Bulevardul Marguerite Cartwright era mărginit de copaci înalți, de gmelina. Îmi imaginam copacii aplecându-se în față și atingându-se unul pe altul în timpul furtunilor din anotimpul ploios, transformând strada într-un tunel întunecos. Duplexurile cu alei pentru mașini, acoperite de pietriș și semne cu „Atenție, câine rău” în curtea din față lăsară în curând loc caselor mai mici cu alei de intrare cât pentru două mașini, și apoi blocurilor de apartamente cu spații largi între ele în loc de căi de acces. Kevin conducea încet, murmurând numărul apartamentului tușicăi Ifeoma, ca și cum asta l-ar fi ajutat să-l găsească mai repede. Era în al patrulea bloc la care am ajuns, o clădire înaltă, searbădă, cu zugrăveală albastră decojită și cu antene TV scoase de pe balcoane. Avea trei apartamente pe fiecare scară, iar cel al mătușii Ifeoma era la parter, pe stânga. În față era o explozie de culori în cerc, o grădină, îngrădită de sârmă ghimpată. Trandafiri și hibiscuși, și crini, și ixora, și croton creșteau unele lângă altele, ca într-o ghirlandă pictată de mână. Tușica Ifeoma ieși din apartament într-o pereche de pantaloni scurți, ștergându-și mâinile de tricou. Avea pielea de pe genunchi foarte închisă la culoare.

— Jaja! Kambili! Abia avu răbdare să coborâm din mașină ca să ne îmbrățișeze, strângându-ne tare pe amândoi, ca să-i încăpem în brațe.

— Bună ziua, Mah{23}, salută Kevin înainte să meargă să deschidă portbagajul.

— Ah! Ah! spuse tușica Ifeoma. Eugene crede că noi murim de foame? Chiar și un săculeț de orez?

Kevin zâmbi.

— Oga a spus că e în loc de salut, Mah.

— Hei! icni tușica Ifeoma, uitându-se în portbagaj. Butelii de gaz? Of, nwunye m nu trebuia să se deranjeze așa de mult. Apoi tușica Ifeoma făcu un mic dans, rotindu-și brațele, aruncând fiecare picior în fața celuilalt și bătând din picioare tare.

Kevin stătea în apropiere și își freca mâinile de plăcere, ca și cum el ar fi orchestrat această mare surpriză. Săltă o butelie din portbagaj, iar Jaja îl ajută s-o care în apartament.

— Verișorii voștri se întorc imediat, s-au dus să-i spună „La mulți ani!” părintelui Amadi, e prietenul nostru și lucrează la capela noastră. Eu am gătit, am tăiat chiar și un pui pentru voi doi. Tușica Ifeoma râse și mă trase înspre ea. Mirosea a nucșoară.

— Unde să punem astea, Mah? întrebă Kevin.

— Lasă-le numa’ pe verandă. Amaka și Obiora le vor pune la locul lor mai târziu.

Tușica Ifeoma încă mă ținea lângă ea când am intrat în camera de zi. Prima dată, am observat tavanul, care era foarte jos. Simțeam că mă pot întinde să-l ating; era atât de diferit față de casa noastră, unde tavanele înalte dădeau camerelor un aer de tăcere suspendată. Fumul înțepător de petrol se amesteca fin cu aroma de curry și de nucșoară din bucătărie.

— Mă duc să văd dacă nu se arde orezul jollof! Tușica Ifeoma se repezi în bucătărie.

M-am așezat pe canapeaua maro. Cusăturile pernelor erau uzate și se desfăceau. Era singura canapea în camera de zi. Lângă ea erau scaune de trestie, cu perne moi maro. Masa din mijloc era tot de trestie, iar pe ea era așezată o vază orientală cu desene care înfățișau femei înveșmântate în chimono, dansând. Trei trandafiri cu firul lung, de un roșu atât de aprins, încât m-am întrebat dacă nu cumva sunt de plastic, erau așezați în vază.

— Nne, nu te purta ca un musafir. Intră, intră, spuse tușica Ifeoma ieșind din bucătărie.

Am urmat-o pe un hol scurt ai cărui pereți erau ticsiți de rafturi de cărți. Plăcile din lemn gri arătau de parcă stăteau să cedeze dacă mai puneai o singură carte deasupra. Toate cărțile erau curate; fie erau citite des, fie erau șterse de praf cu regularitate.

— Asta e camera mea. Aici dorm cu Chima, spuse tușica Ifeoma deschizând prima ușă.

Cutii și pungi de orez erau depozitate pe peretele de lângă ușă. Pe o tavă erau așezate cutii uriașe de lapte praf și Bournvita, lângă masa de birou cu o veioză pentru citit, sticle de doctorii, cărți. Într-un alt colț, cufere puse unul peste altul. Tușica Ifeoma mă conduse în altă cameră, cu două paturi. Erau lipite unul de altul, să facă loc pentru mai mult de două persoane. Două dulapuri, o oglindă, o masă de studiu și un scaun încăpeau cu greutate înăuntru. Mă întrebam unde urma să dormim eu și Jaja și, ca și cum tușica mi-ar fi ghicit gândurile, spuse:

— Tu și Amaka veți dormi aici, nne. Obiora doarme în camera de zi, așa că Jaja va sta cu el.

I-am auzit pe Kevin și pe Jaja intrând în apartament.

— Am terminat de adus toate lucrurile înăuntru, Mah. Voi pleca acum, spuse Kevin. Vorbea din camera de zi, dar apartamentul era atât de mic că nu era nevoie să ridice vocea.

— Spune-i lui Eugene că-i mulțumesc. Spune-i că suntem bine. Ai grijă cum conduci.

— Da, Mah.

L-am privit pe Kevin plecând și dintr-odată am simțit cum mă strânge pieptul. Voiam să fug după el, să-i spun să aștepte până îmi iau geanta și mă urc înapoi în mașină.

— Nne, Jaja, haideți, stați cu mine în bucătărie până se întorc verii voștri. Tușica Ifeoma vorbea așa de familiar, de parcă era perfect normal să ne aibă în vizită, ca și cum mai fuseserăm acolo de multe ori înainte. Jaja o luă înainte spre bucătărie și se așeză pe un scaun mic de lemn. Eu am rămas în ușă, pentru că abia era loc în bucătărie și i-aș fi stat în drum, în timp ce ea scurgea orezul în chiuvetă, verifica dacă e gata carnea, zdrobea roșii în mojar. Plăcile de faianță albastru-deschis erau tocite și ciobite pe margine, dar străluceau de curățenie, la fel ca și oalele, care nu aveau capace pe măsură și se lăsau pe o parte în oală. Soba pe gaz era așezată pe o masă de lemn la geam. Pereții din jurul ferestrei și perdelele uzate se înnegriseră de la fumul de gaz. Tușica Ifeoma sporovăia întruna în timp ce puse orezul înapoi pe sobă și tocă două cepe roșii, iar șirul frazelor ei era punctat de râsul ei chicotit. Părea să râdă și să plângă în același timp, pentru că se întindea adesea să-și șteargă lacrimile de la ceapă cu dosul mâinii.

Copiii ei veniră câteva minute mai târziu. Arătau altfel, poate pentru că îi vedeam pentru prima dată în propria lor casă, și nu în Abba, unde erau musafiri în casa lui Papa. Obiora își scoase ochelarii de soare negri și îi strecură în buzunarele pantalonilor lui scurți când intrară. Râse când mă văzu.

— Jaja și Kambili sunt aici! spuse Chima.

Ne-am îmbrățișat unii cu alții drept salut, strângându-ne scurt în brațe. Amaka abia mă atinse înainte să se tragă înapoi. Purta ruj, o altă nuanță, care era mai mult roșie decât maro, și rochia îi stătea mulată pe trupul subțire.

— Cum ați călătorit până aici? întrebă ea, uitându-se la Jaja.

— Bine, spuse Jaja. Credeam că va dura mai mult.

— Oh, Enugu chiar nu e așa departe de aici, spuse Amaka.

— Mami, încă n-am cumpărat băuturile răcoritoare, spuse Obiora.

— Nu ți-am spus să le cumperi înainte să pleci, gbo? Tușica Ifeoma lăsă ceapa tăiată să alunece în uleiul încins și se dădu un pas înapoi.

— Mă duc acum. Jaja, vrei să vii cu mine? Mergem doar la un chioșc din clădirea alăturată.

— Nu uitați să luați sticle goale, spuse tușica Ifeoma.

L-am urmărit pe Jaja plecând cu Obiora. Nu puteam să-i văd fața, nu aveam cum să-mi dau seama dacă e la fel de uluit ca și mine.

— Lasă-mă să mă schimb, mami, și vin eu să prăjesc bananele plantain, spuse Amaka, întorcându-se să plece.

— Nne, du-te cu verișoara ta, îmi spuse tușica Ifeoma.

Am urmat-o pe Amaka la ea în cameră, punând un picior speriat înaintea celuilalt. Dușumeaua de ciment era aspră, nu puteam să-mi las picioarele să alunece ca pe marmura lucioasă de acasă. Amaka își scoase cerceii, îi puse pe măsuța de toaletă și se uită în oglinda înaltă. M-am așezat pe marginea patului, urmărind-o, întrebându-mă dacă știa că venisem după ea în cameră.

— Sunt sigură că Nsukka nu ți se pare la fel de civilizat în comparație cu Enugu, spuse ea, încă uitându-se în oglindă. I-am spus mamei să nu vă oblige să veniți.

— Eu… noi… am vrut să venim.

Amaka zâmbi în oglindă, un zâmbet subțire, superior, care părea să spună că nu e nevoie să mă prefac.

— Nu există niciun loc interesant în Nsukka, în caz că n-ai observat deja. În Nsukka nu există niciun Genesis și nici Nike Lake.

— Ce să fie?

— Genesis și Nike Lake, locurile de distracție din Enugu. Mergi acolo tot timpul, nu-i așa?

— Nu.

Amaka îmi aruncă o privire curioasă.

— Dar mergi din când în când?

— Eu… da. Nu fusesem niciodată la restaurantul Genesis și fusesem o singură dată la hotelul Nike Lake, când partenerul de afaceri al lui Papa avusese recepția de nuntă acolo. Stătusem doar atât cât să facă Papa poze cu cuplul și să le dea un cadou.

Amaka luă un pieptene și-l trecu prin părul ei scurt. Apoi se întoarse spre mine și mă întrebă:

— De ce vorbești încet?

— Poftim?

— Îți cobori vocea când vorbești. Vorbești în șoaptă.

— Aaa, am spus, concentrându-mă asupra biroului, care era plin de diferite lucruri: cărți, o oglindă ciobită, carioci.

Amaka puse pieptenele jos și își trase rochia peste cap. În sutienul ei alb dantelat și în chiloții albastru-deschis arăta ca o căprioară Hausa: cafenie, lungă și subțire. Mi-am ferit repede privirea. Nu văzusem niciodată pe nimeni dezbrăcându-se; era un păcat să privești goliciunea altcuiva.

— Sunt sigură că asta nu se compară nici pe departe cu sistemul audio din camera ta din Enugu, spuse Amaka. Arătă înspre micul casetofon de la piciorul dulapului de haine. Am vrut să-i spun că nu am niciun fel de sistem audio în camera mea acasă, dar nu eram sigură că va fi încântată să audă asta, la fel cum n-ar fi fost încântată să audă că am un asemenea sistem.

Porni casetofonul, dând din cap pe ritmul polifonic al tobelor.

— Ascult mai mult muzicieni indigeni. Au intuiție culturală; au cu adevărat ceva de spus. Fela și Osadebe, și Onyeka sunt preferații mei. Oh, sunt sigură că probabil nu știi cine sunt, sunt sigură că preferi pop-ul american ca toți adolescenții. A spus „adolescenții” ca și cum ea n-ar fi fost unul, ca și cum adolescenții ar fi fost o clasă de oameni care, neascultând muzică inspirată din cultură, erau cu o treaptă mai jos decât ea. Și spuse „intuiție culturală” cu mândria oamenilor care rostesc un cuvânt pe care n-au știut niciodată că-l vor învăța, înainte să o facă.

Am stat nemișcată pe marginea patului, cu mâinile împreunate, așteptând să-i spun Amakăi că nu am casetofon și că nu prea fac diferența între diferitele feluri de muzică pop.

— Tu ai pictat asta? am întrebat. Pictura în acuarelă a unei femei cu un copil părea mai degrabă o copie a Fecioarei cu Pruncul, tabloul în ulei agățat în dormitorul lui Papa, cu excepția faptului că femeia și copilul din pictura ei erau de culoare.

— Da, mai pictez uneori.

— E drăguț. Mi-aș fi dorit să știu că verișoara mea pictează în acuarelă. Aș fi vrut să nu se mai uite la mine ca la un animal straniu de laborator care trebuie înțeles și catalogat.

— Fetelor, v-a reținut ceva? strigă tușica Ifeoma din bucătărie.

Am urmat-o pe Amaka înapoi în bucătărie și am urmărit-o cum taie și prăjește bananele plantain. În curând, se întoarse și Jaja cu băieții, cu sticlele de băuturi răcoritoare în pungi negre de plastic. Tușica Ifeoma îl rugă pe Obiora să așeze masa.

— Astăzi, îi tratăm pe Kambili și pe Jaja ca pe niște musafiri, dar de mâine sunt membri ai familiei și trebuie să ne ajute la treabă, spuse ea.

Masa din sufragerie era din lemn care se crăpase de la vremea uscată. Stratul de deasupra se decojea și fâșii maronii se încrețeau desprinzându-se de la suprafață. Scaunele nu erau toate la fel. Patru erau din lemn simplu, cum erau scaunele de la mine de la școală, iar două erau negre și tapițate. Eu și Jaja stăteam alături. Tușica Ifeoma spuse rugăciunea dinainte de masă și, după ce verișorii mei spuseră „Amin”, eu încă mai aveam ochii închiși.

— Nne, am terminat rugăciunea. Noi nu spunem toată liturghia la rugăciunea înainte de masă, așa cum face tatăl vostru, spuse tușica Ifeoma cu un chicotit.

Mi-am deschis ochii, la timp s-o surprind pe Amaka privindu-mă.

— Sper ca Jaja și Kambili să vină în fiecare zi ca să putem mânca așa. Pui și băuturi răcoritoare! Obiora își împinse ochelarii pe nas în timp ce vorbea.

— Mami! Eu vreau pulpa, spuse Chima.

— Cred că ăștia au început să pună mai puțină cola în sticle, spuse Amaka ținând sticla ei de cola la depărtare, s-o examineze.

M-am uitat în jos la orezul jollof, la bananele plantain prăjite și la jumătatea de copan din farfuria mea și am încercat să mă concentrez, să mănânc. Nici farfuriile nu erau la fel. Chima și Obiora aveau farfurii de plastic, în timp ce noi, ceilalți, aveam farfurii simple de sticlă, fără flori gingașe sau dungi argintii. Râsete ne pluteau deasupra capului. Cuvinte izbucneau din toate părțile, adesea fără să caute sau să primească răspuns. Acasă vorbeam mereu cu un scop, mai ales la masă, dar verișorii mei păreau să vorbească pur și simplu întruna.

— Mamă, biko, dă-mi gâtul, spuse Amaka.

— Nu m-ai bătut la cap să nu-ți mai dau gâtul data trecută, gbo? întrebă tușica Ifeoma și apoi luă gâtul de pui de pe farfuria ei și se întinse să-l pună în farfuria Amakăi.

— Când am mâncat pui ultima dată? întrebă Obiora.

— Nu mai mesteca precum o capră, Obiora! spuse tușica Ifeoma.

— Caprele mestecă diferit când rumegă și când mănâncă, mamă. La care te referi?

Am ridicat capul să-l văd pe Obiora mestecând.

— Kambili, e ceva în neregulă cu mâncarea? întrebă tușica Ifeoma speriindu-mă. Mă simțisem de parcă nu eram acolo, că doar observam masa unde puteai să spui orice, oricând, oricui, unde aerul era liber și puteai respira cum pofteai.

— Îmi place orezul, tușico, mulțumesc.

— Dacă îți place orezul, mănâncă orezul, spuse tușica Ifeoma.

— Poate nu e așa de bun ca orezul de calitate superioară pe care-l mănâncă acasă, spuse Amaka.

— Amaka, las-o în pace pe verișoara ta, spuse tușica Ifeoma.

N-am mai spus altceva până la sfârșitul mesei, dar am ascultat fiecare cuvânt rostit, am urmărit fiecare chicotit de râs și fiecare glumă făcută pe seama cuiva. În general, verii mei vorbeau, iar mătușa stătea și-i privea, mâncând încet. Arăta ca un antrenor de fotbal care făcuse o treabă bună cu echipa lui și se mulțumea să stea lângă boxa de optsprezece metri și să privească.

După prânz, am întrebat-o pe Amaka unde e toaleta, cu toate că știam că era la ușa din fața dormitorului. Păru iritată de întrebarea mea și făcu un gest vag înspre hol, întrebând:

— Unde altundeva, crezi?

Încăperea era atât de îngustă că puteam atinge ambii pereți dacă întindeam mâinile. Nu erau covoare moi, nici învelitoare pufoasă pe capacul vasului de toaletă ca acasă. O găleată de plastic goală era așezată lângă toaletă. După ce am făcut pipi, am vrut să trag apa, dar rezervorul era gol; clapeta se mișca în gol în sus și în jos. Am mai stat câteva minute în încăperea îngustă, înainte să mă duc s-o caut pe tușica Ifeoma. Era în bucătărie, frecând marginile sobei de gaz cu un burete plin de spumă.

— Voi fi foarte zgârcită cu buteliile mele noi, spuse tușica Ifeoma zâmbind când mă văzu. Le voi folosi numai pentru mese speciale, ca să țină mult. Încă nu renunț la soba cu gaz.

Am făcut o pauză, întrucât ce aveam de spus era atât de departe de buteliile pe gaz și de sobe pe gaz. Se auzea râsul lui Obiora de pe verandă.

— Tușico, nu e apă la vasul de toaletă.

— Ai făcut pișu’?

— Da.

— Apa la noi curge numai dimineața, o di egwu. Așa că nu tragem apa doar pentru pipi, numai când există ceva după care să tragi apa. Sau, câteodată, când apa nu curge câteva zile, închidem doar capacul, până când merge toată lumea și apoi folosim o găleată. Așa economisim apa. Tușica Ifeoma zâmbea stânjenită.

— Aa, am spus.

Amaka intrase în bucătărie în timp ce tușica Ifeoma vorbea.

— Sunt sigură că acasă la voi trageți apa din oră în oră, numai ca să mențineți apa proaspătă, dar aici nu facem asta.

— Amaka, o gini? Nu-mi place tonul ăsta! spuse tușica Ifeoma.

— Iartă-mă, murmură Amaka, turnându-și apă rece dintr-un flacon de plastic în pahar.

M-am dus mai aproape de peretele afumat de la gaz, dorindu-mi să mă fac totuna cu el și să dispar. Voiam să-i cer iertare Amakăi, dar nu eram sigură pentru ce.

— Mâine îi ducem pe Kambili și pe Jaja prin oraș să le arătăm campusul, spuse tușica Ifeoma, vorbind pe un ton atât de normal încât m-am întrebat dacă nu cumva îmi imaginasem că ridicase vocea mai devreme.

— Nu e nimic de văzut. Se vor plictisi.

Atunci sună telefonul, tare și sonor, nu ca ale noastre de acasă, care vibrau mut. Tușica Ifeoma se grăbi la ea în dormitor să-l ridice.

— Kambili! Jaja! strigă o clipă mai târziu.

Știam că e Papa. L-am așteptat pe Jaja să vină de pe verandă, ca să mergem împreună. Când am ajuns la telefon, Jaja se dădu înapoi și-mi făcu semn să vorbesc prima.

— Alo, Papa. Bună seara, am spus și apoi m-am întrebat dacă își va da seama că luasem masa după ce spusesem doar o rugăciune scurtă.

— Ce faci?

— Bine, Papa.

— Casa e goală fără voi.

— Oh!

— Aveți nevoie de ceva?

— Nu, Papa.

— Sunați imediat dacă aveți nevoie de ceva și îl voi trimite pe Kevin. Voi suna în fiecare zi. Nu uita să înveți și să te rogi.

— Da, Papa.

Când veni mama la telefon, vocea ei părea mai puternică decât șoptitul obișnuit sau poate era doar telefonul de vină. Îmi spuse că Sisi uitase că eram plecați și gătise prânzul pentru patru persoane.

Când eu și Jaja ne-am așezat să luăm cina în seara aceea, m-am gândit la Papa și mama, stând singuri la masa noastră mare de sufragerie. Am mâncat orezul și puiul rămase de la prânz. Am băut apă pentru că băuturile răcoritoare cumpărate la prânz se terminaseră. M-am gândit la lăzile mereu pline de Coca-cola și Fanta, și Sprite din cămara de acasă și apoi am înghițit repede apa ca să-mi șterg gândurile din minte. Știam că, dacă Amaka ar fi putut citi gândurile, ale mele nu i-ar fi făcut plăcere. La cină, s-a vorbit și s-a râs mai puțin, pentru că era pornit televizorul și verișorii mei își luaseră farfuriile în camera de zi. Cei doi mai mari ignorară canapeaua și se așezară pe jos, iar Chima se ghemui pe canapea, balansându-și farfuria de plastic pe genunchi. Tușica Ifeoma ne-a spus mie și lui Jaja să mergem în camera de zi să ne uităm la televizor. Am așteptat până când Jaja a spus că nu, nu ne deranja să stăm la masa din sufragerie, înainte să dau aprobator din cap.

Tușica Ifeoma stătu cu noi, uitându-se des spre televizor în timp ce mâncam.

— Nu înțeleg de ce umplu canalele de televiziune cu emisiuni mexicane de mâna a doua și ignoră întreg potențialul pe care-l are poporul nostru, murmură ea.

