astăzi, mergem la slujba de dimineață pentru că tatăl vostru are o ședință imediat după aceea. Kunie, du-te la baie, e trecut de șapte.
Am căscat și m-am ridicat. Era o pată roșie pe cearșaf, întinsă cât un caiet deschis.
— Ți-a venit ciclul, spuse mama. Ți-ai adus tampoane?
— Da.
Abia de am lăsat apa să curgă pe mine, înainte să ies de sub duș, ca să nu întârzii. Mi-am luat o rochie alb cu albastru și mi-am legat o eșarfă albastră pe cap. Am înnodat-o de două ori la spate și am băgat capetele cozilor împletite dedesubt. Odată, Papa mă îmbrățișase cu mândrie și mă sărutase pe frunte, pentru că părintele Benedict îi spusese că părul meu e întotdeauna acoperit cuviincios la slujbă și că nu sunt precum celelalte fete tinere care își mai lăsau părul la vedere, ca și cum n-ar fi știut că să-ți arăți părul în biserică era necuviincios.
Jaja și mama erau îmbrăcați și mă așteptau în camera de zi de la etaj când am ieșit de la mine din cameră. Crampele îmi chinuiau burta. Îmi imaginam cum cineva cu colții ieșiți în afară mă apuca ritmic de pereții stomacului și apoi îmi dădea drumul.
— Mamă, ai cumva Panadol?
— Crampe, abia?
— Da. Și am și stomacul gol.
Mama se uită la ceasul de perete – un cadou de la un eveniment caritabil unde Papa făcuse o donație –, în formă ovală și gravat cu numele lui în litere aurite. Era 7:37. Ajunarea euharistică dispunea ca dreptcredincioșii să nu mănânce mâncare solidă cu o oră înainte de liturghie. Niciodată nu încălcăm ajunarea euharistică; masa era pregătită pentru micul dejun cu cești de ceai și boluri de cereale unul lângă altul, dar nu mâncam decât când veneam acasă după slujbă.
— Mănâncă niște fulgi de porumb, repede, spuse mama, aproape în șoaptă. Trebuie să ai ceva în stomac ca să iei Panadol.
Jaja turnă cereale din cutia de pe masă, puse lapte praf și zahăr cu o linguriță și adăugă apă. Bolul de sticlă era transparent și vedeam cocoloașele cretoase pe care laptele praf le făcea în apă, pe fundul castronului.
— Papa e cu musafirii, îl vom auzi când urcă, spuse el.
Am început să înfulec cerealele, în picioare. Mama îmi dădu tabletele de Panadol, încă în folia argintie, care pocni când am scos pastilele. Jaja nu-mi pusese multe cereale în castron și aproape terminasem de mâncat, când se deschise ușa și intră Papa.
Cămașa lui albă, cu liniile perfect croite, nu reușea să micșoreze mormanul de carne pe care-l forma burta lui. În timp ce se uita fix la bolul de sticlă cu fulgi de porumb din mâna mea, m-am uitat în jos la fulgii de porumb înmuiați rămași în lapte și m-am întrebat cum reușise să urce scările atât de încet.
— Ce faci, Kambili?
Am înghițit cu greutate.
— Eu… eu…
— Mănânci cu zece minute înainte de slujbă? Zece minute înainte de slujbă?
— I-a venit ciclul și are crampe, spuse mama.
Jaja o întrerupse.
— Eu i-am spus să mănânce fulgi de porumb înainte să ia Panadol, Papa. Eu i le-am pregătit.
— V-a cerut diavolul să vă puneți cu toții în slujba lui? Cuvintele în igbo izbucniră din gura lui Papa. Și-a făcut cumva diavolul cort în casa mea? Se întoarse spre mama. Stai acolo și o privești pângărind ajunarea euharistică, maka nnidi?
Își desfăcu încet cureaua. Era o curea grea, făcută din straturi de piele maronie și cu o cataramă îmbrăcată în piele. Prima dată ateriză pe Jaja, peste umărul lui. Apoi mama își ridică brațele și o nimeri în partea de sus a brațului, acoperit de mâneca bufantă paietată a bluzei de biserică. Am pus bolul jos tocmai când cureaua îmi cădea pe spate. Câteodată, îi priveam pe nomazii Fulani, cu cămășile lor lungi și albe lipite de corp în bătaia vântului, scoțând sunete cloncănitoare în timp ce își mânau cirezile de vaci pe drumurile din Enugu cu un bici, și fiecare șfichiuit al biciului era iute și precis. Papa era ca un nomad Fulani – chiar dacă nu avea trupul lor zvelt și înalt – în timp ce-și rotea cureaua spre mama, spre Jaja și spre mine, murmurând că diavolul nu avea să câștige. Nu ne-am dat mai mult de doi pași în spate ca să ne ferim de cureaua de piele care șfichiuia aerul.
