S-a vorbit mult despre experienţele lui Jagadi, Chandra Bose, ale lui Clive Backster şi ale altor cercetători, inclusiv din România, referitoare la strania capacitate a lumii vegetale de a comunica pe un canal necunoscut, diferit de sistemul nervos, şi de a sesiza intenţiile şi sentimentele noastre.
În ciuda experimentelor de laborator sau chiar a unor observaţii empirice, aceste informaţii sunt privite cu rezerve nu numai pentru nota lor de senzaţional, ci şi pentru motivul că în lumea vegetală nu s-a putut descrie încă o structură nervoasă – singura considerată de ştiinţă ca aptă să prelucreze informaţie. Şi totuşi, plantele agăţătoare îşi găsesc suportul necesar, situat chiar după obstacole, sau îşi schimbă direcţia de înaintare dacă acesta este mutat în alta parte, ca şi cum 1-ar vedea. Există plante care se orientează după miros, altele reacţionează la atingere prin plierea frunzelor.
Am studiat sensibilitatea manifestată la atingere de Mimosa pudica. Timpul de răspuns al plantei, calculat din momentul atingerii până la plierea frunzelor este uşor mai crescut în raport cu cel al reactivităţii la regnul animal. Amploarea răspunsului este funcţie de intensitatea stimulării. Prelungind timpul de excitaţie prin presiunea pe frunză, planta îşi flexează mai întâi ramul cu frunza, apoi întreaga tijă, acţiunea de extindere a excitaţiei din aproape în aproape prin plantă producându-se întocmai ca difuziunea excita (iei prin sistemul nervos.
Graţie capacităţii de a se plia la atingerea cu un corp solid, s-a studiat la Mimosa pudica şi fenomenul de habituare, care este considerat a fi o expresie a învăţării. La stimulii aplicaţi într-un ritm constant asupra frunzelor sale, de exemplu picături de apă, după circa 20 de minute planta nu-şi mai strânge frunzele. Apare habituarea, adică obişnuinţa cu stimulii; nemaiprezentând o noutate pentru plantă aceasta nu mai reacţionează în prezenţa lor. Planta "a învăţat" din experienţă. Este ca şi cum ar fi dotată cu sistem nervos.
Vom observa că plantele, ca şi alte fiinţe fără sistem nervos sau cu un sistem nervos rudimentar, se integrează complet în lumea lor, uzând de toate atributele specifice oricărei fiinţe dotate cu sistem nervos evoluat. Percep sunetul, lumina, frigul, căldura. Sunt capabile să discearnă natura obiectelor cu care vin în contact. 0 plantă carnivoră poate distinge în experiment insectele de pietre sau alte materiale inerte de greutate egală, la care rămân indiferente.
Plantele manifestă ritmicitatea oricărei fiinţe înzestrate cu sistem nervos: perioadele de activitate alternează cu cele de repaus. Prelungirea artificială a zilei de activitate conduce la surmenarea lor, repausul nopţii fiindu-le necesar ca şi omului.
Dincolo de experienţele de laborator, sunt foarte multe observaţii care atestă că un pom, o plantă sau o floare faţă de care, în afară de hrana ce i-o dăm, manifestăm şi tandreţe, are o dezvoltare mult mai prosperă decât dacă avem o atitudine indiferentă sau chiar ostilă.
Să încercăm o explicaţie a sensibilităţii la plante.
Pentru a înţelege o astfel de capacitate la plante trebuie să revenim la unele acţiuni prezentate anterior, Ca orice structură vie, plantele sunt sisteme deschise care fac schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul. Schimbul de informaţie presupune o prelucrare, indiferent dacă ele au sau nu o structură nervoasă, după cum rezultă din comentariile noastre anterioare. Ca urmare, perceperea mediului de către plante face parte din condiţia întregii lumi vii.
Pe de altă parte, am amintit că sunt experienţe care impun ideea existenţei unui câmp energetic emis de neuroni, concomitent cu formularea mentală a gândurilor noastre. Ideile, sentimentele noastre, exprimate sau nu, circulă în spaţiul ce ne înconjoară şi sub forma de câmp energetic purtător de informaţie. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecinţă informaţii conţinute în câmpul energetic emis de creier. Acest câmp va fi recepţionat ca urmare şi de către plante. Spuneam că este posibil ca tot ceea ce este viu să comunice dincolo de limbajul articulat printr-un canal mediat energetic pe care l-am numit limbajul universal al vieţii. Ar fi o cale de comunicare accesibilă tuturor celulelor vii. Viaţa este indisolubil legată de posibilitatea de comunicare la toate nivelurile sale de organizare.
Deducem deci că toate celulele vii sunt capabile să emită şi să recepţioneze informaţii codificate în semnale. Neuronii nu ne apar decât ca nişte celule specializate în emiterea şi receptarea de informaţie, dar nu exclud această posibilitate pentru celelalte celule. Experienţa din anul 1972, prezentată mai sus – ca şi altele efectuate ulterior pe ţesuturi izolate de Kaznacheev, Surin şi Mihailova – impun ideea existenţei unui "limbaj celular", a unei "percepţii primare" la nivel celular, cum o numeşte Cleve Beckster.
Dacă un semnal este recepţionat de către o celulă, atunci în mod cert trebuie să poată decodifica şi semnificaţia acestuia, altfel funcţia nu şi-ar justifica existenţa.
O ierarhizare a modalităţilor de comunicare în lumea vie ne permite să distingem în prim plan limbajul articulat, urmat de cel exprimat prin gesturi, mimică şi privire. Există apoi un nivel de codificare în semnale bioelectrice şi un altul în mediatori biochimici. Planul primar al comunicării ar fi cel al câmpului energetic modulat în semnale purtătoare de informaţii. Dacă noi suntem materie, în ultimă instanţă o energie, atunci nu este o aberaţie să vorbim de un substrat energetic al întregii funcţionalităţi a materiei vii. Toată lumea ştie acest lucru, simplu de înţeles, dar nu se hazardează să extindă discursul logic până la ultimele sale consecinţe.
La acest nivel primar, energetic, nemediat de sistemul nervos, ne intersectăm, ne întâlnim şi comunicăm cu lumea vie lipsită de un limbaj articulat, inclusiv cu plantele, care ne pot sesiza intenţiile. În definitiv, noi nu putem avea decât probe indirecte despre această comunicare cu lumea ce ne precede filogenetic, pentru că majoritatea dintre noi am pierdut contactul iniţial cu lumea subconştientului conectată la câmpul informaţional fundamental sau universal. Sunt însă oameni care prin dotare, antrenament sau condiţii de viaţă deosebite au o arie de percepţie mult mai extinsă şi confirmă informaţiile impuse de experimentele de laborator. Analiza soluţiilor la care a recurs Natura pentru a rezolva multitudinea de probleme ridicate de evoluţie impune de asemenea ideea că s-au utilizat o multitudine de forme, nu întotdeauna cele mai simple şi nici întotdeauna aceleaşi. Inventivitatea naturii este nesfârşită, iar uneori sunt folosite soluţii complicate şi cu randament redus, cu un mare consum de energie, când erau la dispoziţie căi mult mai simple şi mai rentabile. De aceea apariţia prin evoluţie a unei structuri nervoase specializate în prelucrarea şi transmiterea de informaţie nu exclude şi alte căi utilizate în acelaşi scop. Şi există o întreagă lume lipsită de sistem nervos care utilizează aceste căi. În concluzie, vom spune că există o dimensiune informaţional – energetică a lumii vii. Întreaga lume vie emite câmpuri energetice purtătoare de informaţie, expresie a substratului său funcţional. Biocâmpul este variabil după starea funcţională a biosistemului, fiecare aspect al său purtând o anumită semnificaţie. Toate celulele vii, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, inclusiv cele vegetale, sunt capabile să recepţioneze biocâmpurile emise de alte fiinţe şi să discearnă semnificaţia lor în vederea unei conduite adecvate. În acest mod se realizează fenomenul de biocomunicaţie, înţeles de către noi ca un limbaj primar, universal la nivelul viului, nemediat de către sistemul nervos.
Admiţând ipoteza acestei posibilităţi de comunicaţie vom înţelege de ce plantele pot fi influenţate de gândurile noastre.
Capitolul IV: INTELIGENŢA MATERIEI ESENŢA VIEŢII.
Întreruperea tăcerii minerale. Întrebarea întrebărilor pe care şi-o pun astăzi oamenii de ştiinţă este aceea a esenţei vieţii, a acelui "ceva" care apare în momentul trecerii materiei nevii la materia vie. Ce factor a permis primei celule vii să se desprindă din tăcerea minerală şi să anime dintr-o dată Universul? Prin ce miracol o structură vie, formată. Din acelaşi "lut", din aceiaşi atomi ce compun întregul Univers este capabilă de o activitate inteligentă, adică să posede o funcţionalitate bine orientată spre îndeplinirea unei finalităţi?
Gândirea ştiinţifică, în permanent dialog cu datele oferite de câmpul de cercetare, consideră că viaţa îşi are esenţa în modul de organizare a materiei vii. Ar fi deci, după datele actuale ale ştiinţei, dependentă de materie şi nu transcendenta ei.
Într-o anumită concepţie, apreciată ca reducţionistă, viaţa a fost legată de structura macromoleculară a proteinelor care compun materia vie. Dar viaţa nu poate fi redusă la substratul său substanţial, ci rezultă din integralitatea sistemului în care se manifestă, a conexiunilor complexe ce se stabilesc între părţile componente şi probabil a încă "ceva" ce defineşte viul.
E. Macovski (1979) contestă reducerea proceselor biologice la procese fizico-chimice şi postulează ipoteza existenţei unei structuri specifice, dispusă ierarhic în mai multe planuri, la care s-ar fi ajuns prin evoluţia materiei în timp.
Considerăm că în discuţia asupra esenţei vieţii trebuie plecat de la ideea de sistem deschis pe care le formează orice structură vie – celulă, organism.
Esenţa viului – comunicare, inteligenţă O analiză a particularităţilor vieţii la diferite niveluri de organizare ne-a condus la concluzia că elementul cel mai frapant, prezent în întreaga lume vie, indiferent de treapta de evoluţie pe care se află, este capacitatea de a comunica, de a realiza un contact "inteligent", de-a stabili relaţii de tip informaţional, graţie posibilităţii de a prelucra informaţie.
Când spunem viaţă, spunem în mod implicit comunicare. Este o permanentă circulaţie a informaţiei – atât în interiorul sistemului viu, cât şi în afara sa. Comunică în permanenţă fiecare parte componentă a unei celule cu alta, comunică în permanenţă celulele unui organism între ele, comunică întregul ansamblu viu cu mediul. Emite în permanenţă întrebări mediului şi culege răspunsuri. Fără această activitate neîncetată de prospectare şi de integrare în mediu, viaţa nu ar putea exista. Când o celulă sau un organism moare se rup mai întâi firele nevăzute care îl legau cu sine şi cu mediul. Într-un cuvânt, dispare capacitatea sistemului de a stabili legături informaţionale biunivoce sau, mai exact, dispare inteligenţa corespunzătoare nivelului său biologic.
Existenţa tuturor fiinţelor vii este dependentă de capacitatea acestora de a întreprinde acţiuni coordonate, cu un demers ce are o finalitate logică – autoconservarea. Caracterul logic sau inteligent al funcţionalităţii viului, prezent de la protozoare şi plante până la om, este realizat printr-o complexitate de conexiuni inverse ce se stabilesc în organizarea şi funcţionalitatea celulelor şi a organismelor vii. În virtutea lor, efectul exercită un permanent control asupra cauzei care l-a generat, în aşa fel încât rezultatul final poartă amprenta unei inteligenţe prin caracterul său adecvat, orientat.
Putem spune aşadar că esenţa vieţii constă în inteligenţa sa, exprimată prin capacitatea de a discerne, de a prelucra informaţie. Prin inteligenţă nu trebuie să înţelegem neapărat un psihism de complexitatea cunoscută la om. Privit astfel, termenul poate să deruteze. Prin termenul de inteligenţă noi nu am avea în vedere decât acte sau conduite adecvate, indispensabile vieţii. Totuşi, dacă există o integralitate a sistemului-organism, trebuie să existe o integralitate şi a sistemului-celulă, de vreme ce aceasta poate exista şi independent, cum este cazul protozoarelor. Deşi definiţia sistemului ne obligă să nu considerăm integralitatea ca sumă a elementelor componente, nu se poate spune că celulele nu-şi au o viaţă a lor, uneori chiar când sunt desprinse de legăturile structurale ale organismului şi păstrează numai legături funcţionale, aşa cum se întâmplă cu leucocitele şi celelalte celule sanguine.
În toate procesele biologice nu observăm decât fenomene ce par a fi "gândite", opera unui creator inteligent.
Inteligenţa materiei. Dacă abordăm frontal realitatea şi facem o analiză a impresiei de armonie a Universului, nu putem să nu remarcăm că întregul ansamblu cosmic este un tot coerent, cu relaţii de rezonantă, de strictă dependenţă între elementele sale componente. Există o evoluţie a tuturor astrelor, circumscrisă în timp, prin legi pe care abia începem să le cunoaştem, există o permanentă desfăşurare de procese care întreţin un echilibru energetic în Univers şi dau noi forme materiei.
Nici nu se poate concepe cum ar fi putut să existe un Univers haotic, fără nici o lege în organizarea sa. Existenţa acestor legi manifestate în mişcarea materiei sugerează prezenta unei inteligenţe care-i dictează sensul evoluţiei. De aici aparenţa de ordine şi armonie, de aici impresia de înţelepciune care ar marca resorturile noastre ascunse. Coerenţa ce transpare din organizarea Universului apare ca o consecinţă a procesului evolutiv al materiei. Promovând concepţia unui astfel de Univers avem în acelaşi timp convingerea că nu sunt cunoscute toate posibilităţile de manifestare ale materiei. Discutăm aici doar pe aceea de a fi modelată generând informaţie, viaţă.
Definiţiile inteligenţei. Evocarea conceptului de inteligenţă atribuit într-o accepţie comună doar omului poate deruta şi de aceea este nevoie de o clarificare de termeni.
Deoarece există mai multe tipuri de inteligenţă vor exista în mod corespunzător mai multe definiţii. Înţelegem în primul rând prin inteligenţă capacitatea de a înţelege, de a sesiza raporturile, legătura dintre elementele unei situaţii. Claparede consideră inteligenţa ca fiind capacitatea de a se adapta rapid la situaţii noi. Am observa totuşi că o mulţime de oameni inteligenţi se adaptează greu mediului social în care trăiesc. Istoria culturii ne aduce aşa de multe exemple că mai degrabă ne apare ca fiind regula decât excepţia.
În accepţia comună inteligenţa se confundă frecvent cu capacitatea intelectuală a omului, care presupune gândire abstractă, elaborare de concepte şi activitate creativă adusă în primul plan al atenţiei noastre de utilizarea simbolurilor verbale. Această confuzie este sursa refuzului naiv de a extinde atributul inteligenţei dincolo de fiinţa umană. Dar registrul extins al intelectului uman nu poate limita fenomenul inteligenţei doar la sine de vreme ce elemente specifice acesteia apar şi în afara sa.
Am reţine ca fiind importantă pentru discuţia noastră definiţia prin care inteligenţa este asimilată capacităţii de a sesiza relaţia sau legătura între elementele unei situaţii (interlegere) şi de a găsi soluţia adecvată sau corelată acestor raporturi. Presupune, deci, o discriminare, o sesizare de raporturi în primul rând şi apoi elaborarea unei soluţii adecvate. Cu alte cuvinte presupune mai întâi o înţelegere a problemei şi apoi o rezolvare a sa.
În faţa întregii lumi se află problema de a exista. Pentru a fi, trebuie să rezolvi problema de a fi. Această capacitate a unui sistem de a rezolva problemele ridicate de existenţa sa este sensul pe care îl acordăm în primul rând conceptului de inteligenţă în această lucrare.
Pe întreaga scară a lumii vii constatăm că fiecare fiinţă vine pe lume cu acele structuri apte să-i permită rezolvarea propriilor probleme. Uneori aceste structuri sunt mult mai complexe şi mai perfecţionate decât la om (organe cu funcţii de sonar, radar, pilă electrică etc.), ceea ce, după cum spuneam, contrazice ideea de evoluţie a formelor sub care ne apare viaţa pe Terra, cel puţin în sensul ei clasic. Este mai degrabă o evoluţie a ariei de probleme rezolvate de către speciile nou apărute, omul dispunând în acest sens de posibilităţile cele mai extinse.
Din definiţia citată observăm că am avut în atenţie doar partea care se referă la "rezolvarea" şi nu şi la "înţelegerea" problemei. De ce am omis-o? Pentru că în natură se constată existenţa a două modalităţi de "rezolvare" a problemelor ridicate de existenţa unui sistem: una prin "înţelegere", deci prin participarea conştientă la act – atribuită omului, şi alta – instinctivă, deci fără implicarea deliberării conştiente – considerată a fi specifică lumii fără limbaj articulat. Vom discuta mai târziu în ce măsură un act instinctiv nu implică şi unul deliberat. Aici însă am dori să relevăm un alt aspect al temei supusă discuţiei. Şi emiterea unei întrebări şi rezolvarea sa sunt atribute ale unei inteligenţe. Şi peste tot în natură unde există o structură cu funcţionalitate coerentă, apare amprenta unei inteligenţe, manifestată direct prin cenzura conştientă sau indirect în aceea a conduitelor automate sau instinctive.
Nivelurile inteligenţei In opinia noastră, asemănător diferenţierilor valabile pentru energie se disting şi pentru inteligenţă mai multe niveluri de organizare în natură.
Primul nivel îl constituie cel al inteligenţei cristalizate în materie. Este inteligenţa de la nivelul atomului, exprimată prin valenţă, prin legităţile sale de organizare şi graţie căreia materia îşi rezolvă problemele, îşi asigură funcţionalitatea la nivelul său cel mai elementar. Poate că atomul nu "înţelege", dar sigur "ştie" să funcţioneze în aşa fel încât să rezolve toate problemele ridicate de existenţa sa. Altfel spus, modul său de organizare şi funcţionare reprezintă o inteligenţă. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte niveluri de integrare – molecule şi macromolecule.
Al doilea nivel este cel al inteligenţei prezente în structurile vii. Există, fără îndoială, în sensul definiţiei de mai sus, o inteligenţă individuală a celulei vii şi o inteligenţă integratoare a comunităţii celulare, în care intervine funcţia de comunicare intercelulară necesară pentru împlinirea funcţionalităţii întregului ansamblu. Considerăm acest tip de inteligenţă ca fiind bazală, primară. Aceasta este exprimată prin instincte şi conduite deliberate. Cu acest tip de inteligenţă bazală operează întreaga lume vie până la om. Este o inteligenţă neverbalizată. Inteligenţa de la nivelul inconştientului uman face parte din aceeaşi categorie. Ea se exprimă prin patern-uri moştenite sau elaborate prin experienţă proprie.
Inteligenţa de tip uman este o inteligenţă verbalizată. Aici este implicată conştienta umană în care extensia şi voinţa, liberul arbitru îşi pun o evidentă amprentă.
Suntem îndreptăţiţi desigur – prin ceea ce am realizat în cultură şi civilizaţie, prin marea noastră mobilitate intelectuală – să ne considerăm ca fiinţele cele mai inteligente de pe Terra. Vom vedea însă că nu avem nici fiabilitatea şi nici randamentul inteligenţei bazale. Dar să rămânem încă în spaţiul organizării pe niveluri a inteligenţei şi să-1 comentăm pe cel mai cunoscut şi totodată cel mai contestat, cel al inteligenţei cosmice. Dacă Universul este organizat pe sisteme ierarhizate până la cel cosmic valabil pentru substanţă, energie şi informaţie, atunci trebuie să existe o astfel de structurare şi pentru inteligenţă. Este inteligenţa integratoare la nivel cosmic, suportul legităţilor de manifestare a Universului; este, după cum am mai spus, cauza impresiei de coerenţă şi de armonie a acestuia.
Constatăm deci, ca efect al unei cauze care nu poate fi definită ştiinţific, existenţa unei inteligenţe în sensul coerenţei structurale şi funcţionale, al unei acţiuni motivate şi al unei finalităţi programate.
Această inteligenţă constituie instrumentul de organizare a materiei la toate nivelurile sale. Este deci o inteligenţă organizatoare şi coordonatoare de Univers. La triada ontologică – energie, substanţă, informaţie – noi am adăuga şi pe aceea de inteligenţă implicată în organizarea materiei.
Aceasta este ceea ce numim INTELIGENŢA MATERIEI.
Inteligenţă umană şi inteligentă bazală. Inteligenţa umană atinge fără îndoială parametrii cei mai înalţi de dezvoltare la fiinţele cunoscute pe Terra. Graţie acesteia, omul şi-a schimbat condiţiile rudimentare de existenţă, şi-a prelungit viaţa, deşi fără să atingă încă limita superioară, şi-a creat o cultură şi o civilizaţie realmente admirabile. A găsit mijloacele de a înfrânge frigul, întunericul şi foamea, a inventat mijloace de comunicare, a găsit soluţii ingenioase pentru a-şi creşte viteza de deplasare condensând timpul, a creat o cultură spirituală menită să-i hrănească sufletul şi să-l înalţe dincolo de condiţia materială a vieţii. Dar toate acestea n-au fost făcute fără trudă, fără încleştări dramatice, fără îndoieli, disperare, erori; ele au necesitat un timp întins pe mii de ani de visuri şi de căutări, au cerut o evoluţie a cunoaşterii însăşi. Căutarea, eroarea şi succesul – acesta este drumul inteligenţei umane. Erorile minţii umane sunt evidente nu numai în ceea ce priveşte destinul multora dintre noi, dar mai ales în domeniul concepţiei organizării şi convieţuirii sociale. Randamentul şi fiabilitatea organizării noastre sociale sunt departe de a atinge performanţele celor realizate de o societate de termite sau albine, în ciuda inteligenţei pe care ne-o atribuim.
Care sunt caracteristicile inteligenţei la alte niveluri de existenţă? Să le analizăm succint.
Certitudine şi eroare. La nivelul atomului nu sunt nici idei şi deci nici căutări, dar nici erori sau succese. Atomul îşi desfăşoară existenţa circumscrisă legităţilor care îl guvernează. Vom evita, prudenţi, să ne referim la universul subatomic, unde guvernează principiul incertitudinii, care sugerează mai degrabă o lume a deliberării, a "voinţei libere", decât un tipar precis de conduită.
Poate că în această "voinţă" se află ascuns marele mister al existenţei. Observăm că numai manifestarea voinţei libere este capabilă de creaţie şi nu doar de reproducere! Dar să revenim la atom. Legităţile sale de funcţionare îi conferă precizie şi randament optim în funcţionare. Totdeauna unirea a doi atomi de hidrogen cu un atom de oxigen va conduce la o moleculă de apă. Şi graţie acestei precizii din natură a putut apare şi exista lumea. Ezitările şi erorile inteligenţei umane îi sunt străine, din fericire pentru noi, deoarece, după cum vedem, este un rost, un sens adânc în această încifrare de inteligenţă a materiei.
La nivelul fiinţelor monocelulare, inteligenţa bazală este dezvoltată atât cât să servească complet necesităţilor acestora. Nu poate fi considerată nici superioară, nici inferioară. Un infuzor execută, după cum am văzut, acţiuni foarte exact coordonate; "ştie" să-şi caute hrană în mediul exterior, să evite pericolele, să respire fără plămâni, să se hrănească fără stomac, să-şi improvizeze la nevoie organe şi mijloace de deplasare din propriul său corp. Inteligenta noastră verbalizată nu poate atinge astfel de performanţe în afara cadrului ştiinţific specializat, iar când sunt atinse, rezultatul este cel al unei opere artificiale. Aşadar nu trebuie să facem comparaţie între cele două tipuri de inteligenţă, bazală şi umană, fiecare având rostul său diferit şi, ca atare, şi arie de extensie diferită. Sesizăm însă că unei fiinţe monocelulare îi este suficientă inteligenţa sa pentru ceea ce are de făcut. Am insista asupra acestei expresii – fiecare fiinţă pare să-şi ajungă sieşi, pentru că posedă tot ceea ce îi este necesar pentru îndeplinirea propriei sale finalităţi. Nu este mai proastă decât noi şi nici nu are nevoie să fie mai deşteaptă; dar când trebuie, este chiar mai deşteaptă. Realizează cu mijloace absolut naturale, performanţe inaccesibile nouă în condiţii similare.
Fiecare atom, fiecare moleculă, fiecare celulă "ştie" să execute numai ceea ce are în program. Fiecare nivel de existenţă îşi rezolvă propriile sale probleme, indiferent cât de simple sau de sofisticate ar fi acestea.
În funcţie de locul şi de rolul pe care îl ocupă în organism, fiecare celulă îşi desfăşoară cu precizie şi performanţe de computer programul său. Pentru ca noi să fim în stare de funcţionare normală este nevoie ca mii de reacţii biochimice să se petreacă în fiecare secundă din existenţa noastră la nivelul celulelor noastre. Şi miliardele de celule din corpul nostru, cu miile de reacţii biochimice pe secundă, trebuie să funcţioneze perfect coordonat pentru a fi eficiente. Se mai poate spune atunci că nu este performant computerul inventat de natură?
Este un avantaj şi un dezavantaj în posibilitatea de a ieşi din tiparele fixe de comportament. Libertatea spiritului de a se manifesta l-a condus pe om la civilizaţie, dar şi la asumarea responsabilităţii pentru toate actele sale contrare intenţiilor naturii, adică vieţii şi evoluţiei.
Inteligenţa intrinsecă şi extrinsecă. Din înscrierea unui program inteligent în funcţionarea celulelor deducem existenţa unei inteligenţe intrinseci la acest nivel. Reacţiile biochimice, codul genetic, structurile nervoase şi endocrine, sistemul imunitar, schimburile ionice, sunt instrumentele sale de lucru. Este inteligenţa care se opune entropiei.
La interfaţa individ-lume va acţiona un alt tip de inteligenţă, şi anume cea extrinsecă. Prin aceasta sunt depăşite limitele funcţiilor unui organism şi sunt coordonate programele conţinute în inteligenţa intrinsecă. Corelarea funcţiilor şi structurilor a două organisme diferite în vederea împlinirii unui scop unic impune ideea existenţei acestei inteligenţe extrinseci, care transcede structura noastră.
Câmp informaţional universal. Situăm acest ultim tip de inteligenţă în ceea ce am numi câmp informaţional universal în acest câmp ar putea fi înscrisă toată informaţia devenirii noastre şi extinzând, a întregului Univers. Aici am situa şi modelele informaţionale morfogenetice ale lumii obiective. La acest sistem ar putea fi cuplate toate fiinţele, explicând astfel coordonarea conduitei lor dincolo de limbajul articulat sau alte forme de comunicare.
Instinctele, ca şi inconştientul uman, şi-ar putea avea în câmpul informaţional universal sursa de informaţie şi "coordonatorul din umbră'.
Creierul invizibil. Am putea asimila acest câmp cu un "creier invizibil" de proporţie cosmică.
Ideile lui Platon, arhetipurile lui Jung, pe care le vedem ca patern-uri sau modele informaţionale ale lumii, pot deci, fi situate în acest creier invizibil. Spre deosebire de Platon care concepea aceste tipare transcendente ca fiind statice, imuabile, noi credem că nu sunt fixe, ci se află într-o continuă schimbare, ca şi lumea pe care o prefigurează. Probabil că trecerea prin substanţă are rolul de a îmbogăţi informaţia, care la sfârşit ar reveni în câmpul informaţional de origine.
Informata viului ar putea efectua deci, un circuit: câmp informaţional universal -» lume vie -» câmp informaţional universal.
Cuplarea întregii lumi vii la informaţia şi forţa de acţiune a acestui câmp universal ar fi încă o explicaţie a funcţionării coerente a întregului Univers, a aparenţei de armonie, a rezonanţei, a interdependenţei tuturor sistemelor.
Vom înţelege astfel de ce o acţiune pozitivă sau negativă a uneia din componentele acestui vast sistem poate avea repercusiuni asupra întregului. Este posibil să se întâmple la fel ca în paradoxul Einstein-Podolski-Rosen: acţiunea exercitată asupra unei particule se transmite instantaneu şi asupra altei particule cu care se află în relaţie, indiferent de distanţa ce le separă. Vom detalia mai târziu şi alte argumente aduse de fizica modernă în sprijinul acestei idei.
