Cărăuşii se opriră în faţa unei izbe mari cu patru ferestre şi cu mai multe anexe locuite în curte. Trezindu-se, Stepan Trofimovici se grăbi să intre în casă şi pătrunse direct în odaia din fund, cea mai bună şi mai încăpătoare din toată casa. Chipul lui somnoros căpătă deodată un aer foarte preocupat. O lămuri imediat pe gazdă, o femeie voinică şi înaltă, de vreo patruzeci de ani, cu părul foarte negru şi aproape cu mustăţi, că închiriază întreaga cameră, şi că „cere să fie ţinută sub cheie şi nimeni să nu mai fie lăsat să intre, parce que nous avons ŕ parler. Oui, j’ai beaucoup ŕ vous dâre, chčre amie.
— Plătesc, plătesc! dădu din mâini spre gazdă.
Deşi arăta atât de grăbit, îşi mişca limba cu destulă greutate. Gazda îl asculta cu un aer posomorât, dar tăcu în semn de acceptare, în care de altfel se simţea o ameninţare ascunsă. El nu observă nimic din toate astea şi tot aşa de grăbit (se grăbea groaznic) îi ceru gazdei să plece imediat şi să servească cât mai repede masa de prânz, „fără nici o zăbavă”.
Aici femeia cu mustăţi nu se mai stăpâni.
— Nu sunteţi aici într-un han, domnule, nu servim masa călătorilor. Putem să vă aducem nişte raci fierţi sau un samovar, altceva n-avem nimic. Mâine vom avea peşte proaspăt.
Dar Stepan Trofimovici îşi vântură braţele a mânie repetând cu nerăbdare: „Plătesc, numai cât mai repede, mai repede”. Hotărâră pentru masă o ciorbă de peşte şi găină friptă; gospodina anunţă că în tot satul nu se poate găsi o găină; de altfel, consimţi să plece în căutare, dar cu aerul că le face un mare serviciu.
De îndată ce gazda ieşi, Stepan Trofimovici se aşeză într-o clipă pe divan şi o invită lângă el şi pe Sofia Matveevna. În cameră se aflau o canapea şi nişte fotolii în cea mai deplorabilă stare. În general toată odaia aceasta destul de încăpătoare (cu o despărţitură într-un colţ, unde se afla patul), cu nişte tapete galbene vechi şi sfâşiate, cu litografii îngrozitoare pe teme mitologice pe pereţi, cu un lung şir de icoane şi triptice bătute în alamă în colţul de onoare, cu tot mobilierul adunat la întâmplare şi cu un aspect foarte ciudat, înfăţişa un amestec jalnic de elemente orăşeneşti şi tipic ţărăneşti. Dar el nici nu se uita la toate astea, nu aruncă măcar o privire spre lacul imens, al cărui mal era numai la vreo treizeci de paşi de izbă.
— În sfârşit, suntem doar noi, şi nici nu-i vom lăsa pe alţii să intre! Vreau să-ţi povestesc totul, totul chiar de la început.
Sofia Matveevna, îngrijorată la culme, îl opri:
— Ştiţi, Stepan Trofimovici…
— Comment, vous savez déjŕ mon nom? zâmbi el fericit.
— L-am auzit pronunţat adineauri de Anisim Ivanovici, când aţi stat de vorbă cu dânsul. Iată ce aş îndrăzni să vă spun…
Şi începu să-i şoptească grăbit, uitându-se mereu spre uşa închisă, ca să nu audă nimeni, că în satul acesta nu e bine. Toţi ţăranii de aici, deşi sunt pescari, se ocupă mai mult cu găzduirea călătorilor contra plată, luând de la ei cât vor. Satul nu se află pe un drum de mare circulaţie, ci cam într-o parte; dar călătorii vin pentru că aici se opreşte vaporul şi când se întâmplă să nu vină vaporul, din cauza timpului rău, atunci se adună în câteva zile multă lume şi toate izbele din sat sunt pline, iar gazdele atâta aşteaptă: pentru cel mai mic lucru cer preţuri întreite, iar stăpânul casei acesteia este un om îngâmfat şi jecmănitor, pentru că trece prin partea locului drept cel mai bogat; are un năvod care costă nu mai puţin de o mie de ruble.
Stepan Trofimovici se uita la Sofia Matveevna cu câtă aprindere vorbea despre aceste lucruri şi o expresie de reproş i se arătă pe faţă; de câteva ori schiţă un gest ca s-o oprească. Dar ea stărui şi îşi spuse gândul din care se putea înţelege că a mai fost pe aici vara cu „o doamnă foarte nobilă” din oraş şi au trebuit să rămână peste noapte până la sosirea vaporului care a întârziat două zile şi că a păţit atâtea, încât se îngrozea chiar amintindu-şi.
