— Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele meu), şi-ai fi preferat… să nu mai vii deloc pe la mine? spuse el pe un ton alb, liniştit, care precede de obicei o explozie extraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a intrat Nastasia, întinzându-i în tăcere un bileţel pe care era scris ceva cu creionul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar o privire şi mi-l zvârli mie. De mâna Varvarei Petrovna erau scrise numai două cuvinte: „Rămâi acasă”.
Stepan Trofimovici îşi înşfăcă tăcut pălăria şi bastonul şi părăsi ca o furtună încăperea; maşinal, am pornit şi eu după dânsul. Deodată pe culoar se auziră nişte glasuri şi zgomot de paşi. Rămase pe loc trăsnit.
— E Liputin, sunt pierdut! şopti el prinzându-mă de mână.
În aceeaşi clipă intră Liputin.
IV.
De ce urma să fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu nu ştiam; de altfel, nici nu prea dădeam mare importanţă cuvintelor sale; atribuiam totul nervilor lui surescitaţi. Şi totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită şi de aceea hotărâi să fiu atent la ce va urma.
Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cât colo că de data aceasta Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste orice oprelişti, consemne şi interdicţii. Aducea cu el un domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. Drept răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas stană de piatră, Liputin strigă tare:
— Îţi aduc un musafir, unul nu prea obişnuit! Îmi permit să-ţi tulbur singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer-constructor remarcabil. Important este că el îl cunoaşte îndeaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr Stepanovici, şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a sosit.
— Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios musafirul, n-am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar pe Verhovenski, într-adevăr, îl cunosc. M-am despărţit de el în gubernia H., acum zece zile.
Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mâna, poftindu-l cu un gest să ia loc; se uită la mine, se uită la Liputin şi deodată, venindu-şi parcă în fire, se aşeză repede şi el, rămânând totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi bastonul în mână.
— Erai gata să pleci, mi se pare! Mi s-a spus că te simţi cam bolnav din cauza prea multor ocupaţii.
— Da, sunt bolnav şi voiam să fac o scurtă plimbare, eu… Stepan Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi bastonul şi roşi.
Între timp, îl examinai la repezeală pe musafir. Era un om încă tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, zvelt şi uscăţiv; decent îmbrăcat, oacheş, cu faţa cam pământie şi cu ochi negri fără nici un licăr. Avea un aer îngândurat şi absent, vorbea sacadat şi întru câtva incorect gramatical, dispunând cuvintele într-o ordine ciudată şi mereu încurcându-se când trebuia să formuleze o frază mai lungă. Liputin observă, bineînţeles, că Stepan Trofimovici e foarte speriat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El luă loc pe un scaun împletit pe care îl puse aproape în mijlocul încăperii, ca să se afle la jumătatea distanţei dintre gazdă şi musafir, care se aşezaseră faţă-n faţă pe cele două canapele de lângă pereţi, de o parte şi de cealaltă a camerei. Ochii lui vioi scormoneau plini de curiozitate toate colţişoarele.
— Eu… de mult nu l-am văzut pe Petruşa… V-aţi întâlnit în străinătate? izbuti să articuleze Stepan Trofimovici, adresându-i-se musafirului.
— Şi aici, şi în străinătate.
— Aleksei Nilâci vine direct din străinătate după o absenţă de patru ani, interveni Liputin, a făcut o călătorie în scop de perfecţionare în domeniul specialităţii sale, iar la noi s-a deplasat cu gândul pe deplin îndreptăţit să-şi găsească un loc la construcţia podului nostru de cale ferată şi acum e în aşteptarea răspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe Lizaveta Nikolaevna, prin Piotr Stepanovici.
Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuză şi ascultând cu o nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat.
— Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici.
— Îl cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici? se informă Stepan Trofimovici.
— Îl cunosc şi pe el.
— Eu… cam de mult nu l-am văzut pe Petruşa şi… mă simt prea puţin îndreptăţit de a mă considera tatăl său… C’est le mot; eu… cum l-ai lăsat?
— Păi, aşa l-am lăsat… vine şi el, se grăbi să scape iar domnul Kirillov.
Hotărât lucru, era cam pornit.
— A, vine! în sfârşit eu… Înţelegeţi, de mult nu l-am văzut pe Petruşa! se crampona de această frază Stepan Trofimovici. Aştept acum sosirea sărmanului meu băiat, în faţa căruia… o, în faţa căruia mă simt atât de vinovat! Adică, propriu-zis, eu vreau să spun că despărţindu-mă atunci de el la Petersburg, eu… într-un cuvânt, eu îl consideram drept un om de nimica, quelque chose dans ce genre. Ştiţi, un băiat cam nervos, foarte sensibil şi… fricos, înainte de culcare se închina până-n pământ, făcea semnul crucii şi deasupra pernei, ca să nu moară noaptea… Je m’en souviens. Enfin, nici un fel de simţ artistic, adică nimic mai elevat, nimic fundamental, măcar un germene de viitoare idee… C’était comme un petit idiot. Dar mi se pare că am deviat, scuzaţi, eu… m-aţi găsit…
— Vorbiţi serios că făcea semnul crucii deasupra pernei? se învioră deodată inginerul, vădind un interes deosebit.
— Da, făcea semnul crucii…
— Am întrebat doar aşa; continuaţi.
Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin.
— Vă sunt foarte recunoscător pentru această vizită, dar mărturisesc, eu acum… nu sunt capabil… permiteţi totuşi să aflu unde locuiţi?
— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.
— Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu involuntar.
— Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şatov stă sus la mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul Lebeadkin. Dumnealui îi cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui Şatov. A cunoscut-o destul de aproape în străinătate.
— Comment? Înseamnă că ştiţi ceva şi despre această nefericită căsnicie de ce pauvre ami. Şi o cunoaşteţi şi pe această femeie? strigă Stepan Trofimovici cuprins de o emoţie neaşteptată. Sunteţi primul om pe care-l întâlnesc şi care a cunoscut-o personal; şi dacă…
— Prostii! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii dumneata, Liputin, să exagerezi! Nici n-am văzut-o pe soţia lui Şatov; doar o singură dată de la distanţă şi nicidecum de aproape… Pe Şatov da, îl cunosc; dar de ce să adaugi lucruri care nu sunt decât propriile dumitale născociri?
El se răsuci brusc pe divan, puse mâna pe pălărie, apoi iar o lăsă deoparte şi, reluându-şi poziţia de mai înainte, îşi aţinti ochii negri scânteind sfidător asupra lui Stepan Trofimovici. Mi se păru cu totul bizară această enervare subită.
— Scuzaţi-mă, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este vorba despre o chestiune de natură mai delicată…
— Nici un fel de chestiune delicată nu există şi cred că e ruşinos… Iar cuvântul „prostii” nu vi l-am adresat dumneavoastră, ci lui Liputin, pentru că le scoate de la el. Scuzaţi-mă, dacă s-a putut înţelege că m-am adresat dumneavoastră. Îl cunosc pe Şatov, dar pe nevastă-sa nu o cunosc deloc… deloc!
— Am înţeles, am înţeles; şi dacă am stăruit, e numai pentru că sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, notre irascible ami, şi m-a interesat mereu… Omul acesta şi-a schimbat radical, după părerea mea, concepţiile de odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi atât de mult ţipă astăzi despre notre sainte Russie, încât de mult am socotit necesar să atribui această schimbare din organismul său – nici n-aş vrea s-o consider altfel – unei zguduiri puternice de ordin familial, şi anume căsătoriei sale nefericite. Eu, unul, care am studiat temeinic sărmana mea Rusie şi o cunosc aşa cum îmi cunosc propriul meu buzunar, iar poporului i-am consacrat întreaga mea viaţă, eu pot să vă asigur ca el nu cunoaşte poporul rus şi afară de asta…
— Nici eu nu cunosc deloc poporul rus şi… nu dispun de timp ca să-l studiez! reteză iar inginerul şi iar se răsuci brusc pe divan. Stepan Trofimovici îşi înghiţi vorba la jumătatea frazei.
— Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Liputin, a şi început studiul şi a compus un articol deosebit de interesant despre cauzele sinuciderilor devenite atât de frecvente în Rusia şi în general despre cauzele care determină creşterea sau diminuarea numărului de sinucideri în societate. A ajuns la nişte rezultate uimitoare.
Inginerul se tulbură teribil.
— Nu ai nici un drept, bâigui el mânios, n-am scris nici un articol. N-am vreme să mă ocup de prostii. Te-am întrebat în mod confidenţial, cu totul întâmplător. Nici nu poate fi vorba despre articol; eu nu public nimic şi dumneata n-ai dreptul…
Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere.
— Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera dumitale literară drept articol. Dumnealui nu face altceva decât să culeagă date şi observaţii; cât priveşte esenţa problemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se atinge deloc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii universale în vederea binelui final. De pe acum, dumnealui pretinde peste o sută de milioane de capete pentru instaurarea raţiunii în Europa, deci mai mult decât s-a cerut la ultimul Congres al păcii. În această privinţă, Aleksei Nilâci a mers mult mai departe decât toţi ceilalţi. Inginerul îl asculta cu un zâmbet palid, dispreţuitor. Cam o jumătate de minut domni tăcerea.
— E o prostie crasă, Liputin, zise în sfârşit Kirillov cu oarecare demnitate. Dacă ţi-am spus în treacăt câteva puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă rog, cum vrei. Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu nu vorbesc nimănui. Eu detest vorbăria… Dacă există convingeri, pentru mine e clar… iar dumneata ai procedat în mod stupid. Eu nu discut probleme care sunt, pentru mine, soluţionate definitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să discut niciodată…
— Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l răbdă inima să nu adauge pe Stepan Trofimovici.
— Vă cer scuze, dar aici eu nu sunt supărat pe nimeni, pe nimeni de aici, continuă musafirul cu un fel de febră. Timp de patru ani nu prea am avut contact cu oamenii… În aceşti patru ani am vorbit foarte puţin, căutând să nu mă întâlnesc cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate joc. Eu înţeleg şi nu mă supăr. Nu sunt susceptibil, ci mi-e necaz numai pe libertatea pe care şi-o ia. Şi dacă nu-mi expun ideile faţă de dumneavoastră, încheie el brusc cu o privire hotărâtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea dumneavoastră de un denunţ făcut guvernului; nicidecum; vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce prostii în acest sens…
Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se mulţumiră doar să schimbe priviri. Până şi Liputin uită să chicotească.
— Domnilor, regret mult, zise cu hotărâre, ridicându-se de pe divan, Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi indispus. Vă rog să mă scuzaţi.
— A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, apucându-şi şapca. Foarte bine că aţi spus-o, sunt cam uituc.
El se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mâna întinsă de Stepan Trofimovici.
— Îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simţiţi bine, iar eu am venit.
— Îţi doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan Trofimovici cu multa bunăvoinţă, strângându-i fără grabă mâna. Înţeleg că dacă dumneata, după cum a reieşit din cuvintele dumitale, ai stat atât de mult în străinătate, evitând, pentru scopurile dumitale, societatea oamenilor şi ai uitat Rusia, atunci, desigur, ne vei privi pe noi ruşii neaoşi, fără să vrei, cu mirare, după cum şi noi la fel te vom privi pe dumneata. Mais cela passera. Într-o singură privinţă însă nu prea sunt dumirit: vrei să construieşti podul nostru şi în acelaşi timp declari că eşti pentru principiul distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti podul nostru!
— Cum? Cum aţi spus… ei drăcie! strigă uimit Kirillov şi deodată izbucni într-un râs senin şi voios. Pentru o clipă faţa lui căpătă cea mai copilărească expresie, care mi se păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mâinile entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. Iar eu pur şi simplu mă minunam: de ce se speriase Stepan Trofimovici într-atât de Liputin şi de ce strigase „sunt pierdut”, când i-a auzit glasul?
V.
Ne opriserăm cu toţii în pragul uşii. Era acel moment când gazdele şi musafirii schimbă grăbiţi ultimele şi cele mai amabile cuvinte, iar apoi se despart mulţumiţi.
— Dumnealui a fost ursuz astăzi, strecură iar Liputin, oarecum în treacăt, părăsind camera. A avut cu căpitanul Lebeadkin un schimb de cuvinte cam tari. Căpitanul Lebeadkin îşi croieşte zilnic superba lui surioară, care e nebună, cu cravaşa, cu o veritabilă nagaică căzăcească; în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Din cauza asta, Aleksei Nilâci s-a mutat în clădirea anexă, ca să nu asiste la aceste execuţii. Aşadar, la revedere.
— O bate pe sora sa? O nebună? Cu cravaşa? strigă Stepan Trofimovici, ca şi cum l-ar fi şfichiuit chiar pe el cineva cu cravaşa. Care soră? Care Lebeadkin?
Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă.
— Lebeadkin? Un căpitan în retragere; înainte se intitula numai locotenent-major…
— Dar nu mă interesează gradul lui! Ce fel de soră? Dumnezeule… dumneata ai spus… Lebeadkin? Păi, am avut noi unul Lebeadkin…
— Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la Virghinski?
— Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false?
— Uite că s-a întors; de trei săptămâni aproape şi în nişte împrejurări cu totul speciale.
— Păi, este un ticălos!
— Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos? rânji deodată Liputin, iar ochişorii lui neastâmpăraţi păreau că îl pipăie pe Stepan Trofimovici.
— Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu… deşi în ceea ce priveşte ticăloşii sunt complet de acord cu dumneata, mai ales cu dumneata. Şi mai departe, mai departe? Ce-ai vrut să spui cu asta? Că doar dumneata negreşit ai vrut să spui ceva prin asta!
— Păi, ce să fie, nişte fleacuri… că adică acest căpitan, după toate aparenţele, a plecat atunci de la noi nu tocmai pentru hârtiuţele false, ci numai pentru a o găsi pe această surioară a sa, care se zice că se ascundea de el într-un anumit loc; şi uite acum a adus-o şi asta-i tot. Ce v-aţi speriat atâta, Stepan Trofimovici? De altfel, şi eu o spun luându-mă după pălăvrăgeala lui de beţivan, când e treaz nu prea vorbeşte despre asta. E un om foarte irascibil şi, ca să zic aşa, un militar cu veleităţi estetice, atâta doar că de un prost-gust uluitor. Iar surioara asta a lui nu numai că e nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar fi sedus-o şi dezonorat-o cineva, iar pentru asta domnul Lebeadkin, de mult timp încoace, anual stoarce de la seducător nişte bănuţi, un fel de bir drept compensaţie pentru jignirea nobilă care i-a fost adusă, cel puţin aşa reiese din bâiguielile lui; iar eu aşa cred, că nu sunt decât nişte vorbe de beţivan. Se laudă! De altfel, treburile astea de obicei costă mai ieftin, în ce priveşte însă banii, este absolut adevărat că el are destui; acum o săptămână şi jumătate, zece zile, umbla încălţat pe picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii mei că dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, ţipă, iar el „o cheamă la ordine”, folosind cravaşa. Femeia, zice, trebuie ţinută la respect. Nu înţeleg cum de se împacă cu toate astea Şatov, care locuieşte la etaj. Aleksei Nilâci n-a stat alături de ei decât trei zilişoare, îl cunoaşte din Petersburg, dar acum s-a mutat în atenansă din cauza gălăgiei.
— E adevărat? se adresă Stepan Trofimovici inginerului.
— Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mânios.
— Mereu taine, secrete! De unde reuşiţi să adunaţi atâtea taine şi secrete?! strigă Stepan Trofimovici fără a se stăpâni. Inginerul se încruntă, roşi, ridică din umeri şi dădu să plece.
— Aleksei Nilâci i-a smuls chiar cravaşa din mână şi frângând-o a aruncat-o pe fereastră afară, s-au certat groaznic, adăugă Liputin.
— De ce trăncăneşti, Liputin, e absurd, ce rost are? se întoarse brusc Aleksei Nilâci.
— Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai generoase înclinaţii ale unui suflet nobil, adică ale sufletului dumitale, că despre al meu nu poate fi vorba?
— Ce stupide sunt toate acestea… şi absolut nelalocul lor… Lebeadkin este un prost şi cu totul neserios, iar pentru acţiune, chiar inutil, ba… şi dăunător. Ce rost are să pălăvrăgeşti atâta? Eu plec.
— Ce rău îmi pare! strigă Liputin cu un zâmbet senin. Altfel v-aş fi distrat, Stepan Trofimovici, cu încă o istorioară. Chiar şi venisem cu gândul acesta ca să v-o spun, deşi probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe altădată, Aleksei Nilâci e foarte grăbit… La revedere. Iar cu Varvara Petrovna mi s-a întâmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat teribil; alaltăieri a trimis special să mă cheme; să te prăpădeşti de râs, nu altceva. La revedere.
Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti asupră-i ca un apucat: îşi înfipse degetele în umerii lui, îl întoarse brutal şi îl împinse înapoi în cameră, silindu-l să se aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi pierduse cumpătul.
— Chiar aşa, zău! începu el primul, uitându-se cu fereală la Stepan Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă pomenesc deodată chemat şi întrebat „confidenţial” cam ce părere aş avea eu personal: este sau nu este în toate minţile Nikolai Vsevolodovici? Cum să nu te cuprindă mirarea?
— Ai înnebunit! bâigui Stepan Trofimovici şi deodată păru că îşi iese din sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai venit aici numai şi numai ca să torni o mârşăvie în genul dumitale şi… poate că ceva şi mai rău!
Dintr-odată îmi veni în minte presupunerea lui cum că Liputin ştie despre chestiunea noastră nu numai mai mult decât noi, dar şi nişte lucruri pe care nu le vom afla niciodată.
— Vai de mine, Stepan Trofimovici! bolborosi Liputin, ca şi cum s-ar fi speriat grozav. Cum vă închipuiţi…
— Ajunge! Dă-i drumul! Te-aş ruga foarte mult, domnule Kirillov, să te întorci şi dumneata ca să fii de faţă, te rog! Aşezaţi-vă. Iar dumneata, Liputin, binevoieşte să ne spui totul deschis şi clar… fără nici un fel de ocolişuri şi subterfugii!
— Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atât de mult, nici n-aş fi început. Eu, unul, am crezut că ştiţi totul de la Varvara Petrovna!
— Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata! Începe dar, începe îţi spun!
— Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră; cum aş putea să stau pe scaun în timp ce dumneavoastră o să umblaţi atât de agitat în faţa mea… Nu se cade.
Stepan Trofimovici reuşi să se stăpânească şi se lăsă grav în fotoliu. Inginerul îşi propti încruntat privirea în pământ. Liputin se uita la ei savurând momentul.
— Păi, cum să încep… m-aţi zăpăcit de tot…
VI
— Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pomenesc cu trimisul dumneaei: vă pofteşte, adică, să veniţi mâine la ora douăsprezece. Vă puteţi închipui? Mi-am lăsat toate treburile şi ieri, exact la amiază, mă înfăţişez la dânsa. Sunt introdus direct în salon; aştept un minut şi o văd că apare; mă pofteşte să iau loc pe scaun, iar dânsa se aşază în faţa mea. Stau şi nu-mi vine a crede ochilor; ştiţi doar cum m-a tratat întotdeauna! A început direct, fără nici un ocol, după maniera ei de totdeauna: „Îţi aduci aminte, zice, că acum patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut câteva manifestări ciudate, încât tot oraşul rămăsese perplex, până când totul s-a lămurit. Una dintre aceste fapte te privea direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a făcut atunci la insistenţa mea o vizită, după ce s-a însănătoşit. Ştiu de asemenea că el şi înainte de asta stătuse în câteva rânduri de vorbă cu dumneata. Spune-mi deschis şi sincer, dumneata… (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit atunci pe Nikolai Vsevolodovici… cum l-ai considerat în general… ce părere ţi-a făcut atunci şi… ce crezi acum? …”.
Aci dânsa s-a încurcat de tot, încât a tăcut aproape un minut întreg; apoi deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. Şi iarăşi a început pe un ton n-aş zice înduioşător, pentru că nu i se potriveşte deloc, ci foarte, foarte convingător: „Vreau, zice, să mă înţelegi bine, fără putinţa vreunei erori. Am trimis acum după dumneata pentru că te consider un om perspicace şi inteligent, capabil să faci o observaţie exactă (vă închipuiţi ce complimente!), înţelegi desigur şi faptul că-ţi vorbeşte o mamă… Nikolai Vsevolodovici a trecut în viaţa lui prin anumite situaţii ingrate şi numeroase încercări ale sorţii. Toate acestea, zice, s-ar putea să se fi răsfrânt asupra stării lui de spirit. Bineînţeles, nici nu poate fi vorba, zice, de nebunie, aşa ceva este absolut exclus! (Cuvinte rostite cu multă fermitate şi mândrie.) Dar e posibil să fi intervenit ceva bizar, anormal, o deviere în felul lui de a gândi, o înclinaţie de a privi lucrurile într-un mod aparte, neobişnuit (sunt exact cuvintele ei şi m-am mirat, Stepan Trofimovici, cu câtă precizie ştie Varvara Petrovna să înfăţişeze o situaţie. De! O femeie de o inteligenţă superioară!) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită stare de nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinaţii stranii. Dar eu sunt mamă, iar dumneata un om din afară, cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, să-ţi formezi o părere mai obiectivă. Aşadar te implor (exact aşa a fost spus: te implor) să-mi spui tot adevărul, fără nici un fel de eschivări sau reticenţe. Şi dacă îmi vei promite totodată să nu uiţi nicicând că ţi-am vorbit în mod confidenţial, vei putea conta din parte-mi în viitor întotdeauna pe dorinţa constantă de a-ţi dovedi recunoştinţa mea, oricând îmi va sta în putere”. Ei, ce ziceţi de asta?!
— Ceea ce spui… dumneata e atât… e atât de stupefiant… bâigui Stepan Trofimovici, încât eu, pur şi simplu, nu te cred…
— Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Gândiţi-vă numai, reluă Liputin, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimovici, în ce hal de tulburare şi nelinişte a trebuit să se afle dânsa, dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi de la o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborându-se până la a-mi solicita ca totul să rămână secret. Ce poate să însemne asta? O fi primit ceva veşti neaşteptate despre Nikolai Vsevolodovici?
— Eu nu cunosc… nici un fel de veşti… de câteva zile nici n-am văzut-o, dar… permite-mi să-ţi spun… se bâlbâi Stepan Trofimovici, adunându-şi cu greu gândurile, permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat un lucru confidenţial, iar dumneata acum în faţa tuturor…
— Absolut confidenţial! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă eu… Faptul că aici… ce are a face? Doar nu suntem nişte străini; să-l luăm, de pildă, chiar şi pe Aleksei Nilâci…
— Nu împărtăşesc deloc părerea dumitale; fără îndoială noi trei, care suntem de faţă, vom păstra secretul, dar de dumneata, al patrulea, eu mă tem şi n-am nici o încredere!
— Dar cum se poate? Păi, eu sunt cel mai interesat, că doar mi s-a promis o recunoştinţă veşnică! Iar eu tocmai voiam în privinţa aceasta să vă atrag atenţia asupra unui fapt foarte curios, aş zice mai curând psihologic decât pur şi simplu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara Petrovna (vă puteţi închipui desigur ce impresie a făcut asupra mea), m-am adresat lui Aleksei Nilâci, luându-l pe departe, cu o întrebare discretă: dumneata, i-am zis, l-ai cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici, şi în străinătate, şi la Petersburg; ce părere ai despre inteligenţa şi capacităţile lui? Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, după cum are obiceiul, că adică este un om de o inteligenţă subtilă şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat cumva în decursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei sau o anumită tendinţă în felul său de a gândi sau oarecare semne, ca să spun aşa, de nebunie? Cu alte cuvinte am repetat întrebarea Varvarei Petrovna. Şi, închipuiţi-vă, Aleksei Nilâci căzu deodată pe gânduri, se încruntă exact ca acuma şi zise: „Da, zice, uneori mi s-a părut că are în el ceva ciudat”. Notaţi totodată că dacă Aleksei Nilâci a putut să rămână cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în realitate?
— Este adevărat? se întoarse Stepan Trofimovici către Alexei Nilâci.
— N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Aleksei Nilâci, ridicând deodată capul cu ochii scânteietori. Eu aş vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N-ai nici un drept în cazul de faţă să te referi la mine. Nicicând nu ţi-am spus părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, dar e prea mult de atunci, şi cu toate că l-am întâlnit recent, de fapt îl cunosc prea puţin pe Nikolai Stavroghin. Te rog să mă excluzi din cauză şi apoi… toate acestea aduc foarte mult a clevetire.
Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat.
— Clevetitor! Poate chiar spion? Îţi vine uşor, Aleksei Nilâci, să mă critici, excluzându-te complet din cauză. Dar n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici, că până şi Lebeadkin – un om pare-se cum nu se poate mai prost… încât ţi se face şi ruşine să spui cât de prost este; cunoaştem cu toţii comparaţia rusească, care indică gradul maxim în această privinţă – ei bine, până şi el se consideră jignit de Nikolai Vsevolodovici, cu toate că îl admiră pentru ascuţimea lui de spirit. „Sunt uimit, zice, de acest om: de acest şarpe foarte subtil” (propriile lui cuvinte). Iar eu (tot sub influenţa convorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă şi cu Aleksei Nilâci) îi zic: cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata: este scrântit sau nu şarpele dumitale foarte subtil? Ei bine, n-o să mă credeţi, dar parcă l-aş fi ars pe neaşteptate pe la spate cu biciul; pur şi simplu a sărit în sus: „Da, zice… da, zice, numai că faptul acesta nu poate să influenţeze…”; ce anume să influenţeze, n-a mai spus-o; şi imediat după aceea s-a îngândurat atât de amarnic, atâta s-a îngândurat, încât şi beţia i-a zburat din cap. Şedeam împreună în cârciuma lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă pomenesc că izbeşte deodată cu pumnul în masă: „Da, zice, poate să fie şi scrântit, numai că faptul acesta nu poate influenţa…” şi iar n-a mai spus ce nu poate influenţa. Bineînţeles, eu vă relatez acum doar un rezumat al conversaţiei, dar ideea în sine este clară; pe oricine ai întreba, toţi ajung să creadă la fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap acest gând: „Da, zic ei, e nebun; e foarte deştept, dar poate că e şi nebun”.