Informaţie inteligentă. Orice inteligenţă are nevoie de un suport energetic pentru a se exprima. Pentru ca o informaţie din câmpul informaţional exterior să se materializeze în structura sau funcţionalitatea unui organism, trebuie să existe în mod obligatoriu şi un câmp energetic modulat în semnale purtătoare de informaţie. Orice câmp informaţional presupune ca urmare şi un câmp energetic. De aici rezultă forţa sa de acţiune concretă exercitată asupra unui substrat. Nici o informaţie din Univers nu este lipsită de un suport material sau energetic. Chiar gândurile, ideile noastre, după cum am discutat, sunt reale forţe de acţiune, câmpuri energetice care se propagă în spaţiu spre alte creiere, emise odată cu simbolurile lor semantice.
Ca o concluzie la această discuţie, am preciza necesitatea ca la triada ontologică ce defineşte materia să adăugăm şi noţiunea de inteligenţă sau, poate şi mai exact, de informaţie inteligenta organizatoare şi coordonatoare de univers.
Prin această noţiune obţinem explicaţia modului de evoluţie şi de funcţionare ale structurilor Universului, cu toate că sursa lor nu poate fi definită în termeni de Cauzalitate, Spaţiu şi Timp.
Tema adusă în discuţie aici nu este nouă. A preocupat dintotdeauna omenirea.
Pentru o informare cât mai completă vom prezenta şi alte surse, unele venite de pe terenul ştiinţei, altele din spaţiul plin de mituri al Egiptului antic, care ne vor convinge că, aşa cum scrie în "Cartea Cărţilor", într-adevăr nimic nu-i nou sub Soare.
Concepţia lui Jung şi Pauli. Pentru a oferi un răspuns întrebărilor ridicate de existenţa unor fenomene care nu-şi pot găsi o explicaţie satisfăcătoare prin ştiinţele moderne, motiv pentru care acestea sunt numite acauzale, C. G. Jung, împreună cu W. Pauli, formulează teoria sincronicităţii (1952). Conceptul ne trimite la o lume acauzală – Unus Mundus – situată în altă ordine a Realităţii, dincolo de Cauză, Spaţiu, Timp.
La acest nivel se situează engramele arhetipurilor reflectate în inconştientul colectiv care, spune Pauli, ar putea fi conceput ca un "continuum omniprezent". Psihicul ar putea fi perceput ca o intensitate fără întinderi şi ca un transformator al energiei din lumea arhetipală, eternă, atemporală, aspaţială şi acauzală, în frecvenţe perceptibile spaţio-temporal.
Unus Mundus posedă acel savoir absolu sau universal mind, sursă a conexiunii evenimentelor acauzale cu cele cauzale. Universul este conceput de asemenea, în plan acauzal, fiind totdeauna şi peste tot «prezent în sine însuşi "nedeterminat", cu o "nedeterminare" care creează determinism». Natura acestei nedeterminări nu ar putea fi explicată de ştiinţe, deoarece acestea nu sunt decât instrumente ale minţii noastre incapabile să sesizeze natura fundamentală a Universului.
Gnoza de la Princeton. Este o replică dată de un conclav de oameni de ştiinţă (1969) de la Universitatea Princeton, vechii Gnoze din secolul 1 (e. N.) care urmărea găsirea unor soluţii de salvare a omului prin cunoaştere. Noua Gnoză de la Princeton şi-a propus ca printr-o abordare ştiinţifică să ajungă la înţelegerea "Spiritului Cosmic" în scopul de a găsi soluţia optimă a unei vieţi reuşite (Raymond Ruyer, 1974).
Teza fundamentală a Noii Gnoze precizează că lumea este creată de Spirit, care este Conştiinţa Cosmică. In această conştiinţă se află informaţia lumii, "matricea" tuturor lucrurilor.
Orice conştiinţă presupune inteligenţă şi ca urmare întregul Univers este inteligent. Toate fiinţele sunt la fel de inteligente pentru că îşi pot rezolva propriile lor probleme. O moleculă este la fel de inteligentă ca şi un câine de vânătoare, ni se spune; fiecare "ştie" exact ce are de făcut. Este evident vorba de prezenta inteligenţei şi nu de calitatea sa.
Redăm, ca amuzament, după Raymond Ruyer, un paradox al acestei gândiri. Se poate afirma că fizicianul este creaţia atomului care a vrut să-şi cunoască propria structură. Dar afirmaţia este falsă pentru că. Atomul o cunoştea mai bine decât Niels Bohr. Watson şi Crick n-ar fi existat nici ei dacă ADN-ul lor n-ar fi "voit" că creeze constelaţia de gene corespunzătoare.
Iată ce spune despre Gnoza de la Princeton autoritatea cea mai competentă în materie de istorie a religiilor, Mircea Eliade: "Este surprinzător să vezi cum cei mai mari matematicieni şi astronomi de astăzi, care au crescut într-o societate în întregime desacralizată, ajung la nişte concluzii ştiinţifice, chiar filosofice foarte apropiate de anumite filosofii religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astrofizicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu îşi are rolul său." (L'Epreuve du Labyrinthe, 1978).
Iniţiere sau ştiinţă? Vom relata "Legenda lui Hermes" pentru a avea o idee despre ceea ce se învăţa în templele din Egiptul antic şi mai ales pentru a face o comparaţie între ce ştiau ei pe atunci şi ce ştim noi astăzi.
"Hermes cere răspunsuri lui Osiris prin intermediul preotului unui templu egiptean care-l primise ca adept în vederea iniţierii în mistere.
Hermes adoarme. Deodată cineva îl strigă pe nume.
— Cine eşti tu? Întreabă Hermes.
— Sunt Osiris, Inteligenţa Supremă care este în stare să-ţi dezvăluie orice lucru. Ce doreşti tu?
— Aş vrea să cunosc originea lucrurilor.
— Vei fi satisfăcut.
Deodată un întuneric de nepătruns coborî asupra lui Hermes, care se văzu scufundat într-un haos umed, plin de fum şi în care se auzea un muget lugubru. O voce se ridică din prăpastie: "Acesta este strigătul Luminii" grăi Osiris. Un foc subtil izbucni din adâncurile umede şi atinse înălţimile eterate. Hermes se ridică în acelaşi timp şi se regăsi în sferele superioare; coruri de astre se auzeau deasupra capului, iar Valea Luminii umplea Infinitul.
— Ai înţeles ce ai văzut? Întreabă Osiris pe Hermes.
— Nu, răspunse acesta.
— Ei bine, tu ai văzut ceea ce există de când e lumea. Lumina pe care ai văzut-o la început e Inteligenţa Divină în care îşi au originea toate lucrurile şi care conţine modelele tuturor fiinţelor. Întunericul în care ai fost cufundat după aceea e lumea materială în care trăiesc oamenii pe Pământ. Focul pe care l-ai văzut izbucnind din adâncuri e Cuvântul Divin. Dumnezeu e Tatăl, Cuvântul e Fiul, Unirea lor e viaţa.
— Ce simţ miraculos s-a deschis în mine! Nu mai văd cu ochii corpului ci cu cei ai spiritului. Cum se face asta?
— Cuvântul e în tine. Ceea ce se vede, aude, creează în tine e chiar Cuvântul Creator, Focul Sacru.
Aceste lucruri i-au fost spuse noului adept de către hierophant, preotul templului egiptean referitor la viziunea lui Hermes. Şi apoi continuă: ". Adu-ţi aminte însă că legea misterului acoperă Marele Adevăr. Cunoaşterea totală nu poate fi dezvăluită decât fraţilor noştri care au trecut prin aceleaşi încercări ca şi noi. Trebuie să măsori Adevărul după inteligenta fiecăruia, acoperindu-l pentru cei slabi, pe care i-ar face să înnebunească, ascunzându-l de cei răi care nu pot prinde decât fragmente din care ar face arme de distrugere. Închide-l în inima ta şi fă-l să vorbească prin faptele tale. Ştiinţa va fi forţa ta, credinţa spada ta, iar tăcerea armura care nu poate fi sfărâmată" (după Edouard Schure, Les grands inities, 1889).
Iţi revii cu greu după astfel de revelaţii. Dar să revenim totuşi şi să abordăm în continuare pluralitatea ipostazelor concrete în care se manifestă inteligenţa, de la conduita instinctivă a lumii fără limbaj articulat până la aceea a raţiunii.
INTELIGENŢA NATURII.
Instincte şi acte deliberate. Literatura ştiinţifică acordă spaţii largi descrierii conduitei lumii animale, care prin finalitatea sa adaptativă poartă amprenta inteligenţei.
Înţelegerea unor astfel de conduite are în primul rând rolul de a ne oferi o cheie pentru propria noastră înţelegere, sugerând etapele care au precedat gândirea umană.
Inteligenţa la nivelul animalelor lipsite de limbaj articulat este definită prin capacitatea acestora de a-şi adapta comportamentul la situaţia existentă (Barnett, 1973). După cum am mai subliniat, distingem două modalităţi de conduite adaptative: una instinctivă şi automată – exprimată prin programe ce includ experienţa speciei, transmisă genetic – alta deliberată, în care intervine intenţionalitatea.
Un act deliberat cu eficienţă adaptativă presupune o experienţă însuşită prin învăţare şi memorare, o anticipare şi o elaborare adecvată. In instincte apare doar o experienţă trecută şi memorată în engramele codului genetic. Transmiterea lor la descendenţi constituie prin sine însăşi o anticipare a condiţiilor de mediu şi a experienţelor la care va fi supus purtătorul lor. Când experienţele individuale şi condiţiile de mediu nu corespund cu acelea memorate de specie în aceste instincte, individul este obligat să recurgă la acte deliberate sau să piară prin lipsa capacităţii de adaptare. Cum viaţa este plină de neprevăzut, suntem de părere că la toate nivelurile de existenţă ale vieţii trebuie să întâlnim elaborări deliberate mai mult sau mai puţin complexe, mai mult sau mai puţin instinctive.
Viaţa nu poate fi niciodată programată în totalitate, oricât de complexă ar fi experienţa anterioară luată ca model.
În realitate există o îmbinare a celor două posibilităţi de acţiune. O "libertate a voinţei", ale cărei limite se extind concomitent cu dezvoltarea filo-genetică a sistemului nervos. Într-o lume în continuă schimbare şi evoluţie nici un instinct nu poate fi suficient pentru a anticipa toate condiţiile în care va trăi purtătorul său. De aceea trebuie să fie dotat şi cu posibilităţi de acţiune întreprinsă ad-hoc. Când acestea sunt depăşite, individul dispare. Aşa ne-am putea explica dispariţia speciilor despre existenţa cărora nu avem decât dovezi paleontologice.
Instinctele = programe inteligente. Cercetătorii au renunţat în prezent să mai facă o separaţie netă între instincte şi acte deliberate, orice conduită implicând ambele instanţe. Nici chiar la om nu se poate stabili totdeauna unde începe liberul arbitru şi unde se termină instinctele. Ne putem hrăni conştient uzând de mijloacele igienice prescrise după norme ştiinţifice moderne, dar nu o facem, decât la declanşarea senzaţiei de foame, impusă de instinctul de conservare.
Cu amendamentele menţionate, vom face câteva referiri la instincte. Instinctele sunt garanţii pe care specia şi le ia pentru ca perpetuarea sa să nu se întrerupă. De aceea le întâlnim în lumea vie şi acesta este motivul pentru care manifestarea lor se petrece sub imperiul unei tensiuni la care animalul nu se poate opune fără să-şi atragă suferinţa, iar satisfacerea lor este răsplătită prin plăcere.
În esenţa lor, conduitele instinctive constituie acte inteligente având finalităţi adaptative. Ele sunt o expresie a inteligenţei materiei vii. Să urmărim câteva exemple care atestă indubitabil prezenţa unor acte inteligente în natură.
Conduite inteligente. Se consideră că în lumea lipsită de limbaj articulat şi aflată pe o treaptă inferioară de evoluţie, culmea dezvoltării, sub raportul unor conduite ce atestă o adaptare eficientă la mediu, o constituie insectele sociale – albine, furnici, termite.
Este greu să explicăm o organizare atât de complexă prin simpla trimitere la instincte, ca şi la capacitatea de elaborare a sistemului nervos, dacă avem în vedere că albina are un creier ce nu cântăreşte decât 2,5 mg, în timp ce animale cu o viaţă mult mai rudimentar adaptată posedă un creier de ordinul sutelor de grame. Dar ceea ce vrem noi să subliniem nu este distincţia intre elaborare deliberată şi instinct, încă dificil de făcut după cum am văzut; dorim doar să ne limităm la descrierea unor comportamente ce includ în sine imprimată o inteligenţă, indiferent dacă aceasta aparţine speciei (instincte) sau individului (elaborare deliberată).
O colonie de insecte sociale este organizată după principii asemănătoare societăţii umane, privită în dezvoltarea sa istorică. Fiecare individ are un rol bine determinat şi o morfologie adaptată funcţiei sale, deşi toţi provin din aceeaşi sursă – ouăle depuse de o singură matcă. Diferenţierea aceasta genetică nu are nici astăzi o explicaţie satisfăcătoare. Se disting astfel soldaţi de apărare, lucrătoare, matcă, individ sexuat, larve, doici (vezi fig.2). Se întreprind în colectiv măsuri de apărare, culegerea hranei, săparea galeriilor, construirea cuibului şi curăţirea acestuia, menţinerea unei temperaturi constante în furnicar sau în stup, îngrijirea larvelor.
Nu este în intenţia noastră să descriem detaliat viaţa acestor insecte, redată de altfel în multe lucrări, ci să exemplificăm conduite a căror elaborare lasă încă semne de întrebare sau cel puţin de mirare.
Sclavia la insecte. O astfel de conduită o constituie sclavajul. O colonie organizează incursiuni în altă colonie de unde aduce ouă şi larve care vor deveni adulţi sclavi. E. A. Pora ne spune că a urmărit pe viu o societate de furnici care trăia pe principii "sclavagiste". Uneori colonia nu trăieşte decât de pe urma "invaziilor" care le procură sclavi ce îndeplinesc toate celelalte munci. Sclavii îşi poartă chiar şi stăpânii în spate în căutarea de noi sedii pentru colonie.
S-a vorbit mult de faptul că furnicile "ştiu" să întreţină "vaci cu lapte", să "cultive" ciuperci şi legume.
Se presupune că unele furnici nu-şi pot fabrica singure glucoza şi de aceea au recurs la ajutorul unor pureci de plante (afide) care o extrag din rădăcinile şi tulpinele plantelor şi secretă zaharuri cu care se hrănesc furnicile. Îngrijirea afidelor revine lucrătoarelor sclave. Ele le duc la "păscut" pe rădăcini şi tulpini, le apără de duşmani, le protejează de frig, aducându-le pe vreme caldă la suprafaţă, iar în nopţile răcoroase adăpostindu-le în cuib. Relativ recent, un grup de cercetători de la Universitatea Cornell (S. U. A.) a descoperit un alt amator de afide: larva insectei Chrysope slossonae. Sub ochii furnicii care-şi păzeşte turma de pureci de plante, larva se deghizează ţesând deasupra sa un acoperământ ce imită coloniile de pureci de pe frunză: în acest fel reuşeşte să rămână neobservată.
Cultivatorii de ciuperci. Se spune că furnicile sunt capabile să-şi cultive chiar ciuperci în întunericul din galerii, însămânţându-le în pământ pregătit special din frunzele pe care le aduc de la suprafaţă şi din gunoiul lor. Hifele cultivate au la vârf un fel de măciulii care sunt păscute de furnici.
Ciupercăria este îngrijită de furnici, care le curăţă de mucegaiuri. S-ar putea crede că aceste ciuperci se dezvoltă spontan în condiţiile oferite de cuib. Observaţiile arată însă că, la înjghebarea unei noi colonii, furnica reproducătoare ia cu sine din vechea colonie drept sursă pentru ciuperci un fragment cu spori de ciupercă, de care se îngrijeşte în permanenţă până apare o nouă recoltă.
Desigur, este ciudat să constatăm că furnicile "cunoşteau" biologia ciupercilor înaintea omului.
Cultivarea lor constituie în sine un act inteligent pe care omul 1-a învăţat târziu, dar pe care ele îl reproduc printr-un stereotip genetic. Este greu să explicăm un act aşa de elaborat prin simpla selecţie naturală sau hazard, dacă nu admitem şi posibila capacitate a furnicilor de a învăţa.
Unele furnici servesc ca rezerve de hrană, fiind "îmbuibate", îndopate, de celelalte în genul cum face omul cu unele păsări domestice. Sunt hrănite cu lichide zaharoase până se umflă ca nişte baloane suspendate de plafon.
Un alt mod de a face rezerve de hrană îl constituie adunarea de seminţe, pe care le depozitează apoi în cuib. Când se umezesc le scot la uscat, iar dacă germinează, le rup colţul! Se afirmă că ar fi în stare să semene apoi seminţele şi să culeagă noua recoltă, dar S. A. Barnett consideră că această germinare nu poate fi decât un accident.
Confort citadin. Nu mai puţin uimitoare sunt coloniile de termite. Un termitier are o orientare exactă pe axa nord-sud, ca şi când s-ar fi folosit o busolă la construirea sa. In interior se păstrează o temperatură în jurul a 30 oC şi o umiditate constantă. Temperatura se menţine graţie unui sistem de canale care comunică între ele într-o manieră extrem de ingenioasă, permiţând o circulaţie a aerului reglată prin închideri şi deschideri ale canalelor şi prin îngustări sau lărgiri ale lor în funcţie de temperatura din interior. Pentru a avea o umiditate constantă se sapă galerii sub cuib până la pânza de apă freatică. De aici apa este adusă şi depusă în locuri speciale, permiţând astfel menţinerea umidităţii în interior.
Ca şi la furnici, şi la termite întâlnim tot o societate bazată pe "exploatare", compusă din caste. Hrana o produc numai lucrătoarele; restul coloniei primeşte hrana direct de la acestea.
Asemenea multor vietăţi, şi termitele au multă "grijă" pentru igiena lor. "Lucrătoarele, ne spune E. A. Pora, se curăţă unele pe altele foarte amănunţit, curăţă regina, regele, soldaţii, larvele".
Comunicarea prin dans. Albinele sunt cel mai bine cunoscute de om nu numai pentru mierea pe care o produc, ci şi pentru perfecţiunea cu care îşi construiesc fagurii. La fel ca la termite şi furnici, întreaga colonie desfăşoară o activitate coordonată, ca şi cum ar fi un singur organism ale cărui părţi componente sunt formate din indivizii coloniei. Complexitatea unei astfel de coordonări între mii de indivizi necesită posibilităţi de comunicare deosebite. Este cunoscută epocala descoperire pe care o face Karl von Frisch privitoare la comunicarea albinelor prin limbajul dansului.
Distanţa şi direcţia pentru sursa de hrană sunt indicate în funcţie de unghiul pe care îl face poziţia soarelui cu axul longitudinal al dansului albinei orientat spre sursă. Cum soarele nu are o poziţie fixă în spaţiu, albina va indica de fiecare dată unghiul corespunzător noii poziţii solare. Aceasta înseamnă că ea nu poate executa o mişcare stereotipă, transmisă genetic, ci trebuie să "calculeze" în funcţie de situaţia ivită. Experimente cu surse aşezate în diferite poziţii au evidenţiat mişcări de dans corespunzătoare momentului creat artificial. Când soarele este acoperit de nori, albina se orientează după lumina polarizată, fenomen reprodus experimental tot de către Karl von Frisch. S-a remarcat însă de către D. I. Johnson şi A. M. Wenner că albinele dispun şi de alte mijloace de comunicare, încă neînţelese, în afara marcării prin miros (feromoni) şi dans.
O temperatură constantă. Asemenea termitelor, şi albinele au nevoie de o temperatură constantă în stup, întocmai ca un organism homeoterm. S-a constatat că în centrul stupului temperatura se situează totdeauna în jurul a 35 oC, inclusiv în timpul iernii. Dacă temperatura în stup creşte peste această limită sunt aduse picături de apă pe faguri de către o parte a albinelor, în timp ce altele bat din aripi generând un curent de aer care, prin evaporarea apei, va avea ca efect scăderea temperaturii. Când în stup se răceşte, toate albinele bat din aripi pentru a produce căldură. Larvele din alveole sunt încălzite iarna cu propriul corp al albinelor aşezate în mai multe straturi deasupra lor.
S-a observat că în afara acului cu care se apără, albinele sunt în stare să fabrice substanţe toxice. In acest scop culeg nectar de la plante otrăvitoare pe care îl introduc în doze toxice pentru intruşi şi inofensive pentru albine. Ceea ce nu înseamnă că nu pot cădea victime sau nu sunt furate niciodată. Pot fi victime ale altor invazii de albine care vor să-şi însuşească în mod samavolnic mierea sau sunt păcălite de fluturele numit "cap de mort". Acesta imită zumzetul mătcii tinere, care exercită un efect "magic" asupra albinelor, înfruptându-se în voie din miere.
Un comportament nu mai puţin ciudat prin ingeniozitatea sa, expresie a inteligenţei la care a ajuns materia prin evoluţie, îl au şi unele vieţuitoare care dovedesc o "pricepere" de adevăraţi neurochirurgi.
Viespile chirurgi. Viespile din familia Sphegidae, studiate de W. H. Thorpe şi G. P. Baerends, îşi depun ouăle în vizuini săpate în pământ. Pentru ca viitoarea larvă să aibă o hrană în permanenţă proaspătă, viespea realizează ceea ce noi am învăţat să facem târziu în laboratoarele de biologie, prin spinalizarea broaştelor care trebuie să rămână vii şi nemişcate în timpul diverselor experimente: paralizează victimele. Omizi, muşte, păianjeni, albine sunt înţepate de viespe în centrii nervoşi. Acestea rămân vii, dar paralizate. În această stare sunt transportate de viespe în cuib, unde sunt depuse unul sau mai multe ouă peste corpul lor. Când larva se dezvoltă va începe să se alimenteze mai întâi (!) cu părţile care nu provoacă moartea victimei. In acest fel, progenitura viespii va avea asigurată în permanenţă o hrană proaspătă. Omul n-a reuşit încă să inventeze o asemenea "conservă vie", cum o numeşte Sergheev (1976).
O măiestrie "ştiinţifică" şi mai înaltă dovedeşte viespea atunci când atacă păianjeni otrăvitori. Pentru a-1 face inofensiv, un astfel de păianjen este mai întâi răsturnat pe spate şi înţepat în ganglionul nervos prin care sunt comandaţi palpii cu otravă. Apoi o nouă înţepătură va provoca paralizia generală a victimei. O astfel de abilitate demonstrează şi cârtiţa, care-şi face depozite de râme vii obligate să nu fugă prin paralizia pe care le-o provoacă, distrugându-le inelele 3-4 în care sunt situaţi ganglionii cerebroizi.
În faţa unor astfel de performanţe nu se poate vorbi desigur de înalta inteligentă a viespii sau a cârtiţei. Noi credem că ele nu ştiu de fapt ce fac. Dar nu se poate nega că actul conţine în sine tezaurizat un elocvent exemplu de înaltă inteligenţă a naturii.
Răbdarea cercetătorilor a mers şi mai departe. S-au făcut diverse experimentări pentru a vedea şi modalitatea de orientare a viespilor la cuib. O viespe îşi sapă mai multe cuiburi, pe care la plecare le astupă cu pământ sau nisip. S-au confecţionat chiar cuiburi artificiale pe care viespea le-a acceptat. Deşi are mai multe, viespea nu uită nici un cuib neaprovizionat şi asta chiar după mai multe zile.
Întoarcerea la cuib se face fără ezitări, când configuraţia terenului din jur rămâne nemodificată. S-a constatat că la plecare viespea îşi fixează mai multe repere din teren. Este greu să mai implicăm simplist şi aici instinctele, pentru a ne salva propria ignoranţă. I. Akimuşkin a făcut observaţii asupra viespii numită "lupul albinelor" din familia Philanthidae. La plecarea la vânătoare de albine, viespea şi-a lăsat cuibul în interiorul unui cerc de conuri de pin aflate întâmplător sub această formă. Cercetătorul mută în absenţa insectei cercul de conuri în aşa fel încât cuibul să rămână situat în afara cercului. Viespea vine cu prada, sigură de sine, direct în interiorul cercului. Ea memorase deci această configuraţie. Mutând mereu cercul, viespea va continua să vină tot în interiorul său după cuib. Dacă se înlocuiesc conurile cu bucăţi de lemn, viespea va veni în noul dispozitiv de formă arculară demonstrând că ea a memorat nu obiectele, ci dispoziţia lor.
Natura nu face risipă de inteligenţă. Naivitatea dovedită în faţa curselor întinse de cercetători contrastează flagrant cu abilitatea de a detecta cu exactitate centrii nervoşi ai victimelor sale. Dar situaţia este creată artificial. Dacă şi în natură s-ar fi întâmplat la fel, suntem siguri că ar fi avut capacitatea să depăşească şi acest handicap. Spre deosebire de om, natura nu pare să facă risipă de inteligenţă. La nivelurile inferioare de existenţă, natura a înzestrat fiinţele cu tot ceea ce le este necesar pentru viaţa lor. Cum am mai spus, fiecare fiinţă pare să îşi ajungă sieşi. Dacă pentru viaţa unei albine ar fi fost nevoie de capacitatea de a face, spre exemplu, calcule integrale, atunci, cu siguranţă ar fi avut-o!
Marea lecţie a naturii. Aceasta este, după opinia noastră, marea lecţie pe care ne-o dă observarea naturii. Este ca şi cum, odată ajuns la actuala formă şi funcţie a creierului, omului i s-ar fi spus "ajută-te singur", în timp ce restul lumii vii este, prin structura sa, ajutată. Dar dacă aici stau limitele omului, tot aici găsim şi superioritatea sa. Este singura fiinţă capabilă să se ajute pe sine, să se perfecteze dincolo de fixitatea tiparelor naturii. Cum vom mai aborda aceste laturi ale cunoaşterii, să revenim la subiectul în discuţie.
Rudimente de gândire. Alte experienţe au arătat că viespea îşi ia două zone de reper; dispoziţia obiectelor din jurul cuibului şi arborii mai înalţi, de la. Înălţimea cărora va inspecta terenul atunci când nu-şi mai găseşte cuibul. Când cară o pradă mai mare, viespea o târăşte în linie dreaptă la cuib, deşi a plecat în zbor la vânat. Când are ezitări se urcă într-un copac pentru a culege informaţii.
Fără îndoială că aici ne întâlnim cu rudimente de gândire şi nu cu o simplă înşiruire de mişcări stereotipe. La dimensiunile sistemului lor nervos, astfel de performanţe ridică într-adevăr un semn de întrebare.
Experienţe în laborator au relevat şi la alte animale conduite ce depăşesc limitele impuse de insecte. Bernadette Muckensturm a studiat comportamentul ghidrinului. In jurul cuibului său a înfipt mai întâi bucăţele de lemn. Acesta le-a smuls. A acoperit apoi cuibul cu o pânză de nailon şi a fixat-o cu pietre. Dacă ar fi acţionat simplul instinct ar fi fost de aşteptat ca peştele să se repeadă orbeşte la pânza de nailon, dar el a procedat mult mai "cuminte": a dat mai întâi pietrele la o parte şi apoi nailonul (!).
Inteligenţa anticipativă. Se spune că, spre deosebire de om, celelalte animale trăiesc numai în prezent, fiind lipsite de capacitatea de anticipare, unul din elementele cheie ale învăţării şi ale inteligenţei. Facem abstracţie că o serie de conduite instinctive au ca obiect împlinirea unor scopuri viitoare (construirea cuibului pentru reproducere, spre exemplu). Cităm după Sergheev câteva măsuri de "prevedere", întâlnite la unele animale.
Veveriţa înfige în ramuri de brad ciuperci la uscat, de care va avea nevoie iarna. În "cămara" sa sunt de asemenea adunate conuri şi nuci. Un animal rozător, Lagomys, în fiecare toamnă se apucă de "cosit" fânul. Alege după gust anumite ierburi, le usucă în strat subţire, întocmai ca un gospodar priceput, şi le aşază apoi într-o anumită ordine în mici stoguri de fân, care vor servi ca viitoare hrană pentru iarnă.
Şi alte rozătoare îşi umplu cămările cu seminţe de cereale pentru iarnă şi tocmai în aceasta constau şi pagubele pe care le aduc agriculturii. Fără îndoială că astfel de conduite sunt declanşate auto-mat şi nu deliberat. Dacă se ţin veveriţele în laborator, ele vor începe toamna să "sape" în podea pentru a-şi îngropa conurile, deşi gestul în acest caz e pur simbolic. Oricum, nu ştim ce să apreciem mai mult aici, instinctele inteligente sau inteligenţa instinctelor.
