Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne-a ajuns vreun drac din urmă Şi ne-a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamnă-n vânt, Încotro li-i drumul oare? Zbiară parcă-s la aman… Se mărit-o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan?
A. PUŞKIN
Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.
SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36
Partea întâi.
Capitolul întâi.
În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski.
I.
Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într-un trecut mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi-o propun şi care abia urmează.
Trebuie s-o spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n-ar fi fost în stare să renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n-ar fi putut trăi fără să-l joace. Departe de mine gândul de a-l compara cu un actor – ferit-a sfântul! -, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa într-o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, într-o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l-au captivat o dată pentru totdeauna şi, înălţându-l treptat în propriii săi ochi, l-au făcut de-a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într-un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într-atât a se considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându-se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să-i strivească, continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într-o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, în fond, un om minunat.
Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l-a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s-ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într-o anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr-o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s-a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s-a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde-l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus-puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori care s-au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să-i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n-are a se teme de nimic! Ei bine, omul s-ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s-ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant… în sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n-a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlneşti la tot pasul.
Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea cu cele câteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să-şi susţină în mod strălucit teza despre importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s-o dobândească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu totul nelămurite care l-au împiedicat să capete o asemenea importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să-i atingă în mod abil şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creându-i în rândurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai târziu – după ce fusese nevoit să renunţe la catedră – el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare-mi-se asupra genezei extraordinarei nobleţe morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n-aş putea spune precis, dar ceva în acest gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S-a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate! Câte nu ne-a fost dat să vedem pe atunci întâmplându-se?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi că autorul însuşi pur şi simplu din lene renunţase să-şi termine studiul. Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident, unul dintre inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” şi, drept urmare, de undeva, de către cineva, i s-ar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi statale cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în copie între doi amatori de versuri şi un student. Îl am şi eu acum în sertarul mesei. Mi-a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă recentă, cu dedicaţia autorului şi îmbrăcat într-o superbă copertă de marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele calităţi poetice şi chiar e scris cu oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi-ar fi peste putinţă a-i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l-am înţeles. E un fel de alegorie tratată într-o formă lirico-dramatică şi care aminteşte partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează un cor al elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se bucure de viaţă. Toate corurile acestea cântă ceva foarte confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de detaşare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de „Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, apare o broască-ţestoasă ce rosteşte nişte formule sacramentale latineşti şi, dacă nu mă înşel, până şi un mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria respectivă, în general toţi cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într-un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest loc rătăceşte un tânăr civilizat, care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, tânărul răspunde că, simţind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a-şi pierde cât mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală răsare subit Turnul Babel şi nişte atleţi se zoresc să termine ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranţei noi. Când zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod caraghios, iar omenirea, înţelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenţei lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. I-am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să-i public imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios i-a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte răceala cu care m-a tratat timp de două luni încheiate. Printr-o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a-i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi-o citi de două ori, dar n-o mai expedie, neştiind cui s-o adreseze, într-un cuvânt, trăi într-o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile sufletului se simţea extrem de flatat. Obţinând un exemplar al culegerii, nu se despărţea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându-i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să-i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine de orice ranchiună.
II.
Nu m-aş încumeta să merg cu gândul până acolo încât să susţin că n-a suferit niciodată pentru ideile lui. Dar sunt absolut convins acum că nimic nu l-ar fi împiedicat să-şi continue după placul inimii prelegerile despre arabii lui, cu condiţia să prezinte explicaţiile de rigoare. Dar, rănit în amorul lui propriu, el se grăbise febril să-şi vâre în cap, o dată pentru totdeauna, ideea că întreaga lui carieră a fost iremediabil distrusă de „vârtejul unui concurs de împrejurări”. La drept vorbind, adevărata cauză care a determinat această schimbare bruscă a carierei a fost propunerea făcută mai înainte şi reînnoită într-o formă delicată, chiar în acea perioadă, de Varvara Petrovna Stavroghina, femeie foarte bogată, soţia general-locotenentului Stavroghin, de a-i încredinţa educaţia şi îndrumarea intelectuală a unicului ei fiu, în calitate de distins mentor şi de prieten, fără a mai vorbi de remuneraţia excepţională pe care urma s-o primească pentru osteneala lui. Propunerea aceasta îi fusese adresată întâia oară pe când se afla încă la Berlin, în anul morţii soţiei sale. Prima lui soţie era o jună cam zvăpăiată din gubernia noastră, cu care se căsătorise în anii încă nesăbuiţi ai primei tinereţi: o fiinţă fermecătoare, de altfel, dar care i-a pricinuit multe necazuri, întrucât el nu dispunea de mijloace de întreţinere corespunzătoare stilului ei de viaţă, precum şi din alte motive de ordin mai intim şi mai delicat. Despărţită de trei ani de soţ, ea deceda la Paris, lăsând în grija tatălui un băieţaş de cinci ani, „fructul primei iubiri fericite şi neîntinate încă de nici o pată”, cum lăsă el să-i scape la un moment dat în faţa mea într-un acces de melancolie. Adus imediat în Rusia, puişorul fu încredinţat unor mătuşi, rude îndepărtate dintr-un colţ de ţară, care s-au ocupat tot timpul de creşterea şi de educaţia lui. Stepan Trofimovici a declinat atunci propunerea Varvarei Petrovna şi în scurt timp, adică la mai puţin de un an de la decesul primei sale soţii, se recăsători cu o berlineză nu prea vorbăreaţă, deşi n-ar fi avut de invocat nici un argument în justificarea acestui pas. Se conturară totuşi curând şi alte motive prin care se putea explica refuzul său de a accepta postul de preceptor: îl tenta răsunătoarea faimă a unui renumit profesor din acea vreme şi se grăbi să-şi ia zborul spre catedra la care aspira şi pentru care se pregătise ca, la rându-i, să-şi încerce aripile de vultur. După ce se pomeni însă cu aripile pârlite, îşi aduse aminte, fireşte, de oferta care şi atunci îi puse la grea încercare hotărârea, făcându-l să ezite. Moartea subită a celei de-a doua soţii chiar în primul an de căsătorie veni să tranşeze totul definitiv. S-o spunem deschis: lucrurile se aranjară datorită interesului afectuos, precum şi preţioasei şi, dacă se poate spune aşa, clasicei prietenii pe care i-a purtat-o necontenit Varvara Petrovna. El se avântă în braţele acestei prietenii, şi situaţia lui se stabiliză astfel pentru mai mult de două decenii. Am folosit expresia „se avântă în braţele”, dar ferit-a sfântul să-şi închipuie cineva că ea ar tăinui niscai sensuri deplasate. Cuvântul „braţe” trebuie înţeles într-o accepţiune strict morală. Cea mai fină şi mai delicată legătură uni pentru totdeauna aceste două fiinţe atât de remarcabile.
Faptul că în imediata vecinătate a superbului domeniu Skvoreşniki al Stavroghinilor, situat în apropierea capitalei noastre guberniale, se afla şi modesta moşioară a lui Stepan Trofimovici, rămasă lui de pe urma primei sale soţii, înclină desigur şi mai mult balanţa în favoarea acceptării postului de educator. Unde mai pui că avea posibilitatea oricând, în liniştea cabinetului său şi fără a mai fi sustras de vasta-i activitate universitară, să se consacre ştiinţei şi să îmbogăţească literatura naţională prin studii aprofundate. Aceste studii nu parveniră vreodată să vadă lumina zilei; în schimb, el putu în tot restul vieţii, adică timp de peste douăzeci de ani, să se ridice „ca o întruchipare a reproşului” în faţa patriei, după expresia poetului:
Ca o întruchipare a reproşului Stăteai în faţa patriei, Tu, liberal-idealist.
Personajul vizat de poet avea poate dreptul să păstreze toată viaţa, dacă aşa voia, această poză, deşi foarte plictisitoare. Dar Stepan Trofimovici al nostru nu era de fapt decât un biet imitator în comparaţie cu acest fel de persoane; de altfel, îl şi obosea statul prelungit în picioare şi-i cam plăcea ades să zacă tolănit pe o parte. Ca să fim totuşi drepţi, întruchiparea reproşului continua să subziste chiar şi în poziţia aceasta orizontală, mai ales că pentru provincie era prea de-ajuns şi atât. O! De l-aţi fi văzut în salonul de joc din clubul nostru, aşezându-se la o partidă de cărţi, întreaga lui înfăţişare avea aerul de a spune: „O partidă! Mă rog, iată-mă aşadar ajuns în halul de a juca şi cărţi! Ce, cadrează cu situaţia mea? Dar a cui e vina? Cine mi-a zdruncinat toată activitatea reducând-o la un whist? Piară Rusia!” şi cu un aer demn juca atuurile de cupă.
De fapt, îi plăcea grozav să-şi petreacă timpul la o măsuţă verde, lucru pentru care, şi îndeosebi în ultima vreme, avea dese discuţii neplăcute cu Varvara Petrovna, mai ales că pierdea mereu. Dar asupra acestei chestiuni vom mai reveni. Aş vrea numai să menţionez în treacăt că omul nostru avea şi mustrări de conştiinţă (uneori adică) şi atunci cădea în melancolie. În decursul celor douăzeci de ani cât a durat prietenia lui cu Varvara Petrovna, de trei-patru ori pe an el se lăsa cuprins de „tristeţea civică”, cum denumiserăm noi această stare, adică pur şi simplu de ipohondrie, dar onorabila Varvara Petrovna ţinea mult la această expresie. Mai târziu, el se lăsă cuprins şi de pasiunea pentru şampanie. Cu delicateţea ei plină de tact, Varvara Petrovna însă a ştiut să-l ferească toată viaţa de orice înclinaţii vulgare. Şi avea nevoie, fireşte, de o dădacă, pentru că devenea uneori foarte ciudat: în toiul celei mai înălţătoare „tristeţi civice” izbucnea deodată într-un râs dintre cele mai vulgare. Avea momente când se apuca să vorbească pe un ton zeflemitor până şi despre sine. Or, nimic n-o speria mai mult pe Varvara Petrovna decât tonul zeflemist. Era o femeie cu principii clasice, o femeie-mecena, care acţiona exclusiv din consideraţii de ordin superior. Influenţa acestei nobile doamne asupra sărmanului ei prieten în decursul celor douăzeci de ani a fost covârşitoare. S-ar cuveni să-i consacram câteva pagini speciale, ceea ce voi face chiar acum.
III.
Există prietenii bizare: doi inşi par gata aproape să se mănânce unul pe altul, trăiesc aşa toată viaţa, dar nu sunt capabili să se despartă. Le-ar fi şi imposibil: dacă unul dintre ei, dintr-un capriciu, s-ar încăpăţâna să împingă lucrurile până la o ruptură, ar cădea desigur bolnav cel dintâi şi poate chiar ar muri. Ştiu precis că Stepan Trofimovici, de câteva ori, chiar şi după unele momente de efuziune foarte intime între patru ochi cu Varvara Petrovna, îndată ce ea pleca, sărea de pe divan şi se apuca să lovească furios cu pumnii în pereţi.
Nu este deloc o metaforă, fiindcă într-o zi chiar făcu să cadă tencuiala pe duşumea. Voi fi întrebat poate cum e posibil să fi aflat nişte amănunte atât de puţin sesizabile? Dar dacă v-aş spune că am fost personal de faţă? Dacă v-aş spune că însuşi Stepan Trofimovici de repetate ori a plâns în hohote pe umărul meu, dezvăluindu-mi în imagini impresionante dedesubturile existenţei sale? (Şi câte nu mi-a mai mărturisit el în aceste momente de criză!) Ce se întâmpla însă aproape întotdeauna după asemenea accese violente de plâns: a doua zi cădea pradă remuşcărilor, gata să se răstignească pentru ingratitudinea lui; mă chema de urgenţă ori alerga el însuşi la mine, numai şi numai ca să-mi spună că Varvara Petrovna este „întruchiparea angelică a unui suflet cinstit şi delicat, în timp ce el era exact contrariul”. Şi nu numai că alerga la mine, dar se şi autodemasca înaintea ei în scrisori pline de semnificaţii, mărturisindu-i sub proprie semnătură, aşternută integral, că nu mai departe decât ieri, de pildă, i-a povestit unei terţe persoane: că ea îl ţine din vanitate; că îl invidiază pentru erudiţia şi talentele lui; că îl urăşte şi, dacă această ură nu se manifestă, o face numai şi numai de teamă ca el să nu plece, ştirbindu-i astfel reputaţiei de mecena a literelor; că din pricina asta el se dispreţuieşte şi e hotărât să-şi pună capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea decât un ultim cuvânt care va decide soarta lui etc., etc.; şi tot în felul ăsta. Vă puteţi închipui, aşadar, până la ce grad de isterie ajungeau uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent dintre toţi copiii ajunşi la vârsta de cincizeci de ani! Am avut personal prilejul să citesc una dintre aceste misive ale sale, scrisă după o asemenea ceartă survenită între ei pentru un motiv cu totul neînsemnat, dar pe care au ştiut amândoi cu voluptate să-l încarce cu destul venin. Îngrozit, l-am implorat să nu trimită scrisoarea.
— Nu se poate… e mai cinstit aşa… datoria mea… mor dacă nu-i mărturisesc totul, totul! mi-a răspuns el ca într-un delir; şi într-adevăr şi-a trimis confesiunea. Tocmai în aceasta consta deosebirea dintre ei: că Varvara Petrovna n-ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că lui Stepan Trofimovici îi plăcea la nebunie să întreţină corespondenţă; îi trimitea epistole chiar şi locuind cu dânsa sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză nervoasă, nu mai puţin de două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată atenţia, indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. După lectură nota pe ele câte o însemnare şi le depunea conform unei anumite clasificări într-o casetă specială; dar le mai depunea totodată şi în cutele memoriei sale. Lăsându-şi apoi prietenul să se perpelească o zi întreagă în aşteptarea răspunsului care nu mai venea, îl întâmpina a doua zi în modul cel mai obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Treptat îl dresă atât de bine, încât nici el nu cuteza să mai aducă vorba despre incidentul din ajun, ci se mulţumea doar s-o privească drept în ochi. Dar ea nu uita nimic, în timp ce el uita uneori prea repede, încurajat de calmul ei, îşi recăpăta voia bună chiar în aceeaşi zi, glumea şi se distra şcolăreşte la şampanie, în cazul când se întâmpla să le pice vreunul dintre prieteni. Ce priviri veninoase putea să-i arunce Varvara Petrovna în astfel de momente, dar el nu observa nimic! Şi abia peste o săptămână, poate peste o lună sau chiar peste o jumătate de an, amintindu-şi subit vreo expresie din cele folosite într-o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu toate amănuntele, sângele îi năvălea în obraz de ruşine şi se simţea atât de zguduit, încât dădea în diaree. Aceste crize spontane, în genul holerinei, prin care culminau câteodată şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă a organismului lui Stepan Trofimovici.
Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente, şi nu din cele mai rare, când Varvara Petrovna îl ura cu adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui Stepan Trofimovici până la sfârşitul vieţii: faptul că ea ajunsese să-l considere pur şi simplu fiul ei; era o creaţie a ei personală, ba chiar, s-ar putea spune, o invenţie a ei; că devenise trup din trupul ei şi, dacă îl ocrotea şi-l întreţinea, o făcea numai pentru că „îi invidia talentul”. Ce mult o jigneau asemenea supoziţii! Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată necontenit cu ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi doi de ani veghease asupra-i, ferindu-l de orice firicel de praf, ocrotindu-l ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de grijă nopţi întregi, dacă ar fi fost în joc reputaţia lui de poet, de savant, de cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse cea dintâi. Era un fel de vis al ei… Dar în schimb şi pretindea de la el foarte mult, mergând uneori până la a-i cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi nemaipomenit de ranchiunoasă. Edificatoare sunt în această privinţă două fapte absolut autentice pe care aş vrea să le relatez aici.
IV.
Într-o zi, Varvara Petrovna primi vizita unui baron din Petersburg, aflat în trecere prin oraşul nostru, om cu relaţii în cercurile cele mai înalte şi legat direct de reforma dezrobirii ţăranilor, despre care începuseră să circule zvonuri tot mai insistente, stârnind în întreaga Rusie un entuziasm general şi speranţe de renaştere totală. Varvara Petrovna preţuia mult asemenea vizite, deoarece relaţiile ei cu înalta societate slăbiseră încetul cu încetul după moartea soţului, iar în ultimul timp încetaseră aproape de tot. Baronul rămase la o ceaşcă de ceai şi petrecu la ea o oră. Altcineva nu mai participă, dar pe Stepan Trofimovici ea ţinu să-l invite cu gândul ascuns să se mândrească cu el. Baronul auzise, pare-se, vorbindu-se de el sau se prefăcu numai că ar fi auzit, şi nu prea i se adresă în mod special în cursul acestei vizite. Bineînţeles, Stepan Trofimovici, care avea şi maniere foarte distinse, putea face faţă cu succes unei conversaţii mondene. Deşi de origine modestă, el fusese totuşi crescut din fragedă copilărie într-o familie de nobili din Moscova, primind deci o educaţie frumoasă, iar franţuzeşte vorbea ca un parizian. Aşadar, baronul ar fi trebuit să-şi dea seama din capul locului cam ce fel de oameni formează anturajul Varvarei Petrovna chiar şi în izolarea ei de provincie. Dar lucrurile se petrecură puţin într-altfel. Când baronul confirmă temeinicia zvonurilor despre marea reformă, Stepan Trofimovici nu se putu reţine şi strigă Ura!, ba schiţă şi un gest pentru a-şi exprima şi mai deplin entuziasmul. Strigase nu prea tare şi s-ar putea spune cu oarecare distincţie; nu este exclus, de asemenea, ca explozia aceasta de entuziasm să fi fost premeditată, iar gestul respectiv anume studiat în faţa oglinzii cu o jumătate de oră înainte de ceai; ceva totuşi nu-i reuşise, probabil, deoarece baronul îşi îngădui un surâs uşor, deşi nu întârzie să plaseze o frază dintre cele mai abile asupra emoţiei generale, deplin justificate de altfel, care a cuprins inimile tuturor ruşilor în aşteptarea marelui eveniment. Luându-şi rămas-bun de la gazdă în scurt timp după aceea, el nu uită să-i întindă două degete şi lui Stepan Trofimovici. Revenind în salon, Varvara Petrovna rămase tăcută două-trei minute, cu aerul că a uitat ceva pe masă. Apoi se întoarse brusc spre Stepan Trofimovici şi, cu faţa palidă şi ochii scânteietori, lăsă să-i scape printre dinţi, în şoaptă şuierată:
— N-am să ţi-o iert niciodată!
A doua zi îşi întâmpină prietenul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu mai pomeni niciodată de acest incident. Dar după treisprezece ani, într-un moment tragic, îşi aduse totuşi aminte şi-i reproşă pălind, la fel cum se întâmplase cu treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viaţa ei îi adresase aceste cuvinte: „N-am să ţi-o iert niciodată”. Cazul cu baronul era al doilea; dar şi primul mi se pare la fel de caracteristic şi cu repercusiuni atât de semnificative în destinul lui Stepan Trofimovici, încât îmi permit să-l relatez ceva mai amănunţit.
Era într-o primăvară, în luna mai a anului una mie opt sute cincizeci şi cinci, curând după ce la Skvoreşniki se primise vestea morţii bătrânului şi fluşturaticului general-locotenent Stavroghin, decedat în urma unei crize acute de deranjament stomacal care-l apucase în drum spre Crimeea, unde trebuia să ajungă cât mai urgent, fiind rechemat în post la una dintre unităţile armatei active. Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcând veşminte de mare doliu. E drept că nu putea să-l plângă cine ştie cât, deoarece în ultimii patru ani, din cauza unei accentuate nepotriviri de caracter, stătuse complet separată de soţul său, căruia îi alocase o pensie anuală. (General-locotenentul avea titlu de nobleţe şi multiple relaţii, dar ca sursă personală de venituri nu putea conta decât pe o sută cincizeci de suflete şi pe leafă; tot restul imensei averi şi domeniul Skvoreşniki îi aparţineau Varvarei Petrovna, unica fiică a unui mare om de afaceri şi concesionar.) Cu toate acestea, vestea neaşteptată a pierderii soţului o zgudui şi ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînţeles, Stepan Trofimovici continuă să rămână permanent în preajma ei. Luna mai era în plină înflorire; serile erau splendide. Dădeau în floare mălinii, în fiecare seară cei doi prieteni se regăseau în chioşcul din străvechiul parc şi până la căderea nopţii îşi împărtăşeau gândurile şi sentimentele. Trăiau clipe de sublimă poezie. Sub impresia încă puternică a schimbării survenite în destinul ei, Varvara Petrovna vorbea mai mult ca de obicei. Părea că se simte irezistibil atrasă de inima vechiului ei prieten. Şi aşa se scurseră câteva seri de-a rândul. Deodată un gând straniu îşi făcu loc în capul lui Stepan Trofimovici: „Nu cumva această văduvă neconsolată şi-a făcut anumite socoteli în privinţa lui şi speră ca el, după expirarea anului de doliu, s-o ceară în căsătorie?”. Un gând cinic; dar structurile psihice mai rafinate favorizează uneori asemenea înclinaţii spre idei cinice, dată fiind factura evoluată a dezvoltării lor polivalente. Meditând mai îndelung şi aprofundând lucrurile, omul nostru ajunse la concluzia că supoziţia sa pare să fie verosimilă. Şi iată-l căzut pe gânduri: „O avere imensă, nici vorbă, dar…”. Varvara Petrovna într-adevăr n-avea nimic comun cu ceea ce s-ar putea numi o frumuseţe. Era o femeie înaltă, gălbejită, osoasă, cu o figură disproporţionat alungită, sugerând ceva cabalin. Stepan Trofimovici ezita din ce în ce mai mult; ros de îndoieli şi neştiind ce atitudine să adopte, chiar şi plânse de vreo două ori din cauza nehotărârii lui (în general, el plângea destul de des). Seara însă, adică în chioşc, pe faţa lui începu să fluture involuntar o expresie capricioasă şi un pic ironică, vădind şi nuanţe uşoare de cochetărie şi totodată de infatuare. Lucrurile astea vin nu ştiu cum de la sine, fără vrerea omului; şi par cu atât mai vizibile, cu cât persoana în cauză pare mai distinsă. E greu de spus, fireşte, dar e mai mult decât probabil că în inima Varvarei Petrovna nu se născuse nimic din ceea ce ar fi putut îndreptăţi atât de tare bănuielile lui Stepan Trofimovici. De altfel, nu şi-ar fi schimbat ea numele de Stavroghina în Verhovenskaia, oricât ar fi fost el de reputat. Poate că din partea ei n-a fost decât un joc de femeie, manifestarea inconştientă a nu ştiu cărei cerinţe proprii naturii feminine, atât de firească în unele circumstanţe femeieşti excepţionale. De altfel, nu garantez nimic: o enigmă de nepătruns a rămas inima femeii şi până-n ziua de azi! Dar să revenim la cazul nostru.
E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curând să descifreze acea expresie stranie de pe chipul prietenului ei; avea fler şi ochi pătrunzător, în timp ce el se arăta a fi uneori prea naiv. Între timp, serile se scurgeau ca de obicei, discuţiile lor continuau să fie tot atât de poetice şi de interesante. Şi iată că într-o seară, odată cu căderea nopţii, după o conversaţie extrem de animată şi dintre cele mai poetice, ei se despărţiră cu prietenească afecţiune, strângându-şi cu multă căldură mâinile lângă cerdacul pavilionului în care locuia Stepan Trofimovici. În fiecare vară, el se muta din imensa clădire boierească a conacului Skvoreşniki în acest pavilion modest aşezat aproape în desişul parcului. Intrând în cameră, luă automat un trabuc şi, fără să-l aprindă, se opri obosit în faţa ferestrei deschise; rămase aşa nemişcat urmărind cu privirea nouraşii albi, pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin în preajma lunii clare. Deodată un foşnet discret îl făcu să tresară şi să-şi întoarcă privirea, în faţa lui stătea Varvara Petrovna de care se despărţise cu patru minute înainte. Chipul ei gălbejit era acum aproape vânăt, buzele-i strânse tresăreau la colţuri. Timp de vreo zece secunde ea îl fixă tăcută, aţintindu-şi drept în ochii lui privirea tăioasă, implacabilă, apoi îi repezi în obraz într-o şoaptă gâfâită:
— N-am să ţi-o iert niciodată!
Când mi-a povestit peste zece ani această tristă întâmplare, cu voce şoptită şi încuind în prealabil uşa, Stepan Trofimovici s-a jurat că a fost atât de uluit în acel moment, încât n-a văzut şi n-a auzit cum a dispărut Varvara Petrovna. Întrucât ea niciodată după aceea nu i-a făcut nici măcar o aluzie la acest fapt, şi relaţiile dintre ei au continuat pe făgaşul lor de până atunci, el a rămas o viaţă întreagă încredinţat că totul nu fusese decât rodul unei năzăriri premergătoare bolii, cu atât mai mult cu cât în aceeaşi noapte a căzut la pat şi a zăcut timp de două săptămâni, ceea ce a pus capăt şi întâlnirilor din chioşc.
Cu toate acestea şi oricât de ispitit fu el să considere acea neaşteptată apariţie drept o halucinaţie, de-atunci el trăi zilnic, în tot restul vieţii lui, aşteptând parcă să vină continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodământul acestui eveniment. Nu se putea împăca cu gândul că acesta fusese sfârşitul! Iar dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce priviri ciudate scruta el ochii bunei lui prietene.
V.
