— Ia să-l trimitem la mama dracului! strigă, primul, Tolkacenko.

  — De mult trebuia! strecură cu răutate Leamşin, izbind cu pumnul în masă.

  — Dar cum s-o facem? murmură Liputin.

  Piotr Stepanovici, prinzând imediat momentul, îşi expuse planul: Şatov să fie atras, pentru predarea tipografiei secrete aflate la el, în acel loc singuratic unde este îngropată tipografia, chiar mâine la căderea nopţii, şi „acolo să se facă tot ce trebuie”. Apoi intră în numeroase detalii necesare, peste care acum trecem, şi explică în mod amănunţit relaţiile ambigue în care se complăcuse Şatov faţă de societatea centrală şi care îi sunt deja cunoscute cititorului.

  — Mă rog, nimic de zis, observă nehotărât Liputin, dar nu credeţi, întrucât va constitui… o nouă aventură de acelaşi gen… că toate astea vor zgudui spiritele…

  — Fără îndoială, conveni Piotr Stepanovici, dar şi acest lucru a fost prevăzut. Avem un mijloc sigur de a înlătura orice bănuială.

  Şi cu aceeaşi meticulozitate înfăţişă cazul Kirillov, intenţia lui de a se împuşca şi promisiunea de a aştepta semnalul convenit, lăsând înainte de a muri un bileţel prin care va lua asupră-şi tot ce i se va dicta. (Într-un cuvânt, tot ce este deja cunoscut cititorului.)

  — Hotărârea lui fermă de a-şi pune capăt zilelor – de natură filosofică, zice el, eu aş zice dementă – este cunoscută acolo (continuă să explice Piotr Stepanovici). Acolo nu se pierde nici un fir de păr, nici un firicel de praf, totul este folosit în interesul cauzei comune. Prevăzând un anumit folos şi convingându-se că intenţia lui este absolut serioasă, i s-au oferit mijloace şi posibilităţi de a se deplasa în Rusia (nu se ştie de ce vrea neapărat să moară în Rusia), dându-i-se o însărcinare, pe care el s-a obligat s-o îndeplinească (şi a îndeplinit-o), şi în plus a fost obligat, pe baza promisiunii deja cunoscute vouă, să-şi pună capăt zilelor numai atunci când i se va spune. A promis să se conformeze întocmai. Notaţi-vă că el aparţine cauzei pe baze cu totul speciale şi doreşte să fie de folos; mai mult nu vă pot dezvălui nimic. Mâine, după Şatov, eu îi voi dicta biletul, în care el va scrie că este vinovat de moartea lui Şatov. Va apărea absolut verosimil: au fost prieteni şi au călătorit împreună în America, acolo s-au certat, şi toate acestea vor fi arătate în bilet… Şi… şi chiar, judecând după circumstanţe, va fi posibil poate să i se dicteze ceva lui Kirillov şi despre manifeste, de exemplu, sau poate chiar relativ la incendiu. La acest lucru, de altfel, trebuie să mai reflectez. N-aveţi nici o grijă, este absolut liber de orice prejudecăţi; va semna orice.

  Se auziră glasuri de îndoială. Povestea li se părea cu totul fantezistă. Despre Kirillov auziseră ei ceva; cele mai multe ştia despre el Liputin.

  — Dar dacă se răzgândeşte totuşi şi nu acceptă, zise Şigaliov, oricum, este de fapt un nebun, deci nu e prea sigur.

  — Nici o grijă, domnilor, va fi de acord, reteză Piotr Stepanovici. Conform înţelegerii, sunt obligat să-l previn din ajun, chiar astăzi adică. Îl invit pe Liputin să meargă chiar acum cu mine şi să se convingă, iar el, reîntorcându-se la voi, domnilor, vă va comunica, în caz de nevoie chiar astăzi, dacă este adevărat sau nu tot ce v-am spus. De altfel, scurtă el brusc cu o enervare evidentă, ca şi cum ar fi simţit că prea multă onoare le face stăruind şi bătându-şi capul cu aceşti indivizi, de altfel procedaţi cum doriţi. Dacă nu sunteţi decişi, asociaţia se dizolvă, dar exclusiv din cauza nesupunerii şi a trădării voastre. Aşadar, chiar din momentul de faţă ne despărţim şi fiecare pleacă unde-l duce capul. Dar să ştiţi că în cazul acesta voi, afară de neplăcerile denunţului din partea lui Şatov şi urmările acestui denunţ, vă expuneţi la încă o mică neplăcere, despre care aţi fost preveniţi categoric de la constituirea asociaţiei. În ce mă priveşte, domnilor, nu prea mă tem de voi… Să nu vă închipuiţi cumva că depind de voi într-o măsură oarecare… De altfel, îmi este absolut egal.

  — Ce mai vorbă, suntem hotărâţi, declară Leamşin.

  — N-avem altă ieşire, murmură Tolkacenko, şi dacă Liputin ne confirmă consimţământul lui Kirillov, atunci…

  — Eu sunt contra, prin toate fibrele fiinţei mele protestez împotriva unei asemenea soluţii sângeroase, se ridică de pe locul lui Virghinski.

  — Dar? întrebă Piotr Stepanovici.

  — Ce dar?

  — Dumneata ai spus dar… şi eu aştept.

  — Mi se pare că n-am spus nici un dar… am vrut numai să spun că, dacă sunt hotărâţi, atunci…

  — Atunci?

  Virghinski tăcu.

  — Eu cred că se poate nesocoti propria siguranţă a vieţii, deschise pe neaşteptate gura Erkel, dar dacă asta dăunează cauzei comune, atunci eu cred că nu este îngăduit a se nesocoti propria siguranţă a vieţii…

  Se încurcă şi roşi. Oricât de preocupat era fiecare cu ale lui, îl priviră cu toţii surprinşi, atât de necrezut li se păru faptul că şi el a deschis gura să vorbească.

  — Sunt pentru cauza comună, rosti deodată Virghinski.

  Toată lumea se ridică în picioare. Hotărâră să se întâlnească a doua zi la amiază încă o dată pentru a se informa reciproc, fără a se întruni însă cu toţii laolaltă, şi pentru a conveni definitiv asupra celor ce are de făcut fiecare. Se preciză locul unde era îngropată tipografia, se distribuiră rolurile şi sarcinile. Liputin şi Piotr Stepanovici plecară imediat la Kirillov.

  II.

  Toţi „ai noştri” acceptară fără pic de îndoială afirmaţia că Şatov îi va denunţa; dar tot atât de neîndoielnic era pentru ei şi faptul că Piotr Stepanovici îi manevrează ca pe nişte pioni. Mai ştiau apoi cu toţii că a doua zi negreşit se vor prezenta, absolut până la unul, la locul fixat şi că soarta lui Şatov fusese hotărâtă. Se simţiră dintr-odată prinşi ca nişte muşte în ţesătura unui monstruos păianjen; clocoteau de mânie, dar şi tremurau de frică.

  Piotr Stepanovici avea incontestabil o mare vină faţă de ei; totul putea să decurgă mai în deplin acord şi mai uşor, dacă el ar fi avut grijă măcar un pic să îndulcească culorile sumbre ale realităţii. În loc să prezinte faptul într-o lumină discret înălţătoare, ca o datorie civică de tip roman, să zicem, sau ceva în felul acesta, el acţionase brutal, punând accentul exclusiv pe grozava primejdie ce-i paşte şi pe frica pentru propria lor piele, ceea ce li se păru o totală lipsă de bun-simţ. Bineînţeles, principiul luptei pentru existenţă în toate este singurul valabil, orice s-ar spune, o ştie toată lumea, şi totuşi…

  Dar Piotr Stepanovici nu avea timp să-i răscolească pe romani; el însuşi se simţea îmbrâncit de pe şine. Fuga lui Stavroghin îl ului şi îl copleşi. Minţise spunând că Stavroghin stătuse de vorbă cu viceguvernatorul; tocmai aici era buba, că acela plecase fără să dea ochii cu cineva, măcar cu maică-sa, şi într-adevăr părea ciudat că nu fusese deloc deranjat. (Ulterior autorităţile trebuiră să dea socoteală în mod special pentru acest lucru.) Piotr Stepanovici alergase toată ziua căutând să afle măcar ceva despre el, dar deocamdată nu reuşise să afle nimic şi niciodată nu se simţise atât de îngrijorat. Şi cum putea el oare aşa deodată să renunţe la Stavroghin? Iată de ce nu fu în stare să se arate ceva mai delicat faţă de „ai noştri”. Afară de aceasta, ei îl legau de mâini şi de picioare: hotărâse imediat să pornească în urmărirea lui Stavroghin şi iată că îl reţinea Şatov, trebuia neapărat şi definitiv să cimenteze legătura dintre cei cinci din grup, pentru orice eventualitate. „Doar nu pot s-o las aşa baltă, fără să-i am în rezervă la nevoie.” Îmi închipui că aşa judeca el.

  În privinţa lui Şatov, Piotr Stepanovici era absolut convins că acesta va denunţa. Minţise spunând grupului despre existenţa unui denunţ scris: nu văzuse şi nu auzise nimic concret; dar era convins că un asemenea denunţ există, aşa cum era sigur că doi ori doi fac patru. I se părea că Şatov nu va fi în stare să suporte acest moment – moartea Lizei, moartea Mariei Timofeevna – şi tocmai acum negreşit se va hotărî s-o facă. Cine ştie, poate că avea şi anumite date concrete să creadă astfel. Se cunoştea de asemenea că-i purta lui Şatov o ură personală; cândva avusese cu el o ceartă, iar Piotr Stepanovici nu era omul care să ierte vreodată jignirile primite. Sunt convins chiar că tocmai acesta era motivul principal.

  Trotuarele noastre sunt înguste, de cărămidă roşie, ba pe alocuri şi podite. Piotr Stepanovici mergea chiar prin mijlocul trotuarului, ocupându-l în întregime, şi nu-i dădea nici o atenţie lui Liputin, care nu mai avea loc alături, încât trebuia fie să-l urmeze la un pas după, fie, ca să poată vorbi, să coboare pe caldarâmul noroios al străzii. Deodată, Piotr Stepanovici îşi aduse aminte cum abia cu câteva zile în urmă alergase şi el la fel prin noroi ca să se ţină după Stavroghin, care ca dânsul acum mergea prin mijlocul trotuarului, nelăsându-i loc. Îşi aduse aminte de scena aceea şi simţi că se sufocă de furie.

  Dar şi Liputin simţea că se sufocă de revoltă. Piotr Stepanovici n-are decât să se poarte cu „ai noştri” cum îi place, dar cu el? Că doar el ştie mai multe decât toţi „ai noştri”, se află cel mai aproape de cauză, este cel mai intim legat de ea şi până acum, fie chiar şi indirect, a luat parte necontenit la acţiunile în folosul cauzei comune. O, el ştia prea bine că Piotr Stepanovici chiar şi acum putea să-l piardă fără milă într-un caz extrem. Dar începuse să-l urască pe Piotr Stepanovici încă demult şi nu din cauza primejdiei la care îl expunea, ci pentru atitudinea lui plină de trufie. Acum, când urma să se decidă la un asemenea pas, el era mai furios decât toţi „ai noştri”, luaţi împreună. Vai, el ştia că mâine cel dintâi, „ca un sclav”, va fi prezent negreşit la locul fixat, ba îi va aduce şi pe toţi ceilalţi, şi dacă ar fi fost cumva în stare să-l omoare acum, până mâine, pe Piotr Stepanovici, bineînţeles fără să se expună pierzaniei, l-ar fi ucis negreşit.

  Adâncit în sentimentele lui, el tăcea tropăind în urma călăului său. Acesta părea că uitase de dânsul; uneori numai, neatent şi nepoliticos, îl împingea cu cotul. Deodată, în plin centrul străzii noastre principale, Piotr Stepanovici se opri şi se îndreptă spre intrarea unei cârciumi.

  — Încotro? se înfurie Liputin. E un birt.

  — Am poftă să mănânc un biftec.

  — Nici vorbă, e totdeauna plin de lume.

  — Puţin îmi pasă.

  — Dar… întârziem. E ora zece.

  — Acolo nu e niciodată târziu să vii.

  — Dar întârzii eu! Ei aşteaptă întoarcerea mea.

  — Lasă-i să aştepte; de altfel, ar fi şi cam stupid să te întorci la ei. Din cauza tămbălăului vostru de astăzi nici n-am stat la masă, iar la Kirillov cu cât vom merge mai târziu, cu atât va fi mai bine.

  Piotr Stepanovici reţinu un separeu. Liputin se aşeză mânios şi jignit într-un fotoliu, departe de masă, şi se uita cum acesta mănâncă. Trecu mai bine de o jumătate de oră. Piotr Stepanovici nu se grăbea, mânca cu poftă, îl sună pe ospătar să-i aducă alt muştar, apoi încă o dată şi ceru bere, lui însă nu-i adresa nici un cuvânt. Era absorbit de gânduri. Avea capacitatea să facă concomitent aceste două lucruri: să mănânce cu poftă şi să mediteze adânc. În cele din urmă, Liputin se umplu de atâta ură faţă de el, încât nu mai fu în stare să-şi desprindă privirea de pe chipul lui. Ajunsese într-un fel de criză nervoasă. Număra fiecare bucăţică de biftec expediată de acela în gură, îl ura pentru felul cum deschide gura, cum mestecă, cum savurează bucăţelele mai groase, ura chiar acest biftec. La un moment dat, totul începu să se tulbure înaintea ochilor săi; capul începu să i se învârtă uşor; pe spinare îi treceau alternând fiori fierbinţi şi de gheaţă.

  — Fiindcă tot n-ai treabă, citeşte asta, îi aruncă deodată o hârtiuţă Piotr Stepanovici.

  Liputin se apropie de lumânare. Peticul de hârtie fusese acoperit cu un scris mărunt, urât şi cu pete pe fiecare rând. Când reuşi în sfârşit să-l descifreze, Piotr Stepanovici făcuse deja plata şi pleca. Pe trotuar Liputin îi restitui hârtiuţa.

  — Las-o la dumneata; îţi spun mai târziu. Deşi, ce părere ai?

  Liputin tresări.

  — După părerea mea… un asemenea manifest… este ceva ridicol, stupid…

  Furia răzbise în afară; avu senzaţia omului luat şi dus pe sus.

  — Dacă ne hotărâm, continuă el scuturat de-un tremur mărunt, să răspândim asemenea manifeste, vom culege un dispreţ total pentru prostia şi incapacitatea noastră.

  — Hm, eu sunt de altă părere, păşea ferm Piotr Stepanovici.

  — Iar eu de alta; e posibil să fi compus dumneata aşa ceva?

  — Nu te priveşte.

  — Cred de asemenea că şi stihurile O personalitate luminoasă sunt de cel mai prost gust din câte ar putea să existe, şi niciodată Herzen n-ar fi fost în stare să compună aşa ceva.

  — Greşeşti, versurile sunt bune.

  — Mă surprinde, de pildă, chiar şi faptul, îi dădea înainte Liputin purtat de iureşul furiei, că ni se propune să acţionăm în aşa fel încât totul să se ducă de râpă. În Europa e firească asemenea dorinţă, ca totul să se ducă de râpă, pentru că acolo acţionează proletariatul, pe când noi nu suntem decât nişte amatori şi, după părerea mea, aruncăm numai praf în ochi.

  — Credeam că eşti fourierist.

  — Altceva e la Fourier, cu totul altceva.

  — Ştiu un singur lucru, că e o prostie.

  — Nu, nu, nu e deloc prostie ceea ce spune Fourier… Scuză-mă, dar nu pot să cred că în luna mai va izbucni răscoala.

  Liputin trebui să se descheie la nasturi, atât de înfierbântat se simţea.

  — Să lăsăm asta şi, ca să nu uităm, zise Piotr Stepanovici schimbând vorba cu un calm înspăimântător, această foaie va trebui s-o culegi personal şi s-o tipăreşti. Vom dezgropa tipografia lui Şatov şi chiar mâine o vei lua în primire. În termenul cel mai scurt vei culege textul şi vei tipări un număr cât mai mare de exemplare, şi apoi toată iarna le vei difuza. Mijloacele îţi vor fi indicate. Este nevoie de cât mai multe exemplare, pentru că vor veni la dumneata cereri şi din alte localităţi.

  — Nu, scuză-mă, dar eu nu pot lua asupră-mi asemenea… Refuz.

  — Şi totuşi va trebui să accepţi. Acţionez conform instrucţiunilor comitetului central şi trebuie să te supui.

  — Iar eu consider că centrele noastre din străinătate au uitat complet realitatea rusă, au pierdut orice legătură cu ea şi de aceea aiurează… aberaţii… Ba înclin să cred că numeroasele sute de grupuri de câte cinci din Rusia se reduc numai la unul singur şi nu există nici un fel de reţea, răbufni în cele din urmă Liputin aproape sufocându-se.

  — Cu atât mai ruşinos pentru dumneata că, fără să ai încredere în cauza noastră, te-ai ataşat alergând după dânsa… Şi acum alergi după mine, ca o javră ticăloasă.

  — Ba să mă ierţi, nu alerg deloc. Avem tot dreptul să ne desprindem şi să constituim o societate nouă.

  — Im-be-cilule! tună înfricoşător Piotr Stepanovici, fulgerându-l cu privirea.

  Amândoi se opriseră unul în faţa celuilalt. Piotr Stepanovici se întoarse iarăşi brusc şi îşi reluă mersul cu paşi fermi.

  Prin mintea lui Liputin scăpără un gând: „Îl las şi mă întorc înapoi: dacă nu plec acum, nu mai scap niciodată”. Stăpânit de acest gând mai făcu exact zece paşi; la al unsprezecelea un gând nou şi disperat miji în capul lui: nu se mai întoarse şi nu mai plecă îndărăt.

  Ajunseră la casa Filippov, dar înainte de a se apropia, apucară pe o străduţă sau mai bine zis pe o cărăruie abia vizibilă de-a lungul gardului şi un timp se strecurară pe bordul înclinat al rigolei, ţinându-se cu mâna de gard pentru a nu aluneca în şanţ. În colţul cel mai întunecat al gardului vechi şi strâmb, Piotr Stepanovici desprinse o scândură şi vârându-se prin această deschizătură trecu dincolo. Mirat, Liputin se strecură la rându-i, după care scândura fu aşezată la loc. Era acea intrare ascunsă, pe care o folosea Fedka, când venea la Kirillov.

  — Şatov nu trebuie să ştie că suntem aici, îi şopti sever Piotr Stepanovici lui Liputin.

  III.

  Kirillov, ca de obicei la această oră, şedea pe divanul său de piele în faţa unei ceşti cu ceai. Nu se ridică să-i întâmpine, dar se încordă tot, uitându-se îngrijorat la cei doi vizitatori nocturni.

  — N-ai greşit, zise Piotr Stepanovici, am venit conform înţelegerii.

  — Astăzi?

  — Nu, nu. Mâine… Cam la aceeaşi oră.

  Şi se aşeză grăbit lângă masă, scrutând cu oarecare nelinişte chipul tulburat al lui Kirillov. Dar acesta îşi recăpătă repede calmul şi privea acum cu aerul lui dintotdeauna.

  — Dumnealor n-au vrut să creadă. Nu te superi că l-am adus pe Liputin?

  — Astăzi nu mă supăr, dar mâine vreau să fiu lăsat singur.

  — Dar nu înainte să vin eu, şi deci în prezenţa mea.

  — Aş fi preferat fără prezenţa dumitale.

  — Dar ai uitat promisiunea de a scrie şi semna tot ce-ţi voi dicta?

  — Îmi este absolut indiferent. Acum aveţi de gând să staţi mult?

  — Aş avea nevoie să mă întâlnesc cu cineva şi să rămân aici cam o jumătate de oră; de aceea n-am încotro, şi va trebui să-mi rabzi prezenţa în această jumătate de oră.

  Kirillov n-a mai spus nimic. Liputin se aşeză deoparte sub portretul arhiereului. Gândul disperat de adineauri punea stăpânire tot mai mult pe cugetul lui. Kirillov aproape că nici nu-l observa. Liputin cunoştea teoria lui Kirillov mai de mult şi îşi bătea joc de el totdeauna; dar acum tăcea şi se uita în jurul său cu o faţă posomorâtă.

  — N-aş avea nimic împotriva unui pahar cu ceai, trase scaunul mai aproape de masă Piotr Stepanovici, am mâncat adineauri un biftec şi contam pe un ceai la dumneata.

  — Poftim, poţi să bei.

  — Altădată mă tratai personal, observă cu o expresie acră Piotr Stepanovici.

  — Nu importă. Să bea şi Liputin.

  — Nu, eu… nu pot.

  — Nu vreau sau nu pot? se întoarse către el cu repeziciune Piotr Stepanovici.

  — Nu vreau să beau la dumnealui, refuză precizând Liputin.

  Piotr Stepanovici îşi încruntă sprâncenele.

  — Miroase a misticism; dracu’ ştie ce fel de oameni sunteţi voi toţi!

  Nimeni nu-i răspunse; tăcerea dură un minut.

  — Ştiu însă un lucru, adăugă el brusc şi cu glas tăios, că nici un fel de prejudecată nu-l va opri pe niciunul dintre noi să-şi facă datoria.

  — Stavroghin a plecat? întrebă Kirillov.

  — A plecat.

  — Bine a făcut.

  Ochii lui Piotr Stepanovici scânteiară, dar el se stăpâni.

  — Puţin îmi pasă ce crede fiecare, principalul este să se ţină de cuvântul dat.

  — Eu mă voi ţine de cuvânt.

  — De altfel, am fost totdeauna convins că-ţi vei face datoria, ca om independent şi progresist.

  — Eşti ridicol.

  — N-are a face, îmi pare bine că te amuză. Sunt bucuros întotdeauna să-i fiu pe plac omului.

  — Se vede că tare vrei să mă împuşc şi ţi-e frică să nu dau brusc înapoi?

  — De fapt, după câte ştiu eu, dumneata singur ţi-ai legat planul de acţiunile noastre. Contând pe planul dumitale, noi am întreprins unele acţiuni, încât ar fi imposibil să mai dai acum înapoi, pentru că ar însemna că, inducându-ne în eroare, ne-ai băgat la apă.

  — Dar fără să aveţi un drept cât de mic.

  — Înţeleg, înţeleg, e voinţa dumitale absolut liberă, noi nu contăm, totul este ca voinţa dumitale deplin liberă să se împlinească.

  — Şi va trebui să iau asupra mea toate mârşăviile voastre?

  — Ascultă, Kirillov, nu cumva te-a apucat frica? Dacă vrei să renunţi, spune-o imediat.

  — Nu mi-e frică.

  — A trebuit să-ţi vorbesc aşa pentru că te văd întrebând prea multe.

  — Vă căraţi repede?

  — Iar întrebi?

  Kirillov îi aruncă o privire dispreţuitoare.

  — Ei vezi, continuă Piotr Stepanovici tot mai îngrijorat şi mânios, nereuşind să găsească un ton potrivit, vrei ca eu să plec, pentru a rămâne singur, pentru a putea să te concentrezi, dar toate acestea sunt nişte indicii primejdioase chiar pentru dumneata, pentru dumneata în primul rând. Ai vrea să meditezi cât mai mult. Părerea mea este că n-are nici un rost să faci asta, e mult mai bine ca totul să rămână aşa. Lucrul acesta, mărturisesc, îmi provoacă îngrijorarea.

  — Mă scârbeşte numai faptul că în clipa aceea va fi în preajma mea o lighioană ca dumneata.

  — Cât despre asta, pot să-ţi spun că-mi este absolut egal. Aş putea să ies în momentul acela ca să aştept în pridvor. Dacă hotărându-te să mori nu eşti în stare să rămâi total indiferent la asemenea lucruri… e cam primejdios. Eu ies în pridvor, iar dumneata imaginează-ţi că sunt un om care nu înţelege nimic şi infinit inferior dumitale.

  — N-aş spune infinit; eşti un om cu anumite capacităţi, dar nu înţelegi foarte multe lucruri, pentru că eşti mârşav.

  — Îmi pare bine, îmi pare bine. Ţi-am mai spus că sunt fericit dacă pot să-ţi fac o plăcere… într-un asemenea moment.

  — Nu înţelegi absolut nimic.

  — În orice caz eu… te ascult cu multă stimă.

  — Nu eşti în stare de nimic; nici chiar acum nu eşti în stare să-ţi ascunzi ura mizeră, cu toate că nu e deloc în interesul dumitale s-o manifeşti. Dacă mă întărâţi aş fi în stare să amân încă o jumătate de an.

  Piotr Stepanovici îşi controlă ceasul.

  — Niciodată n-am înţeles nimic din toată teoria dumitale, dar ştiu că n-ai conceput-o pentru noi, ceea ce înseamnă că o vei realiza şi fără noi. Mai ştiu de asemenea că nu dumneata ai devorat ideea, ci ideea te-a devorat pe dumneata, şi prin urmare nu vei amâna.

  — Cum? Ideea m-a devorat pe mine?

  — Da.

  — Nu eu am devorat-o? E bine spus. Ai şi dumneata ceva idei în creieraşul dumitale. De fapt, scopul dumitale e să mă aţâţi şi asta mă face să mă simt mândru.

  — Şi foarte bine, foarte bine, exact aşa trebuie să fie, să te mândreşti.

  — Destul; ţi-ai băut ceaiul, poţi pleca.

  — Să mă ia dracu’, va trebui să plec, se ridică în picioare Piotr Stepanovici. E cam devreme totuşi. Ascultă, Kirillov, îl găsesc eu la Measniciha pe omul acela, înţelegi? Sau a fost o minciună din partea ei?

  — Nu-l vei găsi, pentru că e aici şi nu acolo.

  — Cum adică aici, dracu’ să-l ia, unde e?

  — E dincolo, în bucătărie, mănâncă şi bea.

  — Dar cum şi-a permis? roşi de mânie Piotr Stepanovici. Era obligat să aştepte… Prostii! N-are nici acte, nici bani!

  — Nu ştiu. A venit să-şi ia rămas-bun; e gata de plecare. Pleacă şi nu se mai întoarce. Zice că dumneata eşti un ticălos şi nu vrea să aştepte bani de la dumneata.

  — Aha! se teme că eu… Păi, eu şi acum pot să-l… dacă… Unde e, în bucătărie?

  Kirillov deschise o uşă care dădea într-o cămăruţă întunecoasă; din cămăruţa aceasta trei trepte duceau jos la bucătărie, dând direct în despărţitura în care de obicei se afla patul bucătăresei. Aici, într-un colţ, sub icoane, şedea acum Fedka la o masă de brad neacoperită. Pe masă, în faţă, avea o jumătate de rachiu, pe o farfurie nişte felii de pâine şi într-o strachină o bucată de carne de vită rece cu cartofi. Degusta fără grabă şi era într-o stare de semiebrietate, dar şedea îmbrăcat în cojoc şi evident gata să pornească oricând. În dosul despărţiturii de scânduri clocotea samovarul, dar nu pentru Fedka, ci însuşi Fedka avea grijă să-l ţină în clocot încontinuu de o săptămână încoace sau de mai mult, în fiecare noapte, pentru „Aleksei Nilâci, pentru că e tare obişnuit să bea ceai noaptea”. Mă bate gândul că mâncarea de carne cu cartofi, în lipsa bucătăresei, o preparase pentru Fedka chiar în dimineaţa aceea însuşi Kirillov.

  — Ce ţi-a trăsnit? coborî la el cu repeziciune Piotr Stepanovici. De ce n-ai aşteptat acolo unde ţi-am poruncit?

  Şi izbi tare cu pumnul în masă.

  Fedka se îndreptă cu un aer grav.

  — Stai puţin, Piotr Stepanovici, stai, vorbi el pronunţând răspicat fiecare cuvânt, trebuie să ţii seama, în primul rând, că te afli în vizită nobilă la domnul Kirillov, la Aleksei Nilâci, căruia ar fi cazul să-i cureţi cizmele întotdeauna, pentru că în faţa ta el este o minte învăţată, iar tu nu eşti decât – ptiu!

  Şi Fedka scuipă artistic într-o parte, repezind un scuipat sec pe podea. Avea un aer arogant, hotărât şi de un calm forţat, al omului dispus pentru moment să discute cu răbdare, până la cea dintâi explozie. Dar Piotr Stepanovici nu mai avea cum să observe primejdia, de altfel nici nu se potrivea cu felul lui de a privi lucrurile. Evenimentele şi eşecurile din ziua aceea îl copleşiseră de tot… Liputin se uita cu multă curiozitate în jos din pragul celor trei trepte ale cămăruţei întunecoase.

  — Vrei sau nu vrei să ai buletin de identitate sigur şi bani destui ca să pleci unde ţi s-a poruncit? Da sau nu?

  — Să vezi, Piotr Stepanovici, chiar de la început m-ai dus de nas, fapt pentru care eşti faţă de mine un adevărat ticălos, un păduche scârnav, iată cine-mi eşti. Mi-ai făgăduit pentru sânge nevinovat bani mulţi şi mi-ai jurat ca pentru domnul Stavroghin, şi de fapt nu este din partea dumitale decât o nesimţire. Eu n-am luat parte nici cât negru sub unghie, necum, să zicem, de o mie cinci sute, iar domnul Stavroghin ţi-a tras la palme deunăzi, ceea ce ştim şi noi. Acum văd că mă ameninţi iarăşi şi-mi făgăduieşti bani, pentru ce anume – taci. Iar eu aşa chibzuiesc, cu mintea mea, că de aceea mă trimiţi la Petersburg ca să mă răzbun împotriva domnului Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, punând temei pe buna mea credinţă. De aceea te socot pe tine ăl mai mare ucigaş. Ştii ce ţi s-ar cuveni, fie chiar şi prin punctul acela că din cauza stricăciunii tale ai încetat să crezi în Dumnezeu însuşi, creatorul cel adevărat? Aidoma unui închinător la idol şi pe aceeaşi treaptă cu tătarul sau cu mordvianul te afli. Aleksei Nilâci, ca un filosof ce este, ţi-a lămurit adevărul despre Domnul şi ziditorul adevărat de nenumărate ori şi despre facerea lumii, precum şi şartul viitor al schimbării la faţă a oricărei vietăţi şi oricărei lighioane din cartea Apocalipsei. Iar tu, ca un idol nătâng, în surzenie şi muţenie stăruieşti şi l-ai adus în acelaşi hal şi pe sublocotenentul Ertelev, ca acel nelegiuit ademenitor, cu numele de ateu…

  — Mutră de beţivan ce eşti! Jefuieşti icoanele şi ai încă obraz să-mi ţii predici despre Dumnezeu!

