Fizica modernă desfiinţează hazardul? In virtutea concepţiei holografice asupra lumii, evenimentele întâmplătoare, ca şi coincidenţele semnificative de care vorbeşte Jung devin comprehensibile, obţin un sens, pierzând statutul de "întâmplător", deoarece se petrec într-un univers holologic în care orice parte exprimă întregul şi este dependentă de acesta. In spatele apariţiilor întâmplătoare se află "simetrii fundamentale", legităţi fizice ineluctabile. Hazardul, ridicat în evoluţie la rang de Demiurg de către Monod şi neodarwinişti, îşi pierde prin fizica modernă vechea învestitură. Vom observa că bunul simt a anticipat de asemenea aceste argumente ale fizicii moderne în modul de a explica evoluţia biologică.
Din datele de mai sus observăm că fizica modernă aduce în câmpul cunoaşterii elemente complet noi, total diferite de cele ale fizicii clasice. S-ar putea spune însă că întreaga "suprastructură" gândirea ştiinţifică actuală aplicată la celelalte domenii ale cunoaşterii – biologie, artă, filosofie, religie etc. Are ca fundament fizica clasică a secolului XIX şi nu pe cea cuantică dezvoltată în secolul XX. Din acest motiv atitudinea noastră faţă de biologie, de medicină, de religie, gândirea noastră politică, cu consecinţe în planul trăirii imediate sunt motivate de o concepţie depăşită de un secol în ştiinţă. Este ciudat cum de aceste adevăruri extrem de simple, strigător de simple, nu îşi dau seama decât puţini purtători de cuvânt ai domeniilor menţionate. Să ne aşteptăm ca abia în secolul XXI să facem un fundament ştiinţei din fizica secolului XX?
Să recapitulăm noţiunile impuse de fizica modernă: existenţa a două universuri paralele dar cu legităţi diferite – universul atomic condiţionat tridimensional şi cel subatomic condiţionat pluridimensional; accesibilitatea simţurilor noastre şi deci a raţiunii numai la lumea tridimensională, impunând concluzia unei cunoaşteri incomplete a realităţii; relativitatea Timpului şi Spaţiului; existenţa principiului incertitudinii la nivelul subatomic; existenta principiului holografic şi al autoconsistenţei care acţionează la nivelul ultim, fundamental al materiei şi în virtutea cărora orice parte din univers, neexistând decât în interacţiune cu celelalte, va suferi influenţa tuturor evenimentelor ce se petrec în întreg. Oare câte dezastre se vor mai produce până când politicienii lumii, ca şi ultimul om, vor înţelege consecinţele implacabile ale acestor legi? Este aşa de greu de priceput de noi azi ceea ce cu multe mii de ani în urmă deja se ştia?
În fine, teoreticieni ai fizicii moderne şi cercetători din domeniul neurofiziologiei emit ipoteza unei conştiinţe cosmice, văzută ca un vast câmp informaţional în care suntem cu toţii cuprinşi.
Acesta este drumul parcurs prin ştiinţă de cunoaşterea umană în ultimul secol, pe care îi considerăm a fi o încununare a raţiunii, un summum al inteligenţei noastre.
Să abordăm acum o cunoaştere ce pare să vină de dincolo de raţiune, din vremuri imemoriale, când omul nu avea la dispoziţie instrumentele ştiinţei moderne, ci numai mintea sa.
RELIGIE ŞI CUNOAŞTERE.
Am analizat până acum posibilităţile de cunoaştere a naturii şi îndeosebi a omului folosindu-ne de instrumentele ştiinţei. Mai rămâne încă un domeniu ce nu poate fi neglijat, dacă avem pretenţia unei abordări cât mai complete a posibilităţilor de cunoaştere, şi anume acela al religiilor.
Definiţie. Conexiunea dintre om şi divinitate, dintre întrebările şi răspunsurile prin care se atribuie o origine revelată, calea jalonată de un întreg sistem de concepte, dogme şi ritualuri este realizată de religie (rădăcina latină religio, religare = a lega). Stabileşte deci o legătură între oameni care nutresc aceleaşi sentimente şi concepţii despre divinitate şi se supun aceloraşi ritualuri.
Obiect. Religia reprezintă nu numai o soluţie ci şi o concepţie despre lume, un instrument de cunoaştere, indiferent dacă o privim ca "revelaţie" sau doar ca o explicaţie de sorginte umană. Şi această explicaţie a lumii, a raporturilor dintre om şi univers este obligatoriu s-o luăm în discuţie alături de conceptele filosofice, argumentele şi ipotezele ştiinţei dacă vrem să fim obiectivi şi deci imparţiali în stabilirea adevărului despre noi.
Istoria doctrinelor revelate. Orice religie are la bază un nucleu doctrinar pe care îl consideră a fi revelat, de origine transcendentă, obţinut pe o altă cale decât aceea a experienţei comune.
Toate religiile au un personaj central, prin care sunt primite aceste revelaţii, intermediar între sursa supremă şi adepţi. Istoria tuturor acestor personaje este prezentată ca desfăşurându-se dincolo e contingenţele comune, fiind plină de miracole. Baza lor o constituie ideea existenţei unei forţe spirituale supreme ca sursă a întregii lumi. Prin respectarea moralei religioase şi a ritualului specific, omul ar trebui să obţină protecţia divină şi accesul în orizonturile eterate ale spiritului pur şi etern.
Sunt fundamentele religiei credibile pentru omul care are astăzi ca sursă de cunoaştere ştiinţa? Să analizăm câteva dintre acestea.
Religiile susţin existenţa unei cunoaşteri revelate prin care s-a ajuns la întreaga lor structură doctrinară. Mai concret, întregul obiect al religiei îl constituie o dimensiune invizibilă pe care o consideră ca fiind primordială şi deci cauzală pentru realitatea concretă. Orice materialist convins, format exclusiv la şcoala ştiinţelor pozitive, tributară fizicii clasice elaborată în secolele precedente, respinge ideea existenţei unei alte lumi în afara celei atestate prin experienţa concretă şi cu mijloace ştiinţifice. Nimic nu există în spirit dacă n-a fost mai întâi în simţuri, s-a spus cândva. Cu alte cuvinte, ar exista doar ceea ce simţurile noastre percep. Să pătrundem în spiritul acestor experimente uzând de informaţiile de care dispunem la ora actuală.
Psihologia modernă admite existenţa a cel puţin două tipuri de cunoaştere. Una este cunoaşterea intelectuală, prin care culegem date, informaţii despre lume, formulăm modele şi emitem în funcţie de acestea judecăţi. Este cunoaşterea ştiinţifică aplicabilă realităţii contingente. Deşi diferită, prin absenţa unei metodologii care să-i confere un gir al rigorii, în aceeaşi categorie se include şi cunoaşterea empirică. Există, în fine, o cunoaştere care ţine de stări superioare ale conştiinţei -experimentate după cum am văzut din cele mai vechi timpuri şi care au purtat denumiri diverse: extaz, extaz mistic, iluminare, revelaţie, experienţă transpersonală, etc.
De studiul acestor stări se ocupă astăzi o ramură nouă a ştiinţelor – psihologia transpersonală. In viziunea sa revelaţia, intuiţia, extazul sunt surse informaţionale neconvenţionale.
După cum vom vedea m continuare prin ilustrarea câtorva exemple, aceste experienţe le-au avut persoane din epoci diferite şi de tradiţii religioase şi culturale diferite: oameni de ştiinţă – fizicieni, medici, filosofi – practicanţi ai tuturor cultelor – creştin, mozaic, islamic, brahmanic – oameni de alte profesii. Aşadar, aşa zisele "experienţe mistice" nu constituie doar apanajul unor creatori de doctrine şi culte ca Buddha, Moise, Isus, Mahomed etc. Este deci o stare transculturală şi transpersonală – transcede şi cultura şi oamenii.
Am mai sesizat deja că este absolut frapantă asemănarea dintre viziunea holistică a realităţii în profunzimea sa descrisă de fizica cuantică şi de către toţi aceia care au avut experienţe transpersonale. Şi aceasta pentru că în ambele ipostaze se transgresează realitatea explicată prin concepte raţionale, logice. Transcend, după cum spuneam, percepţia, proiectând cunoaşterea într-o altă dimensiune a realităţii. De aici a venit şi apropierea multor cercetători îndeosebi din fizica modernă de viziunea religiei şi a misticii orientale. S-au ţinut chiar şi colocvii ale oamenilor de ştiinţă, cu această tematică, aşa cum a fost cel de la Cordoba (1986). În cadrul unei acţiuni UNESCO, mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel au semnat la Veneţia în 7 martie 1986 o Declaraţie în care se spune: "Cunoaşterea ştiinţifică prin propria sa mişcare a ajuns la momentul în care poate începe un dialog cu alte forme de cunoaştere. În acest sens, recunoscându-se diferenţele fundamentale dintre ştiinţă şi tradiţie, noi constatăm nu opoziţia ci complementaritatea lor".
Iată în sinteză conţinutul experienţelor transpersonale vizavi de conceptele religiei: sentimentul de unitate a fiinţei cu Universul; impresia de a se afla în faţa unei prezenţe divine de o excepţională afabilitate cu care se stabileşte un dialog fără să existe o comunicare verbală; trăirea unei imense iubiri care unifică întreaga existenţă; întâlnirea cu entităţi cunoscute sau necunoscute.
"Antologia extazului" Pierre Weil, cercetător în domeniul psihologiei, ne oferă o "Antologie a extazului" (Question de/Albin Michel, Paris, 1989) în care mărturiseşte că dacă el însuşi nu ar fi avut o astfel de experienţă n-ar fi avut "nici convingerea, nici înţelegerea, nici curajul de a-şi risca reputaţia ştiinţifică (este cadru universitar – n.n.) publicând această antologie.". Comentând conţinutul experienţelor transconştiente, spune: "Este vorba (în aceste stări – n.n.) de o excepţională bogăţie, atât ca sursă de cunoaştere şi de înţelepciune cât şi ca sursă a unei imense iubim, îngropată şi refulată în fiecare din noi fără nici o excepţie. Aceste experienţe constituie "probe ale existenţei în noi înşine a unui potenţial de trăire directă a realului fără să treacă prin funcţiile mentale propriu-zise, dincolo de gândire, memorie sau intelect", ne spune mai departe Pierre Weil.
Din mulţimea de experienţe transconştiente culese de P. Weil ne vom opri doar asupra câtorva, ilustrative pentru subiectul discutat.
La începutul secolului nostru, psihiatrul canadian Richard Maurice Bucke publică o monografie în care descrie ceea ce el a numit experienţe de "Conştiinţă cosmică". O vom reda pe aceea trăită de el însuşi: ". Între alte lucruri. Am văzut că Universul nu era compus din materie moartă, ci din contra, este o vie prezenţă; am devenit conştient de existenţa vieţii eterne. Nu era o conştiinţă a propriei eternităţi ci conştiinţa de a poseda în acel moment viaţa eternă. Am văzut că toţi oamenii sunt nemuritori, că ordinea cosmică există într-o asemenea manieră încât, neîndoielnic, toate lucrurile acţionează împreună pentru binele fiecăruia şi al tuturor, că principiul fundamental al lumii, al tuturor lumilor este ceea ce noi numim iubire şi că în final fericirea fiecăruia şi a tuturor este absolut certă. "
Din această experienţă rezultă câteva din conceptele de bază ale religiei creştine, dar nu numai creştine, şi anume ideea de eternitate a fiinţării, ideea de necesitate a înscrierii conduitei umane exclusiv pe linia pozitivă a Binelui, a fraternităţii şi altruismului şi ideea că iubirea este liantul universal al lumii.
Albert Einstein însuşi făcea aprecieri asupra experienţei mistice: "Emoţia cea mai puternică pe care o putem experimenta este cea mistică. Să ştii că există realmente ceea ce ne este impenetrabil, se manifestă în tine însuţi ca înţelepciunea cea mai înaltă şi frumuseţea cea mai strălucită, că facultăţile noastre limitate nu le pot înţelege decât în formele lor cele mai primitive. Această cunoaştere, acest sentiment se află în centrul adevăratei religiozităţi. În acest sens şi numai în acest sens, eu aparţin acelor fiinţe umane profund religioase".
Redăm acum o mărturie a pastorului Jose Ignacio Farah care, prin conţinutul său, ne reaminteşte de cazurile studiate de R. Moody. Aceeaşi informaţie că viaţa pe Terra înseamnă îndeplinirea unei misiuni şi că nimeni nu poate "pleca" înainte de a o încheia.
"La 9 noiembrie, între orele 10 şi 11 ale dimineţii mă pregăteam de moarte. Trei cardiologi. Erau în jurul meu şi-mi supravegheau ultimele clipe. Infirmiera mea particulară, dra. Zeni Mendoca, în genunchi lângă mine, citea litanii din Sfânta Fecioară. Unul din medici plângea.
În timp ce se citeşte Salus Infinnorum, m-am simţit deodată transportat într-o altă lume, în întregime luminoasă şi am resimţit o bucurie indescriptibilă. Mă simţeam fericit, atât de fericit că nu mai vedeam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu. Nu mai simţeam durerea din inimă (aveam un infarct); plângeam de bucurie şi mă simţeam realizat.
Deodată, un bătrân capucin cu o barbă lungă s-a apropiat de mine. S-a aplecat, i-am simţit barba atingându-mi faţa. Întreaga sa persoană emana un parfum necunoscut pe pământ. M-a privit, m-a strâns în braţe şi mi-a zis: «Sunt fratele Leopold, vin să-ţi aduc un mesaj; fratele meu, exilul tău nu s-a sfârşit, tu vei mai trăi încă mult timp pentru a continua opera mea pe pământ, dar vei mai avea încă mult de suferit. Ai încredere şi curaj».
M-a îmbrăţişat din nou şi a dispărut ca şi cum s-ar fi evaporat. În acest moment, am deschis ochii şi am văzut, tristă şi emoţionantă, scena pe care v-am descris-o la început. Mă simţeam foarte trist pentru că voisem să mor.
Am simţit lumina lui Christos în lumina fulgurantă în care mă scăldam. In acelaşi timp am avut impresia că era EI cel care îmi umplea toată fiinţa mea.
La reântoarcerea în realitatea terestră, am avut din nou impresia de vid şi, decepţionat de dura realitate, am zis: «Ce este? De ce plângeţi? Mi-e foame, daţi-mi ceva să mănânc. In jurul meu bucuria a fost generală, dar în mine era o tristeţe care se poate ghici."
Să reţinem îndeosebi din această relatare ideea de exil al omului pe pământ pentru abaterile de la legea divină. O vom comenta în alt context.
O întâmplare din care pare să rezulte o anumită finalitate şi o istorie pentru viaţă, stabilite dincolo de noi ne-a fost relatată de către o pacientă ale cărei date de identitate le-am înregistrat pentru autenticitate. Lucra într-o fabrică şi nu auzise niciodată de R. Moody şi anchetele sale asupra experimentelor situate la graniţa dintre viaţă şi moarte. Într-o zi calcă pe o scândură aşezată deasupra gropii unui lift. Se dezechilibrează şi cade de la o înălţime de mai mulţi metri. Din momentul în care începe căderea nu are decât o singură imagine. Are impresia că se află în faţa unui tub care se lărgeşte treptat la capătul opus. Face eforturi disperate să-l parcurgă spre a ajunge la lumina care se vedea în partea opusă. Ajunge în fine acolo. Se simte proiectată într-un peisaj edenic, asemănător cu imaginea populară despre paradis. Este invadată de o imensă bucurie şi fericire.
Apare şi aici dorinţa de a rămâne, de a nu părăsi lumea bucuriei. Dar imediat aude o voce imperativă: "Ce cauţi aici? Înapoi! Întoarce-te, n-a sosit încă timpul! " Şi atunci, speriată face din nou eforturi de a trece prin acelaşi tub, de astă dată capătul mai îngust fiind opus. Când ajunge dincolo de tub, deschide ochii şi zăreşte mozaicul spitalului în care fusese internată. Reţinem de aici ca elemente comune cu cazurile lui Moody imaginea de tunel dintre cele două tărâmuri sau stări ale conştientei (una de veghe şi o alta superioară care o transcende) şi vocea care anunţă obligaţia întoarcerii pentru a finaliza rosturile care se par a fi anteprogramate.
Găsim că ar fi interesant de reţinut aici şi unele mărturisiri culese de R. Moody de la subiecţii care au trecut prin moarte clinică. Apar aceleaşi impresii de "savoir absolu" şi de atemporalitate de care vorbeau Jung şi D. Bonm. Un subiect: "Aveam senzaţia de cunoaştere a tuturor lucrurilor, de a avea acces la secretele tuturor timpurilor (s.n.), la semnificaţia Universului, a stelelor, lumii, în fine, tot."
Şi mai departe: ". Impresia de savoir absolu (s.n.) a dispărut din clipa în care m-am întors în corpul meu".
În 23 noiembrie 1654, filosoful şi omul de ştiinţă, creatorul primei maşini de calcul, Blaise Pascal, are o trăire extatică pe care o înregistrează şi în scris şi din care reţinem: Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut de loc, dar eu Te-am cunoscut! Bucurie, bucurie, bucurie şi plâng de bucurie."
Cercetătorul în fizica cuantică Fritjof Capra este cunoscut între altele şi pentru o lucrare – "The Tao of physics". Iată o mărturie a sa: "Acum cinci ani am avut o frumoasă experienţă care m-a determinat să scriu această carte. Eram aşezat la marginea oceanului, într-o seară de toamnă, observând mişcarea valurilor şi simţind ritmul respiraţiei când, brusc, am luat cunoştinţă că în jurul meu totul era angajat într-un dans cosmic gigant. Ca fizician, am sesizat faptul că nisipul, stâncile, apa şi aerul din jur erau făcute din molecule şi din atomi şi că acestea constau din particule care interacţionau unele cu altele, creând şi distrugând alte particule. Toate acestea mi-erau familiare, în relaţie cu cercetările mele asupra fizicii energiilor înalte, dar până în acest moment eu nu le-am experimentat decât prin grafice, diagrame şi teorii matematice. «văd» cascade de energie coborând din spaţiul exterior, în care particulele erau create şi distruse în pulsiuni ritmice. «Văd» atomii elementelor şi pe cei ai corpului meu participând la acest dans cosmic al energiei; îi simt ritmul şi îi «aud» sunetul şi în acea clipă, acolo, am ştiut că acesta era dansul lui Shiva, zeul dansurilor, venerat de Hinduşi". Aceste experienţe, ne spune mai departe F. Capra, i-au impus convingerea că fizica modernă este în armonie cu vechea înţelepciune orientală.
K. G. Durckheim, ca de altfel şi alte mari personalităţi, mărturiseşte că a avut de-a lungul vieţii repetate trăiri de acest gen care i-au marcat cunoaşterea, activitatea şi viaţa. Acelaşi lucru ne spune şi F. Capra. Să ne mai mirăm atunci de aportul lor în cunoaştere? Şi dacă astfel de experienţe psihice cu implicaţii în cunoaştere sunt aşa de numeroase şi prezente de-a lungul întregii istorii a omului, de ce am contesta-o creatorilor de religii? De ce să-i refuzăm statutul când inclusiv unii oameni de ştiinţă o mărturisesc? Biblia este plină de astfel de experienţe, începând cu aceea care pe drumul Damascului l-a transformat pe Saul în Pavel şi ajungând la acelea atât de numeroase din viaţa lui Isus.
Există aşadar şi o cunoaştere revelată în afara celei mediate empiric sau ştiinţific. Fondatorii unor religii şi poate chiar ai unor ritualuri care nu au o explicaţie raţională puteau să posede, în consecinţă, o astfel de cunoaştere. Toate religiile au un fondator şi, fără excepţie, în viaţa tuturor sunt menţionate astfel de momente revelatorii. Se deduce de aici că poate exista o predestinare pentru profeţi, genii, sfinţi etc. Poate exista aşadar un om care să aibă toate atributele lui Isus. Descoperirea unor noi surse referitoare la viaţa sa o fac cu atât mai plauzibilă.
Fântâna cu miracole. Să discutăm şi statutul altor miracole menţionate îndeosebi în scrierile biblice. Lui Isus i se atribuie o serie de vindecări miraculoase. Am explicat în acest capitol că multe din performanţele sale au fost reeditate de-a lungul vremii şi sunt şi astăzi accesibile unor oameni dotaţi cu un potenţial de câmp energetic mai amplu. Sigur, în jurul unor astfel de oameni se nasc întotdeauna legende şi asta o vedem petrecându-se sub ochii noştri, dar în 2000 de ani! De altfel, într-o lucrare apărută în zilele noastre şi întitulată "Evanghelia păcii de Isus Christos după Ioan" şi pe care autorul Edmond Szekely ne spune că a tradus-o după versiunile în arameică şi slavonă ale originalului, găsite la Vatican şi biblioteca regală Habsburg, Isus demonstrează indubitabil cunoştinţe de medicină naturistă, de psihologie umană şi de medicină psiho-somatică nemenţionate până acum în scrierile canonice.
Şi faptul nu trebuie să ne surprindă. Vom vedea că toate religiile au ca punct de plecare ştiinţele ezoterice, care presupuneau existenţa unui fond teoretic bine închegat şi cu consecinţe practice asupra tuturor laturilor existenţei umane. Mai mulţi comentatori laici ai istoriei lui Isus amintesc de posibila instruire a sa în mijlocul Esenienilor, care erau posesori ai unei cunoaşteri ezoterice şi aveau noţiuni medicale de certă valoare. De altfel, cel care ştie ce înseamnă a evolua spiritual până la atingerea experienţelor de transcendere a conştiinţei nu-şi mai pune întrebări nici asupra sursei şi nici asupra capacităţilor unor astfel de oameni. În contextul discutat ne apare plauzibil ca Isus să fi primit misiunea de a fonda o religie care să fie, cum a şi fost în mod cert la început creştinismul, o hrană spirituală pentru toţi dezmoşteniţii spartei. Să observăm, ca efect psihologic, cât de mângâietor, de alinător suna cuvintele lui Isus: "Veniţi la mine voi cei ce sunteţi obosiţi şi care suferiţi în lupte şi necazuri. Căci pacea mea este p infinită bucurie" (Ev. Păcii, citată anterior). Sau; "Pace vă las vouă. Să nu vi se tulbure inima şi nici să se înspăimânte". (Ioan, 14, 27).
Istoria ştiinţelor ezoterice, sau a ştiinţei misterelor. Pentru a înţelege suportul valorilor morale promovate de religii este necesar să facem o succintă discuţie asupra ideilor cu caracter metafizic în istoria omenirii. E. Schure (Les grands inities, Paris, 1889) apreciază că "axul în jurul căruia a evoluat gândirea religioasă" a umanităţii este Egiptul. El consideră că primii zori ai metafizicii apar cu mult înainte în Egipt prin Hermes Trismegistul. Aici se atinge vârful cel mai înalt al ştiinţelor divine. Bineînţeles, ne referim la o formă elaborată, închegată şi transmisă prin casta sacerdotală în cadrul organizat al templelor, pentru că forme simple, spontane ale nuturilor sunt prezente la toate po-poarele în fazele iniţiale ale istoriei lor.
Exceptând forma specifică de redare, în esenţa lor ideile sunt comune şi le găsim în religia brahmanică, în doctrina budistă, în filosofia taoistă a Chinei, în Grecia. Fondul lor a format ştiinţa ezoterică, ştiinţa cu caracter sacru transmisă numai în temple prin sacerdoţi sau iniţiaţi în cadrul unor societăţi închise. Erau societăţi de mistere în care neofiţii, după cum am mai spus, erau supuşi la probe de rezistenţă psihologică extrem de dure. După admitere trebuiau să presteze un jurământ de păstrare a secretului, a cărui nerespectare atrăgea după sine moartea. Se înţelege că probele aveau un caracter terifiant, cum ar fi spre exemplu aceea de a rămâne închis noaptea într-un sicriu (ne amintim că şi Lobsang Rampa vorbeşte despre astfel de probe în iniţierea tibetană). De aceea, cel ce voia să ajungă un iniţiat avea nevoie de o mare tărie morală. Implicarea într-o astfel de cunoaştere presupunea ulterior mari riscuri dacă nu se respectau scrupulos anumite reguli de conduită.
