CHIMAMADA NGOZI ADICHIE

HIBISCUS PURPURIU

ZEI SCĂPĂTAȚI

Duminica Floriilor

Totul a început să se destrame când fratele meu, Jaja, nu s-a dus la Sfânta Împărtășanie, iar Papa a azvârlit cu cartea grea de rugăciuni după el în cameră spărgând figurinele de pe etajeră. Tocmai ne întorseserăm de la biserică. Mama a așezat pe masă frunzele proaspete de palmier, stropite cu apă sfințită și apoi s-a dus sus să se schimbe. Mai târziu, avea să împletească frunzele de palmier în formă de cruci încovoiate și să le agațe pe perete lângă fotografia de familie în ramă aurită. Aveau să stea acolo până la următoarea Miercure a Cenușii, când duceam frunzele la biserică, să le ardem pentru cenușă. Papa, purtând un veșmânt lung, gri, ca și restul laicilor, ajuta la împărțirea cenușii în fiecare an. Rândul dinaintea lui avansa cel mai încet, pentru că apăsa tare pe fruntea fiecăruia, cu degetul mare acoperit de cenușă, ca să facă o cruce perfectă, și rostea deslușit fiecare cuvânt din „pământ ești și-n pământ te vei întoarce”.

Papa stătea mereu în strana din față la slujbă, în marginea dinspre culoarul de mijloc, cu mama, Jaja și cu mine alături. Era primul care primea împărtășania. Cei mai mulți nu îngenuncheau să primească Sfânta Împărtășanie în fața altarului de marmură, alături de care se înălța Fecioara Maria, blondă, în mărime naturală, dar Papa, da. Își ținea ochii atât de strâns închiși încât fața i se strângea într-o grimasă și apoi își scotea limba cât putea de tare. După aceea, se așeza înapoi la locul lui și privea cum restul enoriașilor se strângeau la altar, cu palmele împreunate și întinse înainte ca un taler oblic, așa cum îi învățase părintele Benedict. Chiar dacă părintele Benedict era la St. Agnes de șapte ani, oamenii încă făceau referire la el ca la „preotul nostru cel nou”. Poate lucrurile nu ar fi stat astfel dacă el n-ar fi fost alb. Lor încă le părea nou. Fața lui, de culorile laptelui condensat și ale pulpei de copac de Annona muricata, nu se bronzase deloc în căldura înfiorătoare a celor șapte harmattane nigeriene{1}. Iar nasul lui britanic era încă la fel de subțire și de ascuțit cum fusese dintotdeauna, același nas pentru care îmi făcusem griji că nu primește suficient aer când venise prima dată la Enugu. Părintele Benedict schimbase lucrurile în parohie, cum ar fi recitarea „Crezului” și a rugăciunii „Împărate Ceresc” numai în latină; în limba igbo nu era acceptabil. Bătutul din palme trebuia și el redus la minimum, ca să nu fie compromisă solemnitatea slujbei. Dar permitea totuși pricesne în igbo; le numea cântece băștinașe, și când spunea „băștinașe” buzele lui drepte se subțiau în jos, formând un „U” întors. În timpul predicilor, părintele Benedict de obicei se referea la papă, Papa și Iisus – în această ordine. Îl folosea pe Papa pentru a-și ilustra predicile.

— Când lăsăm lumina noastră să strălucească asupra oamenilor, oglindim Intrarea Triumfătoare a lui Hristos, spusese în acea Duminică a Floriilor. Uitați-vă la fratele nostru Eugene. Ar fi putut alege să fie ca toți ceilalți oameni de seamă din această țară; s-ar fi putut decide să stea acasă și să nu facă nimic după lovitura de stat sau să se pună la adăpost, astfel încât guvernul să nu-i amenințe afacerile. Dar nu, el s-a folosit de publicația Standard să spună adevărul, chiar dacă aceasta a însemnat ca ziarul să-și piardă publicitatea. Fratele Eugene a vorbit în numele libertății. Câți dintre noi s-au ridicat să apere adevărul? Câți dintre noi au oglindit ei înșiși această Intrare Triumfătoare?