  — Să-ţi spun o vorbă, Piotr Stepanovici, aşa este, am jefuit; dar nu luam decât mărgăritarele, şi n-ai de unde să ştii, poate că şi lacrima mea în faţa focului Celui-de-Sus în clipa aceea a fost primită de bunul Dumnezeu pentru o anumită nedreptate care mi s-a făcut, pentru că, aşa cum mă vezi, sunt lepădat de izbelişte, neavând nici măcar un adăpost unde să mă aciuez. Ştii tu ce scrie în cărţi că odinioară, în timpuri străvechi, un negustor oarecare, la fel, cu astfel de lacrimi, suspine şi rugăciuni a furat de pe icoana sfintei născătoare o perlă care-i împodobea cununa luminoasă şi pe urmă în faţa întregii obşti, căzând în genunchi, a adus toţi banii luaţi pentru această perlă şi i-a pus în faţa icoanei; şi Maica Domnului ocrotitoare în faţa lumii întregi l-a binecuvântat acoperindu-l cu un văl minunat, încât despre asta chiar şi pe vremea aceea se spunea prin cărţile stăpânirii că s-a făcut o minune. Iar tu ai strecurat în icoana sfântă un şoarece, înseamnă că ţi-ai bătut joc de însuşi degetul lui Dumnezeu. Şi de n-ai fi tu stăpânul meu lăsat de fire, pe care eu copil fiind încă l-am purtat în braţe, să ştii că acum te-aş fi răpus pe loc fără să mă mişc chiar de pe această laviţă.

  Piotr Stepanovici se înfurie teribil:

  — Spune, l-ai mai văzut pe Stavroghin?

  — Nicicând să nu îndrăzneşti să mă iei la întrebări. Domnul Stavroghin stă în faţa ta plin de mirare şi nici cu vrerea lui nu e amestecat, necum să fi dat vreun ordin ori bani. Tu m-ai îndemnat.

  — Bani vei primi, şi două mii de asemenea capeţi la Petersburg, acolo pe loc; toţi deodată, ba şi ceva peste asta.

  — Mă minţi, drăguţule, şi îmi vine să râd văzând ce minte scurtă ai. Domnul Stavroghin faţă de tine ca pe o scară stă sus, iar tu latri la el de jos ca un ţânc nerod în timp ce dumnealui socoate că ţi-ar face prea mare cinste chiar şi scuipând pe tine de acolo de sus.

  — Dar ştii tu, nemernicule, urlă furios Piotr Stepanovici, că nu te las să faci nici un pas de aici şi te dau pe mâna poliţiei?

  Fedka sări în picioare şi ochii îi scânteiară de mânie. Piotr Stepanovici scoase cu repeziciune revolverul. Aci se produse o scenă rapidă şi respingătoare: înainte să fi apucat Piotr Stepanovici să îndrepte împotriva lui Fedka revolverul, acesta se răsuci fulgerător şi-l izbi cu toată puterea în obraz, apoi răsună încă o lovitură groaznică, şi încă una, şi a patra, tot în obraz. Piotr Stepanovici rămase năuc, cu ochii căscaţi, bâigui ceva şi deodată se prăbuşi lungit pe duşumea.

  — Poftim, luaţi-l! strigă Fedka cu un aer triumfător.

  Repede puse mâna pe căciulă, trase de sub bancă o bocceluţă şi dus a fost. Piotr Stepanovici hârâia fără cunoştinţă. Liputin crezu chiar că se comisese un omor. Kirillov se repezi în bucătărie.

  — Să turnăm apă pe el! strigă, şi cu un polonic mare de tablă luă apă din căldare şi o vărsă pe capul lui Piotr Stepanovici.

  Acesta se mişcă, înălţă capul, se ridică puţin şi se uită buimac în faţa lui.

  — Ei, cum te simţi? întrebă Kirillov.

  Piotr Stepanovici îl privi ţintă fără să-l recunoască, dar zărindu-l pe Liputin, care se uita la el din bucătărie, schiţă obişnuitu-i zâmbet dezgustător şi sări brusc luându-şi de jos revolverul.

  — Dacă ai de gând să fugi mâine ca ticălosul de Stavroghin, se năpusti el turbat asupra lui Kirillov, palid ca varul, bâlbâindu-se şi stâlcind cuvintele, te voi găsi şi la capătul celălalt al pământului… te voi strivi ca pe o muscă… te voi strivi… înţelegi?

  Lipi ţeava revolverului drept în fruntea lui Kirillov, dar aproape în aceeaşi clipă, revenindu-şi în sfârşit de tot, îşi trase mâna înapoi, vârî revolverul în buzunar şi, fără a mai spune un cuvânt, alergă afară. Liputin se luă după el. Se strecurară prin acelaşi loc din gard şi porniră pe aceeaşi cărăruie, ţinându-se de scânduri. Piotr Stepanovici o luă prin străduţa întunecoasă atât de repede, încât Liputin abia reuşea să se ţină după dânsul. La cea dintâi încrucişare de străzi, el se opri brusc.

  — Ei? se întoarse el sfidător către Liputin.

  Acesta reţinuse în minte manevrele lui cu revolverul şi tremura încă sub impresia scenei care se petrecuse; dar răspunsul veni cumva de la sine şi, cu totul pe neaşteptate, îi ţâşni brusc de pe limbă.

  — Eu cred… eu cred că „de la Smolensk la Taşkent nu-l aşteaptă chiar cu atâta nerăbdare pe student”.

  — Dar ai văzut ce-a băut Fedka la bucătărie?

  — Ce să bea? A băut votcă.

  — Ei bine, să ştii că a băut votcă pentru ultima oară în viaţa lui. Te sfătuiesc să ţii minte acest lucru pentru viitor, iar acum cară-te la dracu’, n-am nevoie de dumneata până mâine… Dar bagă de seamă: să nu faci prostii!

  Liputin porni în fuga mare drept acasă.

  IV.

  Avea pregătit de mult un paşaport pe nume fictiv. Oricât de absurd ar fi fost să-şi închipuie cineva un asemenea lucru şi totuşi acest omuleţ ordonat, mic tiran al familiei sale, în orice caz un funcţionar (deşi fourierist) şi mai cu seamă un capitalist şi cămătar, de mult de tot avusese ideea fantastică de a-şi procura pentru orice eventualitate acest act, care să-i permită s-o şteargă peste graniţă, dacă… vasăzică, admitea posibilitatea acestui dacă, deşi bineînţeles niciodată n-ar fi fost în stare să-şi formuleze cam ce-ar putea să reprezinte acest dacă…

  Acum însă dintr-odată sensul acestui dacă se preciză de la sine şi într-o formă cu totul neaşteptată. Ideea disperată cu care intrase la Kirillov, după invectiva „imbecilule” înghiţită din partea lui Piotr Stepanovici pe trotuar, consta în aceea că trebuia chiar mâine dis-de-dimineaţă să lase totul şi să se expatrieze! Cine nu crede că asemenea lucruri fantastice se întâmplă în realitatea noastră cotidiană şi acum să se informeze cercetând biografiile tuturor emigranţilor ruşi de astăzi aflaţi în străinătate. Niciunul dintre ei n-a fugit într-un mod mai inteligent şi mai realist. Aceeaşi domnie nestăvilită a fantasmelor şi nimic altceva.

  Ajungând acasă, el începu prin a se încuia, îşi scoase sacul de drum şi îşi făcu febril pregătirile. Grija principală îi fu la bani, cât şi cum va reuşi să salveze. Acesta era cuvântul – să salveze, pentru că după judecata lui nu mai putea întârzia nici o oră şi înainte de a se lumina de ziuă el trebuia să ajungă la şosea. Nu ştia nici cum va reuşi să se urce în tren; hotărâse vag să ia trenul undeva la a doua sau a treia staţie mai mare după cea din oraş, iar până acolo să ajungă fie chiar şi pe jos. În felul acesta în mod instinctiv şi aproape cu totul maşinal, cu un noian de gânduri în cap, se moşmonea deasupra sacului, ca deodată să se oprească, să lase baltă totul şi cu un geamăt profund să se culce pe divan.

  Îşi dădu seama limpede deodată că de fugit poate că va fugi, dar este absolut incapabil acum să hotărască când s-o facă, înainte sau după Şatov? Că acum el este total lipsit de voinţă şi nu reprezintă decât un corp vlăguit şi insensibil, o masă inertă, dar că este mânat de o forţă străină, înspăimântătoare şi cu toate că are un paşaport, şi cu toate că ar putea să fugă de Şatov (altfel pentru ce atâta grabă?), va fugi totuşi nu înainte de Şatov, şi nu de Şatov, ci abia după cazul lui Şatov, şi că aşa a fost hotărât, semnat şi pecetluit. Torturat de o spaimă insuportabilă, tremurând în fiecare clipă şi mirându-se de el însuşi, gemând şi amorţind alternativ, rămase aşa, încuiat şi întins pe divan, până la ora unsprezece a zilei următoare, când interveni brusc impulsul aşteptat, care îl făcu să ia o decizie. La ora unsprezece, în momentul când descuie uşa şi apăru în mijlocul familiei sale, află de la ei că tâlharul, ocnaşul evadat Fedka, care băgase spaima în toată lumea, jefuitorul de biserici, recentul ucigaş şi incendiator, pe care-l urmărea şi nu reuşea să-l prindă poliţia noastră, a fost găsit în zorii zilei asasinat, la şapte verste de oraş, la cotitura de unde un drum porneşte de la şosea spre satul Zaharino şi că despre asta vuieşte tot oraşul. Imediat porni în mare grabă în oraş ca să afle amănunte şi într-adevăr află mai întâi că Fedka, găsit cu capul spart, fusese după toate semnele jefuit şi, în al doilea rând, că poliţia avea motive temeinice să bănuiască, ba şi unele indicii precise ca să ajungă la concluzia că Fedka a fost ucis de lucrătorul Fomka de la fabrica Şpigulin, chiar acela cu care el, fără îndoială, îi înjunghiase pe Lebeadkini, încercând să dea foc casei, şi că cearta dintre ei s-a iscat pe drum din cauza banilor, chipurile dosiţi de Fedka, furaţi de la Lebeadkin… Liputin alergă spre locuinţa lui Piotr Stepanovici şi reuşi să afle de la cei din curte, în mod discret, că Piotr Stepanovici, deşi se întorsese aseară acasă pe la ora unu din noapte, toată noaptea dormise liniştit la el acasă până la ora opt de dimineaţă. Nu încăpea, aşadar, nici o îndoială că moartea tâlharului Fedka nu prezenta nimic extraordinar şi că asemenea cazuri de deznodământ sunt cele mai frecvente în carierele de natura aceasta, dar coincidenţa cuvintelor fatidice: „Că Fedka pentru ultima dată în seara aceasta a băut votcă” cu urmarea imediată adeveritoare a acestei preziceri i se păru lui Liputin atât de plină de tâlc, încât el încetă să mai ezite. Impulsul fusese dat, ca şi cum un pietroi i-ar fi căzut deasupra ţinându-l sub greutatea lui pentru totdeauna. Întorcându-se acasă, el împinse cu piciorul sacul său de drum sub pat, iar seara la ora fixată se prezentă cel dintâi la locul indicat pentru întâlnirea cu Şatov, e adevărat, având încă paşaportul în buzunar…

  Capitolul al cincilea.

  O călătoare.

  I

  Catastrofa cu Liza şi moartea Mariei Timofeevna produseră o impresie profundă şi deprimantă asupra lui Şatov. Am amintit undeva că în dimineaţa aceea, întâlnindu-l întâmplător timp de câteva clipe, îmi făcuse impresia că n-ar fi chiar în toate minţile. Între altele îmi spusese că în ajun, pe la orele nouă seara (vasăzică, cu vreo trei ore înainte de incendiu), a fost la Maria Timofeevna. Fusese a doua zi de dimineaţă să vadă cadavrele, dar, după câte ştiu, atunci nu i se ceruse să depună nici un fel de mărturie. Dar frământarea din cursul zilei către seară se transformase într-o adevărată furtună şi… şi cred că aş putea afirma, a fost un moment când, odată cu înserarea, voi să se scoale şi să se ducă pentru a declara totul. Ce era acest tot, ştia numai el. Bineînţeles n-ar fi obţinut nimic, ci pur şi simplu s-ar fi trădat pe sine însuşi. N-avea nici un fel de dovezi ca să demaşte monstruoasa crimă săvârşită, de altfel, el însuşi nu avea decât unele presupuneri vagi care numai pentru el constituiau un argument temeinic spre o deplină convingere. Era însă gata să se sacrifice mergând la pierzanie, numai pentru a-i „strivi pe aceşti nemernici”, cum s-a exprimat el. Piotr Stepanovici nu se înşela prea tare, bănuind la el posibilitatea unei asemenea porniri, şi-şi dădea perfect seama că riscă mult amânând executarea ideii sale groaznice până a doua zi. Şi aici se manifestau la el obişnuita şi excesiva lui încredere în sine şi acel dispreţ total faţă de toţi „omuleţii” aceştia, şi în special faţă de Şatov. Îl detesta pe Şatov de mult pentru „idioţia lui lăcrimoasă”, cum se exprimase despre acesta încă în străinătate, şi era convins ferm că va reuşi să-i vină de hac acestui om naiv, supraveghindu-l toată ziua şi împiedicându-l să facă vreo mişcare la cel dintâi semn de primejdie. Şi totuşi, „nemernicii” scăpară pentru un timp destul de apreciabil datorită unei împrejurări cu totul neaşteptate şi absolut neprevăzute de ei…

  Pe la orele opt seara (adică exact în timpul când „ai noştri” erau adunaţi la Erkel şi în aşteptarea lui Piotr Stepanovici tunau şi fulgerau), Şatov zăcea, cu dureri de cap şi cuprins de o febră uşoară, întins pe patul său în întuneric, fără să fi aprins lumânarea; era chinuit de nedumeriri, se înfuria, gata să ia o hotărâre, nu reuşea să se decidă definitiv şi, blestemând, presimţea că toate acestea nu vor duce la nimic. Treptat el aţipi şi adormind pentru o clipă, avu un vis ce semăna a coşmar; se făcea că este legat de patul lui cu frânghii atât de tare, încât nici nu se putea mişca, iar prin toată casa răsunau lovituri cumplite în gard, în poartă, în uşă, în pavilionul lui Kirillov, încât se cutremura întreaga clădire; o voce tânguioasă, dar cunoscută şi chinuitoare pentru el, ce venea de departe, îl chema mereu. Trezindu-se brusc, el se ridică în capul oaselor. Spre mirarea lui, loviturile în poartă continuau. Şi, cu toate că nu răsunau atât de tare cum i se arătase în vis, erau stăruitoare şi necontenite, iar glasul ciudat şi „chinuitor” se auzea din faţa porţii, nici pe departe atât de jalnic, ci, dimpotrivă, nerăbdător şi supărat, împreună cu un alt glas, mai reţinut şi obişnuit. Sări din pat, deschise gemuleţul şi scoase capul afară.

  — Cine e acolo? strigă el, literalmente îngheţând de frică.

  — Dacă eşti dumneata, Şatov, i se răspunse tăios şi ferm de jos, binevoieşte să-mi spui cinstit şi deschis, consimţi să mă laşi să intru sau nu?

  Asta era: recunoscuse acest glas!

  — Marie! … Tu eşti?

  — Da, sunt eu, eu, Maria Şatova şi te rog să mă crezi că nu-l pot reţine nici o clipă mai mult pe birjar.

  — Imediat… Lumânarea… strigă el cu glasul stins.

  Apoi se repezi să caute chibriturile. După cum se întâmplă în asemenea cazuri, chibriturile nu se lăsau găsite. Scăpă sfeşnicul cu lumânarea jos şi, auzind iar de afară strigătul acelui glas nerăbdător, se repezi în fugă pe scara lui foarte abruptă ca să deschidă portiţa.

  — Fii bun, ţine-mi sacul până-l plătesc pe acest nerod, îl întâmpină jos doamna Maria Şatova, şi-i vârî în mâini sacul ei de drum destul de uşurel şi ieftin, din pânză bătută în cuie de bronz, confecţie dresdeneză, după care se întoarse şi se năpusti enervată asupra birjarului:

  — Te asigur că ceri prea mult. Dacă m-ai purtat o oră întreagă peste cât trebuia pe străzile murdare de aici, eşti singur vinovat pentru că înseamnă că nu cunoşti unde este această stradă stupidă şi această casă caraghioasă. Binevoieşte să iei cele treizeci de copeici ale dumitale şi să te convingi că nu vei căpăta nimic mai mult.

  — Vai, cuconiţă, chiar dumneata m-ai mânat în strada Voznesenskaia şi când colo îţi trebuia strada Bogoiavlenskaia: strada Voznesenskaia e mult mai departe de aici. Mi-am omorât calul.

  — Voznesenskaia, Bogoiavlenskaia, numele acestea stupide trebuie să le ştii dumneata mai bine decât mine, fiindcă eşti de aicea şi apoi nici nu ai dreptate: înainte de toate ţi-am spus că vreau să ajung la casa Filippov şi dumneata mi-ai confirmat că o cunoşti. În orice caz poţi să mă dai în judecată mâine. Dar acum te rog să mă laşi în pace.

  — Poftim, poftim încă cinci copeici! îşi scoase Şatov repede din buzunar pitacul şi-l împinse birjarului.

  — Te rog, să nu faci aşa ceva! se aprinse m-me Şatova, dar birjarul îşi pornise calul, iar Şatov, prinzând-o de mână, o trase pe poartă.

  — Mai repede, Marie, mai repede… N-are nici o importanţă, iar tu eşti udă leoarcă! Încetişor, trebuie să urcăm, ce rău îmi pare că n-am apucat să aprind lumina, scara este foarte abruptă, ţine-te mai bine, mai bine de balustradă, aşa, iată şi chiliuţa mea. Scuză-mă, n-am apucat să aprind lumina… imediat!

  Ridică de jos sfeşnicul, dar îi trebui încă mult timp ca să găsească chibriturile. Doamna Şatova rămase în picioare în mijlocul camerei, tăcută şi nemişcată.

  — Slavă Domnului, în sfârşit! strigă el bucuros aprinzând lumânarea.

  Maria Şatova aruncă o privire fugară prin încăpere.

  — Mi s-a spus că o duci rău şi totuşi nu mi-am închipuit că stai în halul acesta, zise ea cu scârbă şi se îndreptă spre pat. Sunt foarte obosită! se aşeză ea, sleită de puteri, pe patul tare. Pune, te rog, undeva sacul şi aşază-te pe scaun. Deşi, cum vrei, ai rămas stană de piatră. Primeşte-mă provizoriu, până-mi găsesc de lucru, nu cunosc aici pe nimeni şi nici bani nu am. Dar dacă te incomodez, fă bine, iarăşi te rog, şi spune-mi imediat, aşa cum eşti dator s-o faci dacă eşti om cinstit. Aş putea să vând ceva ca să-mi plătesc hotelul, dar până la hotel fă bine să mă conduci dumneata… Vai, ce obosită sunt!

  Şatov se cutremură.

  — Nu trebuie, Marie, nu e nevoie de hotel! Pentru ce hotel? Ce rost are, ce rost?

  Îşi împreună rugător mâinile.

  — Bine, dacă ne putem dispensa de hotel, fie; dar trebuie să lămurim lucrurile. Adu-ţi aminte, Şatov, că am stat împreună căsătoriţi la Geneva două săptămâni şi câteva zile, ne-am despărţit acum trei ani, de altfel fără prea mare gâlceavă. Dar să nu-ţi închipui cumva că m-am reîntors ca să reluăm prostia de altădată. Trebuie să-mi caut de lucru şi, dacă am venit direct în acest oraş, e numai pentru că-mi este indiferent unde mă oploşesc. N-am venit să-ţi prezint regrete şi nici s-o fac pe pocăita; fă bine şi nu te gândi la asemenea prostii.

  — O, Marie! nu e cazul, nu e deloc cazul să vorbeşti astfel, murmură zăpăcit Şatov.

  — Dacă e aşa, dacă eşti un om cu idei atât de avansate, încât poţi înţelege şi asta, îmi voi permite să mai adaug că, dacă acum m-am adresat direct dumitale, în bună parte numai şi numai pentru că întotdeauna te-am considerat departe de a fi un ticălos, şi poate chiar mai presus decât alţi… nemernici! …

  Ochii i se aprinseră. Suferise probabil mult din cauza unor „nemernici”.

  — Şi, te rog, să fii sigur că nu-mi bat joc acum de dumneata, spunându-ţi că eşti un suflet bun. Ţi-am spus deschis ceea ce cred, fără elocinţă, de altfel nici nu e în firea mea aşa ceva. Dar să lăsăm aceste prostii. Întotdeauna am nutrit speranţa că vei fi destul de inteligent ca să nu stărui… Vai, ce obosită sunt!

  Se uită la el cu o privire lungă, chinuită, obosită. Şatov stătea în faţa ei cam la vreo cinci paşi distanţă şi o asculta sfios, dar cu sufletul înnoit parcă, cu faţa radiind parcă de o lumină neobişnuită. Acest om voinic şi dur, cu înfăţişarea mereu zbârlită, dintr-odată se îmblânzi şi se lumină la chip. În sufletul lui vibra ceva neobişnuit, cu totul neaşteptat. Cei trei ani de despărţire, trei ani de căsătorie desfăcută nu i-au alungat din inimă nimic. Şi poate că zi de zi în aceşti trei ani el visa la ea, fiinţa atât de dragă lui, care îi spusese odată: „Te iubesc”. Cunoscându-l pe Şatov, afirm cu tărie că nu şi-ar fi îngăduit nicicând să viseze că o femeie ar putea să-i spună vreodată „Te iubesc”. Era auster şi ruşinos până la sălbăticie, îşi vârâse în cap că are o înfăţişare oribilă, îşi ura chipul, caracterul, se considera drept un monstru bun de purtat şi de expus prin iarmaroace. Din cauza aceasta punea cel mai mare preţ pe cinste, iar convingerile şi le cultiva cu o stăruinţă fanatică, era posac, mândru, supărăcios şi tăcut. Şi iată că singură această fiinţă, care l-a iubit timp de două săptămâni (întotdeauna, întotdeauna crezuse că aşa a fost!), fiinţă pe care el o considera incomparabil superioară lui, cu toate că îşi dădea seama prea bine de rădăcinile ei, o fiinţă căreia el putea să-i ierte totul, absolut totul (dar despre aşa ceva nici nu putea fi vorba, ci dimpotrivă, în credinţa lui el era vinovat faţă de dânsa), această femeie, această Maria Şatova deodată apăru iarăşi în casa lui, se afla iar în faţa lui… Era un lucru aproape de neînţeles pentru dânsul! Fusese atât de uluit, evenimentul acesta cuprindea atâtea lucruri înspăimântătoare pentru el şi în acelaşi timp atâta fericire, încât el nu izbutea, desigur, sau poate că nici nu voia să-şi vină în fire. Era un vis. Dar când ea îl privi cu aceşti ochi chinuiţi, el înţelese că fiinţa aceasta atât de dragă lui suferă şi probabil poartă în inimă o profundă jignire. Inima i se opri în loc. Îi scrută cu durere trăsăturile: de mult dispăruse de pe acest chip obosit strălucirea primei tinereţi. E drept, era încă foarte drăguţă, iar în ochii lui, ca şi altădată, foarte frumoasă (în realitate era o femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, destul de voinică, înăltuţă – mai înaltă decât Şatov – cu păr bogat, blond, de o nuanţă mai închisă, un chip palid oval, cu ochi mari negri, care acum străluceau febril). Dar exuberanţa ei de altădată, superficială, uşuratică, naivă şi încrezătoare, atât de cunoscută lui, cedase locul unei stări de ursuzenie irascibilă, decepţionată, aproape cinică, cu care ea încă nu apucase să se obişnuiască şi care o deprima. Principalul era însă că ea era bolnavă, de acest lucru el îşi dădu prea bine seama. Cu toată teama lui faţă de dânsa, el se apropie brusc şi o prinse de ambele mâini.

  — Marie… Ştii… Poate că eşti foarte, foarte obosită, te implor nu te supăra… Dacă ai accepta, de pildă, măcar o ceaşcă de ceai, ce zici? Ceaiul o să te întărească, nu-i aşa? Dacă ai accepta! …

  — Ce să te mai rogi, bineînţeles că accept, tot copil ai rămas, ca şi altădată. Dacă ai posibilitatea, dă-mi ceai. Ce strâmt e la tine! Ce frig!

  — O, aduc imediat lemne, lemne… am lemne! se agită Şatov. Lemne… adică, dar… imediat aduc ceaiul, şi cu un gest din mână, de parcă lua o hotărâre disperată, îşi apucă şapca.

  — Unde vrei să te duci? Înseamnă că n-ai în casă ceai?

  — Va fi, va fi, va fi, imediat aduc tot… eu… luă de pe poliţă revolverul. Vând imediat acest revolver… sau îl amanetez…

  — Ce prostie şi apoi cere şi timp! Ia, uite, am nişte bani, dacă n-ai nimic. Am vreo opt grivne, e tot ce am, mi se pare. La dumneata e ca într-o casă de nebuni.

  — Nu e nevoie, nu e nevoie să-mi dai bani, într-o clipă, chiar şi fără revolver…

  Şi se repezi direct la Kirillov. Toate acestea se petrecură probabil cu vreo două ore înainte ca la Kirillov să fi venit Piotr Stepanovici şi Liputin. Şatov şi Kirillov, care locuiau în aceeaşi curte, aproape nu se vedeau deloc. Iar întâlnindu-se, nu se salutau şi nu schimbau nici o vorbă: prea mult „zăcuseră” împreună în America.

  — Kirillov, ştiu că bei întotdeauna ceai: ai samovar şi ceai?

  Kirillov, care se plimba prin cameră (după obiceiul lui, toată noaptea, de la un colţ la altul), se opri brusc şi se uită ţintă la cel intrat în fugă, de altfel fără nici o mirare.

  — Am şi ceai, am şi zahăr, am şi samovar, dar nu e nevoie de samovar pentru că e apă încă fierbinte. Ia loc şi bea.

  — Kirillov, am zăcut împreună în America… Mi-a sosit nevasta… Eu… dă-mi ceai… Am nevoie de samovar.

  — Dacă ţi-a venit nevasta, e nevoie de samovar. Dar lasă samovarul pe urmă. Am două. Acum însă ia de pe masă ceainicul. E plin cu apă fierbinte, aproape în clocot. Ia tot; ia zahăr; ia-l tot. Pâine… am pâine destulă; ia-o toată. Am friptură de viţel. Bani, o rublă.

  — Dă-mi, prietene, îţi restitui mâine! Ah, Kirillov!

  — E nevastă-ta aceea din Elveţia? E foarte bine. Şi faptul c-ai venit în fugă tot e bine.

  — Kirillov! strigă Şatov, cu ceainicul atârnând pe braţ, iar în ambele mâini ţinând zahărul şi pâinea. Kirillov! Dacă… dacă ai putea să renunţi la fanteziile dumitale groaznice şi la aiureala dumitale atee… O, ce fel de om ai fi dumneata, Kirillov!

  — Se vede că-ţi iubeşti nevasta chiar şi după Elveţia. E foarte bine, dacă şi după Elveţia. Când vei mai avea nevoie de ceai vino iar. Poţi să vii în tot cursul nopţii. Eu nu dorm deloc. Samovarul va fi în clocot. Ia rubla aceasta, poftim. Du-te la nevastă. Eu aici mă voi gândi la dumneata şi la soţia dumitale.

  Maria Şatova părea vizibil mulţumită de repeziciunea cu care se aprovizionase el şi aproape cu nerăbdare se apucă să bea ceai, dar n-a mai fost nevoie şi de samovar; bău numai o jumătate de ceaşcă şi înghiţi doar o felioară mică de pâine; friptura o respinse cu dezgust şi enervare.

  — Eşti bolnavă, Marie, ai nişte manifestări atât de bolnăvicioase, observă sfios Şatov, servind-o cu timiditate.

  — Da, sunt bolnavă, fireşte; fii bun şi ia loc. De unde ai luat ceai, dacă nu l-ai avut?

  Şatov îi povesti uşor, pe scurt, despre Kirillov. Ea auzise ceva despre el.

  — Ştiu că e un nebun; te rog, ajunge; câţi nerozi nu există pe lumea asta? Zici că aţi fost împreună în America? Am auzit, ai scris.

  — Da, eu… am scris la Paris.

  — Ajunge, şi te rog să vorbim despre altceva. Eşti slavofil după convingeri?

  — Eu… nu că… din cauza imposibilităţii de a fi rus, am devenit slavofil, surâse el acru, cu expresia omului care face un spirit cu totul nelalocul lui şi cu multe eforturi.

  — Cum, nu eşti rus?

  — Nu, nu sunt rus.

  — Vorbeşti prostii. Fii bun, ia loc, în sfârşit. Ce tot te învârţi încolo şi încoace? Crezi că aiurez? Poate că ajung şi să aiurez. Zici că nu sunteţi decât voi doi în toată casa?

  — Numai noi doi… Jos…

  — Şi tot atât de deştepţi. Ce este jos? Ai spus jos?

  — Nu e nimic.

  — Ce nu e nimic? Vreau să ştiu.

  — Vreau să spun că acum nu suntem decât doi oameni în toată curtea, jos trăiau înainte Lebeadkinii…

  — Aceea pe care au asasinat-o în noaptea aceasta? se încordă ea brusc. Am auzit. Cum am ajuns aici, am auzit. Aţi avut şi un incendiu?

  — Da, Marie, da, şi poate că fac o ticăloşie în clipa aceasta că-i cruţ pe nemernici, se sculă el brusc şi începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile ridicate deasupra capului ca într-un gest de supremă disperare.

