După Duminica Floriilor
Totul se prăbuși după Duminica Floriilor. Vânturi șuierătoare veniră cu ploaie furioasă, scoțând din rădăcini pomii de frangipan din curtea din față. Erau întinși pe gazon, cu florile albe și roz atingând iarba și cu rădăcinile fluturând bulgări de pământ în aer. Antena parabolică de pe vârful garajului se prăbuși și ateriză pe aleea din față, ca o navă spațială extraterestră în vizită. Ușa de la dulapul meu de haine se dislocă de tot. Sisi sparse un set întreg de porțelan de-al mamei.
Chiar și liniștea ce coborî peste casă era neașteptată, de parcă vechea liniște se spărsese și rămăsesem doar cu niște bucăți ascuțite din ea. Când mama o rugă pe Sisi să șteargă pe jos în camera de zi ca să nu rămână pe undeva cioburi periculoase din figurinele sparte, nu-și coborî vocea până la șoaptă. Nu-și ascunse micul zâmbet care îi trasa linii în colțul gurii. Nu se furișă în camera lui Jaja cu mâncare învelită în pânză, ca să pară că i-a adus hainele de la spălat. Îi duse mâncarea pe o tavă albă, cu farfurie asortată.
Atârna ceva deasupra tuturor. Uneori, îmi doream ca totul să fie un vis – cartea de rugăciuni zburând spre etajeră, figurinele sfărâmate, aerul fragil. Era prea nou, prea străin și nu știam ce să fiu sau cum să fiu. Mergeam pe vârfuri la baie, la bucătărie și în sufragerie. La cină, stăteam cu ochii ațintiți la fotografia bunicului, cea în care arăta ca un mare erou îndesat, în mantia și capa cavalerilor St. Mulumba, până când venea vremea rugăciunii și îmi închideam ochii. Jaja nu ieși din cameră, chiar dacă Papa îi ceruse să coboare. Prima dată când Papa îi ceruse să iasă, în ziua de după Duminica Floriilor, Papa nu putu să deschidă ușa, pentru că o blocase cu masa de studiu.
— Jaja, Jaja, spuse Papa, împingând ușa. Trebuie să mănânci cu noi la masă în seara aceasta, mă auzi?
Dar Jaja nu ieși din cameră, și Papa nu spuse nimic despre asta la masă; mâncă foarte puțin, dar bău multă apă, rugând-o pe mama să-i zică „fetei aceleia” să aducă mai multe sticle de apă. Iritația de pe chip părea să i se fi tumefiat, iar fața îi părea chiar mai umflată decât la început.
Yewande Coker veni cu fetița ei cea mică în timp ce luam masa de seară. În timp ce am salutat-o și am dat mâna cu ea, i-am studiat fața, corpul, căutând semne care să ateste cât era de diferită viața acum că murise Ade Coker. Dar arăta la fel, cu excepția veșmântului – un șal negru, o bluză neagră și o eșarfă neagră care-i acoperea aproape tot părul și mare parte din frunte. Fiica ei stătea țeapănă pe canapea, trăgând de funda roșie cu care avea părul legat în coadă de cal. Când mama o întrebă dacă bea niște Fanta, dădu din cap că nu, trăgând în continuare de fundă.
— În sfârșit, a început să vorbească, domnule, spuse Yewande, cu ochii pe fiica ei. A spus „mami” azi-dimineață. Am venit să vă anunț că a vorbit, în sfârșit.
— Slavă Domnului! spuse Papa, așa de tare că am sărit în sus.
— Mulțumim Domnului, spuse mama.
Yewande se ridică și îngenunche în fața lui Papa.
— Mulțumesc, domnule, spuse ea. Mulțumesc pentru tot. Dacă nu mergeam la spital peste hotare, ce s-ar fi ales de fiica mea?
— Ridică-te, Yewande, spuse Papa. E Dumnezeu. Toate vin de la Dumnezeu.
•
În seara aceea, când Papa era în birou rugându-se – îl auzeam citind un psalm cu voce tare –, m-am dus la ușa lui Jaja, am împins-o și am auzit hârșâitul biroului cu care fusese blocată, în timp ce se deschidea. I-am spus lui Jaja despre vizita Yewandei, iar el dădu din cap și-mi spuse că mama îi povestise despre asta. Fiica lui Ade Coker nu vorbise de când îi murise tatăl. Papa plătise ca să o consulte cei mai buni medici și terapeuți din Nigeria și din străinătate.
— N-am știut că n-a mai vorbit de când a murit tatăl el, am spus. Au trecut aproape patru luni deja. Slavă Domnului!
Jaja mă privi în tăcere un răstimp. Expresia lui îmi amintea de privirile pe care mi le arunca Amaka la început, care mă făceau să-mi pară rău, fără să știu exact pentru ce.
— Nu se va vindeca niciodată, spuse Jaja. Poate că a început să vorbească acum, dar nu-i va trece niciodată.
Când am ieșit din camera lui Jaja, am împins biroul puțin la o parte. Și m-am întrebat de ce Papa nu putuse să deschidă ușa lui Jaja mai devreme, când fusese la el; biroul nu era așa de greu.
•
Mă gândeam cu groază la Duminica Paștilor. Mi-era groază de ce avea să se întâmple dacă Jaja nu se ducea iar la împărtășanie. Și știam că nu se va duce. Îmi dădeam seama din tăcerile lui lungi, din felul în care-și ținea buzele, în ochii care păreau să i se fixeze îndelung pe obiecte invizibile.
În Vinerea Mare, sună tușica Ifeoma. Ar fi putut să nu ne găsească acasă dacă ne-am fi dus la slujba de dimineață, așa cum plănuise Papa. Dar la micul dejun, mâinile lui Papa tremurară încontinuu, atât de tare că-și vărsă ceaiul; am privit lichidul prelingându-se pe masa de sticlă. După aceea, ne spuse că trebuie să se odihnească și că vom merge la slujba de seară, pe care o ținea părintele Benedict după sărutarea crucii. Anul trecut, merseserăm tot la slujba de seară în Vinerea Mare, pentru că Papa avusese de lucru la Standard în dimineața aceea. Eu și cu Jaja mergeam alături către altar, să sărutăm crucea, iar Jaja își apăsă primul buzele pe crucifixul de lemn, înainte ca preotul să șteargă crucea și să o întindă spre mine. Am simțit-o rece pe buze. M-a trecut un fior prin tot trupul și am simțit cum mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. După aceea, când ne-am așezat, am plâns – un plânset mut, cu lacrimi prelingându-mi-se pe obraji. Multă lume plângea în jurul meu, așa cum făceau la Drumul Calvarului, când gemeau și spuneau „Oo, ce-a făcut Domnul pentru mine!” sau „A murit pentru mine omul de rând!” Papa era încântat de lacrimile mele; îmi aminteam limpede cum s-a aplecat spre mine și m-a mângâiat pe obraz. Și, cu toate că nu eram prea sigură de ce plâng sau dacă plâng din aceleași motive precum ceilalți oameni îngenuncheați în fața stranelor, am fost mândră că îl mulțumisem pe Papa.
Încă mă mai gândeam la asta când sună tușica Ifeoma. Telefonul sună îndelung și am crezut că mama va ridica receptorul, din moment ce Papa dormea. Dar n-a făcut-o, așa că m-am dus în birou și am răspuns.
Vocea mătușii Ifeoma era cu multe tonuri mai joasă decât de obicei.
— Mi-au dat preaviz, spuse ea, fără să aștepte să-i răspund la „Ce mai faci?” Pentru ceea ce ei numesc activități ilegale. Am o lună la dispoziție. Mi-am depus actele pentru viză la ambasada americană. Și părintele Amadi a primit preaviz. Pleacă la muncă misionară în Germania, luna viitoare.