Pentru o înţelegere cât mai clară într-un sector încă prea puţin clarificat, să cităm un alt exemplu. Se introduce un crab într-un vas de sticlă ce se astupă cu un dop. Vasul este oferit unei caracatiţe. Intre caracatiţă şi crab nu se interpun acum decât pereţii transparenţi ai sticlei. Caracatiţa înconjoară vasul cu braţele încercând să ajungă la crab. După mai multe tatonări ajunge la dop, îl mişcă şi până la urmă îl scoate şi prin gâtul deschis îşi introduce un braţ, cuprinde crabul, îl scoate la exterior, îl sfărmă şi-1 înghite. La o nouă experienţă, caracatiţa scoate imediat dopul şi prinde crabul din interior. «Fără doar şi poate, spune E. A. Pora, aici este vorba de un act de "inteligenţă", de un act care a avut un gând, o acţiune gândită şi reuşită». Il vom considera şi un exemplu de act deliberat la care se ajunge prin încercare şi eroare şi care include în sine o prelucrare de informaţie şi o memorare, deci un act de învăţare relativ complex, realizat de un substrat neuroanatomic simplu. La o nouă apariţie a stimulului, caracatiţa a anticipat scopul şi şi-a pus în acţiune mijloacele învăţate din experienţă pentru realizarea lui.
Corăbii vii. In ciuda simplităţii în organizarea sistemului nervos la celenterate, o meduză este capabilă să "presimtă" furtunile, coborând în adâncuri înainte ca valurile agitate s-o zdrobească de stânci. Acelaşi procedeu îl adoptă şi coloniile de Physalia, care se scufundă în apă cu câteva ore înainte de furtună. După cum s-a remarcat, Physalia constituie şi un exemplu natural de "navigaţie cu pânze" în lumea vie. O veziculă pe care o umple cu gaze, numită pneumatofor, este propulsată de vânt întocmai ca o pânză. Mersul său este însă orientat după sursele de hrană ale coloniei şi nu după direcţia vântului. Prin manevrarea pneumatoforului său poate înainta chiar în sens contrar vântului. Dacă avem în vedere că nu suntem decât în prezenţa unui celenterat, această performanţă de navigaţie este realmente surprinzătoare.
Colacul de salvare pare să fie cunoscut cu mult înaintea omului de către vidră, care doarme pe apă învăluită în alge. Se serveşte chiar şi de unelte! Cu două membre ţine o piatră, iar cu celelalte loveşte scoicile până reuşeşte să le spargă pentru a se hrăni.
Mulţi cercetători au fost uimiţi de ceea ce E. A. Pora numeşte "tribunalul păsărilor flamingo". Nu se ştie pentru ce vină, un individ din colonie este uneori ucis prin lovituri cu ciocul de către semenii săi sau, alteori, este părăsit, exilat de grup. Oricum, pare o acţiune întreprinsă de întreaga comunitate împotriva unui individ, întocmai ca o judecată.
O partidă de vânătoare. Un exemplu ciudat găsim şi în asocierea dintre două animale din specii diferite în scopul unui beneficiu comun. In Africa trăieşte o pasăre, Indicator indicator, care se asociază cu un mamifer, Mellivora capensis, pentru a porni împreună la prădat. Pasărea se orientează după zumzetul albinelor sălbatice, care îşi plantează fagurii în arbori. Neputând prin forţa sa să ajungă la mierea albinelor, pasărea recurge la serviciile acestui mamifer, care dispune de mijloacele adecvate. Pasărea se opreşte din loc în loc şi îşi aşteaptă asociatul, care înaintează, se înţelege, mai încet. Când ajunge la sursa de miere se opreşte pe o creangă a arborelui respectiv, iar partenerul ei scoate mierea din scorbura copacului. Desigur, pasărea îşi are şi ea partea sa din ospăţ.
Populaţiile locale, remarcând această asociere, au recurs la un şiretlic pentru a ajunge şi ele la sursa de miere: imită sunetele animalului cu care vânează pasărea. S-a văzut de altfel că pasărea îşi oferă serviciile şi babuinilor care o urmează. Cercetătorii susţin că între cele două animale ar părea să aibă loc o "conversaţie" în timpul vânătorii, ambele emiţând sunete ca într-un dialog. Fiind un act realmente inteligent, nu avem motive să-1 considerăm totuşi ca o deliberare din partea celor două animale, ci mai degrabă ca o conduită imprimată ereditar. Zumzetul albinelor poate fi un semnal pentru pasăre, iar chemarea păsării, un semnal pentru asociaţii săi. Prin exemplele de până acum noi nu dorim să antropomorfizăm lumea animalelor inferioare omului, ci să evidenţiem doar acţiuni inteligente, prezente şi la acest nivel, fiind indiferent, din punctul nostru de vedere, dacă acestea sunt scheme ereditare fixe sau acte deliberate.
O lume a castelor. Observaţiile a numeroşi cercetători efectuate asupra societăţilor de primate au relevat o serie de comportamente foarte apropiate de cele ale oamenilor.
Grupul este organizat pe ranguri, pe caste, iar în frunte se află un mascul dominant care conduce atâta vreme cât dispune de vigoare fizică. Masculul dominant pune ordine în grup, prevenind încăierările dintre membri. Asupra femelelor are drept de "feudal" – întâi el şi apoi ceilalţi. Ca la toate maimuţele, pieptănatul reciproc face parte din toaleta zilnică. Cei mai favorizaţi la o astfel de plăcere sunt şefii.
S. A. Bartholomew a descris felul în care şi-a petrecut două luni "ca membru de rang inferior" al unui grup de macaci. El a rămas cu impresia că fiecare maimuţă o recunoştea pe oricare dintre celelalte şi a făcut următoarea remarcă: "ori de câte ori se întâmpla ceva, fiecare ştia ce anume s-a întâmplat, cu excepţia mea".
Într-un grup de 20 de gorile conducerea o aveau masculii bătrâni. Ei aveau dreptul să circule în exclusivitate pe anumite "alei" şi să dispună de locul de odihnă al celorlalţi. Femelele erau gălăgioase şi se certau adesea. La apropierea şefului, spiritele se linişteau brusc. Nu există organizare familială şi toţi masculii dispun liber de toate femelele. Jocul erotic pregătitor este prestat aici de femele, iar actul fizic în sine este similar cu al omului.
Dispoziţia psihică pare să fie la gorile asemănătoare şi ea cu a omului. Se vorbeşte chiar de existenta unor indivizi "schizoizi" care trăiesc solitari.
Puii, ca la toate mamiferele, sunt jucăuşi şi folosesc pantele drept tobogan. La cimpanzei s-a observat cum mamele îşi învaţă puii să meargă, ducându-i de mână sau invitându-i după ele. Sunt de asemenea învăţaţi să se caţere. Ajunşi undeva sus de unde nu mai pot coborî singuri încep să ţipe, solicitând ajutorul celor mari.
La rigoare, mamele nu ezită să administreze puilor chiar şi bătaie. Atunci când le este foame cer mâncare prin întinderea mâinii ca un copil nu tocmai "bine crescut".
La întâlnirea a doi cimpanzei ar avea loc acelaşi ceremonial de salut ca la oameni când se îmbrăţişază.
Spre deosebire de gorile, cimpanzeii pot folosi unelte în activitatea de hrănire. Aleg anumite plante pentru a-şi face beţişoare pe care le înfig în muşuroaiele de furnici sau de termite şi înghit apoi insectele ce s-au prins pe ele. Meniul lor se pare a fi şi el "umanizat"; odată cu carnea folosesc şi diferite genuri de fructe ca salată; au de asemenea nevoie de sare, pe care o caută şi o aduc de la distanţă, în bulgări, "acasă".
Studiile efectuate în mai multe laboratoare asupra primatelor au evidenţiat capacitatea acestora de aşi însuşi un anumit "vocabular", prin intermediul căruia s-a încercat o comunicare om-maimuţă.
S-au folosit fie ideograme, reprezentate prin jetoane colorate – fiecare dintre ele reprezentând o noţiune – fie ordinatoare cu lexigrame sau ordinatoare la care, prin utilizarea unei claviaturi, maimuţa poate sintetiza cuvinte. Cu un astfel de sintetizator s-a obţinut o adevărată conversaţie cu o gorilă care a reuşit să înveţe câteva sute de cuvinte. Din "discuţiile" realizate pe aceste căi s-a constatat că gorilele şi cimpanzeii mint, "privilegiu" care până acum îi era atribuit numai omului. Exceptăm de la această acuzaţie mimetismul, adoptarea formei de sferă inertă pe care o întâlnim la unele insecte, fuga potârnichilor în altă direcţie decât puii pentru a îndepărta vânătorul pe urmele lor şi chiar sacrificiul lor pentru salvarea puilor etc., pe care le considerăm soluţii de adaptare în scopul supravieţuirii.
Comunicarea fără limbaj articulat. Spuneam că, dincolo de experiment, existenţa comunicării la întreaga lume vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge din însăşi definirea termodinamică a vieţii. Dacă toate fiinţele vii sunt sisteme deschise permiţând, între altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim de existenta unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii. Vom face o succintă trecere în revistă a diferitelor forme de limbaj nearticulat, expresie şi acestea a inteligenţei materiei vii.
Pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi cu mediul, are o importantă vitală. Etologii sunt de părere că animalele "conversează" între ele mai mult decât credem noi. Sunetele emise de ele intră însă într-o altă gamă de percepţie decât aceea pentru care este formată urechea umană şi de aceea nu le auzim în toate cazurile. Expresia "tăcut ca peştele" era valabilă când nu se ştia că peştii sunt în realitate foarte gălăgioşi. Găsirea hranei, evitarea pericolelor (de care natura nu este lipsită), conduita de împerechere, creşterea puilor, comportamentul social prezent la multe animale nu ar fi fost posibile fără prezenţa unui cod de comunicare.
Să luăm un exemplu mult discutat de cercetători, coloniile de Volvox. Sunt formate din celule flagelate care pot trăi ca atare în colonie, dar şi izolate. Morfologia şi funcţionalitatea lor vor fi diferite, după cum există sub o formă sau alta. In colonie toţi indivizii formează un organism unitar pluricelular. Ca urmare, indivizii biflagelaţi aflaţi la exteriorul coloniei vor fi cei care o deplasează încontinuu în apă. Hrănirea coloniei va fi asigurată prin difuziune, de aceleaşi celule exterioare, deoarece acestea sunt singurele care îşi păstrează cloroplastul. Se înţelege că o astfel de "diviziune a muncii" reclamă posibilitatea celulelor de a comunica între ele, adică existenţa unui limbaj, a unui sistem de comunicare prin intermediul căruia activitatea şi chiar structura indivizilor să fie dirijate. Este indiscutabil că o îngrămădire de corpuri inerte, spre exemplu de pietre, nu va putea niciodată să modifice în mod activ soarta vreuneia dintre ele. Întrebările rămân aceleaşi şi pentru coloniile de insecte cărora, chiar dacă ştim multe despre limbajul lor, nu le putem explica uşor diferenţierea genetică dirijată a indivizilor proveniţi din aceeaşi zestre ereditară dacă acceptăm teoriile moderne ale mutaţiilor aleatorii.
Cercetările actuale au stabilit până în prezent mai multe forme de limbaj în lumea organismelor pluricelulare.
Limbajul chimic. Este în directă relaţie cu simţul olfactiv şi cel gustativ, mult mai bine dezvoltate la alte specii decât la om. Comunicarea se face prin mesageri chimici secretaţi de animale, numiţi feromoni.
Primul feromon a fost izolat şi descris la fluture de Butenandl şi Karlson. Sunt prezenţi la majoritatea speciilor, dar li se atribuie un rol aparte în comunicarea animalelor sociale.
Marcarea teritoriului de către multe mamifere, marcarea drumurilor de la cuib spre sursele de hrană şi invers de către albine şi furnici, recunoaşterea partenerilor între ei (ceea ce presupune existenţa unui miros specific nu numai al speciei, ci şi al indivizilor), declanşarea alarmei în caz de pericol, declanşarea conduitelor de împerechere şi chiar a unor modificări structurale în vederea reproducerii sunt numai câteva din acţiunile mediate de feromoni.
Luscher susţine ideea că ambii parteneri reproducători într-o colonie de termite emit feromoni inhibatori pentru maturaţia sexuală a celorlalţi. Mai simplu spus, pentru ca într-o colonie de termite (şi probabil ca şi la albine şi furnici să existe aceiaşi mecanism de reglare) să rămână cu funcţie de reproducere numai matca şi un mascul pentru fecundare, aceştia vor opri dezvoltarea sexuală a celorlalţi indivizi, pe care îi transformă în simpli slujitori (lucrători, soldaţi, doici), secretând un feromon inhibator. Când unul din parteneri dispare, celălalt va obţine la comandă înlocuitor, emiţând de astă dată un feromon activator.
Prin aşa-zisul efect Whitten (observat la şoareci), masculul determină o stare propice fecundării la femelă prin feromonii din urina sa, după cum prin efect Bruce determină avortarea embrionului datorat altui partener.
S-au efectuat multe experienţe care atestă orientarea după urmele chimice lăsate de către furnici. Sunt însă şi experienţe care sugerează existenţa şi a altor modalităţi de comunicare în afara feromonilor. Dacă se îngroapă o furnică în nisip, sau, şi mai concludent, dacă se închide în recipiente de sticlă ori metalice, în scurt timp la locul de "detenţie" va sosi o armată de furnici "eliberatoare". Cum s-a făcut comunicarea în acest caz de vreme ce acţiunea feromonilor este blocată? Să existe şi o posibilitate de comunicare prin câmpuri energetice purtătoare de informaţie, după cum am mai discutat?
Comunicarea prin sunete. Conştientizând lumea numai în limitele în care ne-o relevă simţurile noastre, suntem adeseori înclinaţi s-o reducem numai la această întindere. Oamenii de ştiinţă au descris însă realităţi existente dincolo de porţile simţurilor noastre, dar accesibile simţurilor celorlalte animale. Urechea omenească este capabilă să perceapă numai sunetele a căror frecvenţă se situează între 16 şi 20000 Hz. Sub această scară se situează infrasunetele, iar deasupra sa, ultrasunetele. Nici unele, nici altele nu sunt auzite de om. Alte animale se folosesc tocmai de aceste sunete pentru comunicarea între ele. Liliacul emite ultrasunete care ating frecvenţe de 150.000 Hz. Prin intermediul lor liliacul detectează mediul în care zboară, inclusiv prada sa, formată din fluturi de noapte şi alte insecte.
Ultrasunetele. Despre sonarul liliecilor s-a scris mult şi nu această abilitate a sa avem s-o relevăm, ci jocul "inteligent' inventat de natură între liliac şi victimele sale. O parte din fluturii de noapte vânaţi de liliac sunt prevăzuţi cu mijloace antisonar. Corpul lor s-a acoperit cu peri mici şi deşi care absorb sunetul în loc să-1 reflecte. Liliacul se orientează după sunetul reflectat de obiectele spre care a fost trimis. Nemaifiind reflectat, liliacul nu va mai obţine informaţii despre pradă. Alţi fluturi bruiază undele sonore emise de liliac, folosind un truc, pentru a lăsa impresia că este atât de mare încât liliacul să renunţe la un astfel de vânat, măreşte suprafaţa de reflexie a undelor bătând rapid din aripă. Prin posibilitatea de a percepe ultrasunetele, alte insecte sunt avizate de prezenţa inamicului lor şi încearcă să fugă din raza sa de acţiune.
Delfinii se înţeleg emiţând sunete pe frecvente situate între 150.000 şi 155.000 Hz. Sunt de o asemenea sensibilitate încât percep prezenţa în apă a unor obiecte extrem de mici. Se spune despre delfini că sunt foarte "palavragii", vorbesc tot timpul. Cât priveşte inteligenţa lor, considerăm de prisos să insistăm, fiind unanim recunoscută.
Comunicarea prin ultrasunete face ca lumea adâncurilor să nu mai fie considerată o "lume a tăcerii"; ea nu este numai apanajul delfinilor, ci se întâlneşte şi la peşti, balene etc.
Asemenea unor copii într-o clasă fără profesor, în abisul lor acvatic peştii fac tot felul de zgomote: sondează adâncurile aşteptând ecoul strigătelor emise, scrâşnesc din dinţi şi chiar bat toba cu aripioarele. Bineînţeles, zice Barnett, toată această zarvă ar fi de-a dreptul inutilă dacă n-ar exista urechi care s-o audă. Iar acestea nu sunt altele decât propriile lor urechi adaptate unor astfel de sunete.
Infrasunetele. Alte vietăţi (fluturii şi insectele) folosesc registrul infrasunetelor. Este uşor de imaginat dimensiunea vacarmului sonor dacă urechea noastră ar fi fost bombardată şi cu sunetele din cele două extreme, de care "graţia" naturii ne-a protejat.
Posibilitatea omului de a detecta frecvenţele sonore pe care le percep diferitele animale au neaşteptate aplicaţii practice pentru sine. Un aparat minuscul care imită sunetul de alarmă al ţânţarului asigură o perfectă protecţie împotriva acestora, nu numai sâcâitori, dar şi periculoşi vectori pentru multe boli.
O experienţă deosebit de interesantă a realizat Peter Belton. Recolta de mei este periclitată de larva unei molii cu care se hrăneşte liliacul. Belton a aplicat pe un lot experimental de mei sunete din gama celor emise de liliac şi a constatat că larvele moliei dăunătoare s-au redus cu 60%, permiţând recolte sporite de mei.
Sunetele. Dar şi în gama sunetelor, accesibile urechii noastre, au loc "discuţii" de care noi nu luăm cunoştinţă.
Se spune că păsările nu cântă nici pentru plăcerea lor şi nici pentru a noastră. Cântă pentru a-şi declara teritoriul.
Orice fiinţă nou-născută vine pe lume cu o serie de predispoziţii comportamentale strict necesare pentru viaţă (matematicienii contestă denumirea lor ca programe, păstrând-o numai pentru schemele de lucru date calculatoarelor; în sens metaforic însă se foloseşte frecvent termenul de program şi pentru conduitele înnăscute ale lumii vii). Toţi puii mamiferelor ştiu să sugă, iar ai păsărilor să deschidă ciocul pentru a primi hrana. Cântatul, zborul, înotul, reacţia de ascundere în faţa unui pericol sunt conduite înnăscute ca şi multe altele. Dar pentru ca aceste programe să funcţioneze eficient toată viaţa, este nevoie ca într-o anumită perioadă bine determinată din viaţa animalului să apară un semnal declanşator specific. Sub acest aspect creierul său devine un sensibil receptor de semnale.
Imprinting. Prima voce pe care o aude puiul este vocea mamei sale. Este suficient pentru a nu o mai uita vreodată. In câmpul plin de mogâldeţe reprezentând pui de pinguin, în ciuda vacarmului de strigăte, părinţii şi puii se recunosc imediat după voce.
Gestul de a-şi urma mama se învaţă de asemenea în primele zile de viaţă. Neavând nici o putere de discernământ, puiul urmează orbeşte orice formă în mişcare, rămânând apoi multă vreme ataşat primei sale experienţe. Acest fenomen, denumit imprinting sau imprimare, a fost amplu studiat de către Konrad Lorenz, cunoscutul etolog austriac, ale cărui cercetări şi-au primit recunoaşterea internaţională odată cu cele ale concetăţeanului său Karl von Frisch, nu mai puţin celebru pentru descifrarea limbajului prin dans la albine.
Bobocul de raţă învaţă să-şi urmeze mama între ora a 13-a şi a 17-a. In acest interval de timp el se ataşează de prima formă pe care o vede în mişcare. Lorenz a imitat strigătele mamei şi mersul ei legănat. Bobocii l-au urmat fără ezitare. Dincolo de acest interval bobocii nu se mai pot ataşa de cineva şi rămân stingheri, aşa cum se întâmplă cu orice pui sau copil lipsit de căldura mamei în prima copilărie. Pentru acest motiv mama rămâne personajul cel mai important din viaţă; ea este şi primul învăţător şi tiparul după care se va modela viaţa afectivă a viitorului adult.
Oricât ar părea de curios, există şi o şcoală de canto a păsărilor, fără de care acestea nu-şi pot executa aria fără greşeli. Tocmai pentru că tinerii învaţă de la adulţii pe care-i întâlnesc în jurul lor apar diferenţe de la o zonă la alta, dialecte diferite ale cântecului de la o vâlcea la alta, cum se exprimă sugestiv Barnett. Pe lângă cântecul specific pentru specia respectivă, există şi particularităţi individuale care servesc la recunoaşterea partenerilor şi a puilor. Înregistrările făcute de cercetători lasă impresia unui adevărat dialog între păsări.
*) Studii ulterioare au arătat că există totuşi o variabilitate şi o largheţe în "fixitatea" acestui interval de la specie la specie (n.a.).
Sunt cunoscute multe păsări pentru talentele lor de imitaţie. S-au înregistrat duete repartizate între soţi cu partituri învăţate în casa unor muzicieni. Ca şi la oameni, exersarea în timp a evidenţiat o perfecţiune în execuţie. Mai mult, când unul din parteneri a murit, celălalt şi-a însuşit partitura în întregime. Cercetătorii presupun că reluarea în întregime a cântecului de către partenerul rămas ar reprezenta o chemare a celui plecat.
Prin descrierea modului de a învăţa să cânte al păsărilor nu intenţionăm să subliniem virtuozităţile lor artistice (deşi există mărturii că ele nu imită niciodată exemple nereuşite), ci doar faptul că şi în lumea lor este valabilă constatarea că "nimeni nu se naşte învăţat", având şi ele nevoie de ucenicie.
Cântec şi comunicare. Cântecul păsărilor reprezintă o modalitate de comunicare cu grupul, multe din semnificaţiile sale fund descifrate – anunţarea unui teritoriu ocupat, chemarea unei partenere; este posibil să aibă chiar valenţe afective de vreme ce avem certitudine asupra unor comportamente care au ca finalitate seducerea partenerului prin expunerea penajului colorat după un impresionant ceremonial de paradă. Se subliniază adesea că păsările nu cântă din plăcere, dar nu se poate nega că şi în lumea animalelor întâlnim conduite ludice, jocuri între tineri, mângâieri tandre între părinţi şi pui, "plictisirea" părinţilor de către pui, care sunt puşi la punct uneori exact în maniera în care procedează omul.
Galaxiile vieţii. Cercetările moderne au relevat că toate ţesuturile vii emit radiaţii luminoase, fenomen care a fost numit bioluminiscenţă. Dacă noi nu o sesizăm în mod obişnuit, aceasta se explică prin fondul de emisie luminoasă scăzut sub pragul de percepţie optică. Există însă oameni care dispun de o astfel de capacitate şi descrierile lor confirmă datele obţinute prin înregistrările instrumentale. Cantitatea de lumină emisă este direct proporţională cu activitatea metabolică a ţesuturilor şi cu starea de sănătate a organismelor. Imaginile fotografice înregistrate în culori au frapat prin frumuseţea şi bogăţia lor pe cercetători, creând impresia unor adevărate "galaxii ale vieţii", cum le numeşte Stanley Krippner.
O serie de organisme emit însă radiaţii luminoase vizibile. Cele mai multe dintre ele trăiesc în mări şi oceane, iar capacitatea lor de a genera lumină apare ca o necesitate în condiţiile vieţii trăite în bezna adâncurilor.
Adeseori apa mărilor oferă un spectacol feeric prin jocul de lumini comparat cu un foc de artificii, graţie unor organisme mici flagelate, numite peridinee. Acestea se pot ataşa la aripile păsărilor, care în noapte par flăcări zburătoare, sau pot lumina sub tălpile oamenilor când sunt aruncate de valuri pe plajă, prilej pentru multe legende. In acest sens, B. Sergheev povesteşte cu mult umor o întâmplare petrecută cu mai bine de un secol în urmă.
Pasărea de foc. La 9 septembrie 1864, Feodor, diacon la mănăstirea Sf. Gheorghe din Staroladojsk, lăcaş bisericesc cocoţat pe malul abrupt al măreţului Volhovo, se întorcea acasă de la un botez. Era o seară caldă, cerul se învăluise de nori grei care pluteau ameninţător jos de tot deasupra pământului. Cădea o ploaie măruntă de toamnă. Diaconul era cam cherchelit şi bătrânele-i picioare, care de mult nu prea îl mai ascultau, refuzau să mai meargă. Încurcându-se în poalele anteriului ud, împiedicându-se şi alunecând pe pământul ce mustea de băltoace, Feodor îşi găsea cu greu cărarea.
Răpăitul slab al ploii înăbuşea toate celelalte zgomote; doar undeva jos lângă apă se auzea clinchetul clopoţelului unui cal împiedicat şi, din timp în timp, tăcerea era tulburată de şuieratul aripilor cârdurilor de raţe zburând dinspre Volhovo. Raţele îl speriară pe Fe-odor. El tresărea, îşi făcea cruce cu o mână nesigură şi orbecăia mai departe, căutând în întuneric înspre malul râpos din apropiere. Deodată în întâmpinarea lui, ca o stea căzătoare, se aţinti un punct luminos. Într-o clipă punctul se prefăcu într-o pată scânteietoare, se auzi un zgomot de bătăi de aripi şi apoi totul dispăru. Ridicându-se din iarba udă, în care se prăvălise uluit, diaconul mai ameninţă încă multă vreme cu pumnul în urma păsării ce îşi luase zborul. A doua zi dimineaţa toţi enoriaşii aflară că diavolul, prefăcându-se într-o pasăre de roc, a încercat să-i azvârle pe Feodor de pe malul abrupt, dar a fost nevoit să se retragă, izgonit şi ruşinat.
Stareţul mănăstirii, care nu aproba veselele petreceri ale lui Feodor, pentru a-1 feri pe diacon de năluciri potrivnice lui Dumnezeu, i-a dat drept canon 50 de mătănii pe zi în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Mătăniile n-au ajutat însă. Prin sat au început să se audă zvonuri cum că prin ţinut ar fi apărut din nou pasărea de foc. In fiecare seară o zărea câte cineva. Îndată ce se lăsa întunericul nopţii şi începea zborul raţelor apărea şi raţa luminoasă. A fost întâlnită până la sfârşitul lui septembrie şi întotdeauna singură. Apoi a dispărut, probabil zburase spre sud".
Bioluminiscenţa. La unii peşti, structurile generatoare de lumină se aseamănă izbitor cu cele construite de om. Pentru concentrarea fluxului luminos se folosesc de o formaţie gelatinoasă ce joacă rol de lentilă.
Se spune că multe animale ar folosi această posibilitate pentru a-şi lumina calea în adâncuri. Alte animale, dar nu chiar toate, o folosesc în scop de apărare revărsând brusc un nor luminos şi cromatic în fata duşmanului. Animalul se pierde apoi după această perdea luminoasă. Nu este exclus nici efectul de "orbire" temporară, bine cunoscut şi de om când i se proiectează neaşteptat o lumină puternică în ochii obişnuiţi cu întunericul.
Sergheev citează o observaţie interesantă făcută de V. Beebe, care ne poate oferi iarăşi o imagine a ceea ce poate însemna inteligenţa naturii. Scufundat la mare adâncime, Beebe a văzut cum un vierme a fost rupt în două de un alt animal. Brusc, segmentul posterior a început să lumineze, oferindu-se pradă urmăritorului, în timp ce segmentul anterior s-a pierdut în întuneric.
Bioluminiscenţa este uneori folosită pentru a captura hrana. Există un peşte care are deasupra gurii o prelungire proiectată înapoi întocmai ca o undita. La capătul său, pe post de momeală, se află o mică dilataţie luminiscentă viu colorată. Când animalul neinspirat o înghite, devine rapid victimă.
Bioluminiscenţa este utilizată şi ca semnal de recunoaştere. Fenomenul este prezent atât în lumea marină, cât şi în cea a insectelor. Există mai multe specii de licurici care semnalizează pe un cod propriu în scop de recunoaştere. Masculul emite în noapte chemări luminoase ritmice. Femela îi va răspunde după un interval de timp bine determinat şi specific pentru fiecare specie. Spre exemplu, masculul speciei Photinns pymlis emite semnale luminoase la 5-8 secunde interval. Femela sa răspunde emiţând aceleaşi semnale, dar cu 2 secunde mai târziu. Este ca şi cum doi oameni s-ar recunoaşte în noapte după semnalele pe care şi le fac cu lanterna sau felinare, fiecare cunoscând dinainte modul de semnalizare al celuilalt. Să ne amintim că vreme îndelungată, înainte de apariţia mijloacelor moderne de comunicare, oamenii anunţau primejdia de invazie semnalizând cu focuri aprinse succesiv de la hotare spre interior.
O semnalizare luminoasă şi mai curioasă o întâlnim la unii licurici asiatici. Masculii se adună în grup şi emit sincron semnale luminoase la care vor răspunde propriile lor femele.