  Dar Marie nu prea înţelese bine. Îi asculta răspunsurile distrată; întreba doar, fără să asculte.

  — Se petrec lucruri grozave aici la voi. Ce mârşăvie! Ce ticăloşi sunt toţi! Dar aşază-te, te rog, în sfârşit. O, cum mă enervezi! şi îşi lăsă sleită de puteri capul pe pernă.

  — Marie, încetez… Poate că ai vrea să te culci, Marie?

  Ea nu răspunse, închizând, istovită, ochii. Faţa ei palidă căpătă o culoare cadaverică. Adormi aproape imediat. Şatov se uită în jurul lui, îndreptă lumânarea, îi privi încă o dată faţa neliniştit, îşi strânse palmele cu putere şi părăsi camera în vârful picioarelor, ieşind în antreu. În faţa scării se lipi cu faţa într-un colţ şi rămase astfel vreo zece minute, tăcut, nemişcat. Ar fi stat poate şi mai departe aşa, dar de jos se auziră deodată paşi prudenţi şi rari. Cineva urca pe scară. Şatov îşi aduse aminte că a uitat să încuie portiţa.

  — Cine e acolo? întrebă el în şoaptă.

  Vizitatorul necunoscut urcă fără grabă şi fără să răspundă. Ajungând sus se opri; în întuneric era greu să-i distingi faţa; şi deodată se auzi întrebarea lui prudentă:

  — Ivan Şatov?

  Şatov îşi spuse numele, dar imediat îşi întinse mâna ca să-l oprească; dar vizitatorul îl prinse el de mână şi Şatov tresări, ca de atingerea unei lighioane înspăimântătoare.

  — Stai aici, şopti el grăbit, nu intra, nu pot să te primesc înăuntru acum. S-a întors nevastă-mea. Aduc o lumânare.

  Revenind cu lumânarea aprinsă în mână, văzu în faţa lui un ofiţeraş tânăr; nu-i cunoştea numele, dar îl zărise undeva.

  — Erkel, se recomandă acesta. M-ai văzut la Virghinski.

  — Mi-aduc aminte; şedeai la masă şi notai. Ascultă, se aprinse brusc Şatov, apropiindu-se de dânsul cu o furie crescândă, dar continuând să vorbească în şoaptă; mi-ai făcut acum un semn, când m-ai prins de mână. Dar să ştii că aş putea să scuip pe toate semnele acestea! Nu recunosc… nu vreau… Aş putea să te arunc pe scară jos, ştii asta?

  — Nu, nu ştiu nimic şi nici nu înţeleg de ce te-ai supărat în aşa hal, răspunse musafirul fără pic de pornire, aproape cu naivitate. Am însărcinarea să-ţi transmit ceva şi am venit în acest scop, mai ales că n-am timp de pierdut. Ai la dumneata o tiparniţă care nu-ţi aparţine şi pentru care eşti obligat să dai socoteală, după cum îţi este bine-cunoscut. Am poruncă să-ţi cer s-o predai chiar mâine, exact la ora şase după-amiază, lui Liputin. Afară de aceasta, am poruncă să-ţi comunic că nimic şi niciodată nu ţi se va pretinde mai mult.

  — Nimic?

  — Absolut nimic. Cererea dumitale este satisfăcută şi pentru totdeauna eşti îndepărtat. Iată ceea ce mi s-a spus să-ţi comunic.

  — Cine te-a trimis?

  — Cei ce mi-au transmis semnul convenţional.

  — Vii din străinătate?

  — Faptul acesta… faptul acesta cred că-ţi este indiferent.

  — Ei drăcie! dar de ce n-ai venit până acum, dacă ai avut asemenea însărcinare?

  — Am urmat instrucţiunile primite şi nici n-am fost singur.

  — Înţeleg, înţeleg că n-ai fost singur. Ei… drăcie! Dar de ce n-a venit Liputin personal?

  — Aşadar, vin să te iau mâine exact la ora şase seara şi ne vom duce acolo pe jos. Afară de noi trei nu va fi de faţă nimeni.

  — Vine şi Verhovenski?

  — Nu, Verhovenski nu vine. El pleacă mâine dimineaţă din oraş la ora unsprezece.

  — Eram sigur, şopti furios Şatov şi se lovi cu pumnul în şold, fuge, canalia!

  Tulburat, rămase pe gânduri. Erkel se uita la el ţintă şi aştepta în tăcere.

  — Şi cum o veţi ridica? Nu se poate transporta dintr-odată luând-o în braţe.

  — Nici nu va fi nevoie. Vei indica numai locul, iar noi ne vom încredinţa că într-adevăr acolo este îngropată. Noi nu ştim decât aproximativ unde se află, locul exact însă nu-l cunoaştem. Ai arătat cumva şi altcuiva acest loc?

  Şatov îl privi fix.

  — Mă mir de dumneata, un puşti, un puşti naiv, de ce te-ai băgat ca un bleg în această afacere? Bineînţeles, au nevoie numai de ăştia ca dumneata! Bine, poţi să pleci! Ca să vezi! Nemernicul acela v-a păcălit pe toţi şi a şters-o.

  Erkel se uita calm şi cu ochi senini, dar părea că nu înţelege.

  — Verhovenski a şters-o, Verhovenski! scrâşni din dinţi Şatov.

  — Păi, n-a plecat încă, e aici. Am stăruit personal să asiste în calitate de martor; instrucţiunea mea se adresa lui (mărturisi el ca un adolescent lipsit de experienţă). Dar el n-a consimţit din păcate, pretextând plecarea de mâine; şi, într-adevăr, l-am văzut foarte grăbit.

  Şatov îl privi încă o dată pe sărmanul naiv cu un aer plin de compătimire, apoi dădu din mână, ca şi cum şi-ar fi spus în gând: „Nu merită nici o milă”.

  — Bine, voi veni, scurtă el brusc, acum însă poţi să pleci, marş!

  — Aşadar, la ora şase fix, salută politicos Erkel şi coborî fără grabă pe scară.

  — Prostălăule! nu-l răbdă inima să nu-i strige în urmă Şatov din capătul de sus al scării.

  — Poftim? răspunse acela de jos.

  — Nimic, du-te.

  — Am crezut că mi-ai spus ceva.

  II.

  Erkel era un „prostălău” în capul căruia nu-şi găsise loc decât capacitatea de a vedea lucrurile în mare, de a discerne esenţialul; era, cum s-ar zice, fără scaun la cap; dar o pricepere de a se descurca în situaţii concrete de subordonare avea în suficientă măsură, ba uneori ajungea până la isteţime. Devotat în mod fanatic, copilăresc, „cauzei comune”, şi de fapt lui Piotr Verhovenski, el proceda conform instrucţiunilor acestuia, primite cu prilejul şedinţei din seara precedentă la „ai noştri”, când se stabiliseră şi se distribuiseră rolurile pentru a doua zi. Piotr Stepanovici îi încredinţă rolul de curier, apucând să stea cu el de vorbă vreo zece minute între patru ochi. Rolul de executant era o necesitate a firii lui şterse, lipsite de personalitate, prea puţin cerebrale şi mereu setoase de a se supune unei voinţe străine – o, bineînţeles, exclusiv în interesul cauzei „comune” sau „măreţe”. Dar acest lucru n-avea importanţă, pentru că fanaticii mărunţi, de speţa lui Erkel, nici nu concep slujirea unei idei altfel decât identificând-o cu însăşi persoana, care după înţelegerea lor exprimă această idee. Sensibil, bun şi blând, Erkel era poate cel mai nemilos dintre toţi ucigaşii adunaţi să-l execute pe Şatov; ar fi asistat la uciderea lui fără nici un fel de ură personală şi fără a clipi din ochi. I se spusese, de pildă, să observe cu atenţie starea şi atitudinea lui Şatov, cu prilejul îndeplinirii ordinului, şi când Şatov, primindu-l pe scară, ca o justificare lăsă să-i scape, nerăbdător cum se arătase, vorba că i s-a întors nevasta, Erkel avu imediat atâta şiretenie instinctivă ca să nu manifeste nici un fel de curiozitate în această privinţă, cu toate că în capul lui miji presupunerea că faptul de a se fi reîntors nevasta lui Şatov prezintă mare importanţă pentru succesul acţiunii lor.

  Şi nu greşise: singur acest fapt îi salvă pe „nemernici” de realizarea intenţiei lui Şatov, şi totodată îi şi ajută să „scape” de el… Sosirea atât de neaşteptată a soţiei îl tulbură pe Şatov, îl scoase din făgaş, îi paraliză perspicacitatea şi prudenţa obişnuite. Nici un gând la propria siguranţă nu avea acum loc în capul lui preocupat de cu totul altceva. Dimpotrivă, el crezu cu toată convingerea că Piotr Verhovenski fuge, de vreme ce pleacă mâine, ceea ce coincidea atât de mult cu bănuielile lui! Reîntorcându-se în cameră, el se aşeză iar în colţ, îşi propti coatele pe genunchi şi-şi acoperi faţa cu palmele. Îl chinuiau gânduri amare…

  Şi iar îşi ridica fruntea, se ducea în vârful picioarelor s-o privească: „Doamne! Te pomeneşti că până mâine dimineaţă o cuprinde febra, pare să fi început chiar! A răcit, desigur. Nu e obişnuită cu această climă groaznică; şi apoi trenul, vagonul de clasa a treia, un timp mizerabil cu furtună şi ploaie, şi e îmbrăcată atât de uşor, aproape că nu are nimic mai gros pe dânsa… Cum s-o lase acum fără nici un ajutor! Ce sac micuţ, uşor, nici patru kilograme! Sărmana, e sleită de puteri, câte o fi îndurat! E mândră şi de aceea nu se plânge. Dar e nervoasă, nervoasă! Semn că e bolnavă: şi un înger poate deveni irascibil la boală. Ce fierbinte trebuie să-i fie fruntea, ce cearcăne mari are la ochi şi… şi totuşi ce minunat este ovalul acestui chip şi acest păr bogat, ce…”.

  Se grăbea să-şi smulgă privirea, să se retragă cât mai repede, temându-se parcă de gândul să vadă în ea şi altceva decât o biată fiinţă nefericită şi suferindă ce are nevoie de ajutor. „Despre ce speranţe poate fi vorba! O, cât de meschin, cât de mârşav este omul!” şi se întorcea iar în colţul său, se aşeza iar, acoperindu-şi faţa cu mâinile, şi iar visa, iar îşi amintea… şi iar i se năzăreau tot felul de speranţe.

  „Vai, ce obosită sunt, vai, ce obosită sunt!” îşi amintea el exclamaţiile ei, glasul ei slăbit, întretăiat. „Doamne! Cum s-o las acum, n-are decât opt grivne; şi-a întins portmoneul vechi, minuscul! A venit să-şi caute aici loc, ce înţelege ea care e situaţia aici cu locurile, ce ştie ea despre cele ce se petrec în Rusia? E aidoma acelor copii răsfăţaţi care trăiesc într-o lume de fantezii, creată de ei înşişi; şi se mai supără, sărmana, de ce Rusia nu seamănă cu visurile lor de oameni trăiţi în străinătate! O, sărmanii nenorociţi, o, sărmanii nevinovaţi! … Şi totuşi e cam frig aici, într-adevăr…”

  Îşi aduse aminte că ea s-a plâns de frig şi că i-a promis să facă focul. „Ar trebui să aduc lemne, numai să n-o trezesc. Voi căuta să umblu încet. Dar cum să fac în privinţa fripturii? Când se scoală va voi să mănânce… Dar asta mai pe urmă; Kirillov nu doarme toată noaptea. Cu ce aş putea s-o acopăr? Doarme profund, dar i-e frig probabil, frig, frig fireşte.”

  Şi încă o dată se duse s-o vadă; rochia i se desfăcuse puţin şi un picior rămase dezvelit până-n genunchi. El se trase brusc, aproape speriat, îşi scoase de pe umeri paltonul şi, rămânând în hăinuţa lui ponosită, o acoperi evitând să privească locul dezvelit.

  Încinsul focului, umblatul pe vârfuri, cercetarea repetată a chipului adormitei, pauzele cât a stat pe scaun, furat de visuri, în colţul lui şi mereu alte reveniri, ca să vadă cum doarme Maria, toate acestea luară mult timp. Trecuseră vreo două-trei ore. Între timp, Kirillov primise vizita lui Verhovenski şi Liputin. În cele din urmă, Şatov aţipi în locul lui din colţ. Deodată auzi un geamăt; ea se trezise şi-l chemă; el sări ca un criminal.

  — Marie! M-a furat somnul… Ah, ce mizerabil sunt, Marie!

  Ea se ridică în capul oaselor, privind în jurul ei cu mirare, nedându-şi seama parcă unde se află şi deodată se agită de indignare, de mânie:

  — Ţi-am ocupat patul, am adormit fiindcă mă simţeam sleită de puteri; de ce nu m-ai trezit? Cine ţi-a dat dreptul să crezi că am intenţia să-ţi fiu o povară?

  — Da’ cum puteam să te trezesc, Marie!

  — Puteai; trebuia! N-ai alt pat în cameră şi eu ţi l-am ocupat pe al tău. Nu trebuia să mă pui într-o situaţie falsă. Sau poate că ţi-ai închipuit că am venit să profit de binefacerile dumitale? Ocupă-ţi imediat patul, iar eu mă culc în colţ pe scaune…

  — Marie, n-am atâtea scaune, şi nici n-aş avea cu ce să aştern.

  — Mă culc direct pe jos. Dumneata nu vei fi nevoit să te culci pe podea! Vreau să mă culc pe jos, imediat, imediat!

  Ea se ridică, voi să facă un pas, brusc însă o durere ascuţită, spasmodică îi tăie toate puterile şi toată hotărârea şi cu un geamăt ascuţit ea se prăbuşi pe pat. Şatov alergă la dânsa, dar Marie, ascunzându-şi faţa între perne, îl prinse de mână strângând-o şi frământând-o convulsiv. Asta dură cam un minut.

  — Marie, draga mea, dacă e nevoie, cunosc un doctor prin apropiere, Frenzel… Aş da o fugă să-l chem.

  — Prostii!

  — Nu sunt prostii. Spune, Marie, ce te doare? Poate că aş putea să-ţi pun comprese… pe abdomen, de pildă, pot s-o fac şi fără doctor… sau cataplasme cu muştar.

  — Ce e asta? întrebă ea ciudat, înălţându-şi capul şi uitându-se la el speriată.

  — Ce anume, Marie? nu înţelegea Şatov. Despre ce întrebi? Dumnezeule, mi-am pierdut capul, Marie, iartă-mă că nu înţeleg nimic.

  — Lasă-mă, nici nu trebuie să înţelegi. Ar fi fost şi ridicol… zise ea cu amărăciune. Spune-mi ceva. Plimbă-te prin cameră şi vorbeşte, nu sta lângă mine şi nu mă privi, mai ales asta, te rog mult, ţi-am spus de cinci sute de ori!

  Şatov începu să se plimbe prin cameră, cu privirea în jos, căutând cu grijă să nu se uite la ea.

  — Aş putea, să nu te superi, Marie, te implor, să-ţi aduc puţină friptură de viţel, e aproape, şi ceai… ai mâncat atât de puţin adineauri…

  Ea dădu din mâini cu scârbă şi mânie. Şatov tăcu disperat.

  — Ascultă, mă gândesc să deschid aici o legătorie, pe principiul asocierii. Întrucât stai aici de mult, ce crezi, există şanse sau nu?

  — Vai, Marie, la noi aici nimeni nu citeşte cărţi, şi de fapt nici nu există. Ţi-ai găsit să-ţi aducă el aşa ceva, ba încă la legat?

  — Cine el?

  — Cititorul de aici, locuitorul de aici, în general, Marie.

  — Păi, aşa spune, mai clar, zici el, dar cine e el nu se ştie. Nu cunoşti gramatica.

  — E spiritul limbii, Marie, murmură Şatov.

  — Fugi de acolo cu spiritul dumitale, mă plictiseşti. De ce adică locuitorul sau cititorul de aici n-o să vrea să-şi lege cărţile?

  — Pentru că a citi o carte şi a avea grijă s-o legi sunt două etape imense în dezvoltarea omului, foarte diferite. La început el citeşte câte puţin şi cu trecerea veacurilor se obişnuieşte, bineînţeles; dar în mâinile lui cartea ajunge ferfeniţă, fiindcă nu consideră că e un lucru serios. A lega o carte înseamnă a simţi pentru ea un respect, înseamnă nu numai a o îndrăgi, dar şi a-i recunoaşte utilitatea, importanţa. Rusia încă n-a ajuns la stadiul acesta. Europa de mult îşi leagă cărţile.

  — Deşi e cam pedant, dar cel puţin e inteligent spus şi-mi aminteşte timpul de acum trei ani; te dovedeai uneori destul de inteligent, cu vreo trei ani în urmă.

  Rosti aceste cuvinte cu acelaşi dezgust cu care rostise toate frazele ei capricioase de până atunci.

  — Marie, Marie, i se adresă înduioşat Şatov, o, Marie! Dacă ai şti câte s-au întâmplat şi s-au scurs în aceşti trei ani! Am auzit mai târziu că ai început să mă deteşti pentru că mi-am schimbat convingerile. Dar pe cine am părăsit? Cine sunt ei? Duşmani ai vieţii însufleţite: liberali anacronici care se tem de propria lor independenţă: slugoi ai ideii, duşmani ai personalităţii şi libertăţii, propovăduitori ramoliţi a tot ce este mort şi mucegăit! Ce reprezintă ei: senilitatea, mediocritatea cea mai filistină, cea mai ticăloasă incapacitate, o egalitate plină de invidii, egalitate fără simţul propriei demnităţi, egalitate aşa cum o concepe un lacheu sau cum o concepea francezul din anul nouăzeci şi trei… dar mai ales peste tot şi pretutindeni numai şi numai nişte ticăloşi şi nemernici, ticăloşi şi nemernici!

  — Da, mulţi nemernici există, zise ea tăios şi cu accente de durere. Stătea culcată întinsă şi nemişcată, temându-se parcă să facă cea mai mică mişcare, cu capul lăsat pe pernă, puţin înclinat într-o parte, privind în tavan cu ochii obosiţi, dar febrili. Avea o faţă palidă, buzele arse.

  — Vasăzică, îţi dai seama, Marie, îţi dai seama! strigă Şatov. Ea ar fi vrut se pare să facă un semn negativ cu capul, dar deodată se cutremură, zguduită de acelaşi spasm. Îşi ascunsese iar faţa în pernă, strângând-o aproape un minut până la durere, atunci când el, cuprins de spaimă, alergase la dânsa.

  — Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe… căci eu… Marie!

  — Taci… nu vreau, nu vreau, striga ea aproape furioasă, întorcându-se iar cu faţa în sus, să nu îndrăzneşti să te uiţi la mine cu aceşti ochi compătimitori! Plimbă-te prin cameră şi spune ceva, vorbeşte…

  Pierzându-şi cumpătul, Şatov începu iar să bâiguie ceva.

  — Cu ce te ocupi? întrebă ea cu nerăbdare scârbită, întrerupându-l.

  — Lucrez la scriptele unui negustor. Eu, Marie, dacă aş vrea cu adevărat, aş putea şi aici să câştig ceva bani.

  — Cu atât mai bine pentru dumneata…

  — Să nu înţelegi greşit, Marie, am spus-o aşa, într-o doară…

  — Şi altceva ce faci? Ce propovăduieşti? Dumneata doar nu poţi trăi fără să propovăduieşti; e în firea dumitale!

  — Îl propovăduiesc pe Dumnezeu, Marie.

  — În care dumneata personal nu crezi. Ei bine, ideea aceasta niciodată n-am putut s-o înţeleg.

  — Să lăsăm asta, Marie, pe urmă.

  — Ce reprezintă aici această Maria Timofeevna?

  — Şi despre asta vorbim mai pe urmă, Marie.

  — Să nu îndrăzneşti să-mi faci asemenea observaţii! E adevărat că moartea aceasta poate fi atribuită crimei… acestor oameni?

  — Negreşit, scrâşni din dinţi Şatov.

  Marie ridică deodată capul şi strigă cu durere în glas:

  — Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mai mult despre asta, niciodată să nu îndrăzneşti, niciodată!

  Şi iar recăzu pe pernă într-un acces de durere spasmodică; o simţea pentru a treia oară, dar de data aceasta gemetele ei deveniră mai tari şi se transformară în ţipete.

  — O, ce nesuferit eşti, ce nesuferit! se zbătea ea fără nici o milă de ea însăşi, respingându-l pe Şatov care stătea aplecat deasupra patului.

  — Marie, dacă vrei mă voi plimba prin cameră vorbindu-ţi…

  — Dar nu vezi că a început?

  — Ce a început, Marie?

  — Ce ştiu eu? Parcă pricep ceva… O, blestemata! Fie blestemat totul dinainte!

  — Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe… căci eu… ce să înţeleg?

  — Eşti un flecar abstract şi inutil. O, fie blestemat totul pe lume!

  — Marie, Marie!

  Se gândi serios că e în pragul unei crize de nebunie.

  — Dar nu înţelegi, omule, nu înţelegi că au început chinurile naşterii, se ridică ea puţin uitându-se la el cu o mânie cumplită, dureroasă, care îi desfigura chipul. Fie blestemat dinainte acest copil!

  — Marie, strigă Şatov, dumerindu-se în sfârşit despre ce este vorba. Marie… de ce nu mi-ai spus de la început? se agită el brusc, punând mâna cu hotărâre pe şapcă.

  — De unde să ştiu eu intrând aici? Nici n-aş fi venit la dumneata! Mi s-a spus că peste zece zile! Unde pleci, unde? Să nu îndrăzneşti!

  — Chem o moaşă! Vând revolverul; în primul rând, bani!

  — Să nu îndrăzneşti să faci nimic, să nu chemi moaşa, doar o femeie oarecare simplă, o bătrână, am în portmoneu opt grivne… câte femei de pe la sate nu nasc fără moaşă, iar dacă mor, cu atât mai bine…

  — Va veni şi moaşa, va veni şi o bătrână. Numai cum să te las pe tine singură, Marie?

  Dar chibzuind că e mai bine s-o lase aşa singură, cu toată starea ei de furie, decât să rămână fără nici un ajutor, el nu mai ţinu seama de gemetele şi strigătele ei mânioase şi, punându-şi toată nădejdea în picioarele sale, fugi afară în mare grabă.

  III.

  Mai întâi se repezi la Kirillov. Era cam pe la ora unu noaptea. Kirillov stătea în mijlocul camerei.

  — Kirillov, naşte nevastă-mea!

  — Adică cum?

  — Naşte, naşte un copil!

  — Dumneata… nu greşeşti?

  — O, nu, nu, au început contracţiile! … E nevoie de o femeie, o bătrână oarecare, negreşit, imediat… unde aş putea găsi? Veneau mai multe la dumneata…

  — Îmi pare rău că nu mă pricep să nasc, răspunse îngândurat Kirillov, adică nu eu să nasc, ci să fac aşa ca să nască altcineva, nu mă pricep… Stai, ei bine, nu ştiu cum să spun.

  — Adică nu poţi personal să ajuţi la naştere, dar nu despre aceasta e vorba; o bătrână, o bătrână îmi trebuie, o servitoare, cineva să asiste!

  — O bătrână găsim poate, dar nu chiar acum. Dacă vrei, vin eu în loc de…

  — Nu se poate; eu alerg la moaşa Virghinskaia.

  — Ticăloasa aceea!

  — Aşa e, Kirillov, aşa e, dar e mai pricepută ca altele! Fireşte, totul va fi fără evlavie, fără bucurie, cu dezgust, cu ocară, cu blasfemie la această mare taină a venirii unei fiinţe noi! … Ea de pe acum îl şi blestemă! …

  — Dacă vrei, eu…

  — Nu, nu, alerg eu deocamdată (o, o aduc eu pe Virghinskaia!), dumneata din când în când apropie-te de scara mea şi ascultă, dar să nu intri, ai s-o sperii, în nici un caz să nu intri, ascultă numai… pentru cazul că s-ar întâmpla ceva groaznic. Iar dacă într-adevăr se petrece ceva cu totul neobişnuit, atunci intră.

  — Înţeleg. Iată încă o rublă. Poftim. Am vrut să-mi iau o găină mâine, dar acum nu mai vreau. Aleargă mai repede, aleargă cât te ţin puterile. Samovarul va fierbe toată noaptea.

  Kirillov nu ştia nimic despre ceea ce se urzea împotriva lui Şatov, de altfel nici înainte nu ştiuse despre primejdia extrem de gravă care-l păştea. Ştia doar că are nişte socoteli vechi cu „oamenii aceia”, şi cu toate că personal fusese întru câtva amestecat în această chestiune prin instrucţiunile ce i se comunicaseră din străinătate (de altfel foarte superficiale, pentru că nu participase direct sau prea apropiat la nimic), dar în ultimul timp se lepădase de tot, de orice însărcinări, se trăsese deoparte de orice treburi, şi în primul rând de „cauza comună”, abandonându-se total unei existenţe contemplative. Piotr Verhovenski, deşi cu prilejul adunării îl chemase pe Liputin să vină cu el la Kirillov ca să se convingă că acesta va lua asupra sa în momentul de faţă „afacerea Şatov”, în explicaţia pe care o avusese cu Kirillov atunci nu pomeni nici un cuvânt despre Şatov, nu făcu nici o aluzie, socotind probabil aşa ceva apolitic, iar pe Kirillov poate chiar drept un om pe care nu se poate conta, amânând totul pentru a doua zi, când treaba va fi făcută şi când pentru Kirillov va fi deci „absolut egal”; în orice caz, acestea erau socotelile pe care şi le făcuse Piotr Stepanovici în privinţa lui Kirillov. Liputin observase şi el că despre Şatov, cu toată promisiunea, nu se pomenise nimic, dar Liputin era prea tulburat ca să se gândească a formula vreo obiecţie.

  În cea mai mare goană, Şatov se îndreptă spre strada Muravinaia, căreia nu-i vedea capătul, blestemând distanţa.

  Trebui să bată îndelung la uşa lui Virghinski: toată lumea era de mult adâncită în somn. Dar Şatov începu să bată din toate puterile în oblon, fără nici o jenă. Câinele legat în lanţ în curte sărea şi se smucea lătrând cu furie. Săriră şi câinii de pe toată strada şi se stârni o asurzitoare larmă câinească.

  — De ce baţi şi ce doreşti dumneata? se auzi, în sfârşit, la fereastră glasul lui Virghinski, blând şi cu totul necorespunzător „jignirii”.

  Oblonul se întredeschise şi prin oberlihtul deschis se auzi un glas de femeie strident şi care într-adevăr exprima jignire.

  — Cine e nemernicul care bate? strigă fata bătrână, ruda lui Virghinski.

  — Sunt Şatov, s-a reîntors nevastă-mea şi acum se află în chinurile naşterii…

  — Atunci las-o să nască şi cară-te!

  — Am venit după Arina Prohorovna, nu plec fără Arina Prohorovna.

  — Nu poate veni ea la oricine. Noaptea e o practică specială… Du-te la Makşeeva şi nu mai face atâta gălăgie! ţipă cu răutate femeia. Se auzea de afară cum Virghinski încearcă s-o potolească; dar fata bătrână îl combătea şi nu ceda.

  — Eu nu plec de aici! strigă iar Şatov.

  — Aşteaptă, aşteaptă! strigă în sfârşit Virghinski, reuşind să potolească furia fetei bătrâne. Te rog, Şatov, aşteaptă vreo cinci minute, o trezesc pe Arina Prohorovna şi încetează te rog să mai baţi şi să ţipi… O, dar e îngrozitor!

  Peste cinci minute nesfârşite apăru Arina Prohorovna.

  — Ţi-a venit soţia? se auzi prin oberliht glasul ei şi, spre surprinderea lui Şatov, absolut lipsit de mânie, ci numai poruncitor ca de obicei; dar acesta era felul de a vorbi al Arinei Prohorovna.

  — Da, soţia, şi naşte.

  — Maria Ignatovna?

  — Da, Maria Ignatovna, bineînţeles, Maria Ignatovna!

  Se făcu tăcere. Şatov aştepta. Prin casă se auzeau şoapte.

  — De mult a sosit? întrebă iar m-me Virghinskaia.

  — În seara aceasta, la ora opt. Vă rog, mai repede.

  Iar se auziră şoapte, ca şi cum cei dinăuntru se sfătuiau.

  — Ascultă, nu greşeşti? Chiar ea te-a trimis să mă chemi?

  — Nu, nu m-a trimis după dumneata, vrea o bătrână oarecare, o femeie simplă, ca să nu mă împovăreze cu cheltuieli, dar n-aveţi nici o grijă, eu achit.

  — Bine, vin, n-are importanţă dacă plăteşti sau nu. Am preţuit totdeauna sentimentele de independenţă ale Mariei Ignatovna, deşi poate că nu mă ţine minte. Ai ceva din lucrurile cele mai necesare?

  — N-am nimic, dar procur tot ce trebuie, procur, procur… „Există totuşi la oamenii ăştia şi unele generozităţi, gândea Şatov, îndreptându-se spre Leamşin. Convingerile şi omul sunt, pare-se, două lucruri mult deosebite. Poate că am şi eu o mare vină faţă de ei! … Toţi sunt vinovaţi, toţi sunt vinovaţi şi… dacă s-ar fi convins toată lumea de acest lucru! …”

  La uşa lui Leamşin nu trebui să bată prea mult; spre surprinderea sa acesta deschise îndată ferestruica, sărind din aşternut desculţ şi dezbrăcat, riscând să capete guturai; era un om foarte prudent şi se îngrijea de sănătatea lui. Dar graba cu care răspunse îşi avea explicaţia ei: Leamşin tremurase toată seara şi nici până acum nu reuşise să adoarmă, tulburat de şedinţa de la „ai noştri”; i se năzărea mereu că-l vizitează nişte musafiri nepoftiţi şi absolut nedoriţi. Îl neliniştea mai ales vestea denunţului lui Şatov şi iată că se pomeni deodată cu aceste bătăi îngrozitoare în fereastră! …

  Se speriase într-adevăr văzându-l pe Şatov, pentru că închise brusc ferestruica şi se refugie în pat. Şatov începu să bată şi să strige şi mai tare.