Apoi, se opri și Papa se uită la cureaua din mâna lui. Fața i se schimonosi, genele i se lăsară.
— De ce vreți să păcătuiți? întrebă el. De ce vă place păcatul?
Mama îi luă cureaua și o așeză pe masă. Papa ne strivi pe mine și pe Jaja în brațele lui.
— V-a rănit cureaua? V-a sfâșiat pielea? întrebă, examinându-ne fețele. Îmi pulsa spatele, dar am spus că nu, nu mă rănise. Felul în care Papa dădea din cap când vorbea despre plăcerea păcatului era ca și cum ceva îl trăgea în jos, ceva de care nu putea scăpa.
Ne-am dus la slujba de mai târziu. Dar mai întâi ne-am schimbat hainele, chiar și Papa, și ne-am spălat pe față.
•
Am plecat din Abba imediat după Anul Nou. Nevestele din umunna luară toată mâncarea rămasă, chiar și orezul și fasolea gătite despre care mama zicea că erau stricate și au îngenuncheat în praful din curtea din spate să le mulțumească lui Papa și mamei. Portarul ne salută fluturând ambele mâini deasupra capului până când ieșirăm din curte. Îl chema Haruna, după cum ne spusese mie și lui Jaja cu câteva zile în urmă, și în engleza lui cu accent Hausa, în care confunda P și F, ne spuse că fărintele nostru era cel mai bun Om Mare pe care-l cunoaște, cel mai bun șep pe care-l avusese vreodată. Știam că fărintele nostru flătise faxele școlare ale copiilor săi? Știam că fărintele nostru o sfrijinise pe pemeia lui să obțină slujba de curier la biroul local al Guvernului? Aveam noroc cu un asemenea fărinte.
Papa începu rozariul când ieșirăm în șoseaua principală. Mergeam de aproape o jumătate de oră când am dat de un punct de control; era blocaj în trafic, și polițiștii, mult mai mulți ca de obicei, își fluturau armele și dirijau traficul. N-am văzut mașinile implicate în accident până să ajungem în față. O mașină se oprise la punctul de control și alta o lovise din spate. A doua mașină era strivită până la jumătate. Un trup neînsuflețit plin de sânge, un bărbat în blugi, era întins pe marginea drumului.
— Odihnească-se în pace! spuse Papa, închinându-se.
— Nu vă uitați, spuse mama, întorcându-se spre noi, în spate.
Dar eu și Jaja ne uitam deja la mort. Papa vorbea de polițiști, despre cum puseseră barierele în zone împădurite, chiar dacă era periculos pentru șoferi, numai ca să poată folosi tufișurile pentru a ascunde banii pe care îi storceau de la călători. Dar nu prea îl ascultam pe Papa, mă gândeam la bărbatul în blugi, la bărbatul care murise. Mă întrebam unde se ducea și ce avusese de gând să facă acolo.
•
Papa o sună pe tușica Ifeoma două zile mai târziu. Poate n-ar fi sunat-o dacă nu ne-am fi dus la spovedanie în ziua aceea. Și poate, atunci, nu ne-am fi dus niciodată la Nsukka și totul ar fi rămas la fel ca înainte.
Era sărbătoarea Bobotezei, sărbătoare sfințită, așa că Papa nu s-a dus la serviciu. Ne-am dus la slujba de dimineață și, cu toate că de obicei nu-l vizitam pe părintele Benedict în zile de sărbători sfințite, după aceea ne-am dus la el acasă. Papa voia ca părintele Benedict să ne spovedească. Nu ne spovediserăm în Abba, pentru că lui Papa nu-i plăcea să se spovedească în igbo, și, în afară de asta, credea că părintele paroh din Abba nu are destul har. Asta e problema cu poporul nostru, spunea Papa, prioritățile noastre sunt greșite; ne pasă prea mult de biserici uriașe și statui impunătoare. N-ai să-i vezi pe albi făcând asta niciodată.