Era o dublă lovitură. Am șovăit, descumpănită. Mă simțeam de parcă aveam saci de fasole legați de picioare. Tușica Ifeoma vru să vorbească și cu Jaja și era cât pe ce să alunec, aproape să cad când m-am dus la el în cameră să-l chem la telefon. După ce Jaja vorbi cu tușica Ifeoma, puse receptorul în furcă și spuse:
— Mergem la Nsukka astăzi. Vom petrece Paștele la Nsukka.
Nu l-am întrebat ce vrea să spună cu asta sau cum are de gând să-l convingă pe Papa să ne lase să plecăm. L-am privit bătând în ușa lui Papa și intrând.
— Mergem la Nsukka, eu și Kambili, l-am auzit spunând.
N-am auzit ce a spus Papa, apoi l-am auzit iar pe Jaja.
— Mergem la Nsukka azi, nu mâine. Dacă nu ne duce Kevin, vom merge oricum. Mergem pe jos dacă trebuie.
Am stat nemișcată în capul scărilor, cu mâinile tremurându-mi ca varga. Cu toate astea, nu m-am gândit să-mi închid ochii; nu mi-a trecut prin minte să număr până la douăzeci. În loc de asta, m-am dus în cameră și m-am așezat la geam, uitându-mă la pomii de acaju de afară. Jaja veni să-mi spună că Papa fusese de acord să ne ducă Kevin. Avea în mână o geantă împachetată atât de repede că nici măcar nu-i încheiase fermoarul și mă privi aruncându-mi și eu niște lucruri într-o geantă, fără să spună nimic. Își muta nerăbdător greutatea de pe un picior pe altul.
— Papa mai e încă în pat? am întrebat, dar Jaja nu răspunse, pentru că se întorsese să coboare la parter.
Am bătut la ușa lui Papa și am deschis-o. Stătea în capul oaselor, în pat; pijamalele lui roșii de mătase erau mototolite, arătau dezordonat. Mama îi turna apă într-un pahar.
— La revedere, Papa! am spus.
Se ridică să mă ia în brațe. Fața îi arăta mult mai luminoasă decât în timpul dimineții, iar iritația părea să i se atenueze.
— Ne vedem în curând, spuse el, sărutându-mă pe frunte.
Am îmbrățișat-o pe mama înainte să ies din cameră. Dintr-odată, scările îmi părură fragile, de parcă aveau să se prăbușească și o gaură imensă avea să-mi apară în față, să mă împiedice să plec. Am coborât încet, până când am ajuns jos. Jaja mă aștepta în capul scărilor și se întinse să-mi ia geanta.
Kevin stătea lângă mașină când am ieșit din casă.
— Acum cine îl va duce pe tatăl vostru la biserică? întrebă el, uitându-se suspicios la noi. Tatăl vostru nu se simte destul de bine încât să conducă singur.
Jaja rămase tăcut atât de mult că mi-am dat seama că n-are de gând să-i răspundă lui Kevin și atunci am spus:
— A zis că trebuie să ne duci la Nsukka.
Kevin ridică din umeri și mormăi:
— Nu puteați să faceți mâine călătoria asta? înainte să pornească mașina. Nu mai scoase niciun cuvânt tot drumul, dar îl vedeam săgetându-ne cu privirea prin oglinda retrovizoare.
•
O peliculă de transpirație mă acoperi de sus până jos, ca un al doilea strat transparent de piele. Făcu loc unei umezeli ce mi se scurgea pe ceafă, frunte, pe sub sâni. Lăsasem ușa de la bucătăria mătușii Ifeoma deschisă, cu toate că intrau muște, rotindu-se deasupra unei oale cu ciorbă veche. Aveam de ales între muște și mai multă căldură, spunea Amaka, încercând să le alunge.
Obiora purta o pereche de pantaloni scurți kaki. Era aplecat peste soba de gaz, încercând să facă focul să se propage pe tot fitilul. Avea ochii injectați de la fum.
— Fitilul ăsta s-a subțiat atât de mult că nu prea mai are ce să țină focul, spuse el, după ce reuși în sfârșit să facă focul să se propage de jur împrejur. Ar trebui să folosim aragazul permanent acum, din moment ce nu ne mai trebuie pentru mult timp. Se întinse, iar broboanele de transpirație îi rămaseră pe coaste. Luă un ziar vechi și-și făcu vânt o vreme și apoi pocni niște muște cu el.
— Nekwa! Nu mi le arunca în oală, spuse Amaka. Turna ulei de palmier portocaliu-roșiatic într-o oală.
— N-ar trebui să mai decolorăm ulei de palmier. Ar trebui să ne lăfăim cu ulei vegetal în săptămânile care au mai rămas, spuse Obiora, încă plesnind muștele.
— Vorbești de parcă mama a primit deja viza, se răsti Amaka. Puse oala pe arzătorul pe gaz. Flăcările se prelingeau pe marginile oalei; aveau încă o culoare portocalie și scoteau fum; încă nu se stabilizaseră la un albastru curat.
— Va primi viza. Trebuie să gândim pozitiv.
— N-ai auzit cum îi tratează cei de la ambasada americană pe nigerieni? Te insultă și te fac mincinos și, pe deasupra, nu-ți dau nici viza.
— Mama va primi viza. O sponsorizează o universitate, spuse Obiora.
— Și? Universitățile sponsorizează mulți oameni și nu-și iau viza cu toții.
Am început să tușesc. Fum gros și alb de la uleiul de palmier decolorat umplu bucătăria, și de la toată combinația aceea de fumuri și căldură, și muște mi-a venit să leșin.
— Kambili, spuse Amaka, du-te pe verandă până iese fumul de aici.
— Nu, n-am nimic, am spus.
— Du-te, biko.
M-am dus pe verandă, încă tușind. Era clar că nu eram obișnuită cu decoloratul uleiului de palmier, că eram obișnuită cu uleiul vegetal, care nu trebuia decolorat. Dar nu fusese niciun resentiment în privirea Amakăi, nicio încruntătură și nu-și lăsase în jos colțurile gurii. Am fost recunoscătoare când mă chemă înapoi puțin mai târziu, să mă roage s-o ajut să taie ugu pentru supă. Nu numai c-am tăiat ugu, dar am și făcut garri. Fără ochii ei neclintiți îndreptați amenințător asupra mea, n-am turnat prea multă apă fiartă, și garri a ieșit vârtos și fin. Am scos garri cu lingura pe o farfurie întinsă, am pus-o lângă mine și apoi mi-am pus supa peste el. M-am uitat cum se întinde supa și se infiltrează pe sub garri. Nu mai făcusem asta niciodată; acasă, eu și Jaja mâneam garri și supă din farfurii separate.
Am mâncat pe verandă, cu toate că și acolo era aproape la fel de cald ca în bucătărie. Barele balustradei erau încinse ca mânerele de oală pusă pe foc.
— Papa-Nnukwu obișnuia să spună că un soare atât de furios în sezonul ploios înseamnă că va veni o ploaie torențială. Soarele ne previne că va ploua, spuse Amaka, în timp ce ne așezam pe rogojină cu mâncarea.
Am mâncat repede din cauza căldurii, pentru că până și supa avea gust de transpirație. După aceea, ne-am dus grămadă în apartamentul vecinilor de la etajul de sus și am stat pe veranda lor, încercând să prindem o adiere de vânt. Eu și Amaka stăteam lângă balustradă, privind în jos. Obiora și Chima se ghemuiră să se uite la copiii care se jucau jos, adunați în jurul unei table de Ludo de plastic cu niște zaruri. Cineva turnă o găleată cu apă rece pe verandă, și băieții se întinseră cu spatele pe cimentul ud.