Stepan Trofimovici părea că meditează adânc.
— Şi cine l-a pus la curent pe Lebeadkin?
— În privinţa aceasta binevoiţi să-l întrebaţi pe Alexei Nilâci, care chiar acum m-a făcut aici în faţa dumneavoastră spion. Eu sunt spion, nu ştiu nimic, iar Aleksei Nilâci ştie toate dedesubturile şi tace.
— Eu nu ştiu nimic sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu aceeaşi enervare inginerul. Dumneata îi dai lui Lebeadkin să bea, ca după ce l-ai îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să mă faci să vorbesc. Prin urmare, eşti un spion!
— Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o asemenea cheltuială, cu toate tainele lui, care nu reprezintă pentru mine nici atâtica interes, nu ştiu dacă şi pentru dumneavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi acum douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară cincisprezece copeici; el îmi dă mie să beau şampanie şi nu eu lui. Dar staţi că mi-aţi sugerat o idee, pentru că dacă va fi nevoie, va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că într-adevăr reuşesc să aflu… micile voastre secrete, se oţărî cu răutate Liputin.
Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe ceartă. Amândoi se divulgau reciproc şi fără menajamente. M-am gândit atunci că Liputin l-a adus pe acest Aleksei Nilâci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui preferată.
— Aleksei Nilâci îl cunoaşte prea bine pe Nikolai Vsevolodovici, continuă el enervat, dar nu vrea să vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el l-a cunoscut înaintea noastră, la Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, în acea perioadă obscură, dacă se poate spune astfel, din viaţa lui Nikolai Vsevolodovici, când el nici nu intenţiona să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe atunci prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj de cunoscuţi destul de bizar. Cam în acelaşi timp a făcut cunoştinţă şi cu Aleksei Nilâci, se pare.
— Ia seama, Liputin, te previn că Nikolai Vsevolodovici intenţionează să vină curând pe aici şi că el nu e omul care să se lase călcat pe bătătură.
— Păi, ce poate să aibă cu mine? Eu sunt primul care strigă în gura mare că este un om de o inteligenţă subtilă şi rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în acelaşi sens am reuşit s-o liniştesc, „Însă, zic, în ce priveşte firea, temperamentul lui, n-aş putea să garantez”. La fel şi Lebeadkin spunea ieri: „Din cauza firii lui, zice, am avut de suferit”. Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine uşor să strigaţi că mă tot ţin de clevetiri şi de intrigi şi, notaţi-vă bine, toate acestea mi le spuneţi după ce m-aţi tras de limbă şi cu ce curiozitate încă. Însă Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe i: „Dumneata, zice, erai personal interesat în acest caz, de aceea mă adresez dumitale”. Păi, sigur! Despre ce fel de scopuri ascunse mai poate fi vorba, când a trebuit să înghit din partea Excelenţei sale o jignire personală în public! Nu vi se pare că am motive suficiente să mă interesez şi nu numai de dragul bârfei? Astăzi îţi strânge mâna, iar a doua zi te miri de ce şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte în faţa întregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a plăcut dumnealui. Din prea mare huzur o face! Iar principalul la oameni ca el e femeia: ăştia sunt fluturi de noapte şi cocoşei voinicoşi! Coconaşi cu aripioare, în chip de antici amoraşi, crăişori ŕ la Peciorin, mâncători de inimi! Vă vine uşor să vorbiţi, Stepan Trofimovici, holtei inveterat, să mă faceţi bârfitor din cauza Excelenţei sale. Dar ia să fiţi căsătorit, pentru că şi astăzi sunteţi un om chipeş, şi să vă luaţi o tânără frumuşică! Parcă vă văd atunci cum încuiaţi uşile şi vă baricadaţi toată casa de teama prinţului nostru! Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi mademoiselle Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună şi şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima pasiunilor fantelui nostru şi de aceea a avut de suferit căpitanul Lebeadkin, „jignit în demnitatea sa familială”, cum se exprimă el. Atâta doar că nu prea corespunde gustului rafinat al Excelenţei sale, deşi, oho, nici asta n-ar fi pentru el o piedică. Orice fruct e bun câteodată, numai să-i pice în mână într-o anume dispoziţie… Iată, dumneata vorbeşti de bârfă, păi, numai eu sunt acela care bate toba când se ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decât să ascult şi să dau din cap, zicând ca ei şi ţinând hangul: acest lucru, după câte ştiu eu, nu este interzis.
— Urlă tot oraşul, adică despre ce?
— Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat fiind, prin tot oraşul; păi, nu e ca şi cum piaţa întreagă ar ţipa? Ce vină am eu? Îmi arăt interesul numai printre prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între prieteni, ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. Iată un caz, de pildă: Excelenţa sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o domnişoară foarte, foarte onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei sute de ruble pentru a-i fi transmise căpitanului Lebeadkin. Iar Lebeadkin, ceva mai târziu, a primit o ştire dintre cele mai exacte, nu spun de la cine, dar tot de la o persoană foarte, foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute! … Aşadar, s-a revoltat Lebeadkin, domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte sute de ruble şi nu este exclus să reclame aceşti bani pe cale poliţienească, aşa cel puţin ameninţă el şi ţipă în gura mare prin tot oraşul…
— E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări deodată inginerul.
— Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte onorabilă, care i-a confirmat lui Lebeadkin, din partea lui Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind beat.
— E… e o confuzie groaznică. O fi greşit careva… E absurd, şi din partea dumitale e o ticăloşie! …
— Păi, şi eu aş vrea să cred că este absurd şi ascult cu mare mâhnire, pentru că, orice s-ar spune, e amestecată aici o domnişoară foarte onorabilă, în primul rând cu aceste şapte sute de ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe Excelenţa sa că-şi bate joc de o fată sau de nevasta altuia, cum a procedat în cazul meu? Dă peste un om plin de generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit păcatele altuia. N-am păţit şi eu la fel? Că doar despre mine vorbesc…
— Fereşte-te, Liputin! se săltă în fotoliu Stepan Trofimovici şi păli.
— Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi! Careva s-a înşelat, iar Lebeadkin e un beţiv… strigă inginerul emoţionat la culme. Totul se va lămuri, iar eu nu mai pot… şi consider că e o josnicie… şi destul, destul!
Părăsi în fugă încăperea.
— Dar ce faci? Vin şi eu cu dumneata! se agită Liputin, sărind din locul său şi alergând după Aleksei Nilâci.
VII.
Stepan Trofimovici rămase un minut pierdut pe gânduri: mă privi nu ştiu cum fără să se uite la mine, îşi luă pălăria, bastonul şi ieşi încet din cameră. Îl urmai ca adineauri. Ieşind pe poartă, el observă că-l însoţesc şi îmi spuse:
— Da, ai putea fi martorul… de l’accident. Vous m’accompagnerez, n’est-ce pas?
— Stepan Trofimovici, nu cumva vrei să te duci acolo? Gândeşte-te ce-ar putea să se întâmple!
Cu un zâmbet pierdut şi jalnic, un zâmbet de ruşine, de exasperare, şi în acelaşi timp de ciudat extaz, el îmi şopti oprindu-se pentru o clipă:
— N-o să mă căsătoresc ca să acopăr „păcatele altuia”!
Atâta am aşteptat. În sfârşit acest cuvânt tainic fusese rostit. După o săptămână întreagă de fereală şi echivocuri, el îmi revela gândirea sa secretă. Pur şi simplu mi-am ieşit din fire:
— Cum e cu putinţă să admiţi chiar şi posibilitatea unui gând atât de murdar… atât de meschin, dumneata, Stepan Verhovenski, cu inteligenţa dumitale rafinată, cu inima dumitale generoasă şi… înainte chiar de a fi intervenit Liputin!
Îmi repezi o privire scurtă şi, fără a răspunde, porni pe drumul său. N-am vrut să-l las singur. Voiam să atest toate astea, în versiunea mea, în faţa Varvarei Petrovna. L-aş fi iertat, dacă i-ar fi dat crezare numai lui Liputin, din cauza moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el ajunsese la asemenea gânduri înainte de a-l fi auzit pe Liputin, iar Liputin nu făcuse altceva decât să-i confirme bănuielile şi să toarne gaz pe foc. Nu ezitase o clipă să suspecteze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un temei oarecare, fie chiar şi de natura impulsurilor lui Liputin. Procedeul despotic al Varvarei Petrovna şi-l explica numai prin dorinţa ei disperată de a acoperi păcatele aristocratice ale nepreţuitului ei Nicolas printr-o căsătorie cu un om onorabil! Tare aş fi vrut în acel moment să-şi primească pedeapsa meritată pentru aceasta.
— O! Dieu qui est şi grand et şi bon! O, cine mă va linişti! strigă el făcând încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc.
— Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu tot! strigai tare, întorcându-l cu faţa spre casă.
— El este! Stepan Trofimovici, dumneata eşti? Dumneata? se auzi lângă noi un glas sonor, tânăr şi melodios.
Fără să fi observat cum, în faţa noastră răsări deodată o călăreaţă, Lizaveta Nikolaevna, cu însoţitorul ei nelipsit. Îşi opri calul.
— Dar vino, vino mai repede! îl chemă ea cu voce cântătoare şi veselă. De doisprezece ani nu te-am văzut şi totuşi te-am recunoscut… se poate să nu mă recunoşti?
Stepan Trofimovici îi apucă mâna întinsă şi o sărută cu adoraţie. O privea ca într-o rugă nesfârşită, nefiind în stare să pronunţe nici un cuvânt.
— M-a recunoscut şi e bucuros! Mavriki Nikolaevici, el este extaziat că mă vede! Dar de ce n-ai venit de atâta timp, două săptămâni încheiate? Tanti a vrut să mă facă să cred că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat; dar eu eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din picior, am tunat şi împotriva dumitale, dar voiam neapărat, neapărat ca dumneata să faci primul pas şi de aceea n-am trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat deloc! Îl cerceta cu ochi scânteietori, aplecându-se pe şa. E chiar ridicol cum nu s-a schimbat deloc! Ba nu, greşesc, i-au apărut nişte riduri, multe riduri în colţul ochilor şi pe obraji, şi fire de păr cărunt, însă ochii sunt aceiaşi! Dar eu m-am schimbat mult? M-am schimbat? De ce taci mereu şi nu spui nimic?
Îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem povestindu-se, cum că era aproape să se îmbolnăvească atunci când a fost dusă la Petersburg la vârsta de unsprezece ani şi că mereu plângea şi întreba de Stepan Trofimovici.
— Dumneata… eu… bâiguia el acum cu vocea sugrumată de bucurie, chiar cu o clipă înainte strigasem: „Cine mă va linişti!” şi a răsunat vocea dumitale… Socot că a intervenit o minune et je commence ŕ croire.
— En Dieu? En Dieu, qui est lŕ-haut et qui est şi grand et şi bon? Vezi, toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. Mavriki Nikolaevici, de-ai şti ce putere de credinţă îmi insufla el en Dieu, qui est şi grand et şi bon! Dar îţi aduci aminte despre povestirea cum a descoperit Columb America, cum au strigat cu toţii: „Pământ, pământ!”? Dădaca Aliona Frolovna spune că după aceea eu toată noaptea am aiurat şi am strigat prin vis: „Pământ, pământ!”. Îţi mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria prinţului Hamlet? Dar cum mi-ai descris felul în care sunt transportaţi bieţii emigranţi din Europa în America? Şi nu era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi; dar ce frumoasă mi se părea atunci această minciună, Mavriki Nikolaevici, aproape mai frumoasă decât orice adevăr! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici? Este omul cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi dumneata trebuie neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! Il fait tout ce que je veux. Dar, dragul meu Stepan Trofimovici, înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai putut striga cine te va linişti? Eşti nefericit, nu-i aşa? Nu-i aşa?
— Acum sunt fericit…
— Te nedreptăţeşte tanti? continuă ea fără să asculte. Aceeaşi tanti rea, nedreaptă şi veşnic nepreţuită pentru noi! Dar îţi mai aduci aminte cum te aruncai în braţele mele în parc şi eu te consolam şi plângeam; nu trebuie să te temi de Mavriki Nikolaevici; el ştie totul, totul despre dumneata, de mult, şi ai putea să plângi pe umărul lui cât ai vrea, şi el va sta cât va trebui! … Ridică-ţi puţin pălăria, dă-o jos de tot pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vârful picioarelor ca să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, când ne-am luat rămas-bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea ne priveşte şi ne admiră de la fereastră… Ei hai, mai aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a încărunţit!
Şi, aplecându-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte.
— Ei, acum să mergem la dumneata acasă! Ştiu unde locuieşti. Îndată, peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu prima am să-i fac încăpăţânatului meu vizita, iar după aceea o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, aşadar, şi pregăteşte-te să mă întâmpini.
Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne-am întors. Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în plâns.
— Dieu! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonheur! Nu trecură nici zece minute şi ea apăru, după cum făgăduise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al ei.
— Vous et le bonheur, vous arrivez en męme temps! se ridică el s-o întâmpine.
— Poftim un buchet; l-am luat de la madame Chevalier, are flori toată iarna pentru domnişoarele care îşi serbează onomastica. Ţi-l prezint şi pe Mavriki Nikolaevici, faceţi cunoştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet o plăcintă, dar Mavriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul obiceiurilor ruseşti.
Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de vreo treizeci şi trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o ţinută de o corectitudine ireproşabilă; cu o faţă impunătoare şi la prima vedere chiar severă, cu toată bunătatea lui uimitoare, de o mare delicateţe şi de care oricine rămânea convins chiar din primele clipe de cunoştinţă. De altfel, era cam taciturn, părea foarte calm şi nu căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au susţinut la noi că era cam mărginit, dar nu prea aveau dreptate.
Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei Nikolaevna. Tot oraşul vuia despre frumuseţea ei, deşi unele dintre doamnele şi domnişoarele noastre se arătară indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau printre ele şi persoane care începuseră chiar s-o urască pe Lizaveta Nikolaevna, în primul rând pentru mândria ei: Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, deşi de vină era starea bolnăvicioasă în care se afla într-adevăr Praskovia Ivanovna. În al doilea rând, o urau pentru faptul că era ruda soţiei guvernatorului; în al treilea rând, pentru că zilnic se plimba călare. În oraşul nostru până astăzi n-au existat amazoane; era firesc deci ca apariţia Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după ce nici nu făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a societăţii. De altfel, toată lumea aflase deja că plimbările călare îi fuseseră prescrise de medic, ceea ce oferea un prilej bine-venit să se discute cu destul venin despre constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. Ceea ce se observa la ea de la prima vedere era o stare necontenită de surescitare nervoasă, maladivă. Vai! sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. Acum, amintindu-mi trecutul, n-aş mai putea susţine că era o frumuseţe deosebită, cum mi se păruse atunci. E posibil chiar să nu fi fost deloc frumoasă. Înaltă, subţirică, dar zveltă şi puternică, ea surprindea chiar prin neregularitatea trăsăturilor feţei. Avea ochii dispuşi oblic, ca la calmuci; era palidă, cu pomeţi destul de pronunţaţi, brună şi slabă la faţă, şi totuşi chipul acesta avea ceva care atrăgea şi subjuga! O forţă neînţeleasă se făcea simţită în privirea scânteietoare a ochilor ei negri; văzând-o, îţi apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a învinge”. Părea mândră, ba uneori chiar arogantă; nu ştiu dacă reuşea vreodată să fie bună; dar ştiu foarte bine că voia şi se forţa să fie cât de cât bună. În firea ei sălăşluiau desigur multe năzuinţe frumoase şi puternice înclinaţii spre acţiuni generoase; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un echilibru pe care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca într-o agitaţie, într-un zbucium. Nu este exclus că îşi impunea rigori excesive faţă de ea însăşi şi nu găsea niciodată destulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigenţe.
Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră.
— De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea? Lămureşte-mă dumneata, care eşti un savant. Toată viaţa mea m-am gândit ce fericită şi bucuroasă o să fiu când am să te revăd şi când îmi voi aduce aminte de toate şi uite că acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc… O, Doamne, are portretul meu atârnat pe perete! Dă-mi-l să-l văd; da, mi-aduc aminte; mi-aduc aminte!
Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al Lizei la vârsta de doisprezece ani îi fusese trimis lui Stepan Trofimovici de către Drozdovi din Petersburg, cu vreo nouă ani în urmă. De atunci atârna permanent pe unul dintre pereţii camerei lui.
— Eram eu într-adevăr un copil atât de drăguţ? E chiar chipul meu?
Ea se ridică cu portretul în mână şi se privi în oglindă.
— Ia-l mai repede, strigă ea restituindu-i portretul, nu-l mai atârna acum; după ce voi pleca; nu vreau să-l privesc. Ea îşi reluă locul pe divan. O viaţă s-a scurs, a început alta, apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia şi aşa fără sfârşit. Toate capetele parcă sunt tăiate cu foarfecele, vezi ce lucruri învechite îţi spun, şi totuşi cât adevăr conţin ele!
Surâzând, ea se uită la mine; de câteva ori mă privise până atunci, dar Stepan Trofimovici, din cauza emoţiei, uitase că îmi promisese să mă prezinte.
— Dar de ce portretul meu atârnă la dumneata sub nişte pumnale? Şi de ce ţii atâtea pumnale şi săbii?
Într-adevăr, pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două iatagane încrucişate, iar deasupra o veritabilă sabie de cerchez. Punând această întrebare ea mă privi drept în faţă, încât mă simţii ispitit să-i răspund eu, dar mă reţinui. Stepan Trofimovici se dumiri în sfârşit să mă prezinte.
— Am auzit, am auzit, zise ea, şi sunt încântată. Maman a auzit şi ea multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu Mavriki Nikolaevici. E un om admirabil. Mi-am şi făcut despre dumneata o idee cam caraghioasă: eşti confidentul lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa?
Roşii.
— O, iartă-mă, te rog, cuvântul nu e deloc potrivit; nu-i nicidecum caraghios, ci aşa… (ea roşi şi se simţi încurcată). De altfel, de ce să-mi fie ruşine de vreme ce eşti un om admirabil? Mavriki Nikolaevici, e timpul să plecăm! Stepan Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negreşit la noi. Doamne, câte avem de vorbit! Acum voi fi eu confidenta dumitale şi vom sta de vorbă despre toate, înţelegi?
Stepan Trofimovici tresări speriat.
— O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, să nu-ţi fie jenă de el!
— Dar ce anume ştie?
— Ce-i cu dumneata? strigă ea uimită. A, vezi! E deci adevărat că ele fac din asta ceva secret. N-am vrut să cred. Şi pe Daşa o ascund. Adineauri, tanti nu m-a lăsat să mă duc la Daşa, spunând că o doare capul.
— Dar… cum de-ai aflat?
— O, Doamne, aşa cum a aflat toată lumea. Mare lucru!
— Chiar toată lumea? …
— Bineînţeles! E adevărat, mama a ştiut mai întâi de la Aliona Frolovna, dădaca mea; iar dădaca auzise de la Nastasia, care a venit în fugă să ne spună. I-ai vorbit probabil Nastasiei? Ea susţine că i-ai spus chiar dumneata.
— Eu… într-adevăr i-am spus o dată… bâigui Stepan Trofimovici, roşindu-se până în vârful urechilor, dar… aşa prin aluzii… j’étais şi nerveux et malade et puis…
Ea izbucni în hohote.
— Şi întâmplându-se să-ţi lipsească în acel moment un confident, s-a nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult! Nastasia are o puzderie de cumetre prin oraş! Dar nu te mai necăji atâta; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino aşadar cât mai repede, noi luăm masa devreme… Da, era cât pe-aci să uit, şi se aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce reprezintă acest Şatov?
— Şatov? E fratele Dariei Pavlovna…
— Ştiu că-i este frate, vai ce om eşti! îl întrerupse ea cu nerăbdare. Vreau să ştiu ce fel de om e!
— C’est un pense-creux d’ici. C’est le meilleur et le plus irascible homme du monde…
— Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu despre asta e vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cunoaşte şi engleza, şi se pricepe la lucrări literare. În cazul acesta, aş avea pentru el destul de lucru; am nevoie de un colaborator, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cum crezi, va accepta să-i dau nişte lucrări sau nu? Mi-a fost recomandat…
— O, desigur, et vous ferez un bienfait…
— Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor.
— Îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă mă împuterniciţi să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş duce la el.
— Transmite-i să vină la mine mâine la ora douăsprezece. Admirabil! Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata?
Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la Şatov.
— Mon ami! mă ajunse din urmă în pridvor Stepan Trofimovici. Să vii negreşit la mine pe la ora zece sau unsprezece, când mă întorc. Mă simt atât de vinovat faţă de dumneata şi… faţă de toţi, faţă de toţi.
VIII.
Pe Şatov nu-l găsii acasă; mai trecui pe la el peste vreo două ore, tot nu venise. În sfârşit, pe la ora opt revenii, crezând că o să-l găsesc sau, dacă nu, să-i las un bileţel; nu era acasă. Locuinţa lui era încuiată; ştiam că stă singur şi că nu are pe nimeni în serviciul său. Mă gândii atunci să cobor, la căpitanul Lebeadkin, ca să-l întreb despre Şatov; dar şi aici găsii uşa încuiată, nici ţipenie de om şi nici vreo lumină la fereastră, ca şi cum casa era pustie. Trecui cuprins de curiozitate prin faţa uşii lui Lebeadkin, sub influenţa celor auzite mai deunăzi. În cele din urmă mă hotărâi să trec mâine, mai devreme. De altfel, nici nu puneam mare nădejde pe bileţel; Şatov putea să nu-l ia în considerare, îndărătnic şi sfios cum era. Blestemându-mi acest insucces şi dând să ies pe poartă, îl întâlnii pe neaşteptate pe domnul Kirillov; se întorcea acasă şi el cel dintâi mă recunoscu. Întrucât el primul deschise vorba, îi povestii în câteva cuvinte că aş fi vrut să-i las lui Şatov un bileţel.
— Vino cu mine, zise el. Aranjez eu totul.
Îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupase în dimineaţa aceea atenansa de lemn din curte. În acest pavilion, prea încăpător pentru un singur om, stătea şi o bătrână surdă, care se îngrijea de locuinţă. Proprietarul ţinea o cârciumă într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, iar bătrâna, se pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze casa cea veche. Camerele din pavilion păreau destul de curate, dar tapetele erau vechi şi murdare. Încăperea în care intrarăm era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate la întâmplare: două măsuţe pentru jocul de cărţi, o comodă de frasin, o masă imensă de brad luată cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele; într-un colţ se afla o icoană, în faţa căreia bătrâna aprinsese o candelă, iar pe pereţi atârnau două portrete mari în ulei, întunecate de vreme: unul al decedatului împărat Nikolai Pavlovici, făcut, judecând după cum arăta, încă din deceniul al treilea al veacului; altul, al unui arhiereu.
Domnul Kirillov aprinse o lumânare şi scoase din valiza sa aflată într-un colţ, cu lucrurile încă nedesfăcute, un plic, un bastonaş de ceară şi un sigiliu personal de cristal.
— Introdu bileţelul dumitale în acest plic, lipeşte-l şi scrie numele adresantului.
Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar la insistenţa lui procedai cum îmi spuse. După ce scrisei adresa, pusei mâna pe şapcă.
— Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din oraş ceai. Nu doreşti?
Nu-l refuzai. Curând bătrâna aduse ceaiul, adică un imens ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de rudimentare, un colac şi o farfurie adâncă, mare, plină de zahăr căpăţână fărâmat în bucăţi.
— Îmi place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin cameră şi beau ceai; până-n zori. În străinătate, noaptea, n-ai cum să bei ceai.
— Te culci spre ziuă?
— Întotdeauna; şi de mult; mănânc foarte puţin; mă ţin mai mult cu ceai. Liputin este şiret, dar nerăbdător.
Mă miră faptul că era dispus să stea de vorbă; hotărâi să profit de acest moment.
— Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei eu. El se încruntă.
— E o prostie; nişte fleacuri. De altfel, toate nu sunt decât nişte fleacuri, deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i-am explicat că este o prostie; pentru că acela e denaturat. Liputin are multă fantezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu întreg. Ieri încă l-am crezut pe Liputin.
— Iar astăzi pe mine? râsei eu.
— Păi, dumneata cunoşti acum totul. Liputin ori este prea slab, ori e nerăbdător, ori e primejdios, ori… invidios. Ultimul cuvânt mă surprinse.
— De altfel, ai înşirat atâtea calificative, încât este exclus să nu i se potrivească vreunul.
— Dacă nu chiar toate la un loc.
— Tot ce se poate. Liputin e un adevărat haos! E adevărat că adineauri a minţit zicând că intenţionezi să scrii o lucrare?
— Da’ de ce să fi minţit? se încruntă el iar, lăsând privirea în pământ.
Îmi cerui scuze, căutând să-l asigur că nu vreau să-l trag de limbă. El roşi.
— A spus adevărul; scriu. Dar nu are nici o importanţă. Tăcurăm timp de un minut; şi deodată, pe faţa lui apăru acelaşi zâmbet de odinioară, un zâmbet de copil.
— Cât despre capete, el singur a născocit chestia asta inspirându-se dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o; şi înţelege prost ce i se spune; eu nu urmăresc decât să aflu cauza pentru care oamenii nu se hotărăsc să se sinucidă; atâta tot. Dar nici asta n-are importanţă.
— Cum nu se hotărăsc? Nu sunt destule sinucideri?
— Prea puţine.
— Găseşti într-adevăr?
El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe îngândurat prin cameră.
— Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se sinucidă? îl întrebai eu.
Mă privi distrat, căutând parcă să-şi aducă aminte despre ce vorbiserăm.
— Eu… Încă nu ştiu prea bine… Două prejudecăţi îi reţin, două lucruri; numai două; unul mic şi neînsemnat, celălalt foarte important. Dar şi cel mic este totodată foarte mare.
— Care să fie acel lucru mic?
— Durerea.
— Durerea? Să fie chiar aşa de important… În cazul de faţă?