În Grecia antică cunoaşterea ezoterică debutează prin legendarul Orpheu, străluceşte prin Pitagora şi îşi continuă ecoul prin Platon şi neoplatonicieni.
Cel mai mare iniţiat al Greciei este considerat a fi Pitagora, care are fericirea şi nefericirea să se iniţieze în Egipt şi Babilon timp de 34 de ani. După o şedere de 22 de ani la şcoala din Memphis este luat de armatele lui Cambyse, care invadaseră Egiptul şi dus în Babilon, de unde reuşeşte să se elibereze după alţi 12 ani. Pitagora înfiinţează şcoala de la Crotona, unde realizează acea strălucită sinteză a ştiinţelor ezoterice însuşite în Egipt şi Babilon. Este primul filosof care încearcă să fondeze o religie pe baze ştiinţifice – esenţă a tuturor celorlalte forme pe care le cunoscuse în lungile sale peregrinări. Întreprinde în acest scop, la şcoala pe care o creează, un studiu ştiinţific experimental. Pentru rezultatele pe care le obţine în realitatea concretă a vieţii, privită prin toate laturile sale, obţine sufragiul unanim al contemporanilor şi urmaşilor. Din nefericire, pusă sub sigiliul secretului, a ajuns prea puţin din opera sa până la noi. Ne-a rămas de la Pitagora noţiunea de cosmos, simbolismul numerelor, tabla înmulţirii, teorema din geometrie care îi poartă numele ş.a. Preocupat să promoveze o ştiinţă care să fie fundament pentru toate drumurile vieţii umane, este singurul filosof din istoria lumii care a reuşit să instituie în fruntea cetăţii un consiliu format din oameni de ştiinţă cu drept deliberativ şi consultativ alături de oamenii politici.
Iată, spre exemplu, după Pitagora, idealul perfecţiunii urmărit prin instrucţia dată în şcoala sa, valabil credem noi şi astăzi după 2000 de ani: să realizezi adevărul în intelect, virtutea în suflet şi puritatea în fizic printr-o igienă foarte riguros respectată. Igiena fizică era considerată ca fiind strict necesară alături de cea morală, fiind bine înţeleasă relaţia reciprocă existentă între corp şi spirit.
Ştiinţa era considerată a fi calea prin care intelectul ajunge la înţelepciune învăţând să facă distincţie între bine şi rău.
După ce primul său maestru, Socrate, îşi curmă zborul gândurilor cu otrava democraticului Areopag atenian, Platon însuşi pare să se fi format la şcoala tradiţiilor ezoterice de pe lângă templele din Egipt, la cele ale urmaşilor lui Pitagora şi la cea continuată în Grecia prin misterele din Eleusis.
Spre deosebire de Pitagora, care s-a conformat rigorilor ezoterice, Platon creează o şcoală exoterică, cu caracter deschis transfigurând în plan filosofic şi moral învăţătura secretă a templelor şi oferindu-ne astfel marea şansă de a-i cunoaşte opera.
Cunoscător al acelor valori universale, morale, filosofice şi religioase afirmate în forma lor primordială – Platon este în primul rând un filosof voalat al invizibilului, al acelei dimensiuni inaccesibile simţurilor, ci doar puterii penetrante a gândului.
Categoriile de Bine, Frumos şi Adevăr sunt valorile morale universale prin care se poate ajunge la desăvârşirea ideală, la transcendere în lumea Ideilor.
Idealismul platonician, cultivarea Binelui, Frumosului şi Adevărului nu este decât transfigurarea în termeni proprii filosofului a drumului recomandat de iniţiaţii în Mistere pentru perfecţionarea spiritului şi accederea la lumea Invizibilului. Adevărul, realitatea primordială pentru Platon se află în Invizibil, în lumea Ideilor, care sunt modele imuabile ale lumii concrete.
Conţinutul doctrinelor ezoterice. Conţinutul învăţăturii ezoterice constă în explicaţii asupra originilor lumii, relaţia dintre om şi Sursa sa, metodele concrete de a accede la Sursă. Era vorba deci de însuşirea acelor tehnici prin care omul intra într-un acord armonic cu Universul.
Deoarece însemna transformarea dirijată şi completă a personalităţii cu acces la potenţialul biologic latent, cu actualizarea unor posibilităţi neobişnuite, este uşor de înţeles de ce accesul la o astfel de cunoaştere era foarte limitat şi pus sub interdicţia de a fi divulgat.
Ideile esenţiale ale filosofiei ezoterice constituie fondul doctrinar comun de la care au plecat ulterior religiile monoteiste. Le vom reda rezumativ pentru a înţelege filiaţia şi îndeosebi suportul lor.
Întregul existent este creaţia Spiritului absolut. Spiritul absolut este Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu. Materia este creaţia Spiritului manifestată în Timp şi Spaţiu în forme efemere, schimbătoare, supuse evoluţiei. Există o evoluţie şi a lumii materiale şi a celei spirituale. Este aproape incredibil ca ideea evoluţiei lumii să existe de cel puţin 4000 de ani într-un cadru atât de secret, încât abia în secolul XIX al erei noastre să fie acceptată prin intermediul ştiinţelor. Este ciudat că deşi Platon a avut acces la ea, a postulat totuşi imuabilitatea "Ideilor", a arhetipurilor lumii concrete.
Omul, ca şi întreaga natură, este creaţia lui Dumnezeu. De aceea tot ceea ce se află în infinitul mic se află şi în infinitul mare. Ceea ce este în C6smos este şi în om. Pentru a-şi împlini rosturile sale iniţiale, între om şi Cosmos trebuie să existe o deplină armonie. Disarmonia din om este cea care tulbură raporturile dintre el şi Univers.
Scopul vieţii îl constituie perfectarea spiritului, care este nemuritor. Pentru a se perfecta pe sine spiritul va transmigra prin mai multe corpuri fizice care sunt muritoare şi aparţin celor două regnuri -vegetal şi animal. Când spiritul care iniţial este semiconştient de sine ajunge prin desăvârşire la a lua act conştient de natura sa divină şi a se integra în armonia unităţii cosmice, transmigrarea sa se termină. Devine el însuşi o parte din lumina divină. Deşi prezentă în doctrinele teosofice, creştinismul a respins ideea transmigrării, care îşi are sorgintea în spiritualitatea egipteană şi este dezvoltată în Grecia de Pitagora, după cum a respins-o şi pe aceea de origine indiană a reîncarnării, a succesiunii de mai multe vieţi umane până la atingerea desăvârşirii spirituale. Până la Isus, în virtutea legilor devenirii cosmice, se considera că omul care nu reuşeşte să se perfecteze spiritual în niciuna din vieţile terestre, în cele din urmă rămâne în stadiul involuat al unei perpetue suferinţe, dependent de forţele negative. Venirea lui Isus, a însemnat, graţie jertfei sale, schimbarea legii şi oferirea şansei tuturor celor care au comis erori faţă de ordinea divină de a se redresa prin recunoaştere şi îndreptare. Cu alte cuvinte Isus este cel care schimbă legea eternei suferinţe pentru om, dându-i posibilitatea să i se ierte greşelile dacă ia decizia să revină în cele din urmă pe calea indicată. De aici cuvintele sale: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Calea este aceea a trăirii în acord cu legile divine, adevărul constă în înţelegerea legilor divine, iar viaţa terestră este mijlocul prin care ţi se dă posibilitatea de a te înscrie în demersul acestor legi. Acesta a fost sensul jertfei lui Isus: iertarea (in termeni canonici – mântuirea) omului prin schimbarea legii. In virtutea legilor echilibrului în Univers, nimic esenţial nu se poate obţine fără un sacrificiu cerut de consumul de energie. Dacă undeva se pierde o energie pozitivă trebuie din altă parte luată aceeaşi cantitate de energie similară. Toate marile înfăptuiri au impus sacrificii şi asta o vedem nu numai în descrierile mitice dar şi în viaţa oamenilor.
Spiritul ar conserva în profunzimi toate experienţele vieţilor precedente. Acesta ar fi fondul, sursa tuturor pulsiunilor din subconştientul nostru, neexplicate prin ereditatea imediată.
Evoluţia în plan spiritual este specifică numai omului. Însuşirile, dotarea psihică şi spirituală nu ar fi decât rezultanta unor îndelungi şi repetate experienţe spirituale. In alţi termeni, am putea spune că pentru a gândi cerul trebuie să porţi în tine amintirea unui cer. Înţelegerea modernă nu poate fi decât ofuscată de o astfel de concepţie, când se admite că orice ins este, ca dotare, rezultatul propriilor programe genetice formate în momentul procreării. Răspunsul tradiţiei ezoterice este acela că spiritului care urmează să-şi modeleze un nou vehicul din substanţă i se dau acei genitori care întrunesc condiţiile necesare, în primul rând ţinându-se seama de cele ale mamei. De aceea mama este considerată în concepţiile acestor filosofi ca fiinţă sacră, generatoare de viaţa în Univers. Actul de concepţie însuşi era considerat sacru şi exista o ştiinţă specială pentru concepţie şi educaţia copilului, care depăşesc cu mult ceea ce am gândi noi, modernii, astăzi despre toate acestea. Părinţii ştiau că îşi asumă o mare răspundere faţă de Univers, de Providenţă, dându-li-se în grijă o nouă entitate de viaţă care trebuie să ajungă prin ei la desăvârşire. Să ne imaginăm sentimentul de a te şti implicat acum şi aici în rosturile Universului. Din acest motiv se iau precauţii speciale la concepţie şi la naştere şi nu erau lăsate circumstanţelor nefavorabile. Se alegea momentul cosmic propice, se făcea o anumită pregătire psihologică etc. Dacă ne gândim la copiii concepuţi la beţie şi la cei de pripas din lumea modernă, la ignorarea totală a educaţiei până la vârsta de 7 ani ca de altfel şi mai târziu, vizavi de raportul dintre om şi Univers, ne putem întreba realmente dacă, faţă de cunoaşterea ezoterică, cea a civilizaţiei noastre este cumva în progres.
Sensul ascuns al Invizibilului. Religiile care şi-au propus de la început un scop altruist ies în afara templelor şi a misterelor închise. In acest caracter altruist a stat rolul civilizator al religiei pentru multe popoare. Trebuie spus însă, pentru a înţelege unele discordanţe în interpretarea doctrinelor lor, cu toate consecinţele ce au rezultat de aici (certuri, anateme, represiuni, schisme, secte) că şi religiile păstrează în interiorul lor elemente cu caracter ezoteric accesibile doar clerului, iar altele eronat traduse după forma iniţială.
Şi nu întotdeauna din vina lor. Heraclit citat de Schure, ne spune că sacerdoţii egipteni aveau trei modalităţi de a exprima o idee: clar şi simplu, simbolic şi figurat, sacru şi hieroglific. Acelaşi cuvânt obţinea sens propriu, figurat, transcendental sau altfel spus – clar, semnificativ şi ascuns. Se înţelege că iniţiaţii aveau cheia acestui cifru. Se povesteşte (citat după Schure) că un discipol al lui Pitagora ar fi murit sărac în casa unui binevoitor. Pentru că nu avea cu ce plăti găzduirea, a scris pe uşa de intrare nişte semne. După un an, un alt discipol de la şcoala lui Pitagora trece pe acolo. Vede semnele, le citeşte şi se adresează gazdei: "Aici a murit sărac un confrate de-al meu. Eu sunt rugat şi vă răsplătesc!"
Critica gândirii ezoterice. Pentru înţelepţii Orientului, adevărul despre noi şi Univers nu se află în afară ci în interiorul nostru. Occidentul a voit să explice lumea proiectându-se în fenomenele şi obiectele realităţii externe. Orientul a căutat explicaţia lumi în interiorul sufletului nostru, în profunzimile spiritului, undeva la interfaţa emoţie-intelect, în spaţiul experienţelor care nu se dezvăluie decât celui care prin iniţiere învaţă să cultive sămânţa cunoaşterii, să lumineze abisul unde se ascunde fiinţa sa esenţială – expresie a Adevărului absolut.
Orientul a fost obsedat de Absolut. Şi nimic din ceea ce presupune Absolutul nu a scăpat atenţiei sale – Viaţa, Moartea, Timpul, Eternitatea, Universul, Omul. Pentru fiecare a creat o ştiinţă şi a extras consecinţa practică imediată. Această cunoaştere transformată în acţiune sever dirijată, pusă sub interdicţia divulgării, a însemnat un avantaj imens faţă de ştiinţele cu caracter exoteric şi speculativ care şi-au găsit anevoie drumul spre concret şi niciodată în totalitate. Ei n-au atins înălţimile siderale cu nave cosmice, dar le-au atins sigur cu spiritul. N-au tins spre adevăruri parţiale, ci spre cel total. Nu se poate judeca spiritualitatea orientală prin nivelul civilizaţiei tehnice actuale pentru că nu aceasta i-a interesat. Dar am putea spune că tot ceea ce noi am realizat prin tehnică, ei au depăşit cu mult prin spirit. Şi există şi materie, şi spirit după cum vedem. De ambele avem nevoie. Nu putem exclude una fără să ne fragmentăm fiinţa şi s-o izolăm de Sursă, s-o rupem de sine.
Dacă am încerca să ordonăm istoric cele două tipuri de cunoaştere, observăm că, prin Grecia, tradiţia ştiinţelor ezoterice îşi coboară curba evoluţiei. Se continuă cu o anvergură redusă prin neoplatonicieni, gnostici şi, mai apropiat de noi, prin unele societăţi cu caracter închis şi câţiva, reprezentanţi de marcă în secolul nostru. Zona în care ştiinţa sacerdotală a avut o influentă pregnantă asupra civilizaţiei a fost Egiptul antic. Faraonii înşişi erau nişte iniţiaţi şi civilizaţia care a creat o artă monumentală majoră a durat câteva mii de ani.
Cu Grecia, ştiinţa capătă un caracter deschis. Se îmbogăţeşte cu informaţia experienţei, a observaţiei si, prin Aristotel, începe fundamentarea ştiinţelor. Plecând de la necesităţi simbolice iniţiatice se ajunge la dezvoltarea matematicii şi îndeosebi a geometriei. Pitagora, Tales, Euclid, Arhimede, Democrit, Heraclit etc., rămân de atunci nume de referinţă în istoria gândirii omeneşti. De la filosofia iniţiatică se ajunge la un pluralism de sisteme filosofice care fac şi astăzi măreţia vechii Elade, a acestui popor creator, neliniştit ca şi valurile mării care i-au înfiorat imaginaţia.
Fără această deschidere spre cunoaştere a tuturor, lumea ar fi rămas probabil la formele arhaice, poate mai bune spiritual, dar fără tot ceea ce a însemnat civilizaţia.
Grecii au creat marea cultură a lumii ajunsă până la noi probabil pentru că au trăit în simbioză cu marea, prin care au luat în permanenţă contact cu alte lumi, alte moduri de gândire, de civilizaţie.
Contactul cu civilizaţia vechiului Egipt a fost cu certitudine cel mai roditor. Ei au ajuns la conştiinţa universalităţii omului şi au imaginat prototipul său ideal. De aici cultivarea idealului clasic, a perfecţiunii modelelor create în artă. De 2500 de ani Grecia antică a rămas model de referinţă în multe din manifestările sale spirituale. În muzeele Romei se pot vedea sculpturi de zei şi zeiţe pe care scrie: "copie romană după originalul grecesc". Toţi zeii Romei sunt zeii Greciei, botezaţi cu nume romane. Zeus devine Jupiter, Afrodita devine Venus, Eros – Cupidon ş.a.m.d. Dar un imperiu întins peste atâtea popoare, cum a fost cel roman, nu putea să nu aibă, de asemenea, cultul pentru universalitate cum 1-au avut grecii. Şi forţa spiritului lor ne-a lăsat până astăzi Dreptul roman. Cu Renaşterea aveau să-i egaleze prin imaginea pictată, pe grecii care au atins apogeul în cea sculptată. Şi astfel în Luvru admirăm şi pe Venus din Millo şi pe Mona Lisa. Sublimul a două lumi trecute, însemne ale geniului hrănit de Terra.
Limitele religiei. Religiile nu şi-au extras fundamentele din fizica şi chimia acestei lumi ci dintr-o altă cunoaştere a legilor cosmice, care a început cu iniţiaţii, profeţii, spiritele evoluate şi iluminate. Dar doctrina lor a promovat valori morale care au valoare universală, Neputând lipsi din nici un cod moral. Brahmanismul, creştinismul, codurile morale elaborate pe baze filosofice, raţionale – toate sunt aproape identice. Diferă doar în elemente ce ţin de specificitatea culturilor din care provin. De aceea au avut rol şi de lege şi de ştiinţă în vremuri fără lege şi fără ştiinţă. În aceasta a constat în primul rând rolul lor civilizator – bineînţeles când nu s-au impus cu sabia unei alte civilizaţii, cum s-a întâmplat în Mexic şi în alte zone ale lumii.
Se ridică o întrebare: ţinând seama de sursa de cunoaştere a religiilor, posedă acestea o cunoaştere completă? Nu. Chiar în cele mai bogate experienţe de "iluminare" nu se obţin decât fragmente în relaţie mai mult cu orizontul de cunoştinţe şi preocupări ale persoanei în cauză. Redarea în cuvinte este de asemenea dependentă de aceiaşi factori. De aceea sunt aşa de multe viziuni diferite. Elementele comune sunt cele care permit elaborarea unui model, dar niciodată complet. Religiile, ca şi ştiinţele poartă în ultimă instanţă o semnătură umană. Noi vrem să descriem o casă cu mai multe etaje pe care nu o vedem decât din interior. Acesta este Universul. Nu vom reuşi niciodată să-l cunoaştem în totalitatea sa. Vom descrie totdeauna doar spaţiul în care suntem închişi.
Există o opoziţie religie – ştiinţa? Ambele constituie preocupări ale spiritului uman.
Ambele au ca obiect cunoaşterea şi ambele au ca finalitate omul. Religia se ocupă de dimensiunea sa invizibilă, ştiinţa de aceea concretă, vizibilă. Avem astăzi argumente, după cum am văzut, care pledează şi pentru vizibil, şi pentru invizibil, Fizica cuantică descrie un univers care transcende posibilitatea de redare prin conceptele raţionale cu care am fost obişnuiţi în viziunea tridimensională a lumii concrete. Mai mult, legităţile deduse din structura acestui univers ne trimit, după cum am văzut, la concepte formulate de gândirea ezoterică şi religioasă. Există deci o condiţionare tridimensională prin întindere şi substanţă şi o condiţionare pluridimensională de către o realitate ce transcende conştiinţa.
Religiile s-au ocupat de lumea abisului din noi, de latura noastră interioară. Ştiinţa s-a ocupat de cea exterioară. Şi există şi interior şi exterior, în ambele suntem noi. Pentru unitatea noastră avem nevoie de ambele laturi. Religia se adresează mai mult inimii, ştiinţa mai mult creierului. Şi trebuie să avem şi inimă şi creier. Una s-a ocupat de Sacru, alta de Profan. Şi omul are nevoie acum mai mult decât oricând, în disperarea cu care se caută fără a se găsi, de înălţarea conştiinţei la dimensiunea salvatoare a Sacrului.
Înţelepţii Indiei ne spun că ne aflăm acum la sfârşitul perioadei denumite Kali Yuga. Ar fi început în 3100 înainte de Christos şi s-ar termina la sfârşitul secolului nostru. Este apreciată ca fiind o perioadă de mari frământări istorice, de agresivitate manifestată prin războaie, crime, asuprire, deci de o cădere spirituală. Tabloul lumii privit retrospectiv o confirmă în totalitate. Dacă în trecut însă un conflict avea consecinţe pe care istoria le recupera, acum însă istoria se poate opri în loc. Să dăm o şansă istoriei, ascultând de raţiunea Sacrului din noi, pe care am uitat de mult s-o mai ascultăm.
Acum, după mai bine de două mii de ani de evoluţie a cunoaşterii, suntem obligaţi să intervenim în disputa filosofică şi istorică Platon – Aristotel. Lumea Ideilor lui Platon nu este decât aceea a dimensiunii invizibile în care sunt arhetipurile lumii concrete. Aristotel este filosoful lumii vizibile, concrete de care s-au ocupat ştiinţele moderne. Şi există şi sus şi jos, şi invizibil şi vizibil, şi Platon şi Aristotel. Acum după două mii de ani de întrebări şi de căutări, avem argumente concrete, palpabile să emitem un răspuns pertinent printr-o sinteză a celor două tipuri de cunoaştere pentru a găsi calea de a ieşi poate din cea mai gravă criză morală pe care omul a trăit-o vreodată. Mult mai gravă decât la vremea când Necunoscutul ne-a trimis pe marii săi profeţi pentru a ne salva.
Cine va fi oare profetul vremii noastre?
* Facem menţiunea că în discursul despre religie nu avem în vedere un anumit conţinut doctrinar şi întregul său ritual, ci ne referim la religie doar ca loc în ştiinţele spiritului.
Capitolul VII: POSIBILE RĂSPUNSURI DESPRE NOI.
Întrebări care nu au încă un răspuns. Am plecat de la necesitatea de a ne cunoaşte pentru a şti ce avem de făcut. Ne-am întrebat dacă, mânaţi de o continuă sete de cunoaştere, ne este accesibil adevărul ultim sau absolut. Am văzut că simţurile noastre ne "înşeală", că percepem o Realitate pe care o vedem diferit nu numai de la specie la specie, dar şi de la om la om.
După un optimism naiv, în virtutea căruia "totul se ştie" sau "se poate şti", ştiinţele actuale, prin fizica modernă, ne spun că suntem obligaţi să operăm doar cu aproximaţii, Realitatea "ultimă" sau mai exact "prima" fiindu-ne inaccesibilă. Am discutat ca urmare necesitatea de a accepta şi alte căi de cunoaştere decât cele impuse de gândirea raţională sau de ştiinţele exacte.
La ce întrebări nu s-a răspuns încă prin ştiinţele exacte?
Nu poate fi definită în termeni ştiinţifici sursa Universului, momentul Zero al Marelui început (teoria Big-bang-ului imaginează evenimentele petrecute ceva mai târziu), sursa vieţii şi a evoluţiei, misterul morţii, armonia universului (in ciuda teoriilor care se vor suficiente), mecanismele interne ale gândirii, ciudata lume a psihicului ş.a.
Toate aceste răspunsuri pot fi intuite, uneori revelate, după cum susţin religiile, ca şi alte surse implicate, dar niciodată demonstrate.
Religiile însele pleacă de la admiterea existenţei a ceva anterior, care nu poate fi explicat, de dimensiune infinită, pe care mintea noastră finită nu poate să-1 cuprindă. Sunt taine, ca să folosim un termen consacrat, la care nu avem acces. O parte dintre acestea au fost descifrate pe căi empirice, altele prin gândirea intuitivă sau cu acces la alte niveluri de cunoaştere şi, în fine, latura lor fenomenologică a fost cunoscută în parte prin ştiinţe. Rezultă de aici că niciuna dintre căi nu poate fi negată în efortul de cunoaştere, fiecare descoperind o parte mai mare sau mai mică din Adevărul despre noi, dar niciuna în totalitate. Exclusivismul oricăreia dintre acestea nu poate să însemne decât lipsă de informare şi închistare dogmatică.
Cele două surse de cunoaştere. Există două surse esenţiale prin care accedem la Adevărul despre noi: una experimentală, mediată empiric sau ştiinţific şi o alta revelată.