Varvara Petrovna concepuse până şi ţinuta vestimentară a lui Stepan Trofimovici, pe care el apoi a avut-o toată viaţa. Foarte elegant, vădind totodată şi amprenta unui gust propriu, acest costum cuprindea: o redingotă neagră cu pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii până sus, dar care îi stătea admirabil; o pălărie moale cu boruri largi (vara, pălăria era de pai); o lavalieră albă de batist, legată într-un nod gros şi cu aripile atârnând în jos; un baston cu măciulie de argint; iar ca o completare la această vestimentaţie, părul lui bogat, castaniu, lăsat lung până la umeri. Nu începuse să încărunţească decât foarte puţin şi abia în ultimii ani. Barba şi mustaţa şi le rădea. Se spunea că fusese foarte frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la bătrâneţe avea o înfăţişare extrem de impunătoare. Şi-apoi cum se poate vorbi de bătrâneţe la o vârstă când omul nu are încă decât cincizeci şi trei de ani? Dar printr-un fel de cochetărie civică, el nu numai că nu căuta să arate mai tânăr, ci părea că face paradă de vârsta lui înaintată, înalt, uscăţiv, în hainele lui sobre, cu pletele căzute pe umeri, semăna cu un patriarh. Sau, şi mai exact, cu portretul poetului Kukolnik, aşa cum apare litografiat într-o ediţie din anii ‘30 a operelor sale – mai ales când stătea vara în grădină, aşezat pe o bancă sub o tufă imensă de liliac înflorit, sprijinindu-se cu ambele mâini pe baston, cu o carte deschisă alături, transportat într-o reverie poetică inspirată de un superb apus de soare. Fiindcă pomenii de cărţi, trebuie să menţionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici îşi cam neglija lecturile; dar spre sfârşit numai. Deşi numeroasele reviste şi ziare pe care le primea Varvara Petrovna el le citea regulat. Nu înceta, de asemenea, să se intereseze de succesele literaturii ruse, fără însă a o face în detrimentul demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul politicii noastre înalte contemporane în afacerile interne şi externe ale ţării, curând însă renunţă la această îndeletnicire. Se întâmpla şi aşa: cobora în parc cu o carte de Tocqueville în mână, având în acelaşi timp vârât în buzunar un volumaş de Paul de Kock. Dar e un fapt minor, bineînţeles.
Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la portretul lui Kukolnik. Această ilustrată a nimerit pentru prima oara în mâinile Varvarei Petrovna încă pe când era elevă la Pensionul pentru domnişoare nobile din Moscova. După obiceiul tuturor adolescentelor din internate care se îndrăgostesc de oricine ar fi, şi nu în ultimul rând de profesorii lor, şi mai ales de profesorii de caligrafie şi desen, ea se îndrăgosti pe loc de chipul poetului. Latura mai curioasă a acestei istorii însă n-o constituie îndrăgostirea exaltată a fetiţei, trăsătură comună aproape tuturor copilelor de vârsta ei, ci faptul că şi la etatea de cincizeci de ani Varvara Petrovna continua să păstreze litografia printre relicvele sale cele mai intime, încât până şi conceperea ţinutei vestimentare a lui Stepan Trofimovici avea poate ca sursă de inspiraţie costumul din acest portret. Dar şi astea sunt, desigur, nişte fleacuri.
În primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătăţi din perioada cât a stat el la Varvara Petrovna, Stepan Trofimovici medita încă asupra unui vast studiu pe care în mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar, în a doua jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap tot ce-şi propusese iniţial să dezbată în proiectata sa operă. Din ce în ce mai des îl auzeam spunând: „Sunt parcă gata să mă apuc de treabă, materialele le am adunate, şi uite că nu pot să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru scris! Dar absolut nici un chef de lucru!”. Şi, complet abătut, îşi lăsa capul în piept. Fără îndoială, atitudinea aceasta era menită să-i accentueze şi mai mult în ochii noştri aureola de martir al ştiinţei; dar el părea că aspiră şi la altceva. „M-au uitat, nimeni nu are nevoie de mine!”, lăsa el să-i scape de multe ori. Stările acestea de ipohondrie se accentuară mai ales către sfârşitul deceniului al şaselea. Varvara Petrovna înţelese în sfârşit că de data aceasta situaţia e gravă. De altfel, şi gândul că prietenul ei a fost dat uitării şi că nimeni nu are nevoie de el i se părea insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întru câtva renumele, ea îl duse atunci la Moscova, unde avea câteva cunoştinţe ilustre în cercurile ştiinţifice şi literare. Dar nici Moscova nu-i satisfăcu.
Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite; intervenise ceva nou, ce nu semăna deloc cu liniştea de până atunci, un suflu foarte ciudat, dar cu repercusiuni întinse, ajungând să se resimtă până şi la Skvoreşniki. Circulau felurite zvonuri. Faptele, în general, păreau mai mult sau mai puţin cunoscute; era evident însă că ele antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, mai ales, numeroase. Toate acestea provocară o mare zăpăceală în spirite; era imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a acestor idei. Varvara Petrovna, în virtutea structurii sale psihice feminine, se arăta dispusă să întrevadă în ele neapărat un mister. Se apucă la un moment dat să citească personal ziarele şi revistele, publicaţiile din străinătate interzise în Rusia, ba şi manifestele clandestine care începuseră tocmai atunci să apară (toate astea i se procurau); dar simţi că o apucă ameţelile. Se avântă atunci într-o intensă corespondenţă, dar i se răspundea rar şi din ce în ce mai confuz şi neinteligibil. În cele din urmă, Stepan Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru totdeauna „toate ideile astea”. Dar rămase vizibil nemulţumită şi de lămuririle lui. Consideraţiile lui Stepan Trofimovici asupra mişcării generale aveau un caracter extrem de prezumţios: toate convergeau, în ultima analiză, la faptul că el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. Dar iată că îşi aduseră aminte în sfârşit şi de el; mai întâi, în publicaţiile de peste hotare, în care era considerat drept un martir, un ostracizat în exil şi, imediat după aceea, şi în unele publicaţii din Petersburg, care pomeneau despre el ca de o stea ce a făcut parte odinioară dintr-o renumită constelaţie, ba îl comparau chiar, nu se ştie de ce, cu Radişcev. Apoi careva, într-o notă, îl trecu în rândul morţilor, promiţând să revină cu un necrolog. Stepan Trofimovici renăscu subit şi luă o înfăţişare plină de importanţă. Toată desconsiderarea lui faţă de contemporani dispăru dintr-odată şi sufletul i se înflăcără de o năzuinţă nouă: să adere la mişcare şi să demonstreze măsura capacităţilor sale. Varvara Petrovna îşi recăpătă imediat credinţa în marele-i destin şi începu să se agite teribil. Hotărâră plecarea la Petersburg fără nici o zăbavă, să vadă la faţa locului şi să se convingă personal cum stau lucrurile şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua activitate. Între altele, Varvara Petrovna declară că este gata să fondeze o revistă proprie şi să-i consacre toată existenţa ei. Văzând ce întorsătură luau lucrurile, Stepan Trofimovici afişă un aer de superioritate şi mai pronunţat, iar în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o atitudine aproape protectoare, ceea ce nu scăpă ochiului ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi să pună şi asta la inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să întreprindă această călătorie: trebuia negreşit să-şi reînnoiască relaţiile în sferele înalte ale societăţii. Voia să reamintească lumii, în limita posibilităţilor, de existenţa ei; trebuia, în orice caz, să încerce. Drept motiv de călătorie pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai era pe cale să-şi încheie studiile la un liceu din Petersburg.
VI.
Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar către postul cel mare totul se risipi ca un balon de săpun irizat. Visurile se spulberară, în timp ce încurcătura în care orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai insuportabilă. Mai întâi că restabilirea relaţiilor cu cercurile înalte nu se realiză decât într-o măsură infimă; raportată la o sumă de eforturi umilitoare, importanţa lor minimă nu justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă în amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet „noilor idei” şi începu să organizeze în salonul ei serate literare. Trimise invitaţii unor oameni de litere şi aceştia răspunseră aducând o numeroasă asistenţă. Mai târziu, lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră îi aduceau şi pe alţii. Niciodată până atunci ea nu văzuse asemenea literaţi. Erau de o vanitate nemaipomenită, dar o manifestau pe faţă, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta îşi îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune că aproape toţi) se prezentau chiar în stare de ebrietate, dar având aerul că promovează o nouă categorie a esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţii erau stăpâniţi de o formă bizară a mândriei. Pe chipurile tuturor se putea citi de la distanţă că, în acest ultim moment crucial, ei au ajuns să deţină un secret de supremă importanţă. Se înjurau, făcându-şi din aceasta un titlu de merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pătrundă în forul lor cel mai înalt, de unde era condusă mişcarea. Până la înalţii diriguitori trebui să străbată o filieră întreagă de cercuri intermediare ascendente. Aceştia îl întâmpinară totuşi foarte cordial, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre el şi nu auzise decât doar că „întruchipa o idee”. Ştiu atât de bine să manevreze în jurul lor, încât reuşi să-i aducă şi pe ei de vreo două ori în salonul Varvarei Petrovna, cu toată aureola lor de olimpieni. Aceştia erau gravi şi foarte politicoşi; toţi ceilalţi părură intimidaţi de prezenţa lor; era evident însă că nu prea aveau timp de pierdut. Se prezentară şi două-trei vechi celebrităţi literare ce se nimeriră să se afle tocmai atunci la Petersburg şi cu care Varvara Petrovna întreţinea de mult cele mai distinse relaţii. Dar, spre surprinderea ei, aceste celebrităţi autentice, incontestabile nici nu crâcneau. Iar unii dintre ei pur şi simplu căutau să se dea bine pe lângă adunătura aceasta nouă, adulând-o în modul cel mai servil. La început, Stepan Trofimovici se bucură de oarecare succes: fu luat în braţe şi etalat pe la tot felul de reuniuni literare. Când apăru pentru prima oară pe estradă, la una dintre seratele publice, fu întâmpinat cu aplauze furtunoase ce nu mai conteniră timp de aproape cinci minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi aducea aminte cu lacrimi în ochi despre această primire, de fapt mai mult dintr-o sensibilitate excesivă a firii sale de artist decât dintr-un sentiment de recunoştinţă. „Ei bine, aş putea să jur şi să pariez, mărturisi el (numai mie şi în mare secret), că niciunul din tot publicul acela habar n-avea cine sunt eu!” O mărturisire demnă de reţinut. Aşadar, avea omul un spirit suficient de lucid, de vreme ce imediat, chiar acolo, pe estradă şi într-un moment de ameţitoare exaltare, a putut să-şi dea seama limpede de echivocul situaţiei sale; după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea un spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după nouă ani nu era în stare să-şi aducă aminte despre acest fapt fără a încerca un sentiment de jignire. Îl puseră să semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau a ce anume, nici el nu ştia) – a semnat. Au îndemnat-o şi pe Varvara Petrovna să-şi pună semnătura sub textul unui protest contra nu ştiu cărei „infamii” şi ea a semnat. De altfel, marea majoritate a oamenilor acestora noi care frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, nu se ştie de ce, s-o privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici mi-a mărturisit mai târziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu se cădea să întreţină relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi primea totuşi împinsă de curiozitate, cu tot neastâmpărul isteric atât de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dânsa ştiute. La aceste recepţii Varvara Petrovna vorbea puţin; deşi ar fi putut întreţine o conversaţie, prefera totuşi să-i asculte pe alţii. Se discutau abolirea cenzurii şi a semnului tare din alfabet; înlocuirea literelor din alfabetul rusesc cu litere latine; deportarea de ieri a cutăruia; ultimul scandal de la Pasaj; utilitatea dezmembrării Rusiei pe naţionalităţi, reunite apoi într-o Federaţie liberă; desfiinţarea armatei şi a marinei; restaurarea Poloniei cu graniţa până la Nipru; reforma ţărănească şi manifestele revoluţionare; abolirea instituţiilor de moştenire şi de familie, de filiaţie şi a tagmei preoţeşti; drepturile femeii; casa lui Kraievski pentru care domnul Kraievski n-a fost iertat de nimeni şi niciodată etc., etc. Era limpede că în adunătura aceasta numeroasă de oameni noi mişunau mulţi escroci, dar se găseau acolo fără îndoială şi mulţi oameni oneşti, chiar foarte simpatici şi agreabili, deşi provocau nedumerire, oferind priveliştea unor nuanţe destul de surprinzătoare. Oneştii erau mult mai greu de înţeles decât cei neoneşti şi grosolani; dar nu se ştia cine pe cine îl are la mână. Când Varvara Petrovna îşi dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei şi mai multă lume; dar se pomeni totodată luată în focuri sub acuzaţia zvârlită verde în obraz că este capitalistă şi că exploatează munca. Insolenţa acuzaţiilor nu putea fi egalată decât doar de stupoarea provocată de acest atac uluitor. Bătrânul general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de zile şi fost camarad de arme cu decedatul general Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi bine-cunoscut aici la noi de toată lumea, foarte încăpăţânat şi arţăgos, care mânca teribil de mult şi se temea teribil de ateism, se lansă la una dintre seratele Varvarei Petrovna în discuţie cu un tânăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte, tânăra celebritate îi trânti drept în faţă: „Daţi-mi voie să vă spun că sunteţi un general dacă vorbiţi aşa”, adică în sensul că nici nu găsea un termen mai injurios decât cuvântul de general.
Ivan Ivanovici se înfurie peste poate: „Da, domnul meu, sunt general şi încă general-locotenent şi mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu, iar dumneata, domnule, eşti un mucos şi un ateu!”. Se iscă un scandal nemaipomenit. A doua zi cazul fu relevat în presă şi se iniţie strângerea de semnături pe un protest colectiv împotriva „abominabilei conduite” a Varvarei Petrovna, care a refuzat să-l alunge imediat pe general din casă. Într-o revistă ilustrată apăru o caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul şi Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în chip de trio retrograd; sub caricatură fuseseră inserate şi nişte stihuri ale unui poet la modă, scrise anume pentru acest caz. În treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de general au într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază:, Mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu”… ca şi cum dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi ăştia, simpli supuşi, ci unul aparte, exclusiv al lor.
Era, evident, imposibil pentru Varvara Petrovna şi pentru prietenul ei să rămână la Petersburg, cu atât mai mult, cu cât şi Stepan Trofimovici la rândul lui suferi un fiasco definitiv. Nemaiputându-se abţine, el începu să vorbească în numele artei, invocând drepturile acesteia, ceea ce atrase asupra lui şi mai multă derâdere. Cu prilejul ultimei sale conferinţe publice, el se gândi să-şi impresioneze auditoriul apăsând pe coarda civică şi nădăjduind că, prin variaţiuni pline de elocinţă pe tema „surghiunului” său, va izbuti să mişte inimile şi să capteze simpatia şi respectul publicului. Recunoscu necondiţionat inutilitatea şi ridicolul cuvântului „patrie”; acceptă şi ideea influenţei pernicioase a religiei, dar ţinu să declare sus şi tare că o pereche de cizme este mai prejos decât un Puşkin, şi chiar mult mai prejos. Fluierat şi huiduit fără nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara Petrovna îl aduse acasă mai mult mort decât viu. „On m’a traité comme un vieux bonnet de coton!”, bolborosea el năuc. Ea îl îngriji toată noaptea, silindu-l să ia picături de esenţă de mălin alb şi repetând mereu până la ziuă: „Dumneata eşti încă un om util; te vei afirma încă; vei fi apreciat… în altă parte”.
A doua zi, de dimineaţă, se prezentară la Varvara Petrovna cinci literaţi, dintre care trei complet necunoscuţi, pe care ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu un aer grav, ei declarară că au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi propune s-o înfiinţeze şi au adoptat hotărârea corespunzătoare. Nicicând şi pe nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să examineze şi să decidă ceva în privinţa revistei sale. Hotărârea celor cinci era ca, îndată după înfiinţarea revistei, Varvara Petrovna să le-o transmită lor, împreună cu fondurile respective şi cu titlul de liberă asociere, iar dumneaei personal să se reîntoarcă la Skvoreşniki, fără a uita să-l ia totodată cu dânsa şi pe Stepan Trofimovici, „care a devenit prea demodat”. Din delicateţe, cei cinci acceptau să-i recunoască dreptul de proprietate şi să-i trimită anual a şasea parte din beneficiu. Lucrul cel mai înduioşător în toată afacerea aceasta era că, dintre cei cinci indivizi, cu siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, ci se agitau exclusiv în numele „cauzei generale”.
— Am plecat complet năuciţi, povestea Stepan Trofimovici, nu eram în stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduc aminte, repetam întruna în ritmul roţilor vagonului:
Vek şi Vek, şi Lev Kambek, Lev Kambek şi Vek şi Vek… şi dracu’ mai ştie ce, până am ajuns la Moscova. Abia acolo m-am dezmeticit, venindu-mi în fire complet, ca şi cum la Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva! Ei bine, dragii mei prieteni! – izbucnea el câteodată pe un ton de subită exaltare. Nu vă puteţi închipui câtă amărăciune şi tristeţe, câtă furie îţi cuprinde sufletul când vezi cum o idee măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi căreia i te închini cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranţi ca s-o târască în stradă, etalând-o în faţa unor imbecili ca şi ei, încât deodată o regăseşti la bâlci, absolut de nerecunoscut, terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi obtuz, lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca o jucărie în mâinile unor copii nepricepuţi! Ei bine, pe vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva aspiram noi. Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic… Dar vremea noastră va trebui să revină ca să repună pe baze solide şi să îndrepte pe făgaşul cel drept tot ce s-a şubrezit şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întâmpla?
VII.
Imediat după reîntoarcerea de la Petersburg, Varvara Petrovna îşi expedie prietenul „să se reconforteze” în străinătate. De altfel, începuse şi ea să simtă de la un timp încoace că o separare vremelnică între ei se impune. Stepan Trofimovici primi vestea plecării cu mare entuziasm. „Acolo renasc! strigă el. În sfârşit, mă întorc acolo la ştiinţă!” Însă chiar în primele scrisori trimise din Berlin, reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. „Inima mea e zdrobită, îi scria el Varvarei Petrovna, nu pot uita nimic! Aici, la Berlin, totul îmi evocă trecutul, primele elanuri şi primele suferinţe. Unde este ea? Unde sunt ele amândouă? Unde sunteţi voi, cei doi îngeri ai mei, de care nu am fost demn niciodată? Unde este fiul meu, fiul meu iubit? Unde sunt, în sfârşit, eu însumi, cel de altădată, cu forţe de oţel şi neclintit ca o stâncă, când un Andrejeff oarecare, un bufon ortodox cu barbă, peut briser mon existence en deux etc., etc.” În ce priveşte referirea lui Stepan Trofimovici la fiul său, nu-şi văzuse băiatul decât de două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a doua oară – cu totul recent – la Petersburg, unde tânărul se pregătea să intre la Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, după cum am spus, a fost crescut pe cheltuiala Varvarei Petrovna de nişte mătuşi în gubernia Osk, la vreo şapte sute de verste de Skvoreşniki. Cât despre Andrejeff, adică Andreev, acesta era pur şi simplu un negustor din localitate, un personaj ciudat, care, pe lângă ocupaţia lui de băcan în oraşul nostru, era şi arheolog-autodidact, colecţionar pasionat de antichităţi ruseşti şi care avea pretenţia de a rivaliza cu Stepan Trofimovici în erudiţie, mai cu seamă în sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, cu barbă albă şi ochelari respectabili în ramă de argint, îi rămăsese dator lui Stepan Trofimovici patru sute de ruble pentru cele câteva deseatine de pădure vândute din moşioara lui de lângă Skvoreşniki pentru tăiere. Varvara Petrovna avusese grijă să-l finanţeze din belşug pe prietenul ei pentru această călătorie la Berlin, dar se vede treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli secrete, probabil, de vreme ce era aproape să izbucnească în plâns când Andrejeff îi ceru o păsuire de o lună, la care de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase anticipat cu o jumătate de an înainte de termen, la rugămintea lui Stepan Trofimovici, presat de nu ştiu ce nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o curiozitate avidă această primă scrisoare şi, subliniind cu creionul exclamaţia: „Unde sunt ele amândouă?”, notă pe ea data primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se gândea, desigur, la cele două soţii ale sale decedate. În cea de-a doua scrisoare trimisă din Berlin, placa era total schimbată. „Lucrez câte douăsprezece ore pe zi („unsprezece i-ar fi de ajuns”, murmură Varvara Petrovna), răscolesc bibliotecile, confrunt texte, conspectez, alerg, am întâlniri cu profesorii. Am reluat relaţiile cu excelenta familie Dundasov. Ce încântătoare este Nadejda Nikolaevna chiar şi astăzi! Vă trimite salutări. Tânărul ei soţ şi cei trei nepoţi sunt cu toţii la Berlin. Serile le petrec cu tineretul în discuţii ce se prelungesc până la ziuă; sunt un fel de serate ateniene, dar numai sub raportul fineţii şi al eleganţei; totul poartă pecetea unei distincţii emoţionante; multă muzică, melodii spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea frumuseţii eterne, Madona Sixtină, lumină brăzdată de fâşii de întuneric, dar până şi soarele are pete! O, scumpa mea prietenă, nobilă şi fidelă prietenă! Sufleteşte eu sunt cu dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi oriunde en tout pays, fie chiar şi dans le pays de Makar et de şes veaux, despre care, îţi aduci aminte, vorbeam adesea înfioraţi la Petersburg înainte de plecare. Îmi amintesc zâmbind. Trecând peste graniţă m-am simţit nepericulos, un sentiment ciudat, nou, pe care îl încerc pentru prima oară după atâţia şi atâţia ani…” etc., etc.
„Prostii! decretă Varvara Petrovna, depunând şi această scrisoare în casetă; de vreme ce seratele ateniene ţin până la ziuă, n-are cum să-şi consacre cărţilor câte douăsprezece ore pe zi. O fi fost beat când le-a scris? Şi Dundasova aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări? De altfel, lasă-l să se amuze…”
Fraza „dans le pays de Makar et de şes veaux” era o traducere a zicalei ruseşti „unde şi-a mânat Makar viţeii”, adică „unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Stepan Trofimovici, care s-ar fi priceput desigur să transpună mult mai bine proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, intenţionat le traducea însă în modul cel mai stupid, convins că maniera aceasta nu e lipsită de şic, părându-i-se şi spirituală totodată.
Escapada lui însă nu dură mult. În mai puţin de patru luni îl cuprinse disperarea şi se reîntoarse în grabă la Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline exclusiv de efuziuni sentimentale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente scăldate în lacrimile despărţirii. Unele firi se ataşează de casă ca nişte căţei. Revederea celor doi prieteni fu înduioşătoare. După două zile, totul reintră în vechiul său făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul meu, îmi spuse Stepan Trofimovici peste două săptămâni, cu un aer de mare confidenţă, dragul meu, am descoperit o cumplită noutate… pentru mine: je suis un simplu parazit et rien de plus! Mais r-r-rien de plus!”
VIII.
Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură aproape nouă ani. Izbucnirile nervoase şi hohotele de plâns pe umărul meu ce se repetau cu regularitate nu tulburau cu nimic existenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul că Stepan Trofimovici nu se îngrăşă în acest răstimp. Atâta doar că i se mai împurpură nasul şi chipul începu să trădeze mai multă bunăvoinţă. Treptat se formă în jurul său un cerc constant de prieteni, destul de restrâns, de altfel. Deşi Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o consideram drept patroana noastră. După lecţia de la Petersburg, ea se stabili definitiv în oraşul nostru; iarna locuia în oraş, iar vara, în conacul moşiei sale din împrejurimi. Nicicând nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi de o influenţă atât de mari în societatea noastră provincială ca în aceşti ultimi şapte ani, adică până în zilele când administraţia guberniei a fost preluată de guvernatorul actual. Vechiul nostru guvernator, blândul şi neuitatul Ivan Osipovici, era ruda ei apropiată, căruia ea cândva îi făcuse un mare bine. Soţia lui se cutremura numai la gândul că ceva din comportarea lor ar putea eventual să-i displacă Varvarei Petrovna, iar veneraţia societăţii locale ajunsese aproape până la un fel de idolatrizare. Toate acestea, fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era membru al clubului gubernial, pierdea la cărţi cu aer degajat şi plin de demnitate, câştigându-şi stima generală, deşi în ochii multora nu apărea decât ca o figură de „savant”. Mai târziu, când Varvara Petrovna îi îngădui să locuiască într-o casă separată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la el de două ori pe săptămână; petreceam de minune, mai cu seamă când ne trata din belşug cu şampanie. Vinul se cumpăra de la băcănia aceluiaşi Andreev. Varvara Petrovna achita la fiecare jumătate de an conturile, iar ziua acestor plăţi era totdeauna şi o zi de holerină.
Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era considerat Liputin, funcţionar la cancelaria gubernială, un om destul de în vârstă, mare liberal, care în oraş trecea şi drept un ateu notoriu. Era căsătorit pentru a doua oară cu o tinerică drăguţă, care i-a adus, se pare, şi o zestre bunicică; mai era tată a trei fete mari. Îşi ţinea familia aproape totdeauna închisă în casă şi cu frica de Dumnezeu; era peste măsură de zgârcit, iar cu veniturile din slujbă îşi cumpărase o căsuţă, ba îşi încropise şi un oarecare capital. Avea o fire de om fără astâmpăr, deţinând şi un grad mic în funcţie; nu prea era respectat în oraş, iar în cercurile mai sus-puse nu avea succes. Unde mai pui că era şi un bârfitor notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de dureros, o dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, respectabil tată de familie. Totuşi, noi ţineam la el pentru inteligenţa lui ageră, pentru setea de a cunoaşte şi jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Petrovna nu-l prea suferea, dar el se pricepea nu ştiu cum, totdeauna, să se dea bine pe lângă dânsa.