— O importanţă de prim ordin. Există două categorii: unii se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o pornire furioasă, fie că sunt nebuni, fie cine să-i mai înţeleagă de ce… Aceştia o fac brusc. Nu prea se gândesc la durere, ci o fac instantaneu. Iar alţii o fac raţional, aceştia meditează mult şi îndelung.
— Cum? Există şi oameni care se sinucid raţional?
— Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul lor ar fi fost şi mai mare; toţi.
— Ei, chiar toţi?
El tăcu.
— Dar nu există şi metode de a muri fără durere?
— Închipuieşte-ţi, se opri el în faţa mea, închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă, de mărimea acestei case, pietroiul acesta atârnă deasupra capului dumitale; dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea?
— O piatră cât o casă? E înfricoşător, fireşte.
— Nu-i vorba de frică; vei simţi durerea sau nu?
— O piatră cât un munte, un milion de puduri? Bineînţeles că nu mai poate fi vorba de durere.
— Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că această piatră atârnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă, că îţi va provoca durere. Oricărui savant, oricărui medic, oricât de mare, tuturor o să le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor suferi de frică, cu gândul că o să-i doară.
— Dar cauza cealaltă, cea mare?
— Lumea de dincolo.
— Adică pedeapsa?
— Indiferent ce. Lumea de apoi; lumea de apoi, ca atare.
— Dar nu există atei, care nu cred deloc în lumea de apoi?
Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns.
— Poate că judeci după dumneata personal?
— Nimeni nu poate judeca decât după el însuşi, zise el roşind. Libertatea deplină va veni abia atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte. Iată scopul final.
— Scopul? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască?
— Nimeni, zise el hotărât.
— Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa înţeleg eu lucrurile şi este un imperativ al firii.
— Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată minciuna! Ochii îi scânteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi omul e nefericit. Acum totul nu-i decât suferinţă şi frică. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista.
— Prin urmare, celălalt Dumnezeu există după părerea dumitale?
— Nu există, dar e prezent. În piatră nu există suferinţă, dar în frica de piatră suferinţa există. Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viaţă nouă, va fi un om nou, totul va fi nou… Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la…
— Până la gorilă?
— …până la transformarea fizică a Pământului şi a omului. Omul va deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi lumea se va transforma, şi interesele se vor transforma, şi concepţiile, şi sentimentele. Cum crezi, se va schimba atunci omul fiziceşte?
— Dacă îi va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci se vor sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate singura schimbare.
— N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată.
— Au existat milioane de sinucigaşi.
— Dar nu au făcut-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu.
— Numai să aibă timp, remarcai eu.
— N-are importanţă, răspunse el cu o mândrie calmă, aproape cu dispreţ. Îmi pare rău că ai aerul de a lua spusele mele în râs, adăugă el după o jumătate de minut.
— Iar mie mi se pare ciudat că azi-dimineaţă erai atât de enervat, iar acum eşti foarte calm, deşi vorbeşti cu multă pasiune.
— Azi-dimineaţă? Azi-dimineaţă totul era ridicol, răspunse el surâzând. Nu-mi place să mă cert şi nu râd niciodată, adăugă el trist.
— Într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile bând ceai.
M-am ridicat şi am pus mâna pe şapcă.
— Crezi, zâmbi el puţin cu mirare, dar de ce? Nu, eu… eu nu ştiu, zise el încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi ceilalţi se gândesc la un lucru, apoi trec imediat cu gândul la alt lucru. Eu nu pot să mă gândesc şi la altceva; o viaţă întreagă mă gândesc numai la un singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, conchise el brusc cu o surprinzătoare expansivitate.
— Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea corect ruseşte? E posibil ca în cei cinci ani cât ai stat în străinătate să fi uitat?
— Ţi se pare că vorbesc incorect? Nu ştiu. Nu, nu pentru că am stat în străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa… Mi-e absolut egal.
— Încă o întrebare, ceva mai delicată: te cred când spui că nu ai dorinţa să te întâlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai de vorbă cu ei. Atunci de ce te-ai angajat în discuţie cu mine?
— Cu dumneata? Te-am văzut azi-dimineaţă stând acolo aşa de cuminte şi… dar n-are nici o importanţă… semeni mult cu fratele meu, foarte mult, extraordinar, bâigui el roşind; a murit acum şapte ani; fratele meu mai mare; foarte mult.
— Probabil că a avut o influenţă puternică asupra concepţiilor dumitale.
— Nu, nu, vorbea puţin; aproape deloc. Voi transmite bileţelul dumitale.
Mă conduse cu felinarul aprins până la poartă ca s-o încuie în urma mea. „E dement, fireşte”, conchisei în sinea mea. În faţa porţii avusei o nouă întâlnire.
IX.
Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portiţei, când m-am pomenit brusc că o mână puternică mă înşfacă de piept.
— Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? Mărturiseşte!
— E de-al nostru, de-al nostru! se auzi glasul piţigăiat al lui Liputin. Este domnul G-v, un tânăr cu educaţie clasică şi cu relaţii în cea mai aleasă societate.
— Îmi place, dacă e cu societatea clasi… vra să zică, fo-o-arte cult… căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în serviciul omenirii şi al prietenilor… dacă sunt devotaţi, dacă sunt devotaţi, canaliile.
Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul creţ, roşu la faţă şi foarte beat, abia se ţinea pe picioare în faţa mea şi cu greu izbutea să rostească cuvintele. De altfel, îl mai văzusem şi înainte.
— Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observându-l pe Kirillov, care încă nu plecase cu felinarul său; dădu să ridice pumnul, dar îndată îl lăsă jos.
— Te iert pentru erudiţie! Ignat Lebeadkin, ceel-maai-cult…
Muiată-n focul dragostei adevărate, Plesni grenadă-n pieptul lui Ignat.
Şi ciungul, bietul, plânge ne-ncetat.
Braţu-i pierdut la Sevastopol, în cetate.
— Cu toate că n-am fost la Sevastopol şi nici nu sunt ciung, dar cum îţi place rima?! se îndesa el în mine, duhnind a băutură.
— Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă acasă, încerca să-l convingă Liputin, mâine îi va transmite totul Lizavetei Nikolaevna.
— Lizavetei! … zbieră căpitanul iar. Aşteaptă, nu pleca! O altă variantă:
Ea galopează mândră ca o stea, Cu alte mândre amazoane lângă ea;
De sus din şa, copila îmi zâmbeşte, Aris-to-cra-tica-i zâmbire mă vrăjeşte.
— Asta se numeşte: Stelei-amazoane. Spune dacă nu e un adevărat imn! E un imn, dacă nu eşti un măgar! Proştii nu înţeleg! Stai! se agăţă el de paltonul meu, simţind că încerc din răsputeri să ies prin portiţă. Transmite că eu sunt un cavaler al onoarei, iar pe Daşka… pe Daşka, eu cu două degete… e o iobagă şi să nu îndrăznească…
Aici el îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, deoarece mă smucii cu toată forţa din mâinile lui, pornind în goană pe stradă. Liputin se luă şi el după mine.
— O să-l ridice Aleksei Nilâci. Nici nu ştii ce am aflat eu chiar acum de la dânsul? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit stihurile? Ei bine, aceste stihuri către „Steaua-amazoană” le-a pus într-un plic, cu gândul să i le trimită mâine Lizavetei Nikolaevna sub propria-i semnătură. Ce zici de asta?
— Pariez că dumneata l-ai îndemnat.
— Pierzi pariul! râse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e îndrăgostit ca un motan şi când mă gândesc că a început prin a o urî. Prinsese atâta ură pe Lizaveta Nikolaevna pentru faptul că se plimbă călare, încât o beştelea în gura mare, în plină stradă; şi cu ce vorbe porceşti! Chiar acum două zile a apostrofat-o pe când trecea; din fericire, ea nu l-a auzit. Şi deodată vine astăzi cu aceste stihuri! Ştii că şi-a pus în gând să rişte o cerere în căsătorie? Îţi spun foarte serios!
— Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se iveşte vreo mârşăvie şi peste tot se simte mâna dumitale, i-am aruncat eu în faţă, cuprins de furie.
— Nu ţi se pare ca te cam întreci cu măsura, domnule G-v? Nu cumva ţi s-a strâns inimioara la gândul unui rival, ai?
— Ce-ai spus? zbierai eu oprindu-mă.
— Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai mult! Şi ai fi vrut desigur să mai auzi! De pildă, faptul că acest nerod, astăzi, nu mai este un simplu căpitan, ci un moşier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de important, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vândut zilele trecute toată moşia lui cu cele două sute de suflete, şi te rog să mă crezi că nu mint! Abia acum am aflat, dar din sursa cea mai sigură. Mai departe n-ai decât să-ţi frămânţi creierul cât vrei; mai mult nu-ţi spun nimic; la revedere!
X.
Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape isterică. Se întorsese de mai bine de o oră. Îl găsii într-o stare vecină cu ebrietatea; în primele cinci minute, în orice caz, crezui într-adevăr că este beat. Din păcate, vizita la Drozdovi îl zdruncinase complet.
— Mon ami, mi-am pierdut firul… Lise… Îl iubesc şi îl respect pe acest înger ca şi altădată; exact ca şi altădată; mi se pare însă că au aşteptat vizita mea numai şi numai ca să afle de la mine câte ceva, adică pur şi simplu să mă descoasă şi după aceea, pe-aci ţi-e drumul… Aşa este.
— Cum de nu ţi-e ruşine?! strigai eu indignat.
— Dragul meu, de aici încolo eu sunt absolut singur. Enfin, c’est ridicule, închipuieşte-ţi că şi acolo toate astea sunt împănate cu mistere. Să le fi văzut cum s-au năpustit asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi cu urechea aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia aici au aflat ele pentru prima dată despre isprăvile lui Nicolas de acum patru ani: „Erai aici, ai văzut tot, este adevărat că e nebun?”. Şi de unde s-a pornit această versiune, nu înţeleg. De ce anume Praskovia ar vrea negreşit să se dovedească că Nicolas e nebun? Şi vrea acest lucru, îl vrea femeia aceasta cu orice preţ! Acest Maurice sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout de męme, să nu fie cumva în favoarea lui? Dar mai ales după ce a scris de la Paris ea cea dintâi către cette pauvre amie… Enfin, această Praskovia, cum o numeşte cette chčre amie… e un tip, e aceeaşi nemuritoare Korobocika a lui Gogol; numai că e o Korobocika rea, e o Korobocika îndrăcită şi la nişte proporţii infinit mai hiperbolice.
— Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă zici că e de proporţii hiperbolice?
— Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e totuna; numai să nu mă întrerupi pentru că totul mi se învârte în cap. Şi-au dat drumul acolo într-un mod oribil; în afară de Lise, pe care n-o auzi decât „tanti” şi „tanti”; dar Lise e şireată şi mă bate gândul că şi aici se ascunde ceva. Numai mistere, însă relaţiile cu bătrâna s-au cam încordat. Cette pauvre tante, e adevărat, le cam tiranizează pe toate… iar acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, şi lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de consideraţie” din partea lui Karmazinov; şi, colac peste pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, ce que je ne comprends pas, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un prosop îmbibat în oţet, iar noi o mai sâcâim cu lamentările şi scrisorile noastre… Vai, cum am mai chinuit-o în asemenea împrejurări! Je suis un ingrat! Închipuieşte-ţi, mă întorc acasă şi găsesc din partea ei o scrisoare; citeşte, citeşte! Vai, ce urât a fost din partea mea.
Îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara Petrovna. Părea că regretă dispoziţia ei lapidară, categorică, de dimineaţă: „Rămâi acasă”. Tonul scrisorii era acum politicos, dar la fel de hotărât şi de laconic. Pentru a treia zi, duminică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la dânsa fix la ora douăsprezece, sfătuindu-l să-l aducă pe careva dintre prietenii lui (în paranteză figura numele meu). La rândul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în calitatea lui de frate al Dariei Pavlovna. „Poţi obţine din partea ei un răspuns definitiv, eşti mulţumit? Această formalitate îţi lipsea atâta?”
— Observă această frază enervantă de la sfârşit despre formalitate. Biata, biata de ea, prietena mea de o viaţă întreagă! Mărturisesc, această hotărâre neaşteptată în ce priveşte soarta mea mă cam deprimase… Mărturisesc că tot mai speram, dar acum tout est dit şi eu îmi dau seama că totul s-a sfârşit; c’est terrible. O, dacă n-ar mai veni niciodată această duminică, ci ar rămâne totul ca altădată; veneai dumneata la mine, iar eu aici…
— Te-au derutat toate mârşăviile şi clevetirile de azi ale lui Liputin.
— Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu degetul dumitale prietenesc. Aceste degete prieteneşti în general sunt neîndurătoare, iar uneori absurde, pardon, dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate aceste murdării, adică n-am uitat de tot; dar, din prostia mea, tot timpul cât am stat la Lise mă străduiam să mă simt fericit, mă convingeam că sunt fericit. Dar acum… O! acum mă gândesc la această femeie generoasă, umană şi răbdătoare faţă de meschinele mele defecte, şi chiar dacă nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sunt de fapt, cu firea mea parşivă şi superficială?! Sunt ca un copil răzgâiat, având tot egoismul unui copil, minus nevinovăţia lui. Timp de douăzeci de ani a avut grijă de mine ca o dădacă, cette pauvre tante, cum spune graţios Lise… Şi deodată, după douăzeci de ani, copilaşul s-a hotărât să se însoare; însoară-mă şi însoară-mă, scrisoare după scrisoare, iar capul ei e plin de comprese cu oţet şi… iată-mă că mi-am atins scopul, duminică voi fi un om căsătorit, ca să vezi… Şi de ce am stăruit atâta? Ei bine, de ce i-am scris atâtea scrisori? Da, uitasem: Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa spune; zice despre ea: „C’est un ange, cu toate că e cam ascunsă”. Ele amândouă m-au sfătuit, chiar şi Praskovia… deşi, greşesc, Praskovia nu m-a sfătuit. O, cât venin ascunde în suflet această Korobocika! De altfel, nici Lise, propriu-zis, nu m-a sfătuit: „Ce nevoie ai să te însori; ai destule satisfacţii de savant”. Şi a râs. I-am iertat acest râs, pentru că şi inima ei suferă. Şi totuşi, zic ele, dumneata nu poţi rămâne fără o femeie. Se apropie vârsta când vei avea nevoie neapărat de cineva lângă dumneata, iar ea te va îngriji… Ma foi… şi eu personal, în timp ce şedeam cu dumneata, m-am gândit că providenţa mi-o trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai… enfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e în casă, ce dezordine; mai deunăzi am spus să se deretice, şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat… Ei bine, de aci încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans! Şi mi se pare că i s-au trimis şi ei scrisori anonime; închipuieşte-ţi, se zice că Nicolas i-ar fi vândut lui Lebeadkin moşia. C’est un monstre, et enfin, cine este acest Lebeadkin? Lise ascultă, ascultă; o, de-ai şti cum ascultă! I-am iertat râsul, văzând-o cum ascultă şi ce Maurice… n-aş fi vrut să fiu în pielea lui de acum, brave homme tout de męme, cam timid; de altfel, Dumnezeu cu el…
Stepan Trofimovici tăcu; obosise şi se încurcă, rămânând cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. Profitai de această pauză ca să-i povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimându-i tăios şi sec părerea că într-adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o văzusem) să fi fost cândva într-un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se exprimase Liputin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atâta tot. În ce priveşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine foarte convins Aleksei Nilâci, pe care nu există nici un motiv să nu-l credem. Stepan Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă nu-l priveau câtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, adăugând că acest Kirillov e posibil să fie un nebun.
— Nu e nebun, dar e un om cu gândirea mărginită, bâigui el moale, parcă în silă. Ces gens-lŕ supposent la nature et la société humaine autres que Dieu ne les a faites et qu’elles ne sont réellement. Cu oamenii aceţtia unii caută să se pună bine, dar nu este cazul lui Stepan Verhovenski. I-am văzut atunci la Petersburg avec cette chčre amie (o, cât am putut s-o jignesc atunci!) ţi nu m-am speriat nici de înjurăturile, dar nici de laudele lor… N-or să mă sperie nici acum, mais parlons d’autre chose… Mi se pare că am făcut nişte lucruri îngrozitoare; închipuieşte-ţi că i-am trimis ieri Dariei Pavlovna o scrisoare şi… pur şi simplu mă blestem pentru asta!
— Dar ce i-ai scris?
— O, dragă prietene, crede-mă că am făcut-o cu cea mai nobilă intenţie. Am informat-o că i-am scris lui Nicolas cu cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă intenţie.
— Înţeleg acum! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut dumneata să legi numele lor laolaltă?
— Dar, mon cher, nu mă strivi complet, nu ţipa la mine; şi aşa sunt strivit, ca… un gândac. Şi la urma urmelor, eu socot că atitudinea mea este cât se poate de onorabilă, închipuieşte-ţi că realmente s-a petrecut ceva acolo… en Suisse… sau era pe cale să se înfiripe. Nu sunt eu obligat să întreb în prealabil inimile lor, ca… enfin, să nu impietez asupra năzuinţei lor şi să nu le stau în cale? … Numai şi numai dintr-o pornire nobilă.
— Dumnezeule, ce inspiraţie stupidă ai avut! îmi scăpă mie involuntar.
— Stupidă, stupidă! Aşa este, se agăţă el cu o grabă febrilă de acest cuvânt. Niciodată n-ai spus un adevăr mai mare, c’était bęte mais quoi faire, tout est dit. Totuna e, mă însor, fie şi ca să acopăr „păcatele altuia”, atunci ce rost avea să mai scriu? Nu-i aşa?
— Iar o iei de la început!
— O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum nu mai ai de-a face cu Stepan Verhovenski de altădată; acela e înmormântat; enfin, tout est dit. Şi de ce strigi? Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu dumneata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap? Iar te simţi şocat? Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti femeia, iar eu n-am făcut altceva decât s-o studiez mereu. „Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe tine”, singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atât de nimerit un alt ins romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. Împrumut de la el cu multă plăcere acest aforism. Şi iată-mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă căsătoresc, în schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă? O, dragul meu, căsătoria este moartea morală a oricărui suflet mândru, a oricărei independenţe. Viaţa conjugală mă va corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va lipsi de curajul bărbăţiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomeneşti că nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; un om înţelept nu se teme să privească adevărul în faţă… Liputin îmi propunea adineauri să-mi baricadez casa împotriva lui Nicolas; e un imbecil Liputin ăsta. Femeia poate înşela şi ochiul atoatevăzător. Le bon Dieu, creând femeia, ştia bineînţeles la ce se expune, dar eu sunt convins că ea s-a priceput să-l deruteze şi l-a silit ea însăşi s-o creeze aşa cum arată şi… cu asemenea atribute; altminteri, cine ar fi căutat să-şi ia pe cap asemenea griji degeaba? Nastasia, eu ştiu, poate că se va supăra pentru asemenea idei deocheate, dar… Enfin, tout est dit.
Stepan Trofimovici s-ar fi dezminţit pe sine însuşi dacă ar fi omis să recurgă la acest ieftin liberpansism calamburesc, atât de înfloritor pe vremea lui; în orice caz, acum îşi găsi consolarea rostind acest mic calambur; dar nu pentru mult timp.
— O, de n-ar mai veni deloc acest poimâine, această duminică! strigă el deodată, acum însă cuprins de o totală exasperare. De ce adică să nu fie măcar singura săptămână aceasta, fără zi de duminică – şi le miracle existe? Ce o costă pe onorata providenţă să şteargă din calendar măcar o duminică, fie chiar şi pentru a-i demonstra unui ateu omnipotenţa sa et que tout soit dit! O, ce mult am iubit-o! Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată nu m-a înţeles.
— Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg? întrebai eu cu mirare.
— Vingt ans! Şi niciodată nu m-a înţeles, e prea crud! E cu putinţă oare să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, de mizerie? O, ce ruşine! Tanti, tanti, pentru tine o fac! … Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie pe care am adorat-o timp de douăzeci de ani! Ea trebuie să afle acest lucru, altfel nimic nu se va întâmpla, altfel numai cu forţa ar putea să mă ducă sub ce qu’on appelle le… cunună.
Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărturisire exprimată într-o formă atât de categorică. Nu voi ascunde că mi-a venit să pufnesc în râs. Dar nu aveam dreptate.
— Numai el, numai el mi-a mai rămas acum, singura mea speranţă! plesni el deodată din mâini, ca străfulgerat de un gând nou. Acum nu-l mai am decât pe dânsul, pe bietul meu băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu soseşte! O, fiul meu, o, Petruşa al meu… şi chiar dacă nu merit numele de tată, ci mai curând de tigru, totuşi… laissez-moi, mon ami, mă culc puţin ca să-mi adun gândurile. Mă simt atât de obosit, atât de obosit, de altfel şi dumneata ar trebui, cred, să te culci, voyez-vous, e ora douăsprezece…
Capitolul al patrulea.
Şchioapa.
I
Şatov nu se îndărătnici şi, răspunzând invitaţiei din bileţelul meu, se prezentă pe la amiază la Lizaveta Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună; eu veneam ca să-i fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrâna Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, angajaţi într-o aprigă dispută. Mama îi cerea Lizei să cânte la pian un vals şi, când ea începu să cânte, i se năzări să susţină morţiş că valsul nu era cel cerut. Mavriki Nikolaevici, în naivitatea lui, îi luă apărarea Lizei asigurând-o că valsul era exact acela care a fost comandat; bătrâna, de necaz, izbucni în lacrimi. Era bolnavă şi se mişca cu greu. I se umflaseră picioarele şi de câteva zile o ţinea mereu într-o toană, se lega de toţi, deşi de Liza s-a cam temut întotdeauna. Se bucurară vizibil de venirea noastră. Liza se îmbujoră la faţă de plăcere şi, adresându-mi un merci, pentru Şatov, bineînţeles, se îndreptă spre el, cercetându-l cu o privire curioasă.
Şatov se oprise stângaci lângă uşă. Mulţumindu-i că a venit, ea îl conduse la maman.
— Ţi-l prezint pe domnul Şatov, despre care ţi-am vorbit, iar dumnealui este domnul G-v, un bun prieten al meu şi al lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki Nikolaevici i-a cunoscut ieri.
— Şi care este profesorul?
— Nu există nici un profesor, maman.
— Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vină un profesor, probabil că el e, arătă ea cu o mină dispreţuitoare spre Şatov.
— Niciodată nu ţi-am spus că o să vină un profesor. Domnul G-v e slujbaş, iar domnul Şatov, fost student.
— Student sau profesor, tot din universitate sunt. Îţi place să mă contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustăţi şi bărbuţă.
— Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot spunea profesor, explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt capăt al salonului, să se aşeze pe divan.
— Când i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţelegi, e bolnavă, îi şopti ea lui Şatov, continuând să-l examineze cu aceeaşi privire curioasă şi mai cu seamă moţul lui de pe cap.
— Dumneata eşti militar? mi se adresă bătrâna, lângă care mă lăsase fără nici o milă Liza.
— Ba nu, sunt funcţionar…
— Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan Trofimovici, se auzi imediat glasul Lizei.
— Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici? Păi, şi el e profesor?
— O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în vis ţi se năzar tot profesori, strigă cu necaz Liza.
— Văd destui şi ziua-n amiaza mare. Iar tu atâta aştepţi, ca s-o contrazici pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui Nikolai Vsevolodovici la maică-sa, acum patru ani?
Răspunsei afirmativ.
— Dar vreun englez a fost împreună cu voi?
— Nu, n-a fost.
Liza râse.
— Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez? Înseamnă că toate sunt numai minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici mint amândoi. Toţi mint.
— Tanti şi, ieri, Stepan Trofimovici au găsit un fel de asemănare între Nikolai Vsevolodovici şi prinţul Harry din Henric IV de Shakespeare; şi acum mama este pornită să lămurească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne explică Liza.
— Dacă n-a fost nici Harry, înseamnă că n-a fost nici un englez. Nikolai Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul singur.
— Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i explice lui Şatov, ştie foarte bine cine e Shakespeare, chiar eu i-am citit actul I din Othello; dar acum e suferindă. Maman, auzi? A bătut ora douăsprezece, e timpul să-ţi iei doctoria.
— A sosit doctorul, apăru în uşă camerista.
Bătrâna se ridică şi începu să-şi strige căţeluşa: „Zemirka, Zemirka, vino măcar tu cu mine”. O căţeluşă oribilă, mică, bătrână, Zemirka, nu voia să asculte şi se vârî sub divanul pe care şedea Liza.
— Nu vrei? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, nu-ţi cunosc prenumele şi nici patronimicul dumitale, mi se adresă ea mie.
— Anton Lavrentievici…
— Lasă, degeaba mi-o spui, îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă. Nu mă conduce, Mavriki Nikolaevici, am chemat-o numai pe Zemirka; slavă Domnului, încă pot umbla şi singură; iar mâine ies la plimbare.
Şi părăsi mânioasă salonul.
— Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu Mavriki Nikolaevici, te asigur că amândoi veţi fi în câştig dacă vă veţi cunoaşte mai îndeaproape, zise Liza şi îi zâmbi prietenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se lumină îndată la chip sub privirea ei. Neavând încotro, rămăsei să stau de vorbă cu Mavriki Nikolaevici.
II.
Spre surprinderea mea, Lizaveta Nikolaevna avea într-adevăr nevoie de colaborarea lui Şatov şi exclusiv în nişte chestiuni literare. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îl chemase de fapt din alte motive. Noi, adică eu cu Mavriki Nikolaevici, văzând că nu se ascund faţă de noi şi discută cu glas tare, începurăm să tragem cu urechea, după care am fost invitaţi la sfat comun. Problema era că Lizaveta Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărţi foarte folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de experienţă avea nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu care se apucă să-i expună lui Şatov planul ei mă surprinse până şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria oamenilor noi, gândii eu, nu degeaba a stat în Elveţia.” Şatov o asculta atent, cu ochii plecaţi în pământ şi fără nici un semn de mirare că o domnişoară din lumea selectă, cu preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul nepotrivite.