Există un Adevăr absolut care este inaccesibil omului din două motive: suntem fiinţe finite, expresie a infinitului pe care îl conţinem dar nu îl putem concepe; sunt apoi adevăruri intenţionat ascunse omului pentru că, pe de o parte nu-i sunt utile, iar pe de altă parte pot fi periculoase pentru el. Este inutil să argumentam. Tot ceea ce a descoperit omul ca posibilitate a folosit nu numai pentru, ci şi împotriva semenilor. Una din informaţiile care ne sunt ascunse este momentul morţii naturale care, în mod cert, este înscris în genomul nostru. A-l cunoaşte dinainte, pentru cei mai mulţi dintre noi, care nu cunosc rostul vieţii în Univers, ar echivala cu o condamnare capitală al cărei termen ar fi calculat prin numărătoare inversă. Când în patologia psihiatrică întâlnim oameni care sunt anxioşi doar la ideea că ar putea avea o boală incurabilă, este uşor de înţeles ce ar însemna certitudinea unei astfel de sentinţe.
În concluzie – sunt adevăruri la care avem acces pe o cale mediată empiric au ştiinţific şi adevăruri la care nu vom accede niciodată. O mică parte este semnalată în condiţii speciale unor "aleşi" sau "iniţiaţi", grupaţi în antichitate în societăţi iniţiatice secrete. Nici religia şi nici ştiinţa nu au acces la Adevărul absolut, fiecare însă din alte motive. Fiecare epocă îşi are adevărurile ei. Ele nu apar întâmplător, ci ca urmare a unei necesităţi.
Revelaţia nu implică obligatoriu trăiri de ordin mistic. Le-au avut, după cum am văzut şi mulţi oameni de ştiinţă.
Aşadar, pentru a respecta "regula jocului" nu vom reda deci ceea ce apreciem a nu fi nociv, tulburător pentru spirilul nostru şi aşa bântuit de prea multe angoase în acest sfârşit de mileniu.
Există două dimensiuni ale realităţii: vizibilă şi invizibilă. Există o singură Realitate, care are structuri vizibile şi invizibile. Limita între "vizibil" şi "invizibil" este dată de raportul de frecvenţe ale câmpului de energie. Frecventele joase aparţin lumii concrete, cele înalte lumii invizibile. Deoarece totul se află în mişcare şi transformare nu percepem niciodată realitatea concretă, ci doar aparenţa unui moment. Din această aparenţă fiecare percepe doar un fragment, pentru că avem un registru de percepţie şi de interpretare diferit de la individ la individ.
Modul diferit de a percepe şi de a interpreta lumea constituie, alături de interesul individual, sursa tuturor neînţelegerilor dintre oameni. Cum nu se poate acţiona asupra modului de a percepe lumea, fiind condiţionat natural, rămâne de influenţat doar motivarea umană.
Capacitatea de percepţie nu este expresia evoluţiei biologice, cum s-ar părea, ci a finalităţii speciei. După cum am discutat, sunt specii care în unele privinţe au o capacitate de percepţie mult mai bună decât omul.
Percepem doar ceea ce am fost programaţi. Am fost programaţi să percepem doar ceea ce ne este util.
Este util doar ceea ce serveşte funcţionalităţii unei specii, pentru că în natură nimic nu este întâmplător.
Prin cele cinci simţuri, omul a fost programat să perceapă tridimensional o realitate văzută secvenţial, disparat. De aici derivă lipsa de adaptare adecvată la realitate. Spiritului i-a fost destinată sarcina de a reconstitui realitatea în unitatea sa fundamentală. Cultivarea spiritului a fost însă dependentă de propria sa opţiune, de efortul de a o face, de lupta sa cu comoditatea şi limitările naturii sale.
Vorbind la figurat, istoria Universului este o istorie a culiselor. Ceea ce se vede este doar efectul. Percepem o lume ca efect al unei cauze care este dincolo de raţiunea noastră.
Dimensionarea vizibilă a Realităţii este intrinsecă materiei şi devine cognoscibilă prin senzorii biologici sau prin instrumentele ştiinţei. Dimensiunea sa invizibilă este extrinsecă, transcendentă şi o parte a sa devine cognoscibilă doar Spiritului cum spune Platon, unor iniţiaţi sau în împrejurări excepţionale.
Jung şi Pauli, după cum am văzut, consideră această realitate ca fiind transcendentă experienţei comune, dar contigentă psihismului nostru inconştient. Este o lume unitară, Unus Mundus, acauzală, în afara Timpului şi Spaţiului. Conţine în sine arhetipurile lumii perceptibile şi o cunoaştere absolută – Savoir absolu.
Există, deci, o ordine arhetipală aflată în conexiune cu ordinea fizică materială redată prin simţuri şi raţiune. In alţi termeni, ordinea psihică arhetipală ar conţine în sine inteligenţa creatoare a ordinii cauzale. Când Jung vorbeşte de o ordine acauzală, involuntar ne vin în minte cuvintele: "Cel ce este fără cauză. "
Realitatea invizibilă, nerespectând principiul separabilităţii şi al succesiunii care ne apar în condiţionarea sa tridimensională, nu poate fi înţeleasă prin logica formală bazată pe principiul terţiului exclus. Aici funcţionează o gândire bazată pe concepte intuitive. Este aidoma universului subatomic, pentru care compatriotul nostru Stephane Lupasco propune o logică ternară sau polivalentă exprimabilă doar matematic.
Realitatea concretă a făcut, după cum spuneam mai sus, obiectul cunoaşterii empirice şi ştiinţifice. Realitatea transcendentă a constituit iniţial obiectul unei cunoaşteri ezoterice, obţinută prin iniţierea în interiorul unor societăţi cu caracter închis.
Lumea modernă este confruntată din nou cu acest tip de cunoaştere, dar nu la modul ezoteric ci exoteric. Ceea ce a fost interzis cândva pentru mulţime începe să devină accesibil tuturor. Este singura soluţie pentru ieşirea din criza morală a omului actual. Doar adevărul despre sine îl mai poate salva pe om. Constrângerea, forţa, războiul nu s-au dovedit utile.
Câmpul fundamental sau realitatea ultimă. Exista aşadar o Realitate aparentă, accesibilă simţurilor noastre şi o alta invizibilă, inaccesibilă lumii noastre sensibile, postulată atât de spiritualitatea antică orientală cât şi de ştiinţele moderne.
Acestei dimensiuni a existenţei i s-au atribuit o multitudine de denumiri.
Spiritualitatea antică orientală o defineşte ca Realitate esenţială, Realitate ultimă, Realitate supremă, Realitate absolută, Tao.
Religiile îi spun Brahma, Dumnezeu, Spirit Suprem.
Ştiinţele moderne utilizează noţiunile de Câmp fundamental, Câmp unificat, Câmp informaţional universal, nivel ortoexistenţial. Am comentat de asemenea includerea la acest nivel a conceptelor de Conştiinţă Cosmică, Mind of Universe, Savoir Absolu, Inteligenţă ordonatoare de univers etc.
Realitatea ultimă, invizibilă este esenţială pentru că este sursa realităţii vizibile, aparente. Este deci primordială şi eternă. La nivelul său sunt situate ceea ce Platon a numit Idei – arhetipurile, patern-urile – modele morfogenetice ale lumii concrete. Prima este nemanifestă, cealaltă este manifestă, aparentă, vizibilă şi efemeră. Din lumea nemanifestă se naşte materia, care nu este decât energie venită din câmpul fundamental. Prin condensare trece în substanţă, după care se întoarce din nou la Sursă. Se fac o mulţime de speculaţii asupra intrărilor şi ieşirilor materiei la nivelul "găurilor negre" şi al "găurilor albe" ("black holes" şi "white holes"). Materia vine deci din infinit, ia forme finite circumscrise cauzal şi spaţio-temporal după modele informaţionale înscrise în dimensiunea invizibilă şi se întoarce din nou în infinit, după o evoluţie supusă implacabil multiplelor ritmuri interne şi marilor cicluri cosmice.
Corpul vizibil şi corpul invizibil. Corespunzător acestei realităţi, întreaga lume vie ar dispune de un corp vizibil şi altul invizibil. Corpul vizibil este sesizabil. Este condiţionat tridimensional şi se manifestă numai la acest nivel în virtutea legităţilor specifice acestei dimensiuni: trecut, prezent, viitor, naştere, dezvoltare, moarte etc. Corpul invizibil este matricea noastră primară, este câmpul care conţine informaţiile tuturor peregrinărilor noastre cosmice. Face parte din dimensiunea informaţional-energetică şi se supune legităţilor acesteia care, după cum am văzut, recunoaşte un alt Spaţiu-Timp şi are un alt destin, reîntregind câmpul fundamental în care îşi are originea. Am putea compara soarta sa cu, aceea a bobului de grâu. Prin cultivare în pământ se înmulţeşte. Prin trecerea matricei noastre energetice în substanţă se obţine o îmbogăţire a experienţei, un cumul de informaţie. Prin întoarcerea sa îmbogăţită la starea originară va constitui o sursă de evoluţie pentru alte structuri vii care îşi vor începe un nou ciclu cosmic. Acest corp ne apare ca fiind neperisabil în raport cu timpul terestru. In realitate, toate stările sale de existenţă sunt finite şi trec dintr-o formă în alta. Ca urmare, nimic nu are "viaţă veşnică" de vreme ce Universul însuşi se supune transformărilor ciclice.
Raţiune şi simbol. Corespunzător celor două moduri de a vedea lumea, există şi două moduri de exprimare – una raţională şi alta simbolică. Exprimarea raţională este specifică lumii conştientului, cea simbolică – lumii inconştientului. Ne amintim că dimensiunea transcendentă este contigentă lumii inconştientului în care se află arhetipurile ca modele structurale şi funcţionale ale realităţii concrete. Exprimarea la acest nivel este deci de tip simbolic. Corespunde în acelaşi timp dimensiunii Sacrului. De aceea, calea de comunicare la acest nivel este mediată prin simboluri -ritualuri, invocări etc. Ritualul folosit de religii, de societăţile ezoterice nu reprezintă decât mijloace simbolice de exprimare, accesibile doar celor iniţiaţi. Constituie în acelaşi timp chei, mijloace de conexiune la informaţia arhetipală.
Sănătatea şi boala depind ca expresie de asemenea de lumea simbolurilor, a arhetipurilor. Întregul Univers ne vorbeşte prin simboluri. Omul însuşi vine pe lume cu semnătura unui simbol. Pierderea simbolului înseamnă criză morală, boală psihică. Regăsirea lui înseamnă sănătate. Există tehnici terapeutice care, prin decriptarea şi redarea propriului simbol, conduc la refacerea sănătăţii uneori chiar în boli psihice majore, incurabile pe alte căi. Sigur, această posibilitate nu este totdeauna accesibilă medicinii clasice care se adresează doar unei lumi raţionale şi o ignoră pe cea simbolică.
La acelaşi nivel al lumii de simboluri există şi exprimarea numerică a fenomenelor din Univers. Orice fiinţă, obiect sau fenomen poate fi exprimat printr-un număr corespunzător frecvenţei de câmp al substratului său energetic, numărul de atomi din structura sa, mergând până la data ivirii în lume, utilizate în diverse tehnici cu caracter ezoteric iniţial. Privite astfel, numerele nu ne mai apar doar ca expresie cantitativă a realităţii ci şi cu o funcţie ontologică.
Certitudine şi incertitudine. Sunt câteva concepte elaborate de fizica modernă care ne obligă la revizuirea aproape completă a viziunii noastre despre lume. Să revedem importanta şi consecinţele lor.
Principiul incertitudinii care domneşte în fizica universului cuantic nu ne mai permite să emitem verdicte rigide bazate pe un determinism care se dovedeşte a nu avea o fundamentare ştiinţifică. In intimitatea materiei există o altă raţiune, diferită de cea cu care operăm obişnuit.
Principiul autoconsistenţei materiei din care rezultă non-separabilitatea sa – postulat de teoria bootstrap-ului şi conceptul reprezentării holografice au consecinţe de o extraordinară importanţă pentru noi, dacă le extrapolăm la social.
Rezultă din aceste concepte că nimeni nu există doar pentru sine, ci este un nod de interrelaţii, de interacţiuni cu ceilalţi. Limitele noastre sunt ca urmare indistincte. Este greu de spus ce ne aparţine numai nouă şi ce datorăm celorlalţi. Aşadar suntem vital conectaţi cu alţii, dependenţi de ei şi atitudinea noastră faţă de ei ar trebui să fie în consecinţă. In această confluenţă cu lumea, orice acţiune exercitată într-un punct se va reflecta automat asupra întregului. Nu ne putem, deci, sustrage legilor Universului nici cel puţin atunci când gândim în singurătate şi tăcere. Deoarece creierul nostru, corpul nostru nu există şi nu funcţionează decât în conexiune cu alte creiere – vizibile sau invizibile, ştiute sau neştiute.
Vom înţelege în acest context de ce acţiunile noastre negative manifestate faţă de semeni sau doar gândite vor avea o influenţă nefastă asupra ansamblului în care trăim. Suferinţa provocată va fi a tuturor, inclusiv a noastră. Făcând rău deci, altuia, se face rău tuturor şi nouă înşine. Invers, gândurile bune, actele pozitive vor avea o reflectare benefică asupra celorlalţi şi a noastră. Avem acum o explicaţie pertinentă a îndemnurilor la iubire, la generozitate, la altruism, la modestie, la respect pentru alţii, la concentrarea minţii noastre numai pe gânduri pozitive. Înţelegem acum de ce ura, invidia, agresivitatea, lăcomia, viciul, orgoliul, orice alt gest sau gând negativ sunt dăunătoare şi pentru noi şi pentru ceilalţi. Culegem ceea ce semănăm. Şi dacă ne gândim la îndelungata noastră istorie, minată de toată zgura instinctelor defulate şi a orgoliilor şi egoismelor necenzurate, atunci viaţa pe care o avem nu ar mai trebui să ne mire.
Devine de asemenea explicabil ştiinţific îndemnul major de care este condiţionată împlinirea omului şi anume acela ca în toate acţiunile noastre să vizăm în primul rând binele semenilor. In mod indirect, efectul se va reflecta asupra tuturor. Este deci nevoie de o concentrare a eforturilor pozitive ale tuturor oamenilor pentru ca în câmpul fundamental să se creeze forţe propice, favorabile la nivel de istorie, de destin. Şi această acţiune se exercită nu numai într-un punct din Univers, ci asupra întregului său ansamblu, deoarece am văzut că acesta funcţionează ca o entitate globală. Să fi ştiut toate acestea religiile care, fără excepţie, au imaginat coduri morale aproape identice? In mod cert, cei iniţiaţi le-au ştiut, pentru că le întâlnim în istoria tuturor.
Şi ce întâlnire peste timp a religiilor cu ştiinţa! Să fie oare întâmplător? Nu este cumva semnificativ tocmai pentru veacul nostru, care nu poate fi comparat ca impas cu nici un altul din existenţa lumii?
Niciodată ca acum nu s-a pus problema ori, ori. Ori ne schimbăm radical comportamentul, ori murim. Dacă a existat cândva vreun potop, pentru Noe s-a găsit un munte. Dar când toată planeta se va aprinde, unde să te ascunzi.?
Două mari neîmpliniri fac tragedia umană, credem noi: drama neîmplinirii psihologice generată de necunoaşterea propriului adevăr, a rostului pe care îl avem în viaţă şi care este exprimat prin valenţe ce ţin de eul autentic, de esenţa sa; drama insatisfacţiei în planul trăirii sociale. Întreaga istorie a societăţii omeneşti este o istorie a luptelor, războaielor, crimelor, dramelor, suferinţelor. Credem că sursa multor neîmpliniri sociale o constituie luptele politice. Orice politică înseamnă "adevărul" unui grup social care este exprimat prin interese, impresii motivate doar afectiv-emoţional şi principii inventate. Un singur partid politic înseamnă dictatura tuturor acestor rele. Mai multe partide înseamnă diminuarea acestora prin contrabalansarea rezultată din confruntare, dar nu este o reală promovare de adevăr pentru că acesta nu este de natură politică, ci ştiinţifică. Adevărul ştiinţei despre om este singura politică reală a omului. Politica trebuie să-şi extragă principiile din ştiinţă şi nu din opinii subiective. Marxismul a pretins că are o bază ştiinţifică, dar contrar afirmaţiilor, nu avea ca suport decât dogme rezultate dintr-o cunoaştere limitată materialist-mecanicistă specifică secolului XIX în ştiinţe. Nimic din ceea ce a fost reală cunoaştere ştiinţifică, modernă, nu a acceptat. Ştim bine soarta geneticii, a ciberneticii, a informaticii, ca să nu mai vorbim de religie.
Fundamentat pe un adevăr siluit, n-a putut supravieţui cum nu vor supravieţui nici alte sisteme sociale care nu sunt bazate pe adevărul complet, adică al tuturor oamenilor fără excepţie şi nu al unuia sau mai multor grupuri formate pe criterii politice.
În istoria lumii, o singură dată s-a reuşit realizarea unei guvernări care avea la bază principii rezultate dintr-o sinteză a ştiinţelor timpului. Aceasta s-a realizat în vremea lui Pitagora când, la iniţiativa lui, conducerea Crotonei a acceptat "Consiliul celor trei sute" format din învăţaţi aleşi de Pitagora şi "Consiliul celor o mie" format din oameni politici. E adevărat, după o funcţionare de aproape un sfert de secol, aşezământul lui Pitagora sfârşeşte prin incendiere de către mulţimea stârnită de un anume Cylon care cândva fusese refuzat pentru inaptitudine la şcoala marelui învăţat. Din nefericire, în confruntarea dintre Inteligenţă şi opusul ei au învins cei mulţi.
În loc de concluzii să-l ascultăm aici pe sociologul de origine română Basarab Nicolescu: "Dacă am şti că fiind violenţi contra altora, această violenţă va fi resimţită realmente fizic de către noi înşine, atunci am face să dispară dintr-un elementar egoism această violenţă. Dacă am şti că făcând război, acesta se traduce fizic prin propria noastră moarte, atunci am face să dispară din acelaşi elementar egoism, războiul. Dacă am şti că separabilitatea, dualitatea subiect-obiect, cauzalitatea locală nu sunt realmente decât aproximaţii, iluzii hrănite prin ignoranţa noastră şi vanitatea noastră, atunci am înceta să inventăm dogme, sisteme ideologice ferme, utopii care cad inexorabil în distrugere şi suferinţă. In definitiv, toate societăţile trecute sau prezente sunt fondate pe iluziile realismului clasic. " ("Sociologie et mecanique quantique" în revista 3e millenaire, Nr. 1), Sacrul şi Profanul. "Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea Sacrului", ne spune Mir-cea Eliade. Marele istoric al religiilor priveşte Sacrul ca element ce face parte din structura conştiinţei şi nu doar ca moment în evoluţia acesteia.
Sacrul presupune teama, misterul şi fascinaţia în faţa necunoscutului. Este sentimentul în faţa divinităţii prin care interogaţiile privind Sursa şi Destinul fiinţei obţin un răspuns.
Realitatea transcendentă a constituit obiectul Sacrului, Realitatea concretă, pe cel al Profanului.
Istoria omului este o istorie a devenirii sale de la Sacru la Profan, mai exact a căderii de la Sacru la Profan. Într-o exprimare reducţionistă, de Sacru s-a ocupat religia, de Profan ştiinţa. Cu sau fără voia sa, toată viaţa omului este o oscilaţie între Sacru şi Profan. Prin Sacru îşi descoperă Sinele, Fiinţa esenţială, propriul său adevăr, cel al fiinţei în care sunt înscrise finalitatea şi acţiunea, simbolul şi realul.
La început viaţa omului a fost în relaţie cu Sacrul, ne spune Mircea Eliade. Pe măsură ce progresează cunoaşterea ştiinţifică, teritoriul Sacrului se îngustează pentru că explicarea cauzelor imediate i-a determinat pe oameni să le neglijeze pe cele îndepărtate, situate la origini. Dar pierderea relaţiei cu Sacrul l-a privat pe om de cunoaşterea realităţii esenţiale. A rămas doar la fenomen, pentru că esenţa nici nu-i este accesibilă ştiinţei şi nici nu o preocupă, având alt obiect.
Pierderea Sacrului şi cultivarea doar a Profanului la nivel de acţiune socială a avut ca rezultat întreaga dramă a istoriei umane exprimată prin lupte politice, războaie, dictaturi, agresivitate verbală şi fizică, delaţiune, intoleranţă etc. Când despre sine omul nu află decât că este un animal venit întâmplător pe lume, dotat cu instincte şi cu raţiune capabilă să inventeze mijloace de acţiune sofisticate, pare plauzibil să-şi fixeze doar scopuri de supremaţie.
Religia în lumea modernă. Religiile sunt codificări ale evenimentelor care se petrec în teritoriul Sacrului. Religia umple spaţiul gol din momentul Zero, neabordat de ştiinţe, oferind un răspuns codificat, în mare parte acoperit de simboluri, la marile întrebări pe care şi le pune omul. Ar fi absurd să afirmăm astăzi că doctrinele religiilor sunt în întregime inoperante pentru om. Sunt acţiuni concrete realizate prin religie – vindecări, regăsiri spirituale, pacificări umane şi sociale, sunt norme morale perfect valabile pentru orice tip de societate, sunt spuse adevăruri care pot fi susţinute cu rigorile ştiinţei. Şi încă ale celor mai evoluate ştiinţe după cum am văzut. Există o certă şi surprinzătoare paralelă între concluziile fizicii moderne referitoare la interacţiunea dintre parte şi întreg în cadrul unităţii materiei, la existenţa unei "mind of universe", şi ideea centrală a religiei privind existenţa unei Inteligenţe primordiale, care străbate întregul existent. Interacţiunile dintre diversele entităţi descrise de religii pot fi uşor înţelese ca exprimări simbolice ale unor interacţiuni de câmpuri energetice şi informaţionale.
Sunt multe altele zonele de intersecţie dintre religie şi ştiinţe şi n-am ezitat să le prezentăm pe parcursul acestei lucrări când circumstanţele ne-au permis.
Limbajul utilizat de religie ni s-ar putea părea prea prăfuit de vreme în raport cu gusturile noastre de azi. Culoarea sa însă ne impune imaginea statorniciei unei lumi venite de dincolo de timp.
Dacă ne referim numai la Biblie, fiecare verset din ea este un monument de înţelepciune. De aceea a şi fost numită "Cartea Cărţilor". Ca să înţelegi întreaga încărcătură de simboluri este nevoie de o reală cultură. Multe din expresiile sale au intrat în limbajul cotidian ca sentinţe de înţelepciune. In ignoranţa lor, mulţi dintre cei care combat Biblia folosesc aceste expresii făcând proză fără să ştie.
Multe dintre îndrumările care vizează transformarea în plan moral şi fizic a omului dovedesc o cunoaştere a resorturilor psihologice, a unor mecanisme din fiziologia sa imposibil de înţeles prin ceea ce ştim noi astăzi despre vremurile în care au fost elaborate. Se pot da ca exemplu sistemele de antrenament psihosomatic de origine asiatică, dar unele sunt cunoscute şi în religia creştină (isihasmul spre exemplu). Abia astăzi medicina a înţeles mecanismul de feed-back în comanda voluntară a unor funcţii involuntare, dar impulsionată tocmai de aceste performanţe venite de dincolo de laboratoarele moderne.
Unele simboluri utilizate sunt de o extraordinară profunzime. Vom da un exemplu.
Simbolul christic. Isus Christos este o entitate ambivalentă: om şi Dumnezeu în acelaşi timp.
Prin această calitate devine intermediarul între om şi Dumnezeu. Prin om devine credibil. Prin Dumnezeu obţine puterea de a-i proteja pe oameni, de a le fi scut, liman şi salvare.
Este modelul, arhetipul originar şi unic ce trebuie urmat. De aceea toate cuvintele lui devin imperative pentru oameni.
Este calea ce i se indică omului, este drumul care este deja zidit, este Adevărul pe care trebuie să-1 cunoască despre sine pentru a şti ce are de făcut. Este modul de a fi şi modelul de comportament uman ce i se indică omului.
Este Dumnezeu crucificat de către om. A suferit pentru că era om. S-a înălţat pentru că era Dumnezeu.
Este simbolul suferinţei şi al jertfei pentru oameni. Efortul, jertfa pentru alţii este singura condiţie a fericirii tuturor.
Ca om a suferit, a fost contestat, umilit, batjocorit, chinuit. Ca Dumnezeu a iertat. Este simbolul iertării omeneşti fără de care nu poate fi pace.