— Mamă, te rog, nu ne ține predici acum, spuse Amaka.

— E mai ieftin să cumpere telenovele din Mexic, spuse Obiora, cu ochii lipiți de televizor.

Tușica Ifeoma se ridică.

— Jaja și Kambili, noi de obicei spunem rozariul în fiecare seară înainte de culcare. Firește, puteți să stați până la cât vreți după aceea, să vă uitați la televizor sau să faceți ce doriți.

Jaja se foi pe scaun înainte să-ți scoată programul din buzunar.

— Tușico, programul lui Papa spune că trebuie să studiem seara; ne-am adus cărțile.

Tușica Ifeoma se holbă la hârtia din mâna lui Jaja, apoi începu să râdă atât de tare că i se clătina trupul ei înalt, aplecându-se ca un pin fluierător într-o zi vântoasă.

— Eugene v-a dat un program pe care să-l urmați cât sunteți aici?!? Nekwanu anya, ce înseamnă asta? Tușica mai râse o vreme și apoi întinse mâna să ne ceară foile scrise. Când se întoarse spre mine, am scos-o pe a mea, împachetată în patru, din buzunarul de la fustă.

— Le voi păstra eu pentru voi până când plecați.

— Tușico…, începu Jaja.

— Dacă nu-i spuneți lui Eugene, ei, atunci cum are să știe că n-ați respectat programul, gbo? Sunteți în vacanță aici, și asta e casa mea, așa că veți respecta regulile mele.

Am privit-o pe tușica Ifeoma ducându-se la ea în cameră cu programele noastre. Îmi simțeam gura uscată, cu limba lipită pe cerul gurii.

— Aveți și acasă un program pe care îl urmați în fiecare zi? întrebă Amaka. Stătea întinsă pe spate, cu capul așezat pe o pernă de pe un scaun.

— Da, spuse Jaja.

— Interesant. Deci acum oamenii bogați nu se mai pot hotărî ce au de făcut în fiecare zi; au nevoie de un program să-i informeze.

— Amaka! strigă Obiora.

Tușica Ifeoma ieși ținând un rozariu imens cu mărgele albastre și un crucifix de metal. Obiora stinse televizorul când genericul de final începu să se deruleze pe ecran. Obiora și Amaka merseră să-și ia și ei rozariile din dormitor, iar eu și Jaja le scoaserăm pe ale noastre din buzunare. Îngenunchearăm lângă scaunele de trestie, și tușica Ifeoma începu primul șir de zece rugăciuni. După ce am rostit ultimul Ave Maria, mai că nu mi-a plesnit capul când am auzit vocea înaltă, melodioasă. Amaka cânta!

— Ka m bunie afa gi enu

Tușica Ifeoma și Obiora i se alăturară și vocile li se împletiră. I-am întâlnit privirea lui Jaja. Avea ochii umezi, plini de aluzii. Nu! i-am spus clipind strâns din ochi. Nu era bine. Nu te apuci să cânți așa chiar la mijlocul rozariului. Nu am cântat cu ei, nici eu, nici Jaja. Amaka începea să cânte la sfârșitul fiecărui set de zece rugăciuni, înălțând cântece în igbo, care o făceau pe tușica Ifeoma să cânte în ecouri, ca o cântăreață de operă, scoțând cuvintele din adâncul bazinului.

După rozariu, tușica ne întrebă dacă știm vreunul dintre cântece.

— Noi nu cântăm acasă, răspunse Jaja.

— Aici se cântă, spuse tușica Ifeoma, și m-am întrebat dacă nu cumva se încruntă din cauza iritării.

Obiora porni televizorul după ce tușica Ifeoma ne spuse noapte bună și se duse în dormitor. M-am așezat pe canapea, lângă Jaja, privind imaginile de la televizor, dar nu făceam nicio diferență între personajele măslinii de acolo. M-am simțit de parcă umbra mea era în vizită la tușica Ifeoma și la familia ei, în timp ce persoana mea adevărată studia în camera ei din Enugu, cu programul lipit pe perete, deasupra. În scurt timp, m-am ridicat și m-am dus în dormitor să mă pregătesc de culcare. Cu toate că nu mai aveam programul, știam ce oră însemnase Papa pentru culcare. Am adormit întrebându-mă când avea să intre Amaka și dacă are să surâdă disprețuitor când mă va vedea dormind.

Am visat că Amaka mă scufunda într-un vas de toaletă plin de fragmente verzui-maronii. Mai întâi, îmi intră capul, apoi vasul se mări ca să-mi înghită tot corpul. Amaka incanta „Trage apa, trage apa, trage apa”, în timp ce eu mă chinuiam să scap. Încă mă chinuiam, când m-am trezit. Amaka se dăduse jos din pat și își înnoda șalul peste cămașa de noapte.

— Mergem să aducem apă de la robinet, spuse. Nu m-a rugat să vin, dar m-am ridicat, mi-am pus șalul și am urmat-o.

Jaja și Obiora erau deja la robinet în grădinița din spate; cauciucuri vechi de mașină, piese de bicicletă și cufere stricate erau puse grămadă într-un colț. Obiora puse recipientele sub robinet, așezându-le gurile sub apa care curgea. Jaja se oferi să ducă primul vas umplut în bucătărie, dar Obiora îi spuse să nu-și facă griji și îl duse el. În timp ce Amaka îl ducea pe următorul, Jaja puse un vas mai mic sub robinet și îl umplu. Dormise în camera de zi, îmi spuse, pe o saltea pe care Obiora o desfăcuse de după ușa de la dormitor și acoperit cu un șal. Îl ascultam și mă minunam la uimirea din vocea lui, la cât de luminoase îi erau pupilele cafenii. M-am oferit să car următorul vas, dar Amaka a râs și mi-a spus că am oasele prea fine și că n-am să pot duce recipientul.

Când am terminat, ne-am spus rugăciunile de dimineață în camera de zi, un șir de rugăciuni scurte, punctate de cântece. Tușica Ifeoma se rugă pentru universitate, pentru lectori și pentru personalul administrativ, pentru Nigeria și, la sfârșit, se rugă să ne găsim pacea și zâmbetul astăzi. În timp ce ne închinam, m-am uitat în sus să-i văd fața lui Jaja, să văd dacă și el era uluit de faptul că tușica Ifeoma și familia ei se rugaseră, dintre toate lucrurile, pentru zâmbet.

Ne-am spălat pe rând în baia îngustă, cu găleți umplute pe jumătate cu apă, încălzită cu termoplonjorul. Cada strălucitor de curată avea un orificiu triunghiular la un capăt și apa gemea ca un om în dureri când se scurgea. M-am săpunit cu propriul meu săpun și burete – mama ne împachetase cu grijă obiectele de toaletă – și, cu toate că am luat apa cu o ceașși mi-am turnat-o încet pe corp, când am ieșit din cadă și pe prosopul vechi pus pe gresie încă îmi mai simțeam pielea alunecoasă.

Tușica Ifeoma era la masa din sufragerie când am ieșit, dizolvând niște linguri de lapte praf într-un vas cu apă rece.

— Dacă i-aș lăsa pe copiii ăștia să pună ei, laptele n-ar ține o săptămână, spuse, înainte de a duce cutia de lapte praf Carnation la adăpostul camerei ei. Speram ca Amaka să nu mă întrebe dacă mama făcea la fel, pentru că m-aș fi bâlbâit dacă i-aș fi spus că acasă luam oricât lapte praf Peak doream. La micul dejun am avut okpa, pe care Obiora se repezise s-o cumpere de undeva din apropiere. Niciodată nu mâncasem okpa la micul dejun, numai ca gustare, câteodată, când cumpăram bulgări de fasole ochi-negri și ulei de palmier gătită la aburi în drum spre Abba. Le-am urmărit pe tușica Ifeoma și pe Amaka tăind bulgărele gălbui și moale și am făcut și eu la fel. Tușica Ifeoma ne rugă să ne grăbim. Voia să ne arate mie și lui Jaja campusul și să ne întoarcem la timp, să poată găti. Îl invitase pe părintele Amadi la masă.

— Ești sigură că mașina are destul combustibil, mamă? întrebă Obiora.

— E destul cât să ne plimbăm prin campus, cel puțin. Sper că aduc ăștia combustibil săptămâna viitoare, dacă nu, când începe școala, trebuie să merg pe jos la cursuri.

— Sau să iei okada, spuse Amaka, râzând.

— În ritmul acesta, o voi încerca și pe asta în curând.

— Ce sunt okada? întrebă Jaja.

M-am întors să mă uit la el, uimită. Nu m-aș fi gândit că va pune această întrebare și orice alt fel de întrebare, de fapt.

— Motociclete, spuse Obiora. Au devenit mai populare decât taxiurile.

Tușica Ifeoma se opri să smulgă niște frunze uscate din grădină, în timp ce mergeam spre mașină, protestând că harmattanul îi distrugea plantele.

Amaka și Obiora gemură și spuseră: „Lasă grădina acum, mamă.”

— Acesta e hibiscus, nu-i așa tușico? întrebă Jaja, uitându-se la o plantă din apropierea gardului-viu tuns. Nu știam că există hibiscuși purpurii.

Tușica Ifeoma râse și atinse floarea, de o nuanță închisă de purpuriu, care aproape bătea în albastru.

— Toată lumea are reacția asta prima dată. Buna mea prietenă Phillipa e lector în botanică. A făcut multă muncă experimentală cât a stat aici. Uite, aici e ixora albă, dar nu înflorește așa de plin precum cea roșie.

Jaja i se alătură tușicăi Ifeoma, în timp ce noi stăteam și-i priveam.

— O maka, e frumos, spuse Jaja. Își trecu un deget peste o petală de floare. Râsul tușicăi Ifeoma se mai lungi cu câteva silabe.

— Da, așa e. A trebuit să-mi împrejmuiesc grădina, deoarece copiii din vecini veneau și smulgeau multe dintre florile mai neobișnuite. Acum le las numai pe fetele noastre de altar, sau pe fetele de la biserica protestantă.

— Mamă, o zugo. Hai să mergem, spuse Amaka.

Dar tușica Ifeoma mai stătu puțin să-i arate lui Jaja florile înainte să ne îngrămădim în mașina break și să plecăm. Strada pe care viră era abruptă și opri motorul, lăsând mașina să meargă singură, trosnind din toate încheieturile.

— Ca să economisim combustibil, spuse ea, întorcându-se spre mine și Jaja.

Casele pe lângă care treceam aveau gard-viu de floarea-soarelui și florile cât palma înveseleau peisajul într-un dans de picățele mari și galbene. Gardurile aveau multe goluri, așa că puteam vedea în curțile caselor: cisterne metalice de apă fixate pe blocuri de ciment nezugrăvite, leagăne din cauciucuri vechi atârnând din copaci de guava, hainele întinse la uscat pe frânghii legate între copaci. La capătul străzii, tușica Ifeoma porni motorul, pentru că șoseaua se îndreptase.

— Asta e școala primară a universității, spuse ea. Aici merge Chima. Arăta mult mai bine, dar acum uitați-vă la obloanele lipsă de la geamuri și la clădirile murdare.

Curtea școlii, largă, îngrădită de un gard din bușteni de pini șuierători, era îngrămădită de clădiri lungi, ca și cum răsăriseră la întâmplare, neorganizat. Tușica Ifeoma arătă spre clădirea de lângă școală, Institutul de Studii Africane, unde era biroul ei și unde ținea majoritatea cursurilor. Clădirea era veche; se vedea după culoare și după ferestre, acoperite de praful atâtor harmattanuri că nu aveau să mai strălucească în veci. Tușica Ifeoma o luă printr-un sens giratoriu, în mijlocul căruia erau straturi cu flori roz de sachiu, delimitate de cărămizi vopsite alternativ în alb și negru. Pe marginea drumului, se întindea un câmp ca o lenjerie de pat verde, presărat cu mangotieri cu frunze palide, ce încercau să-și păstreze culoarea în ciuda vântului uscat.

— Pe câmpul acesta se organizează bazarurile noastre, spuse tușica Ifeoma. Iar acolo sunt căminele de fete. Acolo e Căminul Mary Slessor. Dincolo e Căminul Okpara, iar acesta e Căminul Bello, cel mai cunoscut cămin studențesc, unde Amaka a jurat că va sta când intră la facultate și unde își va lansa mișcările activiste.

Amaka râse, dar nu o contrazise pe tușica Ifeoma.

— Poate că voi două veți sta împreună, Kambili.

Am dat din cap rigid, cu toate că tușica Ifeoma nu mă putea vedea. Nu mă gândisem niciodată la facultate, unde aș merge, ce aș studia. Când venea vremea, Papa avea să decidă.

Tușica Ifeoma claxonă și făcu semn cu mâna spre doi bărbați cu chelie în cămăși colorate, care stăteau la colțul străzii, când viră. Stinse iar motorul și mașina o luă la vale pe stradă. Copaci de gmelina și de margosa străjuiau de fiecare parte a străzii. Parfumul înțepător, astringent al frunzelor de margosa umplu mașina, iar Amaka inspiră adânc și spuse că vindecă malaria. Eram într-o zonă rezidențială și treceam pe lângă case cu verande, în curți spațioase cu tufe de trandafiri și peluze decolorate și pomi fructiferi. Strada asfaltată își pierdea treptat netezimea și gardurile-vii îngrijite făcură loc caselor joase și strâmte, cu ușile de la intrare atât de apropiate unele de altele că puteai să stai în fața uneia, să te întinzi și să atingi ușa alăturată. Nu existau garduri-vii aici, nu puteai pretinde separare și intimitate, doar clădiri joase, una lângă alta, și, ici-colo, câte un tufiș pipernicit și arbori de acaju. Aici erau locuințele personalului secundar, unde locuiau secretarele și șoferii, explică tușica Ifeoma, iar Amaka adăugă: „Dacă sunt destul de norocoși să obțină una”.

Tocmai trecuserăm de clădiri când tușica Ifeoma arătă spre dreapta și spuse:

— Acolo e dealul Odim. Priveliștea de acolo îți taie răsuflarea; când stai acolo, sus, poți vedea cum a așternut Dumnezeu dealurile și văile, ezi okwu.

Când o luă înapoi spre direcția din care veniserăm, mi-am lăsat mintea să alerge și mi-am imaginat cum Dumnezeu așezase dealurile din Nsukka, cu mâinile lui largi, albe, cu umbre sub unghii, ca ale părintelui Benedict. Am trecut pe lângă copacii piperniciți de lângă Facultatea de Inginerie, pe lângă câmpurile întinse cu mangotieri de lângă căminele studențești de fete. Tușica Ifeoma viră în sensul opus când am ajuns aproape de strada ei. Voia să ne arate capătul opus al Bulevardului Marguerite Cartwright, unde locuiau profesorii temporari, cu duplexurile delimitate de căi de acces pietruite.

— Am auzit că, atunci când s-au construit prima dată casele astea, unii dintre profesorii albi – toți profesorii erau albi pe atunci – voiau șemineuri și hornuri, spuse tușica Ifeoma, cu același zâmbet indulgent pe care-l avea și mama când vorbea despre oameni care mergeau la vraci să se vindece. Apoi arătă înspre locuința vicecancelarului, la zidurile înalte care o înconjurau, și spuse că înainte fusese împrejmuită cu gard-viu bine îngrijit de mălin și ixora, până când studenți revoltați săriseră gardul și dăduseră foc unei mașini în curte.

— De ce s-au revoltat? întrebă Jaja.

— Apă și lumină, spuse Obiora, iar eu m-am uitat la el.

— N-au avut apă și lumină o lună de zile, adăugă tușica Ifeoma. Studenții au spus că nu au cum să învețe și au cerut ca examenele să fie reprogramate, dar au fost refuzați.

— Zidurile sunt oribile, spuse Amaka în engleză, și m-am întrebat ce ar crede despre zidurile care împrejmuiau curtea noastră de acasă, dacă ne-ar vizita vreodată.

Zidurile vicecancelarului nu erau atât de înalte. Puteai vedea duplexul mare care era cuibărit sub o boltă de arbori cu frunze verzi-gălbui.

— Oricum, zidurile astea sunt o soluție superficială, continuă ea. Dacă eu aș fi vicecancelarul, studenții nu s-ar mai răscula. Ar avea destulă apă și lumină.

— Dacă vreun ștab din Abuja a furat banii, ar trebui să-i scoată vicecancelarul de la el din burtă pentru Nsukka? întrebă Obiora. M-am întors să-l privesc, imaginându-mă la paisprezece ani, imaginându-mă la vârsta de acum.

— Nu m-aș supăra dacă cineva ar scoate niște bani din burtă pentru mine acum, spuse tușica Ifeoma râzând, cu atitudinea aceea de antrenor care-și urmărește echipa. Vom merge în oraș să vedem dacă găsim yam de apă la un preț decent. Știu că părintelui Amadi îi place yam-ul de apă și avem și ceva porumb care merge cu el.

— Ne ajunge combustibilul, mamă? întrebă Obiora.

— Amarom, putem încerca.

Tușica Ifeoma o luă pe drumul care ducea spre porțile universității. Jaja se întoarse spre statuia leului fălos când trecurăm cu mașina pe lângă el, iar buzele i se mișcau fără să scoată niciun sunet. Pentru a reda demnitatea omului. Și Obiora citea placa. Scoase un chicotit scurt și întrebă:

— Dar când și-a pierdut omul demnitatea?

Dincolo de porți, tușica Ifeoma porni iar motorul. Când mașina se scutură fără să pornească, murmură:

— Maică Preaslăvită, te implor, nu acum, și încercă din nou. Mașina cârâi și atât. Cineva claxonă în spatele nostru și m-am întors să mă uit la femeia din Peugeotul 504 galben. Coborî și veni spre noi; purta o fustă-pantalon în jurul gambelor butucănoase care semănau cu cartofii dulci.

— Și mie mi s-a oprit mașina ieri, lângă Magazinul Răsăritul. Femeia se opri în fața geamului tușicăi Ifeoma, cu părul permanent dezordonat fluturându-i în vânt. Fiul meu a tras un litru din mașina soțului meu în această dimineață, ca să mă pot duce la piață. O di egwu. Sper că aduc combustibil în curând.

— Așteptăm și vedem, soră dragă. Ce-ți face familia? întrebă tușica Ifeoma.

— Suntem bine. Ne merge bine.

— Hai s-o împingem, propuse Obiora, deschizând deja portiera.

— Așteaptă. Tușica Ifeoma răsuci încă o dată cheia în contact, mașina se scutură, apoi porni. O luă din loc repede, cu scârțâit de roți, ca și cum nu voia să încetinească și să-i dea mașinii o ocazie să se oprească iar.

Ne-am oprit lângă o vânzătoare ambulantă de yam de apă de pe marginea drumului, cu fructele albăstrui așezate în formă de piramidă pe o tavă de email. Tușica Ifeoma îi dădu Amakăi niște bancnote șifonate din poșetă. Amaka se târgui o vreme cu vânzătoarea, apoi zâmbi și-i arătă femeii grămada pe care o voia. M-am întrebat cum e să faci asta.

Înapoi acasă, m-am dus cu tușica Ifeoma și cu Amaka în bucătărie, iar Jaja plecă împreună cu Obiora să joace fotbal cu copiii din apartamentele de deasupra. Tușica Ifeoma luă unul dintre yam-ii uriași pe care îi aduseserăm acasă. Amaka întinse ziare pe jos să taie tuberculul; asta s-a dovedit o operațiune mai ușoară decât să adune bucățile și să le pună pe masă. Când Amaka puse feliile de yam într-un castron de plastic, m-am oferit s-o ajut să le curețe și mi-a dat un cuțit, în tăcere.

— Îți va plăcea părintele Amadi, Kambili, spuse tușica Ifeoma. E nou la capela noastră, dar deja toată lumea din campus îl cunoaște. Toți îl invită la ei acasă la masă.

— Cred că e cel mai legat de familia noastră, spuse Amaka.

Tușica Ifeoma râse.

— Amaka e foarte protectoare cu el.

— Irosești bunătate de yam, Kambili, se răsti Amaka. Off! Off! Așa cureți yam și la tine acasă?

Am sărit în sus și am scăpat cuțitul. Căzu la un centimetru de piciorul meu.

— Îmi pare rău, am spus, și nu eram sigură dacă-mi cerusem scuze pentru că scăpasem cuțitul sau pentru că lăsasem prea multă pulpă cremoasă lipită de coaja maronie.

Tușica Ifeoma ne privea.

— Amaka, ngwa, arată-i lui Kambili cum să curețe.

Amaka se uită la mama ei cu buzele lăsate în jos și cu sprâncenele ridicate, ca și cum nu-i venea să creadă că o persoană trebuia învățată cum să curețe ca lumea feliile de yam. Luă cuțitul și începu să decojească o felie, înlăturând numai coaja maro. I-am urmărit mișcările măsurate ale mâinii și lungimea crescândă a cojii, dorindu-mi să-mi pot cere iertare, dorindu-mi să știu să curăț cum trebuie. Se descurca atât de bine încât coaja nu se rupse, o panglică plină de pământ, răsucindu-se încontinuu.

— Poate ar trebui să-ți trec în program cum să cureți un yam, murmură Amaka.

— Amaka! strigă tușica Ifeoma. Kambili, adu-mi, te rog, niște apă din rezervorul de afară.

Am luat găleata, recunoscătoare mătușii Ifeoma, pentru că îmi dăduse ocazia să ies din bucătărie și de sub privirea mânioasă a Amakăi. Amaka nu prea mai vorbi restul după-amiezii, până când sosi părintele Amadi, într-o adiere de colonie pur pământeană. Chima sări pe el și rămase în brațele lui. Dădu mâna cu Obiora. Tușica Ifeoma și Amaka îl îmbrățișară scurt și apoi tușica Ifeoma ne făcu cunoștință.