Iată care era proiectul literar al Lizei. În Rusia se editează o mulţime de ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în paginile lor se relatează o sumedenie de întâmplări şi evenimente. Anul trece, publicaţiile se depun în dulapuri ori sunt folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest fel. O mulţime de fapte apărute astfel în presă produc impresie şi rămân întipărite în memoria publicului, dar pe măsură ce trec anii, se uită. Mulţi ar dori apoi să şi le reîmprospăteze în memorie, dar căutarea lor în arhive, în noianul de file, mai ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, nici locul sau chiar anul când s-a produs evenimentul, este o muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste fapte pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan de prezentare şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit de un sumar, de un index al categoriilor tematice, pe luni şi date, o asemenea culegere în volum ar putea să ofere o caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că numărul de fapte înregistrate astfel în presă ar reprezenta abia o mică parte faţă de tot ce s-a întâmplat.
— În loc de o mulţime de foi, vom avea astfel numai câteva cărţi groase, asta-i tot, observă Şatov.
Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcărare, deşi nu se pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un singur volum, şi nu prea gros, asigura ea. Dar să zicem că ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut clar, pentru că esenţialul constă în planul şi criteriul de prezentare a faptelor; bineînţeles, nu totul va trebui să fie selecţionat şi retipărit. Decretele, dispoziţiile guvernului, măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea ca foarte mult material să fie lăsat la o parte şi să ne mărginim numai la selectarea evenimentelor care, mai mult sau mai puţin, exprimă latura personală morală din viaţa poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. Bineînţeles, pot fi incluse: cazuri ciudate, incendiile, donaţiile, tot felul de fapte bune şi rele, alocuţiuni şi discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba chiar şi unele din decretele guvernului; dar dintre toate acestea să se aleagă ceea ce este caracteristic epocii; tot ce se va include va răspunde unei anumite concepţii, aruncând o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi, în sfârşit, cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o lectură uşoară, nu mai vorbim de faptul că trebuie să constituie un izvor de informaţie! Ar fi, într-un fel, o imagine a vieţii lăuntrice ruseşti, morale şi spirituale, pe timp de un an. „Trebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se transforme în cărţi de căpătâi, susţinea Liza; îmi dau seama că totul depinde de felul cum este conceput planul şi de aceea m-am adresat dumitale”, conchise ea. Se înflăcărase foarte tare şi, cu toate că lămuririle ei erau cam vagi, confuze şi incomplete, Şatov începuse să o înţeleagă.
— Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie a faptelor supusă unui anumit criteriu de orientare, murmură el, cu capul tot plecat.
— Nicidecum, nu e nevoie să selecţionăm totul după o anumită tendinţă, şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie. O obiectivitate completă, iată tendinţa.
— De altfel, n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se învioră Şatov, e cu neputinţă de evitat complet tendinţa din moment ce se propune o oarecare selecţie. În felul de a selecţiona faptele va apărea şi indicaţia cum trebuie înţelese. Ideea dumneavoastră nu e rea.
— Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei asemenea cărţi? se bucură Liza.
— Trebuie să ne mai gândim, să chibzuim. E o întreprindere vastă. Nu se poate de la prima vedere spune nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De altfel, chiar dacă publicăm un volum, tot n-o să avem destulă experienţă. Poate după mai multe experienţe de acest gen… Dar ideea este interesantă, utilă.
În sfârşit, el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminaţi de plăcere, într-atât părea de interesat.
— E o idee a dumneavoastră personală? întrebă el cu căldură şi cam jenat.
— Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru; dar planul e greu de conceput, zâmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici mintea nu mă ajută şi de aceea nu urmăresc decât ceea ce mi se pare mie însămi suficient de clar…
— Spuneţi că urmăriţi? …
— Probabil cuvântul nu este potrivit, nu-i aşa? întrebă ea cu repeziciune.
— Ba de ce nu, e bun şi acest cuvânt; n-am vrut să spun nimic special.
— Mi s-a părut, încă din străinătate, că aş putea fi şi eu cu ceva de folos, dispun de nişte sume care zac neîntrebuinţate! De ce să nu contribui şi eu cu ceva la cauza comună? De altfel, ideea mi-a venit nu ştiu cum, spontan; n-am reflectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am fost foarte fericită când mi-a venit; acum însă mi-am dat seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, pentru că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, bineînţeles, va deveni şi coautorul volumului. Vom împărţi contribuţia pe jumătate. Ale dumitale vor fi planul şi munca, mie îmi revine ideea iniţială şi mijloacele de editare. Sper că lucrarea îşi va acoperi cheltuielile?
— Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge.
— Te previn că nu-mi propun nici un fel de profituri, dar aş fi bucuroasă să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi fi mândră să realizez eventual şi un profit.
— Şi eu ce să fac pentru asta?
— Păi, tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o colaborare… Totul va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe planul.
— Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan?
— Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici… Ştiu că eşti un om foarte inteligent şi… că ai preocupări de acest gen şi… meditezi mult; mi-a vorbit despre dumneata Piotr Stepanovici Verhnovenski, în Elveţia, adăugă ea grăbită. El este un om foarte inteligent, nu-i aşa?
Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar ochii.
— Şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre dumneata…
Şatov roşi brusc.
— De altfel, iată aici ziarele – Liza apucă grăbită, de pe scaun, un teanc de ziare pregătit şi legat. Am încercat să subliniez nişte fapte, notându-le prin numerotare… vei vedea.
Şatov luă pachetul.
— Ia-l acasă şi cercetează-l; unde stai dumneata?
— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.
— Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături de dumneata, domnul Lebeadkin? reluă Liza cu aceeaşi precipitare.
Şatov, cu pachetul în mână, rămase aşa pe fotoliu cam un minut, fără să răspundă şi cu privirea mereu aţintită în podea.
— Pentru aşa ceva, poate că ar fi fost mai bine să alegeţi pe altcineva, mă tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise el în sfârşit, coborând în mod foarte ciudat vocea, aproape până la şoaptă.
Liza roşi.
— Despre ce anume vorbeşti? Mavriki Nikolaevici! strigă ea. Adu-mi, te rog, scrisoarea aceea.
Urmându-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de cei doi.
— Te rog, aruncă-ţi ochii, mi se adresă ea brusc, desfăcând cu mare emoţie scrisoarea. Ţi s-a întâmplat vreodată să vezi aşa ceva? Citeşte. Te rog, cu glas tare; vreau ca şi domnul Şatov să audă.
Cu destulă mirare, citii următoarea misivă:
Desăvârşitei domnişoare Tuşina.
Stimată domnişoară.
Elizaveta Nikolaevna!
O, făr-de seamăn e pe lume.
Elizaveta Tuşina!
Când ca turnată-n şa goneşte de-o rubedenie-nsoţită, Şi vântu-i zbenguie zulufii, Ori când la liturghie-ngenunche, cu maica ei alături, Piosu-i chip bujorii arătându-şi!
Tânjesc atunci la conjugale bucurii şi legiuite.
Şi-n urmă-i, ca şi maica ei, stau lăcrămat…
Compusă de către un neerudit într-o dispută.
Stimată domnişoară!
Mai mult decât oricine îmi pare rău de mine însumi, că nu mi-am pierdut gloriosul braţ la Sevastopol; nici n-am călcat pe acolo, iar toată campania am făcut-o în serviciul ticăloasei aprovizionări, considerând acest lucru o josnicie. Sunteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit infinitul. Priviţi acestea ca pe nişte versuri, şi nimic mai mult, pentru că versurile sunt totuşi o inepţie şi justifică ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare soarele să se supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar compune un poem din fundul unei picături de apă, în care sunt atâtea, dacă te uiţi prin microscop? Până şi clubul pentru protecţia marilor dobitoace din Petersburg, din sânul societăţii înalte, manifestă pe bună dreptate compasiune pentru câine şi cal, şi dispreţuieşte micul infuzor, neamintind de el deloc, pentru că n-a evoluat încă de-ajuns. N-am evoluat nici eu. Gândul la căsătorie mi s-ar fi părut caraghios; curând însă voi avea două sute de foste suflete de la o fiară cu chip de om pe care o dispreţuiţi. Aş putea să dau multe informaţii şi mă ofer, pe bază de acte doveditoare, până la riscul cu Siberia. Nu desconsideraţi propunerea. Consideraţi că scrisoarea din partea infuzorului e în versuri.
Căpitan Lebeadkin, prieten supus, dispunând şi de timp.
— Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mârşav! am strigat eu cuprins de indignare. Îl cunosc!
— Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice zorit Liza, roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la vreun nerod şi nici nu i-am arătat-o până acum mamei, ca să n-o indispun şi mai mult. Dar dacă va continua aşa, nu ştiu cum să procedez. Mavriki Nikolaevici vrea să se ducă la el ca să-i interzică. Întrucât te considerăm anticipat ca un colaborator, i se adresă ea lui Şatov, şi întrucât locuieşti acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o idee, la ce aş putea să mă aştept din partea lui pe viitor?
— E un beţiv şi un ticălos, bâigui aproape în silă Şatov.
— E chiar atât de redus?
— N-aş spune, nu e deloc prost, când nu e beat.
— Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact ca acestea, observai eu râzând.
— Şi totuşi, din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva în gând, strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki Nikolaevici.
— Aud că stă cu o soră a lui? întrebă Liza.
— Da, cu soră-sa.
— Se zice că o tiranizează, este adevărat?
Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, mormăi: „Nu mă priveşte!” şi se îndreptă spre uşă.
— Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci? Am avea încă atâtea de vorbit…
— Ce să mai vorbim? Mâine vă dau răspunsul…
— Despre chestiunea principală, a tipografiei! Crede-mă, te rog, nu glumesc deloc, vreau în modul cel mai serios să întreprind acest lucru, îl asigură Liza cu o nelinişte crescândă. Dacă hotărâm publicarea, unde o vom tipări? Doar este problema cea mai importantă, căci nu vom pleca pentru asta tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o asemenea ediţie este imposibilă. Sunt decisă de mult să-mi procur o tipografie, fie chiar şi pe numele dumitale, şi maman, sunt convinsă, va permite, dar numai dacă este pe numele dumitale…
— Dar de ce vă închipuiţi că eu m-aş pricepe în chestiuni tipografice? întrebă posomorât Şatov.
— Pentru că Piotr Stepanovici s-a referit tocmai la dumneata în Elveţia, că adică te-ai pricepe să conduci o tipografie şi cunoşti această problemă. A vrut să-mi dea chiar şi un bileţel în acest scop, dar se vede că a uitat.
Şatov, după câte mi-aduc aminte acum, se schimbă la faţă, rămânând încă vreo câteva secunde în tăcere, apoi părăsi brusc camera.
Liza se supără.
— Totdeauna pleacă aşa? se întoarse ea spre mine.
Dădui din umeri, dar Şatov se răsuci brusc, se duse direct la masă şi depuse pachetul cu ziare pe care-l luase:
— Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp…
— Dar pentru ce, pentru ce? Am impresia că te-ai supărat? îl întrebă Liza cu glas amărât şi implorator.
Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc; câteva clipe el o privi ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă gândurile.
— Oricum, mormăi el încet, nu vreau…
Şi plecă de tot. Liza rămase complet uluită, ba mi se păru chiar exagerat de uluită.
— Ce om straniu! zise tare Mavriki Nikolaevici.
III
„Straniu”, într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe lucruri neclare. Se întrevedeau nişte dedesubturi. N-aveam nici o încredere în posibilitatea editării unei asemenea publicaţii, apoi, scrisoarea aceea stupidă, din care reieşea însă prea transparent oferta unui denunţ „pe bază de acte”, pe care o treceau sub tăcere şi preferau să discute despre cu totul altceva; în sfârşit, această tipografie şi plecarea bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese vorba despre tipografie. Toate acestea mă făcură să cred că înainte de venirea mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era cunoscut; că eu, aşadar, eram cu totul de prisos şi că lucrurile acestea nu mă priveau deloc. De altfel, era şi timpul să plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. Mă apropiai de Lizaveta Nikolaevna să-mi iau rămas-bun.
Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese îngândurată pe locul în care stătea lângă masă, cu capul plecat şi cu privirea fixată într-un punct de pe covor.
— Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonul ei amabil de totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan Trofimovici şi convinge-l să treacă pe la mine cât mai curând. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te rog s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia rămas-bun de la dumneata.
Coborâsem scările, când mă pomenii deodată cu feciorul ajungându-mă din urmă:
— Cucoana vă roagă mult să vă reîntoarceţi…
— Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna?
— Dumneaei.
O găsii pe Liza de data aceasta într-un salonaş alăturat salonului mare în care fuseserăm primiţi adineauri. Uşa spre salonul mare, în care rămăsese acum numai Mavriki Nikolaevici, era închisă de tot.
Liza îmi zâmbi, dar chipul ei era palid. Stătea în mijlocul încăperii vădit nehotărâtă, pradă unei frământări nemărturisite; deodată mă prinse de mână, ducându-mă repede lângă fereastră.
— Vreau s-o văd pe ea negreşit şi chiar acum, îmi şopti, aţintindu-şi şi asupră-mi privirea febrilă, hotărâtă şi nerăbdătoare, care nu admitea nici o umbră de împotrivire. Trebuie s-o văd cu ochii mei şi îţi solicit ajutorul.
Se afla într-o stare de zbucium sfâşietor, ajuns până la exasperare.
— Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna? o întrebai eu speriat.
— Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă… este adevărat că e şchioapă?
Eram consternat.
— N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, chiar ieri am auzit, bâiguii eu cu grabă febrilă şi tot în şoaptă.
— Trebuie s-o văd negreşit. Ai putea să-mi aranjezi asta chiar în cursul zilei de azi?
Mă cuprinse o teribilă milă de ea.
— Este imposibil, de altfel, nici nu m-aş pricepe cum s-o fac, încercai s-o opresc, mă voi duce la Şatov…
— Dacă nu reuşeşti să aranjezi pentru ziua de mâine, mă voi duce eu singură, pentru că Mavriki Nikolaevici a refuzat. Mă bizui numai pe dumneata, n-am pe nimeni altul; am vorbit cu Şatov într-un mod stupid… sunt convinsă că eşti un om absolut cinstit, ba poate chiar şi devotat mie, te rog numai fă tot ce se poate.
Mă simţii cuprins de o dorinţă nemărginită să-i fiu de ajutor în toate.
— Iată ce-o să fac, reflectai eu după câteva clipe, mă duc singur, şi astăzi, sigur, sigur o s-o văd! Voi proceda în aşa fel ca s-o văd, vă dau cuvântul meu de onoare; vă cer numai permisiunea să mă încredinţez lui Şatov.
— Spune-i că nutresc această dorinţă şi că nu mai pot să aştept, şi să ştie de asemenea că în ceea ce i-am vorbit n-am avut nici un gând să-l induc în eroare. A plecat tocmai din cauză că este prea cinstit şi nu i-a plăcut faptul că n-aş fi fost sinceră cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să public şi să finanţez o tipografie…
— Este cu adevărat un om cinstit, un om cinstit, confirmai cu multă căldură.
— De altfel, dacă până mâine nu se va aranja nimic, mă voi duce singură, orice ar fi şi chiar dacă vor afla toţi.
— Înainte de trei n-am să pot ajunge la dumneavoastră, precizai eu, venindu-mi puţin în fire.
— Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut dreptate să presupun ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pe dumneata ca pe un om devotat mie? zâmbi ea, strângându-mi febril mâna şi grăbindu-se să se întoarcă la Mavriki Nikolaevici.
Plecai copleşit de făgăduiala pe care o făcusem şi neînţelegând de fapt ce se întâmplase. Văzusem o femeie cuprinsă de o nemărginită disperare şi care nu se temea să se compromită printr-o confidenţă în faţa unui om aproape necunoscut ei. Zâmbetul plin de feminitate, într-o clipă atât de grea pentru dânsa, şi aluzia cum că observase de ieri sentimentele mele mă loviră ca un vârf de cuţit în inimă; dar îmi părea rău, îmi părea rău de dânsa, iată totul. Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri sacre şi, dacă acum cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, mi-aş fi astupat probabil urechile, nevoind să ascult mai departe. Presimţeam doar ceva… Şi totuşi nu vedeam deloc cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici acum nu înţelegeam prea bine ce anume va trebui să aranjez; o întâlnire, dar ce fel de întâlnire? Şi cum aş putea să le pun faţă-n faţă, între patru ochi? Toată speranţa mea era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu nimic. Şi totuşi primul lucru pe care îl făcui fu să alerg direct la el.
IV.
Abia seara, către ora opt, îl găsii acasă. Spre surprinderea mea, avea musafiri: unul era Alexei Nilâci, celălalt, un domn pe care îl cunoscusem mi se pare cu totul în treacăt, pe nume Şigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski.
Acest Şigaliov se afla probabil cam de vreo două luni prin oraşul nostru; nu ştiu de unde venise; auzisem numai că publicase un articol într-una dintre revistele progresiste din Petersburg. Virghinski îmi făcuse cunoştinţă cu el întâmplător, pe stradă. În viaţa mea nu văzusem pe chipul unui om atâta încruntare, posomorâre, morocăneală. Se uita cu nişte ochi, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă la o catastrofă a lumii şi nu aşa, ipotetic, pe bază de nişte profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci având toată certitudinea că poimâine dimineaţă, să zicem, exact la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, faptul se va împlini. Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvânt cu el, ci doar ne strânsesem mâna cu aerul unor conspiratori. Cel mai mult mă uimiseră urechile lui de o mărime nefirească: lungi, late şi groase, neobişnuit de mult ridicate în lături. Avea mişcări lente şi neîndemânatice. Dacă Liputin a visat vreodată că falansterul va putea fi realizat cândva în gubernia noastră, omul acesta ştia probabil cu precizie ziua şi ora când acest lucru se va înfăptui. Îmi făcuse o impresie sinistră; iar când dădui de el acum la Şatov rămăsei foarte mirat, mai ales că Şatov nu era deloc amator de oaspeţi.
Încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi trei deodată, angajaţi se pare într-o dispută; dar în clipa în care apărui, tăcură ca la comandă. Discutau în picioare, iar acum deodată se aşezară cu toţii, încât trebui să mă aşez şi eu. Tăcerea aceasta stupidă continuă cel puţin trei minute. Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu totuşi că nu mă cunoaşte şi nu din ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă aşa înţelegea el. Cu Alexei Nilâci schimbai un salut din cap, dar tot în tăcere şi fără să ne strângem mâna. Şigaliov îşi îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată asupra mea, cu naiva convingere, probabil, că eu mă voi ridica imediat şi voi pleca. În sfârşit, Şatov se sculă de pe scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia rămas-bun şi numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îl conducea:
— Ţine minte că eşti dator să prezinţi un raport.
— Puţin îmi pasă de rapoartele voastre şi nu datorez nimănui nici un fel de raport, zise Şatov petrecându-l şi încuie în urmă-i uşa cu zăvorul.
— Culici! zise el, privindu-mă cu un surâs cam acru.
Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi el cel dintâi. De obicei, întotdeauna când treceam pe la el (foarte rar, de altfel), el se aşeza încruntat într-un colţ, răspundea morocănos şi numai după o destul de lungă tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. În schimb, când îşi lua rămas-bun, se încrunta iar de fiecare dată şi îţi deschidea uşa cu aerul omului care este bucuros să scape de prezenţa unui inamic personal.
— La acest Alexei Nilâci am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare că ateismul l-a scrântit la cap.
— Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calambururilor, mormăi Şatov, punând o lumânare nouă în locul celei arse aproape complet.
— Şi totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face cu un amator de calambururi; e drept că nu se pricepe să vorbească nici simplu, necum în calambururi.
— Oameni de carton; din cauza servilismului gândirii lor, zise calm Şatov, aşezându-se într-un colţ pe scaun şi proptindu-şi palmele pe genunchi. Există şi destulă ură, reluă el, după un minut de tăcere. Ei primii s-ar simţi grozav de nenorociţi, dacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar şi după concepţia lor, şi ar deveni deodată extraordinar de bogată şi de fericită. N-ar mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată joc! Avem de-a face aici numai şi numai cu o imensă ură animalică faţă de Rusia, care le-a intrat în sânge… şi nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub râsul lor văzut! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte atât de false ca despre aceste lacrimi nevăzute! strigă el aproape cu furie.
— Dumnezeu ştie ce tot spui! râsei eu.
— Iar dumneata eşti un „liberal moderat”, zâmbi la rându-i Şatov. De! se grăbi el brusc să adauge, mi se pare că n-am nimerit-o cu expresia „servilismului gândirii”; probabil că o să-mi răspunzi: „Tu eşti fiul unui servitor, eu niciodată n-am fost servitor”.
— Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gând… Ce ţi-a venit?!
— Nu este nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. Atunci m-am născut numai din servitor, acum însă am şi devenit un servitor la fel ca dumneata. Liberalul nostru rus înainte de toate este un servitor şi atâta aşteaptă, să i se ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele.
— Care cizme? Ce fel de alegorie e asta?!
— Nici o alegorie! Văd că şi râzi… Stepan Trofimovici a spus un adevăr, afirmând că zac copleşit sub greutatea unui pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci numai mă zbat în convulsii; e o bună comparaţie.
— Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrântit pe chestia nemţilor, râsei eu. Orice ai spune însă, ceva-ceva tot am şterpelit noi de la nemţi şi am vârât în buzunarul nostru.
— Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble.
Câtva timp rămăseserăm în tăcere.
— Chestia asta a clocit-o el în America.
— Cine? Ce a clocit?
— Mă gândesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo împreună într-o izbă pe duşumea.
— Ai călătorit în America? mă mirai eu. Nu mi-ai povestit niciodată.
— Ce să mai povestesc?! Acum trei ani am plecat câteşitrei împreună pe un vapor de emigranţi în Statele Americane, pe ultimii bănişori, „ca să gustăm din viaţa muncitorului american şi în acest fel să verificăm prin propria noastră experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie socială pentru el”. Iată cu ce scop am plecat.
— Doamne! râsei eu. Păi, pentru aşa ceva n-aveaţi decât să plecaţi în oricare dintre guberniile noastre pe timpul muncilor de vară, „ca să aveţi o experienţă personală”, ce nevoie mai aveaţi să porniţi tocmai în America!
— Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator; ne adunaserăm la el vreo şase ruşi: studenţi, chiar şi moşieri plecaţi de pe moşiile lor, chiar şi ofiţeri – toţi animaţi de acelaşi scop măreţ. Bineînţeles, am lucrat, am transpirat, ne-am chinuit, ne-am istovit şi în cele din urmă eu şi Kirillov a trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. Proprietarul exploatator ne-a ciupit zdravăn la socoteală, în loc de treizeci de dolari, după cum ne înţeleseserăm, ne-a plătit mie opt, lui cincisprezece, am mâncat şi bătaie acolo de câteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu Kirillov într-un orăşel, pe duşumea, alături, patru luni încheiate; el cu gândurile lui, eu cu ale mele.
— Şi aţi mâncat, zici, bătaie de la patron? În America? Îmi închipui ce l-aţi mai înjurat…
— Deloc, dimpotrivă, am hotărât îndată că „noi, ruşii, în faţa americanilor, suntem nişte băieţandri nepricepuţi şi că trebuia să ne naştem în America sau cel puţin să trăim acolo ani de-a rândul împreună cu americanii, ca să ajungem la nivelul lor”. Ce mai vorbă: când pentru un lucru de o para ni se pretindea un dolar, plăteam cu toată plăcerea, ba şi cu pasiune. Lăudam totul: spiritismul, linşajul, revolverele, vagabonzii. Într-o zi, călătorind, un om îşi vârî mâna în buzunarul meu, scoase peria mea de cap şi începu să-şi pieptene părul; Kirillov şi cu mine am schimbat priviri şi ne-am zis în gând că e bine aşa şi că ne place grozav…
— Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în capetele unora, dar că se şi preia în practică, observai eu.
— Oameni de carton, repetă Şatov.
— Şi totuşi să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într-o ţară necunoscută, fie chiar şi cu scopul „de a cunoaşte prin proprie experienţă” etc., într-adevăr este o dovadă de generoasă fermitate… Şi cum ai scăpat de acolo?
— I-am scris unui om din Europa şi el mi-a trimis o sută de ruble.
Spunând toate astea, Şatov rămăsese, după obiceiul lui, tot timpul cu ochii aţintiţi în pământ, chiar şi în momentul când se înflăcăra. Şi deodată îşi ridică privirea:
— Vrei să ştii numele acestui om?
— Cine e?
— Nikolai Stavroghin.
Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris improvizat şi începu să caute ceva pe el. Circulau la noi zvonuri vagi, dar statornic dezminţite, cum că nevastă-sa, la Paris, s-ar fi aflat tot timpul în relaţii cu Nikolai Stavroghin şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada când Şatov era în America; e drept că mult după ce îl părăsise la Geneva. „În cazul acesta, ce rost mai avea să citeze acum acest nume şi să intre în asemenea amănunte?”, mă gândii eu.
— Nici până astăzi nu i-am restituit aceşti bani, se întoarse el către mine, privindu-mă ţintă; apoi se aşeză pe locul său din colţ şi mă întrebă brusc pe un ton cu totul schimbat şi cu voce înăsprită: Îmi închipui că ai venit la mine cu un scop oarecare; despre ce este vorba?
I-am relatat imediat totul în ordine strict cronologică, adăugând că deşi mi-am revenit acum îndeajuns din zăpăceala clipelor acelora, mă simt încă şi mai încurcat: mi-am dat seama că este o chestiune foarte importantă pentru Lizaveta Nikolaevna, că aş vrea mult s-o ajut, dar că din nenorocire nu numai că nu ştiu cum să-mi ţin făgăduiala, dar nici nu prea îmi dau seama ce anume i-am promis. Apoi îi confirmai încă o dată cu toată seriozitatea că nu a fost în intenţia Lizei să-l inducă în eroare într-un fel oarecare, fiind absolut străină vreunui asemenea gând ascuns; că s-a iscat de fapt o inexplicabilă neînţelegere şi că ea este foarte amărâtă de plecarea lui atât de bruscă.
Mă ascultă cu multă atenţie.
— Poate că, într-adevăr, după obiceiul meu, am făcut o gafă adineauri… Iar dacă ea n-a înţeles de ce am plecat în felul acesta… cu atât mai bine pentru dânsa.
Se sculă, se duse la uşă şi o întredeschise ascultând spre scară.