Este simbolul puterii care vindecă şi fericeşte, al generozităţii care cere îndurare faţă de cei ce îl batjocoresc şi îl contestă pentru că aceştia "nu ştiu ce fac".
Este expresia psihologiei umane înălţate la rang de morală pură.
Este expresia concretă prin care se exercită forţa divină.
Este simbolul înţelepciunii care penetrează şi motivează întregul existent plecând de la un model uman, accesibil cunoaşterii noastre.
Este emanaţia directă a Inteligenţei prin care totul există şi fără de care nimic nu există. Este ultima speranţă în clipa de deznădejde.
Cercetătorul, omul de ştiinţă trebuie să privească religia ca pe unul din răspunsurile ce se dau la marile noastre întrebări. Onestitatea îl obligă la a nu se implica nici ca partizan, nici cu ostilitate.
Privită astfel, trebuie să-i observăm şi lacunele.
Multe din adevărurile cunoscute iniţial s-au pierdut sau au fost eludate intenţionat din varii motive. Fiind o cunoaştere incompletă şi unilaterală, slujitorii săi au făcut din precepte – dogme, neînţelegând că Universul se conduce prin legităţi care îl obligă la o perpetuă mişcare, evoluţie şi transformare. O lume în mişcare nu poate fi exprimată prin sentinţe imuabile. Interpretându-se ad litteram unele versete, fără să se înţeleagă sensul lor ascuns sau figurat, au provocat adesea mult rău. Combaterea cu furie a oricărei alte opinii venite din afara dogmei canonice i-a diminuat prestigiul şi a stârnit adversitatea multor gânditori ai culturii şi ai ştiinţei. Intoleranţa cultivată prin Inchiziţie a avut ca rezultat victoria unui materialism care la rândul său a devenit la fel de unilateral şi de intolerant. Din nefericire, în numele acestor "adevăruri" s-au săvârşit injustiţii mergând uneori până la crime care nu pot fi în nici un mod scuzate, indiferent de unde vin. Este unul din motivele pentru care mulţi oameni oneşti în fondul lor au preferat să opteze pentru o religie cosmică şi s-o respingă pe cea doctrinar-dogmatică.
Suntem, desigur, obligaţi să facem distincţie între doctrine, mai ales cele iniţiale, create de fondatori şi între slujitorii lor ulteriori care, neridicându-se la înălţimea acestora, le-au compromis. Suntem confruntaţi şi aici ca şi în alte domenii cu inerentele limite ale omului.
Viitorul va umple probabil aceste lacune şi se va ajunge la o singură religie cu o singură fundamentare. Mai exact, credem că este posibil să se ajungă la o cunoaştere unificatoare, sintetică între religie şi ştiinţă. Probabil că aceasta va fi "marea iniţiere" a omului printr-o ştiinţă unică, aptă să-i releve adevărul despre sine şi să-l transforme în consecinţă. Este interesant de observat că tocmai ştiinţele moderne, pe măsură ce pătrund în profunzimile materiei, pe de o parte se apropie de religie, iar pe de alta obligă religia să se apropie de ştiinţă.
Într-o lume modernă, minată de gravele sale vicisitudini, inegalităţi şi injustiţii sociale, înstrăinată de sine, dezorientată, agresată psihic, moral şi biologic, ameninţată de poluare, de boli incurabile, de pericolul unui cataclism nuclear, se simte astăzi mai mult decât oricând nevoia unui liant psihologic, a unui balsam spiritual pentru multiplele noastre răni deschise.
Religia creştină, prin imperativul iubirii proclamat de Isus, a desemnat esenţa trăirii în Sacru, calea care conduce la salvarea sau, în termeni specifici, mântuirea omului. Pentru că hâc et nunc, acum şi aici, pe Terra problema fundamentală, esenţială care se pune este aceea a salvării omului. Întoarcerea la Sacru, ne spune Mircea Eliade, este singura noastră cale de salvare.
Nu avem naivitatea să ne imaginăm că omenirea va fi cuprinsă brusc de un val de religiozitate, deşi după cum spunea Malraux, secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc.
Binele şi Răul. Orice manifestare, orice atitudine şi orice gând se înscriu pe o linie pozitivă sau negativă şi sunt dublate de un câmp energetic corespunzător care, după cum am văzut, se reflectă asupra câmpului fundamental.
Binele este tot ceea ce are un sens constructiv, negentropic. Iubirea, respectul, gândul pozitiv, realiza-rea unui contact psihic în permanenţă întreţinut cu sursa cosmică prin evocare, ofrande etc. Înseamnă în termeni de energie crearea de câmpuri pozitive – singurele capabile să se conecteze la energia câmpului fundamental. În acest mod energia noastră de câmp individual, limitată şi epuizabilă va fi augmentată de energia câmpului fundamental, nelimitată şi eternă.
Toate acţiunile, gândurile, sentimentele cu conţinut negativ se înscriu sub semnul Răului pentru că generează entropie, distrucţie. Corelaţia lor energetică va fi câmpul de energie negativă care este incompatibil în plan fizic cu câmpul fundamental şi îl singularizează pe om, expunându-1 suferinţelor implicate de entropie.
Din teoriile fizicii moderne comentate mai sus (conceptul bootstrap-ului, al holomişcării) rezultă influenţa pe care o au asupra întregului, cu reflectare asupra noastră, a oricărei acţiuni întreprinse de noi. Deducem de aici consecinţele conduitei umane la nivel individual şi colectiv – exprimate prin istoria omului de-a lungul timpului şi dramatismul său nu ar trebui să ne mai mire.
În mod paradoxal, sursa dramei umane constă în statutul omului, de fiinţă raţională cu posibilităţi opţionale. Optând între Bine şi Rău şi-a scris propria sa istorie. Sunt foarte puţini cei care prin sine sau ajutaţi au reuşit să-şi construiască o istorie diferită de a majorităţii semenilor. Condiţia de a dirija după voinţă propria istorie este cunoaşterea. Istoria unui om este în acelaşi timp dependentă de cea a colectivităţii în care trăieşte. De aceea este nevoie de o cunoaştere extinsă la nivelul întregii comunităţi umane şi nu numai al câtorva aleşi.
Sensul evoluţiei biologice. Evoluţia lumii vii ca şi a celei nevii este o realitate – întregul existent aflându-se într-o perpetuă mişcare şi transformare. De la Darwin ne rămâne doar ideea de evoluţie, nu şi modalitatea sa exactă de realizare. Darwin însuşi a prezentat prudent ideea. Din teoria sa au făcut o dogmă cei care au voit să-şi ia o revanşă exprimată pătimaş la alternativa creaţionistă a religiei.
Ceea ce a evoluat a fost ideea de lume şi nu lumea ca atare. Atomii care compun o lume în evoluţie au aceeaşi structură, doar configuraţia în care sunt aşezaţi diferă.
Obiectivul evoluţiei nu pare a fi totalitatea, ci funcţionalitatea, nu performanţa părţilor ci finalitatea întregului.
Privind creierul uman ca fiind ultima verigă cunoscută în lanţul evolutiv, avem impresia că evoluţia nu a avut alt scop decât perfectarea structurilor capabile să prelucreze informaţie – de la limitarea formelor primare la libertatea gândului desprins din materie şi ridicat la înălţimea spiritului. S-ar părea că "spiritul" îşi sculptează în materie formele apte să-1 exprime. Întregul Univers ne apare ca un vast experiment al unei Inteligenţe. Privită astfel, evoluţia mai are încă mulţi paşi de făcut până va ajunge să creeze structura capabilă să-i înţeleagă esenţa propriei determinări.
Misterele vieţii. Ca informaţie, ca arhetip, omul are vârsta cosmosului pentru că era prezent în logos, în acea "primă undă de lumină".
Creaţia vieţii rămâne un profund mister pentru ştiinţă. Nici ideea creaţionistă a religiei nu este mai plauzibilă. Credem că viaţa se creează şi "sub ochii noştri". Dovadă – germenii bolilor necunoscute până acum.
Dacă luăm în consideraţie aserţiunile ştiinţei privind structura materiei şi a legităţilor sale de manifestare obţinem o explicaţie aparent raţională pentru structura lumii fizice dar nu şi pentru apariţia şi manifestarea vieţii.
Nu vom şti niciodată cum s-au petrecut exact evenimentele prin care a apărut viaţa, ca de altfel şi Universul. Ipotezele referitoare la aceste începuturi, rolul necesităţi şi al întâmplării sunt doar imaginaţie, convenţie. Este adevărat că sunt modele imaginate în baza unor premise de laborator, a unor experienţe autentice, dar extrapolarea lor în natură nu înseamnă obligatoriu şi suprapunerea cu realitatea. Nu vom şti ce este viaţa decât când vom reuşi s-o creăm în laborator. Şi am mai spus, acest eveniment nu se va întâmpla niciodată. Oricât de suficiente ni se par raţiunile prin care le explicăm originea.
— Privite în esenţa lor – sunt insuficiente. Trebuie să explicăm "cum" pentru că aceasta este misiunea ştiinţei. Or în faţa acestui "cum", va exista o perpetuă tăcere ca şi în fata lui "de ce".
Este aberant să susţii existenţa lumii plecând de la o singură pereche, este aberant să admiţi că întâmplarea a creat în acelaşi timp doi indivizi de sex diferit dar din aceeaşi specie ca să se poată reproduce, este naiv să reduci viaţa la reacţiile fizico-chimice cunoscute şi este imposibil să explicăm gândirea, inteligenţa, sentimentele plecând de la atomi şi substanţă. De aceea este onest şi de bun simţ să recunoaştem că nu ştim. Nu este o crimă să nu ştim. Crimă este când în numele adevărurilor false sau convenţionale se emit verdicte de condamnare împotriva celor care nu aderă la ele, aşa cum s-a întâmplat şi în istoria noastră recentă.
La oricare dintre legile cunoscute astăzi în fizică şi chimie am supune atomii elementelor existente în structura materiei vii, nu rezultă viaţă. Viaţa pare să fie "ceva" pus în materie. Materia fizică pare să fie doar vasul în care se toarnă energia vieţi. In acest sens suntem de părere că viaţa este o formă de energie esenţialmente informaţională, de o natură consubstanţială sursei originare. Pentru acest motiv credem că omul de pe Terra nu va putea crea niciodată o celulă vie.
Voinţa de a fi. Există o voinţă şi o raţiune de a fi, de a trăi în tot ceea ce este viu. Orice germen parazit se luptă pentru a trăi pe seama gazdei sale, chiar dacă duce la moartea acesteia. Dintre cei doi combatanţi va învinge cel mai puternic. Nu există milă în natură.
Probă a voinţei de a fi o constituie adaptarea rapidă la toate mijloacele noastre de atac împotriva germenilor patogeni, inclusiv la antibiotice. Cum această adaptare presupune complexe mecanisme biochimice şi structurale, este greu de înţeles pentru noi care inteligenţă şi cu ce raţiune intervine.
Universul – un vast sistem informaţional. Universul este un vast sistem informaţional organizat după legităţi precise. Prima sa lege este aceea a ciclicităţii. In afară de cauza primordială a existenţei, nimic nu este etern. Nici Universul ca ansamblu. Totul este o perpetuă reluare. Se pleacă de la "lumina iniţială" şi după ce se parcurge un ciclu de evoluţie se ajunge din nou la starea iniţială de lumină.
Tabloul astrofizic cunoscut pare să sugereze o ierarhizare informaţională a Universului. Fiecare nivel de organizare a Universului este în acelaşi timp un nivel informaţional, conţinând ca urmare informaţia planurilor suiacente. Fiecare nivel de organizare a Universului subordonează pe cele inferioare şi le decide parţial evoluţia. Totalitatea este coordonată de planul cel mai înalt. Imaginea metaforică ce se desprinde pentru Univers este aceea a piramidei cu o bază largă şi un singur vârf sau a cercurilor concentrice.
Destin şi liber arbitru. Lumea este programată ab initio ca structură şi funcţionalitate, dar în acelaşi timp pare să fie în permanenţă readaptată noilor situaţii create deoarece "totul curge", nimic nu rămâne "îngheţat".
Programarea evenimentelor este atât intrinsecă, înscrisă în codul genetic al organismelor vii cât şi extrinsecă, înregistrată în câmpuri informaţionale care sunt integrate în sisteme similare până la marele sistem – Cosmosul.
Există deci şi destin şi liber arbitru. Şi fatalitate prin ceea ce porţi ca programare condiţionată ereditar şi opţiune prin ceea ce faci aici.
Este greu de precizat proporţia în care acţionează destinul, fatalitatea şi în ce măsură ne impunem voinţa. Cu alte cuvinte, în ce măsură suntem liberi şi în ce măsură predeterminaţi. Este posibil ca în proporţie majoră să fim programaţi dinainte de a veni pe lume. O comutare totală a drumului vieţii nu este posibilă decât printr-o completă schimbare a atitudinii în plan psihologic-comportamental.
Toate planurile existenţei vizibile şi invizibile se suprapun; orice acţiune în plan verbal, afectiv, organic sau funcţional, fizic sau pur informaţional se traduce obligatoriu în termeni de energii, de atomi, de reacţii chimice, de mobilizare fizică, de ineluctabile legităţi. Fără această suprapunere de planuri – începând de la particulele subatomice, trecând prin chimie, biochimie, biologie, informaţie, cibernetică, Univers – nimic nu există.
Legea fundamentală a Universului o constituie corelarea armonioasă a tuturor acestor planuri. Orice distorsiune la nivel de acţiune sau numai de gând implică boală şi suferinţă. Soluţia prevenirii lor constă în respectarea legii armoniei prin controlul conştient al întregii conduite, care trebuie să aibă o finalitate exclusiv pozitivă, negentropică.
Ce a fost la început? La început, ştiinţific vorbind, a fost Ideea sau Informaţia primordială care este conţinută în ceea ce a fost numit Logos sau cuvânt. Este mai mult decât un simplu cuvânt înţeles în accepţiunea curentă. Este arhetipul, modelul lumii. Este o ştiinţă, o cunoaştere, o conştiinţă, o inteligenţă. Inteligenţa creatoare de Univers.
Ideea nu este numai informaţie ci şi un câmp de energie capabil de acţiune, după cum am discutat în această lucrare. De unde vine acest "verb divin"? Din "Marele Necunoscut". Putea veni din Neant? Dacă am reduce întreaga existenţă la Zero, la momentul de dinainte de a fi fost ceva, atunci din nimic s-ar naşte tot nimic. Dacă la început ar fi fost numai forţe şi energii, prin evoluţie ar fi rezultat tot forţe şi energii, dar nu structuri cosmice şi forme vii inteligent ordonate. Dacă la început ar fi fost doar haos, dezordine, fără o forţă ordonatoare, ar fi rezultat tot dezordine. In spatele fiecărei opere este necesar un arhitect, ne spune fizicianul Jean Charon. Putem nega dacă nu ne convine caracterul divin al sursei primordiale, dar nu putem nega că este o forţă atotputernică şi o inteligenţă. Pentru că numai inteligenţa şi forţa pot ordona haosul şi "trimite Universul pe cărări necunoscute", cum spune marele nostru poet.
Dacă privim creaţia omului ca pe un dar al Sursei primordiale, atunci în acest altruism trebuie să vedem şi un sentiment de iubire. Logosul şi iubirea au fost cei doi factori care au condus la creaţia omului. De aici rezultă toate raporturile fiinţei umane cu Creatorul, propovăduite de religia creştină. Dacă omul a fost creat printr-un act de generozitate, din iubire, prin raţiune, atunci el este dator faţă de Creator, care continuă să fie omniprezent, cu o atitudine de recunoştinţă, iubire şi respect.
Misterul existenţei. Întregul secret al existenţei pare să fie acesta: Universul este un ocean de energie dirijat de o Inteligenţă cosmică. Orice variabilitate prin mişcare a energiei generează o informaţie în funcţie de anumite legităţi ce par a fi impuse de o Inteligenţă – sursă a tuturor modificărilor din univers. Orice acţiune, gest, idee, cu alte cuvinte orice verb înseamnă o mişcare, o deplasare de energie, care poartă în sine o semnificaţie, adică o informaţie. O vom numi codificare informaţional-energetică. Această informaţie apare într-un câmp fundamental care o înregistrează.
Prima lege a codificării este dihotomizarea principiului unic în cele două elemente contrare. Este pentru noi un profund mister cum unul devine doi cu proprietăţi contrarii, cum dintr-o structură uniformă apar două cu însuşiri opuse. Dar acesta este principiul oricărei creaţii în Univers. Extrapolând această dihotomizare se ajunge până la planul moral unde apare codificarea în Bine şi Rău. Este simplist să vedem aici necesitatea Răului pentru a se opune Binelui. Există o dinamică internă în care plusul şi minusul se intrică obligatoriu în fiecare din cei doi termeni. Rezultatul acţiunii este însă diferit ca totalitate.
Nici o instanţă superioară nu contabilizează rezultatul acţiunilor noastre, ci acestea apar înscrise în structura noastră de câmp energetic şi informaţional. Şi cum cu această structură trebuie să ocupăm un loc în Univers, vom fi supuşi legilor sale de organizare. Vom ocupa locul cu care suntem congruenţi, întocmai cum o bilă aruncată pe o suprafaţă se va opri acolo unde îşi poate găsi echilibrul. Lupta se dă deci pentru a ocupa un loc în Univers, cât mai favorabil din punct de vedere al trăirii psihologice reflectate la nivel de conştiinţă.
Orice acţiune presupunând o variaţie de câmp fundamental rămâne pentru totdeauna înregistrată la acest nivel. În consecinţă orice gând sau act lasă o urmă indelebilă în planul structurii noastre de câmp. De aici rezultă obligaţia de a ne controla în ceea ce facem şi gândim. Înţelepţii care au creat vechile doctrine ştiau bine aceste lucruri, dar toate noţiunile care definesc aceste realităţi situate dincolo de lumea concretă au fost antropomorfizate pentru a le putea face înţelese.
Dimensiunea informaţional-energetică este stratul primordial al structurii noastre şi conţine matricea tuturor formelor şi programelor funcţionale, inclusiv cel genetic. În planul doi este structura biochimică a organismului, iar în planul trei este cea molecular-morfologică sau substanţială.
Neputând explica altfel sursa organizării materiei după criteriile foarte riguroase ale unei raţiuni inteligente, trebuie să admitem volens-nolens că natura conţine în sine această inteligenţă. Aceasta este cheia înţelegerii. Restul – "de ce" şi "cum" – sunt doar vorbe şi literatură. Religiile au numit această inteligenţă Dumnezeu. Dacă ne deranjează, putem să-i spunem altfel. Ea rămâne în sine aceeaşi.
Fizica modernă şi religia. Materia, ca substanţă şi energie perceptibilă prin simţuri, există. Materia, ca profunzimi inaccesibile simţurilor noastre, există. Viaţa există. Inteligenţa există. Există în consecinţă şi o sursă a lor, situată dincolo de posibilitatea noastră de demonstraţie directă. Religiile au numit această sursă primordială Dumnezeu. Şcoala de la Princeton i-a spus "Conştiinţă Cosmică". Noi am denumit-o Inteligenţă organizatoare şi coordonatoare de univers. Fizica modernă numeşte "Mint of Univers", Jung îi atribuie un "Savoir Absolu". Nu au nici o importanţă termenii prin care este definită. Important este că ceea ce a fost numit Dumnezeu există.
Deci, Dumnezeu există. Acesta este punctul crucial al cunoaşterii. Suntem singuri într-un univers ostil şi avem libertatea să luptăm pentru supravieţuire cu orice mijloace care ne permit atingerea scopului, sau suntem aici prin graţia unei voinţe, a unei forţe inteligente care ne-a creat cu o finalitate precisă şi pe care trebuie s-o cunoaştem pentru a o putea îndeplini? Aceasta ni se pare a fi întrebarea.
Există aşadar o inteligentă prezentă în toate manifestările de univers – cauza primă şi ultimă a tuturor lucrurilor. Este prezentă în caracterul legităţilor de organizare a materiei, traversează instinctele întregii lumi animale, dirijează angrenajul miliardelor de celule vii şi defineşte toate formele de manifestare ale deciziei, cu corolarul său – gândirea umană.
O singură inteligenţă traversează lumea – de la comportamentul particulei subatomice până la cel al creierului uman. Diferenţa constă doar în gradul de complexitate şi de opţiune, de libertate a deciziei care se manifestă la diverse niveluri de reprezentare.
O singură Raţiune transpare de "sus" şi până jos: raţiunea legilor cosmice, raţiunea lumii vegetale, raţiunea lumii animale, raţiunea umană şi Raţiunea care le pune pe toate acestea într-un armonios acord.
Raţiunea de "dincolo" coincide numai arareori cu raţiunea noastră, pentru că acolo este un "savoir absolu", o cunoaştere absolută în care se "văd" toate cauzele, iar aici este o cunoaştere doar limitată. Vom vedea ca urmare numai cauzele imediate în care ne implicăm şi le vom ignora pe cele îndepărtate.
Atributele Inteligenţei Cosmice. Dacă admitem că există Inteligenţă în Univers trebuie să facem efortul de a-i înţelege intenţiile în ceea ce ne priveşte, raţiunea pentru care existăm, pentru a ne înscrie în demersul său. Pentru aceasta este necesar să ştim mai întâi care sunt atributele sale. În faţa raţiunii noastre avem doi termeni: Sursa şi efectul. Pentru a studia Sursa ar trebui să ne situăm în afara sa şi este imposibil. Ne este însă accesibil efectul său – omul. Legile cunoscute din fizică şi chimie ne ajută să explicăm, atât cât putem explica, fiziologia creierului, dar nu gândirea, conştienta, viaţa afectivă. Înţelegem bine relaţia dintre psihic şi substratul său cerebral, interdependenţa reciprocă, ecoul patologic asupra celuilalt în caz de suferinţă la unul din poli, dar de ce neuroni cu aceeaşi structură la om şi la un câine, spre exemplu, îl definesc pe unul om şi pe altul doar câine, nu ştim. Sigur nu în diferenţa de volum stă răspunsul. Şi atunci suntem obligaţi să admitem că însuşirile noastre psihice şi intelective – gândire, afectivitate, voinţă etc. Nu le putem explica decât prin însuşirile Sursei, fiind consubstanţiale ei. Aşadar la nivelul Inteligenţei cosmice trebuie să admitem, deşi probabil ni se pare absurd, că există conştiinţă, raţiune, gândire, voinţă, capacitate de trăire afectivă. Altfel spus, Sursa cosmică înseamnă Inteligenţă, înţelepciune, iubire şi voinţă.
Acest lucru este foarte important pentru a defini raporturile noastre cu Sursa. Privim în abstract o sursă explicativă a lumii şi-i respectăm indiferent şi rece legile, cum procedăm cu cele emanate de justiţia umană, sau ne implicăm la modul afectiv, făcând şi aceasta parte din Lege? Când depăşesc viteza legală pe un drum public, sunt obligat să plătesc doar amendă, dar nu să şi iubesc pe cel care mi-a dat-o. Cu totul alt-fel stau lucrurile în raporturile dintre mine şi justiţia emanată de la Sursă. Iată de ce trăirea în spaţiul Sacrului implică sentimentul de devoţiune în care se include respectul şi iubirea faţă de Sursă. Trebuie spus însă că acestea apar ca sentimente doar în reflectarea lor la nivelul conştiinţei noastre, în substratul lor primar sunt doar forme de energie necesare pentru a face conexiunea dintre oameni şi dintre om şi Sursă.
Reamintim, pentru a avea o înţelegere cât mai clară: toate planurile existenţei vizibile şi invizibile se suprapun. Orice acţiune în plan mental, verbal, afectiv, organic sau funcţional se traduce obligatoriu în termen de energie, mai exact de câmp energetic purtător de informaţie – pentru dimensiunea invizibilă a realităţi – şi în termeni de atomi, reacţii chimice, de structurare fizică – pentru dimensiunea concretă a realităţii. La capitolul despre fizica viului am discutat că energia de tip electromagnetic pe care o evidenţiem la structurile vii nu este identică cu energia vieţii şi am analizat de ce. Este doar epifenomenul său. Via (a este o formă de energie consubstanţială Sursei. Ca şi aceasta, conţine în sine Inteligenta care u conferă caracter net negentropic. Aceeaşi inteligenţă invizibilă intervine în dezvoltarea organismului, diminuând negentropia şi crescând entropia după ce şi-a atins finalitatea.