În casa părintelui Benedict, mama, Jaja și cu mine am stat în camera de zi, citind ziarele și revistele care erau împrăștiate pe măsuța joasă, ca un scrin, ca și cum ar fi fost de vânzare, în timp ce Papa vorbi cu părintele Benedict în biroul alăturat. Papa ieși și ne ceru să ne pregătim de spovedanie; el era primul. Chiar dacă Papa închise ușa cu putere, îi auzeam vocea, cuvintele curgându-i unul dintr-altul într-o huruială nesfârșită ca un motor de mașină turat progresiv. După el merse mama și ușa rămase puțin întredeschisă, dar nu puteai s-o auzi. Spovedania lui Jaja fu cea mai scurtă. Când ieși, încă închinându-se, ca și cum se grăbise să iasă mai repede din cameră, l-am întrebat din priviri dacă-și amintise minciuna spusă lui Papa-Nnukwu, și făcu semn că da. Am intrat în încăperea în care abia intrau un birou și două scaune și am împins ușa să mă asigur că e închisă bine.
— Binecuvântați-mă, părinte, căci am păcătuit, am spus, așezându-mă chiar pe muchia scaunului. Mi-aș fi dorit să fie un confesional, pentru siguranța pe care ți-o dădea cubicului de lemn și draperia verde care-l separa pe preot de credincios. Aș fi vrut să pot îngenunchea și apoi aș fi vrut să-mi acopăr fața cu un dosar de pe biroul părintelui Benedict. Spovedaniile față în față mă duceau cu gândul la Ziua Judecății de Apoi care vine mai repede, mă făceau să mă simt nepregătită.
— Da, Kambili, spuse părintele Benedict. Stătea drept, pe scaunul său, trecându-și degetele peste patrafirul purpuriu dimprejurul umerilor.
— Au trecut trei săptămâni de la ultima mea spovedanie, am spus. Mă uitam fix la perete, chiar sub fotografia înrămată a papei, care avea o semnătură scrijelită dedesubt. Acestea sunt păcatele mele: am mințit de două ori, n-am respectat ajunarea euharistică o dată, mi-a fugit atenția de la rozariu de trei ori. Pentru tot ce am spus și pentru tot ce am uitat să spun vă cer iertare dumneavoastră și, prin mâinile dumneavoastră, Domnului.
Părintele Benedict se foi pe scaun.
— Bine, du-te. Știi că e păcat împotriva Sfântului Duh să ascunzi ceva intenționat la spovedanie.
— Da, părinte.
— Bine, atunci du-te.
Mi-am luat ochii de la perete ca să mă uit la el. Ochii lui aveau aceeași nuanță de verde pe care o văzusem odată la un șarpe, care se târa prin curte, pe lângă tufele de hibiscus. Grădinarul spusese că e un șarpe de grădină inofensiv.
— Kambili, trebuie să-ți mărturisești toate păcatele.
— Da, părinte, așa am făcut.
— Nu e bine să te ascunzi de Domnul. Îți mai dau timp să te gândești.
Am dat aprobator din cap și mi-am fixat iar privirea pe perete. Făcusem oare ceva despre care părintele Benedict știa și eu nu știam? Oare îi spusese Papa ceva?
— Am stat mai mult de cincisprezece minute acasă la bunicul meu, am spus în cele din urmă. Bunicul e păgân.
— Ai mâncat cumva din mâncarea locală, închinată idolilor?
— Nu, părinte.
— Ai luat parte la vreun ritual păgân?
— Nu, părinte. Am făcut o pauză. Dar ne-am uitat la mmuo. La mascaradă.
— Ți-a plăcut?
M-am uitat în sus la fotografia de pe perete și m-am întrebat dacă o semnase papa însuși.
— Da, părinte.
— Înțelegi că e păcat să te bucuri de ritualuri păgâne, pentru că încalci prima poruncă. Ritualurile păgâne sunt superstiții care te induc în eroare și sunt calea spre Iad. Înțelegi asta?
— Da, părinte.
— Pentru ispășirea ta, spune Tatăl Nostru de zece ori, Ave Maria de șase ori și Crezul Apostolilor o dată. Și trebuie să faci un efort susținut să convertești pe oricine urmează căile păgânilor.
— Da, părinte.
— Bine, atunci, fă Actul de Pocăință.
În timp ce recitam Actul de Pocăință, părintele Benedict murmură binecuvântări și făcu semnul crucii.
Papa și mama încă mai stăteau pe canapea, cu capetele plecate, când am ieșit. M-am așezat lângă Jaja, mi-am plecat capul și mi-am făcut penitența.
Pe când mergeam acasă, Papa vorbea tare, peste Ave Maria.
