Marele scriitor se instalase în casa surorii sale, soţie de şambelan şi proprietară de moşii; şi ea, şi soţul ei o venerau pe ruda lor celebră, dar în momentul de faţă se aflau la Moscova, spre marele lor regret, încât onoarea de a-l întâmpina şi de a-l primi reveni unei bătrâne, rudă săracă şi depărtată a şambelanului, care locuia de mult în această casă şi conducea menajul. Din ziua sosirii domnului Karmazinov, tot personalul casei începu să umble în vârful picioarelor. Bătrâna comunica la Moscova aproape zilnic cum dormise oaspetele, ce mâncase, iar într-o zi expediase chiar o telegramă cu ştirea cum că, după un prânz de gală la primarul oraşului, musafirul a fost nevoit să înghită o linguriţă dintr-un anumit medicament. Nu îndrăznea să intre în camera lui decât rareori, deşi acesta i se adresa cu multă politeţe, dar destul de sec, şi vorbea cu dânsa numai în chestiuni de gospodărie legate de persoana sa. În momentul când apăru Piotr Stepanovici, Karmazinov îşi consuma chifteluţa de dimineaţă, având în faţă şi o jumătate de pahar de vin negru. Cu prilejul altor vizite, Piotr Stepanovici mai asistase la oficierea acestui dejun matinal, privind cum îşi consuma chifteluţa de dimineaţă în prezenţa sa, fără să-l trateze însă cu ceva şi pe vizitator. După chifteluţă i se aduse şi o mică ceaşcă de cafea. Valetul care îl servea era îmbrăcat în frac, purta mănuşi şi cizme moi, încât nu i se auzeau paşii.
— A-a! se ridică Karmazinov de pe canapea ştergându-se cu şervetul şi, cu un aer de mare bucurie, se apropie să-l sărute, obicei caracteristic ruşilor, dacă sunt personaje foarte celebre. Dar Piotr Stepanovici reţinuse din experienţa trecută că, dând să-l sărute, gazda de fapt îi oferea obrazul şi de aceea procedă şi el la fel; cei doi obraji se atinseră. Karmazinov, fără a arăta că a observat acest lucru, se aşeză pe canapea şi, cu un zâmbet afabil, îi indică lui Piotr Stepanovici fotoliul din faţă, în care acesta se şi grăbi să se trântească.
— Dar dumneata… n-ai dori să iei o gustare? întrebă gazda, trădându-şi de data aceasta obiceiul, dar spunând-o cu un aer care sugera evident un răspuns politicos negativ. Piotr Stepanovici declară pe loc că ar dori să ia o gustare. O umbră de uimire jignită întunecă chipul gazdei, dar numai pentru o clipă; sună nervos valetul şi, cu toată buna lui creştere, ridică dezgustat glasul, poruncind să fie servită gustarea.
— Ce doriţi, o chifteluţă sau cafea? întrebă ea încă o dată.
— Şi chifteluţă şi cafea, şi vin dacă se poate, simt că am flămânzit, răspunse Piotr Stepanovici, examinând cu atenţie calmă costumul gazdei. Domnul Karmazinov era îmbrăcat într-un fel de pufoaică de casă, ca o jacheţică, cu năsturei de sidef, dar atât de scurtă, încât nu se potrivea deloc cu burticica lui îndestulată şi cu rotunjimea destul de proeminentă a şoldurilor. Ţinea pe genunchi un pled de lână care-i acoperea picioarele până la podea, deşi în cameră era cald.
— Sunteţi cumva bolnav? se informă Piotr Stepanovici.
— Nu, nu sunt bolnav, însă mă tem să nu mă îmbolnăvesc, dată fiind clima de aici, răspunse scriitorul cu glasul lui piţigăiat, dar scandând graţios fiecare cuvânt şi pelticăind delicat cuvintele, după maniera aristocratică. V-am aşteptat încă de ieri.
— Cum aşa? N-am promis doar.
— Da, dar v-am încredinţat manuscrisul meu. L-aţi… citit?
— Manuscrisul, ce fel de manuscris?
Karmazinov păru foarte surprins.
— L-aţi adus totuşi acum? se nelinişti el brusc într-atât, încât încetă să mai mănânce şi-l privi pe Piotr Stepanovici cu un aer speriat.
— A, e vorba de acel Bonjour, mi se pare?
— Merci.
— N-are importanţă. Am uitat de el şi nu l-am citit, n-am avut timp. Nici nu ştiu dacă e la mine, în buzunare, nu-l găsesc… L-oi fi lăsat acasă pe birou, nici o grijă, se va găsi.
— Totuşi ar fi mai bine să trimit pe cineva acasă la dumneavoastră. Poate să dispară; s-ar putea să-l fure cineva.
— Cine să aibă nevoie de el! dar ce atâta sperietură, ştiu de la Iulia Mihailovna că de obicei pregătiţi mai multe copii, una în străinătate la notarul public, alta la Petersburg, a treia la Moscova, alta o păstraţi în seiful băncii, se pare.
— Păi, Moscova ar putea fi mistuită de incendiu şi odată cu ea să dispară şi manuscrisul meu. Mai bine trimit imediat să-l aducă.
— Un moment, iată-l! şi Piotr Stepanovici scoase din buzunarul de la spate un teanc de foi pentru corespondenţă. S-a cam mototolit. Închipuiţi-vă, chiar în momentul când l-am luat de la dumneavoastră a rămas aşa în buzunarul din spate, unde-mi ţin batista; am uitat.
Karmazinov apucă febril manuscrisul, îl examină cu multă atenţie, numără foile şi, cu o grijă pioasă, îl depuse deocamdată pe o măsuţă alăturată, dar în aşa fel ca să-l aibă mereu sub ochi.
— Mi se pare că nu prea citiţi mult? şuieră el, nemaiputând rezista.
— Într-adevăr, nu prea.
— Dar din beletristica rusă, nici atât?
— Din beletristica rusă? Daţi-mi voie, ceva-ceva am citit eu… Pe drum sau La drum… sau La răscruce de drumuri, parcă aşa ceva, nu ţin minte. E cam mult de atunci, au trecut vreo cinci ani. N-am timp.
Urmă un timp de tăcere.
— Chiar din momentul sosirii, i-am asigurat pe toţi că sunteţi un om foarte deştept, şi acum, se pare, toată lumea e nebună după dumneavoastră.
— Vă mulţumesc, răspunse calm Piotr Stepanovici.
Se servi gustarea. Piotr Stepanovici se năpusti şi mâncă cu o poftă extraordinară chifteluţa, bău paharul de vin, apoi şi cafeaua.
„Acest ignorant, îl examină gânditor, privindu-l cu coada ochiului, Karmazinov, înghiţindu-şi ultima îmbucătură şi sorbind ultima picătură de cafea, acest ignorant o fi înţeles acum toată usturimea frazei mele… de altfel, sunt convins că mi-a citit manuscrisul cu mult interes, dar nu ştiu de ce se preface. Deşi s-ar putea să nu mintă, ci e pur şi simplu un prost sadea. Prefer ca omul genial să fie întru câtva prost. Nu cumva acest om e cu adevărat un geniu la ei, dracu’ să-l ia.”
Se ridică de pe canapea şi porni să se plimbe prin cameră, dintr-un colţ în celălalt, într-un fel de mişcare ritmică pentru stimularea digestiei, pe care o executa zilnic după dejun.
— Mai staţi mult pe aici? întrebă Piotr Stepanovici, rămânând în fotoliu şi aprinzându-şi o ţigaretă.
— Am venit de fapt să-mi vând moşia şi plecarea mea depinde acum de administratorul meu.
— După câte ştiu însă, aţi venit se pare pentru că lumea de acolo se aşteaptă la tot felul de epidemii după război?
— N-nu, nu tocmai de aceea, continuă domnul Karmazinov scandându-şi cu o calmă seninătate frazele şi la fiecare întoarcere din colţ făcând o mişcare vioaie cu picioruşul drept, abia perceptibilă de altfel. Într-adevăr, surâse el cu oarecare venin, îmi propun să trăiesc un timp cât mai îndelungat. Boierimea rusă are în ea ceva care se uzează extraordinar de repede sub toate raporturile. Dar eu aş vrea să mă uzez cât mai târziu posibil şi acum am de gând să mă stabilesc în străinătate pentru totdeauna; e şi clima mai bună acolo, şi clădirile sunt de piatră, şi totul e mai trainic. Pentru veleatul meu Europa va dăinui, cred. Dumneata ce crezi?
— N-am de unde să ştiu.
— Hm. Dacă într-adevăr acolo se va prăbuşi Babilonul şi vom asista la o cădere impresionantă (în această privinţă sunt perfect de acord cu dumneata, deşi sunt convins că pentru cât mai am eu de trăit va rezista încă), în schimb la noi în Rusia nici nu are ce să se prăbuşească, vorbesc în sens comparativ. Nu avem nimic de piatră care să se prăbuşească şi totul va aluneca în mocirlă. Sfânta Rusie este cel mai puţin capabilă să opună vreo rezistenţă. Poporul simplu se mai ţine cumva prin credinţa în Dumnezeul rusesc; dar acest Dumnezeu rusesc, după ultimele informaţii, este prea nesigur, încă până şi în faţa reformei ţărăneşti abia a reuşit să rămână în picioare, în orice caz s-a clătinat destul de serios. Unde mai pui apariţia căilor ferate, unde mai pui că aţi apărut şi voi… nu, nu, nu mai cred deloc în Dumnezeul rus.
— Dar în cel european?
— Nu cred în nici un Dumnezeu. Am fost calomniat în faţa tineretului rus. Întotdeauna am simpatizat mişcările sale, mi-au fost arătate proclamaţiile de aici. Sunt privite cu nedumerire pentru că toată lumea e speriată de forma lor şi, cu toate acestea, toţi sunt convinşi de puterea lor, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Cu toţii au început de mult să se prăbuşească şi de mult ştiu că n-au de ce să se agaţe. Sunt convins de succesul acestei propagande secrete, fie chiar şi pentru faptul că Rusia este prin excelenţă ţara din lume unde orice se poate produce fără să i se opună vreo rezistenţă oarecare. Îmi dau seama prea bine de ce toţi ruşii înstăriţi iau calea străinătăţii şi cu fiecare an tot mai mulţi pleacă acolo. Ei se lasă pur şi simplu mânaţi de instinct. O corabie ameninţată să se scufunde e părăsită în primul rând de şobolani. Sfânta Rusie este o ţară cu case de lemn, mizeră şi… primejdioasă; ţara unor trufaşi săraci în straturile superioare, iar marea ei majoritate trăieşte în nişte bojdeuci. Ar fi fericită orice ieşire i s-ar propune, e de ajuns numai să i se explice. Singur guvernul vrea încă să reziste, dar dă cu bâta pe întuneric în dreapta şi în stânga, lovind în ai săi. Aici totul este predestinat şi condamnat. Rusia, aşa cum apare, nu are nici un viitor. Am devenit neamţ şi îmi fac din aceasta un titlu de onoare.
— Aţi pomenit adineauri despre proclamaţii; spuneţi-mi, care este părerea dumneavoastră în privinţa lor?
— Toată lumea se teme de ele, înseamnă că sunt puternice. Ele demască în mod făţiş minciuna şi demonstrează că la noi nu există nimic de care să te agăţi şi nici pe ce să te sprijini. Ele vorbesc în gura mare, când toată lumea tace. Forţa lor biruitoare (în pofida formei) constă mai ales în cutezanţa, nemaipomenită până azi, cu care privesc adevărul în faţă. Capacitatea aceasta de a privi adevărul drept în faţă este apanajul exclusiv al generaţiei ruse. Nu, nu, în Europa nu există o asemenea îndrăzneală: acolo e o împărăţie a pietrei, acolo mai există şi lucruri de care să te poţi sprijini. Pe cât mi-a fost dat să văd şi să judec, esenţa ideii revoluţionare ruse constă în negarea onoarei. Îmi place că ideea aceasta este proclamată cu atâta îndrăzneală şi fără nici un fel de teamă. Nu, nu, Europa încă nu e în stare să înţeleagă acest lucru, în timp ce la noi tocmai asta va prinde. Pentru omul rus onoarea este o adevărată povară de prisos. De altfel, în tot cursul istoriei sale a fost o povară. Mult mai repede poate fi atras rusul proclamând în faţa lui „dreptul la dezonoare”. Aparţin unei generaţii vârstnice şi, mărturisesc, mai sunt încă pentru onoare, dar n-o fac decât în virtutea unei deprinderi. Ţin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un fel de laşitate; trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul.
Gazda se opri brusc. „Eu tot vorbesc, vorbesc mereu, gândi el, iar dumnealui tot tace şi mă observă, a venit probabil ca să-i pun întrebarea pe faţă. Şi am să i-o pun.”
— Iulia Mihailovna m-a rugat să aflu cumva, pe căi ocolite, de la dumneata ce fel de surpriză pregăteşti pentru balul de poimâine? îl întrebă deodată Piotr Stepanovici.
— Da, într-adevăr, va fi o surpriză şi-i voi ului realmente… se umflă în pene Karmazinov, dar secretul nu ţi-l voi spune.
Piotr Stepanovici nu mai stărui.
— Aveţi aici pe unul Şatov, se informă marele scriitor, şi închipuiţi-vă, nu l-am văzut încă.
— E un personaj interesant. Dar de ce întrebaţi?
— Aşa. Mi se pare că şi el ţine nu ştiu ce cuvântare. N-o fi acela care l-a pălmuit pe Stavroghin?
— El este.
— Dar despre Stavroghin ce părere ai?
— Nici nu ştiu ce să spun; un crai.
Karmazinov prinsese ură pe Stavroghin pentru că acesta îl ignora cu desăvârşire.
— Acest crăişor, zise el chicotind, dacă se va realiza la noi vreodată ceva în sensul proclamat în manifeste, probabil va fi spânzurat de o cracă.
— Nu este exclus să se întâmple şi mai devreme, zise deodată Piotr Stepanovici.
— S-ar cuveni, îl aprobă Karmazinov, de data aceasta fără să mai râdă şi cu un aer grav de tot.
— Mi-aţi mai spus o dată acest lucru şi eu, ştiţi, i-am transmis.
— Cum aşa, i-ai transmis cu adevărat? râse iar Karmazinov.
— La care el a răspuns că dacă el merită să fie spânzurat de o cracă, pentru dumneavoastră probabil va fi de ajuns o bătaie cu nuiaua, dar nu numai de formă, ci în modul cel mai drastic, cum sunt bătuţi mujicii.
Piotr Stepanovici puse mâna pe pălărie şi se ridică de pe fotoliu. Karmazinov îi întinse, în semn de rămas-bun, ambele mâini.
— Dar cum crezi, miorlăi el cu un glăscior mieros şi cu o intonaţie cu totul aparte, continuând să-i reţină mâinile în ale sale, cum crezi, dacă va fi să se făptuiască tot… ce se plănuieşte atunci… cam când s-ar putea să se întâmple?
— De unde să ştiu, răspunse Piotr Stepanovici cam brutal. Amândoi se priviră ţintă în ochi.
— Dar aşa, aproximativ? miorlăi şi mai mieros Karmazinov.
— Veţi avea timp să vă vindeţi moşia şi să plecaţi în străinătate, murmură şi mai brutal Piotr Stepanovici. Şi iarăşi se priviră ţintă în ochi.
Se aşternu un minut de tăcere.
— Către începutul lui mai viitor se va porni, iar cam pe la sfârşitul lui octombrie totul se va încheia, zise deodată Piotr Stepanovici.
— Vă mulţumesc din tot sufletul, zise cu glas emoţionat Karmazinov strângându-i mâinile.
„Vei avea timpul, şobolanule, să părăseşti corabia!” gândi Piotr Stepanovici ieşind în stradă. „Ei bine, dacă până şi această „inteligenţă aproape ca de om de stat” este atât de convinsă că trebuie să se informeze în privinţa zilei şi orei şi cu atâta respect mulţumeşte pentru informaţia primită, ce să ne mai îndoim atunci chiar noi de noi înşine după toate astea. (El surâse.) Hm. Într-adevăr, omul acesta al lor nu e chiar atât de prost şi… nu este decât un şobolan care părăseşte corabia; unul ca el nu va denunţa!”
El porni grăbit spre casa Filippov, din strada Bogoiavlenskaia.
VI.
Piotr Stepanovici intră întâi la Kirillov. Kirillov era singur, ca de obicei, şi în momentul acela îşi făcea exerciţiile de gimnastică în mijlocul camerei, stând cu picioarele depărtate unul de altul şi învârtindu-şi braţele deasupra capului într-un anumit fel. O minge de cauciuc zăcea jos pe podea. Ceaiul de dimineaţă, răcit, nu fusese încă strâns de pe masă. Piotr Stepanovici se opri un pic în prag.
— Văd că îţi îngrijeşti serios sănătatea, strigă el voios pătrunzând în cameră. Ce minge frumoasă, ia te uită cum sare, tot pentru gimnastică?
Kirillov îşi îmbrăcă haina.
— Da, tot pentru sănătate, murmură el sec, ia loc.
— Am trecut numai pentru o clipă. Dar hai să mă aşez. Sănătate-sănătate, dar vreau să-ţi amintesc de înţelegerea noastră. Se apropie „într-un anumit sens” termenul nostru, conchise el neîndemânatic.
— Care înţelegere?
— Cum care înţelegere? se alarmă Piotr Stepanovici, aproape speriat.
— Nici o înţelegere şi nici o obligaţie, nu sunt legat prin nimic, e o eroare.
— Ascultă, ce ai de gând să faci? sări din loc Piotr Stepanovici.
— Voinţa mea.
— Care?
— Aceeaşi dintotdeauna.
— Adică, ce vrea să zică asta? Înseamnă că ai rămas la ideea de atunci?
— Exact. Dar nici un fel de înţelegere n-a existat şi nu mă simt legat prin nici o obligaţie. A existat numai voinţa mea şi acum la fel nu există altceva decât voinţa mea.
Precizarea aceasta Kirillov o făcu tăios şi cu dezgust.
— Sunt de acord, de acord, fie şi voinţa ta, numai să nu te schimbe cumva, se aşeză Piotr Stepanovici cu un aer satisfăcut. Te superi pentru nişte cuvinte. Ai devenit prea supărăcios în ultimul timp, de aceea am evitat să mai vin pe la dumneata. De altfel, eram absolut sigur că nu vei trăda.
— Nu te iubesc deloc; dar poţi fi absolut sigur. Deşi nu accept acest termen de trădare.
— Ar fi cazul totuşi, se alarmă Piotr Stepanovici, din nou, să ne lămurim cum trebuie, ca să n-o încurcăm. Afacerea cere multă precizie, iar dumneata mă zăpăceşti groaznic. Îmi dai voie să-ţi vorbesc?
— Vorbeşte, i-o reteză Kirillov, privind într-un colţ.
— Ai hotărât mai demult să-ţi curmi viaţa… Adică ai avut o asemenea idee. Mă exprim bine? Nu există nici o greşeală?
— Şi acum nutresc această idee.
— Perfect. Notează în acelaşi timp că nimeni nu te-a silit la aşa ceva.
— Ei asta-i! Vorbeşti prostii.
— Fie, fie; m-am exprimat ca un tâmpit. Fără îndoială că ar fi fost cu totul absurd să îndemni pe cineva la asta; aşadar: ai fost membru al Societăţii încă de pe timpul vechii organizaţii şi ai mărturisit atunci despre intenţia dumitale unuia dintre membrii Societăţii.
— N-am mărturisit nimic, ci pur şi simplu i-am spus.
— Mă rog. Ar fi fost şi caraghios să „mărturiseşti”, ca la spovedanie. Pur şi simplu, ai spus, perfect.
— Ba nu, nu-i deloc perfect, pentru că prea o lungeşti. Nu-ţi datorez nici un fel de socoteală, şi nici nu eşti în stare să-mi înţelegi gândurile. Vreau să-mi curm viaţa pentru că am în mine această idee, pentru că nu vreau să existe frica morţii, pentru că… pentru că nici n-ai de ce să ştii pentru ce… Doreşti ceva? Vrei ceai? E rece. Să-ţi aduc un alt pahar.
Piotr Stepanovici pusese într-adevăr mâna pe ceainic şi căuta un pahar gol. Kirillov îi aduse din dulap un pahar curat.
— Am luat adineauri micul dejun cu Karmazinov, zise musafirul, apoi am ascultat vorbăria lui şi am transpirat, alergând încoace am transpirat de asemenea, şi mi-e sete grozav.
— Bea. Ceaiul rece face bine.
Kirillov se aşeză iar pe scaun şi-şi aţinti privirea în acelaşi colţ.
— În Societate s-a născut ideea, continuă el pe acelaşi ton, că aş putea fi cu ceva de folos dacă mă omor. În momentul când veţi face o boacănă pe aici şi vor începe căutarea vinovaţilor, eu o să mă împuşc pe neaşteptate, lăsând o scrisoare în care să arăt că vinovatul sunt eu, încât, cel puţin un an întreg, să rămâneţi în afară de orice bănuială.
— Măcar câteva zile; şi o singură zi este preţioasă.
— Bine. În acest sens mi s-a spus ca eu să mai aştept dacă vreau. Am răspuns că voi aştepta până mi se va anunţa ziua din partea Societăţii, pentru că mi-este absolut egal.
— Aşa este, dar adu-ţi aminte că te-ai obligat ca redactarea scrisorii acesteia s-o faci împreună cu mine şi că, sosind în Rusia, să fii la… într-un cuvânt la dispoziţia mea, bineînţeles numai în vederea acestui caz, exclusiv; în toate celelalte privinţe dumneata eşti desigur absolut liber, adăugă Piotr Stepanovici aproape cu amabilitate.
— Nu m-am obligat, ci am consimţit, pentru că îmi este absolut egal.
— Atunci totul e perfect, perfect. N-am nici o intenţie să-ţi lezez amorul propriu, dar…
— Nici nu poate fi vorba despre amor propriu.
— Adu-ţi aminte totuşi că pentru dumneata, prin colectă, a fost adunată suma de o sută douăzeci de taleri bani de drum, vasăzică, ai luat nişte bani.
— Nicidecum, se aprinse Kirillov, e cu totul altceva. Pentru aşa ceva nu se iau bani.
— Uneori se iau totuşi.
— Minţi. Printr-o scrisoare trimisă de la Petersburg am anunţat că-i voi restitui, iar la sosirea dumitale la Petersburg ţi-am numărat în mână o sută douăzeci de taleri… care au fost expediaţi acolo, dacă nu i-ai reţinut cumva dumneata.
— Bine, bine, nu te contrazic, au fost expediaţi. Principalul este că nu ai renunţat la ideea dumitale de atunci.
— N-am renunţat. Când vei veni şi îmi vei spune „a sosit momentul”, mă voi executa. E vorba să fie curând?
— E o chestiune de zile… Nu uita însă, bileţelul îl vom întocmi împreună, chiar în noaptea aceea.
— Poate fi şi ziua-n amiaza mare. Ai spus că trebuie să iau asupră-mi răspunderea pentru manifeste?
— Şi încă ceva.
— Dar nu-mi iau chiar totul asupra mea.
— Ce anume nu vrei să iei asupra ta? se nelinişti iar Piotr Stepanovici.
— Ceea ce nu mi-ar conveni; destul. Nu mai am chef să vorbesc despre asta.
Piotr Stepanovici se stăpâni şi schimbă subiectul.
— Altceva vreau să-ţi spun, îl preveni el, vii diseară la ai noştri? Virghinski îşi sărbătoreşte ziua onomastică, e un pretext bun pentru a ne aduna.
— Nu vin.
— Fii bun, vino. E necesar. Trebuie să impunem şi prin numărul celor prezenţi şi prin înfăţişare… Ai o figură… într-un cuvânt, ai o figură fatală.
— Găseşti? râse Kirillov. Bine, voi veni; dar nu pentru a-mi etala figura. Când?
— Cât mai devreme, pe la şase şi jumătate. Ştii, poţi să intri şi să te aşezi, fără să fie nevoie să stai de vorbă cu cineva, oricâţi ar fi de faţă. Dar nu uita să iei cu dumneata hârtie şi creion.
— Pentru ce?
— Îţi este doar egal; e o rugăminte a mea specială. Stai liniştit, nu schimbi o vorbă cu nimeni, asculţi şi te prefaci că notezi câte ceva din când în când; de fapt, poţi chiar să desenezi ce-ţi place.
— Ce prostie, pentru ce?
— Dacă zici că ţi-e egal, o spui mereu că-ţi este absolut egal.
— Şi totuşi ce rost are?
— Rostul este că acel membru delegat al Societăţii, inspectorul, s-a împotmolit la Moscova, iar eu m-am apucat să anunţ că e posibil să fim vizitaţi de un inspector; şi iată că în felul acesta îşi vor închipui că dumneata eşti acela, şi întrucât eşti aici de vreo trei săptămâni, surprinderea lor va fi şi mai mare.
— Ce tertipuri. N-ai dumneata nici o umbră de inspector acolo la Moscova.
— Să zicem că există, dracu’ să-l ia, ce te priveşte şi prin ce te poate incomoda acest lucru? Eşti doar membru al Societăţii.
— Poţi să le spui lor că eu sunt inspectorul; voi sta fără să deschid gura, dar nu vreau să am în mână hârtie şi creion.
— Dar de ce?
— Nu vreau.
Piotr Stepanovici se înfurie, aproape se înverzi la faţă; dar se stăpâni iar, îşi luă pălăria şi se ridică de pe scaun.