Ea nu-l prea înghiţea nici pe Şatov, care abia în ultimul an devenise membru al cercului. După mai mulţi ani de studenţie, a fost exclus din universitate în urma unui scandal; în copilărie fusese elevul lui Stepan Trofimovici, se născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la moşia Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara Petrovna nu-l suferea pentru mândria şi ingratitudinea lui şi nu putea să-i ierte faptul că după eliminarea din universitate n-a venit îndată la dânsa; dimpotrivă, nici chiar la scrisoarea ei nu-i răspunsese nimic, preferând să se angajeze la un oarecare negustor mai civilizat, ca preceptor la copii. Împreună cu familia acestui negustor plecă în străinătate, mai curând în calitate de dădacă decât de preceptor; dar dorinţa de a merge în străinătate îl făcu să treacă peste toate astea. Copiii aveau şi o guvernantă rusoaică, o fată dezgheţată, care se angajase abia înainte de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un salariu foarte modest. Peste vreo două luni, negustorul o concedie pentru „idei prea libere”. Şatov se luă după ea şi curând se căsătoriră la Geneva. După vreo trei săptămâni de căsnicie se despărţiră, ca nişte oameni liberi, cum se considerau, pe care nu-i poate lega nimic; bineînţeles, şi din cauza sărăciei. Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind din tot felul de expediente; se spunea că a încercat şi ocupaţia de lustragiu şi de hamal în port. În sfârşit, acum un an s-a întors în locurile natale instalându-se la o mătuşă bătrână pe care a trebuit s-o înmormânteze la o lună după aceea. Cu sora sa Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna şi care avea în casă o poziţie de favorită, bucurându-se de un tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi consideraţie, întreţinea relaţii sporadice şi distante. Între noi rămânea mereu ursuz şi nu prea vorbăreţ; doar câteodată, şi numai când se simţea atins în convingerile sale, se aprindea reacţionând bolnăvicios şi fără a-şi controla limbajul. „Pe Şatov trebuie mai întâi să-l legăm şi după aceea să stăm cu el la discuţii”, glumea uneori Stepan Trofimovici, deşi îl iubea mult. În străinătate, Şatov îşi schimbase radical unele dintre convingerile sale socialiste de altădată, sărind în extrema cealaltă. Era unul dintre acei ruşi idealişti care, impresionaţi de o idee puternică, se lăsau cuprinşi de ea, uneori pentru totdeauna. Oamenii de felul lui niciodată nu sunt în stare să elucideze şi să domine din plin respectiva idee, ci aderă la ea fervent şi astfel o viaţă întreagă rămân copleşiţi de puterea acesteia, zbătându-se în convulsii supreme ca sub povara unui pietroi rostogolit peste ei şi pe jumătate striviţi de imensa lui greutate. Ca exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale: era neîndemânatic, blond, cu părul vâlvoi, de statură mică, spătos, buzat, cu sprâncene albicioase atârnându-i stufos deasupra ochilor, cu fruntea încruntată, cu o privire neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pământ şi tot timpul parcă ruşinată. În pieptănătura lui era nelipsită o şuviţă rebelă, un moţ care nu voia nicicum să rămână lipit şi stătea veşnic ţeapăn. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa l-a lăsat”, spuse într-o zi Varvara Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia lui lucie. Nu apelă la ajutorul Varvarei Petrovna nici acum, descurcându-se el ştie cum; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi în prăvălie; urma la un moment dat să se îmbarce pe un vapor încărcat cu mărfuri, ca ajutor al procuristului, dar se îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi închipuie cineva câtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici că-i păsa. Varvara Petrovna, aflând de boala lui, îi trimise în secret şi anonim o sută de ruble; el însă izbuti să afle cine i-a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi se duse să-i mulţumească. Fericită, ea îl întâmpină cu multă căldură, dar şi de data aceasta el îi înşelă aşteptările: nu stătu decât vreo cinci minute, tăcu tot timpul cu privirea plecată şi cu un zâmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, fără să mai asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant al conversaţiei, să se ridice brusc, s-o salute stângaci, cumva întors numai cu umărul spre dânsa, reuşind chiar să atingă şi să-i răstoarne totodată măsuţa elegantă de lucru, făcând-o ţăndări, şi plecă de acolo aproape mort de ruşine. Liputin îi reproşă mult timp după aceea faptul că el nu ştiuse să respingă cu dispreţ această sută de ruble oferită de fosta lui stăpână, moşiereasa despotică, şi nu numai că a primit banii, dar s-a mai şi dus să-i mulţumească. Şatov trăia singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea îi plăcea să vină cineva la el, nici chiar dacă era vreunul dintre noi. Se prezenta însă regulat la seratele lui Stepan Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi.
Venea la aceste serate şi un alt tânăr, cu numele de Virghinski, funcţionar de pe aici, care părea că semăna întru câtva cu Şatov, deşi îi era complet opus sub toate raporturile; dar şi acesta era „familist”. Un tânăr foarte potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, însă cu oarecare studii, deşi mai mult autodidact. Era slujbaş sărac, căsătorit, avea în grija sa şi o mătuşă, şi pe sora nevestei. Atât soţia sa, cât şi celelalte femei din casa lui, de altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar modul lor de a se manifesta în această privinţă era destul de grosolan; era, cum s-ar zice, „ideea coborâtă în stradă”, după expresia lui Stepan Trofimovici, spusă cu nu ştiu ce prilej. Luau totul din cărţi şi din primele zvonuri parvenite din mijlocul cercurilor noastre progresiste; erau gata să arunce la lada de gunoi orice, numai să existe un îndemn. Doamna Virghinskaia era de profesie moaşă; înainte de măritiş locuise mult timp la Petersburg. Virghinski apărea în toate manifestările lui ca un om de o rară puritate a inimii şi nu prea mi-a fost dat să întâlnesc la alţii atâta curăţenie sufletească. „Niciodată n-am să mă lepăd de aceste speranţe luminoase”, vorbea totdeauna cu glas scăzut, cu voluptate, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi fost un mare secret. Era destul de înalt ca statură, dar foarte subţire şi îngust în umeri, şi cu un păr extrem de rar, roşcovan. Toate ironiile arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora dintre opiniile lui, Virghinski le primea cu multă blândeţe, iar când îl combătea uneori, o făcea cu toată seriozitatea şi de multe ori reuşea să-l pună în încurcătură. Stepan Trofimovici îl trata cu bunătate şi, în general, faţă de noi toţi se purta cu un fel de dragoste părintească.
— Voi toţi faceţi parte din categoria celor „neisprăviţi”, zicea el în glumă adresându-i-se lui Virghinski, toţi de-alde voi! Deşi n-aş putea spune că am observat la dumneata acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg chez ces séminaristes, totuşi sunteţi nişte necopţi. Şatov doreşte grozav să se maturizeze, însă şi el este un neisprăvit.
— Dar eu? întrebă Liputin.
— Iar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei oameni de mijloc care ştiu să se adapteze în orice împrejurări…
Pentru ca Liputin să se simtă jignit.
Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei, că soţia lui, la nici măcar un an de căsătorie legitimă, l-ar fi anunţat să se considere „demis” pentru că ea îl preferă pe Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, s-a dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un căpitan în retragere, cum se recomandase. Nu ştia decât să-şi răsucească mustaţa, să bea şi să pălăvrăgească, îndrugând verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul s-a mutat îndată la ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea; mânca şi dormea la ei, ajungând în cele din urmă să-l trateze de sus chiar pe stăpânul casei. Se mai spunea că Virghinski, ascultând comunicarea de demitere pe care i-o făcuse nevastă-sa, i-ar fi declarat: „Dragă prietenă, până acum te-am iubit numai, acuma te şi stimez”, deşi nu-mi vine a crede că un asemenea aforism, demn de un roman din Antichitate, să fi fost cu adevărat rostit; dimpotrivă, se pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plâns. Într-o zi, la vreo două săptămâni după „demitere”, ei toţi, toată „familia” adică, au plecat să facă o plimbare afară din oraş, într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, ceaiul. Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanţă înfrigurată şi chiar a dansat. Deodată însă, fără să fi intervenit în prealabil vreo ceartă, l-a apucat pe namila de Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amândouă mâinile de păr şi, aplecându-i capul, l-a tras roată după el cu ţipete, strigăte şi lacrimi. Namila se sperie atât de tare, încât nici nu încercă să se apere şi tot timpul cât fu purtat aşa de păr nu scoase aproape nici o vorbă; după păruială însă, arboră un aer de nobilă indignare, de care poate fi capabil un gentilom jignit la culme. Toată noaptea Virghinski o imploră în genunchi pe nevastă-sa să-l ierte; dar i se refuză iertarea, pentru că nu acceptase să-i ceară scuze lui Lebeadkin; afară de asta, fu demascat ca un om cu vederi înguste şi de o prostie crasă; această din urmă învinuire se întemeia pe faptul că în explicaţia lui cu o femeie a căzut în genunchi. Curând, căpitanul dispăru şi nu se mai întoarse în oraşul nostru decât abia în ultimul timp, însoţit de o soră a sa şi animat de noi intenţii; dar despre el vom avea de vorbit mai încolo. Aşadar, nu-i de mirare că sărmanul „familist” simţea nevoia să vină în societatea noastră să-şi mai aline sufletul. De altfel, despre treburile lui de acasă nu deschidea niciodată vorba. O singură dată, plecând cu mine de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi vorbească mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată să-şi curme confesiunea şi, apucându-mă de mână, strigă cu înflăcărare:
— Dar n-are nici o importanţă; e un caz particular şi nimic mai mult; asta nu va dăuna niciodată „cauzei comune”!
Se întâmpla să apară în cercul nostru şi musafiri ocazionali; venea uneori ovreiaşul Leamşin, venea căpitanul Kartuzov. Într-o vreme frecventă cercul şi un bătrânel dornic să se instruiască, dar acesta, curând, decedă. Liputin îl introduse pe un pastor exilat, Slonţevski, şi un timp fu acceptat din principiu; ulterior însă încetară să-l primească.
IX.
La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul precum că cercul nostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare; or, în realitate totul se reducea la o încântătoare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil şi elevat” şi „un liberal nobil şi elevat”, adică un liberal fără scop, sunt posibile numai în Rusia. Stepan Trofimovici, ca orice om de spirit, avea nevoie de auditoriu; mai mult, trebuia să aibă şi conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de propagator de idei. Şi, în sfârşit, era atât de plăcut să bei şampanie într-o bună tovărăşie şi să faci un schimb de reflecţii picante şi de un gen bine-cunoscut despre Rusia şi „spiritul rus”, despre Dumnezeu în general şi despre un „Dumnezeu rus”, în special; să repeţi pentru a nu ştiu câta oară anecdote ruseşti de scandal arhicunoscute de toată lumea. Nu ezitam să gustăm şi din aroma cancanurilor locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de sentinţe severe pătrunse de înaltă moralitate. Atingeam şi chestiuni de ordin general uman, discutam grav şi despre destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam sentenţios că Franţa, după perioada cezariană, va decădea brusc pe treapta unui stat de mâna a doua şi eram ferm convinşi că asta se va întâmpla foarte curând şi fără prea multe tribulaţii. Îi preziseserăm Papei încă de mult un rol de simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi că întreagă această problemă milenară nu este decât o bagatelă în secolul nostru, al umanismului, industriei şi căilor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc” nici nu tratează altfel de probleme. Stepan Trofimovici mai perora uneori despre artă, destul de frumos, dar cam abstract, îşi aducea aminte câteodată despre prietenii lui din tinereţe, tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării noastre; îşi amintea cu duioşie şi veneraţie de ei, dar şi cu oarecare invidie. Dacă se întâmpla să ne plictisim prea tare, evreul Leamşin (un umil funcţionar în serviciul poştei), bun pianist, se aşeza şi ne cânta, iar în pauze ne distra ilustrând fie grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu primul ţipăt al copilului etc., etc.; de altfel, numai pentru asta era şi invitat, iar dacă se întâmpla să bem ceva mai mult – deşi aşa ceva se întâmpla mai rar -, îi dădeam şi noi drumul, şi într-o zi chiar am cântat în cor şi cu mult entuziasm, acompaniaţi de Leamşin, Marseillaise. De altfel, nu ştiu dacă a fost foarte reuşit. Ziua memorabilă de nouăsprezece februarie am întâmpinat-o cu mare entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei date, am golit câteva rânduri de pahare în cinstea ei, rostind discursuri potrivite. Asta s-a întâmplat de mult de tot, când nu îi aveam printre noi nici pe Şatov, nici pe Virghinski şi când Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi casă cu Varvara Petrovna. Cu câteva zile înainte de marea sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat să zică pe nas nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, compuse probabil de un fost moşier liberal:
Vin mujicii cu topoare, O, ce grozăvie mare…
În sfârşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum sunau. Varvara Petrovna, auzindu-le, i-a strigat: „Prostii, prostii!” şi a plecat înfuriată. Liputin, care asistase la această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici:
— Ar fi regretabil dacă foştii iobagi, de bucurie, le-ar cauza într-adevăr domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu un gest cu degetul în jurul propriului său gât.
— Cher ami, răspunse cu multă bonomie Stepan Trofimovici, crede-mă că acest lucru (şi el repetă gestul cu degetul în jurul gâtului) nu va fi de nici un folos nici moşierilor noştri şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi fără capete, noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să raţionăm cum trebuie.
Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua proclamării manifestului se va produce ceva extraordinar, în sensul prezis de Liputin, şi asta o susţineau aşa-numiţii cunoscători ai poporului şi ai problemelor statului. Se pare că şi Stepan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în aşa măsură, încât cu câteva zile înainte de marele eveniment îi ceru voie Varvarei Petrovna să plece în străinătate; într-un cuvânt, se arătă cam îngrijorat. Dar iată că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zâmbetul lui de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în faţa noastră câteva idei remarcabile despre firea rusului în general şi aceea a ţăranului rus în special.
— Oameni pripiţi cum suntem, prea ne-am grăbit cu bunii noştri ţărani, îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am adus problema aceasta pe tapet şi câţiva ani de-a rândul un sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o preţioasă nestemată nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe capete pline de păduchi. Satul rusesc în decurs de un mileniu întreg nu ne-a dat decât dansul şi cântecul komarinski. Un remarcabil poet rus, înzestrat de altfel şi cu o puternică doză de spirit glumeţ, văzând-o pentru prima oară pe celebra Rachel pe scenă, a strigat plin de entuziasm: „N-aş da-o pe Rachel pentru mujicul rus!”. Eu sunt gata însă să merg şi mai departe: aş da toţi mujicii ruşi în schimbul unei Rachel. E timpul să privim lucrurile cu mai multă luciditate şi să nu confundăm catranul nostru autohton rudimentar cu bouquet de l’impératrice.
Liputin se declară imediat de acord, observând însă că este totuşi necesar să se treacă peste anumite consideraţii lăudându-i pe ţărani; că până şi doamnele din societatea înaltă plâng când citesc Anton-Goremâka, iar unele dintre ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să se poarte de acum încolo cu ţăranii cât se poate mai uman.
Se întâmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să circule zvonurile despre Anton Petrov, în gubernia noastră şi numai la cincisprezece verste de Skvoreşniki, să se producă oarecare evenimente neplăcute pentru care se luă măsura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data aceasta, Stepan Trofimovici se arătă atât de emoţionat, încât ne sperie şi pe noi. Striga la club că trebuie mai multe trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic unităţi dintr-un judeţ vecin; stăruia pe lângă guvernator, încercând să-l convingă că el n-ar avea nici un amestec; implora să nu fie implicat cumva şi el, din cauza reputaţiei lui, în această afacere; şi propunea să se comunice imediat autorităţilor în drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că totul s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări; eu însă am rămas atunci foarte mirat de comportarea lui Stepan Trofimovici.
Aproximativ trei ani mai târziu, după cum se ştie, a început să se vorbească la noi despre „naţionalitate” şi se născu o „opinie publică”. Stepan Trofimovici nu mai putea de râs.
— Dragii mei, ne povăţuia el, „naţionalitatea”, dacă s-a „născut” cu adevărat, cum vor să ne încredinţeze acum gazetele, se află deocamdată încă pe băncile şcolii, într-o oarecare şcoală nemţească Peterschule, cu carte nemţească în faţă, tocind la nesfârşit o lecţie nemţească, iar învăţătorul neamţ o pune de câte ori este nevoie să stea în genunchi. Pentru dascălul neamţ – toate laudele mele; dar e mult mai probabil că nimic nu s-a întâmplat, nimic asemănător n-a luat naştere şi că totul decurge ca şi până acum, adică la voia întâmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu cred că este prea de-ajuns pentru Rusia, pour notre sainte Russie. De altfel, tot acest panslavism şi naţionalism e ceva prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, niciodată nu s-a manifestat la noi decât în chip de fantezie boierească vânturată prin saloanele cluburilor, iar dacă vreţi şi mai precis, în chip de moft al domnilor de la Moscova. Nu mă refer, bineînţeles, la vremea lui Igor. Şi în definitiv, toate acestea nu sunt decât o consecinţă a trândăviei. La noi totul purcede din trândăvia noastră neasemuită, atât ce e bun, cât şi ce e bine. Toate ne vin de la acea trândăveală boierească, simpatică, cultă şi capricioasă! De treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu ştim noi să trăim din propria noastră muncă. Şi ce le-a venit acum acolo cu opinia asta publică, „născută” la noi, aşa deodată, din senin, picată din cer? Cum de nu înţeleg oamenii aceştia că pentru a te bucura de o opinie e nevoie în primul rând de muncă, de muncă proprie, de un început propriu, de o iniţiativă proprie în făptuire, e nevoie de experienţă proprie! Pe degeaba nimic nu se obţine. Să muncim, aşadar, să muncim şi abia atunci să pretindem a avea propria noastră opinie. Dar, pentru că noi niciodată n-o să ne apucăm de treabă, e limpede şi că opinie vor avea în locul nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi până acum, adică aceeaşi Europă, aceiaşi nemţi, dascălii noştri de mai bine de două sute de ani. Afară de asta, Rusia, prin ea însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru ca noi singuri să fim în stare s-o dezlegăm, fără ajutorul nemţilor şi fără un efort în muncă! Iată, de peste douăzeci de ani eu tot trag clopotul de alarmă şi fac apel la muncă! Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care am crezut ca un nebun! Acum nu mai cred în nimic, dar nu încetez să dau alarma şi voi continua aşa până la sfârşit, până la mormânt; voi trage de funie până când o să-mi cânte prohodul!
Iar noi, vai, nu făceam decât să zicem amin la aceste cuvinte. Îl aplaudam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare! Ei bine, domnilor, nu vi se pare că şi astăzi răsună încă adesea şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea discursuri, presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe”, „spirituale”, „liberale”?
Dascălul nostru credea în Dumnezeu.
— Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un ateu? spunea el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais distinguons, eu cred în el ca într-o fiinţă care nu se recunoaşte pe sine ca atare decât numai prin eul meu. N-o să vă închipuiţi cumva că aş putea avea credinţa Nastasiei (slujnicei mele) sau a unui boier oarecare ce crede „pentru orice eventualitate”, sau ca simpaticul nostru Şatov, ba nu, să-l lăsăm pe Şatov deoparte; credinţa lui este forţată, ca la slavofilii moscoviţi. Cât priveşte creştinismul, cu toată stima mea sinceră, nu aş putea fi un creştin. Sunt mai curând un păgân antic, cum a fost marele Goethe sau anticii eleni. E de-ajuns numai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles femeia, ceea ce a fost cu atâta strălucire demonstrat de George Sand într-unul dintre romanele sale geniale. Cât priveşte închinăciunile, posturile şi toate celelalte, nu înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu? Oricât şi-ar bate capul pe aici denunţătorii noştri, eu nu vreau să devin iezuit. În anul o mie opt sute patruzeci şi şapte, Belinski i-a scris lui Gogol din străinătate cunoscuta epistolă în care îi reproşa cu multă ardoare faptul că acesta crede „în nu se ştie ce Dumnezeu”. Entre nous soit dit, nu-mi pot imagina nimic mai caraghios decât momentul acela când Gogol (Gogol de atunci!) a citit această expresie şi… în general întreaga scrisoare! Dar lăsând la o parte ridicolul şi întrucât eu sunt de acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus şi tare: iată nişte oameni adevăraţi! Au ştiut să se umple de dragoste pentru poporul lor, au ştiut să sufere pentru el, au ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi timp să nu fie de acord cu el, când acest lucru se impunea, să nu-l încurajeze în anumite privinţe. Nu putea Belinski să caute într-adevăr mântuirea în postul cu untdelemn sau în ridichile cu mazăre…
Dar aici intervenea Şatov.
— Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit poporul, n-au suferit pentru el şi n-au sacrificat nimic în interesul lui, oricât s-ar fi complăcut dumnealor în a-şi închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el posomorât, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător pe scaun.
— Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimovici. O, de-ai şti cât iubeau ei Rusia!
— Nici Rusia, nici poporul rus! urla la rândul său Şatov, cu ochii scânteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrece în sufletul poporului rus! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi bâjbâit alunecând cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Belinski; chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru cât se poate de clar. Belinski, aidoma Curiosului dintr-un basm al lui Krîlov, n-a observat elefantul din parcul zoologic, concentrându-şi toată atenţia asupra gângăniilor sociale franţuzeşti; şi la atâta s-a mărginit. Şi când te gândeşti că era poate mult mai deştept decât voi toţi! Şi nu numai că n-aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi tratat cu un dispreţ dezgustător, judecând după faptul că vorbind despre popor nu v-aţi gândit decât la poporul francez şi chiar din poporul francez n-aţi ştiut să-i vedeţi decât pe parizieni, ruşinându-vă că poporul rus nu e ca ei. Este purul adevăr! Iar cine n-are popor nu are nici Dumnezeu! Să se ştie, aşadar, că toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el negreşit îşi pierd şi credinţa strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenţi. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. Iată de ce şi voi toţi, şi noi toţi acum nu suntem decât nişte atei odioşi sau nişte mizerabili indiferenţi, depravaţi şi nimic mai mult! Şi pe dumneata la fel, Stepan Trofimovici, n-am de gând să te consider o excepţie, ba chiar anume despre dumneata am vorbit, să ştii!
De obicei, după un asemenea monolog (şi se întâmpla să izbucnească adesea în acest fel), Şatov punea mâna pe şapcă şi se repezea spre uşă, deplin convins că de data aceasta totul s-a sfârşit şi că a rupt definitiv şi pentru totdeauna raporturile sale prieteneşti cu Stepan Trofimovici. Acesta însă izbutea totdeauna să-l reţină la timp.
— Ce-ar fi totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul acesta drăguţ de cuvinte? spunea el, întinzându-i mâna cu blândeţe, din fotoliul său.
Dar stângaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant refractar oricărei efuziuni sentimentale, deşi, cu toată aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea un suflet foarte delicat. Dându-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, el cel dintâi suferea din această cauză. Murmurând ceva nedesluşit drept răspuns la apelul împăciuitor al lui Stepan Trofimovici şi tropăind de câteva ori, ca un urs, el începea deodată să zâmbească, îşi scotea şapca şi se aşeza la locul său, cu privirea îndărătnic aţintită în pământ. Bineînţeles, se comanda băutură şi Stepan Trofimovici ţinea un toast corespunzător, de pildă, în amintirea uneia dintre marile personalităţi publice ale trecutului.
Capitolul al doilea.
Prinţul Harry. Peţitul.
I.
Exista pe lume încă o fiinţă de care Varvara Petrovna era nu mai puţin ataşată decât de Stepan Trofimovici – unicul ei fiu, Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Tocmai pentru educaţia lui fusese invitat cândva Stepan Trofimovici. Băiatul avea pe atunci opt ani, iar fluşturaticul general Stavroghin, tatăl său, trăia despărţit de mama sa, încât copilul a crescut sub îngrijirea şi îndrumarea ei. Trebuie să recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi ştiut să-şi câştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe consta în faptul că şi el însuşi era ca un copil. Atunci încă nu mă avea pe mine pe lângă el şi tânjea după un suflet apropiat, un prieten sincer. N-a ezitat nici o clipă să-şi facă prieten dintr-o fiinţă atât de fragedă, chiar din momentul când băiatul a crescut cât de cât. Nu ştiu cum, parcă de la sine, nu s-a interpus între ei nici o distanţă. De multe ori îl trezea noaptea pe micul său prieten, în vârstă de zece sau unsprezece ani, numai şi numai pentru a-şi împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un secret al familiei, fără să observe că aşa ceva era cu totul inadmisibil. Se aruncau unul în braţele altuia şi plângeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar nu cred că şi el o iubea la fel. Ea îi vorbea puţin, îl stingherea rar, însă privirea ei atentă, mereu aţintită asupra lui, o resimţea întotdeauna dureros. De altfel, în tot ce priveşte instrucţia şi educaţia lui morală, mama i se încredinţase întru totul lui Stepan Trofimovici. Pe atunci era încă plină de încredere în înţelepciunea lui. E de presupus că mentorul a contribuit întru câtva la zdruncinarea sistemului nervos al elevului său. La vârsta de şaisprezece ani, când a fost înscris la colegiu, arăta plăpând şi palid, de-o cuminţenie şi îngândurare ciudate (ulterior însă devenise de-o forţă fizică extraordinară). E de presupus, de asemenea, că cei doi prieteni plângeau, aruncându-se unul în braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întâmplări sau cazuri de familie. Stepan Trofimovici a ştiut să atingă cele mai ascunse coarde din inima prietenului său şi să provoace prima senzaţie, încă de tot vagă, a eternei tristeţi sacre pe care un suflet ales, gustând-o şi cunoscând-o odată, pentru nimic în lume nu ar mai schimba-o cu o satisfacţie minoră. (Există şi asemenea amatori, care ţin la această tristeţe mai mult decât la cea mai deplină satisfacţie, chiar dacă o atare satisfacţie ar fi cu adevărat posibilă.) În orice caz a fost bine-venită despărţirea, deşi cam târzie, dintre elev şi mentor.
