De fapt, nu se prea auzeau vorbe în explozia aceea de glasuri, mai mult exclamaţii răzleţe. Am şi uitat întru câtva succesiunea schimbului de cuvinte, pentru că s-a produs o zăpăceală nemaipomenită. Exclamă ceva în franţuzeşte Stepan Trofimovici plesnindu-şi palmele, dar Varvara Petrovna n-avea timp de dânsul. Până şi Mavriki Nikolaevici articulă ceva repezit şi cu vocea sacadată. Cel mai surescitat era însă Piotr Stepanovici; cu gesturi largi, făcea eforturi disperate s-o convingă pe Varvara Petrovna de ceva, dar mult timp n-am putut înţelege de ce anume se agită. Se adresa şi Praskoviei Ivanovna, şi Lizavetei Nikolaevna, ba în toiul înflăcărării îi strigă în treacăt şi tatălui său ceva, într-un cuvânt, era într-o fierbere continuă învârtindu-se prin tot salonul. Varvara Petrovna, roşie la faţă, sări la un moment dat de la locul ei, strigându-i Praskoviei Ivanovna: „Ai auzit, ai auzit tu ce i-a spus el chiar acum acestei fete?”. Dar Praskovia Ivanovna era incapabilă să mai răspundă; nu fu în stare decât să bâiguie ceva, dând din mână. Biata femeie era copleşită de propriile ei griji: necontenit îşi întorcea capul spre Liza, privind-o cu o teamă inexplicabilă, dar să se ridice şi să plece n-ar fi îndrăznit cât timp nu se ridica şi fiică-sa. Între timp, căpitanul, care din clipa când apăru Nikolai Vsevolodovici arăta foarte speriat, vădi clar intenţia s-o şteargă neobservat, am băgat de seamă bine acest lucru, dar Piotr Stepanovici îl prinse de mână şi nu-l lăsă să plece.

  — Este necesar, absolut necesar, îi tot dădea el din gură, rostogolindu-şi cu o stăruitoare persuasiune cuvintele, ca nişte mărgele, în faţa Varvarei Petrovna, care se reaşezase între timp în fotoliul său şi, ţin minte, îl asculta cu aviditate; în cele din urmă, el îşi atinse scopul cucerindu-i toată atenţia.

  — Este necesar, Varvara Petrovna. Vedeţi doar şi singură că avem de-a face aici cu o neînţelegere, şi după toate aparenţele, cu nişte lucruri ciudate, dar de fapt foarte clare, limpezi şi simple ca bună ziua. Înţeleg foarte bine că n-am nici o dezlegare să povestesc şi poate că apar cam ridicol, insistând în această privinţă. Dar, în primul rând, însuşi Nikolai Vsevolodovici nu atribuie acestei chestiuni cine ştie ce importanţă şi, în definitiv, există şi cazuri în care îi vine greu omului să se hotărască pentru o explicaţie personală, ba este chiar absolut necesar ca altcineva, o terţă persoană, să facă acest lucru, întrucât îi vine mai uşor să vorbească despre unele chestiuni mai delicate. Credeţi-mă, Varvara Petrovna, că Nikolai Vsevolodovici nu-i deloc de condamnat pentru faptul că n-a răspuns la întrebarea dumneavoastră de acum printr-o explicaţie categorică, deşi chestiunea în sine este cu totul minoră; o ştiu încă din timpul şederii sale la Petersburg. De altfel, tot cazul acesta nu poate decât să-l onoreze pe Nikolai Vsevolodovici, dacă este neapărat nevoie să recurgem la acest cuvânt vag, „onoare”…

  — Vrei să spui că ai fost martor la vreun incident care a ocazionat… această neînţelegere? întrebă Varvara Petrovna.

  — Martor şi participant, confirmă grăbit Piotr Stepanovici.

  — Dacă-mi dai cuvântul că asta nu va răni delicateţea lui Nikolai Vsevolodovici şi sentimentele pe care ştiu că le nutreşte faţă de mine, întrucât el nu-mi ascunde nimic… şi dacă totodată eşti convins că procedând astfel îi vei face chiar plăcere…

  — Negreşit aşa va fi, şi tocmai de aceea socot că îmi fac şi eu cu aceasta o datorie deosebit de plăcută. Sunt convins că el însuşi m-ar fi rugat să fac asta.

  Părea destul de stranie şi în afară de orice uzanţă socială o asemenea dorinţă stăruitoare a acestui domn, picat parcă din cer, să relateze istoriile altora. Dar izbutise s-o prindă în undiţă pe Varvara Petrovna atingând punctul cel mai sensibil. Pe atunci încă nu cunoştea caracterul acestui om şi cu atât mai puţin intenţiile lui.

  — Să auzim, încuviinţă Varvara Petrovna, pe un ton circumspect şi rezervat, vizibil necăjită de această îngăduinţă a sa.

  — Istoria ca atare e scurtă; şi, dacă vreţi, de fapt nici nu este o istorie în adevăratul sens al cuvântului, se porni Piotr Stepanovici să-şi răsfire şuvoiul de cuvinte, ca pe nişte mărgele. Un romancier, neavând altă treabă, ar fi putut confecţiona şi un roman. O întâmplare destul de nostimă, Praskovia Ivanovna, şi eu sunt convins că Lizaveta Nikolaevna o va asculta cu interes, deoarece găsim în ea multe lucruri dacă nu chiar minunate, în orice caz bizare. Acum cinci ani, la Petersburg, Nikolai Vsevolodovici l-a cunoscut pe acest om, iată-l, e aici în faţa dumneavoastră, domnul Lebeadkin care stă acum cu gura căscată şi intenţionase pare-se s-o şteargă neobservat. Scuzaţi-mă, Varvara Petrovna. Dar nu te sfătuiesc s-o ştergi din loc, domnule fost funcţionar din fostul departament al aprovizionării (după cum vezi, te ţin minte foarte bine). Şi eu, şi Nikolai Vsevolodovici cunoaştem prea bine toate matrapazlâcurile dumitale de aici, pentru care, nu uita acest lucru, va trebui să dai socoteală. Încă o dată vă cer scuze, Varvara Petrovna. Pe atunci Nikolai Vsevolodovici îl numea pe domnul acesta Falstaff al său; ceea ce vrea să însemne probabil (explică el deodată) că e vorba de un vechi personaj, un caracter burlesque, de care toată lumea râde şi care le permite tuturor să râdă de el, numai bani să iasă. Nikolai Vsevolodovici ducea pe atunci la Petersburg o viaţă, ca să zic aşa, în bătaie de joc, n-aş putea să găsesc un alt cuvânt mai potrivit ca s-o definesc, pentru că omul acesta nu se lăsa pradă deziluziei niciodată şi desconsidera orice ocupaţie. Vorbesc numai de acea perioadă, Varvara Petrovna. Acest Lebeadkin avea o soră, persoana care a stat aici până adineauri. Fratele şi surioara n-aveau nici un adăpost şi trăiau aciuindu-se pe la străini. El bătea caldarâmul sub arcadele magazinelor de la Gostinnâi Dvor, totdeauna îmbrăcat în fosta lui redingotă de uniformă, acosta trecătorii mai spilcuiţi şi tot ce aduna dădea pe băutură. Iar surioara lui se hrănea ca păsările cerului. Se angaja prin diferite case mizere, ca să-şi ţină într-un fel zilele. Un sodom îngrozitor; aş vrea să trec peste tabloul acestei existenţe de unghere, existenţă în care se complăcuse pe atunci din excentricitate şi Nikolai Vsevolodovici. Numai despre perioada de atunci vorbesc, Varvara Petrovna; iar expresia „excentricitate” îi aparţine lui personal. Nu avea de ascuns cine ştie ce lucruri faţă de mine. Mademoiselle Lebeadkina, care într-un timp avusese repetate ocazii să-l vadă pe Nikolai Vsevolodovici, rămase profund impresionată de înfăţişarea lui. Era, ca să zic aşa, un diamant pe fondul mizer al vieţii acestei fete. Nu mă pricep la descrierea sentimentelor, de aceea voi trece peste asta; dar nişte oameni păcătoşi au luat-o imediat în derâdere, ceea ce o făcu să cadă într-o adâncă tristeţe. În general, acolo toată lumea îşi bătea joc de dânsa, dar nici ea nu prea lua în seamă toate acestea. Mintea ei încă de pe atunci nu era în perfectă ordine, deşi nu chiar în starea de acum. E de presupus, şi sunt destule temeiuri pentru asta, că în copilărie, datorită nu ştiu cărei binefăcătoare, era aproape să capete o educaţie frumoasă. Nikolai Vsevolodovici nu-i dădea nici o atenţie şi se mulţumea să joace preferans cu nişte funcţionari – dintr-un pachet soios, pe un sfert de copeică. Într-o zi însă, când batjocura lor întrecuse orice măsură, el (fără a mai întreba de ce şi pentru ce) îl prinse de guler pe unul dintre aceşti funcţionari şi-i dădu drumul jos pe fereastră, de la etajul întâi. Nici urmă de indignare cavalerească în favoarea inocenţei fugare nu se făcu simţită cu acest prilej; toată operaţia aceasta se desfăşura în hazul general şi cel mai mult râdea Nikolai Vsevolodovici. Când totul se termină cu bine, cei doi se împăcară şi se apucară de băut punci. În schimb ea, inocenta ultragiată, nu uită acest lucru. Bineînţeles, rezultatul a fost zdruncinarea definitivă a facultăţilor ei mintale. Repet, nu sunt meşter în a descrie sentimente, dar cred că în esenţă aici este vorba de un vis. Iar Nikolai Vsevolodovici, ca un făcut, aţâţa şi mai mult acest vis: în loc să râdă, el începu să-i arate acestei mademoiselle Lebeadkina un respect neobişnuit. Kirillov, care era de faţă (un original nemaipomenit, Varvara Petrovna, şi un om dintr-o bucată; poate că îl veţi cunoaşte vreodată, se află acum aici), ei bine, acest Kirillov, care de obicei tăcea mereu, se aprinde deodată, mi-aduc aminte foarte exact acest lucru, şi-i spune lui Nikolai Vsevolodovici că o tratează pe această doamnă ca pe o marchiză şi cu aceasta îi dădu ultima lovitură. Mai adaug că Nikolai Vsevolodovici îl respecta pe acest Kirillov. Şi ce credeţi că i-a răspuns: „Îţi închipui cumva, domnule Kirillov, că-mi bat joc de ea; te rog să mă crezi că o respect cu adevărat, pentru că ea e mai bună decât noi toţi”; dar, ştiţi, a spus-o cu tonul cel mai serios. Adevărul este că în aceste două-trei luni, afară de bună ziua şi la revedere, n-a schimbat de fapt cu ea nici un cuvânt. Eu, care am fost mereu de faţă, ţin minte foarte bine că ea ajunsese să se iluzioneze atât de tare, încât începuse să-l considere un fel de logodnic al ei, care nu îndrăznea s-o „răpească” numai pentru că avea mulţi duşmani şi întâmpina piedici din partea familiei sau altceva de genul acesta. Ce s-a mai râs şi pe chestia asta! S-a terminat prin aceea că, urmând să plece încoace, Nikolai Vsevolodovici a dat dispoziţie ca cineva să aibă grijă de întreţinerea ei şi i-a fixat o pensie anuală destul de măricică, de vreo trei sute de ruble, mi se pare, dacă nu şi mai mult. Într-un cuvânt, să zicem că toate acestea au fost un amuzament, fantezia unui om obosit prea devreme; admitem în sfârşit că a fost, cum zicea Kirillov, o nouă experienţă a unui om blazat cu scopul de a afla până unde poate fi dusă o infirmă pe jumătate nebună. „Dumneata, zicea el, anume ţi-ai ales-o pe cea mai nevolnică fiinţă, pe această sărmană infirmă, veşnic expusă batjocurilor şi bătăilor, ştiind mai ales că fiinţa aceasta se prăpădeşte de o dragoste ridicolă pentru dumneata; şi te-ai apucat să-i zăpăceşti capul numai pentru plăcerea de a vedea ce va rezulta!” În definitiv, ce vină avea omul dacă acestei femei ţicnite i s-a năzărit aşa ceva, când, notaţi acest lucru, el nu schimbase cu ea nici două fraze în tot acest timp! Există, Varvara Petrovna, lucruri despre care nu numai că nu se poate vorbi în mod inteligent, dar despre care nici nu este inteligent să te apuci să vorbeşti. Hai să zicem, dacă vreţi, că e o ciudăţenie, dar mai mult decât atât nu-mi imaginez ce s-ar mai putea spune; şi totuşi ne este dat să vedem acum ce istorie s-a brodat din acest mic episod… Îmi este cunoscut în bună parte, Varvara Petrovna, ce se petrece aici.

  Povestitorul se întrerupse brusc cu intenţia vizibilă de a i se adresa lui Lebeadkin, dar Varvara Petrovna îl opri; era într-o stare de extremă exaltare.

  — Ai terminat? întrebă ea.

  — Nu încă; dar pentru ca tabloul să fie complet, aş fi vrut, dacă îmi îngăduiţi, să-i pun câteva întrebări acestui domn… Veţi afla îndată despre ce este vorba, Varvara Petrovna.

  — Ajunge, mai pe urmă, opreşte-te pentru o clipă, te rog. O, ce bine am făcut lăsându-te să vorbeşti!

  — Şi remarcaţi, Varvara Petrovna, reluă cu vioiciune Piotr Stepanovici, putea oare Nikolai Vsevolodovici singur să vă explice acest lucru adineauri, ca răspuns la întrebarea dumneavoastră formulată poate prea categoric?

  — O, da, prea categoric!

  — Şi n-am avut eu dreptate, susţinând că în unele cazuri îi e mult mai uşor unei terţe persoane să explice decât celui direct vizat?

  — Da, da, aşa este… doar într-o singură privinţă te-ai înşelat şi cu regret observ că persişti în această eroare.

  — Se poate? Cum anume?

  — Vezi… dar mai bine să iei loc, Piotr Stepanovici.

  — Voia dumneavoastră, mă simt chiar puţin obosit; vă mulţumesc.

  Îşi trase îndată un fotoliu întorcându-l în aşa fel ca să stea între Varvara Petrovna şi Praskovia Ivanovna lângă masă şi cu faţa spre domnul Lebeadkin, pe care nu-l slăbea din ochi nici o clipă.

  — Greşeşti când numeşti asta „excentricitate”…

  — O, dacă numai asta e…

  — Nu, nu, aşteaptă puţin, îl opri Varvara Petrovna, pregătindu-se probabil să se lanseze într-o peroraţie lungă şi entuziastă. Piotr Stepanovici observă îndată acest lucru şi-şi ascuţi atenţia.

  — Nu, asta a fost ceva mai mult decât o „excentricitate” şi, crede-mă, ceva aproape sfânt! Un om mândru şi prea de timpuriu jignit, ajuns să ducă viaţa în „bătaie de joc”, despre care ai amintit în remarca dumitale atât de subtilă, într-un cuvânt, prinţul Harry, cum l-a comparat admirabil Stepan Trofimovici la un moment dat şi cu care m-aş declara întru totul de acord dacă n-ar fi semănat încă mai mult cu Hamlet, cel puţin după părerea mea.

  — Et vous avez raison, observă cu emoţie gravă Stepan Trofimovici.

  — Îţi mulţumesc, Stepan Trofimovici, dumitale, în mod deosebit, îţi mulţumesc şi mai ales pentru încrederea neclintită în Nicolas, în generozitatea lui sufletească şi în înalta lui menire. Cu încrederea aceasta mi-o întăreai şi pe a mea, ori de câte ori cădeam pradă îndoielii.

  — Chčre, chčre… Stepan Trofimovici făcu un pas înainte, dar se opri, socotind probabil că e primejdios să o întrerupă.

  — Şi dacă Nicolas (continuă Varvara Petrovna, tărăgănând rostirea cuvintelor pe un ton aproape cântat) l-ar fi avut prin preajma lui pe Horaţio al său, calm, superb în smerenia lui – o altă expresie admirabilă a dumitale, Stepan Trofimovici – poate că de mult ar fi fost salvat de acest trist şi „năprasnic demon al ironiei” care l-a chinuit toată viaţa (excelentă expresie, demonul ironiei, tot dumitale îţi aparţine, Stepan Trofimovici). Nicolas însă n-a avut niciodată parte de Horaţio, nici de Ofelia. N-o avea decât pe maică-sa, dar ce poate să facă o mamă singură şi în asemenea împrejurări? Ştii, Piotr Stepanovici, mi se pare acum întru totul de înţeles că o fiinţă ca Nicolas a putut să apară chiar şi în asemenea spelunci despre care mi-ai povestit. Îmi închipui acum cu toată claritatea această luare în „bătaie de joc” a vieţii (o foarte reuşită expresie a dumitale!), această sete nepotolită de contraste, acest fond sumbru al tabloului în care el apare ca un diamant, de asemenea după comparaţia dumitale, Piotr Stepanovici. Şi iată-l întâlnind acolo o fiinţă nedreptăţită de toţi, o infirmă semidementă, şi totuşi însufleţită poate de sentimente foarte nobile!

  — Hm, da, să zicem.

  — Şi cu toate astea vi se pare de neînţeles că el nu-şi bate joc de dânsa, ca toţi ceilalţi! Vai, ce oameni! Vi se pare de neînţeles că el o apără împotriva celor care o nedreptăţesc şi-i arată stimă „ca unei marchize” (acest Kirillov probabil că are un dar excepţional de a înţelege profund sufletul omenesc, deşi nici el nu l-a înţeles pe Nicolas!). Şi, dacă vreţi, tocmai din cauza acestui contrast s-a iscat nenorocirea; dacă nefericita s-ar fi aflat într-un alt mediu, poate că nici n-ar fi ajuns până la un asemenea stadiu de exaltare în iluziile ei. Numai o femeie, o femeie poate înţelege acest lucru, Piotr Stepanovici, şi ce rău îmi pare că dumneata… adică, nu că nu eşti femeie, dar că cel puţin faţă de acest caz nu ai firea unei femei, ca să înţelegi!

  — Adică în sensul că nu există rău fără bine, înţeleg, înţeleg, Varvara Petrovna. E ca şi în religie: cu cât mai rău trăieşte omul sau cu cât este mai oropsit ori mai sărac întreg poporul, cu atât mai dârz şi mai fervent visează el la răsplata din rai, iar dacă se mai ostenesc pentru asta şi o sută de mii de preoţi, aţâţând acest vis, speculându-l, atunci… vă înţeleg, Varvara Petrovna, fiţi liniştită.

  — De fapt, nu e tocmai aşa. Dar ia spune-mi, te rog: crezi cumva că Nicolas, pentru a stinge un asemenea vis în acest organism nenorocit (de ce Varvara Petrovna a folosit aici cuvântul „organism”, n-am înţeles), trebuia neapărat să râdă şi el de dânsa şi să se poarte faţă de ea ca şi ceilalţi funcţionari? Nu-mi închipui ca dumneata să refuzi a recunoaşte acel sentiment de compasiune superioară, acea vibraţie a organismului său întreg, care l-au făcut pe Nicolas să-i răspundă cu atâta gravitate lui Kirillov: „Eu nu râd de dânsa”. Ce răspuns nobil, sfânt!

  — Sublime, murmură Stepan Trofimovici.

  — Şi vă rog să notaţi, el nu este chiar atât de bogat, cum şi-ar fi putut închipui cineva; bogată sunt eu, şi nu el; iar pe atunci el nu accepta de la mine aproape nimic.

  — Înţeleg, înţeleg toate astea, Varvara Petrovna, dădu semne de nerăbdare Piotr Stepanovici.

  — O, dar e chiar firea mea! Mă recunosc în Nicolas. Îmi este atât de familiară această tinereţe, acest clocot răscolitor de impulsuri nestăpânite, ameţitoare, cumplite… Şi dacă ne vom cunoaşte cândva mai de aproape, Piotr Stepanovici, ceea ce eu personal aş dori-o sincer, mai ales că îţi sunt atât de recunoscătoare astăzi, poate că vei înţelege atunci ceea ce…

  — O, vă rog să mă credeţi, la rându-mi doresc… murmură cu vocea sacadată Piotr Stepanovici.

  — Vei înţelege atunci acel impuls, care te face ca în această orbire a sentimentului de generozitate să-ţi opreşti deodată ochii asupra unui om chiar şi nedemn de tine în toate privinţele, care nu te înţelege câtuşi de puţin, este gata să te chinuiască la orice prilej şi pe care, în ciuda celei mai evidente realităţi, să-l transformi într-un fel de ideal, să-l iei drept întruchiparea unui vis al tău, să-ţi concentrezi asupra lui toate speranţele, să te închini în faţa lui, să-l iubeşti o viaţă întreagă, absolut fără să ştii pentru ce sau poate tocmai pentru faptul că el n-o merită… O, cum am suferit eu toată viaţa, Piotr Stepanovici!

  Stepan Trofimovici, a cărui faţă trăda o expresie îndurerată, îmi căuta privirea; dar m-am eschivat la timp.

  — Şi încă recent, recent de tot – o, cât de vinovată mă simt eu în faţa lui Nicolas! … Nici n-ai să mă crezi dacă îţi spun ce hărţuită am fost din toate părţile; m-au chinuit toţi, toţi: şi duşmanii, şi intriganţii, şi prietenii; poate prietenii mai mult decât duşmanii. Când mi-au adresat prima dintre aceste abjecte scrisori anonime, poate n-ai să mă crezi, Piotr Stepanovici, nici n-am mai găsit în mine suficientă forţă pentru a răspunde cu dispreţ la toată răutatea asta… niciodată, niciodată nu-mi voi ierta această slăbiciune!

  — Am şi auzit câte ceva despre scrisorile anonime de aici, se învioră brusc Piotr Stepanovici, aflu eu cine sunt autorii, nici o grijă.

  — Dar nici nu-ţi închipui ce intrigi s-au ţesut aici! Au copleşit-o până şi pe sărmana noastră Praskovia Ivanovna, dar pentru ce şi pe dânsa, mă rog? Am fost poate astăzi prea nedreaptă cu tine, draga mea Praskovia Ivanovna, adăugă ea într-un generos elan de înduioşare, dar nu şi fără o ironie triumfătoare.

  — Vai, draga mea, murmură Praskovia Ivanovna în silă, după mine, ar trebui să se pună capăt acestor discuţii; s-a vorbit destul… şi o privi sfioasă pe Liza, care se uita ţintă la Piotr Stepanovici.

  — Iar pe fiinţa aceasta sărmană şi nefericită, pe scrântita aceasta care şi-a pierdut totul, păstrându-şi însă inima, aş vrea acum s-o înfiez, strigă deodată Varvara Petrovna, este o datorie a mea, pe care am de gând s-o împlinesc cu sfinţenie! Începând chiar de astăzi o iau sub ocrotirea mea!

  — Şi va fi foarte, foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, se însufleţi de tot Piotr Stepanovici. Scuzaţi-mă, adineauri nu terminasem încă. Mă gândesc la ceea ce aţi spus despre ocrotire. Închipuiţi-vă, când a plecat atunci Nikolai Vsevolodovici (reiau în continuare exact momentul la care mă oprisem, Varvara Petrovna), acest domn Lebeadkin imediat şi-a închipuit că are tot dreptul să dispună în întregime de ajutorul fixat surorii lui; şi, într-adevăr, a dispus. Nu ştiu precis cum anume rânduise totul Nikolai Vsevolodovici atunci, dar peste un an, în străinătate, aflând ceea ce se petrece, a fost nevoit să-şi schimbe dispoziţiile anterioare. Nu cunosc nici în această privinţă toate amănuntele, le veţi afla de la dânsul, dar ştiu un lucru: persoana în cauză a fost internată într-o mănăstire, în condiţii foarte confortabile, dar sub o supraveghere amicală, înţelegeţi? Şi ce credeţi că întreprinde domnul Lebeadkin? Face mai întâi toate încercările ca să afle unde a fost ascunsă sursa lui de venituri, adică surioara; recent de tot îşi atinge scopul; o scoate din mănăstire, invocând nu ştiu ce fel de drepturi, şi o aduce direct aici. O ţine în mizerie, nu-i dă nimic de mâncare, o bate, o tiranizează, în sfârşit, nu ştiu pe ce căi primeşte din partea lui Nikolai Vsevolodovici o sumă considerabilă pe care o iroseşte într-o beţie continuă, iar în loc de recunoştinţă recurge la o provocare impertinentă faţă de Nikolai Vsevolodovici, formulând nişte pretenţii absurde, ameninţându-l să-l dea în judecată în cazul că nu-i va plăti pensia direct lui în mână. În felul acesta darul benevol al lui Nikolai Vsevolodovici se transformă într-un fel de bir, vă puteţi imagina? Domnule Lebeadkin, este adevărat tot ceea ce am spus eu acum aici?

  Căpitanul care stătuse tot timpul tăcut, cu ochii lăsaţi în pământ, făcu doi paşi înainte înroşindu-se ca racul.

  — Piotr Stepanovici, eşti crud faţă de mine, bâigui el scurt.

  — Cum adică sunt crud cu dumneata, de ce? Dar să lăsăm asta: chestiunea cruzimii sau blândeţii o discutăm noi mai târziu; acum te rog numai să-mi răspunzi la prima mea întrebare: este adevărat tot ce am spus eu acum aici sau nu? Dacă crezi că nu este adevărat, poţi s-o declari imediat.

  — Eu… ştii şi dumneata, Piotr Stepanovici… bâigui căpitanul şi amuţi încurcat.

  E de notat că Piotr Stepanovici şedea într-un fotoliu picior peste picior, iar căpitanul stătea în faţa lui în cea mai respectuoasă poziţie. Ezitările domnului Lebeadkin mi se pare că nu prea îi plăcură lui Piotr Stepanovici; faţa lui se contractă într-o convulsie răutăcioasă.

  — Nu cumva ai avea într-adevăr să declari ceva? îl privi el cu tâlc ascuns pe căpitan. În cazul acesta fă bine şi vorbeşte, toată lumea vrea să te audă.

  — Ştii prea bine, Piotr Stepanovici, că n-am ce declara.

  — Ba nu ştiu nimic şi aud asta pentru prima dată; de ce n-ai putea să declari?

  Căpitanul tăcea cu privirea lăsată în pământ.

  — Îngăduie-mi să plec, Piotr Stepanovici, zise el hotărât.

  — Da, însă nu mai înainte ca dumneata să dai un răspuns precis la întrebarea mea: este adevărat tot ce am spus eu?

  — E adevărat, zise surd Lebeadkin, ridicându-şi ochii asupra călăului său. Îl trecuseră năduşelile şi pe tâmple îi apărură broboane de transpiraţie.

  — Totul este adevărat?

  — Totul este adevărat.

  — Mai ai ceva de adăugat, să faci vreo obiecţie? Dacă crezi că noi te nedreptăţim, spune-o; protestează, declară cu glas tare că eşti nemulţumit.

  — Nu, n-am nimic de spus.

  — L-ai ameninţat recent de tot pe Nikolai Vsevolodovici?

  — Aici… aici e de vină mai mult băutura, Piotr Stepanovici. (El îşi înălţă deodată capul.) Piotr Stepanovici! Dacă onoarea familiei şi ruşinea nemeritată la care a fost expusă inima vor da ţipăt în faţa lumii, şi atunci oare este vinovat omul? zbieră el în neştire, izbucnind ca mai adineauri.

  — Dar acum dumneata eşti treaz, domnule Lebeadkin? îl ţintui cu o privire pătrunzătoare Piotr Stepanovici.

  — Sunt… treaz.

  — Ce înseamnă aceste fraze despre onoarea familiei şi ruşinea nemeritată de inimă?

  — Nu mă refer la nimeni, nu m-am gândit la nimeni. Numai la mine… se prăbuşi din nou căpitanul.

  — Am impresia că te-au jignit expresiile mele cu privire la dumneata şi la purtarea dumitale? Eşti prea irascibil, domnule Lebeadkin, dar îţi atrag atenţia că eu încă n-am început să vorbesc despre purtarea dumitale aşa cum se înfăţişează ea cu adevărat. Voi vorbi şi despre purtarea dumitale în adevărata ei înfăţişare. E posibil s-o şi spun, dar deocamdată n-am atins această chestiune în adevărata ei înfăţişare.

  Lebeadkin tresări, uitându-se cu ochi înnebuniţi la Piotr Stepanovici.

  — Piotr Stepanovici, abia acum încep să mă trezesc!

  — Hm, eu sunt acela care te-am trezit?

  — Da, dumneata m-ai trezit, Piotr Stepanovici, şi am dormit patru ani sub un nor negru suspendat deasupra capului meu. Pot să plec, în sfârşit, Piotr Stepanovici?

  — Acum poţi să pleci, dacă Varvara Petrovna nu va găsi necesar… Ea dădu din mâini în sensul că nu are nimic de spus.

  Căpitanul salută din cap, făcu doi paşi spre uşă, apoi se opri brusc, îşi lipi mâna de piept în dreptul inimii, vrând să spună ceva, dar nu mai scoase nici o vorbă şi se repezi afară. Chiar în uşă însă, se ciocni cu Nikolai Vsevolodovici; acesta se dădu deoparte; căpitanul se zgribuli într-un mod cam ciudat în faţa lui şi rămase împietrit, neputând să-şi ia ochii de pe chipul lui, ca un iepure sub privirea unui şarpe boa. Aşteptând un pic, Nikolai Vsevolodovici îl dădu uşor în lături cu mâna şi intră în salon.

  VII.

  Părea binedispus şi calm. Poate că i se întâmplase ceva deosebit de plăcut, necunoscut încă nouă; în orice caz, era vizibil foarte mulţumit.

  — Mă vei ierta oare vreodată, Nicolas? nu se putu stăpâni Varvara Petrovna, ridicându-se grăbită în întâmpinarea lui.

  Dar Nicolas râse voios.

  — Exact aşa cum am crezut! strigă el glumeţ cu bonomie. Văd că ai aflat totul. Plecând de aici mă gândeam în cupeu: „Trebuia cel puţin să istorisesc măcar ceva, să nu plec aşa!”. Dar amintindu-mi că a rămas aici Piotr Stepanovici, mi-a dispărut orice îngrijorare.