— Ăla e la dumneata? întrebă el coborând deodată vocea.
— E la mine.
— Foarte bine. Curând îl scot de aici, nici o grijă.
— Nici gând să fiu îngrijorat. Nu vine decât noaptea, să doarmă. Bătrâna e la spital, i-a murit nora; de două zile sunt singur. I-am arătat locul din gard, cu scândura desprinsă: se strecoară pe acolo, fără să fie văzut.
— Îl iau curând.
— El zice că are mai multe locuri unde poate înnopta.
— Minte, este căutat, iar aici n-o să-i treacă nimănui prin cap să-l caute. Staţi şi de vorbă?
— Aproape toată noaptea. Te înjură teribil. I-am citit într-o noapte din Apocalips, l-am tratat şi cu ceai. A ascultat cu multă atenţie; cu foarte multă atenţie, toată noaptea.
— Ei drăcie, te pomeneşti că-l aduci la credinţa creştină!
— De fapt, este creştin. Nu te teme, va înjunghia. Dar pe cine vreţi voi să înjunghiaţi?
— Nu-l ţin ascuns în acest scop; am alte gânduri cu el… Dar Şatov ştie despre Fedka?
— Cu Şatov nu stau niciodată de vorbă şi nici nu-l văd.
— Sunteţi porniţi unul contra altuia?
— Nu, nu suntem porniţi, ci numai ne întoarcem privirile când ne întâlnim. Prea mult timp am zăcut într-un loc împreună în America.
— Trec acum pe la el.
— Cum vrei.
— Pe la ora zece, poate vin la dumneata direct de acolo împreună cu Stavroghin.
— Veniţi.
— Trebuie să discut cu el o chestiune foarte importantă… Ştii ce te-aş ruga, fă-mi cadou mingea dumitale; la ce-ţi poate folosi acum? Aş face şi eu exerciţii de gimnastică. Dacă vrei, îţi plătesc cât costă.
— Ţi-o dau aşa.
Piotr Stepanovici vârî mingea în buzunarul din spate.
— N-ai să afli nimic de la mine împotriva lui Stavroghin, murmură Kirillov conducându-şi musafirul.
Acesta îl privi mirat, dar nu mai spuse nimic.
Ultimele cuvinte aruncate în urma lui de Kirillov îl tulburară mult pe Piotr Stepanovici; nu reuşea încă să pătrundă sensul lor adevărat, dar, ajungând la scara lui Şatov, se forţă să-şi schimbe expresia de nemulţumire într-un zâmbet amabil. Şatov era acasă şi nu se simţea prea bine. Zăcea întins pe pat, deşi îmbrăcat complet.
— Ce rău îmi pare! strigă Piotr Stepanovici din prag. Eşti bolnav în mod serios?
Expresia amabilă dispăru brusc de pe chipul lui; ascuţişuri răutăcioase sclipiră în ochii săi.
— Deloc, se săltă nervos pe pat Şatov, nu sunt deloc bolnav, numai capul puţin…
Părea că se pierde cu firea; apariţia neaşteptată a unui asemenea vizitator îl speriase cumplit.
— Vin într-o chestiune care nu îngăduie boală, începu Piotr Stepanovici vorbind repezit şi oarecum autoritar, dă-mi voie să iau loc (şi se aşeză), iar dumneata aşază-te pe patul dumitale, uite aşa. Astăzi, sub pretextul onomasticii lui Virghinski, se vor aduna la el câţiva dintre ai noştri; nici un alt caracter nu va avea reuniunea, s-au luat măsuri. Voi veni cu Nikolai Stavroghin. Nu te-aş târî pe dumneata acolo, bineînţeles, cunoscându-ţi starea de spirit din acest moment… adică în sensul că n-aş fi vrut să te chinuieşti acolo, şi deci nu pentru că am crede că ai putea să ne denunţi. Şi totuşi, situaţia impune ca să fii prezent şi dumneata. Îi vei întâlni acolo pe aceia cu care va trebui să se ia hotărârea definitivă în ce mod ai putea să părăseşti Societatea şi cui să predai ceea ce se află la dumneata. Acest lucru se va face cu totul discret; ne vom retrage undeva într-un colţ: va fi lume multă şi n-are nici un rost să ştie toţi. Mărturisesc că a trebuit să pledez cam mult cauza dumitale; acum însă ei sunt de acord se pare, bineînţeles cu obligaţia pentru dumneata să predai tipografia şi toate actele. Şi atunci eşti liber să pleci unde vrei.
Şatov ascultă încruntat şi mânios. Şocul nervos de pe urma spaimei de adineauri trecuse de tot.
— Nu recunosc nici un fel de obligaţie de a da dracu’ ştie cui vreun raport, i-o reteză el, nimeni nu poate şi n-are căderea să-mi dea sau nu voie să plec unde vreau.
— Nu e chiar aşa. Ţi s-au încredinţat prea multe. N-aveai nici un drept s-o rupi brusc, cum te taie capul. Şi, în definitiv, n-ai fost niciodată precis şi clar în această privinţă, încât i-ai ţinut tot timpul într-o situaţie echivocă.
— Sosind aici, am anunţat clar acest lucru printr-o scrisoare.
— Nu, n-a fost deloc clar, obiectă calm Piotr Stepanovici, ţi-am trimis, de exemplu, Personalitatea luminoasă ca s-o tipăreşti aici şi exemplarele să le păstrezi până ce îţi vor fi cerute de cineva de aici; la fel şi două proclamaţii. Le-ai restituit cu o scrisoare echivocă, din care nu reieşea nimic precis.
— Am refuzat categoric să le tipăresc.
— Ai refuzat, dar nu categoric. Ai scris: „Nu pot”, dar n-ai explicat motivul pentru care nu poţi. „Nu pot” nu înseamnă şi „Nu vreau”. Se putea crede că nu poţi pur şi simplu din cauze materiale. Exact aşa s-a şi interpretat, ei considerând că eşti totuşi de acord să continui legătura cu Societatea, şi deci, bazându-se pe asta, s-ar fi putut întâmpla să-ţi mai încredinţeze şi altceva, riscând astfel să fie compromişi. Cei de aici susţin că dumneata pur şi simplu ai vrut să-i induci în eroare, cu scopul de a primi vreo comunicare importantă şi de a-i denunţa. Te-am apărat cât mi-a stat în putere şi le-am arătat răspunsul dumitale scris în două rânduri, drept act doveditor în favoarea dumitale. Dar şi eu a trebuit să recunosc, recitind acum acele rânduri, că sunt vagi şi capabile să inducă în eroare.
— Ai păstrat cu atâta grijă această scrisoare?
— Nu e rău că am păstrat-o; şi acum o am asupra mea.
— N-ai decât, la dracu’! … strigă furios Şatov. Imbecilii aceştia ai dumitale n-au decât să considere că i-am denunţat, puţin îmi pasă! Aş vrea să văd ce aţi putea să-mi faceţi?
— Te-ar nota şi la cea dintâi izbândă a revoluţiei te-ar spânzura.
— Adică în momentul când veţi pune mâna pe puterea supremă şi veţi subjuga Rusia?
— Nu râde. Repet, te-am apărat. Oricum ar fi, eu te sfătuiesc totuşi să te prezinţi astăzi. Ce rost au atâtea cuvinte inutile izvorâte dintr-un fals sentiment de mândrie? Nu e mai bine să ne despărţim prieteneşte? Că doar va trebui, în orice caz, să predai tiparniţa împreună cu literele şi actele vechi, iată dar că vom avea ce discuta.
— Voi veni, murmură Şatov îngândurat şi cu privirea în pământ.
Piotr Stepanovici îl observa atent din locul său, privindu-l cu coada ochiului.
— Vine şi Stavroghin? întrebă deodată Şatov, ridicând capul.
— Vine negreşit.
— He, he!
Se aşternu un minut de tăcere. Şatov zâmbea scârbit şi iritat.
— Dar acea mizerabilă Personalitate luminoasă a dumitale, pe care eu n-am vrut s-o tipăresc aici, a fost tipărită?
— E tipărită.
— Şi liceenilor trebuie să li se spună că însuşi Herzen ţi-a scris-o în albumul dumitale?
— Însuşi Herzen.
Iar se aşternu o tăcere de vreo trei minute. În sfârşit Şatov se ridică în picioare.
— Poţi să pleci, n-am nici un chef să stau cu dumneata.
— Plec, zise aproape înveselit Piotr Stepanovici, ridicându-se imediat; un singur cuvânt încă: Kirillov, mi se pare, stă singur-singurel în pavilionul lui, şi fără servitoare.
— Singur-singurel. Pleacă, nu mai pot suporta să stau în aceeaşi încăpere cu dumneata.
„Ai ajuns într-un hal, n-am ce zice! gândi Piotr Stepanovici ieşind în stradă. În acelaşi hal vei fi diseară, tot ce-mi trebuie, de fapt, acum, nici nu m-am aşteptat să se potrivească lucrurile atât de bine, atât de bine! Însuşi Dumnezeul rusesc îmi vine în ajutor!”
VII.
Alergase probabil foarte mult cu treburile lui în acea zi şi bineînţeles cu mult succes, deoarece pe faţă i se putea citi o expresie de mulţumire în acea seară când, exact la ora şase, apăru la Nikolai Vsevolodovici. Dar nu fu lăsat să intre imediat; Nikolai Vsevolodovici tocmai se încuiase în cabinetul său între patru ochi cu Mavriki Nikolaevici. Vestea aceasta îl umplu imediat de îngrijorare. El se aşeză chiar lângă uşa cabinetului, cu gândul să aştepte până la plecarea musafirului. De după uşă se auzeau glasuri, dar nu se putea distinge nici un cuvânt. Vizita dură puţin; curând se auziră paşi, răsună o voce puternică şi tăioasă, după care se deschise uşa şi Mavriki Nikolaevici ieşi cu faţa albă ca varul. Fără să-l observe pe Piotr Stepanovici, el trecu repede spre ieşire. Imediat Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet.
Îmi este imposibil să nu relatez cât mai amănunţit despre această foarte scurtă întâlnire a celor doi „rivali”, întâlnire care părea imposibilă, date fiind circumstanţele din ultimul timp, şi care totuşi avu loc.
Iată cum se întâmplase: Nikolai Vsevolodovici dormita în cabinetul său întins pe canapea imediat după masă, când Aleksei Egorovici anunţă vizita acestui musafir neaşteptat. Auzind numele anunţat, el aproape sări de pe canapea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Curând însă pe buzele lui flutură un zâmbet, un zâmbet orgolios de triumf şi în acelaşi timp de uimire tâmpă, neîncrezătoare. Mavriki Nikolaevici, care intrase între timp, fu surprins pare-se de acest zâmbet, în orice caz se opri brusc în mijlocul încăperii, nehotărât parcă: să înainteze mai departe ori să se întoarcă? Gazda izbuti însă pe loc să-şi schimbe expresia feţei şi, cu un aer de gravă nedumerire, păşi în întâmpinarea lui. Acesta nu-i strânse mâna care-i fusese întinsă, trase neîndemânatic un scaun şi, fără a spune un cuvânt, se aşeză înainte de a o fi făcut gazda şi fără să mai aştepte invitaţia. Nikolai Vsevolodovici se aşeză la rându-i puţin pieziş pe canapea şi, scrutând chipul lui Mavriki Nikolaevici, aştepta în tăcere.
— Dacă poţi, căsătoreşte-te cu Lizaveta Nikolaevna, îl ferici brusc Mavriki Nikolaevici şi, ceea ce păru şi mai curios, nu se putea şti după intonaţia glasului său ce vrea să însemne această declaraţie: o rugăminte, o recomandare, o cedare sau un ordin.
Nikolai Vsevolodovici continua să tacă; oaspetele însă părea că spusese tot ce avea de spus şi îl privea cu ochii ţintă, aşteptând răspunsul.
— Dacă nu mă înşel (deşi e prea evident), Lizaveta Nikolaevna este logodită cu dumneata, rosti în sfârşit Stavroghin.
— Logodită, şi-am schimbat şi inelele, confirmă clar şi ferm Mavriki Nikolaevici.
— V-aţi certat? … Te rog să mă scuzi, Mavriki Nikolaevici.
— Nu, ea mă „iubeşte şi mă respectă”, repet cuvintele ei. Cuvintele ei sunt pentru mine lucrul cel mai de preţ.
— O, fără îndoială.
— Dar să ştii, chiar dacă va sta în faţa altarului cu pirostriile pe cap, la chemarea dumitale mă va părăsi imediat, pe mine şi pe toţi, şi se va duce la dumneata.
— De la cununie?
— Şi după cununie.
— Nu greşeşti cumva?
— Nu. În spatele urii necontenite, sincere şi nemărginite, în fiecare clipă se străvăd dragostea şi… nebunia… Cea mai sinceră şi nemăsurată dragoste şi nebunie! Şi dimpotrivă, prin dragostea pe care o nutreşte faţă de mine, tot atât de sincer, în fiecare clipă, străbate ura cea mai cumplită! Niciodată până acum nu mi-aş fi putut închipui asemenea… metamorfoze.
— Mă surprinde, totuşi, cum de-ai putut veni cu gândul de a dispune de mâna Lizavetei Nikolaevna? Ce drept ai avut s-o faci? Sau ai venit din împuternicirea ei?
Mavriki Nikolaevici se încruntă şi pentru moment îşi lăsă capul în piept.
— Nu sunt decât nişte cuvinte gratuite din partea dumitale, zise el deodată, cuvinte de răzbunare şi de triumf, sunt sigur că dumneata înţelegi subtextul şi un sentiment de vanitate meschină nu-şi are locul aici. Nu-ţi este de ajuns satisfacţia pe care o încerci? Neapărat trebuie să înşirăm la fraze punând punctul pe „i”, poftim, sunt gata să pun aceste puncte, dacă ai atâta nevoie de umilirea mea; n-am nici un drept să vorbesc în numele ei, nici un fel de împuternicire nu este posibilă de imaginat; Lizaveta Nikolaevna nu ştie nimic despre vizita aceasta a mea, iar logodnicul ei, pierzându-şi ultima raţiune, ar merita să fie internat într-o casă de nebuni şi, culmea culmilor, se prezintă chiar el ca să-ţi raporteze aceste lucruri. În lumea întreagă, numai dumneata ai putea s-o faci fericită şi numai eu aş putea s-o fac nefericită. Dumneata aspiri la ea, o urmăreşti, şi nu ştiu de ce nu te căsătoreşti cu ea. Dacă este vorba despre o ceartă întâmplată în străinătate, care pentru a putea fi curmată ar necesita să fiu eu sacrificat, sacrificaţi-mă. E prea nefericită şi acest lucru n-aş putea să-l suport. Cuvintele mele nu sunt nici autorizaţie, nici ordin, şi de aceea în nici un caz nu te poţi considera atins în amorul propriu. Dacă ai fi vrut să-mi iei locul în faţa altarului, ai fi putut s-o faci fără învoirea mea şi, bineînţeles, n-ar fi avut nici un rost să vin la dumneata cu această nebunie. Cu atât mai mult că nici căsătoria noastră n-ar fi posibilă după un asemenea demers din partea mea. Dar nu pot s-o duc la altar ca un ticălos! Ceea ce fac eu acum, aici, precum şi faptul că ţi-o predau dumitale, celui mai neîmpăcat duşman al ei poate, după părerea mea este o ticăloşie pe care, bineînţeles, nu voi fi în stare s-o suport.
— Te vei împuşca când vom merge la cununie?
— Nu, mult mai târziu. De ce să-i mânjesc vălul de cununie cu sângele meu? Poate că nici nu mă împuşc; nici acum, nici mai târziu.
— Spunând acestea, vrei probabil să mă linişteşti?
— Pe dumneata? Ce ar putea să mai însemne pentru dumneata o ţâşnire de sânge în plus?
Mavriki Nikolaevici păli şi ochii îi scânteiară. Urmă o tăcere scurtă.
— Te rog să mă scuzi pentru întrebările pe care ţi le-am pus, începu Stavroghin, pe unele dintre ele n-aveam nici un drept să le formulez, dar una singură în orice caz am tot dreptul s-o pun: spune-mi, ce anume te-a făcut să ajungi la asemenea concluzie în privinţa sentimentelor mele faţă de Lizaveta Nikolaevna? Mă refer la acel grad de sentimente în privinţa cărora, fiind pe deplin convins, ţi-ai îngăduit să vii la mine şi… să rişti asemenea propunere.
— Cum? tresări Mavriki Nikolaevici. N-ai dorit mâna ei? N-ai dorit şi nu continui s-o mai doreşti?
— În general, despre sentimentele mele faţă de o femeie sau alta eu nu mă simt capabil să-i vorbesc unei a treia persoane, şi nimănui, oricine ar fi, afară de acea femeie. Te rog să mă ierţi, dar e o ciudăţenie a firii mele. În schimb îţi voi spune tot restul adevărului. Sunt căsătorit şi-mi este imposibil să mai contractez o căsătorie sau s-o „doresc”.
Mavriki Nikolaevici păru atât de uluit, încât se sprijini de speteaza fotoliului, rămânând un timp cu ochii pironiţi pe chipul lui Stavroghin.
— Ei bine, aşa ceva nu mi-a trecut prin minte niciodată, murmură el, ai spus atunci, în dimineaţa aceea, că nu eşti căsătorit… şi am crezut că nu eşti căsătorit…
Chipul lui deveni tot mai palid; deodată el izbi cu pumnul cu toată puterea în masă.
— Dar dacă după această mărturisire n-o vei lăsa în pace pe Lizaveta Nikolaevna şi o vei face nenorocită, te voi omorî izbindu-te cu bastonul ca pe un câine sub gard!
El sări din loc şi părăsi repede cabinetul.
Piotr Stepanovici, care intră imediat după el în mare grabă, îl găsi pe Stavroghin stăpânit de cea mai neaşteptată voie bună.
— A, dumneata eşti! râse în hohote Stavroghin; părea că râde de mutra lui Piotr Stepanovici, care năvălise mânat de o curiozitate mistuitoare.
— Ai ascultat la uşă? Ia stai, cu ce scop ai venit? Mi se pare că ţi-am promis ceva… Aşa, mi-am adus aminte; să mergem la „ai noştri”! Merg, cu multă plăcere, nici că se putea o propunere mai nimerită în acest moment.
Îşi apucă pălăria şi părăsiră casa.
— Râzi anticipat de faptul că îi vei vedea pe „ai noştri”? se gudură vesel Piotr Stepanovici, ba încercând să meargă în pas alături de însoţitorul său pe trotuarul îngust de cărămidă, ba coborând pe caldarâm, în noroi, pentru că acesta nu observa deloc că merge prin mijlocul trotuarului, nelăsându-i loc şi celuilalt.
— Nu râd deloc, răspunse Stavroghin cu glas voios, dimpotrivă, sunt convins că se vor aduna acolo nişte oameni foarte serioşi.
— Nişte imbecili morocănoşi”, cum ai binevoit să te exprimi într-o zi.
— Ce poate fi mai amuzant decât un imbecil morocănos?
— Te referi probabil la Mavriki Nikolaevici! Sunt convins că a venit la dumneata ca să-ţi cedeze logodnica, am dreptate? Eu i-am sugerat indirect acest gând, îţi închipui? Iar de n-o vrea să cedeze, o luăm noi şi fără voia lui, ce zici?
Piotr Stepanovici ştia, desigur, că e cam riscant să recurgă la asemenea manevre, dar în clipele când se simţea foarte agitat prefera să rişte totul decât să rămână în necunoştinţă de cauză. Nikolai Vsevolodovici nu-i răspunse decât printr-o nouă explozie de râs.
— Tot te mai gândeşti să mă ajuţi? întrebă el.
— Dacă mă chemi. Să ştii însă că există o cale dintre cele mai bune.
— Cunosc calea dumitale.
— Ba nu, deocamdată e un secret, ţine minte însă că secretul costă bani.
„Ştiu şi cât costă”, murmură în sinea lui Stavroghin, dar se stăpâni şi tăcu.
— Cât? Cum ai spus? se încordă Piotr Stepanovici.
— Am zis: să te ia dracu’ cu secretul dumitale! Spune mai bine cine va mai fi acolo? Ştiu că mergem să sărbătorim o onomastică, dar cine anume?
— O, tot felul de lume pestriţă! Până şi Kirillov va fi.
— Toţi membrii grupurilor voastre?
— Ei drăcie, ce grăbit eşti! Nici un singur grup măcar nu s-a constituit.
— Cum ai reuşit atunci să difuzezi atâtea manifeste?
— Acolo unde mergem noi, vor fi numai patru membri ai grupului. Ceilalţi, în aşteptare, se spionează unul pe altul, întrecându-se să-mi raporteze. Oameni singuri. E un material care se cere organizat, trebuie s-o fac şi apoi dispar. De altfel, chiar dumneata ai întocmit statutul, nu e nevoie să-ţi explic.
— Şi cum merge, cam greu, nu-i aşa? Întâmpini piedici?
— Cum merge? Uşor, cum nici nu s-ar cuveni. Aş putea să-ţi povestesc câteva lucruri care să te facă să te prăpădeşti de râs: în primul rând îi fascinează uniforma cu atributele ei. Uniforma exercită o putere magică. Am născocit anume tot felul de funcţii şi de grade: am secretari, agenţi secreţi, casieri, preşedinţi, registratori şi respectivii lor adjuncţi: le place extraordinar şi a prins de minune. Vine apoi forţa următoare, bineînţeles, sentimentalismul. Ştii, socialismul la noi se răspândeşte mai ales din sentimentalism. Nenorocirea este că dăm uneori şi peste indivizi cum e acest sublocotenent colţos, care din când în când îţi fac pocinogul. Urmează apoi escrocii sadea; aceştia, să zicem, sunt oameni de treabă, uneori sunt chiar foarte convenabili, dar reclamă mult timp, trebuie necontenit supravegheaţi. Şi, în sfârşit, forţa principală, cimentul care încheagă totul, este teama de a avea o opinie personală. Ei bine, asta e o forţă grozavă! Şi cine a elaborat-o, cine e „drăguţul” care a muncit şi s-a ostenit atâta, încât nimănui nu i-a mai rămas în cap o singură idee proprie măcar! Le-ar fi ruşine să gândească prin ei înşişi.
— Atunci, ce te mai agiţi atâta?
— Păi cum, să nu profiţi de situaţie? Cum să nu pui mâna pe unul care se dă gata legat? Se poate chiar în mod serios să nu crezi în posibilitatea succesului nostru? Credinţă există, dar lipseşte dorinţa. Numai cu astfel de oameni e posibil succesul. Îţi spun, vor merge la semnul meu până şi-n foc, numai să strig la ei că nu sunt suficient de liberali. Gogomanii îmi reproşează că i-am păcălit pe toţi cu gogoriţa comitetului central şi a „nenumăratelor ramificaţii”. Chiar şi dumneata mi-ai reproşat acest lucru într-o zi; dar ce fel de păcăleală? Comitetul central suntem eu şi dumneata, iar ramificaţii vor exista câte vrei.
— Şi toţi, unul şi unul, nişte ticăloşi!
— Acesta e materialul. Vor fi buni de ceva şi ei.
— Tot mai contezi pe mine?
— Dumneata eşti şeful, dumneata eşti forţa; iar eu doar pe lângă dumneata, îţi voi fi secretar. Ştii, ne aşezăm într-o luntre, cu vâsle de arţar, cu pânze de mătase, pe pupă stă frumoasa zână Lizaveta Nikolaevna… sau cum naiba îi spune acolo în cântecul lor…
— Te-ai poticnit! râse în hohote Stavroghin. Mai bine să-ţi spun un adaos la poveste. Dumneata văd că socoteşti pe degete din ce forţe se organizează grupurile. Toţi factorii aceştia de ordin funcţionăresc şi sentimental constituie un mortar bun de cimentare, dar există ceva şi mai bun: aţâţă vreo patru membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, sub pretextul că acesta va denunţa, şi dintr-odată îi legi pe toţi, ca într-un nod strâns, prin sângele vărsat. Vor deveni sclavii dumitale, nu vor mai îndrăzni să se răzvrătească sau să pretindă dări de seamă. Ha, ha, ha!
„Ei bine, tu… ei bine, va trebui să-mi plăteşti aceste cuvinte, gândi în sinea lui Piotr Stepanovici, şi anume chiar în seara aceasta. Cam prea multe îţi permiţi!”
În felul acesta, sau aproape în felul acesta, trebuia să fi gândit Piotr Stepanovici. De altfel, se şi apropiară de casa lui Virghinski.
— Te pomeneşti că m-ai prezentat acolo drept cine ştie ce membru fondator, sosit din străinătate, care ţine legătura cu Internaţionale, sau drept inspector? întrebă deodată Stavroghin.
— Nu, nu ca inspector; inspector nu vei fi dumneata; dumneata vei apărea ca membru fondator venit din străinătate, care deţine cele mai importante secrete, acesta este rolul dumitale. Vei lua cuvântul, nu-i aşa?
— Ce ţi-a venit?
— Acum trebuie să iei cuvântul.
Stavroghin se opri în mijlocul străzii, în apropierea felinarului, atât de mirat era. Piotr Stepanovici rezistă obraznic şi calm privirii sale. Stavroghin scuipă şi porni înainte.
— Dar dumneata vei vorbi? îl întrebă el brusc pe Piotr Stepanovici.
— Nu, prefer să te ascult pe dumneata.