Congregația rostea „Da” sau „Domnul să-l binecuvânteze” sau „Amin”, dar nu prea tare, ca să nu sune ca în bisericile penticostale răsărite precum ciupercile după ploaie; apoi ascultau atent, în liniște. Chiar și bebelușii se opreau din plâns, ca și cum ar fi ascultat și ei. În alte duminici, congregația asculta atent, chiar și atunci când părintele Benedict vorbea despre lucruri pe care le știau deja cu toții, despre Papa, care făcuse cele mai mari donații pentru contribuția anuală către papă și către St. Vincent de Paul. Sau despre Papa care plătise vinul de împărtășanie și noile cuptoare de la mănăstire, unde măicuțele coceau anafura, și aripa nouă a Spitalului St. Agnes căruia părintele Benedict îi acorda o deosebită atenție. Iar eu stăteam cu genunchii strânși, lângă Jaja, încercând din răsputeri să-mi mențin inexpresivitatea, ca să-mi ascund mândria, pentru că Papa spunea că modestia e foarte importantă.

Papa însuși avea o față lipsită de expresie când îl priveam, aceeași atitudine pe care o avea în poza pe care i-o făcuseră pentru reportajul despre viața lui după ce Amnesty World îi oferise Premiul pentru drepturile omului. A fost singura dată când se lăsase prezentat în ziar. Editorialistul său, Ade Coker, insistase, spunând că Papa merita acest lucru, că era prea modest. Mi-a spus mama, și apoi Jaja; Papa nu ne spunea asemenea lucruri. Își păstra acea figură inexpresivă până când părintele Benedict încheia predica și venea vremea pentru împărtășanie. După ce lua împărtășania, Papa se așeza înapoi în strană și-i privea pe membrii congregației pășind spre altar, și, după slujbă, îi dădea de știre părintelui Benedict, cu îngrijorare, dacă cineva lipsise de la împărtășanie două duminici la rând. Îl îndemna mereu pe părintele Benedict să viziteze persoana respectivă și s-o aducă înapoi în sânul Bisericii; nimic, în afara păcatului de moarte, nu putea ține pe cineva departe de împărtășanie două duminici la rând.

Așadar, atunci când nu l-a văzut pe Jaja mergând la altar să se împărtășească – în acea Duminică a Floriilor când s-a schimbat totul – când am ajuns acasă, Papa își trânti pe masă cartea de rugăciuni legată în piele, cu panglicile roșii și verzi ieșite în afară. Masa din sufragerie era de sticlă, sticlă groasă. Se zgâlțâi, și frunzele de palmier de pe ea se scuturară.

— Jaja, nu te-ai dus la împărtășanie, spuse Papa încet, pe un ton aproape întrebător.

Jaja fixă cu privirea cartea de rugăciuni de pe masă, ca și cum i s-ar fi adresat ei:

— Îmi miroase gura urât de la napolitană.

M-am uitat uluită la Jaja. Căzuse în cap? Tata insista să o numim azimă, pentru că „azimă” era un termen care surprindea esența, sfințenia trupului lui Hristos. „Napolitană” era prea secular, napolitanele se făceau în fabricile lui Papa – napolitană cu ciocolată, napolitană cu banane, asta cumpărau oamenii, să le dea copiilor un desert mai gustos decât biscuiții.

— Iar preotul îmi tot atinge gura și mi se face greață, spuse Jaja.

Știa că mă uit la el, că ochii mei șocați îl implorau să-și pună lacăt la gură, dar nu se uită la mine.

— Este trupul Mântuitorului nostru. Vocea lui Papa era gravă, foarte gravă. Fața îi era umflată deja, cu erupții de coșuri cu puroi pe fiecare milimetru, și părea să se umfle și mai tare.

— Nu poți să nu mai primești trupul Domnului. Știi că asta e totuna cu moartea.

— Atunci am să mor.

Frica adâncise culoarea ochilor lui Jaja până spre negru smolit, dar acum îl privea pe Papa drept în față.