— Iată, dumneavoastră, Stepan Trofimovici, aţi cerut această cameră numai pentru dumneavoastră… V-o spun, ca să vă previn… Dincolo, în cealaltă încăpere, s-au adunat alţi călători, un om mai în vârstă şi un om tânăr, o doamnă cu copii, iar mâine în toată casa se va aduna lume multă până la ora două, deoarece vaporul, care de două zile este aşteptat, vine sigur mâine. Pentru o cameră separată şi pentru masa pe care aţi comandat-o şi pentru faptul că ceilalţi călători au fost lăsaţi la înghesuială, ei vor pretinde atâta, încât nici prin capitale nu există asemenea preţuri… Dar el suferea, suferea în modul cel mai sincer.
— Assez, mon enfant, te implor; nous avons notre argent, et aprčs, et aprčs le bon Dieu. Mă şi surprinde că dumneata cu vederile dumitale superioare… Assez, assez, vous me tourmentez, zise el nervos: în faţa noastră e tot viitorul, iar dumneata… dumneata mă sperii cu ce ni se poate întâmpla în acest viitor.
Imediat se apucă să-şi povestească toată istoria, şi cu atâta grabă, încât de la început nici nu se înţelese nimic din ce spunea. Expunerea aceasta ţinu destul de mult. Se servi ciorba de peşte, se servi găina friptă, li se aduse la urmă şi samovarul, el tot mai vorbea… Toată istorisirea lui suna cam bizar şi bolnăvicios; de altfel, şi arăta realmente bolnav. Era o încordare bruscă şi intensă a forţelor sale intelectuale, după care, desigur, şi acest lucru îl prevedea Sofia Matveevna în tot timpul povestirii, ar fi urmat inevitabil o depresie profundă cu o scădere extraordinară a forţelor organismului său atât de sleit. Începu aproape cu vârsta copilăriei, când „cu pieptul proaspăt alergam pe câmp”; abia peste o oră ajunse la cele două căsătorii ale sale şi la viaţa berlineză. De altfel, n-aş îndrăzni să fac haz de asta. Pentru el, într-adevăr, toate acestea reprezentau ceva sublim şi, folosind un limbaj modern, însăşi lupta lui pentru existenţă. Vedea în faţa sa fiinţa pe care şi-o alesese ca să meargă alături de el pe drumul viitorului şi se grăbea, ca să zicem aşa, să i se destăinuie. Genialitatea lui nu trebuia să mai rămână pentru dânsa o taină… Se prea poate că exagerase mult în privinţa Sofiei Matveevna, dar o şi desemnase în gând aleasa lui. Nu se putea lipsi de prezenţa unei femei. Îşi dădea seama el însuşi, după expresia chipului ei, că dânsa aproape că nu-l înţelege deloc şi nici măcar esenţialul din ceea ce spunea el.
Ce n’est rien, nous attendrons, deocamdată ar putea înţelege prin intuiţie…
— Dragă prietenă, n-am nevoie decât de inima dumitale! strigă el întrerupându-şi povestirea. Şi de această privire de acum a ochilor dumitale fermecători şi dragi, cu care te uiţi la mine. O, nu trebuie să roşeşti! Ţi-am spus doar…
Urmară lucruri şi mai confuze pentru înţelegerea sărmanei Sofia Matveevna, când istoria se transformă aproape într-o adevărată disertaţie pe tema faptului că nimeni niciodată n-a fost în stare să-l înţeleagă pe Stepan Trofimovici şi cum „pier la noi în Rusia talentele”. Toate astea erau prea „inteligente”, povestea ea mai târziu cu tristeţe. Îl asculta vădit chinuită, cu ochii puţin holbaţi, iar când Stepan Trofimovici se lansă în aprecieri umoristice şi în spirite usturătoare pe seama „progresiştilor şi diriguitorilor noştri”, de amărăciune ea încercă de vreo două ori şi să zâmbească răspunzând la râsul lui, dar efortul ei apăru mai deplorabil chiar decât dacă ar fi lăcrimat, încât Stepan Trofimovici în cele din urmă se simţi el însuşi jenat, năpustindu-se, drept consecinţă, cu o vehemenţă şi mai neiertătoare împotriva nihiliştilor şi „oamenilor noi”. Dar această nouă explozie pur şi simplu o sperie. În sfârşit, găsi prilejul să mai răsufle puţin, în modul cel mai înşelător de altfel, abia când începu romanul propriu-zis. Femeia rămâne întotdeauna femeie, chiar şi atunci când este călugăriţă. Zâmbea, dădea din cap şi totodată roşea mult şi-şi pleca ochii, ceea ce avu darul să-l aducă pe Stepan Trofimovici într-o stare de extraordinară admiraţie şi să-i aţâţe şi mai mult inspiraţia, încât îşi permise chiar să strecoare şi câteva exagerări conştiente. Varvara Petrovna apărea în descrierea lui ca o brunetă fermecătoare („care stârnea admiraţia întregului Petersburg şi a multor alte capitale din Europa”), iar soţul ei se lăsase „răpus de un glonţ la Sevastopol”, numai şi numai pentru că se simţea nedemn de dragostea ei şi pentru a o ceda astfel rivalului său, adică aceluiaşi Stepan Trofimovici.