— Sunt fără pată acum; suntem cu toții fără pată. Dacă ne cheamă Domnul chiar în clipa asta, mergem drept în Rai. Drept în Rai. Nu trebuie să trecem prin curățirea din Purgatoriu. Zâmbea, cu ochii luminați și bătea ușor cu degetele în volan. Și încă mai zâmbea când o sună pe tușica Ifeoma imediat ce ajunserăm acasă, înainte de ceai.
— Am discutat cu părintele Benedict și el spune că-i putem lăsa pe copii să meargă în pelerinaj la Aokpe, dar trebuie să înțelegi că ce se întâmplă acolo nu a fost verificat de Biserică. O pauză. Șoferul meu, Kevin, îi va aduce. O pauză. Mâine e prea devreme. Poimâine. O pauză lungă. Bine, fie. Domnul să te binecuvânteze, pe tine și pe copii. La revedere!
Papa puse telefonul jos și se întoarse spre noi.
— Plecați mâine, așa că duceți-vă sus și faceți-vă bagajele. Pentru cinci zile.
— Da, Papa, am spus eu și Jaja deodată.
— Poate, anam asi, spuse mama, n-ar trebui să meargă în vizită la mătușa lor cu mâna goală.
Papa se holbă la ea de parcă era surprins că deschisese gura.
— Vom pune niște mâncare în mașină, desigur, cartofi dulci și orez, spuse el.
— Ifeoma mi-a spus că nu se prea găsesc butelii de gaz în Nsukka.
— Butelii de gaz?
— Da, pentru bucătărie. Mi-a spus că acum folosește vechea ei sobă pe petrol. Îți amintești poveștile despre petrolul contrafăcut, din cauza căruia au explodat sobe și au murit oameni? Mă gândeam că poate ai putea să îi trimiți o butelie sau două de la fabrică.
— Asta ați plănuit tu și cu Ifeoma?
— Kpa, eu ți-am făcut doar o sugestie. Tu hotărăști.
Papa se uită atent la fața mamei o vreme.
— Bine, spuse și se întoarse din nou la mine și la Jaja. Mergeți sus și împachetați-vă lucrurile. Puteți să vă luați douăzeci de minute din timpul de studiu.
Am urcat încet pe scările arcuite. Mă întrebam dacă stomacul lui Jaja fremăta ca și al meu. Era prima dată în viață când aveam să dormim în altă casă fără Papa.
— Vrei să mergi la Nsukka? am întrebat când am ajuns pe palier.
— Da, spuse el, și ochii lui spuneau că știe că și eu vreau. Și nu puteam găsi cuvinte în limbajul nostru din priviri, să-i spun cum mi se încorda gâtul gândindu-mă că vom petrece cinci zile fără vocea lui Papa, fără pașii lui pe scări.
•
A doua zi de dimineață, Kevin aduse două butelii pline de la fabrica lui Papa și le puse în portbagajul automobilului Volvo, lângă saci cu fasole și orez, niște cartofi dulci, mănunchiuri de banane verzi Plantain și ananas. Eu și Jaja așteptam lângă tufele de hibiscus. Grădinarul curăța tufele de bougainvillea, îmblânzind florile care ieșeau sfidător în afară. Greblase pe sub copacii de frangipan și frunze moarte și flori rozalii erau adunate în grămezi, gata de pus în roabă.
— Aveți aici programul pentru zilele în care veți sta în Nsukka, spuse Papa. Foaia de hârtie pe care mi-o vârî în mână arăta la fel ca programul lipit deasupra mesei de birou de la etaj, doar că trecuse acolo „două ore împreună cu verișorii” în fiecare zi.
— Singura zi în care sunteți scutiți de acest program e când mergeți la Aokpe cu mătușa voastră, spuse Papa. Când ne îmbrățișă, mâinile îi tremurau. N-am mai stat fără voi mai mult de o zi.
Nu știam ce să spun, dar Jaja dădu din cap și spuse:
— Ne vedem într-o săptămână.
— Kevin, să conduci cu grijă. Ai înțeles? spuse Papa când ne urcarăm în mașină.
— Da, domnule.
— Cumpără benzină când te întorci, la Ninth Mile, și nu uita să-mi aduci bonul.
— Da, domnule.
Papa ne rugă să ne dăm amândoi jos din mașină. Ne mai îmbrățișă o dată, ne netezi părul și ne rugă să nu uităm să spunem rozariul de la cap la coadă în timpul călătoriei. Mama ne mai îmbrățișă încă o dată înainte să ne urcăm înapoi în mașină.