Sigur că mulţi slujitori ai religiei nu ştiu să facă ştiinţă din doctrina lor şi nici noi n-am fi făcut dacă pătrunderea în profunzimea datelor actuale ale ştiinţelor şi extinderea lor până la ultimele consecinţe nu ne-ar fi impus aceste concluzii. Este pur şi simplu o explicaţie impusă de discursul ştiinţific şi nu o pledoarie pro domo. A le fi ignorat, cum fac cei mai mulţi dintre noi pentru a nu-şi diminua prestigiul implicându-se într-un domeniu taxat ca neştiinţific, ar fi însemnat lipsă de onestitate faţă de Adevăr şi în consecinţă faţă de ştiinţă. De altfel, cu sau fără voia noastră, ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla oricum. Dar nu este acelaşi lucru când vii în întâmpinarea întâmplării pregătit sau când o ignori. Este ineluctabilă o mutaţie în conştiinţa omului modern, dacă vrea să continue. Şi aceasta nu se poate obţine neglijând o cunoaştere cu o istorie atât de extinsă în timp şi spaţiu. Ştiinţa modernă trebuie să fie focul purificator, instrumentul de cernere al inerentelor rezidii de esenţa sa. Dacă până acum a fost posibil ca viaţa să persiste, în duda marilor vitregii întâmpinate, a sosit timpul când suntem întrebaţi (a câta oară.?): Quo vadis?
Necunoscându-ne propria noastră esenţă, neînţelegându-ne rosturile, sensul vieţii noastre în Univers, destinul propriu pe Terra, ne trezim singuri şi străini în mijlocul mulţimii, dezbinaţi de o diversitate de interese politice – când omul nu are nevoie decât de o singură politică, aceea impusă de cunoaştere – separaţi a învrăjbiţi de concepţii religioase diferite – când nu există decât o singură sursă de Univers – ruinaţi de vicii, roşi de invidii, orbiţi de patimi, robiţi de instincte, angoasaţi de o existenţă în care nu întrevedem nici un liman, înspăimântaţi de agresivitatea semenilor, trişti şi nefericiţi pe un pământ al penitenţei, fără să ne cunoaştem vina.
Să realizăm, în sfârşit, că nu există două lumi – una a materiei şi alta a spiritului, una a ştiinţei şi alta a religiei – că există o singură realitate, văzută până acum din unghiuri diferite. Avem suficiente date pentru a înţelege acum, la sfârşit de secol XX, minunea acestei unice şi ultime realităţi care ne uneşte şi nu ne dezbină, ne dă sens şi nit ne alienează, ne dă viaţă şi nu moarte. Mai mult decât oricând este nevoie de o evoluţie psihologică, dacă nu de o adevărată revoluţie psihologică. Revoluţie în spirit, în gândire, în întreaga noastră fiinţă.
Capitolul VIII.
PAŞI SPRE UNITATEA COSMICĂ A FIINŢEI NOASTRE.
Disperarea fiinţei esenţiale. "Dintre toate refulările, cea a fiinţei esenţiale periclitează cel mai mult devenirea integrală a omului" ne spune J. Y. Leloup (L'enracinement et l'ouverture, Question de/Albin Michel, 1989).
Corespunzător celor două dimensiuni ale realităţii, vom distinge şi în fiinţa umană o prezenţă vizibilă şi o alta invizibilă. Fiinţa vizibilă este eul nostru cu statut psihologic şi somatic supus tuturor legilor lumii sen-sibile şi manifeste: are un început, o dezvoltare şi un sfârşit. Este structura noastră efemeră pentru că în fie-care clipă din existenţă înregistrăm o altă realitate. Ceea ce numim, în consecinţă, realitate nu este decât aparenţa unui moment, sesizată de structurile noastre sensibile şi numai la nivelul capacităţii lor de extensie. În altă clipă şi la alt nivel de percepere se află o altă realitate.
Acest aspect efemer al Realităţii a fost numit de spiritualitatea hindusă Maya, iluzie. Maya este vălul care ascunde fiinţei adevărata sa realitate, aceea esenţială şi eternă. La acest nivel al realităţii aparente s-ar înscrie suferinţa, boala, pentru că suntem supuşi dorinţei dictată de instincte.
Fiinţa autentică, esenţială, este aceea care corespunde dimensiunii invizibile modelatoare a realităţii manifeste. În această dimensiune, care este consubstanţială psihismului nostru inconştient se află, după cum am văzut, un "savoir absolu", o Inteligenţă ordonatoare de univers.
Expresia acestei dimensiuni arhetipale în noi este Sinele.
Sinele este fiinţa noastră autentică, esenţială, aceea programată ab initio în arhetip, în primul "logos", în primul logos creator de univers, fără frustrările şi vicisitudinile survenite ulterior.
Sinele este reflectarea Universului în noi; este mesagerul Inteligenţei cosmice, plecat din acel ipotetic "Început" şi finalizat în fiinţa noastră. De aceea Sinele este martorul eternităţii din noi. S-a scris şi o carte cu acest subiect, (Le temoin de l'eternite de Henriette Yvonne Stahl, publicată în Franţa), în care este surprinsă, cu o extraordinară forţă de expresie, trăirea extatică a eului esenţial. Fiind expresia ultimei noastre realităţi, eul esenţial este reprezentarea ultimului nostru adevăr. Este Adevărul nostru absolut.
În spiritul nostru inconştient ne comparăm în permanenţă statutul fiinţei din realitatea concretă cu acela al fiinţei noastre programate iniţial; ne comparăm fiinţa istorică, efemeră, cu aceea esenţială indusă în eternitatea Universului. Din acest motiv, când toate aparentele sunt în favoarea noastră, când raţional nimic nu ne lipseşte, undeva în adâncul fiinţei noastre rămâne un colţ de nefericire.
Este tristeţea fiinţei noastre esenţiale care nu-şi găseşte ecou în lumea concretă, în viaţa trăită. Este strigătul fiinţei autentice care se simte sufocată, strivită, neîmplinită, nefericită.
Este "umbra" eului nostru atemporal, care nu trăieşte în acord cu simbolul său primordial, cu arhetipul său cosmic. Este sentimentul amar al neîmplinirii fiinţei interioare.
Naşterea unui om este un eveniment cosmic. Fiecare om vine pe lume purtând o marcă, un simbol, o semnătură înscrisă în arhetipul aflat la originea noastră. Aceasta este fiinţa noastră esenţială, programată iniţial.
Potenţialităţile noastre fizice şi intelectuale îi sunt comunicate spiritului, care ia act de ele mai mult sau mai puţin distinct, nud mult sau mai puţin conştient. Sunt exprimate ca dorinţe, predispoziţii, talent. Din nefericire, evoluţia socială a unui om nu are totdeauna acea traiectorie favorabilă împlinirii fiinţei în ceea ce este esenţial pentru ea.
Civilizaţia de tip occidental s-a ocupat, după cum am văzut, de universul nostru exterior, de satisfacerea dorinţelor şi necesităţilor fiinţei noastre concrete, ignorând universul interior, acela al fiinţei autentice.
Amplificarea excesivă a universului exterior în de-favoarea celui interior, care a fost ignorat, a avut ca urmare o dezvoltare incompletă a personalităţi, o lipsă de armonizare în unitatea noastră psihologică, un dezacord între interiorul şi exteriorul nostru, între esenţă şi manifestare. De aici decurge incompletitudinea fiinţei umane. Omul nu se cunoaşte cu adevărat pe sine. Îl cunoaşte doar pe cel supus trebuinţelor, instinctelor actuale. Neavând în minte o altă proiecţie a sa, o privire sub unghiul eternităţii, va acţiona doar în funcţie de nevoile fiinţei lui biologice.
A privi şi a vedea. Dominaţi de o lume a realităţii concrete percepută cu toate simţurile noastre, este greu să înţelegem o altă lume, pe care trebuie s-o percepem doar cu mintea. A înţelege lumea concretă ca fenomen înseamnă "a privi"; a înţelege lumea nemanifestă ca esenţă înseamnă "a vedea". Aceasta este explicaţia pe care i-o oferă un vrăjitor yaqui lui Carlos Castaneda ("Voir, les enseignements d'un sorcier yaqui", d. Gallimard, 1973). Drumul de la "a privi" la "a vedea" este drumul cunoaşterii sau "calea cu inimă", cum o numeşte autorul, şi acesta nu se obţine uşor. Scopul vieţii este acela de a găsi o "cale cu inimă", un drum spre realizarea în conştiinţă şi în trăirea concretă a realităţii esenţiale, a identităţii Sinelui cu Sursa.
Există aşadar o cale, un drum spre noi înşine, spre adevărul ultim, spre esenţa noastră, spre eternitate.
Cheia cunoaşterii. Din datele prezentate rezultă, după cum am văzut, existenţa unei inteligenţe care poate fi considerată ca sursă a întregului Univers, inclusiv a omului. Se im-pune în acest caz să luăm act conştient de existenţa sa şi să încercăm să-i descifrăm "intenţiile" exprimate prin legităţile sale de funcţionare pentru a şti ce ne rămâne de făcut. Aceasta este cheia întregii cunoaşteri omeneşti. Să înţelegem Sursa şi imperativele ei pentru a ne împlini menirea.
Dacă la început a fost "logosul" exprimat prin inteligenţa ordonatoare de univers sau gândul creator, este uşor de înţeles că drumul spre reclădirea universului uman va trebui să aibă ca sursă tot un gând inteligent. Pentru că, după cum am văzut, gândurile sunt forţe ordonatoare de univers. Într-o exprimare metaforică, dar cu penetraţie în real, iniţial n-au fost decât "gândurile minţii cosmice" care au constituit informaţiile necesare transformării energiei din câmpul fundamental în substanţă şi fiinţă. La rândul lor, fiinţele umane sunt creatoare de înduri. S-ar părea că scopul trecerii noastre prin substanţă nu este altul decât acela de a crea noi înduri, noi informaţii, care se vor întoarce în câmpul fundamental, devenind sursă pentru noi ordonări de univers. Se încheie şi aici, ca în tot ceea ce există, un ciclu, un ciclu al fiinţei. Vom conveni, aşadar, că punctul de plecare al drumului spre noi va trebui să-1 constituie, ca şi la origini, inteligenţa, înţelepciunea unei gândiri.
Calea spre zei. In lucrarea sa Homo universalis, Anton Dumitriu face o incursiune în istoria preocupărilor înregistrate de-a lungul timpului pentru atingerea perfecţiunii umane, perfecţiune pe care anticii o atribuiau doar zeilor. De aceea drumul spre perfecţiune a fost numit "calea spre zei".
A ajunge la perfecţiune înseamnă ca omul să se apropie de zei, să fie asemănător lor înălţându-se, prin propriu efort, din lumea sensibilă a fenomenelor în aceea a esenţei, asimilată cu divinitatea. Această fiinţă esenţială existentă în profunzimea psihismului nostru şi care constituie obiectul tuturor eforturilor de perfecţionare a fost numită de către Anton Dumitriu homo universalis.
Prin termenul de perfecţiune nu trebuie deci înţeles doar prezenţa unor calităţi şi a unui comportament în acord cu un anumit cod moral, ci accederea prin intelect şi acţiune la dimensiunea invizibilă a esenţei noastre. Acesta este de fapt drumul spre cunoaştere. Din acest motiv Platon îl numea "calea spre inteligibil". Platon compară starea omului, care este lipsit de cunoaşterea realităţii esenţiale, cu aceea a unor prizonieri înlănţuiţi de o stâncă. Eliberarea lor nu se poate obţine decât prin cunoaştere. În antichitate calea spre cunoaştere trecea prin "iniţiere", care însemna, după cum am subliniat deja, înscrierea insului pe orbita unei vieţi strict controlate. Ulterior aceste preocupări au depăşit cadrul închis, elaborându-se o diversitate de tehnici în acest scop, diferite în formă după originea lor. Este fără îndoială o diferenţă evidentă între Yoga, Qi Gong, tehnicile folosite în societăţile de mistere din vechiul Egipt, din Grecia antică, şi tehnicile de relaxare moderne. Vom vedea însă că toate au un punct comun şi aceeaşi finalitate. Diversitatea lor nu vrea să însemne lipsa de eficienţă, cum afirmă unii comentatori, ci are o explicaţie simplă. Aparţinând unor zone spirituale şi geografice diferite, este firesc să îmbrace şi aspecte diferite. Se ştie apoi din medicină că fiecare om îşi face boala sa, diferită de a altui semen şi, în consecinţă, se impune un tratament adecvat persoanei. Insuccesul nu este expresia metodei, ci a subiectului. Sunt mai mulţi factori comuni care converg la obţinerea rezultatelor dorite. Aceasta presupune voinţa de a controla în permanenţă, în primul rând gândurile şi apoi acţiunile, dorinţele, trebuinţele, atitudinea faţă de semeni, o anumită predispoziţie naturală spre domeniu şi circumstanţe favorabile. Aceasta este explicaţia pentru care, din antichitate şi până astăzi, puţini oameni reuşesc să cucerească universul interior, apropiindu-se de perfecţiune.
În ceea ce ne priveşte, suntem pe deplin conştienţi de utopia de a atinge perfecţiunea şi nu acesta este scopul, ci de a analiza acele elemente care fac parte din drumul spre noi în speranţa, dacă nu de a-1 par-curge în întregime, cel puţin de a ne orienta şi rămâne aici şi nu pe cele care duc la drama lumii moderne. Pentru că lumea modernă, cu excepţiile care au existat întotdeauna, nu este decât o lume a urii, iar istoria sa, cu aceleaşi rare excepţii, este o istorie a urii. In această lume, idealul perfecţiunii umane s-a pierdut. "Cum ar putea să apară un astfel de ideal în timpul nostru? Noi am pierdut calea spre zei." ne spune Anton Dumitru (Homo universalis, Ed. Eminescu, 1990).
Repetări necesare. Pentru a nu pierde coerenţa punerii vom reaminti sintetic ideile anterioare, pentru a avea o conexiune cu cele ce urmează.
Am convenit că la baza Universului se află o raţiune, o inteligenţă, indiferent de unghiul din care o privim – al religiilor sau al ştiinţelor. Această inteligenţă ne apare ca sursa întregului existent şi constatăm că operează prin legi care fac obiectul ştiinţelor. Pentru cursivitatea expunerii vom exprima ansamblul legilor naturii prin termenul generic de Lege.
Acolo unde există Lege nu există libertate nelimitată. Un om nu poate fi liber să facă ceea ce vrea atâta vreme cât condiţia sa de a exista este ineluctabil determinată de ceilalţi semeni. Libertatea sa încetează acolo unde începe libertatea altuia. A suprima libertatea altui om de care suntem dependenţi prin fire invizibile înseamnă a ne anula propria libertate. Aceasta este Legea. Nu ne putem manifesta liber decât în limitele Legii. Orice abatere de la Lege implică o implacabilă suferinţă, pentru că aici intervin echilibre de forţe şi energii care nu pot fi eludate. Am spus că libertatea ne vine de la natură, deci nu dreptul la libertate ar trebui să îl revendice oamenii, ci dreptul la acea lege care îi pune în acord cu natura. Orice alte opinii despre libertate nu sunt decât exprimări metaforice care mărturisesc ori ignoranţă ori interese.
Raţiunea care trebuie să motiveze gândirea şi întreaga acţiune umană trebuie să fie trăirea în acord cu Legea. A trăi în acord cu Legea înseamnă a statua prin comportamentul nostru o serie de raporturi armonioase între noi şi Univers, între noi şi semeni, în propria noastră fiinţă. În funcţionarea oricărui sistem, armonie înseamnă eficienţă, dizarmonie înseamnă in-eficienţă iar pentru sistemele vii rezultatul este suferinţa, boala, sfârşitul prematur.
A stabili raporturi armonioase înseamnă a ne înscrie în demersul legilor naturii, având ca rezultat o funcţionalitate optimă prin împlinirea fiinţei noastre autentice, care îşi are, după cum am văzut, substanţa în raţiunea cosmică.
În planul acţiunii concrete, stabilirea acestor raporturi armonioase înseamnă controlul riguros al tuturor gândurilor şi acţiunilor noastre, cărora trebuie să le imprimăm în exclusivitate o finalitate pozitivă în acord cu Legea. Dacă reflectăm puţin asupra noastră constatăm că în majoritatea timpului suntem gândiţi de evenimente şi nu noi ne impunem gândurile. De aceea controlul gândirii din care derivă acţiunea este absolut necesar pentru a realiza cunoaşterea eului nostru esenţial. Imprimarea unei finalităţi pozitive în gândire şi acţiune este singura cale, singurul drum spre cunoaştere şi apropiere de perfecţiune. În alţi termeni, este singurul drum spre elevarea noastră spirituală, care nu înseamnă doar obţinerea de informaţie prin instruire, ci presupune şi un cumul de energie pozitivă necesară transcenderii în planul conştiinţei cosmice. Acesta este, după cum am văzut, scopul vieţii. Să realizăm în planul conştiinţei şi al trăirii concrete unitatea cu Sursa. A trăi în unitate cu Sursa presupune nu numai cunoaşterea adevărului despre noi ci şi beneficiul real, concret al forţei cosmice.
Se poate naşte aici o nedumerire. Din tot ce s-a scris despre domeniu s-ar părea de înţeles că deja suntem pe calea cunoaşterii. Este suficientă această cunoaştere pentru transformarea noastră? Nu. Reprezintă doar o informaţie necesară, dar care netradusă în gândire şi acţiune nu are nici o valoare. Aceasta este explicaţia pentru care o serie de oameni bine informaţi în domeniu sau cu o cultură elevată nu au şi beneficiul acestei cunoaşteri. Este necesară nu numai acumularea de cunoştinţe cu caracter pur teoretic ci şi transpune-rea lor în pianul trăirii concrete.
Nivelul critic de energie. Suntem de părere că, după cum este nevoie de un număr critic de neuroni în scoarţa cerebrală pentru a avea o stare a conştientei situată în limitele normalului, asemănător este nevoie de o cantitate critică de energie pentru a accede la o conştiinţă modificată.
Toate metodele aflate în discuţie au, în ultimă instanţă, ca efect acumularea de energie. Respectarea Legii are exact acest efect, deoarece ne conectează direct la Sursă, la izvorul forţei cosmice de care ne-am desprins în clipa în care au apărut distorsiuni în comportamentul nostru, astăzi beneficiind doar indirect, intermediat de o mulţime de obstacole pe care singuri ni le-am construit. Şi viaţa noastră este cea pe care o avem. Ar fi naiv să ne imaginăm că aceste informaţii devin imediat operante pentru toată lumea. Accederea la o conştiinţă superioară situată în planul realităţii ultime nu este posibilă în această etapă din evoluţia noastră decât pentru un număr limitat de oameni. Am discutat deja motivele. Abordarea lor este însă necesară pe de o parte în unitatea lucrării, iar pe de altă parte multe dintre acestea constituie un real ghid de viaţă, o veritabilă artă de a trăi, utilă tuturor, chiar dacă nu toţi suntem sortiţi să dăm aici mâna cu eternitatea.
Dacă efectul concret al acestor tehnici care învaţă omul să trăiască în acord cu natura nu este pentru toţi oamenii acela al transcenderii la o altă cunoaştere, în mod cert toţi cei care au voinţă să şi le însuşească pot ajunge la o optimizare în plan funcţional. Este şi motivul pentru care tradiţii spirituale antice au inspirat soluţii de uz preventiv şi curativ larg răspândite în lumea modernă, multe dintre acestea înscriindu-se în sfera de acţiune psihologică.
În esenţă este vorba de însuşirea unei tehnici de conservare, utilizare şi amplificare a energiei noastre biologice.
Scăderea cantităţii de energie sub nivelul optim funcţional prin consum excesiv sau prin pierderi parazite ne scade randamentul în activitate şi ne face vulnerabili în faţa bolii. S-a dezvoltat ca urmare o ştiinţă a evitării pierderii inutile de energie, o tehnică de amplificare şi de utilizare eficientă a sa. In acest scop, plecându-se de la adevărurile naturii s-a creat o ştiinţă a comportamentului psihologic, a mişcării, a alimentaţiei, a respiraţiei, a corpului fizic etc.
Discursul asupra metodelor utilizate în scopul optimizării fiinţei umane în toate planurile sale funcţionale necesită precizarea în prealabil a câtorva noţiuni.
Undele creierului. După cum am discutat în capitolul despre fizica viului, orice structură vie generează prin funcţionare un biocurent. Ca urmare şi creierul uman generează biocurenţi, care au fost clasaţi în mai multe tipuri, după criteriul frecvenţei şi amplitudinii. După forma lor sinusoidala în înregistrările grafice au fost numiţi impropriu unde cerebrale. De aici şi termenul de undele creierului.
În funcţie de frecvenţa acestor biocurenţi se disting următoarele ritmuri cerebrale, denumite după litere din alfabetul grecesc: alfa, beta, delta şi teta.
Ritmul delta (0,5 – 3 c/s). Apare la creierul imatur al copilului până la vârsta de 2-3 ani, în somn şi în suferinţe cerebrale.
Ritmul teta (3 -7 c/s). Constituie ritmul de bază al copilului între 2 şi 7 ani. La adultul normal se întâlneşte în procent de 10-15% din totalitatea traseului electroencefalografic. Peste această limită are o semnificaţie patologică.
Ritmul alfa (8 – 12 c/s). Constituie expresia activităţii electrice de fond a creierului la omul normal aflat în stare de veghe şi de repaus psihosenzorial. Apare în momentul în care subiectul rămâne cu ochii închişi, nu primeşte nici un stimul din afară şi se află în repaus psihic. Orice stimul – ca zgomotul, efortul de gândire – determină blocarea ritmului alfa. Corespunde introspecţiei, unei "priviri" în interiorul nostru.
Ritmul beta (frecvenţa peste 13 c/s). Corespunde stării de activitate cerebrală. Este expresia electrocorticală a orientării spre exterior a conştientei noastre. Când percepem lumea exterioară suntem în ritm beta.
Înregistrarea activităţii electrice corticale se efectuează în clinică în scopul decelării unor stări patologice ale creierului. În mod normal ia un om adult pe o înregistrare electroencefalografică apar unde alfa, beta şi, într-o proporţie redusă (sub 10-15%), unde teta de mică amplitudine. Pentru a înregistra ritmul alfa se cere subiectului să rămână cu ochii închişi şi să nu se gândească la nimic. Apariţia unui stimul, cum ar fi spre exemplu unul luminos, prin deschiderea ochilor, întrerupe ritmul alfa aducând unde beta.
Starea alfa. Reprezentând o stare de repaus psihic şi senzorial, înseamnă că formaţia reticulată este în mare parte dezaferentată de stimulii veniţi din periferie şi din interiorul organismului. La rândul său, formaţia reticulată îşi va reduce fluxul de impulsuri nervoase trimis spre scoarţa cerebrală. Consecinţa va fi o stare de repaus, de relaxare, de minimă activitate şi, ca urmare, de potenţial energetic maxim. Decurg de aici alte efecte: o mai mare receptivitate a creierului, o capacitate de coordonare a funcţionalităţii organismului crescută, o altă eficienţă prin utilizarea potenţialităţilor neactualizate în mod obişnuit.
Ritmului alfa i s-a acordat o atenţie aparte în cercetările efectuate, îndeosebi în deceniul al şaselea, când s-a constatat prezenţa sa prelungită în stările de conştientă modificată pe care le realizau practicanţii unor sisteme orientale de antrenament psihosomatic.
Elmer Green şi soţia sa întreprind un studiu în acest sens în laborator. După un anumit timp de antrenament, studenţii lor reuşeau să obţină o stare intermediară exprimată electroencefalografic prin unde alfa, şi teta, iar pe plan psihic printr-o senzaţie de reverie. Au definit starea creată prin termenul de reverie creatoare.