— Nu te jena, blânda mea creştină, exclamă el, adresându-i-se Sofiei Matveevna, aproape crezând el însuşi în cele ce povestea, a fost ceva de neînchipuit, ceva atât de sublim, încât noi nici chiar nu ne-am mărturisit niciodată dragostea în tot restul vieţii! Cauza unei asemenea situaţii era, după cum reieşea din continuarea povestirii, o blondină (dacă nu se gândea la Daria Pavlovna, nici nu mai ştiu la cine se referea aici Stepan Trofimovici). Această blondină îi datora totul brunetei şi în calitate de rudă depărtată fusese crescută în casa acesteia. În cele din urmă bruneta, observând dragostea blondinei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie în lumea sentimentelor ei intime. Blondina, la rândul ei, observând dragostea brunetei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie şi dânsa în lumea ei. Şi astfel tustrei, purtând povara generozităţii reciproce, au tăcut mereu timp de douăzeci de ani, rămânând fiecare izolat în lumea sa. „O, ce pasiune mare a fost, ce pasiune mare!” striga el cu lacrimi de cel mai sincer entuziasm. Am văzut o înflorire deplină a frumuseţii ei (brunetei), vedeam „cu durere în inimă” zilnic cum trecea pe lângă mine, ruşinându-se parcă de frumuseţea ei. (O dată îi scăpă: „ruşinându-se de plinătatea ei”.) În cele din urmă, el fugi, desprinzându-se de tot visul acesta arzător care durase două decenii. Vingt ans! Şi iată-l acum pe drumul cel mare… Apoi, într-un fel de învăpăiere a creierului, se apucă să-i explice Sofiei Matveevna ce ar trebui să însemne „întâlnirea lor, atât de neprevăzută şi atât de predestinată, în vecii vecilor”. Sofia Matveevna se ridică în sfârşit de pe canapea extrem de încurcată; el dădu chiar să se lase în faţa ei în genunchi, întrucât ea izbucnise în plâns. Umbrele înserării deveneau tot mai întunecoase; amândoi stătuseră în această odaie încuiată câteva ore…
— Vă rog, lăsaţi-mă mai bine să trec în odaia de alături, bâigui dânsa, ce-ar putea să creadă oamenii despre mine?
În sfârşit ea scăpă; Stepan Trofimovici o lăsă să plece, făgăduindu-i să se culce imediat. Luându-şi rămas-bun, se plânse că îl doare tare capul. Sofia Matveevna încă înainte de a intra îşi lăsase sacul şi lucrurile în prima încăpere, intenţionând să rămână peste noapte împreună cu gazdele; dar nu-i fu dat să se odihnească.
Peste noapte Stepan Trofimovici avu acel acces de holerină atât de cunoscut mie şi tuturor prietenilor săi, acces cu care se sfârşeau toate momentele de încordare nervoasă violentă, zguduirile sale morale. Sărmana Sofia Matveevna nu dormi toată noaptea. Întrucât, îngrijindu-l pe bolnav, trebui să iasă şi să intre destul de des trecând prin încăperea gazdelor, acestea, ca şi călătorii găzduiţi peste noapte, mormăiau, ba către sfârşit începură s-o certe când ea se apucă, spre ziuă, să pună samovarul. Stepan Trofimovici, în tot timpul accesului, se afla într-o stare de semiconştienţă; uneori i se părea că cineva aduce samovarul, că i se dă ceva de băut (cu gust de zmeură), i se oblojeşte cu ceva cald abdomenul, pieptul. Dar simţea aproape în fiecare clipă că ea se afla lângă dânsul; că ea era aceea care venea şi pleca, îl cobora din pat şi iar îl culca. Către ora trei din noapte se simţi în sfârşit mai bine; se ridică în capul oaselor, îşi lăsă picioarele jos pe podea şi, fără să se gândească la nimic, se prăbuşi în faţa ei pe podea. Nu mai era însă îngenuncherea de mai înainte; pur şi simplu căzu la picioarele ei şi-i săruta poala rochiei…
— Nu trebuie, nu merit eu asta, bâigui dânsa, încercând să-l ridice ca să-l culce în pat.