  Spunând asta, el aruncă o privire fugară prin încăpere.

  — Piotr Stepanovici ne-a povestit un vechi episod din viaţa petersburgheză a unui om bizar, reluă entuziasmată Varvara Petrovna, a unui om capricios şi nesăbuit, dar întotdeauna generos în sentimentele sale, întotdeauna nobil ca un adevărat cavaler…

  — Cavaler? Chiar până acolo aţi ajuns? râse Nicolas. Totuşi îi sunt foarte recunoscător lui Piotr Stepanovici de data aceasta pentru graba lui (aici el schimbă cu acesta o privire fulgerătoare). Trebuie să ştii, maman, că Piotr Stepanovici e împăciuitorul tuturor; este rolul, boala lui, marota lui, şi chiar l-aş recomanda în mod special din acest punct de vedere. Îmi închipui cam ce a putut el să vă turuie, pentru că el realmente turuie când povesteşte; capul lui e o adevărată cancelarie. Notaţi că, în calitate de realist, el n-ar putea să spună un neadevăr şi că adevărul i se pare mai preţios decât succesul… Bineînţeles afară de unele cazuri speciale, când succesul pentru el este mai scump decât adevărul. (Spunând acest lucru, el nu contenea să-şi plimbe privirea prin încăpere.) Aşadar, e limpede, maman, că nu este cazul ca dumneata să-mi ceri iertare şi dacă s-a comis cine ştie ce nebunie, asta numai eu am făcut-o, asta arată în cele din urmă că eu sunt totuşi un nebun, trebuie doar să-mi menţin reputaţia de care mă bucur aici.

  Cu aceste vorbe, el îşi îmbrăţişă duios mama.

  — În orice caz, chestiunea aceasta este închisă, totul s-a spus şi am putea prin urmare să schimbăm subiectul, adăugă el şi accente seci răsunară în glasul lui. Varvara Petrovna sesiză îndată aceste accente; dar exaltarea ei nu trecuse, ci dimpotrivă.

  — Nu te aşteptam decât peste o lună, Nicolas!

  — Bineînţeles, îţi voi explica totul, maman, acum însă…

  Şi el se îndreptă spre Praskovia Ivanovna.

  Dar ea abia îşi întoarse spre el capul, deşi cu o jumătate de oră înainte fusese uluită de apariţia lui. Avea acum alte griji: din clipa în care ieşise căpitanul şi se ciocnise în uşă cu Nikolai Vsevolodovici, Liza se pornise pe râs, la început discret, apoi tot mai clocotitor şi sacadat, încât devenea din ce în ce mai distinct şi mai zgomotos. Se roşise toată. Contrastul cu dispoziţia ei sumbră de mai înainte era izbitor. În timp ce Nikolai Vsevolodovici vorbea cu Varvara Petrovna, ea, printr-un semn din mână, îl chemase de vreo două ori pe Mavriki Nikolaevici, voind parcă să-i şoptească ceva, dar în momentul când acesta se apleca, ea se pornea pe râs; s-ar fi putut crede că râde tocmai de bietul Mavriki Nikolaevici, deşi în realitate părea că încearcă să se stăpânească ducându-şi batista la gură. Cu aerul cel mai candid şi mai plin de francheţe, Nikolai Vsevolodovici o salută.

  — Te rog să mă scuzi, răspunse ea pripit, dumneata… dumneata desigur l-ai văzut pe Mavriki Nikolaevici… Doamne, eşti inadmisibil de înalt, Mavriki Nikolaevici!

  Şi iar o pufni râsul. Mavriki Nikolaevici într-adevăr era un om înalt, dar nu de o statură chiar inadmisibilă.

  — Dumneata… ai sosit de mult? murmură ea stăpânindu-se iar, ba şi jenată oarecum, dar cu privirea scânteietoare.

  — Cam de vreo două ore, răspunse Nicolas, uitându-se la ea atent.

  E de notat că se menţinea în timpul acestei conversaţii în marginile unei curtoazii rezervate, dar, făcându-se abstracţie de această curtoazie, chipul lui trăda o expresie de totală indiferenţă şi poate chiar de apatie.

  — Şi unde ai de gând să stai?

  — Aici.

  Varvara Petrovna o urmărea pe Liza şi brusc o străfulgeră un gând neaşteptat.

  — Şi unde ai fost, Nicolas, până acum în aceste două ore? zise ea apropiindu-se. Trenul soseşte la ora zece.

  — L-am dus mai întâi pe Piotr Stepanovici la Kirillov, iar cu Piotr Stepanovici m-am întâlnit în Matveevo (cu vreo trei staţii înainte) şi ne-am continuat drumul în acelaşi vagon.

  — Aşteptam la Matveevo de dimineaţă, interveni Piotr Stepanovici, vagoanele din urmă de la trenul nostru săriseră de pe şină, puţin rămăsese să nu-mi strivesc picioarele.

  — Să-ţi striveşti picioarele! strigă Liza. Maman, maman, şi noi am vrut săptămâna trecută să plecăm la Matveevo, ne strivea şi nouă picioarele!

  — Doamne fereşte! se cruci Praskovia Ivanovna.

  — Maman, maman, draga mea maman, să nu te sperii, dacă într-adevăr o să-mi frâng cu adevărat picioarele; cu mine se poate întâmpla oricând, chiar şi matale o spui, fiindcă zilnic călăresc ca o nebună. Mavriki Nikolaevici, ai să mă însoţeşti ca să mă duci la braţ şchioapă? hohoti Liza iar. Dacă se va întâmpla aşa ceva, nu-i voi permite nimănui să mă conducă, afară de dumneata, poţi fi sigur de asta. Să zicem că îmi voi frânge un singur picior… Dar fii drăguţ şi spune-mi că o vei considera o fericire.

  — Ce mai fericire, cu un singur picior? răspunse grav Mavriki Nikolaevici încruntându-se.

  — În schimb ai să mă conduci singur şi nu va mai fi nimeni altul!

  — Chiar şi atunci tot dumneata ai să mă conduci, Lizaveta Nikolaevna, murmură şi mai grav Mavriki Nikolaevici.

  — Dumnezeule, a vrut să facă un calambur! strigă aproape îngrozită Liza. Mavriki Nikolaevici, să nu mai îndrăzneşti să te aventurezi pe această cale! Ca să vezi ce egoist eşti. Sunt convinsă, spre cinstea dumitale, că în cazul de faţă te ponegreşti singur; dimpotrivă: de dimineaţă şi până seara mă vei asigura că fără un picior am devenit şi mai interesantă! Un singur lucru va fi ireparabil, dumneata eşti nemăsurat de înalt, iar eu fără un picior voi deveni prea scundă, cum ai să mă conduci atunci la braţ, nu ne vom potrivi!

  Şi Liza izbucni iar într-un râs nervos. Spiritele şi aluziile ei erau plate, dar se pare că în acea clipă nu-i ardea de glume.

  — Isterie, îmi şopti Piotr Stepanovici, ar fi bine să-i aducă cineva un pahar cu apă.

  Ghicise bine; după un minut toată lumea se agita în jurul ei, cineva adusese apă. Liza îşi îmbrăţişă mama sărutând-o fierbinte, plângea pe umărul ei şi imediat dădea capul înapoi, o privea ţintă în faţă şi începea iar să râdă în hohote. Izbucni în plâns, în cele din urmă, şi maman. Varvara Petrovna le luă repede în apartamentul ei şi dispărură după uşa prin care intrase în salon mai înainte Daria Pavlovna. Dar nu zăboviră acolo decât foarte puţin, vreo patru minute, nu mai mult…

  Încerc să-mi reconstitui acum în memorie fiecare amănunt din ultimele minute ale acelei dimineţi de neuitat. Am reţinut bine că rămânând singuri, fără doamne (cu excepţia Dariei Pavlovna, care se mişcase din locul ei), Nikolai Vsevolodovici trecu pe lângă fiecare dintre noi salutându-ne, pe toţi afară de Şatov, care stătea ca şi înainte în colţul său, aplecat şi mai mult şi cu privirea aţintită mereu în podea. Stepan Trofimovici încercă o conversaţie foarte spirituală cu Nikolai Vsevolodovici, dar acesta se îndreptă grăbit spre Daria Pavlovna. În acest timp însă îl interceptă aproape cu forţa Piotr Stepanovici şi, trăgându-l la fereastră, începu să-i şoptească repede ceva foarte important probabil, judecând după expresia feţei şi gesturile cu care îşi însoţea şoapta. Nikolai Vsevolodovici în schimb îl asculta aproape impasibil şi distrat, cu zâmbetul lui protocolar pe buze, iar spre sfârşit chiar şi cu un aer de nerăbdare, voind parcă să scape cât mai repede de interlocutorul său. Se depărtă de fereastră exact în momentul când se întoarseră doamnele noastre; Varvara Petrovna o aşeză pe Liza în locul pe care stătuse înainte, asigurându-se că trebuie să mai rămână neapărat măcar vreo zece minute să-şi revină şi că aerul proaspăt n-ar fi prea favorabil acum nervilor zdruncinaţi. Arăta o grijă deosebită faţă de Liza, aşezându-se chiar alături de ea. Piotr Stepanovici, eliberat de discuţia cu Nikolai Vsevolodovici, veni în grabă la ele şi începu o conversaţie vioaie, veselă. Şi chiar în acel moment Nikolai Vsevolodovici se apropie în cele din urmă de Daria Pavlovna, cu aceiaşi paşi măsuraţi; Daşa aproape că tremura pe locul ei, văzându-l că se apropie, şi repede dădu să sară, vădit tulburată şi cu obrajii împurpuraţi.

  — Mi se pare că pot să te felicit… sau nu încă? zise el cu o expresie cu totul neobişnuită pe faţă.

  Daşa îi răspunse ceva ce nu se putu desluşi.

  — Iartă-mi indiscreţia, ridică el glasul, dar să ştii că am fost înştiinţat în mod expres. Ai ştiut de acest lucru?

  — Da, am ştiut că aţi fost încunoştinţat.

  — Sper că n-am fost inoportun cu felicitarea mea, râse el, şi dacă Stepan Trofimovici…

  — Cu ce, cu ce s-o feliciţi? sări brusc Piotr Stepanovici. Cu ce te felicită, Daria Pavlovna? Aha, aha! Nu cumva cu…? Îmbujorarea dumitale arată că am ghicit. Într-adevăr, cu ce ar putea fi felicitate frumoasele şi virtuoasele noastre domnişoare şi de ce natură pot fi felicitările care le fac să roşească cel mai mult? Ei, atunci primeşte şi felicitările mele, dacă am ghicit bine, şi te somez să-ţi achiţi pariul pierdut: îţi mai aduci aminte, în Elveţia, ai pariat că nu te vei mărita niciodată… Apropo de Elveţia – ce e cu mine? Închipuiţi-vă că, pe jumătate, motivul călătoriei mele a fost tocmai acesta, şi era aproape să uit: ia spune-mi, tată, se întoarse el repede către Stepan Trofimovici, când ai de gând să pleci în Elveţia?

  — Eu… în Elveţia? se miră jenat Stepan Trofimovici.

  — Păi, cum? Nu pleci? Că doar şi tu te căsătoreşti… Mi-ai scris!

  — Pierre! exclamă Stepan Trofimovici.

  — Ei, ce Pierre… Trebuie să ştii, bineînţeles, dacă îţi face plăcere: mă grăbeam să ajung aici cât mai repede ca să-ţi spun că n-am nimic împotrivă, întrucât ai dorit să afli părerea mea cât mai neîntârziat; iar dacă (turui el) trebuie să te „salvez”, după cum mai scrii şi mă implori în aceeaşi scrisoare, îţi stau la dispoziţie. E adevărat că se căsătoreşte? se întoarse el repede către Varvara Petrovna. Sper că nu sunt indiscret; mi-a scris doar cu mâna lui că tot oraşul ştie şi că toată lumea îl felicită, încât, pentru a evita aceste felicitări, nu iese din casă decât noaptea. Scrisoarea e în buzunarul meu. Vă rog să mă credeţi, Varvara Petrovna, că eu pur şi simplu nu-l mai înţeleg! Spune-mi un lucru, Stepan Trofimovici, ce trebuie să fac: să te felicit sau să te „salvez”? Nici n-o să mă credeţi; alături de cele mai fericite efuziuni dai şi de nişte rânduri pline de lamentaţii disperate. Întâi şi întâi îmi ceri iertare; hai, să zicem, e obiceiul dumitale… Deşi, ce să ne ascundem: închipuiţi-vă un om care în viaţa lui nu m-a văzut decât de două ori, dar şi atunci cu totul întâmplător, şi deodată acum, în pragul de a contracta o a treia căsătorie, i se năzare că nesocoteşte nu ştiu ce îndatoriri faţă de mine, mă imploră de la distanţă de o mie de verste să nu mă supăr şi să-i dau consimţământul meu! Te rog să nu te formalizezi, Stepan Trofimovici, e trăsătura vremii; privesc lucrurile larg şi nu condamn, de fapt asta îţi face onoare etc., etc., şi totuşi esenţialul este că tocmai esenţialul nu-l înţeleg. S-au amestecat aici şi nişte „păcate din Elveţia”. Mă căsătoresc, adică pentru nişte păcate sau din cauza păcatelor nu ştiu cui sau cum apare la el acolo, într-un cuvânt, „păcate”. „O fată zice, perlă şi diamant” şi, bineînţeles, „el nu este demn”, mă rog, stilul dumnealui; dar din cauza unor păcate sau circumstanţe „este nevoit să-şi pună pirostriile pe cap şi apoi să plece în Elveţia” şi deci „lasă imediat totul şi vino să mă salvezi”. Înţelegi ceva din toate astea? Deşi… deşi, din expresia chipurilor de aici observ (el îşi rotea privirea cu un zâmbet candid, cercetând feţele şi ţinând scrisoarea în mână) că, după obiceiul meu, am făcut o gafă… din cauza sincerităţii mele stupide sau, cum s-a exprimat Nikolai Vsevolodovici, din cauza firii mele prea repezite. Am crezut totuşi că suntem prea intimi, adică în mediul tău intim, Stepan Trofimovici, mediul tău intim, pentru că eu de fapt sunt un străin aici, şi văd… şi văd că toată lumea ştie ceva, ceva ce nu cunosc şi-mi scapă.

  Spunând toate acestea el continua să scruteze chipurile celor de faţă.

  — Chiar aşa ţi-a scris Stepan Trofimovici, că se însoară cu „păcatele altcuiva săvârşite în Elveţia”, şi să vii „ca să-l salvezi”, exact cu aceste cuvinte? se apropie de el brusc Varvara Petrovna, cu faţa galbenă şi descompusă, cu buzele tremurând.

  — Să vedeţi, adică, dacă n-am înţeles ceva aici, părea că se sperie pripindu-se şi mai mult Piotr Stepanovici, vina e a dumnealui, pentru că aşa scrie. Am aici scrisoarea. Ştiţi, Varvara Petrovna, nişte scrisori interminabile şi necontenite, iar în ultimele două-trei luni am primit pur şi simplu scrisoare după scrisoare şi, mărturisesc, uneori nici nu le citeam până la capăt. Iartă-mă, Stepan Trofimovici, pentru această mărturisire stupidă, dar cred că vei fi de acord că, deşi te adresai mie, scriai mai mult pentru generaţiile viitoare, încât ţi-este absolut egal… Ei hai, nu te supăra; doar noi suntem atât de apropiaţi! Scrisoarea aceasta însă, Varvara Petrovna, scrisoarea aceasta am citit-o până la capăt. Aceste „păcate” – aceste „păcate ale altuia” – probabil sunt anumite păcate ale noastre personale şi, sunt gata să pariez, foarte inocente, dar din cauza cărora i s-a năzărit să înceapă această istorie teribilă cu iz de nobleţe şi a început-o numai şi numai de dragul acestui iz de nobleţe. Vedeţi, aici cred că avem de-a face cu vreo defecţiune mai mult de ordin contabilicesc, ar fi cazul, în definitiv, s-o recunoaştem. Ştiţi, nouă ne cam place să filăm cartonaşele… deşi e cu totul de prisos, într-adevăr, e cu totul de prisos să mă ating de această chestiune. Vă rog să mă iertaţi, sunt prea guraliv, dar credeţi-mă, Varvara Petrovna, el pur şi simplu m-a speriat şi într-adevăr mă pregătisem întru câtva să-l „salvez”. De fapt, în privinţa asta am mustrări de conştiinţă. Chiar aşa, să-i bag cuţitul în coastă? Ce sunt eu, un vampir de creditor? Văd că scrie aici ceva despre zestre… Şi la urma urmelor, te căsătoreşti cu adevărat, Stepan Trofimovici? Deoarece se poate întâmpla şi aşa, ne aprindem, înşirăm nişte vorbe frumoase, dar mai mult de dragul vorbei… Ah, Varvara Petrovna, eu sunt convins că acum, de fapt, şi dumneavoastră mă condamnaţi, pentru aceeaşi vorbărie multă…

  — Dimpotrivă, dimpotrivă, văd că ai fost împins la capătul răbdării şi desigur ai avut motive temeinice să fii necăjit, zise cu năduf Varvara Petrovna.

  Ascultase cu o plăcere răutăcioasă avalanşa de cuvinte „sincere” debitate de Piotr Stepanovici, care, evident, juca un rol (ce rol anume, pe atunci nu-mi dădeam seama, dar jocul era prea străveziu şi fusese interpretat destul de grosolan).

  — Dimpotrivă, continuă ea, îţi sunt recunoscătoare pentru ceea ce ai spus; fără dumneata n-aş fi aflat aceste lucruri. Pentru prima dată în aceşti douăzeci de ani mi se deschid ochii. Nikolai Vsevolodovici, ai spus adineauri că şi dumneata ai fost anunţat în mod special: nu cumva şi dumitale ţi-a scris Stepan Trofimovici în acelaşi gen?

  — Am primit din partea dumisale o scrisoare foarte inocentă şi… şi… foarte generoasă…

  — Văd că eziţi şi nu găseşti o expresie potrivită, e suficient! Stepan Trofimovici, aştept din partea dumitale să-mi faci o mare favoare, i se adresă ea brusc cu ochii scânteind, fii amabil şi părăseşte-ne îndată, iar pe viitor te rog să nu-mi mai calci pragul. Rog să nu se uite recenta „exaltare”, care nici în momentul de faţă nu trecuse. Adevărat, Stepan Trofimovici avea o mare vină! Dar ceea ce m-a uimit atunci în mod deosebit era faptul că el a rezistat cu o demnitate surprinzătoare atât „demascărilor” lui Petruşa, fără gând să le întrerupă, cât şi „afuriseniei” Varvarei Petrovna. De unde o fi găsit atâta tărie sufletească? Mi-a fost dat mai târziu să aflu doar un singur lucru: că fusese, fără îndoială, profund jignit de felul cum a decurs prima lui întâlnire cu Petruşa, şi anume de momentul îmbrăţişării. Pentru Stepan Trofimovici, aşa cum înţelegea el lucrurile, pentru inima lui, scena aceasta a constituit o profundă şi reală durere. Simţise în acele clipe şi o altă durere, una a cărei cauză erau chinuitoarele mustrări de conştiinţă, pentru faptul că procedase într-un mod josnic; acest lucru mi l-a mărturisit chiar pe urmă cu toată sinceritatea. O durere reală, adevărată este capabilă să-l facă uneori şi pe un om de o superficialitate fenomenală să devină serios şi stoic, fie chiar şi pentru scurtă vreme; mai mult, de pe urma unei dureri adevărate chiar şi unii oameni proşti se întâmplă să se deştepte, desigur, tot pentru un timp oarecare; e o însuşire curioasă a durerii. Iar dacă este aşa, ne putem lesne închipui ce s-ar putea petrece cu un om ca Stepan Trofimovici. O adevărată transformare, bineînţeles, tot atât de vremelnică.

  El se înclină cu demnitate în faţa Varvarei Petrovna fără să scoată o vorbă (e drept că nici n-ar fi avut altceva mai bun de făcut). Dădu chiar să plece, dar nu-l răbdă inima şi se apropie de Daria Pavlovna. Aceasta presimţise, probabil, că aşa se va întâmpla, pentru că îndată chiar ea cea dintâi, şi aproape speriată, i-o luă înainte, grăbindu-se parcă să-l prevină:

  — Vă rog, Stepan Trofimovici, pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneţi nimic, începu ea să-i vorbească precipitat, cu o expresie de suferinţă întipărită pe faţă şi întinzându-i scurt mâna, credeţi-mă că eu vă respect ca şi înainte… şi vă preţuiesc la fel şi… gândiţi-vă la mine cu aceleaşi gânduri bune, Stepan Trofimovici, şi eu voi preţui mult, mult acest lucru…

  Stepan Trofimovici o salută, înclinându-se adânc în faţa ei.

  — Voia ta, Daria Pavlovna, ştii prea bine că în toată chestiunea aceasta eşti stăpână absolută pe voinţa ta! Ai fost şi eşti şi acum, vei fi şi pe viitor, conchise grav Varvara Petrovna.

  — Vai! Înţeleg totul acum, îşi lovi fruntea Piotr Stepanovici. Dar… în ce situaţie am fost pus eu, după toate acestea? Daria Pavlovna, te rog să mă ierţi! … Vezi ce mi-ai făcut? se întoarse el spre tatăl său.

  — Pierre, ai putea să te exprimi faţă de mine puţin mai altfel, nu-i aşa dragul meu? rosti încet de tot Stepan Trofimovici.

  — Nu striga, te rog, îşi vântură Pierre mâinile, crede-mă că toate aceste enervări bolnăvicioase, bătrâneşti, nu-ţi vor folosi la nimic. Spune-mi mai bine, ai fi putut doar presupune că voi vorbi chiar din primele clipe: de ce nu m-ai prevenit?

  Stepan Trofimovici îl privi scrutător în ochi.

  — Pierre, tu care ştii atâtea din ce se petrece aici, se poate să nu fi ştiut nimic în privinţa aceasta, să nu fi auzit nimic?

  — Pof-tim? Ca să vezi, ce oameni! Vasăzică, suntem nu numai nişte copii bătrâni, dar şi copii răutăcioşi pe deasupra? Varvara Petrovna, aţi auzit ce-a spus?

  Aici se stârni un adevărat vacarm; dar în furtuna aceasta se produse deodată un fapt de-a dreptul uluitor, la care chiar că nimeni nu s-ar fi aşteptat.

  VIII.

  În primul rând voi aminti că în ultimele două-trei minute Lizaveta Nikolaevna începu iarăşi să dea semne vizibile de frământare; schimba şoapte grăbite cu maică-sa şi cu Mavriki Nikolaevici, care se apleca mereu spre dânsa. Faţa ei trăda o mare nelinişte, dar şi o hotărâre fermă. În sfârşit, ea se ridică de pe locul ei şi se grăbi să plece zorind-o şi pe maică-sa, pe care Mavriki Nikolaevici o ajută să se ridice din fotoliu. Dar se vede că nu le-a mai fost dat să plece fără să fi asistat la întreaga suită de episoade, până la sfârşit.

  Şatov, uitat de toată lumea în colţul său retras (nu departe de Lizaveta Nikolaevna) şi care, probabil, nici el însuşi nu ştia de ce rămăsese şi nu plecase, se ridică deodată de pe scaun şi traversând întreaga încăpere cu pas lent, dar hotărât, se îndreptă spre Nikolai Vsevolodovici, privindu-l drept în faţă. Acesta îl observase de departe cum se apropie şi schiţă un surâs; în momentul însă când Şatov veni aproape piept în piept cu dânsul, încetă să mai surâdă.

  Când Şatov se propti în faţa sa, tăcut şi cu privirea ţintă în ochii lui, toată lumea băgă de seamă acest lucru şi dintr-odată se aşternu tăcerea. Ultimul se potoli Piotr Stepanovici; Liza şi maman se opriră în mijlocul salonului. Se scurseră astfel vreo cinci secunde; pe chipul lui Nikolai Vsevolodovici expresia de nedumerire sfidătoare cedă locul mâniei, el se încruntă şi deodată…

  Şi deodată Şatov ridică mâna lui grea şi lungă şi cu toată puterea îl lovi în obraz. Nikolai Vsevolodovici se clătină tare sub puterea acestei lovituri.

  De altfel, şi lovitura venise cu totul într-alt fel decât se dau în asemenea împrejurări palmele (dacă se poate spune astfel); Şatov nu lovise cu palma, ci cu pumnul lui zdravăn, greu, osos, acoperit cu puf roşiatic şi cu pistrui. Lovitura căzu pe obraz din plin, atingând marginea stângă a buzelor şi dinţii maxilarului superior, de unde imediat începu să curgă sânge. Dacă i-ar fi atins nasul, i-ar fi zdrobit, desigur, cartilajul.

  Se pare că în aceeaşi clipă se auzi un ţipăt, strigase poate Varvara Petrovna, nu-mi mai aduc aminte, pentru că imediat totul păru că încremeneşte. De altfel, nici scena întreagă nu dură decât cel mult zece secunde.

  Dar şi în aceste zece secunde se petrecură o mulţime de lucruri.

  Îi voi reaminti cititorului că Nikolai Vsevolodovici aparţinea acelei categorii de oameni care nu ştiu ce este frica. Într-un duel putea să înfrunte împuşcătura adversarului, neclintit, să ţintească şi să omoare cu un calm feroce. Dacă l-ar fi lovit cineva pe obraz, cel puţin aşa mi se pare mie, nici nu l-ar fi provocat la duel, ci l-ar fi omorât pe loc pe ofensator; acesta era omul şi ar fi ucis deliberat şi cu deplina conştiinţă a faptului săvârşit şi nicidecum pierzându-şi cumpătul. Ba mi se pare că el nici nu cunoscuse vreodată asemenea momente de furie oarbă, care nu mai îngăduie o judecată atât de lucidă. În cele mai teribile accese de mânie, care îl cuprindeau uneori, el era în stare totuşi să rămână stăpân deplin asupra acţiunilor lui şi deci să-şi dea seama că pentru omuciderea comisă în afară de duel va fi negreşit trimis la ocnă; şi totuşi l-ar fi omorât neapărat pe ofensator, fără nici o ezitare.

  Studiasem în tot timpul din urmă firea lui Nikolai Vsevolodovici şi, datorită unui concurs special de circumstanţe cu totul deosebite, pot afirma că în acest moment, când scriu despre asta, cunosc numeroase cazuri concrete în acest sens. L-aş compara poate cu unele personaje din trecut, despre care s-au păstrat astăzi în societatea noastră unele amintiri legendare. Se povestea, de pildă, despre decembristul L-n, care o viaţă întreagă a căutat să înfrunte mereu tot felul de primejdii, îmbătându-se cu senzaţia pericolului, transformând această senzaţie într-o adevărată cerinţă a firii sale: în tinereţe se bătea în duel pentru o nimica toată; în Siberia pornea să înfrunte ursul numai cu un cuţit în mână; îi plăcea să dea ochii în desişul codrilor Siberiei cu ocnaşii fugiţi, care, în treacăt fie zis, erau mai primejdioşi decât un urs. Fără îndoială, aceste personaje legendare erau capabile să simtă, poate chiar într-un grad considerabil, frica, altfel ar fi dus o viaţă mult mai potolită şi n-ar fi făcut din senzaţia primejdiei o adevărată cerinţă a firii lor. Ceea ce îi ispitea era tocmai dorinţa de a-şi înfrânge această frică. Îi pasiona beţia necontenită a victoriei şi conştiinţa că nu au fost învinşi de nimeni. Acest L-n şi înainte de a fi fost deportat înfruntase un timp foamea şi prin muncă istovitoare îşi câştigase pâinea zilnică numai şi numai pentru că nu voia în nici un chip să se supună pretenţiilor tatălui său bogat, pretenţii pe care le considera nejustificate. Aşadar concepea lupta într-un mod unilateral, şi nu numai sub aspectul ei de confruntare cu ursul sau în dueluri, preţuia în el însuşi tenacitatea şi forţa de caracter.

  Dar s-au scurs de atunci ani destui, iar firea nervoasă, istovită şi dedublată a oamenilor din vremea noastră exclude cu totul în prezent o cerinţă asemănătoare celei pe care o simţeau pe atunci unii domni neastâmpăraţi în activitatea lor, unii oameni din vremurile de altădată, cerinţa unor senzaţii nemijlocite şi totale. Nikolai Vsevolodovici poate că l-ar fi privit pe L-n cu un aer de superioritate sau l-ar fi numit chiar un fricos care face mereu pe curajosul, un cocoşel, bineînţeles, fără a o spune cu glas tare. S-ar fi bătut şi în duel, împuşcându-şi adversarul, ar fi mers împotriva ursului, dacă ar fi trebuit, ar fi ştiut să se descotorosească şi de tâlharul din pădure cu acelaşi succes şi tot atât de neînfricat ca şi L-n, dar fără nici un fel de plăcere, ci numai dintr-o necesitate dezagreabilă, cu indiferenţă, plictiseală, ba poate chiar şi în silă. Sub raportul mâniei el constituia, bineînţeles, un progres faţă de L-n, chiar şi faţă de Lermontov. Nikolai Vsevolodovici era capabil poate să ajungă la un grad de mânie mult mai mare şi mai intens decât cei doi poli luaţi împreună, dar mânia aceasta era rece, calmă şi, dacă se poate spune astfel, raţională, cu alte cuvinte cea mai dezgustătoare şi cea mai oribilă mânie din câte ar putea să existe. Repet: de pe atunci încă îl consideram, îl consider şi acum (când totul s-a sfârşit), drept omul care, dacă ar fi primit o lovitură în obraz sau o jignire echivalentă, l-ar fi ucis pe loc pe adversarul său, imediat, fără nici o ezitare şi fără să-l provoace la duel.

  Şi totuşi, în cazul de faţă, lucrurile se petrecură cu totul diferit şi într-un fel care ne stupefie pe toţi.