M-am uitat dedesubt, la Bulevardul Marguerite Cartwright și la un Volkswagen roșu care trecea pe acolo. Tură zgomotos când trecu peste opritoare și chiar de acolo, de pe verandă, se vedea unde culoarea pălise într-un portocaliu ruginit. Am simțit o nostalgie în timp ce priveam Volkswagenul dispărând în josul străzii și nu eram sigură de ce. Poate pentru că motorul scotea același sunet ca mașina tușicăi Ifeoma și îmi amintea de faptul că, în curând, nu aveam s-o mai văd nici pe ea, nici mașina ei. Se dusese la poliție să ia o declarație de care avea nevoie la ambasada americană pentru interviul pentru viză, ca să dovedească faptul că nu fusese condamnată pentru nicio infracțiune. Jaja se dusese cu ea.
— Bănuiesc că în America nu va trebui să ne acoperim ușile cu metal, spuse Amaka, de parcă știa la ce mă gândesc. Își făcea vânt energic cu un ziar împăturit.
— Ce?
— Studenții mamei i-au spart odată biroul și au furat subiectele de examen. A spus la departamentul de lucrări că vrea gratii de metal la ușile și ferestrele de la birou, iar ei au spus că nu sunt bani pentru asta. Știi ce a făcut?
Amaka s-a întors să se uite la mine; un mic zâmbet îi apăru în colțul gurii. Am dat din cap că habar nu am.
— S-a dus la un șantier de construcții și i-au dat drugi de metal gratis. Apoi ne-a rugat pe mine și pe Obiora s-o ajutăm să le monteze. Am dat găuri cu burghiul și am fixat drugii cu ciment, la uși și la geamuri.
— Hmm, am spus, simțind nevoia să mă întind și s-o ating pe Amaka.
— Și apoi a pus un bilet pe ușă pe care scria SUBIECTELE DE EXAMEN SUNT LA BANCĂ. Amaka zâmbi. Și apoi începu să împăturească și să reîmpăturească ziarul. Nu voi fi fericită în America. Nu va fi același lucru.
— Vei bea lapte proaspăt la sticlă. Gata cu cutiile anemice de lapte praf, gata cu laptele de soia de casă, am spus.
Amaka râse, un râs din toată inima, care-i dezveli strungăreață.
— Ce figură ești!
Nu mai auzisem asta niciodată, de la nimeni. Am păstrat expresia pentru mai târziu, să rumeg încă o dată și încă o dată faptul că o făcusem să râdă, că fusesem în stare să o fac să râdă.
Atunci, începu ploaia, curgând cu găleata, în pelicule groase care nu te lăsau să vezi garajele din partea opusă a curții. Cerul și ploaia, și pământul se uniră într-o ceață argintie care părea să dureze la nesfârșit. Am fugit repede acasă și am pus găleți pe verandă ca să adunăm apă de ploaie și am stat acolo privind cât de repede se umpluseră. Toți copiii fugiră afară în curte în pantaloni scurți, învârtindu-se și dansând, pentru că asta era o ploaie curată, nu din aceea care venea cu praf și lăsa pete maronii pe haine. S-a oprit la fel de repede precum începuse și ieși iar soarele, blând, de parcă ar fi căscat după un pui de somn. Gălețile erau pline; am pescuit din ele frunzele și crenguțele căzute și le-am dus înăuntru.
Am văzut mașina părintelui Amadi virând spre curtea noastră când am ieșit iar pe verandă. Și Obiora o văzu și întrebă, râzând:
— Mi se pare mie sau părintele Amadi ne vizitează mai des de câte ori Kambili e aici?
El și Amaka mai râdeau încă atunci când părintele Amadi urcă pe cele câteva trepte până la noi.
— Știu că Amaka tocmai a spus ceva despre mine, zise el, învârtindu-l pe Chima. Stătea în picioare, acoperind soarele care apunea. Soarele era roșu, de parcă roșise, și îi făcea pielea să pară radioasă.
Vedeam cum se agăța Chima de el, cum străluceau ochii lui Obiora și ai Amakăi, când se uitau la el. Amaka îl întreba despre munca misionară în Germania, dar nu auzeam mare lucru din ce spunea. N-o ascultam. Simțeam atâtea lucruri învârtindu-se în mine, sentimente care îmi făceau stomacul să o ia la goană în vârtejuri.
— O vedeți pe Kambili că mă necăjește așa cum faceți voi? o întrebă părintele Amadi pe Amaka. Se uita la mine și știam că spusese asta ca să mă includă și pe mine, să-mi câștige atenția.
— Misionarii albi ne-au adus Dumnezeul lor, spunea Amaka. Care era de aceeași culoare cu ei, adorat în limbile lor și împachetat în ambalajele făcute de ei. Acum că le ducem Dumnezeul înapoi, n-ar trebui cel puțin să-L reambalăm?
Părintele Amadi zâmbi superior și spuse:
— Mergem mai mult în Europa și America, unde rămân fără preoți. Așa că nu există cultură indigenă de îmblânzit, din păcate.
— Părinte, fiți serios! Amaka râdea.
— Numai dacă încerci să te porți ca și Kambili și nu mă mai necăjești atât.
Telefonul începu să sune, și Amaka se strâmbă la el înainte să meargă înăuntru.
Părintele Amadi se așeză lângă mine.
— Pari îngrijorată, spuse el. Înainte să mă pot gândi la ce-aș putea să spun, se întinse și mă plesni peste gamba piciorului. Își deschise palma să-mi arate țânțarul însângerat făcut praf. Avea palma cupă, ca să nu mă doară prea tare, și totuși să omoare țânțarul. Părea atât de încântat să se hrănească din tine, spuse el, privindu-mă.
— Mulțumesc, am spus.
Se întinse și șterse cu degetul pata de pe piciorul meu. Avea degetul cald, plin de viață. Nu-mi dădusem seama că verișorii mei plecaseră; acum era atâta liniște pe verandă că auzeam sunetul picăturilor de ploaie alunecând de pe frunze.
— Deci spune-mi la ce te gândești, zise el.
— N-are importanță.
— Ce gândești tu va fi mereu important pentru mine, Kambili.
M-am ridicat și m-am dus spre grădină. Am smuls niște flori galbene de allamanda, așa cum văzusem că face Chima. Parcă purtai o mănușă parfumată.
— Mă gândeam la tatăl meu. Nu știu ce se va întâmpla când ne vom întoarce.
— A sunat?
— Da. Jaja a refuzat să meargă la telefon și nici eu nu m-am dus.
— Ai vrut să te duci? Mă întrebase cu blândețe. Nu mă așteptasem să întrebe asta.
— Da, am șoptit, astfel ca Jaja să nu mă audă, chiar dacă nu era prin preajmă.
Chiar voisem să vorbesc cu Papa, să-i aud vocea, să-i spun ce am mâncat și pentru ce m-am rugat, ca să mă aprobe și să zâmbească, până când i se încrețesc colțurile ochilor. Și totuși n-am vrut să vorbesc cu el; aș fi vrut să plec cu părintele Amadi sau cu tușica Ifeoma și să nu mă mai întorc niciodată.
— Școala începe în două săptămâni, și tușica Ifeoma va fi plecată până atunci, am spus. Nu știu ce vom face. Jaja nu vorbește despre mâine, nici despre săptămâna viitoare.
Părintele Amadi veni spre mine, oprindu-se atât de aproape că, dacă îmi umflam burta, i-aș fi atins trupul. Îmi luă mâna într-a lui, îmi dezlipi cu grijă o floare de pe deget și o lipi pe al lui.
— Mătușa ta crede că tu și Jaja ar trebui să mergeți la internat. Mă voi duce la Enugu săptămâna viitoare să vorbesc cu părintele Benedict; știu că tatăl tău îl ascultă. Îl voi ruga să-l convingă pe tatăl vostru să vă trimită la internat, ca tu și Jaja să puteți începe de trimestrul viitor. Va fi bine, inugo?