Radarul viu. Necesitatea de a descoperi inamicul de la o distanţă suficient de mare pentru a putea întreprinde măsuri de securitate a condus la invenţia radarului, care apare abia în timpul celui de-al doilea război mondial. Natura a brevetat însă invenţia cu mult timp înainte, aşa cum a utilizat şi forţa curentului electric, cunoscută târziu de om. In definitiv şi detecţia duşmanului şi a prăzii, ca şi folosirea ca armă împotriva lor constituie utilizări de către natură a aceleiaşi surse -energia electrică.
Peştii electrici sunt cunoscuţi încă din antichitate, fiind uneori folosiţi în scop terapeutic. Somnul electric şi ţiparul electric pot genera o tensiune electrică ce atinge până la 600 volţi, iar torpila electrică dezvoltă un curent de 60 amperi. Organele lor electrice sunt formate din plăci musculare dispuse pe coloane legate între ele după cea mai simplă regulă electrotehnică. Orice elev de liceu ştie că montarea în serie a bateriilor într-un circuit conduce la obţinerea de tensiuni mari, iar montarea lor în paralel dezvoltă un curent mare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în natură: la peştii care dezvoltă tensiuni mari coloanele organelor for electrice sunt dispuse în serie, iar la cei la care tensiunea este mică dar curentul este mare, coloanele sunt unite în paralel. După cum constatăm, natura nu are nevoie de instruire; peştele "ştie" să producă electricitate, aşa cum albinele "ştiu" să aplice măsurători geometrice în indicarea surselor de polen sau să dirijeze operaţiuni de inginerie genetică pentru a obţine un număr echilibrat de membri în stup.
Dar să revenim la radarul natural. Se cunosc peste 300 de specii de peşti care generează în jurul lor un câmp electric uniform. Cu ajutorul acestui câmp electric mormiridele din Nil, petromizonidele, peştele Gyinnarchus detectează prada, ca şi inamicii, şi se orientează în mediu folosind undele de energie electrică, întocmai cum o fac liliecii cu undele sonore.
Pisica de mare este înzestrată cu mijloace şi mai specializate de detecţie a hranei vii. Dispune de receptori de câmp electric aşa de fini încât poate descoperi prada chiar îngropată în nisip. Sunt detectate de la distanţă victimele prin receptori extrem de sensibili.
Comunicare prin limbaj. Am amintit că diverşi cercetători au reuşit să obţină prin înlocuirea cuvintelor, sub diverse forme, adevărate conversaţii cu gorile şi cimpanzei, ceea ce denotă că în mediul lor natural este foarte posibil ca aceste animale să se servească de o anumită formă de limbaj.
Limbajul animalelor, spre deosebire de al omului, este sărac, strict limitat la situaţia ce o semnalează. Numai omul are un limbaj de lux, nuanţat.cu omonime şi sinonime, figuri de stil etc., elemente datorate inteligenţei şi culturii sale. Numai oamenii pot reda noţiuni abstracte şi pot ascunde adevărul în fraze abile.
Sunt animalele fiinţe agresive? Întâlnirea multor animale din aceeaşi specie se face printr-un schimb de "amabilităţi", interpretat de biologi ca fiind un ceremonial de salut. Câinii şi pi-sicile se adulmecă reciproc, iar maimuţele se îmbrăţişează. Dar această armonie nu este o lege, mai ales atunci când animalele gregare întâlnesc congeneri din alt clan.
S-ar părea că agresivitatea animalelor tine în primul rând de posesia unui teritoriu. Instinctul de proprietar este aşa de pregnant, că în încăierarea dintre un posesor de teritoriu şi un intrus învinge, în majoritatea situaţiilor, cel de partea căruia este dreptatea, adică animalul care se află la el "acasă". In "deplasare" curajul lor suferă. Când sunt urmărite în zbor, păsările se întorc înapoi deasupra capului celui ce le urmăreşte imediat ce au ajuns în zona de graniţă a teritoriului lor.
Toate femelele devin agresive când îşi apără puii, agresivitate care credem că ar putea avea ca semnal însăşi prezenţa puilor, de vreme ce o pasăre poate fi uşor îndepărtată de pe cuib când cloceşte, dar nu şi când au apărut puii.
Vae victis! Cercetătorii care au studiat direct şi vreme mai îndelungată comportamentul animalelor susţin ca din încăierările lor rezultă numai arareori răniţi grav sau victime, deoarece, spre deosebire de om, animalele au generozitatea de a dărui viaţa aceluia ce se recunoaşte învins. Să ne amintim de câte ori femeile romane refuzau să dăruiască viaţa gladiatorului învins numai pentru plăcerea crudă de a vedea cum viaţa se stinge brutal o dată cu râul de sânge care ţâşnea din pieptul sfâşiat de tridentul învingătorului. Ameninţătorul Vae victis, atribuit regelui gal, a marcat adeseori viaţa oamenilor în frământata lor istorie. De aceea nu poate fi motivată pretenţia unor sociologi contemporani de a justifica agresivitatea umană prin pretinsa agresivitate a animalelor ce ne-au precedat pe firul evoluţiei.
La unele animale agresivitatea nu constituie decât un preludiu al împerecherilor. În perioada de reprodu-cere, peştii din familia Cichlidae, care până atunci trăiau în comun, încep să se manifeste ca "proprietari" de teren. Şi femelele şi masculii se bat pentru teritoriul lor. În cele din urmă femelele se lasă învinse şi perechea sfârşeşte prin a împlini destinul tuturor fiinţelor – acela de a se reproduce.
În ciuda oricărei aparenţe, comportamentul animalelor aflate pe o treaptă de evoluţie premergătoare omului nu se desfăşoară la întâmplare, ci are legi bine statuate.
Este un limbaj al semnalelor înţelese nu numai de indivizii aceleiaşi specii, dar unele, cum ar fi cele ce anunţă un pericol sau hrana, sunt adeseori decriptate şi de către indivizii altor specii care vor reacţiona în consecinţă. La ţipetele alarmante ale unei coţofene care umplu văzduhul cu stridenţa lor se constată că sunt alertate şi o serie de mamifere, nu numai păsările din jur.
Iată, în descrierea lui Barnett, cum pune stăpânire pe un teritoriu pasărea numită măcăleandru european. Când a găsit un teritoriu nedisputat de nimeni caută mai întâi să se asigure de disponibilitatea sa, cântând "sfios" şi prudent, aşezat aproape de sol. Daca nimeni nu-i contestă intenţia de "împroprietărire" se urcă mai sus, expus la vedere, iar în cântecul său apare curajul de stăpân. Dacă se iveşte un alt pretendent, începe să cânte şi mai curajos. Dacă noul venit nu renunţă, i se arată agresiv guşa sa roşie, semnal menit probabil sa înfricoşeze pe adversar întocmai cum într-o ceartă de copii evidenţierea bicepşilor ar impune pacea. Când ostilităţile nu sunt stinse cu aceste mijloace, pe care le-am numi paşnice, atunci între combatanţi are loc un război în care intervin ca arme ciocul şi ghearele. Câteva pene pe câmpul de bătaie reprezintă cel mai adesea singurele urmări ale luptei.
La păsările care trăiesc în grup, ca de altfel şi la mamifere, conflictele se nasc numai când nu este respectată ierarhia individului în colectivitate. Este interesant de observat că uneori dominaţia unui mascul conferă drepturi de "mare doamnă" şi partenerei sale, iar dacă acesta îşi exprimă preferinţa faţă de mai multe femele apare atunci o supunere ierarhică a acestora. În general, după legi numai lor cunoscute sau după o confruntare, în grup apare o stratificare ierarhică a fiecărui individ de la primul până la ultimul. În timp, prin apariţia tinerilor, au loc noi confruntări şi rangul se schimbă, crescând pentru unii şi scăzând pentru alţii.
În grupurile de gorile se ivesc adesea certuri între femele, care ajung chiar la molestări fizice, dar încetează imediat ce conducătorul cetei intervine. Toată lumea îl cunoaşte de şef şi prezenţa sa este suficientă pentru a întrona ordinea, nefiind nevoie să recurgă la violenţă.
Descrierile de conduită în lumea animalelor fără limbaj articulat abundă la ora actuală, graţie dezvoltării pe care a luat-o etologia, importanţa sa depăşind cu mult nivelul unei simple curiozităţi, prin consecinţele de ordin teoretic şi practic pe care le-a impus în cunoaşterea noastră însăşi şi în raporturile dintre om şi celelalte animale. Descoperirile lui Lorenz şi Frisch, ca şi observaţiile multor altor cercetători ai domeniului ne-au relevat o lume în care – deşi nu există nici un cod moral, nici o teamă de supranatural, nici o universitate care să instruiască spiritele – nu întâlnim în aceeaşi măsură racilele prezente la om: minciuna, suicidul şi crima.
Nu suntem singurele fiinţe inteligente. Inteligenţa lumii animale inferioare omului constituie un subiect de meditaţie cu multe necunoscute, de unde şi insistenţa noastră asupra sa. Eticheta simplistă de "instinct" pe care o punem ori de câte ori în ungherele mintii noastre nu zărim nici o lumină spre care să ne îndreptăm nu poate reprezenta o explicaţie completă atâta vreme cât noţiunea rămâne încă vagă şi cu limite care astăzi nu mai pot fi tratate cu certitudinea de ieri. Probăm şi prin aceasta paradoxala afirmaţie că suntem cu atât mai siguri cu cât ştim mai puţin! Delimitarea inteligenţă-instinct, prin care orgolioşi subliniem distanţa om-animal, nu mai este uşor acceptabilă. Norbert Sdlamy, în dicţionarul său de psihologie, subliniază că această credinţă nu mai este astăzi admisă. Citează, între altele, pe un cercetător care a filmat o vulpe în timp ce simula că este moartă pentru a atrage în capcană un corb din care şi-a oferit apoi un prânz copios.
Am urmărit noi înşine scene de vânătoare din viaţa animalelor, filmate pe viu. Din înălţimile stâncilor pe care îşi avea cuibul, un vultur zăreşte o capră neagră mergând pe nişa îngustă a muntelui. Într-o parte era peretele vertical al muntelui, în cealaltă se afla prăpastia cu o adâncime de mai multe sute de metri. Fiind foarte îngustă, nişa nu permitea decât deplasarea înainte a caprei. E bine, toate aceste elemente au fost observate şi "înţelese" de către vultur, pentru că din înălţimea la care era n-a făcut decât să plonjeze brusc pe verticală, paralel cu muntele, pe lângă ochii caprei, fără să o atingă. Capra era mai voluminoasă şi probabil mai puternică decât vulturul într-un atac direct. A fost însă suficientă acţiunea vulturului pentru scopul urmărit. Capra se sperie, nu are largheţe de mişcare şi în tentativa de a evita pericolul sărind din calea vulturului cade în hăul de sub picioarele sale. Ce urmează este extraordinar de văzut. Paralel cu capra care se prăbuşeşte vulturul alunecă uşor spre fundul prăpăstiei unde victima "cade" fără nici o luptă.
Jocul inteligenţei vulturului filmat aici nu are nimic comun cu instinctele evocate de biologi. Este un act perfect deliberat şi calculat. O investiţie indubitabilă de inteligenţă.
O altă scenă filmată prezintă vânarea unei antilope de către un grup de lei. Un leu atacă antilopa la gât, prinzându-i zona arterei carotide în cleştele maxilarelor. Alţii doi o lovesc cu membrele anterioare şi-i presează trenul posterior încercând s-o doboare. Antilopa rezistă, nu cade. Cei doi lei îşi schimbă poziţiile făcând noi tentative de doborâre. Numai leul care i-a atacat zona cea mai vulnerabilă, cea a carotidei, nu se mişcă din loc. O singură slăbire din menghina gurii sale şi antilopa ar fi putut fugi. De unde "ştie" leul importanţa vitală a acestei zone anatomice? Şi dacă este doar instinct, ce altceva este instinctul decât un program inteligent?
Fără îndoială că inteligenţa celorlalte animale nu este, după cum am mai spus, o inteligenţă de lux, cum este a omului. Ea corespunde cerinţelor vitale ale posesorului, dar este incontestabil inteligenţă.
Crima de a ucide din plăcere. Din discuţiile de până acum sesizăm că viaţa, indiferent de nivelul la care este prezentă, este un dar al Universului, al legităţilor sale de organizare, pe care abia ne chinuim să le înţelegem şi nicidecum să le dirijăm. Sesizăm de asemenea că orice fiinţă este o inteligentă care include în sine şansa de a fi şi rostul cert în "socotelile" Universului, chiar dacă mintea noastră crede naiv şi eronat că nu sunt şi ale ei. Rezultă de aici un comandament moral major: întrucât nu vom fi niciodată în stare să creăm viaţă, nu avem dreptul s-o ucidem gratuit şi din distracţie, indiferent că aceasta se cheamă frunză, fir de iarbă, vultur sau om.
Originea vieţii este conectată cu originea Universului şi ca urmare nu este în posibilitatea minţii omeneşti nici de a o discerne, nici de a o crea. Teoriile noastre ştiinţifice despre originea vieţii sunt doar imaginaţie. Efortul de a face ştiinţă este absolut necesar şi meritoriu. Să ne recunoaştem doar limitele gândirii când abordăm necunoscutul.
Facem precizarea că aici nu vrem să pledăm pentru hrănire strict vegetală, nefiind în intenţia acestei lucrări. Dar una este sacrificarea animalelor din necesitate şi alta este să le ucizi din plăcere. Vânătoarea nu mai este astăzi decât o distracţie; originile sale se pierd în vremurile când pentru omul primitiv constituia singura sursă de existenţă.
Să-ţi strigi bucuria victoriei când iei viaţa unor fiinţe nevinovate, mai slabe decât tine, indiferent la drama pe care o provoci când ucizi mama unui pui rămas fără protecţie, ridică dubii asupra inteligenţei unora dintre semeni şi asupra denumirii de "fiare" date animalelor. Dintre om şi victima sa ucisă din plăcere, care este "fiara"? "Moartea căprioarei" nu este numai imaginaţie de poet. Sunt numeroase relatările în care puiul căprioarei ucise alerga în jurul trupului inert, îl împingea cu botul, scâncea neajutorat privind în ochii vânătorului, cerşind parcă viaţa mamei sale sau o justiţie pe care nimeni n-avea să i le mai dea vreodată.
Am ascultat personal mărturiile unor vânători care, asistând la o astfel de scenă, au renunţat pentru totdeauna să mai vâneze.
Oameni şi animale. Animalele dispun de sentimente, memorie, sensibilitate, dorinţă, afecţiune şi aversiune la fel ca noi, inclusiv posibilitatea de a raţiona, care uneori se dovedesc surprinzătoare. Îşi pot găsi stăpânul pierdut, chiar şi de la distanţe de mii de kilometri, cum s-a întâmplat cu câinii şi pisicile, depăşind ape, accidente de teren, oraşe, agresaţi, înfometaţi. Fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o poveste de acest gen pentru a nu mai da aici exemple.
S-au văzut manifestări de sentimente materne şi faţă de puii altor specii, inclusiv cea umană, cum a fost cazul "copiilor-lupi".
Observaţi animalele de pe lângă casă. Veţi vedea manifestarea bucuriei de a vă fi întors acasă, dezamăgirea din ochii lor când n-aveţi timp de ele, furia când le provocaţi durere, fericirea când le iubiţi, tristeţea când le părăsiţi. Sesizaţi încăpăţânarea lor când nu le permiteţi ceva. Este aceeaşi cu a copiilor noştri când nu-i lăsăm să se joace.
Am observat o pisică siameză. Când dorea să se joace pândea ascunsă pe cineva din casă, îl lovea pe neaşteptate cu lăbuţa cu cel mai omenesc gest posibil, apoi fugea şi se ascundea în altă parte şi continua aşa până găsea o altă modalitate de a se juca. Este jocul "de-a v-aţi ascunselea" inventat de copiii noştri, dar prezent (cum?) şi la copiii altor specii.
Jocul puilor de animale este jocul tuturor copiilor lumii. Avem încă o mărturie a unor "programe" comune în organizarea vieţii pe Terra. Şi viaţa altor fiinţe trebuie s-o respectăm, fie şi numai pentru înrudirea dintre noi şi ele. Când le ucidem gratuit pe ele, pe fraţii noştri îi ucidem, ne spune şeful de trib indian citat în prologul acestei lucrări.
EROS ŞI THANATOS.
Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea. Iată doi termeni aproape antinomici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum fac şi astăzi multe, pe o cale asexuată, prin diviziune. 0 celulă se împarte în doi descendenţi, care la rândul lor, ajunşi la talia normală a celulei-mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunsă la maturitate – împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit "eterna reîntoarcere". Poate de aceea s-a şi spus că "visul oricărei celule este să devină două celule".
La un moment dat monotonia se sparge. Apare "păcatul". Survine un factor nou în viaţa celulelor. Foarte probabil, condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi, o dată cu ea, moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Lată de ce, simbolic vorbind, Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în Biblie prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea, care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi "visul", trec în nefiinţă. De acum lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui "păcat originar", ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca Fiinţe evoluate, la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort", spune Claude Bernard. Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întreaga noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Sexualitatea. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere, când, fiziologic vorbind, nu era nevoie decât de un testicul şi un ovar, aşa cum constatăm la unele crustacee. Aceste două organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă fără încetare de misterul actului erotic. Nici un altul nu exercită atâta forţă de fascinaţie încât să persiste a fi mister, să "hipnotizeze" şi după devorarea sa. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.
De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretutindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv, sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, pasivitate şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere – într-un cuvânt întreaga tramă a creaţiei. De aceea, sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare.
Satisfacerea instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar niciunul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime.
Sublimare. Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru că el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, tot ceea ce înseamnă artă, bucuria dragostei, care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere. Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin dragoste sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa, transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar Universul începe şi se termină o dată cu fericirea sa. De aici impasul fiinţei care se aruncă în neant în fata neîmplinirii, de aici drama iubirii neîmpărtăşite sau a despărţirii silite.
Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secole până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei.
Nu vom identifica desigur vibraţia afectivă trăită pe plan psihologic şi transfigurat în artă cu sexualitatea în sine. Există şi emoţii pure, sentimente ce nu au cunoscut patima cărnii şi lestul regretelor urmate plăcerii. Suntem de acord că Laura şi Beatrice au existat aievea, că există iubiri ce înalţă şi adolescenţe aureolate de candoarea iubirilor nevinovate, că toate acestea nu sunt o rara avis în Terris. Dar fundamentul fiziologic, substratul material al tuturor acestor candide trăiri, nu stă decât în jocul hormonilor creaţi de natură pentru a realiza indispensabilul act al perpetuării.
Dacă omul este beneficiar al unor trăiri mult mai înalte, mai eterne, cu implicaţii mult mai complexe în viaţa sa decât restul lumii vii, obligată probabil doar la rolul de simplu consumator al actului fizic de împerechere, aceasta o datorează psihologiei şi culturii, care i-au permis să înalţe pe culmile sublimului ceea ce ar fi putut să fie doar un imperios impuls.
Trebuie să observăm însă că înţelegerea noastră pentru "sentimentele" încercate de celelalte animale în perioada de împerechere este destul de aproximativă. Unele păsări execută un fel de dans, oferind spectacolul unor adevărate parade de nuntă; utilizează un ceremonial complex de curtare a partenerei; altele îşi "pun" chiar "haine de nuntă" prin penajul specific numai acestui moment, emit parfumuri, dau concerte. În vederea unui astfel de eveniment, o specie de păsări îşi împodobeşte mai întâi "iatacul" şi intrarea spre el cu tot felul de obiecte şi cioburi de sticlă colorate găsite sau chiar furate de la turişti şi numai după aceea îşi invită partenera pentru împerechere.
"Dansuri, cântece, parfumuri, ofrande, frumuseţe", cum spune Rossion, o întreagă recuzită a fost creată de natură pentru a asigura perpetuarea vieţii. Omul n-a inventat decât facultatea de a le combina, de a le diversifica şi de a face din fiecare întâlnire o istorie unică, proprie numai lui. Cântată de poeţi, dramatizată, intrată în fondul cultural al omenirii ca unicate ale unei experienţe pe care fiecare dintre noi o trăieşte cel puţin o dată, chiar dacă nu-i poate da o expresie nemuritoare asemenea lui Homer sau Shakespeare, atracţia dintre sexe a constituit unul dintre mobilurile care au marcat istoria omului şi unicul instrument prin care cea mai mare parte a lumii vii îşi menţine existenta.
Sexualitatea, ca problematică văzută sub o multitudine de aspecte, îndeosebi acela al modalităţii de desfăşurare, a fost pe larg abordată în literatură. Ceea ce dorim noi să subliniem este inteligenţa investită de natură pentru a transforma întâlnirea a doi indivizi separaţi într-un eveniment biologic -procreaţia.
Ca orice act fiziologic, şi actul erotic se desfăşoară în baza unui program, a cărui declanşare necesită o serie de semnale. Aici natura n-a făcut economie nici de mijloace, nici de inteligenţă.
La unele specii atributul "frumos" aparţine masculului. Păunul, cocoşul etc. Strălucesc prin penaj şi formă, în timp ce femelele lor se pierd într-o banalitate morfologică. Masculilor unor specii de păsări "haina de nuntă" le este împrumutată doar pe un termen scurt, şi anume atât cât durează împerecherea. Apoi masculul îşi pierde podoaba exterioară intrând din nou în anonimatul din care a venit, ca şi cum niciodată n-ar fi fost altfel.
Subtilitatea inteligenţei investite de natură în "seducerea" partenerilor unui cuplu erotic este intens reliefată, după cum spuneam, în semnalele folosite pentru declanşarea programului erotic. Să analizăm succint câteva dintre acestea la om.
Aria stimulilor erotici la om este mult mai extinsă decât la alte animale, pentru că în erotismul uman este adânc implicată sfera sa afectiv-voliţională. Aici rolul de a atrage îl are femeia. De aceea ea este mult mai înzestrată cu "semnale erotice" decât bărbatul. S-ar putea spune că masculul uman este "colţuros", musculos, tonic, în timp ce femeia este contrariul său – dotată cu forme armoni-oase şi estetic cizelate. Există, fireşte, o gamă largă de nuanţări, de la bărbatul cel mai "Marte" până la femeia cea mai "Venus", care, în ciuda faptului că se caută, numai arareori se găsesc în limitele idealului hrănit în adâncurile subconştientului.
S-ar părea că fiecare individ poartă mental imaginea unui anumit tip de partener preferat. S-a susţinut că acesta ar reprezenta o sinteză a mai multor imagini imprimate până la o anumită vârstă. Sinteza lor ar structura un tip ideal, numai rareori întâlnit în realitate. Obişnuite sunt abaterile mai mari sau mai mici de la modelul ideal. După concepţia imprinting-ului, acest model ar trebui să reprezinte trăsăturile primului partener care a aprins în noi scânteia iubirii, cu alte cuvinte, primul semnal care a declanşat în noi programul erotic. De aceea poate prima dragoste nu se uită. În realitate, există întotdeauna o predilecţie pentru un anumit model, dificil de motivat. Este totuşi ciudat să observi cum partenerii unui cuplu se aseamănă uneori izbitor de mult între ei, cum se găsesc într-o mulţime diversă poate numai în baza a ceea ce Goethe numea "afinităţi elective".
Primul şi cel mai frapant dintre semnale este aspectul fizionomic – expresie la rândul său a unor detalii morfofiziologice. Culoarea părului, luciul, parfumul vag degajat sunt elemente cu valoare erotică indiscutabilă, ca şi forma şi culoarea ochilor şi îndeosebi temperamentul exprimat prin forţa privirii.
Există priviri inocente, ingenue, care atrag toc-mai prin necunoscutul pe care îl ascund, prin misterul ce n-a fost devorat. Există priviri care cheamă, imploră şi în faţa cărora orice duritate se topeşte; există priviri promiţătoare, răscolitoare, care pot trezi pasiuni devastatoare. Există, în fine, priviri reci, dure sau priviri banale lipsite de culoare şi funcţie erotică. Se pot întâlni priviri învăluitoare care prind ca într-o plasă de păianjen victime inocente, după cum pot fi priviri generoase în care inteligenţa şi raţiunea citite în ele te îndeamnă de la primul lor impact la prietenie şi respect mutual, dar nu la erotism.
Gestul de semeţie, exprimat printr-un tremur abia perceput al nărilor, distanţează, în timp ce forma buzelor, căldura, catifelarea sau o inefabilă mişcare a lor ne pot robi spontan.
Culoarea pielii, preferată de la individ la individ, într-o gamă aşa de diversă, senzaţia pe care o determină o investeşte cu o funcţie în care sunt implicate ascunsele rosturi ale speciei. Se spune că fiecare partener îşi are punctul său critic, drumul care duce spre "inima sa". Cuplului nu-i rămâne decât să descopere această încifrare inteligentă a naturii.
Cu aceasta nu s-au epuizat toate trucurile folosite de natură în seducerea lui Adonis. În sanctuarul Afroditei sunt încă multe taine. Mirosul natural al pielii, accentuarea sa în timpul jocului erotic completat cu parfumuri create de om sau născocite de natură pot atrage cu o forţă irezistibilă, făcând concesie altor detalii mai puţin cizelate sau, dimpotrivă, poate îndepărta, în ciuda altor însuşiri semnificative pentru partener.
Dorinţa, trăirea momentului, citite în ochii unui partener, în atitudine şi acţiune, abandonarea lucidităţii critice prin acea impresie de "uitare de sine" pot încuraja, după cum umbra unei nemulţumiri poate dezarma. Nu rareori este suficientă o singură privire pentru a inflama două "inimi" – cum se întâmplă în ceea ce a fost numit coup de foudre.
Ţinuta vestimentară, transparenţa, foşnetul, senzaţia lăsată la atingere, nuditatea sugerată prin modă, eleganţa gestului, senzualitatea mişcării, impresia de ansamblu – ce nu poate fi redată în cuvinte, ci doar trăită ca impresie – timbrul vocii, unghiul unui pliu, o gropiţă, o tresărire, freneticul lor ecou afectiv, înfiorarea şi voluptatea oferite de toate acestea partenerilor – incomparabile cu nici o altă trăire – sunt numai câteva din elementele abil folosite de natură pentru a-şi atinge scopurile.
Considerăm adesea cochetăria feminină – machiajul, coafura, parfumul, culorile vestimentare, reliefarea formelor prin ţinută – ca expresii ale frivolităţii impuse, artificii de seducţie. Nimic mai puţin adevărat. Femeia nu face decât să imite natura. Nu-şi îmbracă ea creaturile în culorile cele mai atrăgătore, nu le "stropeşte cu esenţe îmbătătore", nu le încarcă de frumuseţi care fac din natură spectacolul atât de măreţ şi de încântător pentru sufletul şi privirea noastră?
Amăgirea ne apare ca o invenţie a naturii. Din lutul tern creşte cea mai învoaltă floare, iar efemera frumuseţe a naturii nu este făcută pentru încântarea noastră, ci pentru împlinirea actului de procreare.
Frumuseţea şi parfumul florilor au o singură destinaţie: să seducă insectele, care în căutarea de nectar, vor contribui în mod indirect la polenizarea lor. Este frecvent citat exemplul orhideei Trichoceros parviflonts, a cărei floare imită forma femelei unei insecte în scopul de a atrage masculul său. Luând floarea drept propria sa femelă, acesta va încerca s-o acupleze şi în acest mod contribuie la fecundarea orhideei.
Dar nu sunt singurele trucuri folosite de natură.
Excitaţia erotică este capabilă să facă "din orice piatră un diamant", din orice defect o calitate, din banal unicate. Ceea ce în stare de luciditate ne lasă indiferenţi sau chiar ne provoacă repulsie, în timpul incitaţiei erotice ne atrage sau ne determină să le neglijăm. Uităm toate avatarurile unei fiziologii împărtăşite de orice specie şi ne regăsim lucizi şi infinit mai puţin concesivi după ultima pulsiune genezică.
Este ca şi cum odată împlinite scopurile naturii, forţa mobilizatoare ne părăseşte. Un impuls orb, uneori mai tare decât voinţa lucidă, ne trimite spre plăcere, pentru a ne arăta după aceea, mărit la proporţii dezolante, "păcatul Evei şi goliciunea lui Adam".
Este un joc al amăgirii nu numai în actul erotic, ci în întreaga noastră biologie.
S-ar părea că tot sensul vieţii noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescenţă la menopauză şi andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. "Procrearea şi nimic altceva" pare să fie ordinul cu care venim pe lume. Est modus în rebus, este un sens adânc aici, oricât de dureros ar fi pentru noi adevărul.