— Bună seara, am spus, și apoi am adăugat, părinte. Mi s-a părut aproape un sacrilegiu să-l numesc pe acest bărbat cu aer copilăros – într-un tricou cu gulerul desfăcut și blugi atât de decolorați că nu-ți dădeai seama dacă fuseseră negri sau albastru-închis – părinte.

— Kambili și Jaja, spuse el, ca și cum ne-am mai fi văzut înainte. Cum vi se pare prima voastră vizită la Nsukka?

— Îngrozitoare, spuse Amaka și aș fi vrut ca ea să nu fi spus asta.

— Nsukka are farmecul ei, spuse părintele Amadi, zâmbind. Avea voce de cântăreț, o voce care avea același efect asupra urechilor mele ca și uleiul pentru bebeluși cu care-mi masa mama pielea capului. La masă, n-am reușit să înțeleg în totalitate propozițiile lui în engleză împletită cu igbo, pentru că urechile mele urmăreau sunetul, și nu sensul cuvintelor lui. Dădu din cap în timp ce-și mestecă yam-ul și legumele și nu vorbi până când nu înghiți o îmbucătură și bău niște apă. Se simțea ca acasă în casa mătușii Ifeoma; știa care scaun avea un cui ieșit și putea să-ți agațe hainele.

— M-am gândit că ar trebui să bat cuiul ăsta la loc, spuse el, și apoi vorbi despre fotbal cu Obiora, despre jurnalistul arestat recent de guvern cu Amaka, despre Organizația Femeilor Catolice cu tușica Ifeoma și despre jocul video din vecini, cu Chima.

Verișorii mei sporovăiau la fel de mult ca mai devreme, dar mai întâi așteptau până când părintele Amadi spunea ceva și apoi se legau de asta ca să-i răspundă. Mă gândeam la puii îngrășați pe care Papa îi aducea uneori pentru colecta bisericească, pe care-i duceam la altar (pe lângă vinul de împărtășanie și yami și uneori iezi), care se plimbau prin curtea din spate, până duminică dimineața. Puii se repezeau la firimiturile de pâine pe care le arunca Sisi, în dezordine și plini de entuziasm. La fel se repezeau și verii mei la cuvintele părintelui Amadi.

Părintele Amadi ne incluse pe mine și pe Jaja în conversație, punându-ne întrebări. Știam că întrebările sunt pentru amândoi, pentru că folosea pluralul „voi”, unu, și nu singularul „tu”, gi, dar, cu toate acestea, am rămas tăcută, recunoscătoare pentru răspunsurile lui Jaja. Ne întrebă unde mergem la școală, ce materii ne plac, dacă făceam vreun sport. Când întrebă la ce biserică mergem în Enugu, Jaja îi spuse.

— St. Agnes? Am fost acolo în vizită la o liturghie, odată, spuse părintele Amadi.

Atunci mi-am amintit, preotul tânăr care venise în vizită și începuse să cânte în mijlocul predicii, despre care Papa spusese că are nevoie să ne rugăm pentru el și că oamenii ca el sunt o pacoste pentru Biserică. Mai fuseseră mulți alți preoți în vizită la biserica noastră în ultimele luni, dar știam că el era. Știam pur și simplu. Și îmi aminteam și cântecul pe care-l cântase.

— Serios? întrebă tușica Ifeoma. Fratele meu Eugene finanțează biserica aceea aproape de unul singur. O biserică minunată.

— Chelukwa. Stai puțin. Fratele tău e Eugene Achike? Directorul ziarului Standard?

— Da, Eugene este fratele meu mai mare. Mă gândeam că am mai vorbit despre asta. Zâmbetul tușicăi Ifeoma nu-i lumină fața chiar așa tare.

— Ezi okwu. N-am știut. Părintele Amadi dădu din cap. Am auzit că e foarte implicat în deciziile editoriale. Standard e singurul ziar care mai îndrăznește să spună adevărul în ziua de azi.

— Da, spuse tușica Ifeoma. Și are un redactor-șef strălucit, Ade Coker, deși mă întreb cât mai durează până îl bagă de tot la pușcărie. Nici măcar banii lui Eugene nu pot cumpăra totul.

— Am citit pe undeva că Amnesty World îi acordă fratelui tău un premiu, spuse părintele Amadi. Dădea ușor din cap, admirativ, și m-am simțit cuprinsă de un val de căldură, din mândrie, din dorința de a fi asociată cu Papa. Voiam să spun ceva, să-i amintesc acestui preot chipeș că Papa nu era doar fratele tușicăi Ifeoma sau directorul ziarului Standard, ci era și tatăl meu. Îmi doream ca o parte din căldura din ochii părintelui Amadi să se oprească la mine, să mă învăluie.

— Un premiu? întrebă Amaka, cu ochii luminați. Mamă, ar trebui să cumpărăm ziarul Standard măcar din când în când, ca să aflăm ce se întâmplă.

— Sau am putea cere să ni se trimită exemplare gratuite, dacă ne-am înghiți mândria, spuse Obiora.

— N-am știut nimic despre premiu, spuse tușica Ifeoma. Nu că mi-ar spune Eugene ceva vreodată, igasikwa. Nu suntem în stare să avem o conversație normală. În fond, a trebuit să mă folosesc de un pelerinaj la Aokpe să-l determin să-i lase pe copii să ne viziteze.

— Deci plănuiți să mergeți la Aokpe? întrebă părintele Amadi.

— Nu prea aveam de gând să mă duc. Dar presupun că acum va trebui să mergem, mă voi interesa de data următoarei epifanii a Fecioarei.

— Oamenii inventează toată povestea asta cu epifania. N-au spus data trecută că Fecioara se arată la spitalul episcopului Shanahan? Și apoi că se arată în Transekulu? întrebă Obiora.

— La Aokpe e altceva. Are toate semnele de la Lourdes, spuse Amaka. Și, în afară de asta, e timpul ca Doamna Noastră să se arate și în Africa. Nu vă întrebați cum se face de Se arată mereu în Europa? Până la urmă, vine din Orientul Mijlociu.

— Ce e acum? Fecioara Politică? întrebă Obiora, și m-am uitat din nou la el. Era o versiune masculină plină de îndrăzneală a ceea ce eu însămi n-aș fi putut fi niciodată la paisprezece ani și nici acum nu eram.

Părintele Amadi râse.

— Dar S-a arătat în Egipt, Amaka. Măcar oamenii s-au adunat acolo, așa cum se adună la Aokpe acum. O bugodi, ca lăcustele migratoare.

— Nu pari să crezi, părinte. Amaka îl privea.

— Nu cred că e nevoie să mergem la Aokpe sau oriunde în altă parte ca s-O găsim. Ea e aici, în fiecare dintre noi, arătându-ne calea către Fiul Ei. Vorbea atât de ușor, ca și cum gura i-ar fi fost un instrument muzical, care lăsa sunetul să curgă dacă era atins.

— Dar ce facem cu Toma din fiecare dintre noi, părinte? Partea care are nevoie să vadă ca să creadă, întrebă Amaka. Avea acea expresie ce mă făcea să mă întreb dacă vorbește serios sau nu.

Părintele Amadi nu răspunse; în loc de asta, se strâmbă, și Amaka râse, cu strungăreața dintre dinți mai largă și mai ascuțită decât a tușicăi Ifeoma, ca și cum cineva i-ar fi despărțit dinții frontali cu o pârghie de metal.

După cină, ne-am dus cu toții în camera de zi și tușica îl rugă pe Obiora să stingă televizorul ca să ne rugăm cât mai era părintele Amadi cu noi. Chima adormise pe canapea și Obiora se sprijini de el în timpul rugăciunii. Părintele Amadi rosti primele zece rugăciuni, și la sfârșit începu un cântec de laudă în igbo. În timp ce cântau, mi-am deschis ochii și m-am uitat pe pereți, la fotografia de familie de la botezul lui Chima. Lângă ea era o copie a tabloului Pietà, cu rama de lemn crăpată la colțuri. Mi-am strâns buzele, mușcându-mi buza inferioară, ca să nu mă trădeze gura și să înceapă să cânte de capul ei.

Ne-am pus rozariile la loc și am stat în camera de zi, mâncând porumb și yam de apă și uitându-ne la televizor, la știri. Mi-am ridicat privirea și l-am surprins pe părintele Amadi privindu-mă și dintr-odată n-am mai putut linge pulpa de yam, de pe sâmbure. Nu-mi puteam mișca limba, nu puteam înghiți. Eram prea conștientă de privirea lui, prea conștientă de faptul că se uită la mine, că mă urmărește.

— Nu te-am văzut râzând sau zâmbind azi, Kambili, spuse el, într-un târziu.

M-am uitat în jos la porumbul din mână. Am vrut să spun că-mi pare rău că n-am râs și n-am zâmbit, dar cuvintele nu voiau să iasă, și o vreme, și urechile mi s-au astupat, încât nu mai auzeam nimic.

— E timidă, spuse tușica Ifeoma.

Am murmurat ceva, clar o prostie, m-am ridicat și m-am dus în dormitor, închizând cu grijă ușa de pe hol. Vocea muzicală a părintelui Amadi îmi răsună în urechi până când am adormit.

În casa tușicăi răsunau mereu râsete, și indiferent de unde veneau se loveau în pereți și reverberau în toate camerele. Certurile se iscau rapid și se stingeau la fel de iute. Rugăciunile de dimineață și de seară erau mereu condimentate cu cântece, cântece de rugăciune în igbo, care de obicei cereau bătăi din palme. Mâncarea conținea puțină carne, bucăți late cât două degete lipite unul de altul și lungi cât jumătate de deget. Apartamentul lucea întotdeauna de curățenie – Amaka freca dușumelele cu o perie dură, Obiora mătura, Chima umfla pernele de pe scaune. Toată lumea spăla vasele, pe rând. Tușica Ifeoma ne incluse pe mine și pe Jaja în programul de spălat vase, și, după ce am spălat farfuriile de tapioc uscat de la masa de prânz, Amaka le luă de pe tava unde le pusesem la uscat și le înmuie în apă.

— Așa speli tu farfuriile acasă la tine? întrebă. Sau spălatul farfuriilor nu e inclus în programul tău sofisticat?

Am stat acolo holbându-mă la ea, dorindu-mi ca tușica Ifeoma să fie acolo, să vorbească în locul meu. Amaka mă mai privi preț de o clipă și apoi ieși. Nu-mi mai adresă niciun cuvânt până după-amiază când veniră prietenele ei, iar tușica Ifeoma era în grădină cu Jaja și băieții jucau fotbal în fața blocului.

— Kambili, acestea sunt prietenele mele de la școală, spuse ea neprotocolar.

Cele două fete m-au salutat, iar eu le-am zâmbit, la rândul meu. Aveau părul la fel de scurt ca al Amakăi, aveau ruj lucios pe buze și purtau pantaloni atât de strâmți încât eram sigură că merg diferit atunci când poartă ceva mai confortabil. Le-am urmărit privindu-se în oglindă, studiind cu atenție o revistă americană cu o femeie mulatră pe copertă, cu părul ca mierea și vorbind despre profesorul de matematică și care nu știa rezultatele la propriile lui teste, despre o fată care venea la cursurile de seară într-o fustă mini, cu toate că avea picioarele cât butucii și despre un băiat care era de treabă.

— De treabă, sha, nu atrăgător, sublinie una dintre ele. Dintr-o ureche îi atârna un cercel lung, iar în cealaltă avea un cercel cu șurub, aurit.

— Acesta e părul tău, tot? întrebă cealaltă, și nu mi-am dat seama că se referă la mine, până când Amaka strigă: „Kambili!”

Voiam să-i spun fetei că era tot părul meu, că nu aveam nicio extensie, dar cuvintele nu-mi ieșeau pur și simplu. Știam că încă mai vorbesc despre păr, despre cât de lung și des e părul meu. Voiam să vorbesc cu ele, să râd cu ele, atât de mult încât să sar într-un loc, în sus și în jos, așa cum făceau ele, dar buzele se încăpățânau să stea lipite. Nu voiam să mă bâlbâi, așa că am început să tușesc și apoi am fugit pe hol, și de acolo, în baie.

În seara aceea, în timp ce așezam masa pentru cină, am auzit-o pe Amaka spunând:

— Mamă, ești sigură că nu sunt anormali? Kambili s-a purtat ca o atulu când au venit prietenele mele. Amaka nu-și ridicase, nici nu-și coborâse vocea și se auzea clar din bucătărie.

— Amaka, ești liberă să ai propriile tale păreri, dar trebuie s-o tratezi cu respect pe verișoara ta. Ai înțeles? răspunse tușica Ifeoma în engleză, cu o voce fermă.

— Am pus o simplă întrebare, atât.

— A trata cu respect nu înseamnă s-o faci pe verișoara ta „oaie”.

— Se poartă ciudat. Chiar și Jaja e ciudat. Ceva nu e în regulă cu ei.

Mâna cu care încercam să netezesc o porțiune din masă care se crăpase și se cojise începu să-mi tremure. Un șir de furnicuțe de culoarea ghimbirului mărșăluia prin zonă. Tușica Ifeoma îmi spusese să nu le bag în seamă, pentru că nu făceau rău nimănui și oricum nu puteau scăpa de ele; erau acolo de când exista și clădirea.

M-am uitat spre Jaja, care era în partea opusă a camerei, să văd dacă o auzise și el pe Amaka, deși mergea televizorul. Dar era prins de imaginile de pe ecran, întins pe jos, lângă Obiora. Arăta de parcă stătuse acolo, întins la televizor, toată viața. La fel și când se duse în grădina tușicăi Ifeoma a doua zi dimineața, de parcă făcuse asta demult, și nu doar de câteva zile, de când veniserăm acolo.

Tușica Ifeoma mă rugă să merg cu ei în grădină, să culegem frunzele care începuseră să se veștejească pe plantele de croton.

— Nu-i așa că sunt frumoase? întrebă tușica Ifeoma. Privește, verde, roz și galben pe aceeași frunză. De parcă Dumnezeu s-ar fi jucat cu pensula.

— Da, am spus. Tușica Ifeoma se uita la mine și mă întrebam dacă se gândea că în vocea mea nu se regăsește entuziasmul pe care-l avea Jaja când îi vorbea despre grădina ei.

țiva copii din apartamentele de sus coborâră și se opriră să se uite la noi. Erau vreo cinci, toți cu hainele pătate de mâncare și cu chef de vorbă. Vorbeau unul cu celălalt și cu tușica Ifeoma, și apoi unul dintre ei se întoarse către mine și mă întrebă la ce școală merg în Enugu. Am început să mă bâlbâi și mi-am încleștat mâinile pe niște frunze proaspete de croton, până când le-am smuls, iar lichidul vâscos a început să se prelingă din tije. După asta, tușica Ifeoma îmi spuse că mă pot duce înăuntru, dacă vreau. Îmi spuse despre o carte pe care tocmai o terminase de citit. Era pe masă în camera ei și era sigură că o să-mi placă. Așa că m-am dus în camera ei și am luat o carte cu o copertă albastră decolorată, Călătoriile lui Equiano sau viața lui Gustavus Vassa Africanul.

M-am așezat pe verandă, cu cartea în brațe, privind o fetiță alergând după un fluture în curtea din față. Fluturele zbura în sus și în jos și aripile lui galbene cu pete negre băteau încet, ca și cum îi făcea în ciudă fetiței. Părul ei, prins deasupra capului ca o minge de lână, îi sălta când fugea. Și Obiora stătea pe verandă, dar în afara umbrei, așa că-și mijea ochii în spatele ochelarilor lui groși, să-și ferească ochii de soare. O privea pe fetița cu fluturașul în timp ce repeta încet numele Jaja, punând accentul pe ambele silabe și apoi numai pe prima și ulterior pe a doua.

— Aja înseamnă nisip sau oracol, dar Jaja? Ce nume e ăsta, Jaja? Nu e igbo, dădu el verdictul, într-un final.

— De fapt, numele meu adevărat e Chukwuka. Jaja e o poreclă din copilărie cu care am rămas. Jaja era în genunchi. Purta numai o pereche de pantaloni scurți din denim și mușchii spatelui i se încordau, fini și lungi ca straturile de flori pe care le curăța de buruieni.

— Când era bebeluș, tot ce știa să spună era ja-ja. Așa că toată lumea i-a spus Jaja, zise tușica Ifeoma. Se întoarse spre Jaja și adăugă: I-am spus mamei tale că e o poreclă potrivită, că vei semăna cu Jaja din Opobo.

— Jaja din Opobo? Regele încăpățânat? întrebă Obiora.

— Sfidător, spuse mătușa Ifeoma. A fost un rege sfidător.

— Ce înseamnă sfidător, mami? Ce a făcut regele? întrebă Chima. Era și el în grădină, tot zgândărindu-și ceva la un genunchi, cu toate că tușica Ifeoma îi spunea întruna: „Kwusia, nu mai face asta” sau „Dacă mai faci asta o dată, îți voi da un ghiont”.

— Era regele poporului Opobo, spuse tușica Ifeoma, și când au venit britanicii, a refuzat să le cedeze controlul întregului comerț. Nu și-a vândut sufletul pentru un pumn de praf de pușcă, așa cum făcuseră ceilalți regi, așa că britanicii l-au exilat în Indiile de Vest. Nu s-a mai întors niciodată la Opobo. Tușica Ifeoma continuă să ude rândul de flori mărunte, de culoarea bananei, care creșteau în mănunchiuri. Ținea o stropitoare de metal în mână, înclinând-o ca să lase apa să curgă prin duză. Deja golise cea mai mare cisternă de apă pe care o umplusem de dimineață.

— Ce trist. Poate că n-ar fi trebuit să fie sfidător, spuse Chima. Se duse mai aproape și se ghemui lângă Jaja. Eram curioasă să știu dacă înțelege ce înseamnă „exilat” și „și-a vândut sufletul pentru un pumn de praf de pușcă”. Tușica Ifeoma vorbea de parcă se aștepta să știe.

— Uneori, sfidarea poate fi un lucru bun, spuse tușica Ifeoma. Sfidarea e ca marijuana – nu este un lucru rău când e folosit cum trebuie.

Tonul solemn, mai mult decât sacrilegiul spuselor sale, mă făcu să-mi ridic privirea. Vorbea cu Chima și cu Obiora, dar se uita la Jaja.

Obiora zâmbi și-și împinse ochelarii pe nas.

— Jaja din Opobo n-a fost, oricum, un sfânt. Și-a vândut poporul ca sclav și, de fapt, britanicii au câștigat în cele din urmă. Mare brânză a făcut cu sfidarea lui!

— Britanicii au câștigat războiul, dar au pierdut multe bătălii, spuse Jaja, și ochii îmi săriră peste rândurile din carte. Cum reușise Jaja? Cum reușea să vorbească de fiecare dată cu atâta ușurință? Nu avea aceleași goluri de aer în gât, care-i țineau cuvintele pe loc, lăsând să iasă cel mult o bâlbâială? M-am uitat în sus să-l privesc, să-i văd pielea închisă acoperită de stropi de sudoare care străluceau în soare. Nu-i văzusem niciodată brațele mișcându-se în felul acesta, nu mai văzusem niciodată lumina pătrunzătoare care-i apărea în ochi când era în grădină la tușica Ifeoma.

— Ce-ai pățit la degetul mic? întrebă Chima. Jaja se uită și el în jos, de parcă ar fi văzut degetul strâmb pentru prima dată, deformat ca un băț uscat.

— Jaja a avut un accident, spuse tușica Ifeoma repede. Chima, du-te și adu-mi butoiul cu apă. E aproape gol, așa că poți să-l cari singur.

M-am uitat mirată la tușica Ifeoma, și când ochii ei îi întâlniră pe ai mei, mi-am ferit privirea. Știa. Știa ce pățise Jaja la degetul cel mic.

Când avea zece ani, a sărit două întrebări din testul de catehism și n-a fost numit cel mai bun la ora de Primă Sfântă Împărtășanie. Papa l-a luat cu el sus și a încuiat ușa. În lacrimi, Jaja ieșise ținându-și mâna stângă cu dreapta, și Papa îl dusese cu mașina la spitalul St. Agnes. Și Papa plângea, în timp ce-l ducea în brațe, ca pe un bebeluș, la mașină. Mai târziu, Jaja mi-a spus că Papa evitase să-i atingă mâna dreaptă, pentru că e mâna cu care scrie.

— Floarea asta stă să înflorească, îi spuse tușica Ifeoma lui Jaja, arătând spre un boboc de ixora. Încă două zile, și-și va deschide fața către soare.

— Probabil eu nu voi apuca s-o mai văd, spuse Jaja. Vom fi deja plecați până atunci.

Tușica Ifeoma zâmbi.

— Timpul zboară repede când ești fericit, nu așa se spune?

Atunci sună telefonul și tușica Ifeoma mă rugă să răspund, pentru că eram cel mai aproape de ușa din față. Era mama. Am știut din prima clipă că se întâmplase ceva, pentru că Papa era cel care dădea telefoanele întotdeauna. În afară de asta, de obicei nu sunau după-amiaza.

— Tatăl vostru nu e aici, spuse mama. Vocea ei suna nazal, ca și cum avea nevoie să-și sufle nasul. A trebuit să plece azi-dimineață.

— E bine? am întrebat.

— E bine. Făcu o pauză și am auzit-o vorbind cu Sisi. Apoi a revenit la telefon și mi-a spus că ieri soldații se duseseră la încăperile mici, care serveau drept birouri pentru Standard. Nimeni nu știa cum aflaseră unde sunt birourile. Fuseseră atâția soldați că oamenii de pe stradă îi spuseseră lui Papa că și-au amintit imagini de pe front din timpul războiul civil. Soldații luaseră toate exemplarele tipărite, sfărâmaseră mobilierul și presele, încuiaseră birourile, luaseră cheile și acoperiseră ușile și geamurile cu scânduri. Ade Coker era iar în arest.

— Îmi fac griji pentru tatăl vostru, spuse mama, înainte să-i dau telefonul lui Jaja. Îmi fac griji pentru tatăl vostru.