— Atunci am să mor, Papa.

Papa își roti rapid privirea prin cameră, ca și cum ar fi căutat dovezi că ceva căzuse din tavan, ceva ce nu-și imaginase niciodată că ar fi putut să cadă de acolo. Luă cartea de rugăciuni și o azvârli spre Jaja. Îl rată de departe, dar lovi etajera de sticlă pe care mama o lustruia tot timpul. Raftul de sus se sparse, figurinele de ceramică bej înfățișând balerine minuscule fură măturate și căzură pe podeaua tare în diverse poziții contorsionate, iar cartea ateriză și ea după ele. Sau, mai bine zis, ateriză peste cioburile rămase din ele. Zăcea acolo, cartea imensă de rugăciuni cu coperte din piele, cu toate rugăciunile din cele trei cicluri ale anului bisericesc.

Jaja nu se mișcă. Papa se legăna de pe un picior pe altul. Eu stăteam în picioare, lângă ușă, privindu-i. Ventilatorul din tavan se învârtea întruna, și becurile prinse de el se ciocneau unul de altul, vibrând sonor. Apoi intră mama, cu papucii ei de gumă plescăindu-i în picioare „fleoșc-fleoșc” pe pardoseala de marmură. Își schimbase fusta tradițională cu paiete, de duminică, și bluza cu mâneci bufante. Acum avea un șal viu colorat, simplu, legat lejer în jurul taliei și același tricou alb pe care îl purta o dată la două zile. Era o amintire dintr-un pelerinaj la care participaseră ea și cu Papa; cuvintele imprimate „DUMNEZEU ESTE IUBIRE” alunecau peste pieptul ei lăsat. Se uită la figurinele sparte de pe jos, apoi îngenunche și începu să le adune cu mâinile goale.

Liniștea era tulburată doar de hârâitul ritmat al ventilatorului din tavan, ce sfâșia aerul altminteri neclintit. Cu toate că sufrageria noastră spațioasă se deschidea într-o și mai spațioasă cameră de zi, simțeam că mă sufoc. Pereții albi cu fotografiile înrămate ale bunicului se îngustau, năruindu-se peste mine. Chiar și masa de sticlă din sufragerie se mișca înspre mine.

— Nne, ngwa. Du-te și schimbă-te, îmi spuse mama, speriindu-mă, cu toate că vorbele ei în igbo fuseseră calme și liniștitoare. În aceeași frază, fără să facă pauză, îi spuse lui Papa: Ți se răcește ceaiul, iar lui Jaja: Hai să mă ajuți, biko!

Papa se așeză la masă și-și turnă ceai din serviciul de porțelan cu flori rozalii pe margine. Așteptam să ne spună mie și lui Jaja să luăm o înghițitură, așa cum făcea de fiecare dată. O gură de iubire, îi spunea el, pentru că împărțeai micile lucruri pe care le iubeai cu oamenii pe care îi îndrăgeai. „Ia o gură de iubire”, spunea, iar Jaja era primul. Apoi, prindeam ceșcuța cu ambele mâini și o duceam la buze. O înghițitură. Ceaiul era întotdeauna prea fierbinte, îmi ardea limba de fiecare dată, și dacă la prânz aveam ceva piperat, limba arsă mă durea. Dar nu conta, pentru că știam că, atunci când ceaiul mă ardea la limbă, îmi transfera dragostea fierbinte a lui Papa. Dar Papa nu spuse „Ia o gură de iubire”; nu spuse nimic, în timp ce îl priveam ridicându-și ceașca la gură.

Jaja îngenunche lângă mama, netezi revista bisericească, o făcu făraș și puse pe ea bucata de ceramică ciobită.

— Ai grijă, mamă, să nu te tai la mână în cioburile alea, spuse el.

M-am tras de o șuviță de păr de sub eșarfa neagră de biserică, să mă conving că nu visez. De ce se purtau așa de normal, ca și cum nu știau ce tocmai se întâmplase? Și de ce își bea Papa liniștit ceaiul, ca și cum Jaja nu-i întorsese vorbele mai înainte cu câteva clipe? Încet, m-am întors și m-am dus sus să mă schimb de rochia mea roșie de duminică.