— Dracu’ să te ia. Dar cu acestea îmi sugerezi o idee.
— Care? sări în faţa lui Piotr Stepanovici.
— Să zicem că acolo iau eu cuvântul, dar după aceea îţi trag o bătaie, dar ştii, o bătaie zdravănă.
— Apropo, deunăzi i-am vorbit lui Karmazinov despre dumneata şi i-am spus că ai declarat despre dânsul că trebuie bătut, şi nu pur şi simplu de formă, ci cu adevărat, ca pe un mujic.
— Păi, n-am spus niciodată aşa ceva, ha, ha!
— Nu face nimic. Se non č vero…
— Pentru aceasta îţi mulţumesc, îţi mulţumesc sincer.
— Ştii ce mai spune Karmazinov: că în fond doctrina noastră este o negare a onoarei şi că proclamând un drept deschis la dezonoare este cel mai uşor să-l tentezi şi să-l antrenezi pe omul rus.
— Admirabile cuvinte! strigă Stavroghin. A sesizat bine punctul vulnerabil! Dreptul la dezonoare, păi asta înseamnă că toată lumea va alerga la noi, nu va rămâne nimeni dincolo! Dar ia ascultă, Verhovenski, nu cumva faci parte din aparatul superior al poliţiei?
— Ştiam că asemenea întrebări, chiar dacă îi trec cuiva prin gând, nu se pun.
— Înţeleg. Dar suntem între noi.
— Nu, deocamdată nu fac parte. Gata, am ajuns. Compune-ţi o mină potrivită, Stavroghin; întotdeauna fac asta când apar la ei. O expresie cât mai tenebroasă şi atât, nu e nevoie de nimic altceva; e simplu de tot.
Capitolul al şaptelea.
La ai noştri.
I
Virghinski locuia în propria lui casă, adică în casa nevestei sale, pe strada Muravinia. Era o casă de bârne, cu un singur cat, şi nimeni altul în afară de familia lui nu mai locuia în ea. Sub pretextul onomasticii stăpânului, se adunaseră vreo cincisprezece musafiri; dar adunarea aceasta nu semăna deloc cu o serată de petrecere obişnuită în provincie. Chiar de la începutul convieţuirii lor, soţii Virghinski conveniră o dată pentru totdeauna că este o prostie să chemi oaspeţi la onomastici, când în realitate „nu există nici un motiv de bucurie”. În decurs de câţiva ani reuşiră astfel să se izoleze complet de societate. Om capabil şi deloc „un sărac oarecare”, el apărea în ochii tuturor, şi nu se ştie de ce, drept un original care preferă singurătatea şi care, în plus, vorbeşte „cu aere de superioritate”. Iar m-me Virghinskaia, de profesie moaşă, prin însuşi faptul acesta ocupa o poziţie de ultimă treaptă pe scara socială; inferioară şi celei de preoteasă, cu tot rangul funcţionăresc al soţului ei. Însă nu prea dădea dovadă de modestie corespunzătoare poziţiei sale. Iar după legătura ei stupidă şi inadmisibil de făţişă, din principiu, cu un escroc, căpitanul Lebeadkin, până şi cele mai binevoitoare dintre doamnele noastre îi întorseseră spatele cu un dispreţ total. M-me Virghinskaia însă acceptă toate astea, ca şi cum tocmai asta urmărise. E de remarcat că aceleaşi doamne austere, în cazul când rămâneau însărcinate, se adresau pe cât era posibil tot Arinei Prohorovna (adică Virghinskaia), evitându-le pe celelalte trei moaşe din oraşul nostru. Veneau la dânsa chiar şi trăsurile moşieriţelor din raza judeţului, într-atât toată lumea era încredinţată de priceperea, îndemânarea şi norocul ei în asemenea cazuri imperioase. Ajunsese, în cele din urmă, să-şi exercite profesia numai şi numai în casele cele mai bogate; mai ales că era şi lacomă de bani. Simţindu-şi pe deplin puterea, nu se mai sinchisea de nimic în manifestările firii ei. Şi probabil înadins chiar, cu prilejul practicării meseriei ei în cele mai selecte case, îşi permitea să sperie clientele cu nervii slabi printr-o nemaipomenită şi nihilistă uitare a bunei-cuviinţe sau, în sfârşit, prin zeflemisirea a „tot ce este sfânt”, şi tocmai în clipele când apelul la „cele sfinte” era poate de cea mai mare utilitate. Medicul-şef Rozanov, de la noi, de specialitate mamoş, relata ca un fapt autentic cum, într-un caz, în timp ce femeia care năştea zbiera în gura mare invocând numele atotputernic al lui Dumnezeu, din gura moaşei ieşise, fulgerător „ca un foc de pistol”, tocmai o astfel de expresie libertină care, speriind-o pe bolnavă, avu drept efect salutar o rapidă eliberare de sarcină. Deşi nihilistă, Arina Prohorovna nu dispreţuia deloc obiceiurile lumeşti şi nu numai de uzanţă curentă, dar şi pe cele vechi de tot, bazate pe cele mai absurde prejudecăţi, când asemenea prejudecăţi puteau să-i aducă folos. N-ar fi admis în ruptul capului să lipsească, de pildă, de la botezul pruncului moşit de dânsa, apărând la asemenea ocazii într-o rochie de mătase verde cu trenă, cu părul pieptănat şi aranjat în cârlionţi şi bucle, deşi în restul timpului simţea o adevărată voluptate să umble cât se poate mai neglijent. Şi cu toate că în timpul oficierii tainei afişa întotdeauna „aerul cel mai insolent”, încât clerul se simţea scandalizat, după terminarea ceremoniei însă, ţinea neapărat să apară personal cu tava pentru a servi cupele de şampanie de rigoare (singurul scop pentru care venea gătită astfel), şi să fi îndrăznit careva, luând cupa de şampanie, să nu pună pe tavă un ban.
Oaspeţii adunaţi de data aceasta la Virghinski (aproape numai bărbaţi) aveau aerul de a se fi reunit din întâmplare şi cu totul ocazional. Nu se serviră nici gustări, nu se înjghebară nici partide de cărţi. În mijlocul camerei celei mai încăpătoare, care servea de salon, căptuşită cu tapet bleu, foarte vechi, fuseseră alăturate două mese acoperite cu o faţă de masă mare, altminteri nu prea curată, iar pe acestea clocoteau două samovare. O tavă imensă cu douăzeci şi cinci de pahare şi un coş cu franzelă tăiată în numeroase felii, aşa cum se obişnuieşte în pensionatele pentru băieţi şi fete, odrasle de nobili, erau aşezate într-un capăt al mesei. Ceaiul îl turna o domnişoară în vârstă de vreo treizeci de ani, sora stăpânei casei, cu părul blond spălăcit, fără urmă de sprâncene, o fiinţă tăcută şi înveninată, dar care împărtăşea noile concepţii şi de care până şi Virghinski însuşi se temea în ambianţa casei. Nu erau decât trei doamne în salon: gazda, surioara ei cea fără de sprâncene şi sora bună a lui Virghinski, domnişoara Virghinskaia, care tocmai sosise din Petersburg. Arina Prohorovna era o doamnă impozantă, de vreo douăzeci şi şapte de ani, destul de drăguţă, pieptănată cam neglijent şi îmbrăcată într-o rochie verzuie de lână, ca de toate zilele. Şedea plimbându-şi ochii îndrăzneţi pe feţele musafirilor, voind parcă să spună neapărat: „Vedeţi cum nu mă tem de nimic?”. Domnişoara Virghinskaia, nou-sosită, destul de drăguţă şi ea, studentă şi nihilistă, durdulie ca o minge, cu obrajii rumeni, mică de statură, se aşezase lângă Arina Prohorovna, aproape fără să-şi fi schimbat costumul de călătorie, ţinând un sul de hârtie în mână, şi examina feţele musafirilor cu o privire nerăbdătoare, plină de neastâmpăr. În seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi apăru şi el, luând loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi musafirii se aşezaseră şi în dispoziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul mesei se putea întrevedea că este vorba de o şedinţă. Era limpede că toată lumea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie însufleţită pe chestiuni de alt ordin. Când apărură Stavroghin şi Verhovenski se aşternu o linişte completă.
Aici îmi voi permite să dau câteva lămuriri necesare pentru mai multă claritate.
Sunt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-adevăr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecţionaţi de Virghinski pentru această „şedinţă”. Mai notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată până atunci nu-i frecventaseră casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n-aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterniciri; ideea aceasta se înrădăcină oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi, în grupul acesta de cetăţeni adunaţi sub pretextul sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski izbutise să închege la noi „un cerc de cinci”, asemănător aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia X. Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă iscusinţă ştiuseră să-şi dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, încât nimeni să nu-i poată recunoaşte. Erau, fiindcă astăzi nu mai este nici o taină, în primul rând Liputin, apoi Virghinski însuşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamşin şi, în sfârşit, unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin studii în mediul escrocilor şi tâlharilor; hoinărea în mod special prin cârciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin cizmele unse, prin aerul său şiret-iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori, Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce impresie. În oraş apărea cu intermitenţe, mai ales când rămânea fără serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decât o mică unitate printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspândite prin toată Rusia şi că totul depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rândul său este organic legat de revoluţia mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc că printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din primăvară venirea lui Piotr Verhovenski, anunţată mai întâi de Tolkacenko, apoi de Şigaliov, imediat după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi, cu toate că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţii, ca la cea dintâi chemare a lui să constituie respectivul cerc, tot imediat după constituirea acestuia se simţiră ofensaţi, şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr-o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n-au îndrăznit să participe; şi totuşi Piotr Verhovenski era dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună drept recompensă ceva foarte important şi esenţial. Dar Verhovenski nici gând nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decât ceea ce considera el absolut indispensabil. În general îi trata cu multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite. Şi unul dintre membri, anume Şigaliov, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă”, bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atâta lume şi din afara grupului.
În ce-i priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de asemenea gândul să cred că sus-numiţii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcând parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încât în cele din urmă toţi cei adunaţi se suspectau unii pe alţii, pozând fiecare în faţa celorlalţi şi afectând diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit, încât nu se putea să nu-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul „n-ar fi putut denunţa în nici un caz”, deoarece, în pofida tâmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde printre liberali extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar şi compromis: cu totul întâmplător, prin mâinile sale trecuseră în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul şi manifeste şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o privire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspândirea lor; aşa sunt unii ruşi chiar şi până în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil amor propriu, profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii înflăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci de ani, profesor de gimnaziu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vanitos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia, unul era un tânăr artilerist care, sosit abia de câteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscând încă pe nimeni, se pomeni deodată la Virghinski, cu un creion în mână şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi: un seminarist vântură-lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imperb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatând păţania micuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfârşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai târziu. N-am amintit nimic despre Şatov: acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rând, uitându-se mereu în jos într-o tăcere posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mâini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetând atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngândurate. Nu se ştie dacă m-me Virghinskaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua parte la nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămână doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i îndemne la un protest”. Căra cu dânsa câteva sute de exemplare dintr-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi o vedea pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un unchi de-al ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. În momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii.
II.
Cu o remarcabilă nepăsare, Verhovenski se instalase comod pe un scaun la capătul din faţă al mesei, aproape fără să fi schimbat cu nimeni un cuvânt de salut. Avea un aer dezgustat şi chiar dispreţuitor. Stavroghin salută politicos, dar, cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să vină, cei de faţă, ca la comandă, se făcură că aproape nici nu-i observă. Stăpâna casei i se adresă sever lui Stavroghin, de îndată ce acesta se aşeză pe scaun.
— Stavroghin, vrei ceai?
— Toarnă-mi, răspunse acesta.
— Ceai pentru Stavroghin, îi porunci ea celei care se îngrijea de umplerea paharelor, dar dumneata vrei? se întoarse ea şi către Verhovenski.
— Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un musafir despre aşa ceva? Dar aş vrea cu frişcă, la voi întotdeauna se serveşte un ceai mizerabil; şi când te gândeşti că e ziua onomastică a stăpânului casei.
— Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice? râse deodată studenta. Chiar acum s-a discutat această chestiune.
— E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt capăt al mesei.
— Ce este răsuflat? Renunţarea la prejudecăţi nu poate fi niciodată ceva răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai nevinovate, ci, dimpotrivă, spre ruşinea generală, până astăzi este încă ceva nou, replică rapid studenta smucindu-se din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel, nici nu există prejudecăţi nevinovate, adăugă ea cu înverşunare.
— Am vrut numai să spun, se agită groaznic liceanul, că prejudecăţile, deşi sunt lucruri desigur învechite şi trebuie extirpate, dar în privinţa onomasticii, toată lumea ştie că este o prostie, o chestie prea învechită, ca să mai pierdem cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume întreagă, încât agerimea minţii ar putea fi folosită pentru un subiect mai util…
— Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta.
— Mi se pare că oricine are dreptul de a lua cuvântul egal cu ceilalţi, şi dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare altul, atunci…
— Nimeni nu-ţi ia dreptul de exprimare, i-o reteză brusc însăşi gazda, eşti numai invitat să vorbeşti mai clar şi mai concis, pentru că nimeni nu te poate înţelege.
— Daţi-mi voie să remarc totuşi că dumneavoastră nu mă respectaţi deloc; dacă n-am reuşit să-mi duc ideea până la capăt, nu e pentru că n-aş avea idei, ci mai curând dintr-un prisos de idei… bâigui aproape disperat liceanul şi se încurcă definitiv.
— Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trânti studenta.
Gimnazistul aproape sări de pe scaun.
— Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi temându-se să se uite în jurul lui, că dumneata ai vrut numai să arăţi cât de inteligentă eşti pentru că a intrat domnul Stavroghin, asta este!
— Gândul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată mizeria nivelului dumitale intelectual. Te rog, de aici încolo să nu-mi adresezi nici un cuvânt, turui studenta.
— Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a discutat aici foarte aprins despre drepturile familiei – iată acest ofiţer (şi arătă cu capul spre ruda sa, maiorul). Şi, bineînţeles, nu eu ar trebui să deranjez cu asemenea probleme răsuflate şi de mult lămurite. Şi totuşi, de unde au putut să apară drepturile şi îndatoririle familiale în sensul acelei prejudecăţi în care acum ne sunt înfăţişate. Iată întrebarea. Ce părere ai?
— Cum aşa, de unde au putut să apară? întrebă, repetându-i cuvintele, Stavroghin.
— Cu alte cuvinte, noi ştim, de pildă, că prejudecata despre Dumnezeu provine de la tunet şi fulger, se smuci iar studenta, aproape năpustindu-se cu ochii asupra lui Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, speriat de tunet şi de fulger, l-a zeificat pe duşmanul invizibil, simţindu-şi neputinţa în faţa lui. Dar de unde provine prejudecata în privinţa familiei? De unde provine familia însăşi?
— Nu e acelaşi lucru… încercă s-o întrerupă gazda.
— Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam indecent, răspunse Stavroghin.
— Cum adică? se smuci iar studenta.
Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat se alăturară din celălalt capăt al mesei şi cele ale lui Leamşin şi ale liceanului, iar pe urmă hohotele de râs răguşite ale maiorului, ruda studentei.
— Ţi-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghinskaia adresându-i-se lui Stavroghin.
— Deloc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză categoric indignată studenta.
— Ca să te înveţe minte şi să nu te bagi! trânti maiorul. Eşti o domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, când colo, parcă te-ai aşezat pe un ac.
— Te poftesc să taci şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul acesta familiar, venind cu asemenea comparaţii vulgare. Te văd pentru prima oară şi nici nu vreau să te recunosc ca rudă.
— Îţi sunt unchi doar; te-am purtat în braţe când erai încă un prunc!
— Nu mă interesează ce-ai purtat dumneata şi când ai purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule ofiţer necuviincios, asta îţi făcea o plăcere personală. Şi dă-mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi vorbi la per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal îţi interzic o dată pentru totdeauna.
— Aşa sunt ei toţi! izbi maiorul cu pumnul în masă, adresându-i-se lui Stavroghin, care şedea în dreptul lui de cealaltă parte a mesei. Daţi-mi voie, mă atrag liberalismul şi contemporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii inteligente, dar cu o condiţie – când discută bărbaţii. Dar când se bagă femeile, când sar să clănţănească farfaralele astea contemporane, să am iertare, mi se face lehamite! Nu te mai suci atâta! îi strigă el studentei care se smucea mereu să sară de pe scaun. Asta-i culmea! Cer şi eu cuvântul, mă simt jignit.
— Dumneata doar îi împiedici pe alţii să vorbească, şi singur nu eşti în stare să spui nimic, murmură indignată gazda.
— Ba nu, vreau să spun tot ce gândesc, se înfierbântă maiorul, adresându-i-se lui Stavroghin. Eu, domnule Stavroghin, contez pe dumneata ca pe un om nou apărut, deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor pierde ca muştele, iată părerea mea. Toată problema lor feminină nu este decât o lipsă de originalitate. Vă asigur că problema aceasta feminină a fost născocită pentru ele tot de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap; slavă Domnului că nu sunt căsătorit! Nici un fel de variaţie, un simplu model de broderie nu sunt în stare să născocească; şi modelele acestea tot bărbaţii le născocesc pentru ele! Poftim, am purtat-o în braţe, când avea zece ani dansam cu ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin s-o îmbrăţişez, ca să aud din gura ei, de la cea de-a doua vorbă spusă, că Dumnezeu adică nu există. Hai să zicem de la a treia să fi fost, dar nu chiar de la a doua; ţi-ai găsit, se grăbeşte! Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta se explică prin faptul că sunt inteligenţi, dar tu, tu, mormolocule, ce te pricepi tu în chestiunea dumnezeirii? Te-a învăţat vreun student? De te învăţa să aprinzi candele, le aprindeai.
— Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar adineauri ai demonstrat cu toată claritatea inconsistenţa dumitale etică, replică studenta cu dispreţ, ca şi cum ar fi considerat de prisos să discute cu un asemenea om. Ţi-am spus adineauri că pe noi toţi ne-au învăţat după catehism: „Dacă-ţi vei respecta tatăl şi părinţii, vei trăi mulţi ani pe pământ şi te vei bucura de bogăţie”. E în Decalog. Dacă Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul iubirii filiale o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. Cu aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineauri, şi nu din al doilea cuvânt şi numai pentru că ţi-ai reclamat drepturile. Cine e de vină că eşti redus şi până acum n-ai înţeles? Te doare acest lucru şi de aceea eşti furios, iată enigma generaţiei dumitale.
— Neroado! zise maiorul.
— Imbecilule!
— Aşa, dă-i drumul!
— Dă-mi voie, Kaspiton Maksimovici, doar dumneata însuţi îmi spuneai că nu crezi în Dumnezeu, piui din capătul mesei Liputin.
— Ce are a face că aş fi spus-o, eu sunt cu totul altceva! Poate că şi cred, dar nu chiar de tot. Deşi poate nu cred deplin, n-aş spune totuşi că Dumnezeu trebuie împuşcat. Pe când îmi făceam încă serviciul la husari, mă tot bătea gândul în privinţa lui Dumnezeu. În toate versurile nu auzi decât că husarul bea şi chefuieşte; ei bine, poate că am şi băut, dar, vă rog să mă credeţi, săream uneori din aşternut şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa icoanelor, ca Dumnezeu să mă lumineze cu credinţa, pentru că nici pe atunci nu aveam linişte şi mă frământa gândul: există Dumnezeu sau nu există? Mi-era uneori şi lehamite! Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea că iar dispare credinţa; şi, în general, am observat că ziua credinţa întru câtva dispare.
— N-aveţi cumva cărţi de joc? căscă tare Verhovenski, adresându-i-se gazdei.
— Consider foarte bine-venită întrebarea dumneavoastră! se smuci studenta, roşie de indignare faţă de cele auzite de la maior.
— Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, le-o reteză gazda şi îl privi poruncitor pe soţul ei.
Studenta se reculese:
— Am vrut să înfăţişez adunării suferinţele şi protestul studenţilor, dar întrucât se pierde timpul în discuţii imorale…
— Nu există nimic moral sau imoral! interveni imediat liceanul, de cum o auzi pe studentă.
— Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult înainte de a te fi dumerit să-l înveţi dumneata.
— Eu însă declar, se înverşună acesta, că dumneata nu eşti decât un copilaş sosit de la Petersburg cu pretenţii să ne luminezi asupra unor lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de mult. În ce priveşte porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci, şi faptul că ea este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul lui Belinski.
— Dar nu se termină cu asta odată? i se adresă hotărâtă m-me Virghinskaia soţului. În calitate de gazdă, ea se ruşina pentru nivelul mizer al acestei discuţii, mai ales că observa câteva zâmbete, ba şi semne de nedumerire printre oaspeţii poftiţi.
— Domnilor, înălţă deodată vocea Virghinski, dacă cineva doreşte să treacă la o discuţie mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, propun să începem, fără a mai pierde timp.
— Mi-aş permite să formulez o întrebare, zise blând dascălul şchiop, care până atunci păstrase tăcerea şi o ţinută foarte cuviincioasă. Aş vrea să ştiu, ne constituim aici într-o şedinţă sau pur şi simplu formăm o adunare de simpli muritori, veniţi în vizită? Întreb acest lucru mai mult pentru respectarea unei rânduieli şi ca să nu plutim într-o incertitudine.
Întrebarea aceasta „şireată” îşi produse efectul; toţi schimbară între ei priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să dea răspunsul, şi deodată, brusc, ca la comandă, privirile tuturor se aţintiră asupra lui Verhovenski şi Stavroghin.
— Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea: „Suntem în şedinţă sau nu?” zise m-me Virghinskaia.
— Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e formulată cam vag.
— Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci.
— Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă ordine, întări Virghinski.
— Aşadar, chestiunea se pune la vot! anunţă stăpâna casei. Leamşin, te rog, aşază-te la pian: poţi şi de acolo să-ţi dai votul, când va începe scrutinul.
— Iarăşi, strigă Leamşin, nu ajunge cât v-am tot zdrăngănit?
— Te rog stăruitor să cânţi; nu vrei să fii de folos cauzei?
— Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni nu ascultă la ferestre. E o fantezie de-a dumitale, de altfel şi ferestrele sunt destul de sus, şi apoi cine va putea înţelege măcar ceva, chiar dacă ar asculta?
— Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, murmură careva.
— Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sunt întotdeauna necesare. Mă gândesc la cazul vreunor spioni, îi explică ea lui Verhovenski, din stradă să se audă muzica, aşa ca la onomastică.
— Ei drăcie! zise cu năduf Leamşin.
Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în clape aproape cu pumnul.
— Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să ridice sus mâna dreaptă, zise m-me Virghinskaia.
Unii ridicară mâna, alţii nu. Ba unii, după ce o ridicară, imediat o traseră în jos. După ce o traseră, iar o ridicară.
— Dracul să mă ia! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer.
— Nici eu nu înţeleg, strigă altul.
— Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, ridici mâna în sus.
— Dar acest da ce înseamnă?
— Înseamnă şedinţă.
— Nu, nu înseamnă şedinţă.
— Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresându-se către m-me Virghinskaia.
— Atunci de ce n-ai ridicat mâna?
— M-am uitat la dumneavoastră şi, văzând că n-aţi ridicat-o, n-am ridicat-o nici eu.
— Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut propunerea, tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, propun să procedăm invers: cine vrea şedinţă să stea locului şi să nu ridice mâna, iar cine nu vrea să ridice mâna dreaptă.
— Cine nu vrea? întrebă liceanul.
— Dar ce e cu dumneata, o faci înadins? strigă mânioasă m-me Virghinskaia.
— Dar, daţi-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că acest lucru trebuie bine precizat? se auziră două-trei voci.
— Cine nu vrea nu vrea.
— Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu ridicăm, dacă nu vrem? strigă ofiţerul.
— Ehe, nu suntem încă obişnuiţi cu constituţia! observă maiorul.
— Domnule Leamşin, fă bine, loveşti atât de tare, încât nimeni nu poate auzi nimic, zise dascălul şchiop.
— Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la ferestre, sări Leamşin. Nu vreau să mai cânt! Am venit în ospeţie la voi, nu să zdrăngănesc la pian.
— Domnilor, propuse Virghinski, răspundeţi cu glas răspicat: suntem noi în şedinţă sau nu?
— Şedinţă, şedinţă! se auzi din toate părţile.
— Păi, dacă e aşa, ce nevoie avem de vot, e suficient. Sunteţi mulţumiţi, domnilor, mai e nevoie să votăm?
— Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles!
— Poate că cineva nu vrea să fie şedinţă?
— Nu, nu, vrem cu toţii.
— Dar ce înseamnă şedinţă? strigă un glas. Nu i se răspunse.
— Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite părţi.
— Stăpânul, bineînţeles, stăpânul!
— Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de preşedinte ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: dacă cineva doreşte să ia cuvântul mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, să poftească şi să înceapă fără a mai pierde timpul.
Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se îndreptară iarăşi asupra lui Stavroghin şi a lui Verhovenski.
— Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me Virghinskaia.
— Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscând, pe scaun. Deşi aş dori poate un păhărel de coniac.
— Stavroghin, dumneata nu doreşti?
— Mulţumesc, eu nu beau.
— Vreau să spun, doreşti să iei cuvântul sau nu, nu e vorba de coniac.
— Să iau cuvântul despre ce anume? Nu, nu doresc.
— Ţi se va servi coniacul, îi răspunse ea lui Verhovenski.
Se ridică studenta. Până atunci de câteva ori ea schiţase mişcarea să sară de pe scaun.