— Salvatoarea mea, îşi împreună el mâinile privind-o cu veneraţie: vous ętes noble comme une marquise, iar eu, eu sunt un mizerabil! O, toată viaţa mea am fost un infam…
— Liniştiţi-vă, îl imploră Sofia Matveevna.
— Mai înainte ţi-am spus numai minciuni, de dragul gloriei, din răsfăţ, din trândăvie, totul, totul până la ultimul cuvânt a fost o minciună, o, ce mizerabil, mizerabil!
În felul acesta holerina se transformă într-un alt acces, într-un acces de autoblamare isterică. Am mai amintit despre aceste accese cu prilejul relatării scrisorilor sale către Varvara Petrovna. Deodată el îşi aduse aminte de Lise, despre întâlnirea de ieri cu dânsa: „O, era îngrozitor şi se afla probabil într-o mare nenorocire, iar eu nici n-am întrebat-o, n-am aflat! Eram preocupat numai de mine însumi! O, ce s-o fi întâmplat cu dânsa, nu ştii cumva ce e cu dânsa?” o implora el pe Sofia Matveevna.
Apoi începu să jure că „n-o va trăda”, că se va reîntoarce la dânsa (adică la Varvara Petrovna). „Noi ne vom apropia zilnic de pridvorul ei (adică împreună cu Sofia Matveevna), când ea urcă în cupeu pentru plimbarea ei matinală şi o vom privi discret… O, vreau ca dânsa să mă lovească în celălalt obraz; o aştept cu voluptate! Îi voi întoarce celălalt obraz al meu comme dans votre livre! Abia acum, abia acum am înţeles ce înseamnă să-ţi întorci celălalt… „obraz”. N-am fost niciodată în stare s-o înţeleg până acum!”
Pentru Sofia Matveevna urmară două zile îngrozitoare din viaţa ei; şi astăzi îşi aduce aminte de aceste zile cutremurându-se. Stepan Trofimovici se îmbolnăvi atât de grav, încât nu mai fu în stare să ia vaporul, care de data aceasta sosise regulat, după itinerar, exact la ora două după-amiază; iar dânsa nu se simţi în stare să-l lase singur, renunţând şi ea să plece la Spasov. După cum spunea ea, Stepan Trofimovici se arătă chiar bucuros când vaporul plecă.
— Foarte bine, admirabil, murmura el în aşternut, tot mă temeam că va trebui să plecăm. E atât de bine aici, nicăieri nu e mai bine ca aici… N-ai să mă laşi? O, dumneata nu m-ai părăsit!
Dar „aici” nu era nici pe departe atât de bine. El nu voia să ştie nimic despre dificultăţile ei; capul lui era împuiat numai de fantezii. Iar boala şi-o considera o indispoziţie trecătoare, nu se gândea deloc la starea lui şi nu visa decât la momentul când vor porni împreună ca să vândă „aceste cărţulii”. O rugă să-i citească ceva din Evanghelie.
— De mult n-am citit-o… în original. S-ar putea totuşi să mă întrebe cineva şi să greşesc; trebuie să mă pregătesc pentru orice eventualitate.
Ea se aşeză lângă patul lui şi-şi deschise cartea.
— Citeşti admirabil, o întrerupse el chiar de la primul rând. Văd, văd că n-am greşit! adăugă el confuz, dar entuziasmat.
Şi în general se afla tot timpul în stare de necontenit entuziasm. Ea îi citi predica de pe munte.
— Assez, assez, mon enfant, ajunge… Îţi închipui cumva că atâta nu este de ajuns!
Îşi închise ochii, sleit de puteri. Era foarte slăbit, dar încă nu-şi pierdea cunoştinţa. Sofia Matveevna dădu să se ridice crezând că vrea poate să doarmă. Dar el o opri:
— Dragă prietenă, am minţit toată viaţa. Chiar şi atunci când spuneam adevărul. Niciodată nu vorbeam pentru adevăr, ci numai pentru mine însumi, o ştiam şi înainte, dar numai acum îmi dau seama… O, unde sunt prietenii mei, pe care-i jigneam prin prietenia mea toată viaţa? Şi totul, şi totul? Savez-vous, mint poate şi acum; sigur că mint şi acum. Esenţial este că mă cred eu însumi când mint. Cel mai greu e în viaţă să trăieşti şi să nu minţi… Şi… şi să nu crezi minciunile tale; da, da, asta este! Dar să lăsăm asta, pentru mai târziu… Noi împreună, împreună! adăugă el cu extaz.