  În momentul în care îşi regăsi echilibrul, după ce se clătinase într-o parte atât de umilitor, până la un unghi de înclinaţie cât aproape jumătatea staturii sale, de pe urma palmei primite, şi se părea că nu amuţise încă în salon sunetul scârbos, aproape umed, al loviturii pe obraz, Nikolai Vsevolodovici îl înşfăcă pe Şatov de umeri cu amândouă mâinile; dar cu aceeaşi repeziciune îşi trase înapoi amândouă mâinile, încrucişându-le la spate. Se uită ţintă în ochii lui Şatov şi păli ca o pânză. Ciudat însă, privirea lui părea că se stinge. Peste vreo zece secunde ochii lui se uitau rece şi, sunt convins că nu greşesc, calm. Atâta doar că era îngrozitor de palid. Bineînţeles, n-aveam cum să-mi dau seama cam ce se petrecea în forul lui lăuntric. Nu vedeam decât ce se petrece în exterior. Mi se pare că dacă ar exista un asemenea om care apucând în mână, de exemplu, o bară de fier încinsă până la roşu, ar strânge-o cu scopul de a-şi încerca tăria şi după aceea în decurs de zece secunde ar rezista durerii insuportabile, terminând totuşi prin a o învinge, acel om, cred eu, ar fi suportat ceva asemănător cu ceea ce încercase acum, în aceste zece secunde, Nikolai Vsevolodovici.

  Primul lăsă privirea în jos Şatov, şi, desigur, pentru că fu nevoit să şi-o plece. După care se întoarse lent şi părăsi încăperea, dar nu cu mersul cu care se apropiase mai adineauri de Stavroghin. Plecă încet, ridicându-şi nu ştiu cum stângaci umerii, cu capul în jos, ducând parcă un dialog neauzit cu sine însuşi; ba mi s-a părut chiar că îşi şoptea ceva. Înainta precaut, evitând să atingă ori să răstoarne vreun obiect; uşa o deschise foarte puţin, strecurându-se prin ea oarecum lateral, ca printr-o crăpătură. În timp ce se strecura astfel, moţul lui rebel de pe cap se făcuse şi mai vizibil.

  Apoi, înaintea oricărui alt glas, se auzi un strigăt teribil. Văzui cum Lizaveta Nikolaevna o prinse pe maică-sa de umăr, pe Mavriki Nikolaevici de braţ şi îi smuci de câteva ori după dânsa, ca să-i scoată din salon. Dar în aceeaşi clipă scoase un strigăt şi se prăbuşi fără cunoştinţă, căzând ca secerată. Parcă aud şi acum zgomotul pe care îl făcu ceafa ei izbindu-se de covor.

  Partea a doua.

  Capitolul întâi.

  Noaptea.

  I

  Se scurseseră opt zile. Astăzi, când totul a trecut şi eu scriu această cronică, ştim cu toţii despre ce este vorba; dar pe atunci nu cunoşteam încă nimic şi, bineînţeles, diferite lucruri ni se păreau foarte stranii. Cel puţin la început eu şi cu Stepan Trofimovici ne-am retras izolându-ne complet de lumea de afară şi cu teamă observam evenimentele de la distanţă. Hai să zicem că eu personal mai ieşeam din când în când, continuând ca şi altădată să-i aduc diferite ştiri, fără de care el n-ar fi putut trăi nici o zi.

  Prin oraş începură să circule, bineînţeles, cele mai diverse zvonuri despre palmă, leşinul Lizavetei Nikolaevna şi tot ce se întâmplase în acea duminică. Ceea ce ne mira însă cel mai mult fu repeziciunea şi precizia cu care transpirase totul. Cine putuse s-o facă? Niciuna din persoanele care au fost de faţă nu părea să aibă vreun interes şi nici nevoia de a trăda secretul celor întâmplate. Din personalul de serviciu nu asistase nimeni; singur Lebeadkin ar fi fost în stare să pălăvrăgească, şi nu atât din răutate, deoarece plecase extrem de speriat (iar frica faţă de duşman alungă până şi ura împotriva lui), ci pentru că nu putea pur şi simplu să-şi ţină gura. Dar Lebeadkin împreună cu surioara lui dispăruseră fără veste chiar de a doua zi; în casa Filippov nu mai fură găsiţi; se mutaseră probabil într-un loc neştiut de nimeni, ca şi cum ar fi intrat în pământ. Şatov, la care încercai să mă informez despre Maria Timofeevna, se încuiase în camera lui, de unde nu ieşi în tot acest timp, întrerupându-şi chiar şi ocupaţiile din oraş. Trecând a treia zi, marţi, pe la dânsul, îi bătui în uşă, dar nu-mi răspunse. Convins după anumite indicii neîndoielnice că este totuşi acasă, bătui încă o dată. Atunci el, sărind probabil din pat, se apropie cu paşi mari de uşă şi-mi strigă cu glas tare: „Şatov nu este acasă”. Şi a trebuit să fac cale-ntoarsă.

  Eu şi cu Stepan Trofimovici, cu toată cutezanţa presupunerii, dar încurajându-ne reciproc, ne fixarăm în sfârşit asupra următoarelor supoziţii: vinovat de răspândirea acestor zvonuri nu putea fi decât Piotr Stepanovici, deşi el mai târziu, într-o convorbire cu tatăl său, îl asigură că toată istoria alergase imediat din gură în gură, în special la club şi că tot ce se petrecuse era deja cunoscut guvernatorului şi soţiei lui. Şi încă un fapt demn de reţinut: chiar a doua zi, luni seară, mă întâlnii cu Liputin, care ştia totul până la ultimul cuvânt rostit, încât era evident că fusese printre cei dintâi informat.

  Multe doamne (chiar din lumea mondenă) manifestară o nemaipomenită curiozitate în ce o privea pe „misterioasa şchioapă”, cum i se spunea Mariei Timofeevna. Se găsiră chiar şi persoane interesate s-o vadă negreşit personal şi s-o cunoască, încât cei ce se grăbiră să-i ascundă pe Lebeadkini se dovediră a fi destul de bine inspiraţi. Şi totuşi pe primul plan rămânea leşinul Lizavetei Nikolaevna, lucru de care se interesa „toată lumea bună”, fie chiar şi prin faptul că o privea în mod direct pe Iulia Mihailovna, ca rudă ocrotitoare a Lizavetei Nikolaevna. Dar câte şi mai câte nu se spuneau în această privinţă! Bârfa era înteţită şi de caracterul misterios al împrejurărilor: cele două case rămâneau închise şi cu obloanele trase; Lizaveta Nikolaevna, după cum se spunea, zăcea în delir; acelaşi lucru se afirma şi despre Nikolai Vsevolodovici, cu unele amănunte dezgustătoare privind un dinte scos şi obrazul umflat. Se mai şoptea pe la colţuri că nu este exclus să ne pomenim în faţa unui omor, întrucât Stavroghin nu este omul care să înghită o asemenea jignire şi, bineînţeles, îl va ucide pe Şatov, dar într-un mod misterios, ca într-o vendetta corsicană. Ideea seducea spiritele; dar majoritatea tineretului nostru aparţinând cercurilor mondene asculta cu desconsiderare aceste presupuneri, afectând un aer de indiferenţă dispreţuitoare. În general, vechea ostilitate din sânul societăţii noastre faţă de Nikolai Vsevolodovici reapăru cu toată evidenţa. Până şi oamenii cei mai serioşi căutau să-l învinuiască, deşi niciunul n-ar fi ştiut pentru ce anume. Se şuşotea că el ar fi compromis bunul renume al Elizavetei Nikolaevna, cu care ar fi întreţinut relaţii apropiate în timpul şederii în Elveţia. Oamenii mai prudenţi se arătau bineînţeles mai reticenţi, dar cu toţii ascultau vorbăria cu multă plăcere. Se ventilau şi alte aserţiuni, care nu se discutau în public, ci numai în cercuri restrânse, aproape închise, aserţiuni deosebit de ciudate şi despre care amintesc numai spre a-i preveni pe cititori în vederea expunerii ulterioare a istorisirii mele şi anume: unii susţineau, încruntându-se, şi Dumnezeu ştie pe ce temei, cum că Nikolai Vsevolodovici are de îndeplinit în gubernia noastră o misiune specială, că el, prin contele K., a pătruns la Petersburg în nişte cercuri sus-puse sau chiar se află într-un anumit serviciu, fiind învestit cu anumite împuterniciri. Când oamenii mai reţinuţi şi mai serioşi răspundeau la acest zvon surâzând şi remarcând că un om care duce o viaţă de scandal şi care îşi începe activitatea la noi cu o falcă umflată nu prea seamănă a funcţionar, li se replica în şoaptă că serviciul lui nu are caracter oficial de fapt, ci numai confidenţial şi în asemenea cazuri este chiar necesar ca funcţionarul respectiv să semene cât mai puţin cu un slujbaş. Remarca aceasta îşi produse efectul necesar; se ştia că activitatea zemstvei din gubernia noastră era urmărită în mod special în capitală. Repet, aceste insinuări se iviră oarecum instantaneu şi dispărură tot atât de fulgerător, fără nici o urmă deocamdată, chiar la prima apariţie a lui Nikolai Vsevolodovici; notez însă că la originea multor insinuări de acest fel se aflau în bună parte cele câteva cuvinte scurte, dar răutăcioase, aruncate vag printre dinţi la club, imediat după reîntoarcerea sa recentă din capitală, de Artemi Pavlovici Gaganov, căpitan de gardă în retragere, un mare moşier din gubernia şi din judeţul nostru, om de lume din capitală şi fiul răposatului Pavel Pavlovici Gaganov, respectabilul senior al clubului cu care Nikolai Vsevolodovici avusese acum patru ani acea altercaţie de pomină prin neaşteptata şi nemaipomenita ei grosolănie, despre care am amintit încă la începutul povestirii mele.

  Toată lumea ştiu imediat că Iulia Mihailovna îi făcuse o vizită specială Varvarei Petrovna la uşa căreia i se spusese că aceasta, „nesimţindu-se bine, n-o poate primi”. Apoi că peste vreo două zile după această vizită Iulia Mihailovna trimisese în mod special un curier ca să afle de sănătatea Varvarei Petrovna. Şi în sfârşit, că începu s-o „apere” pe Varvara Petrovna, bineînţeles în sensul cel mai elevat al cuvântului, adică pe cât era posibil în termenii cei mai vagi. Toate zvonurile şi aluziile iniţiale despre întâmplarea de duminică ea le ascultase cu un aer sever şi rece, încât în zilele următoare în prezenţa ei nimeni nu se mai încumetă să le readucă în discuţie. În felul acesta se înrădăcină pretutindeni convingerea că Iulia Mihailovna cunoaşte nu numai toată această istorie misterioasă, dar şi dedesubturile ei până în cele mai mici amănunte şi nu ca o persoană absolut străină de cauză, ci ca o părtaşă. Notez cu acest prilej că între timp ea începuse să-şi câştige la noi, treptat, acea influenţă de ordin superior la care râvnea desigur atât de mult, şi îşi crease chiar un „anturaj”. O parte din opinia publică a societăţii îi recunoscu o anumită inteligenţă practică şi tact… dar aceasta se va vedea mai târziu. Tot prin ocrotirea ei se explicau în parte şi succesele foarte rapide înregistrate de Piotr Stepanovici în societatea noastră, succese care îl surprinseră mai ales pe Stepan Trofimovici.

  Sau poate că noi doi exageram întru câtva în privinţa asta. În orice caz, chiar în primele patru zile de la apariţia sa, Piotr Stepanovici izbuti într-un fel vertiginos să cunoască aproape tot oraşul. Sosise duminică. Iar în ziua de marţi îl şi zării în trăsură împreună cu Artemi Pavlovici Gaganov, un om orgolios, irascibil şi arogant, cu toată educaţia lui mondenă, o persoană cu care din cauza firii sale dificile cu greu se puteau întreţine relaţii. Piotr Stepanovici se introduse şi în casa guvernatorului, unde se bucură de o primire excelentă, ajungând în scurt timp unul dintre intimii casei, ca să zicem aşa, sau în situaţia de tânăr protejat; lua masa la Iulia Mihailovna aproape zilnic. Făcuse cu ea cunoştinţă încă din Elveţia şi totuşi acest succes rapid în casa Excelenţei sale părea într-adevăr cam straniu. Într-un timp avusese totuşi reputaţia de revoluţionar emigrant în străinătate, nu se ştie pe cât era de adevărat sau nu, dar se acreditase cândva zvonul cum că participase la diferite congrese şi colaborase la diferite publicaţii din străinătate, „ceea ce se poate dovedi chiar şi cu paginile respective din ziare”, după cum se exprimase cu ciudă, întâlnindu-mă într-o zi, Alioşa Teleatnikov, în prezent, vai, un biet funcţionăraş ieşit la pensie, dar care mai înainte avusese şi el poziţia de tânăr agreat şi protejat în casa fostului guvernator. În acelaşi timp însă toată lumea trebui să constate realitatea unui fapt incontestabil: fostul revoluţionar se întorsese în patria sa dragă nu numai fără nici o dificultate sau neplăcere, dar şi bucurându-se aproape de anumite semne de încurajare; şi deci bănuielile acestea puteau să fie şi neadevărate. Personal m-am pomenit într-o zi cu Liputin şoptindu-mi că, potrivit unor zvonuri, Piotr Stepanovici îşi prezentase la locul în drept cuvenita mărturisire de pocăinţă şi obedienţă; cu preţul divulgării câtorva nume ar fi obţinut iertarea şi în felul acesta probabil şi-a răscumpărat vina, promiţând să fie şi pe viitor un cetăţean folositor patriei. I-am transmis această frază veninoasă lui Stepan Trofimovici care, deşi era aproape cu totul incapabil să mai judece, căzu pe gânduri. Ulterior se află că Piotr Stepanovici sosise la noi cu o scrisoare de recomandare specială din partea unui personaj important, că în orice caz o asemenea scrisoare i-a fost adusă soţiei guvernatorului din partea unei bătrânici venerabile şi cu întinse relaţii în capitală, iar soţul ei era unul dintre cei mai de vază bătrânei din Petersburg. Această bătrânică, naşa Iuliei Mihailovna, menţiona în scrisoarea ei şi că contele K. Îl cunoştea bine pe Piotr Stepanovici prin intermediul lui Nikolai Vsevolodovici, îi arăta multă bunăvoinţă şi îl găsea drept un „tânăr merituos, cu toate rătăcirile lui de altădată”. Iulia Mihailovna ţinea foarte mult la relaţiile ei din „sferele înalte”, puţine câte erau şi pe care le menţinea cu atâta greutate şi, bineînţeles, a fost fericită să primească o asemenea scrisoare din partea venerabilei bătrânici; şi totuşi părea că se întrevede aici şi altceva ce scăpa deocamdată observaţiei. Chiar şi pe soţul ei l-a pus în relaţii aproape tot atât de familiare cu Piotr Stepanovici, încât domnul von Lembke se plângea… dar să nu anticipăm.

  Tot ca să nu uit, notez că şi ilustrul scriitor se arătă foarte binevoitor cu Piotr Stepanovici, invitându-l imediat în casa lui. Graba aceasta a unui om îngâmfat avu darul să-l atingă profund pe Stepan Trofimovici; eu însă îmi explicai puţin într-alt fel acest fapt: invitându-l în casa lui pe un nihilist, domnul Karmazinov avusese în vedere desigur evoluţia relaţiilor sale cu tineretul progresist din cele două capitale… Marele scriitor tremura de o emoţie bolnăvicioasă în faţa noului tineret revoluţionar, închipuindu-şi, în necunoştinţă de cauză, că acesta deţine în mâinile lui cheile viitoarei dezvoltări a Rusiei; se linguşea pe lângă ei în modul cel mai umilitor, mai ales din cauză că acest tineret nu-i acorda nici o atenţie.

  II.

  Piotr Stepanovici trecu de vreo două ori pe la tatăl său, din păcate tocmai când lipseam eu. Prima dată îl vizită miercuri, adică a patra zi după prima lor întâlnire la Varvara Petrovna, şi numai într-o chestiune de afaceri. Şi fiindcă veni vorba, ţin să arăt că socotelile lor în ce priveşte moşioara se încheiară într-un mod oarecum tacit, fără să fi transpirat ceva. Varvara Petrovna preluase asupra ei totul, achitând bineînţeles tot ce se cuvenea şi rămânând astfel proprietara moşiei, iar Stepan Trofimovici fu încunoştinţat că afacerea este lichidată. Împuternicitul Varvarei Petrovna, credinciosul majordom Aleksei Egorovici, îi prezentase să semneze o hârtie, ceea ce el făcu executându-se în tăcere şi cu multă demnitate. În privinţa demnităţii, aş vrea să amintesc că aproape nici nu-l recunoşteam în aceste zile pe „bătrânul” nostru. Comportarea lui se schimbă brusc: deveni surprinzător de tăcut şi nu-i mai scrise nici o scrisoare Varvarei Petrovna începând de duminică încoace, ceea ce mi se păru o adevărată minune; impresiona mai ales calmul lui. Era limpede că se fixase definitiv asupra unei idei de importanţă extraordinară pentru el, care-i aducea calm şi echilibru. Descoperise această idee şi acum aştepta în linişte. E drept că la început se simţise cam bolnav, mai ales în ziua de luni, când se pomeni iar cu o criză de holerină. Bineînţeles, nici fără veşti nu putea rămâne mult timp; dar în clipa în care, lăsând la o parte latura faptică, încercam să trec la miezul chestiunii emiţând vreo ipoteză, el începea să dea din mâini ca să mă opresc. Cele două întrevederi cu fiul avură totuşi asupra lui un efect cam dureros, fără să-i clintească însă hotărârea. De fiecare dată după aceste vizite, în restul zilei el zăcea pe divan cu capul înfăşurat într-un prosop înmuiat în oţet, în esenţă continuând totuşi să rămână calm.

  Se întâmpla uneori să nu dea din mâini pentru a mă opri. Ba mi se părea câteodată că hotărârea misterioasă pe care o adoptase e pe cale să-l părăsească şi în el se isca o luptă cu un aflux seducător de idei noi, captivante. Nu erau decât impresii de o clipă, dar le semnalez. Bănuiesc că ar fi dorit mult să se afirme din nou, părăsindu-şi solitudinea, să se avânte iar în luptă, să dea o ultimă bătălie.

  — Cher, i-aş zdrobi iremediabil! lăsă el să-i scape joi seara, după cea de-a doua întâlnire cu Piotr Stepanovici, zăcând lungit pe divan, cu capul înfăşurat într-un prosop.

  Până în acea clipă el nu-mi adresase nici un cuvânt în tot cursul zilei.

  — Fils, fils cheri” şi aşa mai departe, sunt de acord că toate aceste expresii sunt absurde, vocabular de bucătăreasă, mă rog, văd şi eu acum. Nu l-am hrănit, nu l-am crescut, l-am expediat din Berlin în gubernia V., pe când era încă un prunc, prin poştă etc., etc., mă rog sunt de acord… „Tu, zice, m-ai crescut şi m-ai expediat prin poştă, ba m-ai şi jefuit aici.” Dar, nenorocitule, îi strig eu, inima mea a sângerat pentru tine toată viaţa, fie chiar şi prin poştă! Il rit. Dar sunt de acord, de acord… fie prin poştă, conchise el ca într-un delir. Passons, reluă el peste vreo cinci minute. Nu-l înţeleg pe Turgheniev. Bazarov al lui e un fel de personaj fictiv, care nu există în realitate; ei cei dintâi l-au respins atunci, declarând că nu semăna cu nimic. Acest Bazarov e un amestec vag de Nozdrev şi Byron, c’est le mot. Priveşte-i mai atent: se zbenguie, se dau de-a berbeleacul şi ţipă de bucurie, ca nişte stânci la soare; sunt fericiţi, sunt învingători! Ce caută aici Byron! … Şi de fapt ce platitudine! Ce susceptibilităţi de ţaţă isterică, câtă sete meschină de faire du bruit autour de son nom, fără să observe că son nom… o, ce caricatură! Dă-mi voie, îi strig eu, nu cumva îţi închipui că ai putea să te oferi oamenilor în locul lui Crist? Il rit, il rit beaucoup, il rit trop. Are un zâmbet ciudat. Maică-sa nu avea asemenea zâmbet. Il rit toujours.

  Se aşternea iar o lungă tăcere.

  — Ei sunt şireţi, duminică ei au fost înţeleşi… trânti el deodată.

  — O, fără îndoială, am strigat eu, ciulind urechile, toate acestea nu erau decât o înscenare cusută cu aţă albă şi destul de prost jucată.

  — Altceva vreau să spun. Îţi dai seama că anume a fost cusută cu aţă albă, ca să observe cei… ce trebuia să observe? Înţelegi cum vine asta?

  — Nu, nu înţeleg.

  — Tânt mieux. Passons. Sunt foarte nervos astăzi.

  — Dar de ce era nevoie să angajezi o asemenea discuţie cu el, Stepan Trofimovici? îi reproşai eu.

  — Je voulais convertir. Râzi bineînţeles. Cette pauvre tanti, elle entendra de belles choses! O, dragul meu, mă crezi, adineauri m-am simţit patriot! Deşi întotdeauna mă simţeam rus… da, un rus adevărat nici n-ar putea fi altfel decât aşa cum suntem amândoi. Il y a lŕ-dedans quelque chose d’aveugle et de louche.

  — Negreşit, răspunsei eu.

  — Dragul meu, adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai ştiut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi şi puţină minciună. Oamenii au procedat întotdeauna astfel. Poate că există aici un ce pe care nu-l înţelegem. Cum crezi, există şi ceva de care nu ne dăm seama în aceste ţipete triumfătoare? Aş fi vrut să existe. Aş fi vrut.

  Am tăcut. Rămase şi el într-o lungă tăcere.

  — Unii zic, spirit francez… murmură el brusc, ca într-o febră, e o minciună, întotdeauna a fost aşa. Dar de ce să calomniem spiritul francez? E pur şi simplu lenea noastră rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a naşte o idee, parazitismul nostru dezgustător în concertul popoarelor. Ils sont tout simplement des paresseux, şi nicidecum spiritul francez. Vai, pentru binele omenirii, ruşii ar trebui exterminaţi, ca nişte paraziţi dăunători! La altceva, la cu totul altceva râvneam noi; şi nu înţeleg nimic. Am încetat să mai înţeleg! Îţi dai seama, îi strig eu, îţi dai seama că dacă ghilotina ocupă la voi primul loc, şi încă sunteţi entuziasmaţi de ea, e numai şi numai pentru că cel mai uşor lucru este să tai capete, iar cel mai greu este să ai idei! Vous ętez des paresseux! Votre drapeau est une guenille, une impuissance. Aceste căruţe sau cum spun ei: „zgomotul căruţelor, care transportă pâine omenirii” este mai util decât Madona Sixtină sau cum zic ei acolo… une bętise dans ce genre. Cum nu-ţi dai seama, îi strig eu, cum nu îţi dai seama că, afară de fericire, omul mai are nevoie în egală măsură şi de nefericire? Il rit. Ţie-ţi arde, zice, să faci calambururi, „lăfăindu-ţi mădularele (s-a exprimat el mult mai vulgar!) pe divanul acela de catifea…”. Şi bagă de seamă obiceiul acesta al nostru de a-şi vorbi la per tu între tată şi fiu; hai, să zicem, dacă ar fi o discuţie cordială – mai merge, dar când te cerţi?

  Se aşternu iar un moment de tăcere.

  — Cher, conchise el brusc, ridicându-se în capul oaselor, ştii că toate astea negreşit se vor termina cu ceva?

  — Bineînţeles, răspunsei eu.

  — Vous ne comprenez pas. Passons. În general… totul în lume se încheie prin nimic, dar aici va fi un sfârşit, negreşit, negreşit!

  Se ridică de pe divan şi începu să umble de colo-colo prin cameră, cuprins de o puternică emoţie şi, ajungând la un moment dat până la divan, se prăbuşi pe el istovit.

  Vineri dimineaţă Piotr Stepanovici plecă undeva în judeţ şi nu se întoarse decât luni. Despre plecarea lui aflai de la Liputin şi tot atunci, venind vorba, aflai de la acesta că Lebeadkinii, fratele şi sora, se află undeva peste râu, în mahalaua Gorşecinaia. „Doar eu i-am transportat peste râu”, adăugă Liputin şi, părăsind subiectul, îmi spuse deodată că Lizaveta Nikolaevna se mărită cu Mavriki Nikolaevici şi, cu toate că încă nu s-a anunţat nimic oficial, logodna a avut loc şi chestiunea este aranjată. A doua zi o întâlnii pe Lizaveta Nikolaevna călare în compania lui Mavriki Nikolaevici; ieşise pentru prima oară după boală. Mă străfulgeră de la distanţă cu privirea ei, râse şi mă salută prietenos din cap. Toate acestea i le transmisei lui Stepan Trofimovici, care păru interesat oarecum de ştirea privitoare la Lebeadkini.

  Şi acum, după ce am relatat situaţia confuză în care ne-am aflat în cursul acestor opt zile, când nu ştiam aproape nimic, reiau cronica mea în deplină cunoştinţă de cauză, adică expunând evenimentele aşa cum îmi apar ele azi, când totul s-a dezvăluit şi ştiu despre ce e vorba. Voi începe chiar din ziua a opta după memorabila duminică, adică cu seara zilei de luni, pentru că de fapt tocmai din acea seară începu „o nouă istorie”.

  III.

  Era ora şapte seara. Nikolai Vsevolodovici se afla în cabinetul său, camera lui preferată de multă vreme: înaltă, cu podeaua acoperită cu covoare, mobilată cu piese destul de greoaie, de un model cam învechit. Şedea pe un colţ al divanului, îmbrăcat ca de oraş, deşi părea că nu are intenţia să iasă. Pe masa din faţa lui ardea o lampă cu abajur. Colţurile şi pereţii laterali ai marii încăperi rămâneau în umbră. Avea privirea îngândurată şi concentrată, nu tocmai liniştită; chipul lui părea obosit şi cam slăbit. Suferea într-adevăr de un abces; dar zvonul despre un dinte scos era exagerat. Dintele fusese clătinat doar, acum se întărise iar… Avea buza de sus cam sfârtecată pe dinăuntru, dar şi ea era pe cale să se vindece. Abcesul nu scăzuse o săptămână întreagă, numai pentru că bolnavul nu acceptase să fie vizitat de medic ca să-i facă intervenţia necesară, ci aştepta să se coacă şi să se spargă de la sine. Nici pe maică-sa aproape că n-o lăsa să-l viziteze şi ea reuşea să intre la el doar o dată pe zi, numai pentru un minut şi de regulă pe înserate, când începea să se întunece, şi înainte de aprinderea lămpilor. Nu-l primi nici pe Piotr Stepanovici, care zilnic trecea de două-trei ori pe la Varvara Petrovna, în zilele când rămânea în oraş. Şi iată, în sfârşit, întorcându-se luni dimineaţa după o absenţă de trei zile, după o alergătură prin tot oraşul şi după ce luase masa de prânz la Iulia Mihailovna, Piotr Stepanovici se înfăţişă către seară la Varvara Petrovna, care-l aştepta cu nerăbdare. Interdicţia fusese anulată şi Nikolai Vsevolodovici dădu voie să fie vizitat. Varvara Petrovna îl conduse personal pe musafir până la uşa cabinetului; dorea de mult să aibă această întrevedere, iar Piotr Stepanovici îi făgădui să treacă apoi de la Nicolas la dânsa şi să-i relateze convorbirea. Varvara Petrovna bătu uşor în uşă, dar neprimind nici un răspuns, îndrăzni să o întredeschidă uşor.

  — Nicolas, pot să-l las să intre pe Piotr Stepanovici? întrebă ea încet şi cu glas stăpânit, încercând să-l examineze pe Nikolai Vsevolodovici din spatele lămpii cu abajur.

  — Se poate, se poate, fireşte că se poate! strigă tare şi voios Piotr Stepanovici, deschise larg uşa şi intră.

  Nikolai Vsevolodovici nu auzise bătaia în uşă, ci doar întrebarea timidă a mamei sale, dar nu apucă să răspundă nimic. În faţa lui, în acea clipă, zăcea pe masă o scrisoare chiar atunci citită şi asupra căreia tocmai medita. Auzind strigătul neaşteptat al lui Piotr Stepanovici, el tresări şi acoperi scrisoarea în grabă cu tamponul care îi căzuse sub mână, dar colţul scrisorii şi aproape întreg plicul rămâneau vizibile.

  — Anume am strigat atât de tare ca să ai timp să te pregăteşti, îi şopti grăbit şi cu multă candoare Piotr Stepanovici, venind în grabă spre masă şi aţintindu-şi privirea asupra tamponului şi colţului descoperit al scrisorii.

  — Şi, bineînţeles, ai apucat să observi cum ascund de dumneata sub tampon o scrisoare chiar acum primită, rosti calm Nikolai Vsevolodovici fără a se mişca din loc.

  — O scrisoare? Nu mă interesează deloc scrisoarea dumitale, strigă musafirul, dar… principalul, şopti el iar, întorcându-şi privirea spre uşa acum închisă, cu un gest din cap spre ieşire.

  — N-are obiceiul să asculte la uşă, zise rece Nikolai Vsevolodovici.

  — Şi chiar dacă ar asculta! reluă imediat, înălţându-şi voios glasul şi aşezându-se în fotoliu, Piotr Stepanovici. N-am nimic împotrivă, am alergat doar într-un suflet să stăm de vorbă între patru ochi… În sfârşit am reuşit să pătrund la dumneata! Mai întâi şi întâi, cum te simţi? Văd că arăţi admirabil şi chiar mâine probabil îţi vei face apariţia, nu-i aşa?

  — Poate.

  — Dar linişteşte-i în sfârşit şi lămureşte-mă şi pe mine! gesticulă el larg şi cu un aer glumeţ şi amabil. Dacă ai şti ce a trebuit să le spun. Ştii de altfel.

  Piotr Stepanovici râse.

  — Nu ştiu totul. Am auzit de la mama că… te agiţi mult…

  — Dar n-am spus nimic precis, tresări Piotr Stepanovici, apărându-se parcă de un atac primejdios, ştii, am recurs la cazul cu soţia lui Şatov, adică am folosit zvonurile despre relaţiile dintre voi la Paris, fapt prin care se şi poate explica, desigur, incidentul de duminică. Nu te superi?

  — Sunt convins că ai depus o maximă diligenţă.