  — Cum îţi permiţi să baţi în felul acesta în miez de noapte? strigă ameninţător, dar tremurând de frică, Leamşin, care peste vreo două minute se hotărî totuşi să deschidă iar oberlihtul şi să se convingă dacă Şatov era singur sau nu.

  — Ţi-am adus revolverul; ia-l înapoi şi dă-mi cincisprezece ruble.

  — Ce, eşti beat? E jaf curat, am să răcesc. Aşteaptă să iau ceva pe mine.

  — Dă-mi îndată cincisprezece ruble. Dacă nu mi-i dai, bat şi strig până-n zori; îţi sparg geamurile.

  — Iar eu am să strig ajutor şi te vor închide.

  — Dar eu ce, n-am gură? Nu pot să strig ajutor? Cine trebuie să se teamă de asemenea strigăte, dumneata sau eu?

  — Şi dumneata eşti în stare să ai asemenea gânduri ticăloase… ştiu la ce te gândeşti… aşteaptă, aşteaptă, nu mai bate, pentru Dumnezeu! Unde s-a mai pomenit să dea cineva bani noaptea? Ce nevoie ai de bani, numai dacă nu eşti beat?

  — S-a întors nevastă-mea. Ţi-am redus cu zece ruble, n-am tras niciodată, ia-ţi revolverul. Ia-l îndată.

  Leamşin întinse maşinal prin ferestruică mâna şi luă revolverul; aşteptă puţin, şi deodată îşi scoase capul prin ferestruică, bâiguind înnebunit şi cu fiori reci în spate:

  — Minţi că s-a întors nevasta dumitale. Dumneata… vrei pur şi simplu să fugi de aici.

  — Eşti un prost, încotro să fug? Piotr Verhovenski al vostru n-are decât să fugă, dar eu n-am de ce să fug. Vin acum de la moaşa Virghinskaia şi s-a învoit să vină la mine. Verifică dacă te interesează. Nevastă-mea se chinuieşte, am nevoie de bani; dă-mi banii!

  Un foc întreg de artificii sclipi în creierul perspicace al lui Leamşin. Totul începu să capete o altă întorsătură, dar frica îl împiedica încă să judece mai bine.

  — Păi, cum aşa… Doar eşti despărţit de nevastă?

  — Vrei să-ţi sparg capul pentru asemenea întrebări?

  — O, Doamne, iartă-mă, înţelege că sunt uluit… Dar acum înţeleg, înţeleg şi… şi zici că Arina Prohorovna vine la dumneata? Mi-ai spus acum că ea a primit să meargă? Mi se pare că nu-i adevărat. Vezi, vezi, vezi că nu este nimic adevărat din tot ce spui dumneata.

  — Sunt sigur că acum e lângă nevastă-mea. Nu mă întârzia, n-am nici o vină că eşti un prost.

  — Nu-i adevărat, nu sunt prost. Iartă-mă, nu pot deloc…

  Şi, pierzându-şi total cumpătul, pentru a treia oară dădu să închidă ferestruica, dar Şatov zbieră atât de tare, încât acela îşi scoase iar capul.

  — Dar e un atentat asupra persoanei! Ce vrei de la mine? Ce anume, spune? Şi ia aminte bine, vii în miez de noapte!

  — Cer să-mi dai cincisprezece ruble, cap de bou ce eşti!

  — Dar poate că nici nu vreau să primesc revolverul înapoi. N-ai nici un drept. Ai cumpărat obiectul şi cu asta s-a terminat, nu mai ai nici un drept. Nu pot noaptea să-ţi dau atâţia bani. De unde să iau această sumă?

  — Ai întotdeauna la dumneata bani; am scăzut zece ruble, dar tu văd că nu vrei să-ţi dezminţi năravul.

  — Vino poimâine, poimâine dimineaţă, exact la ora douăsprezece îţi dau toată suma, e bine aşa?

  Şatov pentru a treia oară bătu furios în ramă:

  — Dă-mi zece ruble, iar mâine dis-de-dimineaţă cinci.

  — Nu, poimâine dimineaţă îţi dau restul de cinci, mâine nu pot, zău. Nici să nu vii, să nu vii.

  — Dă-mi cele zece, ticălosule.

  — Şi de ce înjuri? Aşteaptă, să fac lumină; uite, mi-ai spart geamul… Cine se apucă să înjure în halul acesta noaptea? Poftim! întinse el prin geam bancnota.

  Şatov smulse din mâna lui bancnota, era o hârtie de cinci ruble.

  — Zău nu pot, să mă tai nu pot, poimâine îţi dau tot, dar acum nu pot.

  — Nu plec, zbieră Şatov.

  — Poftim, ia şi asta, atâta tot, mai mult nu dau. Poţi să zbieri cât te ţine gura, nu dau. Întâmple-se orice, nu dau; nu dau şi nu dau!

  Părea că îl cuprinsese o disperare turbată, transpirase tot la faţă. Cele două hârtii pe care se îndurase să le mai dea erau de câte o rublă. În total, Şatov ţinea în mână şapte ruble.

  — Dracu’ să te ia, vin mâine. Să ştii că te omor în bătaie, Leamşin, dacă nu-mi pregăteşti pentru mâine opt ruble.

  „Nu mă mai găseşti acasă, prostule!” îşi zise în sinea lui Leamşin.

  — Ia stai, stai! strigă el cât îl ţinea gura în urma lui Şatov care o luase la fugă. Aşteaptă, întoarce-te; spune, te rog, este adevărat ce mi-ai spus că ţi s-a întors nevasta acasă?

  — Imbecilule! scuipă Şatov şi o luă la fugă spre casă.

  IV.

  Notez că Arina Prohorovna nu ştia nimic despre hotărârile de aseară, luate în şedinţă. Virghinski, întorcându-se acasă uluit şi deprimat, nu îndrăzni să-i comunice acest lucru; dar nu rezistă ispitei să dezvăluie taina pe jumătate, adică ştirea comunicată de Verhovenski că Şatov are intenţia negreşit să-i denunţe, adăugând însă că el, Virghinski, nu prea dă crezare acestei ştiri. Arina Prohorovna se sperie groaznic. Nu ştiu de ce, în momentul când Şatov veni s-o cheme, ea, cu toate că era foarte obosită veghind la patul unei lehuze în noaptea precedentă, se hotărî imediat să plece. Întotdeauna era convinsă că „un mizerabil ca Şatov este capabil să facă o ticăloşie cetăţenească”; dar sosirea Mariei Ignatievna putea să dea lucrurilor o altă întorsătură. Chipul speriat al lui Şatov, tonul disperat al rugăminţilor sale, felul cum implora ajutor marcau o schimbare de sentimente la trădător: un om hotărât chiar să se trădeze pe el, numai ca să-i ducă la pierzanie pe alţii, ar fi trebuit să aibă o altă înfăţişare şi un alt ton decât cum apărea în realitate. Într-un cuvânt, Arina Prohorovna se hotărî să se convingă personal la faţa locului. Virghinski rămase foarte mulţumit de hotărârea ei, ca şi cum i s-ar fi luat de pe umeri o grea povară! Începuse şi el să nutrească o speranţă: înfăţişarea lui Şatov i se păru cu totul necorespunzătoare presupunerii lui Verhovenski…

  Şatov nu greşise; ajungând acasă o găsi pe Arina Prohorovna lângă Marie. Îndată ce apăru, ea îl alungă cu dispreţ pe Kirillov, care veghea jos lângă scară; făcu în grabă cunoştinţă cu Marie, care nu voi să recunoască de a fi cunoscut-o înainte; o găsi pe aceasta „într-o stare deplorabilă”. Adică înrăită, buimacă şi „în cea mai laşă disperare”; dar în cinci minute îi răsturnă toate obiecţiile.

  — Ce ţi-ai vârât în cap că nu vrei o moaşă scumpă? spunea Virghinskaia în clipa când apăru Şatov. E curată prostie, gânduri deformate din cauza situaţiei dumitale anormale. Cu ajutorul unei bătrâne oarecare, unei moaşe primitive, ai fi avut cincizeci la sută risc să se încheie totul în modul cel mai nefavorabil; şi după aceea ai fi avut infinit mai multe cheltuieli decât cu o moaşă scumpă. Şi de unde ştii, mă rog, că sunt o moaşă scumpă? Îmi veţi plăti pe urmă, nu iau nimic peste cât trebuie, iar rezultatul îl garantez; la mine n-ai să mori, am văzut eu multe. De altfel, şi copilul aş putea chiar mâine să ţi-l trimit la orfelinat, iar după aceea poate fi trimis la ţară ca să crească acolo şi cu aceasta totul se va aranja. Între timp dumneata te însănătoşeşti, te apuci de o muncă potrivită şi în scurt timp îi restitui lui Şatov cheltuielile pe care le va face şi care de fapt nici nu vor fi atât de mari…

  — Nu-i vorba despre asta… N-am dreptul să-l împovărez…

  — Înţeleg aceste sentimente rezonabile şi de justificată ţinută civică, dar crede-mă că Şatov nu va cheltui aproape nimic, dacă va accepta să se transforme dintr-un individ fantezist într-un om cu idei cât de cât juste. N-are decât să nu mai facă prostii, să nu bată toba, să nu alerge cu limba scoasă prin tot oraşul. Dacă nu-l reţinem, este în stare până mâine dimineaţă să-i pună în picioare pe toţi medicii de aici. N-a stârnit toţi câinii de pe strada mea? De doctor însă nu e nevoie, am mai spus, garantez că totul va fi bine. O femeie bătrână, mă rog, n-ar fi rău să fie angajată pentru diferite servicii, nu costă cine ştie cât. De altfel, şi el personal ar putea să ne fie de folos, n-o fi capabil numai de prostii. Are mâini, are picioare, va alerga la farmacie, fără să-ţi jignească sentimentele cu cine ştie ce acte de binefacere. Şi ce binefacere, mă rog? Nu este el acela care te-a adus în starea aceasta? N-a fost el acela care te-a făcut să te cerţi cu familia în care erai guvernantă, şi cu scopul exclusiv egoist de a se căsători cu dumneata? Am auzit noi… De altfel, a şi alergat la noi ca un nebun, zbierând în gura mare. N-am intenţia să mă bag împotriva voinţei nimănui şi am venit numai din principiu, pentru că toţi ai noştri sunt obligaţi să fie solidari; i-am spus-o asta încă înainte de a ieşi din casă. Dacă crezi că sunt de prisos, n-am decât să-ţi spun adio şi plec; dar să nu ne pomenim pe urmă cu cine ştie ce complicaţii pe care am putea să le evităm atât de uşor acum.

  Şi se sculă de pe scaun.

  Marie era atât de neajutorată, suferea atât de mult şi, trebuie s-o spunem deschis, se temea atâta de ceea ce o aşteaptă, încât nu îndrăzni s-o lase să plece. Dar femeia aceasta îi deveni deodată nesuferită; vorbea despre lucruri cu totul străine de ceea ce era în sufletul Mariei! Dar avertismentul despre o eventuală moarte în mâinile unei moaşe nepricepute o făcu să-şi învingă repulsia. În schimb, faţă de Şatov din clipa aceea se arătă şi mai pretenţioasă, şi mai necruţătoare. Ajunse, în cele din urmă, până la a-i interzice nu numai să se uite la dânsa, dar şi să stea cu faţa spre dânsa. Suferinţa ei se înteţea. Blestemele, chiar şi înjurăturile, deveneau mai violente.

  — Păi, dacă e aşa, să-l expediem mai bine afară, reteză Arina Prohorovna, are faţa albă ca varul, mai mult te sperie; e palid ca un cadavru! Dar dumneata ce ai, om ciudat şi caraghios ce eşti? Ce comedie!

  Şatov nu răspunse; era decis să nu răspundă nimic.

  — Am mai văzut eu taţi proşti în asemenea cazuri, care aproape să înnebunească, dar aceia cel puţin…

  — Încetează sau lasă-mă să crăp aici! Să nu mai rosteşti nici un cuvânt! Nu vreau, nu vreau! strigă Marie.

  — Ca să nu mai rostesc nici un cuvânt îmi este imposibil, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile; cam aşa te văd eu în situaţia în care te afli. Dar avem nevoie să vorbim şi despre ceea ce ne interesează direct: spune, ai ceva pregătit? Răspunde dumneata, Şatov, ea nu mai este în stare.

  — Spune, ce anume trebuie?

  — Vasăzică, n-aveţi nimic pregătit.

  Virghinskaia înşiră repede tot ce îi trebuia şi, ca să fim drepţi, mărginindu-se numai la cele absolut necesare, până la limita mizeriei. Câte ceva se găsi la Şatov. Marie îi întinse cheiţa sacului ca să caute el acolo ce mai avea. Întrucât însă mâinile îi tremurau, zăbovi destul de mult, încercând să descuie lacătul necunoscut. Marie se supără groaznic, dar când sări Arina Prohorovna ca să încerce ea, aceasta nu-i permise în ruptul capului să se uite în sacul ei şi cu un strigăt capricios stărui ca sacul să fie deschis numai de Şatov.

  Unele lucruri trebui să le ceară de la Kirillov. Dar îndată ce Şatov dădu să plece, Marie imediat începu să strige, chemându-l înapoi, şi nu se linişti decât atunci când Şatov, reîntors de pe scară, o asigură că nu va lipsi decât un minut cât îi trebuie ca să aducă ce mai este necesar.

  — Dumitale, cucoană, e greu să-ţi intre în voie cineva, râse Arina Prohorovna: ba stai cu faţa la perete şi să nu îndrăznească nimeni să se uite la dumneata, ba să nu îndrăznească să plece nici pentru o clipă, gata să izbucneşti în lacrimi. Îl duci pe om în stare să intre la idei. Ia lasă, lasă mofturile şi nu te mai necăji, glumesc doar.

  — N-are voie să intre la nici un fel de idei!

  — Asta e acum, dacă nu era îndrăgostit de dumneata, nu alerga ca un turbat pe străzi, cu limba scoasă, şi n-ar fi stârnit prin oraş toţi câinii. Ştii că mi-a spart rama de la fereastră!

  V.

  Şatov îl găsi pe Kirillov tot aşa, plimbându-se de la un capăt la celălalt al camerei şi atât de distrat, încât părea că uitase de sosirea nevestei acestuia şi-l asculta fără să înţeleagă.

  — A, da, îşi aduse el aminte brusc, smulgându-se cu greu parcă şi numai pentru o clipă de la ideea care-l preocupa.

  — Da, da… o bătrână… Soţie sau bătrână? Ia stai: şi soţia, şi bătrâna, nu e aşa? Mi-aduc aminte; am fost; bătrâna vine, dar nu chiar acum. Ia perna asta. Altceva? Da… Ascultă, Şatov, ţi s-a întâmplat vreodată să ai clipe de armonie veşnică?

  — Ştii, Kirillov, n-ai voie să nu dormi deloc nopţile.

  Kirillov îşi reveni şi – lucru ciudat – începu să vorbească mult mai legat chiar decât vorbea întotdeauna; se vedea că totul fusese la el formulat de mult, poate chiar şi în scris:

  — Există clipe, nu durează decât cinci sau şase secunde, nu mai mult, când simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, deplin atinse. Nu e ceva pământesc; şi nu în sensul că ar fi ceva celest, ci în sensul că omul, în întruparea lui pământeană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi indiscutabil. Ai brusc senzaţia că simţi natura în toată plenitudinea ei şi te surprinzi îndată spunând: da, e adevărat. Zidind lumea, Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile de creaţie a zis: „Da, e adevărat, e bine”. Nu este… nu e înduioşare, ci numai aşa, bucurie. Nici că ierţi ceva, pentru că nu mai ai ce ierta. Nici iubire nu este, o, nu! – e ceva deasupra iubirii! E înfricoşător mai ales că e atât de limpede şi e atâta bucurie. Dacă ţine mai mult de cinci secunde, sufletul nu mai suportă şi trebuie să dispară. În aceste cinci secunde trăiesc o viaţă şi pentru ele îmi voi da întreaga viaţă, pentru că merită. Ca să suporţi zece secunde trebuie să te transformi fiziceşte. Eu cred că omul trebuie să înceteze de a naşte. Ce rost are să aduci pe lume copii, ce rost are evoluţia, dacă scopul este atins? În evanghelie se spune că după înviere nu se va mai naşte nimeni şi vor fi numai îngerii Domnului. E o aluzie. Soţia dumitale naşte?

  — Kirillov, îţi vine des asta?

  — La trei zile o dată, la o săptămână o dată.

  — Nu ai epilepsie?

  — Nu.

  — Înseamnă că te pândeşte. Fereşte-te, Kirillov, am auzit că epilepsia începe exact aşa. Un epileptic mi-a descris amănunţit această senzaţie premergătoare crizei, dar la fel cu ceea ce-mi spui dumneata; tot la cinci secunde limita şi el timpul, spunând că nu mai poate suporta. Adu-ţi aminte de ulciorul lui Mahomed, care nu se golise de tot, în răstimpul ce-i trebuise lui Mahomed, zburând pe calul său, să facă ocolul raiului. Ulciorul acesta reprezintă tocmai acele cinci secunde; prea seamănă cu armonia dumitale, iar Mahomed era un epileptic. Fereşte-te, Kirillov, să nu te lovească epilepsia!

  — Nu va avea timp, surâse blând Kirillov.

  VI.

  Noaptea trecea. Şatov era luat la goană, certat, chemat, Marie ajunsese în ultimul grad de frică pentru viaţa ei. Ţipa că vrea să trăiască „negreşit, negreşit!”, că se teme de moarte. „Nu trebuie, nu trebuie!” repeta ea. Dacă nu era Arina Prohorovna, într-adevăr, ar fi fost rău de tot. Treptat ea reuşi să-şi domine cu desăvârşire pacienta. Aceasta începu să asculte de fiecare cuvânt al ei, de fiecare strigăt, ca un copilaş. Arina Prohorovna se impunea prin severitate şi nu prin blândeţe, în schimb lucra cu o pricepere extraordinară. Se lumina de ziuă. Moaşei îi trăsni deodată să inventeze că Şatov ieşind mereu pe scară se roagă lui Dumnezeu şi izbucni în râs. Râse şi Marie, râse cu răutate, veninos, ca şi cum s-ar fi simţit mai uşor după acest râs. În cele din urmă, îl dădură pe Şatov afară de tot. Veni şi dimineaţa, rece şi umedă. El îşi lipi obrazul de perete, în colţ, exact ca în ajun când primise vizita lui Erkel. Tremura ca frunza, se temea să cugete, dar creierul lui se agăţa cu gândul de tot ce răsărea în închipuire, cum se întâmplă în vis. Visurile îl captivau mereu şi mereu se destrămau cum s-ar rupe un fir de aţă putredă.

  Dar iată că dinăuntru gemetele se transformară în zbierete îngrozitoare, pur animalice, insuportabile, imposibile. Voia să-şi astupe urechile, dar nu mai putu şi, căzând în genunchi, repeta inconştient: „Marie, Marie!”. Şi iată, în sfârşit, se auzi un ţipăt nou, un ţipăt care-l făcu pe Şatov să tresalte şi să sară în picioare, un ţipăt de prunc, slab, plesnit. Îşi făcu semnul crucii şi se repezi înăuntru. În braţele Arinei Prohorovna ţipa şi se vânzolea mişcând din mânuţe şi picioruşe o fiinţă mică, roşie, zbârcită, îngrozitor de neputincioasă şi depinzând, ca un firicel de praf, de cea dintâi suflare a vântului, dar care striga şi-şi afirma prezenţa, ca şi cum avea şi ea un drept deplin la viaţă… Marie zăcea fără simţire, dar peste un minut îşi deschise ochii şi se uită la Şatov cu o privire foarte ciudată: era cu totul nouă această privire, cum anume el nu era încă în stare să-şi dea seama, dar niciodată înainte nu văzuse la dânsa o asemenea privire.

  — E băiat? Băiat? o întrebă ea cu glas suferind pe Arina Prohorovna.

  — Un puşti! strigă aceasta, răspunzându-i şi înfăşurând copilul.

  Pentru un moment, după ce-l înfăşură şi înainte de a-l culca de-a curmezişul patului între două perne, ea îl trecu în braţele lui Şatov să-l ţină puţin. Marie, cu coada ochiului şi temându-se parcă de Arina Prohorovna, îi făcu un semn din cap. El înţelese imediat şi apropiindu-se îi arătă pruncul.

  — Ce… drăguţ… şopti ea cu un zâmbet palid.

  — Ia te uită la dumnealui cum priveşte! râse veselă şi triumfătoare Arina Prohorovna, scrutând faţa lui Şatov. Ce mutră are!

  — Veseleşte-te, Arina Prohorovna… e o mare bucurie… bâigui Şatov cu o expresie idioată de fericire pe faţa lui care se lumină la auzul celor două cuvinte spuse de Marie despre copil.

  — Despre ce mare fericire vorbeşti dumneata? se distra Arina Prohorovna, agitându-se prin cameră, dereticând de zor ca să pună totul în ordine.

  — Taina apariţiei unei fiinţe noi, marea şi inexplicabila taină, Arina Prohorovna, şi-mi pare rău că nu înţelegi asta!

  Şatov bâiguia cuvintele fără şir, confuz, extaziat. Părea că-şi pierduse capul şi, peste voinţa lui, sufletul lui se descărca de la sine.

  — Erau doi şi deodată a apărut un al treilea om, un spirit nou, complet, deplin închegat, cum nu poate crea mâna omului; un cuget nou şi o dragoste nouă, e aproape înfricoşător… Nimic mai sublim nu poate exista pe lume!

  — Poftim, ce e în stare să îndruge! E pur şi simplu dezvoltarea continuă a organismului şi nimic mai mult, nici un fel de taină nu există în asta, râse cu sinceritate Arina Prohorovna. Dacă o luăm aşa, orice musculiţă este o taină. Altceva însă: oamenii de prisos n-ar trebui să se nască. Întâi şi întâi refaceţi totul în aşa fel ca ei să nu fie de prisos, şi pe urmă naşteţi-i. Dar aşa, uite acesta mâine-poimâine va trebui să fie dus la orfelinat… De altfel, e mult mai bine aşa.

  — Nu voi lăsa niciodată să fie dus de la mine la orfelinat! zise ferm Şatov cu privirea în duşumea.

  — Îl înfiezi?

  — Este fiul meu.

  — În definitiv ce mai vorbă multă, el este Şatov după lege, este Şatov şi n-ai de ce să pozezi în binefăcător al neamului omenesc. Dumnealor nu pot fără fraze pompoase. Ei bine, bine, numai că iată ce vreau să vă spun, domnilor, zise ea isprăvind dereticatul, eu trebuie să plec. Mai vin în dimineaţa aceasta şi deseară, de va fi nevoie de mine; dar acum, întrucât totul a decurs cu bine, trebuie să alerg şi în altă parte, sunt aşteptată acolo. Am văzut, Şatov, că te aşteaptă acolo o bătrână: e foarte bine că ai chemat-o, dar nu conta prea mult pe ea şi stai aici, rămâi lângă lehuză, poate va fi nevoie de dumneata; am impresia că Maria Ignatievna nu te va alunga… Bine, bine, glumesc…

  Şatov ieşi s-o conducă până la poartă şi pe drum ea mai adăugă:

  — Nici nu ştii ce caraghios erai, n-am s-o uit o viaţă întreagă; bani nu-ţi iau; şi în somn am să râd. Ceva mai caraghios de cum erai dumneata în noaptea asta nu mi-a fost dat să văd.

  Virghinskaia plecă deplin satisfăcută. După înfăţişarea lui Şatov şi felul cum vorbea era limpede ca ziua că omul acesta „se pregăteşte să ia în serios rolul de tată şi e un molâu cum nu găseşti altul pe lume”. Porni direct acasă, ca să-i împărtăşească lui Virghinski constatările ei, deşi îi venea mai aproape să treacă pe la o altă pacientă.

  — Marie, ea te sfătuieşte să nu dormi un timp, deşi îmi dau seama c-o să-ţi fie greu… începu Şatov sfios; rămân aici lângă fereastră ca să veghez lângă tine, ce zici?

  Se aşeză lângă fereastră în spatele divanului, ca să nu stea în ochii ei. Dar nu trecu nici un minut şi Marie îl chemă, rugându-l cu dezgust să-i îndrepte perna. El se apucă s-o facă. Ea se uita mânioasă în perete.

  — Nu aşa, of, nu aşa… Ce neîndemânatic!

  Şatov încercă să aranjeze şi mai bine perna.

  — Apleacă-te spre mine, zise ea brusc cu un glas aproape sălbatic, ferindu-şi privirea.

  El tresări, dar se aplecă.

  — Mai mult… Nu aşa… Mai aproape, şi deodată mâna ei stângă îl cuprinse cu repeziciune pe după gât şi el simţi pe fruntea lui un sărut tare, umed.

  — Marie!

  Buzele ei tremurau, se vedea că luptă să se stăpânească, brusc însă se ridică puţin sprijinită pe mâini şi cu ochii scânteietori strigă:

  — Nikolai Stavroghin e un ticălos!

  Recăzu cu faţa în pernă sleită, ca o tulpină tăiată de coasă, izbucnind într-un plâns isteric şi strângând cu putere în mâna ei mâna lui Şatov.

  Din clipa aceea ea nu-l mai lăsă să se depărteze de lângă dânsa şi-i ceru să se aşeze chiar la căpătâiul ei. Nu era în stare să vorbească mult, dar tot se uita la el, zâmbind fericită. Părea că devenise brusc o biată fiinţă prostuţă. Amândoi păreau renăscuţi. Şatov ba plângea ca un băieţaş, ba îndruga Dumnezeu ştie ce, confuz, înflăcărat, nebun; îi săruta mâinile; ea îl asculta încântată, poate chiar şi fără să înţeleagă, dar îşi trecea duios mâna slăbită prin firele chicii lui, apoi le netezea, bucurându-se. El îi vorbi despre Kirillov, despre viaţa nouă pe care ei acum „o vor reîncepe şi pentru totdeauna”, despre existenţa lui Dumnezeu şi despre oameni care toţi sunt buni… Entuziasmaţi, luară iar pruncul să-l admire.

  — Marie, strigă el ţinând pruncul în braţe, s-a terminat cu coşmarul de până acum, cu ruşinea şi putreziciunea! Ne apucăm de muncă şi pornim pe un drum nou tustrei, da, da! … Dar cum îl vom numi, Marie?

  — Pe el? Cum îl vom numi? repetă ea cu mirare şi deodată pe chipul ei se zugrăvi o profundă tristeţe.

  Îşi plesni palmele şi, aruncându-i o privire plină de reproş, îşi ascunse faţa în pernă.

  — Marie, ce-i cu tine? strigă el dezolat.

  — Şi ai fost în stare, ai fost în stare… O, ingratule!

  — Marie, iartă-mă, Marie… Te-am întrebat numai cum îl vom numi. Eu nu ştiu…

  — Ivan, Ivan, îşi ridică ea faţa aprinsă şi scăldată în lacrimi, cum ai fost în stare să-ţi închipui că îi vom da un alt nume, îngrozitor?

  — Linişteşte-te, Marie, vai ce tulburată eşti!

  — Altă grosolănie? Ce înţeles vrei să atribui tulburării mele? Pariez că dacă aş fi vrut să i se dea… numele acela îngrozitor, te-ai fi declarat imediat de acord, nici n-ai fi băgat de seamă! O, ce ingraţi sunteţi, ce meschini, toţi, toţi!

  Peste un minut, desigur, veni iar împăcarea. Şatov o convinse să adoarmă. Ea adormi, dar continuând să ţină mâna lui în a ei, se trezea des, se uita la el temându-se parcă să nu plece şi adormea iar.

  Kirillov o trimise pe bătrână „cu felicitări” şi totodată şi cu ceai fierbinte, pârjoale calde şi supă cu pâine albă pentru „Maria Ignatievna”. Bolnava sorbi supa cu lăcomie, bătrâna reînfăşă copilul. Marie îl sili pe Şatov să mănânce o pârjoală.

  Timpul trecea. Şatov, sleit de puteri, adormi apoi pe scaun, sprijinindu-şi capul pe perna soţiei. Aşa îi găsi Arina Prohorovna, care se ţinu de cuvânt. Îi trezi făcând haz, discută cele trebuincioase cu Marie, cercetă copilul şi îi porunci iar lui Şatov să rămână nelipsit lângă lehuză. Apoi, mai făcând haz de „soţi” cu un aer de oarecare dispreţ şi orgoliu, plecă la fel de mulţumită ca şi dimineaţa.

  Întunericul se lăsase de tot când Şatov se trezi. Aprinse repede lumânarea şi alergă s-o cheme pe bătrână; dar în clipa când dădu să coboare scara, nişte paşi liniştiţi şi discreţi se auziră urcând spre el. Era Erkel.

  — Nu intra! şopti Şatov şi, prinzându-l de mână, îl trase înapoi spre poartă. Aşteaptă aici, vin îndată, am uitat de dumneata! O, cum ai ştiut să-mi aminteşti!

  Era atât de grăbit, încât nici nu mai trecu pe la Kirillov, ci se mulţumi s-o cheme numai pe bătrână. Marie se arătă disperată şi indignată că „a fost posibil să-i treacă prin cap s-o lase singură”.

  — Dar gândeşte-te, strigă el entuziasmat, că e ultimul pas! După aceea pornim pe un drum nou, şi niciodată, niciodată nu ne vom mai aminti de coşmarul acesta!

  Reuşi cu greu s-o convingă promiţând să se întoarcă exact la ora nouă; o sărută fierbinte, sărută şi copilul şi coborî repede la Erkel.

  Amândoi se îndreptară spre parcul Stavroghinilor de lângă conacul Skvoreşniki, la marginea căruia, într-un loc izolat unde începea pădurea de brazi, cu un an şi jumătate în urmă îngropase tipografia ce îi fusese încredinţată. Locul era pustiu şi sălbatic, nevăzut din conacul Skvoreşniki care se afla la o distanţă considerabilă. De la casa Filippov urmau să parcurgă vreo trei şi jumătate sau chiar patru verste.