Eliberarea conştientei de stimuli senzoriali externi ne facilitează orientarea spre interiorul nostru. Devine o conştientă care se poate extinde în profunzimea universului nostru psihologic penetrând în lumea subconştientului – sediu nu numai al funcţiilor de comandă involuntare ci şi al pulsiunilor afective şi creatoare. Se obţine în acest mod acces la zonele "tainice" ale subconştientului, unde este depozitată informaţia arhetipală şi motivaţia fiinţei autentice. Se ajunge la cunoaşterea Sinelui, a eului nostru autentic, a adevărului despre noi.
În baza experienţelor de laborator amintite, Elmer Green este convins că omul poate învăţa să converseze cu propriul său subconştient, să se cunoască astfel pe sine, beneficiind de imensele potenţialităţi neutilizate ale creierului său.
Spiritualitatea orientală s-a ocupat, după cum vedem, de fiinţa noastră interioară, aceea autentică, programată în arhetipul iniţial. Ştiinţele moderne s-au ocupat de sfera de activitate exterioară, de realitatea noastră fenomenologică. Spuneam că omul complet trebuie să întrunească ambele forme de cunoaştere – prin realizarea unei simbioze între exterior şi interior, a unei sinteze între vechi şi nou, între sugestia antichităţii şi posibilităţile ştiinţelor moderne. Acesta este drumul spre optimizarea noastră, spre completitudine, "calea spre zei".
I? Io/eedbacÂ: -ul. Spargerea barierei dintre conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar, a fost sugerată de sistemele orientale de antrenament psihosomatic, dar validarea lor în lumea modernă a impus studii experimentale extinse, inclusiv pe animale de laborator.
Istoria biofeedback-ului începe în 1958 când Joe Kamya (Institutul de Neuropsihiatrie Langley Porter din San Francisco) îşi propune să studieze posibilitatea de a controla undele emise de propriul nostru creier.
Fenomenul de feedback, cu sensul de conexiune sau legătură inversă, apare după cum se ştie bine astăzi, odată cu cibernetica. Norbert Wiener îl împrumută din radiotehnică şi îl consideră ca fiind un principiu fundamental de reglare automată a funcţionalităţii în organismele vii şi în maşini.
Prin biofeedback se urmăreşte posibilitatea de a obţine controlul conştient, deci voluntar al unor funcţii involuntare aflate sub comanda inconştientului. Este o preluare în sarcină conştientă a unor funţii involuntare. Pentru a putea obţine acest control conştient este nevoie ca aceste funcţii involuntare să fie sesizate. Retragem rapid mâna de pe un obiect încins, ne îmbrăcăm când ne este frig tocmai pentru că am sesizat aceste diferenţe de temperatură. Dar nu sesizăm excesul factorilor humorali care exercită un efect nociv asupra vaselor de sânge, nu sesizăm procesele de digestie, circulaţie, metabolice etc. Care ies din câmpul conştientei. Dacă toate acestea ar putea fi sesizate de conştienţa noastră, atunci ar acţiona ca şi în cazul factorilor de mediu extern, prin controlul asupra lor. In consecinţă, problema care se ridică este aceea de a face accesibile conştientei evenimentele noastre interne, să putem "vedea" şi "auzi" propriile noastre organe. Odată ajunşi aici nu ne mai rămâne decât să învăţăm să le comandăm. In acest scop au fost gândite mai multe soluţii. De exemplu, impulsurile electrice prezente la nivelul tuturor organelor interne au fost culese şi convertite într-o formă sesizabilă conştientei – sunet, lumină, culoare etc. Şi retrimise creierului sub formă de "comenzi" adecvate. Acesta este biofeed-back-ul.
Studiul prin experiment pe animale efectuat de Miller a condus la obţinerea controlului asupra funcţiilor vegetative întocmai cum se întâmplă la practicanţii sistemului Yoga. Pentru a obţine comanda asupra undelor creierului, Miller a ales pentru experiment pisicile. A imaginat în acest scop un model experimental. Pisicile erau conectate la electrozi implantaţi în zone din creier a căror excitaţie procura plăcere. Se urmărea concomitent aspectul biocurenţilor cerebrali. Ori de câte ori o pisică reuşea să coboare frecvenţa undelor cerebrale era răsplătită prin plăcere, expediindu-se un stimul electric în centrul respectiv. Alte pisici erau răsplătite în acelaşi mod dacă îşi ridicau frecvenţa undelor cerebrale. S-au obţinut astfel două grupe de pisici: unele care au învăţat să-şi scadă frecvenţa undelor cerebrale şi altele care au învăţat să o crească.
Observarea lor a evidenţiat stări de comportament diferite. Pisicile din primul grup (cu unde lente) stăteau imobile. Pisicile din al doilea grup (cu unde de frecvenţă crescută) se aflau într-o continuă mişcare, agitaţie. Determinările biochimice au evidenţiat la animalele care au învăţat să-şi accelereze pulsaţiile cordului şi să-şi crească frecvenţa undelor cerebrale existenţa unui titru crescut de catecolamine în raport cu celelalte. De aici neliniştea, agitaţia. Extrapolând concluziile acestui experiment la om vom înţelege uşor ce înseamnă să dispunem de o metodă de reducere a catecolaminelor din sânge, ştiut fiind că prezenţa lor în exces condiţionează anxietatea, boli cardiovasculare etc.
În concluzie, experimentele efectuate pe om şi animale de laborator, ca şi experienţa milenară demonstrată de practicanţii unor sisteme de antrenament psihosomatic de origine orientală au demonstrat fără dubii că este posibilă spargerea barierei dintre conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar. Omul poate învăţa să dirijeze activitatea involuntară a organismului prin convertirea ei într-un semnal sesizabil care să-i permită aducerea acestuia în câmpul conştientei.
Procedeul şi-a găsit şi o imediată aplicabilitate de ordin medica. In mod teoretic, o persoană poate învăţa să controleze orice proces fiziologic ce poate fi conştientizat printr-o tehnică oarecare. S-a reuşit până acum să se exercite un control voluntar asupra biocurenţilor cerebrali, pulsaţiilor inimii, vaselor sanguine, variaţiilor diametrului papilar, secreţiei glandelor endocrine, secreţiilor digestive etc.
S-a reuşit să se obţină rezultate satisfăcătoare prin tehnica biofeedback-ului în migrenă, anxietate, insomnie, hipertensiune arterială esenţială în prima sa fază, tulburări de ritm cardiac, unele atrofii musculare de origine centrală şi periferică ş.a.
Sub raportul eficienţei terapeutice trebuie spus că biofeedback-ul, asemenea altor metode, nu poate fi privit ca un remediu absolut şi universal. Mai întâi, pentru că nu toţi oamenii reuşesc să-şi însuşească la fel de uşor metoda. S-a constatat chiar că animalele de laborator învaţă mai uşor decât omul. Cei mai maleabili la modelare s-au dovedit a fi tinerii, atleţii, cei cu preocupări artistice.
Efectele stării de relaxare sau stării alfa. Validarea ştiinţifică a stării de relaxare, care corespunde psihologic unei conştiente modificate iar neurofiziologic unui ritm alfa, a determinat, după cum era de aşteptat, şi o serie de studii la nivel metabolic.
Intrarea în stare de relaxare este urmată după câteva minute de încetinirea ritmului cardiac şi respirator şi de scăderea uşoară a valorilor tensiunii arteriale. Sunt modificări fiziologice caracteristice stării de calm, binecunoscute şi până acum. Extinderea acestei stări dincolo de repausul obişnuit se obţine numai prin însuşirea unor tehnici de concentrare. Electroencefalografic nu mai este doar o stare alfa, pentru că apare un important procent de teta intricat cu alfa, de unde şi denumirea de stare "alfa-teta".
Cercetările întreprinse până acum au evidenţiat o diminuare a consumului de oxigen, explicată prin reducerea activităţii organismului şi deci şi a metabolismului. Măsurarea acidului lactic în sânge a evidenţiat o importantă scădere a acestuia, explicată de asemenea prin relaxarea musculară.
S-au emis interesante ipoteze în legătură cu semnificaţia proporţiei de acid lactic în sânge. Studiile efectuate au relevat relaţia dintre proporţia de acid lactic în sânge şi anxietate. Cu cât concentraţia acidului lactic este mai mare, cu atât anxietatea este mai crescută. Dacă avem în vedere că anxietatea înseamnă o stare de alertă, de tensiune psihică şi musculară, această relaţie de directă proporţionalitate ne apare ca fiind comprehensibilă. Deducem de aici că în timpul acestei stări psihice particulare, scăzând tensiunea musculară scade şi anxietatea.
Modificarea a o serie de parametri fiziologici pledează pentru ideea că în timpul stărilor de conştientă intermediară are loc o acumulare de energie prin prevalenţa sistemului parasimpatic faţă de cel simpatic cu scăderea, în consecinţă, a catecolaminelor în sânge. Oricum am interpreta sub raport fiziologic reacţiile ce se petrec în stările de autoconcentrare psihică, cert rămâne faptul că prin repaus psihic organismul beneficiază.
Omul civilizaţiei moderne se află într-o continuă alertă impusă de bulversările sociale, de ritmul civilizaţiei industriale care evoluează mai rapid decât posibilităţile sale biologice de adaptare. In plan biochimic, această stare de alertă se traduce prin descărcări continue de catecolamine ca urmare a activităţii prevalente a sistemului nervos simpatic (consumator de energie) faţă de sistemul nervos parasimpatic (facilitator de energie). De aici rezultă anxietatea, crisparea, epuizarea noastră energetică, psihică şi fizică. Se creează terenul propice pentru boli dintre care în primul rând cităm pe cele considerate a-şi avea o origine în perturbările psihicului. Sunt numite pentru acest motiv boli psihosomatice (ulcer, hipertensiune arterială esenţială în faza iniţială, rectocolita ulcerohemoragică, astmul bronşic, diabetul zaharat, poliartrita reumatoidă, tireotoxicoza). Chiar dacă geneza acestor boli este mai complexă şi nu poate fi incriminată întotdeauna o singură cauză, certă rămâne implicarea dezechilibrului sistemului nervos în uzura prematură a organismului cu răspunsul nefavorabil în faţa diverşilor factori patogeni care ne asaltează în fiecare clipă din existenţa noastră. Sănătatea organismului nostru este doar o victorie asupra altor elemente ale realităţii care tind să-şi impună în fiecare clipă propria lor existenţă. Diminuarea forţei noastre psihice, prin perturbarea a ceea ce am numi armonie internă, homeostazie psihologică, ne face vulnerabili şi ne transformă în victime.
În concluzie la cele de mai sus se poate spune că starea de relaxare psihică se însoţeşte de modificări biochimice care traduc acumularea de energie în organism, esenţială pentru funcţionalitatea noastră optimă.
Fiziologia relaxării. Doi poli intră în ecuaţia relaxării – cel psihic şi cel muscular. Ceea ce în vechiul Orient s-a înţeles prin intuiţie sau alte căi, în lumea modernă a avut nevoie de mult timp până să ajungă la o înţelegere ştiinţifică.
Există o relaţie reciprocă între creier şi muşchi, între starea de tensiune psihică şi aceea de contractură musculară. Structura care conectează cei doi poli este formaţia reticulată: cortex < formaţia reticulată > muşchi.
O stare psihică tensionată determină şi o contractură musculară. Încordarea psihică presupune un exces de catecolamine prin punerea în acţiune a axului hipo-talamo-hipofizo-cortico-suprarenal.
Catecolaminele au o acţiune activatoare asupra formaţiei reticulate care, la rândul său va facilita tonusul muscular sau, în alţi termeni spus, va determina o contractură musculară. Invers, relaxând muşchii supuşi controlului nostru voluntar obţinem un efect de relaxare asupra psihicului. Relaxarea musculară ca şi izolarea de stimuli perturbatori externi scade volumul informaţiilor care ajung pe căi nespecifice în formaţia reticulată. Dezaferentarea formaţiei reticulate are ca rezultat o reducere a descărcării de impulsuri în cortex şi deci o reducere a tonusului de vigilitate la un nivel corespunzător stării de relaxare.
Apare aici un paradox: dorim să ajungem la relaxare printr-un efort. Toate tehnicile de relaxare presupun o solicitare senzorială. Autoinducerea relaxării înseamnă o concentrare psihică. Aparent efectul este invers celui scontat: stimulare în loc de relaxare. Cu toate acestea se obţine o relaxare. Aceasta este lecţia antichităţii care le-a imaginat. Electroencefalogramele efectuate în aceste momente de relaxare indusă au evidenţiat un ritm alfa stabil.
Ca o concluzie la cele de mai sus, indiferent de ipoteza explicativă, un lucru rămâne cert. Intre creier şi corp există un permanent circuit cu dublu sens de impulsuri nervoase însoţit de eliberarea de mediatori chimici. Fiecărei stări din funcţionalitatea noastră îi corespunde un anumit tip de emisari diferiţi în caz de boală de cei din timpul stării de sănătate. Ca urmare, cuplarea noastră timp de 20-30 de minute zilnic pe starea de relaxare indusă înseamnă tot atâtea minute de baie, de spălare zilnică a creierului şi sângelui nostru de produsele chimice şi biochimice corespunzătoare stărilor de tensiune psihică, a iritării, spaimelor, depresiilor, ruminaţiilor şi suprasolicitărilor care ne asaltează. Înseamnă în consecinţă protejarea noastră de epuizare psihică şi fizică şi de toate bolile ce decurg de aici. Înseamnă în acelaşi timp creşterea randamentului fizic şi intelectual la optimul înscris în structura noastră şi de care majoritatea dintre noi nu ştim să beneficiem.
O metodă practică de relaxare. Se cunosc astăzi o mulţime de tehnici de relaxare. După cum spuneam, diversitatea lor nu înseamnă ineficienţa acestora ci originea diferită şi necesitatea de a răspunde unei game de structuri psihice diferite. Fiecare om, în funcţie de particularităţile psihologice şi somatice, trebuie să-ţi însuşească o tehnică proprie de relaxare. Preocupaţi de găsirea unor metode de relaxare eficiente şi larg accesibile, am experimentat procedee care ne-au permis să ajungem la o tehnică proprie, uşor de însuşit.
Refacerea şi amplificarea potenţialului nostru energetic reprezintă o acţiune ale cărei şanse de realizare sunt dependente de modul în care este dirijată de noi înşine. De aceea, plecând de la datele generale, trebuie să elaborăm o tehnică de relaxare adaptată particularităţilor fiziologice ale fiecăruia dintre noi.
Autorelaxarea presupune un fenomen de biofeed-back. Cenzura noastră conştientă se întoarce asupra sa însăşi, surprinzându-se în postura unui moment pe care, prin concentrare, caută s-o orienteze spre starea de relaxare.
Cu ochii închişi, comod aşezaţi, fără nici o constrângere de vestimentaţie sau perturbare prin stimuli externi, eliminăm crisparea musculară parcurgând mental şi rapid toate zonele corpului. "Privim" apoi în interiorul nostru, încercând să conştientizăm senzaţia pe care o avem în câmpul mental.
Vom avea o senzaţie corespunzătoare stării în care ne aflăm. Aceasta poate fi de oboseală, disconfort, iritare, anxietate, tensiune psihică, nelinişte, durere proiectată somatic, greutate percepută ca o apăsare pe creier sau lipsă de limpezime psihică. Ajunşi aici sunt posibile mai multe soluţii, din care vom alege pe aceea care ni se pare a fi cea mai adecvată.
Acţiunea principală este, după cum spuneam, aceea de concentrare mentală. Obiectul concentrării îl constituie fie senzaţia de disconfort, fie respiraţia, fie un punct fix cum ar fi cel situat pe linie mediană între sprâncene. Cât priveşte senzaţia de disconfort pe care ne concentrăm putem adopta unul din două procedee: ori încercăm mental să o risipim, ori o menţinem doar în câmpul atenţiei, fără să ne imaginăm nimic. Se poate de asemenea efectua concentrarea pe senzaţia de "gol" mental, de "zero", căutând să nu ne gândim la nimic, să nu experimentăm nimic psihic.
După câteva minute de efort de menţinere a atenţiei concentrate într-un punct sau pe o senzaţie, constatăm trecerea automată, involuntară, la o respiraţie profundă cu un ritm lent. Cu fiecare expiraţie avem impresia că ceva din starea de disconfort, oboseală etc. se elimină, fiind înlocuită cu o senzaţie plăcută de relaxare. Intervalul dintre timpul inspirator şi expirator este cel mai relaxant pentru organism. Să încercăm să rămânem cât mai mult timp acroşaţi pe acest interval. Intrarea involuntară într-un alt ritm respirator demonstrează că organismul trece la un nou regim de consum energetic şi adoptă ca urmare un ritm respirator adecvat.
Este de reţinut că ritmul respirator survenit în relaxarea indusă este total diferit de acela pe care îl avem în repausul obişnuit. Simpla comutare a atenţiei pe lumea noastră interioară impune aproape instantaneu un alt ritm respirator decât cel pe care îl avem dacă, stând în aceeaşi poziţie, lăsăm atenţia liberă.
Vom observa că la început este foarte dificil să menţinem atenţia concentrată într-un singur punct sau pe o singură idee. Mereu vom fi asaltaţi de alte gânduri şi mereu va trebui să revenim la ceea ce ne-am propus, până când prin exersare ajungem la stăpânirea tehnicii.
Este, fără îndoială, mai uşor de experimentat decât de exprimat ceea ce simţim. Dar dacă schema generală este înţeleasă, detaliile se însuşesc prin exersare, fiecare ajungând în final la o tehnică proprie.
În mod practic se adoptă o poziţie cât mai comodă; aşezat în fotoliu, pe pat sau pe un covor, cu faţa în sus şi capul sprijinit, închidem ochii şi începem exerciţiul de concentrare pe senzaţia interioară pe care o avem în acel moment sau încercăm să nu ne mai gândim la nimic, experimentând senzaţia de vid mental. Exprimarea este vulnerabilă. Însăşi ideea de vid reprezintă "ceva", dar la modul concret ne putem surprinde în momente când nu ne gândim la nimic sau ne putem crea astfel de momente.
În plan psihic sesizăm după câteva minute de la începutul exerciţiului o stare intermediară, între cea de vigilitate şi cea de somn. Este ciudat că deşi avem un senzoriu diminuat realizăm în acelaşi timp că nu dormim şi ne conducem conştienţi propria acţiune de relaxare. Dacă luăm în calcul probabilitatea zgomotelor din mediul ambiant, ca telefonul, vocile celor din jur, acceptându-le ca nederanjante, realmente nu vor mai reuşi să ne deranjeze. In acest mod rezolvăm condiţia de Linişte pe care cu toţii ne închipuim că ar trebui s-o avem.
Când trebuie să ne relaxăm. Apar mai multe situaţii în care procedeul de relaxare indusă poate fi aplicat.
Legat de tema principală a subiectului în discuţie este necesar să fie aplicat zilnic 15-20 minute în scopul extinderii câmpului de cunoaştere spre universul nostru. In situaţii de epuizare nervoasă, indispoziţie, nelinişte, anxietate etc., sau când dorim să ne mobilizăm în vederea unui efort intelectual, relaxarea indusă poate conduce la potenţarea noastră energetică.
Este preferabil ca momentele pentru antrenament zilnic să fie fixate dimineaţa după trezire şi la amiază după întoarcerea de la serviciu. Organismul va "învăţa" să-şi mobilizeze disponibilităţile energetice la anumite ore. Exerciţiul are efecte de reconfortare energetică sesizabile imediat şi de aceea se indică a fi efectuat înainte de începerea unei activităţi intelectuale şi de evitat seara în momentele care preced somnul.
Metoda poate fi aplicată şi în scop terapeutic. In acest caz obiectul concentrării mentale se schimbă fiind orientata spre durere, ameţeală etc. Poate fi utilizată ori de câte ori est nevoie de-a lungul unei zile.
Să oprim o clipă maşina de fabricat gânduri. Un domeniu care ni s-a părut a fi deosebit de important a fost acela al realizării unei stări propice pentru creaţie, elaborare, învăţare, pentru activitatea intelectuală în general. Oboseala orelor de muncă poate fi înlăturată în numai câteva minute de concentrare mentală. Capacitatea de elaborare a ideilor, coerenţa logică, starea afectivă sunt sensibil ameliorate după o şedinţă de relaxare.
Ştim cu toţii că indispoziţii motivate şi nemotivate, epuizarea, tensiunea generată de stres ne fac uneori inapţi pentru o activitate de elaborare, iar ziua de lucru ne este astfel compromisă. Pentru a ne modifica starea în sensul potenţării noastre energetice, mulţi dintre noi recurgem la cafea şi la tutun. Adică la biciuirea în plus a organismului. Pentru că, să clarificăm. Când suntem obosiţi avem nevoie de un aport extern de energie şi nu de scoaterea acesteia din rezervele deja epuizate ale organismului, prin uzul de cafea şi de tutun. Este ca şi cum dintr-o bancă în care nu mai avem capital decât pentru strictul necesar cheltuielilor vitale, în loc să adăugăm, noi luăm. Din săraci vom deveni şi mai săraci. Pentru că rezervele de energie constituie minimul necesar pentru întreţinerea stării de sănătate. Sub plafonul minim de energie consumăm numai din sănătatea noastră. Or singura modalitate de a aduce capital în banca energiei noastre vitale, dincolo de alimentaţie, este controlul respiraţiei şi al gândirii. Creierul este o maşină de fabricat gânduri. Fiecare gând, în funcţie de încărcătura sa afectivă ne consumă o rată mai mare sau mai mică de energie. Soluţia de a ne reîncărca "bateriile" epuizate este nu aceea de a accelera viteza de "fabricat" gânduri ci de a o încetini sau chiar "opri" o clipă prin concentrarea mentală.
Relaxarea rămâne singura soluţie de refacere fiziologică a potenţialului nostru energetic. Cafeaua şi tutunul nu ne dau energie ci ne iau, nu ne încarcă ci ne descarcă. Iată şi sub acest aspect de ce avem nevoie să ne însuşim o tehnică de relaxare. Nu există o altă metodă mai rapidă şi mai eficientă de refacere a energiei epuizate. Utilizarea acesteia în momente oportune permite o rapidă "scoatere de sub tensiune". Literatura a consemnat exemplul unor oameni care aveau capacitatea de a-şi induce relaxarea în cele mai bizare situaţii: în mers, pe caravane etc.
Relaxarea poate f1 nu numai autoindusă ci şi heteroindusă prin mijloace externe – ca masaj "caresse" (cu sensul de mângâiere fină, cu o presiune bine dozată, aplicat de o altă persoană), tehnici de relaxare înregistrate pe bandă de magnetofon, diverse aparate bazate pe ideea de feedback. Există deja o serie de aparate care, în scopul de a induce relaxarea, imită diverse zgomote din natură cum ar fi ciripitul de păsări, susur de izvoare etc. In viitor este de sperat că în loc de cafea, în stare de oboseală să recurgem pentru a ne "înviora" la serviciile unui astfel de aparat.
În concluzie la cele de mai sus, tehnica relaxării, cu rădăcini adânc înserate în tradiţii spirituale milenare, se dovedeşte a fi pentru omul modern o soluţie fiziologică cu multe valenţe – de la extensia câmpului de cunoaştere în profunzimea eului esenţial la conservarea stării de sănătate şi optimizarea sa funcţională.
STRESUL ÎN LUMEA MODERNĂ.
Otrava fricilor din noi. Studiul influenţei spiritului asupra corpului este strâns conectat de acela al stresului.
Stresul este o noţiune care, ca şi aceea de informaţie, a depăşit, după cum spuneam, pragul laboratoarelor de cercetări intrând în limbajul de uz general.
Reacţia organismului la emoţii şi în general la evenimente care tind să perturbe echilibrul intern al organismului a fost studiată de W. Cannon şi H. Selye.