— Ai vrea s-o vezi pe acea persoană?
— Doar atât, dar cum s-o fac? sării eu bucuros.
— Păi, să mergem pur şi simplu acolo cât timp e singură. Altminteri, dacă află el că am fost la dânsa, o stâlceşte în bătaie. De multe ori am vizitat-o aşa pe furiş. Mai deunăzi a trebuit să-l smulg cu forţa de lângă ea când se apucase iar s-o bată.
— Ce spui?
— Ce puteam face? L-am apucat de păr şi l-am tras ca s-o scap. A vrut să sară la bătaie cu mine, dar l-am speriat puţintel şi cu asta totul s-a terminat. Mă tem însă că într-o zi, întorcându-se beat, îşi va aduce aminte şi o s-o ia la bătaie şi pentru asta.
Coborârăm imediat.
V.
Uşa spre încăperile lui Lebeadkin era doar închisă, fără să fie încuiată, şi am intrat nestingheriţi. Toată locuinţa consta din două cămăruţe mici, mizere, cu pereţii înnegriţi de fum, pe care literalmente atârnau în fâşii nişte tapete murdare. Cândva, cu ani în urmă, era aici o cârciumă, înainte ca Filippov, proprietarul, s-o fi mutat în casa cea nouă. Celelalte încăperi, care serviseră altădată drept local propriu-zis, erau acum încuiate; iar aceste două cămăruţe îi fuseseră închiriate lui Lebeadkin. Mobilierul, cu excepţia unui fotoliu vechi cu un braţ lipsă, consta din simple bănci şi mese de brad. În cealaltă cameră, în colţ, se afla un pat acoperit cu o plapumă de cit, aparţinându-i acestei m-lle Lebeadkina, iar căpitanul, culcându-se să doarmă, se trântea de fiecare dată pe duşumea, adesea aşa îmbrăcat cum era. Peste tot se vedeau firimituri, gunoaie, urme de apă vărsată; o cârpă mare, groasă şi udă zăcea în mijlocul primei odăi, chiar pe duşumea, şi tot aici într-o băltoacă de apă se vedea un papuc scâlciat. Era limpede că nimeni nu deretică aici, sobele nu se încălzesc, mâncare nu se găteşte; n-aveau nici samovar, după cum am înţeles din lămuririle sumare date de Şatov. Căpitanul şi sora lui sosiseră în localitate absolut fără nici un fel de bagaj, ca nişte cerşetori şi, după cum spunea Liputin, el a început prin a bate pragurile unor case cerşind; dar căpătând pe neaşteptate o sumă de bani, s-a apucat imediat de băutură, umbla tot timpul ameţit şi nu-i păsa deloc de neorânduiala din casă.
M-lle Lebeadkina, pe care râvneam atât de mult s-o văd, şedea cuminte şi neauzită într-un colţ din a doua încăpere, la masa de bucătărie din lemn de brad, pe o bancă. Nu ne-a adresat nici un cuvânt când am deschis uşa, nici nu s-a mişcat de la locul ei. Şatov spunea că uşa lor nici nu se încuie, iar o dată uşa din antreu a stat deschisă la perete toată noaptea. La lumina unei lumânări mici, subţiri, înfiptă într-un sfeşnic de fier, am reuşit să disting trăsăturile unui chip de femeie de vreo treizeci de ani, cu aerul bolnăvicios, firavă la trup, îmbrăcată într-o rochie veche de stambă, de culoare închisă, cu gâtul lung neacoperit şi cu părul întunecat, strâns la ceafă într-un coculeţ de mărimea unui pumnişor de copil de doi ani. Ne privi destul de veselă; afară de sfeşnic, în faţa ei, pe masă, se aflau o oglinjoară în cadru de lemn cum se pot vedea la ţară, un pachet de cărţi de joc, un volumaş uzat de cântece şi o chiflă albă nemţească, din care cineva muşcase o dată sau de două ori. Se putea observa că m-lle Lebeadkina se dă cu cremă şi cu fard pe obraz şi-şi drege cu ceva buzele; sprâncenele ei frumos arcuite, subţiri şi brune, de asemenea erau date cu negru. Pe fruntea îngustă, dar înaltă, cu tot fardul, se desenau destul de clar trei cute lungi. Ştiam că este şchioapă, dar în faţa noastră ea nu se mai ridică să umble. Cândva, în prima tinereţe, această fată slăbită poate că era destul de atrăgătoare; dar ochii ei blânzi, calzi, cenuşii şi acum erau minunaţi; o lumină visătoare, plină de bucurie naivă se revărsa din privirea ei blândă, aproape radioasă. Această bucurie calmă, lină, care se exprima în zâmbetul ei, mă surprinse nespus, mai ales după tot ceea ce auzisem despre cravaşa căzăcească şi toate sălbăticiile fratelui ei. Părea curios că în loc de un sentiment penibil de silă sau de sfiiciune amestecată cu teamă, pe care-l încearcă omul în prezenţa unor asemenea fiinţe bătute de Dumnezeu, am simţit că-mi face pur şi simplu plăcere chiar din prima clipă s-o privesc şi doar un fel de milă, nicidecum de silă, m-a cuprins ulterior.
— Uite aşa stă mereu şi literalmente zile întregi singură-singurică, nici nu se urneşte din loc, ghiceşte în cărţi sau se priveşte în oglinjoară, mi-o arătă din prag Şatov. El nu-i dă nimic de mâncare. Bătrânica din pavilion îi mai aduce din când în când de pomană câte ceva; cum de-o lasă cu lumânarea aprinsă!
Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n-ar fi fost de faţă.
— Bună ziua, Şatuşka! îi zâmbi m-lle Lebeadkina.
— Ţi-am adus un musafir, Maria Timofeevna, zise Şatov.
— Musafirul să fie bine-venit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, nu-mi amintesc să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele lumânării şi imediat i se adresă lui Şatov (iar de mine nu se mai ocupă deloc în tot timpul convorbirii, ca şi cum n-aş fi fost prezent lângă ei). Te-ai cam plictisit probabil stând singur şi umblând de colo până colo prin cameră? râse ea dezvăluind două şiraguri de dinţi superbi.
— M-am şi plictisit, dar şi pe tine am vrut să te văd.
Şatov trase mai aproape de masă banca; se aşeză invitându-mă şi pe mine lângă el.
— Sunt totdeauna bucuroasă să stau de vorbă cu tine, numai că tare-mi vine să râd de tine, Şatuşka, parcă eşti un călugăr. De când nu te-ai mai pieptănat? Ia să-ţi aranjez eu părul, şi scoase din buzunar un pieptene mic. Cred că de atunci când te-am pieptănat ultima oară nici nu ţi-ai mai atins părul?
— N-am nici pieptene, râse Şatov.
— Adevărat? Îţi fac eu cadou unul, dar nu pe acesta, ci un alt pieptene, să-mi aduc numai aminte.
Cu aerul cel mai serios, ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi o cărare, apoi se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine dacă totul e în ordine, şi-şi vârî iar pieptenele în buzunar.
— Mă uit la tine, Şatuşka, clătină ea din cap, eşti un om cu scaun la cap dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minunez; nu înţeleg cum poate un om să se plictisească. Tristeţea nu este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sunt veselă.
— Şi când vine fratele tău, tot veselă eşti?
— Vorbeşti de Lebeadkin? El e lacheul meu şi mi-e totuna dacă e aici sau nu. Îl strig: „Lebeadkin, adu-mi apă; Lebeadkin, adu-mi papucii”, iar el aleargă; uneori mă prinde şi păcatul să râd de el, atât e de caraghios.
— Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, adresându-mi-se, Şatov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un lacheu; am fost de faţă când îi striga: „Lebeadkin, adu-mi apă” şi râdea în hohote; toată diferenţa e că el de fapt nu aleargă după apă, ci o bate pentru asta; dar ea nu se teme deloc. Are nişte crize nervoase, aproape zilnic, care îi atacă memoria, încât după aceste crize uită totul, tot ce se întâmplase cu câteva minute înainte, şi e mereu în deficienţă cu noţiunea de timp. Crezi că ea mai ţine minte cum am intrat? Poate că şi ţine minte, dar sunt sigur că-şi închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum, şi pe dumneata, şi pe mine, altcineva decât suntem noi în realitate, deşi a reţinut că eu sunt Şatuşka. N-are nici o importanţă că spun toate astea cu glas tare; din clipa în care omul nu vorbeşte cu ea, încetează să-l mai asculte şi se avântă în lumea ei de visuri; exact: se avântă. E o visătoare nemaipomenită; câte opt ore pe zi e în stare să stea într-un loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă până acum poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina probabil mâine. Uite-acum, s-a apucat să dea în cărţi…
— Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum trebuie, prinse deodată firul Maria Timofeevna, la auzul ultimului cuvânt şi, fără să se uite, întinse mâna stângă spre chiflă (probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). Apucă în sfârşit chifla, dar după ce o ţinu un timp în mâna stângă, captivată de reluarea conversaţiei, o lăsă pe masă cu o mişcare mecanică şi fără să fi muşcat măcar o dată.
— Îmi cade mereu acelaşi lucru: un drum, un om rău, nişte urzeli din partea cuiva, aşternut de moarte, o scrisoare de undeva, o veste neaşteptată – cred că sunt minciuni toate, ce zici, Şatuşka? Dacă mint oamenii, de ce să nu mintă cărţile? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus odată maicii Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea pe la mine în chilie să ghicească în cărţi pe ascuns de maica stareţă. Şi nu numai ea, veneau şi altele. Se miră, clătină din cap, pun ţara la cale, iar eu râd. „Da’ de unde, zic, maică Praskovia, să-ţi pice scrisoare când de doisprezece ani nu ţi-a venit nimic?” Ginerele ei a dus-o pe fiică-sa undeva prin Turcia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareţă (e de neam de cneji), era la dânsa şi o doamnă oarecare aflată în trecere, mai visătoare, şi un călugăraş, tot în trecere, venit de la muntele Athos, un omuleţ destul de caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest călugăraş îi adusese în dimineaţa aceea maicii Praskovia din Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi valetul de caro ce înseamnă, o veste neaşteptată! Bem noi ceai, iar călugăraşul de la muntele Athos îi spune maicii stareţe: „Cel mai mult, cuvioasă maică stareţă, a binecuvântat Domnul Dumnezeu mănăstirea dumneavoastră prin aceea că ţine în sânul ei o comoară atât de preţioasă”. „Ce comoară?”, întreabă maica stareţă. „Maica Lizaveta cea săracă cu duhul.” Lizaveta aceea scrântită era zidită în ograda mănăstirii într-o cuşcă cam de un stânjen lungime şi cam de doi arşini înălţime; stă ea după zăbrelele acelea de fier de şaisprezece ani, iarna şi vara într-o cămaşă de pânză, şi tot scormoneşte cu un pai sau cu o surcea prin cămaşa ei împungând în pânză şi nu spune nimic, nu se piaptănă, nu se spală de şaisprezece ani. Iarna i se vâră un cojocel printre gratii şi în fiecare zi i se strecoară câte o coajă de pâine şi o cană cu apă. Credincioşii o privesc, se minunează, oftează şi lasă câte un bănuţ acolo. „Ţi-ai găsit comoară, răspunse maica stareţă (s-a supărat; nu putea s-o sufere pe Lizaveta). Lizaveta asta numai din răutate stă aşa, din încăpăţânare, şi totul la ea este o prefăcătorie.” Nu mi-a plăcut asta deloc; îmi pusesem tocmai în gând să mă sihăstresc şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi natura sunt acelaşi lucru.” Cu toţii strigară atunci într-un glas: „Asta-i bună!”. Stareţa a râs, i-a şopti ceva cucoanei, m-a chemat, m-a mângâiat, iar cucoana mi-a dăruit o fundă roz, vrei să ţi-o arăt? Iar călugăraşul s-a apucat să mă povăţuiască, vorbea cu blândeţe şi cu smerenie şi cu multă înţelepciune, se vede; stau şi ascult. „Ai înţeles?” mă întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, în pace.” Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Şatuşka. Între timp îmi şopteşte, ieşind din biserică, una dintre maicile trimise la noi spre pocăinţă, fiindcă prorocea: „Născătoarea de Dumnezeu ce este după tine?”. „Maica tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc.” „Aşa, zice, născătoarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare, şi mare este de aceea bucuria omului. Şi orice durere lumească şi orice lacrimă pământească sunt pentru bucuria noastră; iar când ai udat pământul sub tine cu lacrimile tale ca să pătrundă la o jumătate arşin adâncime, atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Şi nu vei mai avea, zice, nici o amărăciune; asta este, zice, prorocirea.” M-au atins adânc în suflet aceste cuvinte. Şi am început de atunci să fac la rugăciuni, închinându-mă până la pământ, să sărut de fiecare dată pământul; îl sărut şi plâng. Şi uite, crede-mă, Şatuşka: nimic rău nu există în aceste lacrimi; şi chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. Plecam câteodată pe malul lacului: de o parte mănăstirea noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vârf ascuţit; aşa se şi cheamă, Muntele Ascuţit. Urcam pe acest munte, mă întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pământ şi plângeam, plângeam şi nu mai ştiam de cât timp plâng şi nu mai ştiam eu atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu faţa în urma mea, iar soarele era la apus, un soare mare, falnic, frumos – îţi place să priveşti soarele, Şatuşka? E bine, dar e trist. Îmi întorceam iar faţa spre răsărit; iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac ca o săgeată îngustă şi lungă, lungă ca de o verstă, până la ostrovul din lac; iar ostrovul acela de piatră îl spinteca în două, şi când îl spinteca în două, atunci mă apuca tristeţea şi dorul; atunci îmi venea şi memoria, mă tem de înserare, Şatuşka. Şi îmi plâng mereu copilaşul…
— Păi, l-ai avut? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot timpul cu luare-aminte.
— L-am avut, fireşte: mititel, roz, cu unghiuţe aşa, mici, mici de tot, şi toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi amintesc că era băiat, ba că era fetiţă. Şi când l-am născut atunci, l-am înfăşurat în batist şi în dantele, l-am legat cu panglicuţe roz, l-am acoperit cu floricele, am făcut şi o rugăciune asupra lui şi l-am dus aşa, nebotezat; îl port eu astfel în braţe prin pădure şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai ales plâng că l-am născut, iar bărbatul nu mi-l amintesc.
— Poate că ai avut şi un bărbat? întrebă prudent Şatov.
— Mă faci să râd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate că l-am avut, dar ce folos că l-am avut, când de fapt e ca şi cum nu l-am avut? Ei, poftim, ghici ghicitoarea mea, că nu-i aşa de grea? surâse ea.
— Şi unde ţi-ai lăsat copilaşul?
— L-am lăsat în heleşteu, suspină ea.
Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor.
— Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e numai o aiureală, ce zici?
— Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea îngândurată şi fără să se mire. În privinţa asta nu-ţi voi spune nimic, poate că nici n-am avut; după mine, din partea ta nu-i decât o simplă curiozitate; eu tot am să-l plâng şi de aici încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit? Şi lacrimi mari sclipiră în ochii ei. Şatuşka, Şatuşka, dar e adevărat că te-a părăsit nevasta? zise ea, punându-şi amândouă mâinile pe umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Şatuşka, mi s-a arătat aşa un vis: vine el iar la mine, îmi face semn cu mâna, mă cheamă: „Pisicuţa mea, zice, pisicuţa mea, vino la mine!” şi uite la vorba aceasta, „pisicuţă”, m-am bucurat cel mai mult: mă iubeşte, îmi zic.
— Poate că va veni şi aievea, murmură încet Şatov.
— Ba nu, Şatuşka, n-a fost decât un vis… nu vine aievea. Cunoşti cântecul:
Nu-mi trebuie palate, Colea-n chilia mea, Cu rugi înfocate, Domnului pentru tine m-oi ruga.
— Of, Şatuşka, Şatuşka, scumpul meu, de ce nu mă întrebi nimic niciodată?
— Păi, tot n-ai să-mi spui, de aceea nu te întreb.
— Nu-ţi spun, nu-ţi spun, taie-mă în bucăţi, tot nu-ţi spun, zise ea aprinsă, arde-mă şi nu-ţi spun. Şi oricât ar trebui să îndur, nu voi spune, nu vor afla oamenii!
— Ei, vezi, fiecare cu ale lui, care vasăzică, murmură şi mai încet Şatov, aplecându-şi tot mai mult capul.
— Şi dacă m-ai ruga, totuşi poate că ţi-aş spune, poate că ţi-aş spune! repetă ea extaziată. De ce nu mă rogi? Roagă-mă, roagă-mă bine de tot, Şatuşka, poate că ţie îţi spun; înduplecă-mă, Şatuşka, ca să mă învoiesc eu singură… Şatuşka, Şatuşka!
Dar Şatuşka rămase mut; timp de un minut domni tăcerea. Lacrimile se prelingeau încet pe obrajii ei fardaţi; rămase nemişcată, uitându-şi mâinile pe umerii lui Şatov, dar cu privirea dusă cine ştie unde.
— Ei, dar ce-mi pasă mie de tine, ar fi şi păcat, se sculă brusc în picioare Şatov. Ridică-te puţin! trase el supărat de sub mine banca şi o aşeză pe locul dinainte. Dacă vine el să nu-şi dea seama; e timpul să plecăm.
— Despre cine vorbeşti, despre lacheul meu? râse deodată Maria Timofeevna. Ţi-e frică! Ei, cu bine, oaspeţi dragi; dar ia ascultă o clipă ce o să-ţi spun. Deunăzi a trecut pe aici acest Nilâci cu Filippov, proprietarul, barbă roşcovană; fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce văd că proprietarul acesta pune mâna pe dânsul şi mi-l ia la rost târându-l prin cameră, iar al meu ţipă: „N-am nici o vină, pentru vina altora sufăr!”. N-ai să mă crezi, ne-am prăpădit de râs cu toţii…
— Aoleu, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că avea barbă roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fratele tău ca să te scap; iar proprietarul a fost la voi acum trei zile ca să se certe cu voi; ai cam încurcat lucrurile.
— Ia stai, te pomeneşti că le-am încurcat, poate că ai fost tu într-adevăr. Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri; parcă nu-i totuna pentru el cine-i trage chelfăneala, zise ea râzând.
— Să mergem, mă trase brusc de mânecă Şatov, am auzit scârţâind portiţa; dacă ne găseşte aici, o stâlceşte în bătăi.
Nici n-apucarăm să urcăm pe scară, şi în poartă se şi auziră zbierete şi înjurături de om beat. Şatov mă introduse în camera lui şi încuie uşa cu zăvorul.
— Va trebui să stai câtva timp, dacă nu vrei să izbucnească scandal. Îl auzi cum zbiară ca un porc înjunghiat, probabil iar s-a împiedicat de prag; de fiecare dată cade poticnindu-se acolo.
Şi totuşi n-am scăpat de scandal.
VI.
Şatov rămase în spatele uşii zăvorâte, ascultând ce se petrece pe scară, şi deodată îl văzui sărind înapoi.
— Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te pomeneşti că nici până-n miezul nopţii nu scăpăm de el. Se auziră câteva izbituri puternice cu pumnul în uşă.
— Şatov, Şatov, deschide! zbieră căpitanul. Şatov, prietene…
Am venit să te salut, Am venit să te salut.
Şi să-ţi spun c-afară mândrul soare.
Foc r-r-revarsă din tării.
Cântă-n codru… sindrofii.
Ca să viu încoace, pui de lele, M-am trezit… de tot… sub răchiţele…
Ca sub vergi, ha, ha, ha!
Orice păsăruică… are sete.
Aş mai bea, că nu-s vreun gorobete, Aş mai bea… dar zău dacă ştiu ce…
La dracu’ cu această curiozitate prostească! Şatov, înţelegi tu cât de frumos e să trăieşti pe lume!
— Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar.
— Deschide odată! Înţelegi tu că există ceva mai sublim decât bătaia… în omenire; există clipe de nobilă simţire… Şatov, eu sunt mărinimos; te voi ierta… Şatov, la naiba cu manifestele, ce zici?
Tăcere.
— Înţelegi tu, măgarule, eu sunt îndrăgostit, mi-am cumpărat şi un frac, priveşte, fracul iubirii, cincisprezece ruble; dragostea unui căpitan pretinde respectarea bunei-cuviinţe… Deschide! urlă el sălbatic, bombardând uşa cu pumnii.
— Cară-te dracului! strigă deodată Şatov.
— Sclavule! Sclav iobag, şi soră-ta este sclavă, sclavă şi… hoaţă!
— Iar tu ţi-ai vândut sora.
— Minţi! Plătesc pentru altul şi ar fi destul un singur cuvânt din partea mea… Îţi dai tu seama cine e ea?
— Cine? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate.
— Dar înţelegi tu?
— Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine?
— Am curajul s-o spun! Am curajul s-o spun în public! …
— Mă îndoiesc că vei avea curajul, îl aţâţă Şatov, făcându-mi semn să ascult.
— Nu îndrăznesc?
— Eu aşa cred, că nu îndrăzneşti.
— Nu îndrăznesc?
— Păi, vorbeşte, dacă nu ţi-e frică de pedeapsa cu bice boiereşti… Eşti un fricos şi încă te pretinzi căpitan!
— Eu… eu… ea… ea este… bâigui căpitanul cu vocea tremurătoare, emoţionată.
— Ei? îşi lipi urechea de uşă Şatov.
Se aşternu o tăcere de cel puţin o jumătate de minut.
— Ţi-că-losule! se auzi în sfârşit în dosul uşii. Şi căpitanul se retrase repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi împiedicându-se de fiecare treaptă.
— E şiret şi nici beat nu se trădează, se depărtă Şatov de uşă.
— Dar despre ce este vorba? întrebai eu.
Şatov dădu din mână, deschise uşa, ciulind iar urechea spre scară; ascultă mult timp, coborî încetişor câteva trepte. Şi în sfârşit se întoarse.
— Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată; înseamnă că s-a prăbuşit de cum a intrat şi doarme. E timpul să pleci.
— Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea?
— Ei, ce vrei! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi se aşeză la masa lui de scris.
Am plecat. Un gând neverosimil mi se întărea tot mai mult în închipuire. Mă gândeam cu nelinişte la a doua zi…
VII.
Această „a doua zi”, adică acea duminică în care urma să se hotărască irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost una dintre zilele cele mai importante din cronica mea. A fost o zi de surprize, ziua dezlegării unor vechi enigme şi a apariţiei altora noi, o zi care ne dezvălui lămuriri uluitoare, dar care făcu să crească confuzia generală. Dimineaţa, după cum îi este cunoscut cititorului, trebuia să-mi însoţesc prietenul la Varvara Petrovna, potrivit poruncii acesteia, iar la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta Nikolaevna, ca să-i spun nici eu nu ştiu ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu cum. Între timp însă lucrurile se desfăşurară cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. Într-un cuvânt, a fost o zi de coincidenţe extraordinare.
Începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, prezentându-ne la Varvara Petrovna exact la ora douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă; nu se întorsese încă de la biserică. Bietul meu prieten era într-aşa fel dispus, mai bine zis indispus, încât acest singur fapt avu darul să-l doboare; aproape extenuat, el se lăsă greoi pe un fotoliu din salon. I-am oferit un pahar cu apă; dar cu toată paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul mâinilor, el refuză cu multă demnitate. Între altele, ţinuta lui se distingea de data aceasta printr-o eleganţă excepţională: cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mână, mănuşi noi de culoarea paiului, ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia ne aşezarăm, că intră Şatov introdus de valet; nu încăpea nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stăpânei. Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mâna, dar Şatov, aruncându-ne o privire scrutătoare, se îndreptă spre un colţ şi se aşeză acolo, fără măcar să ne fi salutat din cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat.
Rămaserăm astfel câteva minute în deplină tăcere. Stepan Trofimovici începu la un moment dat să-mi şoptească ceva în grabă, dar eu nu-l înţelesei; de altfel, era atât de emoţionat, că renunţă îndată să mai continue. Intră iarăşi valetul ca să îndrepte ceva pe masă; mai exact, să vadă ce facem. Şatov i se adresă brusc, cu glas tare:
— Aleksei Egorâci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat cu ea?
— Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică singură, iar Daria Pavlovna a binevoit să rămână în camera ei, sus; nu prea se simte bine, raportă cuviincios şi cu sfătoşenie Aleksei Egorâci.
Îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar mă hotărâi să-mi feresc ochii. Deodată în faţa intrării se auzi huruit de trăsură şi ecourile surde ale unei forfoteli ce se iscă prin casă ne vestiră că gazda se întorsese. Schiţarăm cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o altă surpriză: răsună zgomot de paşi numeroşi, ceea ce însemna că gazda nu era singură, lucru care într-adevăr părea cam ciudat, întrucât chiar ea ne fixase această oră. În sfârşit se auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă ciudată, aproape în fugă; era exclus să fie Varvara Petrovna. Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu sufletul la gură, pradă unei tulburări teribile. În urma ei, cu pas mai lent, venea Lizaveta Nikolaevna, ţinând-o de mână pe Maria Timofeevna Lebeadkina! Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut.
Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit, ar trebui să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai amănunţit extraordinara peripeţie prin care trecuse Varvara Petrovna în biserică.
Mai întâi, pentru această liturghie se adunase aproape tot oraşul: mă refer, bineînţeles, la pătura sus-pusă a societăţii noastre. Se ştia că va asista pentru prima oară de la sosirea sa şi soţia guvernatorului. Notez că la noi se zvonise deja că ea era liber-cugetătoare şi adepta unor „noi principii”. Toate doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu un extraordinar rafinament; de aceea toaletele doamnelor noastre străluceau de data aceasta prin eleganţă şi lux. Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca întotdeauna, modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în ultimii patru ani. Intrând în biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în stânga, în primul rând, şi un fecior aşeză în faţa ei o pernă de catifea pentru îngenuncheri, într-un cuvânt, totul decurse ca de obicei. Se observă însă că de această dată în tot timpul cât ţinuse serviciul divin se rugă cu multă ardoare; avea să se spună mai târziu, când totul se preciză până la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în ochii ei. În sfârşit, liturghia se termină şi protoiereul nostru, părintele Pavel, ieşi ca să-şi rostească predica de sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate; la un moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar părintele ezita. De data aceasta predica lui păru nu ştiu cum, foarte lungă.