  — Uite, tocmai de asta m-am temut eu. Ce înseamnă „maximă diligenţă”? Sună ca un reproş. De altfel, văd că pui chestiunea direct în faţă; şi eu care mă temeam, venind încoace, că n-ai să vrei s-o abordezi direct.

  — Tocmai că nu vreau să abordez nimic direct, ripostă Nikolai Vsevolodovici cu oarecare enervare, dar pe loc schiţă un surâs.

  — Dar nu este vorba despre asta; să nu cazi în greşeală, nu despre asta vorbesc eu, nu despre asta! îşi flutură mâinile Piotr Stepanovici lăsând să-i ţâşnească vorbele şuvoi, ca nişte boabe de mazăre, şi bucurându-se vădit de enervarea gazdei. Nu vreau să te enervez cu afacerea noastră, mai ales în situaţia în care te afli acum. Am venit numai să discutăm cazul de duminică şi numai în măsura în care este necesar în momentul de faţă, pentru că altfel nu se poate. Sunt mânat de cea mai sinceră dorinţă de a mă explica şi de această explicaţie am absolută nevoie eu şi nu dumneata, o spun asta ca să-ţi menajez amorul propriu, dar totodată spunându-ţi şi purul adevăr. Am venit cu gândul să fiu de aici încolo totdeauna sincer faţă de dumneata.

  — Ceea ce înseamnă că până acum n-ai fost sincer?

  — O ştii doar prea bine şi singur. Am recurs de multe ori la şiretenii… Văd că zâmbeşti şi mă bucur de acest zâmbet, pentru că îmi va servi ca pretext pentru explicaţie; înadins am provocat acest zâmbet prin cuvântul meu lăudăros „şiretenii”, ca să te superi imediat; cum aş fi îndrăznit, adică, să cred că ascunzându-mă faţă de dumneata prin şiretlicuri să pot ajunge la o explicaţie? Observi, observi cât de sincer am devenit acum! Ei bine, vrei să mă asculţi?

  Pe faţa lui Nikolai Vsevolodovici, dispreţuitor de calmă şi chiar ironică, în ciuda intenţiei evidente a musafirului de a-l enerva prin impertinenţa calculată a naivităţilor sale premeditat grosolane, îşi făcu loc, în sfârşit, o expresie de uşoară curiozitate îngrijorată.

  — Ascultă aşadar, se agită Piotr Stepanovici şi mai mult. Plecând încoace, adică, în general, spre acest oraş, acum zece zile, eu, bineînţeles, eram hotărât să joc un rol. Cel mai bine ar fi fost să nu joc nici un rol şi să apar aşa cum sunt eu, cu adevărata mea faţă adică, nu-i aşa? Nu există nimic mai derutant decât faţa adevărată a omului, deoarece nimeni n-o crede. Mărturisesc, am vrut la un moment dat să fac pe prostul, pentru că fizionomia de prost e mai comodă decât propria-ţi fizionomie; întrucât însă figura de prost constituie o extremă, iar extremele totdeauna stârnesc curiozitate, m-am decis să apar cu faţa mea adevărată. Şi care este, de fapt, faţa mea adevărată? Mediocritatea aurită: nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut din lună, cum se exprimă aici unii înţelepţi, nu-i aşa?

  — De, s-ar putea să fie şi aşa, schiţă un surâs abia perceptibil Nikolai Vsevolodovici.

  — Aşadar eşti de acord; eram sigur că prin asta nu fac altceva decât să exprim ceea ce gândeşti chiar dumneata… Nici o grijă, nici o grijă, nu mă supăr şi, dacă m-am caracterizat astfel, am făcut-o nu ca să-mi atrag din partea dumitale nişte obiecţii compensatorii laudative: „că adică nu-i chiar aşa, nu eşti lipsit de talente, dimpotrivă, eşti un om deştept”… Observ că iar zâmbeşti… altă gafă. N-ai fi spus: „eşti deştept”, hai să zicem; admit orice. Passons, cum zice papa şi, între paranteze fie spus, nu te supăra pentru vorbăria mea. Să-ţi dau, dacă vrei, şi un exemplu: întotdeauna vorbesc mult, adică înşir nenumărate cuvinte, şi mă grăbesc, şi de aceea nu reuşesc niciodată să exprim ceea ce doresc. Dar de ce vorbesc mult, cu multe cuvinte şi nu-mi ating scopul niciodată? Pentru că nu ştiu să vorbesc. Cei care se pricep să vorbească bine se exprimă concis. Iată deci şi lipsa mea de talent, nu-i aşa? Întrucât însă acest talent de a nu avea talente, cu totul firesc mie, îl am ca dar natural, de ce nu l-aş folosi profitând de el în mod artificial? Şi deci îl folosesc şi profit din plin. E adevărat că pregătindu-mă să vin în aceste locuri m-am gândit să adopt o atitudine de tăcere; pentru a şti să taci însă îţi trebuie un mare talent, deci ceva nepotrivit persoanei mele; pe de altă parte, tăcerea este totuşi primejdioasă; şi atunci m-am hotărât definitiv că e mai bine să vorbesc, şi să vorbesc exact aşa cum vorbesc, fără nici un talent, adică mult, mult, mult, precipitându-mă să demonstrez şi la sfârşit să mă încurc întotdeauna în propriile mele demonstraţii, încât ascultătorul să se depărteze de mine fără să fi ascultat până la capăt, dând din umeri şi desfăcându-şi nedumerit braţele sau, şi mai exact, scuipând cu dezgust. Rezultatul: în primul rând, ai dat dovadă şi ai convins că eşti cam simpluţ şi un mare naiv; în al doilea rând, ai reuşit să plictiseşti la culme; în al treilea, ai rămas neînţeles; deci ai trei avantaje dintr-odată! Gândeşte-te, aşadar, cum s-ar putea ca, după toate astea, cineva să te bănuiască de cine ştie ce intenţii ascunse sau urzeli misterioase? Oricare dintre ei s-ar simţi personal ofensat de acela care ar veni cu presupunerea că aş nutri nişte gânduri ascunse. Unde mai pui că uneori izbutesc chiar să-i fac să râdă cu mare haz, ceea ce este deja o izbândă preţioasă. Acum ei îmi vor ierta orice, fie chiar şi pentru simplul fapt că deşteptul care publica acolo undeva manifeste s-a dovedit aici mai prost decât ei toţi, nu-i aşa? Zâmbetul dumitale îmi spune că mă aprobi.

  De fapt, Nikolai Vsevolodovici nu zâmbea deloc, ci dimpotrivă, asculta cam încurcat şi nerăbdător.

  — Aud? Poftim? Mi se pare că ai spus „absolut egal”? turui Piotr Stepanovici. (Nikolai Vsevolodovici nu scosese nici o vorbă.) Dar bineînţeles, bineînţeles, fii sigur că nu fac asta pentru a te compromite cu tovărăşia mea. Ştii, am impresia că astăzi nu prea eşti în apele dumitale; am alergat aici cu sufletul deschis şi vesel, iar dumneata îmi suspectezi orice cuvinţel; te asigur deci că astăzi nu voi atinge nici o chestiune delicată, ai cuvântul meu şi accept anticipat toate condiţiile dumitale!

  Nikolai Vsevolodovici continua să tacă.

  — Poftim? Ai spus ceva? Văd, văd că iarăşi am făcut o gafă; n-ai propus nici un fel de condiţii, şi nici nu vei propune; cred, cred, dar te rog calmează-te; îmi dau seama prea bine că nu merit să mi se pună vreo condiţie, nu-i aşa? Răspund chiar eu pentru dumneata, cu anticipaţie şi, bineînţeles, din lipsă totală de talent; numai şi numai din lipsă de talent, exclusiv din lipsă de talent… Râzi? Aud? Ce-ai spus?

  — Nimic, zâmbi în sfârşit Nikolai Vsevolodovici, mi-am adus aminte în clipa aceasta că într-adevăr te-am calificat într-o zi drept un om lipsit de talente, dar nu erai de faţă şi înseamnă că ţi s-a transmis… Te-aş ruga să treci mai repede la ceea ce te aduce.

  — Păi, tocmai despre acestea am vorbit până acum, despre cele întâmplate duminică! bâigui Piotr Stepanovici. Ei bine, cum crezi că m-am comportat eu duminică? Exact ca o mediocritate grăbită şi lipsă de harul talentelor şi care în modul cel mai netalentat a pus stăpânire pe întreaga conversaţie, forţând toată desfăşurarea ei. Dar mi s-a iertat totul, în primul rând pentru că sunt căzut din lună – se pare că toţi sunt de acord în această privinţă; în al doilea rând, pentru că le-am povestit o istorioară drăguţă şi v-am scos pe toţi din bucluc, nu-i aşa? Este sau nu este adevărat?

  — Da, ai povestit-o în aşa fel încât să persiste dubiul şi să dai în vileag indirect înţelegerea şi înscenarea noastră, care de fapt nici n-a existat, ştiind prea bine că eu nu te-am rugat nimic în acest sens.

  — Exact, exact! se înflăcără Piotr Stepanovici, arătându-se entuziasmat. Am procedat în aşa fel ca dumneata să observi tot angrenajul acestui resort; am făcut-o doar pentru dumneata, numai pentru dumneata m-am izmenit făcând acest circ, pentru că urmăream să te prind şi să te compromit. Dar mai ales voiam să aflu în ce măsură îţi este frică.

  — Sunt curios de ce mi-o spui acum atât de franc?

  — Nu te supăra, nu te supăra; nu mă fulgera cu privirea dumitale scânteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu scânteiezi. Ai vrea să ştii de ce vorbesc atât de sincer? Păi, tocmai pentru faptul că totul acum s-a schimbat, s-a terminat, a trecut şi a rămas acoperit de nisip. Mi-am schimbat brusc ideea pe care mi-o făcusem despre dumneata. Calea cea veche s-a epuizat; de acum încolo nu te voi mai compromite niciodată pe această cale; ci pe o cale nouă.

  — E o schimbare de tactică?

  — Nu există nici o tactică. Acum în toate domneşte voia dumitale deplină; dacă vrei, spui da, dacă vrei, spui nu. Iată tactica mea cea nouă. Iar despre cauza noastră nu voi scoate nici un cuvânt până când nu-mi vei porunci chiar dumneata. Râzi? Voia dumitale; şi eu râd. De data aceasta însă foarte, foarte serios, deşi un om care se grăbeşte atâta este desigur lipsit de talent, nu-i aşa? Nu importă, fie şi fără talent, dar o fac foarte, foarte serios.

  Şi într-adevăr le spusese toate astea cu multă seriozitate, pe un ton cu totul schimbat şi cuprins de o emoţie neobişnuită la el, încât Nikolai Vsevolodovici îl privi plin de curiozitate.

  — Zici că ţi-ai schimbat ideea pe care ţi-o făcuseşi despre mine? întrebă el.

  — Mi-am schimbat ideea în privinţa dumitale exact în clipa când, după gestul lui Şatov, ţi-ai dus mâinile la spate; şi atâta ajunge, ajunge; te rog, fără alte întrebări; mai mult nu voi spune nimic.

  Piotr Stepanovici sări de la locul său fluturându-şi mâinile, alungând parcă din faţa lui presupusele întrebări; însă întrucât nu urmă nici o întrebare, şi cum n-avea nici un motiv să plece, se aşeză din nou în fotoliu, oarecum liniştindu-se.

  — Apropo, între paranteze, reluă el imediat, unii susţin aici că ai să-l omori, s-au angajat şi pariuri, încât Lembke s-a gândit la un moment dat să pună în mişcare poliţia, dar Iulia Mihailovna i-a interzis. Dar ajunge, ajunge despre asta, am spus-o doar aşa, cu titlu informativ. Şi tot fiindcă veni vorba: în aceeaşi zi i-am transportat pe Lebeadkini peste râu, cunoşti acest lucru; ai primit bileţelul meu cu adresa unde se află ei?

  — L-am primit chiar atunci.

  — De data aceasta însă n-am făcut-o „din lipsă de talent”, ci cu toată sinceritatea, din devotament. Chiar dacă rezultatul denotă o lipsă de talent, în schimb intenţia a fost sinceră.

  — N-aş avea nimic de obiectat, poate că tocmai aşa trebuia… zise îngândurat Nikolai Vsevolodovici, te rog însă pe viitor să nu-mi mai trimiţi bileţele.

  — N-am avut încotro, doar unul singur.

  — Prin urmare, Liputin ştie?

  — Nu se putea altfel; dar ştii şi dumneata că Liputin nu va îndrăzni… Totuşi ar trebui să trecem pe la ai noştri, adică şi pe la ei, nu pe la ai noştri, altminteri parcă văd că te legi iar de cuvinte. Fii liniştit însă, nu chiar acum, ci cândva mai târziu. Acum plouă. Îi voi înştiinţa, se vor aduna, iar noi ne vom duce seara. Ne aşteaptă cu nerăbdare, cu gurile căscate, ca nişte pui de cioară în cuib, să vadă ce surprize o să le aducem! Nişte capete înflăcărate. Şi-au făcut rost de cărţi, se pregătesc de o discuţie. Virghinski reprezintă ideea general umană, Liputin este fourierist cu înclinaţii vădite pentru treburi poliţieneşti; trebuie să-ţi spun că într-o anumită privinţă este un om preţios, în toate celelalte însă reclamă multă severitate; în sfârşit, cel cu urechile lungi îşi va expune sistemul lui propriu. Ştii, sunt cam ofensaţi de faptul că îi tratez cam de sus şi-i răcoresc din când în când cu câte un jet de apă rece, ha, ha! Trebuie neapărat să ne ducem pe acolo.

  — M-ai prezentat cumva ca pe un fel de şef? lăsă să-i scape cât se poate de nepăsător Nikolai Vsevolodovici.

  Piotr Stepanovici îi aruncă o privire scurtă.

  — Apropo, schimbă el subiectul, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea lui Stavroghin, cu vădită intenţie de a se eschiva, am venit de câte două ori şi chiar de trei ori pe zi la venerabila Varvara Petrovna şi a trebuit obligat să vorbesc mult.

  — Îmi închipui.

  — Să nu-ţi închipui nimic, ci pur şi simplu i-am spus că n-ai să-l omori şi bineînţeles alte lucruri plăcute. Şi ce crezi: chiar de a doua zi, dumneaei ştia că eu am transportat-o pe Maria Timofeevna peste râu; i-ai spus dumneata?

  — Nici gând.

  — Eram convins că nu de la dumneata a aflat. Dar cine altul putea să-i spună afară de dumneata? Sunt foarte curios să ştiu.

  — Liputin, bineînţeles.

  — Nu, nu; în nici un caz Liputin, murmură, încruntându-se, Piotr Stepanovici, voi afla eu cine anume. Mă cam bate gândul că s-a amestecat Şatov. De altfel, vorbesc prostii, să lăsăm acum asta! deşi e un lucru foarte important… Apropo, am tot aşteptat ca mama dumitale să-mi pună brusc, după cum are obiceiul, întrebarea esenţială… Dar în toate zilele acestea ea mi s-a părut tare morocănoasă; când colo, sosind astăzi, o găsesc într-o dispoziţie excelentă. Cum vine asta?

  — Foarte simplu, pentru că astăzi i-am dat cuvântul că o să mă duc s-o cer în căsătorie, peste cinci zile, pe Lizaveta Nikolaevna, zise Nikolai Vsevolodovici cu o sinceritate neaşteptată.

  — Asta-i vasăzică… acum înţeleg, bâigui Piotr Stepanovici, încurcat parcă. Cică se logodeşte cu Mavriki Nikolaevici. Dar ai dreptate, asta nu contează, ar fi în stare să fugă şi de sub cununie. E de ajuns să-i faci un semn. Nu te supăra că-ţi vorbesc aşa, de-a dreptul.

  — Nu mă supăr deloc.

  — Observ că astăzi nimic nu este în stare să te supere şi încep să mă tem de dumneata. Sunt curios cum te vei înfăţişa mâine. Ai pregătit probabil multe năstruşnicii. Nu te superi că-ţi vorbesc astfel?

  Nikolai Vsevolodovici nu-i mai răspunse nimic, ceea ce avu darul să-l enerveze la culme pe Piotr Stepanovici.

  — Apropo, i-ai spus în mod serios mamei dumitale despre intenţia pe care o ai în privinţa Lizavetei Nikolaevna? întrebă el.

  Nikolai Vsevolodovici îl fixă cu o privire rece.

  — Aha, înţeleg, ca s-o linişteşti numai, bineînţeles.

  — Dar dacă ar fi chiar foarte serios? îl întrebă hotărât Nikolai Vsevolodovici.

  — Mă rog, Dumnezeu să vă binecuvânteze, cum se spune în asemenea ocazii, nu va dăuna deloc cauzei (observi, n-am spus cauzei noastre, nu prea înghiţi cuvântul noastră), în ce mă priveşte… sunt bineînţeles întru totul la dispoziţia dumitale, o ştii prea bine.

  — Crezi?

  — Nu cred, nu cred nimic, se grăbi să spună râzând Piotr Stepanovici, întrucât ştiu prea bine că în problemele personale ai obiceiul să chibzuieşti temeinic dinainte şi că deci totul la dumneata este pus la punct în această privinţă. N-am vrut să spun decât că mă pun cu toată seriozitatea la dispoziţia dumitale, adică oriunde şi în orice împrejurări poţi conta pe mine, înţelegi?

  Nikolai Vsevolodovici căscă.

  — Te-am plictisit, sări brusc Piotr Stepanovici de pe locul său punând mâna pe pălăria lui rotundă, absolut nouă, şi dând parcă să plece, deşi continua să rămână şi să vorbească neîntrerupt, stând în picioare, din când în când umblând prin cameră, iar în momentele mai agitate lovindu-se cu pălăria peste genunchi.

  — Intenţionam să te mai distrez puţin cu soţii Lembke, strigă el vesel.

  — Mai bine s-o lăsăm pe altă dată. Totuşi, cum se simte Iulia Mihailovna?

  — Ce înseamnă şi mondenitatea! Nici măcar nu-ţi pasă de sănătatea ei, după cum nu-ţi pasă, să zicem, de sănătatea unei pisici cenuşii, şi totuşi mă întrebi de sănătatea Iuliei Mihailovna. E foarte lăudabil, bineînţeles. E sănătoasă, te respectă până la superstiţie şi tot până la superstiţie se aşteaptă la multe din partea dumitale. În ce priveşte cazul de duminică, păstrează o tăcere rezervată şi este convinsă că vei învinge totul prin însăşi apariţia dumitale. Crede-mă, zău, ea îşi închipuie că eşti capabil de nişte lucruri extraordinare. De altfel, eşti acum o persoană enigmatică şi mai mult ca oricând învăluită de aureolă romantică – poziţie extrem de avantajoasă. Toată lumea te aşteaptă cu nerăbdare nemaipomenită. La plecarea mea cu toţii stăteau ca pe jăratic, iar acum poţi să-ţi închipui ce se petrece acolo. Apropo, mulţumesc încă o dată pentru scrisoare. Se cam tem cu toţii, nu ştiu de ce, de contele K. Ştii că ei te consideră drept un fel de spion? Iar eu îi las să creadă ţinându-le isonul; te superi cumva?

  — Deloc.

  — Nu strică; mai târziu s-ar putea să fie de mare folos. Au aici rânduielile lor. Eu, bineînţeles… caut să-i încurajez; Iulia Mihailovna în frunte, apoi Gaganov… Râzi? E tactica mea: dau din gură, înşir vrute şi nevrute şi deodată plasez câte un cuvinţel cu tâlc, tocmai în momentul când toată lumea e în căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună buluc în jurul meu, dar eu m-am şi lansat într-ale mele. În privinţa mea toată lumea este lămurită: „E capabil, zic ei, dar e căzut din lună”. Lembke îmi propune să-mi iau o slujbă, ca să mă redresez. Ştii, faţă de dânsul am adoptat o atitudine destul de compromiţătoare pentru el, cască nişte ochi cât cepele. Iulia Mihailovna mă încurajează. Apropo, Gaganov e foarte supărat pe dumneata. Ieri la Duhovo mi-a vorbit foarte urât despre dumneata. Atunci i-am spus tot adevărul, bineînţeles, nu chiar tot adevărul. Am stat la el la Duhovo o zi întreagă. O moşie excelentă, un conac superb.

  — Cum, mai stă încă şi acum la Duhovo? tresări Nikolai Vsevolodovici, săltându-se printr-o mişcare repezită înainte şi aproape sărind din loc.

  — Nu, doar am venit cu el azi-dimineaţă în oraş, ne-am întors împreună, zise Piotr Stepanovici, ca şi cum n-ar fi observat emoţia subită a lui Nikolai Vsevolodovici. Dar ce fac eu? Am dat fără să observ cartea asta jos, se aplecă el ca să ridice keepsake-ul atins din nebăgare de seamă. Femeile în opera lui Balzac, volum ilustrat, deschise el cartea, n-am citit-o. Şi Lembke scrie romane.

  — Da? făcu mirat Nikolai Vsevolodovici, ca şi cum acest lucru l-ar fi interesat realmente.

  — În limba rusă, aşa, în secret, bineînţeles. Iulia Mihailovna ştie despre asta şi-i permite. Un bleg. De altfel, scrie după un ritual şi cu procedee anume, toate bine puse la punct în spiritul formaţiei lor. Câtă rigurozitate în formă, câtă consecvenţă rectilinie! Uite, aşa ceva ne-ar trebui şi nouă.

  — Faci elogiul administraţiei?

  — Şi de ce nu adică?! Singurul lucru care la noi în Rusia vine de la sine, în mod natural, şi a ajuns… Bine, bine, am tăcut, se întrerupse el brusc, n-am spus nimic, nici un cuvânt, în chestiunea asta delicată. Şi acum la revedere, arăţi cam prost.

  — Am febră.

  — Se şi vede. Culcă-te mai bine. Apropo: avem aici în judeţ nişte grupuri de scapeţi, lume interesantă… Dar să lăsăm pe altă dată. De altfel, aş putea să-ţi mai spun un fapt destul de curios; e încartiruit la noi în judeţ un regiment de infanterie. Vineri seara la B-ţi am băut cu nişte ofiţeri. Avem printre ei trei prieteni, vous comprenez? S-a vorbit mult despre ateism şi, bineînţeles, Dumnezeu a fost aruncat la coş. Entuziasmaţi, ţipă de bucurie. Apropo, Şatov susţine că dacă ar fi să înceapă în Rusia o revoltă, trebuie neapărat început cu ateismul. Poate că are dreptate. Şedea acolo împreună cu noi un căpitan cărunt, morocănos, n-a scos tot timpul nici o vorbă şi deodată se scoală în picioare, iese în mijlocul camerei şi, cu glas tare, dar ca pentru sine, exclamă: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci ce fel de căpitan sunt eu?”. Şi-a luat chipiul şi, desfăcându-şi nedumerit braţele, a părăsit încăperea.

  — A exprimat omul o idee destul de închegată, căscă pentru a treia oară Nikolai Vsevolodovici.

  — Aşa crezi? Eu n-am înţeles; voiam să te întreb pe dumneata. Ei, ce să-ţi mai spun: e foarte interesantă fabrica Şpigulin; după cum ştii, numără cinci sute de muncitori, e un focar de holeră, nu s-a făcut curăţenie de vreo cincisprezece ani şi lucrătorii sunt jecmăniţi la plată; de negustorii milionari. Ei bine, te rog să mă crezi că unii dintre muncitori au o oarecare idee despre Internaţionale. De ce zâmbeşti? O să te convingi personal, aş avea doar nevoie de ceva timp, nu prea lung! Ţi-am mai cerut odată un asemenea răgaz, iar acum îmi reînnoiesc cererea şi atunci… am înţeles, iartă-mă, nu mai scot nici o vorbă, dar nu m-am referit la asta; nu te încrunta; aşadar, adio. Dar ce-i cu mine? se întoarse el de la uşă. Am uitat să-ţi spun tocmai esenţialul, pentru care venisem doar: am aflat adineauri că ne-a sosit lada din Petersburg.

  — Adică? îl privi Nikolai Vsevolodovici, fără să înţeleagă despre ce este vorba.

  — Adică lada dumitale, cu lucrurile dumitale, cu fracurile, pantalonii şi lenjeria; a sosit? Este adevărat?

  — Parcă mi s-a spus ceva mai adineauri.

  — Dar nu s-ar putea chiar acum? …

  — Vorbeşte cu Aleksei.

  — Bine, să lăsăm atunci pe mâine; mâine, nu-i aşa? Împreună cu lucrurile dumitale am pus acolo şi haina mea, fracul şi trei perechi de pantaloni, lucrate la Charmeur, după recomandarea dumitale, ţii minte?

  — Am auzit că aici faci pe gentlemanul elegant! surâse Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat că ai de gând să iei lecţii de călărie?

  Piotr Stepanovici schiţă un surâs crispat.

  — Ştii ce propun eu, Nikolai Vsevolodovici, vorbi el pripit de tot, cu vocea tremurătoare şi întretăiată, să lăsăm personalităţile deoparte. Renunţăm la persiflări de această natură, o dată pentru totdeauna. E mai bine. Poţi să mă dispreţuieşti cât vrei, bineînţeles, dacă în ochii dumitale apar atât de ridicol, dar un timp oarecare ar fi mai bine să renunţăm la personalităţi, nu-i aşa?

  — Bine, mă voi conforma, se învoi Nikolai Vsevolodovici.

  Piotr Stepanovici zâmbi, îşi lovi genunchiul cu pălăria, schimbă greutatea corpului de pe un picior pe celălalt şi chipul lui îşi reluă expresia obişnuită.

  — Unii mă consideră un fel de rival al dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna; cum vrei să n-am grijă de exteriorul meu? întrebă el râzând. Dar cine o fi acela care te informează? Hm. E ora opt; trebuie să plec; i-am promis Varvarei Petrovna că trec pe la dânsa, dar îmi este imposibil, iar dumneata culcă-te şi mâine vei fi mai înviorat. Afară plouă, e întuneric, de altfel mă aşteaptă birjarul, pentru că oricum pe stradă aici noaptea nu prea ai siguranţă… Apropo: prin preajma oraşului, chiar şi prin oraş uneori, rătăceşte un ocnaş fugit din Siberia, Fedka-Ocnaşul. Şi închipuie-ţi, e un fost iobag din curtea noastră pe care taică-meu, acum cincisprezece ani, l-a dat la oaste luând bani pentru el. Un personaj foarte interesant.

  — Dumneata… ai stat de vorbă cu el? îi repezi o privire scurtă Nikolai Vsevolodovici.

  — Am stat de vorbă. De mine nu se ascunde. Este gata să facă orice, pentru bani bineînţeles, dar nu este lipsit şi de anumite convingeri, în genul său fireşte. Şi încă ceva, bine că mi-am adus aminte şi de asta: dacă cumva e într-adevăr serios ceea ce mi-ai spus adineauri despre intenţiile dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna, îţi repet încă o dată că şi eu sunt o persoană gata să facă orice, de orice natură şi oricând, fiind complet la dispoziţia dumitale… Ce rost are să pui mâna pe baston? Aha, am greşit… Mi s-a părut că ai căutat cu privirea bastonul?

  Nikolai Vsevolodovici nu căutase nimic cu privirea şi nici nu spusese nimic, deşi, ce-i drept, se săltase puţin şi cam brusc din fotoliu, cu o ciudată expresie pe faţă.

  — Dacă o să ai nevoie de ceva în privinţa domnului Gaganov, trânti deodată Piotr Stepanovici, arătând cu o mişcare din cap spre tamponul de pe masă, bineînţeles, aş putea să aranjez totul şi sper că nu mă vei desconsidera din acest punct de vedere.

  Părăsi camera brusc, fără să se mai aştepte la vreun răspuns, dar imediat îşi vârî din nou capul pe uşă.

  — O spun asta, strigă el cu repeziciune, pentru că nici Şatov, de pildă, n-avea dreptul să-şi rişte duminică viaţa apropiindu-se de dumneata, nu-i aşa? Aş fi dorit să te gândeşti puţin la acest lucru.

  Şi dispăru, fără să mai aştepte un răspuns.

  IV.

  Şi-o fi închipuit omul, dispărând astfel, că Nikolai Vsevolodovici, odată rămas singur, avea să sară şi să izbească cu pumnii în pereţi; desigur, ar fi fost fericit să tragă cu ochiul şi să vadă acest lucru, dacă aşa ceva ar fi fost posibil. Dar se înşela amarnic: Nikolai Vsevolodovici rămăsese calm, în poziţia în care îl lăsase. Timp de vreo două minute stătu el astfel lângă masă, profund îngândurat; după care un zâmbet rece, incolor se schiţă pe buzele lui. Se reaşeză fără grabă pe locul lui din colţul divanului, apoi închise ochii, copleşit parcă de oboseală. Colţişorul scrisorii se vedea de sub tampon, dar el nu mai schiţă nici o mişcare ca să-l acopere.

  Curând îl cuprinse toropeala. Istovită de grijile din ultimele zile, Varvara Petrovna, când văzu că Piotr Stepanovici nu-şi ţine făgăduiala să treacă pe la ea la plecare, nu mai putu rezista şi riscă să intre ea însăşi la Nicolas, cu toate că ora nu era deloc potrivită. Tot mai trăgea nădejde că va auzi din partea lui, în sfârşit, un cuvânt clar şi definitiv. Bătu încetişor ca şi adineauri la uşă şi, neprimind nici un răspuns, o deschise. Îl văzu pe Nicolas într-o poziţie prea imobilă şi se apropie repede de canapea cu inima palpitând violent. Rămase surprinsă că el adormise atât de repede şi că poate dormi în poziţia aceasta, şezând drept şi atât de straniu; aproape că nu i se putea auzi nici respiraţia. Chipul lui palid şi sever părea ţeapăn, împietrit: sprâncenele erau puţin împreunate, într-o contracţie rigidă: impresia unei figuri neînsufleţite, de ceară era copleşitoare. Stătu aşa fără să-şi ia privirea de la chipul lui vreo trei minute, reţinându-şi respiraţia, şi deodată simţi că o cuprinde frica; porni spre uşă în vârful picioarelor, se opri în prag, ridică mâna într-un gest grăbit şi îşi binecuvântă cu semnul crucii fiul astfel adormit, apoi se depărtă neobservată, purtând pe inimă o nouă apăsare chinuitoare şi o nouă presimţire grea.