— Am sosit aici ca să fac o declaraţie despre suferinţele nenorociţilor studenţi şi despre necesitatea de a fi îndemnaţi pretutindeni să protesteze…
Aici ea îşi înghiţi vorba; în celălalt capăt al mesei se ivi un concurent, şi toate privirile se întoarseră spre el. Clăpăugul Şigaliov, cu un aer sumbru şi întunecat, se ridică încet de pe locul său şi depuse melancolic un caiet cu scriere măruntă pe masă. Rămase în picioare şi în tăcere. Mulţi priveau consternaţi caietul, dar Liputin, Virghinski şi dascălul şchiop păreau că încearcă o mulţumire.
— Cer cuvântul, zise ursuz, dar ferm Şigaliov.
— Aveţi cuvântul, încuviinţă Virghinski.
Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi rosti cu glas grav:
— Domnilor…
— Poftim coniacul! zise cu scârbă şi dispreţ ruda gazdei, care turna ceai şi adusese acum coniacul, punând sticla în faţa lui Verhovenski împreună cu un păhărel adus în mână, fără tavă sau farfurioară.
Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate.
— Nu e nimic, continuaţi, eu nu ascult, strigă Verhovenski turnându-şi coniac.
— Domnilor, adresându-mă atenţiei dumneavoastră, reîncepu Şigaliov, după cum veţi vedea mai departe, solicitându-vă concursul într-un punct de importanţă primordială, mă văd nevoit să fac o introducere.
— Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfece? întrebă deodată Piotr Stepanovici.
— Ce nevoie ai de foarfece? căscă ea ochii spre dânsul.
— Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile vreau s-o fac, zise Piotr Stepanovici examinându-şi impasibil unghiile lungi şi murdare.
Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi plăcu probabil această figură.
— Mi se pare că am văzut nişte foarfece adineauri aici pe fereastră, se ridică ea de la masă, pornind într-acolo să caute foarfecele şi întorcându-se apoi cu ele în mână. Piotr Stepanovici, fără să o privească, apucă foarfecele şi-şi făcu cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de un procedeu cu un anumit rost şi se ruşină de susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri tăcute. Dascălul şchiop urmărea cu privirea mânioasă şi plin de invidie gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă:
— Consacrându-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni s-o înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi până în anul nostru 187…, erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegând absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousseau, Fourier nu sunt decât coloane de aluminiu, toate astea sunt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. Întrucât însă forma socială viitoare este necesară tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cât se poate într-o formă prescurtată; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar râsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie.
Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi o oarecare expresie de ciudă.
— Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi? observă prudent unul dintre ofiţeri.
— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare”. Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingând cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de timp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru.
Se produse o mişcare: „E nebun cumva?” se auziră glasuri.
— Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat?
— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o problemă a sa personală, declară liceanul.
— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte cauza comună şi, totodată, merită sau nu merită să fie ascultat? decise vesel ofiţerul.
— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfârşit, şchiopul. În general el vorbea cu un zâmbet întru câtva ironic, încât era de fapt greu să-ţi dai seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este prea devotat sarcinii sale şi totodată este prea modest. Cartea dumisale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-o turmă şi printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-un fel de turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe lucruri extrem de interesante.
— Vorbeşti serios? i se adresă m-me Virghinskaia dascălului şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă zecimi din ei în sclavi? De mult mi s-a părut suspect individul.
— Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale? întrebă şchiopul.
— Rubedenie? Îţi baţi joc de mine?
— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte aristocraţi şi să te supui lor ca unor zeităţi! explodă furioasă studenta.
— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt rai pe pământ nu poate să existe, încheie autoritar Şigaliov.
— Eu însă în loc de rai, strigă Leamşin, aş lua aceste nouă zecimi din omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele, şi le-aş arunca în aer, lăsând numai o mână de oameni culţi, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei.
— Aşa poate vorbi numai un bufon! izbucni studenta.
— E un bufon, dar folositor, îi şopti m-me Virghinskaia.
— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei! i se adresă înflăcărat Şigaliov lui Leamşin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. Întrucât însă ideea dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai pământesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim.
— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă involuntar Verhovenski să-i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel, fără a-şi ridica privirea, el continua cu aceeaşi nepăsare să-şi taie unghiile.
— De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decât rostirea acestui prim cuvânt, ca să se ia cu el la harţă. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întru câtva un fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi mai fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă o soluţie mult mai lucidă decât ei. Vă asigur că, după ce ai citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin decât oricare altul, s-a depărtat de realism, şi raiul lui pământesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga omenire, dacă acest rai a existat cândva aievea.
— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verhovenski.
— Daţi-mi voie, se înfierbântă tot mai mult şchiopul, discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale viitoare sunt aproape o necesitate imperioasă a tuturor oamenilor de gândire contemporană. Herzen toată viaţa lui n-a avut decât grija aceasta. Belinski, după cum ştiu cu precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătând şi soluţionând anticipat până şi pe cele mai mici, ca să zicem aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orânduiri sociale.
— Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul.
— Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decât să stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin îndrăznind parcă să înceapă, în sfârşit, atacul.
— Nu m-am gândit la Şigaliov când am spus că este absurd, tărăgănă Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă”, şi celelalte de la Şigaliov citire, toate acestea sunt un fel de romane, care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. Înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi şi, desigur, vă năpustiţi cu aviditate asupra unor pagini scrise.
— Daţi-mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi suntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată compătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată nu s-a întâmplat nici un fapt extraordinar sub raportul noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-o deplângem. Ni se propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strângem rândurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul că, oricât ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămâne, dar aşa, retezând radical o sută de milioane de capete şi prin aceasta uşurându-ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atât de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele „de la Şigaliov citire”, în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atât de dispreţuitoare.
— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare semnificaţie şi, făcându-se că nu-şi dă seama de această gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină.
— E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pentru discuţii, şi e mai regretabil că în momentul acesta sunteţi atât de preocupat de toaleta dumneavoastră.
— Dar ce vă deranjează la toaleta mea?
— O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin.
— Tocmai în Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul.
— Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinii măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a problemei prin propagandă, eu personal măcar ceva-ceva voi avea de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe când în cazul celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba.
— Dumitale negreşit ţi-o vor tăia, zise Verhovenski.
— Vedeţi aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sunt ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luându-ne catrafusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să închidem acolo ochii fără grijă? Credeţi-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocaţi o emigrare masivă!
Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una dintre minţile luminate ale guberniei. Liputin zâmbea viclean, Virghinski asculta cam abătut, toţi ceilalţi urmăreau disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă doamnele şi ofiţerii. Îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută milioane de capete fusese strâns cu uşa şi aşteptau urmarea.
— Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e deloc rău, rosti rar şi tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai impasibil, aproape plictisit. Ideea emigrării este bună. Şi totuşi, dacă, în pofida oricăror dezavantaje pe care le întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce trece tot mai mulţi oşteni, înseamnă că se va putea şi fără dumneata. Aici, dragul meu, o religie nouă vine s-o înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atâţia combatanţi şi de aceea cauza aceasta este o întreprindere de mari proporţii. Dumneata n-ai decât să emigrezi! Şi te-aş sfătui chiar să te duci la Dresda şi nu în nişte insule paşnice. În primul rând, este un oraş care n-a cunoscut niciodată nici un fel de epidemii, şi întrucât eşti un om cult, probabil că ţi-e frică de moarte. În al doilea rând, vei fi destul de aproape de graniţa rusească, încât vei putea mult mai uşor şi repede să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie veniturile; în al treilea rând, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata eşti un estetician, fost profesor de teorie literară, mi se pare; şi, în sfârşit, mai conţine într-însul şi un fel de Elveţie în miniatură, proprie inspiraţiilor dumitale poetice, deoarece scrii probabil şi versuri. Într-un cuvânt, e o comoară într-o tabacheră.
Se produse o animaţie generală; mai ales se agitară ofiţerii. Încă un moment şi toată lumea s-ar fi pornit să vorbească dintr-odată. Dar şchiopul se năpusti enervat asupra momelii:
— Să avem iertare, dar noi poate că nici nu vom părăsi cauza comună! Acest lucru trebuie să fie bine înţeles…
— Cum adică, ai intra poate şi într-un grup de cinci, dacă ţi-aş propune? trânti pe neaşteptate Verhovenski şi depuse foarfecele pe masă.
Cu toţii tresăriră parcă. Omul enigmatic se dădea brusc pe faţă într-un mod surprinzător: se referise expres şi fără ezitare la „grupul celor cinci”.
— Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va eschiva de la cauza comună, se izmeni şchiopul, dar…
— Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dar, îl întrerupse autoritar şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, domnilor, că am nevoie de un răspuns categoric. Îmi dau seama, perfect de bine, că, venind aici şi adunându-vă laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire neaşteptată), dar eu nu pot să dau nici un fel de explicaţii fără să cunosc orientarea dumneavoastră ideologică. Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hârtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfârşit, ne va dezlega mâinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orânduirea socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? Unii ţipă: „O sută de milioane de capete”! Hai să zicem că ar putea să fie o metaforă, dar de ce să ne temem de asta, dacă în cazul visărilor pe hârtie despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de milioane de capete? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hârtia reţetelor, ci, dimpotrivă, dacă se întârzie, până într-atât se va descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, alterând toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă… În sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi categoric ce-i surâde mai mult: un mers de broască-ţestoasă prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlaştină?
— Eu sunt pentru mersul cu toată viteza! strigă liceanul.
— Şi eu, zise Leamşin.
— Bineînţeles, nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul dintre ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic îi impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut „comunicări”, promiţând să ia cuvântul în acest sens.
— Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbându-şi privirea de la un chip la altul.
— Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor.
— Eu, personal, trebuie să mărturisesc, sunt mai mult adeptul unei soluţii umane, murmură maiorul, întrucât însă toată lumea zice aşa, mă alătur şi eu glasului celorlalţi.
— Vasăzică, nici dumneata nu te opui? i se adresă Verhovenski dascălului şchiop.
— Nu că m-aş… se înroşi acesta, dar dacă sunt de acord cu toată lumea, e numai pentru a nu tulbura.
— Uite, aşa sunteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil omul să discute de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să termine prin a vota ca ceilalţi! Domnilor, gândiţi-vă bine încă o dată, cu adevărat sunteţi cu toţii gata? (La ce anume să fie gata? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de ademenitoare.)
— Bineînţeles, toţi… se auziră glasuri.
Deşi cu toţii se uitau unii la alţii.
— N-o să vă simţiţi pe urmă ofensaţi de faptul că v-aţi dat adeziunea atât de repede? Pentru că la voi cam aşa se întâmplă aproape totdeauna.
Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse sensuri. O adevărată fierbere. Şchiopul îl apostrofă pe Verhovenski, fără nici o reticenţă:
— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la asemenea întrebări în mod obişnuit trebuie condiţionate. Chiar dacă ne-am declarat hotărâţi, notaţi că întrebarea pusă într-un fel atât de ciudat…
— Cum adică, într-un fel ciudat?
— Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel.
— Mă rog, învăţaţi-mă, cum anume? De altfel, eram convins că dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit.
— Ne-ai smuls aici răspunsul că suntem gata pentru o acţiune imediată, dar cu ce drept ai procedat astfel? Ce împuterniciri ai ca să pui asemenea întrebări?
— Păi, n-aveai decât să pui în prealabil această întrebare! De ce ai răspuns? Ţi-ai dat consimţământul şi acum baţi în retragere.
— Credinţa mea este că francheţea uşuratică a întrebării dumitale principale îndrituieşte presupunerea că dumneata nu dispui de nici un fel de împuterniciri sau drepturi, ci ai procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă curiozitate personală.
— Dar despre ce este vorba, despre ce? strigă Verhovenski, cuprins parcă de nelinişte.
— Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuie date între patru ochi, şi nu într-o adunare întreagă de douăzeci de oameni necunoscuţi! trânti şchiopul. Îşi descărcase năduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse repede către adunare, cu un aer de îngrijorare bine simulat.
— Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa tuturor că toate acestea sunt nişte prostii şi că discuţia noastră a depăşit orice limită. N-am luat încă adeziunea nimănui, şi nimeni nu are dreptul să afirme că eu adun adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. Nu-i aşa? Într-un fel sau altul, totuşi îmi provoci o mare îngrijorare, i se adresă el din nou şchiopului, nici prin gând nu mi-a trecut că aici, unde discutăm nişte chestiuni aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul să vorbim între patru ochi. Vă temeţi cumva de denunţ? E cu putinţă ca între noi să se afle vreun denunţător?
Se iscă o mare larmă; toată lumea începu să vorbească deodată.
— Domnilor, dacă ar fi aşa, continuă Verhovenski, cel mai compromis aş fi eu şi de aceea propun să mi se răspundă la o singură întrebare, bineînţeles dacă doriţi. Aveţi toată libertatea.
— Ce întrebare? Ce întrebare? strigară cu toţii.
— O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai rămânem aici cu toţii laolaltă sau ar fi mai bine să ne luăm în tăcere căciulile şi să ne împrăştiem care încotro.
— Să auzim întrebarea! Întrebarea!
— Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre punerea la cale a unui omor de natură politică, s-ar duce el să denunţe, prevăzând toate consecinţele, sau ar rămâne acasă aşteptând desfăşurarea evenimentelor? Aici opiniile pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va lămuri dacă trebuie să ne despărţim sau să rămânem împreună şi de aici încolo şi nu numai pentru o adunare de o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe dumneata primul, se întoarse el către dascălul şchiop.
— De ce să fiu eu primul?
— Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă bine şi nu te eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de subterfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti liber să procedezi cum vrei.
— Scuză-mă, dar o asemenea întrebare este chiar jignitoare.
— Nu s-ar putea să fii mai precis?
— N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se schimonosi celălalt şi mai mult.
— Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi.
Şchiopul se înfuriase într-atâta, încât încetă să mai răspundă. Cu pâlpâiri de răutate în ochi, se uita ţintă la călăul său pe deasupra ochelarilor.
— Da sau nu? Ai denunţa sau n-ai denunţa? strigă Verhovenski.
— Bineînţeles că nu voi denunţa! strigă şi mai tare şchiopul.
— Şi nimeni nu va denunţa, bineînţeles că nu va denunţa, se auziră mai multe glasuri.
— Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule maior: ai denunţa sau nu ai denunţa? continuă Verhovenski. Şi, te rog, notează, în mod intenţionat mă adresez acum dumitale.
— Nu voi denunţa.
— Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să-l jefuiască pe un altul, pe un simplu muritor, în cazul acesta ai denunţa, ai aduce la cunoştinţă?
— Desigur, e doar un caz civil, iar aici e vorba de un denunţ politic. N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete.
— Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost, se auziră iar glasuri. O întrebare de prisos. Cu toţii avem acelaşi răspuns. Nu există denunţători printre noi!
— De ce se ridică acest domn? strigă studenta.
— E Şatov. De ce te-ai sculat, Şatov? strigă m-me Virghinskaia.
Şatov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu căciula în mână şi se uită la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă, dar se stăpâni, nu pronunţă nici un cuvânt şi porni tăcut spre ieşire.
— Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta! strigă enigmatic în urma lui Verhovenski.
— În schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce eşti! îi strigă din prag Şatov şi părăsi încăperea.
Izbucniră iar strigăte şi exclamaţii.
— Poftim proba! strigă un glas.
— A fost de folos! strigă altul.
— Numai să nu fi fost prea tardivă? observă un al treilea.
— Cine l-a invitat? Cine l-a primit? Cine e acest Şatov? Va denunţa sau nu va denunţa? se precipitară întrebările.
— Dacă era un denunţător, s-ar fi prefăcut, dar văd că a scuipat şi a plecat, zise careva.
— Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a răspuns la întrebare, strigă studenta.
Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi, o dată cu el, în celălalt capăt al mesei, se ridică şi Kirillov.
— Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios stăpâna casei, noi toţi aici am răspuns la întrebare, pe când dumneata vrei să pleci fără să te pronunţi?
— Nu găsesc pentru mine necesar să răspund la întrebarea ce vă interesează pe dumneavoastră, murmură Stavroghin.
— Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auziră câteva strigăte.
— Ce mă priveşte pe mine faptul că voi vă compromiteţi? râse Stavroghin, dar ochii îi scânteiară.
— Cum ce te priveşte? Cum ce te priveşte? se auziră exclamaţii. Mulţi săriră de pe scaune.
— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, strigă şchiopul, dar nici domnul Verhovenski n-a răspuns la întrebare, ci numai a pus-o.
Observaţia avu un efect uluitor. Toată lumea schimbă priviri. Stavroghin îi râse drept în faţă dascălului şchiop şi plecă. Kirillov îl urmă imediat. Verhovenski se repezi după ei în vestibul.
— Ce mi-aţi făcut? bâigui el, prinzându-l pe Stavroghin de mână şi strângându-i-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse în tăcere mâna.
— Duceţi-vă direct la Kirillov. Vin şi eu… Am absolută nevoie, absolută nevoie!
— Eu însă nu simt nici o nevoie să merg, refuză sec Stavroghin.
— Stavroghin va veni, curmă Kirillov. Stavroghin, e necesar să vii şi dumneata. Îţi voi demonstra acolo.
Capitolul al optulea.
Ţareviciul Ivan.
I
Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi să se întoarcă la „şedinţă”, ca să restabilească ordinea, dar, socotind probabil că nu merită osteneala, renunţă lăsând totul baltă şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în urma celor plecaţi. În timp ce alerga, îşi aduse aminte de ulicioara prin care putea ajunge mai repede la casa lui Filippov; afundându-se pe alocuri în noroi până la genunchi, el se repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în clipa când Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă.
— Ai şi sosit? zise Kirillov. Foarte bine. Intră.
— Parcă spuneai că stai singur! zise Stavroghin, văzând în vestibul samovarul în clocot.
— Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi.
Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar scrisoarea anonimă luată în ziua aceea de la Lembke şi o depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se aşezară. Stavroghin citi în tăcere scrisoarea.
— Ei? făcu el.
— Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, explică Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, învaţă-mă cum să procedez. Te asigur că e în stare chiar mâine să se ducă la Lembke.
— N-are decât.
— Cum aşa? Putem să-l împiedicăm.
— Greşeşti, el nu depinde de mine. De altfel, îmi este absolut egal; pe mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe dumneata.
— Şi pe dumneata.
— Nu cred.
— Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te cruţe? Ascultă, Stavroghin, ce rost are să ne jucăm cu cuvintele? Îţi pare rău cumva de bani?
— Crezi că are nevoie de bani?
— Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. Dă-mi mâine sau chiar astăzi şi mâine seară îl expediez la Petersburg, ceea ce, de fapt, şi urmăreşte. Dacă vrei, o ia şi pe Maria Timofeevna, notează acest lucru.
Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de prudenţă. Lăsa să-i scape cuvinte nechibzuite. Stavroghin îl privi surprins.
— Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Maria Timofeevna.
— Poate că nici nu vrei? zâmbi ironic Piotr Stepanovici.
— Poate că nici nu vreau.
— Mă rog, dai sau nu bani? strigă el la Stavroghin cu o nerăbdare mânioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite nici o discuţie. Acesta îl măsură de sus până jos cu o privire gravă.
— Nu dau nici un ban.
— Bagă de seamă, Stavroghin! Probabil că ai aflat ceva sau ţi-ai luat toate măsurile. Glumeşti?
Faţa i se schimonosi, colţurile buzelor tresăriră şi deodată el izbucni într-un râs fără nici o noimă, cu totul nelalocul lui.
— Dumneata ai primit nişte bani de la tatăl dumitale pentru moşie, observă calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ţi-a dat şase sau opt mii pentru Stepan Trofimovici. N-ai decât să plăteşti o mie cinci sute din aceşti bani. Nu mai am nici un chef să plătesc pentru alţii, şi aşa am dat destui bani, mă cam sâcâie asta… surâse el de propriile sale cuvinte.
— Văd că nu eşti dispus să glumeşti…
Stavroghin se sculă de pe scaun, în aceeaşi clipă sări şi Verhovenski şi maşinal se postă cu spatele la uşă, barând parcă ieşirea. Nikolai Vsevolodovici schiţă un gest să-l înlăture şi să iasă, dar se opri brusc.
— Nu ţi-l cedez pe Şatov, zise el.
Piotr Stepanovici tresări. Amândoi se priviră ţintă în ochi.
— Ţi-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sângele lui Şatov? scânteie din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi închegi grupuleţele. Ai reuşit cu dibăcie să-l alungi adineauri pe Şatov: ştiai prea bine că el n-ar fi spus: „Nu voi denunţa”, iar ca să mintă în faţa dumitale, ar fi considerat acest lucru drept o josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut acum de mine? Te-ai legat de mine încă din străinătate. Ceea ce mi-ai explicat până acum este o pură aiureală. Şi acum încerci să mă faci ca, dându-i lui Lebeadkin o mie cinci sute de ruble, să-i ofer lui Fedka ocazia să-l înjunghie. Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie înjunghiată şi nevastă-mea. Legându-mă printr-o asemenea crimă, dumneata speri, desigur, să capeţi asupra mea un ascendent absolut, aşa este? Ce nevoie ai de această putere? Ce nevoie ai de mine? Uită-te o dată pentru totdeauna cu ochii bine deschişi la mine: pot fi eu omul care-ţi trebuie dumitale? Şi pe urmă lasă-mă în pace.
— Fedka a venit la dumneata? întrebă sufocându-se Verhovenski.
— Da, a fost la mine; a şi fixat preţul; e acelaşi, o mie cinci sute… Dacă vrei, îţi va confirma el însuşi, iată-l… întinse Stavroghin mâna.
Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. În prag, din întuneric, se ivi o siluetă; era Fedka, îmbrăcat în cojoc, dar fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi surâdea, rânjindu-şi şiragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui scormoneau prudent prin cameră, observându-i pe domni. Ceva scăpa înţelegerii lui; probabil că-l adusese chiar Kirillov şi de aceea privirea lui întrebătoare se întoarse către acesta; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca să intre în cameră.
— L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă târguiala noastră sau chiar să vadă şi banii în mâinile noastre, nu-i aşa? întrebă Stavroghin şi, fără să mai aştepte un răspuns, ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape înnebunit.
— Stai! Nici un pas mai departe! strigă el, prinzându-l de cot. Stavroghin îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se desprindă. Îl cuprinse o furie turbată: prinzându-l pe Verhovenski de păr cu mâna stângă, îl izbi din toată puterea de pământ şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de metri, când acesta îl ajunse iar din urmă.
— Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat.
Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi nici nu se întoarse.
— Ascultă, chiar mâine o să ţi-o aduc pe Lizaveta Nikolaevna, vrei? Nu? De ce nu răspunzi? Spune ce vrei şi fac orice. Ascultă: ţi-l cedez pe Şatov, vrei?
— Vasăzică, tot este adevărat că aţi hotărât să-l suprimaţi? strigă Nikolai Vsevolodovici.
— Dar ce nevoie ai de Şatov? Ce nevoie? continuă Verhovenski în şoaptă gâfâită, ca un apucat, precipitându-se şi mereu ieşindu-i în faţă şi prinzându-l pe Stavroghin de cot, probabil fără să-şi dea seama. Ascultă: ţi-l cedez, să ne împăcăm. Contul dumitale e mare, dar… să ne împăcăm!
Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea cu totul altă privire; auzea cu totul altă voce decât acea obişnuită sau cu care vorbise chiar adineauri la Kirillov; văzu aproape cu totul alt chip. Intonaţia vocii era schimbată; Verhovenski se ruga, implora; avea înfăţişarea unui om încă nedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul cel mai preţios.
— Dar ce e cu dumneata? strigă Stavroghin.
Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l privească cu aceiaşi ochi imploratori, dar totodată şi neînduplecaţi.
— Să ne împăcăm! şopti el încă o dată. Ascultă, am în carâmbul cizmei, ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă împac cu dumneata.
— Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracu’ să te ia! strigă mânios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină la mijloc? Ce sunt eu, un talisman pentru dumneata?
— Ascultă, vom provoca un haos, răsturnând totul pe dos, murmură Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într-un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos? Un asemenea haos, încât totul se va răsturna din temelii. Karmazinov are dreptate că ei n-au de ce să se agaţe. Karmazinov este foarte deştept. Încă vreo zece grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit.
— Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui Stavroghin.
— O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu eşti chiar atât de deştept, ca să râvneşti la aşa ceva: dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sunt imbecili? Nu sunt chiar aşa de imbecili; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. Virghinski este omul cel mai pur, mai pur decât noi de zece ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulnerabil. Singur Leamşin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mână. Câteva asemenea grupuri încă şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i aşa? Dar nu numai atât. Voi avea şi gazde tăinuite, şi atunci n-au decât să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul se vor împotmoli. Vom provoca un haos… Se poate să nu crezi că e de-ajuns să fim numai noi doi?
— Ia-l pe Şigaliov; pe mine lasă-mă în pace…
— Şigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier; dar mai îndrăzneţ decât Fourier, dar mai puternic decât Fourier, mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea”!
„Are febră şi aiurează; s-a întâmplat cu el ceva extraordinar”, îl privi încă o dată Stavroghin. Amândoi mergeau fără oprire.
— Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism!
Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cât mai repede acasă. „Dacă omul acesta e beat, unde a apucat totuşi să se îmbete? gândea el. Coniacul băut?”
— Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridicolă. Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orânduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii: de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi suferinţa sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul.
— Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i scape iar.
— Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gândul să predau lumea papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: „Iată, adică, în ce hal m-au adus!” şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă şi Internaţionale să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. Moşneguţul va consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ţi se pare stupid? Spune, e stupid sau nu?
— Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ.
— Destul! Ascultă, am renunţat la papă! Ducă-se dracului şigaliovismul! Ducă-se dracului papa! Ne trebuie ceva de actualitate acută şi nu şigaliovismul, pentru că acest şigaliovism este o lucrare fină de giuvaiergiu. E un ideal, o chestiune de viitor. Şigaliov e giuvaiergiu şi este prost ca orice filantrop. Avem nevoie de muncă brută, iar Şigaliov dispreţuieşte munca brută: papa va trona în Apus, iar la noi, la noi vei fi dumneata!
— Eşti beat, lasă-mă în pace! murmură Stavroghin şi grăbi pasul.
— Stavroghin, eşti superb! strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este mai preţios la dumneata e că uneori nici nu-ţi dai seama de asta. O, te-am studiat bine! De multe ori te observ discret, de undeva dintr-un colţ! Ai în dumneata chiar şi un fel de candoare şi naivitate, ştii asta? Încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer, din cauza acestei candori. Admir frumuseţea. Sunt nihilist, dar admir frumuseţea. Eu nu iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti idolul meu! Dumneata nu jigneşti pe nimeni, şi toată lumea te urăşte: dumneata tratezi pe toată lumea egal şi toţi se tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va veni la dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat teribil. Când un aristocrat vine în democraţie este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi jertfeşti viaţa, s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul exact ca dumneata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata eşti conducătorul, eşti soarele, iar eu sunt viermele dumitale…
Pe neaşteptate, Verhovenski îi sărută mâna. Pe spinarea lui Stavroghin trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mâna. Se opriră.
— Eşti nebun! şopti Stavroghin.
— Se poate, se poate, oi fi aiurând, reluă el febril, dar eu sunt acela care am dibuit cum trebuie făcut primul pas. Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să conceapă primul pas. Există mulţi ca Şigaliov! Dar unul singur, un singur om numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-l facă. Acest om sunt eu. De ce te uiţi aşa la mine? Am nevoie de dumneata, fără dumneata sunt zero. Fără dumneata sunt o gânganie, o idee în retortă, un Columb fără Americă.
Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii demenţi.
— Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vorbea gâfâind Verhovenski, apucându-l mereu de mâneca stângă. Ţi-am mai spus: vom pătrunde în sânul poporului. Ştii că de pe acum suntem foarte tari? Lucrează pentru noi nu numai aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături clasice sau muşcă. Aceştia sunt de fapt o piedică. Fără disciplină nu concep nimic. Sunt un escroc, nu un socialist, ha, ha! Ascultă, i-am numărat pe toţi: dascălul care-şi bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor şi de leagănul lor este deja al nostru. Avocatul care-l apără pe un ucigaş cult pe motivul că este mai evoluat decât victimele sale şi care, pentru a-şi face rost de bani, n-ar fi putut să nu ucidă este deja al nostru. Şcolarii care-l omoară pe un mujic ca să încerce o senzaţie tare sunt ai noştri. Juraţii care îi achită pe criminali sunt toţi ai noştri. Procurorul care tremură în instanţă de teamă să nu pară prea puţin liberal e al nostru, e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, literaţii, o, avem mulţi, foarte mulţi, sunt ai noştri fără să-şi dea seama de asta! Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi a prostănacilor a ajuns la extrema limită; dascălii au vezica biliară umflată şi fac fiere; pretutindeni vanitatea a atins proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de fiară… Ştii dumneata cât vom câştiga numai cu ajutorul ideilor gata confecţionate? Când plecam din ţară, bântuia teza lui Littré, potrivit căreia crima este un act de demenţă; mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de bun-simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest nobil. „Cum să nu omoare un ucigaş cult dacă are nevoie de bani?!” Dar toate astea nu sunt decât floare la ureche. Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacului”. Poporul o ţine într-o beţie necontenită, mamele sunt bete, copiii sunt beţi, bisericile goale, iar în instanţele judecătoreşti: „Două sute de lovituri cu nuiaua sau la cărat hârdăul”. O, lăsaţi numai să crească generaţia! Regret însă că nu mai pot să aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beţi! Ce păcat că n-avem proletari! Dar îi vom avea, îi vom avea, într-acolo mergem…
— Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea, murmură Stavroghin şi-şi continuă drumul.
— Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care îşi târa mama beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe scârboase. Crezi că mă bucur de toate astea? Când vor nimeri în mâinile noastre, poate că îi vom lecui… iar de va fi nevoie, îi vom izgoni în deşerturi pentru patruzeci de ani… Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie! Mai adăugăm şi puţin „sângişor proaspăt”, ca să se mai aclimatizeze. De ce râzi? Nu mă contrazic deloc. Îi contrazic numai pe filantropi şi şigaliovismul. Sunt escroc şi nu socialist! Ha, ha, ha! păcat că nu prea avem timp de aşteptat. I-am promis lui Karmazinov că încep în luna mai şi isprăvesc în octombrie. Rapid, nu-i aşa, ha, ha! Ascultă ce-ţi spun, Stavroghin: s-a mai văzut până în prezent că cinismul nu este în firea poporului rus, deşi înjură cu vorbe scârnave. Ştii că sclavul iobag se respecta mai mult decât se respectă Karmazinov? Era bătut şi schingiuit, dar şi-a apărat, şi-a păstrat zeii, pe când Karmazinov nu şi i-a apărat.
— Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dată şi trebuie să-ţi spun că te ascult cu mirare, zise Nikolai Vsevolodovici, aşadar, dumneata într-adevăr nu eşti socialist, ci un fel de ambiţios… politic?
— Zi escroc! Escroc. Te îngrijorează că sunt astfel? Doar nu degeaba ţi-am sărutat mâna. Dar e nevoie ca şi poporul să creadă ce ştim noi, ce vrem, şi că ceilalţi numai „învârtesc bâta deasupra capului şi dau în ai lor”. Aoleu, dacă am avea timp! Nenorocirea e că n-avem timp. Vom proclama distrugerea… De ce, de ce totuşi această idee este atât de fascinantă! E nevoie totuşi să ne mai dezmorţim oscioarele. Vom da naştere la incendii… vom lansa legende… În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi util. Chiar în aceste grupuri voi găsi asemenea amatori, încât se vor oferi pentru orice împuşcătură, ba ne vor fi recunoscători pentru onoarea ce li se face. Şi astfel va începe haosul! Să-i dai vânt numai, se va porni un iureş pe care lumea nu l-a cunoscut nicicând… Se va înceţoşa Rusia, va boci pământul după vechile zeităţi… Ei bine, abia atunci noi vom face să apară… cine?
— Cine?
— Ivan Ţarevici.
— Cine-i?
— Ţareviciul Ivan, dumneata, dumneata!
Stavroghin reflectă un minut.
— Un impostor? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă mirare pe acest exaltat. Iată, în sfârşit, planul dumitale, vasăzică.
— Vom spune că el „se ascunde”, zise Verhovenski încet, într-o şoaptă aproape drăgăstoasă, încât părea că este într-adevăr beat. Ştii ce efect pot produce aceste cuvinte: „El se ascunde”. Dar se va înfăţişa, se va înfăţişa. Vom lansa o legendă mai grozavă decât cea a scapeţilor. El există, dar nimeni nu l-a văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi principalul, vine o forţă nouă. Când tocmai de aşa ceva este nevoie. După aşa ceva tânjeşte toată lumea. Ce găseşte în socialism: distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe când aici e o forţă, şi încă ce forţă nemaipomenită! N-avem nevoie decât de o pârghie, pentru o singură dată, ca să ridicăm pământul. Totul se va ridica.
— Aşadar, contezi pe mine în mod serios? surâse cu răutate Stavroghin.
— De ce râzi, şi încă cu atâta răutate? Nu mă speria. Acum eu sunt ca un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un singur zâmbet ca acesta. Ascultă, nu te voi înfăţişa nimănui, nimănui… Aşa trebuie… El există, dar nimeni nu l-a văzut, se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa pământului zvonul: „L-am văzut, l-am văzut”. Şi Ivan Filippovici, dumnezeul Savaot, a fost văzut cum s-a înălţat într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, l-au văzut cu „propriii” lor ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filippovici. Dumneata eşti un Făt-Frumos, mândru ca un zeu, care nu vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se ascunde”. Principalul este să pornească legenda! Îi vei învinge. Arunci o singură privire şi ai învins. Poartă un adevăr nou şi „se ascunde”. Mai lansăm totodată şi două-trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupurile, grupurile de câte cinci, nu e nevoie de ziare! Dacă din zece mii o singură cerere va fi satisfăcută, toţi vor veni cu cereri. În orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o asemenea scorbură unde trebuie lăsate cererile. Şi se va porni un vuiet pe faţa pământului: „O lege nouă şi dreaptă vine”, şi se va tulbura marea; şi se va prăbuşi şandramaua; şi, uite, atunci ne vom gândi cum să înălţăm o zidire de piatră. Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi, numai noi!
— Nebunie curată! murmură Stavroghin.
— De ce, de ce nu vrei? Ţi-e frică? Dar eu m-am agăţat de dumneata, tocmai pentru că nu ţi-e frică de nimic. Ţi se pare ceva total lipsit de înţelepciune? Păi, deocamdată nu sunt decât un Columb fără Americă; poate părea înţelept un Columb fără America?
Stavroghin tăcea. Între timp ajunseseră la el şi se opriră în faţa uşii de la intrare.
— Ascultă, se plecă Verhovenski la urechea lui, voi face totul şi fără bani; voi termina mâine cu Maria Timofeevna… fără bani, şi chiar mâine ţi-o voi aduce pe Liza. Vrei să ţi-o aduc pe Liza chiar mâine?
„O fi înnebunit cu adevărat?” surâse Stavroghin. Uşa se deschise.
— Stavroghin, e a noastră America? îl prinse de mână pentru ultima oară Verhovenski.
— La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai Vsevolodovici.
— Îţi lipseşte dorinţa, am ştiut eu! strigă acesta cuprins de furie. Minţi, cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu te cred, ai o poftă de lup! … Nu-ţi dai seama ce încărcat este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la dumneata! Nu există pe suprafaţa pământului altul ca dumneata! Eu te-am plăsmuit încă în străinătate; te-am plăsmuit privindu-te. Dacă nu te-aş fi privit pe furiş din colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee! …
Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde.
— Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, îţi dau o zi… două… să zicem trei; mai mult de trei nu pot, şi aştept răspunsul dumitale!
Capitolul al nouălea.
O percheziţie la Stepan Trofimovici.
I
Între timp interveni la noi un eveniment care mă miră mult, iar pe Stepan Trofimovici pur şi simplu îl zgudui. Pe la orele opt de dimineaţă veni la mine în fugă Nastasia cu ştirea din partea lui cum că boierul a fost „percheziţionat”. La început n-am priceput aproape nimic: la urmă am înţeles totuşi că au venit nişte funcţionari, au „percheziţionat”, au ridicat nişte hârtii pe care un soldat le-a adunat într-o legătură mare şi „le-a dus cu roaba”. Ştirea era uluitoare. M-am dus imediat la Stepan Trofimovici.
L-am găsit într-o stare ciudată: indispus, foarte tulburat şi în acelaşi timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în mijlocul camerei, clocotea samovarul şi se vedea un pahar de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici se plimba absent în jurul mesei şi până-n toate colţurile, fără să-şi dea seama de mişcările sale. Purta obişnuita lui flanelă roşie, dar zărindu-mă se grăbi să-şi îmbrace vesta şi haina, ceea ce înainte n-o făcuse niciodată când vreunul din apropiaţii săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse cu multă căldură mâna.
— Enfin un ami! (El respira din tot pieptul.) Cher, am trimis numai la dumneata şi nimeni nu ştie nimic. Voi da ordin Nastasiei să încuie uşile şi să nu lase pe nimeni să intre, cu excepţia dumnealor, bineînţeles… Vous comprenez?
Mă privi îngrijorat aşteptând parcă un răspuns. Bineînţeles, mă grăbii să-i pun întrebări şi, cu chiu, cu vai, din vorbirea lui confuză, cu nenumărate întreruperi şi inutile digresiuni, aflai că la ora şapte de dimineaţă a venit la el „pe neaşteptate” un funcţionar al cancelariei guberniale…
— Pardon, j’ai oublié son nom. Il n’est pas du pays, dar se pare că a fost adus de Lembke, quelque chose de bęte et d’allemand dans la physionomie. Il s’apelle Rosenthal.
— Nu cumva Blum?
— Blum. Exact aţa s-a recomandat. Vous le connaissez? Quelque chose d’hébété et de trčs content dans la figure, pourtant trčs sévčre, raide et sérieux. Un tip din poliţie, din cei subordonaţi, je m’y connais. Încă dormeam şi, închipuieşte-ţi, m-a rugat să-i dau voie „să arunce o privire” în cărţile şi manuscrisele mele, oui, je m’en souviens, il a employé ce mot. Nu m-a arestat, ci mi-a confiscat doar cărţile… Il se tenait ŕ distance ţi, când a început să-mi explice această vizită, avea aerul că eu… enfin il avait l’air de croire que je tomberai sur lui immédiatement et que je commencerai ŕ le battre comme plâtre. Tous ces gens du bas étage sont comme ça, când au de-a face cu un om cumsecade. Desigur am înţeles imediat totul. Voilŕ vingt ans que je m’y prépare. I-am deschis toate sertarele ţi i-am predat toate cheile; i-am înmânat personal totul. J’étais digne et calme. Dintre cărţi a reţinut ediţiile din străinătate ale lui Herzen, un exemplar legat din Clopotul, patru copii ale poemului meu, et enfin tout ça, apoi hârtiile şi scrisorile et quelques unes de mes ébauches historiques, critiques et politiques. Toate acestea le-a luat cu el. Nastasia zice că soldatul le-a dus într-o roabă acoperindu-le cu un şorţ; oui, c’est cela, cu un şorţ.
Semăna a delir. Cine putea înţelege ceva din toate astea. L-am copleşit iar cu întrebări: Blum a venit singur sau cu altcineva? Trimis de cine? Cu ce drept? Cum de a îndrăznit? Cum şi-a explicat vizita?
— Il était seul, bien seul, deşi a mai fost cineva dans l’antichambre, oui, je m’en souviens, et puis… A mai fost şi încă cineva, mi se pare, iar în vestibul stătea paznicul. Trebuie s-o întreb pe Nastasia; ea ştie mai bine. J’étais surexcité, voyez-vous. Il parlait, il parlait… un tas de choses; de altfel, el a vorbit puţin, mai mult eu am vorbit… I-am povestit viaţa mea, bineînţeles, anume sub acest aspect numai… J’étais surexcité, mais digne, je vous l’assure. Mă tem totuşi că am izbucnit în plâns, mi se pare. Roaba au luat-o de la băcanul de alături.
— O, Doamne, cum a fost posibil aşa ceva! Dar fii te rog mai precis, Stepan Trofimovici, ceea ce povesteşti dumneata e ca un vis urât!
— Cher, eu însumi parcă visez… Savez-vous, il a prononcé le nom de Teleatnikov şi eu cred că tocmai acesta se ascundea în vestibul. Da, mi-am adus aminte, propunea un procuror, şi mi se pare pe Dmitri Mitrici… qui me doit encore quinze roubles de la panţarolă soit dit en passant. Enfin, je n’ai pas trop compris. Dar i-am dus de nas, şi-apoi ce-mi pasă mie de Dmitri Mitrici. Mi se pare că am stăruit prea mult rugându-l să nu transpire în public, prea mult m-am rugat, şi mă tem că m-am înjosit, comment croyez-vous? Enfin il a consenti. Da, mi-am adus aminte că el însuşi a zis că e mai bine să rămână totul secret, pentru că a venit numai „să arunce o privire”, et rien de plus, şi nimic mai mult, nimic… şi că dacă nu se va găsi nimic, nici nu va fi nimic. Încât am terminat totul en amis, je suis tout ŕ fait content.
— Dar, dă-mi voie, el ţi-a propus obişnuitele, în asemenea cazuri, garanţii procedurale, iar dumneata l-ai respins! strigai eu, cuprins de o indignare amicală.
— Lasă că e mai bine aşa, fără garanţii. Ce nevoie am de scandal? Să rămână până una-alta en amis… Ştii, dacă se află în oraşul acesta al nostru… mes ennemis… et puis ŕ quoi bon ce procureur, ce cochon de notre procureur, qui deux fois m’a manqué de politesse et qu’on a rossé ŕ plaisir l’autre année chez cette charmante et belle Natalia Pavlovna, quand il se cacha dans son boudoir. Et puis, mon ami, nu mă contrazice şi nu mă descuraja, te rog, pentru că nu există nimic mai insuportabil, când omul este nefericit, iar o sută de prieteni ţin să-i arate ce prostie a făcut. Ia loc totuşi şi bea un ceai, căci eu, mărturisesc, mă simt foarte obosit… N-ar fi mai bine să mă întind aici pe canapea şi să-mi pun o compresă cu oţet pe cap? Cum crezi?
— Neapărat, strigai eu, şi puţină gheaţă, eşti foarte tulburat. Eşti palid, îţi tremură mâinile. Culcă-te, odihneşte-te şi îmi povesteşti mai pe urmă. Rămân lângă dumneata şi aştept.
Nu se hotăra totuşi să se culce, dar stăruii şi îl convinsei. Nastasia aduse într-un castronaş oţet, înmuie în el un şervet şi i-l pusei pe frunte. Apoi Nastasia se urcă pe un scaun ca să aprindă candela în faţa icoanei. Am înregistrat acest lucru cu surprindere, pentru că înainte nu exista această candelă în cameră, şi acum deodată apăruse.
— Am dat dispoziţie adineauri, după ce au plecat ăia, murmură Stepan Trofimovici, cu o privire şireată, quand on a de ces choses-lŕ dans sa chambre et qu’on vient vous arręter, asta impune, de altfel sunt ţi ei datori să raporteze ce au văzut.
Terminând cu candela, Nastasia rămase nemişcată în uşă, cu palma dreaptă lipită de obraz şi privindu-l cu o faţă jalnică.
— Eloignez-la sub un pretext oarecare, îmi făcu el semn cu capul de pe canapea, nu pot suferi această milă rusească, et puis ça m’embęte.
Dar ea plecă singură. Observai că el tot se uită îngrijorat spre uşă, atent la ce se aude în vestibul.
— Il faut ętre pręt, voyez-vous, zise el cu înţeles privindu-mă, chaque moment… vin, te ridică, şi hait, dispare omul!
— Doamne, dar cine să vină? Cine să te ridice?
— Voyez-vous, mon cher, l-am întrebat de-a dreptul când pleca: ce se întâmplă acum cu mine?
— De ce n-ai întrebat şi unde te vor deporta? strigai eu plin de indignare.
— La asta mă gândeam, punând întrebarea, dar el a plecat fără să-mi răspundă. Voyez-vous: în ce priveşte lenjeria, hainele, îmbrăcămintea călduroasă mai ales, cum vor dispune ei, dacă spun să mă ridice aşa cum mă găsesc, sunt în stare să mă trimită şi într-o manta soldăţească. Am reuşit însă (coborî el vocea, uitându-se cu fereală spre uşa prin care ieşise Nastasia) să-mi strecor în tăietura buzunarului de la vestă treizeci şi cinci de ruble, uite aici, pipăie… Cred că nu-mi vor scoate şi vesta, iar ca să alung orice bănuială am lăsat în portofel şapte ruble, „adică tot ce am asupră-mi”. Sunt acolo şi nişte bani mărunţi pe masă, încât nu se vor dumeri că mi-am ascuns banii şi vor crede că ăştia sunt toţi banii mei. Dumnezeu ştie unde voi fi nevoit să-mi petrec noaptea ce vine.
Lăsai capul în jos auzind această nebunie. Era evident, după felul relatat de el, că nu se proceda astfel nici la arestări, nici la percheziţie şi, desigur, el o încurcase rău. E drept că toate acestea se întâmplau înainte de a intra în vigoare noile legi de astăzi. Este exact şi faptul că i s-a propus (după cum spunea chiar el) o procedură mai legală, dar el i-a dus, refuzând… Bineînţeles înainte vreme, adică nu chiar aşa de demult, guvernatorul avea dreptul în cazuri extreme… Dar ce fel de caz excepţional era acesta? Iată ce nu puteam eu să înţeleg.
— Probabil că s-a primit vreo telegramă din Petersburg, zise deodată Stepan Trofimovici.
— O telegramă! În privinţa dumitale? Pentru scrierile lui Herzen şi pentru poemul dumitale, ai înnebunit, pentru asta să te aresteze?
Eram pur şi simplu furios. El schiţă o grimasă, vizibil şocat, cauza fiind nu apostrofarea mea, ci gândul că n-ar exista nici un motiv ca el să fie arestat.
— Cine e în măsură să ştie astăzi pentru ce un om poate fi arestat? murmură el enigmatic.
Un gând stupid, idiot, îmi trecu prin cap.
— Stepan Trofimovici, spune-mi ca unui bun prieten, strigai eu, ca unui adevărat prieten, n-am să te trădez: faci parte din vreo societate secretă sau nu?
Ei bine, spre surprinderea mea, nici de asta el nu era absolut convins: făcea sau nu făcea parte dintr-o societate secretă.
— Păi, depinde cum o iei, voyez-vous…
— Cum adică… „depinde cum o iei”?
— Când aparţii cu tot sufletul cauzei progresului şi… cine poate garanta… crezi în acelaşi timp că nu aparţii, te pomeneşti că se constată, în cele din urmă, că aparţii totuşi unui ce, nu ştiu care.
— Cum este posibil aşa ceva, aici nu încape decât un da sau un nu!
— Cela date de Pétersbourg, când am vrut împreună cu dânsa să înfiinţăm o revistă. Aici e buba. Atunci am şters-o la timp şi am fost uitaţi, dar acum şi-au adus aminte. Cher, cher, parcă nu ştii cum e la noi! strigă el cu sfârşeală în glas. Te ridică, te urcă într-o chibitcă, şi marş în Siberia pentru toată viaţa, sau te face uitat într-o cazemată…
Şi cu aceste cuvinte el izbucni într-un plâns nestăpânit, vărsând şiroaie de lacrimi fierbinţi. Îşi acoperi ochii cu fularul lui roşu şi plânse în hohote cu zguduiri convulsive timp de vreo cinci minute. Simţii cum toată fiinţa mi se crispează. Omul acesta, care timp de douăzeci de ani a făcut pe profetul în faţa noastră, pe propovăduitorul, îndrumătorul, patriarhul, acest Kukolnic al nostru, a cărui figură plana deasupra noastră, a tuturor, într-o sferă superioară şi pe care îl veneram din tot sufletul, considerând prezenţa sa între noi drept o mare cinste, ei bine, omul acesta mi se înfăţişa deodată plângând, plângând în hohote, ca un băieţandru prins cu o poză care îşi aştepta pedeapsa cu nuiaua, pe care se ducea s-o ia dascălul. Mi se făcu tare milă de el. El credea în „chibitcă” tot atât de ferm ca în prezenţa mea în acel moment alături de dânsul şi o aştepta în dimineaţa aceea să apară în orice clipă, şi toate acestea pentru scrierile lui Herzen şi un poem al lui oarecare. Necunoaşterea aceasta completă, absolută, a realităţii cotidiene era înduioşătoare, dar şi dezgustătoare întru câtva.
În sfârşit, el încetă să mai plângă, se ridică de pe canapea şi-şi reluă plimbarea prin încăpere, continuând să discute cu mine, dar uitându-se mereu pe fereastră şi trăgând cu urechea spre vestibul. Convorbirea noastră continuă haotic. Toate asigurările mele şi încercările de a-l linişti fură zadarnice. Aproape că nici nu asculta şi totuşi simţea nevoia să fie consolat şi necontenit vorbea în aşa fel încât să provoace asemenea consolări. Îmi dădui seama că el n-ar putea rămâne acum nici o clipă fără prezenţa mea şi nu m-ar lăsa să plec în ruptul capului. De aceea rămăsei şi stăturăm astfel împreună peste două ore. În cursul discuţiei el îşi aduse aminte că Blum îi confiscase printre altele şi două manifeste.
— Ce fel de manifeste, mă alarmai eu prosteşte, nu cumva…
— Mi-au fost strecurate vreo zece bucăţi, răspunse el cu necaz (vorbea cu mine sau de sus şi iritat, sau umil şi plângăreţ); m-am descotorosit de opt dintre ele, aşa că Blum n-a luat decât două…
Şi deodată se înroşi de indignare.
— Vous me mettez avec ces gens-lŕ! Îţi închipui cumva că aş putea fi laolaltă cu aceşti nemernici, care strecoară tot felul de maculatură, cu fiul meu Piotr Stepanovici, avec ces esprits forts de la lâcheté! O, doamne!
— Nu cumva te-au confundat cu altul… Deşi e absurd, imposibil! remarcai eu.