— Stepan Trofimovici, îl rugă timid Sofia Matveevna, ar trebui să trimitem în oraş după doctor?
El păru uluit.
— Pentru ce? Est-ce que je suis şi malade? Mais rien de sérieux. Ce ne trebuie aici oameni străini? Se află, şi atunci ce se întâmplă? Nu, nu, nu ne trebuie străini, noi împreună, împreună! Ştii, zise el, după un pic de tăcere, citeşte-mi încă ceva, ce crezi dumneata sau la nimereală – pe ce îţi cade privirea.
Sofia Matveevna desfăcu cartea ca să citească.
— Acolo unde se va deschide pagina, unde se va deschide la nimereală, repetă el.
— Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i…”
— Ce-i asta? Ce? De unde e?
— Din Apocalipsă.
— O, je m’en souviens, oui, l’Apocalypse. Lisez, lisez, mi-am propus să ghicesc viitorul nostru după ceea ce se va spune în carte, vreau să ştiu ce s-a nimerit; citeşte despre înger, despre înger…
Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.
Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!
Apocalipsa 3, 14-17
— Şi asta… şi asta scrie în cartea dumitale! strigă el, cu privirea scânteietoare şi ridicându-se de pe pernă. Niciodată n-am cunoscut acest pasaj sublim! Auzi: mai curând rece, rece, decât căldicel, decât numai căldicel. O, voi demonstra. Numai să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti lăsându-mă singur! Noi vom dovedi, vom dovedi!
— Dar n-am să te părăsesc, Stepan Trofimovici, niciodată n-am să te părăsesc! îl prinse ea de mâini, strângându-i-le în ale ei, ducându-le la inimă, cu lacrimi în ochi, uitându-se la dânsul. („O milă sfâşietoare mă cuprinse în acea clipă”, relata ea.) Buzele lui se contractară într-un tremur convulsiv. Şi totuşi, Stepan Trofimovici, ce ne facem? N-ar fi mai bine să anunţăm pe careva dintre cunoscuţii dumneavoastră sau vreo rudă?
Dar la auzul acestor cuvinte el păru atât de speriat, încât ea regretă amar stăruinţa aceasta repetată. Înfiorat şi tremurând, el o implora să nu cheme pe nimeni, să nu întreprindă nimic; îi cerea să-şi dea cuvântul şi repeta mereu: „Pe nimeni, pe nimeni! Numai noi singuri, numai noi doi, nous partirons ensemble”.
Mai rău era că şi gazdele începuseră să se îngrijoreze, bodogăneau şi n-o lăsau în pace pe Sofia Matveevna. Ea achitase tot de ce cuvenea căutând să facă în aşa fel încât ei să vadă că au bani; pentru moment aceştia se potoliseră; dar stăpânul casei îi ceru „actele” lui Stepan Trofimovici. Bolnavul, cu un zâmbet dispreţuitor, arătă spre sacul lui minuscul; Sofia Matveevna găsi acolo ordinul lui de demitere şi încă alte acte de acest gen pe baza cărora trăise toată viaţa. Gazda nu se lăsa, stăruind că „dumnealui trebuie să fie dus undeva, pentru că aici nu e spital, iar dacă moare, cine ştie ce se întâmplă; ne luăm belea pe cap”. Sofia Matveevna încercă să deschidă vorba despre doctor, dar reieşea că dacă ar fi să cheme un doctor de la „gubernie” ar costa atât de mult, încât orice gând la un doctor părea irealizabil. Ea se întoarse deprimată la bolnavul ei. Stepan Trofimovici slăbea văzând cu ochii.
— Citeşte-mi acum încă un pasaj… Despre porci, zise el deodată.
— Poftim? se sperie nespus Sofia Matveevna.
— Despre porci… Tot pe acolo… ces cochons… Mi-aduc aminte, demonii au intrat în porci şi toţi s-au înecat. Citeşte-mi acest pasaj negreşit; îţi voi spune pe urmă pentru ce. Vreau să-mi reamintesc cuvânt cu cuvânt. Am nevoie să ştiu cuvânt cu cuvânt.
Sofia Matveevna cunoştea bine Evanghelia şi găsi imediat pasajul din Evanghelia lui Luca, pe care eu l-am pus ca epigraf la cronica mea. Îl voi reproduce şi aici:
Şi era acolo o turmă mare de porci, care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.
SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36
— Scumpa mea prietenă, zise Stepan Trofimovici profund tulburat, savez-vous, acest pasaj minunat şi extraordinar mi-a fost în viaţă o piatră de care m-am poticnit totdeauna… Dans ce livre… încât pasajul acesta l-am reţinut în memorie încă din copilărie. Acum însă mi-a venit un gând, une comparaison. Îmi vin acum tot felul de idei. Să vezi, ar fi exact ca Rusia noastră. Aceşti demoni, care ies din bolnav şi intră în porci, sunt toate tarele, racilele, toate miasmele, toate necurăţeniile, toţi demonii şi toţi drăcuşorii care s-au acumulat în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de veacuri! Oui, cette Russie, que j’aimais toujours. Dar o idee măreaţă şi o voinţă măreaţă o vor lumina de sus, ca pe acel demonizat, şi vor ieşi toţi demonii, toată necurăţenia, toată scârnăvia care s-au încuibat purulent pe suprafaţa ei… şi vor cere singure să intre în porci. De altfel, au şi intrat poate! Suntem noi, noi şi ceilalţi, şi Petruşa… et les autres avec lui, şi eu, poate, cel dintâi, în frunte, şi ne vom arunca, nebuni şi turbaţi, de pe stâncă în mare şi ne vom îneca cu toţii şi aşa se cuvine, pentru că nu suntem buni decât pentru aşa ceva. Dar bolnavul se va vindeca şi „se va aşeza la picioarele lui Iisus”… şi va privi în jurul său cu uimire… Scumpa mea, vous comprendrez aprčs. Iar acum gândul acesta mă tulbură nespus… Vous comprendrez aprčs… nous comprendrons ensemble.
Începu să delireze şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa. Starea aceasta ţinu şi a doua zi. Sofia Matveevna şedea lângă el şi plângea; nu dormise trei nopţi la rând şi evita să apară în faţa gazdelor, care, o presimţea, puseseră ceva la cale. Salvarea veni abia a treia zi. În dimineaţa aceea Stepan Trofimovici îşi recăpătă cunoştinţa, o recunoscu pe Sofia Matveevna şi-i întinse mâna. Ea îşi făcu semnul crucii cu speranţa renăscută. El îşi exprimă dorinţa să se uite pe fereastră: „Tiens, un lac, zise el, ah, Dumnezeule, şi eu nu-l văzusem…” În clipa aceea în faţa izbei se auzi huruitul unei trăsuri şi prin casă se iscă o agitaţie nemaipomenită.
III.
Era Varvara Petrovna în persoană, sosită într-un cupeu de patru locuri, înhămat cu patru cai, însoţită de Daria Pavlovna şi de doi valeţi. Miracolul se întâmplase simplu: mort de curiozitate, Anisim, a doua zi după sosirea sa în oraş, trecuse pe la casa Varvarei Petrovna şi le povestise servitorilor că l-a întâlnit pe Stepan Trofimovici într-un sat, singur, că nişte ţărani l-au văzut mergând pe jos pe şosea şi că se îndrepta spre Spasov prin Ustievo, acum împreună cu o oarecare Sofia Matveevna. Întrucât Varvara Petrovna, cuprinsă de nelinişte, pusese deja să fie căutat prietenul ei fugar, cei din curte îi raportaseră îndată despre cele auzite de la Anisim. Ascultându-l pe acesta şi mai ales amănuntele plecării la Ustievo împreună cu o oarecare Sofia Matveevna într-o brişcă, ea hotărî imediat să plece şi sosi pe urme proaspete la Ustievo. Nu ştia încă nimic despre boala lui Stepan Trofimovici.
În curte răsună îndată glasul ei aspru şi poruncitor, încât până şi gazdele se speriară. Se oprise numai ca să întrebe şi să se informeze, convinsă că Stepan Trofimovici ajunsese de mult la Spasov; aflând însă că el este aici şi e bolnav, intră în izbă, cuprinsă de emoţie.
— Unde e el? A, tu eşti! strigă ea văzând-o pe Sofia Matveevna, care tocmai apăruse în pragul primei camere. După faţa ta neruşinată mi-am dat seama că eşti tu. Afară, nemernico! Imediat să dispară din casa aceasta! Şterge-o, altminteri te trimit la închisoare. Ţineţi-o sub pază într-o altă casă. A mai stat ea la închisoare în oraş şi o să mai stea. Şi te rog, pe tine ca stăpân, să nu laşi pe nimeni să intre cât timp sunt eu aici. Sunt generăleasa Stavroghina şi ocup întreaga casă. Iar tu, scumpo, o să-mi dai socoteală de toate.