Am aprobat din cap și m-am uitat în altă parte. Îl credeam, credeam că o să fie bine, pentru că așa spunea el. Apoi m-am gândit la orele de catehism, când recitam în cor răspunsul la întrebări, un răspuns care era „pentru că așa a grăit el, iar cuvântul său este adevărul”. Nu reușeam să-mi amintesc întrebarea.
— Uită-te la mine, Kambili.
Mi-era teamă să privesc spre căldura ochilor lui căprui. Mi-era teamă că voi leșina, că îmi voi arunca brațele în jurul lui și îmi voi încleșta degetele în jurul gâtului lui și nu voi mai vrea să-i dau drumul. M-am întors.
— Asta e floarea din care se poate sorbi? Care are suc dulce? întrebă el. Își luase allamanda de pe deget și îi examina petalele galbene. Am zâmbit.
— Nu, ixora se suge.
Aruncă floarea și se strâmbă.
— Aha.
Am râs. Am râs pentru că florile de allamanda erau atât de galbene. Am râs imaginându-mi cât de amar ar fi gustul sucului lor albicios, dacă părintele Amadi le-ar fi supt seva. Am râs, pentru că ochii părintelui Amadi erau atât de căprui că puteam să-mi văd imaginea oglindită în ei.
•
În seara aceea când am făcut baie, cu o jumătate de găleată de apă de ploaie, nu mi-am frecat mâna stângă, cea pe care părintele Amadi o atinsese ușor ca să îmi desprindă floarea de pe deget. Nici n-am încălzit apa de ploaie, pentru că mi-era teamă că termoplonjorul va face ca apa să-și piardă mireasma de ploaie din văzduh. Am cântat cât am făcut baie. Erau câteva râme în cadă, dar le-am lăsat în pace și am privit apa prinzându-le și ducându-le în jos pe scurgere.
•
Adierea de după ploaie era atât de rece că mi-am luat un pulover pe mine, iar tușica Ifeoma, o bluză cu mâneci lungi, deși de obicei umbla prin casă doar înfășurată într-un șal. Stăteam cu toții vorbind pe verandă când mașina părintelui Amadi își croi drum spre intrare.
— Spuneați că azi veți fi foarte ocupat, părinte, zise Obiora.
— Spun lucrurile astea ca să arăt că-mi merit pâinea cea de toate zilele de la biserică, zise părintele Amadi. Părea obosit. Îi dădu Amakăi o foaie de hârtie și-i spuse că scrisese pe ea niște nume potrivit de plicticoase și că ea trebuia doar să aleagă unul și apoi el va pleca. După ce episcopul avea să-l folosească la confirmarea ei, nu mai trebuia să-l pomenească niciodată. Părintele Amadi își roti privirea, vorbind încet și cu efort, și chiar dacă Amaka râse nu-i luă foaia din mână.
— V-am spus că nu-mi iau niciun nume englezesc, părinte, zise ea.
— Și te-am întrebat de ce?
— De ce trebuie?
— Pentru că așa se face. Hai să uităm dacă e bine sau nu e bine o vreme, spuse părintele Amadi, și i-am observat cearcănele de sub ochi.
— Când au venit misionarii la început, numele igbo nu li s-au părut destul de potrivite. Au insistat ca oamenii să-și ia nume englezești ca să fie botezați. N-ar trebui să depășim momentul?
— Acum e altfel, Amaka, nu transforma asta în ceva ce nu e, spuse părintele Amadi, calm. Nimeni nu trebuie să-și folosească numele. Uită-te la mine. Eu mi-am folosit întotdeauna numele igbo, dar am fost botezat Michael și confirmat Victor.
Tușica Ifeoma își ridică ochii din formularele pe care le studia.
— Amaka, ngwa, alege un nume și lasă-l pe părintele Amadi să plece să-și vadă de treburi.
— Dar atunci ce sens are? îi spuse Amaka părintelui Amadi, de parcă n-ar fi auzit-o pe mama ei. Ceea ce spune Biserica e că doar dacă iei un nume englezesc confirmarea ta e valabilă. „Ciamaka” înseamnă „Dumnezeu e minunat”, „Chima” înseamnă „Dumnezeu știe cel mai bine”. Chiebuka înseamnă „Dumnezeu e cel mai mare”. Nu-l laudă toate pe Dumnezeu, la fel ca Paul sau Petru sau Simon?
Tușica Ifeoma începea să se enerveze. Se vedea din vocea ridicată și tonul ei răstit.
— O gini! Nu e cazul să dovedești nimic aici! Ia-ți un nume și confirmă-te, nu zice nimeni să-l mai folosești vreodată!
Dar Amaka refuză.
— Ekwerom, îi spuse ea mătușii Ifeoma – nu sunt de acord. Apoi se duse la ea în cameră și dădu muzica tare, până când tușica Ifeoma îi bătu la ușă și-i spuse că o așteaptă o palmă dacă nu dă muzica imediat mai încet. Amaka dădu muzica mai încet. Părintele Amadi plecă, purtând un zâmbet cumva uimit pe figură.
În seara aceea, nervii s-au calmat și am luat masa împreună, dar nu s-a râs prea mult. Și a doua zi, în Duminica Paștilor, Amaka nu se alătură celorlalți tineri care purtau cu toții veșminte albe și duceau lumânări aprinse, cu hârtie împachetată ca să nu se scurgă ceara topită. Aveau cu toții niște bilete de hârtie prinse cu un ac de haine, cu numele scrise pe ele. Paul. Mary. James. Veronica. Unele dintre fete arătau ca niște mirese și mi-am amintit de propria mea confirmare, când Papa îmi spusese că sunt o mireasă, mireasa lui Hristos, și fusesem surprinsă, pentru că eu învățasem că Biserica e mireasa lui Hristos.
•
Tușica Ifeoma dori să mergem în pelerinaj la Aokpe. Nu știa sigur de ce voia să meargă așa, dintr-odată, ne spuse, poate pentru că se gândea că va fi plecată vreme îndelungată. Eu și Amaka am spus că mergem cu ea. Dar Jaja spuse că nu vrea să meargă și tăcu ca bolovanul, de parcă ne provoca să-l întrebăm de ce. Obiora spuse că stă și el acasă, cu Chima. Tușica Ifeoma nu păru deranjată. Zâmbi și spuse că, din moment ce nu aveam un bărbat cu noi, îl va întreba pe părintele Amadi dacă nu vrea să ne însoțească.
— Să mă transform în liliac dacă părintele Amadi acceptă, spuse Amaka.
Dar el acceptă. Când tușica Ifeoma puse receptorul jos după ce vorbi cu el și ne spuse că va veni cu noi, Amaka spuse:
— E din cauza lui Kambili. N-ar fi venit niciodată dacă nu era Kambili.
Tușica Ifeoma ne duse cu mașina în sătucul prăfos situat la vreo două ore distanță. Am stat în spate cu părintele Amadi, despărțită de el de spațiul din mijloc. Amaka și el cântară pe drum; șoseaua unduitoare făcea mașina să se legene dintr-o parte în alta, iar mie mi se părea că dansează. Uneori, mă alăturam și eu lor, alte dăți tăceam și ascultam, întrebându-mă ce-ar fi dacă m-aș duce mai aproape, dacă aș acoperi spațiul dintre noi și mi-aș sprijini capul de umărul lui.
Când în cele din urmă am intrat pe drumul de pământ pe care era un semn scris de mână cu „BUN VENIT LA AOKPE, LOCUL EPIFANIILOR”, tot ce am văzut la început a fost haos. Sute de mașini, multe având semne scrijelite cu CATOLICI ÎN PELERINAJ, se îngrămădeau să încapă în sătucul care, spunea tușica Ifeoma, nu văzuse mai mult de zece mașini înainte ca o fată localnică să înceapă să aibă viziuni cu Frumoasa Doamnă. Oamenii erau atât de înghesuiți, încât mirosul altor oameni le devenise la fel de familiar ca propriul miros. Femeile se prăbușeau în genunchi. Bărbații strigau rugăciuni. Rozariile foșneau. Oamenii arătau cu degetul și strigau: „Uite acolo, pe copac, acolo e Doamna Noastră!” Alții arătau înspre soarele strălucitor: „Uite-o acolo!”