— Savez-vous, izbucni el deodată, simt uneori, que je ferai lŕ-bas quelque esclandre. O, nu pleca, nu mă lăsa singur! ma carričre est finie aujourd’hui, je le sens. Ţţâi, nu este exclus ca eu să mă reped şi să muşc acolo pe careva, ca acel sublocotenent…
El se uită la mine cu o privire stranie, speriată şi în acelaşi timp doritoare parcă să sperie. Îl sâcâia, desigur, un gând, enervându-se din ce în ce mai mult pe ceva şi cineva, pe măsură ce trecea timpul şi „chibitca” tot nu apărea; ba se pare că acest fapt îl înciuda. Deodată Nastasia, care ieşise nu se ştie pentru ce din bucătărie în vestibul, atinse şi răsturnă cuierul. Stepan Trofimovici se cutremură şi încremeni pe loc; când se lămuri însă ce se-ntâmplase, izbucni în ţipete isterice împotriva Nastasiei şi, bătând din picioare, o expedie îndărăt la bucătărie. Peste un minut îmi zise, privindu-mă cu disperare:
— Sunt pierdut! Cher, se aşeză el deodată lângă mine, privindu-mă jalnic ţintă în ochi, cher, eu nu mă tem de Siberia, îţi jur, o, je vous jure (îi dăduseră şi lacrimi în ochi), mă tem de altceva.
După expresia feţei lui am ghicit ce vrea să-mi comunice, în sfârşit, ceva foarte important, pe care deci se reţinuse până acum să mi-l împărtăşească.
— Mă tem de oprobriul public ce-mi va acoperi numele, îmi şopti el tainic.
— Ce fel de oprobriu? Dimpotrivă! Crede-mă, Stepan Trofimovici, că totul se va lămuri chiar astăzi în favoarea dumitale…
— Eşti convins că voi fi iertat?
— Ce înseamnă „iertat”! Ce vorbe sunt astea! Ce crimă ai făcut! Te asigur că n-ai săvârşit nimic ilegal!
— Qu’en savez-vous; toată viaţa mea a fost… cher… îşi vor aduce aminte de toate… iar dacă nu vor găsi nimic, cu atât mai rău pentru mine, adăugă el pe neaşteptate.
— Cum adică, cu atât mai rău?
— Mai rău.
— Nu înţeleg.
— Scumpul meu, scumpul meu prieten, nu mă sperie Siberia, nu mă sperie Arhanghelskul, nu mă sperie privaţiunea de drepturi, dacă e vorba să pier voi pieri, dar… mă tem de altceva (din nou şoaptă, aer speriat şi plin de mister).
— Ce anume te sperie?
— Că voi fi bătut cu varga, zise el uitându-se la mine zdrobit.
— Cine să te bată? Unde? Pentru ce? strigai eu alarmat la gândul că poate şi-a pierdut minţile.
— Unde? Acolo… unde se face asta.
— Dar unde se face asta?
— Nici nu ştii, dragul meu, îmi şopti el aproape de ureche, se desface sub dumneata brusc podeaua, te cufunzi până la piept… toată lumea ştie.
— Poveşti, strigai eu dumerindu-mă, poveşti vechi; şi chiar ai crezut în asemenea baliverne? Izbucnii în râs.
— Poveşti! Nu iese fum fără foc, poveştile astea n-au apărut aşa fără un temei; pentru cel supus la o asemenea execuţie n-ar fi nici un titlu de glorie sau de laudă. De zeci de mii de ori mi-am închipuit cum vine asta!
— Pe dumneata însă pentru ce să te bată? Doar n-ai făcut nimic!
— Cu atât mai rău, vor vedea că n-am făcut nimic şi mă vor bate.
— Şi eşti convins că în acest scop vei fi transportat la Petersburg!
— Dragul meu, ţi-am spus că nu-mi pare rău de nimic, ma carričre est finie. Din clipa aceea de la Skvoreţniki, când ea şi-a luat rămas-bun de la mine, n-are de ce să-mi pară rău de viaţă… Dar oprobriul, oprobriul, que dira-t-elle când va afla?
Mă privi sărmanul exasperat, înroşindu-se până în vârful urechilor. Mi-am plecat şi eu privirea.
— Dânsa nu va afla nimic, pentru că nimic nu se va întâmpla cu dumneata. Ca şi cum aş sta de vorbă cu dumneata pentru prima oară în viaţă, Stepan Trofimovici, într-atât m-ai uimit în dimineaţa asta.
— Dragul meu, dar nu este vorba de frică. Să zicem că mă vor ierta chiar, să zicem că mă vor aduce înapoi aici şi nu-mi vor face nimic, şi totuşi voi fi pierdut. Elle me soupçonnera toute sa vie… pe mine, pe mine, poetul, gânditorul, omul pe care l-a adorat timp de douăzeci de ani!
— Nici prin cap nu-i va trece.
— Îi va trece, şopti el profund convins. De câteva ori am discutat cu ea despre asta la Petersburg, în postul mare, înainte de a pleca, când ne temeam amândoi… Elle me soupçonnera toute sa vie… Şi cum s-o conving de contrariul? Imposibil! Şi cine mă va crede în orăşelul acesta, c’est envraisemblable… Et puis les femmes… Se va bucura teribil. Va fi foarte amărâtă, foarte, sincer, ca un prieten adevărat, dar în sinea ei se va bucura… Îi voi furniza o armă împotriva mea pentru toată viaţa. O, s-a dus viaţa mea! Douăzeci de ani în deplină fericire cu ea… poftim!
El îşi acoperi faţa cu palmele.
— Stepan Trofimovici, n-ar fi mai bine să-i comunici imediat Varvarei Petrovna cele întâmplate? propusei eu.
— Ferească sfântul! tresări el şi sări din loc. Pentru nimic în lume. Niciodată, după cele ce mi s-au spus la despărţire atunci, la Skvoreşniki, niciodată!
Ochii lui scânteiară.
Rămaserăm apoi tăcuţi mai bine de o oră, într-o aşteptare încordată, aşa i se năzărise. Se întinse apoi pe o canapea, chiar închise ochii şi rămase astfel fără a scoate nici un cuvânt vreo douăzeci de minute, încât îl crezusem adormit sau în neştire totală. Când deodată se ridică fulgerător în capul oaselor, îşi smulse şervetul de pe cap, sări de pe canapea, se repezi spre oglindă, îşi legă cu mâinile tremurânde cravata şi, cu un glas tunător, o strigă pe Nastasia, poruncind să-i aducă paltonul, pălăria cea nouă şi bastonul.
— Nu mai pot răbda mai mult, zise el cu voce întretăiată, nu mai pot, nu mai pot! … Mă duc personal acolo.
— Unde? sării eu.
— La Lembke. Dragul meu, trebuie, sunt obligat. E de datoria mea. Sunt cetăţean şi om, nu o aşchie oarecare, am tot dreptul, îmi reclam drepturile… Timp de douăzeci de ani nu mi-am reclamat drepturile, o viaţă întreagă le-am ignorat în mod criminal… dar acum, le voi pretinde. El este dator să-mi spună totul. El a primit telegrama. Cum îşi permite să mă chinuiască astfel, să mă aresteze, să mă aresteze, să mă aresteze!
Strigă toate astea cu o voce stridentă, aproape schelălăită, şi bătând din picioare în podea.
— Te aprob, zisei eu intenţionat şi cât mai calm, deşi mi-era frică de ceea ce va urma, desigur e mult mai bine aşa, decât să stai şi să te chinuieşti, dar nu-ţi aprob starea de surescitare în care te afli; uite în ce hal eşti şi cum poţi să te duci în halul acesta acolo! Il faut ętre digne et calme avec Lembke. Într-adevăr, ai putea să te năpusteşti asupra cuiva acolo şi să-l muşti.
— Mă predau eu singur. Mă duc drept în gura leului…
— Merg şi eu cu dumneata.
— Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, şi îţi accept sacrificiul, sacrificiul unui prieten adevărat, dar numai până la intrare, numai până la intrare: dumneata nu trebuie, n-ai dreptul să te compromiţi de aici încolo, arătându-te în societatea mea. O, croyez moi, je serai calme! Mă simt în clipa aceasta ŕ la hauteur de tout ce qu’il y a de plus sacré…
— Poate că voi intra şi în casă împreună cu dumneata, îl întrerupsei eu. Ieri am fost înştiinţat din partea comitetului lor stupid, prin Vâsoţki, că cei de acolo contează pe mine şi mă invită să iau parte la festivitatea de mâine ca supraveghetor de ordine, sau cum i se mai spune… adică să fiu unul dintre cei şase tineri care sunt desemnaţi să supravegheze tăvile, să facă curte doamnelor, să indice oaspeţilor locurile şi să poarte o fundă din panglici albe şi roşii pe umărul stâng. Intenţionam să refuz, dar acum de ce n-aş intra în casă sub pretextul solicitării unor explicaţii din partea Iuliei Mihailovna personal… Şi astfel vom intra împreună.
El ascultă, dând din cap, dar avui impresia că nu înţelegea nimic. Stătea în prag.
— Cher, întinse el mâna spre colţul unde ardea candela, cher, niciodată n-am crezut în asta, dar… fie, fie! (Îşi făcu semnul crucii.) Allons!
„Aşa e mai bine, gândii eu, ieşind împreună cu dânsul în pridvor, pe drum luăm puţin aer proaspăt, ne vom potoli, ne întoarcem acasă şi ne culcăm apoi să ne odihnim…”
Dar socoteala mea nu se adeveri. Tocmai pe drum interveni ceva care îl zgudui şi mai mult pe Stepan Trofimovici, făcându-l să rămână şi mai hotărât în decizia sa… încât, mărturisesc, nici nu m-aş fi aşteptat din partea prietenului nostru la explozia de energie impetuoasă de care dădu dovadă în dimineaţa aceea. Săracul, bunul meu prieten!
Capitolul al zecelea.
Flibustierii. O dimineaţă nefastă.
I
Întâmplarea ce ne aştepta pe drum era de asemenea dintre cele mai surprinzătoare. Dar să urmărim faptele petrecute în ordinea desfăşurării lor. Cu o oră înainte ca noi, Stepan Trofimovici şi cu mine, să ieşim în stradă, prin oraş trecea sub ochii curioşilor un grup numeros de vreo şaptezeci de oameni, sau şi mai mulţi poate, muncitorii de la fabrica Şpigulin. Păşeau în ordine, aproape într-o tăcere deplină, încolonaţi în rânduri regulate. Mai târziu s-a spus că aceşti şaptezeci de oameni erau reprezentanţi ai celor nouă sute de muncitori din fabrică delegaţi să meargă la guvernator şi, în lipsa proprietarilor, să-i solicite acestuia ocrotire împotriva abuzurilor administratorului fabricii, care închizând întreprinderea şi concediind muncitorii îi înşelase la socoteli, fapt asupra căruia nu există acum absolut nici un fel de îndoială. Unii până şi astăzi resping afirmaţia că aceştia reprezentau un grup de delegaţi aleşi, susţinând că şaptezeci de oameni ar fi fost un număr exagerat pentru o asemenea delegaţie şi că această mulţime era compusă din cei mai nedreptăţiţi, care porniseră să ceară în numele lor personal ocrotire, încât n-a fost de fapt nici pomeneală de acea „răzvrătire” generală în fabrică, despre care s-a vorbit şi s-a scris atâta mai târziu. Alţii susţineau cu spume la gură că aceşti şaptezeci de oameni nu erau simpli nemulţumiţi, ci adevăraţi răzvrătiţi politici, oameni dintre cei mai turbulenţi, care fuseseră aţâţaţi şi de nişte manifeste subversive. Într-un cuvânt, nici până astăzi nu se ştie precis dacă a existat realmente vreo influenţă sau vreo acţiune de instigare din afară. Părerea mea personală este că muncitorii n-au citit asemenea manifeste subversive, şi chiar dacă le-ar fi citit, n-ar fi înţeles nici un cuvânt, fie chiar şi pentru simplul fapt că autorii acestor foi, cu toată violenţa stilului, scriu foarte confuz. Întrucât însă muncitorii fabricii într-adevăr avuseseră de suferit şi erau nemulţumiţi, iar poliţia, căreia i se adresaseră, n-a vrut să le ia apărarea, n-a fost nimic mai firesc ca ei să ajungă la ideea că n-au altă ieşire decât să se adreseze în masă „generalului însuşi” şi dacă se poate chiar cu jalba în proţap, să se posteze în ordine în faţa intrării reşedinţei sale şi, în clipa când se va arăta căpetenia guberniei, să se arunce cu toţii în genunchi cerându-i ocrotirea sa providenţială. Cred că în cazul de faţă nu era nevoie nici de răscoală, nici chiar de delegaţi, întrucât calea aceasta este uzitată din vechime, este o cale de tradiţie istorică; poporul rus, din moşi-strămoşi, îndrăgise aceste apeluri directe către „însuşi generalul”, fie şi numai din plăcerea de a sta cu el de vorbă, independent de rezultatul în sine la care ar duce această discuţie.
De aceea sunt absolut convins că, deşi Piotr Stepanovici, Liputin, poate că şi altcineva, poate chiar şi Fedka, circulaseră în prealabil printre muncitori (întrucât în privinţa aceasta într-adevăr există indicii destul de serioase) şi stătuseră de vorbă cu unii dintre ei, în orice caz nu mai mult decât cu vreo doi-trei sau, hai să zicem, cu cinci oameni, doar ca o încercare, aceste convorbiri ale lor nu avuseseră nici un efect. În ce priveşte răzvrătirea, chiar dacă muncitorii înţeleseseră câte ceva din propaganda lor, sunt sigur că le-au şi întors spatele imediat, încetând să-i mai asculte şi socotind că nu le arde lor acum de asemenea bazaconii. Altfel se prezentau lucrurile în cazul lui Fedka: acesta mi se pare că avusese mai mult succes decât Piotr Stepanovici. După cum s-a constatat mai târziu, la incendierile care au provocat focul în oraş trei zile mai târziu, împreună cu Fedka, luaseră parte şi doi muncitori de la fabrică, iar cam peste o lună fuseseră prinşi încă trei foşti muncitori ai fabricii care se îndeletniceau prin judeţ cu incendieri şi jafuri. Şi chiar dacă Fedka izbutise să-i atragă pe unii muncitori pentru o acţiune directă, imediată, nu mai puţin adevărat este însă că îndemnul lui s-a soldat doar cu înhăitarea celor cinci, de vreme ce despre nimeni altul nu s-a auzit aşa ceva.
Oricum o fi fost – muncitorii ajunseseră în sfârşit în grup compact în mica piaţetă din faţa reşedinţei guvernatorului rânduindu-se tăcuţi, într-o ordine perfectă. Apoi rămaseră cu gurile căscate spre uşa de intrare aşteptând urmarea. Mi s-a spus că ei îşi scoaseră căciulile chiar în clipa când se rânduiră, adică cu o jumătate de oră înainte de apariţia stăpânului guberniei, care, ca un făcut, nu se afla acasă. Bineînţeles, imediat sosiră organele poliţieneşti, la început figuri răzleţe, pe urmă în formaţiuni complete; şi, bineînţeles, aceştia începură să dea porunci ameninţătoare ca mulţimea să se împrăştie. Dar muncitorii rămaseră dârji, ca o turmă de oi ajunsă cu botul în gard, şi răspundeau laconic că ei au venit la „generalul însuşi”; hotărârea lor fermă era evidentă. Strigătele de somaţie nefireşti încetară şi le luă locul o schimbare de atitudine mai chibzuită, cu dispoziţii date în şoaptă şi îngrijorări sumbre ale şefilor cu sprâncenele încruntate. Comisarul preferă să aştepte sosirea lui von Lembke. Este cu totul inventată afirmaţia că acest comisar ar fi apărut într-o trăsură înhămată cu trei cai mânaţi în goană şi că imediat ar fi început să dea cu pumnii în cei adunaţi. Era un om căruia îi plăcea într-adevăr să circule în goana mare în trăsura lui vopsită la spate în galben şi pe măsură ce „lăturaşii aţâţaţi până la desfrâu” luau din ce în ce mai mult avânt, entuziasmându-i pe toţi negustorii din Piaţa halelor, el se ridica în picioare ţinându-se de o curea fixată anume pe aceasta, în spatele caprei vizitiului, şi întinzându-şi mâna dreaptă în aer contempla în felul acesta oraşul. Dar în cazul de faţă el nu lovi pe nimeni, cu toate că nu era exclus să fi slobozit şi un cuvinţel mai tare, dar a făcut-o exclusiv numai ca să-şi menţină popularitatea. Era şi mai absurdă afirmaţia că fuseseră scoase unităţi de soldaţi cu baionetele la armă şi că telegrafic s-ar fi cerut de undeva să se trimită tunuri şi detaşamente de cazaci: sunt baliverne pe care nu le mai cred acum nici născocitorii lor. Tot atât de absurdă era şi afirmaţia că fură aduse tulumbele pompierilor care împroşcară mulţimea cu jeturi de apă. Pur şi simplu Ilia Ilici, şeful poliţiei, înfierbântat, strigase că o să-i bage pe toţi la apă; din asta probabil s-a ajuns la imaginea unor butoaie de apă, iar apoi şi la tulumbe, cum a şi apărut ulterior în corespondenţele ziarelor din capitală. Versiunea cea mai exactă era desigur aceea că mulţimea fusese înconjurată pentru început de un lanţ de poliţişti, câţi putuseră aduna, iar şeful secţiei întâi fusese trimis special la Lembke şi acesta zburase în trăsurica şefului poliţiei pe drumul spre Skvoreşniki, ştiindu-se că într-acolo plecase cu o jumătate de oră înainte Lembke în caleaşca sa…
Mărturisesc însă că pentru mine rămâne neclară o singură chestiune: cum a fost posibil ca apariţia unui grup, fie chiar şi mai numeros, de petiţionari, de vreo şaptezeci de oameni, adică o simplă mulţime obişnuită de petiţionari, să fie înfăţişată chiar de la început ca un act de răscoală ce ameninţa cu subminarea temeliilor statului? De ce Lembke însuşi s-a agăţat de această idee, când a apărut la vreo douăzeci de minute după plecarea curierului? Înclin să cred (nu este decât o părere a mea personală) că Ilia Ilici, cumătru cu administratorul fabricii, era interesat să-i prezinte lui von Lembke apariţia mulţimii într-o asemenea lumină, ca să nu se ajungă la o cercetare substanţială a acestui caz; iar versiunea ca atare poliţaiul şi-o construise pe baza unor presupuneri exprimate de Lembke însuşi. În ultimele două zile guvernatorul avusese cu acesta două consfătuiri secrete, deşi foarte confuze, din care Ilia Ilici se alesese totuşi cu convingerea că guvernatorul se cramponase ferm de ideea efectului incendiar al manifestelor şi că muncitorii fabricii fraţilor Şpigulin fuseseră instigaţi de cineva la răscoală socială şi era într-atât de pornit pe această cale, încât ar fi regretat poate dacă acţiunea de instigare s-ar fi dovedit inexistentă. „Vrea să se distingă cumva în faţa mărimilor din Petersburg, gândi şiretul Ilia Ilici, părăsind cabinetul lui von Lembke, fie, cu atât mai bine pentru noi.”
Sunt încredinţat însă că bietul Andrei Antonovici n-ar fi dorit o asemenea răscoală nici chiar pentru a fi remarcat şi distins. Era un funcţionar extrem de conştiincios, care îşi păstrase inocenţa până la căsătorie. Şi ce vină avea el că în locul unor inocente stive de lemne şi al unei tot atât de inocente Minchen, această prinţesă în vârstă de patruzeci de ani îl înălţase până la nivelul ei? Ştiu aproape cu certitudine că tocmai din această dimineaţă fatală s-au manifestat la el primele semne evidente ale acelei stări psihice, care l-au dus între zidurile unei instituţii speciale din Elveţia, unde cică îşi adună acum noi forţe. Admiţând însă că tocmai din această dimineaţă au apărut la el aceste semne neîndoielnice de aşa ceva, nu este deloc exclus, după părerea mea, că şi în ajun încă s-ar fi putut ivi asemenea semne, fie chiar şi nu atât de evidente. Din surse cu totul intime (presupuneţi chiar, mă rog, că însăşi Iulia Mihailovna ulterior, şi nu în perioada ei de mare triumf, aproape căindu-se, pentru că o femeie niciodată nu se poate căi deplin, mi-ar fi comunicat o părticică din această istorie) ştiu că Andrei Antonovici a venit la nevastă-sa în ajun, noaptea târziu, pe la orele trei spre ziuă, a trezit-o şi i-a cerut să-i asculte „ultimatumul”. Cererea era atât de insistentă, încât femeia a trebuit să se scoale din aşternut, indignată şi cu părul în bigudiuri, şi s-a aşezat pe o canapeluţă, cu un dispreţ sarcastic, să-l asculte totuşi. Abia atunci, pentru prima oară, îşi dăduse ea seama cât de avansată era starea aceea a lui Andrei Antonovici şi se îngrozi. Ar fi fost cazul, în sfârşit, ca ea să-şi revină şi să se îmblânzească, dar ea, învingându-şi groaza, se îndârji şi mai mult. Avea, ca toate soţiile, probabil, o manieră proprie de comportare faţă de Andrei Antonovici, verificată de atâtea ori şi care nu o dată îl ducea la exasperare. Maniera Iuliei Mihailovna constă în adoptarea unei atitudini de tăcere dispreţuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci şi patru de ore, ba chiar şi pe timp de câteva zile, o tăcere din care nu ieşea orice ar fi spus el, orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi încercat să se arunce de la fereastra etajului doi, procedeu insuportabil pentru un om mai sensibil! Fie că voia să-şi pedepsească soţul pentru greşelile lui din ultimele zile, pentru invidia lui stupidă faţă de capacităţile ei administrative; fie că era revoltată pentru felul critic cu care privea el comportarea ei faţă de tineret şi de întreaga noastră societate, fără să poată înţelege scopurile ei subtile şi de abilă previziune politică; fie că era supărată pentru gelozia lui obtuză şi absurdă faţă de Piotr Stepanovici, în orice caz Iulia Mihailovna era ferm hotărâtă să rămână neînduplecată, chiar şi în ceasul acesta al treilea din noapte, cu toată tulburarea nemaipomenită a lui Andrei Antonovici. Plimbându-se, scos din fire, în toate direcţiile pe covoarele budoarului ei, el îi spuse totul, totul, e adevărat foarte incoerent, dar tot ce se adunase în sufletul lui pentru că „depăşea orice limită”. Începu prin a-i declara că toată lumea îşi bate joc de el şi că „este dus de nas”. „Puţin îmi pasă de expresii, ţipă el imediat, surprinzându-i zâmbetul, lasă să fiu dus „de nas”, dar este adevărat! … Nu, doamnă, a sosit momentul; să ştii că nu-mi arde de râsete şi de tertipurile cochetăriei femeieşti. De data aceasta nu mai suntem în budoarul unei femei simandicoase, ci două fiinţe abstracte într-un aerostat, care ne-am întâlnit ca să ne spunem tot adevărul. (Vorbea confuz, fireşte, şi nu găsea formulele corespunzătoare pentru a-şi exprima ideile, de altfel, foarte juste.) Dumneata, dumneata eşti aceea, stimată doamnă, care m-a scos din poziţia pe care o aveam, şi am acceptat acest loc numai pentru dumneata, din cauza vanităţii dumitale… Zâmbeşti ironic? Nu te grăbi să triumfi. Să ştii, doamnă, să ştii că eu m-aş fi priceput, aş fi fost în stare să fac faţă cerinţelor acestui post, şi nu numai ale unui singur post ca acesta, ci şi ale altor zece asemenea posturi, pentru că sunt un om capabil; dar cu dumneata, doamnă, alături de dumneata, îmi este imposibil; pentru că alături de dumneata capacităţile mele sunt anihilate. Două centre nu pot coexista, iar dumneata ai instituit două, unul la mine, altul la dumneata, în budoarul dumitale, două centre ale autorităţii, doamnă, dar eu nu pot tolera aşa ceva, nu mai pot! În serviciu, ca şi în căsnicie, există un singur centru, două centre sunt imposibile… Care a fost atitudinea dumitale faţă de mine? continuă el să-şi descarce mânia. Căsnicia noastră constă numai în faptul că dumneata, tot timpul, oră de oră, îmi demonstrai că sunt o nulitate, că sunt un nerod, şi chiar ticălos, iar eu tot timpul, oră de oră, şi în chipul cel mai umilitor mă vedeam obligat să-ţi demonstrez că nu sunt o nulitate, nu sunt un nerod, şi că toţi sunt impresionaţi de nobleţea mea sufletească. Spune şi dumneata dacă nu este umilitor pentru ambele părţi?” Aici el se porni să bată mărunt în covor cu ambele picioare, încât Iulia Mihailovna se văzu nevoită să schiţeze o pornire de a se ridica de pe canapeluţă, cu un aer de severă demnitate. Dumnealui se potoli îndată, în schimb apăsă pe coarda sentimentală, izbucnind în lacrimi (da, în hohote de plâns), lovindu-se în piept cu pumnul timp de aproape cinci minute şi pierzându-şi cumpătul din ce în ce mai mult din cauza tăcerii profunde a Iuliei Mihailovna.