Accentele cunoscute ale glasului ei îl zguduiră pe Stepan Trofimovici. Începu să tremure. Dar ea păşise deja în despărţitura unde era patul. Scânteind din ochi, trase cu piciorul scaunul şi, sprijinindu-se de spetează, îi strigă Daşei:
— Aşteaptă alături lângă gazdă. Ce atâta curiozitate? Şi închide uşa bine după ce ieşi.
Câtva timp ea îi scrută chipul speriat cu o privire sălbatică.
— Ei, cum o mai duci, Stepan Trofimovici? Cum ai petrecut? lăsă ea deodată să-i scape o ironie furioasă.
— Chčre, bâigui Stepan Trofimovici complet aiurit, am cunoscut viaţa rusească reală… Et je pręcherai l’Évangile…
— Om ingrat şi neruşinat ce eşti! zbieră ea plesnindu-şi palmele. Nu ţi-a fost de ajuns că mă faci de râs, te-ai şi înhăitat… O, bătrân senzual şi neruşinat!
— Chčre…
Glasul i se tăie şi el nu mai putu să scoată nici o vorbă, uitându-se la dânsa cu nişte ochi căscaţi de spaimă.
— Cine este ea?
— C’est un ange… C’était plus qu’un ange pour moi, toată noaptea… O, nu ţipaţi la ea, n-o speriaţi, chčre, chčre…
Varvara Petrovna sări deodată cu zgomot de pe scaun; se auzi strigătul ei speriat: „Apă, apă!”. Cu toate că el îşi revenise în fine, ea continua să tremure de frică şi se uita palidă la chipul lui schimonosit: abia acum pentru prima oară se dumiri dânsa despre gravitatea bolii.
— Daria, îi şopti ea deodată Dariei Pavlovna, să plece imediat după doctor, după Salzfisch; să plece imediat Egorâci să tocmească aici cai, iar din oraş să vină cu un alt cupeu. La noapte să fie aici.
Daşa se repezi să execute ordinul. Stepan Trofimovici se uita cu aceeaşi privire aiurită, speriată; buzele lui, aproape albe, tremurau.
— Mai aşteaptă, Stepan Trofimovici, mai aşteaptă, dragul meu! îl îndemna ea ca pe un copilaş. Aşteaptă, aşteaptă puţin, se întoarce Daria îndată şi… ah, Dumnezeule, gazdă, gazdă, vino măcar tu aici, femeie!
Nerăbdătoare, alergă personal s-o cheme pe stăpâna casei.
— Imediat, imediat aia să fie adusă înapoi. Înapoi, înapoi!
Din fericire, Sofia Matveevna nu apucase să plece şi tocmai ieşea pe poartă cu sacul şi cu legăturica ei. Fu adusă înapoi. Era atât de speriată, încât mâinile şi picioarele îi tremurau. Varvara Petrovna o prinse de mână ca uliul un puişor şi o târî cu repeziciune lângă Stepan Trofimovici.
— Poftim. Iat-o. Nu ţi-am mâncat-o. Ai crezut că am şi mâncat-o.
Stepan Trofimovici prinse mâna Varvarei Petrovna, o duse la ochi şi se porni în hohote de plâns bolnăvicios, isteric.
— Ei bine, ei bine, linişteşte-te, linişteşte-te, dragul meu, hai, linişteşte-te! Dumnezeule, dar linişteşte-te odată, strigă ea ieşindu-şi din fire. O, cât mă chinuieşti, m-ai chinuit mereu, mereu!
— Suflete bun, bâigui în sfârşit Stepan Trofimovici, adresându-i-se Sofiei Matveevna, mai aşteaptă puţin dincolo, drăguţo, vreau aici să spun ceva…
Sofia Matveevna se grăbi să iasă îndată din cameră.
— Chčre, chčre… se sufoca el.
— Aşteaptă cu vorba, Stepan Trofimovici. Aşteaptă puţin până când îţi revii mai bine, odihneşte-te puţin. Poftim, bea apă. Dar aşteaptă, te rog!
Varvara Petrovna se aşeză iar pe scaun. Stepan Trofimovici o ţinea strâns de mână. Îl obligă să stea astfel mult timp, fără să-l lase să scoată o vorbă. El îi duse mâna la buze şi începu s-o sărute. Ea îşi strânse dinţii privind undeva într-un colţ.
— Je vous aimais! lăsă el să-i scape deodată.
Niciodată nu auzise dânsa de la el un asemenea cuvânt, rostit în felul acesta.
— Hm, făcu ea drept răspuns.
— Je vous aimais toute ma vie… vingt ans!
Ea continuă să tacă timp de vreo două-trei minute.