În primii doi ani de liceu, tânărul îşi petrecea vacanţele acasă. Cu prilejul călătoriei făcute de Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici la Petersburg, el a asistat de câteva ori la seratele literare organizate de maică-sa, ascultând cu atenţie încordată şi observând lumea. Vorbea puţin şi era tot atât de sfios ca şi altădată. Arăta aceeaşi atenţie gingaşă faţă de Stepan Trofimovici, dar se ţinea mai rezervat: îmi închipui că evita să mai discute subiecte înalte şi să evoce amintirile îndepărtate. Terminându-şi învăţătura îmbrăţişă, la dorinţa mamei, cariera militară şi în curând fu încadrat într-unul dintre strălucitele regimente de cavalerie de gardă. Nu veni să i se înfăţişeze măicuţei sale în uniformă şi era cam zgârcit la scrisori. Varvara Petrovna îi trimitea bani fără nici o socoteală, cu toate că după reformă veniturile moşiilor sale scăzuseră simţitor, încât în primii ani nu obţinea nici măcar jumătate din veniturile de altădată; de altfel, datorită unor îndelungate economii, se asigurase între timp cu un capital lichid destul de important. Era foarte atentă la succesele fiului ei în societatea înaltă din Petersburg. Ceea ce nu-i reuşise ei izbutise s-o facă tânărul ofiţer, bogat şi plin de speranţe. El reînnodă legăturile cu unele cunoştinţe, la care ea nu mai putea râvni, şi era primit în saloanele acestora cu multă plăcere. Curând însă, la urechile Varvarei Petrovna începură să parvină nişte zvonuri cam ciudate: tânărul se dedase brusc unei vieţi de petreceri nesăbuite. Şi nu era vorba de jocul de cărţi sau de beţii uluitoare; se vorbea despre o purtare cumplit de deşănţată, despre oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate faţă de o doamnă din societatea înaltă pe care, după ce întreţinuse cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public. Era în toate acestea ceva scandalos de murdar. Se mai spunea că fiul ei, ca un zurbagiu ordinar, se lega de oameni şi îi jignea dintr-o pură plăcere de a jigni. Varvara Petrovna se arătă profund tulburată, necăjindu-se amarnic. Stepan Trofimovici încerca s-o asigure că nu este vorba decât de primele manifestări violente ale unui organism puternic dotat, că apele se vor linişti şi că toate acestea seamănă mult cu tinereţea prinţului Harry, care chefuia cu Falstaff, Poins şi mistress Quickly, descrisă de Shakespeare. De data aceasta, Varvara Petrovna nu mai strigă „Prostii, prostii!”, cum obişnuia în ultimul timp faţă de Stepan Trofimovici, ci dimpotrivă îl ascultă cu multă luare-aminte, cerându-i să-i explice mai amănunţit, ba se apucă cu râvnă să citească nemuritoarea cronică a lui Shakespeare. Dar lectura aceasta nu avu darul s-o liniştească şi nici prea multă asemănare nu găsi ea între cei doi. Aştepta cu nerăbdare răspunsul la cele câteva scrisori trimise. Răspunsurile nu întârziară; curând sosi vestea cum că prinţul Harry a avut aproape concomitent două dueluri, fiind absolut vinovat în amândouă cazurile; l-a ucis pe unul dintre adversarii săi, iar pe celălalt l-a rănit grav; pentru aceste isprăvi a fost deferit justiţiei militare. Scandalul s-a terminat prin degradarea lui, cu pierderea tuturor drepturilor şi trimiterea ca simplu soldat într-unul dintre regimentele de infanterie, şi încă toate acestea cu multă îngăduinţă din partea forurilor superioare.
În anul una mie opt sute şaizeci şi trei, tânărul Stavroghin reuşi totuşi cumva să se distingă; fu decorat şi înaintat la gradul de subofiţer şi după aceea destul de rapid şi la gradul de ofiţer. În tot răstimpul acesta, Varvara Petrovna expedie în capitală cel puţin o sută de scrisori cu cereri şi rugăminţi; ba chiar, dată fiind gravitatea cazului, recurse, călcându-şi pe inimă, şi la unele intervenţii destul de umilitoare. După înaintarea sa la gradul de ofiţer, tânărul îşi dădu brusc demisia, dar la Skvoreşniki tot nu veni şi încetă complet să-i scrie mamei sale. Prin căi lăturalnice se află în sfârşit că iar s-a instalat la Petersburg, dar că nu mai frecventează societatea de odinioară; părea că duce o viaţă cu totul retrasă. Se află apoi că se complace într-un anturaj foarte ciudat, întreţine relaţii cu nişte declasaţi, cu nişte bieţi funcţionăraşi, militari în retragere, care nu fără un aer de nobleţe cerşesc în stradă, cu nişte beţivani, că frecventează familiile lor care trăiesc în promiscuitate, zile şi nopţi petrece în nişte spelunci şi cartiere murdare şi că a decăzut total. Se părea că îi plăcea acest gen de viaţă. Nu cerea bani de la maică-sa; avea o moşioară proprie, fosta proprietate a generalului Stavroghin, pe care el ar fi arendat-o unui neamţ din Saxonia şi care îi aducea un venit oarecare. În cele din urmă, Varvara Petrovna reuşi să-l înduplece să vină acasă şi într-adevăr prinţul Harry apăru în oraşul nostru. Abia atunci mi-a fost dat să-l văd îndeaproape pentru prima oară.
Era un tânăr foarte chipeş, cam de vreo douăzeci şi cinci de ani, şi mărturisesc că mi-a făcut o impresie extraordinară. Mă aşteptasem să văd un bicisnic murdar, beţiv şi desfrânat, care duhneşte a votcă. Când colo, m-am pomenit în faţa unui gentleman elegant, cum nu-mi fusese dat să văd printre cei pe care-i cunoscusem vreodată, foarte bine şi cu mult gust îmbrăcat, având o ţinută de adevărat domn, obişnuit să trăiască în mediul cel mai rafinat. Aceeaşi impresie a făcut-o şi asupra celorlalţi; de altfel, tot oraşul a rămas surprins, dat fiind că zvonurile despre biografia domnului Stavroghin ajunseseră să fie cunoscute până în cele mai mici amănunte, încât te întrebai cum şi de unde puteau oamenii aceştia să afle totul, mai ales că o bună parte dintre aceste zvonuri erau adevărate. Toate doamnele de societate din oraşul nostru rămaseră înnebunite după noul musafir. Dintr-odată se desenară două tabere net opuse – una îl adora, cealaltă îl ura cumplit; dar şi una, şi cealaltă erau nebune după tânăr. Pe unele le captiva mai ales faptul că sufletul său enigmatic ascundea probabil un profund mister; altora le plăcea pur şi simplu fiindcă era un ucigaş. S-a dovedit apoi că au de-a face cu un om destul de cult, ba şi cu destulă erudiţie. E drept că nu era nevoie ca cineva să aibă cine ştie ce cunoştinţe pentru a ne uimi pe de-alde noi; dar el se pricepea să angajeze discuţii interesante asupra unor probleme importante, cu o remarcabilă judiciozitate. Voi menţiona ca o curiozitate: toată lumea la noi îl găsi, chiar din prima zi, drept un om foarte raţional. Nu prea vorbăreţ, manierat fără exagerare, uimitor de modest, era în acelaşi timp îndrăzneţ şi sigur de sine, ca nimeni altul la noi. Dandii noştri îl priveau cu invidie şi se eclipsau completamente în faţa lui. M-a surprins de asemenea chipul lui: avea părul nu ştiu cum prea negru, ochii lui de un albastru azuriu erau prea senini şi calmi, tenul prea delicat şi alb, rumeneala obrajilor prea pronunţată şi pură, dinţii ca nişte perle, buzele de culoarea coralului, totul părea că se reuneşte într-o rară frumuseţe bărbătească şi, în acelaşi timp, avea în el şi ceva respingător. Unii spuneau că faţa lui seamănă cu o mască; se vorbea mult, între altele, şi despre extraordinara lui forţă fizică. Era aproape înalt de statură. Varvara Petrovna îl privea cu mândrie, dar şi cu o nelinişte necontenită. A stat în oraşul nostru cam o jumătate de an. Molatic, liniştit, destul de rezervat, puţin chiar posac; apărea în societate regulat, respectând cu rigurozitate eticheta noastră provincială. Era înrudit pe linie paternă cu guvernatorul şi primit în casa lui ca o rubedenie apropiată. Dar nu trecură câteva luni şi brusc fiara îşi scoase ghearele.
Aş vrea să menţionez în treacăt că simpaticul şi blândul nostru Ivan Osipovici, fostul guvernator, semăna oarecum cu o muiere, dar provenea dintr-o familie foarte bună şi cu relaţii în înalta societate, ceea ce explică şi faptul că s-a menţinut în postul său la noi atâţia ani, ferindu-se cu grijă să se amestece efectiv în treburile guberniei. Judecând după ospitalitatea lui şi felul cum îşi primea şi trata musafirii, ar fi fost mai potrivit în funcţia de preşedinte al vechii nobilimi din vremurile bune de altădată, decât de guvernator în vremuri atât de neliniştite ca în zilele noastre. În oraş se vorbea mereu că nu el conduce gubernia, ci Varvara Petrovna. Bineînţeles, se ascundea în această afirmaţie şi o aluzie destul de usturătoare, dar realitatea era alta. De altfel, câte spirite n-au fost irosite pe această temă. Dimpotrivă, Varvara Petrovna, în ultimii ani mai ales, în mod conştient se retrase de la orice amestec în viaţa publică din oraş, cu toată stima de care se bucura în ochii întregii societăţi, şi în mod voit se îngrădi în nişte limite bine calculate de ea însăşi. În loc de o participare activă în viaţa publică, ea îşi deplasă brusc tot interesul asupra gospodăriei sale şi în doi-trei ani izbuti să ridice veniturile moşiei aproape până la nivelul din trecut. Renunţând la aspiraţiile ei poetice de odinioară (călătorii la Petersburg, proiecte de a edita o revistă etc.), ea se angajă într-o viaţă de economii şi aprigă acumulare de bani. Până şi pe Stepan Trofimovici îl îndepărtă întru câtva, permiţându-i să-şi închirieze o locuinţă într-o altă casă (lucru asupra căruia înainte el stăruise de nenumărate ori invocând diferite pretexte). Treptat, Stepan Trofimovici ajunse s-o considere o femeie prea prozaică, spunându-i uneori în glumă: „prietena mea prozaică”. Bineînţeles, asemenea glume nu-şi permitea să le facă decât într-o formă extrem de respectuoasă, alegând cu multă grijă momentul potrivit.
Noi toţi, cei din preajma lor, înţelegeam, iar Stepan Trofimovici, cu o sensibilitate mai receptivă decât a noastră a tuturora, înţelegea şi mai bine că fiul apare acum în ochii ei ca o nouă speranţă şi chiar ca un vis nou. Pasiunea ei maternă se născu în perioada succeselor lui Nicolai în societatea înaltă din Petersburg şi se accentuă mai ales din clipa în care primi vestea degradării lui ca simplu soldat. Şi totuşi, era evident că se temea de el şi în prezenţa lui părea ca o sclavă. Se temea de ceva nedesluşit, misterios, pe care nici ea n-ar fi fost în stare să-l definească şi de multe ori îi surprindeam privirea scrutătoare aţintită asupra fiului ei, frământând un gând şi încercând să ghicească ceva… Şi iată că fiara îşi scoase dintr-odată ghearele.
II.
Dintr-odată şi fără nici un motiv, prinţul nostru îşi permise nişte insolenţe revoltătoare faţă de câteva persoane. Esenţialul consta tocmai în faptul că aceste insolenţe nemaiauzite şi cu totul inadmisibile, în sfârşit, nici pe departe asemănătoare celor cu care suntem obişnuiţi în viaţa noastră cotidiană, complet absurde şi copilăreşti chiar, şi dracu’ mai ştie cum, erau cu desăvârşire lipsite de orice justificare. Unul dintre venerabilii noştri seniori ai clubului, Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vârstă şi cu anumite merite în viaţa publică, avea obiceiul inocent de a adaugă aproape la orice cuvânt cu multă aprindere: „Ei bine, eu nu mă las dus de nas!”. Mă rog, fie. Dar într-o zi la club, în timp ce el nu se ştie cu ce prilej îşi rosti acest aforism favorit în cercul de vizitatori permanenţi ai clubului adunaţi în jurul său (toţi oameni respectabili), Nikolai Vsevolodovici, care stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi, cu totul pe neaşteptate, dar cu destulă putere, îl apucă de nas cu două degete şi-l trase astfel după el prin sală câţiva paşi. N-avea nici un fel de resentimente faţă de domnul Gaganov. S-ar fi putut crede că nu fusese decât o ştrengărie pur şcolărească, bineînţeles foarte condamnabilă; şi totuşi se povestea mai târziu că în timpul acestei operaţii părea aproape îngândurat „ca şi cum ar fi fost nebun”; dar de acest lucru îşi aduseră aminte cei de faţă abia mult mai târziu. În primul moment de surpriză, ei nu reţinură decât clipa următoare, şi anume când el era deja probabil în situaţia de a-şi da perfect seama de realitatea crudă a faptului şi totuşi nu numai că nu se jenă câtuşi de puţin, ci dimpotrivă zâmbi cu răutate şi obrăznicie, „fără cea mai mică părere de rău”. Se iscă o zarvă extraordinară; înconjurat din toate părţile, Nikolai Vsevolodovici se rotea în mijlocul mulţimii şi privea într-o parte, fără să răspundă apostrofărilor şi cercetând cu multă curiozitate chipurile celor care îl strigau. În sfârşit, păru că îl cuprinsese iar aceeaşi îngândurare – cel puţin aşa se spunea -, apoi se încruntă, se apropie cu paşi hotărâţi de Piotr Pavlovici, care arăta jignit la culme, şi murmură vădit înciudat şi oarecum pripit în vorbă:
— Bineînţeles, vă rog să mă scuzaţi… nici nu ştiu, zău, cum de mi-a venit aşa… prosteşte…
Formularea aceasta destul de neglijentă a scuzei echivala cu o nouă jignire. Se stârni o larmă şi mai mare. Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri şi plecă.
Din partea lui era bineînţeles o mare tâmpenie, fără să mai vorbim despre comportarea lui extrem de scandaloasă – scandaloasă în mod voit şi intenţionat, după cum părea la prima vedere, şi prin urmare constituind o jignire intenţionată, extrem de insolentă, adusă întregii noastre societăţi. Exact aşa a şi fost interpretată. Drept urmare, domnul Stavroghin a fost imediat şi în unanimitate exclus din rândul membrilor clubului; apoi se hotărî ca din partea întregului club să se facă demersuri la guvernator, rugându-l ca neîntârziat (înainte chiar de a se începe acţiunea în justiţie) să-l pună la punct pe turbulentul individ, pe acest „zurbagiu din capitală, prin puterea administrativă de care dispunea, şi în felul acesta să ferească liniştea şi onoarea întregului cerc de oameni onorabili din oraşul nostru de asemenea atingeri dăunătoare”. Cu o naivitate răutăcioasă, se mai adăuga cu acest prilej că „probabil împotriva domnului Stavroghin se va găsi un mijloc legal corespunzător”. Fraza aceasta era strecurată în apelul adresat guvernatorului anume ca să-l înţepe pentru Varvara Petrovna. A fost mâzgălită cu plăcere. Se porni o avalanşă de comentarii difuzate cu multă pasiune. Ca un făcut, guvernatorul lipsea atunci din oraş; plecase undeva prin împrejurimi ca să boteze copilul unei văduve recente, femeie foarte bine, copil născut după moartea soţului ei; se ştia însă că guvernatorul se va întoarce curând. Iar în aşteptare, i se organiză respectabilului şi ofensatului Piotr Pavlovici o adevărată ovaţie: toată lumea îl îmbrăţişa, îl săruta; aproape întreg oraşul ţinu să-i facă o vizită. Se proiecta chiar să i se ofere pe bază de subscripţie o masă solemnă şi numai la stăruinţa lui insistentă se renunţă la această idee, iniţiatorii dându-şi poate seama că de fapt omul acesta a fost târât de nas în mod public şi deci nu prea ar fi cazul să se facă din asta un motiv de mare triumf.
Şi totuşi, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Este de notat mai ales faptul că nimeni la noi, în tot oraşul, nu atribui această ieşire a lui Stavroghin vreunui acces de nebunie. Înseamnă că oamenii erau dispuşi să se aştepte la asemenea fapte din parte-i, cu toată deşteptăciunea şi inteligenţa lui. În ce mă priveşte, nici până astăzi nu pot să găsesc vreo explicaţie, deşi foarte curând a intervenit un eveniment care părea să explice totul, fiind în măsură să satisfacă curiozitatea generală şi să împace lucrurile. Mai adaug de asemenea că patru ani după aceea, la întrebarea mea formulată cu multă prudenţă în privinţa cazului petrecut la club, el mi-a răspuns încruntându-se: „Păi, eu nu prea eram sănătos atunci”. Dar să nu anticipăm.
Mi s-a părut destul de curioasă şi acea explozie generală de ură cu care se năpusti toată lumea împotriva „scandalagiului şi duelgiului sosit din capitală”. Se căuta cu tot dinadinsul în acest act o premeditare insolentă şi o sfidare intenţionată a întregii societăţi, într-adevăr omul acesta reuşi să mobilizeze în jurul său toate antipatiile şi, când te gândeşti, prin ce anume? Până la această întâmplare, el nu se certase cu nimeni, nu jignise pe nimeni şi era de o politeţe rară, ca un cavaler dintr-o gravură la modă, dacă această gravură ar fi fost în stare să deschidă gura. Presupun că era urât pentru mândria lui. Până şi cuconetul nostru, care la început îl adora, vocifera acum împotriva lui mai mult chiar decât bărbaţii.
Varvara Petrovna rămase profund afectată. Îi mărturisi mai târziu lui Stepan Trofimovici că toate astea le presimţea de mult şi că în decursul acestor şase luni nu era zi să nu se aştepte la ceva „în genul acesta”, ceea ce constituia într-adevăr o mărturisire semnificativă din partea unei mame. „A început!”, se gândi ea cutremurându-se. În dimineaţa ce urmă serii nefaste de la club, ea încercă cu multă prudenţă, dar şi cu fermitate, o explicaţie discretă cu fiul ei, deşi aproape că tremura, sărmana, cu toată hotărârea ei neclintită. Nu dormise toată noaptea, iar dis-de-dimineaţă se sfătuise şi cu Stepan Trofimovici, cu care prilej izbucnise chiar în lacrimi, ceea ce nu se întâmplase niciodată cu dânsa în faţa cuiva. Ar fi vrut ca Nicolas să-i spună el ceva, s-o onoreze măcar cu o explicaţie cât de sumară. Nicolas, de obicei atât de prevenitor şi de respectuos cu maică-sa, o ascultă un timp încruntat, dar serios şi grav; apoi se ridică deodată şi, fără a scoate o vorbă, îi săruta mâna şi părăsi încăperea. În aceeaşi zi, către seară, ca un făcut, surveni şi un alt scandal, deşi mult mai puţin important şi mai banal decât primul, dar care suscită şi mai accentuat indignarea societăţii din cauza predispoziţiei acesteia şi a atmosferei de ostilitate generală.
De data aceasta i se nimeri în cale prietenul nostru Liputin. Venise la Nikolai Vsevolodovici imediat după explicaţia acestuia cu Varvara Petrovna pentru a-l ruga să-i facă onoarea de a lua parte la serata pe care o organiza cu prilejul zilei onomastice a soţiei sale. Varvara Petrovna urmărea de mult, cu mare nelinişte, această tendinţă de alunecare în jos a lui Nikolai Vsevolodovici în cercul unor cunoştinţe de rang inferior, dar nu găsise în ea destulă putere ca să-i spună acest lucru. El apucase să lege câteva cunoştinţe în păturile inferioare ale societăţii, ba coborâse şi mai jos, probabil fiind predispus spre asemenea înclinaţii. Nu mai fusese până atunci în casa lui Liputin, deşi se întâlnise cu el în diferite ocazii. Era prea evident pentru el că Liputin îl invită acum din cauza scandalului de ieri de la club şi că în calitate de liberal nu putea fi decât entuziasmat de acest fapt, convins că numai aşa trebuie trataţi seniorii clubului, fiindcă o merită. Nikolai Vsevolodovici râse şi promise să vină.
Casa lui Liputin era plină de invitaţi: tot lume măruntă şi modestă, dar plină de spirit şi de voie bună. Orgoliosul şi invidiosul Liputin invita numai de două ori pe an musafiri la el, dar în aceste ocazii nu se zgârcea deloc. Musafirul cel mai de vază, Stepan Trofimovici, nu veni din cauză că se simţea cam bolnav. Se servi ceai, mesele erau pline de platouri cu gustări şi de sticle cu votcă; trei mese erau rezervate pentru jucătorii de cărţi, iar tineretul în aşteptarea cinei începuse să danseze după muzică de pian. Nikolai Vsevolodovici o invită pe doamna Liputina, o femeie foarte drăguţă şi pe care invitaţia lui o intimidă teribil; dansă cu ea făcând două-trei tururi prin sală, apoi se aşeză lângă ea şi, tot discutând, reuşi s-o înveselească. Observând în sfârşit cât de drăguţă era când râdea, el o cuprinse deodată de mijloc în faţa musafirilor şi o sărută pe gură de trei ori la rând, cu multă voluptate. Nenorocita, înspăimântată, leşină. Nikolai Vsevolodovici îşi luă pălăria, se apropie de soţul rămas uluit în mijlocul zarvei generale, îl privi cam jenat, bâigui cu aceeaşi voce pripită:, Nu vă supăraţi” şi plecă. Liputin alergă după el în vestibul şi-l ajută să-şi îmbrace blana şi cu repetate plecăciuni îl conduse până afară. A doua zi, la această istorie, în fond destul de inocentă, se adăugă un epilog destul de amuzant, care îi aduse de atunci lui Liputin o oarecare consideraţie şi de care el a ştiut apoi să profite din plin.
Pe la ora zece dimineaţa, în casa doamnei Stavroghina apăru slujnica lui Liputin, Agafia, o femeiuşcă dezgheţată şi bună de gură, cu obrajii rumeni, cam de vreo treizeci de ani, şi care venise la Nikolai Vsevolodovici cerând „să-i vorbească personal”. Deşi avea o durere de cap teribilă, tânărul Stavroghin ieşi să vadă ce este. Varvara Petrovna reuşi să asiste când Agafia transmise mesajul.
— Serghei Vasilevici (adică Liputin), turui cu îndrăzneală Agafia, mi-a poruncit mai întâi şi întâi să vă aduc salutări şi să vă întreb de sănătate; cum vă simţiţi după serata de ieri, cum aţi dormit şi dacă astăzi vă simţiţi bine, după cele întâmplate ieri?
Nikolai Vsevolodovici surâse.
— Spune-i că îi mulţumesc; şi mai spune-i, Agafia, stăpânului tău că e omul cel mai deştept din tot oraşul.
— Iar dumnealui mi-a poruncit să vă răspund la asta, turui şi mai îndrăzneaţă Agafia, că dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel.
— Asta-i bună! Dar cum putea el să ştie ce am să-ţi spun?
— Nu ştiu cum a putut s-o ştie, dar după ce am ajuns aproape de colţul străzii, l-am văzut că aleargă după mine fără şapcă şi-mi zice: „Auzi, Agafiuşka, dacă după ce îi spui ceea ce ţi-am poruncit eu, dumnealui îţi va porunci cumva: „Spune-i stăpânului tău că el este omul cel mai deştept din tot oraşul”, să nu uiţi să-i răspunzi îndată: „Dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel”…”.
III.
În sfârşit, avu loc şi explicaţia cu guvernatorul. Simpaticul şi bunul nostru Ivan Osipovici chiar atunci se întorsese în oraş şi abia apucase să ia cunoştinţă despre plângerea energică a clubului. Fără îndoială, trebuia să facă ceva, dar ce anume nu prea ştia, rămânând într-o mare încurcătură. Ospitalierul bătrânel părea că se cam teme de tânăra sa rudă. Şi totuşi hotărî să-l înduplece să-şi ceară scuze în faţa membrilor clubului şi în faţa celui ofensat, dar într-o formă care să le dea deplină satisfacţie tuturor şi, de va fi cazul, chiar şi în scris; iar după aceea, cu toată blândeţea, să-l roage să facă o călătorie de studii, să zicem, în Italia sau, în general, undeva în străinătate. În sala în care urma să-l primească de data aceasta pe Nikolai Vsevolodovici (care altădată se plimba cu drepturi de rudă prin toată casa), un funcţionar politicos, bine muştruluit, Alioşa Teleatnikov, şi totodată omul de casă al guvernatorului, desfăcea plicurile adunate pe biroul din colţ; iar în camera de alături, lângă fereastra cea mai apropiată de sală, luase loc un colonel gras şi voinic aflat în trecere prin oraş, un fost camarad de arme şi bun prieten al lui Ivan Osipovici, care în acel moment citea ziarul Golos, bineînţeles fără să dea nici o atenţie la ceea ce se petrece în sală; ba se şi aşezase cu spatele spre uşă. Ivan Osipovici începu mai pe ocolite şi aproape în şoaptă, încurcându-se mereu. Nicolas îl privea cu un aer prea puţin amabil, nicidecum cu afecţiune de rudă; era palid, şedea ţinându-şi privirea în pământ şi asculta cu sprâncenele încruntate, parcă se lupta cu o durere sâcâitoare.
— Ai o inimă sensibilă şi generoasă, Nicolas, intercală între altele bătrânul; eşti un om foarte cult; cunoşti viaţa lumii selecte, de altfel şi aici până acum ai avut o comportare exemplară şi cu aceasta ai reuşit să aduci linişte în inima mamei dumitale, la care noi ţinem atât de mult… Şi iată că acum ai apărut într-o lumină foarte nefavorabilă dumitale, enigmatică şi primejdioasă! Îţi vorbesc ca un prieten al casei voastre, ca un om în vârstă care îţi este rudă şi te iubeşte, pe care n-ai de ce să te superi… Spune, ce te face să recurgi la asemenea fapte nesăbuite, care depăşesc orice convenienţe? Ce înseamnă această comportare, care seamănă a delir?
Nicolas îl asculta cu ciudă şi cu nerăbdare. Apoi, deodată, ceva viclean şi ironic licări în ochii lui.