Şi iată că în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o birjă de modă veche, adică una dintre acelea în care doamnele puteau şedea numai pe părţile laterale, ţinându-se de centura birjarului şi clătinându-se la zdruncinăturile trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vântului. Asemenea birje continuă să circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind într-un colţ lângă curtea catedralei, pentru că în faţa porţii de intrare staţionau numeroase trăsuri, ba erau şi jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi-i întinse birjarului patru copeici de argint.
— Ţi se pare puţin, Vanea?! strigă ea, observându-i expresia de nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic.
— Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit când te-am luat, dădu din mână birjarul şi o privi gândindu-se probabil: „Ar fi şi păcat să te obijduiesc”; vârându-şi apoi în buzunarul de la piept portmoneul de piele, îi dădu bici calului şi plecă însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. Ironii şi strigăte de mirare o însoţiră şi pe doamna respectivă tot timpul cât merse până la poarta catedralei, printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpânii. Într-adevăr, constituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru toţi apariţia unei asemenea persoane pe stradă într-o mulţime atât de numeroasă. Arăta bolnăvicios de slabă şi şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gâtul lung neînfăşurat, fără basma pe cap, fără scurteică, numai într-o rochie veche de culoare închisă, deşi vremea era destul de răcoroasă în această zi senină de septembrie şi sufla vântul. Avea capul complet gol, cu părul strâns într-un coculeţ minuscul pe ceafă, iar pe partea dreaptă îşi prinsese un trandafir artificial, de felul acelora cu care sunt împodobiţi heruvimii în săptămâna Floriilor. Un asemenea heruvim împodobit cu o cunună de trandafiri de hârtie am observat cu prilejul vizitei de ieri în colţul cu icoane din camera Mariei Timofeevna. Unde mai pui că doamna aceasta, deşi mergea cu privirea lăsată cu modestie în jos, avea pe buze tot timpul un zâmbet şiret şi vesel. Dacă ar fi întârziat câteva clipe doar, probabil că n-ar fi fost lăsată să intre în catedrală… Reuşi însă să se strecoare şi, intrând în biserică, îşi făcu pe nesimţite loc înainte.
Cu toate că predica nu fusese încă rostită decât pe jumătate şi masa compactă de oameni care umpluse biserica asculta cu atenţie pioasă şi într-o profundă linişte, câteva perechi de ochi se îndreptară totuşi curioase şi nedumerite asupra acestei necunoscute. Ea se prăbuşi în genunchi pe treptele altarului, plecându-şi chipul fardat, şi rămase aşa îndelung, probabil plângând; ridicându-şi însă capul şi sculându-se din genunchi, îşi reveni curând şi faţa ei se învioră, luând o expresie amuzată. Cu un aer vesel şi cu vizibilă plăcere îşi plimbă privirile pe feţele celor prezenţi şi pe pereţii bisericii; cu o deosebită curiozitate îşi aţintea privirea pe chipurile unor doamne, ridicându-se în acest scop chiar şi în vârful picioarelor, ba de vreo două ori chicoti. Dar iată că predica luă sfârşit şi preotul apăru cu crucea. Soţia guvernatorului porni prima s-o sărute, dar la doi paşi zăbovi puţin, dorind probabil s-o lase pe Varvara Petrovna să treacă înainte; aceasta într-adevăr înaintase dârz şi cu aerul că nu vedea pe nimeni înaintea ei. Era în extrema atenţie a soţiei guvernatorului, fără îndoială, o doză de maliţiozitate evidentă şi destul de abilă în felul ei; aşa înţelese toată lumea; aşa înţelese probabil şi Varvara Petrovna; dar ea continuă să înainteze, cu aerul că nu observă nimic şi pe nimeni, plină de demnitate netulburată şi, după ce sărută crucea, porni direct spre ieşire. Valetul în livrea îi deschidea drum, deşi toată lumea se trăsese şi-aşa, pentru a-i lăsa loc de trecere. Dar iată că la ieşire, chiar în pridvor, un grup de oameni îmbulziţi îi bară drumul pentru câteva clipe. Varvara Petrovna se opri şi deodată o fiinţă ciudată şi cu o înfăţişare foarte neobişnuită, femeia cu trandafirul de hârtie în păr, strecurându-se printre oameni, se aplecă în faţa ei în genunchi. Varvara Petrovna, care nu se lăsa prea uşor descumpănită, mai ales în public, o privi grav şi sever.
Mă grăbesc să remarc aici, cât se poate pe scurt, că Varvara Petrovna, deşi devenise în ultimii ani, cum se spunea, excesiv de economicoasă, ba chiar şi puţin avară, niciodată nu se zgârcea la bani în ceea ce priveşte actele de binefacere. Era membră a unor societăţi filantropice din capitală. În anul cumplitei foamete expediase la Petersburg, pe adresa comitetului general pentru colecta de ajutoare în favoarea victimelor, cinci sute de ruble, fapt care nu trecuse la noi neobservat. În sfârşit, chiar în ultimul timp, înainte de numirea noului guvernator, iniţiase personal constituirea unui comitet local de doamne pentru ajutorarea celor mai sărace lehuze din oraş şi din întreaga gubernie. Mulţi o învinuiau de vanitate; dar o anumită impetuozitate temperamentală a Varvarei Petrovna, dublată de o extraordinară energie şi perseverenţă erau pe cale să învingă toate piedicile; societatea părea aproape înfiinţată, iar ideea iniţială câştiga teren tot mai larg, luând în mintea entuziastă a fondatoarei forme tot mai precise: visa să întemeieze un asemenea comitet şi la Moscova şi să-i extindă încetul cu încetul activitatea în toată Rusia. Şi deodată, din cauza schimbării neaşteptate a guvernatorului, totul se opri în loc; iar soţia noului guvernator, se zicea, apucase să exprime în public câteva observaţii usturătoare şi mai ales nimerite şi judicioase în privinţa ineficienţei practice a înseşi ideii de înfiinţare a unui asemenea comitet, ceea ce, bineînţeles cu argumentările şi înfloriturile de rigoare, ajunsese deja la urechile Varvarei Petrovna. Unul Dumnezeu poate să pătrundă adâncul inimilor, dar cred că Varvara Petrovna încercă şi oarecare plăcere oprindu-se astfel în faţa uşilor catedralei, deoarece urma să treacă imediat soţia guvernatorului, apoi şi toţi ceilalţi şi „las’ să vadă că puţin îmi pasă de ceea ce crede ea şi de ceea ce spune despre substratul vanitos al faptelor mele filantropice. Aşa să ştie toată lumea!”.
— Ce e cu dumneata, draga mea, ce vrei să mă rogi? o privi cu atenţie Varvara Petrovna pe femeia îngenuncheată în faţa ei. Necunoscuta se uită la ea cu nişte ochi sfioşi, ruşinaţi, aproape plini de evlavie, apoi deodată surâse şi chicoti în felul ei ciudat.
— Ce e cu ea? Cine e?
Varvara Petrovna îşi plimbă întrebătoare privirea autoritară pe feţele oamenilor din jur, şi nimeni nu-i răspunse.
— Eşti nefericită? Ai nevoie de ajutor?
— Am nevoie… am venit… bâigui „nefericita” cu o voce sugrumată de emoţie. Am venit numai să vă sărut mâna… şi iar chicoti. Cu acea privire candidă cu care îi linguşesc copiii pe cei mari, ca să obţină ceva, se întinse să prindă mâna Varvarei Petrovna, dar speriindu-se parcă, îşi retrase mişcarea.
— Numai pentru asta ai venit? zâmbi Varvara Petrovna cu un aer de compasiune, dar imediat îşi scoase din buzunar portmoneul de sidef şi, luând o bancnotă de zece ruble, i-o întinse necunoscutei. Femeia primi banii. Varvara Petrovna părea foarte intrigată şi nu considera probabil această persoană drept o solicitatoare de rând.
— I-a dat zece ruble, zise careva din mulţime.
— Mâna dumneavoastră, vă rog! bâigui „nefericita”, apucând tare, cu degetele mâinii stângi, bancnota de zece ruble primită, pe care o flutura vântul. Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, se cam încruntă şi, cu un aer grav, aproape sever, îi întinse mâna; femeia o sărută cu veneraţie. Privirea ei recunoscătoare străluci într-un fel de extaz. Tocmai în clipa aceea se apropie soţia guvernatorului, urmată de o mulţime de doamne şi domni din protipendadă. Fără să vrea, soţia guvernatorului trebui să se oprească pentru o clipă în această îmbulzeală; ceilalţi, la fel.
— Dumneata tremuri, ţi-e frig? observă deodată Varvara Petrovna şi, lepădându-şi jacheta, prinsă în zbor de valet, îşi luă de pe umeri şalul negru (destul de scump) şi cu propriile-i mâini înfăşură gâtul descoperit al femeii care stătea încă în genunchi.
— Dar ridică-te, te rog, ridică-te din genunchi!
Femeia se ridică.
— Unde stai? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte această femeie? se întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. Dar mulţimea de adineauri se împrăştiase; erau numai chipuri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care priveau scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană şi în acelaşi timp cu o dorinţă ascunsă de a asista la un mic scandal, alţii începuseră chiar să schimbe surâsuri ironice.
— Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfârşit un om săritor cu răspunsul, onorabilul şi mult respectatul nostru negustor Andreev, cu ochelari, barbă căruntă, în veşminte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l ţinea acum în mâini. Stă în casa lui Filippov pe strada Bogoiavlenskaia.
— Lebeadkin? Casa Filippov? Am auzit eu ceva… Vă mulţumesc, Nikon Semionâci, dar cine este acest Lebeadkin?
— Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. Iar dumneaei este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a scăpat de sub supraveghere, adăugă el cu o voce mai scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna.
— Vă înţeleg; vă mulţumesc, Nikon Semionâci. Aşadar, draga mea, eşti doamna Lebeadkina?
— Nu, nu sunt Lebeadkina.
— Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin?
— Fratele meu este Lebeadkin.
— Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor duce cu trăsura la familia dumitale; vrei să mergi cu mine?
— O, da, vreau! îşi împreună mâinile dna Lebeadkina.
— Tanti, tanti! Ia-mă şi pe mine cu dumneata! se auzi glasul Lizavetei Nikolaevna.
Menţionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică împreună cu soţia guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, conform recomandării medicului, plecase între timp să facă o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase cu dânsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza o părăsi deodată pe soţia guvernatorului şi se apropie în grabă de Varvara Petrovna.
— Draga mea, ştii prea bine că eu sunt totdeauna bucuroasă să te văd, dar ce-o să spună maică-ta? răspunse grav Varvara Petrovna, dar se opri brusc, jenată, observând agitaţia Lizei.
— Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o imploră ea, sărutând-o pe Varvara Petrovna.
— Mais qu’ avez vous donc, Lise! zise cu mirare accentuată soţia guvernatorului.
— O, iartă-mă, chčre cousine, drăguţa mea, aş vrea să mă duc la tanti, se întoarse sprintenă Liza către draga-i verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei şi o sărută de două ori.
— Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine la tanti; maman voia neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar adineauri mi-a spus-o şi eu am uitat să vă previn, turui Liza. Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie… chčre cousine… Tanti, sunt gata!
— Dacă nu mă iei acum, tanti, o să alerg după cupeul dumitale ţipând ca din gură de şarpe, şopti ea repede şi disperată aproape la urechea Varvarei Petrovna; bine că n-a auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar puţin înapoi, cercetând-o cu o privire pătrunzătoare pe această fată care îşi pierduse capul. Privirea aceasta hotărî totul: se gândi pe loc că trebuie neapărat s-o ia cu dânsa şi pe Liza!
— Trebuie pus capăt la toate astea, lăsă ea să-i scape. Bine, te iau cu plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, bineînţeles dacă Iulia Mihailovna consimte să te lase, se întoarse ea direct şi cu sinceritate demnă către soţia guvernatorului.
— O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, mai ales că eu însămi… (cu ce amabilitate surprinzătoare ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi ştiu prea bine cât de fantastic şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (Iulia Mihailovna schiţă un zâmbet fermecător) …
— Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Petrovna făcând o plecăciune ceremonioasă, plină de prestanţă.
— Cu deosebită plăcere, continuă să îngaime Iulia Mihailovna aproape cu entuziasm, roşind cu totul de emoţie şi plăcere, şi cu atât mai mult cu cât văd că, afară de bucuria de a merge cu dumneavoastră, Liza este stăpânită acum de un sentiment atât de frumos, atât de înalt aş putea spune… compasiunea… (ea aruncă o privire asupra „nenorocitei”) … şi… chiar pe treptele sfântului locaş…
— Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onorează, încuviinţă generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de elan, Iulia Mihailovna îi întinse mâna pe care Varvara Petrovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia generală fu excelentă; chipurile unora dintre cei de faţă se luminară de plăcere, se iviră câteva zâmbete dulcege şi servile.
Într-un cuvânt, dintr-odată tot oraşul îşi dădu seama că nu Iulia Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare faţă de Varvara Petrovna şi n-o vizitase, ci, dimpotrivă, însăşi Varvara Petrovna o „ţinuse la distanţă pe Iulia Mihailovna, în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe jos ca să-i facă vizita, numai să fi avut convingerea că Varvara Petrovna n-avea să-i închidă uşa”. Prestigiul Varvarei Petrovna crescu.
— Ia loc deci, draga mea, o invită Varvara Petrovna pe m-lle Lebeadkina, arătându-i trăsura trasă în acel moment în faţa lor; „nenorocita” alergă bucuroasă la portiera cupeului, unde o susţinu de braţ valetul ca s-o ajute să se urce.
— Cum?! Dumneata şchiopătezi! strigă Varvara Petrovna aproape speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase atunci acest lucru, dar nu înţelesese nimic…)
Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte aproape de catedrală. Liza mi-a povestit pe urmă că Lebeadkina, în cele trei minute cât dură călătoria, râdea fără încetare cu râsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea „ca într-un somn magnetic”, după expresia personală a Lizei.
Capitolul al cincilea.
Şarpele cel înţelept.
I
Varvara Petrovna sună din clopoţel şi se aşeză în fotoliul de lângă fereastră.
— Aşază-te aici, draga mea, îi indică ea Mariei Timofeevna locul în mijlocul salonului lângă masa cea mare, rotundă. Stepan Trofimovici, ce înseamnă asta? Poftim, uită-te la această femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta?
— Eu… eu… bâigui Stepan Trofimovici…
Dar apăru valetul.
— O ceaşcă de cafea, imediat, şi cât se poate de repede! Cupeul să rămână cu caii înhămaţi.
— Mais, chčre et excellente amie, dans quelle inquiétude… exclamă cu voce pierdută Stepan Trofimovici.
— Ah! în franţuzeşte, în franţuzeşte! Se vede dintr-odată că e o lume selectă! bătu din palme Maria Timofeevna, pregătindu-se să asculte cu nesaţ o conversaţie în limba franceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază.
Noi toţi tăceam, aşteptând să vedem cum se vor sfârşi toate astea. Şatov nu-şi ridicase deloc capul, iar Stepan Trofimovici se afla într-o stare de agitaţie extremă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de toate; transpirase la tâmple. Mă uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi Şatov). Privirea ei trecea necruţătoare de la Varvara Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa; pe buze îi tremura un zâmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna observase acest zâmbet. Între timp, Maria Timofeevna părea extaziată; cu nespusă plăcere şi fără nici o jenă examina salonul superb al Varvarei Petrovna, mobilierul, covoarele, tablourile de pe pereţi, plafonul sculptat în stil antic, crucifixul mare de bronz din colţ, lustra de faianţă, albumele şi obiectele de pe masă.
— Şi tu eşti aici, Şatuşka! exclamă ea deodată. Închipuieşte-ţi, te văd de când am venit şi mă gândesc: nu e el! Cum ar putea să ajungă el aici?!
Şi râse vesel.
— O cunoşti pe această femeie? se întoarse îndată către el Varvara Petrovna.
— O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru a se ridica de pe scaun, dar rămase pe loc.
— Şi ce ştii despre dânsa? Te rog cât mai repede!
— Ce să spun… zâmbi el cu totul deplasat şi se poticni… vedeţi doar şi dumneavoastră.
— Ce să văd? Ei haide, vorbeşte!
— Locuieşte în casa unde stau şi eu… cu fratele… un ofiţer.
— Ei şi?
Şatov ezită iar.
— Nici nu merită să discutăm… mormăi el şi tăcu hotărât. Sforţarea de a formula acest răspuns categoric făcu să-i năvălească sângele în obraz.
— Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul la mai mult! i-o reteză indignată Varvara Petrovna. Îşi dădea acum prea bine seama că toată lumea ştie ceva, dar se şi teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă la întrebările ei; i se tăinuieşte ceva.
Intră valetul, care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, o singură ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un semn al ei, se îndreptă spre Maria Timofeevna.
— Draga mea, te-a cam pătruns adineauri frigul, bea mai repede şi încălzeşte-te.
— Merci, făcu Maria Timofeevna, luă ceaşca şi izbucni deodată în râs pentru faptul că îi spusese lacheului merci. Dar, întâlnind privirea severă a Varvarei Petrovna, se intimidă şi lăsă ceaşca pe masă.
— Tanti, te-ai supărat cumva? îngână ea cu o candoare jucăuşă.
— Poof-tim? tresări şi se îndreptă ţeapănă în fotoliu Varvara Petrovna. Ce fel de tanti îţi sunt eu? Ce ţi-ai închipuit?
Maria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea explozie de mânie, se înfioră toată, cuprinsă de un tremur mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se smuci înapoi, lipindu-se de speteaza fotoliului.
— Eu… eu am crezut că aşa trebuie, bâigui ea privind-o cu ochii larg deschişi pe Varvara Petrovna. Aşa vă spunea Liza.
— Care Liza?
— Uite domnişoara asta, arătă cu degetul ei mic Maria Timofeevna.
— Ai ajuns să-i zici pe nume, Liza?
— Dumneavoastră aşa i-aţi spus adineauri, prinse puţin curaj Maria Timofeevna. De altfel, văzusem şi în vis aşa o fată frumoasă, zâmbi ea, parcă fără să vrea.
Dumirindu-se, Varvara Petrovna se linişti întru câtva; ba schiţă şi un zâmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Mariei Timofeevna. Aceasta, surprinzându-i zâmbetul, se sculă de pe fotoliu şi se apropie şchiopătând.
— Luaţi-l, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi pentru lipsa mea de politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul negru, cu care îi înfăşurase gâtul mai înainte Varvara Petrovna.
— Pune-ţi-l pe umeri şi păstrează-ţi-l pentru totdeauna. Aşază-te la locul dumitale şi bea-ţi cafeaua şi te rog să nu-ţi fie teamă de mine, draga mea, linişteşte-te. Încep să te înţeleg.
— Chčre amie… îţi îngădui să intervină iar Stepan Trofimovici.
— Ah, Stepan Trofimovici, situaţia e şi-aşa destul de complicată şi fără dumneata; cruţă-mă cel puţin dumneata… Trage, te rog, de şnurul clopoţelului de alături…
Se făcu tăcere adâncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi enervată pe chipurile noastre. Apăru Agaşa, camerista ei favorită.
— Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la Geneva. Ce face Daria Pavlovna?
— Nu se simte prea bine.
— Du-te şi pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog foarte mult, deşi nu se simte prea bine.
În clipa aceea, din încăperile de alături se auzi iarăşi un zgomot neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi deodată apăru în prag, gâfâind şi „tulburată”, Praskovia Ivanovna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de braţ.
— Dumnezeule, de-abia m-am târât până aici; Liza, nebuno, ce faci cu maică-ta! ţipă ea punând în acest ţipăt, după obiceiul tuturor firilor slabe, dar foarte irascibile, toată enervarea care se acumulase în ea.
— Dragă Varvara Petrovna, am venit la dumneata să-mi iau fata!
Varvara Petrovna o privi pe sub sprâncene, se ridică puţin în întâmpinarea ei şi îşi ascunse cu greu ciuda.
— Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia loc, zise. Ştiam că o să vii.
II.
Pentru Praskovia Ivanovna această primire nu putea constitui o surpriză. Varvara Petrovna o trata totdeauna, încă din anii copilăriei, pe fosta ei colegă de pension destul de tiranic şi, sub masca prieteniei, aproape cu dispreţ. Dar în cazul de faţă situaţia era mult diferită. În ultimele zile raporturile dintre cele două case evoluau cu repeziciune spre o ruptură completă, după cum semnalam în treacăt mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de aceea şi mai jignitoare; esenţialul era însă că Praskovia Ivanovna apucase să adopte faţă de dânsa o atitudine neobişnuit de trufaşă. Varvara Petrovna se simţi bineînţeles atinsă în amorul ei propriu; între timp începuseră să ajungă la urechile ei nişte zvonuri stranii, care de asemenea o iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales prin caracterul lor confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă şi de o francheţe fără cusur, semeaţă, dacă s-ar putea spune astfel. Detesta până la dezgust insinuările misterioase, acuzaţiile şi instigările din umbră şi totdeauna prefera un război pe faţă. În orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai văzuseră; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care plecase de la „Drozdovoaia” contrariată şi ofensată. Aş putea susţine fără teamă de a greşi că Praskovia Ivanovna intrase acum cu naiva convingere că Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei; acest lucru i se citea pe expresia chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se pare că tocmai atunci o apucă demonul mândriei celei mai arogante, când abia-abia doar putea bănui că cineva ar crede că ea a fost umilită. Praskovia Ivanovna, asemenea majorităţii persoanelor cu firea slabă, care îngăduie timp îndelungat să fie ofensate fără a schiţa vreun protest, excela în pasiunea care o îndemna să atace la cea dintâi întorsătură favorabilă a împrejurărilor. E adevărat că în acest moment era cam bolnavă, stare în care devenea totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfârşit, că noi, toţi cei prezenţi în salon, nu le-am fi putut stânjeni prea mult prin prezenţa noastră pe cele două prietene din copilărie, în cazul când între ele ar fi izbucnit o ceartă; eram consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi subordonaţi. Mi-am dat seama, şi nu fără teamă, de acest lucru imediat. Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă din momentul sosirii Varvarei Petrovna, se lăsă istovit pe un scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă privirea. Şatov se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred că voise să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe scaun, dar se reaşeză imediat, neacordând nici o atenţie ţipătului mamei sale, nu din cauza „firii sale recalcitrante”, ci pentru că se afla evident sub puterea unei impresii puternice de cu totul altă natură. Privirea ei era aţintită acum undeva în gol, aproape absentă, încetând să-i mai acorde atenţie până şi Mariei Timofeevna.
III
— Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lângă masă şi se lăsă greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki Nikolaevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, draga mea, dacă nu m-ar fi necăjit picioarele! adăugă ea cu o voce gâfâită.
Varvara Petrovna înălţă uşor capul, lipindu-şi degetele mâinii drepte de tâmpla dreaptă, cu un aer suferind, probabil din cauza durerii puternice pe care o simţea (tic douloureux).
— Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te aşezi să mai stai la mine? Eu m-am bucurat din partea decedatului tău soţ o viaţă întreagă de o sinceră prietenie, iar noi împreună şi ca fetişcane ne jucam de-a păpuşile la pension.
Praskovia Ivanovna îşi agită mâinile.
— Am bănuit eu! Totdeauna începi cu pensionul când ai de gând să-mi reproşezi ceva, e tertipul dumitale. Iar după părerea mea toate astea sunt oratorie goală. Nu pot suferi pensionul acesta al dumitale.
— Mi se pare că ai venit foarte indispusă; cum îţi simţi picioarele? Uite, ţi-aduc cafeaua, poftim, bea şi nu te supăra.
— Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine de parcă aş fi o fetiţă. Nu vreau cafea şi gata!
Şi cu acest gest enervat, ea făcu din mână semn că refuză categoric către sluga care îi aducea cafeaua. (De altfel, refuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară de mine şi de Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o lăsă alături pe masă, neatinsă. Maria Timofeevna, deşi ar fi dorit să bea o ceaşcă, întinse mâna, dar se răzgândi şi refuză ceremonios, vizibil mulţumită de propria-i hotărâre.) Varvara Petrovna schiţă un zâmbet silit.
— Îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ţi s-a năzărit iar cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici atât de pornită. Toată viaţa te-ai condus numai după închipuirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru referirea mea la pension; dar ţii minte cum, venind de acasă, ai încercat să convingi toată clasa că te-a cerut în căsătorie husarul Şablâkin şi cum madame Lefébure te-a prins pe loc cu minciuna. Şi de fapt nu minţeai, ci te-ai lăsat târâtă de o închipuire amăgitoare. Ei, hai, spune: de ce-ai venit? Ce ţi-ai mai vârât în cap, care ţi-e nemulţumirea?
— Iar dumneata te-ai îndrăgostit de popa care ne preda la pension religia, na, poftim, dacă eşti atât de ranchiunoasă, ha, ha, ha!
Hohotul ei de râs veninos se înecă în tuse.
— Aha, nu l-ai uitat pe popă… o privi cu ură Varvara Petrovna.
Se înverzise la faţă. Praskovia Ivanovna luă deodată un aer demn.
— Nu-mi arde mie acum, draga mea, de râs; de ce mi-ai amestecat fiica în scandalul dumitale, în văzul întregului oraş, iată de ce am venit!
— În scandalul meu? se îndreptă ţeapănă şi ameninţătoare Varvara Petrovna.
— Maman, te-aş ruga şi eu să fii mai moderată, zise deodată Lizaveta Nikolaevna.
— Cum ai spus? se porni iar pe ţipat mama, dar se potoli brusc sub privirea scânteietoare a fiicei sale.
— Cum ai putut, mamă, să vorbeşti despre nu ştiu ce scandal? se aprinse toată la faţă Liza. Am venit singură, cu îngăduinţa Iuliei Mihailovna, pentru că mă interesa să aflu povestea acestei nefericite, ca să-i pot fi cumva de folos.