Walter Cannon a studiat modificările provocate de frică, prin confruntarea unei pisici cu un câine. Frica de câine a determinat la pisică o avalanşă de efecte care s-au dovedit a fi similare cu cele care apar după administrarea de adrenalină: tahicardie, tahipnee, pupilodilataţie, piloerecţie, creşterea glucozei în sânge. Se înţelege în context că şi numai ideea de pericol iminent va declanşa aceleaşi modificări în organism. In capitolul destinat universului gândirii am anticipat succint raportul dintre idee (gând) şi substanţă. Avem prin exemplul de mai sus un ilustrativ argument ştiinţific.
Prin celebrele sale experienţe pe câini, I. P. Pavlov a sesizat că efectul cel mai agresiv asupra sistemului nervos îl exercită frica. Se şi spune în popor: "am murit de frică" sau "am îngheţat de frică". Expresia este folosită la modul figurat, desigur, dar se şi întâmplă ca oamenii să moară de frică. Descărcarea de catecolamine este atât de brutală încât poate provoca moartea prin infarct miocardic.
Se spune că pentru a demonstra, de asemenea, efectul fricii, cu o mie de ani în urmă, învăţatul arab Ibn-Sina (Avicenna) a plasat un lup lângă un miel, separând animalele printr-un gard care le permitea să se vadă în permanenţă. Deşi avea hrană suficientă, mielul a început să slăbească într-un ritm accelerat. Teama de lup i-a tăiat orice apetit.
Frica, teama de pericole – reale şi imaginare, ne tensionează, ne otrăveşte clipă de clipă celulele, ne scurtează zilele şi ne diminuează randamentul.
Orice agresiune psihică sau fizică tinde să perturbe echilibrul intern al organismului. Ca urmare organismul va răspunde printr-o serie de reacţii care tind să restabilească echilibrul pierdut. Acesta este fenomenul de stres. In termeni generali, prin stres se subînţelege astăzi suita de griji, frământări, conflicte etc. Care survin zilnic, lăsându-şi amprenta asupra randamentului în activitate, asupra dispoziţiei noastre afective, pe care o bulversează, şi asupra sănătăţii care în timp se deteriorează.
Prin excesul de catecolamine pe care îl presupune, stresul poate avea ca urmare, în funcţie de particularităţile reactive ale individului – apariţia ulcerului digestiv, a hipertensiunii arteriale esenţiale, a colopatiilor, a accidentelor vasculare cardiace şi cerebrale, a diverse tulburări psihice etc.
Stresul face parte inerentă din viaţa noastră. Reacţiile implicate, în funcţie de coloratura emoţională, vor avea un ecou favorabil sau nefavorabil, definind ceea ce a fost numit eustres şi distres. H. Selye descrie într-un mod plastic această distincţie: eustres este emoţia încercată la gândul că vei face o superbă ascensiune pe munte. Distres este anxietatea care te domină când rămâi blocat de o furtună pe panta muntelui.
Deşi ecoul biochimic al emoţiilor pare să fie acelaşi indiferent de coloratura lor, ecoul biologic este, cu rare excepţii, diferit. Celulele noastre au obligatoriu nevoie, pentru optima lor funcţionare, de ecoul pozitiv al emoţiilor, pentru că fiecare celulă, având propria sa inteligenţă, se bucură şi suferă odată cu noi, după cum noi înşine murim în fiecare celulă care moare. Dincolo de afirmaţie, fiecare din noi ştie că în clipe fericite zburdăm, suntem parcă mai uşori, faţa noastră este destinsă, ochii au strălucire de bucurie, iar în clipe de nefericire suntem parcă mai greoi, crispaţi, întunecaţi la faţă, palizi sau "verzi" de supărare. Este vorba aici de o nevoie fiziologică de bucurie, nu de o simplă plăcere pe care, dacă nu ne-o facem, nimic rău nu ni se întâmplă. De aici vine necesitatea "bucuriei de a trăi" pe care o vom discuta mai târziu. In continuare ne vom ocupa însă de ecoul negativ al stresului.
Omul vieţii moderne, prin gradul de suprasolicitare la care îl supune o civilizaţie tehnologică, ritmul alert impus vieţii de astăzi, cu mult mai rapid decât cel de adaptare biologică, prin incertitudinile şi tensiunile sociale, plăteşte un greu tribut patologiei prin stres. Din acest motiv se impune cu stringenţă elaborarea unei strategii de control al stresului.
Fenomenul de "coping". De vreme ce nu poate fi evitat, psihologii s-au gândit la o strategie de control al stresului sau de "ajustare". Este ceea ce s-a denumit prin termenul de "coping". Unul din creatorii acestei şcoli este psihologul american Richard Lazarus, care a publicat o serie de lucrări pe această temă. Strategia de apărare faţă de stres cuprinde mai multe elemente din care vom reţine doar ceea ce ni se pare a fi esenţial.
Se poate acţiona fie direct asupra evenimentului stresant, fie indirect asupra emoţiei generate de stres.
Cea mai eficientă soluţie este atitudinea de evitare a evenimentului stresant, bineînţeles atunci când este posibil.
Când evenimentul stresant nu poate fi evitat se pot adopta alte căi: minimalizarea conştientă a efectelor, raţionalizarea situaţiei cu găsirea unei explicaţii cauzale, situarea imaginară în locul adversarului cu încercarea de a-i înţelege motivele şi reacţia. In fine, cu puţină voinţă de impunere în plan psihic se poate distrage de la efectele unui stres inevitabil prin comutarea pe un eveniment fericit real sau imaginar. Ne putem imagina în cele mai plăcute şi mai imposibile situaţii, urmărind secvenţă cu secvenţă efectele lor asupra noastră. Oricât ni s-ar părea de bizară această strategie, veţi vedea că numai cu puţin efort de însuşire devine foarte eficientă. Celulele noastre nu au nevoie de otrava biochimică a evenimentelor neplăcute care, cu excepţia bolilor ereditare şi a traumatismelor fizice, condiţionează terenul pe care se grefează întreaga noastră patologie, ci de efectul benefic al liniştii şi al satisfacţiilor realizate în plan psihologic.
Controlul asupra emoţiei generate de stres se poate exercita prin temperarea propriilor reacţii, conştientizând consecinţele lor asupra noastră.
Comportament de tip A şi B. Doi cardiologi, Rosenman şi Fridman, au studiat tipul de comportament uman în raport cu incidenţa infarctului miocardic. În categoria A au inclus pe cei la care s-a constatat o frecventă crescută a accidentelor coronariene. Sunt subiecţii care se află într-o permanentă alertă, în competiţie cu timpul, ambiţioşi, dornici să controleze orice situaţie în care se află, să domine, să cucerească vârful ierarhiei. Pe aceştia Selye îi numeşte "cai de cursă", aflându-se într-o permanentă mişcare, alergare.
La polul opus se află tipul de comportament B – lent, destins, dispus să "amâne pentru mâine ceea ce nu poate face azi". Sunt asemănaţi cu "broasca ţestoasă" prin mersul lor lent, neprecipitat, fără angoasa timpu-lui care se scurge ireversibil. Există, fără îndoială şi o a treia categorie situată între aceste două tipuri de comportament şi care este cea ideală.
Riscul de îmbolnăvire al celor din categoria A este evident şi nu numai pentru boli coronariene. Starea de permanentă crispare, tensiune, se însoţeşte de o eliberare crescută de catecolamine care depăşeşte cantitatea pe care organismul o poate utiliza. Excesul lor conduce la suferinţa tuturor celulelor noastre, iar solicitarea îndelungată conduce la epuizarea surselor de sinteză, antrenând alte consecinţe patologice. Idealul apărării ar consta în comutarea tipului de comportament din A în B.
Să adoptăm în permanenţă o conduită calmă, să acţionăm după propriul nostru ritm biologic, pe care le simţim ca fiind depăşit în clipa în care apare oboseala, crisparea, epuizarea bunei dispoziţii.
Să avem puterea de a abandona acele situaţii pentru care nu suntem creaţi. Dar acestea sunt vorbe de care doar arareori realitatea vrea să asculte. S-a constatat însă că acţiunea are şanse de succes nu prin avizarea asupra riscului de îmbolnăvire ci, din nefericire, abia după ce accidentul vascular s-a produs. Sigur, este uşor să dăm sfaturi oamenilor, dar este foarte greu să fie urmate. Capacitatea noastră de autocontrol este diferită de la om la om. Unii reuşesc, alţii nu. Dar chiar dacă nu ne putem schimba tipul de comportament în mod radical, fiind dictat în ultima instanţă de structura noastră biologică, ne rămâne totuşi o posibilitate de diminuare a efectelor permanentei noastre stresări. Să ne creăm pauze de refacere a rezervelor noastre energetice prin introducerea unor momente de relaxare. Va fi ca o baie purificatoare după un drum prăfuit într-o zi de vară. Este minimum din ce se poate spera.
Imageria mentală pozitivă. Spuneam că Universul este gând, informaţie. Omul aparţine Universului. Ca urmare el însuşi este gând, informaţie. Suntem un ansamblu de cuante de energie, realizat după proiectul unei inteligenţe de care inteligenţa noastră este străină. Dacă omul nu este perfect, în ciuda inteligenţei cristalizată în el, explicaţia ţine de paradox. Omul comite erori tocmai prin instrumentul pe care "Creatorul" i l-a pus la dispoziţie pentru a evolua. Acesta este liberul arbitru, posibilitatea de opţiune, de discernere între Bine şi Rău, între util şi inutil, între fast şi nefast. Fără această facultate pe care omul o posedă în cel mai înalt grad, în raport cu celelalte animale, n-ar fi reuşit să-şi dezvolte niciodată o civilizaţie, să se desprindă de tiparele de conduită impuse de natură, prea puţin mobile pentru a permite implicarea sa în creaţie. Acesta este paradoxul: săvârşim erori prin ceea ce ar trebui să evoluăm spiritual.
De aici rezultă nevoia de control al gândirii, de dirijare autocontrolată a activităţii noastre psihice, aflată în relaţie directă cu subconştientul în care sunt prezente toate patern-urile sau modelele funcţionale ale organismului. Aceste patern-uri se află la baza întregii noastre fiziologii. Fiind ele însele informaţie – gând depozitat în structurile inconştientului, pot fi controlate după dorinţă prin tehnicile de control al gândirii. Am subliniat credem, suficient până acum, că orice gând emis de creierul nostru, dincolo de conţinutul semantic, are o triplă funcţionalitate prin suportul implicat. Este mai întâi un câmp energetic modulat în semnale purtătoare de informaţie. Comportă apoi o modificare de ordin biologic şi o alta de ordin molecular substanţial. Ca urmare, spiritul are capacitatea de a controla sănătatea propriului corp prin modelul informaţional energetic implicat, prin modificările de ordin biochimic şi molecular pe care le dezvoltă.
Suntem cum gândim. Din acest motiv, controlul gândirii este cheia transformării noastre, a întregii noastre deveniri.
Un rol esenţial în acest sens îl are ceea ce a fost numit imageria mentală pozitivă. Fiecărui eveniment psihic îi corespunde obligatoriu un eveniment fizic, după cum am subliniat. În consecinţă, evenimentele fizice din noi vor reflecta conţinutul imaginilor noastre mentale.
Venim pe lume cu toate acele programe necesare conduitei în viaţă. Este necesară aici o lămurire.
Să nu confundăm programul cu învăţarea. Se ştie că aceste aspecte au fost îndelung dezbătute şi au fost obiectul unei dispute dintre Chomsky şi Piaget (a se vedea Teorii ale limbajului, teorii ale învăţării, Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, Ed. Politică, Bucureşti, 1988). Dacă un descendent uman n-ar dispune din naştere de structurile necesare anatomic şi fiziologic însuşirii limbajului articulat, acesta n-ar vorbi niciodată – cum din nefericire se şi întâmplă câteodată. Avem deci în noi, în celule şi în subconştient, înscrise toate programele de acţiune, inclusiv cele de vindecare. Aceste programe se pot declanşa spontan, sau dirijat în cazul celor instruiţi prin tehnici specifice. Dacă un proces de vindecare a unei boli îl anticipăm imaginativ se pot obţine performanţe deosebite în boli grave incurabile sau scurtări, după unii autori cu 30% ale timpului de vindecare în celelalte suferinţe. Este ca şi cum am crea prin gândurile noastre un model-ghid înscris într-un câmp energetic premergător procesului de vindecare.
Formarea unei imagini mentale pozitive care se înscrie în aceea a "imaginii de sine", comentată deja, este valabilă pentru întreaga noastră psihologie, cu implicaţii în învăţare, trăire afectivă, conduită socială, sănătate şi boală.
Am precizat mai sus că în timpul stării de relaxare apare o stare de conştientă modificată, intermediară între somn şi veghe. Tehnica imageriei mentale pozitive constă în formarea în timpul stării de relaxare a unor imagini care au ca obiect universul nostru interior. In consecinţă, prin tehnica imageriei mentale obţinem un dialog cu propriul nostru subconştient. Dennis Jaffe (La Guerison est en soi, Ed. Robert Laffont, Paris 1981) comentează pe larg beneficiile imageriei mentale pozitive plecând de la specializarea diferită a celor două emisfere cerebrale. Există deja o literatură relativ extinsă în acest sens, exploatată mai mult de către psihologi. Emisfera cerebrală stângă se consideră a fi sediul gândirii logice, raţionale, analitice şi discursive. Este de asemenea sediul decodificării simbolurilor verbale şi grafice, adică al limbajului articulat şi al scrisului. Ne oferă deci o reprezentare digitală, secvenţializată a lumii. Emisfera cerebrală dreaptă ar fi sediul limbajului simbolic, metaforic, al gândirii intuitive, al reprezentării analogice, al trăirilor artistice şi imaginative. Conştienţa noastră clară, condiţionată de starea de veghe, solicită în mod dominant emisfera cerebrală stângă în timp ce imageria mentală presupune o punere în repaus a acesteia, cu activarea emisferei cerebrale drepte. După C. G. Jung, creierul drept este sediul limbajului prin care se exprimă inconştientul nostru. De aceea este un limbaj simbolic, metaforic şi intuitiv. Prin imageria mentală se obţine o punte de legătură între conştiinţa orientată dominant spre exterior şi conştiinţa modificată, orientată spre interiorul nostru. Se obţine astfel un echilibru între interiorul şi exteriorul nostru, între conştient şi inconştient, o armonizare a fiinţei noastre. Obţinem armonia atât de necesară în interiorul nostru şi în afara noastră.
Dezvoltarea conştiinţei interioare ne permite accesul la singura sursă a adevărului despre noi, care se află înscris în profunzimea subconştientului nostru. Fiind expresia inteligenţei cosmice în noi, conţine informaţia nu numai referitoare la propria noastră persoană ci şi la Univers, pentru că suntem martorii evoluţiei sale de la "prima undă de lumină" care a fost la "începuturi". De aceea în subconştientul nostru este înscrisă însăşi cartea Universului. Avem în sângele nostru, în celulele noastre, în psihicul nostru amintirea tuturor fiinţelor care ne-au precedat şi însemnul demiurgului care ne-a creat. Iată de ce, dezvoltând o metodă de plonjare în tenebrele subconştientului obţinem accesul la lumea simbolurilor din noi, a adevărurilor care nu ajung la lumina raţiunii, la sursa cea mai completă de cunoaştere. Aici zac forţele latente care sunt o prelungire a forţei cosmice din noi; aici există o bibliotecă ce conţine toate datele necesare despre noi privind potenţialităţile noastre, dorinţele, împlinirile şi neîmplinirile, conflictele, frustrările, cauzele bolilor şi căile de vindecare. Aici zace o lume de care la început ne vom speria, pentru că reprezintă urma tuturor evenimentelor la care spiritul nostru a fost martor în odiseea sa cosmică.
Tehnica imageriei mentale pozitive. Pentru a şti ce fel de imagine mentală trebuie să ne construim, este nevoie mai întâi să ne cunoaştem. Aflaţi în stare de relaxare să aducem în imagine filmul întregii noastre vieţi pe etape. Începem de unde vrem – fie derulând timpul înapoi, fie în sensul firesc plecând de la primele amintiri despre noi. Conştientizăm pe cel ce se manifestă în noi, evident în totală sinceritate, altfel ne furăm singuri şi nu obţinem nimic. Conştientizăm apoi pe cei din jurul nostru, manifestările lor în raport cu ale noastre; gradul lor de înţelegere faţă de copilul care nu ştia să exprime exact ce vrea sau care dimpotrivă îşi impunea tiranic dorinţele, atitudinea lor afectivă faţă de noi, eventuala diferenţă de comportament a celor doi părinţi, rolul lor determinant în educaţia noastră, consecinţele în plan afectiv ale absenţei unuia dintre părinţi, relaţia noastră cu ceilalţi copii – fraţi sau din mediul apropiat – dorinţa spontană de a studia sau obligarea de către familie, dorinţele noastre de afirmare în mediul social, frustrările, neîmplinirile, într-un cuvânt tot ceea ce constituie viaţa noastră.
Vom descoperi astfel un personaj ciudat care seamănă cu noi şi pe care în punctul de plecare, la vârsta la care ne impunem idealurile l-am fi dorit altfel. Pe acest om trebuie noi să-1 reconstruim prin tehnica imageriei mentale.
Odată inventariate frustrările, neîmplinirile, suferinţele, relaţiile noastre cu lumea, implicarea noastră în lume şi a lumii în viaţa noastră, începem să ne construim acele imagini care corespund dorinţelor noastre ideale. Prin exerciţiu repetat le vom impune ca programe subconştientului care, cu timpul, va face din ele instrumente de lucru, modele de funcţionare pentru organismul nostru.
Imaginea poate fi formulată în limbaj logic sau metaforic. Dacă obiectivul 3 constituie vindecarea unei boli, imaginaţia poate reproduce întregul proces de vindecare. Dacă dorim să amendăm suferinţa unei zone sau organ, după ce ne-am relaxat, ne concentrăm pe zona respectivă şi conştientizăm toate semnalele pe care ni le trimite. Construim apoi o imagine cu scop terapeutic. Rămânem concentraţi pe această imagine 5-10 minute. Se repetă de două ori pe zi exerciţiul până la obţinerea efectului dorit.
Cei care pot să-şi impună o anumită ordine în spirit, să dispună de o minimă forţă de stăpânire, pot obţine un indiscutabil efect terapeutic sau corectiv. Acesta este mecanismul autotransformării, al autoperfecţionării, al autovindecării. Este evident că obiectivul imaginii impuse poate Fi de orice alt ordin decât cel terapeutic. Este o literatură imensă care tratează acest subiect şi traversează întreaga cunoaştere ezoterică. Este cert că timpurile străvechi ne-au transmis o cale de regăsire şi de actualizare a Sinelui cu efecte care sunt proporţionale cu gradul de stăpânire a propriului spirit, de autocontrol al gândurilor care ne asaltează asemenea scânteierilor de stele pe bolta întunecată.
Un interesant exemplu de utilizare a imageriei mentale pozitive ni-l oferă dr. J. A. Sage, care ne invită la aniversarea zilei sale de naştere în anul 2129 când va împlini. 250 de ani. Sage descoperă metoda la vârsta de 76 de ani. Pentru a-şi diminua cifrele tensiunii arteriale şi-a construit o imagine corespunzătoare a acesteia. Într-o lună de zile ar fi obţinut efectul dorit. In recomandările sale începe cu reglarea ritmului respirator. Apoi cu ochii închişi îşi "goleşte mintea de gânduri" şi îşi formulează sugestii pe care le repetă până când subconştientul le acceptă. Când a apărut ediţia a doua a cărţii sale "Cum să ai o sută de ani şi să te bucuri de ei" avea 96 de ani şi o sănătate uimitoare.
O serie de autori vorbesc despre existenţa la nivelul subconştientului nostru a unui adevărat "ghid interior" sau "consilier intern". În noi trăieşte cel mai bun medic, ni se spune. Trebuie doar să găsim calea de acces spre el. Este celebru cazul lui Edgar Cayce care, aflat în stare de conştiinţă modificată autoindusă, oferea informaţii referitoare la diagnostic şi remedii terapeutice pentru zeci de mii de bolnavi, uimind lumea medicală.
Se poate uşor constata, prin proprie experienţă, existenţa a două tipuri de decizie în creierul nostru. Una este cea a cenzurii conştiente raţionale. Decizia se ia în baza unor criterii raţionale. Cea de-a doua este intuitivă, fără un raport aparent logic. Este ghidul nostru interior care ne spune da sau nu ori de câte ori avem nevoie de un sfat. De cele mai multe ori şi în ciuda unor argumente impuse de raţiune, ghidul ce pare să ţină mai mult de structurile noastre afective se dovedeşte a avea dreptate. În funcţie de imaginaţia individuală, acest ghid poate lua chiar înfăţişarea unor persoane cunoscute sau necunoscute cu care se stabileşte un dialog în timpul stării de relaxare profundă cu atingerea unei conştiinţe transpersonale. Cel ce ajunge aici are la dispoziţie o sursă de informaţie excepţională, fără a fi totală, pentru că nimeni nu poate avea decât atât cât i se permite. Dar este incomparabil extinsa în raport cu alte surse de cunoaştere. Nu vom in-sista asupra detaliilor metodei, pentru că există un mare risc pentru cei cu un echilibru psihic precar de a interpreta propriile lor idei delirante ca fiind realităţi despre care au citit sau auzit. Din păcate, mulţi dintre aceştia, veritabili bolnavi psihici, sunt acreditaţi din necunoaştere prin diverse mijloace de popularizare construind în jurul lor o atmosferă de senzaţional – când nu este decât o simplă boală psihică. Este foarte important să se stabilească limitele dintre normal şi patologic şi dintre normal şi paranormal. Aceste limite sunt extrem de mici şi pentru a le stabili este nevoie de multă onestitate şi de cunoaştere.
Sentimentul de a fi sau "bucuria de a trăi". Dincolo de dorinţa de a fi, exprimată prin posibilităţi personale şi niveluri de aspiraţie, dincolo de dorinţa de "a avea" care ţine de trebuinţă şi simt critic, mai rămâne încă ceva. Este fondul conştiinţei noastre, exprimată în limbajul comun prin întrebarea cum ne simţim. Este starea fără dorinţe, fără disconfort. Este o reflectare a spiritului în sine sau ceea ce sesizăm când spiritul se întoarce asupra lui însuşi prin fenomenul de introspecţie.
Putem considera această stare ca fiind linia de zero, punctul de plecare al vieţii noastre psihice. În mod normal această stare exprimată prin sentimentul de "a fi" trebuie să se situeze uşor deasupra liniei zero, spre o motivare afectivă pozitivă. Este starea corespunzătoare sentimentului caracterizat prin "bucuria de a fi". Vrem sau nu vrem să admitem, în stadiul actual de cunoaştere trebuie să spunem că psihicul este în sine, ca şi corpul, o sferă, un câmp energetic. Fiecare stare a psihicului nostru, fiecare sentiment nu reprezintă decât o treaptă, un anumit nivel energetic. Există ca urmare un nivel energetic foarte bine delimitat, propice stării noastre de sănătate. Acest nivel este cel care corespunde motivării noastre afective, sentimentului caracterizat prin bucuria de a fi. Psihicul, creierul, toate celulele noastre au nevoie pentru a-şi menţine un echilibru fiziologic şi pentru a avea o funcţionalitate optimă de reflectare în plan biochimic a motivării noastre afective, de bucuria de a fi. Acest nivel psihologic cu corelate energetice, informaţionale, biochimice şi neurofiziologice reflectate până la ultima celulă din noi, corespunde armoniei noastre interne şi externe. Nu poate exista sănătate, dezvoltare şi funcţionare optimă fără să existe o armonie funcţională între conştientul şi inconştientul nostru, între funcţiile noastre interne, între noi şi semeni, între noi şi Cosmos. Toate aceste verigi sunt strâns legate şi interdependente.