  Nikolai Vsevolodovici dormi mult, mai bine de o oră, în aceeaşi stare de înţepenire; nici un muşchi de pe faţa lui nu tresări, nici o mişcare nu se ivi în tot corpul său; sprâncenele rămăseseră tot aşa încruntate. Dacă Varvara Petrovna ar mai fi zăbovit încă vreo trei minute, n-ar mai fi fost în stare să suporte impresia cutremurătoare pe care o producea imobilitatea aceasta letargică şi sigur l-ar fi deşteptat. El însă deschise deodată ochii şi rămase în aceeaşi poziţie nemişcată, vreo zece minute, cu privirea aţintită fix, dar plină de curiozitate, asupra unui obiect din colţul camerei care se părea că îl uimeşte, deşi acolo nu se putea vedea nimic nou, nimic deosebit.

  În sfârşit se auzi bătaia domoală şi profundă a orologiului din perete, care sună o singură dată. El întoarse cu oarecare nelinişte capul spre ceas, dar aproape în aceeaşi clipă se deschise uşa din fundul camerei care ducea spre culoar şi apăru bătrânul valet Aleksei Egorovici. Într-o mână ţinea un palton călduros, fularul şi pălăria, iar în cealaltă, o tăviţă de argint pe care se vedea un bileţel.

  — E ora nouă şi jumătate, anunţă el cu glas potolit şi, depunând îmbrăcămintea pe scaunul din colţ, îi aduse tăviţa cu bileţelul, un peticuţ de hârtie, fără plic, conţinând două rânduri scrise cu creionul. Parcurgând aceste rânduri, Nikolai Vsevolodovici luă de pe masă un creion, scrise în josul bileţelului două cuvinte şi îl depuse înapoi pe tăviţă.

  — Să fie transmis imediat ce ies, iar acum dă-mi să mă îmbrac, zise el sculându-se de pe canapea.

  Observând că este îmbrăcat într-o haină uşoară de catifea, chibzui puţin şi porunci să i se aducă un surtuc de stofă pe care-l folosea mai mult seara, când făcea vizite. În sfârşit, complet îmbrăcat şi cu pălăria pe cap, el încuie uşa prin care intrase la el Varvara Petrovna şi, luând scrisoarea ascunsă sub tampon, ieşi pe culoar însoţit de Aleksei Egorovici. Din culoar coborâră pe scara îngustă de piatră a intrării de serviciu, care dădea direct în parc. În colţul vestibulului se aflau un mic felinar şi o umbrelă enormă.

  — Din cauza ploii mari, pe străzi e un noroi scârbos, raportă Aleksei Egorovici în chip de sfioasă şi ultimă încercare de a-l face pe stăpân să renunţe la călătorie. Dar acesta ieşi tăcut afară, desfăcu umbrela şi pătrunse în bătrânul parc întunecos ca o pivniţă, rece şi umed. Vântul sufla printre crengi legănând vârfurile copacilor pe jumătate despuiaţi; cărările înguste acoperite cu nisip erau îmbibate de apă şi lunecoase. Aleksei Egorovici îl urma aşa cum ieşise din casă, în frac şi fără pălărie, luminându-i drumul cu trei paşi înainte.

  — N-o să se vadă? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici.

  — Prin ferestre nu se vede nimic şi în afară de asta am avut grijă de tot dinainte, a răspuns servitorul încet şi cumpănit.

  — Mama doarme?

  — S-a încuiat după obiceiul ei din ultima vreme fix la ora nouă şi n-ar avea cum să afle ceva. La ce oră porunciţi să vă aştept? adăugă el îndrăznind întrebarea.

  — La ora unu, la unu şi jumătate, nu mai târziu de ora două.

  — Am înţeles.

  Făcând ocolul întregului parc pe cărările lui întortocheate, pe care amândoi le cunoşteau cu ochii închişi, ajunseră până la gardul de piatră, unde, într-un colţ, dădură peste o portiţă care ducea într-o ulicioară îngustă şi neumblată, vecină cu parcul; portiţa aceasta era încuiată totdeauna, dar Aleksei Egorovici luase cu el cheia.

  — N-o să scârţâie portiţa? întrebă iar Nikolai Vsevolodovici.

  Dar Aleksei Egorovici îi raportă că încă din ajun a uns-o, „şi astăzi încă o dată”. Era ud leoarcă. După ce deschise portiţa îi întinse cheia lui Nikolai Vsevolodovici.

  — Dacă aveţi de gând să mergeţi ceva mai departe, îmi permit să vă previn că lumea de aici, dar mai ales de pe străduţele mai retrase, nu prea este sigură, cu atât mai mult cea de peste râu, nu-l mai răbdă inima pe Aleksei Egorovici să nu-şi prevină stăpânul încă o dată. Era un slujitor vechi, fostul îngrijitor al lui Nikolai Vsevolodovici, pe care-l dădăcise cândva purtându-l în braţe, un om de ispravă, priceput şi serios, căruia îi plăcea să asculte şi să citească cărţi sfinte.

  — Să n-ai nici o grijă, Aleksei Egorâci.

  — Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule, dar numai la fapte bune.

  — Cum? se opri Nikolai Vsevolodovici care păşise spre stradă.

  Aleksei Egorovici repetă cu fermitate urarea lui; niciodată înainte n-ar fi cutezat să şi-o exprime în asemenea cuvinte cu glas tare în faţa stăpânului său.

  Nikolai Vsevolodovici încuie portiţa, vârî cheia în buzunar şi porni pe ulicioară înaintând cu greu prin noroiul adânc până peste căpute. Ajungând la capătul ulicioarei, răzbi în sfârşit pe o stradă mai mare, pavată. Cunoştea oraşul ca pe cele cinci degete ale sale; dar strada Bogoiavlenskaia era încă departe. Trecuse de ora zece când el se opri în cele din urmă în faţa porţii încuiate a casei vechi şi sumbre a lui Filippov. Încăperile de jos, după plecarea lui Lebeadkin, rămăseseră complet goale, cu obloanele închise la ferestre, dar la mansardă fereastra lui Şatov era luminată. Întrucât la poartă nu exista clopoţel, Stavroghin se apucă să bată în ea cu pumnul. O ferestruică se deschise şi în ea se arătă capul lui Şatov privind spre stradă; era întuneric beznă şi greu de recunoscut cineva la poartă; după ce se uită îndelung, Şatov întrebă:

  — Dumneata eşti?

  — Eu sunt, răspunse musafirul nepoftit.

  Şatov închise fereastra, coborî jos şi descuie poarta. Nikolai Vsevolodovici păşi peste pragul înalt şi, fără a rosti un cuvânt, trecu pe lângă el direct spre pavilionul lui Kirillov.

  V.

  Aici totul era deschis vraişte. Vestibulul şi primele două camere erau în întuneric, dar ultima, în care locuia şi-şi bea ceaiul Kirillov, era luminată şi se auzeau de acolo râsete şi exclamaţii. Nikolai Vsevolodovici se îndreptă într-acolo, dar înainte de a intra, se opri în pragul uşii. Pe masă se servise ceaiul. În mijlocul camerei stătea o bătrână, ruda gazdei, cu capul gol, numai în cămaşă şi fustă, cu picioarele goale vârâte în papuci şi cu o caţaveică din blăniţe de iepure pe umeri. Ţinea în braţe un copilaş de un an şi jumătate, îmbrăcat numai în cămăşuţă, cu picioruşele goale şi obrajii aprinşi, cu părul zbârlit, chiar atunci luat probabil din leagăn. Se vedea că plânsese, pentru că pe obraji îi luceau încă urme de lacrimi; în clipa aceea însă îşi întinsese mânuţele bătând din palme şi râzând în hohote, cum râd copiii mici, cu sughiţuri. În faţa lui, Kirillov izbea de podea o minge mare de cauciuc, care se înălţa până la tavan şi iar cădea, iar copilul striga: ba, ba! Kirillov prindea „babaul” şi i-l dădea lui, iar copilul îl arunca acum singur cu mânuţele lui stângace şi nesigure. Kirillov se lăsă deodată jos, întins pe duşumea, încercând să scoată mingea de sub dulap. Nikolai Vsevolodovici intră în cameră; văzându-l, copilul se lipi de pieptul bătrânei, izbucnind într-un plâns neostoit; femeia plecă imediat cu el din cameră.

  — Stavroghin? zise Kirillov ridicându-se de jos cu mingea în mână, fără să se mire câtuşi de puţin de această vizită neaşteptată. Vrei un pahar cu ceai?

  Se ridicase şi stătea acum în picioare.

  — Cu multă plăcere, dacă e cald, zise Nikolai Vsevolodovici, m-au pătruns ploaia şi frigul.

  — Un ceai cald, ba chiar fierbinte, confirmă cu plăcere Kirillov. Ia loc; ai picioarele pline de noroi, nu-i nimic; şterg eu pe urmă podeaua cu o cârpă udă.

  Nikolai Vsevolodovici se aşeză şi bău aproape fără răsuflare ceaiul servit.

  — Încă o ceaşcă? întrebă Kirillov.

  — Mulţumesc.

  Kirillov, care până atunci rămăsese în picioare, se aşeză şi el la masă în faţa musafirului şi-l întrebă:

  — Cu ce treburi?

  — Iată despre ce este vorba. Citeşte scrisoarea aceasta pe care am primit-o de la Gaganov. Ţi-aduci aminte. Ţi-am vorbit despre el la Petersburg.

  Kirillov luă scrisoarea, o citi, o depuse pe masă şi-l privi cu un aer de aşteptare.

  — Pe acest Gaganov, începu să explice Nikolai Vsevolodovici, după cum ştii, l-am întâlnit acum o lună la Petersburg, pentru prima oară în viaţa mea. Am dat ochii cu el de vreo trei ori în societatea altor oameni. Fără să fi făcut cunoştinţă cu mine şi fără să schimbe măcar un cuvânt, el găsi totuşi de cuviinţă să se poarte obraznic faţă de mine. Ţi-am povestit mi se pare. Iată însă ce nu cunoşti dumneata: plecând atunci de la Petersburg înaintea mea, el mi-a trimis pe neaşteptate o scrisoare, deşi nu ca asta, dar extrem de necuviincioasă şi cu atât mai ciudată cu cât această scrisoare nu dădea nici o explicaţie asupra motivului pentru care mi-a fost adresată. I-am răspuns imediat tot în scris şi absolut sincer mi-am exprimat părerea că el este supărat pe mine probabil din cauza incidentului pe care l-am avut acum patru ani aici la club cu tatăl său şi că sunt gata să-i prezint orice scuze ar dori pe baza faptului că gestul meu de atunci n-a fost deloc intenţionat, ci determinat de starea mea de boală. L-am rugat să ia în considerare scuzele mele. Nu mi-a răspuns nimic şi a plecat; iată însă că îl găsesc aici cu desăvârşire turbat. Mi s-au transmis câteva păreri exprimate de el în public despre mine, absolut injurioase, şi nişte acuzaţii surprinzătoare. În sfârşit, astăzi primesc această scrisoare cu un conţinut cum probabil nimeni şi niciodată n-a avut ocazia să primească, plină de injurii şi de expresii cum ar fi „botul dumitale pălmuit”. Am venit la dumneata în speranţa că n-o să refuzi să-mi fii martor.

  — Ai spus că asemenea scrisoare nimeni n-a mai primit niciodată, observă Kirillov. Într-un acces de furie se poate întâmpla; au mai fost cazuri. Puşkin i-a scris lui Heekeren. Bine, accept. Spune-mi ce am de făcut!

  Nikolai Vsevolodovici îi explică; vrea să înceapă chiar mâine şi negreşit prin reînnoirea scuzelor, ba şi printr-o promisiune de a-i adresa o a doua scrisoare cu scuze, dar cu o condiţie, ca şi Gaganov la rându-i să-i promită că n-o să-i mai scrie. Scrisoarea de faţă ar urma să fie considerată ca inexistentă.

  — Prea multe concesii, nu va consimţi, murmură Kirillov.

  — Am venit în primul rând să aflu dacă accepţi să-i transmiţi aceste condiţii.

  — Accept. Te priveşte. Dar nu va consimţi.

  — Ştiu că nu va consimţi.

  — Vrea să se bată. Spune, cu ce arme?

  — Esenţialul pentru mine este ca toată această afacere să se consume chiar mâine. Pe la ora nouă vei fi acolo. El o să te asculte şi o să respingă propunerile dumitale dar o să-ţi facă cunoştinţă cu martorul lui; să zicem că acest lucru o să aibă loc pe la ora unsprezece. Te vei înţelege cu martorul respectiv ca la ora unu sau două după-amiază să ne întrunim cu toţii la locul hotărât. Te rog să ai grijă să fie exact aşa. Arma, bineînţeles, pistolul; şi mai insist ca barierele de întâlnire să fie la distanţa de zece paşi una de alta; apoi ne postaţi pe fiecare la zece paşi de la bariera respectivă şi la semnalul convenit pornim spre liniile de barieră. Fiecare trebuie negreşit să ajungă la această linie, având dreptul să tragă şi înainte, din mers. Iată tot ce propun eu.

  — Zece paşi distanţă între linii e prea aproape, observă Kirillov.

  — Hai să zicem doisprezece, dar nu mai mult; mă înţelegi, el vrea să se bată în mod serios. Ştii să încarci pistoalele?

  — Mă pricep. Am şi pistoale; îmi voi da cuvântul meu de onoare că dumneata n-ai tras cu ele. La fel şi martorul lui îşi va da cuvântul de onoare în ce priveşte pistoalele lui; două perechi de pistoale, şi vom trage la sorţi care dintre ele să fie folosite.

  — Perfect.

  — Vrei să vezi pistoalele?

  — Desigur.

  Kirillov se aplecă, lăsându-se pe vine deasupra valizei sale din colţ, care rămăsese încă în starea pe care o lăsase la sosire, dar din care lucrurile erau scoase pe măsura trebuinţei. Trase din fundul valizei o cutie din lemn de palmier, căptuşită cu catifea roşie, şi dădu la iveală două pistoale elegante şi extrem de scumpe.

  — Am aici totul, şi pulbere, şi gloanţe, şi cartuşe. Mai am şi un revolver. Să ţi-l arăt.

  Răscolind iar prin valiză, scoase o altă cutie cu un revolver american cu şase ţevi.

  — Ai destul armament, şi foarte scump.

  — Foarte.

  Om sărac, aproape cerşetor, Kirillov, care de altfel niciodată nu-şi observa halul de mizerie în care trăia, arăta acum cu multă mândrie preţioasele lui arme, achiziţionate desigur cu mari sacrificii.

  — Tot n-ai renunţat la gândul dumitale? întrebă Stavroghin, cu oarecare precauţie şi după un minut de tăcere.

  — N-am renunţat, răspunse scurt Kirillov, ghicind după tonul interlocutorului său despre ce este vorba, şi se apucă să-şi aşeze la loc armele.

  — Când? întrebă şi mai prudent Nikolai Vsevolodovici, după o nouă tăcere.

  Kirillov, care între timp îşi plasase în valiză ambele cutii, se aşeză pe locul lui.

  — După cum ştii, nu depinde de mine; când mi se va porunci, murmură el stingherit parcă de această întrebare, în acelaşi timp însă vizibil dispus să răspundă la orice alte întrebări. Se uita la Stavroghin ţintă cu ochii săi negri fără luciu, cu o expresie de calm şi bunăvoinţă caldă în privire.

  — Înţeleg, desigur, că cineva vrea să se împuşte, reluă încruntându-se puţin Nikolai Vsevolodovici, după o tăcere îngândurată, lungă de minute întregi, uneori am încercat şi eu să-mi închipui cam în ce fel s-ar petrece, dar de fiecare dată intervenea un gând nou: dacă ai comite, de pildă, o crimă oribilă sau, mai ales, o faptă extrem de ruşinoasă, adică execrabilă, în orice caz neînchipuit de mârşavă şi… ridicolă, care să rămână întipărită în memoria oamenilor pentru o mie de ani, încât să le vină tuturor să scuipe de scârbă o mie de ani, şi deodată, „un glonţ în tâmplă şi nu mai rămâne nimic”. Ce-mi pasă atunci de restul omenirii şi de faptul că ei vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa?

  — Şi dumneata numeşti asta o idee nouă? murmură Kirillov, după o clipă de gândire.

  — Nu… zic că e nouă… Dar când mi-a venit, am simţit că e nouă…

  — Ai „simţit” o idee? repetă Kirillov. E bine spus. Există astfel multe idei care totdeauna devin deodată noi. Aşa este. Multe lucruri acum mi se pare că le văd pentru prima oară.

  — Să zicem că ai locuit un timp pe Lună, îl întrerupse Stavroghin, fără să-l asculte şi continuându-şi gândul. Să zicem că acolo ai săvârşit toate aceste mârşăvii ridicole… De aici îţi dai prea bine seama că acolo vor râde de tine şi vor scuipa la auzul numelui tău, o mie de ani, veşnic, pe toată Luna. Dar în momentul de faţă te afli şi te uiţi la Lună de aici: ce te priveşte pe tine tot ce ai săvârşit pe pământ, că locuitorii de pe Lună te vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa?

  — Nu ştiu, răspunse Kirillov, n-am fost niciodată pe Lună, adăugă el fără pic de ironie, pur şi simplu precizând starea de fapt.

  — Al cui este copilul pe care l-am văzut la tine adineauri?

  — Soacra bătrânei a sosit, ba nu, nora… totuna. De trei zile. Zace bolnavă, cu pruncul; noaptea ţipă groaznic. Burta. Maică-sa doarme, iar bătrâna îl aduce la mine; îl distrez cu mingea. Mingea am cumpărat-o la Hamburg; o arunc şi o prind; întăreşte şira spinării. O fetiţă.

  — Iubeşti copiii?

  — Îmi sunt dragi, răspunse Kirillov, pe un ton destul de indiferent.

  — Înseamnă că iubeşti şi viaţa?

  — Iubesc şi viaţa, dar de ce întrebi?

  — Mă gândesc totuşi că eşti hotărât să te împuşti.

  — Ce are a face? De ce le amesteci? Asta e ceva, cealaltă chestie e altceva. Viaţa există, moartea nu există.

  — Ai început să crezi în viaţa de apoi, veşnică?

  — Nu în viaţa veşnică, de apoi, ci în veşnicia vieţii de aici. Există clipe, ajungi la asemenea clipe, când timpul încetează brusc să curgă şi vine veşnicia.

  — Speri să atingi o asemenea clipă?

  — Da.

  — Nu cred că aşa ceva este posibil în vremea noastră, răspunse Nikolai Vsevolodovici, de asemenea fără nici o ironie, cu glas tărăgănat şi oarecum dus pe gânduri. În Apocalips, Îngerul jură că timpul nu va mai fi.

  — Ştiu. E foarte bine spus acolo; clar şi precis. Când omul, în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte justă.

  — Şi ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde?

  — Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect.

  — Vechi speculaţii filosofice, prea răsuflate, aceleaşi de la începutul veacurilor, murmură Stavroghin cu un fel de compătimire dispreţuitoare.

  — Aceleaşi! Mereu aceleaşi de la începutul veacurilor, şi altele nu vor exista, nicicând, de nici un fel! strigă Kirillov cu privirea scânteietoare, ca şi cum însăşi ideea aceasta reprezenta aproape o victorie.

  — Se pare că eşti foarte fericit, Kirillov?

  — Da, sunt foarte fericit, răspunse acesta, ca şi cum ar fi dat un răspuns foarte banal.

  — Şi când mă gândesc că nu prea de mult erai atât de amărât, atât de pornit împotriva lui Liputin!

  — Hm… Acum nu mai sunt. Pe atunci încă nu ştiam că sunt fericit. Ai văzut vreodată o frunză, o frunză de copac?

  — Am văzut.

  — Am văzut nu demult o frunză galbenă, puţin verzuie, care începuse să putrezească pe la margini. O purta vântul. La vârsta de zece ani, pe timp de iarnă, închideam înadins ochii şi-mi închipuiam o frunză, de un verde suculent şi viu, cu nervuri, strălucind în bătaia soarelui sclipitor. Deschideam ochii şi nu-mi venea să cred că n-o mai văd, pentru că în închipuire era atât de bine, şi iar îi închideam.

  — E o alegorie?

  — Nu… Nu e vorba de nici o alegorie! Pur şi simplu o frunză, o singură frunză. E bine că există frunza. Totul e bine.

  — Totul?

  — Totul. Omul e nefericit pentru că nu ştie că este fericit; numai de aceea. Asta-i tot, tot! Cine izbuteşte să afle devine îndată, imediat, în aceeaşi clipă fericit. Soacra aceasta va muri, dar fetiţa va rămâne, e bine. Am avut această revelaţie.

  — Dar cel care moare de foame şi cel care face rău unei fetiţe, o necinsteşte, şi asta e bine?

  — Da. Şi dacă vreunul va zdrobi capul celui care a necinstit fetiţa, e bine; şi dacă nimeni nu i-l va zdrobi, tot bine e. Totul e bine, totul. Sunt fericiţi toţi aceia care ştiu că totul e bine. Dacă ar şti că sunt fericiţi, ar fi fericiţi; cât timp însă nu ştiu că sunt fericiţi, tot atât timp vor fi nefericiţi. Iată ideea, întreaga idee; în afara ei nu există alta!

  — Şi când ai aflat că eşti atât de fericit?

  — Săptămâna trecută, marţi; ba nu, miercuri, pentru că marţea trecuse, noaptea.

  — Cu ce prilej?

  — Nu-mi aduc aminte. Pur şi simplu aşa, dintr-odată; mă plimbam prin cameră… N-are importanţă. Am oprit ceasul, era ora două şi treizeci şi şapte de minute noaptea.

  — Ca semn că timpul trebuie să înceteze a curge?

  Kirillov nu răspunse.

  — Nu sunt buni, reluă el brusc, pentru că nu ştiu că sunt buni. Când vor afla, nu vor silui fetiţa. Trebuie să afle că sunt buni şi cu toţii imediat vor deveni buni, toţi până la unul.

  — Dumneata ai aflat, înseamnă că eşti bun?

  — Da, sunt bun.

  — De altfel, cu asta sunt pe deplin de acord, murmură încruntat Stavroghin.

  — Acela care va şti să înveţe oamenii că toţi sunt buni va desăvârşi universul, lumea.

  — Acela care i-a învăţat a fost răstignit.

  — O să vină totuşi, şi numele lui va fi Omul-Dumnezeu.

  — Dumnezeu-Omul?

  — Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea.

  — Nu cumva tot dumneata îţi aprinzi şi candela?

  — Da, eu am aprins-o.

  — Te-ai pătruns de credinţă?

  — Îi place bătrânei să fie aprinsă candela… Dar astăzi n-a avut timp, murmură Kirillov.

  — Dar rugăciuni încă nu faci?

  — Mă rog la orice. Vezi păianjenul care umblă pe acest perete, îl privesc şi-i sunt recunoscător pentru faptul că umblă.

  Ochii lui se aprinseră din nou. Se uită drept în ochii lui Stavroghin cu o privire fermă, neclintită. Stavroghin îl urmărea încruntat şi cu dezgust, dar fără pic de ironie.

  — Pariez că până la următoarea mea vizită o să ajungi să crezi şi în Dumnezeu, zise el ridicându-se şi luându-şi pălăria.

  — De ce adică? dădu să se ridice şi Kirillov.

  — Dacă ai fi ştiut să crezi în Dumnezeu, credeai şi acum; întrucât însă nu ştii că crezi în Dumnezeu, nu crezi încă, surâse Nikolai Vsevolodovici.

  — Nu-i tocmai aşa, chibzui Kirillov, mi-ai răstălmăcit ideea. Tertipuri de salon. Adu-ţi aminte de ceea ce ai însemnat dumneata pentru mine, Stavroghin.

  — La revedere, Kirillov.

  — Vino într-o noapte. Pe când?

  — Nu cumva ai uitat despre ziua de mâine?

  — Adevărat, uitasem; fii pe pace, o să fiu în picioare la ora nouă. Ştiu să mă trezesc când vreau. Mă culc şi-mi spun: la ora şapte, şi mă trezesc la ora şapte; la ora zece, şi mă trezesc la ora zece.

  — Ai nişte însuşiri admirabile, îi scrută faţa palidă Nikolai Vsevolodovici.

  — Îţi descui poarta.

  — Nu te deranja, îmi descuie Şatov.

  — Aşa, Şatov. Bine, adio.

  VI.

  Geamlâcul casei pustii în care locuia Şatov nu era încuiat; pătrunzând însă în antreu, Stavroghin se pomeni complet în întuneric şi trebui să bâjbâie până găsi scara spre mansardă. Deodată sus se deschise uşa şi-i lumină puţin drumul; Şatov nu apăru în întâmpinarea lui, ci se mulţumi doar să-i deschidă uşa camerei.

  Oprindu-se în prag, Nikolai Vsevolodovici îl zări stând în picioare lângă masa din colţ şi aşteptându-l să intre.

  — Eşti dispus să mă primeşti, să discutăm ceva? întrebă el din prag.

  — Intră şi ia loc, răspunse Şatov. Încuie uşa; sau lasă că o încui eu singur.

  Şatov încuie uşa, se întoarse lângă masă şi se aşeză în faţa lui Nikolai Vsevolodovici. În cursul acestei săptămâni el slăbise vizibil, iar acum părea mistuit de friguri.

  — M-ai lăsat să mă chinuiesc atâta, zise el cu privirea în pământ, într-o şoaptă abia desluşită. De ce n-ai venit?

  — Erai atât de sigur că voi veni?

  — Da. Ia stai, aiuram… poate că şi acum aiurez… O clipă.

  El se ridică şi, întinzând mâna, luă un obiect aflat pe poliţa de sus a etajerei de cărţi cu trei rafturi. Era un revolver.

  — Într-o noapte, aiurind, mi s-a năzărit că vei veni să mă omori şi a doua zi dimineaţa am cumpărat acest revolver de la nemernicul de Leamşin, dându-i ultimii mei bani; nu voiam să mă las răpus de dumneata. Apoi mi-am venit în fire… N-am nici pulbere, nici gloanţe; şi de atunci zace aşa pe raft. O clipă…

  Se ridică puţin şi deschise oberlihtul.

  — Nu-l arunca, n-are rost, îl opri Nikolai Vsevolodovici. Costă bani, iar oamenii or să înceapă să pălăvrăgească: din fereastra lui Şatov se aruncă revolvere; pune-l la loc, aşa; acum şezi. Spune-mi, de ce ai aerul acesta de pocăinţă în faţa mea pentru gândul pe care zici că l-ai avut, că voi veni să te ucid? De altfel, nici acum n-am venit ca să mă împac, ci ca să stăm de vorbă în privinţa celor necesare. Explică-mi în primul rând: nu m-ai lovit pentru legătura mea cu soţia dumitale, nu-i aşa?

  — Ştii prea bine că nu pentru asta, îşi coborî iar privirea Şatov.

  — Şi nu pentru că ai dat crezare acelei bârfe stupide în privinţa Dariei Pavlovna?

  — Nu şi nu, bineînţeles! Prostii! Soră-mea chiar de la început mi-a spus… explică tăios şi cu nerăbdare Şatov, aproape bătând din picior în podea.

  — Aşadar şi eu, şi dumneata am ghicit, continuă pe un ton calm Stavroghin. Ai dreptate: Maria Timofeevna Lebeadkina este soţia mea legitimă, cu care m-am cununat la Petersburg acum patru ani şi jumătate. Pentru ea m-ai lovit, aşa este?

  Total uluit, Şatov îl asculta fără să scoată o vorbă.

  — Am ghicit şi nu-mi venea să cred, bâigui el în sfârşit, privindu-l cu un aer straniu.

  — Şi totuşi m-ai lovit?

  Şatov se înroşi la faţă şi bolborosi aproape fără nici o legătură:

  — Pentru că ai decăzut… pentru minciuni. Nu m-am apropiat ca să te pedepsesc; în momentul când mă apropiam, nu ştiam că te voi lovi… Te-am lovit pentru ceea ce ai însemnat atâta timp şi atât de mult în viaţa mea… Eu…

  — Înţeleg, înţeleg, fă economie la vorbă. Îmi pare rău că eşti într-o stare febrilă; vreau să discut cu tine o chestiune foarte importantă.

  — M-ai lăsat să te aştept prea mult, aproape se cutremură Şatov şi se ridică pentru o clipă de pe locul său. Spune-mi despre ce este vorba, am şi eu ceva să-ţi spun… Mai pe urmă…

  Şi se aşeză.

  — Chestiunea care mă aduce nu are nimic comun cu afacerea asta, începu Nikolai Vsevolodovici, observându-l cu curiozitate. Anumite împrejurări m-au obligat să vin chiar astăzi alegând această oră, ca să te previn că s-ar putea să fii ucis.

  Şatov se uită la el cu o privire sălbatică.

  — Ştiu că mă paşte o primejdie. Dar cum de ştii dumneata acest lucru?

  — Pentru că şi eu fac parte din organizaţia lor, ca şi dumneata, şi sunt membru al asociaţiei lor, ca şi dumneata.

  — Dumneata… membru al societăţii?

  — După ochii dumitale văd că te-ai fi aşteptat la orice din partea mea, dar nu la aşa ceva, zâmbi uşor Nikolai Vsevolodovici. Dă-mi voie însă; vasăzică dumneata ştiai că se pune la cale aşa ceva împotriva dumitale?

  — Nici prin gând nu mi-a trecut. Şi nici acum nu-mi pasă, cu toate că mi-ai spus asta, deşi… deşi cine ar putea să garanteze pentru ceea ce sunt în stare să facă aceşti imbecili! strigă el, înfuriindu-se brusc şi izbind cu pumnul în masă. Nu mă tem de ei! Am rupt-o cu ei. Ăsta a venit la mine de vreo patru ori ca să-mi spună că e posibil… dar, îl privi el scrutător pe Stavroghin, de fapt, ce ştii dumneata?