Redundanţă şi eşec. Prezenţa cel puţin a unuia dintre factorii cu funcţie de semnal erotic discutaţi este suficientă în mod normal ca să declanşeze automat secvenţele iniţiale necesare unui act erotic. Dar uneori automatismul nu funcţionează. Una din cauze poate fi o repetare a aceluiaşi semnal care devine redundant, neinteresant pentru programul imprimat în subconştientul nostru. De aceea girul unei optime funcţionalităţi sexuale îl oferă prezenţa unor semnale erotice cât mai variate. Cu alţi termeni, partenerii trebuie să evite banalizarea, condiţionarea negativă prin obişnuinţă, dezinteresul pentru propriul aspect, abandonarea într-un fiziologism excesiv în numele ideii de sinceritate biologică. Gesturi sau cuvinte care pot incita în stare de tensiune erotică, în stare normală pot avea efecte contrarii. Rezultă de aici necesitatea ca între parteneri, oricât de vechi ar fi cuplul, să se păstreze o anumită decenţă şi discreţie, să se facă efortul de a se menţine întotdeauna o curiozitate nestinsă, inepuizabilă, ca element-semnal declanşator al programului erotic.
Din prezentarea succintă a soluţiilor la care a recurs natura pentru a asigura continuitatea vieţii, putem vedea încă o dată că sub o multitudine de forme nu se ascunde decât esenţa încifrată a inteligenţei sale.
Obiectivele unei adevărate educaţii sexuale. Deoarece se scrie multă literatură asupra acestui etern subiect, care a centrat atenţia de la culturile şi tradiţiile arhaice până la cele moderne, ne vom exprima câteva opinii.
În gândirea antică hindusă şi chineză sexualitatea este concepută ca fructul, sămânţa sacră aflată la originile lumii. Era pentru acest motiv inclusă în zona sacrului, în timp ce pentru moderni a devenit un teren ultraspeculat al profanului adesea grosier. Anticii i-au dedicat temple, ritualuri, au integrato psihic în ordinea naturală a lucrurilor, ridicând interdicţiile dar păstrând ceea ce este esenţial pentru existenţa sa, misterul.
Acest viziune nu se implică numai în reflectarea sexualităţii pe plan moral şi psihologic, ci în primul rând, am spune, în aceea fundamental-existenţială, cu multiple consecinţe, supuse aici discuţiei.
Pierderea excesivă şi inutilă a acestei energii nu interesează doar morala publică până la urmă şi aceasta relativă, fiind dependentă de tradiţii şi cultură – ci diminuează, scade, ruinează potenţialul germinativ sau procreativ, vital şi intelectual, al fiinţei umane şi deci al unei naţii. Căderea unor civilizaţii antice a fost atribuită, între alte cauze, şi pierderii vitalităţii poporului prin cunoscutele orgii.
Potenţialul vital al fiinţei este strict dependent de această energie, care este un capital fix, programat din naştere, cu care şi din care trăieşte până la epuizarea sa. Mai repede sau mai încet, intempestiv sau moderat, inutil sau cu folos. Suntem liberi să alegem. Şi pentru asta trebuie mai întâi să ştim, să ne spună cineva, să fim "iniţiaţi".
Indienii au fixat centrul de reprezentare a energiei sexuale la baza corpului în Kundalini şi 1-au imaginat ca fiind legat de energia psihică şi mentală prin canale situate de-a lungul măduvei spinale. În concepţia lor, sublimarea acestei energii prin ascensiune la nivel cranian, procese de superiorizare sau convertire în energie mentală, ar avea ca rezultat augmentarea posibilităţilor de cunoaştere în suprasensibil. Pentru a realiza acest deziderat au realizat tehnicile tantrice, prin care se învaţă nu medul de obţinere a plăcerii făcând uz excesiv, ci amplificarea acesteia până la înălţimi extatice cu efecte benefice în plan psihomental şi fizic. Tehnica presupune o evitare a descărcării cu prelungirea timp de ore a actului fizic. Este o tehnică rituală menită să înscrie funcţia sexuală într-o altă fiziologie şi cu efecte necunoscute în civilizaţiile europene.
O educaţie sexuală benefică ar trebui să prezinte semnificaţia, consecinţele şi modalitatea corectă de împlinire a funcţiei sexuale şi nu descrierea anatomică a organelor sexuale care mai mult stârneşte decât educă. Scopul educaţiei sexuale trebuie să fie în ultimă instanţă pregătirea partenerilor pentru împlinirea cu succes a acestei funcţii. Dificultăţile în realizarea acestui act implică mari drame individuale şi sociale din motivele expuse mai sus. Unde este defectul?
Ce este inhibiţia psihică pe seama căreia se pun 99 la şută din dificultăţile sexuale ale lumii moderne? De ce la un nivel mai scăzut de cultură aceste eşecuri sunt foarte rare? De ce, coborând mai jos, în lumea animalelor acestea nu apar?
Explicaţia îşi are rădăcini mult mai adânci. Energia exercitată în funcţia sexuală ţine de lumea aperceptivă, de origini, de arhetip şi nu de gândirea discursivă, analitică, raţională, deci de luciditatea insului. Imixtiunea lucidităţii, a raţiunii, a analizei, a întrebărilor şi îndoielilor inhibitive nu au ce să caute în această lume în care numai inconştientul trebuie să fie rege. Aici cel mai util sfat ar fi ca insul să se abandoneze emoţiei, senzaţiilor, fiinţei din adâncuri, să descopere instinctiv toată gama de mijloace pe care a imaginat-o natura şi a pus-o în noi pentru seducţia şi desăvârşirea acestui act sacru. Impulsul pur, de dincolo de lumea raţiunii trebuie să fie singurul ghid. Lăsaţi la uşă raţiunea rece şi eul social dacă vreţi să-l găsiţi pe cel autentic. In sanctuarul creaţiei trebuie să existe numai chemarea instinctelor, eul primordial, setea ancestrală de contopire care cheamă la refacerea unităţii iniţiale a fiinţei complete. Acesta este mobilul care pune în joc irezistibila forţă a instinctelor, chemarea plină de mister care motivează întregul Univers.
Din aceste motive actul erotic se înscrie în ordinea sacrului, are o valoare simbolică arhetipală, pentru că asemenea Creatorului, noi înşine ne implicăm în actul de creaţie. Ca urmare, debutul vieţii sexuale ar trebui să aibă un caracter iniţiatic, sacerdotal. De acest debut depinde modul de desfăşurare ulterioară a vieţii sexuale care va aduce – dincolo de fructul dragostei – sentimente de împlinire sau de frustrare, de fericire sau de blazare, de optimism sau de tristeţe; pentru că la om erosul nu înseamnă numai procreare ci şi echilibru psihic, fizic şi afectiv, înseamnă în ultimă instanţă nevoia de identitate, de găsire prin exprimare a eului autentic, ascuns sub numele propriu.
Memento mori. Acceptăm ca pe o axiomă ideea că Naşterea şi Moartea se înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi totuşi de ce Moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere tot ceea ce există are o durată finită?
Dacă a fost posibil să apară stele cu materie la temperaturi de milioane de grade Celsius, imensele galaxii şi minunea de a gândi la toate acestea, de ce n-ar fi fost în puterea "Creaţiei" şi o existenţă infinită a lucrurilor în timp? Ar fi însemnat să existe un univers îngheţat, fără evoluţie, fără mişcare – se va spune. De acord, dar lumea nu este doar rezultatul mişcării, ci şi al unor legităţi care conduc la finalităţi precise. Să luăm exemplul lumii vii. Fie-care specie are o durată diferită de viaţă, dar totdeauna circumscrisă anumitor limite. Dacă numai simpla mişcare a aranjamentelor atomice ar fi cauza lor, atunci ce i-ar determina pe aceşti atomi să se organizeze şi să se dezorganizeze în limite de timp aşa de diferite? Sigur, programul genetic este cel care determină limitele vieţii unei specii. Dar pe acesta cine îl impune? De ce, spre exemplu, o broască ţestoasă este programată să trăiască mai mult decât un om?
Alte nedumeriri. Pentru ca unui fenomen să i se fixeze un algoritm de viaţă – un început, o dezvoltare până îşi atinge optimul său funcţional, sau apogeul, urmat de involuţie şi sfârşit – este de presupus că "programatorul" ştia dinainte care este limita acestui apogeu, singurul ce pare să-l intereseze. Judecat după aparenţă, lumea există doar ca să ajungă aici. E un sens în asta? Ceea ce persistă este doar ideea de lume, formele sale dispar. Cui serveşte această eternă reluare? Evident, aici ştiinţa tace. "Pentru a îmbogăţi informaţia din planul spiritual sau câmpul universal de informaţie", sună ca un răspuns cu rezonanţe ezoterice, exprimat în limbaj modern. Pascal spunea că spiritul are nevoie de carne şi de timp pentru a se perfecta pe sine.
Perfectarea. Acumularea de energie pozitivă, care se poate obţine numai printr-o conduită de viaţă orientată spre acte pozitive înseamnă perfectare.
Viaţa ar reprezenta singura stare de existenţă a materiei aptă să traverseze toate nivelurile de ordonare ale Universului. Reluarea sa ar fi dictată de timpul necesar acumulării energiei capabile de pro-pulsarea în regiunile înalte ale universului spiritual simbolizat prin lumină.
Chiar dacă am admite acest punct de vedere venit din alte orizonturi spirituale, rămân încă întrebări fără răspuns. De vreme ce rezultatul experienţei este deja cunoscut într-un alt plan, ce rost are atunci experienţa? Să fie cumva întocmai ca pregătirea elevilor pentru un examen al cărui scop îl constituie doar instruirea, spiritualizarea? Ar putea fi un răspuns.
Moartea – o renaştere. Orice Naştere cheamă o Moarte şi orice Moarte cheamă o Naştere, ne spune Edgar Morin (L'Homme et la Mort, Ed. Du Seuil, 1970). Murim pentru a ne naşte într-o altă stare, ne spun religiile, murim pentru a lăsa loc urmaşilor noştri, ne spune ştiinţa.
Trăim în permanentă cu sentimentul Morţii în noi, ca o ameninţare fără termen. Este aici o prevedere inteligentă, o adâncă înţelepciune. Câţi dintre muritori ar avea puterea să suporte neperturbaţi cunoaşterea prealabilă a clipei când nu vor mai fi? Sigur, sunt şi excepţii. Există oameni care cunosc acest moment pe diverse căi. Şi rămân totuşi egali cu sine.
Dar la modul general vorbind, stăpâneşte angoasa morţii. De aceea nu este recomandată recurgerea la diverse mijloace oracolare. Dacă aceasta trebuia s-o ştim, cu siguranţă am fi ştiut-o.
Angoasa de moarte, ne spune Mircea Eliade, este prezentă mai mult în cultura europeană, pentru că prin desacralizarea adusă de ştiinţe s-a impus sentimentul de stingere a vieţii în Neant. Este deci angoasa în faţa Neantului. In culturile extraeuropene, începând cu cele arhaice şi ajungând la cele asiatice actuale, unde sentimentele religioase sunt mult mai implicate în viaţa oamenilor, nu există această teamă, deoarece Moartea constituie doar o trecere spre un alt mod de existentă. De aici şi semnificaţia simbolică de iniţiere şi de renaştere ce se acordă Morţii. De aici, impunerea de asemenea a ritualurilor de înmormântare. "Moartea este marea Iniţiere", subliniază Mircea Eliade.
Se disting în acest sens două tipuri de iniţiere – una a trecerii de la copil la adultul păstrător de tradiţii şi cult pentru strămoşi, specifică unor societăţi şi culturi arhaice, şi alta a morţii propriu-zise.
Prima iniţiere în lumile arhaice este aceea a tinerilor care pentru a deveni adulţi sunt supuşi la foarte grele încercări. "Naşterea" lor în alt om presupune probe de rezistenţă psihică şi fizică specifice Infernului, în care monştrii înspăimântători terifiază şi chinuie fiinţa ce trebuie purificată şi renăscută. Este o moarte simbolică a celui care a fost şi o renaştere simbolică a celui ce trebuie să fie.
O. E. Briem ne vorbeşte despre utilizarea în acest scop de ierburi cu efecte halucinogene, despre imitarea de către adulţi a unor monştri ce apar din întunericul junglei, unde adolescenţii sunt lăsaţi singuri în timpul ritualului de iniţiere. E. Morin vorbeşte despre utilizarea de tuneluri întunecoase în care apar măşti înspăimântătoare, iar mai târziu societăţile antice de mistere iniţiatice au folosit încăperi sub formă de labirint. Abia după ce au fost trecute aceste probe dure, tinerii devin adevăraţi membri ai tribului, capabili să împărtăşească în totalitate viaţa acestuia.
Să ne oprim puţin asupra semnificaţiei simbolice a ritualului discutat mai sus.
Pentru a fi un alt om trebuie să omori în tine pe cel vechi. Trecerea la o altă viaţă, la o stare nouă superioară, cere un preţ, un sacrificiu, o plată. Nimeni nu poate obţine ceva în plus fără să plătească. Şi acest adevăr credem că este valabil pentru întreaga noastră existenţă, dimensiunile sacrificiului fiind adeseori nu doar simbolice. Morţii propriu-zise îi urmează acelaşi prag păzit de monştri. Este Infernul în care Fiinţa trebuie să se purifice de energiile negative acumulate pe Pământ pentru a putea ajunge prin renaştere la existenţa sa autentică.
Carpe diem. Poate fi oare sentimentul morţii doar generator de angoasă? Nu putem extrage şi un efect benefic? Credem că da. Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste disponibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţa. Numai alegându-ne un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea împlini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi. Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Şi aceasta nu este posibil dacă nu-şi găseşte "calea cu inimă", cum se exprimă Castaneda.
Nu există profesii privilegiate în ceea ce priveşte împlinirea vieţii noastre. Să luăm exemplul unui olar care prin truda, pasiunea şi mintea sa va oferi semenilor nu numai obiecte utile, ci va transmite şi ceva din frumuseţea sufletului său. El şi-a împlinit, cu alte cuvinte, rostul sau.
Murim prin fizic. Trăim prin ceea ce rămâne. De aceea ar trebui să condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima. Să avem în permanenţă în minte şi în suflet, ca un reper al tuturor actelor şi dorinţelor, sentimentul efemerului şi al nemuririi; Timpul şi Eternitatea; Istoria şi Devenirea. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel memento mori, care, departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, ne va trezi conştiinţa "urmei" ce o lăsăm în toate actele în care ne implicăm.
Capitolul V: MATERIE ŞI GÂNDIRE.
Dintre toate fenomenele existente în Univers, cel mai ciudat, cel mai greu de înţeles încă şi astăzi rămâne capacitatea materiei de a se gândi pe sine.
Rămâne încă greu de spus cum o lume aparent fragmentată este integrată ca o unitate continuă, cum particule aflate într-o permanentă mişcare şi schimbare generează gânduri, sentimente, amintiri, impresia unei lumi statice.
În actul gândirii nu culegem decât idei şi sentimente, fără a sesiza atomii, reacţiile biochimice, impulsurile electrice implicate în geneza lor. Nu se ştie încă unde şi cum are loc integrarea fenomenelor bioelectrice şi biochimice în procese psihice. S-a emis ipoteza generării de către creierul nostru a unui câmp mental. Ca fenomen continuu, câmpul mental ar putea oferi acelaşi caracter de continuitate şi proceselor discontinue din creier, în alţi termeni, ar putea să determine unitatea conştientei.
După cum vedem, în cunoaşterea gândirii suntem încă pe terenul ipotezelor, iar ceea ce cunoaştem nu reprezintă decât fenomene. Esenţa încă ne scapă. Creierul pare să continue să rămână "cea mai mare sfidare a biologiei şi. A ştiinţei", după cum ne spune Steven Rose.
Ne-am putea întreba şi noi, asemenea lui Schrodinger, dacă nu era posibil ca gândirea să nu apară în evoluţia materiei. Fără îndoială că gândirea nu a apărut numai pentru a nu rămâne "spectacolul lumii fără spectatori", numai pentru a ne putea vedea pe noi înşine ca într-o oglindă. Dacă numai omului i se atribuie capacitatea de a gândi, se înţelege că lumea ar fi putut exista şi fără noi. Ar fi existat oricum, cu sau fără noi, dar omul am putea spune că a animat Universul prin gândirea sa, trimiţând întrebări până în depărtările astrale, nesatisfăcut de singularitatea sa cosmică. "Prin sine însuşi fiecare om este o întrebare pusă lumii', ne spune Jung.
Pentru înţelegerea unor laturi încă puţin explorate ale gândirii, vom face o succintă prezentare a fundamentelor sale fiziologice.
Deţinem astăzi o serie de date ştiinţifice privind substratul biochimic al gândirii. Memoria, sentimentele, ideile, dorinţele – într-un cuvânt, întreaga activitate psihică – are şi un substrat biochimic. Se cunosc în prezent o mulţime de substanţe cu rol în transmiterea influxului nervos. Aceste substanţe, considerate ca "suporţi ai gândirii", sunt peptide formate din lan (uri de aminoacizi. Prin intermediul lor sunt executate toate comenzile plecate din creier. Sinteza lor se petrece în neuroni. O activitate psihică intensă presupune o sinteză crescută.
Ideile noastre obţin, conform acestor date, un su-port molecular, anticipat încă de Huxley prin ipoteza "moleculelor ideogene". Dar nu ştim şi cum sunt ordonate, transformate în chei specifice ideilor învăţate, impuse prin cultură etc. Fiecare informaţie nouă obţine o expresie biochimică proprie, în aşa fel încât să fie scoasă la nevoie din "cartoteca" creierului.
O idee ajunsă în câmpul atenţiei noastre este codificată mai întâi electric, apoi biochimic şi dacă ne captează interesul este stocată în memorie. Calea inversă ne va conduce din nou la idee. Vom observa de aici relaţia reciproca: idee -> creier -> idee.
Pentru a ne face şi mai înţeleşi, putem spune că o idee emisă sau purtată de o sursă este percepută şi păstrată de creier numai prin 'sculptarea" sa într-o formă materială concretă. Gândirea nu reprezintă decât o convertire a acestor expresii concrete în idei.
BAZELE NEUROFIZIOLOGICE ALE CONŞTIENTEI.
Nu mai încape astăzi nici o îndoială că reflectarea lumii prin fenomenul de conştientă este mediată de creier. Ceea ce nouă ne pare acum relativ simplu de înţeles n-a fost însă dintotdeauna aşa, în alte epoci altele au fost organele considerate ca deţinând nobila funcţie de a gândi. Dar nici chiar acum nu s-au stins complet disputele privind formaţiunile din creier implicate în actul conştientei. Împotriva interpretărilor care considerau că, de vreme ce conştienta este o funcţie de achiziţie filogenetică recentă trebuie să fie dependentă numai de formaţiunile relativ de curând apărute în evoluţia creierului, pledează observaţii obţinute în timpul intervenţiilor neurochirurgicale, îndeosebi studiile lui Penfield.
Formaţia reticulată. Lucrările lui Bremer, Moruzzi şi Magoun asupra formaţiei reticulate au deschis o nouă cale spre înţelegerea fenomenului de conştientă. Creierul percepe evenimentele lumii exterioare şi interioare pe un anumit fond, numit tonus de vigilitate. Întreţinerea acestui tonus este realizată de formaţiunea reticulată, care, după cum şi numele o desemnează, constă într-o reţea de fibre nervoase infiltrate printre structurile cerebrale de la talamus şi hipotalamus până la nivelul bulbului, iar prin fibre trimise mai departe, până la măduva spinală.
Centrul de comandă şi de conducere a funcţionalităţii noastre – creierul – trebuie să primească în permanenţă informaţii referitoare la evenimentele ce se petrec în interiorul şi în afara organismului.
În drumul lor spre creier, informaţiile împrumută o cale specifică şi alta nespecifică. Formată din neuroni cu fibre lungi şi, ca urmare, puţini la număr, calea specifică trimite informaţii de la toate organele de simţ în cortexul cerebral. Calea nespecifică se desprinde de cea specifică şi trimite, prin numeroşi neuroni cu fibre scurte, aceleaşi informaţii la nivelul formaţiei reticulate.
Se disting anatomic şi funcţional două compartimente ale formaţiei reticulate – unul care exercită o acţiune activatoare asupra cortexului, iar altul cu acţiune de defacilitare sau de inhibiţie asupra tonusului muscular.
Vigilitate = conştienţa. Căile nespecifice aduc impulsuri senzitiv-senzoriale în formaţia reticulată graţie cărora aceasta va întreţine tonusul de vigilitate al scoarţei cerebrale necesar percepţiei. Starea aceasta de vigilitate o numim conştientă. Ea se menţine printr-o permanentă relaţie cu dublu sens – de la formaţia reticulată la cortex şi invers. Este, dacă vrem, zgomotul pe fondul căruia decodificăm informaţiile specifice venite de la organele noastre de simţ. Starea conştientei noastre este dependentă aşadar de tonusul formaţiei reticulate, acesta întreţinut la rându-i de stimulii veniţi din lumea externă şi internă. Somnul nu este în acest sens, decât o dezaferentare a cortexului de stimuli. De aceea avem nevoie de linişte şi închidem ochii când dormim. Auzul şi vederea constituie principalele canale de culegere a informaţiilor de către creier.
Prin numeroasele aferente senzitive, senzoriale şi vegetative ale formaţiei reticulate se poate spune că "nimic din ceea ce ia contact cu organismul nu-i rămâne străin". Aceste date de neurofiziologie au deosebite implicaţii pentru fenomenele ce vor fi discutate în acest capitol.
Grila selectoare. Interferenţa dintre stimulii ce vin din interiorul şi exteriorul organismului spre zonele de integrare şi decizie ale sistemului nervos central şi dintre stimulii plecaţi de la aceste zone conferă formaţiei reticulate un rol de grilă selectoare, de filtru, pentru informaţiile de care luăm act conştient. Capacitatea noastră de a sesiza lumea ce ne înconjoară este dependentă nu numai de pragul de percepţie al organelor noastre de simţ, ci şi de selectivitatea filtrului exercitat de formaţia reticulată. Cu alte cuvinte, percepem atât cât propriul nostru filtru ne permite.
Formaţia reticulată este cea care "împarte ştirile" în "interesante" şi "neinteresante", decizând ce trebuie şi ce nu trebuie "să ştim". Orice perturbare la acest nivel va avea ca urmare o alterare a conştientei. Diverse substanţe chimice ca psihotropele, o serie de suferinţe repercutate asupra formaţiei reticulate pot antrena o gamă largă de modificări ale conştientei, de la halucinaţii pasagere până la hipersomnie, comă, absenţe şi echivalenţe epileptice, psihoze etc.
Rolul jucat de formaţiunea reticulată în menţinerea tonusului vigil l-a determinat pe neurochirurgul canadian Penfield s-o considere ca fiind "cel mai înalt nivel de integrare a conştientei". Zona în care s-ar face integrarea superioară a conştientei ar fi, după Penfield, regiunea superioară a formaţiei reticulate pe care el o numeşte "centrencefal". În acest sens nu există încă un punct de vedere unanim. Cert rămâne rolul esenţial al formaţiei reticulate în determinarea nivelului de conştientă.
Dezaferentarea senzoriala. O dovadă a influenţei pe care o au stimulii externi în menţinerea normală a stării de conştientă s-a obţinut prin experimentele de privare de stimuli sau de dezaferentare senzoriala. Menţinerea unui subiect în imersiune completă timp de 6-10 ore a evidenţiat apariţia de halucinaţii, tulburări fiziologice şi de personalitate. Experimente pe voluntari menţinuţi în camere insonorizate ("camere ale tăcerii") timp de mai multe zile au avut acelaşi efect.
Datorită lipsei de stimuli externi în condiţiile zborului cosmic, s-a procedat la antrenarea la sol a cosmonauţilor în acest gen de camere. Izolarea voluntară sau forţată – în naufragii, rătăciri etc.
— Poate avea de asemenea asupra oamenilor efectele menţionate.
Este curios că aceste observaţii, cu o fundamentare neurofiziologică după cum vedem, au fost folosite în aşa-zisa acţiune de "spălare a creierului". Lată ce de-clara unul dintre cei implicaţi în cazul Sharon Tate: "Eu pot să conving pe oricine de orice dacă îi repet destul de des şi dacă subiectul nu are nici o sursă de informaţie". Izolarea individului de orice influenţă exterioară duce la pierderea cu timpul a programelor de referinţă formate prin educaţie şi cultură. Izolat, înspăimântat, cu o securitate personală ameninţată, el se trezeşte deodată cu o conştientă golită, sărăcită, dezorientată, gata să accepte de acum alte criterii de referinţă, alte idei, alte norme de conduită, străine de tot ceea ce raţionase până atunci.
Ne-ar putea retine de asemenea atenţia trăirile de tip halucinator la indivizi care nu sunt bolnavi psihici, dar trăiesc în izolare – de exemplu în colibe îndepărtate de aşezări populate, în păduri etc.
Conştienţa celulară. Pentru a explica "sensibilitatea" la plante, Cleve Backster vorbea de "percepţia primară", care ar fi prezentă la toate celulele vii. Alţi autori au mers şi mai departe atribuind celulelor vii o conştientă sau un psihism. Mai exact, s-a pus întrebarea dacă viaţa psihică, conştienţa nu reprezintă suma conştientei tuturor celulelor corpului nostru. Am discutat deja că o celulă vie reproduce în mic funcţiile unui organism pluricelular, fund capabilă de comunicare, de prelucrare de informaţii, de memorare şi de învăţare. Prin faptul că trăieşte percepând mediul intern şi extern şi reacţionează adecvat, celulei i se poate atribui un "micropsihism". Toate celulele unui ţesut concură la îndeplinirea aceleiaşi funcţii, aşa încât se poate vorbi de o integralitate funcţională a organului, sistemului şi, în final, a organismului prin niveluri succesive de integrare.
Se poate admite existenţa unui "psihism de organ", care comandă toate celulele din structura sa pentru o funcţionare "coordonată şi coerentă". Mai sus se situează "psihismul de sistem", cu acelaşi rol şi, în final, cel al creierului, psihicul uman, integrator al unităţii organismului. Moartea distruge legăturile dintre aceste niveluri; începe dezintegrarea şi fiecare celulă se stinge pe cont propriu. Aşa ne-am putea explica durata lor diferită de viaţă după moartea organismului ca totalitate.
Alţi cercetători interpretează intoleranţa organismului faţă de ţesuturile străine ca o incompatibilitate la nivel de psihism celular. Suntem desigur pe un teren al interpretărilor mai mult metaforice şi în acest sens se poate spune că fiecare celulă se bucură şi suferă odată cu fiinţa noastră. O durere influenţează negativ toate celulele noastre, după cum o trăire pozitivă "exaltă întreaga noastră fiinţă".
Mizând la modul real şi nu doar simbolic pe capacitatea de "înţelegere" a tuturor celulelor din corp, yoginii au uzat de tehnici care le-au permis să le supună controlului voluntar în scopul armonizării funcţionalităţii lor. Le-au clasificat chiar pe grade de "nobleţe". În funcţie de "rangul" lor se vor adresa diferenţiat în dialogul ce-1 poartă cu ele, întocmai cum s-ar adresa unor persoane. Este desigur ridicol, după concepţiile noastre biologice, să "conversezi" cu ficatul când se îmbolnăveşte, încurajându-l să se însănătoşească. S-a văzut însă că uneori organele îi şi "ascultă", supunere despre care aflăm prin intermediul examenelor clinice şi de laborator.
Am putea considera ipotetic că fiecare celulă vie din organism dispune de posibilităţi de reacţie adecvată de memorare şi învăţare, adică de ceea ce am numi "micropsihism" latent, dar singurele celule capabile să-i ofere o expresie conştientizată n-ar fi decât celulele nervoase din creier, S-ar putea de asemenea raţiona că, de vreme ce conştienţa este dependentă de senzorii aflaţi la periferie iar fiecare celulă dispune de capacitatea de a se informa în mod indirect, celulele apar implicate în fenomen, creierului revenindu-i sarcina integrării şi decodificării informaţiei.
Mergând pe linia acestor consideraţii ipotetice, se poate spune că şi conştienţa apare odată cu prima celulă vie. Ar fi o conştienţa latentă bazală, închisă în sine, evoluţia găsind prin creierul uman posibilitatea de a face saltul la deschiderea sa, la conştientizare. A se gândi pe sine însuşi, devine astfel cel mai mare miracol din câte pot exista.
REZERVELE GÂNDIRII.
Întreaga lume ştiinţifică este astăzi de acord că noi nu utilizăm conştient decât cel mult 10% din capacitatea de funcţionare a creierului. Posibilităţile noastre latente sunt în consecinţă incomparabil mai mari decât cele pe care le valorificăm în mod obişnuit.
Întregul organism dispune de altfel de rezerve funcţionale, nu numai prin dublarea a o serie de organe (ochi, pulmoni, rinichi etc.), dar chiar şi organele unice din corpul nostru au largi limite de extindere funcţională.