Am stat o vreme la fereastra din dormitor după ce m-am schimbat; copacul de acaju era atât de aproape încât puteam ajunge să smulg o frunză dacă n-ar fi fost plasa argintie de țânțari. Fructele galbene în formă de clopoței atârnau leneș, atrăgând albine ce bâzâiau lovindu-se de plasa de la fereastră. L-am auzit pe Papa urcând în camera lui pentru siesta de după-amiază. Mi-am închis ochii și am stat nemișcată, așteptând să-l cheme pe Jaja, să-l aud pe Jaja mergând la el în cameră. Dar, după câteva minute lungi de liniște, mi-am deschis ochii și m-am sprijinit cu fruntea în jaluzelele de la geam ca să mă uit afară. Curtea noastră era destul de largă cât să încapă o sută de oameni care să danseze atilogu{2}, destul de spațioasă ca fiecare dansator să facă tumbele obișnuite și să aterizeze pe umerii următorului dansator. Zidurile împrejmuitoare, acoperite deasupra de fire electrice încolăcite, erau atât de înalte încât nu vedeam mașinile trecând pe strada noastră. Era la începutul anotimpului ploios, și arbuștii de frangipan plantați lângă zid deja umpleau curtea cu mireasma dulceagă a florilor. Un rând de flori purpurii de bougainvillea, tăiate fin și drept ca o masă de bufet, despărțea pomii noduroși de șosea. Mai aproape de casă, tufe tremurătoare de hibiscus se întindeau și se atingeau unele de altele ca și cum ar fi făcut schimb de petale. Plantele purpurii începuseră să scoată muguri somnoroși, dar majoritatea florilor erau pe tufele roșii. Hibiscușii aceia roșii păreau să înflorească incredibil de repede, cu toate că mama îi tăia des ca să împodobească altarul bisericii, iar trecătorii care mergeau înspre mașinile lor parcate lângă trotuar le rupeau la fel de frecvent.

Majoritatea celor care rupeau florile erau membri ai grupului de rugăciune al mamei; o femeie își prinsese odată una după ureche – o văzusem clar de la geam. Și chiar și agenții guvernamentali, doi bărbați în jachete negre, care veniseră mai demult, smulseseră flori din tufa de hibiscus când ieșiseră. Veniseră într-o mașină de teren cu plăcuțe ale Guvernului Federal și parcaseră aproape de tufele de hibiscus. Nu stătuseră mult. Mai târziu, Jaja mi-a spus că veniseră să-l mituiască pe Papa și că îi auzise spunând că mașina lor era plină de dolari. Nu eram sigură dacă Jaja auzise corect. Dar chiar și acum mă mai gândeam la asta din când în când. Îmi imaginam mașina plină de teancuri peste teancuri de bani străini, întrebându-mă dacă puseseră banii în mai multe cutii de carton sau într-o singură cutie uriașă, de mărimea celei în care ne fusese livrat frigiderul.

•

Eram încă la fereastră când mama intră la mine în cameră. În fiecare duminică înainte de prânz, între a-i spune lui Sisi să pună mai mult ulei de palmier în supă și mai puțin curry în orezul de nucă de cocos, și în timp ce Papa își făcea siesta, mama îmi împletea părul în codițe. Se așeza pe un fotoliu lângă ușa de la bucătărie, iar eu stăteam jos, cu capul așezat în poala ei. Cu toate că bucătăria era aerisită, cu geamurile mereu deschise, părul meu reușea totuși să absoarbă toate condimentele, și la sfârșit, când îmi duceam o șuviță împletită la nas, mirosea invariabil a supă de egusi{3} sau a utazi{4}, sau a curry. Dar mama nu veni la mine în cameră cu plasa plină de piepteni și uleiuri de păr să mă roage să cobor. În loc de asta, spuse:

— E gata prânzul, nne.