În sfârşit, făcând o gafă iremediabilă, mărturisi că este gelos pe Piotr Stepanovici. Dându-şi seama pe loc de această gafă stupidă, el se înfurie de tot şi zbieră că „nu va permite negarea lui Dumnezeu”, că el va desfiinţa „salonul ei deşănţat al celor fără credinţă”; că un guvernator este chiar obligat să creadă în Dumnezeu, „şi că prin urmare şi soţia lui”; că nu va mai îngădui prezenţa acestor tineri; că „dumneata, dumneata doamnă, ar trebui, apărându-ţi propria dumitale demnitate, să stai de veghe la bunul renume al soţului dumitale, să-i sprijini inteligenţa, chiar dacă el ar fi lipsit de aptitudini potrivite (or, eu nu sunt deloc lipsit de asemenea aptitudini!), pe când dumneata, tocmai dumneata eşti aceea care atrage asupra mea dispreţul tuturor, dumneata eşti aceea care ai dat tonul acestei atitudini! …”. Mai strigă el că va nimici problema feminină, că va stârpi până şi amintirea acestei probleme, că festivitatea stupidă pe bază de subscripţii în folosul guvernantelor (dracu’ să le ia!) o va interzice chiar mâine şi-i va alunga pe toţi; că va expulza chiar mâine din raza guberniei pe cea dintâi guvernantă ce se va nimeri, sub escortă de cazaci. „Înadins, înadins! ţipă el. Ştii dumneata, strigă el, ştii că ticăloşii dumitale aţâţă oamenii din fabrică şi că acest lucru a ajuns la cunoştinţa mea? Ştii că ei difuzează înadins manifeste, î-na-dins! Ştii că eu cunosc numele a patru ticăloşi din ăştia şi simt că înnebunesc, înnebunesc definitiv, definitiv!!! …” Aici însă Iulia Mihailovna îşi întrerupse tăcerea şi declară grav că şi ea ştie de mult despre aceste uneltiri criminale şi că toate astea sunt prostii, că el o ia prea în serios, iar în ce-i priveşte pe ştrengari ea cunoaşte numele nu numai ale celor patru, ci numele tuturor (aici ea minţi); dar că n-are de gând deloc să înnebunească din această cauză, ci, dimpotrivă, încrederea ei în propria-i inteligenţă se întăreşte şi speră să dirijeze totul spre un final armonios: să încurajeze tineretul, să-l readucă la bunul-simţ, făcându-l să asculte de glasul raţiunii, să demonstreze brusc şi prin surprindere că uneltirile lor sunt cunoscute şi apoi să le indice perspectiva unor noi scopuri pentru o activitate rezonabilă şi mai luminoasă. Ei bine, nu vă închipuiţi ce se petrecu atunci cu Andrei Antonovici! Aflând că Piotr Stepanovici iar îl păcălise, bătându-şi joc atât de grosolan de el, dezvăluindu-i ei mult mai înainte şi mult mai multe decât lui şi că, în sfârşit, poate că însuşi Piotr Stepanovici era uneltitorul principal şi instigatorul tuturor acţiunilor criminale, furia lui Andrei Antonovici ajunse la paroxism. „Să ştii, femeie nesăbuită şi plină de venin ce eşti, explodă el rupând deodată toate zăgazurile, să ştii că pe acest amant nemernic al dumitale îl arestez îndată, îl pun în lanţuri şi-l voi închide în cazemată sau mă arunc îndată eu însumi sub ochii tăi pe fereastră!” La această tiradă Iulia Mihailovna, cu faţa înverzită de furie, cu triluri şi tremouluri, exact ca pe scena teatrului francez, când o actriţă pariziană, angajată pentru o sută de mii de ruble să joace rolul unei cochete, râde în faţa soţului care a îndrăznit să fie gelos. Von Lembke dădu să se repeadă spre fereastră, dar se opri brusc ca înţepenit în loc, îşi încrucişă braţele pe piept şi, cu faţa albă ca varul, o privi cu nişte ochi scânteietori pe femeia care râdea… „Ştii tu, ştii tu, Iulia… zise el sufocându-se şi cu un glas implorator, ştii tu că eu aş fi în stare de cine ştie ce?” Dar la o nouă explozie şi mai puternică de hohot ce urmă după ultimele lui cuvinte, Lembke scrâşni din dinţi, gemu brusc, se năpusti, dar nu spre fereastră, ci asupra soţiei sale, ridicând ameninţător pumnul! Dar nu lăsă să i se abată pumnul, nu, de trei ori nu; în schimb dispăru fulgerător. Nemaidându-şi seama ce i se întâmplă, ajunse în goana mare în cabinetul său, se aruncă aşa îmbrăcat cum era, cu faţa în jos, pe aşternutul divanului pregătit pentru el, se înfăşură cu mişcări convulsive trăgând cearşaful până peste cap şi zăcu astfel vreo două ore, fără somn, fără gânduri, cu inima ca de piatră şi cu sufletul amorţit într-o disperare neclintită. Uneori numai, tresărea din tot corpul, scuturat de fiori de febră dureroasă. Îi mijiră în cap diferite lucruri confuze, cu totul anapoda: ba se gândea, de pildă, la un orologiu vechi de perete, pe care-l avusese cu cincisprezece ani în urmă la Petersburg şi căruia îi căzuse minutarul; ba la funcţionarul vesel Millebois şi cum împreună cu acesta prinsese într-o zi o vrabie, în parcul Aleksandrovski şi prinzând-o, îşi aduseră aminte râzând în hohote, ce răsunaseră în tot parcul, că unul dintre ei avea deja gradul de asesor de colegiu. Îl fură somnul, cred, abia pe la şapte dimineaţa şi dormi cu voluptate, în visuri agreabile. Trezindu-se pe la ora zece, el sări brusc din aşternut, îşi aduse aminte de toate şi se lovi tare cu palma peste frunte; refuză gustarea; nu-l primi nici pe Blum, nici pe şeful poliţiei, nici pe funcţionarul venit să-i dea de ştire că membrii unei adunări guberniale îl aşteaptă să prezideze şedinţa din acea dimineaţă; nu voi să asculte şi nu înţelegea nimic, se repezi ca un nebun în apartamentul Iuliei Mihailovna. Acolo, Sofia Antropovna, o bătrânică dintr-o familie de nobili scăpătaţi, care se aciuise de mult pe lângă Iulia Mihailovna, îi spuse că încă de pe la ora zece soţia sa a binevoit să plece, într-o mare companie, în trei trăsuri, la Varvara Petrovna Stavroghina, ca să vadă locul pregătit la Skvoreşniki pentru viitoarea, cea de-a doua serbare proiectată, ce urma să aibă loc peste două săptămâni, şi că aşa fusese înţelegerea cu Varvara Petrovna încă de acum trei zile. Uluit de această veste, Andrei Antonovici se întoarse în cabinetul său strigând nerăbdător să i se pună caii la trăsură. Cu greu izbuti să aştepte până ce trăsura trase la scară. Sufletul lui râvnea la Iulia Mihailovna: s-o vadă numai, să stea în preajma ei măcar cinci minute; îl va observa poate, îl va privi, îi va zâmbi ca altădată, îl va ierta, o, o! „Dar de ce întârzie trăsura?” Cu un gest automat deschise cartea groasă ce se afla pe masă (uneori încerca să-şi ghicească astfel după carte, o deschidea la întâmplare şi citea primele trei rânduri de la începutul paginii din dreapta.) Îi ieşi: „Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles”. Voltaire, Candide. Scuipă şi alergă să urce în trăsură: „La Skvoreşniki!”. Vizitiul povesti pe urmă că boierul îl îndemna tot drumul să mâne cât mai repede, dar când se apropiară de conacul moşiei porunci să întoarcă şi să mâne în oraş: „Mai repede, te rog, mai repede”. „Înainte de a ajunge la centura oraşului, Excelenţa sa îmi porunci să opresc, ieşi din trăsură şi trecând peste drum porni pe câmp; crezui că pentru vreo nevoie oarecare, dar se opri numai aşa, ca să privească floricelele şi rămase mult timp astfel, mi se păru nu ştiu cum prea ciudat, zău, şi mă cuprinse îndoiala.” Aşa suna mărturia vizitiului. Mi-aduc aminte starea timpului din acea dimineaţă: era o zi senină şi rece, cu vânt de septembrie; în faţa lui Andrei Antonovici, ieşit din câmp, se întindea un peisaj aspru de ogoare despuiate de recolta din vară; suflul şuierător al vântului legăna probabil nişte rămăşiţe de floricele galbene, muribunde… Simţise cumva nevoia să-şi compare destinul cu al acestor floricele pirpirii bătute de vitregia timpului de toamnă? Nu-mi vine a crede. Ba înclin să cred mai mult că n-avusese un asemenea imbold şi nici nu-şi amintea nimic de flori, cu toată mărturia vizitiului şi a şefului secţiei întâi de poliţie, care tocmai atunci ajunsese acolo în trăsura comisarului şi care susţinea mai târziu că îl găsise într-adevăr pe guvernator cu un bucheţel de flori galbene în mână. Acest poliţist, reprezentant tipic al tagmei care întruchipa gradul extatic al freneziei administrative, cu numele de Vasili Ivanovici Flibustierov, fusese numit recent în oraşul nostru, dar se şi distinsese prin zelul său exagerat şi zgomotos, prin ardoarea sa exacerbată în executarea tuturor ordinelor şi prin starea sa nativă de ebrietate. Sărind din trăsurică şi fără a-şi face gânduri la vederea ocupaţiei şefului guberniei se repezi spre dânsul şi, cu un aer dement, dar convins, raportă dintr-o răsuflare că „în oraş nu e linişte”.
— Cum? Ce doreşti? se întoarse către el Andrei Antonovici cu o faţă severă, dar fără nici un fel de mirare sau licărire de gând la trăsură şi vizitiu, ca la el în cabinet.
— Şeful secţiei întâi, Flibustierov, Excelenţa voastră. În oraş e răscoală.
— Flibustierii? întrebă Andrei Antonovici, dus pe gânduri.
— Întocmai, Excelenţa voastră. S-au răsculat cei de la fabrica Şpigulin.
— De la fabrica Şpigulin! …
Ceva îi miji parcă în memorie guvernatorului la auzul cuvintelor „fabrica Şpigulin”. Tresărind îşi duse degetul la frunte: „Cei de la fabrica Şpigulin!”. Tăcut şi la fel de îngândurat porni fără grabă spre trăsură, urcă şi porunci să fie dus în oraş. Poliţistul îl urmă în trăsurica lui.
Îmi închipui că îşi imagina vag pe drum numeroase lucruri foarte interesante, pe teme diferite, dar nu cred să fi avut vreo idee precisă sau vreo intenţie clară la sosirea sa în piaţa din faţa reşedinţei guberniale. De îndată ce zări însă mulţimea de „răsculaţi”, postată ferm în rânduri neclintite, cordonul de poliţişti şi pe neputinciosul (poate că intenţionat neputinciosul) poliţai şi privirile pline de aşteptare aţintite spre dânsul, sângele îi năvăli în inimă. Palid la faţă, el coborî din trăsură.
— Jos căciulile! rosti el abia perceptibil şi sufocându-se. În genunchi! ţipă el deodată şi tocmai în această explozie neaşteptată şi pentru el însuşi trebuie căutată poate şi explicaţia la tot ce urmă apoi în această afacere. Totul se petrecu aşa cum se întâmplă la săniuş; este imposibil ca săniuţa, odată pornită în zbor vertiginos de sus, să se oprească în mijlocul dealului. Ca un făcut şi în pofida firii sale, Andrei Antonovici se distinsese toată viaţa lui printr-o fire calmă şi niciodată nu strigase la nimeni şi nu bătuse din picioare; cu asemenea oameni e mare primejdie, dacă se întâmplă vreodată ca săniuţa lor s-o ia razna în mod neaşteptat de pe vârful dealului. Totul se învârteji înaintea ochilor lui.
— Flibustierilor! ţipă el şi mai ascuţit şi mai absurd, şi vocea i se frânse. Se opri, neştiind încă ce avea de făcut, dar simţind prin toate fibrele fiinţei sale că va face ceva, negreşit.
„Doamne!” se auzi un suspin de mulţumire. Un flăcău începu să-şi facă semnul crucii; trei-patru inşi într-adevăr dădură să se lase în genunchi, dar ceilalţi se urniră în masă cu vreo trei paşi înainte şi deodată, prinzând glas, începură să strige cu toţii: „Excelenţa voastră… ne-am tocmit cu patruzeci de copeici… directorul… n-ai voie să vorbeşti” etc., etc. Nu se putea înţelege nimic.
Vai! Andrei Antonovici nu era în stare să priceapă: bucheţelul de floricele mai era încă în mâinile sale. Răscoala era pentru el tot atât de evidentă, cum îi erau de evidente mai deunăzi lui Stepan Trofimovici chibitcele. Iar în rândurile mulţimii de „rebeli”, cu ochii căscaţi spre dânsul, umbla agitat Piotr Stepanovici „aţâţându-i” şi a cărui imagine nu-l părăsise de ieri nici o clipă, acelaşi Piotr Stepanovici pe care-l ura atâta…
— Vărgile! strigă el la fel de neaşteptat.
Se aşternu o tăcere mormântală.
Iată deci cum s-au desfăşurat lucrurile chiar de la început, judecând după datele cele mai precise şi după unele presupuneri ale mele. De aci încolo aceste informaţii devin tot mai puţin precise, ca şi presupunerile mele de altfel. Cu toate că printre acestea nu lipsesc şi unele fapte concrete.
În primul rând, snopul de vărgi apăru surprinzător de repede; fuseseră probabil pregătite din timp de zelosul şef al poliţiei. Totuşi nu fură pedepsiţi decât vreo doi inşi, hai să zicem trei, dar nu cred; insist asupra acestui fapt. E o pură născocire că fuseseră pedepsiţi toţi sau cel puţin jumătate din mulţime. E absurdă apoi şi afirmaţia că o oarecare doamnă săracă din nobilimea scăpătată, trecând pe acolo, fusese prinsă şi ea şi supusă execuţiei, şi totuşi mi-a fost dat să citesc eu însumi aşa ceva mai târziu într-o corespondenţă publicată de unul dintre ziarele petersburgheze. S-a vorbit mult la noi despre o biată pensionară de la azilul de bătrâni de lângă cimitir, cu numele de Avdotia Petrovna Tarapâghina, care întorcându-se dintr-o vizită la azilul său şi trecând întâmplător prin piaţă s-ar fi băgat şi ea printre cei ce se uitau cu o curiozitate firească la ceea ce se petrecea şi ar fi exclamat: „Ce ruşine!” şi ar fi scuipat cu acest prilej. Pentru acest fapt, cică, au pus mâna şi pe dânsa „supunând-o la bătaia cu vărgile”. În legătură cu acest caz au apărut în ziare nu numai informaţii în acest sens, dar în oraşul nostru s-a iniţiat la repezeală şi o chetă pe bază de listă de subscripţii. Personal şi eu am subscris douăzeci de copeici. Şi ce credeţi? Se constată astăzi că nici n-a existat la noi vreo bătrână cu numele de Tarapâghina internată în azil! M-am dus personal să mă conving în azilul respectiv: nu se ştia acolo nimic despre o presupusă pensionară Tarapâghina; mai mult, se simţiră chiar jigniţi, când le relatai zvonul care circula. Mă refer la cazul acesta cu Avdotia Petrovna inexistentă, numai pentru faptul că un asemenea caz, asemănător cu al ei (dacă acesta ar fi existat aievea), era cât pe-aici să se întâmple şi cu Stepan Trofimovici; nu este exclus însă ca zvonul acesta absurd despre Tarapâghina să se fi iscat tocmai pornind de la cele ce i s-au întâmplat lui Stepan Trofimovici, adică pur şi simplu, în cursul nenumăratelor relatări ale păţaniei lui, gura lumii îl transformase pe el într-o Tarapâghina oarecare. De altfel, nu-mi pot da seama cum se făcu oare că îl pierdui de lângă mine chiar în clipa când intrarăm în piaţă. Presimţind că se petrece ceva foarte grav, mă gândii să-l duc în jurul pieţei direct spre intrarea casei guvernatorului, dar împins de curiozitate mă oprii doar pentru o clipă ca să-ntreb pe primul întâlnit ce se întâmpla şi, când întorsei ochii iar spre Stepan Trofimovici, acesta dispăruse. Din instinct mă repezii să-l caut în locul cel mai primejdios, nu ştiu ce presimţire îmi spunea că şi săniuţa lui o luase razna de pe vârful dealului. Şi, într-adevăr, îl găsii chiar în centrul evenimentului. Îmi aduc aminte că l-am apucat de mână, dar el se uită la mine calm şi mândru, cu un aer de nemăsurată autoritate:
— Cher, zise el cu un glas în care vibrau accente sfâşietoare de coardă plesnită. Dacă ei toţi procedează aici în piaţă atât de arbitrar, la ce-am putea să ne aşteptăm din partea unuia ca acesta, de pildă… dacă va trebui să acţioneze personal din propria-i iniţiativă.
Şi tremurând de indignare, cu o dorinţă nemăsurată în ochi de a sfida, arătă cu degetul ameninţător şi demascator spre Flibustierov, care la vreo doi paşi de noi se uita la el cu ochii holbaţi.
— Ăsta! strigă Flibustierov simţind că i se întunecă lumea înaintea ochilor. Care ăsta? Dar tu cine eşti? înaintă el ridicându-şi pumnul. Tu cine eşti? zbieră el turbat, chinuit, exasperat. (Notez că îl cunoştea bine pe Stepan Trofimovici.) Încă o clipă şi, desigur, l-ar fi apucat de guler; din fericire, Lembke îşi întoarse spre noi capul la auzul acestui zbieret. Nedumerit, îşi opri ochii asupra lui Stepan Trofimovici şi îl privi fix, încercând parcă să se dumirească, şi deodată dădu din mână nerăbdător. Flibustierov înghiţi în sec. Îl scosei pe Stepan Trofimovici din mulţime. De altfel, şi el se pare că era doritor să bată în retragere.
— Acasă, acasă, insistam eu, dacă n-am mâncat bătaie e numai şi numai datorită lui Lembke.
— Du-te, dragă prietene, din vina mea te expui şi dumneata. Ai încă în faţă viitorul şi cariera dumitale, iar mie mon heure a sonné. El păşi ferm pe treptele casei guvernatorului. Portarul mă cunoştea; îi spusei că venim amândoi la Iulia Mihailovna. În salonul de primire luarăm loc aşteptând. Nu mă înduram să-mi părăsesc prietenul, dar nici nu găseam necesar să-i mai vorbesc. Avea înfăţişarea omului care îşi sacrifică viaţa mergând la o moarte sigură pentru salvgardarea patriei. Ne aşezarăm în colţuri diferite, eu mai aproape de uşa de la intrare, el mult mai departe, în fund, cu capul aplecat într-o profundă îngândurare şi cu mâinile sprijinite pe baston. În mâna stângă îşi ţinea pălăria cu boruri late. Rămaserăm astfel în aşteptare vreo zece minute.
II.
Lembke intră brusc cu paşi repezi, însoţit de şeful poliţiei, aruncă repede o privire distrată spre noi şi, fără a ne lua în seamă, dădu să intre pe uşa dreaptă în cabinet, dar Stepan Trofimovici se postă în faţă-i barându-i drumul. Statura lui înaltă şi cu totul deosebită de a celorlalţi produse impresie; Lembke se opri.
— Cine e dumnealui? murmură el nedumerit, adresându-se parcă şefului poliţiei, dar fără să fi întors măcar capul şi continuând să-l scruteze cu privirea pe Stepan Trofimovici.
— Asesorul de colegiu în retragere, Stepan Trofimovici Verhovenski, Excelenţa voastră, răspunse Stepan Trofimovici salutând din cap cu multă demnitate. Excelenţa sa continua să-l cerceteze, de altfel, cu o privire destul de tâmpă.
— Despre ce este vorba?
Şi cu un gest laconic şi autoritar îşi întoarse nerăbdător şi dezgustat urechea spre Stepan Trofimovici, luându-l drept un solicitator obişnuit, care se prezintă cu vreo cerere scrisă.
— Mi s-a făcut astăzi o percheziţie domiciliară de către un funcţionar care proceda în numele Excelenţei voastre; de aceea voiam…
— Numele? Numele? întrebă nerăbdător Lembke, părând că începe să se dumirească.
Stepan Trofimovici îşi repetă numele cu un aer şi mai impunător.
— A-ha-ha! E… e acea pepinieră… Domnul meu, te-ai manifestat într-un fel… Dumneata eşti profesor? Profesor?
— Cândva am avut onoarea să ţin câteva prelegeri tineretului la universitatea N.
— Ţi-ne-retului! păru că tresare Lembke, deşi sunt gata să pariez că nu prea îşi dădea seama despre ce era vorba şi cu cine discuta. Eu, domnul meu, nu sunt dispus să tolerez aşa ceva, se mânie el brusc. Nu admit nici un fel de tineret. Asta înseamnă manifeste. Atentat împotriva societăţii, domnul meu, un act de piraterie, flibustierism… Ce rugăminte aveţi?
— Dimpotrivă, soţia dumneavoastră m-a rugat să iau cuvântul mâine la serbarea dumisale. Eu nu solicit nimic. Am venit să-mi afirm drepturile…
— La serbare? Nu va avea loc nici un fel de serbare. Nu voi admite nici un fel de serbare! Prelegeri? Prelegeri? strigă el furios.
— Aş dori să vorbiţi cu mine mai politicos, Excelenţa voastră, fără să bateţi din picior şi fără să ţipaţi la mine ca la un băietan.
— Îţi dai dumneata seama cu cine vorbeşti? roşi Lembke.
— Perfect, Excelenţa voastră.
— Menirea mea este să apăr societatea, iar voi o distrugeţi. O dis-trugeţi! Voi… de altfel îmi aduc aminte de dumneata: ai fost un timp preceptor în casa generălesei Stavroghina?
— Aşa este, am fost… preceptor… în casa generălesei Stavroghina.
— Şi în decurs de douăzeci de ani ai fost semănătorul a tot ce acum s-a acumulat… Iată roadele… Mi se pare că te-am văzut chiar acum în piaţă. Fereşte-te însă, domnul meu, fereşte-te; cursul ideilor dumitale este cunoscut. Fii sigur că te am în vedere. Eu, domnule, nu pot admite prelegerile dumitale, nu pot. Cu asemenea cereri să nu mi te adresezi mie.
Guvernatorul dădu să treacă înainte.
— Repet, sunteţi în profundă eroare, Excelenţa voastră; personal soţia dumneavoastră m-a invitat să iau cuvântul, nu să ţin o prelegere, ci să ţin această conferinţă. Vă rog respectuos să-mi explicaţi dacă este posibil: prin ce împrejurare şi pentru care motiv am fost supus unei percheziţii domiciliare astăzi? Mi-au ridicat nişte cărţi, acte, o corespondenţă privată, scumpă pentru mine şi le-au cărat prin oraş într-o roabă…
— Cine te-a percheziţionat? tresări Lembke dumerindu-se complet şi sângele îi năvăli în obraji. El se întoarse repede spre şeful poliţiei. În aceeaşi clipă în uşă apăru silueta adusă din spate a lunganului Blum.
— M-a percheziţionat acest funcţionar, arătă spre dânsul Stepan Trofimovici.
Blum păşi înainte cu un aer vinovat, dar hotărât să rămână pe poziţia sa.
— Vous ne faites que des bętises, îi aruncă mânios şi cu necaz Lembke şi brusc păru că se transformă, venindu-şi complet în fire. Scuzaţi… bâigui el aproape zăpăcit şi roşind pe cât mai era posibil, a fost… a fost probabil o simplă lipsă de tact, o confuzie… O simplă confuzie.
— Excelenţa voastră, zise Stepan Trofimovici, în tinereţe am fost martor ocular la un caz tipic. Într-o seară la teatru, pe culoar cineva s-a apropiat repede de altcineva şi în faţa publicului i-a dat o palmă răsunătoare. Dându-şi seama imediat că persoana respectivă nu era aceea căreia îi fusese destinată palma, ci cu totul altă persoană, care semăna doar întru câtva, agresorul furios şi grăbit, cu aerul omului care nu are vreme de pierdut, i-a spus exact aşa cum aţi rostit dumneavoastră, Excelenţa voastră: „Am greşit… scuzaţi, a fost o confuzie, o simplă confuzie”. Iar când omul pălmuit a continuat totuşi să protesteze, agresorul i-a strigat foarte agasat: „Vă spun doar că a fost o confuzie, ce mai ţipaţi?!”.
— E… e, bineînţeles, foarte caraghios… zâmbi acru Lembke, dar… dar îţi dai seama cât de nefericit sunt eu însumi?
Aproape strigase aceste cuvinte şi… şi mi se pare voi să-şi acopere faţa cu palmele.
Acest strigăt dureros, neaşteptat, aproape plânset, era insuportabil. Fusese probabil clipa luării de cunoştinţă clară şi deplină a celor petrecute, începând din ajun, urmată imediat de un sentiment de disperare, totală, umilitoare, dezarmantă; cine ştie, încă o clipă şi ar fi izbucnit poate în hohote de plâns chiar acolo, în văzul tuturor. Stepan Trofimovici îl privi la început cu nişte ochi sălbatici, apoi îşi plecă fruntea şi cu un glas emoţionat zise:
— Excelenţa voastră, nu vă mai preocupaţi de plângerea mea sâcâitoare şi dispuneţi numai să-mi fie restituite cărţile şi scrisorile… Dar fu întrerupt. Se întorsese Iulia Mihailovna însoţită de întregul ei anturaj zgomotos. Aici însă aş vrea să descriu lucrurile cât mai amănunţit posibil.
III.