Hipnoza – cale acces de spre potenţialul nostru latent. Într-o lume care se mani festă atât de diferenţiat ca potenţial creator este dificil să înţelegem că flecare dintre noi ar putea fi un pictor, un muzician, un scriitor ş.a.m.d. Să urmărim însă un experiment efectuat la noi în ţară de prof. Vladimir Gheorghiu. Pentru a testa talentul, posibilităţile spontane de a desena, unui subiect oarecare i s-a cerut să deseneze un animal, în cazul citat, o pisică. În fig. 5 se poate observa "naivitatea" desenului, sărăcia mijloacelor sale de reprezentare artistică. Şi iată desenul executat de acelaşi subiect, de această dată reprezentând un cine, după ce prin hipnoză i s-a sugerat că este un "adevărat talent" înzestrat cu posibilităţi artistice (fig. 6). Diferenţa este netă. Mijloacele de reprezentare sunt îmbogăţite, elementele de detaliu care apropie imaginea de realitate sunt pregnante.
Graţie acestei căi de acces spre potenţialul nostru latent, hipnoza a început să fie în prezent larg.
Sunt de largă notorietate lucrările lui V. Raihov. Acesta a reuşit să releve însuşiri de care subiecţii nu erau conştienţi în domenii diverse ca muzica, pictura etc. Se spune că după câteva şedinţe de impunere a sugestiei hipnotice, subiecţii erau capabili să păstreze aceste "însuşiri". Pentru acest motiv s-a şi creat terme-nul de "transă creatoare". Vom vedea că nu numai hipnoza a fost utilizată în scopul lărgirii potenţialului nostru creator, ci şi alte mijloace, unele mult mai uşor de aplicat şi accesibile fiecăruia dintre noi. Este uşor de înţeles ce consecinţe va avea pentru omul viitorului, obligat să răspundă unor solicitări tot mai mari, posibilitatea de a-şi extinde capacitatea sa creatoare şi de activitate.
Să rămânem puţin în spaţiul hipnozei, beneficiind de informaţiile venite din cele mai pertinente surse – Vladimir Gheorghiu, Vladimir Levi. Trecerea sumară în revistă a câtorva din fenomenele ce se pot obţine prin hipnoză ne poate oferi o altă înţelegere asupra multora dintre informaţiile provenite din lumea antică.
Hipnoza este considerată ca o stare particulară a psihismului uman. Cunoscută din cea mai adâncă antichitate şi larg utilizată de un număr restrâns de persoane – adăpostite mai ales în umbra templelor, care nu serveau numai ca lăcaşuri de cult, d şi ca focare de concentrare şi de răspândire a culturii şi, în general, a cunoştinţelor de care se dispunea la acea vreme – a trezit suspiciuni oamenilor de ştiinţă, cucerind cu greu un drum spre câmpul lor de preocupări. Peste 3000 de ani au trebuit să se scurgă pentru ca hipnoza să par-curgă drumul din templele Babilonului, Egiptului şi Greciei antice până în sanctuarul ştiinţei moderne.
Fig.5 Desen înainte de hipnoza.
Fig.6 Desen după hipnoză
Utilizată în scopuri psihopedagogice.
Multă vreme s-a crezut că posibilitatea de a fi hipnotizat este în relaţie directă cu inteligenţa şi personalitatea subiectului uman. În realitate, nivelul inteligenţei nu este un obstacol – o inteligenţă superioară este chiar o circumstanţă favorabilă hipnozei.
În timpul hipnozei cenzura conştientă a individului este modificată. De aceea el acceptă situaţii cu totul ieşite din comun, importante, după aprecierea noastră, nu numai pentru cunoaşterea posibilităţilor creierului nostru, dar şi pentru înţelegerea unei bune părţi din istoria umană. Un om hipnotizat nu percepe durerea – de unde şi aplicaţiile ei, de pildă, în naşterea fără dureri, extracţii dentare etc. Pot fi create percepţii false la nivelul tuturor organelor de simţ. Pot fi văzute persoane inexistente despre care se sugerează că ar fi prezente în cameră şi chiar se pot purta conversaţii cu ele, bineînţeles, monologând, nu dialogând. Invers, persoane prezente, obiecte aflate în jurul subiectului hipnotizat pot fi făcute nevăzute dacă se sugerează acestuia că nu ele există.
Percepţii false. Să dăm un exemplu în acest sens după Vladimir Gheorghiu: «. Amintesc de un subiect căruia i-am sugera t. că se va întâlni cu o personalitate marcantă din străinătate, despre care auzise vorbindu-se foarte mult. M-am substituit personajului amintit şi după ce îi sugerasem să rămână cu ochii deschişi, m-am apropiat de el spunându-i în româneşte "Bună ziua". Subiectul vădit impresionat de această întâlnire s-a dat câţiva paşi înapoi întrebându-mă cu uimire: "Dumneavoastră ştiţi româneşte?"»
Altă dată i s-a sugerat aceluiaşi subiect că asistă la un film. Iluzia a fost perfectă. Subiectul s-a comportat "cât se poate de firesc în calitate de spectator, făcând haz de scenele vesele şi plângând de cele triste". Mai mult, era capabil să relateze "cu lux de amănunte" tot ce vedea.
Mergând pe linia falselor percepţii induse prin sugestie hipnotică se pot obţine cele mai neaşteptate devieri, unui subiect hipnotizat mirosul pătrunzător al oţetului, de pildă, părându-i-se un veritabil parfum, iar apa cea mai bună băutură alcoolică. În vremea studenţiei am asistat la un astfel de experiment executat de medicul psihiatru C. Lichter. Subiect era un bolnav internat pentru dezalcoolizare. Metoda consta în a-i crea reflexe negative (greţuri, vomă, ameţeli) sugerate la simpla ingestie de apă. Practic, după ce se hipnotiza bolnavul, i se oferea un pahar cu apă. Medicul se informa în prealabil care este băutura preferată a acestuia.
Când i s-a oferit paharul cu apă, bolnavul a exultat de plăcere convins fiind că i s-a oferit cel mai bun vin. Întocmai ca la "nunta de la Cana-Galileei"!
Poate cea mai ciudată dintre posibilităţile hipnozei este fenomenul de "regresie a vârstei".
Să ne imaginăm că noi, adultul care avem un comportament adecvat vârstei şi poziţiei noastre sociale, ne trezim brusc aduşi într-o lume pe care credeam că am uitat-o de mult şi adoptăm până în cele mai mici amănunte conduita corespunzătoare acesteia.
"Aduşi", spre exemplu, la vârsta de 3 ani, vocea, scâncetul şi universul jucăriilor pretinse îl anunţă pe cel ce am fost cândva. "Transportaţi" în clasa I, putem reda numele pe care le-am uitat de mult ale tuturor colegi-lor de abecedar. V. Gheorghiu citează un caz din practica profesorului universitar Erich Fromm. Un student este regresat la vârsta de 3 ani. A început să vorbească un dialect al limbii japoneze pe care îl învăţase la acea vârstă într-un lagăr în care fusese deţinută familia sa. Ulterior, nemaiavând nevoie să-1 folosească, dialectul a fost complet uitat. În afara stării de hipnoză nu-şi amintea nimic, nici după propria sa înregistrare ascultată după hipnoză.
Realizarea unui astfel de fenomen este departe de a răspunde doar unei simple curiozităţi ştiinţifice, ci poate avea deosebite implicaţii, din care nu am reţine aici decât pe cele de ordin medical. În viaţa unui om pot surveni şocuri care să-i modifice complet comportamentul. Întoarcerea înapoi a timpului prin hipnoză într-un moment anterior şocului poate avea ca rezultat redresarea bolnavului.
Sugestia posthipnotică. In aceeaşi categorie a fenomenelor impresionabile obţinute prin hipnoză se înscrie şi sugestia posthipnotică.
Am amintit mai sus experimente ce urmăreau relevarea unor potenţe latente ale creierului nostru de care subiectul nu era conştient că dispune – capacitatea de a desena, de a memora etc. Concret, în timp ce subiectul este hipnotizat i se sugerează că la trezire va fi capabil să deseneze, să cânte, să înveţe o limbă străină etc. Prin repetarea şedinţelor se ajunge la consolidarea unor însuşiri dobândite pe această cale.
Au fost comentate îndeajuns de multe exemple care să demonstreze valoarea sugestiei posthipnotice. S-a sugerat, de exemplu, unui grup de copii ca a doua zi la o anumită oră să se adune cu toţii într-un loc bine precizat şi să joace mingea. Sau s-a sugerat ca la o anumită oră şi într-o anumită zi să execute, un gest oarecare precizat de hipnotizator. S-a constatat că toţi aceştia – care după hipnoză nu ştiau nimic de ordinul ce urmau să-l execute, şi mai mult chiar, nici nu credeau când un binevoitor le-a spus dinainte ce vor face – în apropierea timpului fixat prin hipnoză au început să intre într-o stare de nelinişte şi, brusc, la ora fixată, au executat întocmai ordinul primit fără să realizeze că nu a fost o iniţiativă proprie. Este indiscutabil că avem de-a face aici cu o informaţie introdusă pe cale hipnotică în subconştient, care o integrează în mecanismul său de acţiune. Ceasul din noi măsoară cu exactitate matematică timpul. La ora fixată el proiectează şi impune conştientei ordinul primit.
Se pot da sugestii posthipnotice nu numai de întărire a unor aptitudini, ci şi de diminuare sau ştergere a unor obişnuinţe (alcoolism, tabagism, alte obişnuinţe negative), de unde şi aplicaţiile sale practice. Se pot sugera amnezii referitoare la o anumită perioadă de timp, nedorită, din viaţa noastră, după cum se pot şterge informaţii utile. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunea de "spălare a creierului", despre care am amintit. Tocmai de aceea o astfel de armă cu implicaţii terapeutice, psihologice, psihosociale şi chiar consecinţe militare nu trebuie lăsată la discreţia oricui; ea trebuie să fie bine circumscrisă unui cadru ştiinţific instituţionalizat.
Sugestia hipnotică şi modificările organice. Un aspect ce ni se pare a fi fundamental pentru înţelegerea ştiinţifică a unor fenomene pe care cu prea multă uşurinţă se pune uneori eticheta de misticism este acela al posibilităţii de a provoca prin hipnoză modificări organice. Cu alte cuvinte, se pot obţine pe această cale nu numai modificări de conduite, întărire de aptitudini, ştergere de obişnuinţe sau de idei parazite din conştienţa noastră etc., dar se pot obţine chiar modificări de ordin biologic structural. Să-1 cităm pe Vladimir Gheorghiu: "Sugerându-i (unui subiect, n.n.) că din neatenţie s-a ars destul de tare cu ţigara în podul palmei stângi, am putut remarca la circa o oră după transmiterea acestei sugestii apariţia unei pete roşii în zona indicată de noi."
În palma unui om hipnotizat, caz citat de K. Platonov, s-a pus o monedă obişnuită spunându-i-se: "Moneda este înroşită în foc. Simţi o arsură puternică!" După câteva minute pe palma subiectului a apărut o arsură de gradul doi.
În fata realităţii fenomenului ne va fi mult mai uşor să înţelegem de ce oamenii credincioşi, ca Louise Lăţeau sau Terese Neumann, prezentau stigmate (plăgi sângerânde) exact în locurile în care se presupune a fi fost rănile lui Isus.
Modele funcţionale ale subconştientului. Experienţele citate impun cu pregnantă ideea că în subconştientul nostru există scheme structurale şi funcţionale, patern-ul, modele de funcţionare pentru toate evenimentele ce au loc în organism. Cu o parte din aceste scheme ne naştem (de exemplu – cu reactivitatea la cald sau la rece şi alţi stimuli externi), iar altele se formează prin educaţie, cultură, experienţa trăită.
Acestea din urmă reprezintă modele psihice de referinţă, criteriile în raport cu care fiecare dintre noi interpretează şi îşi integrează lumea, convingerile şi credinţele, suportul sugestiilor noastre. Odată cenzura conştientului suprimată sau diminuată, ca în cazul hipnozei, subconştientul va declanşa întreaga succesiune de reacţii înscrisă în modelul său funcţional. În acest fel o monedă rece, dar acceptată de subconştient prin sugestie ca fiind incandescentă, va determina modificările ce apar într-o arsură. Acelaşi model funcţional se va declanşa şi în subconştientul unui om care şi-a sedimentat în timp, prin convingeri religioase, informaţii despre patimile primilor stâlpi ai bisericii. De aici şi legendarele stigmate.
Să ne imaginăm că în loc de sugestia care provoacă arsura inducem o sugestie de vindecare într-o boală cu leziuni chiar organice. În acest caz putem invoca acelaşi mecanism de declanşare a reacţiilor biologice şi în vindecare. Vedem aşadar că pot exista vindecări "psihice", vindecări prin sugestie, vindecări obţinute de şamanii unor triburi, vindecări care, după cum spune psihiatrul rus V. Levi, sunt aşa de frecvent menţionate în scrierile biblice.
Iată un exemplu citat de Robert Dantzer în cartea sa L'Illusionpsychosomatique (Odile Jacob, Paris, 1989), extras dintr-un articol publicat de F. Alexander în Jurnalul Asociaţiei Americane de Medicină. În 1977, la Seattle, o femeie de 28 de ani, originară din Filipine, îl consultă pe medicul F. Alexander pentru o serie de episoade febrile însoţite de dureri articulare. Este internată în clinică unde se precizează diagnosticul de lupus eritematos diseminat. Un tratament cu hormoni corticoizi are bune rezultate iniţial, dar ulterior nu mai are efectul scontat, iar boala se agravează şi se extinde la rinichi.
Disperată, bolnava se hotărăşte să plece în satul natal din Filipine pentru a se adresa. Vrăjitorului satului. Acesta ii spune că un iubit pe care 1-a supărat i-a trimis duhuri rele pentru a se răzbuna. Dar el, vrăjitorul, o va exorciza, adică va scoate duhurile rele din ea şi se va vindeca. Trei săptămâni mai târziu se întoarce în SUA la medicul său. Acesta constată că nu mai are nici un semn de boală. Doi ani mai târziu ea naşte în condiţii foarte normale.
Empiric, s-a găsit un mijloc de plonjare a individului în subconştient, de îngustare a câmpului conştientei prin ritm, ritual, incantaţii, cântec, imagini, povestirea unei legende, a unui mit cu referire la suferinţa subiectului. Deci toată dificultatea constă în a găsi metoda prin care să accedem la subconştient pentru a-1 obliga să lucreze în sensul dorit de om. Aici trebuie "înşelată" vigilenţa "paznicului" pe care îl constituie cenzura conştientei.
Dacă avem în vedere aceste date putem explica, ştiinţific după cum se vede, însăşi o parte din faptele povestite de scrierile biblice. Când Isus spune "Credinţa ta te-a vindecat", vom înţelege prin aceasta permisivitatea insului la sugestie dar şi la imensul câmp psihoenergetic cu efecte terapeutice atribuit lui Isus. Permisivitatea înseamnă suprimarea cenzurii conştiente a obstacolului opus de bariera psihologică sau, altfel spus, de necredinţa bolnavului în existenţa unei astfel de posibilităţi. Sigur, aici este vorba nu numai de o simplă credinţă, redusă la posibilitatea de vindecare, ci de una în care se înscrie tot sistemul de repere constituit de religia creştină.
Împărăţia Tatălui despre care vorbeşte Isus, nu poate fi asimilată decât cu acest câmp cosmic fundamental sau al Conştiinţei Cosmice, reprezentat simbolic prin imaginea "Tatălui", unde sunt înscrise toate patern-urile noastre funcţionale sau arhetipurile de care ne desprindem prin boală. Vindeca-rea prin mijloace psihice ar însemna regăsirea modelului nostru originar, reataşarea la simbol, la arhetipul pierdut. De aici poate şi explicaţia unui anumit ritual care întotdeauna a fost prezent în exercitarea acestor fenomene.
De-a lungul istoriei umane sunt menţionate multe din performanţele descrise în Biblie. Lui Bechterev, Lewon Mirahorian ş.a. li se atribuie vindecarea prin hipnoză şi sugestie a unor bolnavi orbi, surdomuţi sau paralizaţi. Lewon Mirahorian a fost capabil să liniştească un bolnav psihic aflat în plină criză de furie prin proiectarea bruscă a privirii, după cum ar fi reuşit să scoată în acelaşi mod un bolnav dintr-o criză de epilepsie şi chiar să provoace un acces de epilepsie unui om sănătos. Toate aceste performanţe au făcut şi subiectul unui roman în literatura noastră (Pontiful, de Henriette Yvonne Stahl).
EXISTĂ ŞI ALTE DIMENSIUNI PSIHOFIZIOLOGICE ALE CONŞTIENTEI UMANE?
În mod convenţional se admit trei stări ale conştientei: starea de veghe sau conştienţa propriu-zisă, starea onirică (de exemplu, în somnul cu vise) şi starea de absenţă a conştientei (de pildă, în somnul fără vise).
Freud a pus bazele conceptului de inconştient. Jung, Adler şi alţii i-au conferit noi dimensiuni şi valenţe. Dar dincolo de conştient şi inconştient mai există o stare pe care omul a experimentat-o din cele mai vechi timpuri. Este o stare particulară situată între veghe şi somn. S-o numim stare intermediară a conştientei. Unii comentatori o includ în gândirea analogică, încercând s-o diferenţieze de cea discursivă. Nefiind codificată ştiinţific, a primit denumiri şi accepţii diferite de la un autor la altul.
Unele din denumiri vor să sugereze că este vorba de fapt de o extindere a posibilităţilor de manifestare şi de cunoaştere ale gândirii umane. Şi, realmente, nu avem prin ea decât o altă faţetă, o altă dimensiune, foarte puţin cunoscută încă a gândirii noastre. Exploatată în afara cadrului instituţionalizat, pe terenul său s-au exersat gândirea magică, alchimia, ocultismul, o serie de societăţi antice cu caracter ezoteric. A constituit şi motivul pentru care ştiinţa oficială a refuzat s-o considere demnă de interesul său.
Neglijându-se baza psihofiziologică a unor fenomene în jurul cărora s-a impus o atmosferă de mister, "copilul a fost aruncat o dată cu apa din albie". Şi aceasta spre dezavantajul cunoaşterii noastre.
O serie de aspecte particulare ale psihologiei noastre ca hipnoza, fenomenele chiar şi astăzi controversate ce pot apărea în timpul său – modificarea percepţiei, amplificarea potenţialului nostru creator, înlăturarea din conştientă a unor idei parazite etc.
— Noi le-am considerat ca fiind o expresie a rezervelor şi posibilităţilor creierului, motiv pentru care le-am şi încadrat în acest capitol.
Prezentarea acestora va urmări o singură finalitate – beneficiul lor teoretic şi practic pentru noi. Încercăm o schiţă de răspuns, desigur limitat la posibilităţile noastre.
— La întrebarea: cine suntem? Şi dacă ştim, ce ne rămâne de făcut?
Timpul. S-a scris mult despre modul în care percepem Spaţiul şi Timpul. Kant atribuie doar raţiunii capacitatea de a surprinde succesiv aspectele unei realităţi simultane şi vom vedea coincidenţa opiniei sale cu aceea a teoriilor moderne.
Fizica clasică a postulat un Timp absolut, universal, şi un Spaţiu absolut, sugerate de desfăşurarea periodică, ritmică a tuturor fenomenelor observate. Contabilizarea periodicităţii fenomenelor a impus măsurarea Timpului. Acesta este Timpul astronomic, perceput în condiţiile determinării noastre tridimensionale.
Se vorbeşte despre un Timp circular, mai exact în spirală, al unei "eterne reîntoarceri", ca şi despre un Timp ireversibil probabilistic, dedus din scurgerea entropică a evenimentelor în Univers (Costa de Beauregard ş.a.).
Pătrunderea ştiinţei moderne în Universul sub atomic a impus modificarea reprezentărilor noastre despre Timp şi Spaţiu, care nu mai sunt văzute separat, ci ca un continuu Spaţiu-Timp. Este un spaţiu multi-dimensional în care fenomenele au loc în toate aceste dimensiuni. Se petrec instantaneu – fără înainte şi după, sus sau jos, dreapta sau stânga – în sensul comun al termenilor.
David Bohm (1971) creează noţiunile de "ordine desfăşurată" sau implicată, invizibilă, aflată în acelaşi Timp şi acelaşi Spaţiu. Numai prin desfăşurarea ordinii înfăşurate aceasta este percepută ca lume a realului jalonat în Timp şi Spaţiu. Toate înfăşurările sunt prezente în acelaşi timp, numai percepţia noastră este succesivă şi proiectată într-un spaţiu. Prezentul nu este decât un viitor care devine trecut păstrat în memorie.
Prin aplicarea ideii de hologramă în explicarea acestui univers de către Bohm şi în virtutea căreia orice parte conţine totalitatea, întreaga noastră durată sau temporalitate ne apare închisă într-un moment. Vom vedea că pentru unele fenomene ce au loc în universul nostru psihic este deocamdată singura explicaţie plauzibilă.
Timp biologic. Există un Timp al fiinţelor, determinat de ritmurile lor, care nu este acelaşi cu cel descris de astronomi şi nici cu cel postulat de fizica modernă. Pentru a sfida parcă înţelegerea noastră, fiinţele îndrăznesc uneori să "oprească" timpul în loc. Există experimente de înhumare ce par să scoată omul din Timp şi din toată ştiinţa noastră despre creierul care, după datele de laborator, nu rezistă mai mult de trei minute fără oxigen. Virusurile, nimfa unor fluturi sub formă de crisalidă ş.a. în anumite condiţii îşi suspendă Timpul pentru a-şi relua viaţa în alte împrejurări favorabile.
Timpul biologic este diferit de cel astronomic. Diferă de asemenea de la specie la specie, de la individ la individ în funcţie de ritmurile sale interne.
Reacţiile biochimice din celulele noastre au un ritm de desfăşurare diferit de la o vârstă la alta, ritm determinat prin programul nostru genetic şi prin intensitatea cu care ne trăim viaţa. Se vor distinge, ca urmare, un Timp fiziologic şi un altul psihologic, care au fost analizate pe larg de Lecomte du Nouy studiind timpul de refacere a plăgilor la diferite vârste.
Timp fiziologic. Timpul de vindecare a unei plăgi este numit timp fiziologic. Un studiu statistic a evidenţiat necesita-tea unui timp progresiv mai mare pentru vindecarea unei plăgi în raport cu creşterea vârstei. La vârsta de 10 ani este de 5 ori mai mic decât la vârsta de 60 de ani. Sigur, baza acestui timp fiziologic diferit este determinată de potenţialul biologic, variabil în funcţie de vârstă şi specific tuturor funcţiilor ce se desfăşoară la nivelul unui organism viu.
Timp psihologic. Timpul se scurge mult mai repede pentru un adult decât pentru un copil. Cantitatea de evenimente percepute de către un copil până la adolescenţă este mult mai mare decât a unui adult pentru că gradul de noutate adus de acesta este net crescut la începutul vieţii. De aceea Timpul pare să se dilate pentru un copil şi să se contracte pentru un adult. Fiecare vârstă îşi are un timp al său. La vârsta copilăriei am putut sesiza cu toţii această diferenţă în perceperea timpului. Zilele erau "mult mai lungi" în copilărie decât la maturitate. Viaţa este deci mai lungă pentru un copil decât pentru un adult, care are senzaţia că zilele sunt prea scurte pentru câte are de rezolvat.
Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns scurtarea timpului, la sfârşitul vieţii trăim mult mai repede ceea ce ne-a mai rămas. 0 oră la vârsta de 10 ani echivalează cu 5 ore trăite la 60 de ani sau, altfel spus, un copil de 10 ani trăieşte în 60 de minute pe plan fiziologic şi psihologic cât un adult de 60 de ani în 5 ore! Vom înţelege de ce 3 ani – între 17 şi 20 de ani, de exemplu – nu au valoarea a 3 ani dintre 50 şi 53 de ani. De aceea părinţii, profesorii şi copiii trăiesc în lumi temporal diferite au opinii şi preferinţe diferite şi adesea nu se înţeleg. Să nu uităm aceasta când facem un program pentru copii! De la Lecomte du Nouy şi până astăzi dezvoltarea geneticii a umplut multe goluri în ştiinţa despre noi. Rămân de actualitate nu atât calculele făcute de cercetător cu mai bine de 40 de ani în urmă, cât esenţa fenomenului, care a fost definită prin existenţa unui ceasornic ce bate diferit pentru fiecare dintre noi la diversele niveluri de desfăşurare a existenţei noastre.
Timpul şi clarviziunea. A afirma posibilitatea de a prevedea un eveniment dincolo de probabilitatea calculată ştiinţific ar 5 fost, nu cu multă vreme în urmă la noi, de-a dreptul o nebunie. Şi asta pentru că la oricare alt eveniment era posibil să se imagineze o explicaţie "materialist-ştiinţifică", dar nu predicţiei, clarviziunii sau premoniţiei, cum i se mai spune.
În fine, fenomenul de predicţie există. Nu-1 pot nega decât cei care şi-au spălat creierul şi 1-au îndoctrinat cu materialismul mecanicist din secolul XIX sau cei care nu au avut niciodată prilejul să-l experimenteze şi nu-1 pot accepta din bun simţ. Să lămurim bine lucrurile: noi nu vrem acum să acredităm ştiinţific tot felul de farsori şi indivizi abili care se căpătuiesc pe seama naivilor. Noi tratăm aici despre acele evenimente complexe ce ni sunt brusc comunicate spiritului şi care ulterior se petrec nu aproximativ, ci exact, fără nici o abatere. Sunt acele coincidenţe semnificative în care un eveniment fizic este anunţat şi dublat de un fenomen psihic, coincidenţe despre care a vorbit Jung când a construit teoria sincronicităţii pentru a le da o explicaţie. Noi înşine am avut şansa să le experimentăm, evident, involuntar. Nu vom intra în detalii pentru că informaţiile au un caracter absolut personal.
Ceea ce ni se pare interesant: din analiza pe care am făcut-o unui astfel de eveniment a rezultat că atunci când sunt implicate mai multe persoane care trebuie să îndeplinească un rol precis în această "întâmplare", fiecare dintre ele poate acţiona din motive complet diferite. Au uitat ceva la cineva, aveau de cerut o lămurire sau le-a venit ideea să meargă după cumpărături. Evenimentul nu este prezis decât celui pentru care "întâmplarea" are o anumită semnificaţie. Ce plan, ce câmp conectează creierele mai multor oameni deodată pentru a îndeplini ceva ce este deja programat?
Şi dacă fiecare a avut convingerea că acţionează din proprie voinţă, când de fapt era pur şi simplu gândit de "altcineva", când era doar un simplu instrument prin care trebuie să se "îndeplinească porunca", atunci cea mai gravă întrebare care se pune este nu cine este cel ce ne dictează viaţa, ci aceasta: gândim sau suntem gândiţi? Cel puţin în aceste coincidenţe semnificative este clar că suntem gândiţi şi noi acţionăm ca simpli roboţi. Dar, după cum spune Jung, nu orice întâmplare şi coincidenţă este un sincronism cu caracter predictiv. Este posibil ca majoritatea să fie doar banale întâmplări, afară doar dacă nu vom afla într-o zi că nimic nu este întâmplător, ceea ce ar fi într-adevăr cumplit.
Noi credem că nu putem fi supervizaţi în fiecare clipă de "cineva", că aceste coincidenţe semnificative, care se înscriu într-o structură arhetipală, se manifestă doar în probleme de ordin fundamental, când viaţa individului trebuie să ia o anumită turnură în vederea unei finalităţi ce nu o poate înţelege, dar care este deja înscrisă în programul vieţii sale. În rest, probabil că se întâmplă întocmai cum procedăm noi cu ceasul deşteptător. Ii strângem arcul de seara şi-1 programăm să sune la oră fixă. A doua zi va suna fără ca noi să intervenim. La nevoie însă, dacă ceasul se opreşte sau dacă ora se schimbă, noi putem interveni. Aşa cel puţin ne-am putea imagina fenomenele. Se ridică întrebarea dacă se poate evita un eveniment care ne este prezis. Cei mai mulţi spun că da. Nu ne referim la moarte, care evident nu poate fi evitată. Ne referim la întâmplări de alt gen. Ei bine, după experienţa noastră, nimic nu poate fi evitat, chiar dacă evenimentul este complet defavorabil persoanei.