— Povestea acestei nefericite!”, repetă lungind vorba şi cu un râs răutăcios Praskovia Ivanovna. Dar îţi şade bine ţie să te amesteci în asemenea „poveşti”? Ei bine, draga mea, ne-am săturat de despotismul dumitale! se întoarse ea furioasă către Varvara Petrovna. Se spune, nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că muştruluieşti aici tot oraşul, dar se vede că ţi-a venit şi dumitale rândul!
Varvara Petrovna şedea dreaptă şi încordată, ca săgeata gata să ţâşnească din arc. Timp de vreo zece secunde o fixă pe Praskovia Ivanovna cu o privire severă, neclintită.
— Ei bine, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, Praskovia, că toţi cei de faţă sunt oameni de-ai casei, rosti ea în sfârşit cu un calm rău-prevestitor, ai vorbit cam mult ce nu trebuie.
— Eu, draga mea, nu am de ce să mă tem de părerea lumii, ca alţii; dumneata eşti aceea care sub masca mândriei tremuri în faţa părerii lumii. Iar faptul că toţi cei de faţă sunt oameni de-ai casei e spre binele dumitale; mai rău ar fi fost dacă auzeau străinii.
— Te-ai făcut cumva mai deşteaptă în această săptămână?
— Nu m-am făcut mai deşteaptă în această săptămână, dar se vede treaba că a ieşit la iveală adevărul în această săptămână.
— Şi ce adevăr, mă rog, a ieşit la iveală în această săptămână? Ascultă, Praskovia Ivanovna, nu mă enerva, ci explică-te îndată, te rog omeneşte; ce fel de adevăr a ieşit la iveală şi ce vrei să spui prin asta?
— Păi, iată-l, adevărul, e aici, pe acest fotoliu! arătă Praskovia Ivanovna, cu acea hotărâre disperată, care nu mai ţine seama de nici un fel de urmări şi este mânată numai de dorinţa de a lovi. Maria Timofeevna, care tot timpul o privea cu o curiozitate veselă, râse fericită la vederea degetului musafirei mânioase îndreptat spre dânsa şi se foi voioasă în fotoliu.
— Doamne, Iisuse Hristoase, au înnebunit cu toţii sau ce e cu ei! exclamă Varvara Petrovna pălind brusc şi se sprijini de speteaza fotoliului.
Pălise atât de tare, încât printre cei de faţă se produse o adevărată panică. Stepan Trofimovici se repezi spre dânsa cel dintâi, m-am apropiat şi eu; până şi Liza se ridică în picioare, dar rămase pe locul ei lângă fotoliu; mai mult decât toţi ceilalţi însă se sperie Praskovia Ivanovna: scoase un ţipăt, se ridică cum putu în picioare şi aproape că strigă cu un glas plângăreţ:
— Măicuţă, Varvara Petrovna, iartă-mi nerozia răutăcioasă! Dar aduceţi careva un pahar cu apă!
— Nu mai boci te rog, Praskovia Ivanovna, şi daţi-vă la o parte, domnilor, faceţi bine, nu e nevoie de apă! articulă Varvara Petrovna cu glasul ferm, deşi cam încet, şi cu buzele palide.
— Măicuţă, continuă Praskovia Ivanovna liniştindu-se un pic, draga mea Varvara Petrovna, mă recunosc vinovată de cuvintele imprudente spuse, dar am fost enervată la culme de scrisorile acelea anonime, cu care sunt bombardată de nişte indivizi; să-ţi fi scris ţie, dacă au ceva de spus despre tine, dar eu am o fiică!
Varvara Petrovna o privea mută, cu ochii larg deschişi, ascultând cu mirare. În aceeaşi clipă se deschise neauzit uşa laterală din colţ şi apăru Daria Pavlovna. Se opri cam nedumerită la vederea agitaţiei noastre şi-şi plimbă privirea prin salon. N-o observase probabil dintr-odată pe Maria Timofeevna, despre prezenţa căreia nu fusese prevenită. Stepan Trofimovici o zări cel dintâi, schiţă o mişcare precipitată, se înroşi, şi nu se ştie de ce anunţă cu glas tare: „Daria Pavlovna!”, încât dintr-odată toate privirile se întoarseră spre cea nou-venită.
— E adevărat? E chiar Daria Pavlovna a dumneavoastră? exclamă Maria Timofeevna. Ei bine, Şatuşka, nu-ţi seamănă deloc surioara! Cum se poate ca fratele acesta al meu să spună unei fete atât de frumoase Daşka-iobaga!
Daria Pavlovna între timp se apropiase de Varvara Petrovna; dar, surprinsă de exclamaţia Mariei Timofeevna, se întoarse brusc, rămânând nemişcată în faţa scaunului şi cu privirea aţintită asupra infirmei.
— Stai jos, Daşa, zise Varvara Petrovna cu un calm ameninţător. Mai aproape, uite aşa; poţi s-o vezi şi stând pe scaun pe această femeie. O cunoşti?
— N-am văzut-o niciodată, răspunse încet Daşa şi, după un timp de tăcere, adaugă: Este probabil sora bolnavă a unui domn Lebeadkin.
— Şi eu, draga mea, tot pentru prima oară te-am văzut acum, deşi aş fi vrut mult să te cunosc, pentru că în fiecare gest al dumitale constat o bună-creştere, strigă cu înflăcărare Maria Timofeevna. Cât despre faptul că lacheul meu vorbeşte vrute şi nevrute, cine să-l creadă că i-ai luat banii tocmai dumneata, o persoană atât de bine-cunoscută şi atât de drăguţă? Pentru că dumneata eşti foarte, foarte, foarte drăguţă, ţi-o spun eu! încheie ea cu entuziasm, fluturându-şi mâna mică.
— Înţelegi ceva?
— Înţeleg totul…
— Despre bani ai auzit?
— Probabil e vorba despre aceiaşi bani pe care eu, la rugămintea lui Nikolai Vsevolodovici, încă din Elveţia, m-am angajat să-i transmit acestui domn Lebeadkin, fratele ei.
Urmă o tăcere destul de lungă.
— Nikolai Vsevolodovici te-a rugat personal să-i transmiţi?
— Voia foarte mult să transmită aceşti bani, în total trei sute de ruble, domnului Lebeadkin. Dar fiindcă nu-i cunoştea adresa şi aflând că domnul Lebeadkin urmează să vină în oraşul nostru, m-a împuternicit să-i transmit eu, pentru cazul când domnul Lebeadkin într-adevăr ar sosi.
— Ce fel de bani… au dispărut? Ai auzit ce a spus chiar acum această femeie?
— În privinţa aceasta nu mai ştiu nimic; a ajuns la urechile mele cum că domnul Lebeadkin ar fi spus în public că nu i-am predat întreaga sumă; dar eu nu pricep despre ce anume poate fi vorba. Mi s-au încredinţat în total trei sute de ruble şi i-am transmis trei sute de ruble.
Daria Pavlovna părea că se liniştise aproape complet. Şi în general se cuvine să remarc: era şi greu s-o uluieşti cu ceva pentru mult timp pe această fată, s-o scoţi din apele ei, oricare ar fi fost starea ei sufletească. Toate răspunsurile ei şi le formulă cumpănit, fără grabă, răspunzând imediat clar şi precis la fiecare întrebare, cu voce calmă, egală, fără urmă din emoţia iniţială cauzată de neprevăzut şi fără să se fi încurcat cât de cât, ceea ce ar fi constituit poate o dovadă că simte o oarecare vină. Privirea Varvarei Petrovna n-o părăsi nici o clipă în tot timpul cât vorbi. Varvara Petrovna reflectă un minut.
— Ei bine, rosti ea în sfârşit cu toată fermitatea, evident adresându-li-se celor de faţă, deşi o privea numai pe Daşa, dacă Nikolai Vsevolodovici nu s-a adresat cu această însărcinare a lui nici chiar mie, ci te-a rugat pe tine, înseamnă, desigur, că avea motivele lui să procedeze astfel. Nu mă consider îndreptăţită să caut a le afla, de vreme ce ele trebuie să constituie şi faţă de mine un secret. Dar singurul fapt că tu eşti amestecată în această chestiune îmi dă liniştea desăvârşită în privinţa acestor motive, să ştii acest lucru, Daria, înainte de toate. Gândeşte-te însă, draga mea, având cugetul absolut curat ai fi putut totuşi, necunoscând viaţa, să faci vreo imprudenţă; şi ai făcut-o luând asupra ta sarcina contactului cu un ticălos. Zvonurile răspândite de acest om mizerabil confirmă că ai făcut o greşeală. Voi avea eu grijă să aflu ce hram poartă acest domn şi ca ocrotitoare a ta voi şti să te apăr. Iar acum e timpul să punem capăt la toate astea.
— Cel mai bine ar fi, când va veni el, interveni deodată Maria Timofeevna, aplecându-se înainte în fotoliul ei, să-l trimiteţi în odăile slugilor. Lăsaţi-l să bată acolo cărţile cu lacheii, iar noi vom rămâne aici să bem cafea. O ceaşcă de cafea s-ar putea încă să i se trimită, dar eu îl dispreţuiesc profund.
Şi ea făcu un gest expresiv din cap.
— Trebuie să punem capăt, repetă Varvara Petrovna, după ce-o ascultă cu multă atenţie pe Maria Timofeevna. Stepan Trofimovici, sună, te rog.
Stepan Trofimovici apăsă pe sonerie şi deodată păşi înainte, cuprins de emoţie.
— Dacă… dacă eu… bâigui el febril, roşindu-se, bâlbâindu-se şi întrerupându-se, dacă mi-a fost dat să aud cea mai dezgustătoare născocire sau, mai bine zis, calomnie, apoi… plin de indignare, enfin c’est un homme perdu et quelque chose comme un forçat évadé…
Se întrerupse şi nu mai termină; Varvara Petrovna, îngustându-şi pleoapele, îl privi din cap până-n picioare. Intră ceremonios Aleksei Egorâci.
— Cupeul, porunci Varvara Petrovna, iar tu, Aleksei Egorâci, pregăteşte-te s-o însoţeşti pe doamna Lebeadkina acasă, îţi va arăta ea singură unde.
— De câtăva vreme domnul Lebeadkin o aşteaptă personal pe dumneaei jos şi a rugat stăruitor să fie anunţat, zise Aleksei Egorâci.
— E cu neputinţă, Varvara Petrovna, se nelinişti deodată Mavriki Nikolaevici, care tăcuse tot timpul imperturbabil, făcând acum un pas înainte; dacă-mi îngăduiţi, nu este un om care să fie admis în societate, este… este… un om imposibil, Varvara Petrovna.
— Mai aşteaptă, se adresă Varvara Petrovna către Aleksei Egorâci şi acesta se făcu iar nevăzut.
— C’est un homme malhonnęte et je crois męme que c’est un forçat évadé ou quelque chose dans ce genre, murmură iar Stepan Trofimovici, roşind iar şi neterminându-şi vorba.
— Liza, e timpul să plecăm, anunţă cu dezgust Praskovia Ivanovna şi se ridică de la locul ei. Părea că regretă acum faptul de a se fi recunoscut adineauri, când o cuprinsese frica, drept o proastă. În timp ce vorbea Daria Pavlovna, ea ascultase cu buzele strânse într-o expresie trufaşă. Dar cel mai mult m-a surprins înfăţişarea Lizavetei Nikolaevna, din clipa apariţiei Dariei Pavlovna; în ochii ei sclipiră ura şi dispreţul cel mai nedisimulat.
— Mai aşteaptă un minut, Praskovia Ivanovna, te rog, o reţinu Varvara Petrovna cu acelaşi calm neverosimil. Fii amabilă şi ia loc puţin; am de gând să spun tot ce gândesc, iar pe tine te dor picioarele. Uite aşa, îţi mulţumesc. Adineauri mi-am pierdut cumpătul spunându-ţi câteva vorbe pripite, fii drăguţă şi iartă-mă; am procedat prosteşte şi cea dintâi regret, pentru că în toate îmi place dreptatea. Bineînţeles, şi tu, pierzându-ţi răbdarea, ai amintit despre o anonimă. Orice afirmaţie calomnioasă anonimă merită tot dispreţul, fie chiar şi pentru singurul fapt că nu este semnată. Dacă eşti de altă părere în privinţa aceasta, nu te invidiez. În orice caz, în locul tău nu m-aş fi ostenit să scot asemenea fiţuică murdară din buzunar, nu m-aş fi mânjit, iar tu te-ai mânjit. Întrucât însă chiar tu ai început discuţia despre acest lucru, vreau să-ţi spun că şi eu am primit acum şase zile o scrisoare anonimă, mai mult decât ridicolă. În această scrisoare un ticălos mă asigură că Nikolai Vsevolodovici a înnebunit şi că eu trebuie să mă feresc de o femeie şchioapă, care „va avea de jucat un mare rol în existenţa mea”, am reţinut bine această expresie. Chibzuind mai temeinic şi ştiind că Nikolai Vsevolodovici are foarte mulţi duşmani, am trimis să fie chemat un om de aici, unul dintre duşmanii lui ascunşi, cel mai răzbunător şi cel mai dezgustător dintre toţi duşmanii lui, şi din convorbirea cu el m-am convins imediat de provenienţa abjectă a scrisorii anonime. Dacă te-au deranjat din cauza mea şi pe tine, sărmana mea Praskovia Ivanovna, cu scrisori asemănătoare sau, cum te-ai exprimat, „ai fost bombardată”, fireşte eu cea dintâi regret faptul că am fost cauza, fără nici o vină din partea mea. Iată tot ce am vrut să-ţi spun ca o explicaţie. Cu regret constat că ai obosit atât de tare şi nu te simţi în toată firea. De altfel, sunt hotărâtă irevocabil să-l las să intre chiar acum pe acest om suspect, despre care Mavriki Nikolaevici s-a exprimat nu tocmai potrivit; că el nu poate fi admis. Mai ales Liza n-ar mai avea de făcut nimic aici. Apropie-te de mine, Liza, sufletul meu, şi îngăduie-mi să te mai sărut o dată.
Liza traversă încăperea şi se opri în tăcere în faţa Varvarei Petrovna. Aceasta o sărută, o prinse de mâini, o îndepărtă puţin de ea şi o privi înduioşată, apoi o binecuvântă cu semnul crucii şi iar o sărută.
— Aşadar, adio, Liza (în glasul Varvarei Petrovna se simţiră accente de lacrimi), crede-mă, n-am să încetez să te iubesc, orice ţi-ar hărăzi soarta de aici înainte… Dumnezeu să te aibă în paza lui. Întotdeauna am binecuvântat mâna lui dreaptă…
Ar fi vrut se pare să mai adauge ceva, dar, stăpânindu-se, tăcu. Liza porni spre locul ei, tot aşa tăcută şi absorbită de gânduri, şi deodată se întoarse oprindu-se în faţa maică-sii.
— Mamă, eu nu plec încă, mai rămân puţin la tanti, zise ea cu glas scăzut, dar în tonul potolit cu care rostise aceste cuvinte răsună o hotărâre dură ca fierul.
— Dumnezeule mare, dar ce înseamnă asta! strigă Praskovia Ivanovna, plesnind neputincioasă din palme. Dar Liza nu răspunse nimic, ca şi cum n-ar fi auzit-o: ea se aşeză la locul ei în colţ şi îşi aţinti privirea undeva în gol.
O expresie de triumf şi de orgoliu licări pe chipul Varvarei Petrovna.
— Mavriki Nikolaevici, m-ai îndatora mult dacă mi-ai accepta rugămintea să te duci personal să-ţi arunci ochii pe individul care aşteaptă acolo jos; şi dacă există măcar o posibilitate oarecare de a fi admis, adu-l aici.
Mavriki Nikolaevici se înclină şi părăsi salonul. Peste un minut se întoarse urmat de domnul Lebeadkin.
IV.
Am mai avut prilejul să vorbesc despre înfăţişarea acestui domn: un om înalt, voinic, cu părul creţ, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu faţa roşie-vânătă, puţin tumefiată; cu obrajii flasci ce tresăreau la orice mişcare; cu nişte ochi mici, injectaţi şi uneori destul de şireţi; cu mustăţi, favoriţi şi cu mărul lui Adam cărnos ameninţând să devină tot mai proeminent, de un aspect destul de neplăcut. Cel mai mult surprindea însă în înfăţişarea lui faptul de a fi apărut acum în frac şi cu cămaşă curată. „Există oameni în ţinuta cărora lenjeria curată constituie aproape o necuviinţă”, obiectase Liputin la remarca amicală a lui Stepan Trofimovici, când acesta îi reproşase odată în glumă neglijenţa vestimentară. Căpitanul avea şi mănuşi negre, nou-nouţe, din care pe cea dreaptă, încă neprobată niciodată, o ţinea în mâna stângă, iar cea stângă, trasă probabil cu greu, fără să se poată încheia, îi acoperea pe jumătate laba lui imensă, în care mai ţinea şi o pălărie rotundă cu luciu, absolut nouă, cumpărată probabil recent de tot şi folosită pentru prima oară. Aşadar „fracul dragostei” despre care îi strigase ieri lui Şatov exista în realitate. Toate acestea, adică fracul şi lenjeria, fuseseră pregătite (după cum am aflat mai târziu) la îndemnul lui Liputin, pentru nişte scopuri misterioase. Nu încăpea nici o îndoială că şi sosirea lui de acum (într-un cupeu de piaţă) fusese sugerată tot de altcineva; el singur nu s-ar fi gândit s-o facă, şi nici să se îmbrace, să se pregătească şi să se hotărască în vreo patruzeci de minute, presupunându-se chiar că scena de pe treptele catedralei ajunsese la cunoştinţa lui imediat. Nu era beat, dar se afla în acea stare de mahmureală grea a omului care abia s-a trezit după multe zile de beţie continuă. Părea că este de ajuns să-l clatine cineva uşurel de umăr ca să se ameţească îndată.
Îşi luase o alură degajată la intrarea în salon, dar avu ghinionul să se poticnească chiar în uşă în covor. Maria Timofeevna pufni în râs cu mare haz. El îi aruncă o privire fioroasă şi brusc porni înainte, făcând câţiva paşi spre Varvara Petrovna.
— Am venit, doamnă… tună el cu glasul lui de trompetă.
— Fii amabil, domnul meu, se îndreptă Varvara Petrovna în fotoliu, şi ia loc acum pe scaun. Te voi auzi şi de acolo; de altfel, îmi va fi comod şi să te privesc.
Căpitanul se opri cu privirea tâmpă aţintită înainte, dar se întoarse imediat pe loc şi se aşeză pe scaunul indicat, chiar lângă uşă. Faţa lui trăda acum o mare nesiguranţă; în acelaşi timp un anumit aer de insolenţă şi un fel de iritabilitate constantă se manifestau vizibil în expresia trăsăturilor lui. O frică teribilă pusese stăpânire pe el, era evident, dar se simţea atins şi în amorul propriu; şi se putea lesne ghici că sub impulsul amorului propriu iritat ar fi în stare să comită, la ocazie, cu toată frica ce-l stăpânea, orice act de impertinenţă. Părea că se teme de orice mişcare a corpului său mătăhălos. Se ştie că principala suferinţă a unor asemenea personaje, nimerite printr-o întâmplare oarecare într-o societate de condiţie bună, sunt propriile lor mâini şi conştiinţa de fiecare moment că nu ştiu ce să facă cu ele. Căpitanul rămase nemişcat pe scaunul său, cu pălăria şi mănuşile în mână şi cu privirea aţintită pe chipul sever al Varvarei Petrovna. Ar fi vrut poate să se uite mai atent în jurul său, dar nu se hotăra deocamdată. Maria Timofeevna, găsind probabil din nou că figura lui pare foarte caraghioasă, izbucni în hohote de râs, dar el continua să rămână imobil. Fără nici o milă, îndelung, un minut întreg poate, Varvara Petrovna îl ţinu astfel în această poziţie, examinându-l neîndurător.
— Înainte de toate, permite-ne să-ţi cunoaştem numele de la dumneata personal, rosti ea tărăgănat şi grav.
— Căpitanul Lebeadkin, tună căpitanul. Am venit, doamnă… dădu el să iasă din încremenire, schiţând o mişcare uşoară.
— Dă-mi voie! îl opri iar Varvara Petrovna. Această nefericită persoană, care mi-a trezit atâta interes, este într-adevăr sora dumitale?
— Sora mea, doamnă, care a scăpat de sub supraveghere, întrucât se află într-o asemenea stare…
Aici el se încurcă; sângele îi năvăli în obraz.
— Să nu mă înţelegeţi greşit, doamnă, se bâlbâi el groaznic. Un frate bun nu va mânji… într-o asemenea stare, care va să zică, înseamnă nu, în asemenea stare… în înţelesul care adică ar compromite reputaţia… în ultimul timp…
Şi se întrerupse brusc.
— Domnule! ridică capul Varvara Petrovna.
— Iată în ce stare! încheie el pe neaşteptate, arătând cu degetul în mijlocul frunţii sale. Urmă iar o scurtă tăcere.
— Şi de mult suferă astfel? întrebă Varvara Petrovna cu vocea puţin tărăgănată.
— Stimată doamnă, am venit să vă mulţumesc pentru generozitatea arătată pe treptele bisericii, ruseşte, frăţeşte…
— Frăţeşte?
— Adică nu frăţeşte, ci numai în sensul că eu sunt fratele surorii mele, stimată doamnă, şi vă rog să mă credeţi, se pripi el roşind iar, că nu sunt chiar atât de incult cum s-ar putea crede de la prima vedere în salonul dumneavoastră. Eu şi sora mea nu suntem nimic, în comparaţie cu splendorile pe care le vedem aici. Dar mai sunt şi clevetitori. Lebeadkin este însă mândru de reputaţia lui, şi… şi… am venit să vă mulţumesc… Poftim banii, stimată doamnă!
Aici el îşi smulse din buzunar portofelul, trase din el un teanc de bancnote pe care începu să le numere cu degetele tremurătoare, cuprins de un adevărat acces de nerăbdare. Se vedea că ar fi vrut cât mai repede să explice ceva, avea nevoie neapărat s-o facă; simţind însă că zăbava aceasta cu banii îi dă o înfăţişare şi mai stupidă, îşi pierdu şi ultima stăpânire de sine: banii nu voiau să se potrivească la socoteală, degetele se încurcau şi, spre culmea ruşinii, o bancnotă verde alunecând din portofel zbură în zigzaguri pe covor.
— Douăzeci de ruble, stimată doamnă, sări el deodată cu teancul de bani în mână şi cu faţa transpirată de atâta chin; observând bancnota căzută jos, dădu să se aplece ca s-o culeagă, dar, ruşinându-se nu se ştie de ce, renunţă cu un gest de indiferenţă din mână.
— S-o ia personalul dumneavoastră, stimată doamnă, valetul care o va ridica s-o ţină minte pe Lebeadkina.
— Aşa ceva nu pot admite, spuse grăbit şi cu oarecare teamă Varvara Petrovna.
— În cazul acesta…
El se aplecă, ridică bancnota, se făcu roşu-vânăt la faţă şi deodată, apropiindu-se de Varvara Petrovna, îi împinse banii număraţi.
— Ce e asta? se sperie de-a binelea Varvara Petrovna, dându-se înapoi pe speteaza fotoliului.
Mavriki Nikolaevici, eu şi Stepan Trofimovici păşirăm spre cei doi.
— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, eu nu sunt nebun, zău că nu sunt nebun! asigura căpitanul tulburat, privind în toate părţile spre cei de faţă.
— Ba eu cred, domnule, că ai înnebunit.
— Stimată doamnă, toate astea nu înseamnă ceea ce vă închipuiţi! Eu sunt desigur o verigă neînsemnată… O, stimată doamnă, sunt bogate interioarele dumneavoastră, dar sărace ale Mariei Necunoscuta, sora mea, născută Lebeadkina, dar pe care s-o numim deocamdată Maria Necunoscuta, deocamdată, stimată doamnă, numai deocamdată, deoarece pentru totdeauna nu va îngădui însuşi Domnul Dumnezeu! Stimată doamnă, i-aţi dat zece ruble şi dânsa le-a primit, dar numai pentru că i-aţi dat dumneavoastră, stimată doamnă! Mă auziţi, stimată doamnă? De la nimeni în lume nu ar primi această Maria Necunoscuta, altminteri s-ar cutremura în mormânt căpitanul de cavalerie, bunicul ei, ucis în Caucaz sub privirile lui Ermolov însuşi; dar de la dumneavoastră, stimată doamnă, ea va primi orice. Deşi cu o mână va primi, iar cu cealaltă vă va întinde douăzeci de ruble, ca danie pentru unul dintre comitetele de binefacere din capitală, a cărui membră, stimată doamnă, sunteţi… După cum şi dumneavoastră personal, stimată doamnă, aţi publicat în Curierul Moscovei că aveţi aici pentru oraşul nostru un registru al societăţii de binefacere, în care oricine poate subscrie.
Căpitanul se întrerupse brusc; respira greu, ca după o ispravă foarte grea. Toate aceste cuvinte referitoare la comitetul de binefacere fuseseră probabil dinainte pregătite, posibil chiar dictate de Liputin. Transpirase acum şi mai mult; broboane de sudoare literalmente apăruseră pe tâmplele lui. Varvara Petrovna îl privea cu ochi pătrunzători.
— Acest registru, zise ea cu glas sever, se află permanent jos la intrare, la portarul casei mele; acolo puteţi subscrie dania voastră, dacă aveţi o asemenea dorinţă. De aceea te rog să-ţi ascunzi banii în buzunar şi să nu-i mai vânturi în aer. Aşa. Şi acum te rog să te aşezi pe locul dumitale. Aşa. Îmi pare rău, stimate domn, că am greşit în privinţa surorii dumitale şi i-am dat bani considerând-o săracă, când ea este atât de bogată. Un lucru nu înţeleg însă: de ce ea poate primi numai de la mine şi de la nimeni altul n-ar accepta să primească. Ai insistat atât de mult asupra acestei chestiuni, încât vreau să am o explicaţie absolut precisă.
— Stimată doamnă, este o taină care poate fi îngropată numai în sicriu! răspunse căpitanul.
— Dar de ce? întrebă Varvara Petrovna, cu un glas mai puţin ferm.