Și tușica Ifeoma era îngrijorată, pentru că, după telefon, a ieșit să cumpere un exemplar din Guardian, cu toate că nu cumpăra ziare niciodată. Erau prea scumpe; le citea la standurile de ziare când avea timp. Știrea despre soldații care închiseseră ziarul Standard era pe pagina din mijloc, lângă reclamele pentru pantofi de damă importați din Italia.

— Unchiul Eugene l-ar fi scris pe prima pagină în ziarul lui, spuse Amaka, și aș fi vrut să știu dacă inflexiunea din vocea ei era mândrie.

Când sună Papa, mai târziu, a vrut să vorbească mai întâi cu tușica Ifeoma. După aceea, a vorbit cu Jaja și apoi cu mine. Ne spuse că e bine, toate sunt în regulă, că îi e dor de noi și că ne iubește foarte mult. Nu a amintit nimic de Standard și nici despre ce se întâmplase la birourile editoriale. După ce am închis, tușica Ifeoma spuse:

— Tatăl vostru vrea să mai stați aici câteva zile, și Jaja zâmbi atât de larg că i-am văzut gropițe în obraji, nu știam că le are.

Telefonul sună devreme, înainte ca vreunul dintre noi să apuce să-și facă baia de dimineață. Mi s-a uscat gura, pentru că eram sigură că e vorba de Papa, că ceva i se întâmplase. Soldații se duseseră acasă; îl împușcaseră ca să fie siguri că nu va mai publica nimic, niciodată. Am așteptat ca tușica Ifeoma să ne cheme pe mine și pe Jaja, deși îmi încleștasem pumnii și-mi doream să n-o facă. Stătu câteva clipe la telefon și când ieși părea abătută. Râsetele ei nu mai răsunară atât de des restul zilei și se răsti la Chima când vru să stea lângă ea, spunându-i „Lasă-mă-n pace! Nekwa anya, nu mai ești bebeluș.” Jumătate din buza de jos îi dispăru în gură și maxilarul îi tremura în timp ce mesteca.

Părintele Amadi trecu pe la noi în timpul cinei. Își trase un scaun din camera de zi și se așeză, sorbind apă dintr-un pahar pe care i-l adusese Amaka.

— Am jucat fotbal la stadion și după aceea i-am dus pe câțiva dintre băieți în oraș, la akara și yami prăjiți, răspunse, când Amaka îl întrebă ce făcuse azi.

— De ce nu mi-ați spus că jucați azi, părinte? întrebă Obiora.

— Am uitat, iartă-mă, dar la sfârșitul săptămânii vin să vă iau pe tine și pe Jaja, să jucăm o partidă. Muzica din vocea lui coborî când își ceru iertare. Nu mă puteam abține să nu mă uit la el întruna, pentru că mă atrăgea vocea lui și pentru că nu știam că un preot poate să joace fotbal. Părea atât de lipsit de evlavie, atât de comun. Ochii părintelui Amadi îi întâlniră pe ai mei peste masă și m-am uitat repede în altă parte.

— Poate vine și Kambili să joace cu noi, spuse el.

Auzindu-mi numele rostit atât de muzical de vocea lui m-a încercat o senzație de încordare. Mi-am umplut gura, ca și cum aș fi spus ceva dacă nu aș fi fost nevoită să mestec.

— Juca și Amaka cu noi la început când am venit aici, dar acum își petrece timpul ascultând muzică africană și visând la lucruri nerealiste.

Verii mei râseră, Amaka cel mai zgomotos, iar Jaja zâmbi. Dar tușica Ifeoma nu râse. Își mesteca mâncarea cu înghițituri mici; avea privirea distantă.

— Ifeoma, s-a întâmplat ceva? întrebă părintele Amadi.

Dădu din cap și oftă, de parcă tocmai realizase că nu e singură în încăpere.

— Am primit un mesaj de acasă azi. Tatăl nostru e bolnav. Mi-au spus că nu s-a ridicat din pat trei dimineți la rând. Vreau să-l aduc aici.

— Ezi okwu? Fruntea părintelui Amadi se încruntă. Da, ar trebui să-l aduci aici.

— Papa-Nnukwu e bolnav? întrebă Amaka cu o voce stridentă. Mamă, când ai aflat?

— Azi-dimineață, a sunat vecina lui. E o femeie de treabă, Nwamgba, s-a dus până la Ukpo să găsească un telefon.

— Trebuia să ne spui! strigă Amaka.

— O gini? Păi nu v-am spus acum? se răsti tușica Ifeoma.

— Când putem pleca la Abba, mamă? întrebă Obiora calm și, în clipa aceea, ca și în multe alte ocazii în care îl observasem de când venisem, îmi păru mult mai matur decât Jaja.

— Nu am destul combustibil în mașină nici măcar să ajung la Ninth Mile și nici nu știu când vine combustibilul. Nu-mi permit să iau un taxi. Dacă iau un autobuz, atunci cum pot să aduc un om bolnav, când autobuzele alea sunt atât de ticsite că stai cu fața în subsuoara transpirată a omului de lângă tine? Tușica Ifeoma dădu din cap. Sunt obosită. Sunt atât de obosită…

— Avem ceva rezerve de combustibil la capelă pentru urgențe, spuse părintele Amadi încet. Sunt sigur că pot să-ți fac rost de vreo cinci litri. Ekwuzina, nu vorbi așa!

Tușica Ifeoma dădu din cap și-i mulțumi părintelui Amadi. Dar fața nu i se lumină, și mai târziu, când am spus rozariul, vocea nu i se înălță în cântec. M-am străduit să mă concentrez asupra bucuriei Tainelor, gândindu-mă, în tot acest timp, unde va dormi Papa-Nnukwu când vine. Nu prea aveai de ales în micul apartament – camera de zi era deja plină, că băieții dormeau acolo, și camera tușicăi Ifeoma era atât de aglomerată, servind drept magazie, și bibliotecă, și dormitor pentru ea și Chima. Trebuia să fie în celălalt dormitor, al Amakăi și al meu. Mă întrebam dacă eram obligată să mărturisesc că împărțisem camera cu un păgân. Atunci m-am oprit din meditație, să mă rog ca Papa să nu afle niciodată că Papa-Nnukwu venise în vizită și că împărțisem camera cu el.

La sfârșitul primelor cinci decade, înainte să spunem Ave Maria, Împărăteasă Sfântă, tușica Ifeoma se rugă pentru Papa-Nnukwu. Îl rugă pe Dumnezeu să întindă asupra lui o mână tămăduitoare, așa cum întinsese asupra soacrei apostolului Petru. O rugă pe Fecioara Binecuvântată să se roage pentru el. Îi rugă pe îngeri să-l aibă în pază.

„Amin-ul” meu veni cu puțină întârziere, puțin surprins. Când Papa se ruga pentru Papa-Nnukwu, cerea doar ca Domnul să-l convertească și să-l scape din flăcările mistuitoare ale iadului.

Părintele Amadi veni devreme în dimineața următoare, arătând chiar și mai puțin cucernic decât înainte, în pantaloni scurți kaki, care se opreau chiar mai jos de genunchi. Nu se bărbierise, și în lumina limpede a dimineții, firele de barbă nerasă arătau ca niște puncte minuscule desenate pe obrazul lui. Își parcă mașina lângă break-ul tușicăi Ifeoma și scoase o canistră de benzină și un furtun de grădină tăiat un sfert din lungimea lui.

— Lasă-mă pe mine să trag, părinte, spuse Obiora.

— Ai grijă să nu înghiți, spuse părintele Amadi. Obiora băgă un capăt de furtun în canistră și pe celălalt în gură. I-am privit obrajii umflându-se ca un balon și apoi dezumflându-se. Scoase repede furtunul din gură și îl introduse în rezervorul de benzină al break-ului. Scuipă și tuși.

— Ai înghițit prea mult? întrebă părintele Amadi, bătându-l pe Obiora pe spate.

— Nu, spuse Obiora, între două accese de tuse. Părea foarte mândru.

— Bravo. Imana,știi că trasul benzinei pe gât e un lucru foarte util în zilele noastre, spuse părintele Amadi. Zâmbetul său mânzesc nu reuși să-i tulbure finețea perfectă a trăsăturilor. Tușica Ifeoma ieși îmbrăcată într-o rochie boubou simplă, neagră. Nu se dăduse cu niciun ruj lucios, iar buzele îi păreau crăpate. Îl îmbrățișă pe părintele Amadi.

— Pot să te duc eu la Abba mai târziu, după programul de la birou.

— Nu, părinte. Mulțumesc. Voi merge cu Obiora.

Tușica Ifeoma plecă împreună cu Obiora așezat pe scaunul din dreapta, iar părintele Amadi plecă la scurt timp după aceea. Chima se duse sus, la vecini. Amaka merse la ea în cameră și dădu drumul la muzică, suficient de tare încât s-o aud din verandă. Acum reușeam să fac diferența între muzicienii ei sensibili la cultură. Făceam distincție între tonalitățile pure ale lui Onyeka Onwenu, energia lui Fela, înțelepciunea mângâietoare a lui Osadebe. Jaja era în grădină, cu foarfecele mătușii Ifeoma și eu stăteam pe balcon, cu cartea pe care aproape o terminasem de citit, și-l priveam. Ținea foarfecele cu ambele mâini, deasupra capului și tăia frunze.

— Crezi că suntem anormali? am întrebat în șoaptă.

— Gini?

— Amaka a spus că suntem anormali.

Jaja se uită la mine, apoi în altă parte, spre șirul de garaje din curtea din față.

— Ce înseamnă anormal? întrebă el – o întrebare care nu avea nevoie și nu cerea vreun răspuns – și se întoarse la tunsul plantelor.

Tușica Ifeoma se întoarse după-amiaza, când aproape că mă adormise bâzâitul unei albine prin grădină. Obiora îl ajută pe Papa-Nnukwu să coboare din mașină și îl sprijini până când intrară în casă. Amaka ieși repede din cameră și îl luă ușor în brațe pe Papa-Nnukwu. Ochii îi cădeau, iar pleoapele arătau de parcă atârnau greutăți pe ele, dar zâmbi și spuse ceva ce o făcu să râdă pe Amaka.

— Papa-Nnukwu, nno, am spus.

— Kambili, spuse cu voce pierită.

Tușica Ifeoma vru să-l culce pe Papa-Nnukwu în patul Amakăi, dar el spuse că preferă să se întindă pe jos. Patul era prea moale. Obiora și Jaja îmbrăcară salteaua de rezervă și o așezară pe jos, iar tușica Ifeoma îl ajută pe Papa-Nnukwu să se întindă pe ea. Ochii i se închiseră aproape imediat, cu toate că geana de pe ochiul aproape orb rămase întredeschisă, ca și cum ar fi tras cu ochiul din tărâmul somnului obosit și greu. Părea mai înalt așa întins, acoperind salteaua în lungime și mi-am amintit ce spusese despre ușurința cu care se întindea să smulgă icheku din copac, în tinerețe. Singurul arbore icheku pe care-l văzusem era uriaș, cu crengile atingând acoperișul unui duplex. Cu toate acestea, îl credeam pe Papa-Nnukwu că își ridica brațele să culeagă păstăile negre de icheku de pe crengi.

— Voi face ofe nsala la cină. Lui Papa-Nnukwu îi place, spuse Amaka.

— Sper să mănânce. Chinyelu mi-a spus că i-a fost greu să bea și apă în ultimele două zile, spuse tușica Ifeoma, privindu-l pe Papa-Nnukwu. Se aplecă și lovi ușor bătăturile albe de pe tălpile sale. Linii înguste îi brăzdau tălpile, ca niște crăpături pe un perete.

— Îl duci la centrul medical azi sau mâine, mamă? întrebă Amaka.

— Ai uitat, imarozi, că medicii au intrat în grevă chiar înainte de Crăciun? L-am sunat totuși pe doctorul Nduoma înainte să plec și a spus că trece pe aici diseară.

Și doctorul Nduoma locuia tot pe Bulevardul Marguerite Cartwright, mai jos, într-unul din duplexurile cu semn de „Atenție, câine rău” și cu peluză întinsă. Era directorul centrului medical, ne spuse Amaka, mie și lui Jaja, în timp ce-l urmăream coborând din Peugeotul lui 504, câteva ore mai târziu. Dar, de când începuse greva doctorilor, avea o mică clinică în oraș. Clinica era înghesuită, spuse Amaka. Îi făcuseră acolo injecțiile cu clorochină când se îmbolnăvise de malarie ultima dată și asistenta fiersese apă pe o sobă pe petrol fumegândă. Amaka era încântată că doctorul Nduoma venise acasă; și numai fumul din clinica aia îngrămădită l-ar fi putut sufoca pe Papa-Nnukwu.

Doctorul Nduoma avea un zâmbet perpetuu încremenit pe chip, de parcă avea să dea și vești proaste pacienților cu același zâmbet. O îmbrățișă pe Amaka și apoi dădu mâna cu Jaja și cu mine. Amaka îl urmă în dormitor, să-l vadă pe Papa-Nnukwu.

— Ce slab e acum Papa-Nnukwu, spuse Jaja.

Stăteam unul lângă altul pe verandă. Soarele coborâse și bătea o briză ușoară. Mulți dintre copiii de la celelalte apartamente jucau fotbal în curte.

Dintr-un apartament de la etaj, un adult strigă: Nee anya, măi copii, dacă faceți urme pe pereții garajului cu mingea aia, vă rup urechile!”

Copiii râseră când mingea de fotbal lovi pereții garajului; mingea plină de praf lăsa pete cafenii pe zid.

— Crezi că Papa va afla? am întrebat.

— Ce?

Mi-am încrucișat degetele. Cum de Jaja nu înțelegea ce vreau să spun?

— Că Papa-Nnukwu e aici cu noi. În aceeași casă.

— Nu știu.

Tonul lui Jaja mă făcu să mă întorc și să mă holbez la el. Fruntea lui nu era încruntată de îngrijorare, cum eram sigură că e a mea.

— I-ai spus tușicăi Ifeoma despre deget? am întrebat. Nu ar fi trebuit să întreb. Trebuia s-o las baltă. Dar iată că îmi scăpase. Numai când eram singură cu Jaja golurile de aer din gât îmi lăsau cuvintele să iasă.

— M-a întrebat și i-am spus. Bătea ritmat cu piciorul în podea.

M-am uitat la mâinile mele, la unghiile tăiate scurt, pe care Papa mi le tăia până în carne când stăteam între genunchii lui, iar obrazul lui îl atingea ușor pe al meu, până când am fost destul de mare ca să mi le tai singură – și mi le tăiam și eu întotdeauna până în carne. Jaja uitase oare că nu spuneam niciodată, că erau atâtea lucruri pe care nu le spuneam niciodată? Când era întrebat, spunea mereu că la deget i se întâmplase „ceva” acasă. În felul acesta, nu spunea o minciună și îi lăsa să-și imagineze vreun accident, datorat, poate, unei uși grele. Am vrut să-l întreb pe Jaja de ce îi spusese tușicăi Ifeoma, dar știam că nu e nevoie, pentru că nu știa nici el răspunsul la întrebarea asta.

— Mă duc să curăț mașina tușicăi Ifeoma, spuse Jaja, ridicându-se. Ce bine era dacă aveam apă ca s-o pot spăla. E atât de prăfuită.

L-am privit mergând spre casă. Acasă nu spălase niciodată o mașină. Umerii lui păreau mai lați și m-am întrebat dacă umerii unui adolescent se pot lăți într-o săptămână. Adierea ușoară de vânt purta un miros de praf și de frunze proaspăt tăiate de Jaja. Din bucătărie, mirodeniile din ofe nsala pe care o gătea tușa Ifeoma îmi gâdilară nările. Atunci mi-am dat seama că Jaja bătuse din picioare pe ritmul unui cântec igbo pe care tușica Ifeoma și verii mei îl cântau la rozariul de seară.

Încă mai stăteam pe verandă, citind, când plecă doctorul Nduoma. Vorbi și râse în timp ce tușa Ifeoma îl conduse la mașină, spunându-i cât era de tentat să-și lase pacienții să aștepte la ușa clinicii și să-i accepte invitația la masă.

— Mirosul ăsta grozav de supă arată că Amaka a spălat multe blide până acum, spuse el.

Tușica Ifeoma veni în verandă și-l urmări cu privirea până plecă.

— Mulțumesc, nna m, îi strigă lui Jaja, care îi curăța mașina parcată în fața apartamentului. N-o mai auzisem niciodată spunându-i lui Jaja „nna m”, „tată” – așa le spunea câteodată băieților ei.

Jaja veni până în fața verandei.

— N-ai pentru ce, tușico. Ridică din umeri stând așa acolo, ca o persoană care poartă cu mândrie niște haine care nu-i sunt pe măsură. Ce-a spus doctorul?

— Vrea să-i facem niște analize. Mâine îl voi duce pe Papa-Nnukwu la centrul medical; cel puțin acolo sunt deschise laboratoarele.

Dimineața, tușica Ifeoma îl duse pe Papa-Nnukwu la Centrul Medical Universitar, și, în scurt timp, se întoarse îmbufnată de acolo. Și personalul de la laborator era în grevă, așa că nu puteau să-i facă testele lui Papa-Nnukwu. Tușica Ifeoma își fixă privirea într-un punct nevăzut, se gândi puțin și spuse că va fi nevoită se găsească un laborator privat în oraș, și cu o voce joasă, spuse că laboratoarele private aveau prețuri atât de ridicate, că un simplu test de febră tifoidă costa mai mult decât medicamentul pentru febră. Avea să-l întrebe pe doctorul Nduoma dacă erau chiar toate testele necesare. La centrul medical n-ar fi trebuit să plătească niciun sfanț; cel puțin acesta era unul dintre avantajele faptului că era lector. Îl lăsă pe Papa-Nnukwu să se odihnească și merse să cumpere medicamentul prescris de doctorul Nduoma; fruntea îi era brăzdată de cute de îngrijorare.

Totuși, în seara aceea, Papa-Nnukwu se simți suficient de bine încât să ia masa cu noi și urmele de îngrijorare de pe fața tușicăi Ifeoma se mai șterseră puțin. Am mâncat ofe nsala de la prânz și garri, bătut bine de Obiora, până se făcuse foarte fin.

— Nu e bine să mănânci garri seara, spuse Amaka. Dar nu se încruntă cum făcea de obicei când era nemulțumită; în loc de asta, avea zâmbetul acela proaspăt care-i descoperea strungăreață, zâmbetul pe care părea să-l aibă de fiecare dată când Papa-Nnukwu era în apropiere. Cade greu la stomac dacă-l mănânci seara.

Papa-Nnukwu o aprobă.

— Ce mâncau strămoșii noștri pe vremuri, la masa de seară, gbo? Mâncau manioc simplu. Garri e pentru voi, cei moderni. Nici măcar nu are același gust ca maniocul simplu.

— Dar trebuie să ți-l mănânci pe tot, oricum, nna anyi. Tușica Ifeoma se întinse și-i luă o bucățică de mâncare din farfurie, făcu o gaură cu degetul și puse o tabletă albă înăuntru și apoi modelă pasta într-o bilă fină. O puse pe farfuria lui Papa-Nnukwu. Făcu același lucru cu încă patru tablete.

— Nu vrea să-și ia medicamentele dacă nu fac asta, spuse ea în engleză. Spune că tabletele sunt amare, dar ar trebui să gustați semințele de cola pe care le mestecă bucuros; sunt amare ca fierea.

Verișorii mei râseră.

— Moralitatea, la fel ca și simțul gustativ, e relativă, spuse Obiora.

— Eh? Ce tot spui despre mine, gbo? întrebă Papa-Nnukwu.

— Nna anyi, vreau să văd că le înghiți, spuse tușica Ifeoma.

Papa-Nnukwu luă conștiincios fiecare bilă modelată de tușa, o înmuie în supă și o înghiți. După ce le luă pe toate cinci, tușica Ifeoma îi spuse să bea niște apă, ca să se dizolve tabletele și să-l ajute să se vindece. Luă o gură de apă și apoi puse paharul jos.

— Când îmbătrânești, se poartă cu tine ca și cu un copil, murmură el.

În aceeași clipă, televizorul scoase un sunet scrâșnit, ca de nisip uscat frecat pe hârtie, și se stinse lumina. Întunericul se așternu în încăpere.

— Hei, oftă Amaka. Ăsta nu e un moment prea nimerit să ne ia NEPA curentul. Voiam să văd ceva la televizor.

Obiora se duse pe întuneric să aducă cele două lămpi pe gaz din colțul celălalt al camerei și le aprinse. Am simțit aproape imediat fumul de gaz; îmi curgeau ochii și mă ustura gâtul de la el.

— Papa-Nnukwu, atunci spune-ne o poveste din popor, așa cum facem în Abba, spuse Obiora. Oricum, e mai bună decât televizorul.

— O di mma. Dar întâi trebuie să-mi spuneți cum au intrat oamenii ăia în televizor.

Verii mei râseră. Papa-Nnukwu spunea asta adesea, ca să-i facă să râdă. Mi-am dat seama din felul în care începuseră să râdă înainte ca el să termine de vorbit.

— Spune-ne povestea despre țestoasa cu carapacea crăpată, sări Chima.

— Eu aș vrea să știu de ce apare atât de des țestoasa în poveștile noastre populare.

— Spune-ne povestea despre țestoasa cu carapacea crăpată, repetă Chima.

Papa-Nnukwu își drese glasul.