"O mie" de gânduri te invadează, "o mie" de soluţii îţi vin în minte, iar când a sosit "ceasul eşti tot acolo. Începe cea mai fantastică dintre experienţe. Eşti actor, dirijor şi spectator în acelaşi timp. Eşti "ochiul care vede şi se vede" cum zice Jacob Bohme într-un alt context. Întocmai ca un dirijor care ştie partitura pe dinafară, începi să-ţi spui: acum intră oboiul, acum pianul, acum. Mai mult, amuzat, poţi comunica celor implicaţi ceea ce deja ştii că urmează să se întâmple. Stupefiaţi, vor constata realitatea predicţiei tale. Cine este mai marele "regizor" al acestor întâmplări? Cineva inspirat a numit aceste coincidenţe "întâmplări în care Dumnezeu preferă să rămână necunoscut".
Cum am putea explica această realitate în termenii ştiinţei clasice? Să le negăm, cum am făcut-o până acum? Şi totuşi, vise premonitorii există, "iluminări", soluţii brusc intuite unor probleme ştiinţifice insolubile până atunci au avut, după cum am văzut, foarte mulţi oameni de ştiinţă. Despre oracolul bulgar Vangă Dimitrova s-a scris de asemenea mult şi unele surse poartă gir ştiinţific. Dar dincolo de ceea ce spun sau nu alţii, noi depunem mărturie în faţa eternităţii pentru realitatea lor.
Aceste fenomene predictive devin uşor comprehensibile, explicabile, dacă admitem teoria lui David Bohm, care, după cum se ştie, a fost colaborator al lui Einstein. Din teoria lui Bohm rezultă că într-un punct din ordinea implicată nedesfăşurată sau nemanifestă, există înscris – conform concepţiei holografice – întregul timp, şi trecut şi prezent şi viitor, întregul spaţiu cu conţinutul său. Deci toate evenimentele viitoare sunt deja acolo, înscrise, prezente. Acolo însă nu este numai o lume "îngheţată", care zace în hibernare până ce va deveni o lume reală, ci şi o inteligenţă, un savoir absolu, cum spune Jung. Ei bine, din motive pe care nu le ştim, nu le înţelegem, de vreme ce nu ne sunt anunţate ca să putem întreprinde măsuri adecvate, ci pur şi simplu ne face spectatori şi actori totodată, această inteligenţă ne implică în demersul său. Este ca şi cum fără voia noastră alunecăm în altă dimensiune a timpului.
Mintea aceea extraordinar de precisă care a îndrăznit să pătrundă eternitatea până ce nu s-a mai putut desprinde de ea – gânditorul, scriitorul şi prietenul Doru Davidovici – ne vorbeşte în Lumi galactice despre posibile absorbţii în acest timp implicat, nedesfăşurat, ale unor nave aeriene şi maritime sau chiar de persoane. Însuşi mult discutatul fenomen al O. Z. N.-urilor ar putea fi privit ca nave ce vin din Timpul ce nu s-a născut încă.
Visul şi timpul. Visul a fost considerat de către Freud drept "calea regală de descifrare a inconştientului". Dincolo de conţinutul său manifest, cel latent ar avea echivalentul evenimentelor ce se petrec în inconştient.
Aşa după cum sunt notate coincidenţe semnificative sau sincronicităţii, în denumirea lui Jung, există în mod cert şi vise premonitorii. Evenimente care urmează să se petreacă într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat sunt anticipate prin vis – fie la modul simbolic, fie direct.
Credem că sunt putini cei care nu au avut cel puţin o dată în viaţă un astfel de vis.
Rămâne o enigmă scopul unor astfel de semnalări anticipate prin vis, la fel ca şi cele prin clarviziune, de vreme ce majoritatea cazurilor nu servesc unui scop util. Dar sunt citate şi vise dintre acestea. O pacientă visează pe bunica sa, decedată, care îi spune că în ziua "Z" trebuie să se prezinte la tribunal, deoarece vecinii, fără ştirea lor, i-au acţionat în judecată pentru extindere de spaţiu. Urmând sfatul primit în vis, constată că evenimentele s-au petrecut întocmai aşa. Altă dată a fost avizată prin vis că soţul său, pe atunci ministru al unui resort economic, va urma să semneze un contract cu o firmă străină. Intre filele prezentate pentru a fi semnate va fi strecurată şi una al cărei conţinut, dacă este acceptat, va constitui o gravă eroare cu consecinţe juridice nefaste. Să caute atent această filă. Şi a găsit-o!
Mulţi candidaţi la admiterea în facultate au mărturisit că au visat subiectele de la examen. Alţii au avut chiar o reprezentare subită a subiectelor aflându-se în stare de veghe. Desigur, nu este nici un pericol pentru ceilalţi candidaţi, astfel de vise neavând decât foarte puţini concurenţi.
Frecvent prin vis ni se anunţă o boală pe care o facem ulterior şi fenomenul este uşor de explicat în termeni ştiinţifici. Semnale premonitorii ale bolii, care sunt sesizate de subconştientul nostru prin vis, pot apărea cu mult timp înainte de a ajunge să fie înregistrate la nivel conştient. Dar cum să explici prevestirea prin vis a morţii unei alte persoane?
Vom relata un exemplu. De-a lungul a când nopţi succesive, o persoană a avut acelaşi vis obsedant. In faţa casei în care locuia singură bătrâna sa mamă se săpau gropi. Abia după repetarea în cea de a cincea noapte a sesizat că este unul şi acelaşi vis la care până atunci nu a dat importanţă. S-a întrebat ce semnificaţie trebuia să aibă visul de vreme ce revine atât de insistent. Şi-a amintit că mama sa însăşi era iniţiată în decriptarea viselor. De la ea ştia că evenimentele relatate în acest vis au ca echivalent simbolic un deces. S-a gândit la sfârşitul apropiat al mamei sale. Din acea noapte visul nu i-a mai apărut, ca şi cum singurul său rost era doar acela de a-1 aviza. Două zile mai târziu mama sa suferă un accident vascular cerebral şi decedează din această cauză. Ce relaţie cauzală se poate stabili între acest vis şi accidentul vascular al mamei sale? Cine este acela care ne anunţă catastrofa şi apoi are forţa s-o genereze? Sau doar s-o ştie dinainte. Sau ambele. Şi dacă în destinul unui om este programat un accident vascular ce valoare mai are ceea ce ştim noi, medicii, despre modalităţile sale de producere şi posibilităţile de prevenire şi tratament? Nu cumva rezultatul efortului nostru se decide în dimensiunea atemporală a existenţei noastre – în ordinea aceea implicată în care, uneori, fără voia noastră şi fără să ştim de ce suntem şi noi implicaţi?
În vis ne apar de asemenea complete răsturnări ale timpului, fără ca spiritul nostru să se revolte. Dispare succesiunea normală a timpului, obiecte şi persoane se succed fără o logică aparentă, evenimentele pot să nu aibă nici o conexiune în desfăşurare. Totul se petrece spontan şi firesc, sfidând orice noţiune de Cauză, Spaţiu şi Timp. Ne sugerează exact ca definiţie ordinea implicată, ne-desfăşurată a lumii, postulată de fizica modernă ca sursă primordială a realităţii contingente. Plecând de aici am putea să considerăm visul ca o expresie şi un argument concret al acest ei ordini dacă nu chiar mijlocul de conexiune cu aceasta.
Extazul. De la filosofia timpului şi spaţiului să trecem la un alt mod de percepere a lor, cunoscut doar de poeţi, artişti, câţiva rari mistici şi iniţiaţi.
Să plecăm de la experienţa ştiinţifică întreprinsă de Alain Watts, care – sub supravegherea lui Keith Ditmau (Clinica de Neuropsihiatrie a Universităţii din California) şi a lui Sterling Buimell şi Michael Agron (Clinica Langley-Porter din San Francisco) – a trăit un astfel de moment provocat pe cale farmacochimică.
Intrarea în această stare particulară a conştientei se face printr-o încetinire în scurgerea timpului, o concentrare pe timpul prezent". Clipa prezentă concentrează în sine tot interesul existenţei. Dispare orice preocupare pentru timpul viitor, creându-se impresia că nu mai există decât un singur timp -cel prezent.
O a doua caracteristică a acestei stări este pierderea simţului polarităţii. Deci se pierde mai întâi simţul timpului, apoi cel al spaţiului. Ceea ce obişnuit ne apare disparat, diferit ca poziţie în spaţiu, este văzut într-o singură unitate – subiect şi obiect, dreapta şi stânga, sus şi jos, Nord şi Sud, Est şi Vest, înainte şi înapoi, înăuntru şi în afară, sunet şi tăcere, viabil şi invizibil – totul viu şi intens perceput, dincolo de logica obişnuită.
A treia caracteristică a acestei stări este "simţul relativităţii". Fiecare nivel al existenţei materiale apare cu un sens bine definit. "Mă percep ca fiind o verigă în lanţul care formează o ierarhie bine definită a proceselor şi fiinţelor, mergând de la molecule la fiinţele umane, trecând prin bacterii şi insecte. "în această stare". Toate formele de viaţă nu sunt decât simple variaţii pe aceeaşi temă: nu suntem decât o fiinţă unică ce nu îndeplineşte decât acelaşi lucru în cel mai mare număr de maniere posibile".
Pentru cea de a patra şi ultima caracteristică a stării de extaz să-1 cităm integral pe autorul acestei trăiri: "A patra caracteristică este sensul energiei eterne, adesea sub aspectul unei lumini albe intense, care pare să fie totodată fluidul ce parcurge nervii şi acel misterios E (energia) care este egal cu mc (masa m, înmulţit cu viteza luminii, c, la pătrat). Poate aceasta apare ca o megalomanie sau o nebunie a grandorii, dar se percepe foarte net că orice existenţă nu este decât o energie unică şi că această energie, sunt eu însumi".
Această experienţă de "a nu fi decât una cu Universul" este demonstrată astăzi după cum vedem cu toată rigoarea ştiinţelor moderne. Nu este nimic neobişnuit în a spune că materia este una singură, că tot ceea ce există nu reprezintă decât expresii diverse ale aceleiaşi materii, că în structura sa intimă materia nu este decât energie. Nu este de mirare că o îndelungată perioadă din istoria omenirii, poeţii şi miturile au constituit surse de cunoaştere uneori mai adânci decât observaţia directă. De aici şi reluarea în studiu în lumea modernă a unor mituri ce s-au născut în perioada copilăriei gândirii omeneşti. Există în consecinţă şi o altă dimensiune a gândirii noastre, prin care se poate deschide o poartă spre cunoaştere.
Le aducem în discuţie, după cum am mai spus, pentru a evidenţia o realitate psihologică puţin cunoscută de noi, dar intens exploatată de gândirea mitică.
Este interesant de constatat că diverse surse, situate între ele la mari distanţe şi intervale de timp, relevă aceleaşi elemente. Şi un mare înţelept hindus, şi Jorge Luis Borges în povestirea sa fantastică, El Alef, şi Puthoff şi Târg în experimentele efectuate la Stanford, şi datele fizicii moderne, relevă continuitatea şi simultaneitatea spaţiotemporală accesibilă la un alt nivel al conştientei umane.
Să urmărim descrierea unui practicant al tehnicilor tradiţionale hinduse: "Corpul mi se înţepeni, respiraţia ieşea din plămâni ca trasă de un magnet uriaş. Carnea părea moartă. Simţul libertăţii nu mai era limitat la corp, ci îmbrăţişa imensitatea atomilor înconjurători. Oamenii de pe stradă păreau că se mişcă cu grijă peste propria mea periferie. Formele plantelor apăreau ca nişte pete întunecate; observam scurgerea în interiorul lor a forţei de viaţă. Spaţiul. se întindea peste tot în faţa mea. Vederea se schimbase într-o vastă panoramă sferică pe care o percepeam simultan; vedeam şi cu partea din spate a corpului un animal domestic ce se apropia de poarta casei; îl vedeam ca şi cu ochii mei fizici. Curios însă, îl vedeam şi după ce trecuse de zidul de cărămidă aflat în spatele ogrăzii. Corpul meu, stâlpii de susţinere ai casei, mobilele şi podeaua, copacii şi lumina Soarelui deveneau violent de agitate şi apoi totul se contopea într-un ocean de lumină".
Ne amintim că în experimentele întreprinse de Puthoff şi Târg se vorbeşte de asemenea de faptul ciudat că subiecţii care descriau obiective aflate la distanţă redau şi elemente din teren aflate înapoia unor clădiri înalte, care nu puteau fi văzute în mod normal de un om aflat pe sol, ci doar de la înălţime.
"Viziunea" lui Jung. In anul 1944, ca urmare a unui infarct miocardic, C. G. Jung a intrat într-o comă din care a avut şansa să-şi revină. Ulterior a descris că în acele momente a trecut printr-o stare de beatitudine în care în mod ciudat a văzut Pământul rotund şi cu un halou albastru în jur, imagine pe care ne-o vor oferi abia în 1969 navele cosmice de la înălţimea de 1500 km. A avut aceeaşi senzaţie de temporalitate în care trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt decât un singur tot. "Cum aş putea să-mi explic faptul decât că simultan eu am văzut ieri, azi şi mine?", se întreabă Jung. Este o senzaţie de "unire a finitului, a individualităţii cu universalitatea".
Această stare în care, după cum se exprimă în alt context Andre Breton, "totul te face să crezi că există un anumit punct al spiritului de unde viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul, susul şi josul încetează să mai fie percepute contradictoriu", poate fi trăită spontan (extazul în faţa măreţiei naturii, inspiraţia poeţilor şi artiştilor) sau poate fi provocată printr-o serie de metode devenite tradiţionale: posturi, incantaţie, dansuri ritmice, substanţe chimice şi chiar autotorturări fizice, folosite îndeosebi în evul mediu.
Condiţionare şi determinare. Izolarea, gradul de sugestibilitate, intensitatea unor convingeri religioase sunt condiţii favorabile pentru apariţia unor trăiri pasagere în suprasensibil. Este important de observat cum conţinutul acestor trăiri este în directă relaţie cu modelul cultural al individului, cu propriile sale convingeri.
Astfel, un ateu poate percepe doar tablouri colorate fără nici un conţinut religios, dar cei cu convingeri religioase pot percepe ceea ce de fapt şi-au sedimentat prin educaţie în subconştient: sfinţi, zei etc. Un negru îl va vedea pe Dumnezeu în înfăţişare de negru, Petrache Lupu în aceea de moş, iar Bernadette a avut în 11 februarie 1858 viziunea Fecioarei Maria la Lourdes. Experienţele iniţiatice aveau ca rezultat vizualizarea imaginilor evocate de doctrine. Pentru scriitorul antic Apuleius, iniţiat în misterele zeiţei Isis, aceasta îi apare ca o femeie de o deosebită frumuseţe, ieşind din apa mării împodobită cu odoare de preţ şi răspândind parfumuri ameţitoare.
Pentru a-şi convinge adepţii, societăţile ezoterice din antichitate recurgeau la o gamă foarte extinsă de mijloace capabile să determine modificări ale stării de conştientă şi care dovedesc o surprinzătoare cunoaştere pentru acele vremuri a unor posibilităţi de modelare a comportamentului uman, de impunere a unor mutaţii profunde în gândire – străine şi astăzi ştiinţei academice. Din datele de care dispunem aflăm că se uza de probe psihologice dure care constau în parcurgerea unor labirinturi subterane scufundate în întuneric şi prevăzute cu diverse capcane, de izolare, de posturi îndelungate, de licori din plante psihotrope, de manevre hipnotice şi tehnici de sugestie. Cei ce rezistau până la capăt acestor probe al căror grad de dificultate creştea treptat erau în final răsplătiţi prin accesul la ceremoniile care constituiau iniţierea propriu-zisă. Lumea sugerată şi imaginată căpăta un conţinut pe care îl trăiau la modul senzitiv şi nu doar intelectiv. Aceasta era marea lor forţă pe care nici o doctrină apărută ulterior nu a mai avut-o la aceleaşi dimensiuni.
În încercarea noastră de a înregistra clipă de clipă filmul psihologic trăit timp de mai multe zile sub dărâmături de supravieţuitorii cutremurului din martie 1977 am reţinut o astfel de "viziune" relatată de M. S. Era în a treia zi de la catastrofa care o proiectase sub muntele de moloz rămas din blocul Scala. I se făcuse sete. În disperare, a intenţionat să-şi sugă propriul sânge din venele de la mână.
Şi-a dat seama însă că fiind "sărat" îi va fi şi mai sete. Şi deodată, tenebrele sunt luminate. În faţa sa apar 3 sticle pline – una cu apă, alta cu bere şi ultima cu vin. A fost derutată. Spre care să întindă mai întâi mâna? A realizat apoi că este doar o iluzie.
Vom face aici o menţiune. Ni s-a reproşat intenţia de a lăsa să se înţeleagă că "trăirile extatice", "viziunile" unor credincioşi nu ar fi decât simple iluzii sugerate. Precizăm acum că facem o diferenţă netă între aceste viziuni sugerate sau ale unor inşi cu un echilibru psihic afectat şi între trăirile unor oameni cu o profundă credinţă, care survin, cu conţinut semnificativ, fie în momente de căutare, fie de grea cumpănă a vieţii lor. Aceste ultime trăiri transced prin intensitatea lor percepţia şi proiectează fiinţa într-un plan al suprasensibilului, al altei dimensiuni a conştientei, comentată de altfel în această lucrare. Autorul a cunoscut şi a discutat personal cu oameni aflaţi în aceste două ipostaze şi nu poate face confuzii.
Apreciem că ar fi util de lămurit, în acest capitol, un aspect întâlnit de la culturile arhaice până la cele religioase, şi anume acela al ritualurilor.
Mit şi ritual. Incantaţia, rugăciunea, semnul crucii, arderea de mirodenii, botezul, ungerea cu mir, ritualurile cununiei şi înmormântării, descântecul, ghicitul, divinaţia prin oracole – de la Delphi până la Yi King – toate au o filiaţie arhetipală. Jung face pertinente referiri la semnificaţia simbolică a Mahdalei. Alchimia Evului Mediu era o savantă ştiinţă a ritualului.
Ce sens se acordă tuturor acestora? Amintim că mulţi oameni se declară credincioşi, dar fără să accepte ritualurile. Am putea interpreta aceste ritualuri ca modalităţi ale lumii concrete de a se conecta la lumea arhetipală, considerată a fi capabilă să-i satisfacă doleanţele prin stabilirea unei relaţii biunivoce între aceste niveluri, Sunt coduri prin care se obţine benedicţiune, ajutor, forţă, acord, bunăvoinţă; reprezintă cheia cu care se pot deschide porţile "cetăţii cereşti", mijlocul de a se conecta la izvorul energiei cosmice.
Mult mai important decât scopul lor ni se pare modul de elaborare. Pentru ritualul unei religii s-ar putea presupune originea revelată. Dar pentru o mulţime de ritualuri însuşite prin cultura populară din vremuri ce se pierd în noaptea istoriei cine este creatorul? Dincolo de inevitabila aglomerare a domeniului cu indivizi abili şi inventivi, există informaţii certe citate de autorităţi în domeniu – ca Mircea Eliade, Stelter ş.a. – care confirmă eficienţa multora dintre acestea. Dacă şamanii ar fi fost total ineficienţi şi-ar fi pierdut respectul tribului şi, ca urmare, şi locul ocupat. Din medicina şamanică sunt şi astăzi prezente în lume soluţii terapeutice utile.
PSIHOCIBERNETICA SAU AUTOPROGRAMAREA PE ŞANSĂ SAU EŞEC.
Un alt concept important de reţinut în efortul nostru de perfectare este şi acela de autoprogramare pe şansă sau eşec.
Experienţele în domeniul sugestiei au demonstrat ce rol covârşitor poate avea în viaţa noastră şi ce posibilităţi nefolosite există în noi. Când un om fără aptitudini deosebite poate desena sub sugestie ca un artist (experienţele lui Vladimir Gheorghiu şi V. Raikov), când un timid, sub aceeaşi influenţă, poate ţine un discurs strălucit, atunci nu se "toarnă" nici talent, nici memorie, nici curaj în creierul oamenilor ci pur şi simplu se învinge bariera psihologică pe care cenzura conştientei o impune în manifestarea noastră. Există în noi capacitatea de memorare şi de creaţie dar convingerile pe care ni le-am format prin educaţie şi experienţă despre limitele noastre sunt cele ce se opun valorificării sale complete. Reflectarea în conştiinţă a sentimentului de limitare a capacităţii noastre reprezintă ceea ce a fost numit bariera psihologică. Pentru a înţelege modul în care apare acest adevărat handicap pentru mulţi dintre semeni trebuie să lămurim mai întâi o altă noţiune cu care este conectat.
Imaginea de sine. Din clipa în care la vârsta copilăriei începem să ne conştientizăm pe noi înşine, ca fiinţă exis-tentă în lume, ne formăm involuntar o imagine proprie în care sunt înscrise datele noastre fizice şi posibilităţile intelectuale. Deşi este paradoxal, prima imagine pe care ne-o formăm în conştiinţă nu este a noastră ci a celor din jur. De aceea în clipa în care începem să ne reflectăm conştient pe noi înşine apare imediat în mintea noastră comparaţia. Orice fenomen nu are valoare decât prin comparaţie cu un altul similar. Comparaţia rămâne sursa tuturor fericirilor şi nefericirilor imaginare. Prin comparaţie ne trăim sentimentul amar al neîmplinirii sau satisfacţia orgolioasă a dominaţiei asupra altor fiinţe din a căror umilire ne savurăm plăcerea superiorităţii.
Ne formăm prin autoobservare şi prin impresiile exprimate de anturaj o "imagine de sine" care va fi oglinda psihică pe care o purtăm nedespărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi şi în care ne vedem în permanenţă pe noi înşine. In funcţie de imaginea pe care o avem despre noi ne comparăm conştient sau inconştient cu semenii, ne identificăm locul printre ei şi ne sesizăm cu amărăciune sau cu emfază limitele. Acum apare diferenţa dintre ceea ce un spirit nevăzut din adâncimile noastre tulburi ne spune că am fi putut să fim şi n-am ajuns. Aceasta este tristeţea, umbra fiinţei noastre esenţiale care se trezeşte proiectată într-o formă şi într-o lume pe care nu le-a vrut.
Dincolo de coordonatele sociale care, evident, au un rol esenţial în imprimarea traiectoriei unui om, imaginea de sine devine mobilul psihologic ce ne motivează aspiraţiile. In funcţie de această imagine vom fi mobilizaţi sau demobilizaţi în atingerea ţelurilor noastre.
Conţinutul trăirilor afective nu este decât rezultatul permanentei confruntări dintre ceea ce credem despre noi şi ceea ce simţim în realitate. Din perspectivă psihologică se poate spune că istoria omenirii nu este decât o istorie a luptei pentru "a fi" şi " a avea". A fi liber, a fi stăpân, a fi erou, a Fi admirat, a fi lăudat. A avea mai întâi strictul necesar, a avea apoi ceea ce au şi alţii, şi după aceea să ai ceea ce nu are nimeni.
În funcţie de imaginea de sine vom trăi dezinvolţi sau complexaţi afectiv. Din acest motiv este foarte im-portant cu ce impresie despre noi pornim în viaţă. Aici apare pregnant rolul părinţilor, al şcolii, factura psihologică a anturajului în care se dezvoltă un copil.
Subaprecierea de către pedagogi, batjocorirea de către colegi, utilizarea necenzurată de către părinţi a unor expresii de genul "nu va ajunge nimic de tine", "eşti un incapabil" ş.a. pot avea pentru temperamentele sensibile un efect dezastruos asupra motivării psihologice în viaţă. Pot rămâne marcaţi de aceste "aprecieri" trăind toată viaţa într-o lume a îndoielii, a amărăciunii, a revoltei împotriva neputinţei. Ştiind că valoarea sa este modestă, nu-şi va fixa aspiraţii înalte, nu va lupta pentru a avea un loc de frunte în şcoală şi ulterior în societate, mulţumindu-se resemnat cu un loc modest în viaţă. De aceea primii şapte ani de acasă şi primii ani de şcoală sunt hotărâtor pentru dezvoltarea noastră ulterioară. Există desigur şi oameni de voinţă, care se luptă încrâncenat pentru depăşirea condiţiei lor nefavorabile atingând adesea performanţe deosebite, pentru că între dotare şi voinţă învinge ultima. Adler ţi-a fundamentat teoria supracompensării pe această realitate iar istoria marilor personalităţi ne oferă suficiente exemple ilustrative.
Există şi un revers nedorit al medaliei. Instinctiv sau cu rea intenţie, indivizi amorali recurg la complexarea altei persoane (soţ, soţie, concurent, subaltern etc.) printr-o inoculare lentă a unei false imagini despre sine. Aluzii aparent întâmplătoare, subaprecieri mascate, ignorarea ostentativă sau tăcerea dispreţuitoare pot săpa adânc în firile sensibile. A spune cuiva zi de zi "eşti incapabil", "eşti urâtă" etc. Conduce în cele din urmă la identificarea insului cu imaginea pe care i-o inoculăm, deter-minându-1 pe acesta să adopte un comportament în consecinţă. Se cunosc multe exemple de acest gen. Am cunoscut femei care erau realmente frumoase şi care erau complexate din cauza negării frumuseţii lor de către un partener gelos. Expresii formulate uneori din neatenţie, fără nici o intenţie de jignire, pot avea efecte nebănuite. Rezultă de aici cât de important este rolul educaţiei fiecăruia dintre noi în păstrarea unor raporturi armonioase, civilizate între oameni prin respectarea unor reguli care îşi au un profund ecou în psihologia umană. Pentru că ştiinţa psihologiei umane ar trebui să fie singurul criteriu de fundamentare al relaţiei interumane. Orice alte motivări sunt neştiinţifice şi cu consecinţe catastrofale, după cum se vede, pentru convieţuirea umană. Într-o lume motivată doar de orgolii, uităm să respectăm semenii şi să apreciem meritele lor. Ne manifestăm doar revoltaţi de limitele lor.
În raport cu modalitatea de reflectare în conştiinţă a imaginii de sine s-ar putea distinge trei categorii de oameni. Am comentat pe cei care îşi subapreciază posibilităţile reale formându-şi o serie de complexe afective. Sunt structurile temperamentale cele mai sensibile.
Există apoi oameni care îşi evaluează corect posibilităţile şi-i considerăm a fi normali. Dar există, în fine, nu se poate fără, şi o a treia categorie şi anume aceia care îşi supraevaluează posibilităţile însuşindu-şi o imagine eronată, hiperbolizată despre sine. Succesul facil obţinut prin unele graţii fizice, adularea din interes a celor din jur pot conduce la infatuare, aroganţă, comportament agresiv faţă de subalterni sau faţă de anturaj. Este nevoie de multă înţelepciune ca să poţi rămâne tu însuţi în mijlocul zarvei stârnite în jurul tău.
Este nevoie de o minimă înţelepciune pentru a putea pricepe propriul tău adevăr şi nu al celor interesaţi, într-un sens sau altul, să te defăimeze sau să te aduleze. Cel mai mult ar trebui să ne bucure sau să ne întristeze nu ceea ce spun despre noi aceia care nu se văd decât pe sine, ci ceea ce ştim noi despre noi. Acolo, în profunzimea fiinţei noastre se află adevăratul şi singurul martor pe care nu îl putem eluda, nu îl putem minţi. Şi cea mai mare pedeapsă este jena de noi înşine, de ceea ce ştim noi şi nu ştie nimeni. Fără îndoială, numai dacă avem bun simţ. Şi bunul simţ este o expresie a înţelepciunii, iar dacă nu este. Cred că numai aşa ne putem explica drumul unor inşi parcurs până la agresivitatea dictaturilor care au însângerat istoria.
Cunoaşterea acestor aspecte considerate minore de vreme ce nu li s-a acordat suficientă atenţie în literatura de specialitate are pentru noi şi alte consecinţe practice.
Bariera psihologică. Am discutat mai sus că omul nu îşi utilizează decât o infimă parte îşi utilizează decât o infima parte din potenţialul cu care a fost dotat. În acţiunea de memorare a unui material, de prestare a unei activităţi de creaţie plecăm de la imaginea pe care o avem asupra propriilor noastre posibilităţi de a face acel ceva. Obişnuiţi la vârsta şcolară să memorăm poezii de 4-5 strofe vom fi convinşi de dificultatea de a învăţa pe de rost Luceafărul. Bariera psihologică a intrat în funcţiune. Sugestia că "nu se poate" ne domină. Ne-am condiţionat negativ limitele capacităţilor noastre.
Suntem ceea ce credem despre noi tocmai pentru că ne comportăm în virtutea modelului psihologic adoptat de noi înşine.
Există o condiţionare negativă şi pentru trăirile noastre afective, a sentimentului nostru de "a fi". Dacă în permanenţă blazaţi vom răspunde la întrebările anturajului că "ne merge prost" aşa ceva se va întâmpla în realitate. Vom inocula în subconştientul nostru lipsa de motivaţie, indiferenţa şi trăirea negativă a oricărui eveniment. O astfel de atitudine nu corespunde în primul rând realităţii.