Ne-am oprit sub un arbore de „văpaia pădurii”. Era înflorit, iar florile i se întindeau în evantai pe ramurile întinse, iar pământul de dedesubt era acoperit de petale de culoarea focului. Când tânăra fu condusă afară, arborele se legănă, iar pe jos căzură flori. Fata era zveltă și avea un aer grav, îmbrăcată în alb; bărbați bine făcuți stăteau în jurul ei ca să nu fie călcată în picioare. Abia trecuse pe lângă noi, când alți copaci din apropiere începură să tremure cu o forță înfricoșătoare, de parcă cineva i-ar fi scuturat. Și panglicile care delimitau zona unde aveau loc epifaniile începură să tremure. Cu toate acestea, nu bătea niciun vânt. Soarele se albi, de culoarea și forma azimei. Și atunci am văzut-o, Binecuvântata Fecioară: o imagine în lumina palidă a soarelui, o strălucire roșiatică pe dosul mâinii mele, un zâmbet pe fața bărbatului împodobit de rozarii, a cărui mână o atingea pe a mea. Era pretutindeni.
Am vrut să mai stau, dar tușica Ifeoma spuse că trebuie să plecăm, pentru că ne va fi imposibil să ieșim dacă va trebui să așteptăm până când vor pleca majoritatea oamenilor. Cumpără rozarii și medalioane, și sticluțe cu apă sfințită de la vânzători în drum spre mașină.
— Nu contează dacă Doamna Noastră a apărut sau nu, spuse Amaka, când ajunserăm la mașină. Aokpe va fi mereu un loc special, pentru că a fost motivul pentru care Kambili și Jaja au venit prima dată la Nsukka.
— Asta înseamnă că nu crezi în epifanie? întrebă părintele Amadi tachinând-o.
— Nu, n-am spus asta, zise Amaka. Și dumneavoastră? Credeți?
Părintele Amadi nu spuse nimic. Părea foarte concentrat să deschidă geamul ca să alunge o muscă bâzâitoare.
— Eu am simțit-o pe Binecuvântata Fecioară acolo. Am simțit-o, am izbucnit. Cum ar putea cineva să nu creadă după ceea am văzut cu toții? mă gândeam. Oare ei nu simțiseră și nu văzuseră ca mine?
Părintele Amadi se întoarse să mă studieze; l-am văzut cu coada ochiului. Avea un zâmbet blajin pe față. Tușica Ifeoma îmi aruncă o privire și apoi se întoarse cu fața la drum.
— Kambili are dreptate, spuse ea. Ce s-a întâmplat acolo a fost de la Dumnezeu.
M-am dus cu părintele Amadi să-și ia la revedere de la familiile din campus. Mulți dintre copiii lectorilor se agățau strâns de el, ca și cum, cu cât l-ar fi strâns mai tare, cu atât scădeau șansele ca el să plece din Nsukka. Nu ne-am spus prea multe unul altuia. Am cântat refrene din cântece igbo de pe casetofonul lui. Unul dintre acele cântece – Abum onye n’uwa, onye ka m bu n’uwa – a fost cel care mi-a alinat uscăciunea din gât, în timp ce ne urcam în mașină, și i-am spus:
— Te iubesc.
Se întoarse spre mine cu o expresie pe care n-o mai văzusem niciodată, cu ochii aproape triști. Se aplecă peste maneta de viteze și-și apăsă fruntea de a mea. Voiam ca buzele să ni se întâlnească și să stea așa, dar își retrase fața.
— Ai aproape șaisprezece ani, Kambili. Ești frumoasă. Vei avea parte de mai multă iubire decât ai nevoie într-o viață întreagă, spuse el. Și nu știam dacă ar trebui să râd sau să plâng. Se înșela atât de amarnic.
În timp ce mergeam spre casă cu mașina, m-am uitat pe geam la curțile pe lângă care treceam. Găurile din gardurile-vii se umpluseră și crengi verzi se întindeau una spre alta ca să se întâlnească. Mi-ar fi plăcut să văd curțile din spate, ca să-mi pot ține mintea ocupată cu viețile ce se conturau în spatele hainelor atârnate la uscat și a pomilor fructiferi, și a leagănelor. Îmi doream să mă pot gândi la ceva, orice, ca să nu mai simt nimic. Îmi doream să fac să-mi dispară lichidul din ochi într-o clipită.
Când am ajuns acasă, tușica Ifeoma mă întrebă dacă mă simt bine, dacă se întâmplase ceva.
— Sunt bine, tușico, am spus.
Se uita la mine de parcă știa că nu mi-e bine.
— Ești sigură, nne?
— Da, tușico.
— Hai, revino-ți, inugo? Și, te rog, roagă-te pentru interviul meu pentru viză. Mâine mă voi duce la Lagos.
— Aha, am spus și am simțit că mă năpădește un nou val de tristețe. Așa voi face, tușico.
Cu toate astea, știam că nu o voi face, n-aș fi putut să mă rog ca ea să primească viza. Știam că asta își dorește, că nu prea avea alte opțiuni. Sau nicio altă opțiune. Și totuși nu aveam să mă rog să-și primească viza. Nu mă puteam ruga pentru ceva ce nu-mi doream să se întâmple.
Amaka era în dormitor, întinsă pe pat, ascultând muzică, cu radiocasetofonul la ureche. M-am așezat pe pat și mă rugam să nu mă întrebe cum fusese ziua petrecută cu părintele Amadi. Nu spuse nimic. Continuă să dea din cap pe ritmul muzicii.
— Cânți și tu, spuse după o vreme.
— Poftim?
— Tocmai te-am auzit cântând odată cu Fela.
— Da? m-am uitat la Amaka, întrebându-mă dacă nu cumva își imaginase.
— De unde voi găsi casete cu Fela în America, ha? Cum le voi găsi?
Am vrut să-i spun că sunt sigură că va găsi casete cu Fela în America și multe alte casete pe care și le-ar fi putut dori, dar n-am făcut-o. Asta ar fi însemnat că se subînțelegea că tușica Ifeoma ar fi obținut viza – și, în afară de asta, nu eram sigură că Amakăi i-ar fi plăcut să audă asta.
•
Îmi tremură stomacul până când tușica Ifeoma se întoarse din Lagos. O așteptasem pe verandă, deși era curent și am fi putut sta înăuntru să ne uităm la televizor. Nu mai bâzâiau insecte în jurul nostru, poate pentru că lampa pe gaz nu era aprinsă sau pentru că simțeau tensiunea. În loc de asta, roiau în jurul becului electric de deasupra ușii, scoțând bufnituri surde, pline de surpriză când se loveau de el. Amaka adusese ventilatorul afară, și bâzâitul lui acompania muzica hârâită a frigiderului de dinăuntru.
Când o mașină se opri în fața casei, Obiora sări în sus și fugi afară.
— Mamă, cum a fost? Ai luat-o?
— Am luat-o, spuse tușica Ifeoma urcând spre verandă.
— Ai luat viza! Obiora țipă și Chima îl imită prompt, grăbindu-se să-și îmbrățișeze mama. Eu, Jaja și Amaka nu ne-am ridicat; i-am urat bun venit tușicăi Ifeoma și am privit-o intrând să se schimbe. Ieși repede, cu un șal legat simplu în jurul pieptului. Șalul care i se oprea deasupra gambelor i-ar fi ajuns la glezne unei femei de statură mijlocie. Se așeză și-l rugă pe Obiora să-i aducă o cană de apă.