— Cu mult timp în urmă, pe când animalele vorbeau și pe pământ trăiau puține șopârle, a fost o foamete mare pe tărâmul animalelor. Câmpurile se veștejiră și pământul crăpă. Multe animale muriră de foame și cele rămase nu aveau nici măcar puterea să mai danseze dansul de jale la îngropăciune. Într-o zi, toate animalele de parte bărbătească se adunară la sfat, să hotărască ce au de făcut, înainte ca foametea să șteargă întregul sat de pe fața pământului. Veniră cu toții la sfat clătinându-se pe picioare, numai piele și os și lipsiți de vlagă. Țestoasa abia de-și mai putea purta carapacea. Numai Câinele arăta bine. Blana îi strălucea de sănătate și nu i se vedeau oasele prin piele, pentru că erau căptușite cu carne. Toate animalele îl întrebară pe Câine cum de se menținuse așa de bine pe timp de foamete.

— Am mâncat fecale, așa cum am făcut dintotdeauna, răspunse Câinele. Celelalte animale râdeau mereu de Câine și de familia lui pentru că mâncau fecale. Leul luă cuvântul în fruntea adunării și spuse:

— Din moment ce nu putem mânca fecale, așa cum face Câinele, trebuie să găsim o altă cale ca să ne hrănim.

Animalele se gândiră îndelung, până când Iepurele propuse ca toate animalele să-și omoare mamele și să le mănânce. Multe nu fură de acord, căci își mai aminteau încă dulceața laptelui de la sânul mamelor lor. Dar, în cele din urmă, se învoiră cu toatele că aceasta e cea mai bună soluție, căci aveau oricum să moară, dacă nu făceau nimic.

— N-aș putea s-o mănânc niciodată pe mami, spuse Chima chicotind.

— S-ar putea să nu fie o idee prea bună, cu pielea aceasta tare, spuse Obiora.

— Mamele acceptară să fie sacrificate, continuă Papa-Nnukwu. Și așa, în fiecare săptămână, câte o mamă era omorâtă, iar animalele împărțeau carnea. În curând, arătau cu toții bine, din nou. Apoi, cu câteva zile înainte să-i vină rândul mamei Câinelui, acesta o luă la fugă cântând cântecul de jale pentru moartea mamei sale. Murise de o boală. Celorlalte animale le fu milă de Câine și se oferiră s-o îngroape. Pentru că murise de o boală, nu puteau s-o mănânce. Câinele refuză orice ajutor și spuse că își îngroapă mama singur. Era extrem de mâhnit că nu avusese onoarea de a muri ca celelalte mame care fuseseră sacrificate pentru binele obștesc.

După câteva zile, Țestoasa se duse la ferma ei arsă de soare să vadă dacă mai găsește ceva legume uscate de adunat. Pe drum, se opri să se ușureze la o tufă, dar pentru că tufa era ofilită, aceasta nu-i oferi prea mult adăpost. Prin tufa rară, văzu Câinele pe partea cealaltă a drumului, uitându-se în sus și cântând. Țestoasa se întrebă dacă nu cumva durerea îl adusese pe Câine pe culmile nebuniei. De ce cânta el spre cer? Țestoasa ascultă și auzi ce cânta Câinele:

— Nne, Nne, mamă, mamă.

— Njemanze! strigară verii mei în cor.

— Nne, Nne, am venit.

— Njemanze!

— Nne, Nne, lasă frânghia în jos. Am venit.

— Njemanze!

Țestoasa ieși de după tufă și-l înfruntă pe Câine. Câinele recunoscu, în cele din urmă, că mama lui nu murise de-adevăratelea, ci se dusese în cer, unde locuia cu prietenii ei înstăriți. Arăta atât de bine pentru că ea îl hrănea zilnic.

— Mârșăvie! zbieră Țestoasa. Ce să spun! Auzi! Mănâncă fecale! Stai să vezi când o să afle și restul satului ce-ai făcut!

Firește, Țestoasa era șireată nevoie mare. Nu avea nici cea mai mică intenție să-l pârască satului. Știa că acesta se va oferi s-o ia și pe ea în cer. Iar când Câinele chiar îi propuse, Țestoasa se prefăcu a se codi. Dar deja îi lăsa gura apă. Câinele cântă iar cântecul și o frânghie coborî din cer și cele două animale urcară.

Mama Câinelui nu fu foarte încântată că fiul ei îi adusese un prieten la masă, dar, cu toate acestea, le dădu de mâncare. Țestoasa mâncă precum un animal prost crescut. Mâncă aproape tot fufu și supa de onugbu și-și turnă pe gât un pocal plin de vin de palmier, când încă avea gura plină de mâncare. După masă, coborâră înapoi pe frânghie. Țestoasa îi spuse Câinelui că nu va spune nimănui dacă o ia cu el în cer în fiecare zi, până veneau ploile și se termina foametea. Câinele se învoi – ce altceva putea să facă? Cu cât mânca mai mult în cer, cu atât Țestoasa voia mai mult de mâncare, până când, într-o zi, se hotărî să meargă singură în cer ca să mănânce și porția Câinelui, nu numai pe a sa. Merse la locul de lângă tufa uscată și începu să cânte, imitând vocea Câinelui. Frânghia începu să coboare. Tocmai atunci veni și Câinele și văzu ce se întâmplă. Furios, Câinele începu să cânte mai tare.

— Nne, Nne, mamă, mamă.

— Njemanze! strigară verii mei în cor.

— Nne, Nne, vezi că nu fiul tău e cel care urcă.

— Njemanze!

— Nne, Nne, taie frânghia. Nu fiul tău e cel care urcă. E Țestoasa cea șireată.

— Njemanze!

Mama Câinelui tăie frânghia îndată și Țestoasa, care era deja la jumătatea drumului spre cer, se prăvăli în jos. Căzu pe un morman de pietre și-și sparse carapacea. Până în ziua de azi, Țestoasa are carapacea crăpată.

Chima chicoti.

— Țestoasa are carapacea crăpată!

— Nu te miră cum de numai mama Câinelui a ajuns în cer de la bun început? întrebă Obiora în engleză.

— Sau cine erau prietenii ei înstăriți din cer, spuse Amaka.

— Probabil că erau strămoșii Câinelui, spuse Obiora.

Verii mei și Jaja râseră, râse și Papa-Nnukwu, cu un chicotit fin, ca și cum înțelegea engleza, apoi se lăsă pe spate și închise ochii. Îi priveam și îmi doream să fi rostit și eu cu ei răspunsul Njemanze!

Papa-Nnukwu se trezise înaintea tuturor. Voia să-și ia micul dejun pe verandă, ca să poată contempla răsăritul soarelui. Așa că tușica Ifeoma îl rugă pe Obiora să întindă o rogojină pe verandă și am stat cu toții acolo și am luat micul dejun cu Papa-Nnukwu, ascultându-i poveștile despre bărbații care băteau vinul de palmier în sat și se trezeau în zori să se cațere în copaci pentru că palmierii dădeau vin acru după răsăritul soarelui. Nu era greu să-ți dai seama că îi e dor de satul lui, că-i e dor să vadă palmierii aceia în care se urcau oamenii, cu o curea de rafie legată de ei și de trunchiul de copac.

Cu toate că la micul dejun am mâncat pâine și okpa, și Bournvita, tușica Ifeoma făcu puțin fufu ca să îngroape tabletele în el, sicriașe fine și sferice, și-l privi pe Papa-Nnukwu înghițindu-le cu grijă. Înnegurarea i se ștersese de pe față.

— Va fi bine, spuse ea în engleză. În curând, va începe să mă bată la cap că vrea înapoi acasă.

— Trebuie să mai stea cu noi o vreme, spuse Amaka. Poate ar trebui să locuiască aici, mamă. Nu cred că fata aceea Chinyelu are grijă de el cum se cade.

— Igasikwa! Nu va vrea niciodată să se mute aici.

— Când îl duci să-și facă analizele?

— Mâine. Doctorul Nduoma a spus că pot să-i fac numai două teste din cele patru. Laboratoarele particulare din oraș vor plata întreagă, așa că trebuie să merg mai întâi la bancă. Nu cred că termin la timp ca să-l duc azi la analize, cu toate cozile alea de la bancă.

Atunci intră o mașină în curte, și chiar înainte ca Amaka să întrebe „Acesta e părintele Amadi?”, am știut că e el. Îi mai văzusem micul automobil Toyota hatchback doar de două ori, dar l-aș fi recunoscut oriunde. Au început să-mi tremure mâinile.

— A spus că va trece pe aici să-l vadă pe Papa-Nnukwu, spuse tușica Ifeoma.

Părintele Amadi purta sutană, cu mâneci lungi și largă, cu un șnur negru legat în jurul taliei. Chiar și în veșmântul preoțesc, mersul lui lejer și ușor săltat îmi fură atenția și am rămas cu ochii fixați pe el. M-am sucit și m-am repezit înăuntru. Vedeam curtea din față foarte clar de la geamul din dormitor, căruia îi lipseau câteva șipci de la oblon. Mi-am lipit fața de geam, aproape de mica ruptură din plasa de țânțari, pe care Amaka dădea vina pentru fiecare molie care zbura în jurul becului seara. Părintele Amadi stătea lângă fereastră, suficient de aproape ca să văd felul în care i se așeza părul, în cârlionți, ca valurile unui pârâiaș.

— Și-a revenit așa de repede, părinte, Chukwu aluka, spuse tușica Ifeoma.

— Domnul nostru e milostiv, Ifeoma, spuse el bucuros, de parcă Papa-Nnukwu era rudă și cu el. Apoi îi spuse că merge spre Isienu, să-și viziteze un prieten care tocmai se întorsese din misionariat din Papua Noua Guinee. Se întoarse spre Jaja și Obiora și spuse:

— Voi trece diseară să vă iau. Vom juca pe stadion, cu niște băieți de la seminar.

— Bine, părinte. Vocea lui Jaja era puternică.

— Unde e Kambili? întrebă.

M-am uitat în jos, spre piept, care mi se înălța și cobora cu repeziciune. Nu știam de ce, dar eram recunoscătoare că-mi rostise numele, că-și amintise cum mă cheamă.

— Cred că e în casă, spuse tușica Ifeoma.

— Jaja, spune-i că poate veni și ea cu noi dacă dorește.

Când se întoarse, seara, m-am prefăcut că-mi fac siesta. Am așteptat să aud mașina plecând, cu Jaja și cu Obiora, înainte să mă întorc în camera de zi. Nu dorisem să merg cu ei, și totuși, când n-am mai auzit mașina, îmi venea să alerg după ea.

Amaka era în camera de zi cu Papa-Nnukwu, ungându-i ușor cu vaselină cele câteva șuvițe de păr rămase. După aceea, îl dădu cu pudră de talc pe față și pe piept.

— Kambili, spuse Papa-Nnukwu când mă văzu. Verișoara ta pictează frumos. În vremuri străvechi, ar fi fost aleasă să picteze altarele zeilor noștri. Părea visător. Probabil că unele medicamente îl moleșeau. Amaka nu se uită la mine; îl mai atinse o dată pe cap, de fapt, îl mângâie, și apoi se așeză pe jos în fața lui. Îi urmăream mișcările iuți ale mâinii când ducea pensula de la paletă la foaie și înapoi. Picta atât de repede că mă gândeam că o să fie o mâzgăleală pe foaia aceea, până când m-am uitat și am văzut forma căpătând limpede contur – o formă fină, mlădioasă. Auzeam ticăitul ceasului de perete, acela cu poza papei sprijinindu-se în toiagul său. Era o liniște gingașă. Tușica Ifeoma râcâia o oală arsă în bucătărie, și scrâșnetul lingurii de metal pe oală părea strident. Amaka și Papa-Nnukwu vorbeau din când în când, folosind foarte puține cuvinte, vocile lor îngemănându-se. Privindu-i, am simțit că tânjesc după ceva ce știam că nu voi avea niciodată. Am vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu erau ale mele și nu făcură ce le cerusem să facă. În cele din urmă, m-am forțat să mă ridic și m-am dus în bucătărie; nici Amaka, nici Papa-Nnukwu n-au observat când am plecat.

Tușica Ifeoma stătea pe un scaun mic, curățând coaja maro de pe niște cocoyami, aruncând tuberculii rotunzi, lipicioși într-un mojar de lemn și oprindu-se să-și răcească mâinile într-un bol cu apă rece.

— De ce arăți așa, o gini? întrebă ea.

— Cum, tușico?

— Ai lacrimi în ochi.

Mi-am simțit ochii umezi.

— Mi-o fi intrat ceva în ochi.

Tușica Ifeoma nu prea părea să mă creadă.

— Hai, ajută-mă cu cocoyamii, spuse într-un târziu.

Mi-am tras și eu un scăunel lângă ea și m-am așezat. Coaja părea să se curețe destul de ușor la tușica Ifeoma, dar când am apucat capătul unui tubercul, coaja tare și maro rămase fixată și căldura îmi înțepă palmele.

— Mai întâi înmoaie-ți mâinile în apă. Îmi arătă unde și cum să apăs, ca să se ia coaja ușor. Am urmărit-o cum pasează cocoyamii, înmuind din când în când pisălogul în apă ca să nu se lipească pasta de cocoyam prea tare pe el. Totuși, piureul alb și lipicios se prindea de pisălog, de mojar, de mâna tușicăi Ifeoma. Cu toate acestea, era mulțumită, pentru că pasta avea să îngroașe supa de onugbu cum trebuie.

— Vezi ce bine se simte Papa-Nnukwu? întrebă. A stat treaz așa de mult ca să-l poată picta Amaka… E un miracol. Doamna Noastră e milostivă.

— Cum poate Doamna Noastră să mijlocească pentru păgâni, tușico?

Tușica Ifeoma nu spuse nimic în timp ce turnă pasta groasă de cocoyam în oala de supă; apoi se uită în sus și spuse că Papa-Nnukwu nu e păgân, ci tradiționalist; că uneori, ce e diferit poate fi la fel de bun precum ce e familiar; că atunci când Papa-Nnukwu își făcea itu-nzu, mărturisirea inocenței, dimineața, pentru el era la fel ca rostirea rozariului pentru noi. A mai spus și alte lucruri, dar, de fapt, n-o prea ascultam, pentru că o auzeam pe Amaka râzând în camera de zi cu Papa-Nnukwu, și mă întrebam de ce râd, și dacă s-ar opri din râs dacă m-aș duce acolo.

Când tușica Ifeoma mă trezi, camera era întunecată și trilurile greierilor de noapte se stingeau încet. Cântatul unui cocoș pătrunse prin fereastra de deasupra patului meu.

— Nne. Tușica Ifeoma mă mângâie pe umăr. Papa-Nnukwu e pe verandă. Du-te și privește-l.

Mă simțeam foarte trează, cu toate că a trebuit să-mi deschid ochii cu degetele. Mi-am amintit cuvintele tușicăi Ifeoma din seara de dinainte, despre Papa-Nnukwu care e tradiționalist, și nu păgân. Totuși, nu eram sigură de ce vrea să mă duc să-l privesc pe verandă.

— Nne, nu uita să faci liniște. Privește-l doar, îmi șopti tușica Ifeoma, ca să n-o trezească pe Amaka.

Mi-am legat șalul în jurul pieptului, peste cămașa mea de noapte cu flori alb și roz și am ieșit din cameră. Ușa care dădea în verandă era pe jumătate deschisă și lumina purpurie a zorilor se strecura în camera de zi. N-am vrut să aprind lumina, pentru că ar fi observat Papa-Nnukwu, așa că am rămas lângă ușă, rezemată de perete.

Papa-Nnukwu era pe un scăunel de lemn, cu picioarele arcuite într-un triunghi. Nodul de la șal i se desfăcuse și șalul îi alunecase de pe mijloc acoperind scaunul, atingând podeaua cu marginile lui de albastru șters. O lampă cu petrol, cu flacăra mică, era chiar lângă el. Lumina tremurătoare arunca o lucire de topaz peste veranda îngustă, peste firele de păr încovoiate de pe pieptul lui Papa-Nnukwu, peste picioarele lui cu pielea de culoarea pământului. Se aplecă să tragă o linie pe podea cu nzu din mâna lui. Vorbea, cu fața în jos, ca și cum s-ar fi adresat dungii albe de cretă, care acum părea galbenă. Vorbea cu zeii sau cu strămoșii; mi-am amintit că tușica Ifeoma îmi spusese că cele două pot fi schimbate între ele.

— Chineke! Îți mulțumesc pentru această nouă dimineață! Îți mulțumesc pentru soarele care răsare. Buza inferioară îi tremura în timp ce vorbea. Poate că astfel, cuvintele lui igbo curgeau unul într-altul, ca și cum, dacă i-ai fi scris discursul, ar fi ieșit un singur cuvânt lung. Se aplecă să mai tragă altă linie, repede, cu o hotărâre aprigă, care făcu să-i tresară carnea de pe braț, care-i atârna ca o desagă de piele maro.

— Chineke! N-am luat viața nimănui, nu mi-am însușit pământul nimănui, n-am comis adulter. Se aplecă și mai trase o linie. Scaunul scârțâi.

— Chineke! Am dorit binele tuturor. I-am ajutat pe cei care n-au nimic din puținul pe care-l am.

Un cocoș cântă, scoțând un sunet tânguitor, care părea să vină de foarte, foarte aproape.

— Chineke! Binecuvântează-mă! Ajută-mă să am destul cât să-mi hrănesc trupul. Binecuvânteaz-o pe fiica mea, Ifeoma. Dă-i îndestulare ei și familiei ei. Se mișcă pe scaun. Buricul îi ieșise odată în afară, dar acum arăta ca o vânătă zbârcită, aplecată în jos.

— Chineke! Binecuvântează-l pe fiul meu, Eugene. Nu lăsa soarele să apună peste bunăstarea lui. Ridică blestemul pe care l-au aruncat asupra lui. Papa-Nnukwu se aplecă înainte și mai trase o linie. Am fost surprinsă să văd că se roagă pentru Papa cu aceeași sârguință cu care se ruga pentru sine și pentru tușica Ifeoma.

— Chineke! Binecuvântează-i pe copiii copiilor mei. Cu purtarea ta de grijă, ține-i departe de rău și îndreaptă-i spre bine. Papa-Nnukwu zâmbea în timp ce vorbea. Cei câțiva dinți pe care-i mai avea în față păreau mai galbeni în lumină, ca boabele proaspete de porumb. Golurile largi din gingie aveau o nuanță roșiatică delicată.

— Chineke! Fă-le bine celor care doresc binele altora. Iar celor care doresc răul altora dă-le pe măsură. Papa-Nnukwu trase o ultimă linie, mai lungă decât celelalte, cu o înfloritură. Terminase.

Când Papa-Nnukwu se ridică și se întinse, întregul său trup, ca și coaja arborelui de gmelina din curtea noastră, capta umbrele aurii de la flacăra lămpii în multele sale cute și încrețituri. Chiar și petele de bătrânețe de pe mâini și picioare străluceau. Nu mi-am ferit privirea, deși era păcat să privești goliciunea altuia. Acum, dungile de pe burta lui Papa-Nnukwu nu mai păreau așa de numeroase, iar buricul i se ridicase mai sus, încă învelit în falduri de piele. Între picioare îi atârna un cocon flasc care părea mai fin și lipsit de ridurile care-i brăzdau restul corpului, ca o plasă de țânțari. Își ridică șalul și-l legă în jurul trupului, legându-l în talie. Sfârcurile îi erau ca niște stafide negre între smocurile de păr de pe piept. Încă mai zâmbea când m-am întors încet și m-am dus înapoi în dormitor. Acasă nu zâmbeam niciodată după ce spuneam rozariul. Niciunul dintre noi nu zâmbea.

Papa-Nnukwu se întoarse pe verandă după micul dejun și stătea pe scaun cu Amaka așezată pe o rogojină din plastic la picioarele lui. Îi curăță ușor piciorul cu o piatră ponce, i-l înmuie într-un lighean cu apă, îl masă cu vaselină și apoi trecu la celălalt picior. Papa-Nnukwu se plânse că îi va face picioarele prea fine și că până și pietricelele cele mai fine îl vor înțepa acum la tălpi, pentru că nu purta niciodată sandale în sat, cu toate că tușica Ifeoma îl obligase să le poarte aici. Dar nu-i spuse Amakăi să se oprească.

— Îl voi picta aici, afară, pe verandă, în umbră. Vreau să-i surprind lumina soarelui pe piele, spuse Amaka, atunci când Obiora li se alătură.

Tușica Ifeoma ieși, îmbrăcată într-un șal albastru și o bluză. Voia să meargă la piață cu Obiora care, spunea ea, calcula restul mai repede decât vânzătorul cu calculatorul.

— Kambili, vreau să mă ajuți și să faci frunzele de orah, ca să mă pot apuca de supă când mă întorc, spuse ea.

— Frunzele de orah? am întrebat, înghițind în sec.

— Da. Nu știi cum se prepară orah?

Am dat din cap.

— Nu, tușico.

— Atunci le va face Amaka, spuse tușica Ifeoma. Își desfășură și-și înfășură din nou șalul pe talie, legându-l într-o parte.

— De ce? izbucni Amaka. Pentru că bogătașii nu prepară orah la ei acasă? Nu va participa la mâncatul supei de orah?

Ochii tușicăi Ifeoma se înăspriră – nu se uita la Amaka, se uita la mine.

— O ginidi, Kambili, n-ai gură? Înfrunt-o!

Am văzut un crin african ofilit căzând de pe tulpină, în grădină. Plantele de croton foșneau în adierea târzie a dimineții.

— Nu trebuie să țipi, Amaka, i-am spus într-un final. Nu știu să pregătesc frunzele de orah, dar poți să-mi arăți tu. Nu știam de unde îmi veniseră cuvintele calme. Nu voiam să mă uit la Amaka, nu voiam s-o văd încruntându-se, nu voiam s-o fac să-mi răspundă cu altceva, pentru că știam că nu voi face față. Am crezut că mi se pare când i-am auzit chicotitul, dar apoi m-am uitat la Amaka – și, cu siguranță, râdea.

— Aaa, deci chiar poți avea voce atât de puternică, Kambili, spuse ea.