  — Nici o grijă, nu caut să te induc în eroare, continuă destul de rece Stavroghin, cu aerul omului care îşi îndeplineşte o datorie. Mă întrebi ce ştiu? Ştiu că ai intrat în societate în străinătate, acum doi ani, şi încă de pe vremea organizării ei vechi, chiar în preajma călătoriei dumitale în America, şi se pare că imediat după ultima noastră convorbire, despre care mi-ai scris atât de mult din America în scrisoarea dumitale. Şi fiindcă veni vorba, scuză-mă că nu ţi-am răspuns tot în scris, ci m-am limitat…

  — Să-mi trimiţi bani; o clipă, îl opri Şatov trăgând grăbit sertarul mesei şi scoţând de sub nişte hârtii o bancnotă. Poftim, îţi restitui cele o sută de ruble pe care mi le-ai trimis; fără de care aş fi pierit acolo. Nu ţi le-aş fi restituit atât de repede, dacă n-ar fi intervenit mama dumitale: această sută de ruble mi-a dăruit-o cu nouă luni în urmă, ca să mă scoată din mizeria în care mă aflam după boală. Dar continuă, te rog…

  Se sufoca.

  — În America ţi-ai schimbat vederile şi, revenind în Elveţia, ai vrut să te retragi. Ei nu ţi-au răspuns nimic, dar te-au împuternicit pe tine să iei în primire aici în Rusia de la cineva o tipografie şi s-o păstrezi până la predarea ei persoanei care se va prezenta în acest scop. Nu cunosc chestiunea în toate amănuntele, dar esenţialul se pare că ăsta e? Iar dumneata, în speranţa sau cu condiţia că asta va fi ultima lor pretenţie şi că după aceea vei fi eliberat de tot, ai acceptat. Toate acestea, fie că sunt adevărate sau nu, nu le-am aflat de la ei, ci cu totul întâmplător. Un lucru însă mi se pare că nu ştii nici până acum: domnii aceştia nici gând n-au să se despartă de dumneata.

  — Dar e absurd! zbieră Şatov. Doar le-am declarat cinstit că mă despart, fiind într-un dezacord total cu ei! Este un drept al meu, dreptul conştiinţei şi gândirii mele… Nu admit aşa ceva! Nu există o forţă care să poată…

  — Ştii ce, nu striga, îl opri cu multă seriozitate Nikolai Vsevolodovici. Acest Verhovenski este un om care poate că şi în clipa aceasta ne aude, cu urechile lui sau ale altora, poate chiar din vestibulul dumitale. Până şi beţivanul de Lebeadkin fusese aproape obligat să te supravegheze, iar dumneata să-l supraveghezi pe el, nu-i aşa? Spune-mi mai bine: ţi-a acceptat de data aceasta Verhovenski argumentele sau nu?

  — Le-a acceptat; a spus că se poate şi că am dreptul…

  — Ei bine, să ştii că te înşală. Îmi este cunoscut că până şi Kirillov, care aproape nici nu mai aparţine grupului lor, i-a informat despre dumneata; au numeroşi agenţi, chiar şi oameni care nici nu ştiu că servesc societatea. Pe dumneata te-au supravegheat mereu. Piotr Verhovenski, între altele, a sosit aici ca să termine cu cazul dumitale şi are toate împuternicirile, anume: să te lichideze în momentul oportun, pentru motivul că ştii prea multe şi ai putea să-i denunţi. Repet, e ceva absolut cert; şi dă-mi voie să adaug că ei sunt convinşi, nu ştiu de ce, că dumneata eşti un spion şi că, dacă încă nu i-ai denunţat, îi vei denunţa. Este adevărat?

  Colţul gurii lui Şatov se contractă într-un spasm la auzul unei asemenea întrebări puse pe un ton atât de obişnuit.

  — Chiar dacă aş fi un spion, cui aş putea să-i fac un asemenea denunţ? zise el iritat şi fără a da un răspuns direct. Ei bine, să lăsăm asta, dracu’ să mă ia! strigă el revenind brusc la ideea care-l preocupase iniţial şi-l tulburase vizibil cu mult mai puternic decât ştirea primejdiei care îl ameninţa personal. Dumneata, dumneata, Stavroghin, cum de-ai putut să te laşi atras în această aberaţie deşănţată şi abjectă a unor nulităţi cu mentalitate şi apucături de slugoi? Dumneata, membru al societăţii lor! Ăsta să fie actul de supremă dăruire al lui Nikolai Stavroghin? strigă el aproape cuprins de exasperare.

  Şatov îşi plesni chiar palmele, ca şi cum nimic mai amar şi mai dezolant n-ar fi putut să existe pentru el ca această descoperire.

  — Iartă-mă, se miră cu adevărat Nikolai Vsevolodovici, dar am impresia că dumneata vezi în mine un fel de astru, iar pe dumneata te consideri o gânganie faţă de mine. Am remarcat acest lucru chiar din conţinutul scrisorii dumitale din America.

  — Dumneata… dumneata ştii… Dar să nu mai vorbim despre mine, persoana mea prea puţin interesează! se întrerupse brusc Şatov. Dacă poţi să-mi dai vreo lămurire despre dumneata, explică-mi. Ţi-am pus o întrebare! repetă el ca într-un delir.

  — Cu plăcere. Mă întrebi: cum de am putut să mă las târât într-o astfel de afacere murdară. După cele ce ţi le-am comunicat, mă simt chiar obligat să fiu oarecum sincer în această chestiune. De fapt, într-un sens riguros, eu nici nu aparţin acestei organizaţii; n-am aparţinut nici înainte şi am mai mult drept decât dumneata să mă dezic de ei, pentru că nici nu m-am înregimentat vreodată. Dimpotrivă, chiar de la început am declarat categoric că nu mă consider tovarăş cu ei şi, dacă i-am ajutat întâmplător, am făcut-o numai fiindcă n-aveam nici o altă ocupaţie. Întru câtva, am participat la reorganizarea societăţii, conform noului plan, şi atâta tot. Acum însă ei s-au răzgândit, hotărând în sinea lor că ar fi primejdios să mă elibereze chiar şi pe mine şi se pare că sunt şi eu condamnat.

  — O, da, ei nu visează decât condamnări la moarte şi lucrează numai pe bază de instrucţiuni, hârtii prevăzute cu ştampile, semnate de trei oameni şi jumătate; şi, crede-mă, ar fi în stare!

  — Aici dumneata, în parte, ai dreptate, în parte însă nu, continuă Stavroghin cu aceeaşi impasibilitate, aproape apatic. Există fără îndoială şi multă fantezie, ca de obicei în asemenea cazuri: un mic grup îşi exagerează statura şi importanţa. Şi dacă vrei să ştii, după părerea mea, tot grupul lor în cazul de faţă se reduce la un singur şi unic personaj, Piotr Verhovenski, şi el este încă prea modest, considerându-se numai un simplu agent al întregii sale societăţi. De altfel, ideea lor de bază nu este mai stupidă decât altele de acest gen. Ei au legături cu Internaţionale, au ştiut să-şi recruteze agenţi în Rusia, ba au descoperit, se pare, şi unele procedee care nu sunt deloc lipsite de originalitate… numai teoretic, bineînţeles. Cât priveşte însă intenţiile lor de aici, trebuie să recunoaştem că mişcarea organizaţiei noastre ruseşti este o afacere atât de obscură şi aproape întotdeauna atât de neaşteptată, imprevizibilă, încât realmente la noi se poate încerca orice. Notează-ţi că Verhovenski este un om tenace.

  — O ploşniţă, un ignorant, un imbecil care nu înţelege nimic din ceea ce se petrece în Rusia! strigă mânios Şatov.

  — Nu-l cunoşti bine. Este adevărat că în general ei nu prea îşi dau seama ce se petrece în Rusia, dar nu cu mult mai puţin decât mine şi tine; şi-apoi, Verhovenski este un entuziast.

  — Verhovenski, entuziast?

  — O, da. Există un punct de la care el încetează să mai fie un măscărici şi devine… semidement. Aş vrea să-ţi reamintesc ce mi-a spus într-o zi: „Îţi dai seama cât de puternic poate fi un om?”. Sunt propriile dumitale cuvinte. Te rog să nu râzi, el este cu adevărat în stare să apese pe trăgaci. Ei sunt convinşi că şi eu sunt un spion. Şi, fiindcă habar n-au cum trebuie să acţioneze, sunt cu toţii foarte dispuşi să-i acuze pe alţii de spionaj.

  — Dumitale însă nu ţi-e frică, nu-i aşa?

  — N-nu… nu prea… În ce te priveşte însă, situaţia se schimbă. Te-am prevenit ca să-ţi iei toate măsurile. După părerea mea, n-ai de ce să te simţi jignit de faptul că primejdia te ameninţă din partea unor imbecili; inteligenţa aici n-are nici o importanţă: au ridicat ei mâna şi asupra unor oameni mai grozavi decât dumneata şi ca mine. Dar să nu uităm că e unsprezece şi un sfert – îşi privi el ceasul şi se ridică de pe scaun – aş fi vrut să-ţi pun o întrebare de cu totul altă natură.

  — Dar te rog! strigă Şatov, sărind brusc de pe scaun.

  — Cum adică? îl privi întrebător Nikolai Vsevolodovici.

  — Pune, pune întrebarea dumitale, te rog, repetă Şatov cuprins de o emoţie indescriptibilă, dar cu o condiţie: să-mi dai voie să-ţi pun şi eu o întrebare. Te implor… dacă îmi permiţi… eu nu pot… ei, pune întrebarea!

  Stavroghin aşteptă câtva timp şi începu:

  — Am auzit că te-ai bucurat aici de oarecare influenţă asupra Mariei Timofeevna şi că îi plăcea să te vadă şi să te asculte. Este adevărat?

  — Da… mă asculta… bâigui Şatov cam încurcat.

  — Am intenţia să anunţ în mod public zilele acestea, aici în oraş, că sunt căsătorit cu ea.

  — E posibil aşa ceva? şopti aproape îngrozit Şatov.

  — Adică în ce sens? Nu prezintă nici o dificultate; martorii actului de căsătorie sunt aici. Totul s-a petrecut atunci la Petersburg pe cale absolut legală şi normală, iar dacă n-a fost dat nimic în vileag până acum e numai pentru că cei doi singuri martori ai căsătoriei, Kirillov şi Piotr Verhovenski şi, în sfârşit, însuşi Lebeadkin (pe care am plăcerea acum să-l consider ruda mea) şi-au dat atunci cuvântul să tacă.

  — Nu m-am gândit la asta… Vorbeşti atât de calm… Dar continuă, te rog! Ascultă, doar n-ai fost constrâns prin forţă să închei această căsătorie, nu-i aşa?

  — Deloc, nimeni nu m-a constrâns, zâmbi Nikolai Vsevolodovici, ca răspuns la precipitarea febrilă a lui Şatov.

  — Dar ceea ce vorbeşte ea tot timpul despre copilaşul ei? îl zori Şatov ca într-un delir şi fără nici o legătură.

  — Vorbeşte despre copilaşul ei? Ei uite, despre asta n-am ştiut nimic, pentru prima oară aud. N-a avut nici un copil şi nici n-ar fi putut avea: Maria Timofeevna e fecioară.

  — Ah! Aşa am crezut şi eu! Ascultă!

  — Ce e cu tine, Şatov?

  Şatov îşi acoperi faţa cu palmele, se întoarse şi, deodată, îl apucă brusc pe Stavroghin de umăr.

  — Dar măcar ştii, strigă el, da, ştii măcar pentru ce ai făcut toate acestea şi de ce accepţi acum această pedeapsă?

  — Întrebarea dumitale este inteligentă şi usturătoare, dar la rândul meu am de gând să te uimesc: da, aproape ştiu pentru ce m-am căsătorit atunci şi de ce accept această pedeapsă, cum te-ai exprimat.

  — Să lăsăm asta… O să mai vorbim altă dată, stai, nu-mi spune nimic; să vorbim despre ceea ce este esenţial, esenţial: te-am aşteptat doi ani.

  — Da?

  — Te-am aşteptat de mult şi îndelung, şi mereu m-am gândit la dumneata. Eşti singurul om care putea… încă din America ţi-am scris despre asta.

  — Ţin minte foarte bine lunga dumitale scrisoare.

  — Prea lungă pentru a putea fi citită? De acord; şase foi de hârtie poştală. Taci, taci! Spune-mi: poţi să-mi acorzi încă zece minute, dar acum, îndată… Prea mult te-am aşteptat!

  — Poftim, îţi acord o jumătate de oră, dar numai atât, nici un minut în plus, dacă îţi convine.

  — Şi cu o condiţie, totuşi, reluă furios Şatov, să renunţi la acest ton. Auzi, eu cer, pretind, în loc să te implor. Înţelegi ce înseamnă să pretinzi, când ar trebui să rogi?

  — Înţeleg că în felul acesta dumneata te înalţi deasupra cotidianului, în scopuri superioare, zâmbi uşor Nikolai Vsevolodovici. Dar constat totodată cu durere că eşti într-o stare febrilă.

  — Cer, pretind un minimum de respect! strigă Şatov. Respect nu faţă de persoana mea, ducă-se dracului persoana mea, ci faţă de altcineva, măcar în acest moment, pentru cele câteva cuvinte. Suntem două fiinţe care s-au întâlnit într-un infinit… pentru ultima oară în lume. Renunţă la tonul dumitale şi adoptă un ton uman! Măcar o dată în viaţa dumitale vorbeşte cu glas omenesc. N-o cer pentru mine, ci chiar pentru dumneata… Îţi dai seama că trebuie să-mi ierţi această lovitură pe obrazul dumitale, fie chiar şi pentru singurul fapt că ţi-am dat prilejul să descoperi cu această ocazie forţa dumitale nemărginită… Iarăşi acest zâmbet dispreţuitor de om de lume. O, când vei putea să mă înţelegi! Ducă-se dracului marele senior! Înţelege odată că eu pretind, pretind acest lucru; altminteri n-o să vorbesc, n-o să vorbesc în ruptul capului! Surescitarea lui ajungea la paroxism; Nikolai Vsevolodovici se încruntă şi păru că devine mai prudent.

  — Dacă am rămas pentru o jumătate de oră, zise el grav şi apăsat, în timp ce clipele îmi sunt acum atât de preţioase, crede-mă, te rog, că am de gând să te ascult cel puţin cu interes şi… sunt convins că voi auzi de la dumneata lucruri necunoscute mie.

  Spunând aceasta el se aşeză pe scaun.

  — Ia loc! strigă Şatov şi brusc se aşeză şi el.

  — Dă-mi voie să-ţi reamintesc totuşi, ţinu să precizeze încă o dată Stavroghin, că începusem să formulez o rugăminte în ce o priveşte pe Maria Timofeevna, care prezintă pentru ea o importanţă deosebită…

  — Ei bine? se încruntă brusc Şatov, cu aerul omului întrerupt în momentul cel mai important şi care, chiar dacă se uită la om, nu s-a dumirit încă asupra întrebării lui.

  — Nici dumneata nu m-ai lăsat să termin, adăugă surâzând Nikolai Vsevolodovici.

  — Prostii, mai pe urmă! făcu un gest dezgustat cu mâna Şatov, înţelegând în sfârşit despre ce era vorba şi reveni imediat la ideea lui.

  VII

  — Ştii dumneata, începu el ameninţător, aplecându-se înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii”, care vine să înnoiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care ţine cheile vieţii şi ale cuvântului celui nou… Ştii dumneata care este acel popor şi cum se numeşte?

  — Potrivit formulării dumitale şi tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus…

  — Te şi văd gata să pufneşti în râs, o, ce neam! se suci din locul lui Şatov.

  — Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta.

  — Te-ai aşteptat la ceva de genul acesta? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte?

  — Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. Întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii”, nu este decât concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America… Cel puţin, pe cât îmi pot aduce aminte acum.

  — Este o frază care-ţi aparţine în întregime dumitale. Şi nu mie. Propria dumitale frază, şi nu numai o încheiere a discuţiei noastre. Nici n-am avut o discuţie „a noastră”: exista un dascăl care rostea nişte vorbe mari şi exista un învăţăcel înviat din morţi. Eu sunt acel învăţăcel, iar dumneata eşti dascălul.

  — Dar dacă ne aducem bine aminte, tocmai după aceste cuvinte ale mele dumneata te-ai înregimentat în acea asociaţie şi abia după aceea ai plecat în America.

  — Da, ţi-am scris despre asta din America; ţi-am scris despre toate. Da, nu puteam să mă smulg imediat de ceea ce fusesem prins cu trup şi suflet din copilărie, pentru care îmi irosisem lacrimile urii mele… Nu e uşor să-ţi schimbi zeii. Nu te-am crezut atunci, pentru că n-am vrut să cred, şi m-am agăţat pentru ultima oară de această cloacă, de acest hârdău cu lături… Dar sămânţa a rămas în mine şi a încolţit. Spune-mi, dar sincer, ai citit până la capăt scrisoarea mea din America? Poate că n-ai citit-o deloc?

  — Am citit trei pagini, primele două şi ultima, cele din mijloc le-am parcurs fugitiv. Tot intenţionam…

  — Să lăsăm asta, ducă-se dracului, dădu din mână Şatov. Dacă te-ai lepădat acum de cuvintele acelea, de ceea ce ai spus atunci despre popor, cum de-ai putut să le rosteşti atunci? … Iată ce mă apasă acum.

  — Nu glumeam atunci cu dumneata; încercând să te conving, poate că mă gândeam mai mult la mine decât la dumneata, zise enigmatic Stavroghin.

  — N-ai glumit! În America am zăcut trei luni pe un aşternut de paie alături de unul… un… nenorocit şi am aflat de la el că în acelaşi timp, adică în timp ce sădeai în inima mea ideea dumnezeirii şi a patriei, în acelaşi timp sau poate chiar în aceleaşi zile umpleai de venin inima acestui nenorocit, acestui maniac, Kirillov… Cultivai în el minciuna şi negaţia şi i-ai împins raţiunea până la marginea nebuniei… Du-te şi-l vezi acum, este opera dumitale… De altfel, l-ai şi văzut.

  — În primul rând, îţi voi spune că însuşi Kirillov mi-a declarat chiar adineauri, mi-a declarat că este fericit şi că a atins perfecţiunea. Supoziţia dumitale că toate acestea s-au petrecut în acelaşi timp este aproape exactă; şi totuşi ce dovedeşte asta? Repet, nu vă minţeam atunci nici pe dumneata, nici pe dânsul.

  — Dumneata eşti ateu? Acum eşti ateu?

  — Da.

  — Dar atunci?

  — Exact la fel, atunci ca şi acum.

  — Nu pentru mine şi faţă de persoana mea am pretins eu respect când am început această discuţie; cu inteligenţa dumitale ar fi fost cazul să înţelegi acest lucru, bâigui revoltat Şatov.

  — Nu m-am ridicat chiar după primele cuvinte spuse de dumneata ca să curm discuţia, n-am plecat de la dumneata, ci stau până acum şi îţi răspund cuminte la întrebări. Şi… suport ţipetele dumitale, vasăzică nu te-am lipsit încă de respectul cuvenit.

  Şatov îl întrerupse cu un gest:

  — Îţi aduci aminte expresia dumitale: „Un ateu nu poate fi rus, acela care devine ateu încetează imediat să fie rus”, îţi aduci aminte?

  — Da? păru că-i întoarce cu îndoială întrebarea Nikolai Vsevolodovici.

  — Mă întrebi pe mine? Ai uitat? Şi de fapt este una din afirmaţiile cele mai exacte în privinţa trăsăturii specifice principale a spiritului rus, intuită de dumneata. Nu se poate s-o fi uitat! Ba îţi mai amintesc şi altceva, tot atunci ai spus: „Cine nu este ortodox nu poate fi rus”.

  — Presupun că asta este o idee slavofilă.

  — Nu; slavofilii de astăzi o vor repudia. Oamenii au devenit astăzi mai inteligenţi. Dumneata însă ai mers şi mai departe: dumneata profesai convingerea că nici catolicismul roman nu mai este creştinism; dumneata susţineai că Roma l-a proclamat pe Crist căzut în ispita celei de-a treia ademeniri diavoleşti şi, vestind lumii întregi că Hristos nu poate dăinui pe pământ fără o împărăţie pământească, catolicismul prin însuşi faptul acesta l-a proclamat pe Antihrist şi astfel a dus la pierzanie întreaga lume occidentală. Şi demonstrai că dacă Franţa se zbate în zvârcoliri chinuitoare, ea suferă numai şi numai din vina catolicismului, deoarece a repudiat Dumnezeul roman împuţit, fără a-şi fi aflat însă unul nou. Iată ce-ai fost în stare să vorbeşti atunci! Ţin minte foarte bine discuţiile noastre.

  — Dacă aş fi credincios, fără îndoială, aş repeta acest lucru şi acum; n-am minţit atunci vorbind ca un credincios, zise cu seriozitate Nikolai Vsevolodovici. Crede-mă însă, îmi produce o impresie prea neplăcută această repetare a unor gânduri ale mele din trecut. N-ar fi cazul să încetezi?

  — Dacă ai fi credincios? strigă Şatov fără să acorde vreo atenţie rugăminţii acestuia. Dar nu mi-ai spus chiar dumneata că dacă ţi s-ar demonstra matematic că adevărul este în afara lui Hristos ai prefera totuşi să rămâi cu Hristos, decât cu adevărul? Ai spus asta? Ai spus?

  — Dar dă-mi voie în sfârşit să-ţi pun şi eu o întrebare, ridică glasul Stavroghin, unde vrei să ajungi cu acest examen nerăbdător şi… plin de ură?

  — Examenul acesta va dispărea pentru totdeauna şi nu-ţi va fi reamintit.

  — Ţii la ideea dumitale că suntem în afara spaţiului şi timpului?

  — Taci! strigă deodată Şatov. Sunt stupid şi nătâng, piară numele meu în ridicol! Însă dă-mi voie să-ţi repet acum ideea dumitale principală de atunci… O, numai zece rânduri, concluzia.

  — Repet-o, dacă este vorba numai de o concluzie…

  Stavroghin schiţă o mişcare să se uite la ceas, dar se reţinu şi n-o duse la capăt.

  Şatov se smuci iar înainte pe scaunul său şi chiar îşi înălţă din nou degetul pentru o clipă.

  — Nici un popor, începu el ca şi cum ar fi citit dintr-un text şi continuând totodată să se uite cu o privire cumplită la Stavroghin, nici un popor deocamdată nu s-a organizat pe temeiul principiilor ştiinţei şi ale raţiunii; n-a existat nicicând un asemenea exemplu şi dacă a existat vreodată a fost numai pentru un minut poate, şi numai dintr-o pură prostie. Socialismul prin însăşi esenţa lui trebuie negreşit să fie ateism, fiindcă a proclamat de la început că îşi propune să construiască o societate pe baza unor principii exclusiv ştiinţifice şi raţionale. Acum şi la începutul veacurilor raţiunea şi ştiinţa în viaţa popoarelor au îndeplinit totdeauna doar o funcţie de ordin secundar şi de serviciu; la fel o vor îndeplini şi până la sfârşitul veacurilor. Popoarele se formează şi se mişcă în virtutea unei alte forţe, dominante şi imperative, dar a cărei origine rămâne necunoscută şi inexplicabilă. Forţa aceasta este dorinţa de nestins de a atinge sfârşitul şi care constituie în acelaşi timp negarea acestui sfârşit. Este forma afirmării necontenite şi neobosite a existenţei sale şi a negării morţii. Spiritul vieţii, după cum spune Scriptura, „râurile de apă vie”, a căror secare o prevesteşte ameninţător Apocalipsul. Principiul estetic, cum se exprimă filosofii, principiul etic, cum zic aceiaşi filosofi. „Căutarea lui Dumnezeu”, cum o numesc eu mult mai simplu. Scopul întregii mişcări a masei, la oricare popor şi în oricare perioadă a existenţei sale, constituie numai şi numai căutarea lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu al său, negreşit al lui propriu, şi a credinţei în el ca Dumnezeu unic şi adevărat. Dumnezeu este personalitatea sintetică a întregului popor, luat în totalitatea lui, de la începutul şi până la sfârşitul existenţei sale. Niciodată nu s-a întâmplat ca toate popoarele sau mai multe popoare să aibă un Dumnezeu comun, dar întotdeauna s-a întâmplat ca fiecare popor să aibă un Dumnezeu al lui, aparte. Când dumnezeii încep să devină comuni este un indiciu că naţiile respective sunt pe cale de dispariţie. Când dumnezeii devin comuni, ei mor şi moare şi credinţa în ei, odată cu popoarele înseşi. Cu cât un popor e mai puternic, cu atât Dumnezeul e mai specific. Niciodată n-a existat un popor fără religie, adică fără noţiunea de bine şi de rău. Orice popor are noţiunea sa proprie despre bine şi despre rău şi un bine şi un rău al lui propriu. Când noţiunile de bine şi de rău încep să devină comune la mai multe popoare, atunci încep să dispară popoarele respective şi însăşi deosebirea dintre bine şi rău începe să se şteargă şi să dispară. Niciodată raţiunea n-a fost în măsură să definească binele şi răul sau numai să separe binele de rău, cât de aproximativ, dimpotrivă, întotdeauna, spre ruşinea ei, le-a confundat într-un mod lamentabil; iar ştiinţa oferea soluţii fondate pe forţa brutală. Se distinge în această privinţă mai ales semiştiinţa, cel mai cumplit flagel al omenirii, mai cumplit decât molima, foametea şi războiul, un flagel necunoscut până-n secolul nostru. Semiştiinţa este un despot cum n-a existat niciodată până acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoţi şi sclavi; un despot în faţa căruia totul s-a prosternat cu dragoste şi superstiţie, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina până acum, în faţa căruia tremură chiar şi ştiinţa însăşi şi-i cântă în strună într-un mod ruşinos. Toate acestea sunt propriile dumitale cuvinte, Stavroghin, cu excepţia cuvintelor despre semiştiinţă; acestea îmi aparţin, le-am adăugat de la mine pentru că eu însumi nu sunt decât semiştiinţă întruchipată şi deci am motive însutite şi puternice s-o urăsc. În ce priveşte ideile, ba chiar şi cuvintele dumitale, n-am schimbat nimic, nici măcar o silabă.

  — Nu cred să nu le fi schimbat chiar deloc, observă prudent Stavroghin, le-ai recepţionat cu pasiune şi cu aceeaşi pasiune le-ai denaturat, fără să-ţi dai seama. Simplul fapt că reduci noţiunea de Dumnezeu la un simplu atribut al naţiei…

  Începuse deodată să-l observe pe Şatov cu atenţie deosebit de accentuată, urmărind cu un interes crescut nu atât ceea ce spunea el, cât mai ales figura lui.

  — Reduc noţiunea de Dumnezeu până la un atribut al naţiei? strigă vehement Şatov. Dimpotrivă, înalţ poporul până la Dumnezeu. Dar, mă rog, a fost cândva şi altfel? Poporul este trupul lui Dumnezeu. Orice popor numai într-atât şi atâta timp există ca popor, cât timp îşi are un Dumnezeu al său, excluzând neîmpăcat orice alt Dumnezeu din lume; cât timp are credinţa în faptul că prin Dumnezeul său îi va învinge şi îi va izgoni din lume pe toţi ceilalţi dumnezei. Această credinţă o aveau toţi de la începutul veacurilor, cel puţin toate popoarele mari, toate popoarele care cât de cât s-au afirmat în istorie, toate popoarele care s-au aflat în fruntea omenirii. Imposibil să lupţi contra faptelor. Evreii n-au trăit decât pentru a-l aştepta pe Dumnezeul cel adevărat şi au lăsat lumii un Dumnezeu adevărat. Grecii antici au divinizat natura şi au testat lumii religia lor, adică filosofia şi arta. Roma şi-a zeificat poporul personificându-l în structura de stat şi a lăsat moştenire popoarelor statul. Franţa, în decursul îndelungatei sale istorii, n-a fost decât întruchiparea şi dezvoltarea ideii Dumnezeului roman, şi dacă s-a lepădat în sfârşit de Dumnezeul său roman, aruncându-l în genune, şi a căzut în ateism, care deocamdată poartă la ei numele de socialism, n-a făcut-o decât pentru că ateismul este totuşi mai sănătos decât catolicismul roman. Dacă un popor mare nu are credinţa că el este singurul deţinător al adevărului (unic şi exclusiv), dacă nu are credinţa că numai el este capabil şi chemat să-i învie pe toţi şi să-i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare şi devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, şi nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va râvni negreşit şi exclusiv la un rol mai de frunte. Cine pierde o asemenea credinţă nu mai constituie un popor. Dar adevărul e unul singur şi prin urmare numai unul dintre popoare poate avea un Dumnezeu adevărat, chiar dacă celelalte popoare au şi ele dumnezeii lor deosebiţi şi mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu” este poporul rus şi… şi… dar nu se poate să mă crezi chiar atât de prost, Stavroghin, zbieră el deodată furios, drept un imbecil care nu este în stare nici măcar să deosebească dacă vorbele sale în această clipă sunt o veche pălăvrăgeală decrepită, pe care au măcinat-o toate morile slavofile din Moscova, sau dacă reprezintă un cuvânt absolut nou, ultimul cuvânt, singurul cuvânt de înnoire şi de renaştere şi… şi… ce-mi pasă mie de râsul dumitale în această clipă? Ce-mi pasă mie că nu mă înţelegi deloc, absolut deloc, nu înţelegi nici un cuvânt, nici un sunet! … O, cum detest eu în această clipă şi râsul dumitale trufaş şi privirea dumitale plină de orgoliu!

  Şatov sări de pe locul său; făcuse şi spume la gură.

  — Dimpotrivă, Şatov, dimpotrivă, zise Stavroghin neobişnuit de grav şi de reţinut, fără să se ridice de pe scaun, dimpotrivă, cuvintele dumitale înflăcărate au avut darul să-mi evoce amintiri deosebit de puternice. În cuvintele dumitale recunosc propria mea stare de spirit de acum doi ani şi de data aceasta eu nu-ţi voi spune, ca adineauri, că dumneata ai exagerat în privinţa ideilor mele de atunci. Ba mi se pare că ele au sunat şi mai tăios, şi mai intransigent; şi te rog pentru a treia oară să mă crezi că tare aş fi vrut să se confirme tot ce-am spus, până la ultimul cuvânt, dar…

  — Dar ai nevoie de iepure?

  — Poftim?