— Nu pari bucuroasă, tușico, spuse Jaja.
— Oh, nna m, sunt. Știi câți oameni sunt refuzați? O femeie de lângă mine a plâns de credeam că va începe să-i curgă sânge în loc de lacrimi. Îi întreba: „Cum puteți să-mi refuzați viza? V-am arătat că am bani în bancă. Cum puteți spune că nu mă mai întorc? Am proprietăți aici. Am proprietăți, zicea întruna. Am proprietăți”. Cred că voia să meargă la nunta surorii ei în America.
— De ce au refuzat-o? întrebă Obiora.
— Nu știu. Dacă sunt în toane bune, îți dau viza, dacă nu, nu. Asta se întâmplă când nu faci doi bani în ochii cuiva. Suntem ca niște mingi de fotbal pe care le pot șuta în ce direcție au chef.
— Când plecăm? întrebă Amaka cu oboseală în glas și mi-am dat seama că acum n-o interesau deloc femeia care plânsese până la sânge sau nigerienii care erau dați de colo-colo sau nimic altceva.
Tușica Ifeoma bău tot paharul de apă înainte să vorbească.
— Trebuie să ne mutăm din apartamentul ăsta în două săptămâni. Știu că sunt nerăbdători să vadă că nu reușesc, ca să-și poată trimite oamenii de la securitate să-mi arunce lucrurile în stradă.
— Adică, plecăm din Nigeria în două săptămâni? întrebă Amaka ascuțit.
— Sunt cumva magician, hmm? îi replică tușica Ifeoma. Nu era nicio undă de umor în vocea ei. De fapt, nu era nimic în tonul ei, în afară de extenuare totală. Trebuie să fac rost de bani pentru bilete mai întâi. Nu sunt ieftine. Va trebui să-l rog pe unchiul vostru Eugene să mă ajute, așa că mă gândesc că vom merge la Enugu cu Kambili și cu Jaja, probabil săptămâna viitoare. Vom sta în Enugu până când suntem gata de plecare; asta îmi va da și posibilitatea să vorbesc cu unchiul vostru Eugene despre faptul că Jaja și Kambili ar trebui să meargă la internat. Tușica Ifeoma se întoarse spre mine și spre Jaja. Voi face tot ce pot ca să-l conving pe tatăl vostru. Și părintele Amadi s-a oferit să-l roage pe părintele Benedict să vorbească cu tatăl vostru. Cred că e cel mai bine pentru voi acum, să mergeți la o școală departe de casă.
Am aprobat din cap. Jaja se ridică și intră în casă. Sfârșitul atârna în aer, greu și adânc.
•
Ultima zi a părintelui Amadi mă luă pe nepregătite. Veni dimineața, mirosind a parfumul acela bărbătesc pe care ajunsesem să-l simt în nări chiar și când nu era prezent, purtând aceeași sutană și același zâmbet copilăresc pe față.
Obiora își ridică privirea spre el și intonă:
— Din Africa cea întunecată acum vin misionari porniți să reconvertească Occidentul.
Părintele Amadi începu să râdă.
— Obiora, oricine îți dă să citești cărțile alea eretice ar trebui să înceteze.
Avea și același râs. Nimic nu părea să se fi schimbat la el, și totuși viața mea nouă și fragilă era pe cale să se rupă în bucăți. Furia mă cuprinse dintr-odată, obstrucționându-mi căile respiratorii, apăsându-mi pe nări ca să nu mai intre aer. Furia era străină și reconfortantă. Cu ochii, i-am urmărit liniile buzelor, deschiderea nărilor, în timp ce vorbea cu tușica Ifeoma și cu verii mei, hrănindu-mi furia în tot acest timp. La sfârșit, mă rugă să-l conduc la mașină.
— Trebuie să merg la masă cu membrii comitetului parohial; am fost invitat la prânz. Dar haide să stai o oră-două cu mine până când mă ocup de curățenia finală la biroul parohial, spuse el.
— Nu.
Se opri și mă fixă cu privirea.
— De ce?
— Nu. Nu vreau.
Stăteam cu spatele la mașina lui. Veni spre mine și se opri în fața mea.
— Kambili, spuse el.
Am vrut să-l rog să-mi pronunțe numele altfel, pentru că nu avea dreptul să-l pronunțe ca până atunci. Nimic n-ar mai trebui să fie la fel, nimic nu mai era la fel. El pleca; acum respiram pe gură.
— Prima dată când m-ai dus la stadion, te-a rugat tușica Ifeoma? am întrebat.
— Își făcea griji pentru tine, că nu poți purta o conversație nici măcar cu copiii din vecini. Dar nu m-a rugat să te duc. Se întinse ca să-mi netezească manșeta cămășii. Eu am vrut să te iau cu mine. Și după aceea am vrut să te iau cu mine în fiecare zi.
M-am aplecat să culeg un fir de iarbă, subțire, ca un ac verde.
— Kambili, spuse el. Uită-te la mine.
Dar nu m-am uitat la el. Mi-am ațintit ochii pe firul de iarbă din palmă, de parcă aș fi ținut în mâini un cod pe care-l puteam descifra dacă mă uitam insistent la el, de parcă asta mi-ar fi putut explica de ce îmi doream să fi spus că nu voise să mă ia cu el în seara aceea, ca să am un motiv să fiu și mai furioasă, să nu mai simt nevoia asta nestăpânită de a plânge întruna.
Se urcă în mașină și porni motorul.
— Voi reveni diseară să te văd.
M-am uitat lung după mașina lui până când dispăru dincolo de panta care ducea spre Bulevardul Ikejiani. Aveam încă privirea pierdută în zare când Amaka veni înspre mine. Își puse mâna ușor pe umărul meu.
— Obiora spune că sigur te-ai culcat cu părintele Amadi sau ceva asemănător. Nu l-am văzut niciodată pe părintele Amadi cu fața atât de luminoasă. Amaka râdea.
Nu știam dacă vorbește serios sau nu. Nu voiam să stărui asupra faptului că-mi părea atât de straniu să discut dacă mă culcasem sau nu cu părintele Amadi.
— Poate când vom fi la facultate vei face propagandă cu mine pentru celibat opțional în preoție, spuse ea. Sau poate păcatul trupesc ar trebui permis din când în când tuturor preoților. Să zicem, o dată pe lună?
— Amaka, te rog, încetează! M-am întors și m-am îndreptat spre verandă.
— Vrei să se lase de preoție? Amaka părea mai serioasă acum.
— Nu se va lăsa niciodată.
Amaka își înclină capul gânditoare și apoi zâmbi.
— Nu se știe niciodată, spuse ea, înainte să intre în camera de zi.
Am copiat adresa părintelui Amadi din Germania de nenumărate ori în caiet. O copiam iar și iar, încercând diferite stiluri de scris, când se întoarse. Îmi luă caietul și-l închise. Am vrut să-i spun „Îmi va fi dor de tine”, dar în loc de asta am spus „Îți voi scrie”.
— Îți voi scrie eu primul, spuse el.
Nu mi-am dat seama că-mi curgeau lacrimi pe obraz, până când părintele Amadi se întinse și mi le șterse trecându-și palma deschisă peste fața mea. Apoi mă cuprinse în brațe și mă ținu așa o vreme.
•
Tușica Ifeoma îl invită pe părintele Amadi la masa de seară și mâncarăm cu toții orez și fasole la masa din sufragerie. Știam că toată lumea râde, că vorbesc cu toții despre stadion și alte amintiri, dar nu simțeam că aș fi implicată. Eram preocupată să încui bine părticele din mine, pentru că nu mai aveam nevoie de ele dacă părintele Amadi nu mai era aici.