Îmi arătă cum se prepară frunzele de orah. Frunzele alunecoase, de un verde-deschis, aveau cozi fibroase, care nu se înmuiau când erau puse la fiert și care trebuiau smulse cu grijă. Mi-am pus tava de legume în poală și m-am apucat de treabă, smulgând cozile și așezând frunzele într-un castron, la picioare. Terminasem când se întoarse tușica Ifeoma, după vreo oră, și se cufundă într-un scaun, făcându-și vânt cu un ziar. Firicele de sudoare îi șterseseră pudra în linii paralele de culoare mai închisă, de-o parte și de alta a feței. Jaja și Obiora aduceau mâncarea din mașină și tușica Ifeoma îl rugă pe Jaja să pună un mănunchi de banane pe jos, în verandă.

— Amaka, ka? Ghici cât? întrebă ea.

Amaka se uită la mănunchi cântărind din priviri, înainte să ghicească o sumă. Tușica Ifeoma dădu din cap și spuse că bananele costaseră cu patruzeci de naira mai mult decât ghicise Amaka.

— Hei! Pentru atât de puțin? strigă Amaka.

— Comercianții spun că le e greu să transporte mâncarea, pentru că nu se găsește combustibil, așa că adaugă costul transportului la preț, spuse tușica Ifeoma.

Amaka luă bananele și le pipăi pe fiecare strângându-le între degete, de parcă voia să înțeleagă de ce costau așa de mult. Le duse înăuntru chiar când părintele Amadi intră în curte cu mașina și parcă în fața apartamentului. Parbrizul strălucea reflectând lumina ce bătea în el. Sări pe cele câteva scări până la verandă, ținându-și sutana ca o mireasă care-și ține rochia de nuntă. Întâi îl salută pe Papa-Nnukwu, apoi o îmbrățișă pe tușica Ifeoma și dădu mâna cu băieții. Am întins mâna ca să ne salutăm, iar buza inferioară începu să-mi tremure.

— Kambili, spuse el, ținându-mi mâna puțin mai mult decât pe a băieților.

— Mergeți undeva, părinte? întrebă Amaka, venind în verandă. Sigur vă coaceți în sutana asta.

— Îi voi duce niște lucruri unui prieten de-al meu, preotul care s-a întors din Papua Noua Guinee. Se întoarce săptămâna viitoare.

— Papua Noua Guinee. Ce zice, cum e acolo? întrebă Amaka.

— Mi-a povestit despre cum au traversat un râu cu canoea și cu crocodili chiar pe sub barca lor. A zis că nu știe ce s-a întâmplat mai întâi, dacă a auzit dinții crocodilului trosnind sau dacă a descoperit că-și udase pantalonii.

— Ar face bine să nu vă trimită într-un loc ca ăsta, spuse tușica Ifeoma râzând, încă făcându-și vânt și sorbind dintr-un pahar cu apă.

— Nici nu vreau să mă gândesc că veți pleca, părinte, spuse Amaka. Încă nu aveți nicio idee unde și când, okwia?

— Nu. Undeva la anul, probabil.

— Cine vă trimite? întrebă Papa-Nnukwu, în felul lui brusc, care mă făcea să realizez că urmărise fiecare cuvânt rostit în igbo.

— Părintele Amadi aparține unui grup de preoți, ndi, misionari, și merg prin tot felul de țări să convertească oamenii, spuse Amaka. Când vorbea cu Papa-Nnukwu nu prea își presăra discursul cu cuvinte în engleză, așa cum făceam noi ceilalți, inconștient.

— Ezi okwu? Papa-Nnukwu se uită în sus înspre părintele Amadi, cu ochiul său lăptos. Serios? Propriii noștri fii merg acum să fie misionari pe teritoriile omului alb?

— Mergem și pe teritoriul omului alb, și pe al celui negru, domnule, spuse părintele Amadi. Oriunde e nevoie de un preot.

— E bine, fiule. Dar nu trebuie să-i mințiți niciodată. Nu-i învățați niciodată să nu-și ia strămoșii în seamă. Papa-Nnukwu își mută privirea, clătinând din cap.

— Ați auzit, părinte? întrebă Amaka. Să nu-i mințiți pe bieții oameni neștiutori.

— Îmi va fi greu, dar voi încerca, spuse părintele Amadi. Ochii i se strângeau la colțuri când zâmbea.

— Știi, părinte, e ca atunci când faci okpa, spuse Obiora. Amesteci făina de fasole ochi-negri cu uleiul de palmier, apoi le înăbuși ore întregi. Credeți că se poate obține doar făina de fasole sau doar uleiul de palmier?

— Despre ce vorbești? întrebă părintele Amadi.

— Religie și opresiune, spuse Obiora.

— Știi vorba aceea – nu numai oamenii goi din piață sunt nebuni? întrebă părintele Amadi. Te-a lovit din nou valul acela de nebunie și te afectează iar, okwia?

Obiora râse, la fel și Amaka, în felul acela zgomotos, care părea că numai părintele Amadi i-l provoacă.

— Ați vorbit ca un adevărat preot misionar, părinte, spuse Amaka. Când oamenii vă provoacă, faceți-i nebuni.

— Vedeți cum verișoara voastră tace și privește? întrebă părintele Amadi, arătând spre mine. Ea nu-și irosește energia căutând argumente la nesfârșit. Dar în mintea ei se petrec o mulțime de lucruri, din câte îmi dau seama.

M-am holbat la el. Pete rotunde, umede de sudoare îi încercuiau subsuorile, înnegrind albul sutanei sale. Ochii îi adăstară pe fața mea, iar eu m-am uitat în altă parte. Era prea deranjant să mă uit în ochii lui; mă făcea să uit cine se află în preajmă, unde stau, ce culoare are fusta mea.

— Kambili, n-ai vrut să vii cu noi data trecută.

— Am… am… am dormit.

— Atunci, astăzi vii cu mine. Numai tu, spuse părintele Amadi. Voi veni să te iau când mă întorc din oraș. Mergem la stadion, la fotbal. Poți să joci sau poți privi, cum dorești.

Amaka începu să râdă.

— Kambili pare înfricoșată de moarte. Se uita la mine, dar nu era privirea cu care eram obișnuită, aceea în care ochii ei mă acuzau de lucruri pe care nu le știam. Era o privire diferită, mai blândă.

— N-are de ce să-ți fie frică, nne. Te vei distra la stadion, spuse tușica Ifeoma, și m-am întors și spre ea privind în gol. Mărgele minuscule de sudoare, ca niște coșuri, îi acopereau nasul. Părea atât de fericită, atât de împăcată și mă întrebam cum poate toată lumea din jurul meu să se simtă la fel, când prin mine treceau râuri de foc, când frica se unea cu speranța și se prindea de gleznele mele.

După ce părintele Amadi plecă, tușica Ifeoma spuse:

— Du-te și pregătește-te, ca să nu-l faci să te aștepte când se întoarce. Pantalonii scurți sunt cei mai buni, pentru că, chiar dacă nu joci, se va face mai cald înainte să apună soarele și majoritatea tribunelor nu sunt acoperite.

— Pentru că le-au trebuit zece ani să construiască stadionul acela. Banii au intrat în buzunarele unora, murmură Amaka.

— Nu am pantaloni scurți, tușico, am spus.

Tușica Ifeoma nu întrebă de ce, poate pentru că știa deja. O rugă pe Amaka să-mi împrumute o pereche de pantaloni scurți. Mă așteptam să mă ia în râs, dar îmi dădu o pereche de pantaloni scurți de parcă era normal ca eu să nu am deloc. Mi-am luat pantalonii fără grabă, dar n-am stat prea mult în fața oglinzii, așa cum făcea Amaka, ca să nu mă încerce sentimentul de vinovăție. Vanitatea era un păcat. Jaja și cu mine ne uitam în oglindă doar cât să ne asigurăm că aveam nasturii încheiați cum trebuie.

Am auzit Toyota intrând în curte puțin mai târziu. Am luat rujul Amakăi de pe dulap și m-am dat pe buze. Arăta ciudat, nu la fel de fermecător cum arăta pe buzele ei; nici măcar nu avea același luciu de bronz. L-am șters. Buzele mele păreau palide, un maroniu mohorât. M-am dat iar cu ruj, iar mâinile îmi tremurau.

— Kambili, părintele Amadi claxonează afară, strigă tușica Ifeoma. Am șters rujul din nou, cu dosul mâinii și am ieșit.

Mașina părintelui Amadi avea mirosul lui, un parfum curat, care te ducea cu gândul la un cer limpede, azuriu. Pantalonii lui păruseră mai lungi data trecută când îl văzusem în ei, trecându-i mult peste genunchi. Acum, se opreau mai sus, lăsând la vedere o coapsă musculoasă, presărată cu fire de păr negru. Spațiul dintre noi era prea mic, prea strâmt. În apropierea unui preot, la spovedanie, mă simțeam mereu penitentă. Dar era foarte greu să mă simt așa acum, cu parfumul părintelui Amadi umplându-mi plămânii. M-am simțit vinovată că nu mă pot concentra asupra păcatelor mele, că nu mă pot gândi la nimic în afară de faptul că e foarte aproape de mine.

— Dorm în aceeași cameră cu bunicul meu. El e păgân, am trântit-o, în cele din urmă.

Se întoarse scurt înspre mine și, înainte să-și întoarcă privirea, m-am întrebat dacă lumina din ochii lui reflecta amuzament.

— De ce spui asta?

— E un păcat.

— De ce e un păcat?

M-am uitat la el. M-am simțit de parcă îi lipsea un rând din scenariu.

— Nu știu.

— Tatăl tău ți-a spus asta.

M-am uitat afară pe geam. Nu voiam să-l implic pe Papa, din moment ce era evident că părintele Amadi nu e de acord.

— Jaja mi-a spus câte ceva despre tatăl vostru ieri, Kambili.

Mi-am mușcat buza de jos. Ce-i spusese Jaja? Oricum, ce era în neregulă cu Jaja? Părintele Amadi nu mai spuse nimic până când ajunserăm la stadion și cercetă repede puținii oameni care alergau pe piste. Băieții lui nu ajunseseră încă, așa că terenul de fotbal era gol. Ne-am așezat pe scări, într-una din cele două tribune care erau acoperite.

— Ce-ar fi să jucam un set până vin băieții? întrebă el.

— Nu știu să joc.

— Joci handbal?

— Nu.

— Dar volei?

M-am uitat întâi la el și apoi în zare. Mă întrebam, dacă Amaka l-ar picta vreodată, dacă i-ar surprinde vreodată pielea fină ca argila, sprâncenele drepte, care erau ușor ridicate când mă privea.

— Am jucat volei în clasa întâi, am spus. Dar n-am mai jucat pentru că eu… nu eram așa de bună și nimănui nu-i plăcea să mă aleagă. Îmi țineam ochii fixați pe rândurile de locuri pentru spectatori, deprimante, nevopsite, abandonate de atâta timp că plante minuscule începuseră să-și împingă capetele verzi prin crăpăturile de ciment.

— Îl iubești pe Iisus? întrebă părintele Amadi, ridicându-se în picioare.

Eram uluită.

— Da, da, îl iubesc pe Iisus.

— Atunci arată-mi. Încearcă să mă prinzi, arată-mi că-l iubești pe Iisus.

Abia termină de vorbit, că o și luă la fugă și i-am văzut fulgerul albastru de pe maiou. N-am stat să mă gândesc; m-am ridicat și am fugit după el. Vântul îmi bătea în față, în ochi, peste urechi. Părintele Amadi era ca o adiere de azur, îmi scăpa printre degete. Nu l-am ajuns din urmă până când nu s-a oprit lângă poarta de fotbal.

— Deci nu-l iubești pe Iisus, mă necăji el.

— Alergați prea repede, am spus, gâfâind.

— Te las să te odihnești și după aceea îți mai dau o șansă să mă prinzi și să-mi arăți că-l iubești pe Domnul.

Mai alergarăm de patru ori. N-am reușit să-l prind. Într-un final, ne-am prăbușit pe iarbă și-mi puse o sticlă de apă în mână.

— Ai picioare bune de alergat. Ar trebui să exersezi mai des, spuse el.

M-am uitat în altă parte. Nu mai auzisem așa ceva până atunci. Părea prea apropiat, prea intim, să se uite la picioarele mele sau la oricare altă parte a mea.

— Știi să zâmbești? mă întrebă.

— Poftim?

Se întinse și trase ușor de colțurile gurii mele.

— Zâmbește.

Voiam să zâmbesc, dar n-am putut. Buzele și obrajii îmi înghețaseră, în ciuda transpirației care îmi curgea de-o parte și de alta a nasului. Eram prea conștientă de faptul că mă privește.

— Ce-i cu pata aceea roșiatică pe mâna ta? întrebă.

M-am uitat în jos, la mâna mea, la dâra de ruj șters la repezeală, care se vedea pe dosul mâinii mele transpirate. Nu-mi dădusem seama cât de mult pusesem.

— E… o pată, am spus, simțindu-mă ca o idioată.

— Ruj?

Am dat din cap că da.

— Te dai cu ruj? Te-ai dat vreodată cu ruj?

— Nu, am spus. Apoi am simțit un zâmbet insinuându-se încet pe fața mea, întinzându-mi buzele și obrajii, un zâmbet jenat și amuzat. Știa că încercasem să mă dau cu ruj pentru prima dată azi. Am zâmbit. Am mai zâmbit o dată.

— Bună seara, părinte! se auzi din toate părțile și opt băieți coborâră până la noi. Erau cam toți de vârsta mea, cu pantaloni scurți găuriți ici-colo și cu tricouri spălate atât de des, că nu mai aveai de unde ști ce culoare avuseseră la început și aveau toți pete de mușcături de insecte pe picioare. Părintele Amadi își dădu jos maioul, aruncându-mi-l în brațe înainte să li se alăture băieților pe terenul de fotbal. Cu jumătatea de sus a trupului goală, umerii lui formau un dreptunghi lat. Nu m-am uitat în jos la maioul din brațele mele în timp ce mâna mi se mișca încet spre el. Ochii îmi erau la terenul de fotbal, la picioarele alergând ale părintelui Amadi, la mingea alb cu negru zburând pe sus, la multitudinea de picioare ale băieților, care arătau toate ca un singur picior. Mâna mea reușise în sfârșit să atingă maioul din brațe, mișcându-se nesigură deasupra lui ca și cum acesta putea respira, ca și cum era parte din părintele Amadi, când el fluieră pentru pauză de apă. Aduse din mașină portocale decojite și apă învelite în formă conică în pungi de plastic. Se așezară toți pe iarbă să mănânce portocale și l-am privit pe părintele Amadi râzând zgomotos, cu capul lăsat pe spate și cu coatele rezemate pe iarbă. Eram curioasă dacă băieții se simțeau la fel ca mine în preajma lui, dacă numai pe ei îi vedea.

N-am lăsat maioul din brațe în timp ce urmăream restul meciului. Începuse să bată un vânt răcoros, răcindu-mi transpirația de pe corp, când părintele Amadi fluieră de final, de trei ori, și ultima dată mai tare. Atunci băieții se adunară în jurul lui, stând cu capetele plecate, în timp ce spuse o rugăciune.

— La revedere, părinte! se auzea din toate părțile, în timp ce își făcea drum spre mine. Avea un pas sigur, ca un cocoș responsabil pentru toate găinile din vecinătate.

În mașină, puse o casetă. Era un cor ce cânta cântece de adorație în igbo. Știam primul cântec. Mama îl cânta uneori când eu și Jaja aduceam acasă carnetele de note. Părintele Amadi cântă și el. Vocea lui era mai lină decât a cântărețului de pe casetă. Când se termină primul cântec, îi dădu mai încet și întrebă:

— Ți-a plăcut meciul?

— Da.

— Îl văd pe Hristos pe fețele lor, pe fețele băieților.

M-am uitat la el. Nu reușeam să împac figura blondă a lui Iisus răstignit pe crucea aurită de la St. Agnes cu picioarele pline de înțepături de insecte ale băieților acelora.

— Locuiesc în Ugwu Oba. Majoritatea nu mai merg la școală pentru că părinții lor nu-și permit. Ekwueme – ți-l amintești, cu tricou roșu?

Am dat din cap că da, deși nu mi-l aminteam. Toate tricourile îmi păruseră la fel de lipsite de culoare.

— Tatăl lui a fost șofer aici la universitate. Dar l-au dat afară, iar Ekwueme a fost nevoit să renunțe la Liceul Nsukka. Acum lucrează ca taxator pe autobuz și se descurcă foarte bine. Mă inspiră băieții ăștia. Părintele Amadi se opri din vorbit ca să se alăture corului.

— I na-asi m esonaya! I na-asi m esonaya!

Am dat și eu din cap, în ritmul muzicii. Chiar nu aveam nevoie de muzică, pentru că vocea lui era suficient de muzicală. Mă simțeam ca acasă, undeva unde trebuia să fiu de multă vreme. Părintele Amadi mai cântă o vreme; apoi dădu volumul mai încet, ca să șoptească din nou.

— Nu mi-ai pus nicio întrebare, spuse el.

— Nu știu ce să întreb.

— Trebuia să înveți arta interogării de la Amaka. De ce coroanele arborilor cresc în sus și rădăcinile în jos? De ce există cer? Ce e viața? Păi de ce?

Am râs. Suna ciudat, ca și cum ascultam râsul înregistrat al unei străine pe casetă. Nu eram prea sigură că mă auzisem vreodată râzând.

— De ce v-ați făcut preot? îmi scăpă, și în clipa următoare mi-am dorit să nu fi întrebat asta, golurile de aer din gât să nu fi lăsat cuvintele să iasă. Firește că avusese chemare, aceeași chemare despre care vorbeau măicuțele la școală, când ne cereau să ascultăm chemarea, când se rugau. Câteodată, îmi imaginam că mă cheamă Dumnezeu; cu o voce joasă, cu accent britanic. Nu-mi spunea numele corect; ca și părintele Benedict, punea accentul pe a doua silabă în loc de prima.

— Prima dată, am vrut să fiu medic. Apoi, am mers odată la biserică și am auzit preotul vorbind și mi s-a schimbat viața definitiv, spuse părintele Amadi.

— Aa.

— Glumeam. Părintele Amadi se uită la mine. Părea surprins că nu îmi dădusem seama că glumește. E mult mai complicat decât atât, Kambili. Aveam o mulțime de întrebări pe măsură ce creșteam. Preoția s-a apropiat cel mai mult de răspunsurile pe care le căutam.

Eram curioasă ce întrebări avusese și dacă și părintele Benedict avusese aceleași întrebări. Apoi m-am gândit, cu o tristețe ascuțită, lipsită de sens, la faptul că pielea fină a părintelui Amadi nu avea să fie moștenită de un copil, că umerii lui drepți nu aveau să poarte un prunc care vrea să atingă cu mâinile ventilatorul din tavan.

— Ewo, am întârziat la o ședință cu consiliul capelei, spuse el uitându-se la ceas. Te las acasă și plec imediat.

— Îmi pare rău.

— De ce? Am petrecut o după-amiază foarte plăcută împreună cu tine. Trebuie să mai vii cu mine la stadion. Te leg de mâini și de picioare și te duc pe sus dacă trebuie. Râse.

M-am uitat la bord, la abțibildul albastru cu auriu cu Fecioara Maria de pe el. Nu știa că nu mai vreau să plece, niciodată? Că nu trebuia să mă convingă să vin la stadion sau oriunde în altă parte cu el? După-amiaza mi se derula în minte la nesfârșit în timp ce coboram din mașină, în fața casei. Zâmbisem, alergasem, râsesem. Pieptul mi-era plin de ceva ce semăna cu spuma de baie. Ușor. Senzația de libertate era atât de dulce, că îi simțeam gustul pe limbă, dulceața unui fruct galben de acaju foarte copt.

Tușica Ifeoma stătea în spatele lui Papa-Nnukwu pe verandă, masându-i umerii. I-am salutat.

— Kambili, nno, spuse Papa-Nnukwu. Părea obosit. Avea ochii goi.

— Te-ai simțit bine? întrebă tușica Ifeoma zâmbind.

— Da, tușico.

— A sunat tatăl vostru în după-amiaza asta, spuse ea, în engleză.

M-am uitat la ea, studiindu-i alunița neagră de deasupra buzei și dorindu-mi s-o aud râzând cu râsul ei zgomotos și chicotit și să-mi spună că glumise. Papa nu suna niciodată după-amiaza. În afară de asta, sunase înainte să meargă la muncă, așa că de ce mai sunase o dată? Sigur ceva era în neregulă.

— Cineva din sat – sunt sigură că e un membru al familiei noastre lărgite – i-a spus că am venit să-l iau pe bunicul vostru din sat, spuse tușica Ifeoma, tot în engleză, ca să nu înțeleagă Papa-Nnukwu. Tatăl vostru spune c-ar fi trebuit să-i spun, că merita să știe că bunicul vostru e aici, în Nsukka. A ținut-o întruna cu faptul că un păgân stă în aceeași casă cu copiii săi. Tușica Ifeoma dădu din cap, de parcă ceea ce simțea Papa era o excentricitate minoră. Dar nu era. Papa avea să fie extrem de furios că nici Jaja, nici eu n-am spus nimic când a sunat. Capul mi se umplea repede cu sânge, apă sau sudoare. Orice ar fi fost, știam că voi leșina când mi se umplea capul.

— A spus că vine mâine să vă ducă pe amândoi înapoi, dar l-am calmat. I-am spus că vă voi duce eu acasă poimâine și cred că a fost de acord. Să sperăm că găsim combustibil, spuse tușica Ifeoma.

— Bine, tușico. M-am întors spre casă, simțindu-mă amețită.

— Aa. Și l-a scos pe redactor din închisoare, spuse tușica Ifeoma. Dar abia am auzit-o.

Amaka mă scutură, deși mișcările ei deja mă treziseră. Zăbovisem la granița care desparte somnul de trezie, imaginându-mi-l pe Papa venind să ne ia el însuși, imaginându-mi furia din ochii lui injectați, explozia de cuvinte igbo din gura lui.