Am vrut să-i spun că-mi pare rău că Papa îi spărsese figurinele, dar cuvintele care ieșiră în loc de asta fură:

— Îmi pare rău că s-au spart figurinele tale, mamă.

Încuviință repede, apoi dădu din cap să arate că figurinele nu aveau nicio importanță. Aveau, totuși, importanță. Cu ani în urmă, înainte să înțeleg, mă întrebam mereu de ce le lustruia de fiecare dată după ce auzeam zgomote din camera lor, ca și cum ceva ar fi fost izbit de ușă. Papucii ei de gumă nu făceau niciun zgomot pe scări, dar știam că s-a dus jos când auzeam ușa de la sufragerie deschizându-se. Mă duceam jos și-o vedeam stând lângă etajeră, cu un șervet de bucătărie înmuiat în apă cu săpun. Stătea cel puțin un sfert de oră la fiecare figurină ce înfățișa câte o balerină. Nu i-am zărit niciodată lacrimi pe față. Ultima dată, abia cu vreo două săptămâni în urmă, când ochiul ei umflat era încă negru-vinețiu ca un avocado copt prea tare, le aranjase altfel după ce le lustruise.

— Îți voi împleti părul după masă, spuse, întorcându-se să iasă.

— Da, mamă.

Am urmat-o jos. Șchiopăta ușor, ca și cum un picior i-ar fi fost mai scurt decât celălalt, mers ce-o făcea să pară chiar mai scundă decât era. Scările noastre se arcuiau elegant în formă de „S” și aproape ajunsesem jos când l-am văzut pe Jaja stând pe coridor. De obicei, mergea în camera lui ca să citească înainte de prânz, dar azi nu urcase; stătuse tot timpul în bucătărie, cu mama și Sisi.

— Ke kwanu? am întrebat, cu toate că nu era nevoie să-l întreb cum se simte. Era destul să mă uit la el. Fața lui de adolescent de șaptesprezece ani făcuse cute; i se încrucișau pe frunte și în fiecare linie se cuibărise o încordare întunecată. M-am întins spre el și i-am strâns mâna în treacăt înainte să intrăm în sufragerie. Papa și mama se așezaseră deja, iar Papa se spăla pe mâini în castronul cu apă pe care Sisi i-l ținea în față. Așteptă până când Jaja și cu mine ne așezarăm pe partea cealaltă și începu rugăciunea. Timp de douăzeci de minute, îl rugă pe Domnul să binecuvânteze mâncarea. După aceea, intonă câteva rugăciuni din „Binecuvântată Fecioară” în timp ce noi răspundeam „Roagă-te pentru noi”. Rugăciunea lui preferată era „Doamna noastră, scut al poporului nigerian”. El singur o inventase.

— Dacă oamenii ar rosti-o în fiecare zi, ne spunea, Nigeria nu s-ar mai clătina ca un om puternic pe picioroangele prea subțiri ale unui copil.

La prânz aveam fufu{5} și supă de onugbu{6}. Fufu era fină și pufoasă. Sisi o gătea bine; pisa cartofii dulci cu putere, adăugând stropi de apă în mojar, iar obrajii i se contractau odată cu puf-puf-puf-ul pistilului. Supa era groasă, cu bucăți de carne fiartă de vită și de pește uscat și cu frunze de onugbu de un verde-închis. Mâncam în tăcere. Îmi făceam din pasta de fufu biluțe cu degetele, le înmuiam în supă, asigurându-mă că prind și bucățele de pește, și apoi le duceam la gură. Eram sigură că supa e bună, dar nu reușeam nicicum să-i simt gustul. Limba îmi era ca de hârtie.

— Dă-mi sarea, te rog, spuse Papa.

Ne-am întins cu toții după sare în același timp. Eu și cu Jaja am atins solnița de cristal, iar degetele mele le-au atins ușor pe ale lui, apoi i-a dat drumul. I-am dat-o lui Papa. Liniștea părea să se întindă la nesfârșit.

— Au adus sucul de acaju azi după-masă. Are gust bun. Sunt sigură că se va vinde, spuse mama într-un târziu.