— Mă rog, aş putea să v-o spun, zise el morocănos şi, rotindu-şi privirea prin sală, se aplecă la urechea lui Ivan Osipovici. Cuviinciosul Alioşa Teleatnikov se îndreptă la vreo trei paşi spre fereastră, iar colonelul tuşi în dosul ziarului. Bietul Ivan Osipovici se grăbi să-şi apropie încrezător urechea, atât de plin de curiozitate era, şi tocmai atunci se produse ceva inimaginabil, iar pe de altă parte ceva absolut clar într-o anumită privinţă. Bătrânul simţi deodată că Nicolas, în loc să-i fi şoptit un secret interesant, îi prinse urechea în dinţi şi-l muşcă destul de tare. Bătrânul începu să tremure; respiraţia i se tăie.
— Nicolas, ce fel de glume sunt astea! gemu el maşinal şi cu un glas schimbat.
Nici Alioşa, nici colonelul nu apucară să-şi dea seama de nimic, de altfel nici n-au putut să observe ce se petrece, atât doar că i-au văzut şoptindu-şi ceva unul altuia; şi totuşi, chipul descompus al bătrânului îi umplu de nelinişte. Se uitau unul la altul cu ochii holbaţi, neştiind dacă trebuie să-i sară în ajutor, cum se înţeleseseră, sau se cuvenea să mai aştepte. Nicolas băgă de seamă acest lucru probabil, căci strânse de ureche cu dinţii şi mai tare.
— Nicolas, Nicolas, gemu iar biata victimă, ei bine… ai făcut o glumă, ajunge…
Încă o clipă şi desigur sărmanul ar fi murit de frică, dar fiara se milostivi şi dădu drumul urechii. Toată spaima aceasta nu dură decât cel mult un minut, dar după aceea bătrânul avu un fel de criză. Peste o jumătate de oră, Nicolas fu arestat şi reţinut deocamdată la postul de gardă, într-o cămăruţă izolată, cu o santinelă la uşă. Măsura era drastică, dar şeful nostru cel blând fusese atât de indignat, încât hotărâse să-şi ia toată răspunderea deciziei sale chiar şi în faţa Varvarei Petrovna. Spre surprinderea generală, această doamnă, care se grăbi să sosească enervată la guvernator pentru explicaţii imediate, nu fu primită şi trebui să se întoarcă, fără a mai ieşi din cupeu, înapoi acasă, nevoind să-şi creadă ochilor şi urechilor.
În sfârşit, veni şi lămurirea! Pe la ora două noaptea arestatul, până atunci surprinzător de liniştit şi somnoros chiar, brusc începu să strige, să bată furios cu pumnii în uşă şi cu o putere extraordinară smulse grilajul de fier din uşă şi sparse geamul, tăindu-şi mâinile. Când ofiţerul de serviciu sosi în fugă cu o escortă şi cu cheile şi dădu ordin să fie deschisă celula, pentru a-l lega pe turbulent, se constată că acesta se zbătea într-o criză puternică de delirium tremens; fu transportat imediat în casa mamei sale. Aşadar, totul era clar. Cei trei medici din localitate opinară că şi cu trei zile înainte bolnavul s-ar putea să se fi aflat în delir şi, cu toate că aparent arăta conştient şi lucid, de fapt nu era stăpân pe voinţa şi pe raţiunea lui, ceea ce faptele săvârşite o şi confirmau. Reieşea prin urmare că Liputin a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru. Ivan Osipovici, om foarte delicat şi sensibil, se simţi jenat; curios este însă că şi el îl considera pe Nikolai Vsevolodovici capabil de orice faptă nesăbuită, fiind chiar în deplină capacitate a facultăţilor sale mintale. Cei din club se simţiră şi ei la fel de jenaţi şi nu-şi puteau explica: cum de nu-şi dăduseră seama de acest lucru atât de vizibil şi nu luaseră în seamă singura explicaţie posibilă a tuturor manifestărilor lui? Se găsiră, bineînţeles, şi unii sceptici, dar rezistenţa lor pe această poziţie nu dăinui mult.
Nicolas zăcu în pat mai bine de două luni de zile, fu chemată urgent de la Moscova pentru consult o somitate medicală; tot oraşul ţinu s-o viziteze pe Varvara Petrovna; ea îi iertase. Către primăvară, când Nicolas se simţi pe deplin sănătos, acceptă fără opunere propunerea mamei sale să plece în Italia, ca şi rugămintea ei să le facă tuturor cunoscuţilor o vizită de adio, pe cât era posibil cerându-şi scuze cui trebuia. Nicolas acceptă cu multă plăcere. La club se află că el a avut cu Piotr Pavlovici Gaganov o explicaţie delicată cu prilejul vizitei făcute acestuia acasă la el şi care îi dăduse deplină satisfacţie. Făcându-şi vizitele, Nicolas arăta grav, ba şi posomorât întru câtva. Toată lumea îl primi cu multă compasiune, deşi cu toţii se simţeau nu se ştie de ce foarte jenaţi şi păreau bucuroşi de faptul că el pleacă în Italia. Ivan Osipovici lăsă să-i cadă şi o lacrimă, dar nu îndrăzni să-l îmbrăţişeze nici la ultimul rămas-bun. Într-adevăr, unii dintre noi eram totuşi convinşi că mizerabilul şi-a bătut joc de noi toţi, simulând această boală. Îi făcu o vizită şi lui Liputin.
— Spune-mi, te rog, întrebă el, cum de ai putut şti dinainte ce voi spune eu despre inteligenţa dumitale, ba s-o şi povăţuieşti pe Agafia ce să-mi răspundă?
— Simplu de tot, râse Liputin, şi eu te consider drept un om foarte inteligent şi de aceea am putut să-mi închipui ce-ai să răspunzi.
— Şi totuşi e o coincidenţă remarcabilă. Dar dă-mi voie, înseamnă că dumneata mă considerai un om deştept, deci lucid, când mi-ai trimis-o pe Agafia, şi nu mă socoteai nebun?
— Drept cel mai deştept şi cel mai lucid om şi m-am prefăcut numai a crede că nu eşti în toate minţile. De altfel, şi dumneata ţi-ai dat seama numaidecât de ceea ce gândesc şi mi-ai acordat prin Agafia un certificat de perspicacitate.
— Aici cam greşeşti; eu, într-adevăr… am fost bolnav… murmură Nikolai Vsevolodovici încruntându-se. Ia stai, cum vine asta, strigă el, îţi închipui cumva cu adevărat că sunt capabil să mă năpustesc asupra oamenilor fiind în deplină raţiune? Ce rost ar avea?
Liputin se zgribuli, negăsind ce să-i răspundă. Nicolas păli deodată sau poate aşa i se păru lui Liputin.
— În orice caz, ai un fel de a gândi foarte nostim, continuă Nicolas, iar în ce priveşte figura cu Agafia, aşa am înţeles-o, că mi-ai trimis-o să mă facă de râs.
— Doar n-aţi fi vrut să vă provoc la duel?
— Adevărat! Am auzit eu că nu prea eşti amator de dueluri…
— Ce nevoie avem să-i copiem pe francezi? se zgribuli iar Liputin.
— Eşti adeptul teoriei spiritului naţionalist?
Liputin se făcu şi mai mic.
— Ehe! Dar ce văd! exclamă Nicolas observând pe locul cel mai vizibil de pe masă un volum de Considérant, nu cumva din întâmplare eşti un fourierist? Te pomeneşti că aşa e! Păi, nu e tradus din franţuzeşte? râse el ciocănind cu degetul în carte.
— Ba nu, nu e o traducere din franţuzeşte! păru că se saltă deodată Liputin cu un fel de ciudă. E o traducere din limba universală şi nu numai din limba franceză! Din limba republicii universale umanitare şi a armoniei sociale, aşa să ştii! Nu e numai din limba franceză! …
— Pe dracu’, o asemenea limbă nici nu există! continuă să râdă Nicolas.
Uneori chiar şi un lucru mărunt impresionează puternic şi reţine pentru mult timp atenţia. Despre domnul Stavroghin am încă multe lucruri de spus; acum voi semnala doar ca o curiozitate că, din toate impresiile trăite de el în decursul întregii perioade petrecute în oraşul nostru, cel mai puternic s-a întipărit în memoria lui figura insignifiantă şi aproape netrebnică a acestui mic funcţionar gubernial, gelos de nevindecat şi despot grosolan în familie, zgârcit şi cămătar, care încuia resturile prânzului şi capetele de lumânare sub cheie şi, în acelaşi timp, sectar înverşunat a cine ştie cărei viitoare „armonii sociale”, care se entuziasma noaptea în faţa viziunii fantastice a viitoarelor falanstere în a căror realizare apropiată în Rusia şi în gubernia noastră credea ca în propria-i existenţă. Şi toate acestea, în locurile unde îşi încropise o „căsuţă”, unde se căsătorise pentru a doua oară luând zestre nişte bănişori, unde poate pe o distanţă de o sută de verste împrejur nu exista nici un om, începând cu el primul, care să semene cât de cât, măcar în aparenţă, cu un viitor membru al „republicii universale umanitare şi al armoniei sociale generale”.
„Dumnezeu ştie cum se plămădesc oamenii aceştia!”, îşi zise Nicolas nedumerit, amintindu-şi de acest fourierist original.
IV.
Prinţul nostru călători mai bine de trei ani, încât fu aproape uitat de toţi în oraş. Ştim însă de la Stepan Trofimovici că a cutreierat toată Europa, a fost în Egipt şi a ajuns chiar şi la Ierusalim; apoi s-a alăturat undeva unei expediţii savante în Islanda şi într-adevăr a fost şi în Islanda. Se spunea de asemenea că timp de o iarnă ar fi audiat prelegeri la o universitate germană. Îi scria rar mamei sale – de două ori pe an, ba uneori numai o dată; dar Varvara Petrovna nu se necăjea şi nu se considera jignită. Relaţiile dintre mamă şi fiu, odată stabilite în felul acesta, ea le acceptase cu resemnare tăcută, ducând necontenit dorul fiului ei. Dar nimănui nu-i mărturisea niciodată nici tristeţile, nici visările ei. Până şi de Stepan Trofimovici se depărtă de la o vreme. Nutrea în taină nu se ştie ce planuri şi se pare că devenea tot mai zgârcită, adunând şi mai stăruitor bani şi supărându-se de fiecare dată pentru orice pierdere pe care o avea Stepan Trofimovici la jocul de cărţi.
În sfârşit, în aprilie anul acesta ea primi o scrisoare din Paris, de la o prietenă din copilărie, generăleasa Praskovia Ivanovna Drozdova. Praskovia Ivanovna, cu care Varvara Petrovna nu se mai văzuse şi nici nu corespondase de mai bine de opt ani, o înştiinţa cum că Nikolai Vsevolodovici a devenit un oaspete nelipsit şi prieten bun al casei lor şi al Lizei (singura ei fiică) şi că prinţul intenţionează să le însoţească la vară în Elveţia, la Verney-Montreux, cu toate că în familia contelui K… (foarte influent personaj la Petersburg) care se află acum la Paris, este considerat aproape ca un fiu, încât aproape că stă tot timpul la ei. Scrisoarea era scurtă şi denota destul de limpede scopul, deşi în afară de faptele menţionate nu conţinea nici un fel de concluzie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Varvara Petrovna hotărî de îndată să plece şi, după pripite pregătiri, luând-o cu ea ca însoţitoare şi pe Daşa (sora lui Şatov), pe la mijlocul lunii aprilie porni spre Paris şi de acolo în Elveţia. Se întoarse în iulie singură, lăsând-o pe Daşa la familia Drozdov; iar Drozdovii, după spusa ei, promiseseră să vină în oraşul nostru la sfârşitul lunii august.
Drozdovii erau şi ei moşieri din gubernia noastră, dar serviciul generalului Ivan Ivanovici (fostul prieten al Varvarei Petrovna şi camarad de arme al soţului ei), îi împiedica mereu să-şi viziteze superbul domeniu. După moartea generalului, survenită anul trecut, neconsolata Praskovia Ivanovna plecase cu fiica ei în străinătate, între altele şi cu intenţia de a face o cură de struguri la Verney-Montreux în a doua jumătate a verii. Iar după întoarcerea în ţară, intenţiona să se stabilească pentru totdeauna în gubernia noastră. În oraş aveau o casă imensă, care ani de-a rândul stătuse pustie, cu obloanele închise la ferestre. Erau nişte oameni bogaţi. Praskovia Ivanovna, după prima căsătorie doamna Tuşina, era, ca şi prietena ei de pension, Varvara Petrovna, tot fiică de otcupcic din vremurile trecute şi se măritase şi ea aducând o zestre însemnată. Căpitanul de cavalerie în retragere Tuşin dispunea şi el de ceva avere, nefiind lipsit şi de anumite calităţi. Înainte de a muri, îi lăsă drept moştenire unicei sale fiice, de şapte ani, Liza, un capital considerabil. Acum, când Lizaveta Nikolaevna împlinise douăzeci şi doi de ani, zestrea ei se putea în mod sigur socoti la cel puţin două sute de mii de ruble bani lichizi, fără a mai vorbi despre celelalte avuţii pe care urma să le moştenească cu timpul, după moartea mamei sale, care nu avea copii din a doua căsătorie. Varvara Petrovna părea foarte mulţumită de călătoria ei. După părerea ei, Praskovia Ivanovna şi ea ajunseseră la o înţelegere amiabilă şi îndată după întoarcere îi comunică totul lui Stepan Trofimovici; ba chiar se arătă faţă de el foarte expansivă, ceea ce de mult nu se mai întâmplase în relaţiile dintre ei.
— Ura! strigă Stepan Trofimovici pocnind din degete.
Entuziasmul lui deplin era îndreptăţit şi prin faptul că în lipsa prietenei sale se aflase într-o stare de extremă deprimare. Plecând în străinătate, ea nici nu-şi luase rămas-bun de la el cum se cuvine şi nici nu-i împărtăşise planurile, considerându-l că are „gură de muiere” şi de teamă probabil ca să nu scape vreo vorbă unde nu trebuie. Era supărată pe el atunci pentru o importantă pierdere la cărţi, despre care aflase întâmplător. Dar încă în Elveţia fiind, inima îi spusese că prietenul părăsit astfel trebuia să fie recompensat, cu atât mai mult, cu cât nu puţin timp fusese ea aspră faţă de dânsul. Această despărţire pripită şi misterioasă îl ului pe Stepan Trofimovici, sfâşiindu-i inima; şi ca un făcut, interveniră între timp şi alte nedumeriri. Îl chinuia conştiinţa unei obligaţii vechi băneşti, de care fără ajutorul Varvarei Petrovna n-ar fi putut să se achite niciodată. Afară de asta, în luna mai a anului în curs, luă sfârşit în cele din urmă şefia la gubernie a bunului şi prea blândului nostru Ivan Osipovici, fiind înlocuit pe neaşteptate şi în nişte circumstanţe destul de neplăcute. Apoi, tot în lipsa Varvarei Petrovna, avusese loc şi instalarea noului nostru guvernator, Andrei Antonovici von Lembke; şi totodată interveniră şi unele schimbări prea vizibile în atitudinea aproape a întregii societăţi guberniale de la noi faţă de Varvara Petrovna şi, prin urmare, şi faţă de Stepan Trofimovici. În orice caz, el avusese timp să culeagă unele observaţii destul de neplăcute, deşi foarte preţioase, şi se pare că se cam speriase, fiind singur fără Varvara Petrovna. Îngrijorat, el frământa în gând bănuiala că despre el noul guvernator a şi fost informat ca despre un om primejdios. Aflase din izvoare sigure că unele dintre doamnele noastre intenţionau să înceteze vizitele lor la Varvara Petrovna. Iar despre soţia guvernatorului (care era aşteptată abia spre toamnă) se spunea că, deşi este cam mândră, e o aristocrată autentică şi nu o „oarecare nenorocită de Varvara Petrovna a noastră”. Nu se ştie de unde şi cum, dar toată lumea aflase cu lux de amănunte că soţia noului guvernator şi Varvara Petrovna avuseseră prilejul să se întâlnească cândva în cercurile înaltei societăţi, dar se despărţiseră cu animozitate, încât numai o simplă aluzie la doamna von Lembke producea asupra Varvarei Petrovna o impresie dureroasă. Înfăţişarea optimistă şi triumfătoare a Varvarei Petrovna, aerul de indiferenţă dispreţuitoare cu care ascultase aceste relatări despre părerile doamnelor şi despre tribulaţiile societăţii noastre avură darul de a-i reda lui Stepan Trofimovici curajul şi voioşia care-i lipseau. Cu un umor exuberant şi prevenitor se apucă el să-i descrie intrarea în oraş a noului guvernator.
— Dumitale, excellente amie, fără îndoială că îţi este cunoscut, spunea el tărăgănând cu afectare graţioasă şi cochetă cuvintele, ce înseamnă un administrator rus, în general, şi ce înseamnă un administrator rus proaspăt promovat, adică nou-numit, nou-înscăunat… Ces interminables mots russes! … Nu cred să fi avut însă vreodată prilejul să cunoşti practic ce înseamnă frenezia administrativă şi ce reprezintă concret această chestie!
— Frenezie administrativă? Ce e asta?
— Adică, vous savez chez nous… En un mot, pune-l de pildă pe omul cel mai insignifiant să vândă nişte mizere bilete la un ghişeu de cale ferată şi de îndată această nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de Jupiter, când vei veni să-ţi cumperi un bilet, pour vous montrer son pouvoir. „Să ştii adicătelea cu cine ai de-a face…”, şi fenomenul acesta atinge la ei stadiul unui entuziasm administrativ… En un mot, am citit deunăzi, nu ştiu unde, că un paracliser dintr-o biserică de-a noastră din străinătate – mais c’est trčs curieux – ar fi dat literalmente afară din biserică o onorabilă familie engleză des dames charmantes înainte de a începe slujba postului mare, vous savez ces chants et le livre de Job…, numai sub pretextul că „străinii n-au ce căuta în bisericile ruseşti şi să vină numai în orele fixate în anunţ…”, făcând ca acele persoane să leşine… Paracliserul acesta fusese cuprins de un acces de frenezie administrativă et il a montré son pouvoir…
— Fii mai scurt, dacă poţi, Stepan Trofimovici.
— Domnul von Lembke a plecat acum în inspecţie prin gubernie. En un mot, acest Andrei Antonovici, deşi e un neamţ rus de credinţă ortodoxă şi chiar – să-i fac această concesie – un bărbat foarte frumos, ca de vreo patruzeci de ani…
— De unde ai scos-o că e un bărbat frumos? Are ochi bulbucaţi ca de berbec.
— Într-adevăr. Dar fac această concesie în favoarea părerii doamnelor noastre…
— Să trecem la altceva, Stepan Trofimovici, te rog! Apropo, văd că porţi cravată roşie, de când asta?
— Păi… numai astăzi…
— Dar îţi respecţi programul de plimbări zilnice? Faci cei şase kilometri cum ţi-a fost prescris de medic?
— Nu… nu întotdeauna.
— Ştiam eu! M-am gândit la asta încă din Elveţia! strigă ea enervată. Acum va trebui să faci plimbări de câte zece verste, nu şase! Te-ai delăsat groaznic, groaz-nic! Că ai îmbătrânit e puţin spus, te-ai ramolit… Am rămas surprinsă când te-am văzut adineauri, deşi ţi-ai pus cravată roşie… Quelle idée, rouge! Continuă despre von Lembke, dacă într-adevăr ai ceva de spus, şi isprăveşte odată, te rog. Mă simt obosită.
— En un mot, eu am vrut doar să spun că este unul dintre acei administratori care-şi încep cariera la vârsta de patruzeci de ani şi care până atunci lâncezesc într-un anonimat cenuşiu, ca deodată să răzbată în lume prin intermediul unei soţii achiziţionate pe neaşteptate sau prin cine ştie ce alte mijloace, nu mai puţin disperate… Adică el acum e plecat… şi vreau să spun deci că s-a găsit imediat cineva să-i şoptească în ambele urechi că aş fi un pervertitor al tineretului şi un propovăduitor al ateismului gubernial… Şi, bineînţeles, a început imediat să culeagă informaţii.
— Este adevărat?
— Bineînţeles că mi-am luat şi eu măsurile necesare. Iar când i s-a „raportat” despre dumneata, că de fapt dumneata „ai condus gubernia”, vous savez, dumnealui şi-a permis să spună că „aşa ceva nu se va mai întâmpla”.
— Chiar aşa a spus?
— Da, că „aşa ceva nu se va mai întâmpla” şi avec cette morgue… Pe Iulia Mihailovna, soţia dumnealui, vom avea plăcerea s-o vedem aici pe la sfârşitul lunii august, sosită direct de la Petersburg.
— Din străinătate. M-am întâlnit cu ea acolo.
— Vraiment?
— La Paris şi în Elveţia. Este rudă cu Drozdovii.
— Rudă? Ce coincidenţă extraordinară! Se spune că e vanitoasă şi… cu relaţii mari!
— Prostii, nişte relaţii mizere! Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani a zăbovit ca fată mare fără nici o leţcaie, iar acum a reuşit să se mărite cu von Lembke al ei şi, bineînţeles, tot scopul ei – să-l scoată cât mai sus în lume. Amândoi sunt nişte intriganţi.
— Se spune că e cu doi ani mai în vârstă decât dânsul?
— Cu cinci. Maică-sa, la Moscova, şi-a făcut ferfeniţă poalele rochiei frecând-o de pragul meu; se milogea să participe la balurile mele pe când trăia încă Vsevolod Nikolaevici. Ba se întâmpla ca o seară întreagă să rămână singură într-un colţ fiindcă nimeni n-o invita la dans, cu toată aluniţa pe care şi-o lipea pe frunte, încât abia pe la ora trei, făcându-mi-se milă de ea, îi trimiteam vreun cavaler ca s-o invite. Pe atunci avea douăzeci de ani, dar purta rochiţe scurte ca de fetiţă. Devenise jenant s-o primească cineva într-o casă onorabilă.
— Parcă văd această aluniţă aplicată.
— Ascultă ce-ţi spun eu, abia am venit şi am şi dat peste o intrigă. Ai citit doar scrisoarea prietenei mele Drozdova. Ce poate fi mai clar? Şi când colo, ce găsesc? Aceeaşi Drozdova neroadă – totdeauna a fost ea neroadă – mă priveşte întrebătoare: de ce adică am sosit? Poţi să-ţi închipui ce mirată am rămas! Mă uit şi constat că în jurul ei se tot învârteşte această Lembke însoţită de verişorul acela, nepotul bătrânului Drozdov – e limpede! Bineînţeles, am intervenit energic imediat şi Praskovia a trecut iar de partea mea, dar intriga rămâne intrigă!
— Pe care ai reuşit totuşi s-o învingi. O, Bismarck al nostru!
— Fără să fiu Bismarck, sunt capabilă totuşi să sesizez falsitatea şi prostia oriunde le întâlnesc. Lembke este falsitatea, iar Praskovia, prostia. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o femeie mai flască, ba şi cu picioarele umflate, ba şi bună la inimă. Ce poate fi mai stupid decât un nerod bun la inimă?
— Dar un nerod rău, ma bonne amie, un nerod rău e şi mai nerod, replică generos Stepan Trofimovici.
— Poate că ai dreptate, dar o mai ţii minte pe Liza?
— Charmante enfant!
— Numai că acum nu mai e enfant, ci femeie în toată firea şi încă o femeie cu caracter. Suflet nobil şi cu temperament şi, ceea ce-mi place mai mult la ea, nu prea o iartă pe maică-sa, neroada aceea credulă. Din cauza verişorului aceluia era cât pe-aci să se nască o istorie.
— O clipă, păi, el nu e nici o rudă cu Lizaveta Nikolaevna… şi-a pus ochii cumva pe ea?
— Să vezi, e un tânăr ofiţer, prea puţin vorbăreţ, ba modest chiar. Ţin să fiu dreaptă întotdeauna. Mi se pare că el personal e împotriva acestei intrigi şi nu urmăreşte nimic, toate sunt scorneli de-ale doamnei Lembke. Îi poartă multă stimă lui Nicolas. Înţelegi, totul depinde de Liza, am lăsat-o în relaţii excelente cu Nicolas, care mi-a promis şi el să vină la noi negreşit în noiembrie. Prin urmare, intriga o ţese numai doamna Lembke, iar Praskovia nu-i decât o biată femeie care orbecăie. Ba îmi spune că toate bănuielile mele nu sunt decât fantezii; iar eu îi spun verde în faţă că este o proastă. Şi sunt gata să confirm acest lucru şi la Judecata de Apoi. Şi dacă nu stăruia Nicolas să amân deocamdată, nici n-aş fi plecat de acolo fără s-o demasc pe această femeie falsă. Se linguşea pe lângă contele K. Profitând de protecţia lui Nicolas, voia să despartă un fiu de mamă. Dar Liza e de partea noastră, iar cu Praskovia m-am înţeles. Ştii, Karmazinov al nostru îi este rudă!
— Cum? Ruda doamnei von Lembke?
— Întocmai. O rudă mai îndepărtată.
— Karmazinov, nuvelistul?
— Ei da, scriitorul, ce te miră? Bineînţeles, el se consideră o somitate. Un îngâmfat! Ea va sosi împreună cu el; acolo face totul ca să-i intre în voie. Intenţionează, cică, să organizeze aici un fel de reuniuni literare; el va sosi pentru o lună, timp în care să-şi vândă ultima moşioară. Cât pe-aci era să dau ochii cu el în Elveţia, dar am reuşit să-l evit; deşi sper că el îmi va face onoarea să mă recunoască. Cândva mi-a scris o mulţime de scrisori. Venea în casa noastră. Aş fi vrut, Stepan Trofimovici, să te îmbraci mai bine; pe zi ce trece devii tot mai neglijent… O, cum ştii dumneata să mă chinuieşti! Ce citeşti acum?