  — O expresie josnică de-a dumitale, râse cu răutate Şatov, aşezându-se la loc: „Ca să prepari un sos de iepure, ai nevoie de iepure; ca să crezi în Dumnezeu, ai nevoie de un Dumnezeu”. Se zice că la Petersburg îl parafrazai pe Nozdrev, care voia să prindă iepurele apucându-l de picioarele dinapoi.

  — Ba nu, acela se lăuda că l-ar fi prins aievea. Apropo, dă-mi voie totuşi să te deranjez cu o întrebare, mai ales că am impresia că am acum pe deplin drept să ţi-o pun. Spune-mi: iepurele dumitale e prins sau tot mai aleargă?

  — Îţi interzic să mă chestionezi în felul acesta! Întreabă-mă în alţi termeni, alţi, alţi termeni! se înfioră deodată Şatov începând să tremure.

  — Bine, să te întreb în alţi termeni, îl privi aspru Nikolai Vsevolodovici. Voiam doar să ştiu: dumneata personal crezi sau nu crezi în Dumnezeu?

  — Eu cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei… Eu cred în trupul lui Hristos… Eu cred că a doua venire a Lui se va săvârşi în Rusia. Eu cred… bâigui Şatov, intrat în paroxismul exaltării.

  — Dar în Dumnezeu? În Dumnezeu?

  — Eu… Eu voi crede în Dumnezeu.

  Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Stavroghin. Şatov se uita la el ţintă, cu ochi sfidători, ca şi cum ar fi vrut să-l transforme în scrum cu privirea-i scânteietoare.

  — În definitiv, eu nu ţi-am spus că nu cred absolut deloc! strigă el în sfârşit. Eu semnalez numai că nu sunt decât o carte nenorocită, plicticoasă şi altceva nimic deocamdată, deocamdată… Dar las’ să piară numele meu! Nu e vorba de mine acum, ci de dumneata… Eu nu sunt decât un om lipsit de har şi pot doar să-mi dau sângele şi nimic mai mult, ca orice om lipsit de har. Piară şi sângele meu! Eu vorbesc despre dumneata, doi ani te-am aşteptat… Pentru dumneata ţopăi eu aici de o jumătate de oră despuiat. Dumneata, numai dumneata ai putea să înalţi acest steag! …

  Nu-şi termină gândul şi, deznădăjduit, se sprijini cu coatele de masă, apucându-se de cap cu amândouă mâinile.

  — Numai fiindcă veni vorba, din simplă curiozitate aş vrea să te întreb, îl întrerupse brusc Stavroghin: De ce oare toată lumea vrea să-mi pună în mâini nu ştiu ce steag? Piotr Verhovenski este convins şi el că eu aş putea „să le ridic steagul”, cel puţin aşa mi-a spus. Şi-a băgat în cap că eu aş putea să joc pentru ei rolul unui Stenka Razin, dată fiind „aptitudinea mea extraordinară pentru crimă”, sunt chiar cuvintele lui.

  — Cum? întrebă Şatov. „Dată fiind aptitudinea dumitale extraordinară pentru crimă?”

  — Exact.

  — Hm. Dar este adevărat că dumneata, surâse el răutăcios, este adevărat că dumneata făceai parte la Petersburg dintr-o societate secretă de indivizi cu înclinaţii de bestialitate senzuală? Este adevărat că marchizul de Sade ar fi avut ce învăţa de la dumneata? Este adevărat că ademeneai copii ca să-i murdăreşti? Vorbeşte, şi să nu îndrăzneşti să minţi, strigă el ieşindu-şi complet din fire. Nikolai Stavroghin nu poate minţi în faţa lui Şatov, care l-a pălmuit! Spune totul, şi dacă este adevărat, te voi ucide imediat, pe loc!

  — Am spus asemenea cuvinte, dar nu m-am atins de copii, zise Stavroghin, abia după o lungă tăcere. Pălise şi în ochi i se iviră săgeţi aprinse.

  — Ai spus-o totuşi! continuă autoritar Şatov, fără să-şi ia ochii scânteietori de pe chipul lui. Este adevărat că ai afirmat că nu faci nici o deosebire între o mârşăvie oarecare de senzualitate bestială şi orice faptă de sublimă generozitate, fie chiar şi una ce comportă sacrificiul suprem pentru binele omenirii? Este adevărat că la ambii aceşti poli ai găsit o coincidenţă a frumuseţii, o similitudine a voluptăţii?

  — E imposibil de răspuns la asemenea întrebări… nu vreau să răspund, murmură Stavroghin care, deşi ar fi putut prea bine să se ridice şi să plece, nu se ridica şi nu pleca totuşi.

  — Nici eu nu ştiu de ce e răul odios, iar binele e sublim, dar ştiu de ce sentimentul acestei deosebiri se şterge şi dispare la domni ca Stavroghin, nu se lăsă Şatov, care tremura continuu, vrei să-ţi spun de ce te-ai căsătorit atunci într-un fel atât de infam şi de ticălos? Tocmai pentru că aici absurdul şi infamia mergeau până la genialitate! O, nu este în firea dumitale să rătăceşti pe marginea abisului, ci te arunci hotărât cu capul în el. Te-ai căsătorit din pasiune pentru supliciu, din pasiune pentru remuşcări, din voluptate morală. Cuprins de un paroxism nervos… Sfidarea bunului-simţ era prea ademenitoare şi n-ai rezistat! Stavroghin şi o biată şchioapă, săracă lipită pământului, cu trupul pirpiriu şi mintea rătăcită. Când l-ai muşcat pe guvernator de ureche, ai simţit vreo voluptate? Ai simţit? Cuconaş trândav şi pierde-vară ce eşti, ai simţit?

  — Eşti un psiholog, păli din ce în ce mai mult Stavroghin, deşi în privinţa cauzelor căsătoriei mele greşeşti întru câtva… Cine a putut totuşi să-ţi procure toate aceste informaţii, schiţă el un surâs cam forţat, Kirillov probabil? Dar el n-a luat parte…

  — Te-ai îngălbenit?

  — În definitiv, ce vrei de la mine? ridică în sfârşit vocea Nikolai Vsevolodovici. De-o jumătate de oră stau sub biciul dumitale şfichiuitor. Ai fi putut să mă laşi cel puţin să plec în mod politicos… dacă într-adevăr nu ai un motiv rezonabil să procedezi cu mine în felul acesta.

  — Un motiv rezonabil?

  — Bineînţeles. Cred că era de datoria dumitale să-mi spui cel puţin ce scop urmăreşti. Am tot aşteptat s-o faci, dar până acum n-am văzut nici o pornire turbată. Te rog, descuie-mi poarta.

  Cu aceste cuvinte el se ridică de pe scaun. Şatov se repezi nebun în urma lui.

  — Sărută pământul, scaldă-l cu lacrimile tale, cere-i iertare! strigă el scuturându-l de umăr.

  — Şi totuşi, nu te-am ucis… în dimineaţa aceea… Şi mi-am ascuns mâinile la spate… zise aproape cu durere Stavroghin, plecându-şi privirea.

  — Termină-ţi gândul, termină-l! Ai venit să mă previi despre primejdia care mă paşte, m-ai lăsat să vorbesc, mâine vrei să-ţi dai în vileag căsătoria în mod public! … Parcă nu văd eu după chipul dumitale că te încearcă acum un nou gând teribil… Stavroghin, de ce sunt eu condamnat să cred în dumneata pe veci? Aş fi putut oare vorbi în felul acesta cu altcineva? Eu sunt un om auster, dar nu m-am temut să mă arăt gol: Stavroghin era cel care mă asculta. Nu m-am temut să caricaturizez o idee măreaţă atingându-mă de ea, fiindcă îi vorbeam tocmai lui Stavroghin… Crezi că n-am să sărut urmele paşilor dumitale după ce vei pleca? Nu sunt în stare să te smulg din inima mea, Nikolai Stavroghin!

  — Îmi pare rău, dar nu pot să te iubesc, Şatov, zise cu răceală Nikolai Vsevolodovici.

  — Ştiu că nu poţi şi ştiu că nu minţi. Ascultă, aş putea repara totul: îţi voi procura iepurele!

  Stavroghin tăcea.

  — Dumneata eşti ateu pentru că eşti aristocrat, ultimul aristocrat. Nu mai ştii să discerni binele de rău, pentru că ai încetat să-ţi înţelegi poporul. Vine o nouă generaţie, ieşită direct din inima poporului, şi n-o vom cunoaşte deloc nici dumneata, nici alde Verhovenski, fiul ca şi tatăl, nici eu, pentru că şi eu sunt un domn, eu, fiul lacheului vostru iobag Paşka… Ascultă, caută-l pe Dumnezeu pe căile muncii; totul aici stă; sau, dacă nu, dispari; dispari ca un mucegai; găseşte-l prin muncă.

  — Pe Dumnezeu prin muncă? Ce muncă?

  — Prin muncă ţărănească. Du-te, leapădă-ţi bogăţiile… Aha! râzi, ţi-e frică de ridicol?

  Stavroghin însă nu râdea.

  — Crezi că Dumnezeu poate fi aflat prin muncă şi anume prin muncă ţărănească? repetă el reflectând, ca şi cum într-adevăr ar fi auzit ceva nou şi serios, ce merita să fie luat în considerare. Apropo, trecu el brusc la o altă idee, m-ai făcut să-mi amintesc acum: ştii oare că eu nu sunt deloc bogat, încât nici n-aş avea ce lepăda? Aproape că nu sunt în stare să-i asigur nici viitorul Mariei Timofeevna… Şi încă ceva: venisem cu intenţia să te rog, dacă se poate, s-o ocroteşti şi pe viitor pe Maria Timofeevna, pentru că eşti singurul om care poate avea oarecare influenţă asupra minţii ei sărmane… Spun asta pentru orice eventualitate…

  — Bine, bine, în privinţa Mariei Timofeevna, dădu din mână Şatov, ţinând în cealaltă lumânarea, bine, pe urmă, se înţelege de la sine… Ascultă, du-te la Tihon.

  — La cine?

  — La Tihon. Tihon e un fost arhiereu. Din motive de sănătate s-a retras şi locuieşte în tihnă aici în oraş, în raza oraşului, la mănăstirea Naşterii Domnului din cartierul mărginaş Efimievo.

  — Şi ce e cu el?

  — Ce să fie! Umblă la el tot felul de lume. Du-te; ce te costă? Ce ai de pierdut?

  — Aud pentru prima oară şi… niciodată n-am cunoscut asemenea oameni. Îţi mulţumesc, mă voi duce.

  — Pe aici, lumină Şatov coborând înaintea lui pe scară. Poftim! deschise el larg portiţa spre stradă.

  — Nu voi mai veni niciodată la tine, Şatov, zise încet Stavroghin, păşind pe poartă.

  Întunericul şi ploaia domneau afară ca şi înainte.

  Capitolul al doilea.

  Noaptea (continuare)

  I.

  Străbătu toată strada Bogoiavlenskaia; apoi ajunse la un urcuş, picioarele îi alunecau în noroi şi deodată în faţa lui se deschise un spaţiu larg, cenuşiu, ce părea gol – râul. Casele făcură loc bojdeucilor, strada dispăru într-un noian de ulicioare. Nikolai Vsevolodovici merse îndelung pe lângă garduri, fără a se depărta de malul apei, dar îşi găsea drumul cu siguranţă şi poate chiar fără să fie prea mult preocupat de acest lucru. Gândurile lui erau îndreptate în cu totul altă parte şi se uită cu mirare în jurul său, când, revenind din profunda-i îngândurare, se pomeni aproape în mijlocul podului nostru de pontoane, lung şi umed. Jur-împrejur, nici ţipenie, încât i se păru cu totul ciudat că la un moment dat auzi pe neaşteptate aproape de cotul său un glas politicos, familiar, destul de plăcut de altfel, cu acel accent sacadat dulceag, pe care îl afectează la noi târgoveţii prea civilizaţi sau tinerii vânzători cârlionţaţi din Gostinnâi Read.

  — Îmi îngăduiţi, stimate domn, să profit de umbrela dumneavoastră?

  Într-adevăr, o siluetă se strecură sau numai avu aerul că se strecoară sub umbrela lui. Vagabondul păşea alături de el aproape „simţindu-l cu cotul”, cum se exprimă ostaşii. Încetinindu-şi pasul, Nikolai Vsevolodovici se aplecă puţin ca să-l poată vedea pe necunoscut, pe cât era posibil acest lucru în întuneric; un om de statură mijlocie, cu înfăţişarea unui târgoveţ chefliu; era îmbrăcat destul de prost şi deloc potrivit pentru timpul rece; avea părul zburlit şi puţin creţ şi purta o şapcă de postav cu cozorocul pe jumătate desprins. Părea să fie un brunet uscăţiv şi cu faţa smeadă; avea ochii mari, desigur negri, cu un luciu puternic şi cu sclipiri gălbui, ca la ţigani; chiar şi în întuneric se ghicea acest lucru. De vreo patruzeci de ani ca vârstă şi deloc beat.

  — Mă cunoşti? întrebă Nikolai Vsevolodovici.

  — Domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici; mi-ai fost arătat duminica trecută în staţie când s-a oprit trenul, afară de faptul că am auzit de dumneavoastră şi înainte.

  — De la Piotr Stepanovici? Tu… tu eşti Fedka-Ocnaşul?

  — Botezat am fost Feodor Feodorovici; maică-mea care m-a născut trăieşte şi astăzi prin locurile acestea, o bătrânică uitată de Dumnezeu, cu un picior în groapă, se roagă pentru noi lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să nu-şi irosească timpul bătrâneţii zăcând degeaba pe cuptor.

  — Eşti evadat din ocnă?

  — Adică mi-am schimbat cariera. M-am lepădat de cărţi şi clopote şi de toate treburile bisericeşti, fiindcă am fost trimis pe drumul ocnei pe viaţă. Dar era puţin cam lung pentru mine.

  — Şi ce faci pe aici?

  — Păi ce să fac, trece ziua, trece noaptea şi cam asta e toată viaţa. Şi unchiul nostru şi-a încheiat zilele săptămâna trecută în puşcăria de aici pentru bănuţi falşi. Şi uite, făcându-i parastasul, două duzini de pietre am împărţit la câini – atâta treabă am avut până acum, deocamdată. Afară de asta, Piotr Stepanovici mă ţine cu nădejdea să capăt buletin de identitate de negustor ca să pot umbla prin toată Raseia, şi uite aştept să se împlinească făgăduiala lui mărinimoasă. Pentru că, zice, tăticu te-a pierdut atunci la cărţi la clubul inglez; de aceea, zice, eu găsesc fapta aceasta neomenoasă lipsită de dreptate. Ai bunătatea, domnule, şi fericeşte-mă cu trei rublişoare ca să am cu ce-mi încălzi măruntaiele la ceainărie.

  — Vasăzică mă pândeai; nu-mi place. Din ordinul cui?

  — Despre ordin nici nu poate fi vorba; din partea nimănui. Ştiam însă omenia dumneavoastră, cunoscută de toată lumea. Veniturile noastre, după cum ştiţi, sunt ca un smoc de fân sau o furcă în sân. Vinerea trecută m-am îndopat cu plăcinte ca Mârtan cu săpun şi de atunci o zi n-am mâncat, a doua zi am fost adăstat, iar a treia zi iar n-am mâncat. Apă în râu găseşti câtă vrei, cresc în burtă caraşi şi brotăcei… Şi de aceea mă rog dumneavoastră să binevoiţi a nu mă lăsa fără milă oblăduitoare; am aici pe aproape o cumetrică care însă nu m-ar primi fără nişte rublişoare.

  — Ţi-a promis ceva din partea mea Piotr Stepanovici?

  — Nu c-ar fi promis, dar spunea că pot, la nevoie, să vă fiu de folos domniei voastre, dacă se iveşte vreo trebuinţă oarecare, de pildă; dar cum şi ce anume nu mi-a spus, care vasăzică, mai exact, pentru că Piotr Stepanovici mă încearcă în fel şi chip de probă în răbdare căzăcească şi nu prea-mi arată mare încredere.

  — De ce adică?

  — Piotr Stepanovici e un astrolom şi cunoaşte toate planidele Domnului, dar nici el nu e fără cusur. Mă înfăţişez înaintea dumneavoastră, domnule, ca înaintea lui Dumnezeu cel adevărat, pentru că am auzit multe despre dumneavoastră. Una este Piotr Stepanovici, cu totul altceva sunteţi dumneavoastră, domnule. Dumnealui dacă a hotărât despre un om că e un ticălos, apoi din vorba asta nu-l mai scoate, nimic altceva nu vrea să ştie. Sau dacă a apucat să spuie – un prost, apoi pe omul acela tot prost îl face. Dar poate că eu sunt prost numai în zilele de marţi şi miercuri, iar joia sunt mai deştept decât dânsul. Şi uite aşa se face că ştiind despre mine cum tânjesc grozav după un buletin, pentru că în Raseia nu-i chip să fie cineva fără acte, dumnealui crede că mi-a robit sufletul. Piotr Stepanovici este omul, trebuie să-ţi spun, domnule, care duce o viaţă uşoară pe lumea asta, pentru că are despre oameni o idee inventată şi trăieşte pe urmă cu ei conform acestei invenţii. Unde mai pui că e şi foarte zgârcit. Dumnealui crede că fără cuvântul dumisale nu voi îndrăzni să vă bat la cap. Eu însă, domnule, în faţa dumneavoastră îs ca în faţa Celui-de-Sus – uite, a patra noapte vă aştept pe domnia voastră pe acest pod, numai ca să ştie că şi fără dumnealui aş putea să-mi găsesc pe îndelete un drum propriu. Căci aşa cred eu, mai bine să mă închin cizmei, decât unei opinci.

  — Dar cine ţi-a spus că aş putea trece pe pod noaptea?

  — Apoi lucrul acesta, mărturisesc, l-am aflat cu totul din întâmplare, mai mult din prostia căpitanului Lebeadkin, pentru că ăsta nu e în stare să-şi ţină gura deloc… Încât cele trei rublişoare din partea dumneavoastră ar veni cam câte una pentru cele trei zile şi trei nopţi de plictiseală. Şi că m-a pătruns ploaia nu mai punem la socoteală, n-avem nici o pretenţie pentru asta.

  — Eu o iau la stânga, tu la dreapta; am trecut podul. Ascultă, Feodor, îmi place ca o vorbă spusă de mine să fie înţeleasă o dată pentru totdeauna; nu-ţi dau nici o copeică şi pe viitor să nu-mi mai ieşi în cale nici pe pod şi nici în alt loc, n-am nevoie de tine şi nici nu voi avea, iar dacă nu mă asculţi – te leg burduf şi te dau pe mâna poliţiei. Marş!

  — Ia te uită, cel puţin pentru că v-am ţinut tovărăşie aruncaţi-mi ceva, v-am înveselit drumul.

  — Hai, şterge-o!

  — Dar măcar cunoaşteţi drumul? E un păienjeniş de străduţe întortocheate… Aş putea să vă fiu de folos; pentru că oraşul acesta e aşezat fără nici o noimă, de parcă dracul în coş l-a purtat şi ţopăind din coş l-a răsturnat.

  — Bagă de seamă, te rog! se întoarse mânios Nikolai Vsevolodovici.

  — Poate că vă răzgândiţi, domnule; nu e greu să nedreptăţeşti un biet orfan.

  — Cum văd, eşti cam prea sigur de tine!

  — Eu, domnule, sunt sigur de dumneavoastră, cât despre mine, nu prea.

  — Nu am nevoie de dumneata, ţi-am spus!

  — Dar eu am nevoie de dumneavoastră, domnule, aici e buba. Vă aştept la întoarcere, fie.

  — Pe cuvânt de onoare: dacă te mai găsesc aici – te leg.

  — Atunci să-mi pregătesc şi o cingătoare. Drum bun, domnule. Oricum, l-aţi încălzit pe un biet orfan sub umbrelă, numai pentru atât şi vă voi fi recunoscător până la mormânt.

  Fedka rămase în urmă. Nikolai Vsevolodovici ajunse la destinaţie cam îngrijorat. Acest om picat din cer era absolut convins că îi era necesar şi chiar foarte grăbit să i-o spună cu toată neobrăzarea. În general, nu se prea sinchisea de el, după câte se părea. Nu era exclus însă ca vagabondul să nu-i fi spus numai minciuni şi-şi oferea serviciile din proprie iniţiativă şi oarecum fără ştirea lui Piotr Stepanovici. Sub acest aspect chestiunea devenea într-adevăr destul de interesantă.

  II.

  Casa spre care se îndrepta Nikolai Vsevolodovici se afla într-o fundătură pustie, străjuită de nişte garduri, în spatele cărora se întindeau grădinile de zarzavat, literalmente la marginea oraşului. Era o căsuţă de lemn singuratică, de curând construită şi cu pereţii încă necăptuşiţi în scânduri. La una dintre ferestre obloanele fuseseră anume lăsate deschise, iar pe pervaz ardea o lumânare, evident cu scopul de a-i servi drept far musafirului întârziat în seara aceea. La o distanţă de vreo treizeci de paşi Nikolai Vsevolodovici observă pe pridvor silueta unui om de statură înaltă, probabil stăpânul casei, ieşit să scruteze nerăbdător drumul. Se auzi şi vocea lui nerăbdătoare şi oarecum timidă:

  — Dumneavoastră sunteţi? Dumneavoastră?

  — Eu sunt, răspunse Nikolai Vsevolodovici, dar nu înainte de a fi ajuns la pridvor şi de a-şi fi închis umbrela.

  — În sfârşit! se agită fără rost căpitanul Lebeadkin, căci el era. Permiteţi-mi să vă preiau umbreluţa; ce vreme urâtă; o desfac aici pe duşumea, în colţ. Poftim, poftim.

  Uşa din vestibul care dădea spre camera luminată cu două lumânări era larg deschisă.

  — Dacă nu mă preveneaţi atât de categoric că veniţi neapărat, aş fi renunţat să vă mai aştept.

  — E ora unu fără un sfert, se uită la ceas Nikolai Vsevolodovici, intrând în cameră.

  — Afară plouă şi distanţa e mare… N-am nici ceas, iar din fereastră nu văd decât grădini, încât… sunt în urma evenimentelor… N-o spun cu reproş, cum aş îndrăzni, cum mi-aş permite aşa ceva, ci doar ca să-mi arăt nerăbdarea, care mă roade de o săptămâna întreagă, ca să se rezolve… în sfârşit.

  — Poftim?

  — Ca să-mi cunosc soarta, Nikolai Vsevolodovici. Vă rog, luaţi loc.

  El se înclină, arătând un loc la măsuţa din faţa canapelei.

  Nikolai Vsevolodovici cercetă cu privirea încăperea; era o cameră minusculă, scundă; ca mobilier avea numai strictul necesar: câteva scaune, o canapea de lemn, două măsuţe de lemn de tei, una lângă canapea, alta într-un colţ, acoperită cu faţă de masă, pe care, sub un şervet imaculat, se desenau contururile unui aranjament de cină. De altfel, toată camera era ţinută se pare într-o mare curăţenie. De vreo opt zile căpitanul Lebeadkin nu pusese pic de băutură în gură; cam tras şi gălbejit la faţă, avea privirea neliniştită, plină de curiozitate şi vizibil nedumerită: era prea evident că nici el nu ştia încă ce ton să adopte în această convorbire şi care să-i fie cât mai avantajos.

  — Vedeţi, arătă el cu un gest încăperea, trăiesc ca Zosima. Cumpătare, singurătate şi sărăcie – legământul vechilor cavaleri.

  — Crezi că vechii cavaleri de altădată făceau asemenea legăminte?

  — Am greşit poate? Vai, sunt cam lipsit de binefacerile culturii! Am dat cu piciorul la toate! Mă credeţi, Nikolai Vsevolodovici, abia aici pentru prima oară mi-am venit în fire, trezindu-mă din păcătoşenia mea, nici un păhărel, nici o picătură! Am un colţ al meu şi şase zile simt harurile conştiinţei netulburate, chiar şi pereţii miros a smoală, amintindu-mi de natură. Şi ce-am fost eu, ce-am fost eu?

  Noaptea rătăcesc fără popas, Ziua umblu tot cu limba scoasă, după expresia genială a poetului! Dar… v-a cam pătruns ploaia… Nu doriţi un ceai?

  — Nu te deranja.

  — Samovarul l-am ţinut în clocot de la ora opt, dar… acum s-a stins… ca orice pe lume. Se zice că şi soarele la rându-i se va stinge… Deşi, dacă trebuie, pregătesc totul îndată, Agafia nu doarme.

  — Spune-mi, Maria Timofeevna…

  — E aici, aici, se grăbi să confirme în şoaptă Lebeadkin. Doriţi s-o vedeţi? arătă el cu capul spre uşa închisă ce da în cealaltă cameră.

  — Nu doarme?

  — Nu, nu, cum se poate? Dimpotrivă, de cu seară vă tot aşteaptă, şi când a aflat adineauri, imediat a început să se gătească, îşi strâmbă el gura într-un zâmbet glumeţ, dar se şi stăpâni îndată.

  — Cum se simte în general? întrebă încruntându-se Nikolai Vsevolodovici.

  — În general? După cum ştiţi (el ridică din umeri compătimitor), iar acum… acum stă şi dă în cărţi…

  — Bine, mai târziu; mai întâi să termin cu dumneata.

  Nikolai Vsevolodovici se aşeză pe un scaun.

  Căpitanul nu mai îndrăzni să se aşeze pe canapea, ci imediat îşi trase un alt scaun şi, într-o aşteptare înfrigurată, se aplecă încordat înainte, gata să asculte.

  — Ce ai acolo în colţ sub şervet? băgă de seamă deodată Nikolai Vsevolodovici.

  — Acolo? se întoarse şi Lebeadkin. Din dărnicia dumneavoastră, ca să zic aşa, pentru sărbătorirea mutării în casă nouă, ţinând seama totodată şi de drumul foarte lung, precum şi de fireasca oboseală, chicoti el înduioşat, apoi se sculă de la locul lui şi, apropiindu-se în vârful picioarelor, grijuliu şi respectuos, dădu la o parte şervetul de pe masă. Era pregătită o gustare: şuncă, friptură rece de viţel, sardele, brânză, o carafă mică verzuie şi o sticlă lunguiaţă de bordo; toate fuseseră aranjate cu mare grijă şi pricepere, în desăvârşită curăţenie, aproape cu eleganţă.

  — Dumneata ai pregătit toate astea?

  — Eu. De ieri încă şi cu tot ce am putut, în cinstea dumneavoastră… Maria Timofeevna, după cum ştiţi, în privinţa aceasta e indiferentă. Principalul este că totul s-a făcut din dărnicia dumneavoastră, vă aparţine, cum s-ar zice; dumneavoastră sunteţi aici stăpân, şi nu eu; eu, ca să zic aşa, nu sunt decât împuternicitul dumneavoastră, pentru că, orice s-ar zice, Nikolai Vsevolodovici, sunt totuşi un spirit independent! N-o să mă privaţi, sper, de acest ultim avut al meu! încheie el înduioşat.

  — Hm! … Ai face bine să te aşezi totuşi.

  — Re-cu-nos-că-tor, recunoscător, dar mai bine independent! (El se aşeză.) Ah, Nikolai Vsevolodovici, în inima aceasta s-a adunat atâta clocot, încât nici nu mai ştiam cum să vă aştept! Iată, acum îmi veţi hotărî soarta şi… soarta acestei nenorocite, iar încolo… încolo ca pe vremuri, ca odinioară, îmi voi revărsa tot ce simt, ca acum patru ani! Pe atunci îmi făceaţi chiar onoarea să mă ascultaţi, îmi citeaţi versurile… N-are a face că pe atunci îmi ziceau că sunt Falstaff-ul dumneavoastră din Shakespeare, dumneavoastră aţi însemnat atât de mult în viaţa mea! … Căci şi acum sunt cuprins de o mare frică şi numai de la dumneavoastră mă pot aştepta la un sfat şi la lumină. Piotr Stepanovici procedează cu mine în mod îngrozitor!

  Nikolai Vsevolodovici îl asculta cu multă curiozitate, scrutându-l cu privirea. Era evident că Lebeadkin, deşi încetase să bea, se afla totuşi departe de ceea ce se cheamă o stare armonioasă, echilibrată. În psihicul unor asemenea beţivi inveteraţi se înrădăcinează în cele din urmă pentru totdeauna o stare de incoerenţă, de zăpăceală, un fel de dezaxare apropiată de sminteală, ceea ce nu-i împiedică să mintă, să înşele şi să trişeze la nevoie, aproape tot atât de bine ca şi alţii.

  — Văd că nu te-ai schimbat deloc, căpitane, în aceşti patru ani şi mai bine, zise ceva mai binevoitor Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat probabil că a doua jumătate din viaţa omului se compune de obicei numai din nişte deprinderi acumulate în prima ei jumătate.

  — Ce cuvinte sublime! Rezolvaţi enigma vieţii! strigă căpitanul, pe jumătate viclean, dar pe jumătate sincer cuprins de un entuziasm nespus, pentru că era un mare amator de vorbe de spirit. Din toate cuvintele dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, mi-a rămas întipărită în memorie mai ales o expresie pe care aţi folosit-o încă de la Petersburg: „Trebuie să fii într-adevăr un om mare, ca să poţi rezista chiar şi împotriva bunului-simţ”. Asta e!

  — În egală măsură şi un imbecil.

  — Mă rog, fie şi un imbecil, dar toată viaţa dumneavoastră aţi strălucit prin vorbe de spirit, iar ei? Să spună Liputin, de exemplu, sau Piotr Stepanovici măcar ceva, ceva asemănător! O, cât de barbar a procedat cu mine Piotr Stepanovici! …

  — Dar şi dumneata, căpitane, dumneata cum te-ai comportat?

  — Starea de ebrietate, la care mai adăugaţi şi liota de duşmani! Dar acum toate acestea au trecut şi eu renasc ca un şarpe. Nikolai Vsevolodovici, ştiţi că eu îmi scriu testamentul şi că l-am şi scris?

  — Interesant. Dar ce laşi prin acest testament şi cui?