  — Şi mergem aşa pe jos? Iau un birjar.

  — Vă rog foarte mult să nu faceţi asta, obiectă Erkel, au insistat mult să venim pe jos. Şi birjarul poate fi martor.

  — Bine… la dracu’! Totuna, numai să terminăm, să terminăm odată!

  Porniră în pas grăbit.

  — Erkel, băieţaşule, strigă Şatov, ai fost vreodată fericit?

  — Dumneata pari acum fericit, zise Erkel privindu-l cu multă curiozitate.

  Capitolul al şaselea.

  O noapte de chin.

  I

  În cursul zilei, Virghinski pierdu două ore ca să treacă pe la toţi „ai noştri” şi să-i anunţe că Şatov nu va denunţa sigur, pentru că se întorsese nevastă-sa şi născuse în camera lui un copil şi deci „ştiută fiind inima omenească”, era imposibil să-şi închipuie cineva că în aceste momente el poate fi primejdios. Dar spre surprinderea lui nu găsi aproape pe nimeni acasă, afară de Erkel şi de Leamşin. Erkel îl ascultă în tăcere, uitându-se cu o privire senină în ochii lui, şi la întrebarea directă: „Va merge la ora şase sau nu?” răspunse cu zâmbetul cel mai candid că „va merge, desigur”.

  Leamşin zăcea, probabil bolnav foarte serios, cu plapuma trasă peste cap. Văzându-l pe Virghinski se sperie şi, îndată ce acesta începu să vorbească, se apucă să dea din mâini pe sub plapumă, rugându-l să-l lase în pace. Şi totuşi vestea despre Şatov o ascultă; iar ştirea că ceilalţi n-au fost găsiţi acasă îl uimi vizibil. Se dovedi cu acest prilej că el aflase (de la Liputin) despre moartea lui Fedka şi se grăbi la rândul lui să-i povestească în vorbe confuze lui Virghinski, care la rându-i rămase uluit. Iar la întrebarea directă a lui Virghinski: „Trebuie să meargă sau nu trebuie?”, începu să-l implore dând din mâini că el „nu se amestecă, nu ştie nimic şi să fie lăsat în pace”.

  Virghinski se întoarse acasă deprimat şi profund tulburat; îl apăsa de asemenea faptul că trebuia să ascundă totul de familia sa; era obişnuit să-i spună totul soţiei şi dacă nu s-ar fi aprins în creierul lui încins în clipa aceea un gând nou, un plan nou împăciuitor în privinţa acţiunii de urmat, probabil că ar fi căzut şi el bolnav la pat, ca şi Leamşin. Dar gândul acesta nou îl întări, ba mai mult, începu să aştepte acum cu nerăbdare ora fixată şi porni chiar mult mai înainte spre locul de adunare.

  Era un loc sumbru, la capătul imensului parc al Stavroghinilor. M-am dus după aceea anume ca să-l văd şi, cum era şi de aşteptat, părea extrem de sumbru în seara aceea mohorâtă de toamnă. Se afla la marginea unei păduri bătrâne ce aparţinea rezervaţiilor statului; imenşi brazi seculari se puteau distinge ca nişte pete negre şi neclare în întunericul nopţii. Era atât de întuneric, încât la doi paşi distanţă doi oameni nu-şi puteau distinge siluetele; dar Piotr Stepanovici, Liputin şi apoi şi Erkel aduseseră felinare. Nu se ştie de ce şi când, din timpuri imemorabile fusese construită aici din bolovani de piatră necioplită o grotă destul de becisnică. Masa, scaunele dinăuntrul grotei de mult putreziseră şi se fărâmaseră. La vreo două sute de paşi spre dreapta se afla marginea celui de-al treilea heleşteu al parcului. Aceste trei heleşteie, începând de la conac, erau unul după altul, mai bine de o verstă distanţă până la marginea parcului. Era greu de presupus că vreun zgomot, strigăt sau chiar împuşcătură ar fi putut ajunge la urechile locuitorilor bătrânului conac părăsit al Stavroghinilor. Odată cu plecarea de ieri a lui Nikolai Vsevolodovici şi în acelaşi timp a lui Aleksei Egorovici în toată casa nu rămăseseră decât vreo cinci-şase oameni din personal şi toţi, ca să zicem aşa, invalizi. În orice caz, aproape cu certitudine se putea presupune că, dacă ar fi auzit chiar vreunul dintre aceşti locatari rămaşi în singurătate ţipete sau strigăte de ajutor, s-ar fi făcut probabil mici de frică şi niciunul dintre ei nu s-ar fi mişcat ca să sară în ajutor de pe cuptoarele lor calde.

  La orele şase şi douăzeci de minute, aproape toţi, afară de Erkel, trimis după Şatov, se prezentară la faţa locului. Piotr Stepanovici de data aceasta nu mai întârzie, venise împreună cu Tolkacenko. Tolkacenko era posomorât şi îngrijorat; tot aerul lui hotărât şi insolent-lăudăros pe care-l afişase până atunci dispăruse. Aproape că nu se depărta cu nici un pas de Piotr Stepanovici şi părea că devenise brusc nemărginit de devotat acestuia; preocupat, căuta mereu să schimbe şoapte cu el; dar acesta aproape nu-i răspundea deloc sau mormăia numai ceva cu necaz, ca să scape de insistenţele lui.

  Şigaliov şi Virghinski veniseră chiar ceva mai devreme decât Piotr Stepanovici şi la apariţia acestuia se traseră imediat puţin mai deoparte, profund şi evident hotărâţi să tacă. Piotr Stepanovici îşi ridică felinarul şi-i cercetă cu o atenţie insolentă şi jignitoare. „Vor să vorbească”, miji în capul lui.

  — Leamşin lipseşte? îl întrebă el pe Virghinski. Cine a spus că e bolnav?

  — Sunt aici, făcu să se audă Leamşin apărând pe neaşteptate din umbra unui copac. Era îmbrăcat într-un palton călduros şi înfăşurat bine cu un pled pe umeri, încât era greu să i se distingă chipul chiar şi la lumina felinarului.

  — Vasăzică, lipseşte numai Liputin?

  Dar şi Liputin apăru în tăcere din grotă. Piotr Stepanovici ridică iar felinarul.

  — Ce v-aţi ascuns cu toţii, de ce nu vă arătaţi? …

  — Eu cred că avem cu toţii dreptul să ne păstrăm libertatea… mişcărilor noastre, murmură Liputin, deşi probabil fără să-şi dea seama ce anume a vrut să spună.

  — Domnilor, ridică glasul Piotr Stepanovici, pentru prima oară depăşind semişoapta de până atunci, ceea ce produse impresie, cred că vă daţi seama prea bine că n-are nici un rost acum s-o lungim. Ieri s-a spus şi s-a discutat totul precis şi definitiv. Poate că unii, judecând după fizionomii, ar avea ceva să declare; în cazul acesta îi rog s-o facă mai repede. La naiba, avem prea puţin timp la dispoziţie, şi Erkel poate să vină cu el din clipă în clipă…

  — Îl aduce negreşit, nu se ştie de ce strecură Tolkacenko.

  — Dacă nu mă înşel, mai întâi se va proceda la predarea tipografiei? se informă Liputin cu acelaşi aer al omului care nu-şi dă seama pentru ce pune această întrebare.

  — Bineînţeles, n-are nici un rost să pierdem obiectul, ridică Piotr Stepanovici felinarul spre faţa lui. Totuşi ieri ne-am înţeles că în mod efectiv nu va avea loc predarea-primirea. El ne va arăta punctul unde e îngropat obiectul; iar noi îl vom dezgropa după aceea. Ştiu că se află la vreo zece paşi de unul dintre colţurile acestei grote… dar, dracu’ să mă ia, cum ai reuşit să şi uiţi acest lucru, Liputin? Am convenit să-l întâmpini aici dumneata singur, şi după aceea vom apărea noi… Mă miră că mai întrebi sau numai o faci aşa, ca să te afli în treabă?

  Liputin tăcu posomorât. Tăceau şi ceilalţi. Vântul clătina vârfurile brazilor.

  — Sper, domnilor, că fiecare îşi va face datoria, le-o reteză cu nerăbdare Piotr Stepanovici.

  — Am aflat din sursă sigură că la Şatov s-a întors nevastă-sa şi peste noapte a născut un copil, vorbi deodată Virghinski, emoţionându-se şi grăbindu-se, abia izbutind să formuleze cuvintele şi gesticulând agitat. Cunoscând inima omenească… putem fi siguri că acum el nu va denunţa… pentru că e fericit… De aceea, am trecut adineauri pe la voi toţi, dar n-am găsit acasă pe nimeni… şi să vedem, poate că nici n-ar mai fi cazul acum…

  El se opri: i se tăiase respiraţia.

  — Dacă ai fi devenit brusc, domnule Virghinski, fericit, păşi spre dânsul Piotr Stepanovici, ai fi renunţat să faci nu un denunţ, despre aşa ceva nu este vorba, ci o faptă eroică cetăţenească de mare risc, pe care ai fi conceput-o înainte de a veni fericirea şi pe care ai fi socotit-o drept o datorie şi o obligaţie, cu tot riscul de a-ţi pierde fericirea?

  — Nu, n-aş fi renunţat! În ruptul capului n-aş fi renunţat! zise agitându-se Virghinski cu o înflăcărare aproape comică.

  — Ai fi preferat mai curând să devii iarăşi nefericit sau să ajungi un ticălos?

  — Da, da… ba chiar dimpotrivă… aş fi preferat să fiu un ticălos absolut… adică nu… poate că nu ticălos, ci, dimpotrivă, absolut nefericit, decât ticălos.

  — Ar trebui să ştii în cazul acesta că Şatov consideră acest denunţ drept o faptă eroică şi cetăţenească, convingerea sa supremă, şi drept dovadă este că riscă personal să fie tras la răspundere de autorităţi, deşi i se vor ierta multe desigur pentru acest denunţ. Unul ca el nu mai renunţă. Nici o fericire nu poate învinge aici; peste o zi îşi va veni în fire, reproşându-şi, şi se va duce să-şi facă datoria. De altfel, nici nu văd ce mare fericire poate să fie pentru el sosirea unei soţii care apare peste trei ani şi anume să nască la el pruncul lui Stavroghin.

  — Şi totuşi nimeni n-a văzut denunţul lui, zise deodată cu hotărâre Şigaliov.

  — Denunţul l-am văzut eu, strigă Piotr Stepanovici, el există, şi toate discuţiile astea mi se par foarte stupide, domnilor!

  — Eu însă, se înfierbântă deodată Virghinski, eu protestez… şi protestez din toate puterile… Eu vreau… iată ce vreau eu: vreau ca, atunci când va veni el, să ieşim cu toţii şi, înconjurându-l, să-l întrebăm – dacă este adevărat, să-l facem să-şi regrete pasul şi dacă-şi dă cuvântul de onoare să-l lăsăm în pace. În orice caz, o judecată; să-l judecăm. Dar nu aşa, ascunzându-ne cu toţii şi apoi năpustindu-ne asupra lui.

  — Să rişti o cauză comună, pe simplul cuvânt de onoare, e culmea prostiei! Să mă ia dracu’, dar e stupid, domnilor, într-un astfel de moment! Şi ce rol vă asumaţi într-o clipă de primejdie?

  — Eu protestez, eu protestez, o ţinea întruna Virghinski.

  — Cel puţin nu zbiera, nu vom auzi semnalul. Şatov, domnilor… (Să mă ia dracu’, ce stupide mi se par toate astea într-un moment ca acesta!) V-am mai spus, Şatov e slavofil, adică unul dintre oamenii cei mai reduşi… deşi, dracu’ să mă ia, n-are nici o importanţă şi puţin îmi pasă! Mă derutaţi, domnilor! … Şatov, domnilor, a fost un om înrăit şi, întrucât făcea parte din societate, intenţiona sau nu intenţiona, voia sau nu voia, eu până la ultimul moment am sperat că poate fi folosit pentru cauza comună şi anume folosit tocmai pentru că e un om înrăit. L-am cruţat şi l-am păstrat, cu toate dispoziţiile absolut precise… l-am cruţat de o sută de ori mai mult decât merita! Şi totuşi a sfârşit prin a denunţa; ei, dar la dracu’, puţin îmi pasă! … Să vă văd acum pe careva încercând s-o şteargă! Niciunul dintre voi nu are dreptul să se eschiveze de la sarcină! Puteţi să vă pupaţi cu el dacă vreţi, dar să trădaţi pe cuvânt de onoare cauza comună n-aveţi nici un drept! Aşa poate proceda numai un porc de câine sau unul vândut guvernului!

  — Adică cine de aici e vândut guvernului? strecură iar Liputin.

  — Poate chiar dumneata. Mai bine ai tăcea, Liputin, vorbeşti ca să-ţi răceşti gura degeaba. Sunt vânduţi, domnilor, toţi aceia care se arată laşi în momentul primejdiei. De frică, se va găsi totdeauna vreun imbecil care în ultimul moment să fugă şi să strige: „Vă rog, iertaţi-mă, şi vi-i vând pe toţi!”. Dar să ştiţi, domnilor, că nici un fel de denunţ de aici încolo nu vă mai foloseşte. Chiar dacă or să vă scadă cu vreo două grade pedeapsa din punct de vedere juridic, tot Siberia vă aşteaptă şi afară de aceasta nu veţi scăpa şi de cealaltă sabie. Iar cealaltă sabie e mai ascuţită decât cea a guvernului.

  Piotr Stepanovici era furios şi-l cam lua gura pe dinainte. Şigaliov făcu ferm spre dânsul vreo trei paşi.

  — Începând de aseară am chibzuit mult, începu el cu multă siguranţă şi metodic, după obiceiul lui (şi, mi se pare, chiar de s-ar fi prăbuşit sub picioarele lui pământul, el nu şi-ar fi accentuat intonaţia şi n-ar fi schimbat nici o iotă din expunerea lui metodică), şi după ce am chibzuit temeinic, am hotărât că omorul proiectat nu este numai o pierdere de timp preţios, care s-ar putea folosi pentru chestiuni mai substanţiale şi mai apropiate de ţel, dar mai reprezintă şi acea deviere dăunătoare de la calea normală, care întotdeauna a prejudiciat cel mai mult cauzei şi pentru zeci de ani a îndepărtat realizarea succeselor, supunându-se influenţei unor oameni superficiali şi prin excelenţă politici, în loc să fie urmaţi socialiştii puri. Am venit aici numai şi numai ca să protestez împotriva acţiunii întreprinse şi ca să fiţi bine lămuriţi cu toţii, iar după aceea să mă retrag de la acest moment pe care dumneata nu ştiu de ce îl califici drept un moment de primejdie ce te paşte. Plec, dar nu de frica acestei primejdii şi nici dintr-un imbold sentimental faţă de Şatov, cu care n-am nici un chef să mă pup, ci numai pentru că toată treaba aceasta de la început şi până la sfârşit este absolut contrară programului meu. Cât despre posibilitatea denunţului şi eventualitatea de a intra în solda guvernului, în privinţa mea puteţi fi absolut liniştiţi: nici un denunţ nu voi face.

  Şigaliov le întoarse spatele şi porni.

  — Ei drăcie, se va întâlni cu ei şi-l va preveni pe Şatov! strigă Piotr Stepanovici scoţând revolverul din buzunar. Se auzi ţăcănitul trăgaciului ridicat.

  — Poţi fi sigur, se întoarse către el Şigaliov, că întâlnindu-l pe Şatov în drum voi schimba poate cu el un salut, dar n-am de gând să-l previn.

  — Dar ştii că s-ar putea s-o păţeşti pentru asta, domnule Fourier?

  — Îţi atrag atenţia că nu sunt Fourier. Confundându-mă cu acest molâu sentimental şi abstract, dumneata confirmi că manuscrisul meu, deşi s-a aflat în mâinile dumitale, nu-ţi este cunoscut deloc. Iar în ce priveşte răzbunarea dumitale, îţi voi spune că degeaba ai ridicat trăgaciul: în clipa de faţă nu-ţi convine deloc aşa ceva. Iar dacă te gândeşti la o ameninţare pentru mâine sau poimâine, afară de nişte griji peste măsură de plictisitoare, n-ai nimic de câştigat împuşcându-mă: chiar dacă mă omori, mai curând sau mai târziu tot va trebui să ajungi la sistemul meu. Adio.

  În clipa aceea, la vreo două sute de paşi de parc, dinspre heleşteu, se auzi un fluierat. Liputin răspunse imediat, potrivit înţelegerii din ajun, tot printr-un fluierat (în care scop, nefiind sigur de gura lui cam ştirbă, cumpărase în dimineaţa aceea din piaţă cu o copeică un signal de lut, jucărioară din acelea pentru copii). Erkel apucase pe drum să-l prevină pe Şatov că se vor schimba semnale cu fluierături, încât acesta nu avu nici o bănuială.

  — Nici o grijă, voi trece la o distanţă respectabilă de ei şi nu mă vor observa, preveni cu o şoaptă gravă Şigaliov şi după aceea, fără nici o grabă şi fără a-şi iuţi pasul, plecă definitiv prin parcul întunecos.

  Acum se ştie până în cele mai mici amănunte cum s-a produs acel groaznic eveniment. Mai întâi, Liputin îi întâmpină pe Erkel şi pe Şatov în faţa grotei; Şatov nu-l salută şi nu-i întinse mâna, dar imediat, foarte grăbit şi cu glas tare, întrebă:

  — Ei, unde e cazmaua şi n-aveţi un felinar? Nici o teamă, nimeni nu vine pe aici, iar în Skvoreşniki nu se va auzi chiar dacă tragi cu tunul. Iată locul, chiar aici, în acest punct…

  Şi, într-adevăr, el izbi cu piciorul într-un loc aflat la vreo zece paşi de la colţul din spate al grotei, în direcţia pădurii. În aceeaşi clipă se năpusti asupra lui din spate Tolkacenko, care stătea ascuns în dosul unui copac, iar Erkel îl prinse tot din spate ţinându-l de coate. Liputin sări asupră-i din faţă. Toţi trei îl doborâră imediat şi-l apăsară la pământ. Atunci sări şi Piotr Stepanovici cu revolverul în mână. Se spune că Şatov apucă să-şi întoarcă capul spre dânsul şi să-l recunoască. Trei felinare luminau scena. Şatov scoase deodată un strigăt scurt şi disperat; dar n-a mai fost lăsat: Piotr Stepanovici lipi ţeava revolverului încet şi sigur de fruntea lui şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura se pare n-a fost prea răsunătoare, pentru că cel puţin la Skvoreşniki n-a auzit-o nimeni. O auzi, bineînţeles, Şigaliov, care probabil nici n-apucase să se depărteze mai mult de trei sute de paşi, auzi şi strigătul şi împuşcătura, dar după propria lui mărturie nu se întoarse şi nu se opri. Moartea a fost fulgerătoare. O prezenţă de spirit completă – n-aş spune şi calmă – păstrase numai Piotr Stepanovici; lăsându-se pe vine, el cercetă în grabă, dar cu mâna sigură, buzunarele mortului. Bani nu găsiră asupra lui (portofelul rămăsese pe perna Mariei Ignatievna). Se găsiră două-trei petice de hârtie, fără importanţă, o notiţă de birou, titlul unei cărţi şi un cont vechi de la un restaurant din străinătate. Toate hârtiuţele acestea Piotr Stepanovici le trecu în buzunarul său şi, observând deodată că toţi se îngrămădiseră cu ochii aţintiţi pe cadavru şi nu fac nimic, începu să înjure brutal şi mânios, îndemnându-i să se grăbească; Tolkacenko şi Erkel, revenindu-şi, se repeziră în grotă de unde aduseră două pietre de câte şapte-opt kilograme greutate fiecare, ascunse acolo încă în cursul dimineţii şi pregătite în acest scop, adică bine legate în frânghii. Întrucât cadavrul urma să fie dus până la heleşteul cel mai apropiat (al treilea) şi aruncat în apă, se apucară să-i lege pietroaie de picioare şi de gât. Lega Piotr Stepanovici, iar Tolkacenko şi Erkel ţineau şi îi dădeau pe rând pietrele. Erkel îi dădu piatra primul şi în timp ce Piotr Stepanovici, mormăind şi înjurând, o lega cu funia de picioare, Tolkacenko, în tot timpul acesta destul de lung, ţinu piatra în mâini, aplecându-se mult şi cu respect parcă cu tot corpul înainte, ca să servească piatra imediat, la cel dintâi semn, şi nu se gândi măcar un moment să-şi depună deocamdată povara jos. Când, în sfârşit, amândouă pietroaiele fură legate şi Piotr Stepanovici se ridică de jos ca să vadă feţele celor prezenţi, interveni un fapt foarte ciudat şi cu totul neaşteptat, care îi uimi pe toţi.

  După cum spuneam, aproape toţi stăteau fără să facă nimic, afară de Tolkacenko şi Erkel. Virghinski, deşi se repezise odată cu ceilalţi spre Şatov, nu puse mâna pe el şi nici nu ajută să fie ţinut. Iar Leamşin apăru în grup abia după împuşcătură. Cu toţii în decursul percheziţionării şi legării cadavrului, care ţinu poate vreo zece minute, păreau că îşi pierduseră o parte din conştiinţă. Se grupară cu toţii împrejur şi, înainte de a încerca vreo nelinişte sau teamă, rămaseră câteva clipe cuprinşi de o nespusă mirare. Liputin stătea în faţă chiar lângă cadavru. Virghinski, în spatele lui, se uita peste umărul său cu un fel de curiozitate cu totul aparte şi străină parcă, ba se ridica şi în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Iar Leamşin se ascunse în spatele lui Virghinski şi numai uneori scotea capul cu teamă ca să privească şi iar şi-l ascundea. Când, în sfârşit, pietrele fură legate şi Piotr Stepanovici se ridică în picioare, Virghinski fu apucat brusc de un tremur mărunt şi, plesnindu-şi palmele, strigă îndurerat cât îl ţinea glasul:

  — Nu e asta, nu e asta! Nu, deloc nu e asta!

  Ar fi adăugat poate şi altceva la această exclamaţie atât de tardivă, dar Leamşin nu-l lăsă să termine: cu toată puterea el îl cuprinse deodată pe la spate şi scoase un ţipăt absolut neverosimil. Există momente de mare spaimă, de pildă, când omul începe să strige cu un glas ce pare străin, un glas pe care nimeni înainte n-ar fi bănuit că ar putea să-l scoată, şi momentul acesta este într-adevăr îngrozitor. Leamşin scosese un asemenea strigăt, care nu avea în el nimic omenesc, ci ceva de fiară. Strângând tot mai tare şi mai tare mâinile care i se încleştaseră convulsiv în jurul lui Virghinski, el ţipa fără încetare, fără nici o întrerupere, holbându-şi ochii la toţi şi cu gura larg deschisă, iar cu picioarele izbea mărunt-mărunt pe loc în pământ, ca un ropot de bătăi în tobă. Virghinski se sperie într-atâta, încât începu şi el să ţipe ca un nebun, cuprins parcă şi el de o furie turbată, ceea ce de la Virghinski nu s-ar fi aşteptat nimeni, şi căutând să se smulgă din înlănţuirea lui Leamşin, zgâriindu-l şi izbindu-l cât putea să ajungă cu mâinile. Erkel îl ajută în cele din urmă să scape de Leamşin. Dar când Virghinski sări înspăimântat la vreo zece paşi de Leamşin, acesta, văzându-l deodată pe Piotr Stepanovici, scoase iar un ţipăt prelung şi se năpusti asupra lui. Poticnindu-se de cadavru, el căzu peste Piotr Stepanovici, cuprinzându-l într-o îmbrăţişare sălbatică, tot atât de strânsă şi de spasmodică, apăsându-şi capul în pieptul lui, încât nici Piotr Stepanovici, nici Tolkacenko, nici Liputin în primul moment nu reuşiră să facă nimic. Piotr Stepanovici striga, înjura, îl lovea cu pumnul în cap; în sfârşit, smulgându-se cumva din strânsoarea lui, scoase revolverul şi-l îndreptă drept spre gura căscată a lui Leamşin, care continua să zbiere şi pe care îl ţineau acum de mâini Tolkacenko, Erkel şi Liputin. Dar Leamşin continua să zbiere chiar cu revolverul în dreptul gurii. În cele din urmă Erkel, făcându-şi fularul boţ, i-l vârî cu dibăcie în gură şi în felul acesta zbieretele încetară. Între timp, Tolkacenko îi legase mâinile cu capătul rămas de frânghie.

  — E ceva foarte ciudat, zise Piotr Stepanovici cercetând cu o privire îngrijorată chipul nebunului.

  Părea uluit.

  — L-am crezut cu totul altfel, adăugă el îngândurat.

  Deocamdată îl lăsară lângă el pe Erkel. Trebuiau să se grăbească cu mortul: se produsese atâta gălăgie, răsunaseră atâtea zbierete, încât s-ar fi putut ca cineva să-i fi şi auzit. Tolkacenko şi Piotr Stepanovici ridicară felinarele şi apucară cadavrul de sub cap; Liputin şi Virghinski îl prinseră de picioare şi porniră spre heleşteu. Din cauza celor două pietroaie povara era grea, iar distanţa de parcurs, peste două sute de paşi. Mai voinic decât toţi era Tolkacenko. La un moment dat, el îi îndemnă pe ceilalţi să-şi potrivească pasul, dar nu-i răspunse nimeni şi merseră aşa, care cum pornise. Piotr Stepanovici era de partea dreaptă şi, aplecat mult, purta pe umărul său capul mortului, cu mâna stângă susţinând piatra. Întrucât Tolkacenko aproape jumătate din drum nu se dumiri să-l ajute la susţinerea pietrei, Piotr Stepanovici în cele din urmă ţipă la el, înjurându-l. Ţipătul veni pe neaşteptate şi singuratic; ceilalţi continuară drumul în tăcere şi numai în faţa heleşteului Virghinski, îndoindu-se sub greutatea poverii şi sleit parcă de putere, strigă deodată cu acelaşi glas ascuţit şi plângător:

  — Nu e asta, nu, nu, deloc nu e asta!

  Locul unde ajungea capătul acestui heleşteu destul de mare şi ultimul din parcul Skvoreşniki, la care îl aduseră pe cel ucis, era unul dintre cele mai pustii şi mai nefrecventate locuri din parc, mai ales în acest anotimp. La capătul acesta, lângă mal, apa era plină de ierburi. Lăsară jos felinarul, îi făcură vânt cadavrului legănându-l de câteva ori şi-l aruncară în apă. Se auzi un sunet surd şi prelung. Piotr Stepanovici ridică felinarul şi toţi se îmbulziră în spatele lui ca să vadă cum se duce la fund cadavrul; dar nu se văzu nimic: sub greutatea celor două pietroaie, cadavrul se afundase dintr-odată. Cercurile mari ce unduiau la suprafaţa apei se topiră repede. Treaba fusese făcută.

  — Domnilor, li se adresă tuturor Piotr Stepanovici, acum ne vom împrăştia. Fără îndoială, sunteţi cuprinşi de sentimentul unei mândrii libere, pe care v-o dă conştiinţa datoriei împlinite în mod liber. Dacă totuşi, din păcate, tulburarea împiedică naşterea unui asemenea sentiment, îl veţi trăi, fără îndoială, mâine, când va fi chiar o ruşine să nu-l aveţi. Izbucnirea scandalos de compromiţătoare a lui Leamşin înclin s-o consider drept un acces de delir, cu atât mai mult că el, după cum mi s-a spus încă de dimineaţă, se simţea cam bolnav. Iar dumitale, Virghinski, o clipă de liberă meditaţie îţi va demonstra că, având în vedere interesele superioare ale cauzei comune, nu se putea acţiona punându-se bază numai pe cuvânt de onoare, ci numai în felul în care am procedat. Consecinţele îţi vor dovedi că a existat un denunţ. Sunt dispus să uit exclamaţiile dumitale. Cât despre o eventuală primejdie, aşa ceva nu se prevede. Nimănui nu-i va veni în cap să-l bănuiască pe careva dintre noi, mai ales dacă veţi şti să vă purtaţi în mod corespunzător, încât esenţialul oricum depinde numai de voi şi de convingerea voastră deplină pe care, sper eu, o veţi găsi desigur chiar mâine. Tocmai de aceea v-aţi şi reunit într-o organizaţie separată şi liberă a unor oameni de acelaşi crez, cu aceleaşi concepţii, să vă ajutaţi unii pe alţii şi, dacă va fi cazul, şi să vegheaţi unul asupra celuilalt. Fiecare din voi este obligat să răspundă în faţa forului superior. Sunteţi chemaţi să înnoiţi o cauză anemiată şi pe cale să mucegăiască din cauza inactivităţii; să aveţi în faţa ochilor voştri întotdeauna imaginea aceasta pentru a rămâne oricând plini de vigoare. Paşii pe care urmează să-i faceţi deocamdată constau în a distruge: şi statul, şi morala lui. Vom rămâne numai noi, cei care ne-am pregătit pentru luarea puterii: pe cei deştepţi îi vom atrage la noi, pe cei proşti îi vom călări. Nu trebuie să vă jenaţi de acest lucru. Generaţia trebuie reeducată ca să devină demnă de libertate. Vor mai fi încă mii de cazuri Şatov. Ne vom organiza pentru a domina curentul; e o ruşine să nu întinzi mâna ca să iei în stăpânire ceea ce zace nefolosit şi cască gura la noi. Acum eu plec la Kirillov şi mâine vom avea acel document prin care el, înainte de a muri şi în chip de explicaţie faţă de autorităţi, va lua totul asupra sa. Nimic mai verosimil decât această combinaţie. În primul rând, el era în duşmănie cu Şatov; au stat împreună în America, încât au avut timp destul ca să se certe. Se ştie că Şatov şi-a schimbat convingerile; vasăzică, duşmănia lor izvorăşte din deosebiri de convingere, este deci de ordin principial, şi din teama unui denunţ, adică cea mai neiertătoare duşmănie. Acest lucru va apărea clar acolo, în biletul lui. În sfârşit, va fi menţionat şi faptul că în casa Filippov, în locuinţa lui, a stat ascuns Fedka. În felul acesta orice bănuială va fi îndepărtată de voi, pentru că aceste capete de berbeci vor fi complet derutate. Mâine, domnilor, nu ne vom mai revedea; plec pentru scurt timp în judeţ. Dar poimâine veţi primi comunicările mele. V-aş sfătui toată ziua de mâine să rămâneţi fiecare acasă. Acum vom porni de aici pe două drumuri diferite. Pe dumneata, Tolkacenko, te rog să te ocupi de Leamşin şi să-l duci acasă. Ai posibilitatea să-l influenţezi şi mai ales să-i explici în ce măsură se expune el cel dintâi prin laşitatea sa. Nu vreau deloc să mă îndoiesc, domnule Virghinski, de ruda dumitale Şigaliov, ca şi de dumneata; el nu va denunţa. Rămâne să regretăm atitudinea lui; el n-a declarat că ar vrea să părăsească societatea şi de aceea e prea devreme să-l îngropăm. Aşadar, grăbiţi-vă, domnilor; deşi acolo stau nişte capete de berbeci, orice prudenţă se impune de la sine…

  Virghinski porni împreună cu Erkel. Erkel, predându-l pe Leamşin lui Tolkacenko, apucă să-l aducă în faţa lui Piotr Stepanovici şi să declare că acela şi-a venit în fire, regretă şi cere iertare şi că de altfel nici nu ţine minte ce a fost cu el. Piotr Stepanovici porni singur, ocolind pe partea cealaltă a heleşteelor, pe lângă parc. Drumul acesta era cel mai lung. Spre mirarea lui, aproape la jumătatea drumului, îl ajunse din urmă Liputin.