— Hai să mergem să aducem apă. Jaja și Obiora sunt deja afară, spuse Amaka, întinzându-se. De-acum îmi spunea asta în fiecare dimineață. Acum mă lăsa și să car o găleată înăuntru.

— Nekwa, Papa-Nnukwu încă doarme. Va fi supărat că medicamentele l-au făcut să doarmă mai mult și nu s-a trezit să privească răsăritul. Se aplecă și-l scutură ușor.

— Papa-Nnukwu, Papa-Nnukwu, kunie. Îl întoarse ușor, când nu se mișcă. Șalul i se desfăcuse și scotea la iveală o pereche de pantaloni scurți albi cu o bandă elastică tocită pe talie. Mamă! Mamă! țipă Amaka. Își trecu mâna pe pieptul lui Papa-Nnukwu, încercând cu înfrigurare să surprindă o bătaie de inimă. Mamă!

Tușica Ifeoma intră grăbită în cameră. Nu-și legase șalul peste cămașa de noapte și, pe sub țesătura transparentă, se distingea curbura sânilor și umflătura ușoară a burții. Se lăsă în genunchi și prinse trupul lui Papa-Nnukwu, scuturându-l.

— Nna anyi! Nna anyi! Avea vocea disperat de puternică, era ca și cum, dacă ridica vocea, Papa-Nnukwu ar fi auzit-o mai bine și ar fi răspuns. Nna anyi! Când se opri din vorbit, prinzând încheietura mâinii lui Papa-Nnukwu, așezându-și capul pe pieptul lui, liniștea fu tulburată doar de strigătul cocoșului din vecini. Mi-am ținut răsuflarea – mi se păru dintr-odată prea zgomotoasă, ca tușica Ifeoma să-i poată auzi bătaia inimii lui Papa-Nnukwu.

— Ewuu, a adormit. A adormit, spuse tușica Ifeoma într-un târziu. Își îngropa capul în umărul lui Papa-Nnukwu, legănându-se înainte și înapoi.

Amaka trase de mama ei.

— Oprește-te, mamă. Fă-i respirație gură la gură.

Tușica Ifeoma continuă să se legene și, preț de o clipă, pentru că și trupul lui Papa-Nnukwu se mișca înainte și înapoi, m-am întrebat dacă tușica Ifeoma se înșelase, iar Papa-Nnukwu doar dormea.

— Nna m o! Tatăl meu! Vocea mătușii Ifeoma se auzi atât de clar și de tare, că păru să vină din tavan. Era același ton, aceeași adâncime pătrunzătoare, pe care o auzisem uneori în Abba, când bocitoarele dansau trecând prin fața casei noastre, ținând în mână fotografia unui membru al familiei și strigând.

— Nna m o! strigă tușica Ifeoma, încă ținându-l strâns pe Papa-Nnukwu. Amaka făcu încercări timide să o tragă la o parte. Obiora și Jaja se repeziră în cameră. Și mi i-am imaginat pe înaintașii noștri, cu un secol în urmă, strămoșii cărora li se ruga Papa-Nnukwu, năvălind să-și apere cătunul, întorcându-se cu capetele dușmanilor înfipte în bețe înalte.

— Ce s-a întâmplat, mamă? întrebă Obiora. Partea de jos a pantalonilor i se lipise de picioare, acolo unde fuseseră stropiți de apa de la robinet.

— Papa-Nnukwu trăiește, spuse Jaja în engleză, autoritar, ca și cum asta i-ar fi transformat cuvintele în realitate. Dumnezeu trebuie să fi folosit același ton când a rostit „Să fie Lumină!” Jaja purta doar pantalonii de pijama, care erau și ei stropiți cu apă. Pentru prima dată, i-am observat firele răzlețe de păr de pe piept.

— Nna m o! tușica Ifeoma încă se ținea de Papa-Nnukwu.

Obiora începu să respire zgomotos și ascuțit. Se aplecă peste tușica Ifeoma și o prinse, trăgând-o ușor de lângă trupul lui Papa-Nnukwu.

— O zugo, destul, mamă. S-a dus alături de ceilalți. Vocea lui avea un timbru ciudat. O ajută pe tușica Ifeoma să se ridice și o duse să se așeze pe pat. Avea aceeași privire goală ca și Amaka, stând acolo și uitându-se fix la trupul lui Papa-Nnukwu.

— Îl voi suna pe doctorul Nduoma, spuse Obiora.

Jaja se aplecă și-i acoperi trupul lui Papa-Nnukwu cu un șal, dar nu-i acoperi fața, chiar dacă șalul era destul de lung. Voiam să mă duc să-l ating pe Papa-Nnukwu, să-i ating smocurile albe de păr pe care le unsese Amaka, să-i netezesc pielea zbârcită de pe piept. Dar nu m-am dus. Papa ar fi fost furios la culme. Apoi mi-am închis ochii, ca, dacă Papa m-ar fi întrebat dacă-l văzusem pe Jaja atingând trupul mort al lui Papa-Nnukwu, să pot spune nu, cu sinceritate, pentru că nu văzusem tot ce făcuse Jaja. Am stat cu ochii închiși multă vreme și îmi părea că am și urechile închise, pentru că, cu toate că auzeam sunetul vocilor, nu reușeam să deslușesc ce spun. Când mi-am deschis în cele din urmă ochii, Jaja stătea pe jos, lângă trupul neînsuflețit al lui Papa-Nnukwu. Obiora stătea pe pat cu tușica Ifeoma, care vorbea.

— Treziți-l pe Chima, să-i spunem și lui, înainte să vină cei de la pompe funebre.

Jaja se ridică să-l trezească pe Chima. Își șterse lacrimile care-i curgeau pe obraji și ieși.

— Voi face eu curat unde a stat ozu, mamă, spuse Obiora. Scotea sporadic sunete icnite, plângând adânc, din gât. Știam că motivul pentru care nu plângea tare era că era nwoke din casă, bărbatul pe care-l avea tușica Ifeoma alături.

— Nu, spuse tușica Ifeoma. Mă voi ocupa eu de asta. Apoi se ridică și-l luă în brațe pe Obiora și stătură așa, îmbrățișați, vreme îndelungată.

M-am dus la baie, cu cuvântul ozu răsunându-mi în urechi. Papa-Nnukwu era un ozu acum, un cadavru.

Ușa de la baie nu cedă când am încercat s-o deschid și am apăsat mai tare ca să mă asigur că e cu adevărat încuiată. Câteodată, se înțepenea pentru că lemnul se umfla sau se contracta. Apoi am auzit-o pe Amaka hohotind. Se auzea tare și gutural; râdea la fel cum plângea. Nu învățase arta plânsului mut; nu avusese nevoie. Am vrut să mă întorc și să plec, s-o las cu durerea ei. Dar mă udasem deja pe chiloți și a trebuit să-mi mut greutatea de pe un picior pe altul ca să mă pot ține.

— Amaka, te rog, am nevoie la baie, am șoptit și, când am văzut că nu răspunde, am repetat, mai tare. Nu voiam să bat; bătaia în ușă i-ar fi deranjat lacrimile prea tare. În cele din urmă, Amaka descuie ușa și o deschise. Am făcut pipi cât am putut de repede, pentru că știam că stă chiar în fața ușii, așteptând să intre la loc și să plângă în hohote în spatele ușii încuiate.

Cei doi bărbați care au venit cu doctorul Nduoma au dus trupul lui Papa-Nnukwu, care se înțepenea, unul ținându-l de subsuoară și celălalt de glezne. Nu putuseră aduce targa de la Centrul Medical pentru că și personalul administrativ era în grevă. Doctorul Nduoma ne spuse Ndo tuturor, și acum, cu același zâmbet pe față. Obiora spuse că vrea să însoțească „ozu” la morgă; voia să-i vadă punând „ozu” în frigider. Dar tușica Ifeoma spuse că nu, nu trebuia să-l vadă pe Papa-Nnukwu pus în frigider. Cuvântul frigider îmi plutea în minte. Știam că locul unde se pun cadavrele la morgă e diferit, și totuși îmi imaginam trupul lui Papa-Nnukwu învelit și pus într-un frigider domestic, cum aveam noi în bucătărie.

Obiora se învoi să nu plece la morgă, dar îi urmări pe oameni și-i supraveghe atent în timp ce așezau ozu în dubița ambulanței. Se uită în spatele mașinii, să se asigure că au acolo un preș, ceva, ca să nu așeze ozu direct pe podeaua ruginită.

După ce a plecat ambulanța, urmată de mașina doctorului Nduoma, am ajutat-o pe tușica să ducă salteaua lui Papa-Nnukwu pe verandă. O frecă bine cu detergent Omo și cu aceeași perie pe care Amaka o folosea la curățatul cadei.

— Ai văzut fața lui Papa-Nnukwu, după ce a murit, Kambili? întrebă tușica Ifeoma, întinzând salteaua curată pe gardul de metal ca să se usuce.

Am dat din cap că nu. Nu mă uitasem la fața lui.

— Zâmbea, spuse. Zâmbea.

M-am uitat în altă parte ca tușica să nu-mi vadă lacrimile de pe obraz și să nu i le văd nici eu pe ale ei. Nu prea vorbea nimeni în casă; liniștea era grea și apăsătoare. Chiar și Chima s-a ghemuit într-un colț, desenând în liniște. Tușica Ifeoma a fiert niște felii de yam pe care le-am mâncat înmuiate în ulei de palmier cu ardei roșu tocat în el. Amaka a ieșit din baie la câteva ore după ce mâncaserăm, cu ochii umflați și vocea răgușită.

— Du-te și mănâncă, Amaka. Am fiert yam, spuse tușica Ifeoma.

— N-am terminat desenul cu el. A spus că îl vom termina azi.

— Du-te și mănâncă, inugo, repetă tușica.

— Astăzi, ar mai trăi dacă Centrul Medical n-ar fi fost în grevă, spuse Amaka.

— Îi venise ceasul, spuse tușica Ifeoma. Înțelegi? Pur și simplu, îi venise ceasul.

Amaka se uită la tușica Ifeoma și apoi se întoarse. Voiam s-o iau în brațe, să-i spun ebezi na și să-i șterg lacrimile. Voiam să plâng și eu tare, în fața ei, cu ea. Dar știam că s-ar putea s-o înfurie. Era deja suficient de furioasă. În plus, nu aveam dreptul să-l jelesc pe Papa-Nnukwu împreună cu ea; fusese bunicul ei, Papa-Nnukwu, mai mult decât al meu. Îi unsese părul, în timp ce eu păstrasem distanța și mă întrebam ce ar spune Papa dacă ar ști.

Jaja o cuprinse cu brațul și o conduse în bucătărie. Se scutură de el, ca să arate că nu are nevoie de sprijin, dar continuă să meargă aproape de el. Mă uitam după ei, dorindu-mi să fi făcut eu asta în locul lui Jaja.

— Cineva tocmai a parcat în fața casei, spuse Obiora. Își scosese ochelarii ca să plângă, dar acum îi avea la loc și și-i împinse în sus pe nas, în timp ce se ridica să se uite afară.

— Cine e? întrebă tușica Ifeoma, obosită. N-o interesa câtuși de puțin cine e.

— Unchiul Eugene.

Am înghețat pe locul meu și mi-am simțit pielea de pe brațe topindu-se și devenind una cu ratanul de pe fotolii. Moartea lui Papa-Nnukwu eclipsase totul, împinsese figura lui Papa într-un spațiu vag, de fundal. Dar acum figura înviase iar. Era la ușă, uitându-se în jos, spre Obiora. Sprâncenele acelea stufoase nu-mi erau familiare; și nici nuanța aceea de ten cafeniu. Poate că, dacă Obiora n-ar fi spus „unchiul Eugene”, n-aș fi știut că străinul acela înalt, în tunica albă bine croită e Papa.

— Bună ziua, Papa, am spus mecanic.

— Kambili, ce mai faci? Unde e Jaja?

Jaja ieși din bucătărie și se opri, uitându-se la Papa.

— Bună ziua, Papa, spuse în sfârșit.

— Eugene, te-am rugat să nu vii, îi spuse tușica Ifeoma, cu aceeași voce obosită, a cuiva căruia nu-i păsa. Ți-am spus că îi voi aduce eu mâine.

— Nu mai puteam să-i las încă o zi, spuse Papa, uitându-se de-a lungul camerei de zi, de parcă s-ar fi așteptat ca Papa-Nnukwu să apară într-un nor de fum păgân.

Obiora îl luă pe Chima de mână și ieși pe verandă.

— Eugene, tatăl nostru a adormit, spuse tușica Ifeoma.

Papa se uită la ea o vreme, iar surpriza îi lărgea ochii lui înguști care se injectau atât de repede.

— Când?

— Azi-dimineață. În somn. L-au dus la morgă abia acum o oră.

Papa se așeză și-și lăsă încet capul în mâini, și m-am întrebat dacă plânge, dacă e acceptabil să plâng și eu. Dar când privi în sus, n-am văzut urme de lacrimi în ochii lui.

— Ai chemat un preot să-i facă miruirea cea din urmă?

Tușica Ifeoma îl ignoră și continuă să se uite la mâinile ei, împreunate în poală.

— Ifeoma, ai chemat un preot? întrebă Papa.

— Ce, Eugene, asta e tot ce poți să spui? Nu mai ai altceva de spus, gbo? Tatăl nostru a murit! Ai căzut în cap? Nu vrei să mă ajuți să-l îngrop pe tatăl nostru?

— Nu pot participa la o înmormântare păgână, dar putem vorbi cu preotul paroh să-i facă o înmormântare catolică.

Tușica Ifeoma se ridică și începu să strige. Avea vocea șovăielnică.

— Voi vinde mormântul soțului meu mort, Eugene, înainte să-i fac tatălui nostru o înmormântare catolică. Ai auzit? Am spus că voi vinde mormântul lui Ifediora înainte! Tatăl nostru a fost catolic? Te întreb, Eugene, tatăl nostru a fost catolic? Uchu gba gi! Tușica Ifeoma pocni din degete către Papa, arunca un blestem asupra lui. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Scotea sunete înecate și se întoarse și se duse la ea în dormitor.

— Kambili și Jaja, haideți, spuse Papa, ridicându-se. Ne luă strâns în brațe, pe amândoi deodată. Ne sărută pe creștetul capului înainte să spună: Mergeți și faceți-vă bagajele.

Majoritatea hainelor mele erau deja în geantă. Am stat o vreme, uitându-mă la fereastra cu șipcile lipsă din oblon și cu plasa ruptă de țânțari, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă aș rupe mai tare plasa și m-aș strecura afară.

— Nne. Tușica Ifeoma intră ușor în cameră și-și trecu mâna peste codițele mele împletite. Îmi înmână programul, împăturit în patru, așa cum i-l dădusem.

— Spune-i părintelui Amadi că eu am plecat, că noi am plecat, spune-i rămas-bun din partea noastră, am zis, întorcându-mă. Își ștersese lacrimile de pe față și acum arăta cum o știam, neînfricată.

— Îi voi spune, zise ea.

Îmi ținu mâna într-a ei, în timp ce ieșeam pe ușa din față. Afară, vântul harmattan bătea peste curtea din față, răvășind plantele din grădina circulară, forțând voința și crengile copacilor să se plece, învelind mașinile parcate în și mai mult praf. Obiora ne duse bagajele la Mercedes, unde Kevin aștepta cu portbagajul deschis. Chima începu să plângă; știam că nu voia ca Jaja să plece.

— Chima, o zugo. Îl vei revedea pe Jaja în curând. Va mai veni la noi, spuse tușica Ifeoma, ținându-l lipit de ea. Papa nu spuse „da” ca să întărească ce spusese tușica Ifeoma. În loc de asta, ca să-l facă pe Chima să se simtă mai bine, spuse „0 zugo, ajunge”, îl îmbrățișă și îndesă un teanc mic de naira în mâna tușicăi Ifeoma ca să-i cumpere un cadou lui Chima, ceea ce îi scoase un zâmbet lui Chima. Amaka clipi des în timp ce-și lua rămas-bun și nu eram sigură dacă e de la vântul prăfos sau ca să-și înfrâneze lacrimile. Praful de pe genele ei arăta șic, ca o mascara ciocolatie. Îmi puse ceva împachetat în celofan negru în mâini, apoi se întoarse și fugi înapoi în casă. Mi-am dat seama prin ambalaj că e desenul neterminat cu Papa-Nnukwu. L-am ascuns repede în geantă și am urcat în mașină.

Mama era la ușă când am intrat cu mașina în curte. Avea fața tumefiată și zona din jurul ochiului drept era negru-vânătă, de culoarea unui avocado copt. Zâmbea.

— Umu m, bine ați venit. Bine ați venit! Ne îmbrățișă în același timp, îngropându-și capul în gâtul lui Jaja și apoi în al meu. Mi s-a părut atât de mult, mult mai mult decât zece zile.

— Ifeoma era ocupată îngrijind un păgân, spuse Papa, turnându-și un pahar cu apă dintr-o sticlă pe care Sisi o pusese pe masă. Nici măcar nu i-a dus în pelerinaj la Aokpe.

— Papa-Nnukwu a murit, spuse Jaja.

Mama își duse mâna la piept.

— Chi m! Când?

— Azi-dimineață, spuse Jaja. A murit în somn.

Mama își strânse brațele în jurul trupului.

— Ewuu, deci s-a dus să-și găsească odihna, ewuu.

— S-a dus să stea la Judecată, spuse Papa, punând jos paharul cu apă. Ifeoma n-a avut minte să cheme un preot înainte să moară. Poate l-ar fi convertit înainte să moară.

— Poate că nu voia să se convertească, spuse Jaja.

— Odihnească-se în pace! spuse mama repede.

Papa se uită la Jaja.

— Ce-ai spus? Asta ai învățat locuind în aceeași casă cu un păgân?

— Nu, spuse Jaja.

Papa se uită la Jaja, apoi la mine, mișcându-și ușor capul, de parcă ne schimbaserăm cumva la față.

— Mergeți și îmbăiați-vă și coborâți la masă, spuse el.

În timp ce urcam la etaj, Jaja mergea în fața mea și eu mă străduiam să pun picioarele exact pe locul unde și le punea el. Rugăciunea lui Papa înainte de masă a fost mai lungă decât de obicei; îi ceru lui Dumnezeu să-i curețe pe copiii lui, să îndepărteze orice spirit care îi făcuse să-l mintă despre statul în casă cu un păgân.

— Este păcatul prin omisiune, Doamne, spuse el, de parcă Dumnezeu n-ar fi știut.

Am spus „Amin” tare. La cină, aveam fasole cu orez și carne de pui. În timp ce mâncam, m-am gândit că fiecare bucată de carne de pe farfuria mea ar fi fost tăiată în trei, acasă la tușica Ifeoma.

— Papa, poți să-mi dai cheia de la camera mea, te rog? întrebă Jaja, punându-și furculița jos. Eram cam la mijlocul mesei. Am tras adânc aer în piept și am stat așa. Cheile de la camerele noastre fuseseră întotdeauna păstrate de Papa.

— Poftim? întrebă Papa.

— Cheia de la camera mea. Aș vrea să mi-o dai. Makana, pentru că am nevoie de puțină intimitate.

Pupilele lui Papa păreau să azvârle săgeți pe albul ochilor.

— Ce? Pentru ce-ți trebuie intimitate? Ca să păcătuiești împotriva propriului tău corp? Asta vrei să faci? Să te masturbezi?

— Nu, spuse Jaja. Își mișcă mâna și-și răsturnă paharul cu apă.

— Vezi ce au pățit copiii mei? Papa întrebă tavanul. Vezi cum i-a schimbat că au stat cu un păgân, cum i-a învățat la rău?

Am terminat masa în liniște. După aceea, Jaja l-a urmat pe Papa sus. Eu am stat cu mama în camera de zi, întrebându-mă de ce ceruse Jaja cheia. Normal că Papa nu avea să i-o dea niciodată, și el știa asta, știa că Papa nu avea niciodată să ne lase să încuiem ușa de la camera noastră. Preț de o clipă, m-am întrebat dacă Papa are dreptate, dacă faptul că stătusem cu Papa-Nnukwu îl făcuse rău pe Jaja, dacă ne înrăise pe amândoi.

— Te simți altfel după ce te-ai întors, okwia? întrebă mama. Se uita la mostre de țesături, să aleagă o nuanță pentru perdelele noi. Înlocuiam perdelele în fiecare an, pe la sfârșitul harmattanului. Kevin îi aducea mamei să vadă mostre, apoi ea alegea câteva și îi arăta lui Papa, ca să ia el decizia finală. De obicei, alegea ce-i plăcea ei cel mai mult. Bej-închis anul trecut. Bej-nisipiu acum doi ani.

Voiam să-i spun mamei că mă simțeam într-adevăr altfel după ce mă întorsesem, că îmi părea că livingul nostru are prea mult spațiu gol, prea multă pardoseală de marmură care strălucea de la lustruitul lui Sisi și care nu adăpostea nimic. Tavanele erau prea înalte. Mobila noastră era lipsită de viață: mesele de sticlă nu se cojeau în timpul harmattanului, salutul canapelelor de piele era de o răceală neprimitoare, covoarele persane erau prea luxoase ca să reflecte vreun sentiment. Dar am spus:

— Ai lustruit etajera.

— Da.

— Când?

— Ieri.

M-am uitat la ochiul ei. Acum părea să se deschidă puțin. Probabil că ieri se umflase de nu mai putuse deschide ochiul deloc.

— Kambili! se auzi vocea lui Papa, limpede, de sus.

Mi-am ținut respirația și am stat nemișcată.

— Kambili!

— Nne, du-te, spuse mama.

Am urcat încet la etaj. Papa era în baie, cu ușa întredeschisă. Am bătut la ușa deschisă și m-am oprit, întrebându-mă de ce mă chemase când era în baie.