— Stimată doamnă, stimată doamnă! …
Căpitanul tăcu posomorât, cu privirea lăsată în jos şi cu mâna lipită de piept în dreptul inimii. Varvara Petrovna aştepta, fără a-şi desprinde privirea de pe faţa lui.
— Stimată doamnă! zbieră el deodată. Mi-aţi îngădui să vă pun o întrebare, numai una, dar sincer, deschis, ruseşte, din toată inima?
— Te rog, s-aud întrebarea.
— Aţi suferit vreodată în viaţa dumneavoastră, stimată doamnă?
— Vrei de fapt să spui că ai avut de suferit sau chiar suferi din cauza cuiva?
— Stimată doamnă, stimată doamnă! sări el brusc iarăşi, fără să-şi dea seama probabil şi lovindu-se cu pumnul în piept. Aici, în această inimă, s-au adunat atâtea, încât se va mira Dumnezeu însuşi, când se va afla la Judecata de Apoi!
— Hm, e cam tare spus.
— Stimată doamnă, eu vorbesc poate prea iritat…
— Nici o grijă, voi şti eu când o fi cazul să te opresc.
— Pot să vă mai pun o întrebare, stimată doamnă?
— Vorbeşte, te ascult.
— Poate muri cineva numai şi numai din nobleţe sufletească?
— Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare.
— Nu ştiţi! Nu v-aţi pus niciodată o asemenea întrebare! strigă el pe un ton de patetică ironie. Dacă e aşa, dacă e aşa, Taci, inimă fără speranţă!
Şi el se lovi cu putere în piept.
Acum iar umblă de colo-colo prin încăpere. Trăsătura distinctivă a oamenilor de felul lui este o incapacitate totală de a-şi stăpâni, de a-şi reţine dorinţele pentru ei înşişi; dimpotrivă, sunt mânaţi de o tendinţă irezistibilă de a şi le manifesta, în toată urâţenia lor. Nimerind într-un mediu în care se simte străin, un asemenea individ începe prin a se comporta de obicei foarte timid, dar în clipa în care îi întinzi un deget, nu va întârzia să treacă imediat la atitudinea cea mai insolentă. Căpitanul se înfierbântase, umbla prin salon, dădea din mâini, nu asculta întrebările, vorbea despre el însuşi pripindu-se peste măsură, încât i se încâlcea şi limba şi, înghiţind apoi cuvintele, sărea la fraza următoare. E adevărat că era puţin probabil să fi fost treaz; de altfel, în apropiere se afla şi Lizaveta Nikolaevna, la care nu se uitase niciodată, dar a cărei prezenţă se pare că îl înflăcărase până la ameţeală; deşi nu este decât o presupunere a mea personală. Exista aşadar un motiv pentru care Varvara Petrovna, învingându-şi dezgustul, se hotărâse să-l asculte pe un asemenea om. Praskovia Ivanovna pur şi simplu tremura de frică, e drept fără să înţeleagă prea bine despre ce este vorba. Tremura şi Stepan Trofimovici, dar acesta dimpotrivă, pentru că era înclinat întotdeauna să înţeleagă mai mult decât ar fi cazul. Mavriki Nikolaevici stătea în picioare în poziţia unui apărător al tuturor. Liza şedea palidă şi nu-şi lua ochii larg deschişi de pe chipul căpitanului sălbatic. Şatov rămăsese pe scaun în poziţia lui de până atunci; mai ciudat însă mi s-a părut faptul că Maria Timofeevna nu numai că încetase să mai râdă, dar devenise deodată foarte tristă. Sprijinindu-şi mâna dreaptă pe masă, ascultase cu o privire lungă şi melancolică peroraţia fratelui său. Numai Daria Pavlovna mi s-a părut că se păstrase cu desăvârşire calmă.
— Toate astea nu sunt decât nişte alegorii absurde, se mânie în cele din urmă Varvara Petrovna. Nu mi-ai răspuns la întrebarea: „de ce?”. Insist să-mi dai un răspuns.
— N-am răspuns la acest „de ce?”. Aşteptaţi răspunsul la „de ce”-ul dumneavoastră, zise căpitanul făcând cu ochiul. Această mică expresie „de ce” este răspândită prin tot universul încă de la facerea lumii, stimată doamnă, şi natura toată în fiece clipă îi strigă creatorului ei: „de ce?”. Şi iată, sunt de atunci şapte mii de ani şi nu primeşte nici un răspuns. Cum ar putea aşadar să răspundă singur căpitanul Lebeadkin? Şi ar fi just oare, stimată doamnă?
— Toate astea nu sunt decât prostii şi nu ceea ce aştept eu! începu să-şi piardă răbdarea Varvara Petrovna. E o alegorie; afară de asta vorbeşti prea pompos, stimate domn, ceea ce consider că este o impertinenţă.
— Stimată doamnă, n-o ascultă căpitanul. Poate că aş fi vrut să mă numesc Ernest, şi totuşi sunt nevoit să suport numele grosolan de Ignat; de ce adică, cum credeţi? Aş fi vrut să mă numesc prinţul de Montbard, şi totuşi nu mă numesc decât Lebeadkin, de la lebădă, de ce? Eu sunt poet, stimată doamnă, în sufletul meu sunt poet şi aş putea să capăt o mie de ruble de la orice editor, totuşi sunt nevoit să locuiesc într-o covată, de ce, de ce? Stimată doamnă! După părerea mea, Rusia este un joc al naturii şi nimic mai mult!
— Aşadar, nimic mai precis n-ai putea să-mi spui?
— Aş putea să vă recit Gândacul, stimată doamnă!
— Poof-tim?
— Stimată doamnă, nu sunt încă un nebun! Voi ajunge nebun, cu siguranţă, dar încă nu sunt! Stimată doamnă, un prieten de-al meu – o persoană de ma-re no-bleţe sufletească – a scris o fabulă după Krîlov, intitulată Gândacul, pot să v-o recit?
— Vrei să ne reciţi o fabulă de Krîlov?
— Nu, nu o fabulă de Krîlov vreau să vă recit, ci o fabulă a mea personală, compunerea mea proprie! Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, fără să mi-o luaţi în nume de rău, că nu sunt chiar într-atât de incult şi de pervers ca să nu înţeleg că Rusia are un mare fabulist, Krîlov, căruia ministrul instrucţiunii i-a ridicat un monument în Grădina de Vară, pentru amuzament la vârsta copilăriei. M-aţi întrebat, stimată doamnă, „de ce?”. Răspunsul se află în tâlcul acestei fabule, scris cu litere de foc!
— Să auzim fabula dumitale.
— A fost odată un gândac, Vrednic de gândăcescul neam, Şi nimeri el tam-nisam.
Într-un pahar cu muscărie…
— Doamne, ce-i asta? exclamă Varvara Petrovna.
— Asta înseamnă că în zilele de vară, se apucă să explice căpitanul, dând teribil din mâini, cu iritarea unui autor întrerupt din lectura operei sale, când adică într-un pahar se adună multe muşte, se produce, adică, o muscărie, orice gogoman înţelege, nu mă întrerupeţi, nu mă întrerupeţi, veţi vedea mai departe… (şi dădea mereu din mâini).
Cercă să-şi facă loc noul venit, Dar muştele se revoltară, Că şi aşa mulţimea lor dădea pe-afară, Ba şi lui Jupiter s-au jeluit.
Numai că-n toiul sfadei lor.
Se arătă acolo binişor.
Blajinul moş Nikifor…
N-am scris încă sfârşitul, dar n-are nici o importanţă. Vă spun aşa! se înfierbântă căpitanul. Nikifor ia paharul şi, cu toate strigătele de protest, varsă toată comedia asta în hârdău, cu muşte şi cu gândac cu tot, ceea ce trebuia de mult să facă. Un lucru observaţi însă, stimată doamnă, gândacul nu protestează! Iată răspunsul la întrebarea dumneavoastră: „de ce?”, proclamă el triumfător. „Gândacul nu pro-testea-ză!” În ce-l priveşte pe Nikifor, el reprezintă natura, adăugă căpitanul, la fel de repezit, şi, mulţumit de sine, porni să se preumble prin salon.
Varvara Petrovna se înfurie.
— Dar despre ce fel de bani este vorba, dă-mi voie să te întreb, trimişi chipurile de Nikolai Vsevolodovici şi care nu ţi-au fost predaţi integral, căci aşa pretinzi dumneata, mi se pare, îndrăznind să învinuieşti o anumită persoană care face parte din casa mea?
— Calomnie curată! zbieră Lebeadkin, ridicându-şi într-un gest dramatic mâna dreaptă.
— Nu, nu este o calomnie.
— Stimată doamnă, există circumstanţe care-l silesc pe om să îndure mai curând dezonoarea în propria lui familie, decât să spună cu glas tare adevărul. Căpitanul Lebeadkin va şti să tacă, stimată doamnă!
Părea orbit total; era cuprins de un soi de inspiraţie; se simţea în centrul atenţiei; în faţa ochilor săi tulburi mijea o anumită întruchipare. Ajunsese la un punct când ar fi vrut să jignească pe cineva, să facă o mârşăvie, să-şi arate puterea.
— Stepan Trofimovici, fii amabil şi sună, rugă Varvara Petrovna.
— Lebeadkin e şiret, stimată doamnă! făcu el cu ochiul zâmbind dezgustător. E şiret, dar nu e lipsit nici el de slăbiciuni, are şi el un prag al pasiunilor! Acest prag nu-i altceva decât bătrânul şip de husar, odinioară cântat de Denis Davâdov. Şi uite, când ajunge să se afle în pragul pasiunii, stimată doamnă, se poate întâmpla să trimită o scrisoare în versuri, o scrisoare superbă, dar pe care după aceea ar fi vrut s-o primească înapoi cu preţul unor lacrimi vărsate o viaţă întreagă, pentru că este violat sentimentul frumosului. Dar păsărica, odată luându-şi zborul, n-o mai prinzi de coadă! Ei bine, în acest prag, stimată doamnă, în acest prag, Lebeadkin ar fi putut scăpa o vorbă şi despre o domnişoară nobilă, în chip de nobilă indignare a unui suflet revoltat de jigniri, şi uite, de acest fapt profită calomniatorii săi. Dar Lebeadkin e şiret, stimată doamnă! În zadar îl pândeşte un lup feroce, turnându-i băutură clipă de clipă în aşteptarea finalului; Lebeadkin nu va spune nimic, iar pe fundul sticlei, în loc de cele aşteptate, apare de fiecare dată Şiretenia lui Lebeadkin! Destul însă, o! destul! Stimată doamnă, apartamentele dumneavoastră somptuoase sunt demne să aparţină celei mai nobile persoane, dar gândacul nu se plânge! Remarcaţi, aşadar, remarcaţi, în cele din urmă, că el nu se plânge şi recunoaşteţi în el un suflet mare!
În aceeaşi clipă, de jos, din camera portarului, se auzi sunetul clopoţelului şi aproape imediat apăru Aleksei Egorâci, care zăbovise să vină la chemarea lui Stepan Trofimovici. Bătrânul şi încercatul servitor, contrar ţinutei lui obişnuite, era acum foarte tulburat.
— Nikolai Vsevolodovici a binevoit să sosească în acest moment şi vine încoace, anunţă el răspunzând privirii întrebătoare a Varvarei Petrovna.
Mi s-a întipărit în memorie în mod deosebit înfăţişarea ei din acea clipă; păli mai întâi, dar imediat după aceea ochii ei scânteiară. Se încordă dreaptă în fotoliu, cu o expresie de o extraordinară hotărâre în ochi. Încolo toată lumea a rămas înmărmurită. Sosirea cu totul neaşteptată a lui Nikolai Vsevolodovici, care urma să vină abia peste o lună, păru ciudată nu numai prin surpriza cu care se producea, ci mai ales prin faptul de a fi coincis cu acest moment atât de fatidic. Până şi căpitanul rămase stană de piatră în mijlocul salonului, cu gura căscată şi cu o înfăţişare total neroadă, privind spre uşă.
Şi iată că, din camera alăturată, o încăpere mare şi lungă, se auziră apropiindu-se în grabă paşi iuţi, mărunţi; aveai impresia că cineva aleargă pe nişte rotile şi deodată în salon năvăli în fugă nu Nikolai Vsevolodovici, ci un tânăr necunoscut celor prezenţi.
V.
Îmi îngădui să mă întrerup aici ca să-l înfăţişez măcar în câteva trăsături fugare pe acest personaj apărut atât de brusc.
Era un om tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, de statură depăşind puţin înălţimea mijlocie, cu părul rar şi blond şi în plete destul de lungi, cu mustăţile şi barba în smocuri prizărite. Îngrijit îmbrăcat, curat, chiar după moda zilei, dar fără o eleganţă pretenţioasă; la prima vedere puţin adus din spate şi neîndemânatic, şi totuşi nici urmă de gârboveală ori stângăcie, ci foarte degajat în mişcări. Producea impresia unui om original, cu toate că ulterior toată lumea la noi fu de acord că are maniere foarte civilizate şi o conversaţie întotdeauna la locul ei.
Nimeni n-ar fi spus că este urât, dar chipul lui nu plăcea nimănui. Conformaţia capului puţin alungit spre ceafă şi turtit uşor de ambele părţi dădea figurii sale o expresie cam ascuţită. Avea fruntea înaltă şi îngustă, iar trăsăturile feţei plate; ochii pătrunzători, nasul mic şi ascuţit, buzele lungi şi subţiri. Expresia feţei părea că trădează o stare a sănătăţii şubredă, bolnăvicioasă, dar nu era decât o aparenţă. Pe obraji şi sub pomeţi avea un fel de cută uscată, ceea ce îi imprima un aer de convalescenţă după o boală grea. Şi totuşi era complet sănătos, vânjos şi niciodată n-a fost bolnav.
Mersul şi mişcările le avea pripite, dar nu se grăbea nicăieri niciodată. Părea că nimic n-ar putea să-l facă să-şi piardă cumpătul; în orice circumstanţe şi în orice societate, el rămânea acelaşi. Era plin de sine, personal însă nu-şi dădea seama de acest lucru câtuşi de puţin.
Vorbea repede, precipitându-se, în acelaşi timp cu multă siguranţă şi prezenţă de spirit. Cu toată precipitarea aparentă, ideile sale erau perfect ordonate, clare şi precise, amănunt cu deosebire izbitor. Se exprima uluitor de limpede; cuvintele lui se rostogoleau înşiruindu-se într-o succesiune curgătoare ca nişte mărgeluşe netede, întotdeauna bine potrivite şi întotdeauna gata să vă servească. La început acest lucru place, dar cu timpul începe să dezguste, tocmai din cauza acestei cursivităţi prea lejere a unor cuvinte întotdeauna gata să se reverse. Ai impresia la un moment dat că limba lui are o conformaţie specială, neobişnuit de lungă şi subţire, foarte roşie, cu vârful extrem de ascuţit şi într-o continuă mişcare automată.
Şi iată-l pe acest tânăr năvălind acum vijelios în salon şi, mă credeţi, până acum am rămas cu ideea că începuse să vorbească încă în încăperea vecină şi a intrat chiar aşa cu vorba în gură. Într-o clipită l-am şi văzut postat în faţa Varvarei Petrovna.
— Închipuiţi-vă, Varvara Petrovna, l-am auzit turuind cu multă volubilitate, intru cu gândul să-l găsesc aici venit de cel puţin un sfert de oră; căci a sosit de o oră şi jumătate; ne-am întâlnit la Kirillov, el a plecat înainte cu o jumătate de oră direct spre casă, spunându-mi să vin şi eu peste un sfert de oră…
— Dar despre cine este vorba? Cine ţi-a spus să vii aici? îl interogă Varvara Petrovna.
— Nikolai Vsevolodovici, cine?! E posibil să nu vă fi informat nimeni până acum despre sosirea lui şi să aflaţi abia în clipa aceasta? Bagajul lui trebuia doar să ajungă aici mult mai înainte, cum de nu vi s-a spus? Înseamnă că eu cel dintâi vă aduc această veste. Totuşi ar fi bine poate să fie trimis cineva să-l caute, deşi sunt sigur că va apărea îndată şi poate exact în momentul corespunzător anumitor prevederi şi, după cum aş putea eu să judec, anumitor calcule ale sale. Aici el îşi roti privirea prin salon şi cu atenţie deosebită zăbovi asupra căpitanului. Ah, Lizaveta Nikolaevna, sunt foarte bucuros să vă întâlnesc chiar din primul meu pas aici, sunt fericit să vă strâng mâna, zbură el către Lizaveta Nikolaevna, ca să prindă mâna ce-i fusese întinsă cu zâmbet vesel de Liza, şi pe cât îmi dau seama nici prea stimata Praskovia Ivanovna nu şi-a uitat, se pare, „profesorul”, ba nici nu este supărată pe el, aşa cum se supăra mereu în Elveţia. Dar cum se simt aici picioarele dumneavoastră, Praskovia Ivanovna, şi se adevereşte recomandarea consultului specialiştilor elveţieni în ce priveşte clima din patrie? Poftim? Prişniţe? Probabil că au un efect binefăcător. Cât am regretat eu, Varvara Petrovna (se întoarse el iar), că nu am reuşit să ajung la timp atunci în străinătate pentru a vă prezenta personal omagiile mele şi a-mi exprima respectul, afară de faptul că aveam atâtea şi atâtea să vă comunic… I-am scris aici bătrânului meu, dar el, după obiceiul său de totdeauna, se pare…
— Petruşa! strigă Stepan Trofimovici, revenindu-şi într-o clipită din încremenirea care îl cuprinsese; plesnind din palme, se repezi să-şi îmbrăţişeze fiul. Pierre, mon enfant, să ştii că nu te-am recunoscut! şi îl strânse în braţe lăcrimând.
— Ei lasă, fără gesturi; ajunge, ajunge, te rog, murmură grăbit Petruşa, încercând să scape de îmbrăţişarea bătrânului.
— Întotdeauna m-am simţit vinovat faţă de tine!
— Ei bine, ajunge; vorbim noi mai pe urmă. Ştiam eu că o să începi cu efuziuni sentimentale. Fii mai lucid, te rog.
— Dar nu te-am văzut de zece ani!
— Cu atât mai puţine sunt motivele pentru efuziuni…
— Mon enfant!
— Bine, bine; te cred că mă iubeşti; ia-ţi mâinile de pe mine. Îi incomodezi pe ceilalţi… Iată-l şi pe Nikolai Vsevolodovici; dar lasă-mă, lasă-mă, te rog!
Nikolai Vsevolodovici într-adevăr apăruse în salon; intră încet şi pentru o clipă se opri în uşă, cuprinzând într-o privire calmă întreaga adunare.
Ca şi acum patru ani, când l-am văzut pentru prima oară, am fost la fel de uimit şi de data aceasta, de la cea dintâi privire. Nu-l uitasem deloc; dar există, se pare, chipuri care cu fiecare apariţie îţi relevă parcă ceva nou, ce n-ai observat până atunci, cu toate că le-ai mai văzut poate şi de-o sută de ori. Aparent era acelaşi, aşa cum l-am cunoscut cu ani în urmă: la fel de elegant, la fel de grav, cu acelaşi mers impunător ca şi atunci, ba şi la fel de tânăr poate. Zâmbetul lui uşor, tot atât de satisfăcut de sine, păstrase aceeaşi afabilitate de circumstanţă; privirea la fel de severă, îngândurată şi oarecum distrată. Într-un cuvânt, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Un singur lucru mă izbi totuşi: înainte, chiar dacă era socotit un bărbat frumos, faţa lui într-adevăr „semăna cu o mască”, ca să folosesc expresia unei doamne răutăcioase din societatea noastră. Acum însă, nu ştiu de ce, chiar de la întâia privire, el mi se păru un bărbat de o frumuseţe incontestabilă, încât în nici un caz nu se putea susţine că faţa lui seamănă cu o mască. Poate pentru că faţa aceasta devenise ceva mai palidă decât altădată şi ceva mai slăbită parcă? Sau poate că în ochii lui sclipea acum licărul unui gând nou?
— Nikolai Vsevolodovici! strigă Varvara Petrovna încordându-se dreaptă în fotoliu, dar fără să se ridice, şi oprindu-l cu un gest poruncitor. Aşteaptă o clipă!
Dar pentru a explica întrebarea teribilă care urmă imediat după acest gest şi această exclamaţie, întrebare a cărei posibilitate n-aş fi întrevăzut-o nici chiar la Varvara Petrovna, îl voi ruga pe cititor să-şi amintească de firea ei în general, aşa cum s-a manifestat toată viaţa, şi îndeosebi de temperamentul extraordinar de impulsiv al Varvarei Petrovna în anumite momente critice. Îl rog de asemenea să ţină seama că, în ciuda tăriei sale sufleteşti excepţionale şi a unei considerabile doze de luciditate şi de simţ practic, ca să zic aşa, gospodăresc, pe care-l poseda, în viaţa ei nu lipsiseră totuşi şi destule momente în voia cărora se lăsase brusc şi cu desăvârşire şi, dacă-mi este permis să mă exprim astfel, fără nici o reţinere. Îl rog de asemenea să ia în considerare şi faptul că momentul acesta într-adevăr putea constitui pentru dânsa unul dintre acelea în care se concentrează brusc, ca într-un focar, toată esenţa vieţii, tot ce existase în trecut, tot prezentul, ba poate chiar şi viitorul. Voi reaminti apoi în treacăt şi despre scrisoarea anonimă la care se referise atât de iritată în discuţia aprinsă cu Praskovia Ivanovna, deşi trecuse mi se pare sub tăcere ultima parte din conţinutul acestei scrisori; nu este exclus că tocmai acolo se ascundea dezlegarea – motivul formulării acelei cumplite întrebări pe care i-o adresă deodată fiului ei.
— Nikolai Vsevolodovici, repetă ea accentuând cuvintele cu glasul ferm, în care răsunau notele dure ale unei groaznice ameninţări. Te rog să-mi spui imediat, fără să te mişti din acel loc: este adevărat că această nenorocită, această şchioapă, iat-o, stă acolo, priveşte-o! E adevărat că femeia aceasta este… soţia dumitale legitimă?
Mi-a rămas întipărită în memorie prea bine această secundă; el nici nu clipi din ochi, uitându-se ţintă la maică-sa; pe faţa lui nu se văzu nici o schimbare. În sfârşit, un surâs calm şi indulgent îi învioră oarecum chipul şi, fără a rosti un cuvânt măcar, el se apropie încet de Varvara Petrovna, îi luă mâna, o duse respectuos la buze şi o sărută, şi într-atât era de puternică influenţa lui constantă şi de neînvins asupra mamei sale, încât ea nici nu îndrăzni să-şi retragă mâna. Îl privea ţintă, concentrată asupra acestei singure întrebări şi, după toată înfăţişarea ei încordată la ultima limită, se vedea că încă o clipă şi ea nu va mai fi în stare să mai suporte această incertitudine.
Dar el continua să tacă. Sărutându-i mâna, el cuprinse încă o dată cu privirea întreaga asistenţă şi, tot aşa fără grabă, se îndreptă direct spre Maria Timofeevna. E foarte greu să descrii expresia de pe chipul oamenilor în anumite momente. Eu personal, de pildă, am reţinut că Maria Timofeevna, cu respiraţia tăiată de teamă, se ridică în picioare în întâmpinarea lui, împreunându-şi mâinile ca într-un gest de implorare; dar îmi revine totodată în memorie şi neasemuitul extaz din privirea ei, un extaz nebun, care îi desfigura aproape chipul, un extaz pe care oamenii cu greu îl suportă. Sau poate că erau şi una, şi alta: şi teamă, şi extaz; dar ţin minte că am schiţat o mişcare ca s-o susţin (mă aflam chiar lângă dânsa), fiindcă mi se păruse că în aceeaşi clipă va leşina.
— Nu mai poţi rămâne aici, îi spuse Nikolai Vsevolodovici, cu un glas blând, melodios, şi ochii lui se luminară de o duioşie neobişnuită. Stătea în faţa ei în cea mai cuviincioasă poză şi fiecare mişcare a lui trăda cel mai sincer respect. Într-o semişoaptă grăbită, aproape sufocându-se, sărmana bâigui:
— Dar se poate… acum… să cad în genunchi în faţa dumitale?
— Nu, aşa ceva chiar deloc nu se poate, zise el cu un zâmbet superb, încât o făcu şi pe ea să zâmbească fericită. Cu acelaşi glas melodios şi îndemnând-o cu duioşie, ca pe un copil, el adăugă grav: Gândeşte-te că eşti o domnişoară, iar eu, deşi sunt prietenul dumitale cel mai devotat, sunt totuşi o persoană străină; nu-ţi sunt nici soţ, nici tată, nici logodnic. Dă-mi aşadar mâna şi să mergem; te voi conduce până la cupeu şi, dacă îmi îngădui, chiar eu te voi însoţi până acasă.
Ea îl ascultă şi îşi plecă capul, reflectând parcă.
— Să mergem, zise ea apoi cu un suspin şi-i întinse mâna.
Dar aici avu un mic ghinion. Întorcându-se probabil cam imprudent, ea călcă cu toată greutatea pe piciorul său cel bolnav şi scurt, într-un cuvânt, căzu pe o coastă în fotoliu, şi poate dacă nu se lovea de fotoliu, s-ar fi prăbuşit pe duşumea. El o prinse repede şi o susţinu, o apucă apoi de braţ şi cu multă grijă şi atenţie o conduse spre uşă. Ea se simţi probabil foarte amărâtă de căderea ei pentru că părea jenată, roşind şi ruşinându-se. Cu privirea în pământ, şchiopătând tare, ea îl urmă aproape atârnând de braţul lui. Şi aşa, la braţ, ieşiră din salon. Liza, am văzut prea bine, nu se ştie de ce, dădu să sară de la locul ei, în timp ce ei plecau; cu o privire fixă îi urmări până la uşă. Apoi se lăsă iar tăcută în fotoliu. Trăsăturile ei se contractară într-o grimasă convulsivă ca la atingerea unei reptile dezgustătoare.
În tot timpul cât ţinu această scenă între Nikolai Vsevolodovici şi Maria Timofeevna, toată lumea rămase mută de uimire; s-ar fi putut auzi şi zborul unei muşte; dar în clipa când uşa se închise în urma lor, toţi deodată începură să vorbească.
VI.