— Eu… eu…
— Înţeleg. Ca de obicei, prietenii, chefurile, clubul, cărţile de joc şi reputaţia de ateu. Nu-mi place reputaţia aceasta, Stepan Trofimovici. N-aş vrea să te considere lumea ateu; mai ales acuma n-o doresc deloc. Nici înainte nu prea eram de acord, fie numai şi pentru faptul că totul nu este decât o vorbărie goală. A trebuit, în sfârşit, să ţi-o spun.
— Mais, ma chčre…
— Ascultă-mă, Stepan Trofimovici, în toate chestiunile savante eu, bineînţeles, faţă de dumneata sunt o ignorantă, dar în drum spre ţară m-am gândit mereu la dumneata. Şi-am ajuns la o convingere.
— Care anume?
— La convingerea că nu suntem noi singurii mai deştepţi decât toţi din lume şi că există oameni şi mai deştepţi.
— E spiritual şi cât se poate de nimerit. Există oameni mai deştepţi, deci există oameni mai rezonabili şi prin urmare şi noi putem greşi, nu-i aşa? Mais, ma bonne amie, să zicem că eu greşesc, dar nu am şi eu un drept general uman suprem şi inalienabil de a mă bucura de libertatea conştiinţei? N-am eu dreptul să nu fiu neapărat bigot şi fanatic, dacă o vreau? Şi, bineînţeles, pentru toate acestea voi fi urât de tot felul de domni până la sfârşitul veacului. Et puis, comme on trouve toujours plus des moines que de raison, şi întrucât eu sunt perfect de acord cu aceasta…
— Cum ai spus?
— Am spus: on trouve toujours plus des moines que de raison şi întrucât eu sunt…
— Probabil că nu sunt cuvintele dumitale; le-ai citit desigur undeva?
— A spus-o Pascal.
— Mi-am închipuit eu… că nu dumneata! De ce nu ştii niciodată s-o spui şi dumneata aşa scurt şi nimerit, ci o lungeşti la nesfârşit? E mult mai bine aşa decât cum ai vorbit adineauri despre frenezia administrativă…
— Ma foi, chčre… de ce? În primul rând pentru că eu totuşi nu sunt un Pascal, et puis… În al doilea rând, noi, ruşii, nu ştim niciodată să exprimăm ceva pe limba noastră… cel puţin până în prezent nimeni n-a spus încă nimic…
— Hm! poate că nu-i adevărat. Cel puţin notează-ţi şi memorează asemenea cuvinte, ştii, cu prilejul unei discuţii… Ah, Stepan Trofimovici, veneam aici plină de nerăbdare să stăm de vorbă cu totul serios!
— Chčre, chčre amie!
— Acum când au sosit aici alde Lembke, Karmazinov… O, Doamne, ce mult ai decăzut. O, cât mă chinuieşti! Aş fi vrut ca oamenii aceştia să se pătrundă de respect faţă de dumneata, pentru că în realitate ei nu merită nici vârful unghiei dumitale, iar dumneata cum te ţii? Ce-au să vadă ei? Ce-am să le arăt?! În loc să constitui o nobilă mărturie, un exemplu pentru toţi, dumneata te înconjuri de nişte declasaţi; ai căpătat nişte deprinderi imposibile, ai decăzut, nu eşti în stare să renunţi la băutură şi la cărţi, citeşti numai scrierile lui Paul de Kock şi nu scrii nimic, nimic, în timp ce acolo toţi scriu; îţi iroseşti tot timpul în pălăvrăgeli. Dar e posibil, e admisibil oare să-ţi faci asemenea prieteni cum e nedespărţitul dumitale Liputin?
— Dar de ce spui că e nedespărţitul meu? protestă timid Stepan Trofimovici.
— Unde-i el acum? continuă tăios şi dur Varvara Petrovna.
— El… el vă stimează nemărginit; a plecat la S-k, să ia în posesie moştenirea rămasă după moartea mamei sale.
— Am impresia că nu face altceva decât să adune bani. Ce face Şatov? E tot aşa?
— Irascible, mais bon.
— Nu pot să-l sufăr pe Şatov al dumitale; e înrăit şi încrezut!
— Cum se simte Daria Pavlovna?
— Vorbeşti despre Daşa? Ce ţi-a venit? îl privi curioasă Varvara Petrovna. E bine sănătoasă, am lăsat-o la Drozdovi… Am auzit eu ceva în Elveţia despre fiul dumitale, dar mai mult de rău decât de bine.
— Oh, c’est une histoire bien bęte. Je vous attendais, ma bonne amie, pour vous raconter…
— Destul, Stepan Trofimovici, lasă-mă să mai răsuflu; sunt obosită. Mai avem timp să discutăm după pofta inimii, mai ales când este vorba despre ceva rău. Văd că începi să stropeşti când râzi, e un fel de decrepitudine la dumneata! Şi ce râs ciudat ai acum… Dumnezeule, câte deprinderi urâte ai reuşit să-ţi faci! Karmazinov nu va veni la dumneata! Dar şi aşa cei de aici se bucură din plin… Te-ai demascat complet. Ei bine, ajunge, ajunge, am obosit! Ar fi cazul, în definitiv, să cruţi omul!
V.
Stepan Trofimovici „a cruţat omul”, dar a plecat foarte tulburat.
Se iviseră într-adevăr în firea prietenului nostru destule deprinderi urâte, mai ales în ultimul timp. Decăzuse vizibil şi foarte repede aproape în toate privinţele şi într-adevăr devenise cam neglijent. Începuse să şi bea mai mult ca înainte, se făcuse şi mai plângăreţ şi cu nervii nu prea stătea bine; începuse să dea şi semne de sensibilitate excesivă pentru lucrurile rafinate. Chipul lui căpătase o capacitate ciudată de a-şi schimba expresia cu repeziciune, trecând de la cea mai gravă şi solemnă, de pildă, la cea mai grotescă şi chiar stupidă. Nu putea suporta singurătatea şi necontenit râvnea şi aştepta să-l distreze cineva. Neapărat trebuia să i se spună vreun cancan sau vreo anecdotă care circula prin oraş şi era nerăbdător să audă zilnic altele noi. Iar dacă se întâmpla ca nimeni să nu treacă pe la el mai mult timp, umbla abătut prin încăperi, se oprea în faţa ferestrei molfăind şi muşcându-şi buzele îngândurat, oftând adânc, ba şi văicărindu-se în cele din urmă. Era mereu stăpânit de presentimente, se temea fără încetare de nu ştiu ce primejdie neaşteptată şi inevitabilă; devenise sperios; acorda o nefirească atenţie viselor.
Toată ziua şi seara aceea le-a petrecut profund întristat, a trimis să mă cheme, părea foarte emoţionat, mi-a vorbit mult şi îndelung, dar foarte confuz. Varvara Petrovna ştia de mult că el nu-mi ascunde nimic. În cele din urmă am avut impresia că ar avea pe suflet o grijă mare, ceva despre care nici el nu-şi dădea bine seama ce poate fi. De obicei, când ne întâlneam noi doi singuri şi începea să mi se plângă, aproape întotdeauna, după un timp oarecare, apărea şi o sticluţă cu băutură, ca să ne consoleze. De data aceasta nu se servi vin şi observai de mai multe ori cum îşi înfrânează dorinţa de a trimite după băutură.
— Şi de ce s-o fi supărând? se plângea el mereu, ca un copil. Tous les hommes de génie et de progrčs en Russie étaient, sont et seront toujours des cartofori et des beţivi, qui boivent de sting, iar eu parcă nu sunt chiar în aşa hal cartofor şi beţiv… Îmi reproşează de ce nu scriu nimic? Ciudată concepţie! … De ce zac mereu? Dumneata, zice, trebuie să fii un „exemplu şi să constitui un reproş”. Mais entre nous soit dit, ce altceva ar avea de făcut un om căruia i-a fost hărăzit să stea drept un „reproş”, decât să zacă, îşi dă seama ea de aceasta? Şi în sfârşit, se lămuri şi cauza acelei tristeţi majore şi profunde care-l chinuia de data aceasta atât de agasant. De nenumărate ori se apropie de oglindă oprindu-se îndelung în faţa ei. Întorcându-se în cele din urmă spre mine, îmi spuse cu un accent de stranie disperare:
— Mon cher, je suis un om decăzut!
Da, într-adevăr, până în această zi el rămăsese constant convins de un singur lucru, în ciuda „vederilor noi” şi cu toate „schimbările de concepţii” ale Varvarei Petrovna, şi anume că el continuă să fie fermecător pentru inima ei de femeie, că adică o atrage şi o interesează nu numai ca un surghiunit sau ca un savant cunoscut, dar şi ca un bărbat frumos. Această convingere măgulitoare şi liniştitoare trăia în el de douăzeci de ani şi era poate, dintre toate convingerile lui, aceea la care i-ar fi fost cel mai greu să renunţe. Presimţea el oare în seara aceea încercarea colosală ce îl aştepta în viitorul cel mai apropiat?
VI.
Voi trece acum la descrierea acelei întâmplări în bună parte hazlie şi cu care începe de fapt cronica mea.
Chiar în ultimele zile ale lunii august se reîntoarseră în ţară, în sfârşit, şi Drozdovii. Apariţia acestora, care fu urmată îndată de aceea atât de aşteptată a rudei lor, soţia noului guvernator, stârni senzaţie în societatea noastră. Dar despre toate aceste evenimente interesante voi vorbi mai târziu; acum mă voi mărgini numai la faptul că Praskovia Ivanovna îi aduse plocon Varvarei Petrovna, care o aştepta cu atâta nerăbdare, o enigmă de dezlegat, dintre cele mai îngrijorătoare: Nicolas îi părăsise încă de la începutul lunii iulie şi, întâlnindu-l în valea Rinului pe contele K., plecase împreună cu el şi cu familia lui la Petersburg. (N. B. Toate cele trei fiice ale contelui erau la vârsta măritişului.)
— De la Lizaveta, dată fiind mândria şi îndărătnicia ei, n-am putut afla nimic, încheie Praskovia Ivanovna, dar am văzut cu ochii mei că între ea şi Nikolai Vsevolodovici s-a întâmplat ceva. Nu-mi dau seama de cauze, dar mi se pare că va trebui chiar dumneata, buna mea prietenă Varvara Petrovna, s-o întrebi despre aceste cauze pe Daria Pavlovna a dumitale. După părerea mea, Liza se simte ofensată. Sunt nespus de bucuroasă că ţi-am adus-o în sfârşit pe favorita dumitale şi ţi-o predau, cum s-ar zice, din mână în mână şi cu asta m-am descotorosit de o povară.
Aceste cuvinte perfide fuseseră rostite pe un ton destul de iritat. Era limpede că „femeia aceasta fleşcăită” le pregătise dinainte, savurând anticipat efectul pe care-l vor produce. Dar pe Varvara Petrovna n-o puteai surprinde cu vorbe enigmatice şi efecte sentimentale. Drept urmare, ceru imediat cât mai precise şi complete explicaţii. Praskovia Ivanovna coborî de îndată tonul şi isprăvi chiar prin a izbucni în lacrimi, pusă pe cele mai prieteneşti efuziuni. Această doamnă irascibilă, dar şi sentimentală, aidoma lui Stepan Trofimovici, ducea necontenit dorul unei prietenii adevărate şi plângerea ei principală împotriva Lizavetei Nikolaevna consta tocmai în faptul că „fiică-sa nu vrea să-i fie prietenă”.
Şi totuşi, din noianul de explicaţii şi efuziuni nu se putu înţelege decât un singur lucru: că într-adevăr între Liza şi Nicolas intervenise o neînţelegere, dar de ce natură era această neînţelegere Praskovia Ivanovna, în mod evident, nu reuşise să-şi dea exact seama. Iar în ce o priveşte pe Daria Pavlovna, nu numai că renunţase la sfârşit la toate acuzaţiile împotriva ei, dar o şi rugase insistent pe Varvara Petrovna să nu dea cuvintelor sale anterioare nici o importanţă, pentru că le spusese într-un moment de „enervare”, într-un cuvânt, totul apărea foarte confuz, ba şi destul de suspect. După cele relatate de ea, neînţelegerea s-ar fi iscat din cauza „firii îndărătnice şi zeflemitoare” a Lizei; „iar Nikolai Vsevolodovici, om mândru cum era, deşi îndrăgostit, n-a putut suporta aceste zeflemeli şi i-a răspuns tot prin zeflemeli”.
— Curând după aceea am cunoscut noi un tânăr, se pare că nepot al „profesorului” dumitale, de fapt poartă acelaşi nume…
— Fiu, nu nepot, o corijă Varvara Petrovna. Praskovia Ivanovna nu izbutise niciodată să reţină exact numele lui Stepan Trofimovici şi prefera să-i spună „profesorul”.
— Fiu să fie, cu atât mai bine, deşi îmi este absolut egal. Un tânăr obişnuit, foarte vioi şi degajat, dar nimic mai mult. Ei bine, eu cred că aici Liza nu prea a procedat frumos, atrăgându-l pe acest tânăr, ca să-i aţâţe gelozia lui Nikolai Vsevolodovici. Dar nici nu prea înclin s-o condamn pentru aceasta: tertipuri de fată, mă rog, foarte fireşti şi chiar amuzante. În schimb, Nikolai Vsevolodovici, în loc să se aprindă puţin de gelozie, dimpotrivă, s-a şi împrietenit cu acest tânăr, ca şi cum n-ar fi observat nimic sau i-ar fi fost absolut indiferent. Pentru Liza a fost de-ajuns. Tânărul a plecat curând (nu ştiu unde se grăbea), iar Liza a profitat de orice prilej ca să-şi arate nemulţumirea faţă de Nikolai Vsevolodovici. Băgând de seamă că el mai stă uneori de vorbă cu Daşa, a început să se înfurie şi de atunci n-am mai avut nici eu viaţă liniştită, prietenă dragă. Doctorii mi-au interzis orice enervare şi mult lăudatul ghiol al lor m-a scârbit teribil, încât m-au apucat durerile de dinţi şi crizele de reumatism. Chiar în presă scria că Lacul Geneva provoacă dureri de dinţi; cică are această proprietate. Deodată Nikolai Vsevolodovici primeşte din partea contesei o scrisoare şi imediat pleacă de la noi, chiar a doua zi. De altfel, şi-au luat rămas-bun prieteneşte şi Liza, conducându-l, părea foarte veselă, fluşturatică şi râdea în hohote. Dar să ştii că toate acestea au fost numai o poză. După plecarea lui a devenit îngândurată, nu i-a mai pomenit niciodată numele, interzicându-mi şi mie să-i vorbesc despre dânsul. Te-aş sfătui mai bine, dragă Varvara Petrovna, ca deocamdată să nu atingi cu Liza tema aceasta, mă tem să nu dăuneze chestiunii noastre. Văzându-te însă că taci, va deschide ea prima vorba şi atunci vei afla mai bine. Părerea mea este că se vor împăca, dacă bineînţeles Nikolai Vsevolodovici se va ţine de cuvântul dat că o să se întoarcă aici fără întârziere.
— Îi voi scrie imediat. Dacă toate se reduc la ceea ce mi-ai spus, nu poate fi vorba decât de o mică neînţelegere; prostii! De altfel, şi pe Daria o cunosc prea bine; şi astea-s prostii.
— Cât despre Daşenka, mărturisesc, sunt vinovată. N-au fost decât nişte convorbiri obişnuite, şi acelea în auzul tuturor. De fapt, prea mă indispuseseră toate astea, draga mea. De altfel, şi Liza, am văzut eu, a început după aceea să-i vorbească Daşei cu aceeaşi prietenie ca şi înainte…
În aceeaşi zi, Varvara Petrovna îi scrise lui Nicolas implorându-l să vină acasă măcar cu o lună înainte de termenul fixat de el. Şi totuşi ceva rămăsese pentru ea cam neclar şi necunoscut. Se gândi la asta toată seara şi toată noaptea. Punctul de vedere al „Praskoviei” i se părea prea naiv şi sentimental., Praskovia a fost toată viaţa ei o sentimentală, încă din anii pensionului, medita ea, nu este Nicolas omul care să fugă de zeflemelile unei fetişcane. Trebuie să fie o altă cauză, dacă a intervenit o asemenea neînţelegere. Ofiţerul acesta este totuşi prezent aici, l-au adus cu ei şi s-a instalat în casa lor în calitate de rudă. De altfel, şi în ce o priveşte pe Daria, cam prea repede şi-a recunoscut Praskovia bănuiala neîntemeiată: fără îndoială că ar mai fi avut ea ceva de spus, dacă ar fi vrut s-o facă până la capăt…”
A doua zi dimineaţa, Varvara Petrovna avea gata proiectul ei de a lămuri cel puţin una dintre nedumeririle ivite – un proiect remarcabil prin natura lui neaşteptată. Ce s-o fi petrecut în inima ei când l-a făurit? E greu de spus; de altfel, nici nu mă încumet să descifrez anticipat toate contradicţiile din care fusese ticluit. Ca un cronicar, mă voi mărgini doar să expun evenimentele exact aşa cum s-au produs, iar eu n-am nici o vină dacă acestea vor părea neverosimile. Şi totuşi trebuie să atest încă o dată că spre ziuă nu mai rămăsese în mintea ei nici o bănuială în ceea ce o privea pe Daşa. De altfel, o asemenea bănuială nici nu apucase să se înfiripe chiar de la început; avea prea mare încredere în Daşa. Pe de altă parte, nici nu putea admite gândul că Nicolas al ei ar fi putut să se îndrăgostească de… „Daria” ei. Aşadar, în dimineaţa următoare, când Daria Pavlovna turna ceai la masă, Varvara Petrovna o urmări cu privirea atentă îndelung şi poate pentru a douăzecea oară începând de ieri îşi spuse cu toată convingerea:
— Prostii!
Ceea ce îi reţinuse întru câtva atenţia era înfăţişarea cam obosită a Daşei şi starea ei oarecum mai apatică, mai potolită decât până atunci. După ceai, potrivit obiceiului statornicit o dată pentru totdeauna, se aşezară amândouă la brodat. Varvara Petrovna porunci să-i facă un raport detaliat asupra impresiilor ei din străinătate, mai ales despre peisaj, locuitori, oraşe, obiceiuri, arta localnicilor, industrie, adică să spună tot ce apucase să observe. Nici o întrebare despre familia Drozdov şi despre viaţa ei în această familie. Daşa, care şedea lângă dânsa la măsuţa de lucru şi o ajuta să brodeze, povestea de mai bine de o jumătate de oră, cu glasul ei puţin scăzut, egal şi monoton.
— Daria, o întrerupse brusc Varvara Petrovna, n-ai nimic mai deosebit de spus, un secret pe care ai fi vrut să mi-l împărtăşeşti?
— Nu, nimic, răspunse Daşa după un pic de gândire şi o privi pe Varvara Petrovna cu ochii ei senini.
— Ceva care să-ţi stea pe suflet, pe inimă, pe conştiinţă?
— Nimic, repetă Daşa cu o fermitate aproape ursuză.
— Întocmai aşa am crezut şi eu! Să ştii, Daria, că în privinţa ta n-aş putea avea nici o îndoială. Acum stai şi ascultă. Treci pe scaunul acesta, aşază-te în faţa mea, vreau să te văd în plină lumină. Aşa. Ascultă, vrei să te măriţi?
Daşa îi răspunse cu o privire lungă, întrebătoare, de altfel nu prea mirată.
— Stai şi ascultă. În primul rând, există o diferenţă de vârstă şi încă foarte mare; dar tu ştii mai bine decât oricine altcineva că este o mare prostie. Tu eşti fată cu scaun la cap şi în viaţa ta nu trebuie să intervină nici o greşeală. E drept că el este încă un bărbat frumos… Într-un cuvânt, Stepan Trofimovici, pe care l-ai stimat întotdeauna. Ei, ce zici?
Daşa o privi cu o expresie şi mai întrebătoare şi de data aceasta nu numai cu mirare, dar şi roşindu-se.
— Stai şi ascultă; nu te grăbi! Cu toate că ai o sumă frumuşică, potrivit testamentului meu, dar după ce mor ce se întâmplă cu tine, fie chiar şi având bani? Te vor înşela, îţi vor lua banii şi vei fi pierdută; dar aşa, ca nevasta unui om celebru, e altceva. Să vedem acum chestiunea asta şi din alt punct de vedere: să zicem că mor eu acum, cu toate că i-am asigurat existenţa, ce se va întâmpla cu el? Iar în tine am o mare nădejde. Aşteaptă, n-am spus totul: el este uşuratic, nedescurcăreţ, aspru, egoist, are nişte deprinderi meschine, dar tu trebuie să ştii să-l preţuieşti, fie numai şi pentru faptul că alţii sunt şi mai răi decât el. Doar nu vreau să te mărit cu cine ştie ce ticălos, să nu care cumva să te gândeşti la aşa ceva! Dar mai ales va trebui să-l preţuieşti pentru că te-am rugat eu, o repezi ea, brusc enervată, auzi! Ce te încăpăţânezi?
Daşa continua să tacă şi să asculte.
— Stai, aşteaptă. El e ca o muiere, dar cu atât mai bine pentru tine. De altfel, o muiere jalnică; nici nu s-ar cădea să-l iubească o femeie. Şi totuşi merită să fie iubit pentru faptul că e complet lipsit de apărare şi tu să-l iubeşti pentru asta, pricepi ce vreau să-ţi spun? Pricepi?
Daşa dădu din cap afirmativ.
— Am ştiut eu, la mai puţin nici nu m-am aşteptat din partea ta. El te va iubi pentru că trebuie, trebuie să te iubească, va trebui să te adore! ţipă cam enervată Varvara Petrovna. De altfel, şi fără nici o îndatorire, el se va îndrăgosti de tine, îl cunosc prea bine. Şi apoi, voi fi şi eu în preajma voastră. Nici o grijă, voi fi prezentă mereu. Va încerca probabil să se plângă de tine, să te bârfească, va şuşoti despre tine cu primul venit, se va tângui, veşnic se tânguie; îţi va trimite scrisori din camera vecină, şi uneori câte două pe zi, dar fără tine nu va fi în stare să trăiască, şi ăsta e esenţialul. Să-l faci să te asculte; de n-o să ştii s-o faci, vei fi o proastă. Va striga că vrea să se spânzure, te va ameninţa, să nu-l crezi; nu vor fi decât prostii! Să nu crezi şi totuşi să fii cu ochii în patru, ar putea la un moment dat s-o şi facă, ceasul rău; cu de-alde el se poate întâmpla şi aşa ceva; nu fiindcă e om tare, ci din slăbiciune s-ar spânzura; de aceea să nu întinzi coarda până la ultima limită, şi asta este cel mai important principiu într-o căsătorie. Nu uita de asemenea că este un poet. Ascultă, Daria: nu există fericire mai mare decât să te jertfeşti. Şi afară de asta îmi vei face şi mie o mare plăcere, ceea ce contează foarte mult. Să nu-ţi închipui cumva că am luat-o razna din prostie; îmi dau seama de ceea ce vorbesc. Eu sunt o egoistă. Fii şi tu egoistă. Doar nu te silesc; eşti liberă să hotărăşti după voia ta; cum o să spui, aşa o să fie. Ei, ce te-ai aşezat, spune şi tu ceva!
— Mie îmi este egal, Varvara Petrovna, dacă trebuie neapărat să mă mărit, rosti ferm Daşa.
— Neapărat? La ce faci aluzie? zise Varvara Petrovna şi o privi ţintă.
Daşa tăcea împungând cu acul în canava.
— Cu toate că eşti deşteaptă, uite că ai spus o prostie. Este adevărat că m-am gândit să te mărit neapărat acum, dar nu din cauză că ar fi negreşit o mare nevoie, ci fiindcă aşa mi-a trăsnit mie, şi neapărat cu Stepan Trofimovici. Dacă n-ar fi fost Stepan Trofimovici, nici nu m-aş fi gândit să te mărit, cu toate că ai împlinit douăzeci de ani… Ei?
— Cum doriţi dumneavoastră, Varvara Petrovna.
— Vasăzică eşti de acord! Stai şi ascultă. Ce te grăbeşti, n-am terminat încă: potrivit testamentului îţi las cincisprezece mii de ruble. Ţi-i dau imediat după cununie, din care opt mii îi dai lui, adică nu lui în mână, ci mie. El are o datorie de opt mii de ruble; eu am să-i acopăr datoria, dar el trebuie să ştie că din banii tăi. Şapte mii îţi vor rămâne în mână, dar să nu-i dai nici o rublă sub nici un motiv. Să nu-i plăteşti niciodată datoriile. Dacă plăteşti o singură dată – n-o să contenească să le facă. De altfel, eu am să fiu mereu în preajma voastră. Anual veţi primi de la mine câte o mie două sute de ruble pentru întreţinere, iar pentru nevoi mai urgente o mie cinci sute, pe lângă locuinţă şi masă, care vor veni tot din partea mea, ca şi până acum; numai servitoarea să v-o angajaţi voi. Subsidiile anuale le vei primi global, ţi le voi înmâna eu personal. Dar fii şi tu bună la inimă: uneori dă-i şi lui câte o sumă pentru diferite cheltuieli, îngăduie-le şi prietenilor lui să-l viziteze o dată pe săptămână, dacă încearcă să-i aducă mai des, dă-i afară. După cum îţi spun însă, eu voi fi aici. Această subvenţie nu va înceta nici dacă mor eu şi vei continua s-o primeşti până la moartea lui, mă auzi, numai până la moartea lui, pentru că e de fapt o subvenţie pe care o dau pentru el, nu pentru tine. Iar tu vei primi, în afară de cele şapte mii de ruble, care îţi vor rămâne neatinse, dacă vei fi fată deşteaptă, opt mii prin testament. Şi mai mult nu vei căpăta nimic, asta ţi-o spun ca să ştii. Ei, ce spui, consimţi? Dar îmi răspunzi odată ceva sau nu?
— V-am şi spus, Varvara Petrovna.
— Nu uita că eşti liberă să faci cum vrei, cum o să spui tu, aşa o să fie.