  — Patriei, umanităţii şi studenţilor. Nikolai Vsevolodovici, am citit în ziare biografia unui american. Şi-a lăsat toată averea lui imensă fabricilor şi ştiinţelor pozitive; scheletul său l-a testat studenţilor academiei de acolo, iar pielea şi-a lăsat-o pentru a fi întinsă pe tobă, cu condiţia ca zi şi noapte un toboşar să bată pe ea imnul naţional american. Vai, noi suntem nişte pigmei în comparaţie cu zborul avântat al gândirii Statelor Nord-Americane; Rusia este un joc al naturii, dar nu al inteligenţei. Să încerc numai să testez pielea pentru toba regimentului de infanterie Akmolinsk, în care am avut onoarea să-mi încep cariera militară, cu dispoziţia ca în fiecare zi toboşarul să bată în faţa regimentului imnul naţional rus, ei bine, mă vor acuza de liberalism, îmi vor interzice pielea… şi de aceea m-am mărginit numai la studenţi. Vreau să las prin testament scheletul meu academiei, dar cu o condiţie, ca pe fruntea craniului să fie lipită pentru vecii vecilor o etichetă cu următoarele cuvinte: „Un liber-cugetător pocăit”. Asta e!

  Căpitanul vorbea cu înflăcărare şi bineînţeles credea absolut sincer în frumuseţea testamentului american, dar, fiind şi mare şmecher, voia de asemenea să-l mai distreze pe Nikolai Vsevolodovici, al cărui măscărici fusese multă vreme. Dar acesta nici nu surâse măcar, ci, dimpotrivă, îl întrebă cu oarecare suspiciune:

  — Vasăzică ai intenţia să-ţi publici testamentul, fiind încă în viaţă, şi să capeţi o recompensă?

  — Şi chiar dacă ar fi aşa, Nikolai Vsevolodovici, de ce n-aş face-o? îl privi circumspect Lebeadkin. Gândiţi-vă ce soartă am avut! Am ajuns să nu mai scriu nici versuri; şi a fost o vreme când versurile mele vă amuzau, Nikolai Vsevolodovici, vă aduceţi aminte, la un pahar de băutură? Dar s-a sfârşit cu pana mea! N-am scris decât o singură poezie, aşa cum a scris Gogol Ultima povestire, ţineţi minte, chiar el anunţase întreaga Rusie că este „cântarea” inimii lui. Tot astfel, şi eu mi-am cântat cântecul şi cu asta s-a sfârşit.

  — Ce fel de poezie?

  — În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul!

  — Pof-tim?

  Căpitanul atât aşteptase. Îşi admira şi preţuia mult versurile, dar în virtutea aceleiaşi duplicităţi coţcăreşti a sufletului său îi plăcea de asemenea şi faptul că Nikolai Vsevolodovici se înveselea întotdeauna ascultând stihurile sale, râzând în hohote, ba uneori chiar ţinându-se de burtă. În felul acesta îşi atingea dublul scop; şi pe cel poetic, şi pe cel de serviciu; de data aceasta însă urmărea şi un al treilea scop, cu totul special şi deosebit de delicat: împingându-şi pe prima linie stihurile, căpitanul spera să se justifice într-un anumit punct, pe care îl considera deosebit de primejdios pentru el şi în privinţa căruia se simţea foarte vinovat.

  — În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul, adică într-un caz de călărie. O fantezie, Nikolai Vsevolodovici, o aiureală, dar o aiureală de poet: într-o zi am fost impresionat, trecând pe stradă, de o călăreaţă şi mi-am pus întrebarea concretă: „Ce s-ar întâmpla atunci?”, adică într-un asemenea caz. Era limpede: toţi candidaţii s-ar retrage, toţi pretendenţii la mâna ei ar da bir cu fugiţii; vorba aia, bună ziua şi adio; şi numai poetul singur ar rămâne devotat, cu inima zdrobită în piept. Nikolai Vsevolodovici, chiar şi un păduche, chiar şi acela ar putea să se îndrăgostească, căci nu-i interzice nici o lege. Şi totuşi persoana respectivă s-a simţit jignită şi de scrisoare, şi de versuri. Ba se zice că şi dumneavoastră v-aţi supărat, aşa este? E foarte trist, nici nu-mi venea să cred. Ce rău puteam pricinui numai cu zborul imaginaţiei mele? Şi, afară de asta, jur pe cinstea mea că m-a pisat şi Liputin: „Trimite-i-o, trimite-i-o, orice om are dreptul la corespondenţă”. Şi atunci i-am trimis-o.

  — Mi se pare că te-ai oferit pretendent la mâna ei?

  — Scornirile duşmanilor mei! Peste tot numai duşmani.

  — Să-ţi aud versurile, îl întrerupse aspru Nikolai Vsevolodovici.

  — O aiureală, v-am mai spus doar, o aiureală.

  Dar nu întârzie să-şi umfle pieptul ţanţoş şi întinzând mâna începu:

  — Frumoasa-ntre frumoase şi-a rupt un mădular, Şi iat-o mai vârtos frumoasă.

  Îndrăgostitul, ce-o-ndrăgea barbar, Şi mai vârtos se-ndrăgosti de-a lui crăiasă!

  — Bine, ajunge, dădu din mână Nikolai Vsevolodovici.

  — Visez la Piter, schimbă repede subiectul Lebeadkin, ca şi cum n-ar fi fost vorba până atunci despre versuri, visez renaşterea… Binefăcătorule! Aş putea să sper că mă veţi ajuta cu bani să pot pleca acolo? V-am aşteptat toată săptămâna ca pe un soare.

  — Scuză-mă, dar am rămas aproape fără de mijloace, şi apoi ce rost ar avea să-ţi dau bani? …

  Nikolai Vsevolodovici părea brusc supărat. Cu glasul sec şi pe scurt, enumeră toate ticăloşiile căpitanului: beţia, minciuna, însuşirea şi irosirea banilor destinaţi întreţinerii Mariei Timofeevna, scoaterea ei prin înşelăciune din mănăstire, scrisorile neobrăzate, cu ameninţarea de a da în vileag secretul, calomnierea Dariei Pavlovna etc., etc. Căpitanul pufăia, gesticula, încerca să obiecteze, dar Nikolai Vsevolodovici de fiecare dată îl oprea cu un gest poruncitor.

  — Şi dă-mi voie să-ţi mai spun, zise el în sfârşit, îmi scrii mereu despre o „dezonoare familială”. Ce dezonoare poate constitui pentru dumneata faptul că sora dumitale este căsătorită legal cu Stavroghin?

  — Da, dar această căsătorie este ţinută în taină, Nikolai Vsevolodovici, căsătoria este ţinută în taină şi e o taină fatală. Primesc de la dumneata bani şi deodată sunt întrebat: pentru ce primeşti aceşti bani? Legat prin cuvânt, eu nu pot să răspund, în dauna surorii mele, în dauna demnităţii mele familiale.

  Căpitanul ridică tonul: îi plăcea să vorbească pe această temă pe care punea mare preţ scontându-i efectele. Dar, vai, nici nu bănuia, prăpăditul, ce lovitură buimăcitoare avea să primească. Calm şi precis, ca şi cum ar fi fost vorba despre o dispoziţie obişnuită de ordin casnic, Nikolai Vsevolodovici îi comunică: zilele acestea, poate chiar mâine sau poimâine, el intenţiona să facă actul său de căsătorie cunoscut în mod public, „atât poliţiei, cât şi societăţii”, încât va dispărea de la sine problema demnităţii familiei, va lua sfârşit totodată şi chestiunea subsidiilor. Căpitanul rămase cu ochii holbaţi; părea că nici nu înţelege; fu nevoie să i se mai explice.

  — Dar ea este… pe jumătate nebună? …

  — Voi avea grijă de cele necesare.

  — Dar… ce va spune mama dumneavoastră?

  — Ce-o să vrea.

  — Va trebui totuşi să vă introduceţi soţia în casa dumneavoastră?

  — Poate că da. De altfel, nu este deloc treaba dumitale şi toate acestea nu te privesc câtuşi de puţin.

  — Cum asta, nu mă privesc, strigă căpitanul, dar cu mine cum rămâne?

  — Dumneata, bineînţeles, nu vei avea ce căuta în casa mea.

  — Dar nu-i sunt rudă?

  — De asemenea rude lumea se fereşte. Şi atunci ce rost ar avea să-ţi mai dau bani, judecă şi dumneata?

  — Nikolai Vsevolodovici, Nikolai Vsevolodovici, aşa ceva este imposibil; poate că te mai gândeşti, n-o să vrei doar să-ţi faci seama… ce-o să-şi închipuie, ce-o să spună lumea?

  — Puţin îmi pasă de lumea dumitale. M-am căsătorit atunci cu sora dumitale, fiindcă aşa mi-a venit după o petrecere cu chef mare, pariind pe sticle de vin, iar acum voi face în mod public cunoscut acest lucru… de vreme ce mă amuză! Spusese toate acestea pe un ton atât de enervat, încât Lebeadkin începu să-i dea crezare, îngrozit.

  — Dar eu, eu ce mă fac? … Principalul în toată treaba asta: cu mine ce se întâmplă? Glumiţi poate, Nikolai Vsevolodovici?

  — Nu glumesc deloc.

  — Voia dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, dar eu nu vă cred… atunci fac reclamaţie.

  — Eşti teribil de prost, căpitane.

  — Mă rog, să fie şi aşa, dar ce altceva îmi rămâne de făcut? se zăpăci total căpitanul. Altădată, pentru slujirea ei acolo prin unghere căpătam cel puţin locuinţă, dar acum ce mă fac dacă vă deziceţi complet de mine?

  — N-ai spus chiar dumneata adineauri că vrei să pleci la Petersburg şi să-ţi schimbi ocupaţiile? Apropo, e adevărat ce am auzit, că ai de gând să pleci acolo cu o delaţiune, în speranţa să capeţi iertarea, denunţându-i pe ceilalţi?

  Căpitanul rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, fără a răspunde.

  — Ascultă, căpitane, zise foarte serios Stavroghin, aplecându-se deasupra mesei. Până atunci el vorbise oarecum în doi peri, încât Lebeadkin, din experienţa lui în rolul de măscărici, până în ultima clipă nu avea totuşi certitudinea dacă stăpânul său se supără cu adevărat sau dacă glumeşte, exprimând intenţia absurdă de a-şi anunţa căsătoria. Acum însă aerul extrem de grav al lui Nikolai Vsevolodovici era atât de convingător, încât căpitanul simţi că-l trec fiori reci pe spate. Ascultă, şi să-mi spui drept, Lebeadkin: ai făcut vreun denunţ până acum sau încă nu? Ai apucat să faci ceva în acest sens? N-ai trimis vreo scrisoare din prostie?

  — Nu, n-am apucat nimic şi… nici gând n-am avut, îl privea nemişcat căpitanul.

  — Că nici gând n-ai avut e o minciună, tocmai pentru asta vrei să pleci la Petersburg. Dar dacă nu l-ai scris, nu cumva ai pălăvrăgit în faţa cuiva de pe aici? Spune adevărul, parcă am auzit eu ceva.

  — I-am spus lui Liputin, beat fiind. Liputin este un trădător. Mi-am deschis în faţa lui inima, şopti bietul căpitan.

  — Inima ca inima, dar omul nu trebuie să fie chiar atât de prost. Dacă ţi-a trecut prin cap un asemenea gând, trebuia să-l păstrezi numai pentru dumneata; astăzi oamenii deştepţi ştiu să tacă şi nu pălăvrăgesc.

  — Nikolai Vsevolodovici! începu să tremure căpitanul. Dumneavoastră doar n-aţi participat la nimic, în ce vă priveşte pe dumneavoastră…

  — N-ai fi cutezat, fireşte, să-ţi denunţi vaca de muls.

  — Nikolai Vsevolodovici, gândiţi-vă, gândiţi-vă! … Cuprins de disperare şi cu lacrimi în ochi, căpitanul se apucă să-şi povestească viaţa pe care o dusese în cei patru ani. Era povestea stupidă a unui neghiob, care se băgase într-o afacere a cărei însemnătate nici măcar n-o înţelesese până-n ultima clipă, din cauza beţiei şi a chefurilor. Mărturisi că încă la Petersburg se „ataşase mai întâi, pur şi simplu din prietenie, ca un student adevărat, deşi nu era student”, şi neştiind despre ce este vorba, „cu totul nevinovat”, împrăştia tot felul de foi pe scări, lăsa cu zecile în faţa uşilor, soneriilor, le vâra în loc de ziare, le aducea la teatru, le băga în pălăriile oamenilor, le strecura şi prin buzunare. Apoi începuse să capete de la ei şi bani „pentru că ce mijloace aveam eu!”. În două gubernii împrăştiase prin judeţe „tot felul de păcătoşenii”. O, Nikolai Vsevolodovici, exclamă el, cel mai mult mă revoltă faptul că toate acestea erau contrare legilor civile şi mai ales celor naţionale! Scria în ele la un moment dat că să se pună mâna pe furci şi să nu se uite că cine va ieşi dimineaţa sărac poate că seara se va întoarce acasă bogat, gândiţi-vă numai! Personal mă simţeam cutremurat, dar le împrăştiam. Sau deodată, cinci-şase rânduri adresate tam-nisam Rusiei întregi: „Închideţi cât mai repede bisericile, distrugeţi-l pe Dumnezeu, rupeţi căsătoriile, desfiinţaţi dreptul de moştenire, înarmaţi-vă cu cuţite”, şi aşa mai departe, şi dracu’ mai ştie ce. Şi uite cu o asemenea fiţuică, de cinci rânduri numai, cât pe-aci era s-o păţesc, dar ofiţerii regimentului mi-au tras o bătaie zdravănă şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, mi-au dat drumul. Şi anul trecut erau aproape să pună mâna pe mine când i-am transmis lui Korovaev nişte bancnote de cincizeci de ruble falsificate în Franţa: norocul meu că acest Korovaev, fiind beat, s-a înecat chiar atunci în heleşteu şi n-am mai fost descoperit. Aici la Virghinski proclamam dreptul femeii la dragoste. În iunie, într-un judeţ, la fel, am împrăştiat asemenea fiţuici. Aud că ne vor obliga iar… Mă pomenesc deodată cu Piotr Stepanovici, care mă anunţă că trebuie să mă supun fără crâcnire; de mult mă ameninţă. Cum s-a purtat el atunci duminică faţă de mine! Nikolai Vsevolodovici, eu sunt un sclav, un vierme, nu un zeu, numai prin asta mă deosebesc de poetul Derjavin. Dar cunoaşteţi dumneavoastră resursele mele?

  Nikolai Vsevolodovici îl ascultase cu mult interes până la sfârşit.

  — Multe lucruri din cele ce mi-ai spus nu le-am ştiut, zise el, bineînţeles, se puteau întâmpla atâtea cu un om ca dumneata… Ascultă, zise el după un pic de reflecţie, dacă vrei, spune acolo cui ştii că Liputin a minţit şi că n-ai vrut decât să mă sperii pe mine cu acest denunţ, crezând că şi eu sunt compromis şi în felul acesta să storci cât mai mulţi bani de la mine. Înţelegi?

  — Nikolai Vsevolodovici, scumpul meu, să fie chiar adevărat că mă ameninţă o asemenea primejdie? Aşteptam cu nerăbdare prilejul să vă întreb.

  Nikolai Vsevolodovici schiţă un surâs.

  — La Petersburg, bineînţeles, nu te vor lăsa să pleci chiar dacă ţi-aş da bani de drum… dar e timpul să mergem la Maria Timofeevna. Şi el se ridică de pe scaun.

  — Nikolai Vsevolodovici, dar cum va fi cu Maria Timofeevna?

  — Aşa cum am spus.

  — Este totuşi adevărat?

  — Tot nu-ţi vine să crezi?

  — Nu-mi vine să cred că mă veţi lepăda ca pe o pereche de cizme uzate.

  — Mai văd eu, râse Nikolai Vsevolodovici, acum lasă-mă.

  — Doriţi să rămân puţin afară în pridvor… ca nu cumva să trag întâmplător cu urechea… odăiţele sunt cam micuţe.

  — Bună idee; rămâi în pridvor. Ia şi umbrela.

  — Umbrela dumneavoastră… merit eu aşa ceva? exageră căpitanul.

  — O umbrelă merită oricine.

  — Pe loc ştiţi să determinaţi minimum-ul drepturilor omului…

  Dar toate acestea le bâigui absolut maşinal; era prea copleşit de cele aflate şi părea complet derutat. Şi totuşi, aproape imediat ce ieşi în cerdac şi desfăcu umbrela, în capul lui trăsnit de coţcar îşi făcu loc din nou acelaşi gând consolator cum că nu i s-a spus adevărul, că este dus de nas şi că, dacă e aşa, el n-are de ce să se teamă, ci, dimpotrivă, alţii se tem de el.

  „Dacă ei mint şi umblă cu şiretlicuri, care să fie pricina?” îşi frământa el creierul. Anunţarea căsătoriei i se părea o absurditate: „E adevărat, de la un asemenea făcător de minuni te poţi aştepta la orice; nu trăieşte decât pentru a face rău oamenilor. Dar dacă el se teme, după afrontul înghiţit duminică, şi se teme cum nu s-a mai temut niciodată până acum? Iată-l deci fuga-fuguţa să mă asigure că va declara singur, de teamă să n-o fac eu. Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş! Şi ce rost are să vii noaptea, pe furiş, când vrei chiar a doua zi să anunţi ceva în mod public? Iar dacă se teme, înseamnă că se teme chiar în acest moment, că teama l-a cuprins acum, şi anume în aceste câteva zile… Ia seama, Lebeadkin, fii cu ochii în patru! … Mă sperie cu Piotr Stepanovici. Într-adevăr, e îngrozitor! Când mă gândesc la asta, mă trec fiorii! Cine m-a pus să trăncănesc cu Liputin! Cine ştie ce pun la cale ticăloşii ăştia, niciodată n-am putut să-i înţeleg. Iar se agită ca acum cinci ani. Într-adevăr, cui puteam să-i adresez denunţul? „Nu cumva i-ai scris cuiva din prostie?” Hm, înseamnă că se poate scrie din prostie? Să fie un sfat, o sugestie? „Pentru asta pleci la Petersburg.” Escrocul, eu numai am visat, iar el mi-a ghicit visul! Parcă m-a îndemnat chiar el să plec. Nu pot fi aici decât două chestii, ori una, ori alta: ori el însuşi se teme, întrucât şi-a cam făcut de cap, ori… nu se teme personal de nimic şi umblă numai să mă îndemne ca eu să-i denunţ pe ei toţi! Îngrozitor! Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş!”.

  Într-atât era de absorbit de gânduri încât uită să mai tragă cu urechea. De altfel, era şi greu să facă acest lucru; uşa cu un singur canat era groasă şi înăuntru se vorbea încet de tot; nu ajungeau la el decât sunete vagi. Căpitanul scuipă de necaz şi se întoarse în pridvor, fluierând îngândurat.

  III.

  Odăiţa Mariei Timofeevna era de două ori mai mare decât aceea pe care o ocupa căpitanul şi mobilată cu lucruri rudimentare asemănătoare; însă masa din faţa canapelei era acoperită cu o faţă de masă elegantă, în mijlocul căreia ardea o lampă cu petrol; podeaua era acoperită cu un covor minunat; patul fusese despărţit de restul încăperii cu o draperie lungă, verde, iar lângă masă se afla şi un fotoliu mare, comod, pe care însă Maria Timofeevna nu se aşeza niciodată. Într-un colţ, ca şi în fosta-i locuinţă, atârna o icoană cu candela aprinsă; pe masă se găseau rânduite toate lucruşoarele necesare ei: un joc de cărţi, oglinjoara, o cărticică de cântece, ba şi un cozonăcel, şi de asemenea două cărţulii cu poze colorate. Una – extrase din peripeţiile unui călător foarte popular, adaptate pentru adolescenţi; cealaltă – o culegere de povestiri moralizatoare, în bună parte din viaţa cavalerilor, bune ca daruri de pomul de Crăciun sau pentru pensioanele de fete. Mai era pe masă şi un album cu tot felul de fotografii. Maria Timofeevna îşi aşteptase desigur musafirul, după cum îl informase căpitanul; în momentul când Nikolai Vsevolodovici intră în camera ei, ea dormea sprijinită cu spatele de speteaza canapelei şi cu capul lăsat pe o pernă brodată. Musafirul închise încet uşa după el şi, fără a se urni din loc, contemplă femeia adormită.

  Căpitanul exagerase spunând că se gătise astăzi în mod special. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie de culoare închisă, ca şi în duminica aceea la Varvara Petrovna. La fel îşi pieptănase şi părul, strângându-l într-un coc mititel la ceafă; tot aşa avea dezgolit şi gâtul ei lung şi slab. Şalul dăruit de Varvara Petrovna fusese împăturit cu grijă şi pus la un capăt al canapelei. Cu aceeaşi lipsă de pricepere se şi sulemenise. Nikolai Vsevolodovici rămase aşa nemişcat doar un minut, deoarece ea se trezi deodată, simţind parcă privirea lui îndreptată asupra ei, deschise ochii şi-şi redresă corpul pe canapea. Dar şi cu musafirul se-ntâmplase ceva ciudat probabil, deoarece continua să rămână lângă uşă tăcut şi nemişcat, scrutându-i chipul cu o privire fixă şi pătrunzătoare. Poate că privirea aceasta era prea dură, poate că exprima dezgust sau o plăcere sadică la vederea spaimei pe care i-o provocase – dacă totul nu era cumva o nălucire pe care ea o avusese în vis; fapt este însă că, după o aşteptare de un minut aproape, pe faţa bietei fete se ivi o expresie de groază cumplită; chipul i se schimonosi şi ea ridică mâinile, agitându-le într-un gest de apărare; brusc, izbucni în plâns, exact ca un copil speriat; încă o clipă şi ar fi ţipat. Dar musafirul îşi reveni; dintr-odată chipul lui îşi schimbă expresia şi cu zâmbetul cel mai binevoitor şi mângâios el se apropie de masă.

  — Iartă-mă, Maria Timofeevna, te-am trezit din somn intrând fără veste, zise el întinzându-i mâna.

  Glasul lui când rosti aceste cuvinte duioase îşi produse efectul; expresia de groază dispăru de pe chipul ei, deşi continua să-l privească cu oarecare teamă, silindu-se parcă să înţeleagă ceva. Îi întinse sfios mâna. În sfârşit, zâmbetul îi coloră buzele.

  — Bună ziua, prinţe, şopti ea privindu-l într-un fel cam ciudat de insistent.

  — Ai avut probabil un vis urât? continuă el, zâmbindu-i tot mai amabil şi mai cald.

  — Dar dumneata de unde ştii că am visat despre aceasta? …

  Şi deodată se cutremură iar şi se trase înapoi, ridicându-şi mâinile în faţă, cu acelaşi gest parcă de apărare, gata să izbucnească din nou în plâns.

  — Linişteşte-te, de ce ţi-e frică, nu m-ai recunoscut? o îndemnă Nikolai Vsevolodovici.

  Dar de data aceasta cu greu reuşi s-o liniştească; ea se uita la el în tăcere, cu aceeaşi privire nedumerită şi chinuită de un gând apăsător care întârzia în capul ei sărman, străduindu-se vizibil să înţeleagă ceva nedesluşit. Ba îşi pleca privirea, ba îl învăluia într-o căutătură rapidă şi iscoditoare. În sfârşit, departe de a se fi liniştit cât de cât, păru mai degrabă că izbuteşte să ia o hotărâre.

  — Şezi, te rog, lângă mine, ca să te pot vedea mai de aproape, zise ea destul de ferm, stăpânită evident de un gând nou. Acum să n-ai nici o grijă, n-am să te mai privesc, ci am să mă uit în jos. Să nu te mai uiţi nici dumneata la mine până când nu te voi ruga. Dar ia loc, adăugă ea aproape cu nerăbdare.

  Se vedea că senzaţia cea nouă punea tot mai mult stăpânire pe ea. Nikolai Vsevolodovici se aşeză aşteptând; interveni o tăcere destul de lungă.

  — Hm! mi se pare ciudat, murmură ea aproape cu dezgust. Am avut nişte vise urâte, desigur; dar de ce a trebuit să te visez pe dumneata în felul acesta?

  — Să lăsăm visele deoparte, spuse el nerăbdător, întorcându-se spre ea contrar interdicţiei, şi se părea că expresia de adineauri licări iar în ochii lui. Observase de câteva ori că ea ar fi vrut să-l privească, dar rezista că tărie uitându-se în jos.

  — Ascultă, prinţe, ridică ea brusc glasul, ascultă, prinţe…

  — De ce-ţi întorci privirea, de ce nu te uiţi la mine şi ce rost are această comedie? strigă el neputându-se stăpâni.

  Maria Timofeevna păru că nici nu aude întrebarea.

  — Ascultă, prinţe, repetă ea pentru a treia oară cu glas ferm, cu o expresie de îngrijorare neplăcută pe faţă. În clipa în care mi-ai spus atunci în trăsură că vei anunţa căsătoria noastră, m-am speriat groaznic că taina se va sfârşi. Acum însă nici eu nu mai ştiu: m-am tot gândit şi văd limpede că nu sunt potrivită deloc pentru aşa ceva. Voi şti să mă îmbrac, şi să primesc lume, poate; ce mare lucru să inviţi la o ceaşcă de ceai, mai ales când ai şi servitori? Şi totuşi, cum li se va părea străinilor? În dimineaţa aceea de duminică am reuşit să văd multe în casa voastră. Domnişoara aceea drăguţă se uita mereu la mine, mai ales când ai intrat dumneata. Dumneata ai intrat atunci, nu-i aşa? Mama ei e pur şi simplu o bătrânică de societate foarte caraghioasă. Lebeadkin al meu s-a distins şi el; ca să nu mai râd mereu, mă uitam în tavan, e foarte frumos pictat plafonul. Mamei lui i-ar şedea mai bine să fie stareţă de mănăstire; mi-e frică de ea, cu toate că mi-a dăruit un şal negru. Îmi închipui că toţi m-au văzut şi m-au judecat atunci printr-o latură cu totul surprinzătoare; nu mă supăr, dar şedeam atunci şi mă gândeam: ce fel de rudă le-aş fi eu? Bineînţeles, de la o contesă nu se cer decât calităţi sufleteşti, pentru că în ce priveşte treburile gospodăreşti are destui lachei, şi oarecare cochetărie modernă, ca să ştie să primească vizitatori şi călători străini. Şi cu toate astea, atunci, duminică, se uitau la mine exasperaţi. Numai Daşa este un înger. Mi-e teamă ca nu cumva ei să-l amărască cu cine ştie ce remarcă imprudentă despre mine.

  — Să nu-ţi fie frică şi să n-ai nici o grijă, îşi schimonosi gura Nikolai Vsevolodovici.

  — De altfel, nu mă deranjează cu nimic toate astea, chiar dacă îi va fi puţin ruşine cu mine, deoarece întotdeauna aici va exista mai multă milă decât ruşine, judecând după om, bineînţeles. El doar ştie că mai curând ar trebui mie să-mi fie milă de ei, decât lor de mine.

  — Mi se pare că te-au rănit adânc, Maria Timofeevna?

  — Pe mine? Deloc, surâse cu candoare. Chiar deloc, deloc. M-am uitat eu la toţi, atunci: cu toţii erau supăraţi şi v-aţi certat între voi; ca să vezi, se adună laolaltă, dar nu ştiu nici măcar să petreacă din tot sufletul. Atâta bogăţie şi ce puţină veselie – mi-e scârbă. De altfel, nu-mi pare rău acum de nimeni, afară de mine însămi.

  — Am auzit că ai dus-o foarte rău cu fratele tău în lipsa mea?

  — Cine ţi-a spus? Prostii; acum e mult mai rău; acum am vise urâte, iar visele au devenit urâte pentru că ai sosit dumneata. Şi de ce ai apărut, mă rog, de ce?

  — Nu vrei să te întorci la mănăstire?

  — Poftim! Presimţeam eu că mi se va propune iar să intru la mănăstire! Ce mare minune e şi mănăstirea voastră! Şi pentru ce să mă duc acolo, cu ce voi intra acum acolo? Acum sunt doar singură de tot! E prea târziu să încep o a treia viaţă.

  — Văd că eşti tare supărată; nu cumva ţi-e teamă că nu te mai iubesc?

  — În privinţa dumitale nu-mi fac nici o grijă. Mi-e teamă de mine, să nu încetez de tot a iubi pe cineva.

  Şi surâse dispreţuitor.

  — Probabil că sunt vinovată faţă de el în ceva foarte important, adăugă ea ca pentru sine, numai că nu ştiu care anume este vina mea şi aici e toată nenorocirea mea în veci. Mereu, mereu, în toţi aceşti cinci ani mă apasă gândul, zi şi noapte, că am o vină faţă de el. Mă rog, mă închin şi mă gândesc mereu la această vină mare pe care o am faţă de el. Şi uite că totul s-a adeverit.

  — Ce s-a adeverit?

  — Mi-e teamă numai dacă nu-mi poartă şi el vreun gând, continuă ea fără să-i răspundă la întrebare, poate şi fără să-l fi auzit. Şi totuşi nu cred ca el să se fi împrietenit cu oamenii aceştia de nimic. Contesa ar fi bucuroasă să mă sfâşie, deşi m-a luat în cupeul ei. Toţi complotează – şi el oare? Să mă fi trădat şi el? (Bărbia şi buzele ei începură să tremure.) Ascultă: ai citit despre Grişka Otrepiev, cel care a fost afurisit de şapte soboare?

  Nikolai Vsevolodovici rămase mut.

  — Ei bine, acum îmi întorc faţa spre dumneata ca să te privesc, se hotărî ea deodată, întoarce-te şi dumneata spre mine şi priveşte-mă drept în ochi. Vreau să mă conving pentru ultima dată.

  — Te privesc de mult.

  — Hm, făcu Maria Timofeevna privindu-l cu multă atenţie. Te-ai cam îngrăşat…

  Ar fi vrut să mai spună ceva, însă brusc, pentru a treia oară, spaima de adineauri îi schimonosi faţa şi ea se trase înapoi iarăşi, ridicându-şi mâinile înaintea ochilor.

  — Dar ce e cu dumneata? strigă Nikolai Vsevolodovici aproape furios.