N-am dormit bine în noaptea aceea; m-am sucit încontinuu pe toate părțile până când am trezit-o și pe Amaka. Am vrut să-i povestesc visul în care un bărbat mă urmărea pe o cărare pietroasă plină de frunze strivite de allamanda. La început, bărbatul era părintele Amadi, cu sutana fluturându-i la spate, apoi era Papa, în sacul gri, lung până la pământ pe care-l purtase când împărțise cenușă în Miercurea Cenușii. Dar nu i-am spus. Am lăsat-o să mă țină în brațe și să mă aline ca pe un copil mic, până când am adormit din nou. Am fost fericită să mă trezesc, să văd razele dimineții intrând pe fereastră, în fâșii luminoase de culoarea portocalei coapte.
•
Terminasem de împachetat; holul arăta ciudat de mare acum că rafturile de cărți dispăruseră. În camera tușicăi Ifeoma rămăseseră doar câteva lucruri pe podea, de care mai aveam nevoie până când plecam cu toții la Enugu: un sac de orez, o cutie de lapte, o cutie de Bournvita. Celelalte cutii și cufere fuseseră golite sau date de pomană. Când tușica Ifeoma le-a dat niște haine vecinilor, femeia din apartamentul de deasupra îi spuse:
— Mh, de ce nu-mi dai mie rochia aceea albastră pe care o porți la biserică? Oricum, îți vei lua altele în America!
Tușica Ifeoma se încruntă, deranjată. Nu știam sigur dacă o deranjase că femeia îi ceruse rochia sau că adusese America în discuție. Dar nu-i dădu rochia albastră.
Era un iz de nerăbdare ce plutea în aer de acum, de parcă împachetasem totul prea bine și prea repede și trebuia să ne găsim altceva de făcut.
— Avem benzină, haideți la o plimbare cu mașina, ne propuse tușica Ifeoma.
— Un tur de adio prin Nsukka, spuse Amaka, cu un zâmbet silit.
Ne-am urcat cu toții în mașină. Se dezechilibră când tușica Ifeoma viră pe străduța mărginită de Facultatea de inginerie și mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuși în șanț și atunci tușica Ifeoma nu va mai lua toți banii pe care i-i oferise cineva din oraș pe ea. Ne spusese că banii pe care îi ia pe mașină acoperă numai biletul lui Chima, care costa jumătate din prețul unui bilet de adulți.
De când avusesem visul, cu o noapte în urmă, trăiam un sentiment puternic că ceva important se va întâmpla. Părintele Amadi se va întoarce; asta trebuia să se întâmple. Poate că era o greșeală în data de plecare. Poate că-și amânase călătoria. Așa că, în timp ce tușica Ifeoma conducea, mă uitam la mașinile de pe drum, căutându-l pe părintele Amadi, căutând cu privirea mica Toyota de culoare pastelată.
Tușica Ifeoma se opri la poalele dealului Odim și spuse:
— Haideți să urcăm în vârf.
M-a luat prin surprindere. Nu eram sigură dacă tușica Ifeoma plănuise de la început să ne pună să urcăm pe deal; părea un impuls de moment. Obiora propuse să facem un picnic sus pe deal și tușica Ifeoma spuse că e o idee bună. Ne-am dus în oraș și am cumpărat moi-moi și sticle de Ribena de la Magazinul Oriental și ne-am întors pe deal. Urcarea era ușoară, pentru că erau multe cărări șerpuitoare. În aer era un miros proaspăt și, din când în când, un pârâit în iarba înaltă care mărginea cărarea.
— Cosașii scot sunetul ăsta cu aripile, spuse Obiora. Se opri lângă un mușuroi uriaș de furnici, cu cute ce brăzdau lutul roșu, de parcă erau decorate intenționat.
— Amaka, ar trebui să pictezi ceva de genul ăsta, spuse el. Dar Amaka nu răspunse; în loc de asta, începu să alerge în susul dealului. Chima fugi după ea. Jaja se luă după ei. Tușica Ifeoma se uită la mine.
— Ce mai aștepți? întrebă ea, în timp ce-și ridica șalul, aproape mai sus de genunchi, și fugi după Jaja. Am luat-o și eu din loc, simțind vântul bătându-mi pe lângă urechi. Alergatul mă făcu să mă gândesc la părintele Amadi, îmi aminti de felul în care ochii lui adăstaseră pe picioarele mele goale. Am trecut de tușica Ifeoma, de Jaja și Chima și am ajuns în vârful dealului cam în același timp cu Amaka.
— Hei! spuse ea uitându-se la mine. Ar trebui să te faci sprinter. Se aruncă în iarbă, gâfâind. M-am așezat lângă ea și am dat jos un păianjen mic care se așezase pe piciorul meu. Tușica Ifeoma se oprise din alergat înainte să ajungă în vârful dealului.
— Nne, îmi spuse. Îți voi găsi un antrenor, să știi că se fac bani serioși din atletism.
Am râs. Îmi părea atât de ușor acum să râd. Atâtea lucruri îmi păreau simple acum. Și Jaja râdea, și Amaka, și stăteam cu toții în iarbă, așteptând ca Obiora să ajungă în vârf. Urcă încet, ținând în mâini ceva ce se dovedi a fi un cosaș.
— E atât de puternic, spuse el. Îi simt tensiunea din aripi. Își întinse palma și privi cosașul zburând mai departe.
Am dus mâncarea în clădirea în ruine ascunsă pe partea cealaltă a dealului. Se prea poate să fi fost o magazie odată, dar acoperișul și ușile fuseseră aruncate în aer în timpul războiului civil, cu mulți ani în urmă, și rămăsese așa. Arăta lugubru și nu voiam să mănânc acolo, cu toate că Obiora spuse că oamenii întindeau rogojini pe dușumelele carbonizate și făceau picnicuri tot timpul. Examina mesajele scrijelite pe pereții clădirii și pe unele le citea cu voce tare. „Obinna o va iubi veșnic pe Nnenna”, „Emeka și Unoma au făcut-o aici”, „O singură iubire, Chimsimdi și Obi”.
Am răsuflat ușurată când tușica Ifeoma spuse că mâncăm afară pe iarbă, pentru că nu aveam rogojină. În timp ce mâneam moi-moi și beam Ribena, am văzut o mașină micuță târându-se la poalele dealului. Am încercat să mă concentrez, să văd ce e înăuntru, cu toate că era prea departe. Forma capului semăna destul de bine cu cea a părintelui Amadi. Am mâncat repede, m-am șters la gură și mi-am netezit părul. Nu voiam să arăt neîngrijit când apare.
Chima vru să alergăm în jos pe partea cealaltă a dealului, care nu avea atâtea cărări, dar tușica Ifeoma spuse că e prea abrupt. Așa că se așeză și se târî pe fund în jos pe deal. Tușica Ifeoma strigă:
— Vei spăla pantalonii scurți cu mânuțele tale, ai auzit?
Știam că, altă dată, l-ar fi certat mai mult și probabil l-ar fi făcut să înceteze. Am stat cu toții și ne-am uitat la el cum alunecă în jos pe deal, iar vântul iute făcu să ne curgă ochii. Soarele se înroșise și stătea să apună când tușica Ifeoma ne spuse că trebuie să plecăm, în timp ce ne târâm picioarele în josul dealului, am încetat să mai sper că va veni părintele Amadi.
Eram cu toții în camera de zi, jucând cărți, când sună telefonul în seara aceea.
— Amaka, te rog, răspunde, spuse tușica Ifeoma, deși ea era cel mai aproape de ușă.
— Pun pariu că e pentru tine, mamă, spuse Amaka, concentrată la cărțile ei. O fi vreunul din oamenii ăia care vor să le dai farfuriile și oalele, și chiar și chiloții de pe noi.
Tușica Ifeoma se ridică râzând și se grăbi să răspundă. Televizorul era stins și eram cu toții absorbiți de cărțile noastre în liniște, așa că am auzit-o limpede strigând-o pe tușica Ifeoma. Un strigăt scurt, sugrumat. O fracțiune de secundă, m-am rugat ca ambasada americană să-i fi revocat viza, înainte să mă reculeg și să-L rog pe Dumnezeu să nu-mi asculte rugăciunea. Am fugit cu toții în cameră.