— Aş avea doar o întrebare, Varvara Petrovna. Dar Stepan Trofimovici v-a spus ceva în această privinţă?
— Nimic. Nu mi-a spus încă nimic şi nici nu ştie, dar… Îţi va vorbi şi el, chiar acum!
Varvara Petrovna sări repede din loc şi îşi puse pe umeri şalul negru. Daşa se împurpură iar la chip, urmărind-o cu o privire întrebătoare. Varvara Petrovna se întoarse deodată brusc spre ea, cu faţa roşie de mânie.
— Eşti o proastă, se năpusti ea spre Daşa ca un uliu, o proastă nerecunoscătoare! Ce-ţi trece prin gând? Nu cumva îţi închipui că voi îngădui să fii compromisă măcar atâtica! În genunchi se va târî în faţa ta, rugându-te; el trebuie să moară de fericire, iată cum vor fi aranjate lucrurile! Ştii doar că n-o să las să fii jignită! Ori îţi închipui cumva că se va lăcomi la banii tăi, la aceste opt mii de ruble, iar eu încerc acuma să te vând? Eşti o proastă, o proastă, toate sunteţi nişte proaste nerecunoscătoare! Dă-mi umbrela!
Şi porni ca o furie pe jos pe trotuarul umed de cărămidă şi pe potecile aşternute cu scânduri spre pavilionul lui Stepan Trofimovici.
VII.
Este adevărat că n-ar fi lăsat-o pe Daria să fie nedreptăţită sau jignită; dimpotrivă, mai ales acum, ea se considera binefăcătoarea ei. Indignarea cea mai nobilă şi ireproşabilă i se aprinse în suflet când, punându-şi şalul pe umeri, surprinse îndreptată asupră-i privirea neîncrezătoare şi jenată a pupilei sale. O iubea sincer încă de pe când era fetiţă. Pe bună dreptate zisese Praskovia Ivanovna referindu-se la ea: „favorita dumitale”. De mult încă hotărâse Varvara Petrovna că „Daria are un cu totul altfel de caracter decât fratele ei” (adică Ivan Şatov); că este blândă şi cuminte, capabilă de un mare sacrificiu, se distinge printr-un devotament deosebit, e extrem de modestă şi foarte raţională şi, mai ales, ştie să fie recunoscătoare. Până în prezent, probabil, Daşa îndreptăţise toate aşteptările ei. „În viaţa acestei fiinţe nu vor exista greşeli”, spusese Varvara Petrovna când fetiţa împlinea doisprezece ani, şi întrucât avea însuşirea de a se ataşa cu încăpăţânare şi pasiune de orice vis care o captiva, de orice iniţiativă nouă a ei, de orice gând care i se părea luminos, hotărâse îndată s-o crească pe Daşa ca pe propria ei fiică. De la început pusese pentru ea deoparte un capital şi adusese în casă o guvernantă, pe miss Creegs, care stătu pe lângă fetiţă până la vârsta de şaisprezece ani, dar după aceea nu se ştie din ce cauză fusese concediată. Veneau profesori de liceu ca s-o înveţe, printre care şi un francez autentic care o învăţa franceza. Şi el, la un moment dat, nu se ştie de ce, fusese concediat. O doamnă săracă aflată în trecere în oraş, distinsă văduvă, o învăţă să cânte la pian. Dar dascălul principal era totuşi Stepan Trofimovici. De fapt, el a fost acela care a descoperit-o cel dintâi pe Daşa: începuse s-o instruiască pe fetiţa cea blândă încă înainte ca Varvara Petrovna să se fi gândit la ea. Repet: rămâneai uimit văzând ce repede se ataşau de el copiii! Lizaveta Nikolaevna Tuşina l-a avut ca dascăl de la vârsta de opt şi până la unsprezece ani (bineînţeles, Stepan Trofimovici o învăţa fără nici o remuneraţie şi nici n-ar fi acceptat pentru nimic în lume să primească vreun ban din partea familiei Drozdov). În schimb se îndrăgostise şi el de acest copil minunat şi-i povestea mereu nişte poeme despre zidirea lumii, a pământului, din istoria omenirii. Lecţiile despre popoarele primitive şi despre omul primitiv erau mai interesante decât poveştile arabe. Liza, care asculta fascinată aceste lecţii, îl imita destul de caraghios acasă. Aflând despre acest lucru, Stepan Trofimovici reuşi o dată s-o asculte şi s-o surprindă într-un asemenea moment. Ruşinată, Liza se aruncă în braţele lui şi izbucni în plâns. Plânse şi Stepan Trofimovici de admiraţie. Curând însă Liza trebui să plece şi rămase numai Daşa. Când începură să vină la Daşa dascăli din oraş, Stepan Trofimovici încetă s-o mai înveţe şi treptat nu-i mai acordă nici o atenţie. Asta dură un timp destul de îndelungat. Într-o zi, când Daşa împlini şaptesprezece ani, el rămase brusc impresionat de chipul ei drăgălaş. Erau cu toţii la masă la Varvara Petrovna. El intră în vorbă cu tânăra fată şi fu extrem de mulţumit de răspunsurile ei, terminând prin a-i propune să-i ţină un curs vast şi important de istorie a literaturii ruse. Varvara Petrovna îl lăudă şi-i mulţumi pentru ideea aceasta excelentă, iar Daşa se arătă entuziasmată. Stepan Trofimovici depunea un zel deosebit în pregătirea acestor prelegeri şi, în sfârşit, începu cursul. Porniră de la perioada veche; prima lecţie decurse pasionant; asista şi Varvara Petrovna. Când Stepan Trofimovici termină şi, plecând, îşi anunţă eleva că data viitoare vor analiza Cântecul oastei lui Igor, Varvara Petrovna se ridică şi declară că lecţiile vor înceta. Stepan Trofimovici se strâmbă, dar nu spuse nimic; Daşa se împurpură la faţă; dar aci se termină şi cursul. Asta se întâmplase exact cu trei ani înainte de fantezia neaşteptată, de acum, a Varvarei Petrovna.
Bietul Stepan Trofimovici şedea în odaia lui singur şi nu bănuia nimic. Cuprins de tristeţe, de multe ori îşi arunca el privirile pe fereastră în speranţa că cineva dintre cunoscuţi va veni la el. Dar nimeni nu apărea. Afară cernea o ploaie măruntă şi se făcuse frig; trebuia să aprindă focul în sobă; el oftă. Deodată o arătare cumplită i se înfăţişă privirii: pe o vreme oribilă cum era cea de afară şi la o oră atât de nepotrivită venea la el Varvara Petrovna! Pe jos! Rămase atât de surprins, încât uită să-şi schimbe costumul, primind-o în ţinuta în care se afla, adică în obişnuita lui pufoaică roz de casă.
— Ma bonne amie! … strigă el cu glas abia auzit păşind în întâmpinarea ei.
— Eşti singur, mă bucur: îi detest pe prietenii dumitale! Ce mult fumezi; Doamne, ce aer îmbâcsit! Văd că nici ceaiul nu ţi l-ai băut, şi e aproape ora douăsprezece! Fericirea dumitale, dezordinea! Voluptatea dumitale, gunoiul! Ce fel de hârtii sfâşiate sunt astea pe duşumea? Nastasia, Nastasia! Ce face Nastasia dumitale? Deschide, maică, ferestrele şi uşile – să se mai aerisească aici. Iar noi trecem în salonaş; am venit cu puţină treabă la dumneata. Dar mătură şi tu odată prin casa asta, dragă!
— Păi, dacă dumnealui mereu face gunoi! răspunse Nastasia cu o voce piţigăiată, plângăreaţă şi enervată.
— Treaba ta e să mături chiar şi de cincisprezece ori pe zi dacă trebuie! Ai un salon mizerabil (intrând în salon)! Închide bine de tot uşile ca să nu asculte ea. Tapetele astea trebuie schimbate neapărat. Ţi-am trimis doar pe meşter cu nişte modele, de ce nu ţi-ai ales? Stai jos şi ascultă. Dar aşază-te odată, te rog. Încotro? Unde te duci? De ce pleci?
— Îndată, strigă din camera vecină Stepan Trofimovici, iată-mă, sunt aici!
— Aha, ţi-ai schimbat ţinuta! îl privi Varvara Petrovna batjocoritor. (El îşi pusese redingota peste pufoaică.) Aşa se potriveşte mai bine… cu ceea ce vom discuta. Dar aşază-te odată, te rog.
Varvara Petrovna îi explică fără ocolişuri şi pe un ton hotărât şi convingător totul. Făcu aluzie şi la cele opt mii de ruble, de care avea el o nevoie atât de urgentă. Îi povesti amănunţit ce fel de zestre va avea Daşa. Stepan Trofimovici făcea ochi mari şi tremura. Auzise tot, dar nu era capabil să se dumirească. Voi să spună ceva, dar glasul refuza să i se supună. Ştia un singur lucru: că totul se va întâmpla exact aşa cum spune ea, că n-are nici un rost să facă vreo obiecţie ori să nu consimtă şi că este de aici înainte irevocabil un om căsătorit.
— Mais ma bonne amie, pentru a treia oară şi la vârsta mea… cu o fată tânără ca ea, aproape un copil! bâigui el în sfârşit. Mais c’est un enfant!
— Un copil care are douăzeci de ani, slavă Domnului! Nu-ţi mai învârti atâta ochii în cap, că nu eşti la teatru. Eşti un om deştept şi foarte învăţat, dar nu pricepi nimic din viaţă, mereu trebuie cineva să te dădăcească. Dacă eu mor, ce te faci? Ea îţi va fi dădacă bună; e o fată modestă, care ştie ce are de făcut, înţeleaptă; şi afară de asta voi fi şi eu prezentă aici, doar nu mor îndată. E o fire casnică, e blândă ca un înger, ideea aceasta fericită mi-a venit încă în Elveţia. Înţelegi ce-ţi spun eu, că este un înger de blândeţe!?! strigă ea, deodată înfuriată. Locuinţa dumitale e plină de gunoi, ea va face rânduială, curăţenie, totul va străluci ca o oglindă… Nu cumva ţi-a intrat în cap că trebuie să mă şi milogesc de dumneata când e vorba de o astfel de comoară, să-ţi expun toate avantajele care te aşteaptă, să te peţesc?! Dumneata ar trebui în genunchi… Vai, ce om neserios şi nevolnic!
— Dar sunt… un bătrân!
— Cum poţi vorbi aşa ceva la vârsta dumitale de cincizeci şi trei de ani! Cincizeci de ani nici pe departe nu înseamnă un sfârşit, ci doar jumătate din viaţă. Dumneata eşti un bărbat frumos, o ştii prea bine. Ştii de asemenea că ea te stimează mult. Dacă mor eu, ce se întâmplă cu ea? Iar ca soţie a dumitale va fi în siguranţă, voi fi şi eu liniştită. Dumneata ai un nume, o poziţie socială, o inimă iubitoare; ai o pensie pe care eu o consider o îndatorire. Nu te gândeşti că în felul acesta poate o şi salvezi? În orice caz, îi vei face o onoare. Ai s-o formezi ca om, îi cultivi inima, îi îndrumezi mintea. Câte fete nu pier în ziua de azi din cauză că gândurile lor sunt greşit îndrumate! Până atunci va fi gata şi opera dumitale şi împreună vă veţi impune lumii.
— Tocmai, murmură el, câştigat pe loc de laudele iscusite ale Varvarei Petrovna, tocmai mă pregăteam să mă apuc de povestirile mele Din istoria Spaniei…
— Ei vezi, ce bine se potriveşte!
— Dar… ea? Ea ştie?
— În privinţa asta să n-ai nici o grijă, nu mai încerca să mă descoşi. Bineînţeles că dumneata personal trebuie s-o rogi, s-o implori să-ţi facă onoarea, mă înţelegi? Dar, nici o grijă, voi fi şi eu de faţă. Şi apoi, dumneata o iubeşti doar…
Stepan Trofimovici simţi cum i se învârteşte capul; pereţii se rotiră prin faţa ochilor, îl muncea un gând cumplit pe care nu izbutea să-l stăpânească.
— Excellente amie, tremură deodată vocea lui, eu… eu nu mi-am închipuit niciodată că dumneata vei hotărî brusc să mă dai… după altă… femeie!
— Nu eşti domnişoară, Stepan Trofimovici; numai domnişoarele sunt date la măritat, dumneata te însori singur, şuieră veninos Varvara Petrovna.
— Oui, j’ai pris un mot pour un autre. Mais… c’est égal, o privi el cu ochi rătăciţi.
— Văd şi eu că c’est égal, strecură ea dispreţuitor printre dinţi, Dumnezeule, dar el leşină! Nastasia, Nastasia! Apă!
Dar n-a mai fost nevoie de apă. El îşi reveni. Varvara Petrovna îşi luă umbrela.
— Văd că n-am ce vorbi acum cu dumneata…
— Oui, oui, je suis incapable.
— Până mâine o să te odihneşti şi o să chibzuieşti bine totul. Rămâi acasă şi de se întâmplă ceva anunţă-mă chiar dacă e noapte. Nu-mi trimite scrisori, că n-o să le citesc. Mâine la aceeaşi oră vin personal, singură, să-mi dai răspunsul definitiv şi sper să-l am satisfăcător. Vezi să nu fie nimeni la dumneata şi nici gunoi să nu fie în casă, e prea din cale-afară! Nastasia, Nastasia!
Bineînţeles că a doua zi el dădu un răspuns pozitiv, consimţind; de altfel, cum ar fi putut să nu consimtă! Aici trebuie să amintesc o împrejurare specială…
VIII.
Aşa-zisa moşie a lui Stepan Trofimovici (vreo cincizeci de suflete după vechile tabele de evidenţă şi învecinată cu domeniul Skvoreşniki) nu era nici pe departe a lui, ci aparţinea primei sale soţii şi deci fiului său, Piotr Stepanovici Verhovenski. Stepan Trofimovici o administra doar în calitate de tutore, iar după ce tânărul ajunse la majorat, pe baza unei procuri formale date de acesta. Aranjamentul era avantajos pentru tânăr: primea de la tatăl său aproximativ o mie de ruble pe an cu titlu de venit adus de moşie, când în realitate în noile rânduieli nu aducea nici cinci sute (sau poate mai puţin). Dumnezeu ştie cum s-au stabilit între ei aceste raporturi. De altfel, mia întreagă o trimitea Varvara Petrovna, iar Stepan Trofimovici nu contribuia cu nici o rublă măcar. Dimpotrivă, tot venitul moşioarei şi-l băga în buzunar şi, afară de asta, o adusese la ruină completă, dând-o în arendă unui oarecare negustor, şi în secret faţă de Varvara Petrovna vându şi păduricea, adică principala ei valoare. Începuse el tăierile pentru vânzare din această pădure mai de mult, parţial. În total, pădurea valora cel puţin opt mii de ruble, pe când el o dădu cu cinci mii. Se întâmpla însă ca uneori să piardă prea mult la cărţi şi se temea să-i ceară Varvarei Petrovna bani pentru aşa ceva. Ea scrâşni din dinţi când află în cele din urmă despre toate acestea. Şi deodată veni vestea că fiul lui va sosi personal să-şi vândă averea orice s-ar întâmpla, împuternicindu-l pe tatăl său să se ocupe de această vânzare. Era limpede că, nobil şi generos cum era, lui Stepan Trofimovici i-ar fi fost ruşine să-i mărturisească ceea ce-i făcuse el acestui cher enfant (pe care îl văzuse pentru ultima oară cam cu vreo nouă ani în urmă ca student la Petersburg). Iniţial toată moşioara putea să valoreze vreo treisprezece-paisprezece mii, acum însă cu greu ar fi dat cineva pentru ea cinci mii. Fără îndoială, Stepan Trofimovici avusese tot dreptul, pe baza împuternicirii formale, să vândă pădurea şi punând în cont venitul anual exagerat de o mie de ruble, care ani de-a rândul i se trimitea fiului regulat, să se socotească în regulă la încheierea conturilor. Dar Stepan Trofimovici era un om generos şi nobil, cu năzuinţe superioare. În capul lui miji un gând nemaipomenit de frumos: când Petruşa al lui va sosi acasă, el o să-i pună pe masă un preţ maxim, adică cincisprezece mii de ruble, fără nici o aluzie la sumele expediate până atunci şi, cu lacrimi în ochi, o să-l strângă cu dragoste la pieptul său pe ce cher fils şi cu asta va încheia definitiv toate conturile. Precaut şi pe ocolite, el se apucă să-i înfăţişeze Varvarei Petrovna imaginea înduioşătoare a acestui moment. O făcu să întrevadă cum că asta va imprima legăturii lor prieteneşti… „ideii” lor o nuanţă deosebit de nobilă şi generoasă. Faptul ar face să apară dezinteresul şi grandoarea foştilor „părinţi” şi în general a oamenilor de altădată în comparaţie cu tineretul modern, cu spiritul superficial şi preocupat de idei socializante. Multe mai îndrugă el în acest sens, dar Varvara Petrovna nu spuse nimic, în cele din urmă, îi declară sec că este de acord să cumpere moşioara plătind preţul maxim, adică şase-şapte mii de ruble (şi cu patru putea fi cumpărată). Despre celelalte opt mii de ruble care îşi luaseră zborul odată cu păduricea, ea nu aminti nici un cuvânt.
Toate acestea se întâmplaseră cam cu o lună înainte de peţit. Stepan Trofimovici rămase uluit şi încercă să mai chibzuiască. Înainte mai putea nutri un fel de speranţă că fiul poate nu va mai veni deloc – adică speranţă, dacă judecai din afară, după părerea unui străin. Dar ca tată, Stepan Trofimovici ar fi respins cu indignare chiar gândul la o asemenea speranţă. Până atunci, zvonurile despre Petruşa erau mai degrabă ciudate. Mai întâi, terminându-şi cursul la universitate cu vreo şase ani în urmă, el stătu la Petersburg fără nici o ocupaţie. Deodată ajunse în oraşul nostru ştirea cum că el luase parte la redactarea unei proclamaţii subversive şi era tras la răspundere. Apoi cum că el s-ar afla în străinătate, în Elveţia, la Geneva, fugind probabil acolo.
— E un lucru foarte ciudat, ne spunea pe atunci Stepan Trofimovici, destul de jenat. Petruţa c’est une şi pauvre tęte! Este bun, nobil, un suflet foarte sensibil, ţi mă bucurasem aşa de mult atunci, la Petersburg, comparându-l cu tineretul de astăzi, dar c’est un pauvre sire tout de męme… Ţi când mă gândesc că toate acestea provin din aceeaşi lipsă de maturitate, din sentimentalism! Nu-i atrage realismul, ci latura sentimentală, ideală a socialismului, ca să zic aşa, nuanţa lui religioasă, poezia lui… bineînţeles, din auzite. Dar în ce situaţie mă pune pe mine! Am aici atâţia duşmani, acolo şi mai mulţi, totul va fi atribuit influenţei tatălui… Dumnezeule mare! Petruşa al meu, promotor! Ce timpuri trăim!
De altfel, Petruşa îi comunicase între timp şi adresa lui exactă din Elveţia, unde să i se expedieze obişnuiţii bani: ceea ce însemna că nu era chiar un emigrant. Şi deodată, după ce stătuse în străinătate vreo patru ani, apăru acum în patrie anunţându-şi pe curând sosirea acasă, cu alte cuvinte nesupus nici unei urmăriri. Mai mult, părea că cineva se preocupă de soarta lui şi-i acordă protecţie. Scria acum din sudul Rusiei, unde se afla din însărcinarea particulară importantă a unui necunoscut, căruia îi reprezenta interesele. Toate acestea erau bune, dar de unde ar putea obţine Stepan Trofimovici cele şapte-opt mii de ruble ca să adune preţul maxim dorit de fiul său pentru moşie? Dar dacă se stârnea zarvă mare şi în loc de tabloul măreţ închipuit de el lucrurile vor ajunge la un proces? Ceva îi spunea lui Stepan Trofimovici că sensibilul Petruşa nu-şi va neglija interesele. „Cum se face însă, după cum mi-a fost dat să observ, îmi şopti odată Stepan Trofimovici, cum se face că toţi aceşti socialişti şi comunişti disperaţi sunt totodată venali şi nişte acaparatori nemaipomeniţi, nişte jinduitori de proprietate în aşa măsură, încât, cu cât e el mai mare socialist, cu cât a mers mai departe, cu atât mai puternic se simte în el vâna de proprietar… De ce oare? Să fie tot din cauza sentimentalismului?” Nu ştiu dacă această remarcă a lui Stepan Trofimovici conţinea sau nu o doză de adevăr; ştiu numai că Petruşa deţinea oarecare informaţii despre vânzarea pădurii şi toate celelalte, iar Stepan Trofimovici, la rândul lui, ştia că fiul său deţine asemenea informaţii. Mi se oferise ocazia să citesc şi scrisorile lui Petruşa adresate tatălui; scria extrem de rar, cel mult o dată pe an. Numai în ultimul timp, anunţându-şi apropiata sosire, trimisese două scrisori aproape una după alta. Toate erau scurte, seci, conţinând numai dispoziţii, şi întrucât tatăl şi fiul, după întâlnirea de la Petersburg, adoptaseră maniera la modă de a se tutui, şi scrisorile lui Petruşa semănau aidoma acelor vechi dispoziţii ale foştilor moşieri trimise din capitală oamenilor de încredere de la curte care le administrau moşiile. Şi deodată, aceste opt mii de ruble care îi reveneau ca urmare a propunerii Varvarei Petrovna rezolvau toată încurcătura, ba pe deasupra ea îl făcu să înţeleagă clar că de nicăieri din altă parte ele nu-i pot pica. Bineînţeles, Stepan Trofimovici consimţi.
Îndată după plecarea ei trimise să mă cheme, iar faţă de orice altă vizită inopinată se apără, încuindu-se pentru toată ziua. A şi plâns, bineînţeles, şi a vorbit frumos, îndelung, încurcându-se mereu; strecură şi un calambur din întâmplare, rămânând mulţumit de felul cum l-a plasat, apoi fu cuprins de o formă uşoară de holerină; într-un cuvânt, totul decurse cum trebuie. Apoi el scoase portretul soţioarei sale nemţoaice, decedată cu douăzeci de ani în urmă, şi, privindu-l, o imploră jalnic: „Vei putea oare să mă ierţi?”. În general îmi făcu impresia că este foarte derutat. De amărăciune am şi ciocnit câteva pahare. De altfel, curând el adormi cuprins de un somn ca de prunc. A doua zi dimineaţa, îşi legă în mod artistic cravata, se îmbrăcă cât mai îngrijit, dând mereu târcoale oglinzii; îşi parfumă batista, dar numai puţin de tot, şi în clipa când o zări pe Varvara Petrovna prin fereastră, luă repede o altă batistă, iar pe cea parfumată o ascunse sub pernă.
— Aşa, admirabil! îl lăudă Varvara Petrovna, auzindu-i consimţământul. În primul rând, este dovada unei hotărâri de cea mai nobilă factură, în al doilea rând, ai dat ascultare glasului raţiunii, de care rareori se întâmplă să ţii seama în treburile dumitale particulare. De altfel, nu-i nici o grabă, adăugă ea, examinând nodul cravatei lui albe, deocamdată să păstrezi deplină tăcere, la fel voi face şi eu. Curând va fi ziua dumitale de naştere; voi veni împreună cu ea. Organizează seara o masă cu ceai şi, te rog, fără băuturi şi gustări; de altfel, voi avea eu grijă. Invită-ţi prietenii, vom face împreună selecţia, în ajun o să stai de vorbă cu ea, dacă va trebui; iar la serata dumitale nu vom anunţa sau vom face un fel de logodnă, ci doar vom lăsa să transpire o aluzie sau poate chiar o să şi spunem, dar fără nici un fel de solemnitate. Iar peste vreo două săptămâni veţi face şi nunta, pe cât se poate fără mult zgomot… Ba o să puteţi să şi plecaţi amândoi pentru un timp îndată după cununie, să zicem la Moscova. Poate că voi pleca şi eu cu voi… Principalul până atunci e să păstrăm tăcere.
Stepan Trofimovici era uimit, încercă să deschidă vorba cum că ar trebui totuşi să vorbească şi el cu viitoarea mireasă, dar Varvara Petrovna se năpusti enervată:
— Pentru ce? În primul rând, poate că nici nu va fi nimic…
— Cum să nu fie? murmură mirele uimit la culme.
— Uite aşa. Mai văd eu… De altfel, totul se va întâmpla aşa cum am spus eu, să n-ai nici o grijă, o pregătesc eu personal. N-are rost intervenţia dumitale. Tot ce trebuie spus şi făcut va fi spus şi făcut, iar dumneata n-ai de ce să te bagi. Pentru ce? În ce scop? Nu te duce nici dumneata personal, şi nici scrisori să nu-i scrii. Te rog, nici o mişcare. Şi eu voi păstra tăcere.
Nu dădu nici un fel de explicaţie şi plecă vădit indispusă. Se pare că supunerea şi graba excesivă a lui Stepan Trofimovici o surprinseseră. Din păcate, el nu înţelegea deloc situaţia în care se afla şi întreaga chestiune nu i se înfăţişa şi din alte puncte de vedere. Dimpotrivă, începuse să adopte un ton nou, un aer triumfător şi uşuratic, îşi dădea curaj.
— Nimic de zis, îmi place! spunea el oprindu-se în faţa mea şi desfăcându-şi mâinile în lături, ai auzit? Vrea să mă aducă într-o stare, încât în cele din urmă să nu mai consimt. Căci şi eu pot să-mi pierd răbdarea şi… să nu consimt! „Stai liniştit, zice, n-ai de ce să te duci acolo”, dar de ce, în definitiv, trebuie neapărat să mă însor? Numai pentru că aşa i s-a năzărit ei, pentru că i-a venit acest moft caraghios? Doar eu sunt un om serios şi aş putea să nu mă supun fanteziilor unei femei trăsnite. Eu am anumite îndatoriri faţă de fiul meu şi… faţă de mine însumi! Fac un sacrificiu, înţelege ea acest lucru? Poate că de aceea am consimţit, că mi s-a urât cu viaţa şi totul îmi este indiferent. Nu se gândeşte însă că ar putea să mă scoată din sărite şi atunci cu adevărat puţin o să-mi pese: mă supăr şi refuz. Et enfin le ridicule… Ce vor spune cei de la club? Ce va spune… Liputin? „Poate că nici nu va fi nimic.” Cum îţi place?! Dar e culmea culmilor! E ceva… ce înseamnă asta? Je suis un forçat, un Badinguet, un om strâns cu uşa!