— Spune-i fetei să-l aducă, zise Papa.

Mama trase de clopoțelul care atârna de un fir transparent din tavan, deasupra mesei, și Sisi apăru.

— Da, doamnă?

— Adu două sticle din băutura luată de la fabrică.

— Da, doamnă.

Îmi doream ca Sisi să fi spus „Ce sticle, doamnă?” sau „Unde sunt, doamnă?”, orice le-ar fi putut determina pe ea și pe mama să continue discuția, să mascheze mișcările nervoase ale lui Jaja, care își tot frământa pasta de fufu. Sisi se înapoie îndată și puse sticlele lângă Papa. Aveau aceleași etichete lipsite de culoare ca toate celelalte lucruri produse în fabricile lui Papa – turtele și biscuiții cu cremă, și sucul la sticlă, și chips-urile de banane. Papa turnă tuturor din sucul galben. M-am întins repede după pahar și am sorbit din el. Avea gust apos. Am vrut să par entuziasmată; poate că, dacă aș fi spus cât e de bun, Papa ar fi uitat că nu-l pedepsise încă pe Jaja.

— E foarte bun, Papa, am spus.

Papa îl plimbă prin gură, între obrajii umflați.

— Da, da.

— Are gust de acaju proaspăt, spuse mama.

„Te rog zi ceva”, voiam să-i spun lui Jaja. Ar fi trebuit să zică ceva acum, să participe la conversație, să laude noul produs al lui Papa. Întotdeauna făceam asta, de câte ori vreun angajat de la fabricile lui ne aducea o mostră de produs.

— Seamănă cu vinul alb, adăugă mama. Era agitată, după cum puteam vedea, nu din cauză că un fruct proaspăt de acaju nu semăna deloc la gust cu vinul alb, ci pentru că vocea ei era mai gravă decât de obicei. Vin alb, spuse mama din nou, închizându-și ochii să savureze gustul mai bine. Vin alb fructat.

— Da, am spus eu. O bilă de fufu îmi alunecă dintre degete și căzu în supă.

Papa se uita fix la Jaja:

— Jaja, n-ai băut împreună cu noi, gbo? Ți-ai înghițit limba? întrebă el numai în igbo. Un semn rău. Abia dacă știa să vorbească igbo, și, cu toate că Jaja și cu mine vorbeam acasă cu mama, lui nu-i plăcea să vorbim igbo în public. Trebuia să vorbim civilizat în public, ne spunea; trebuia să vorbim în engleză. Sora lui Papa, tușica Ifeoma, ne spusese odată că Papa era un produs mult prea colonial. Spusese asta despre Papa într-un fel blând, împăciuitor, ca și cum n-ar fi fost vina lui Papa, ca și cum ai auzi pe cineva vorbind pe limba păsărească și ai spune că i se trage de la o boală gravă de malarie.

— Nu ai nimic de spus, gbo, Jaja? întrebă Papa din nou.

— Mba, mi-am înghițit limba, răspunse Jaja.

— Poftim? O umbră întunecă privirea lui Papa, o umbră pe care o zărisem în ochii lui Jaja. Frică. Părăsise ochii lui Jaja și intrase în ai lui Papa.

— Nu am nimic de spus, zise Jaja.

— Sucul e bun, începu mama.

Jaja își împinse scaunul îndărăt.

— Mulțumesc, Doamne. Mulțumesc, Papa. Mulțumesc, mama.

M-am întors să-l privesc. Cel puțin mulțumise așa cum se cuvine, așa cum făceam de fiecare dată după masă. Dar în același timp făcea ce nu făcuse niciodată: pleca înainte ca Papa să spună rugăciunea de după masă.

— Jaja! spuse Papa. Umbra creștea, învăluind albul ochilor lui Papa. Jaja ieși din sufragerie cu farfuria în mână. Papa făcu un gest să se ridice, apoi se prăbuși înapoi în scaun. Obrajii îi atârnau, ca ai unui buldog.