  — Piotr Stepanovici, mă tem că Leamşin va denunţa!

  — Nu, după ce-şi va reveni complet, îşi va da seama că primul care va bate drumul Siberiei va fi el, dacă denunţă. Acum nimeni nu ne mai denunţă, nici dumneata.

  — Dar dumneata?

  — Bineînţeles, vă bag pe toţi la zdup, imediat ce veţi face o singură mişcare pentru a trăda, şi voi ştiţi acest lucru. Dar nu veţi trăda. Pentru asta ai alergat după mine aproape doi kilometri?

  — Piotr Stepanovici, Piotr Stepanovici, poate că nici nu ne vom mai întâlni vreodată!

  — De ce crezi aşa ceva?

  — Spune-mi un singur lucru numai.

  — Ce anume? Ei bine, aş vrea ca dumneata să te cari cât mai repede.

  — Un singur răspuns, dar să fie exact: suntem cumva singurul cerc de cinci pe lume sau e adevărat că există câteva sute de asemenea cercuri? Întreb în sensul cel mai înalt, Piotr Stepanovici.

  — O văd după starea dumitale. Dar ştii că dumneata eşti mai primejdios decât Leamşin?

  — Ştiu, ştiu, dar mă interesează răspunsul, răspunsul dumitale.

  — Cap sec ce eşti! Dar nu ţi-e totuna acum, dacă există un singur cerc sau o mie?

  — Vasăzică, unul singur! Am ştiut eu! strigă Liputin. Întotdeauna am ştiut că e unul singur, până în această ultimă clipă…

  Şi fără să mai aştepte vreun alt răspuns, se întoarse şi dispăru repede în întuneric.

  Piotr Stepanovici rămase un timp pe gânduri.

  — Ba nu, nimeni nu va denunţa, zise el hotărât, dar grupul trebuie să rămână grup şi să dea ascultare sau îi… ce indivizi ticăloşi sunt totuşi!

  II.

  Se duse mai întâi drept acasă la el şi, foarte meticulos, fără grabă, îşi făcu valiza. Dimineaţa la şase pleca trenul expres. Acest tren expres matinal circula o singură dată pe săptămână şi fusese înfiinţat de foarte curând, în chip experimental deocamdată. Piotr Stepanovici, deşi îi prevenise pe „ai noştri” că pentru un timp va pleca prin judeţ, avea în intenţie, după cum s-a constatat ulterior, cu totul altceva. Terminând cu bagajele, el îi plăti gazdei anunţate din timp şi se mută cu o trăsură la Erkel, care locuia aproape de gară. Şi abia după aceea, cam pe la ora unu, porni spre locuinţa lui Kirillov, la care pătrunse iarăşi prin trecătoarea ascunsă a lui Fedka.

  Piotr Stepanovici era într-o dispoziţie îngrozitoare. Afară de numeroase alte şi foarte importante pentru el nemulţumiri (tot nu ştia încă nimic despre Stavroghin), primi se pare – pentru că n-aş putea afirma cu siguranţă – în cursul zilei, de undeva (cel mai probabil din Petersburg), o ştire secretă despre primejdia care-l ameninţă în scurt timp. Bineînţeles, cu privire la intervalul acesta de timp, la noi în oraş circulă acum numeroase legende; dar chiar dacă se ştia ceva sigur, acest lucru nu-l ştiau decât aceia care trebuiau să fie la curent. Eu, personal, presupun că Piotr Stepanovici s-ar putea să fi avut legături şi în alte părţi afară de oraşul nostru, încât într-adevăr putea să fi primit vreo înştiinţare. Ba sunt şi convins, contrar îndoielii disperate şi cinice a lui Liputin, că mai avea două-trei grupuri de câte cinci afară de al nostru, de exemplu, în cele două capitale; şi de nu erau chiar grupuri de cinci, în orice caz avea nişte legături şi relaţii, ba dintre cele mai curioase poate. La vreo trei zile după plecarea lui din oraş, se primi un ordin din capitală pentru arestarea lui imediată, pentru ce anume – pentru afacerea noastră sau altele – nu ştiu. Ordinul sosi într-un moment când nu putea decât să intensifice sentimentul cumplit de frică, aproape mistică, care cuprinsese autorităţile noastre şi întreaga societate constant uşuratică până atunci, imediat după descoperirea asasinării misterioase şi foarte semnificative a studentului Şatov, asasinat care pusese vârf tuturor absurdităţilor ce avuseseră loc la noi şi circumstanţelor extrem de misterioase în care se produsese acest caz. Dar ordinul sosise cu întârziere: Piotr Stepanovici se afla deja la Petersburg, sub alt nume, de unde, aflând cum stau lucrurile, se strecură peste graniţă… Dar văd că am anticipat prea mult.

  El intră la Kirillov cu un aer răutăcios şi sfidător. Voia parcă să smulgă de la Kirillov şi ceva personal, afară de ceea ce îl interesa în primul rând, să se răzbune asupra acestuia pentru cine ştie ce nemulţumire a sa. Kirillov păru că se bucură de venirea sa; se vedea că-l aşteptase mult şi cu o nerăbdare bolnăvicioasă. Avea faţa şi mai palidă ca de obicei, privirea ochilor săi negri era grea şi de o fixitate ciudată.

  — Începusem să cred că nu mai vii, zise el apăsat de pe colţul divanului, de unde nici nu se mişcase în întâmpinarea lui Piotr Stepanovici. Acesta se opri în faţa lui şi, înainte de a vorbi, îi scrută cu multă atenţie chipul.

  — Înseamnă că totul e în ordine, şi nu renunţăm la intenţia noastră, bravo! zâmbi el cu un aer insolent şi protector. Ce să-i faci, adăugă el pe un ton de glumă răutăcioasă, n-ai de ce să te plângi că am întârziat: ţi-am dăruit trei ore.

  — Nu vreau să primesc de la dumneata în dar ore în plus, de altfel tu nici nu eşti în măsură să-mi dăruieşti… imbecilule!

  — Poftim? tresări Piotr Stepanovici, dar imediat se stăpâni. Ce susceptibilităţi! Nu cumva suntem furioşi? replică el cu acelaşi aer de superioritate jignitoare. În asemenea momente cred că e preferabil calmul. Mai bine să te consideri acum drept un Columb, să vezi în mine un şoarece şi să nu te simţi jignit. Încă de ieri ţi-am recomandat.

  — Nu vreau să văd în tine un şoarece.

  — Cum să consider asta, un compliment? Văd că şi ceaiul s-a răcit, vasăzică, totul e pe dos. Ehe, se petrec aici lucruri suspecte. Aha! Observ ceva acolo pe fereastră, pe farfurie (el se apropie de fereastră). Ia te uită, o găină fiartă, cu orez! … Şi nici nu te-ai atins măcar de ea! Înseamnă că ne aflăm într-o dispoziţie atât de proastă, încât până şi găina…

  — Am mâncat şi nu e treaba dumitale; taci!

  — O, bineînţeles, nu-i treaba mea. Dar n-aş putea spune că puţin îmi pasă; închipuieşte-ţi, n-am mâncat astăzi aproape deloc şi de aceea dacă găina aceasta, cum îmi închipui, nu-ţi mai face trebuinţă…?

  — Mănâncă, dacă poţi.

  — Mulţumesc, şi după aceea beau ceai.

  Piotr Stepanovici se instală repede la celălalt capăt al divanului şi cu o lăcomie extraordinară se apucă să devoreze găina; în acelaşi timp însă şi supraveghea clipă de clipă victima. Kirillov îl privea cu o scârbă mânioasă, nefiind în stare să-şi ia ochii aţintiţi asupra lui.

  — Şi totuşi, se nelinişti deodată Piotr Stepanovici, continuând să mănânce, să vorbim despre chestiunea noastră. Aşadar, nu dăm înapoi, nu e aşa? Dar biletul?

  — Am hotărât în noaptea aceasta că-mi este absolut egal. Îl scriu. Despre manifeste?

  — Da, şi despre manifeste. De altfel, ţi-l voi dicta. Doar îţi este absolut egal. Ar putea să te preocupe conţinutul biletului într-un asemenea moment?

  — Nu te priveşte.

  — Nu mă priveşte, bineînţeles. De altfel, numai câteva rânduri: că dumneata împreună cu Şatov aţi răspândit manifeste, ajutaţi de Fedka, care se ascundea în locuinţa dumitale. Acest din urmă punct despre Fedka şi locuinţa dumitale este foarte important, ba chiar cel mai important. Vezi, aşadar, că sunt absolut sincer cu dumneata.

  — Cu Şatov? De ce cu Şatov? În ruptul capului nu despre Şatov.

  — Ei asta e acum, ce-ţi pasă? Nu-i mai poţi face nici un rău acum!

  — I-a sosit nevasta. S-a trezit şi a trimis să-l caute la mine: unde este el?

  — A trimis să întrebe unde este el? Hm, nu e bine. Te pomeneşti că iar mai trimite; nimeni nu trebuie să ştie că mă aflu aici.

  Piotr Stepanovici se nelinişti.

  — Nu va afla, doarme acum; lângă ea e moaşa, Arina Virghinskaia.

  — Păi, tocmai că… şi nu va auzi, cum crezi? Ştii, ar fi mai bine să încui uşa de la intrare.

  — Nu va auzi nimic. Iar dacă vine Şatov, te ascund în camera de alături.

  — Şatov nu vine; vei scrie că v-aţi certat pentru trădare şi denunţ… în seara aceasta… şi că eşti cauza morţii lui.

  — E mort! strigă Kirillov sărind de pe divan.

  — Astă-seară la ora opt sau, mai bine zis, aseară pe la ora opt, pentru că acum e ora unu.

  — Tu l-ai ucis! Am prevăzut acest lucru încă de ieri!

  — Cum să nu prevezi? Uite, cu acest revolver (scoase revolverul, probabil ca să-l arate, dar nu-l mai vârî în buzunar, ci continuă să-l ţină în mâna dreaptă, rămânând astfel gata pentru orice eventualitate). Ce om ciudat eşti totuşi, Kirillov, ştiai doar că aşa urma să termine acest imbecil. Ce mai era de prevăzut? Ţi-am spus-o de câteva ori. Şatov se pregătea să denunţe: l-am urmărit; nu puteam lăsa lucrurile aşa. De altfel, şi dumneata ai primit instrucţiuni ca să-l supraveghezi; chiar dumneata mi-ai spus-o acum vreo trei săptămâni…

  — Taci! L-ai omorât pentru că la Geneva te-a scuipat între ochi!

  — Şi pentru asta şi pentru altceva. Pentru multe altele; deşi fără nici un fel de pornire. Ce rost are să sari? Ce sunt pozele astea? Oho! Aşa vasăzică! …

  El sări şi întinse ameninţător revolverul. Într-adevăr, Kirillov pusese mâna pe revolverul său de pe fereastră, pregătit şi încărcat încă de dimineaţă. Piotr Stepanovici luă poziţie ţintind în Kirillov. Celălalt râse cu răutate.

  — Mărturiseşte, ticălosule, că ai venit înarmat pentru că te voi împuşca… Dar nu te împuşc… deşi… deşi…

  Şi iar îşi îndreptă revolverul împotriva lui Piotr Stepanovici, ţintind şi nefiind parcă în stare să-şi refuze plăcerea de a-şi închipui cum l-ar fi împuşcat. Piotr Stepanovici, în aceeaşi poziţie, aşteptă, aşteptă până în ultima clipă, fără să apese pe trăgaci, riscând să primească primul glonţ în frunte; de la un „maniac” te puteai aştepta la orice. Dar „maniacul”, în cele din urmă, lăsă mâna în jos, sufocându-se şi tremurând, nefiind în stare să vorbească.

  — Ei, ne-am distrat şi ajunge, coborî mâna cu revolverul şi Piotr Stepanovici. Am ştiut eu că ţi-a venit cheful să te joci; să ştii însă că ai riscat: puteam să apăs pe trăgaci.

  Şi, destul de calm, se aşeză pe divan turnându-şi ceai, de altfel cu o mână puţin tremurătoare. Kirillov lăsă revolverul pe masă şi porni să se plimbe de colo până colo.

  — Nu voi scrie că l-am omorât pe Şatov şi… nu voi scrie nimic acum. Nu las nici un bilet!

  — Nu?

  — Nu.

  — Ce ticăloşie şi ce prostie! se înverzi de mânie Piotr Stepanovici. De altfel, o presimţeam. Să ştii că nu mă surprinde deloc. Cum vrei. Dacă aş putea să te oblig cu forţa, te-aş obliga. Dar văd că eşti un ticălos, se înfierbânta tot mai mult Piotr Stepanovici. Atunci ne-ai cerut bani şi ne-ai promis marea cu sarea… Dar să ştii că nu plec de aici fără rezultat, să văd cel puţin cum îţi vei crăpa ţeasta singur.

  — Vreau să pleci imediat, se opri Kirillov ferm în faţa lui.

  — A, nu, aşa ceva este imposibil, puse mâna iar pe revolver Piotr Stepanovici, te pomeneşti că acum de ciudă şi laşitate îţi va trăsni prin cap să amâni totul şi mâine să te duci cu denunţul, ca să-ţi faci rost de bani; pentru asta îţi voi plăti doar. Dracu’ să vă ia, indivizi ca dumneata sunt capabili de orice! Dar să n-ai nici o grijă, am prevăzut totul: nu voi pleca de aici până nu-ţi voi găuri ţeasta cu acest revolver, cum am făcut şi cu ticălosul de Şatov, dacă vei fi atât de laş şi vei renunţa la hotărârea dumitale, dracu’ să te ia!

  — Vrei neapărat să vezi curgând şi sângele meu?

  — Nu din răutate, înţelege-mă; puţin îmi pasă. Ci ca să fiu liniştit pentru cauza noastră. Nu pot conta pe oameni, vezi şi dumneata. Eu nu înţeleg rostul fanteziei dumitale, să te omori. Nu ţi-am sugerat eu asta. Ci dumneata singur ai declarat acest lucru şi nu mie primul, ci membrilor din străinătate. Şi adu-ţi aminte, nimeni dintre ei n-a căutat să te tragă de limbă, nimeni dintre ei nu te cunoştea deloc, singur ai venit să-ţi expui ideile din sentimentalism. Ce pot face eu, dacă pe aceasta s-a bazat, cu consimţământul şi chiar la propunerea dumitale (bagă de seamă: la propunerea dumitale!), un anumit plan de acţiune al nostru de aici, care acum nu mai poate fi schimbat nicicum. Te-ai pus într-o situaţie care ţi-a dat posibilitatea să cunoşti prea multe din ceea ce nu trebuia să cunoşti. Dacă-ţi căşunează să te duci mâine şi să ne denunţi, îţi închipui cumva că ne va conveni grozav, cum crezi? Nu, nu; te-ai obligat, ţi-ai dat cuvântul, ai primit bani. Toate astea n-ai cum să le negi…

  Piotr Stepanovici se înfierbântase teribil, dar Kirillov nu-l asculta de mult. Se plimba prin cameră, adâncit în gânduri.

  — Îmi pare rău de Şatov, zise el oprindu-se iar în faţa lui Piotr Stepanovici.

  — Şi mie îmi pare rău, dacă vrei să ştii, cum…

  — Taci, ticălosule! urlă Kirillov, făcând o mişcare cumplită şi prea grăitoare. Te omor!

  — Bine, bine, să zicem că am minţit, de acord, nu-mi pare deloc rău; hai, destul, destul! sări el cu teamă, întinzând mâna înainte.

  Kirillov se potoli şi iar porni să se plimbe.

  — Nu voi amâna deloc, vreau chiar acum să mă omor; toţi sunt nişte ticăloşi.

  — Iată o idee; bineînţeles că toţi sunt nişte ticăloşi şi întrucât un om cinstit se umple de scârbă, atunci…

  — Imbecilule, şi eu sunt un ticălos ca şi tine, ca şi toţi, şi nu sunt un om cinstit. N-au existat nicăieri cinste şi onestitate.

  — În sfârşit, te dumerişi. Se poate că până acum să nu-ţi fi dat seama, Kirillov, cu inteligenţa dumitale, că toţi sunt la fel, că nu există nici mai buni, nici mai răi, ci doar mai deştepţi sau mai proşti, şi că de vreme ce toţi sunt ticăloşi (lucru, de altfel, absurd), atunci înseamnă că nu trebuie să existe nici neticăloşi?

  — Aud? Într-adevăr, nu glumeşti? Kirillov îl privi cu oarecare mirare. Cu atâta foc şi atât de simplu… E posibil ca indivizi ca tine să aibă convingeri?

  — Kirillov, niciodată n-am putut înţelege de ce vrei să te omori. Ştiu doar că o faci din convingere… fermă. Dar dacă simţi nevoia să-ţi descarci sufletul, îţi stau la dispoziţie… trebuie însă să ţinem seama de timp…

  — Cât e ora?

  — Oho, două fix, îşi controlă ceasul Piotr Stepanovici şi-şi aprinse o ţigară.

  „Se pare că mai sunt ceva şanse de înţelegere”, gândi el.

  — N-aş avea ce să-ţi spun, murmură Kirillov.

  — Ţin minte că era vorba despre Dumnezeu… mi-ai explicat o dată; ba de două ori chiar. Dacă te împuşti, devii Dumnezeu, aşa mi se pare?

  — Da, devin Dumnezeu.

  Piotr Stepanovici nici nu zâmbi măcar; aştepta; Kirillov îl privi scrutător.

  — Dumneata eşti un escroc şi intrigant politic, vrei pur şi simplu să mă abaţi spre filosofie şi extaz şi să obţii împăcarea, ca să-mi alungi mânia şi, când mă vei vedea împăcat, să-mi smulgi menţiunea în bilet că eu l-am omorât pe Şatov.

  Piotr Stepanovici răspunse cu o candoare aproape naturală:

  — Să zicem că sunt o asemenea canalie, şi totuşi în aceste ultime clipe nu-ţi este absolut indiferent, Kirillov? De ce adică să ne certăm: dumneata eşti aşa, eu sunt aşa, ce rost are? Şi unde mai pui că amândoi…

  — Suntem nişte canalii.

  — Să zicem că suntem şi canalii. Ştii doar că nu sunt decât vorbe.

  — O viaţă întreagă am dorit să fie numai vorbe. De aceea am şi trăit, fiindcă n-am vrut să fie aşa. Şi acum, tot timpul, vreau să fie numai vorbe.

  — Ce să-i faci, fiecare caută unde-i este mai bine. Peştele… adică fiecare caută un fel de confort; atâta tot. E un lucru prea cunoscut.

  — Confort, zici?

  — Nu merită să ne certăm din cauza unor cuvinte.

  — Ba nu, ai spus-o foarte bine; fie şi confort. Dumnezeu este necesar, şi de aceea trebuie să existe.

  — Perfect.

  — Dar eu ştiu că el nu există şi nu poate exista.

  — Aşa e mai exact.

  — Cum de nu înţelegi că un om stăpânit de asemenea două idei nu poate rămâne în viaţă?

  — Şi deci nu-i rămâne decât să se împuşte, nu-i aşa?

  — Cum de nu înţelegi că numai acest singur fapt îi impune omului să se împuşte? Nu înţelegi că poate exista un asemenea om, unul din o mie de milioane ale voastre, unul care nu vrea să admită aşa ceva şi nu poate suporta.

  — Înţeleg doar atât: că dumneata, mi se pare, eziţi… E foarte rău.

  — Şi pe Stavroghin l-a devorat ideea, trecu peste remarcă Kirillov, plimbându-se posomorât prin cameră.

  — Cum adică, ciuli urechile Piotr Stepanovici, care idee? Ţi-a spus el ceva?

  — Nu, am ghicit-o singur: Dacă crede Stavroghin, nu crede că crede. Iar dacă nu crede, nu crede că nu crede.

  — Totuşi, Stavroghin mai are şi altceva, mai inteligent decât asta, murmură arţăgos Piotr Stepanovici, urmărind cu nelinişte întorsătura pe care o lua discuţia şi observând chipul palid al lui Kirillov.

  „Dracu’ să-l ia, nu se va împuşca, gândea el, o presimţeam mereu, o scrânteală cerebrală şi nimic altceva; ce oameni păcătoşi!”

  — Tu eşti ultimul om pe care-l văd; n-aş vrea să ne despărţim cu duşmănie, îl ferici deodată Kirillov.

  Piotr Stepanovici nu răspunse imediat. „Ei drăcie, ce-o mai fi şi asta?” gândi el iarăşi.

  — Crede-mă, Kirillov, că n-am nimic împotriva dumitale, ca om, şi întotdeauna…

  — Tu eşti un ticălos şi o pseudointeligenţă. Dar şi eu sunt la fel şi mă voi împuşca, iar tu vei rămâne în viaţă.

  — Vrei să spui deci că sunt atât de mârşav, încât voi dori să rămân în viaţă.

  Nu putea decide încă dacă continuarea acestei discuţii într-un asemenea moment e convenabilă sau nu pentru el şi de aceea hotărî „să se lase în voia împrejurărilor”. Dar tonul de superioritate şi de dispreţ constant şi făţiş al lui Kirillov îl irita şi înainte întotdeauna, iar acum nu se ştie de ce îl irita şi mai mult. Poate că prin faptul că acest Kirillov peste o oră urma să moară (Piotr Stepanovici nu pierdea totuşi din vedere acest lucru), i se înfăţişa lui deja în chip de semiom, adică într-o situaţie care nu permitea să i se îngăduie o asemenea atitudine orgolioasă.

  — Am impresia că te lauzi în faţa mea prin aceea că te vei împuşca?

  — Întotdeauna mă mira faptul că toţi continuă să trăiască, nu-i auzi remarca Kirillov.

  — Hm, să zicem că e o idee, dar…

  — Maimuţoiule, îmi cânţi în strună ca să mă subjugi. Taci, nu vei înţelege nimic. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu.

  — Tocmai acest punct nu l-am putut înţelege niciodată la dumneata: prin ce eşti Dumnezeu, adică?

  — Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui, şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sunt dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă.

  — Voinţa absolut liberă? Şi de ce eşti dator?

  — Pentru că întreaga voinţă a devenit a mea. E posibil ca nimeni din toată planeta aceasta, desfiinţându-l pe Dumnezeu şi crezând în puterea absolut liberă a voinţei sale suverane, să nu îndrăznească să-şi afirme această voinţă absolut liberă, în sensul ei integral? Ca şi cum un sărac ar primi o moştenire, şi speriindu-se, n-ar îndrăzni să se apropie de sac, considerându-se neînstare de a-l stăpâni. Vreau să-mi afirm voinţa absolut liberă. Chiar dacă voi fi singurul, dar o voi face.

  — Fă-o atunci.

  — Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor mele.

  — Dar nu eşti singurul care se omoară; există mulţi sinucigaşi.

  — Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci numai pentru a afirma libertatea deplină a voinţei suverane, o voi face numai eu. „Nu se va împuşca”, se gândi iar Piotr Stepanovici.

  — Ştii ce, remarcă el iritat, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorându-mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

  — A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi.

  „Rodul meditaţiei sale proprii”, murmură mânios Piotr Stepanovici.

  — Sunt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decât să-şi născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de până acum. Sunt primul în întreaga istorie universală care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna.

  „Nu se va împuşca”, gândi cu nelinişte Piotr Stepanovici.

  — Dar cine să afle? îl aţâţă el. Nu suntem aici decât eu şi dumneata; Liputin poate?

  — Toţi trebuie să afle; vor afla toţi. Nu este nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. A spus-o el.

  Şi, cu un extaz febril, Kirillov arătă spre icoana Mântuitorului, în faţa căreia ardea candela. Piotr Stepanovici se înfurie.

  — Vasăzică, tot mai crezi în el, ba ai aprins şi candela; nu cumva „pentru orice eventualitate”?

  Kirillov nu-i răspunse nimic.

  — Ştii ce ţi-aş spune eu: am impresia că tu crezi mai mult chiar decât un popă.

  — În cine să cred? În el? Ascultă, se opri Kirillov, rămânând cu privirea fixă plină de extaz aţintită în gol. Ascultă, o idee grandioasă: a existat pe faţa pământului o zi şi în centrul pământului, trei cruci. Unul de pe cruce credea atât de mult, încât i-a spus celuilalt: „Astăzi vei fi cu mine în rai”. Se sfârşi ziua, amândoi muriră, porniră şi nu găsiră nici raiul, nici învierea. Cele spuse nu se adeveriră. Ascultă: omul acesta era spiritul cel mai sublim de pe faţa pământului, constituia însăşi raţiunea lui de a fi. Întreaga planetă, cu tot ce există pe suprafaţa ei, fără acest om nu este decât o nebunie. N-a existat nici înainte, nici după el unul asemenea lui şi niciodată, până la această minune. Tocmai de aceea este o minune, pentru că n-a existat şi nu va exista unul ca el niciodată. Iar dacă este aşa, dacă legile naturii nu l-au cruţat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dânsul să trăiască în mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună, înseamnă că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună şi pe o ironie stupidă. Înseamnă că înseşi legile planetei sunt o minciună şi o farsă diavolească. Ce rost are atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om?

  — E un alt aspect al problemei. Mi se pare că ai confundat aici două cazuri diferite; ceea ce este departe de a oferi o certitudine. Dă-mi voie însă, să zicem că dumneata eşti Dumnezeu?! Să zicem că s-a terminat minciuna şi dumneata ai ajuns să-ţi dai seama că toată minciuna provine din faptul că a existat până acum alt Dumnezeu. Mai departe?

  — În sfârşit, ai înţeles! strigă Kirillov entuziasmat. Vasăzică se poate înţelege dacă şi unul ca tine a înţeles! Îţi dai seama acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă – tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Dar îmi voi afirma libertatea absolută de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii şi în generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfăţişarea lui fizică de acum, după cum mi-am dat seama eu, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă înfricoşătoare.

  Chipul lui avea o paloare nefirească, privirea insuportabil de grea. Era ca într-un acces de febră intensă. Piotr Stepanovici avu impresia că e gata-gata să se prăbuşească.

  — Dă-mi condeiul! strigă cu totul pe neaşteptate Kirillov, pradă unei inspiraţii subite, dictează, semnez orice. Voi semna şi că l-am ucis pe Şatov. Dictează, până mă amuză. Nu mă tem de ce vor crede sclavii aroganţi! Vei vedea că tot ce este tăinuit va fi cunoscut! Iar tu vei fi strivit… Cred! Cred!

  Piotr Stepanovici sări din loc şi-i întinse repede călimara şi hârtia şi începu să dicteze, profitând de această clipă şi tremurând pentru succesul ei. „Eu, Aleksei Kirillov, declar…”

  — Stai! nu accept! Cui declar?

  Kirillov tremura ca scuturat de friguri. Cuvântul declar şi o idee pe care i-o sugeră subit păreau că îl absorbiseră cu totul, ca o portiţă de ieşire spre care se avânta, măcar pentru o clipă, sufletul lui chinuit:

  — Cui declar? Vreau să ştiu, cui anume?

  — Nimănui, tuturor, primului care va citi. Ce rost ar avea să precizezi? Lumii întregi!

  — Lumii întregi? Bravo! Şi fără nici un fel de căinţă. Nu vreau căinţă; nu vreau autorităţi!

  — Bine, bine, nu e nevoie, la naiba cu autorităţile! Dar scrie odată, dacă eşti hotărât în mod serios! … ţipă la el cu glas isteric Piotr Stepanovici.

  — Stai, vreau să desenez sus o mutră cu limba scoasă.

  — Ce prostie, se mânie Piotr Stepanovici, se poate exprima totul şi fără desen, numai prin ton.

  — Prin ton? Admirabil. Aşa e, prin ton, prin ton! Dictează în acest ton.

  „Eu, Aleksei Kirillov, dictă ferm şi autoritar Piotr Stepanovici, aplecându-se deasupra umărului lui Kirillov şi urmărind fiecare literă, eu, Kirillov, declar că astăzi… octombrie, la orele opt seara, l-am ucis pe studentul Şatov, pentru trădare, în parc, şi pentru denunţ despre manifeste şi despre Fedka-Ocnaşul care a stat ascuns la noi amândoi în casa Filippov, rămânând zece zile şi zece nopţi. Mă împuşc astăzi cu revolverul nu pentru că regret şi mă tem de voi, ci pentru că am avut intenţia încă din străinătate să-mi curm viaţa.”

  — Numai atât? strigă Kirillov cu mirare şi revoltă.

  — Nici un cuvânt mai mult! dădu din mână Piotr Stepanovici, căutând să-i smulgă declaraţia.