— Intră, spuse el. Stătea în picioare, lângă cadă. Urcă-te în cadă.

M-am holbat la Papa. De ce îmi cerea să mă urc în cadă? M-am uitat în jur, pe gresia din baie; nu era niciun băț, nicăieri. Poate că avea să mă lase în baie, iar el se va duce jos, prin bucătărie, să rupă un băț dintr-unul din copacii din curte. Când Jaja și cu mine eram mai mici, de prin clasa a doua până într-a cincea, ne punea să ne aducem singuri bețele de afară. Alegeam întotdeauna pin șuierător, pentru că ramurile erau maleabile, nu la fel de dureroase ca ramurile țepene de gmelina sau avocado. Iar Jaja înmuia bețele în apă rece, pentru că spunea că asta le face mai puțin dureroase când te atingeau. Cu cât ne făceam mai mari, cu atât aduceam crengi mai mici, până când Papa începu să meargă să aducă el singur bățul.

— Urcă în cadă, spuse Papa din nou.

Am urcat în cadă și am stat acolo, uitându-mă la el. Nu părea că va merge să aducă vreun băț, și am simțit frica, înțepătoare și aspră, umplându-mi vezica și urechile. Nu știam ce are de gând să-mi facă. Era mai simplu când vedeam un băț, pentru că puteam să-mi frec palmele unele de altele, și să-mi încordez mușchii de pe pulpe pregătindu-mă de bătaie. Nu-mi mai ceruse niciodată să intru în cadă. Apoi am văzut ibricul pe jos, aproape de picioarele lui Papa, ibricul verde în care Sisi fierbea apă pentru ceai și garri, cel care șuiera când apa începea să fiarbă. Papa îl luă de jos.

— Știai că bunicul vostru vine la Nsukka, nu-i așa? întrebă în igbo.

— Da, Papa.

— Ai pus mâna pe telefon să mă anunți despre asta, gbo?

— Nu.

— Știai că urmează să dormi în aceeași casă cu un păgân?

— Da, Papa.

— Deci ai văzut păcatul limpede și ai pășit drept în el?

Am dat din cap.

— Da, Papa.

— Kambili, ești o comoară. Vocea îi tremura acum, de parcă ar fi vorbit la o înmormântare, înecat de emoție. Ar trebui să cauți perfecțiunea. Nu trebuie să vezi păcatul și să pășești direct în el. Coborî ibricul în cadă, înclinându-l spre picioarele mele. Îmi turnă apa fiartă pe picioare, încet, de parcă ar fi făcut un experiment și voia să vadă ce se întâmplă. Acum plângea, iar lacrimile îi șiroiau pe față. Am văzut aburul umed înainte să văd apa. Am urmărit apa părăsind ibricul, curgând aproape cu încetinitorul, într-un arc, spre picioarele mele. Durerea atingerii fu atât de pură, atât de ascuțită, încât, preț de o secundă, n-am simțit nimic. Și apoi am urlat.

— Asta îți faci singură, când pășești în păcat. Îți arzi picioarele, spuse el.

Am vrut să spun „Da, Papa”, pentru că avea dreptate, dar arsura de pe picioare mi se urca în sus, în cicluri rapide de durere înfiorătoare, spre cap și buze, și ochi. Papa mă ținea cu o mână mare, turnând apa cu grijă, cu cealaltă. Nu mi-am dat seama că vocea care hohotea – „Îmi pare rău! Îmi pare rău!” era a mea, până când apa se opri și am realizat că îmi mișcam gura, iar cuvintele ieșeau. Papa puse ibricul jos, își șterse ochii. Stăteam în cada opărită; îmi era prea frică să mă mișc – pielea de pe picioare mi s-ar fi jupuit dacă aș fi încercat să mă dau jos din cadă.

Papa mă prinse cu mâinile de subsuoară ca să mă scoată, dar am auzit-o pe mama spunând:

— Lasă-mă pe mine, te rog. Nu observasem că mama venise în baie. Îi curgeau lacrimi pe obraz. Îi curgea și nasul și mă întrebam dacă se va șterge înainte să-i ajungă în gură, pe limbă. Amestecă sare cu apă rece și așeză cu grijă amestecul granulat pe picioare. Mă ajută să ies din cadă, vru să mă care în spate înapoi în cameră, dar am refuzat. Era prea mică. Puteam cădea amândouă. Mama nu vorbi până când ajunserăm amândouă în cameră.

— Ar trebui să iei Panadol, spuse ea.

Am dat din cap afirmativ și am lăsat-o să-mi dea tabletele, cu toate că știam că nu îmi vor alina prea mult picioarele, care acum îmi pulsau cu un ritm constant și dogoritor.

— Ai fost în camera lui Jaja? am întrebat și mama dădu din cap că da.

Nu-mi spuse despre el, iar eu n-am întrebat.

— Pielea de pe picioare se va umfla până mâine, am spus.

— Picioarele ți se vor vindeca până începe școala, spuse mama.

După ce mama plecă, m-am uitat îndelung la ușa închisă, la suprafața netedă și m-am gândit la ușile din Nsukka, la vopseaua lor albastră decojită. M-am gândit la vocea muzicală a părintelui Amadi, la strungăreața largă dintre dinții Amakăi când râdea, la tușica Ifeoma care amesteca în tocăniță pe soba ei pe petrol lampant. M-am gândit la Obiora și la felul în care își împingea ochelarii pe nas. Și la Chima dormind adânc, ghemuit pe canapea. M-am ridicat și m-am dus șchiopătând să iau desenul cu Papa-Nnukwu din geantă. Era încă în învelitoarea neagră. Chiar dacă era într-un buzunar lateral obscur al genții, mi-a fost prea frică să-l desfac. Papa ar fi aflat cumva. Ar fi simțit mirosul desenului în casa lui. Mi-am trecut degetul peste folia de plastic, peste cutele fine de vopsea care alcătuiau silueta aplecată a lui Papa-Nnukwu, mâinile liniștit împreunate, picioarele lungi întinse în fața lui.

Tocmai ajunsesem cu chiu cu vai înapoi în pat, când Papa deschise ușa și intră. Știa. Am vrut să mă mișc în pat și să-mi schimb poziția, ca și cum asta ar fi mascat ceea ce tocmai făcusem. Voiam să îi cercetez privirea ca să aflu ce știe, cum a aflat despre desen. Dar n-am făcut-o. Nu eram în stare. Frica. Frica îmi era cunoscută, și totuși, ori de câte ori o simțeam, nu era niciodată la fel ca dățile anterioare, de parcă venea în diverse culori și arome.

— Tot ce fac pentru tine fac pentru binele tău, spuse Papa. Știi asta?

— Da, Papa. Încă nu eram sigură dacă știe de desen.

Se așeză pe pat și mă luă de mână.

— Am comis și eu odată un păcat împotriva propriului meu trup, spuse el. Și bunul părinte, cel cu care locuiam când mergeam la St Gregory, a intrat și m-a văzut. Mi-a cerut să fierb apă pentru ceai. A turnat apa într-un castron și mi-a înmuiat mâinile în ea. Papa se uita drept în ochii mei.

Nu știam că făcuse vreun păcat.

— N-am mai păcătuit niciodată împotriva propriului meu trup de atunci. Bunul părinte a făcut asta pentru binele meu, spuse.

După ce plecă Papa, nu m-am gândit la mâinile lui înmuiate în apă fiartă pentru ceai, cu pielea jupuită și cu fața încordată de durere. În loc de asta, m-am gândit la desenul cu Papa-Nnukwu din geantă.

N-am apucat să-i spun lui Jaja de desen decât a doua zi, o sâmbătă, când veni la mine în cameră în timpul programului de studiu. Purta șosete groase și-și punea cu grijă un picior înaintea altuia, așa cum făceam și eu. Dar n-am vorbit despre picioarele noastre pansate. După ce mângâie desenul cu degetele, spuse că are și el să-mi arate ceva. Ne-am dus jos, în bucătărie. Era înfășurat tot în hârtie neagră de celofan și-l ascunsese în frigider, sub sticlele de Fanta. Când îmi văzu privirea mirată, îmi spuse că nu erau niște simple bețe; erau tije de hibiscus purpuriu. Voia să le dea grădinarului. Eram încă în sezonul harmattanului, și pământul era setos, dar tușica Ifeoma îi spusese că se putea ca tijele să prindă rădăcină și să crească dacă erau udate regulat, pentru că hibiscușilor nu le plăcea apa multă, dar nu le plăcea nici pământul uscat.

Ochii lui Jaja străluceau când vorbea de hibiscuși; îi ținea în palme ca să pot atinge tijele reci și umede. Îi spusese lui Papa despre ele și, cu toate acestea, le puse repede la loc în frigider când am auzit că vine Papa.

La prânz, aveam budincă de yami, iar mirosul plutea în toată casa chiar dinainte să mergem la masa din sufragerie. Mirosea bine – bucăți de pește uscat plutind în sos galben, lângă legume și cubulețe de yam. După rugăciune, în timp ce mama punea mâncarea în farfurii, Papa spuse:

— Înmormântările acestea păgâne sunt foarte scumpe. Un grup fetiș îți cere o vacă, apoi un vraci îți cere o capră, pentru vreun zeu de piatră, apoi altă vacă pentru sat și alta pentru umuada. Nimeni nu se întreabă de ce așa-numiții zei nu mănâncă niciodată animalele și, în loc de asta, oameni lacomi împart carnea între ei. Pentru păgâni, moartea unui om e doar o scuză să se ospăteze.

Eram curioasă de ce spune Papa asta, ce-l stârnise. Noi ceilalți am rămas tăcuți până când mama a terminat de împărțit mâncarea.

— I-am trimis Ifeomei bani pentru înmormântare. I-am dat tot ce are nevoie, spuse Papa. După o pauză, adăugă: Pentru înmormântarea lui nna nay.

— Să mulțumim Domnului, spuse mama, iar eu și Jaja repetarăm după ea.

Sisi intră înainte să terminăm masa, să-i spună lui Papa că Ade Coker e la poartă cu încă un bărbat. Adamu le ceruse să aștepte la poartă; făcea asta de fiecare dată când ne vizitau oamenii în timpul mesei la sfârșit de săptămână. Mă așteptam ca Papa să le spună să aștepte în curte până când terminam de mâncat, dar îi spuse lui Sisi să-l anunțe pe Adamu să le dea drumul înăuntru și să deschidă ușa din față. Spuse rugăciunea de după masă când încă mai aveam mâncare în farfurii, apoi ne spuse să terminăm de mâncat, că vine imediat.

Oaspeții intrară și se așezară în camera de zi. Nu puteam să-i văd de la masa din sufragerie, dar în timp ce mâncam, am încercat din răsputeri să disting ce spun. Știam că și Jaja ascultă. Vedeam cum își aplecase ușor capul, cu privirea fixată în gol, în fața lui. Vorbeau pe o tonalitate joasă, dar, era ușor de distins numele Nwankiti Ogechi, mai ales când vorbea Ade Coker, pentru că nu-și cobora vocea așa cum făceau Papa și cu celălalt bărbat.

Spunea că secretarul Marelui Oga – Ade Coker se referea la șeful statului ca la Marele Oga, chiar și în editorialele sale – sunase să-i spună că Marele Oga e dispus să-i acorde un interviu în exclusivitate.

— Dar vor să anulez știrea cu Nwankiti Ogechi. Imaginați-vă ce om prost; mi-a spus că ei știu că niște neisprăviți mi-au spus niște povești pe care am de gând să le folosesc în articolul meu și că poveștile acelea sunt minciuni…

L-am auzit pe Papa întrerupându-l cu o voce joasă, apoi celălalt om a adăugat și el ceva, ceva despre oamenii de seamă din Abuja care nu vor asemenea știri acum că se întâlneau statele membre ale Commonwealth-ului.

— Știți ce înseamnă asta? Sursele mele au avut dreptate. Chiar l-au distrus pe Nwankiti Ogechi, spuse Ade Coker. De ce nu le-a păsat când am scris ultima știre despre el? De ce intervin acum?

Știam la ce știre se referă Ade Coker, pentru că fusese publicată în Standard cu vreo șase săptămâni în urmă, chiar pe când Nwankiti Ogechi dispăruse fără urmă. Îmi aminteam semnul mare de întrebare, negru, deasupra titlului „Unde este Nwankiti Ogechi?” Și îmi aminteam că articolul era plin de citate din declarațiile familiei și ale colegilor îngrijorați. Nu semăna deloc cu primul articol pe care-l citisem despre el în Standard, intitulat „Un sfânt printre noi”, care se concentrase pe activismul lui, pe întrunirile în favoarea democrației care umpleau stadionul de la Surulere.

— Îi tot spun lui Ade că ar trebui să așteptăm, domnule, zicea musafirul. Să-l lăsăm să realizeze interviul cu Marele Oga. Putem face articolul despre Nwankiti Ogechi mai târziu.

— Nici vorbă, izbucni Ade Coker, și dacă n-aș fi cunoscut vocea aceea ușor ascuțită, mi-ar fi fost greu să mi-l închipui pe rotofeiul și veselul Ade Coker atât de furios. Nu vor ca Nwankiti Ogechi să devină o problemă acum. Simplu! Și știți ce înseamnă asta! Înseamnă că i-au făcut felul! Care e de acord ca Marele Oga să încerce să mă mituiască cu un interviu? Vă întreb, hmm? Care e acela?

Papa îl întrerupse atunci, dar n-am auzit mare lucru din ce a spus, pentru că vorbea pe un ton jos, liniștitor, ca să-l calmeze pe Ade Coker. Următorul lucru pe care l-am auzit spunându-l a fost:

— Haide, să mergem la mine în birou. Copiii mei iau masa.

Au trecut pe lângă noi în drum spre etaj. Ade zâmbi când ne salută, dar era un zâmbet forțat.

— Pot să vin să termin eu de mâncat în locul tău? mă necăji el, mimând o încercare de a-mi înfuleca mâncarea.

După masă, în timp ce stăteam în camera mea și studiam, am încercat din răsputeri să aud ce discută Papa și Ade Coker în birou. Dar n-am reușit. Jaja trecu prin fața biroului de câteva ori, dar când m-am uitat la el a dat din cap că nici el nu aude nimic prin ușa închisă.

Aceasta a fost ziua când, înainte de masa de seară, au venit agenții guvernamentali, bărbații în negru, care au smuls flori de hibiscus când au plecat, bărbații despre care Jaja spusese că veniseră să-l mituiască pe Papa cu un camion plin de dolari și cărora Papa le ceruse să iasă din casa noastră.

Când am primit următoarea ediție din Standard știam că îl va avea pe Nwankiti Ogechi pe prima pagină. Povestea era detaliată, furioasă, plină de citate aparținând cuiva numit „Sursa”. Soldații l-au împușcat pe Nwankiti Ogechi într-un tufiș, în Minna. Și apoi i-au turnat acid pe trup ca să-i dizolve carnea de pe oase, chiar dacă era deja mort.

În timpul programului în familie, când eu și Papa jucam șah, iar Papa era pe cale să câștige, am auzit la radio că Nigeria fusese suspendată din cadrul Commonwealth-ului din cauza crimei, iar Canada și Olanda își retrăgeau ambasadorii, în semn de protest. Crainicul citi un fragment scurt din comunicatul de presă al guvernului canadian, în care se făcea referire la Nwankiti Ogechi ca la „un om de onoare”.

Papa își ridică ochii de pe tabla de șah și spuse:

— Aici trebuia să se ajungă. Știam că se va ajunge la asta.

La puțin timp după ce am luat masa de seară, veniră niște oameni și am auzit-o pe Sisi spunându-i lui Papa că spun că sunt de la Coaliția Democratică. Au stat în curte cu Papa și, cu toate că m-am străduit, n-am reușit să aud conversația. A doua zi, veniră și mai mulți oaspeți în timpul mesei de seară. Și mai mulți, în ziua următoare. Cu toții îi spuneau lui Papa să fie cu băgare de seamă. Nu te mai duce cu mașina oficială la serviciu. Nu te duce în locuri publice. Adu-ți aminte de explozia de la aeroport atunci când călătorea avocatul de drept civil. Amintește-ți-o și pe cea de la stadion din timpul mitingului în favoarea democrației. Ține-ți ușile încuiate. Adu-ți aminte de bărbatul acela împușcat în dormitor de mascați negri.

Mama ne spunea mie și lui Jaja. Părea speriată când vorbea și voiam s-o mângâi pe umăr și să-i spun că Papa va fi bine. Știam că el și cu Ade Coker erau de partea adevărului și știam că vor fi în regulă.

— Credeți că oamenii fără Dumnezeu au rațiune? întreba Papa în fiecare seară la masă, de multe ori după o lungă perioadă de tăcere. Părea să bea foarte multă apă la masă și obișnuiam să-l privesc, întrebându-mă dacă într-adevăr îi tremură mâinile sau doar mi se pare.

Eu și Jaja nu vorbeam despre oamenii care veneau acasă. Voiam să vorbesc despre asta, dar Jaja se uita în altă parte când aduceam vorba din priviri și schimba subiectul când deschideam discuția. Singura dată când l-am auzit spunând ceva a fost când a sunat tușica să afle ce face Papa, pentru că auzise despre furoarea pe care o iscase Standard. Papa nu era acasă, așa că vorbi cu mama. După aceea, mama îi dădu telefonul lui Jaja.

— Tușico, nu-l vor atinge pe Papa, l-am auzit spunând pe Jaja. Știu că are multe relații în străinătate.

În timp ce-l ascultam pe Jaja continuând să-i spună tușicăi Ifeoma că plantase tijele de hibiscus, dar că încă e prea devreme să spui că vor trăi, mă întrebam de ce mie nu-mi spusese niciodată asta despre Papa.

Când am luat telefonul, tușica Ifeoma părea foarte aproape și se auzea tare. După ce ne-am salutat, am inspirat adânc și am spus:

— Salută-l pe părintele Amadi.

— Întreabă mereu de tine și de Jaja, spuse tușica Ifeoma. Stai așa, nne, e și Amaka aici.

— Kambili, ke kwanu? Vocea Amakăi suna diferit la telefon. Degajată. Mult mai puțin predispusă să înceapă o ceartă. Mult mai puțin dispusă să te ia peste picior sau poate aceasta era doar pentru că nu-i vedeam surâsul superior.

— Sunt bine, am spus. Mulțumesc. Mulțumesc pentru desen.

— M-am gândit că ți-ar plăcea să-l păstrezi. Vocea ei era încă răgușită când vorbea despre Papa-Nnukwu.

— Mulțumesc, am șoptit. Nu-mi închipuisem că Amaka se gândea măcar la mine, nici că știa ce vreau, nici că știa că vreau ceva.

— Știi că akwam ozu lui Papa-Nnukwu e săptămâna viitoare?

— Da.

— Ne vom îmbrăca în alb. Negrul e prea deprimant, mai ales nuanța pe care o poartă oamenii când jelesc, ca tăciunele. Eu voi conduce dansul nepoților. Părea foarte mândră.

— Se va odihni în pace, am spus. Mă întrebam dacă-și dă seama că și eu aș fi vrut să port alb și să intru în dansul funerar al nepoților.

— Da, așa va fi. Făcu o pauză. Mulțumim unchiului Eugene.

Nu știam ce să spun. Mă simțeam de parcă stăteam într-un loc unde un copil vărsase pudră de talc și trebuia să merg cu grijă, ca să nu alunec și să cad.

— Papa-Nnukwu chiar își făcea griji că nu va avea o înmormântare cum se cuvine, spuse Amaka. Acum știu că se va odihni în pace. Unchiul Eugene i-a dat mamei atâția bani că poate cumpăra șapte vaci pentru înmormântare!

— Asta e bine. Am bâiguit.

— Sper ca tu și Jaja să puteți veni de Paști. Epifaniile încă mai au loc, așa că, poate de data asta, putem merge în pelerinaj la Aokpe, dacă asta îl convinge pe unchiul Eugene să vă lase. Și îmi fac confirmarea în Duminica Paștilor și mi-ar plăcea ca tu și Jaja să fiți aici.

— Și eu vreau să vin, am spus zâmbind, pentru că vorbele pe care tocmai le rostisem, întreaga conversație cu Amaka erau ca într-un vis. M-am gândit la propria mea confirmare, de anul trecut, la Sfânta Agnes. Papa îmi cumpărase rochia albă de dantelă și un voal fin, în mai multe straturi, pe care femeile din grupul de rugăciune al mamei l-au atins, îngrămădindu-se în jurul meu după liturghie. Episcopul se chinui puțin să-mi ridice voalul de pe față ca să-mi facă semnul crucii pe frunte și să spună: „Ruth, primește pecetea darului Sfântului Duh”. Ruth. Papa îmi alesese numele de confirmare.

— Ți-ai ales un nume de confirmare? am întrebat.

— Nu, spuse Amaka. Ngwanu, mama vrea să-i amintească ceva mătușii Beatrice.

— Salută-i pe Chima și pe Obiora, am spus, înainte să-i dau telefonul mamei.

Înapoi în cameră, mă uitam la manualul meu, întrebându-mă dacă părintele Amadi chiar întrebase de noi sau dacă tușica Ifeoma spusese asta doar din curtoazie – dacă își amintea și el de noi cum ne aminteam și noi de el. Dar tușica Ifeoma nu era așa. Ea n-ar fi spus asta dacă el n-ar fi întrebat. Eram curioasă dacă întrebase de noi, de mine și de Jaja, în același timp, ca despre două lucruri care merg împreună. Porumb și ube. Orez și tocăniță. Yam și ulei. Sau dacă vorbise separat despre noi, dacă mai întâi întrebase de mine și apoi de Jaja. Când l-am auzit pe Papa venind de la serviciu, m-am dezmeticit și m-am uitat la carte. Umplusem o foaie de hârtie cu mâzgălituri, siluete de omuleți și „părintele Amadi”, scris de o sută de ori. Am rupt foaia de hârtie.