M-am întins spre pahar și mi-am fixat privirea pe sucul galben apos, ca urina. L-am turnat pe tot pe gât, dintr-o singură înghițitură. Nu știam ce altceva să fac. Asta nu se mai întâmplase niciodată până acum. Niciodată. Zidurile curții aveau să se prăbușească – eram sigură – și aveau să strivească arbuștii de frangipan. Cerul avea să se năruiască peste noi. Covoarele persane de pe plăcile de marmură lucioasă aveau să intre la apă. Ceva avea să se întâmple. Dar singurul lucru care s-a întâmplat a fost să mă înec. Trupul mi se scutură de la tuse. Papa și mama veniră repede. Papa mă bătea pe spate, în timp ce mama îmi freca umerii, spunându-mi întruna: „0 zugo, nu mai tuși”.

În seara aceea, am stat în pat și nu am luat cina cu familia. Am căpătat o tuse, și obrajii îmi ardeau palmele. Mii de monștri jucau un joc dureros în capul meu, dar în loc de minge aveau o carte de rugăciuni cu coperte de piele, pe care o aruncau de la unii la alții. Papa a venit la mine în cameră; salteaua s-a lăsat când s-a așezat să mă mângâie pe față și m-a întrebat dacă mai voiam și altceva. Mama îmi făcea deja ofe nsala{7}. I-am spus că nu și am stat în liniște, cu mâinile într-ale lui, multă vreme. Respirația lui Papa era întotdeauna zgomotoasă, dar acum sufla greu de parcă rămânea fără aer și mă întrebam la ce se gândește, dacă aleargă cumva în gând, ca să scape de ceva. Nu-l priveam în față, pentru că nu voiam să văd erupția care i se întinsese peste tot, atât de multe puncte și atât de egal întinse, că-i făceau fața să pară umflată.

Mai târziu, mama îmi aduse niște ofe nsala, dar supa aromată îmi făcu greață. După ce am vomitat în baie, am întrebat-o pe mama unde e Jaja. Nu venise să mă vadă deloc după prânz.

— La el în cameră. N-a coborât la cină. Îmi mângâia părul împletit în codițe; îi plăcea să facă asta – să urmărească felul în care șuvițele de păr din diferite părți ale scalpului se adunau și stăteau prinse la un loc. Avea să mi-l împletească pe tot până săptămâna viitoare. Părul meu era prea des; se aduna la loc de fiecare dată, într-o claie ori de câte ori treceai un pieptene prin el. Dacă ar fi încercat să-l pieptene, acum n-ar fi făcut decât să înfurie monștrii deja prezenți în capul meu.

— Ai de gând să înlocuiești figurinele? am întrebat. Simțeam mirosul deodorantului ei cu bilă de la subsuoară. Fața ei cafenie, perfectă, cu excepția cicatricei proaspete de pe frunte, nu spunea nimic.

— Kpa, spuse. Nu le voi înlocui.

Poate mama își dăduse seama că nu-i mai trebuie figurinele; că, atunci când Papa aruncase cartea de rugăciuni către Jaja, nu numai figurinele se prăbușiseră, ci totul. Abia acum îmi dădeam seama; abia acum îmi dădeam voie să mă gândesc la asta.

Am stat întinsă în pat după ce mama plecă și mi-am lăsat mintea să scormonească trecutul – anii în care Jaja, mama și cu mine vorbeam mai mult cu sufletul decât cu buzele. Până la Nsukka. Cu Nsukka a început totul. Grădinița tușicăi Ifeoma de lângă veranda apartamentului ei din Nsukka a început să rupă tăcerea. Sfidarea lui Jaja îmi părea acum ca hibiscusul experimental purpuriu al tușicăi Ifeoma: rar, parfumat cu nuanțe de libertate, o altfel de libertate decât cea scandată de mulțimile cu frunze verzi în mâini, în Piața Guvernului, după lovitura de stat. O libertate de a fi, de a face.

Dar amintirile mele nu au început de la Nsukka. Au început înainte de asta, când toți hibiscușii din curtea din față erau de un uluitor roșu aprins.