  — Stai! îşi apăsă mâna cu putere pe hârtie Kirillov. Stai, e absurd! Vreau să spun şi cu cine am omorât. Ce amestec are Fedka? Dar incendiul? Vreau să arăt totul şi să înjur, cu tonul, cu tonul!

  — E destul, Kirillov, destul, te asigur că e prea destul! aproape îl implora Piotr Stepanovici, tremurând de teamă ca acesta să nu rupă hârtia; ca ei să creadă, trebuie ca totul să apară cât mai confuz, exact aşa, numai prin aluzii. Adevărul trebuie să apară dezvăluit numai într-un colţişor şi numai atâta cât trebuie ca să-i aţâţe. Întotdeauna vor inventa mai mult decât a existat în realitate şi desigur se vor crede pe ei înşişi mai mult decât pe noi, ceea ce e mult mai bine, mult mai bine! Dă-mi-o; e admirabil, scrisă aşa, dă-mi-o, dă-mi-o!

  Şi tot încerca să smulgă foia. Kirillov asculta cu ochii căscaţi, căutând parcă să se dumerească; dar părea că încetase să mai înţeleagă.

  — Ei drăcie, se înfurie deodată Piotr Stepanovici, nici n-ai semnat încă! Ce te holbezi aşa, semnează!

  — Vreau să-i înjur… murmură Kirillov, luând în mână tocul şi semnând. Vreau să-i înjur…

  — Semnează: Vive la république, şi atât.

  — Bravo! aproape urlă de entuziasm Kirillov. Vive la république démocratique, sociale et universelle ou – la mort! … Nu, nu aşa. Liberté, egalité, fraternité ou la mort… aşa e mai bine, e mai bine, scrise el cu voluptate sub semnătura sa.

  — Ajunge, ajunge, repeta mereu Piotr Stepanovici.

  — Stai, încă puţin… Ştii, vreau să mai semnez o dată şi pe franţuzeşte: „De Kirilloff, gentilhomme russe et citoyen du monde”, ha, ha, ha! râse el cu hohote. Ba nu, nu, nu, stai, am găsit ceva mai bun, evrika: gentilhomme-séminariste russe et citoyen du monde civilisé! Uite, aşa va fi cel mai bine… sări el de pe divan şi, apucând cu o mişcare grăbită revolverul de pe fereastră, fugi în camera de alături şi trase după el uşa închizând-o bine. Piotr Stepanovici rămase un minut pe gânduri, cu privirea în uşă.

  „Dacă nu ezită deloc, poate că apasă pe trăgaci, dacă mai rămâne pe gânduri, nu va fi nimic!”

  Deocamdată luă foaia de hârtie scrisă şi, aşezându-se, o reciti. Redactarea îi plăcu iar: „Ce trebuie mai mult deocamdată? E nevoie ca pentru început să fie complet derutaţi şi în felul acesta să fie sustrasă atenţia. Parcul? În oraş nu există nici un parc şi vor ajunge în cele din urmă să se gândească la Skvoreşniki. Până se va afla ceva va trece timp, până vor căuta iar mai trece timp. Iar când vor găsi cadavrul, înseamnă că deci ce s-a scris aici e adevărat; totul e adevărat; înseamnă că şi despre Fedka e adevărat. Dar ce reprezintă Fedka? Fedka e incendiul, Lebeadkinii: înseamnă că totul porneşte de aici, din casa Filippov, şi deci ei, vasăzică, n-au văzut nimic, ei, vasăzică, au căscat gura, asta îi va depăşi cu totul. Despre ai noştri nici prin cap nu le va trece: Şatov, Kirillov, Fedka şi Lebeadkin; dar de ce s-au omorât unul pe altul, iată încă o întrebare pentru ei. Ei drăcie, nu se aude nici o împuşcătură! …”

  Chiar în timpul când citea şi-şi admira redactarea, atenţia lui încordată veghea şi ascultând cu nelinişte chinuitoare, clipă de clipă, el se înfurie deodată. Îşi controlă îngrijorat ceasul şi văzu că e destul de târziu; trecuseră zece minute de când acela plecase… Apucă lumânarea şi se îndreptă spre uşa camerei în care se închisese Kirillov. Ajungând în faţa uşii, se gândi că şi lumânarea se termină şi peste douăzeci de minute se va stinge, iar alta nu avea de unde să ia. Apucă de clanţă şi ascultă prudent, nu se auzi nici cel mai mic sunet; brusc el deschise uşa, ridicând sus lumânarea; ceva se năpusti cu un urlet spre dânsul. Trase cu putere uşa şi o ţinu astfel, dar nu se mai auzi nimic, se aşternu iar o tăcere de moarte. Rămase aşa mult timp, nehotărât, cu lumânarea în mână. În frântura de secundă cât ţinu uşa deschisă, prea puţin reuşi să vadă, şi totuşi zărise chipul lui Kirillov care stătea în adâncimea odăii lângă fereastră şi observase furia turbată cu care acesta se repezise spre dânsul. Piotr Stepanovici tresări, lăsă lumânarea pe masă, îşi pregăti revolverul şi se trase pe vârfuri în colţul opus, încât dacă acela ar fi deschis uşa şi s-ar fi repezit cu revolverul spre masă, el să aibă timp să ţintească şi să apese pe trăgaci înaintea lui Kirillov.

  Nu mai credea acum în posibilitatea sinuciderii! „Stătea în mijlocul odăii şi reflecta, chibzuia febril Piotr Stepanovici. Şi e întuneric beznă în odaia aceea înspăimântătoare. S-a năpustit urlând – una din două: ori l-am tulburat chiar în momentul când era gata să apese pe trăgaci, ori… stătea chibzuind cum să mă omoare. Da, aşa este, chibzuia… el ştie că nu plec, fără să-l omor, dacă el dă înapoi, deci va trebui să mă omoare el înainte, ca să nu-l omor eu… şi iar, iar e linişte acolo. Groaznic: dacă deschide brusc uşa… porcăria cea mare e că el crede în Dumnezeu mai mult decât un popă… Nu se împuşcă în nici un caz. De-alde ăştia care dibuie soluţii „prin raţionamente proprii” sunt o mulţime astăzi. Canalia! Ei drace, lumânarea, lumânarea! Peste un sfert de oră se stinge precis… Trebuie să terminăm; orice ar fi, trebuie să terminăm… Fireşte, acum pot să-l ucid… Faţă de hârtia aceasta, nu-şi va închipui nimeni că eu l-am ucis. Aş putea să-l aranjez în aşa fel pe duşumea cu revolverul descărcat în mână, încât oricine va crede că el singur… A naibii treabă, cum dracu’ să-l omor? Dacă deschid, se năpusteşte iar şi trage primul. Aş! greşeşte ţinta, bineînţeles!”

  Astfel se frământa el, tremurând în faţa inevitabilităţii soluţiei şi din cauza nehotărârii sale. În cele din urmă, apucă lumânarea şi iar se apropie de uşă, ţinând revolverul gata să tragă; iar cu mâna stângă în care ţinea lumânarea apăsă clanţa. Dar o făcu fără îndemânare: clanţa scoase un ţăcănit. „Va trage îndată ce deschid!” se gândi Piotr Stepanovici. Împinse cu toată puterea uşa cu piciorul, ridică lumânarea şi întinse revolverul înainte; dar nu urmă nici o împuşcătură, nici vreun strigăt… în odaie nu era nimeni.

  Piotr Stepanovici tresări. Odaia nu avea o altă ieşire şi Kirillov n-ar fi avut pe unde să fugă. Ridică şi mai sus lumânarea şi privi cu atenţie: nu văzu pe nimeni. Îl strigă cu glasul coborât pe Kirillov, apoi încă o dată mai tare; nici un răspuns.

  „Te pomeneşti că a fugit pe fereastră?”

  Într-adevăr, la una dintre ferestre era deschis oberlihtul. „Prostii, doar nu putea să iasă pe ferestruică.” Piotr Stepanovici străbătu camera spre fereastră: „Imposibil”. Brusc el se întoarse pe loc şi ceva nemaipomenit îl făcu să se cutremure.

  Lângă peretele opus ferestrelor, în dreapta uşii, se afla un dulap. În partea dreaptă a dulapului, în colţul format de perete şi dulap, stătea Kirillov într-o poziţie îngrozitor de ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca în poziţie de drepţi; cu capul puţin înălţat şi cu ceafa lipită chiar de colţ, ca şi cum ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă. După toată aparenţa se ascundea, dar nu era deloc de crezut. Piotr Stepanovici, care stătea pe o linie de unghi piezişă faţă de colţ, nu putea să observe decât contururile vizibile ale siluetei. Nu îndrăznea să facă o mişcare spre stânga ca să-l vadă pe Kirillov în întregime şi să înţeleagă ce se întâmplă. Inima începu să-i bată cu putere… Şi deodată îl cuprinse o furie nebună: se smulse din locul lui, zbieră bătând din picioare şi se năpusti turbat spre acel loc înspăimântător.

  Ajungând însă aproape de tot, el se opri iar stană de piatră, şi mai îngrozit. Îl surprinse mai ales faptul că celălalt, cu tot strigătul şi saltul lui turbat, nu se urni din loc, nu mişcă nici o parte a corpului, rămânând împietrit sau ca o figură de ceară. Paloarea chipului său era nefirească, ochii negri absolut ficşi priveau în gol. Piotr Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi de jos în sus, luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă că Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş şi poate chiar îl urmăreşte. Imediat îi trecu prin gând să apropie flacăra chiar de faţa „acestui ticălos” şi să vadă cum reacţionează. I se păru deodată că bărbia lui Kirillov se mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Se înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu putere pe Kirillov de umăr.

  Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta repeziciune, încât Piotr Stepanovici nu mai fu în stare mult timp după aceea să-şi adune amintirea faptului într-o ordine oarecare. Chiar în momentul când îl atinsese pe Kirillov, acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase lumânarea din mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea şi lumânarea se stinse. În aceeaşi clipă el simţi o durere îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi. Scoase un ţipăt şi de aici încolo nu-şi mai aducea aminte decât că, orbit de turbare, izbi din toată puterea cu revolverul în capul care se lipise de el şi-i muşcase degetul. Apoi îşi smulse din gura lui degetul şi, fără să mai ştie ce face, se repezi glonţ şi ieşi din cameră direct spre ieşire. În timp ce căuta înnebunit uşa ce da în antreu, auzi în bezna întunericului, venind din urmă-i din cameră, nişte zbierete cumplite:

  — Îndată, îndată, îndată, îndată…

  De vreo zece ori. Însoţit de aceste zbierete înspăimântătoare, ajunse în tindă, când deodată răsună o împuşcătură puternică. Se opri brusc şi rămase în întuneric vreo cinci minute chibzuind; apoi se întoarse iar înăuntru. Dar avea nevoie să-şi facă rost de o lumânare. N-avea decât să găsească în dreapta dulapului sfeşnicul scos din mâinile sale şi căzut pe duşumea; dar cum să aprindă mucul de lumânare? În capul lui miji brusc o impresie vagă: îşi aminti că în ajun, când coborâse în fugă spre bucătărie, ca să se năpustească asupra lui Fedka, zărise parcă în colţul raftului o cutie mare, roşie, de chibrituri. Orbecăind se îndreptă spre stânga, căutând uşa care ducea la bucătărie, o găsi, străbătu antreiaşul şi coborî pe scară. Pe raft, exact în locul despre care-şi amintise, dădu pipăind în întuneric peste o cutie plină, încă neîncepută, de chibrituri. Fără a mai aprinde vreunul, se grăbi să se întoarcă sus şi numai când ajunse lângă dulap, la locul unde îl izbise cu revolverul pe Kirillov după acea muşcătură, îşi aduse aminte de degetul muşcat şi în aceeaşi clipă simţi o durere insuportabilă. Scrâşnind din dinţi, el aprinse în cele din urmă restul de lumânare, îl vârî iar în sfeşnic şi privi în jurul său: lângă fereastra cu gemuleţul deschis, cu picioarele spre colţul drept al camerei, zăcea cadavrul lui Kirillov. Revolverul fusese descărcat în tâmpla dreaptă şi glonţul ieşise în partea superioară a tâmplei opuse, străpungând craniul. Se vedeau stropi de sânge şi de creier. Revolverul rămăsese în mâna căzută pe podea a sinucigaşului. Moartea survenise probabil instantaneu. Cercetând totul cu meticulozitate, Piotr Stepanovici se ridică şi părăsi odaia în vârful picioarelor, trase uşa fără s-o închidă, lăsă sfeşnicul cu lumânarea pe masa camerei din faţă, se gândi puţin şi hotărî să n-o stingă, dându-şi seama că nu poate provoca un incendiu. Aruncând o ultimă privire spre declaraţia scrisă de pe masă, el surâse maşinal şi după aceea, tot în vârful picioarelor, nu se ştie de ce, părăsi casa. Se strecură iar prin deschizătura secretă a lui Fedka, trăgând apoi scândura la loc.

  III.

  Exact la orele şase fără zece minute, pe peronul staţiei de cale ferată, de-a lungul unui şir destul de lung de vagoane, se plimbau Piotr Stepanovici şi Erkel. Piotr Stepanovici pleca, Erkel venise să-şi ia rămas-bun. Bagajul fusese predat, sacul dus în vagonul de clasa a doua pe locul ales. Sunase primul semnal de plecare şi erau în aşteptarea celui de-al doilea. Piotr Stepanovici se uita cu privirea deschisă în toate părţile, observând persoanele care intră în vagoane. Cunoscuţi mai apropiaţi nu văzuse; de vreo două ori trebui să salute din cap pe un negustor de ţară, care urma să coboare la a treia staţie, pentru a ajunge la parohia sa. Erkel dorea vizibil ca în aceste ultime minute să discute chestiuni mai importante, deşi poate că nici el nu ştia despre ce anume; dar nu îndrăznea să înceapă. I se părea mereu că îl jenează pe Piotr Stepanovici, care aşteaptă cu nerăbdare ultimul semnal.

  — Priviţi în jurul dumneavoastră atât de senin, observă el cu oarecare sfiiciune, voind parcă să-l avertizeze.

  — Şi de ce nu? N-am voie să mă ascund încă. E prea devreme. Nici o grijă. Singurul lucru de care m-aş teme este ca să nu-l pună dracu’ pe Liputin să apară; dacă află, mă pomenesc cu el aici.

  — Piotr Stepanovici, nu sunt oameni pe care să te poţi bizui, zise hotărât Erkel.

  — Liputin?

  — Toţi, Piotr Stepanovici.

  — Fleacuri, acum ei sunt legaţi într-un singur lanţ de cele întâmplate aseară. Niciunul nu va trăda. Cine e nebun să se vâre în gura lupului de bunăvoie spre o pierzanie sigură!

  — Piotr Stepanovici, nu este exclus ca ei să-şi piardă minţile.

  Gândul acesta probabil îl încercase şi pe Piotr Stepanovici, şi de aceea observaţia lui Erkel îl supără şi mai mult.

  — Nu cumva ţi-e frică? Mă bizui pe dumneata mai mult decât pe ei toţi. Am văzut acum câte parale face fiecare. Să le transmiţi verbal chiar astăzi că-i pun în subordinea dumitale. Treci pe la ei chiar în dimineaţa aceasta. Instrucţiunile mele scrise să le citiţi mâine sau poimâine, adunându-vă când ei vor fi în stare să asculte… Dar te asigur, chiar mâine vor fi în stare, pentru că sunt groaznic de speriaţi şi vor deveni supuşi ca ceara… Principalul e să nu-ţi pierzi curajul dumneata.

  — Ah, Piotr Stepanovici, mai bine ar fi să nu plecaţi!

  — Păi, nu voi lipsi decât câteva zile; mă întorc imediat înapoi.

  — Piotr Stepanovici, grăi prudent, dar cu fermitate Erkel, chiar dacă plecaţi la Petersburg. Ce, nu-mi dau seama că tot ce faceţi e în interesul exclusiv al cauzei comune?

  — Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, Erkel. Dacă te-ai gândit că plec la Petersburg, înseamnă că ai înţeles că ieri nu puteam să le-o spun, în momentul acela, că plec atât de departe, ca să nu-i sperii. Ai văzut doar şi singur în ce hal erau. Dar îţi dai seama, bineînţeles, că o fac în interesul cauzei, în interesul cauzei principale şi extrem de importante, pentru cauza comună, şi nu pentru ca s-o şterg, cum îşi închipuie unul ca Liputin.

  — Piotr Stepanovici, fie chiar şi peste graniţă, eu voi înţelege şi asta; voi înţelege că trebuie să-ţi pui la adăpost persoana, pentru că dumneata reprezinţi totul, iar noi nu suntem nimic. Sunt în stare să înţeleg, Piotr Stepanovici.

  Bietul băiat era atât de emoţionat, încât îi tremura şi vocea.

  — Îţi mulţumesc, Erkel… Ah, mi-ai atins degetul rănit (Erkel îi strânsese neîndemânatic mâna; degetul bolnav fusese cu grijă înfăşurat cu un pansament negru). Dar îţi spun încă o dată că mă reped la Petersburg uneori să aflu câte ceva şi poate că nu voi rămâne acolo mai mult de douăzeci şi patru de ore, şi imediat mă întorc înapoi. După ce mă întorc, pentru salvarea aparenţelor, mă stabilesc la moşia lui Gaganov. Dacă ei vor simţi că-i paşte vreo primejdie, voi sări primul s-o împart cu ei. Iar de va trebui să mai zăbovesc la Petersburg, vă dau imediat de ştire… pe calea cunoscută, iar dumneata le-o comunici lor.

  Se auzi al doilea semnal.

  — Vasăzică, mai sunt cinci minute până la plecare. Ştii, n-aş vrea ca grupul de aici să se destrame. Personal nu mă tem, nici o grijă în ce mă priveşte; asemenea grupuri în reţeaua generală există multe, şi n-am nici un motiv să pun atâta preţ pe cel de aici; dar şi acesta chiar nu strică să existe. De altfel, în privinţa dumitale sunt complet liniştit, deşi te las aproape singur cu aceşti monştri: să n-ai nici o grijă, nu vor denunţa, nu îndrăznesc… Aha, şi dumneata pleci astăzi? strigă el cu glasul schimbat de tot şi plin de voioşie unui tânăr care se apropiase cu zâmbetul pe faţă să-l salute. N-am ştiut că şi dumneata pleci cu expresul. Încotro, la mama?

  Mama acestui tinerel era o moşiereasă foarte bogată din gubernia vecină, iar tânărul, o rudă depărtată a Iuliei Mihailovna şi stătuse musafir în oraşul nostru vreo două săptămâni.

  — Nu, merg ceva mai departe, la R… Am de petrecut în vagon vreo opt ore. Pleci la Petersburg? râse tânărul.

  — De ce crezi că neapărat la Petersburg? râse şi mai voios Piotr Stepanovici.

  Tânărul făcu un gest de ameninţare cu degetul înmănuşat.

  — Ai ghicit, aşa este, îi şopti cu un aer misterios Piotr Stepanovici, duc nişte scrisori din partea Iuliei Mihailovna şi trebuie să vizitez vreo trei-patru persoane, ştii dumneata cam ce fel de persoane, dracu’ să-i ia, între noi fie vorba. Păcătoasă slujbă!

  — Dar de ce s-a speriat atâta, mă rog? şopti şi tânărul. Nici pe mine ieri n-a vrut să mă primească; după părerea mea însă n-are de ce să-i fie frică pentru soţ; dimpotrivă, el a căzut atât de exemplar la incendiu, ca să zic aşa, riscându-şi viaţa.

  — Ca să vezi, râse Piotr Stepanovici. Se teme, probabil, că de aici au plecat nişte informaţii… adică unii domni de aici… pe scurt, principalul aici e Stavroghin; adică contele K… Ei, dar ce să mai vorbim, o istorie întreagă; îţi voi povesti câte ceva pe drum, bineînţeles cât îmi permite spiritul de cavaler… Ruda mea, sublocotenentul Erkel din judeţ, făcu el prezentările.

  Tânărul, care se uita pieziş la Erkel, îşi duse mâna la pălărie; Erkel îl salută.

  — Ştii, Verhovenski, opt ore să stai în vagon e un chin. Împreună cu noi pleacă într-un compartiment de clasa întâi Berestov, un colonel foarte nostim, vecin cu moşia noastră; e căsătorit cu Gărână (née de Garine), şi să ştii că e un om de treabă. Ba e şi un om cu oarecare idei. N-a stat aici decât două zile. Mare amator de whist: ce-ai zice să înjghebăm ceva? M-am gândit şi la al patrulea, la Pripuhlov, un negustor de-al nostru bărbos, milionar, adică un adevărat milionar, crede-mă ce-ţi spun. Vă fac cunoştinţă, un tip interesant, e doldora de lucruri amuzante, vom râde în hohote.

  — Un whist aş face cu multă plăcere, mai ales îmi place în tren, dar eu am bilet de clasa a doua.

  — N-are nici o importanţă, să ştii că nu te las! Vino cu noi. Dau dispoziţii imediat să-ţi treacă bagajul în clasa întâi. Conductorul-şef mă ascultă. Ce ai dumneata, un sac de voiaj? Un pled?

  — Perfect, mergem!

  Piotr Stepanovici îşi luă sacul de voiaj, pledul, o carte şi imediat, cu cea mai mare grabă, se mută în clasa întâi. Erkel îl ajută. Sună şi al treilea semnal.

  — Dragă Erkel, îi întinse mâna cu un aer grăbit şi preocupat, prin fereastra vagonului, Piotr Stepanovici, după cum vezi mă aşez cu ei la cărţi.

  — Dar de ce-mi explici, Piotr Stepanovici, eu doar înţeleg, înţeleg totul, Piotr Stepanovici!

  — Aşadar, la bună vedere, strigă el şi se întoarse imediat la chemarea tânărului care voia să-i facă cunoştinţă cu partenerii. Şi de atunci Erkel nu-l mai revăzu pe Piotr Stepanovici al său!

  Se întoarse foarte trist şi nu pentru că îl neliniştea plecarea atât de pripită a lui Piotr Stepanovici, dar… dar îşi întorsese capul de la el atât de repede la chemarea acestui tânăr filfizon, şi apoi… ar fi fost cazul să-i spună altceva decât „la bună vedere” sau… să-i strângă cel puţin mâna mai tare.

  Tocmai acest din urmă fapt i se păru mai important. Ceva nedesluşit începu să-l râcâie la inimă, ce nici el săracul nu înţelegea încă, dar simţea că este în legătură cu seara din ajun.

  Capitolul al şaptelea.

  Ultima peregrinare a lui Stepan Trofimovici.

  I

  Sunt convins că Stepan Trofimovici se lăsase tot mai mult cuprins de teamă, simţind apropierea termenului pentru realizarea întreprinderii sale nesăbuite. Sunt convins, de asemenea, că suferise mult de frică, mai ales în noaptea din ajun, în acea noapte cumplită. Nastasia avea să spună mai pe urmă că el se culcase foarte târziu şi adormise. Dar acest lucru nu demonstrează nimic; se zice că cei condamnaţi la moarte adorm adânc în ajunul execuţiei. Deşi el pornise încă pe lumină, când oamenii nervoşi se simt întotdeauna mai curajoşi (maiorul, ruda lui Virghinski, înceta chiar să creadă în Dumnezeu de cum se lumina de ziuă), sunt sigur că niciodată până atunci el n-a fost în stare să se gândească fără groază închipuindu-se singur pe şosea într-o asemenea stare. Bineînţeles, o anumită disperare din capul lui atenua probabil într-o măsură oarecare, mai ales la început, ascuţimea acelei senzaţii groaznice de singurătate subită, în care el se pomeni brusc, din momentul când o părăsi pe Stasie şi locul călduţ cu care se obişnuise în acest răstimp de douăzeci de ani. Dar independent de asta, şi având chiar deplina conştiinţă a tuturor grozăviilor care îl aşteaptă, el tot ar fi ieşit pe acest drum şi l-ar fi urmat! Exista în toate acestea ceva magnific şi care îl entuziasma, în ciuda oricăror alte consideraţii. O, ar fi putut accepta condiţiile admirabile ale Varvarei Petrovna şi să rămână sub oblăduirea ei comme un vulgaire parazit! Dar el nu acceptase pomana şi refuzase să rămână. Şi iată-l, părăsind-o el însuşi, ridicând „steagul marii idei” şi pornind la moarte pe drumul larg în numele acestui steag! Desigur acesta era sentimentul pe care îl încerca atunci; şi tocmai aşa îşi închipuia el isprava sa.

  Mi-am pus de multe ori şi o altă întrebare: ce anume îl făcea să fugă, adică literalmente să alerge pe jos, în loc să plece cu vreun vehicul? La început îmi explicai acest lucru printr-o totală lipsă de spirit practic dovedită în cei cincizeci de ani ai săi şi printr-o deviere fantezistă a ideilor sub influenţa unui sentiment puternic. Mi se părea că gândul la un mijloc de transport (chiar şi cu clopoţei) i se înfăţişa prea banal şi prozaic; şi dimpotrivă, peregrinajul, fie chiar şi cu umbrela în mână, apărea mult mai de efect şi cu nuanţă de iubire răzbunătoare. Astăzi însă, când totul s-a terminat, sunt dispus să cred că lucrurile se petrecuseră atunci mult mai simplu: în primul rând, se temuse să angajeze cai, pentru că Varvara Petrovna putea să afle şi să-l reţină cu forţa, ceea ce dumneaei ar fi făcut negreşit, iar el cu siguranţă s-ar fi supus şi atunci – adio marii idei, pentru totdeauna. În al doilea rând, ca să angajeze un mijloc de transport, trebuia cel puţin să ştie încotro pleacă. Dar tocmai acest lucru, de a şti încotro pleacă, constituia principala lui suferinţă în acel moment: n-ar fi fost în stare să fixeze şi să indice locul unde pleacă. Pentru că, în momentul în care s-ar fi decis pentru un anumit oraş, chiar din clipa aceea toată întreprinderea lui ar fi devenit în ochii săi şi absurdă, şi imposibilă; o presimţea bine. Ce avea să facă într-un asemenea oraş şi de ce neapărat acolo şi nu în alt loc? să-l caute pe ce marchand?

  Dar pe care marchand? Şi aici se ivea această a doua şi cea mai înspăimântătoare întrebare. De fapt, nu exista pentru el nimic mai înspăimântător decât acest marchand pe care el pornise cu atâta hotărâre să-l caute şi de care se temea cel mai mult să-l găsească în realitate. Nu, decât aşa, era preferabil, pur şi simplu, drumul cel mare; să iasă pur şi simplu pe acest drum şi să meargă fără a se gândi la nimic, cât timp se va putea să nu se mai gândească. Drumul cel mare e ceva lung, lung, al cărui capăt nu se vede, ca o viaţă de om, ca o visare omenească. Marele Drum e o idee; dar un vehicul angajat ce idee poate întruchipa? Un vehicul angajat înseamnă sfârşitul ideii… Vive la grande route, iar încolo – ce-o da Domnul.

  După întâlnirea neaşteptată şi uluitoare cu Liza, pe care v-am relatat-o, el porni înainte într-o uitare de sine şi mai desprinsă de lumea reală. Drumul de şleau trecea cam la o jumătate de verstă distanţă de Skvoreşniki şi – lucru ciudat – el nici nu băgă de seamă cum păşi pe el. Ca să judece temeinic sau cel puţin să-şi dea seama cu ceva mai multă luciditate era peste puterile lui în clipele acelea, un lucru insuportabil. Ploaia măruntă ba înceta, ba începea iar să cearnă; dar el nu observa nici ploaia. Nu-şi dădu seama nici cum îşi aruncă sacul peste umăr şi nici cum îi veni astfel mai uşor să meargă. Parcursese probabil în starea aceasta un kilometru sau unul şi jumătate, când se opri brusc şi privi în jurul său. Drumul umblat, negru şi desfundat de roţi, se întindea înaintea lui ca un fir fără capăt, mărginit de un şir de răchite albe; la dreapta, întinderi pustii, ogoare de mult cosite, la stânga, nişte tufe, şi dincolo de ele o pădurice. Iar în faţă, în depărtare, linia abia perceptibilă a căii ferate care o lua pieziş şi fumul unui tren; dar nu se mai auzea nici un zgomot. Stepan Trofimovici se simţi cam speriat, dar numai pentru o clipă. Suspinând fără nici un gând, el îşi lăsă sacul lângă o răchită şi se aşeză să se odihnească. Făcând mişcarea de a se aşeza, simţi un frison şi se înfăşură în pled; observând totodată că plouă, desfăcu umbrela. Rămase aşa destul de mult, ţinând strâns mânerul umbrelei. Tot felul de chipuri se perindară într-un alai febril în faţa ochilor, succedându-i-se cu repeziciune în creier. „Lise, Lise, gândea el, împreună cu Maurice… ce oameni ciudaţi… dar ce incendiu ciudat a fost acolo şi despre ce asasinaţi vorbeau ei…? Cred că Stasie n-a apucat încă să afle nimic şi aşteaptă să mă scol la cafea… La joc de cărţi? Am pierdut eu oameni la joc de cărţi? Hm… la noi în Rusia, pe timpul aşa-zisului sistem de iobăgie… o, Doamne, dar Fedka?”

  Tresări brusc şi se uită în jurul său: „Nu cumva prin tufişurile astea stă ascuns acest Fedka; se zice că are o întreagă bandă de tâlhari de drumul mare! O, Doamne, atunci eu… atunci îi voi spune tot adevărul, că sunt vinovat… şi că am suferit zece ani gândindu-mă la el, mai mult decât acolo la oaste, şi… îi voi da portmoneul. Hm, j’ai en tout quarante roubles; il prendra les roubles et il me tuera tout de męme”.