În acelaşi timp, un fel de infatuare capricioasă şi uşuratică străbătea prin toate aceste lamentări şi exclamaţii. În seara aceea iar am golit împreună o sticluţă.
Capitolul al treilea.
Păcatele altuia.
I
Cam la o săptămână după aceea, lucrurile începură să ia oarecare amploare.
În treacăt fie zis, în tot cursul acestei săptămâni nenorocite, a trebuit să îndur momente de mare tristeţe şi chin, rămânând în calitatea mea de confident intim aproape nelipsit de lângă bietul meu prieten proaspăt logodit. Îl apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în decursul întregii săptămâni n-am dat ochii cu nimeni şi am stat în casă singuri, noi doi; se ruşina chiar şi de mine, ba într-aşa hal, încât pe măsură ce mi se destăinuia mai mult, cu atât mai vârtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit împotriva mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl făcea să creadă că toată lumea, tot oraşul era la curent cu situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la club, dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Până şi plimbarea lui obişnuită de seara, prescrisă de medic, n-o făcea decât după ce se întuneca de tot, la căderea nopţii.
Trecu o săptămână întreagă şi el nu ştia încă dacă este logodit sau nu şi nici nu izbutea să capete în această privinţă o certitudine oarecare, în ciuda încercărilor sale stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce-i fusese hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică; nu ştia nici măcar dacă era ceva serios în toată întreprinderea aceasta! Varvara Petrovna, nu se ştie din ce motive, refuza categoric să-l primească. Iar la una dintre primele lui scrisori (îi trimisese între timp nenumărate scrisori) îi răspunse cu rugămintea formală de a o scuti pentru un timp de orice relaţii, întrucât este foarte ocupată; şi cu toate că ar avea la rândul ei să-i comunice lucruri foarte importante, o să aştepte pentru asta un moment de răgaz, de care nu dispunea acum deloc, şi că îl va anunţa chiar ea, la timpul potrivit, când anume ar putea s-o viziteze. Cât despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, pentru că toate acestea nu sunt „decât nişte mofturi”. Bileţelul acesta mi-l arătase chiar el şi l-am citit personal.
Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de incertitudini în care se pomenise nu erau nimic în comparaţie cu frământarea lui principală. Avea o grijă tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare; îl vedeam slăbind la chip pe zi ce trece şi pierzându-şi tot mai mult curajul. Grija aceasta ascundea motivul ruşinii lui covârşitoare despre care nu voia să-mi vorbească nici mie; dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, minţindu-mă şi recurgând la nişte explicaţii cu totul puerile; ceea ce nu-l împiedica totuşi să mă cheme zilnic, neputând să se lipsească nici două ore de prezenţa mea, care îi devenise necesară aproape ca aerul sau apa.
Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără să vreau, atins în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit că eu descifrasem de mult marea lui taină, care pentru mine devenise întru totul străvezie. După convingerea mea nestrămutată de atunci, dezvăluirea acestei taine, a acestei frământări majore a lui Stepan Trofimovici, nu i-ar fi adăugat nimic onoarei lui şi, ca om tânăr ce eram, mă cam revolta brutalitatea sentimentelor sale şi urâţenia unora dintre bănuielile lui. Într-un moment de pornire şi, recunosc, plictisit să-i tot servesc de confident, poate că am mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime căutam să obţin din partea lui o mărturisire, deşi admiteam că asemenea mărturisiri, în unele situaţii, sunt cam dificile. Şi el mă înţelegea foarte bine, adică îşi dădea seama că am priceput totul şi că sunt supărat pe el, lucru pentru care se simţea la rându-i supărat pe mine, adică tocmai pentru faptul că mă supăr pe el şi-l înţeleg prea bine. Enervarea mea în cazul de faţă putea să pară meschină şi stupidă; dar izolarea aceasta în doi de multe ori e dăunătoare unei adevărate prietenii. Dintr-un anumit punct de vedere, el vedea just unele aspecte ale situaţiei sale, ba şi le definea cu destulă fineţe în punctele în care nu considera necesar să se ascundă.
— Ce deosebire colosală! spunea el, lăsând să-i scape uneori câte o confidenţă despre Varvara Petrovna. Ce deosebire între felul cum era ea înainte vreme, când stăteam de vorbă împreună… Închipuie-ţi că pe atunci ea mai ştia să discute. Ai putea să mă crezi că avea chiar idei, idei proprii, originale. Acum însă totul s-a schimbat! Zice că toate acestea nu sunt decât vorbărie demodată! Detestă tot ce a fost înainte… A devenit acum un fel de amploaiat, de vechil, o fiinţă cu inima înăsprită, şi e tot timpul supărată…
— Dar de ce să se supere, de vreme ce ai acceptat ce-a vrut? am obiectat eu.
Mă privi cu înţeles.
— Cher ami, dacă nu mă învoiam, s-ar fi supărat teribil, te-ri-bil! Şi totuşi mai puţin decât acum, după ce am consimţit.
Se arătă foarte satisfăcut de felul cum îşi formulase constatarea şi în seara aceea mai golirăm o sticluţă în doi. N-a fost decât o dispoziţie de moment; a doua zi îl găsii mai deprimat şi mai morocănos decât oricând.
Cel mai mult mă agasa la el faptul că nu se hotăra nici măcar să facă o vizită de rigoare doamnelor Drozdov, de curând sosite în oraş, pentru a reînnoda vechile relaţii cu această familie, lucru la care râvnea nespus, tânjind aproape zilnic din cauză că nu izbutea să-şi realizeze această dorinţă, mai ales că dorinţa era reciprocă, de vreme ce, după cum am auzit, întrebaseră şi ele de el chiar imediat după sosire. Despre Lizaveta Nikolaevna vorbea cu un entuziasm pentru mine aproape de neînţeles. Era fără îndoială din pricină că-şi aducea aminte de dânsa ca despre un copil pe care îl îndrăgise atât de mult odinioară; afară de asta, nu se ştie de ce, îşi închipuia că va afla imediat în preajma ei o salvare de la toate chinurile prezente, ba şi rezolvarea îndoielilor lui. Se aştepta să găsească în persoana Lizavetei Nikolaevna o fiinţă extraordinară. Şi totuşi nu se ducea s-o vadă, deşi nu era zi să nu-şi propună s-o facă. Principalul era că şi eu însumi ţineam mult pe atunci să-i fiu prezentat şi nu puteam conta în această privinţă decât pe Stepan Trofimovici. Încercasem o impresie puternică întâlnind-o deseori pe stradă, bineînţeles, când pleca la plimbare în ţinută de amazoană pe un cal superb, însoţită de aşa-numita ei rudă, un ofiţer chipeş, nepotul decedatului general Drozdov. Orbirea mea naivă n-a ţinut decât o singură clipă şi curând a trebuit eu însumi să-mi dau seama de caracterul fantezist al visului meu, dar şi această clipă existase aievea şi de aceea vă puteţi închipui cât de revoltat eram uneori pe atunci pe bietul meu prieten pentru încăpăţânarea lui de a se izola într-o singurătate absolută.
Toţi ai noştri fuseseră chiar de la început înştiinţaţi în mod expres cum că un timp Stepan Trofimovici nu va primi vizite şi roagă să fie lăsat într-o absolută singurătate. El insistă ca această înştiinţare să fie făcută în scris printr-un fel de circulară, deşi eu îl sfătuisem să n-o facă. La rugămintea lui, trecui aproape pe la toţi, anunţând pe fiecare că Varvara Petrovna l-a însărcinat pe „bătrânul” nostru (aşa îl numeam noi pe Stepan Trofimovici între noi) să-i redacteze o lucrare urgentă şi să pună în ordine o corespondenţă de mai mulţi ani; că el s-a încuiat ca să termine această lucrare, iar eu îl ajut etc., etc. Numai pe la Liputin nu apucasem să trec, amânând mereu sau mai bine zis temându-mă să-l vizitez în acest scop. Ştiam dinainte că el nu va da crezare nici unui cuvânt al meu şi negreşit îşi va închipui că este vorba de un secret păstrat exclusiv faţă de dânsul, şi eram sigur că îndată ce voi pleca de la el va porni prin tot oraşul ca să afle tot ce poate şi, bineînţeles, să bârfească. În timp ce-mi închipuiam toate acestea, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe neaşteptate pe stradă. Constatai cu acest prilej că el de mult aflase vestea de la cei preveniţi de mine. Ciudat însă, nu numai că nu manifestă nici un fel de curiozitate şi nici nu întrebă despre Stepan Trofimovici, dar dimpotrivă, mă întrerupse chiar el, schimbând subiectul îndată ce încercai să mă scuz de faptul că nu trecusem pe la el mai înainte. E adevărat că avea omul şi ce să-mi povestească; era foarte agitat şi se bucura de faptul că găsise în mine un ascultător. Îmi vorbi despre noutăţile din oraş, despre sosirea soţiei guvernatorului „cu noile ei proiecte”, despre opoziţia care s-a format la club, despre faptul că toată lumea discută problema ideilor noi şi cum se preocupă toţi de acest lucru etc., etc. Vorbi astfel cam un sfert de oră şi cu atâta haz încât nu mă lăsa inima să mă despart de el. Deşi nu puteam să-l sufăr, trebuie să recunosc însă că avea darul de a se face ascultat, mai ales când era foarte furios de ceva. Omul acesta, după părerea mea, era un spion autentic înnăscut. Ştia în orice clipă toate noutăţile de ultimă oră şi toate dedesubturile oamenilor din oraşul nostru, mai ales sub aspectul lor meschin, şi era de mirare în ce grad putea să se pasioneze de nişte lucruri care de fapt nu-l priveau deloc, întotdeauna am avut impresia că trăsătura principală a firii sale era invidia. Când i-am spus în aceeaşi seară lui Stepan Trofimovici despre întâlnirea mea cu Liputin şi discuţia noastră, el, spre marea mea surprindere, se arătă extrem de emoţionat şi îmi puse o întrebare absurdă: „Liputin ştie sau nu?”. Căutai să-i demonstrez că nu avea cum să se afle aşa ceva atât de repede şi nici n-ar fi avut de la cine; dar Stepan Trofimovici era de altă părere.
— Mă crezi sau nu, conchise el în cele din urmă în mod neaşteptat, dar sunt convins că el nu numai că ştie absolut totul până în cele mai mici amănunte despre situaţia noastră, dar şi încă ceva în plus, ceva ce nu cunoaştem nici eu, nici dumneata şi probabil nu vom cunoaşte niciodată sau o vom afla abia când va fi prea târziu şi nu va exista nici o posibilitate de întoarcere…
Tăcui, dar cuvintele acestea mi se părură că au un substrat semnificativ. Timp de cinci zile după aceea nu se mai făcu nici o aluzie între noi despre Liputin; era limpede că Stepan Trofimovici regreta nespus faptul de a-şi fi dat în vileag, în faţa mea, asemenea bănuieli şi mărturisiri.
II.
Într-o dimineaţă, adică la vreo şapte sau opt zile după ce Stepan Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora unsprezece, în timp ce mă grăbeam ca de obicei să ajung la nefericitul meu prieten, mi se întâmplă pe drum un fapt cu totul neprevăzut.
Îl întâlnii pe Karmazinov, „marele scriitor”, cum îl numea Liputin. Îi citisem opera încă din copilărie. Schiţele şi povestirile lui sunt cunoscute atât de generaţia trecută, cât şi de a noastră; mă pasionau; erau desfătarea adolescenţei şi tinereţii mele. Pe urmă mă cam răcii faţă de pana lui; nuvelele şi romanele cu tendinţă pe care le scrise mai târziu nu-mi mai plăcură la fel de mult ca operele lui de început, în care găseai atâta poezie sinceră; iar scrierile lui din ultimul timp nu-mi plăceau chiar deloc.
În general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici părerea personală într-o chestiune atât de delicată, toţi scriitorii noştri talentaţi de mâna a doua, pe care opinia publică îi consideră cât timp trăiesc aproape nişte genii, nu numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-odată din memoria oamenilor din chiar momentul morţii, dar se întâmplă ca şi în viaţă fiind încă, odată cu apariţia unei noi generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în mijlocul căreia s-au afirmat, în mod inevitabil sunt uitaţi şi desconsideraţi cu o repeziciune neînchipuită. Toate astea se întâmplă la noi, nu ştiu cum, prea brusc, ca o schimbare de decor în teatru. O! lucrurile se întâmplă în acest caz cu totul altfel decât cum se întâmplă cu un Puşkin, un Gogol, un Moličre sau Voltaire, deci cu toţi scriitorii aceştia mari care au avut de exprimat ceva nou, al lor, original. Este adevărat că domnii aceştia talentaţi de mâna a doua, nu ştiu cum se întâmplă că, ajungând la o vârstă respectabilă, se dezumflă ei înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi dea seama câtuşi de puţin de acest lucru. De multe ori se constată că un scriitor căruia i se atribuia o profunzime extraordinară de gândire şi de idei, şi de la care toată lumea se aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării societăţii dă dovadă la sfârşit de atâta anemie şi insignifianţă în ce priveşte ideile sale principale, încât nimeni nu mai regretă faptul că a putut atât de repede să se epuizeze. Dar aceşti bătrâni cărunţi nu observă acest lucru şi se indignează. Orgoliul lor, tocmai spre sfârşitul activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinzătoare. Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre propria lor persoană, se cred probabil cel puţin nişte semizei! Despre Karmazinov se spunea că ţine mai mult la relaţiile sale cu puternicii zilei şi cu societatea înaltă decât la puritatea conştiinţei lui. Se mai spunea despre el că era în stare să te întâmpine cu braţele deschise, cu multă amabilitate, să te încânte, să te farmece prin simplitatea şi sinceritatea lui, mai ales când avea nevoie de tine în cine ştie ce chestiune şi bineînţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. Dar era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de care se temea, că era gata, ba considera drept o datorie sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare desconsiderare, ca pe o aşchie, ca pe o muscă, fără măcar să-ţi lase timp să te îndepărtezi de el, închipuindu-şi probabil cu toată seriozitatea că procedează după regulile unei bune-cuviinţe perfecte. În ciuda unei stăpâniri de sine desăvârşite şi a cunoaşterii perfecte a bunelor maniere, se spunea că e orgolios până la isterie, încât nu era în stare în nici un fel să-şi ascundă susceptibilităţile de autor, chiar şi în acele cercuri de societate care prea puţin se interesează de literatură; iar dacă se întâmpla să-l surprindă cineva prin indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice preţ să se răzbune.
Cu un an în urmă am citit într-o revistă un articol de el, pretenţios şi naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi pe psihologul. Descria naufragiul unui vapor undeva aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca martor ocular, urmărind operaţiunile de salvare a supravieţuitorilor şi de pescuire a cadavrelor celor înecaţi. Tot articolul acesta, destul de lung şi de stufos, fusese scris exclusiv cu scopul de a-şi etala cât mai mult propria-i persoană. Şi într-adevăr subtextul apărea evident: „Uitaţi-vă bine la mine şi fiţi atenţi ce simţeam eu în acele clipe. La ce vă trebuie marea, furtuna şi stâncile sau sfărâmăturile navei naufragiate? V-am descris eu îndeajuns toate acestea prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la această femeie înecată cu copilul strâns în braţele ei moarte? Admiraţi mai bine cum n-am putut eu suporta această privelişte şi mi-am întors capul. Iată-mă întors cu spatele; mă vedeţi? Sunt îngrozit şi incapabil să-mi arunc privirea înapoi; acum îmi închid ochii cutremurat, nu e ceva foarte-foarte interesant?”. Când i-am împărtăşit lui Stepan Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a declarat de acord cu mine.
Când se răspândi zvonul cum că în oraşul nostru va sosi Karmazinov, eu, bineînţeles, am fost cuprins de o puternică dorinţă să-l văd şi, dacă se va putea, să-l şi cunosc. Ştiam că acest lucru ar fi fost posibil prin Stepan Trofimovici, care fusese cândva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă pomenesc cu el în faţă la încrucişarea unor străzi. L-am recunoscut de la prima ochire; îmi fusese arătat cu câteva zile înainte trecând pe stradă în trăsura soţiei guvernatorului.
Era un om de talie mică, un fel de bătrânel, deşi nu avea mai mult de cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu părul des, cărunt, răzbind stufos de sub borurile jobenului în cârlionţi mărunţi, deasupra unor urechi mititele şi roz. Acest chip îngrijit nu era cine ştie ce frumos, avea buze subţiri şi lungi care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam gros şi nişte ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, într-o pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în acest sezon undeva prin Elveţia sau Italia de Nord. În orice caz însă toate detaliile mărunte ale vestimentaţiei sale: butonaşii de la manşete, guleraşul, năstureii, lornionul de os, atârnat de un şnuruleţ subţire negru, ineluşul, toate erau aşa cum le poartă oamenii îmbrăcaţi ireproşabil. Sunt sigur că vara el purta nişte pantofiori de stofă colorată cu năsturei de sidef încheiaţi lateral. Când l-am întâlnit, tocmai se oprise la colţul străzii şi se uita în jurul său. Observând că îl privesc cu multă curiozitate, el mă întrebă cu o voce mieroasă, deşi cam prea stridentă:
— Permiteţi-mi să vă întreb cum aş putea ajunge pe drumul cel mai scurt în strada Bâkov.
— Strada Bâkov? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu cuprins de o emoţie subită. Mergeţi drept înainte şi a doua stradă la stânga.
— Vă sunt foarte recunoscător.
Blestemată să fie această clipă: se pare că m-am intimidat şi l-am privit slugarnic! El a remarcat îndată acest lucru, bineînţeles, şi-a dat seama pe loc de faptul că ştiu tot; ştiu adică cine este el, că i-am citit toate cărţile şi îl admir încă din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu slugarnică admiraţie. Îmi zâmbi, dădu încă o dată din cap în semn de salut şi porni în direcţia pe care i-o arătasem. Nu ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui; după cum nu ştiu nici de ce m-am grăbit ca să-l ajung şi să fac alături de el vreo zece paşi. Deodată el se opri din nou.
— N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropiere un birjar? mi se adresă el iar, cu aceeaşi voce ţipătoare. Neplăcut strigăt; urâtă voce!
— Un birjar? Birjarii opresc nu departe de aici… În faţa catedralei, acolo staţionează birjele, şi a fost cât pe-aci să mă reped să chem un birjar. Bănuiesc că tocmai la aşa ceva se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că mi-am revenit îndată şi am rămas pe loc, dar el a remarcat prea bine pornirea mea iniţială şi acum mă observa cu acelaşi zâmbet neplăcut. Şi aci s-a întâmplat ceea ce nu voi uita niciodată.
Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl ţinea în mâna stângă. De altfel, nici nu era un săculeţ, ci o cutioară sau, mai bine zis, un fel de mică servietă sau, şi mai precis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de damă, de altfel, nici nu ştiu ce era, dar ţin minte numai faptul că m-am repezit, mi se pare, s-o ridic.
Sunt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima mişcare pe care am schiţat-o era în afară de orice îndoială; n-aveam cum s-o maschez şi de aceea am roşit ca un prost. Şiretul personaj a exploatat imediat această împrejurare şi a folosit-o în modul cel mai convenabil.
— Nu vă deranjaţi, îl ridic singur, zise el cu un zâmbet fermecător, când văzu clar că nu voi ridica săculeţul şi, luându-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar fi vrut să preîntâmpine amabilitatea mea, dădu o dată din cap în chip de salut şi-şi urmă drumul, lăsându-mă aiurit. Era ca şi cum i-aş fi ridicat eu obiectul. Timp de vreo cinci minute am stat pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci dezonorat; dar apropiindu-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un teribil hohot de râs. Întâlnirea aceasta mi se păru atât de caraghioasă, încât mă decisei imediat să-l distrez pe Stepan Trofimovici mimându-i întreaga scenă.
III.
De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii într-o dispoziţie cu totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu un fel de nerăbdare avidă în întâmpinarea mea, de cum mă văzu apărând în uşă, dornic să audă ce veşti îi aduc, dar mă ascultă cu un aer atât de preocupat, încât la început nici nu înţelegea probabil ce-i spuneam. Însă în clipa când pronunţai numele lui Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul din fire şi izbucni:
— Să nu-mi spui nimic, să nu-i pronunţi numele! strigă el aproape cu furie. Cum ţi se pare asta?! Poftim, citeşte! Citeşte!
Trase unul dintre sertarele biroului şi zvârli pe masă trei bucăţele de hârtie scrise în grabă cu creionul de Varvara Petrovna. Primul bileţel era datat de alaltăieri, al doilea de ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră în urmă; toate conţineau nişte naivităţi privitoare la Karmazinov şi trădau neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a Varvarei Petrovna, provocată de teama că acest Karmazinov ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste bileţele în ordinea lor cronologică începând cu cel scris acum două zile (exista probabil şi alt bileţel, scris acum trei zile, sau poate şi un altul scris cu patru zile în urmă):
Dacă el, în sfârşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi rosteşti, în prezenţa lui, numele. Nici o aluzie. Nu deschizi vorba şi nici nu aminteşti de mine.
V. S.
Bileţelul de ieri:
Dacă el se va decide, în sfârşit, în dimineaţa aceasta, să te viziteze, cred că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l primeşti. Aşa cred eu, nu ştiu care e părerea dumitale.
V. S.
Bileţelul de astăzi, ultimul:
Sunt convinsă că apartamentul dumitale e plin de gunoaie şi de fum de ţigări. Ţi-i trimit pe Maria şi pe Fomuşka; într-o jumătate de oră vor face curat şi vor pune totul în ordine. Iar dumneata să nu-i împiedici, ci să stai în bucătărie cât timp se deretică. Îţi trimit un covor de Buhara şi două vaze chinezeşti: de mult intenţionam să ţi le dăruiesc, şi în plus pe Teniers al meu (provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe fereastră, iar pe Teniers atârnă-l în dreapta portretului lui Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în sfârşit, primeşte-l cu o politeţe aleasă, dar în conversaţie caută să-l întreţii despre lucruri insignifiante, pe teme ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a despărţit de el. Despre mine, nici un cuvânt. Poate că o să trec pe la dumneata către seară.
V. S.
P. S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă că nu va veni deloc.
Am citit conţinutul bileţelelor şi am rămas mirat că îşi făcea atâta sânge rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l întrebător, am observat deodată că, în timp ce eu citeam, apucase să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa palidă şi mâinile-i tremurau.
— Puţin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, răspunzând la privirea mea întrebătoare. Je m’en fâche! Îi arde să se tulbure din cauza lui Karmazinov, dar la scrisorile mele nu răspunde! Iată, poftim, scrisoarea mea nedesfăcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe masă, sub carte, sub L’homme qui rit. Ce mă interesează că ea se frământă din cauza lui Ni-ko-lenka! Je m’en fâche et je proclame ma liberté. Au diable le Karmazinoff! Au diable la Lembke! Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Teniers l-am vârât în scrin, iar pe dânsa am somat-o să mă primească imediat. Ai auzit? Am so-ma-t-o! I-am trimis tot aşa un bileţel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, prin Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna personal, s-o aud declarându-mi cu propria ei gură şi în faţa cerului sau cel puţin în faţa dumitale. Vous me seconderez, n’est-ce pas, comme ami et témoin? Nu vreau să roşesc, nu vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite secrete în această chestiune! Să mi se spună deschis, sincer, omeneşte, şi atunci… atunci poate că voi uimi toată generaţia prin generozitatea mea… Sunt eu un ticălos, domnul meu? încheie el brusc, uitându-se furios la mine, ca şi cum eu aş fi fost acela care îl consideră ticălos.
L-am rugat să bea puţină apă; nu-l mai văzusem într-o asemenea stare. Tot timpul cât vorbise, alergase de la un colţ la altul de-a lungul camerei şi deodată se opri brusc în faţa mea într-o poză cu totul neobişnuită.
— Îţi închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de aroganţă bolnăvicioasă, măsurându-mă cu privirea din cap până-n picioare şi invers, îţi închipui cumva că eu, Stepan Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine atâta forţă morală ca, luându-mi lădiţa – lădiţa mea sărăcăcioasă – şi punând-o pe umerii mei slabi, să ies pe poartă şi să dispar de aici pentru totdeauna, când aşa ceva mi-o vor cere onoarea şi marele principiu al independenţei? Nu o dată Stepan Verhovenski a avut de înfruntat şi de respins despotismul prin mărinimie sufletească, fie chiar şi despotismul unei femei smintite, adică despotismul cel mai jignitor şi mai cumplit din toate formele de despotism care pot exista pe lume, deşi văd că dumneata ţi-ai îngăduit, mi se pare, în clipa aceasta să zâmbeşti la auzul cuvintelor mele, stimate domn! A, dumneata nu crezi că eu voi putea găsi în mine atâta mărinimie, ca să pot să-mi închei existenţa ca un preceptor în familia unui comerciant sau să mor de foame sub un gard! Răspunde, răspunde imediat: mă crezi sau nu mă crezi capabil?
Dar eu m-am abţinut intenţionat să-i răspund. Ba m-am şi prefăcut că ezit, necutezând să-l jignesc printr-un răspuns negativ, dar neputând să-i răspund nici afirmativ. Exista în toată enervarea aceasta a lui ceva ce categoric mă jignea, dar nu personal, o, nici pe departe! dar… despre aceasta va fi vorba mai târziu.
Faţa lui Stepan Trofimovici păli.