Cititorii romanului "Shogun" al lui James Clavell (Ed. Univers, 1988) îşi amintesc de frecventa folosire de către personajele cărţii a noţiunilor de "armonie" şi de "karma". Marea lor grijă era aceea de a nu-şi tulbura armonia. Toate evenimentele nefericite erau puse pe seama "karmei", a sorţii. Le acceptau deci ca venind dintr-o altă condiţionare a vieţii lor pe care, de vreme ce n-o puteau schimba, nu este raţional să se tulbure, să-şi strice armonia. Păstrarea armoniei psihice reprezintă aşadar condiţia esenţială pentru sănătatea şi optimizarea funcţională. Omul din vremea noastră pare să fi uitat de mult ce înseamnă armonia din spiritul său. În fiecare clipă, fie că lecturează o carte, fie că deschide televizorul, merge pe stradă sau se află la serviciu, ghearele dizarmoniei i se înfig în suflet. Este într-adevăr nevoie de o mare forţă de stăpânire de sine ca să rămâi netulburat în vacarmul lumii actuale. Cu câteva excepţii, şi acelea fără succes astăzi, întreaga noastră viaţa este clădită pe structuri dizarmonice. Furia politică, şantajul celor mari asupra celor mici, literatura de senzaţie, muzica sincopată, filmele de groază, "ştirile străzii", intoleranţa oamenilor înrăiţi de sărăcie într-o lume care îşi exhibă opulenţa – nu pot decât să cultive ura, anxietatea, comportamentul deviant – toate conducând în final la binecunoscuta "fericire" a omului modern. Tocmai pentru acest motiv marii înţelepţi au simţit nevoia să se retragă din lume şi să mediteze în linişte.
Din punctul de vedere al trăirii psihologice pure nu are nici o importanţă ce avem şi cât avem. Dincolo de minimul necesar rămânem doar cu noi înşine, cu sentimentul de mulţumire sau de pustiire a fiinţei noastre.
În lumea modernă, autoritatea religiei s-a pierdut pentru cei mai mulţi dintre oameni, fund înlocuită cu aceea a ştiinţei. Să ascultăm cel puţin de raţiunea acesteia, şi nu doar de patima care pare să motiveze lumea modernă.
Privind lucrurile din unghiul strict al ştiinţei, există, după cum spuneam mai sus, o "artă de a trăi" sau mai exact o "ştiinţă de a fi". Tot ceea ce are reflectare asupra omului trebuie să se bazeze numai pe ştiinţă, pe cunoaşterea izvorâtă din ştiinţă. Orice altă motivare înseamnă subiectivism, individualism şi sursă de discordie, de conflict sub toate formele sale, prin inacceptarea de aceia care au alte interese şi o altă modalitate de a gândi şi de a interpreta lumea.
Ştiinţa trebuie să constituie singurul criteriu obiectiv, singurul numitor comun al tuturor judecăţilor omeneşti. Să rămânem încă în acest spaţiu. Ştiinţa de a trăi înseamnă arta de a trăi în armonie cu legile Universului după cum am subliniat deja, deoarece nimeni nu poate trăi independent de semeni şi de Univers, fiind cu toţii doar rotiţe ale angrenajului cosmic. Respectând legile naturii, acestea vor lucra în favoarea noastră. Nu stăpânind legile naturii ci folosindu-ne de ele, printr-o cunoaştere profundă şi acţiune bine gândită. A acţiona împotriva legilor naturii înseamnă a acţiona împotriva noastră, pentru că natura nu iartă, după cum uşor putem sesiza din consecinţele ecologice şi din patologia cu care se confruntă lumea actuală. Legile naturii nu pot fi eludate pentru că ele sunt anterioare nouă, iar noi nu suntem decât reflexul lor. Omul este singura fiinţă care s-a implicat, cu consecinţe nefaste, în demersul naturii. Este adevărat că nu întotdeauna din rea intenţie ci din ignoranţă, din necunoaşterea tuturor verigilor care sunt înapoia primei aparenţe de care s-a folosit.
Să revenim însă la necesitatea păstrării armoniei şi la consecinţele perturbării ei. Consecinţele perturbării armoniei noastre funcţionale sunt acelea explicate la patologia stresului. Acestea trebuie să fie văzute în permanenţă în plan energetic şi biochimic.
Opus dorinţei şi bucuriei de a trăi este sentimentul de deprimare, de descurajare, de inutilitate a vieţii, care poate merge uneori până la dorinţa de autosuprimare. Desigur, condiţii vitrege de viaţă, evenimente dramatice, catastrofe etc. Pot conduce la pierderea dorinţei de a trăi, a grijii faţă de sine.
Abandonarea în faţa momentelor dificile înseamnă însă autocondamnare la îmbătrânire precoce, la boală şi suferinţă. Susţinerea morală a celor din jurul nostru, ca şi propria conştientizare a situaţiei ne pot fi utile.
Trebuie să realizăm mental că devreme ce am apărut, există probabil un sens care ne scapă, că trebuie să trăim dacă nu pentru noi, atunci pentru viaţă în sine ca fenomen cosmic oferit fără vrerea noastră dar rămas în puterea voinţei noastre. Este aici un paradox: n-am vrut să ne naştem dar suntem obligaţi să trăim. Cu aceste gânduri şi sentimente au rezistat mulţi oameni în detenţie, unde au ajuns fie pentru apărarea unui ideal, fie prin erori săvârşite, reluându-şi după aceea viaţa de la capăt. Totul este să fie depăşit momentul. Timpul le vindecă apoi pe toate, cum se spune. Există în om o putere mai tare decât împrejurările nefericite. Cu voinţă se poate ridica deasupra lor. Aici se vede măreţia omului.
În plan energetic depresia înseamnă un nivel de energie scăzut. Omul nu mai are forţă să trăiască normalul. Prelucrarea în continuare a gândurilor negative, a miilor de "de ce"-uri, nu face decât să ne consume în plus energia necesară tuturor celulelor noastre. De aici şi suferinţa lor. Să privim faţa crispată, întunecată şi imobilă, să observăm privirea stinsă şi pierdută a celor ce suferă. Apetitul dispare, activitatea, corpul se clatină, totul pare să se prăbuşească. Deducem de aici necesitatea efortului de a ne învinge, indiferent de cauza sa. Acceptând-o ne pedepsim de două ori – prin cauză şi prin efect.
Frica ne consumă de asemenea o mare cantitate de energie, având în acelaşi timp efecte negative prin catecolaminele pe care ie descarcă. Am amintit mai sus experienţele lui Avicenna şi ale lui Cannon pentru a demonstra consecinţele sentimentului de frică asupra organismului. Descărcarea de catecolamine poate fi atât de violentă încât se poate produce un infarct miocardic sau se pot declanşa boli latente ca epilepsia, diferite forme de nevroze etc. De aici se pot extrage multe concluzii cu privire la anxietăţile din societatea modernă, dar să discutăm doar pe aceea de a înceta să ne gândim în clipe de linişte la pericole imaginare sau probabile. Dacă momentul trăit ne oferă linişte, ce rost are să ne înveninăm viaţa de două ori – şi "acum" şi "cândva". Este o înţelepciune simplă să trăieşti efectiv doar clipa. Teama fără obiect (anxietatea), teama de a fi bolnav de ceva grav când nu ai nimic, teama de a nu face infarct când poţi avea doar o banală jenă în zona inimii, în ciuda asigurărilor date de medic – sunt circumstanţe care pun sistemul nervos în stare de tensiune, provoacă scăderea capacităţii de efort intelectual, epuizează secreţia glandelor endocrine creând terenul favorabil pentru diverse tipuri de boală şi în mod cert ne scurtează viaţa.
Furia, mânia, panica intensă, agitaţia continuă presupun acelaşi substrat energetic şi biochimic şi au în consecinţă aceleaşi efecte imediate şi tardive prin persistenţa în timp.
Ura, invidia, gelozia, dorinţa de răzbunare chiar neexprimate verbal ci doar prelucrate mental acţionează în acelaşi mod. Să observăm că aceste ultime sentimente comentate au ca obiect-ţintă alte persoane. După concepţia ezoterică, acestea sunt gânduri negative care sunt reflectate înapoi la cei ce le-au emis. Aşadar efectul negativ se exercită asupra sursei şi nu asupra celor vizaţi. Aceeaşi interpretare o oferă şi concepţiile religioase când le pun sub interdicţia poruncilor. Este deci aici un adevăr demonstrat de ştiinţele moderne dar surprins în alţi termeni de către toate codurile morale elaborate până acum – indiferent de modul cum au fost motivate. Există ca urmare o singură cunoaştere. Este nevoie doar de mintea capabilă să le pătrundă pe toate.
Orgoliul şi egoismul au făcut de asemenea obiectul multor discuţii pe teme de morală. Opus lor, religia creştină proclamă umilinţa, budismul neimplicarea, morala clasică modestia şi generozitatea. De ce este dăunător orgoliul, ne-am întrebat şi am întrebat. "în plan energetic, orgoliul înseamnă o închidere a căilor de comunicare, de dialog tu lumea şi cu universul", mi-a răspuns părintele Constantin Galeriu. Consecinţele sunt uşor de înţeles. Deschiderea spre dialog, acceptarea semenilor ca parteneri, respectarea Legii prin care se exprimă Universul sunt condiţii fără de care nu putem evolua.
În plan moral, orgoliul înseamnă închiderea într-un spaţiu îngust, înseamnă intolerantă la opiniile şi acţiunile altora, înseamnă sursă de conflict, de agresivitate, de dezbinare şi de ineficienţa. Nu trebuie să căutăm prea mult spre a vedea dezastrele pe care le provoacă.
Egoismul este una din trăsăturile negative de caracter care nu pot trece niciodată neobservate. Lasă o impresie jenantă şi te scoate din afecţiunea celorlalţi. Egoismul se opune principiului de autoconsistenţă a materiei în virtutea căruia fiecare dintre noi trebuie să trăiască doar în interconexiune cu ceilalţi. Prin egoism ne izolăm de context şi ne stagnăm evoluţia. Se ridică aici o întrebare firească: până unde grija pentru sine înseamnă egoism? Până la limita decenţei, credem că ar suna cel mai bun răspuns.
Prin egoism se caută fericirea de a avea cât mai mult şi de a fi cât mai sus. Dar poţi avea lumea şi să fii nefericit. Fericirea nu înseamnă a avea mai mult decât îţi trebuie ci a accepta să ai atât cât îţi trebuie. Dorinţa împlinită cheamă o altă dorinţă şi fericirea rămâne o himeră. A te opri acolo unde nu frizează egoismul înseamnă a te lupta cu tine însuţi, cu demonul dinăuntru care încontinuu cere. Aici intervine înţelepciunea. Să potoleşti nu numai gândul, ci şi pe cel de dinapoia gândului. Toate aceste manifestări ce ţin de implicarea noastră afectivă în lume, de adaptare, de modul în care o receptăm – sunt surse de consumare parazită a energiei noastre, de perturbare a armoniei, a ace-lei stări psihologice propice sănătăţii.
Păstrarea armoniei în întreaga noastră fiziologie presupun cultivarea gândurilor şi sentimentelor pozitive opuse acestor manifestări consumptive de energie. Încrederea în posibilităţi şi în viitor, speranţa – această flacără din orizontul îndepărtat spre care s-au îndreptat întotdeauna privirile celor loviţi de suferinţă, calmul, stăpânirea de sine, buna dispoziţie – au un net efect vitalizant pentru organism. Evită pe de o parte pierderile inutile de energie, iar pe de alta au un efect de încărcare energetică a organismului. Comutarea pe registrul trăirilor benefice pentru viaţă, în sensul ei profund şi esenţial, nu se poate face decât printr-un permanent control asupra gândurilor şi manifestărilor noastre.
Prin sine omul este o fiinţă firavă, care nu se poate ajuta singur. Pentru a reuşi este nevoie să se conecteze la o sursă de forţă mai puternică decât el. Şi forţa de mărime infinită este cea a Universului, iar singura modalitate de a se conecta la Univers, de a beneficia de forţa sa incomensurabilă, o constituie stabilirea de raporturi armonioase cu acesta. Termenul de armonie nu este aici un subterfugiu, ci modalitatea cea mai simplă de a defini o relaţie care face obiectul gândirii mitice, al religiilor, al filosofiei şi al ştiinţei, după cum vedem. Evident, modul de abordare este diferit, dar esenţa şi finalitatea sunt aceleaşi. Din nou ne aflăm în faţa unei unităţi a cunoaşterii umane. 0 rădăcină unică, dar cu tulpini diferite. Cei care nu pot vedea această rădăcină rămân robii unei viziuni limitate.
Efortul de control autoimpus asupra gândirii trebuie să vizeze toate acele acţiuni care îl pun într-un armonios acord cu sine şi cu Universul. Privită din acest unghi, viaţa poate fi trăită în cel puţin două moduri: ca manifestare spontană, antrenat de evenimente, sau exercitând un control asupra lor. Vom insista asupra acestui ultim mod care se subscrie, după cum spuneam, ştiinţei de a trăi.
Spuneam de asemenea că, privit sub aspect energetic, omul este o sferă, un câmp de energie. Cu cât energia sa de câmp este mai mare, cu atât performanţele sale funcţionale sunt mai mari. Omul obişnuit, considerat normal, de vreme ce aceştia constituie majoritatea, lucrează cu un randament fizic şi intelectual redus din cauza pierderilor parazite, deci inutile, de energie printr-o mulţime de canale pe care nu ştie să le închidă. Cunoaşterea sa este de asemenea neperformantă, limitată la simţuri şi la instrumentele pe care şi le-a inventat. Pentru a atinge performanţe optime în acţiune şi îndeosebi în cunoaştere, el trebuie să înveţe să închidă toate porţile de pierdere inutilă a energiei. Aceasta este tehnica de control autoimpus al gândirii prin care omul poate reuşi în efortul de autoperfecţionare, de autotransformare, de "apropiere de zei cum spunea Platon. Ei depăşesc ceea ce am numit nivelul critic de energie, dincolo de care se deschide accesul spre cunoaşterea realităţii ultime. (Nu vrem să spunem prin asta că oamenilor le este accesibilă cunoaşterea totalităţii ci doar a unor fragmente din Realitate). Nu intră aici în discuţie acele cazuri rarisime de oameni dotaţi de la natură, care nu au nevoie de un efort special impus, ci se manifestă spontan.
Primul lucru care ni se pare a fi esenţial în viaţă pentru a evita să ne risipim este fixarea unui ideal care să corespundă propriilor noastre resurse, sentimentului de utilitate prin care ne validăm faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Oamenii nemulţumiţi de ceea ce fac şi de ceea ce sunt au în permanenţă un aer de nefericire. Îşi caută refugiul în boli imaginare care devin preocuparea lor majoră, scuza lor principală pentru insatisfacţia de care nu pot scăpa. Se lasă foarte greu convinşi că de vină nu este vreo boală misterioasă, ci viaţa lor lipsită de satisfacţii. Solicită în permanenţă un medicament "minune", dar negăsind "pilule pentru fericire" sfârşesc prin a-şi imagina că au o boală gravă şi netratabilă. Pentru aceştia, singura pilulă utilă este relevarea sursei de conflict şi orientarea spre o preocupare în stare să le procure ceea ce le lipseşte.
Realist vorbind, în viaţă nu întotdeauna circumstanţele ne sunt favorabile. Ce ne rămâne de făcut contra monotoniei, a blazării, a platitudinii? Trebuie să facem efortul să ne smulgem cu toată forţa găsind o ocupaţie, un "hobby" care să ne relaxeze, să ne "încarce bateriile" epuizate, să constituie o defulare pentru presiunea noastră psihică. Colecţia de timbre, pictura ca amator, sculptura în lemn pentru propria noastră plăcere etc. Sunt doar câteva sugestii pentru preocupări colaterale care pot să ne cheme cu plăcere acasă după o zi de muncă. Nu se poate vorbi de o viaţă normală fără satisfacţii şi afecţiune.
Lipsa de metodă şi risipirea în mai multe acţiuni în acelaşi timp are de asemeni ca urmare o pierdere ineficientă de energie şi un randament redus. Se impune în consecinţă să ne ordonăm viaţa, planificându-ne judicios ceea ce avem de făcut, destinând un timp fiecărei acţiuni şi urmărind la sfârşitul zilei bilanţul celor ce ne-am propus. Este de dorit să se păstreze chiar un jurnal al evenimentelor trăite. Vom avea cea mai plăcută ocupaţie la vremea când vom rămâne fără ocupaţie. Cine n-are amintiri, n-are din ce se hrăni în amurgul vieţii, se spune şi, în plus, radiografia vieţii oricărui om este un inestimabil document pentru istorie.
Este necesar să precizăm că inteligenţa cu care operăm în mod obişnuit poate rămâne aceeaşi, neinfluenţată în orice condiţie fizică a corpului. Dar inteligenţa spiritului, aceea care presupune o "utilizare inteligentă a inteligenţei" şi care este o sublimare a luminii, eliberată din adâncurile subconştientului, nu se manifestă oricum ci numai în condiţii adecvate. Aici doar le vom aminti succint deoarece o analiză detaliată face obiectul altui volum axat pe această temă.
Somnul este, desigur, calea cea mai fiziologică pe care natura a inventat-o pentru refacerea potenţialului nostru energetic. S-ar putea spune că randamentul, buna dispoziţie şi acel aer personal de om sănătos, destins, agreabil este în cea mai mare parte condiţionat de beneficiul unui somn normal. Insomnia induce nervozitate, aspect iritat al mimicii, pierderea amabilităţii faţă de anturaj prin scăderea disponibilităţii noastre psihice în raport cu mediul deoarece şi aceasta are nevoie de o anumită cotă de energie pentru a se manifesta normal. Depresia de epuizare are acelaşi mecanism de formare. Agilitatea şi forţa de muncă sunt de asemenea serios afectate. De aceea oamenii care au şansa de a avea un somn normal, odihnitor, pot considera că soarta a fost generoasă cu ei. Prin mimica relaxată şi atitudinea agreabilă sunt uşor acceptaţi în relaţiile interpersonale şi îşi datoresc acestui fapt o mare parte din succesul social, mai ales în profesiunile care implică o relaţie cu publicul – medici, profesori, actori etc.
Nevoia de somn este diferită ca durată de la om la om. Esenţial este ca la trezire să fie complet odihnit, să aibă un aer de prospeţime, de reconfortare. Generalizarea unor cazuri individuale este eronată. Informaţia că Napoleon dormea doar 4-5 ore din 24 de ore trebuie să fie mai întâi suspectată de subiectivismul celor din anturaj, care întotdeauna în astfel de situaţii au făcut mitologie pentru a-şi dovedi utilitatea. Şi dacă este reală, nu poate avea caracter de generalitate.
Insomnia este astăzi suferinţa cea mai răspândită din lume. În epocile preindustriale, oamenii nu sufereau în aceeaşi măsură de insomnie deoarece somnul natural era condiţionat de mişcare, de efortul fizic. Astăzi omul a luat-o înaintea naturii, şi-a diversificat viaţa, a intervenit solicitarea nervoasă în locul celei fizice şi odată cu aceasta şi insomnia. Catecolaminele rezultate din solicitările nervoase, din ceea ce am numit gânduri şi trăiri negative, rămân neutilizate în sânge exercitând un efect de stimulare asupra formaţiei reticutare care, la rândul său, menţine creierul în stare de veghe. De aceea când avem o activitate sedentară avem zilnic nevoie de mişcare, de efort, atât pentru condiţia unui somn normal cât şi pentru efectul fortifiant asupra organismului în general.
Omul, ca de altfel întreaga lume vie, a fost programat pentru mişcare, nu pentru opusul ei. În aceeaşi ordine de idei se impune să evităm seara orice activitate cu efect de incitare psihică, cu încărcătură emoţională negativă – discuţii, lecturi, filme. Când televiziunea ne "delectează" seara cu filme care "ne taie respiraţia" nu se poate spune că a avut o inspiraţie. Psihologică.
Despre corpul uman privit ca templu în care sălăşluieşte spiritul nostru citim şi în literatura biblică. Aceeaşi viziune au avut-o încă mal înainte grecii. Graţia, armonia, perfecţiunea, materializate în reprezentarea corpului uman sunt aidoma celor pe care le vedem în ridicarea templelor. Chiar dacă în mod artificial am face o separaţie spirit – corp, relaţia lor reciprocă este indiscutabilă. Cei care ne-au lăsat celebra formulă mens sana în corpore sano au înţeles un adevăr profund. De aceea există o igienă psihică şi o igienă fizică. Limitele noastre nu se opresc la tegument, ci aici se stabileşte doar graniţa de-a lungul căreia se fac schimburi între noi şi lumea din afara noastră, între noi şi Cosmos.
Din perspectiva medicinei tradiţionale chineze, tegumentul face oficiul de antenă pentru organism, dispunând de zone de maximă accesibilitate electrică prin care se recepţionează şi se emite o energie modulată în semnale purtătoare de informaţie. Acestor zone noi le spunem din acest motiv "ferestre electrice", iar chinezii le numesc "ferestrele cerului". Este interesant de reţinut că la întreaga lume vie, inclusiv la plante, întâlnim astfel de "ferestre electrice". Rezultă de aici necesitatea de a păstra o riguroasă igienă a corpului nostru. Se spune că preoţii din vechiul Egipt se îmbăiau de patru ori pe zi. Poarta de comunicare cu lumea externă trebuie să fie în permanenţă accesibilă. Praful îmbibat cu transpiraţie, alte impurităţi şi substanţe eliminate prin piele ne izolează de lumea din care am venit şi fără de care fiziologia noastră suferă. În acelaşi sens trebuie înţeleasă necesitatea contactului cu apa, aerul, soarele şi pământul de care civilizaţia modernă ne îndepărtează tot mai mult prin izolarea noastră în cuburi de sticlă şi beton, prin vestimentaţia din fibre artificiale etc.
Rolul respiraţiei ritmate în controlul fiziologiei umane constituie o informaţie de excepţională valoare, venită din antichitatea asiatică şi care, pentru ştiinţele moderne, este total surprinzătoare şi greu de înţeles. Performanţele atinse prin tehnici de antrenament psihosomatic, în care se include şi respiraţia ritmată, au fost de mulţi ani confirmate în laboratoarele moderne. Deoarece există o literatură special consacrată, nu vom intra în detalii.
Energia cu care funcţionăm este, bineînţeles, dependentă şi de tipul de alimentaţie şi de modul în care ne alimentăm. La baza alimentaţiei noastre stau mai mult tradiţiile decât o cunoaştere profundă a nevoilor organismului. O alimentaţie normală trebuie să ne aducă în mod echilibrat toate acele elemente implicate în structura şi fiziologia noastră. Nici aici nu vom insista mai mult, problema făcând obiectul unei alte lucrări; ne vom limita însă a spune că modul grăbit în care ne hrănim, nerespectarea intervalului dintre mese dictat de fiziologie şi excesul cantitativ sunt profund dăunătoare sănătăţii. Obezitatea, diabetul cu consecinţele lor ulterioare – bolile vasculare ale inimii şi creierului – sunt urmări şi ale acestui mod defectuos de a ne hrăni.
În fine, în efortul nostru de perfectare spirituală nu poate fi neglijat rolul artei, al muzicii şi al culturii în general. Mă refer, desigur, la acea cultură care înalţă spiritul şi nu la maculatura comercială care îl reţine în lut. Toţi oamenii, fără excepţie, au nevoie de o formă sau alta de cultură, prin intermediul căreia să se poată conecta conştient la Univers. Poate că puterea de a "transporta" spiritul, de a-1 pune în armonie cu sine şi cu lumea, amplificându-i energia de manifestare o are în cea mai largă măsură muzica. Ne amintim că şi plantele reacţionează favorabil la muzică, îndeosebi la cea clasică.
Datele de mai sus impun ideea că arta şi ştiinţa unei trăiri optime în toate laturile sale constă în a avea în permanenţa în atenţie o înţelepciune de viaţă impusă de legile naturii, ale experienţei umane fi ale observaţiei ştiinţifice.
A trăi este o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi s-o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi Univers, pe relaţia dintre om şi Univers. Suntem vital dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil.
Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune fi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens.
Noi suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna inteligentă a unui arhitect nevăzut ne-a desprins de lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul gândirii capabile să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o existenţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiune, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele. Este, poate, cel mai profund adevăr al acestei cărţi. Şi când adevărul acesta ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de Univers.
8 martie 1992
SFÂRŞIT