  De frică, nu se ştie pentru ce, îşi închise umbrela punând-o alături. Departe, dinspre oraş, apăru o căruţă; el se uită cu nelinişte într-acolo: „Grace ŕ Dieu e o căruţă şi merge la pas, nu poate fi ceva primejdios. Nişte căluţi obosiţi cum se văd pe aici peste tot… De atâtea ori am pus problema rasei… deşi mi se pare că Piotr Ilici a fost acela care spunea la club despre rasă, iar eu atunci i-am luat potul, et puis, dar ce văd acolo în spate… mi se pare că este şi o femeie în căruţă. O ţărancă şi un ţăran, cela commence ŕ ętre rassurant. Femeia în spate, iar mujicul în faţă, c’est trčs rassurant. În spatele căruţei e legată de coarne o vacă, c’est rassurant au plus haut degré”. Căruţa ajunsese în dreptul lui, o căruţă ţărănească, destul de mare şi de solid făcută. Femeia şedea pe un sac plin, bine îndesat, iar ţăranul pe loitră, cu picioarele atârnate în partea drumului dinspre Stepan Trofimovici. În spatele căruţei, într-adevăr, era legată de coarne o vacă roşcată. Ţăranul şi femeia se uitau cu ochii holbaţi la Stepan Trofimovici, care se holba şi el la ei. După ce căruţa se depărtă vreo douăzeci de paşi, el se ridică brusc şi porni grăbit s-o ajungă. În apropierea unei căruţe i se păru, fireşte, că se simte mai liniştit, dar ajungând-o, uită imediat de toate şi se afundă iarăşi în crâmpeiele sale de gânduri şi închipuiri. Păşea astfel şi nu bănuia, desigur, că pentru ţăran şi femeia din căruţă în clipa aceea reprezenta obiectul cel mai curios şi mai enigmatic din câte ar fi putut întâlni pe acest drum.

  — Dacă-mi este îngăduit, din ce tagmă sunteţi? n-o răbdă inima pe femeie să nu întrebe, când Stepan Trofimovici, la un moment dat, o privi distrat.

  Femeia era de vreo douăzeci şi şapte de ani, voinică, cu faţa rumenă, avea sprâncenele negre şi buzele roşii, surâzătoare, care lăsau să se vadă un şir de dinţi albi şi frumoşi.

  — Pe… pe mine mă întrebi? murmură cu o mirare tristă Stepan Trofimovici.

  — Din cea negustorească, pesemne, zise cu siguranţă ţăranul.

  Era un ţăran înalt şi vânjos, cu o faţă lată şi destul de isteaţă şi cu o barbă roşcată impunătoare.

  — Nu, nu sunt negustor, eu… eu… moi c’est autre chose, se eschivă Stepan Trofimovici şi pentru orice eventualitate rămase ceva mai în urma căruţei mergând acum în dreptul vacii.

  — Dintre domni, vasăzică, hotărî ţăranul, auzind cuvinte neruseşti şi îndemnă căluţul.

  — Ne miram de dumneata, ca şi cum ai fi pornit la plimbare? nu-şi stăpâni curiozitatea femeia.

  — De… mine vorbiţi?

  — Uneori trec pe aici străini cu trenul… nu prea seamănă cu cele obişnuite prin partea locului cizmele dumneavoastră…

  — Cizme militare, strecură grav şi cu un aer competent ţăranul.

  — Nu, nu că aş fi militar, eu… „Ce muiere curioasă, îşi zise înciudat Stepan Trofimovici, şi cum mă examinează… Mais enfin… Într-un cuvânt, pare cam ciudat, ca şi cum aş avea vreo vină faţă de ei, şi de fapt nu sunt vinovat cu nimic faţă de ei.”

  Femeia schimbă câteva vorbe în şoaptă cu ţăranul.

  — Dacă nu vă este cu supărare, am putea să vă luăm în căruţă, numai dacă vă face plăcere.

  Stepan Trofimovici se dumiri brusc.

  — Da, da, prieteni, cu multă plăcere, pentru că mă simt tare obosit, dar cum să mă urc?

  „Ciudat, gândi el, de atâta timp merg alături de vaca aceasta şi nu mi-a venit în gând să cer să mă ia cu ei… „Viaţa aceasta reală” îţi oferă nişte aspecte foarte caracteristice…”

  Totuşi ţăranul nu opri calul.

  — Dar unde mergeţi? se informă el cu oarecare suspiciune.

  Stepan Trofimovici nu înţelese dintr-odată.

  — La Hatovo, pesemne.

  — La Hatovo? Nu, nu chiar la Hatovo… şi nici nu prea cunosc; deşi am auzit parcă.

  — Satul Hatovo, un sat la nouă kilometri distanţă de aici.

  — Sat? C’est charmant, într-adevăr, am auzit parcă…

  Stepan Trofimovici mergea acum ţinându-se de căruţă, dar ţăranul nu-l pofti să urce. Un gând genial îi trecu prin minte:

  — Vă închipuiţi poate că eu… am acte şi sunt profesor, adică, dacă doriţi, învăţător… dar din cei superiori. Un dascăl superior. Oui, c’est comme ça qu’on peut traduire. Aş fi vrut să mă luaţi în căruţă, şi vă cumpăr… vă cumpăr pentru asta o jumătate de rachiu.

  — Cincizeci de copeici, domnule, drumul e greu.

  — Altfel ar fi nedrept, strecură şi femeia.

  — Cincizeci? Bine, fie cincizeci. C’est encore mieux, j’ai en tout quarante roubles, mais…

  Stepan Trofimovici, cu ajutorul celor doi, fu urcat şi aşezat în căruţă alături de femeie, pe sac. Iureşul de gânduri nu-l părăsea. Uneori îşi dădea seama şi el că e îngrozitor de distrat şi gândeşte cu totul altceva decât trebuie, şi părea foarte mirat. Conştiinţa slăbiciunii bolnăvicioase a creierului său îi devenea uneori foarte apăsătoare şi chiar jignitoare.

  — Asta… cum vine, adică, vaca din spate? o întrebă el deodată pe femeie.

  — Vai, domnule, parcă n-ai mai văzut niciodată o vacă, râse femeia.

  — Am cumpărat-o în oraş, interveni ţăranul, vitele noastre în primăvara asta au murit toate; molimă. Toate împrejurimile au păţit la fel, nici jumătate din câte erau n-au rămas, îţi vine să urli.

  Şi iar îndemnă calul înglodat în noroi.

  — Da, lucruri de-astea se întâmplă la noi în Rusia… şi în general, noi, ruşii… mă rog, se întâmplă, nu-şi mai isprăvi gândul Stepan Trofimovici.

  — Dacă sunteţi învăţător, ce căutaţi la Hatovo, sau mergeţi mai departe.

  — Eu… nu că aş merge mai departe… c’est ŕ dâre, la un negustor.

  — La Spasov, vasăzică?

  — Da, da, la Spasov. De altfel, mi-e totuna.

  — Dacă mergeţi la Spasov şi aţi pornit pe jos, în cizmuliţele dumneavoastră, ar însemna să mergeţi o săptămână încheiată, râse femeia.

  — Aşa-i, aşa-i, de altfel îmi este egal, mes amis, îmi este egal, reteză nerăbdător Stepan Trofimovici.

  „Ce lume curioasă; femeia vorbeşte mai curăţel decât el şi observ că de la nouăsprezece februarie încoace s-a cam îmbunătăţit şi stilul lor, şi… ce-i interesează, merg la Spasov sau nu merg la Spasov? Voi plăti doar pentru că m-au luat, de ce nu mă lasă în pace?”

  — Dacă mergeţi la Spasov, trebuie să luaţi vaporul, nu se lăsă ţăranul.

  — Aşa este, se alătură şi femeia cu însufleţire, pentru că dacă e să mergi cu căruţa de-a lungul malului, faci un ocol de vreo treizeci de verste.

  — Ba şi patruzeci.

  — Iar mâine exact la ora două la Ustievo aveţi un vapor, întări femeia.

  Dar Stepan Trofimovici tăcu îndărătnic. Tăcură şi cei doi. Ţăranul îşi îndemnă căluţul; femeia din când în când schimba cu el observaţii scurte. Stepan Trofimovici aţipi. Se miră grozav când femeia îl trase râzând de mânecă şi se văzu într-un sat destul de mare, în faţa intrării unei izbe cu trei ferestre.

  — Aţi aţipit, domnule?

  — Ce este? Unde sunt? Ah, da! Îmi e totuna, suspină Stepan Trofimovici şi coborî din căruţă.

  Privi trist în jurul său: priveliştea acestei aşezări săteşti i se păru foarte ciudată şi îngrozitor de străină.

  — Uitai să-ţi dau cele cincizeci de copeici! i se adresă el ţăranului cu un gest excesiv de grăbit; părea că regretă că va trebui să se despartă de ei.

  — În casă ne vom socoti, poftim intraţi, îl invită ţăranul.

  — Ne vom simţi bine, îl încurajă femeia.

  Stepan Trofimovici păşi pe scările şubrede ale pridvorului.

  „Dar cum e posibil aşa ceva”, şopti el cuprins de o nedumerire profundă şi cu un aer speriat, dar intră în casă. „Elle l’a voulu”, i se înfipse ceva în inimă, şi dintr-odată uită totul, chiar şi faptul că intrase în casă.

  Era o casă ţărănească luminoasă, destul de curată, cu trei ferestre şi două camere; nu semăna cu un han, ci cu o casă de musafiri, în care în puterea unei vechi deprinderi se opreau unii trecători cunoscuţi. Stepan Trofimovici, fără nici o jenă, trecu în colţul din faţă, zis de onoare, uitând să dea bună ziua, se aşeză şi căzu pe gânduri. Între timp o senzaţie plăcută de căldură, după trei ore de drum în aer umed, îi cuprinse tot corpul. Până şi fiorii, care îi treceau din când în când pe spate, cum se întâmplă întotdeauna într-o stare febrilă, dar mai ales la oamenii nervoşi la trecerea bruscă de la frig la cald, i se părură deodată ciudat de plăcuţi. Ridică fruntea şi un miros plăcut de blinele fierbinţi, pe care le pregătea la plită stăpâna casei, îi gâdila nările. Cu un zâmbet copilăros pe faţă, el se întinse spre gospodină şi bâigui:

  — Ce sunt astea? Blinele? Mais… c’est charmant.

  — Nu doriţi şi dumneavoastră, domnule? îi oferi imediat politicos gospodina.

  — Doresc, sigur că doresc, şi… v-aş ruga şi ceai, se învioră Stepan Trofimovici.

  — Să pun samovarul? Cu multă plăcere din partea noastră.

  Pe o farfurie mare cu nişte modele mari albastre apărură blinelele, cunoscutele blinele ţărăneşti, subţiri, din făină de grâu şi hrişcă amestecate, stropite cu unt de vacă proaspăt şi fierbinte, nişte blinele foarte gustoase. Stepan Trofimovici gustă cu plăcere.

  — Ce grase şi gustoase! Şi dacă s-ar putea un doigt d’eau-de-vie.

  — Doriţi cumva niţică votcă, domnule?

  — Da, da, puţină, un tout petit rien.

  — De cinci copeici, vasăzică?

  — De cinci, de cinci, de cinci, de cinci, un tout petit rien, repetă cu un zâmbet fericit Stepan Trofimovici.

  Rugaţi-l pe un om simplu să facă ceva pentru dumneavoastră şi el vă serveşte, dacă poate şi vrea, cu multă râvnă şi plăcere; dar cereţi-i să aducă rachiu şi atunci ospitalitatea lui calmă şi obişnuită se transformă brusc într-o grijă prevenitoare grăbită şi fericită, aproape pioasă faţă de dumneavoastră. Cel ce pleacă să aducă votcă, deşi veţi bea numai dumneavoastră, şi nu el, lucru pe care-l ştie de altfel singur, participă şi el personal într-o măsură oarecare la plăcerea ce vă aşteaptă… Nu trecură nici trei-patru minute (cârciuma era la doi paşi) şi în faţa lui Stepan Trofimovici apărură pe masă un şip şi un pahar de sticlă verzuie.

  — Şi tot rachiul acesta este pentru mine? se miră el nespus; am avut totdeauna rachiu, dar n-am ştiut că atâta rachiu se dă pentru cinci copeici.

  Umplu un pahar, se sculă în picioare şi cu un aer oarecum ceremonios traversă camera până în colţul opus, unde se instalase însoţitoarea lui de drum, femeia cu sprâncenele negre, care-l plictisise atât de mult cu întrebările ei. Femeia se ruşină şi încercă să refuze, dar rostind tot ce se cuvenea după ritual, în cele din urmă se ridică în picioare, bău cu decenţă, în trei sorbituri, cum beau femeile, şi exprimând pe faţa ei o suferinţă extraordinară restitui paharul cu o plecăciune în faţa lui Stepan Trofimovici. Cu acelaşi aer grav el îi răspunse tot printr-o plecăciune şi se întoarse la masă plin de mândrie.

  Toate acestea se petrecură la el ca dintr-o inspiraţie subită; nici el cu o secundă înainte nu ştia că se va apuca s-o trateze pe femeie.

  „Mă pricep de minune, dar absolut de minune să stau de vorbă cu oamenii din popor, şi le-am spus-o întotdeauna”, gândi el cu satisfacţie, turnându-şi restul de rachiu din şip; cu toate că paharul nu se umplu, băutura îl învioră, ba i se urcă şi puţin la cap.

  „Je suis malade tout ŕ fait, mais ce n’est pas trop mauvais d’ętre malade.”

  — Nu doriţi să achiziţionaţi un exemplar? se auzi lângă el un glas blând de femeie.

  Îşi ridică privirea şi spre surprinderea lui văzu în faţa sa o doamnă – une dame et elle en avait l’air, cam de peste treizeci de ani, foarte modestă la înfăţişare, îmbrăcată orăşeneşte, cu rochie de culoare închisă şi cu un şal mare cenuşiu pe umeri. Chipul îi radia de bunătate şi-i plăcu lui Stepan Trofimovici. Chiar atunci ea intrase în casă şi se oprise lângă locul pe care se aşezase între timp Stepan Trofimovici. Observase că avea cu ea o servietă, băgase bine de seamă acest lucru, în momentul când intrase. O examină cu multă curiozitate şi văzu că mai avea şi un sac de muşama de mărime mijlocie. Din sacul acesta scoase două cărţi frumos legate cu semnul crucii imprimat pe copertă şi le oferi lui Stepan Trofimovici.

  — Eh… Mais je crois que c’est l’Évangile; cu multă plăcere… Aşa, acum înţeleg… Vous ętes ce qu’on appelle colportoare de cărţi; am citit-o de mai multe ori… Cincizeci de copeici?

  — Câte treizeci şi cinci de copeici, răspunse vânzătoarea.

  — Cu cea mai mare plăcere. Je n’ai rien contre l’Évangile… De mult voiam să recitesc…

  Îi trecu prin minte în acel moment că nu mai citise Evanghelia de cel puţin treizeci de ani şi numai cu vreo şapte ani în urmă îşi mai reamintise câte ceva de acolo, şi numai citind cartea lui Renan Vie de Jésus. Întrucât nu avea bani mărunţi, îşi scoase cele patru bancnote de câte zece ruble – tot ce avea. Gazda se oferi să schimbe şi abia atunci el băgă de seamă că în odaie se adunase destul de multă lume, că toţi aceştia îl observă de mult şi se pare că discută despre dânsul. Mai vorbeau şi despre incendiul din oraş, mai ales stăpânul căruţei cu vaca, fiindcă chiar atunci se întorsese din oraş. Se vorbea despre faptul că focul fusese pus de cineva, despre muncitorii de la fabrica Şpigulin.

  „Ca să vezi, tot drumul a vorbit vrute şi nevrute, dar despre incendiu nu mi-a spus nimic”, gândi deodată Stepan Trofimovici.

  — Tăicuţule, Stepan Trofimovici, dumneavoastră sunteţi? Nici n-aş fi crezut! … Nu mă recunoaşteţi? strigă un ins destul de în vârstă, cu înfăţişarea de om de curte de altădată, cu barba rasă şi îmbrăcat într-o manta cu guler mare până la umeri.

  Stepan Trofimovici se sperie auzindu-şi numele.

  — Scuză-mă, bâigui el, nu-mi aduc aminte cine eşti…

  — Aţi uitat! Sunt doar Anisim, Anisim Ivanov. Am fost în serviciul răposatului boier Gaganov şi v-am văzut de atâtea ori împreună cu Varvara Petrovna la răposata Avdotia Sergheevna. Vă aduceam din partea dumneaei cărţi şi bomboane sosite din Petersburg, de două ori v-am adus…

  — Aşa, acum îmi aduc aminte, Anisim, zâmbi Stepan Trofimovici. Locuieşti aici?

  — Aproape de Spasov, la mănăstirea V., în posadă la Marfa Sergheevna, sora Avdotiei Sergheevna, poate că mai ţineţi minte, şi-a frânt piciorul când a sărit din caleaşcă, pleca la bal. Acum locuieşte în preajma mănăstirii şi eu sunt în serviciul dumneaei, m-am oprit aici în drum spre ai mei din gubernie, mă duc să-i văd.

  — Aşa, aşa.

  — Tare m-am bucurat când v-am văzut, aţi fost totdeauna bun faţă de mine, zâmbea entuziasmat Anisim. Dar încotro aţi pornit, boierule, aşa singur-singurel… Niciodată, mi se pare, nu plecaţi singur?

  Stepan Trofimovici îl privi speriat.

  — Nu cumva la noi, la Spasov?

  — Da, merg la Spasov. Il me semble que tout le monde va ŕ Spassof…

  — Te pomeneşti că mergeţi la Feodor Matveevici? Se va bucura mult. Vă purta respect încă de pe atunci; chiar şi astăzi îşi aduce aminte deseori…

  — Da, da, şi la Feodor Matveevici.

  — Aşa, aşa. Tare s-au mirat ţăranii de aici, cică aţi pornit pe şosea pe jos. Nişte proşti.

  — Eu… să vezi… eu ştiu, Anisim, am pus rămăşag, cum fac englezii, că voi ajunge pe jos, şi…

  Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi pe tâmple.

  — Aşa, aşa… îl asculta cu o curiozitate nemiloasă Anisim.

  Dar Stepan Trofimovici nu mai era în stare să reziste mai departe. Se simţi atât de ruşinat, încât hotărî să se ridice şi să iasă din izbă. Dar tocmai atunci aduseră samovarul şi imediat după aceea se întoarse şi colportoarea de cărţi sfinte. Cu gestul omului care caută salvarea, se întoarse el către dânsa oferindu-i ceai. Anisim trebui să se retragă. Într-adevăr, printre ţărani plutea o nedumerire: „Ce fel de om este acesta? A fost găsit mergând singur pe drum, zice că e dascăl, îmbrăcat în haine europeneşti, iar la judecată e ca un copilaş, răspunde anapoda. Ca şi cum ar fi fugit de cineva, ba are şi bani!” Le trecea prin cap să anunţe autorităţile – „mai ales că în oraş nu e prea linişte”. Dar Anisim izbuti să-i potolească într-o clipă. Ieşind în tindă, el le povesti celor care voiră să-l asculte că Stepan Trofimovici nu că ar fi un învăţător, ci „un mare învăţat care se îndeletniceşte cu ştiinţe înalte, este un moşier din partea locului şi stă de mai bine de douăzeci de ani la cucoana generalului plin Stavroghin, că e socotit drept omul cel mai de seamă din casă şi că în oraş se bucură de mare cinstire. La clubul dvorenilor pierdea la cărţi într-o singură seară câte douăzeci şi cinci şi chiar o sută de ruble, că are gradul de consilier, egal cu gradul de locotenent-colonel, cu un singur grad mai mic decât un colonel plin. Iar faptul că are bani nu-i deloc de mirare, întrucât poate avea prin generăleasa Stavroghina bani nenumăraţi” etc., etc.

  „Mais c’est une dame, et trčs comme il faut”, răsufla Stepan Trofimovici de atacul lui Anisim, examinând-o cu o curiozitate plăcută pe vecina sa, colportoarea de cărţi sfinte, care îşi bea ceaiul din farfurioară, de altfel, şi luând în gură zahărul fărâmat bucăţele. „Ce petit morceau de sucre ce n’est rien… Chipul ei degajă o anumită distincţie şi independenţă şi în acelaşi timp multă blândeţe. Le comme il faut tout pur, dar întru câtva în alt gen.”

  Curând află de la dânsa că se numeşte Sofia Matveevna Ulitina şi locuieşte de fapt la K.; are acolo o soră văduvă din tagma târgoveţilor; că şi ea este văduvă, iar soţul ei, cu gradul de sublocotenent ridicat din plutonier-major, a fost ucis la Sevastopol.

  — Dar sunteţi atât de tânără, vous n’avez pas trenţe ans…

  — Treizeci şi patru, zâmbi Sofia Matveevna.

  — Văd că înţelegeţi şi franţuzeşte?

  — Puţin; am fost vreo patru ani într-o casă de intelectuali şi am mai prins ceva de la copii.

  Povesti apoi că, rămânând văduvă la vârsta de optsprezece ani, a stat un timp la Sevastopol „ca soră de caritate”, după aceea s-a mutat prin diferite alte locuri, iar acum umblă vânzând Evanghelia.

  — Mais, mon Dieu, nu cumva tocmai dumneavoastră vi s-a întâmplat în oraş istoria aceea cam ciudată, chiar foarte ciudată?

  Ea se roşi la faţă; într-adevăr, despre ea era vorba.

  — Ces vauriens, ces malheureux! … începu el cu glasul tremurând de indignare; o amintire dureroasă şi oribilă renăscu în inima lui. Pentru un minut el păru că rămăsese fără să mai ştie de sine.

  „Ce e asta, iar a plecat?” se agită el observând că femeia dispăruse de lângă dânsul. Pleacă mereu şi e preocupată de ceva; observ chiar că pare îngrijorată… bah, je deviens egoiste.” Îşi înălţă ochii şi iar îl văzu pe Anisim, dar de data aceasta într-o ambianţă cu totul ameninţătoare. Izba întreagă era plină de ţărani pe care îi adusese probabil Anisim. Erau de faţă şi stăpânul casei, şi ţăranul cu vaca, alţi doi ţărani (care se dovediră apoi că sunt cărăuşi), încă un omuleţ aproape beat de tot, îmbrăcat ţărăneşte, dar ras şi cu înfăţişare de târgoveţ beţiv şi care vorbea cel mai mult. Cu toţii discutau despre el, Stepan Trofimovici. Ţăranul cu vaca ştia una şi bună, că mergând pe mal e de făcut un ocol de vreo patruzeci de verste şi că e mai bine să plece neapărat cu „vamporul”. Târgoveţul beat şi stăpânul casei susţineau cu foc că nu e bine aşa.

  — Pentru că, măi frăţioare, pentru dumnealui sigur că pe vampor e mult mai scurt drumul dacă trece lacul; asta aşa este; dar vamporul, se ştie, poate că nici nu vine.

  — Vine, vine, o săptămână încă mai umblă, susţinea cu multă tărie Anisim.

  — Aşa este, trebuie să vină! Da’ nu vine regulat, pentru că e vremea târzie, la Ustievo uneori lumea aşteaptă câte trei zile.

  — Mâine vine sigur, la ora două o să fie aici. Până-n seară ajungeţi la Spasov, domnule, stăruia cu multă pasiune Anisim.

  — Mais qu’est-ce qu’il a cet homme, tremura Stepan Trofimovici aşteptând cu frică să i se decidă soarta.

  Păşiră înainte şi cărăuşii, începând să se tocmească; cereau până la Ustievo trei ruble. Ceilalţi strigau că nu este mult, că aşa e preţul, şi că toată vara până la Ustievo li se plătea cărăuşilor acest preţ.

  — Dar… şi aici e bine… Nu vreau să plec, încercă să se opună Stepan Trofimovici.

  — Ba e foarte bine, boierule, aveţi dreptate, la Spasov la noi e foarte bine acum, şi Feodor Matveevici se va bucura mult.

  — Mon Dieu, mes amis, toate astea mi se par atât de neaşteptate.

  În sfârşit, se reîntoarse Sofia Matveevna. Dar se aşeză pe bancă, foarte tristă şi deprimată.

  — N-am noroc să ajung la Spasov, îi zise ea gazdei.

  — Cum, şi dumneavoastră mergeţi la Spasov? se învioră Stepan Trofimovici.

  Reieşi că o moşiereasă, Nadejda Egorovna Svetliţâna, îi spusese s-o aştepte la Hatovo promiţând s-o ducă până la Spasov, dar n-a mai venit.

  — Ce mă fac eu acum? repeta mereu Sofia Matveevna.

  — Mais, ma chčre et nouvelle amie, aţ putea să vă duc eu, în locul moşieresei, în satul acela, cum îi zice, pentru care am angajat o căruţă. Şi atunci mâine, chiar mâine pornim împreună la Spasov.

  — Dar dumneavoastră mergeţi tot la Spasov?

  — Mais que faire, et je suis enchanté! Vă voi lua cu dragă inimă până acolo; uite, dumnealor vor să mă ducă, şi i-am angajat… pe care din voi l-am angajat? se umplu brusc Stepan Trofimovici de dorinţa de a pleca la Spasov.

  Peste un sfert de oră ei se aşezau într-o brişcă, una cu coviltir; Stepan Trofimovici foarte voios şi mulţumit, iar Sofia Matveevna cu sacul ei şi cu un zâmbet recunoscător, lângă el. Anisim îi ajută să se urce.

  — Drum bun, boierule, se agita el cu multă râvnă în jurul briştii, nici nu ştiţi ce bucuroşi vor fi acolo de venirea dumneavoastră.

  — Adio, adio, dragul meu, adio.

  — Să mergeţi, boierule, la Feodor Matveevici…

  — Da, dragă prietene, da… la Feodor Petrovici… Aşadar, adio.

  II

  — Vedeţi, dragă prietenă, îmi daţi voie să mă consider prietenul dumneavoastră, n’est-ce pas? începu grăbit Stepan Trofimovici, de cum brişca se puse în mişcare. Să vedeţi, eu… J’aime le peuple, c’est indispensable, mais il me semble que je ne l’avais jamais vu de prčs. Stasie… cela va sans dâre qu’elle est aussi du peuple… mais le vrai peuple, adică adevăratul popor, cel de pe drumul mare, mi se pare că n-are altă treabă decât să ştie încotro merg… Dar să lăsăm nemulţumirile deoparte. Mi se pare că o cam iau razna, dar numai pentru că mă grăbesc.

  — Mi se pare că nu vă simţiţi bine, îl privi scrutător, dar cu respect, Sofia Matveevna.

  — Nu, nu, n-am decât să mă înfăşor mai bine; şi în general suflă un vânt cam rece, chiar foarte rece, dar să uităm asta. De fapt, eu altceva am vrut să spun. Chčre et incomparable amie, mi se pare că sunt aproape fericit şi de vină sunteţi dumneavoastră. Mie nu-mi convine să fiu fericit, pentru că sunt gata imediat să-mi iert toţi duşmanii…

  — Dar de ce, e chiar foarte bine.

  — Nu totdeauna, chčre innocente. L’Évangile… voyez-vous, désormais nous le pręcherons ensemble, ţi voi porni cu plăcere să vând frumoasele dumneavoastră cărţulii. Da, simt că aceasta ar fi o idee, quelque chose de trčs nouveau dans ce genre. Poporul este religios, c’est admis, dar el nu cunoaşte încă Evanghelia. Le voi face expuneri… Printr-o expunere orală se pot îndrepta unele erori din această remarcabilă carte, faţă de care eu, bineînţeles, sunt gata să am tot respectul. Voi fi de folos ţi pe drumul mare. Întotdeauna am fost de folos, întotdeauna le-am spus lor acest lucru et ŕ cette chčre ingrate… O, să-i iertăm, înainte de toate să-i iertăm pe toţi şi întotdeauna… să sperăm că ni se va ierta şi nouă. Da, pentru că toţi şi fiecare suntem vinovaţi unul faţă de celălalt. Toţi suntem vinovaţi! …

  — Ceea ce aţi binevoit a spune este foarte, foarte bine spus.

  — Da, da… Simt că vorbesc foarte bine. Le voi vorbi foarte bine; dar ce am vrut eu să spun, ceva foarte important? Mereu mă încurc şi uit… Îmi dai voie să nu mă despart de dumneata? Simt că privirea dumitale şi… mă surprinde chiar maniera dumitale: eşti simplă, îţi răstorni ceaşca cu fundul în sus pe farfurioară… cu această bucăţică oribilă de zahăr; dar ai ceva adorabil şi văd după trăsăturile dumitale… o, nu roşi şi nu te feri de mine ca bărbat. Chčre et incomparable, pour moi une femme c’est tout. Nu pot să trăiesc fără o femeie lângă mine, dar numai atât, să fie lângă mine… M-am încurcat groaznic, groaznic… nu sunt în stare să-mi aduc aminte ce am vrut să spun. O, e fericit acela căruia Dumnezeu mereu îi scoate în cale femeia, şi… şi eu cred că sunt întru câtva şi entuziasmat. Şi pe drumul cel mare există o mare idee! Iată, iată ce am vrut să spun despre această idee, acum mi-am adus aminte, mereu îmi scapă. Dar de ce ne poartă mai departe? Acolo era atât de bine, iar acum cela devient trop froid. Ŕ propos, j’ai en tout quarante roubles et voilŕ cet argent, ia-i, ia-i, eu nu mă pricep, îi voi pierde şi mi-i vor lua, şi… Mi se pare că mi-e somn: mi se învârte capul. Aşa se învârte, se învârte… O, ce bună eşti, cu ce mă înveleşti?

  — Aveţi probabil friguri şi v-am învelit cu pătura mea, în ce priveşte însă banii, eu…

  — O, pentru numele lui Dumnezeu, n’en parlons plus, parce que cela me fait mal, o, cât de bună eşti!

  Încetă brusc să vorbească şi aproape imediat adormi, cuprins de un somn neliniştit, cu fiori de febră. Drumul de ţară pe care străbătură cele şaptesprezece verste nu era deloc neted şi trăsura îi zdruncina groaznic. Stepan Trofimovici se trezea des, îşi ridica repede capul de pe pernuţa pe care i-o vârâse sub cap Sofia Matveevna, o prindea de mână şi întreba: „Eşti aici?”, ca şi cum se temea ca dânsa să nu-l părăsească. O asigura că i se arătase în vis o falcă deschisă cu dinţi oribili şi asta îl dezgusta. Sofia Matveevna se îngrijora tot mai mult de starea lui.