Întâi că întregul grup care sosise în trei trăsuri năvăli zgomotos în salonul de primire. Apartamentul Iuliei Mihailovna avea o intrare separată direct dinspre peron, care ducea în interiorul aripii stângi; dar de data aceasta toată lumea intră prin salonul de primire şi eu cred că tocmai din cauză că se afla acolo Stepan Trofimovici, ceea ce însemna că toate întâmplările, inclusiv cele cu muncitorii de la fabrica Şpigulin, îi fuseseră aduse deja la cunoştinţă Iuliei Mihailovna la intrarea ei în oraş. Acest lucru apucase să-l facă Leamşin care, pentru o vină oarecare fiind lăsat acasă, nu participase la călătorie şi în felul acesta aflase noutăţile înaintea tuturor. Cu o bucurie răutăcioasă el se repezi, călare pe o mârţoagă închiriată, spre Skvoreşniki în întâmpinarea cavalcadei, ca să facă cunoscute aceste veşti amuzante. Cred că Iulia Mihailovna, cu tot aerul ei de supremă siguranţă, se simţi contrariată, aflându-le; deşi probabil numai pentru moment. Aşa, de pildă, aspectul politic al chestiunii părea că n-o deranjase; în nenumărate rânduri Piotr Stepanovici găsise prilejul să-i sugereze că turbulenţii din fabrica Şpigulin ar trebui să fie bătuţi cu vărgile şi de la un timp încoace într-adevăr devenise în ochii ei un om cu multă autoritate. „Şi totuşi… şi totuşi el îmi va plăti asta”, probabil se gândi în sinea ei Iulia Mihailovna, iar acest el desigur se referea la soţul ei. Notez, în treacăt, că Piotr Stepanovici, ca un făcut, de data aceasta nu luase parte la plimbarea colectivă şi nimeni nu-l mai văzuse încă de dimineaţă. Voi menţiona de asemenea că Varvara Petrovna, primind în conacul ei grupul de musafiri, se întorsese împreună cu ei în oraş (în aceeaşi trăsură cu Iulia Mihailovna), cu scopul de a lua parte negreşit la ultima şedinţă a comitetului de organizare a serbării de a doua zi. E de presupus că veştile lui Leamşin, privindu-l pe Stepan Trofimovici, fură de natură s-o intereseze, ba chiar s-o şi tulbure.
Sancţionarea lui Andrei Antonovici începu imediat. Vai, el simţi asta din prima ochire aruncată pe chipul superbei sale soţii. Cu un aer degajat, cu un zâmbet fermecător pe buze, ea se apropie repede de Stepan Trofimovici, îi întinse mâna elegant înmănuşată şi-l copleşi cu cele mai amabile atenţii, ca şi cum n-ar fi avut o altă grijă în toată dimineaţa aceea, decât să-l vadă cât mai repede şi să-l copleşească cu atenţii, numai şi numai pentru faptul de a fi avut în sfârşit fericirea să-l întâlnească în casa ei. Nici o aluzie la percheziţia din dimineaţa aceea; ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut acest lucru. Nici un cuvânt adresat soţului ei, nici o privire spre dânsul, ca şi cum acesta nici n-ar fi fost prezent în sală. Mai mult, Stepan Trofimovici fu imediat şi autoritar confiscat şi dus în salonul ei, ca şi cum acesta n-ar fi avut nici un fel de explicaţii cu Lembke sau, în orice caz, chiar dacă ar fi avut, nu merita să le continue. Repet încă o dată: impresia mea este că, în cazul acesta, Iulia Mihailovna, cu toată alura ei de mondenitate aleasă, mai comisese o greşeală. Contribui la aceasta şi Karmazinov (care participase şi el la excursie, răspunzând invitaţiei speciale a Iuliei Mihailovna, şi făcând în sfârşit, în felul acesta, în mod indirect, vizita mult aşteptată de Varvara Petrovna, care avu slăbiciunea să se arate încântată). Chiar din uşă (el intrase ultimul) Karmazinov scoase o exclamaţie de bucurie văzându-l pe Stepan Trofimovici şi se repezi să-l îmbrăţişeze, întrerupând-o chiar pe Iulia Mihailovna.
— Nu ne-am mai văzut de atâţia ani! În sfârşit! … Excellent ami!
Se repezi să-l sărute şi bineînţeles îşi întinse obrazul. Zăpăcit, Stepan Trofimovici se văzu nevoit să-l sărute.
— Cher, îmi spunea el în seara aceea, aducându-şi aminte de tot ce se întâmplase în decursul zilei, m-am gândit la un moment dat care dintre noi este mai ticălos? El, care mă îmbrăţişa pentru a mă umili, sau eu, care îl detestam şi totuşi îl sărutam pe obraz, deşi puteam foarte bine să evit… Ptiu!
— Ei hai, spune, spune totul, sâsâi dulceag Karmazinov, ca şi cum Stepan Trofimovici ar fi putut aşa, dintr-odată, să-i povestească toată viaţa din cei douăzeci şi cinci de ani trecuţi. Dar superficialitatea aceasta stupidă era în tonul „societăţii alese”.
— Mi-aduc aminte că ne-am văzut ultima dată la Moscova, la masa oferită în cinstea lui Granovski, şi că de atunci au trecut douăzeci şi patru de ani… începu foarte rezonabil (şi deci nu în tonul societăţii alese) Stepan Trofimovici.
— Ce cher homme, îl întrerupse familiar şi cu glas ţipător Karmazinov strângându-i cu mâna umărul printr-un gest amical afectat, dar duceţi-ne mai repede la dumneavoastră, Iulia Mihailovna, să ia loc acolo şi să ne povestească totul.
— Şi când te gândeşti că eu cu această ţaţă enervantă n-am fost niciodată în relaţii apropiate, continua să mi se plângă Stepan Trofimovici tot atunci seara, tremurând de ciudă. Eram aproape nişte imberbi, şi încă de pe atunci începusem să-l urăsc… la fel şi el pe mine, bineînţeles…
Salonul Iuliei Mihailovna se umplu repede de lume. Varvara Petrovna era deosebit de surescitată, deşi căuta să pară indiferentă, dar mi-a fost dat să surprind la ea două-trei priviri de ură îndreptate împotriva lui Karmazinov şi de mânie împotriva lui Stepan Trofimovici, de mânie anticipată, din gelozie, din dragoste: de s-ar fi întâmplat ca Stepan Trofimovici să fi dat cumva în gropi, îngăduindu-i lui Karmazinov să-l pună în încurcătură faţă de toţi, bănuiesc că ea n-ar fi ezitat să sară imediat şi să-l ia la palme. Uitai să spun că era acolo şi Liza, pe care n-am văzut-o niciodată mai veselă, mai radioasă şi mai fericită ca atunci. Bineînţeles, era de faţă şi Mavriki Nikolaevici. În mulţimea doamnelor tinere şi a tinerilor cam deşucheaţi care formau suita obişnuită a Iuliei Mihailovna şi în rândurile cărora comportarea deşănţată se considera drept veselie, iar cinismul ieftin drept inteligenţă, remarcai şi două-trei chipuri noi: un polonez aflat în trecere, foarte băgăreţ şi linguşitor, un doctor neamţ oarecare, bătrân voinic şi care râdea mereu cu mare poftă şi glas suculent la glumele pe care le spunea el şi, în sfârşit, un tânăr prinţişor din Petersburg, cu mişcări automatizate, cu aerul unui om de stat şi cu guler extrem de înalt. Se vedea însă că Iulia Mihailovna era mândră de acest musafir şi chiar îngrijorată pentru ţinuta salonului ei…
— Cher monsieur Karmazinoff, începu Stepan Trofimovici aşezându-se într-o manieră epatantă pe divan şi sâsâind tot aşa de bine ca şi Karmazinov, cher monsieur Karmazinoff, viaţa unui om din timpurile noastre şi care posedă anumite convingeri ar putea să pară monotonă, chiar dacă s-ar întinde pe un interval de douăzeci şi cinci de ani…
Neamţul slobozi un hohot sacadat, aş zice un fel de nechezat, crezând probabil că Stepan Trofimovici spusese ceva foarte amuzant. Acesta îl privi cu o mirare prefăcută, fără a produce însă asupra bătrânului vreun efect oarecare. Îl privi pe neamţ şi prinţişorul, întorcând spre el tot gulerul şi arborându-şi pince-nez-ul, deşi fără prea mare curiozitate.
— Ar trebui să pară prea monotonă, repetă înadins Stepan Trofimovici, trăgând cât se poate mai mult şi fără jenă fiecare cuvânt. Aşa a fost şi existenţa mea în decursul acestui sfert de veac, et comme on trouve partout plus de moines que de raison, şi întrucât sunt absolut de acord cu aceasta, rezultă că în decursul acestui sfert de veac…
— C’est charmant, les moines, şopti Iulia Mihailovna, întorcându-se spre Varvara Petrovna, care şedea alături de dânsa.
Varvara Petrovna îi răspunse cu o privire plină de mândrie. Karmazinov însă nu suportă succesul frazei franţuzeşti şi cu o voce stridentă se grăbi să-l întrerupă pe Stepan Trofimovici.
— În ce mă priveşte eu sunt în această privinţă liniştit şi iată de vreo şase ani stau permanent la Karlsruhe. Şi când, anul trecut, consiliul municipal a hotărât să construiască o nouă conductă de canalizare, am simţit cu toată inima că această problemă de canalizare a municipiului Karlsruhe îmi este mai scumpă şi mai dragă decât toate problemele nepreţuitei mele patrii… pe tot intervalul aşa-ziselor reforme de aici.
— Mă văd nevoit să vă exprim compasiunea mea, fie chiar şi împotriva vrerii inimii mele, suspină Stepan Trofimovici aplecându-şi semnificativ capul.
Iulia Mihailovna triumfa: conversaţia devenea şi profundă, şi cu tendinţă.
— O conductă pentru scurgerea impurităţilor? se informă cu glas tare doctorul.
— O conductă de canalizare, doctore, de canalizare, şi eu chiar i-am ajutat la întocmirea proiectului.
Doctorul hohoti tunător. Pilda lui o urmară şi alţii, dar râzând vizibil şi de el, ceea ce bătrânul nici nu observă, rămânând foarte satisfăcut că toată lumea râde.
— Permite-mi să nu fiu de acord cu dumneata, Karmazinov, se grăbi să intervină Iulia Mihailovna. Karlsruhe e altă chestiune, dar dumitale îţi place să mistifici şi de aceea nu te vom crede de data aceasta. Care dintre ruşi, dintre scriitori, a înfăţişat atâtea personaje reprezentative ale spiritului modern, a anticipat atâtea probleme de epocă relevând tocmai acele aspecte contemporane din care se poate forma ideea unui om de acţiune modern? Dumneata singurul, dumneata şi nimeni altul. În zadar vrei să ne asiguri de indiferenţa dumitale faţă de patrie şi de interesul grozav pentru reţeaua de canalizare din Karlsruhe! Ha, ha!
— Da, e adevărat, sâsâi Karmazinov, am reprezentat în personajul Pogojev toate defectele slavofililor, iar în chipul lui Nikodimov toate defectele occidentaliştilor…
— Ei, chiar toate, şopti discret Leamşin.
— Dar fac acest lucru oarecum în treacăt, tangenţial, numai ca să-mi omor cumva timpul agasant şi… să satisfac oarecum aceste pretenţii agasante ale compatrioţilor mei.
— Cunoaşteţi probabil, Stepan Trofimovici, continuă entuziasmată Iulia Mihailovna, că mâine vom avea nespusa plăcere de a asculta admirabile rânduri… una dintre cele mai recente şi mai subtile inspiraţii beletristice ale lui Semion Egorovici, care se intitulează Merci. Dumnealui declară în această bucată că de aci încolo nu va mai scrie, nu va mai scrie pentru nimic în lume, chiar dacă îngerul din cer sau, mai bine zis, întreaga societate selectă l-ar implora să-şi schimbe hotărârea. Într-un cuvânt, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, şi acest grandios Merci se adresează publicului cu titlu de recunoştinţă pentru acel entuziasm constant cu care a recepţionat de atâţia ani truda sa neostoită în slujba ideii ruse cinstite.
Iulia Mihailovna trăia clipe de supremă voluptate.
— Aşa este, îmi voi lua rămas-bun; îmi voi rosti supremul Merci şi voi pleca; şi acolo, la Karlsruhe… voi închide ochii, începu treptat să se înduioşeze Karmazinov.
Ca şi mulţi alţi scriitori mari de la noi (iar noi avem foarte mulţi scriitori mari) el nu rezista laudelor şi imediat se înduioşa, cu toate că era un om de spirit. Cred însă că aşa ceva este de neiertat. Se spune că unul dintre Shakespeare-ii noştri ar fi trântit pur şi simplu într-o conversaţie particulară că „noi, oamenii mari, nici n-am putea altfel” etc.
— Acolo, la Karlsruhe deci, voi închide ochii. Nouă, oamenilor celebri, nu ne rămâne altceva de făcut decât, săvârşindu-ne opera, să închidem cât mai repede ochii, fără a râvni la recompensă. La fel voi face şi eu.
— Lăsaţi-mi adresa şi voi veni la Karlsruhe să vă vizitez mormântul, hohoti nestăpânit neamţul.
— Acum morţii sunt transportaţi şi pe calea ferată, zise pe neaşteptate unul dintre tinerii insignifianţi aflaţi de faţă.
Leamşin chelălăi de plăcere. Iulia Mihailovna se încruntă. Intră Nikolai Stavroghin.
— Închipuiţi-vă, mi s-a spus că aţi fost luat la poliţie? zise el tare, adresându-i-se în primul rând lui Stepan Trofimovici.
— Nu, n-a fost decât un caz particular, de ambiţie, glumi Stepan Trofimovici.
— Sper însă că faptul acesta nu va avea nici un fel de consecinţă defavorabilă în privinţa rugăminţii mele, interveni repede Iulia Mihailovna, nădăjduiesc că, în pofida acestei neplăceri regretabile, despre care n-am avut până acum nici o cunoştinţă, dumneata nu vei dezamăgi cele mai plăcute aşteptări şi nu ne vei lipsi de marea bucurie de a te asculta la matineul nostru literar.
— Nici nu ştiu ce să spun, eu… acum…
— Vai, ce nefericită mă simt, Varvara Petrovna… şi închipuieşte-ţi, tocmai acum când ardeam de nerăbdare să cunosc cât mai repede personal pe una dintre cele mai remarcabile şi independente inteligenţe ruseşti, şi iată că pe neaşteptate Stepan Trofimovici manifestă intenţia de a ne părăsi.
— Elogiul a fost rostit cu o voce atât de tare, încât eu n-ar fi trebuit să-l aud, răspică Stepan Trofimovici, dar nu-mi vine a crede că sărmana şi modesta mea persoană ar fi atât de necesară pentru festivitatea dumneavoastră de mâine. Deşi, în ce mă priveşte…
— Ce înseamnă acest răsfăţ! strigă Piotr Stepanovici intrând vijelios în salon. De-abia reuşii să-l strunesc, şi deodată, într-o singură dimineaţă, percheziţie, arestare, poliţaiul îl apucă de guler, iar acum, poftim, e înconjurat şi elogiat de doamne în salonul capului guberniei! Cred că îi tresare acum fiecare oscior de plăcere; nici n-a visat un asemenea recital. Să-l vezi numai cum începe acum să-i denunţe pe socialişti!
— Este exclus, Piotr Stepanovici. Socialismul este o idee prea măreaţă, ca să nu-şi dea seama de acest lucru tocmai Stepan Trofimovici, interveni energic Iulia Mihailovna.
— Ideea este măreaţă, dar slujitorii ei nu prea sunt întotdeauna niţte uriaţi, et brisons lŕ, mon cher, conchise Stepan Trofimovici, adresându-i-se fiului său şi ridicându-se cu eleganţă de pe fotoliu.
Dar aici interveni ceva cu totul imprevizibil. Von Lembke se afla de câtva timp în salon, neobservat parcă de nimeni, deşi toată lumea văzuse când a intrat. Pornită pe atitudinea ei iniţială, Iulia Mihailovna continua să-l ignore. El luă loc lângă uşă şi, cu un aer sumbru şi faţa severă, asculta atent conversaţia. Surprinzând aluziile la evenimentele din dimineaţa aceea, el deveni cam neliniştit, îl fixă la un moment dat pe prinţişor, surprins probabil de guleraşele lui mult ieşite înainte, ţepene de atâta scrobeală; apoi tresări parcă, auzind glasul şi văzându-l pe Piotr Stepanovici cum intră în salon şi, imediat după ce Stepan Trofimovici apucă să-şi rostească aforismul despre socialişti, se îndreptă spre dânsul, împingându-l în drum pe Leamşin, care se dădu la o parte cu un gest de surprindere comică, frecându-se la umăr şi prefăcându-se că a fost izbit teribil.
— Destul! zise von Lembke, apucându-l energic pe Stepan Trofimovici de braţ şi strângându-l cu toată forţa. Acesta îl privi speriat. Destul, flibustierii timpurilor noastre au fost identificaţi. Nici un cuvânt mai mult. Măsurile au fost luate…
Vorbise tare, în auzul întregii asistenţe, şi ultimele cuvinte le rosti cu multă energie. Impresia produsă fu penibilă. Toată lumea simţi că ceva nu este în regulă. Observai cum Iulia Mihailovna păli brusc. Efectul produs culmină printr-o întâmplare stupidă. Anunţând că toate măsurile au fost luate, Lembke făcu stânga-împrejur şi dădu să iasă grăbit din încăpere, dar la al treilea pas se poticni de covor, cu greu reuşind să-şi recapete echilibrul şi să nu se lungească pe podea. Pentru un moment el se opri, privi locul de care se împiedicase şi rosti tare: „Să fie schimbat”, apoi dispăru pe uşă. Iulia Mihailovna alergă în urma lui. Odată cu plecarea ei se stârni o mare larmă, în care era greu să înţelegi ceva. Se spunea că este „indispus”, alţii susţineau că „este apucat”. Ba unii arătau cu degetul spre frunte; Leamşin, din colţ, îşi arboră două degete deasupra frunţii. Se făceau aluzii la nişte neînţelegeri familiale, bineînţeles, numai în şoaptă. Nimeni nu manifesta intenţia să plece, şi toată lumea rămăsese în aşteptare. Nu ştiu ce reuşi să facă Iulia Mihailovna, dar peste vreo cinci minute ea se întoarse silindu-se din răsputeri să pară liniştită. Răspunse evaziv că Andrei Antonovici e cam tulburat, dar că nu e nimic grav, deoarece asemenea stări ar fi avut el şi în copilărie, că dumnealui ştie „mult mai bine” ce îi trebuia şi că serbarea de mâine, desigur, îl va înveseli. Apoi îi adresă câteva cuvinte măgulitoare, şi numai de convenienţă, lui Stepan Trofimovici şi o invitaţie cu glasul mai ridicat membrilor comitetului să treacă imediat la deschiderea şedinţei. Şi abia atunci cei care nu făceau parte din comitet se dumiriră să se pregătească de plecare; dar întâmplările penibile din această zi fatală nu luaseră încă sfârşit…
Chiar din clipa în care intrase Nikolai Vsevolodovici, observai că Liza îi aruncă o privire foarte atentă, fixându-l apoi astfel îndelung, atât de îndelung, încât în cele din urmă atrase atenţia generală. Văzui de asemenea că la un moment dat Mavriki Nikolaevici se aplecă spre dânsa din spate, voind se pare să-i şoptească ceva, dar renunţă, îşi reluă poziţia dinainte, cu o privire vinovată. Suscită curiozitatea asistenţei şi Nikolai Vsevolodovici: avea faţa mai palidă decât de obicei, iar privirea extrem de distrată. Aruncându-i întrebarea lui Stepan Trofimovici în momentul intrării, el părea că îl şi uitase pe loc şi mă tem să nu greşesc, dar se pare că uitase s-o salute chiar şi pe gazdă. Spre Liza nu privise o singură dată măcar, nu pentru că n-ar fi vrut s-o facă, şi de aceea îmi îngădui să afirm că nici pe dânsa n-o observase. Când deodată, după tăcerea care se aşternuse un timp imediat după invitaţia Iuliei Mihailovna de a se proceda fără zăbavă la deschiderea ultimei şedinţe, răsună glasul Lizei pe un ton voit ridicat, adresându-i-se lui Nikolai Vsevolodovici.
— Nikolai Vsevolodovici, un oarecare căpitan, care se dă drept rudă a dumitale, frate al soţiei dumitale, cu numele de Lebeadkin, îmi adresează mereu scrisori necuviincioase în care se plânge împotriva dumitale, oferindu-mi să-mi divulge nu ştiu ce secrete despre dumneata. Dacă este într-adevăr rudă cu dumneata, te rog să-i interzici să mă deranjeze şi scuteşte-mă de asemenea neplăceri.
O provocare teribilă răsună în aceste cuvinte şi toată lumea înţelese acest lucru. Acuzaţia era făţişă, deşi poate că şi pentru dânsa era absolut neaşteptată. O făcuse aidoma omului care brusc şi-ar închide ochii şi s-ar arunca de pe acoperiş.
Răspunsul lui Nikolai Vsevolodovici fu şi mai uluitor.
În primul rând păru cu totul ciudat că el nu se arătă deloc surprins şi o ascultă pe Liza cu cea mai calmă atenţie. Nici urmă de zăpăceală sau de mânie nu se observă pe chipul lui. Simplu, ferm, ba şi cu un aer foarte prevenitor, el răspunse la această întrebare nefastă:
— Într-adevăr, am nefericirea să fiu rudă cu acest om. Sunt soţul surorii sale, născută Lebeadkina, de mai bine de cinci ani. Fiţi încredinţată că-i voi transmite somaţia dumneavoastră în timpul cel mai scurt şi garantez că de aci încolo el nu vă va mai deranja.
Niciodată nu voi putea uita spaima care se zugrăvi pe chipul Varvarei Petrovna. Cu un aer dement, ea se ridică de pe fotoliu şi îşi întinse în faţă mâna dreaptă, ca într-un gest de apărare. Nikolai Vsevolodovici se uită la ea, se uită la Liza, cuprinse apoi într-o privire întreaga asistenţă şi, zâmbind deodată cu un aer de nemărginit orgoliu, părăsi fără grabă încăperea. Toată lumea văzu cum Liza sări de pe divan, de îndată ce Nikolai Vsevolodovici se întoarse ca să plece, şi schiţă vizibil o mişcare să alerge după dânsul, dar revenindu-şi imediat, se stăpâni şi părăsi şi dânsa salonul, la fel fără a spune nimănui nici un cuvânt, fără a privi pe nimeni, bineînţeles însoţită de Mavriki Nikolaevici, care imediat se smulse din loc urmând-o…
Nu cred că mai e necesar să amintesc de fierberea şi discuţiile ce se iscară prin oraş în acea seară. Varvara Petrovna se încuie în casa ei din oraş, iar Nikolai Vsevolodovici, se zice, plecă direct la Skvoreşniki, fără să-şi fi văzut mama. Stepan Trofimovici mă trimise spre seară la „cette chčre amie” ca să-i obţin permisiunea de a o vizita, dar n-am fost primit. El era zguduit, plângea. O asemenea căsătorie! O asemenea căsătorie! O asemenea grozăvie în familie, repeta el necontenit. Îşi aducea aminte totuşi şi de Karmazinov, făcându-l de trei parale. Se pregătea totodată cu multă energie şi pentru matineul literar de a doua zi şi, fire artistică!, o făcea în faţa oglinzii, încercând să-şi reamintească toate calambururile şi cuvintele de spirit adunate în decursul vieţii întregi şi notate într-un caiet special, ca să le folosească cu prilejul conferinţei sale de a doua zi.
— Dragul meu, o fac în numele ideii măreţe, îmi zicea el, probabil ca o justificare. Cher ami, m-am urnit din locul meu pe care am lâncezit timp de douăzeci şi cinci de ani, şi iată-mă gata de drum, încotro, nu ştiu, dar am pornit…
Partea a treia.
Capitolul întâi.
Festivitatea. Prima parte – matineul.
I
Festivitatea a avut loc, în pofida tuturor nedumeririlor provocate de întâmplările „şpiguliene” din ziua precedentă. Cred că nici chiar moartea lui Lembke, dacă acesta ar fi decedat peste noapte, n-ar fi împiedicat ţinerea serbării în dimineaţa aceea, atâta importanţă şi semnificaţie deosebită atribuia Iulia Mihailovna acestui eveniment. Vai, până în ultimul minut ea continua să rămână într-o orbire totală, nedându-şi seama de starea de spirit care cuprinsese societatea. Nimeni, în cele din urmă, nu mai credea că această zi solemnă se va termina fără vreun scandal monstru, fără „deznodământ”, cum spuneau unii, frecându-şi anticipat mâinile. E adevărat că mulţi căutau să arboreze un aer posomorât şi avertizat; dar, în general vorbind, grozav îi place rusului nostru orice dandana scandaloasă în societate. E adevărat, de asemenea, că exista la noi şi ceva mult mai serios decât o simplă sete de scandal; o iritare generală, un fel de mânie nesăţioasă; toată lumea părea scârbită de tot şi de toate. Se întronase un fel de cinism haotic general, un cinism în silă, forţat. Numai doamnele nu se lăsau dezorientate, şi numai într-o singură privinţă: rămâneau ferme în ura lor necruţătoare faţă de Iulia Mihailovna. Asupra acestui punct se reuniseră într-un concert unanim toate tendinţele şi curentele tagmei lor. Iar aceasta, sărmana, nu bănuia nimic; până în ultimul moment rămăsese convinsă că este „anturată” şi că toată lumea continuă să-i fie „devotată până la fanatism”.