Nimeni n-ar putea trăi clipă de clipă o neîntreruptă suferinţă pentru că orice proces fiziologic se epuizează şi este înlocuit temporar cu o altă stare. Dacă nu reprezintă doar expresia unui spirit blazat, este atunci vorba de o epuizare a capacităţii de a ne bucura. Şi pentru a fi bine dispus, optimist, avem nevoie de o energie de consumat pentru că nici un fenomen din lumea vie sau nevie nu se poate desfăşura fără un consum de energie. Este în acelaşi timp o problemă de adaptare psihologică la mediu pe care o vom aborda în alt context.
Modele de referinţă. In structura imaginii de sine există un model de referinţă cu care individul încearcă să se identifice. Fiecare epocă şi generaţie îşi are un model propriu. Conflictele dintre generaţii ar putea fi înţelese şi prin această prismă.
Există modele de referinţă utile sau, dimpotrivă, nocive pentru societate. Modelul de spiritus rector al lumii, de exemplu, a costat numeroase vieţi pierdute în războaiele de dominaţie, după cum modelul marilor personalităţi a constituit un puternic imbold în viaţa unor oameni care au ajuns la rândul lor mari personalităţi. Este cunoscută influenţa exercitată mai ales la vârsta adolescenţei de lectura lucrării lui Plutarh (Vieţiparalele). Expresia "O, atenieni, la câte suferinţe mă supun pentru a-mi atrage laudele voastre", care ar fi fost rostită de Alexandru Macedon în timpul campaniei care l-a făcut nemuritor, nu exprimă decât dorinţa elevului lui Aristotel de a deveni un model de erou, demn de Grecia antică.
După cele discutate despre importanţa pe care o are în existenţa noastră "imaginea de sine", este firesc să ne întrebăm dacă nu putem avea şi căi practice de orientare a acesteia în raport cu scopurile noastre.
În formularea unui răspuns pozitiv, ca şi în prezentarea unor sugestii privind "optimizarea funcţionalităţii" noastre, vom pleca de la conceptul de psihocibemetică, formulat de Maxwell Maltz (1960) şi comentat pe larg de Christian Godefroy, în lucrarea sa La dynamique mentale (Ed. Robert Laffont, Paris, 1974).
Maxwell Maltz, chirurg estetician, observă că modificarea aspectului fizic al pacienţilor săi "opera" în scurt timp, în cele mai multe cazuri, o transformare fericită şi a personalităţii acestora. Meditând asupra fenomenului a ajuns la concluzia că o imagine fizică necorespunzătoare unui model general acceptat va avea consecinţe negative şi pe planul personalităţii, antrenând după sine complexe de inferioritate. Este suficient, şi-a spus Maltz, să înlături cauza, în speţă să corectezi defectul fizic, pentru ca efectul tradus prin ecoul psihic negativ trăit să dispară.
Dacă în loc de bisturiu, s-a întrebat Maxwell Maltz, s-ar folosi doar sugestia pozitivă în stare să modifice "imaginea de sine" a individului, nu s-ar putea oare ajunge la acelaşi rezultat? Şi răspunsul său pozitiv a fost crearea psihociberneticii.
Maltz consideră creierul uman ca o maşină care funcţionează aşa cum o programăm. Dacă programarea este bine făcută, maşina va lucra pentru noi, dacă nu, în defavoarea noastră. Am discutat mai sus că obiectivele propuse, în alţi termeni, programarea, sunt funcţie de imaginea de sine. De aici şi concluzia că individul se autoprogramează pe şansă sau pe eşec, în funcţie de impresia pe care o are despre sine.
Autoprogramarea. Dorinţele, speranţele, teama, sugestiile pozitive şi negative, convingerile, optimismul sau blazarea etc. Pot crea în subconştientul nostru programe a căror finalitate ultimă este reuşita sau eşecul.
Am putea spune că omul a făcut dintotdeauna uz de psihologie fără să ştie. Rugându-se la zei, lăsându-se convins de oracole, fixându-şi idealuri, nu a făcut decât să-şi orienteze programele subconştientului pe drumul reuşitei, să-şi orienteze conduita în maniera care conducea spre succes.
Pentru a fi mai sugestivi, am putea compara subconştientul cu un automobil care merge în direcţia imprimată de conducător. Noi suntem conducătorii propriei noastre maşini. Dincolo de evenimentele neprevăzute şi independente de noi, suntem singurii responsabili de toate accidentele survenite pe drum.
Orice trăire negativă de care nu ne putem debarasa în timp poate avea ca rezultat programarea creierului în detrimentul nostru. Femeia care îşi pierde imediat după căsătorie interesul pentru propria sa înfăţişare şi adoptă un alt mod de comportament estetic se programează pe un alt nivel fiziologic, se îndreaptă spre o prematură îmbătrânire.
Pentru o nouă imagine de sine. Esenţială în observaţiile lui Maltz ni se pare a fi aceea că "spiritul nu face diferenţă între experienţa trăită şi aceea care este intens imaginată". De aici o serie de recomandări şi deducţii practice pentru formarea unei noi imagini de sine, a unei noi scheme funcţionale şi chiar structurale. Dacă imaginea de sine este satisfăcătoare comportamentul nostru va fi adecvat, iar dacă este minată de complexe întreaga noastră conduită va fi programată spre eşec. La rândul său, eşecul întreţine trăirile nevrotice în care anxietatea, autoanaliza obsedantă şi trăirea dureroasă a sentimentului de ratare sunt pe primul plan. Un eşec nu este atât de dezastruos în sine, cât prin efectul pe care îl are asupra noastră. Întâlnim zilnic în practica noastră medicală situaţii de genul celor descrise. Pentru toţi aceştia ne facem o datorie din a-i lămuri că salvarea lor nu poate veni de la un medicament miraculos, ci din schimbarea convingerilor despre sine. A-i învăţa să-şi creeze o nouă schemă funcţională, o nouă programare prin auto şi heteroinoculare în subconştient a unor sugestii pozitive, vizează rezolvarea definitivă a suferinţei, în timp ce recomandarea unui anxiolitic nu aduce decât o rezolvare de moment.
Viaţa este o suită de rezolvări de probleme, ni se spune. Tot ceea ce învăţăm devine o deprinderi abia după ce este preluat de subconştient. După cum manevrele de conducere a unui vehicul devin automate prin trecerea lor în subconştient, la fel vor fi asimilate de subconştientul nostru şi imaginile şi reprezentările referitoare la noi, sugestiile, mijloacele de împlinire a unor dorinţe, siguranţa pe scenă etc., dacă toate acestea sunt menţinute în mintea noastră un timp suficient de lung. Importantă ni se pare calea şi nu timpul, care este la fel de diferit ca durată pe cât de diferiţi sunt şi oamenii. Şi această cale există! Nu numai pentru obţinerea unei linişti de care avem cu toţii nevoie într-o viaţă prea puţin liniştită, dar şi pentru relevarea unor potenţe creatoare ale creierului nostru.
Programarea subconştientului. Dacă există o realitate în posibilitatea de a determina creierul să lucreze în favoarea sau împotriva noastră prin ideile, sugestiile etc. Ajunse în subconştientul nostru, atunci apare uşor de înţeles ce consecinţe practice poate avea pentru noi. K. K. Platonov şi V. Levi vorbesc despre exemple care sugerează chiar o programare inconştientă a destinului.
Aruncarea unei vorbe la întâmplare, "prevestirea" sfârşitului cuiva pot avea pentru unii oameni mai sugestionabili consecinţe fatale tocmai prin efectul exercitat asupra subconştientului lor. Alfred Stelter povesteşte cazul unui european care-şi crease obiceiul de a-i vâna pe membrii unui trib ori de câte ori aceştia intrau în bătaia puştii sale. Din disperare, şeful tribului a hotărât să uzeze de faima lui în exercitarea magiei negre. El a întreprins un ritual în care o imitaţie a duşmanului lor a fost simbolic ucisă. A avut însă după aceea grijă ca inamicul lor să fie informat despre toate acestea. În două săptămâni acesta a murit. Dincolo de orice alte influenţe trebuie să admitem că şi credinţa că aşa ceva este posibil a condus la programarea inconştientului spre final.
Şi iată un revers fericit al medaliei. Dacă prin subconştientul nostru se pot săvârşi "minuni" învăţând doar să-1 programăm, de ce nu neam folosi de această posibilitate în scopul optimizării funcţionalităţii noastre, inclusiv a relevării unor potenţe creatoare? Oamenii au rămas impresionaţi de modul în care au fost "revelate" unele idei ştiinţifice creatorilor lor. Niels Bohr povesteşte el însuşi cum a avut în vis imaginea atomului. Tot în vis au văzut şi Kekule structura benzenului, Mendeleev celebrul sistem periodic al elementelor, Voltaire o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua.
H. Selye, creatorul conceptului de stres, cunoscut astăzi poate chiar mai mult decât acela de informaţie, ne sfătuieşte ca atunci când avem o problemă dificilă de rezolvat să ne gândim seara la ea înainte de a adormi, lăsând-o ca o sarcină în seama sub-conştientului nostru. Dacă noaptea este un bun sfetnic, adeseori putem avea a doua zi dimineaţa soluţia problemei. Fenomenul era cunoscut încă din antichitate, de vreme ce Homer credea că "zeii folosesc visul pentru a face cunoscută oamenilor voinţa lor", iar stăpânii celebrelor cetăţi elene se duceau să doarmă în templu când aveau de rezolvat probleme de stat importante.
"Visul profetic", "intuiţia", "inspiraţia" ne vor apărea în această viziune şi ca prelucrări inconştiente ale propriei noastre sugestii, dorinţe, informaţii, convingeri, pe lângă implicarea de ordin arhetipal. A învăţa să dai sarcini inconştientului, iată una din căile spre creaţie, una din căile de a deveni eficienţi în toate acţiunile noastre. Concluzionând asupra celor de mai sus, se poate spune că fiecare dintre noi purtăm în minte propria noastră imagine, în funcţie de care adoptăm un model comportamental. Acesta poate fi adecvat sau neadecvat dorinţelor noastre. Trăirea negativă sau pozitivă a propriei noastre imagini operează modificări în subconştient şi probabil inclusiv în câmpul nostru "astral", cum susţin unele surse, constituind una din cauzele care ne propulsează pe linia şansei sau eşecului.
Cine suntem. Să pe cunoaştem pe noi înşine încercând să răspundem la întrebarea "cine suntem". După Maltz, fiecare dintre noi este un Eu. Nici superior, nici inferior, ci pur şi simplu un Eu. Extinzând, am putea adăuga că fiecare dintre noi a venit pe lume în locul său. Fiecare dintre noi reprezintă un Eu unic, irepetabil, o şansă din miliardele de a nu fi fost, pentru că au trebuit să concure tot atâtea evenimente în infinitatea Timpului şi Spaţiului pentru ca noi să fim aici şi acum. Un singur obstacol, o singură abatere, o clipă mai devreme sau mai târziu ar fi fost suficiente ca acela ce este acum să fi fost un altul sau să nu fi fost. Din milioanele de celule iniţiale care au dat asaltul asupra celulei-mamă, una singură a avut şansa de a câştiga. A fost aceea care ne purta pe noi. Pentru noi a fost clipa, a fost locul. Pentru noi s-a deschis Cerul. Pentru noi a fost Pământul.
Suntem una din secvenţele infinitului, un punct situat undeva în spirala galaxiei noastre, expresie a unui vis cosmic. Noi suntem începutul şi sfârşitul, pentru că, în sensul realităţii imediate, lumea începe şi se termină odată cu fiinţa noastră.
Discursul despre noi nu se vrea un exerciţiu literar, ci doar proiecţia câtorva din unghiurile sub care ne putem vedea în efortul de a ne elibera de complexe, de a ne stabili coordonatele pe oceanul vieţii. Numai de la cunoaşterea noastră se poate ajunge la transformarea noastră.
Capitolul VI: UNIVERSUL CUNOAŞTERII SAU DRUMUL SPRE NOI ÎNŞINE.
Drumul spre noi înşine trece obligatoriu prin Cunoaştere. Pentru a şti să ne regăsim pe noi înşine trebuie mai întâi să ştim cine suntem, care este adevăratul nostru statut. Uzând de datele acumulate până în prezent, am schiţat drumul parcurs de evoluţie până la noi. În capitolul anterior am analizat statutul omului raportat la propria sa gândire şi la propria sa psihologie. Dar care este statutul omului raportat la Univers? Un răspuns la această întrebare ne obligă să luăm în discuţie toate posibilităţile noastre de cunoaştere. Avem acces la fiinţa noastră reală, îi înţelegem sensul său ce nu poate fi desprins de cel al lumii în care trăim? Cu alte cuvinte, ştim adevărul despre noi? Se reflectă acest adevăr în viaţa noastră?
În esenţă, există două moduri de cunoaştere: unul raţional sau logic şi altul intuitiv sau analogic. Unul este considerat a fi analitic, altul sintetic; unul este al lumii concrete, celălalt al unei linii de simboluri; unul este al ştiinţei, celălalt al religiei, poeziei, artei, revelaţiei; unul concepe o lume fragmentată, unită prin legităţi de funcţionare, celălalt exprimă o lume continuă, interconectată prin structura sa; prin unul a strălucit civilizaţia Europei, prin celălalt cea a Asiei.
Ambele moduri de cunoaştere au avut ca obiect aceeaşi lume, dar au privit-o din unghiuri diferite.
Gândirea logică, raţională, s-a impus prin Aristotel, apoi prin Descartes, Newton şi toate ştiinţele exacte clasice. În virtutea acestei viziuni, lumea pe care o percepem este singura reală, cognoscibilă, determinată de cauze obiective, într-un spaţiu şi un timp ce au un caracter absolut.
Analiza acestei lucru ca fenomen, ca legităţi de funcţionare şi cauze determinante constituie obiectul ştiinţelor. Este cunoaşterea care a condus la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii actuale de tip european. Având însă la bază principiul aristotelic al terţiului exclus, n-a admis decât existenta unui singur adevăr. Şi întotdeauna acesta a fost cel al puterii dominante în stat. La rândul său puterea s-a folosit fie de "adevărul" reclamat de religia oficială, fie de cel furnizat de o ştiinţă intens politizată. De aici a rezultat intoleranţa, cu multitudinea sa de forme de manifestare: prigonirile celor de altă religie decât cea oficială, inchiziţia, arderea pe rug, execuţiile politice, închisorile, interzicerea altor opinii în cultură şi gândire în afara dogmelor admise etc. Este deci o cunoaştere care a adus mari servicii omenirii prin dezvoltarea ştiinţei şi civilizaţiei moderne şi mari deservicii prin cultivarea intoleranţei.
Dincolo de avatarurile sale, trebuie să ne întrebăm însă dacă, aşa cum pretinde, este singura aptă să ne releve adevărul despre noi, să ne redea pe noi nouă înşine. Pentru aceasta trebuie să analizăm până unde are acces Cunoaşterea subiectivă şi până unde cea ştiinţifică.
CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ.
Lumea percepută prin simţuri este, fără îndoială, una singură, reală ca fenomen de sine stătător, independent de percepţiile noastre. Dar percepţia este diferită de la specie la specie, în funcţie de imperativele vitale ale acesteia, ca şi de la om la om.
Broaştele nu văd decât lumea care se află în mişcare, insectele – o lume în mozaic. Câinele percepe urma omului şi a vânatului, pisica şi de asemenea câinele presimt prin mijloace doar de ei ştiute întoarcerea acasă a stăpânului de la distanţe ce ies din raza simţurilor noastre. Simt adeseori pericolul în care se află stăpânul şi întreprind uneori măsuri de salvare, cum ar fi trezirea din somn când a luat foc casa, salvarea de la înec, scoaterea din locuinţa care urma să se prăbuşească în seism etc.
În natură sunt dimensiuni pe care nu le vedem, sunete pe care nu le auzim, culori pe care nu le sesizăm, realităţi de care au putem lua cunoştinţă prin simţurile noastre pentru că avem un registru de percepţie limitat mult mai mult decât unele specii. Instrumentele şi aparatele pe care le-am creat ne-au relevat dintr-o dată o lume la care nu avem acces, dar nici acestea nu ne pot reda ultima realitate deoarece ele sunt construite conform concepţiei minţii noastre, doar ca o prelungire a simţurilor, iar, după cum spunea Hamlet lui Horaţio "în cer şi pe Pământ sunt mai multe lucruri decât în gândurile noastre".
Percepţie şi cunoaştere. Asemenea altor specii, noi percepem o lume utilă nouă, în acord cu concepţiile şi sugestiile noastre. O riglă este dreaptă numai pentru că limita denivelărilor iese din registrul nostru de percepţie. Noi vedem o lume formată din obiecte izolate, fără relaţie între ele, în timp ce alte modalităţi de percepţie, după cum am văzut, ne-o semnalează ca fiind doar "un ocean de energie cu o concentraţie mai mare de frecvenţe acolo unde se află obiectele".
Cât despre modul în care ne percepem semenii, relaţiile dintre noi şi ei, locul nostru între ei, opiniile despre aceştia, o spune suficient, credem, peisajul social al lumii actuale. Dacă percepem la fel lumea, de ce nu ne formăm aceeaşi opinie despre ea? Pentru că o percepem diferit şi avem interese diferite. Aşadar, la întrebarea dacă simţurile acoperă întreaga realitate existentă am răspuns negativ.
Să ne ocupăm acum de posibilităţile de cunoaştere ale ştiinţelor exacte dezvoltate în lumea modernă.
De la certitudine la incertitudine. Până la începutul secolului XX, ştiinţa care se ocupa în mod deosebit de studiul naturii era fizica clasică. Legile descoperite au permis formarea unei imagini deterministe a lumii. Fenomenele deveneau deductive şi predictive prin legităţile lor caracteristice descrise de fizică. Au şi motivat ca urmare o concepţie materialistă despre lume, facil şi naiv optimistă la unii, rigidă şi exclusivista adesea la alţii.
Aspectul lumii secolului XX, cu laturile sale bune şi cu marile sale scăderi – cele două războaie mondiale, ameninţarea celui de-al treilea, alienarea psihologică, existenţa diversităţii de opinii, cu sisteme politice diferite care au condus la consecinţele binecunoscute – este rezultatul acestei gândiri.
Fizica clasică a propus un model mecanicist de univers, în care predicţia rezultată din cunoaşterea legităţilor de mişcare permitea o viziune deterministă şi optimistă, bază a ştiinţelor exacte şi a unei filosofii materialiste. La sfârşitul secolului XIX toate fenomenele fizice au fost explicate prin mecanica newtoniană şi ecuaţiile despre câmpul electromagnetic ale lui Maxwell. Începând cu secolul următor se acumulează noi fapte de observaţie care nu mai pot fi însă explicate prin teoriile fizicii clasice. Descoperirea radioactivităţii impune ştiinţei să pătrundă în universul atomic. In locul unei particule indivizibile, care ar fi trebuit să se mobilizeze cu o forţă exprimată prin produsul dintre masa şi acceleraţia sa, se descoperă un spaţiu "populat" cu particule şi "animat" de forţe electrice. Mecanica newtoniană nu mai este aici valabilă. Se va naşte o alta – mecanica cuantică.
Prin Planck, Einstein, Bohr, de Broglie, Schrodinger, Pauli, Heisenberg, Dirac şi mulţi alţi ctitori ai fizicii cuantice, ni se înfăţişează un univers ale cărui fenomene nu mai răspund criteriilor impuse de ştiinţele exacte. Este un univers care frapează în primul rând prin statuarea unui principiu opus celui postulat de fizica clasică – principiul incertitudinii – descris de Heisenberg. Nu se pot determina în acelaşi moment viteza şi locul sau spaţiul şi timpul de mişcare ale unei particule. Astfel, la nivel subatomic dispărea unul din principiile de care avea să se facă mai târziu mult caz – cel al determinismului – prin care s-a combătut în unele ţări religia şi au fost taxate ca neştiinţifice o serie de fenomene din lumea psihicului. Apar paradoxurile: cum se construieşte o lume a certitudinii din una a incertitudinii? Întrebare fără răspuns! Simţurile noastre sunt bulversate în faţa noilor concepte de Cauză, Spaţiu şi Timp, care îşi pierd accepţiunile clasice prin teoriile relativităţii restrânse şi generalizate ale lui Einstein. Aflăm de existenţa unui Spaţiu curb în apropierea unor corpuri cosmice mari, de un Timp care nu se mai scurge uniform ci diferit, în funcţie de viteza mişcării. Se pătrunde într-o lume în care legităţile n-au decât expresie matematică, iar logica de tip aristotelian cu care s-a operat timp de 2000 de ani îşi încetează funcţionalitatea.
După cum ne spune sugestiv F. Capra, la nivel subatomic materia nu mai există cu certitudine, evenimentele nu se petrec cu exactitate, ci "au doar tendinţa de a se petrece".
Găsirea şi descrierea celei mai mici dimensiuni aflată în structura materiei, "cărămida" ultimă, a preocupat încă din antichitate gândirea filosofică şi ulterior pe cea ştiinţifică. Astăzi, G. T. Chew, prin teoria boot-strap, propune renunţarea la ideea existenţei unei "cărămizi" fundamentale reprezentată printr-o particulă aflată în mişcare şi înlocuirea acesteia cu noţiunea de "câmp" sau de "simetrie fundamentală". Acelaşi autor este de părere că nu se poate găsi un sistem logic care să fie concordant cu tot ceea ce observăm. Trebuie să ne mulţumim, pentru acest motiv, doar cu aproximaţii statistice şi cu ipoteze.
Conform teoriei "bootstrap", lumea nu mai este formată din entităţi separate, cum era concepută în mod mecanicist de fizica clasică, ci acum ne apare ca o ţesătură dinamică de evenimente aflate în interacţiune, motiv pentru care proprietăţile unei părţi rezultă din cele ale celorlalte, fiecare parte conţinându-le pe toate ca într-o hologramă. Lumea este o entitate coerentă în care fiecare parte este conectată cu toate celelalte din Univers, motiv pentru care o acţiune exercitată asupra uneia se reflectă asupra tuturor. La nivel fundamental există o nonseparabilitate. Acest principiu care exprimă esenţa şi funcţionalitatea coerentă a întregului univers este fundamental pentru înţelegerea noastră înşine. Ceva există numai pentru că altceva îl determină. Noi existăm ca determinare proprie şi în acelaşi timp a celorlalţi. Nu există o identitate precisă ci o aproximare a unor interacţiuni complexe. Realitatea în care trăim ne apare doar ca o aproximaţie. Este imposibil să cunoşti resorturile ultime ale naturii.
Am amintit până acum de existenţa unui nivel de cunoaştere inaccesibil ştiinţelor clasice, care este abordat de către fizica cuantică şi dominat de principiul in-certitudinii, cu posibilitatea de predicţie doar probabilistic, statistic şi care necesită altă logică şi alt limbaj pentru a fi descris, decât cele oferite de gândirea noastră raţională.
Vom vedea mai târziu că extinderea acestor concepte pentru descrierea realităţii pune la grea încercare simţul comun de percepere al omului, dar pentru a se înţelege pe sine şi a extrage consecinţele ce se impun este obligat să facă efortul.
"Lumea-i toată adunată într-o boabă de nisip" Principiul incertitudinii din mecanica cuantică impune o viziune discontinuă a lumii, determinată doar probabilistic, statistic, în timp ce din teoria relativităţii rezultă o lume continuă cu un determinism strict. Între cele două teorii apare o contradicţie. Este momentul în care intervine fizicianul David Bohm, despre a cărui teorie am amintit deja. Pentru a rezolva această contradicţie, D. Bohm creează după modelul hologramei conceptul unei noi ordini, implicate, desfăşurate sau nemanifeste. Ar exista o singură realitate, pe care o numeşte "ordine înfăşurată". S-ar putea imagina asemenea unor picături de cerneală puse în acelaşi loc pe un rulou care se înfăşoară. Fiecare picătură există în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Prin desfăşurare, sau holomişcare, vom obţine din nou individualitate.
În ordinea înfăşurată nu există decât un continuu spaţiu-timp în care totul se află în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Este un spaţiu pluridimensional în care sunt conţinute toate potenţialităţile şi toate informaţiile lumi existente – şi începutul şi sfârşitul, şi naşterea şi moartea, şi trecutul şi viitorul, şi sus şi jos, şi dreapta şi stânga.
Lumea pe care o percepem nu este altceva decât "ordinea desfăşurată" a "ordinii înfăşurate". Prin desfăşurare realitatea devine manifestă, dispunându-se distinct, separat, în Spaţiul şi Timpul prin care simţurile noastre percep o lume a realului. Prezentul nu este decât viitor ce devine trecut păstrat în memorie. Aşadar, lumea noastră reală ca ordine desfăşurată este prezentă într-un singur punct şi într-o singura clipă din ordinea înfăşurată.
Intre lumea nemanifestă, acauzală şi eternă, şi lumea manifestă, cauzală şi efemeră la nivel terestru există o relaţie de condiţionare şi suprapunere, de paralelism şi de strânsă conexiune. Una se află în alta, cea manifestă în aceea nemanifestă. Fiind toată adunată într-un punct, este o lume continuă şi nu discontinuă. Fiecare parte este în relaţie cu întregul şi invers. Orice acţiune asupra uneia se reflectă asupra celeilalte. Şi D. Bohm şi F. Capra subliniază consecinţele nefaste reflectate în spirit ale unei viziuni fragmentare a lumii. De aici toată sciziunea în religie, politică, morală, societate etc.
Înţelegerea interdependenţei, a unităţii lumii, a sensului pentru individ exprimat numai prin totalitate, ar avea cu totul alte consecinţe pentru viaţa oamenilor, după cum vom detalia mai târziu.
Sigur, s-ar putea naşte o îndoială. Să ne impunem o altă conduită faţă de semeni numai în baza unor ipoteze, fie ele şi ştiinţifice? Ei bine, mărturii care confirmă aceeaşi realitate a lumii, văzută în altă dimensiune a sa, ne vin din mai multe direcţii: trăirile extatice, despre care ne vorbeşte şi mistica orientală şi cea creştină, extazul provocat farmaco-chimic în scop de cercetare, despre care am amintit în capitolul anterior, misterele lumii antice şi îndeosebi cele aparţinând Egiptului. Toate aceste surse ne spun că se percepe o lume continuă, care nu mai apare formată din obiecte şi fiinţe, ci doar dintr-o energie neîntreruptă care conectează toate acestea. Timpul pare concentrat pe prezent, simţul polarităţii dispare, iar spiritul ia spontan act de totalitate, fără ca logica, raţiunea, să fie implicate. Cel ce n-a avut astfel de trăiri nu are "instrumentele" necesare înţelegerii. Admite sau refuză. Este ceea ce s-a întâmplat de când e lumea. Astfel de experienţe ne sunt însă comunicate de toţi marii iniţiaţi ai lumii. La noi vorbeşte pe larg despre aceste trăiri Lucian Blaga. Poate că vom găsi vreodată timpul necesar să pătrundem şi în detaliile acestei realităţi "aperceptive", care nu devine "perceptibilă" decât unui număr extrem de redus de oameni şi numai în împrejurări bine motivate. Orice forţare din curiozitate a unor "por (i închise" se poate plăti cu grave consecinţe. Nu facem teorie. Am întâlnit astfel de consecinţe în practica noastră medicală.
Conştiinţa universală – forma supremă a nemanifestului. Karl Pribram foloseşte modelul hologramei pentru înţelegerea funcţionalităţii creierului. Conştiinţa universală a omenirii ar fi forma supremă a lumii implicate şi ar constitui singura cale de ieşire din criza psihologică actuală.
În concepţia holologică, Conştiinţa cosmică ne apare ca un aspect al holomişcării pe care nu o putem vedea din afara sa, deoarece noi suntem implicaţi în ea. Este un punct de vedere pe care îl întâlnim şi în Gnoza de la Princeton. După K. Pribram, creierul nu este decât un complex analizor de frecvenţe. Se ştie de altfel că toate informaţiile recepţionate de creier sunt codificate la nivelul sistemului nervos în frecvenţă. Fiecare neuron ar avea capacitatea de a prelucra un anumit spectru de frecvenţă, cuprinzând o octavă. Câmpurile de frecvenţă ale neuronilor adiacenţi se întrepătrund. Transformarea Fourier presupune posibilitatea de a analiza în factori de frecvenţă orice model şi, invers, de a reconstitui un model la care se cunosc factorii de frecvenţă şi amplitudine. În acelaşi mod ne putem 'imagina lumea ca o codificare şi decodificare de modele în frecvenţe spaţiale.