— Hei, Chi m o! nwunye m! Hei! Tușica Ifeoma stătea lângă masă, cu mâna liberă pe frunte, așa cum fac oamenii când sunt în stare de șoc. Ce se întâmplase cu mama? Ținea telefonul întins; știam că vrea să i-l dea lui Jaja, dar eram mai aproape și l-am luat eu. Îmi tremura mâna atât de tare că receptorul îmi sări de la ureche la tâmplă.
Vocea joasă a mamei plutea pe linia telefonică și tremurul mâinilor mi s-a calmat.
— Kambili, e vorba de tatăl vostru. M-au sunat de la fabrică, l-au găsit mort în birou.
Am apăsat telefonul mai tare de ureche.
— Ce-i?
— E vorba de tatăl vostru. M-au sunat de la fabrică, l-au găsit întins, mort în birou. Vocea mamei suna ca o înregistrare. Mi-o imaginam spunându-i același lucru lui Jaja, pe exact același ton. Urechile mi se umplură de lichid. Cu toate că o auzisem bine, auzisem că fusese găsit mort în birou, am întrebat:
— A primit o scrisoare-bombă? A fost o scrisoare-bombă?
Jaja luă telefonul. Tușica Ifeoma mă conduse spre pat. M-am așezat și am fixat cu privirea punga de orez sprijinită de peretele din dormitor și știam că îmi voi aminti mereu sacul acela de orez, cu țesătura maronie de iută, cuvintele ADADA LONG GRAIN scrise pe el, felul în care se aplecase spre perete, lângă masă. Nu luasem niciodată în considerare posibilitatea ca Papa să moară, nu mă gândisem niciodată că ar putea muri. El era altfel decât Ade Coker, altfel decât alți oameni pe care îi omorâseră. Îmi păruse mereu nemuritor.
•
Am stat cu Jaja în camera noastră de zi cu ochii ațintiți pe locul unde fuseseră etajera și figurinele cu balerine. Mama era sus, împachetând lucrurile lui Papa. Fusesem sus să-i dau o mână de ajutor și am văzut-o îngenuncheată pe covorul de pluș, cu pijamalele lui roșii lipite de obraz. Nu s-a uitat în sus când am intrat; mi-a spus doar:
— Du-te, nne, du-te și stai cu Jaja, iar mătasea îi înăbușea vocea.
Afară, ploaia cădea în valuri oblice, lovind geamurile închise într-un ritm furios. Dădea jos fructe de acaju și mango din copaci și începuseră să putrezească pe pământul umed, răspândind mirosul acela dulce-acrișor.
Porțile erau încuiate. Mama îi spusese lui Adamu să nu deschidă porțile tuturor celor care voiau să se înghesuie la mgbalu, să-și exprime condoleanțele. Chiar și membri din umunna noastră, care veniseră de la Abba, fură refuzați. Adamu spuse că nu mai văzuse așa ceva, să nu-i lași să intre pe cei care veneau la priveghi. Dar mama îi spusese că vrem să-l jelim în intimitate și că puteau să dea singuri slujbe pentru odihna sufletului lui Papa. N-o auzisem niciodată pe mama vorbindu-i în felul acesta lui Adamu; nici măcar n-o auzisem vorbindu-i vreodată.
— Doamna a spus că ar trebui să beți niște Bournvitta, spuse Sisi, intrând în camera de zi. Aducea o tavă pe care erau așezate aceleași cești pe care Papa le folosise mereu când luam ceaiul împreună. Puteam simți mirosul de curry și cimbru care i se impregnaseră în haine. Chiar și după ce făcea baie, tot așa mirosea. Din toată casa, Sisi fusese singura care plânsese, cu suspine zgomotoase, care se potoliseră repede în fața liniștii noastre uluite.
M-am întors spre Jaja după ce plecă și am încercat să-i vorbesc din priviri. Dar ochii lui erau goi, ca o fereastră cu oblonul tras.
— Nu vrei să bei niște Bournvitta? am întrebat, într-un târziu.
Dădu din cap că nu.
— Nu din ceștile astea. Se foi pe scaun și adăugă: Trebuia să am grijă de mama. Uită-te cum ține Obiora echilibrul familiei pe umerii lui, iar eu sunt mai mare decât el. Ar fi trebuit să am grijă de mama.
— Dumnezeu știe cel mai bine, am spus. Căile Lui sunt necunoscute. Și m-am gândit cât de mândru ar fi fost Papa că am spus asta și cum ar fi aprobat ceea ce spun.
Jaja râse. Râsul lui suna ca niște pufnituri legate una de alta.
— Sigur că așa face Dumnezeu. Uite ce I-a făcut servitorului său credincios și chiar propriului Său fiu. Dar te-ai gândit vreodată de ce? De ce trebuia să-Și omoare propriul fiu ca să fim noi mântuiți? De ce nu ne-a salvat pur și simplu El?
Mi-am dat jos papucii de casă. Marmura rece de pe jos îmi trăgea căldura din picioare. Voiam să-i spun lui Jaja că ochii mi-erau plini de lacrimi nevărsate, că încă mai ascultam să aud pașii lui Papa pe scări. În mine erau dureros împrăștiate bucăți pe care nu le mai puteam pune niciodată la loc, pentru că locurile în care se potriveau dispăruseră.
În loc de asta am spus:
— St. Agnes va fi plină la slujba de înmormântare a lui Papa.
Jaja nu răspunse.
Telefonul începu să sune. Sună îndelung; cine sunase sigur formase numărul de mai multe ori până când mama răspunse într-un târziu. Veni în camera de zi la puțin timp după aceea. Șalul legat neglijent deasupra pieptului îi atârna în jos, dezvelindu-i semnul de la naștere, un mugur micuț și negru, deasupra sânului stâng.
— S-a făcut o autopsie, spuse ea. S-a găsit otravă în trupul tatălui vostru. Vorbea de parcă otrava era ceva despre care știuserăm cu toții, ceva ce pusesem expres pentru a fi găsit acolo, ca în cărțile pe care le citeam despre oamenii albi care ascundeau ouăle de Paști în grădină ca să fie găsite de copii.
— Otravă? am spus.
Mama își strânse șalul, apoi merse la geam, dădu draperiile la o parte și verifică dacă erau închise obloanele, ca să nu plouă înăuntru. Avea mișcările încete și calme. Când vorbi, o făcu pe o voce la fel de înceată și calmă.
— Am început să-i pun otrava în ceai înainte să vin la Nsukka. Sisi mi-a făcut rost de ea; unchiul ei e un vraci foarte puternic.
Preț de o clipă lungă, tăcută, nu m-am putut gândi la nimic. Aveam mintea goală. Eram goală pe dinăuntru. Apoi m-am gândit la gurile de ceai pe care le sorbeam din ceașca lui Papa, gurile de iubire, la lichidul fierbinte care îi ardea iubirea pe limba mea.
— De ce i-ai pus-o în ceai? am întrebat-o pe mama ridicându-mă. Aveam vocea tare. Aproape că țipam. De ce tocmai în ceai?
Dar mama nu răspunse. Nici măcar când m-am ridicat și am scuturat-o până când Jaja mă smulse cu forța de lângă ea.
•
Ofițerii de poliție veniră cu câteva ore mai târziu. Spuneau că vor să ne pună niște întrebări. Cineva de la Spitalul St. Agnes îi contactase și aveau la ei o copie a raportului de autopsie. Jaja nu așteptă să audă întrebările lor; le spuse că folosise otravă de șoareci, pe care o pusese în ceaiul lui Papa. I-au dat voie să-și schimbe cămașa înainte să-l ridice.