— Papa încă ne mai face cu mâna, spuse Jaja, pe când Kevin scotea mașina în stradă. Se uita în oglinda de deasupra capului său.
— Plânge, am spus.
— Și grădinarul ne face cu mâna, spuse Jaja, și mă întrebam dacă nu cumva nu mă auzise. Am scos rozariul din buzunar, am sărutat crucifixul și am început rugăciunea.
•
Mă uitam pe geam, în timp ce mergea mașina, la automobilele stricate înnegrite, abandonate pe marginea drumului, unele atât de demult că erau acoperite cu rugină roșie. Mă gândeam la oamenii care fuseseră înăuntru, la ce simțiseră chiar înainte de accident, înainte de sticla spartă și de metalul scrâșnind, de flăcările mistuitoare. Nu m-am concentrat pe niciuna din rugăciunile rozariului și știam că nici Jaja nu face asta, pentru că uita mereu când e rândul lui s-o înceapă pe următoarea. După vreo patruzeci de minute de mers, am văzut un semn pe marginea drumului pe care scria UNIVERSITATEA NIGERIA, NSUKKA, și l-am întrebat pe Kevin dacă aproape am ajuns.
— Nu, spuse el. Mai e un pic.
Lângă orașul Opi – pe semnele de la biserica prăfuită și de la școală scria OPI – am ajuns la un punct de control al poliției. Cauciucuri vechi și bușteni bătuți în cuie erau așezați de-a curmezișul șoselei, lăsând doar un spațiu îngust de trecere. Un polițist ne făcu semn să oprim, în timp ce ne apropiam. Kevin oftă. Apoi, în timp ce încetinea, se întinse la torpedo, scoase o bancnotă de zece naira și o dădu polițistului. Polițistul ne salută în glumă, zâmbi și ne făcu semn să trecem. Kevin n-ar fi făcut asta dacă Papa ar fi fost în mașină. Când îl opreau polițiștii sau soldații pe Papa, el stătea o grămadă de timp să le arate toate actele mașinii, îi lăsa să-i percheziționeze mașina, făcea orice numai să nu-i mituiască pentru a-l lăsa să treacă. Nu putem să le facem jocul celor împotriva cărora luptăm, ne spunea el adesea.
— Intrăm în orașul Nsukka, spuse Kevin, câteva minute mai târziu. Treceam cu mașina pe lângă piață. Magazinele înghesuite de pe marginea drumului, cu rafturile lor aproape goale, amenințau să se răstoarne în stradă, o fâșie îngustă de drum deja ticsită de mașini parcate pe două rânduri, vânzători ambulanți purtând tăvi pe cap, motocicliști, băieți împingând cărucioare cu cartofi dulci, femei cu coșuri în brațe, cerșetori privind în sus de pe rogojinile pe care stăteau și făcând cu mâna. Kevin conducea încet acum; apăreau hârtoape în mijlocul drumului, unde nu te așteptai, și urmărea virajele mașinii din față. Când am ajuns la un punct, imediat după ieșirea din piață, unde drumul se îngusta, erodat pe margini, Kevin opri o vreme, să lase alte mașini să treacă.
— Am ajuns la universitate, spuse el, în sfârșit.
Un arc de o înălțime apreciabilă se întindea deasupra noastră, purtând inscripția UNIVERSITATEA NIGERIA, NSUKKA, scrisă cu litere negre de metal. Porțile de sub arc erau larg deschise și flancate de gărzi îmbrăcate în uniforme maronii, cu berete asortate. Kevin opri și deschise geamul.
— Bună ziua. Vă rog frumos, cum putem ajunge pe Bulevardul Marguerite Cartwright? întrebă el.
Gardianul care era cel mai aproape, cu pielea de pe față încrețită ca o rochie șifonată, întrebă „Ce mai faceți?” înainte să-i spună lui Kevin că Bulevardul Marguerite Cartwright e foarte aproape. Trebuia doar să mergem drept înainte, apoi la dreapta la prima intersecție și apoi imediat la stânga. Kevin îi mulțumi și porni mai departe. O peluză de culoarea spanacului se întindea pe marginea drumului. M-am întors să mă uit la statuia din mijlocul peluzei, un leu negru, stând pe picioarele din spate, cu coada răsucită în față și pieptul scos înainte. Nu mi-am dat seama că și Jaja se uită, până când nu a citit cu voce tare cuvintele inscripționate pe piedestal: Pentru a reda demnitatea omului. Apoi, ca și cum eu nu mi-aș fi putut da seama singură, adăugă:
— Acesta e mottoul universității.