— Dar când te pregăteai să te duci la Daşa, ţi-ai dat cu parfum, zise ea deodată într-o şoaptă înspăimântătoare.
Stepan Trofimovici rămase înlemnit.
— Ţi-ai pus cravată nouă…
Se aşternu iar o tăcere de vreo două minute.
— Ţi-aduci aminte de ţigară?
— Draga mea prietenă, îngăimă el cuprins de spaimă.
— Ţigara, în seara aceea, la fereastră… la lumina lunii… după chioşc… la Skvoreşniki? Îţi aduci aminte, îţi aduci aminte, sări ea din loc apucând de ambele colţuri perna lui şi scuturând-o împreună cu capul lui. Îţi aduci aminte, om laş, neserios veşnic, veşnic neserios ce eşti! şuieră dânsa în şoapta ei furioasă, stăpânindu-se să nu strige. Apoi trânti perna şi recăzu pe scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Destul! reteză ea, încordându-se ţeapănă pe scaun. Cei douăzeci de ani au trecut, nu se mai întorc; şi eu sunt o proastă.
— Je vous aimais, îşi împreună el mâinile iar.
— Dar ce tot îi dai cu aimais şi aimais! Destul! sări ea din nou de pe scaun. Şi dacă nu adormi imediat, atunci eu… ai nevoie de linişte; trebuie să dormi, neapărat să dormi, închide ochii. Ah, Dumnezeule, el poate că vrea să mănânce! Ce mănânci? Ce mănâncă el! Ah, Dumnezeule, unde e aia? Unde e ea?
Se iscă iar o mare agitaţie. Dar Stepan Trofimovici bâigui cu glasul slăbit că ar dormi într-adevăr une heure, şi după aceea – un bouillon, un thé… enfin il est şi heureux. Îşi lăsă capul pe pernă şi într-adevăr părea că adormise. (Probabil se prefăcu.) Varvara Petrovna mai aşteptă puţin şi ieşi în vârful picioarelor din despărţitură.
Se aşeză în odaia gazdelor, alungându-i afară pe cei de acolo şi porunci Dariei s-o cheme pe aia. Şi începu un interogatoriu cumplit.
— Povesteşte-mi acum, draga mea, toate amănuntele; aşază-te aici lângă mine, aşa. Ei?
— L-am întâlnit pe Stepan Trofimovici…
— Aşteaptă, stai. Te previn că dacă vei minţi sau vei ascunde ceva, te găsesc şi sub pământ. Aşadar?
— Eu şi cu Stepan Trofimovici… îndată ce am ajuns la Hatovo… bâigui aproape sufocându-se Sofia Matveevna.
— Aşteaptă, taci, stai: ce trăncăneşti? Mai întâi şi întâi cine eşti şi ce hram porţi?
Sofia Matveevna povesti cu chiu cu vai, de altfel în foarte puţine cuvinte, despre viaţa ei, începând cu Sevastopolul. Varvara Petrovna o asculta în tăcere, stând drept pe scaun, uitându-se sever şi fix în ochii povestitoarei.
— Dar de ce eşti aşa speriată? Ce te tot uiţi în pământ? Îmi plac oamenii care se uită drept în ochi şi ţin piept cu vorba discutând cu mine. Continuă.
Sofia Matveevna povesti apoi cum l-a întâlnit, despre cărţi, cum Stepan Trofimovici a cinstit o ţărancă cu rachiu…
— Aşa, aşa, să nu uiţi nici un amănunt, o încurajă Varvara Petrovna.
În sfârşit, cum au plecat şi cum Stepan Trofimovici i-a tot vorbit „complet bolnav” şi cum aici şi-a povestit toată viaţa chiar de la început, timp de mai multe ore.
— Spune-mi ce ţi-a povestit despre viaţa lui.
Sofia Matveevna, aici, nu mai ştiu ce să-i spună.
— Nici nu ştiu ce să spun, murmură ea aproape plângând, aproape că n-am înţeles nimic.
— Minţi, nu se poate să nu fi înţeles chiar nimic.
— Despre o doamnă nobilă cu părul negru a vorbit mult, roşi până în vârful urechilor Sofia Matveevna, deşi observase că Varvara Petrovna are părul bălai şi nu seamănă deloc cu acea „brunetă”.
— Cu părul negru? Şi ce anume a spus? Vorbeşte!
— Cum că această doamnă nobilă era tare îndrăgostită de dumnealui, toată viaţa, douăzeci de ani; dar nu îndrăznea să-i mărturisească reţinându-se în faţa dumnealui, pentru că era foarte grasă…
— Imbecilul! reteză îngândurată, dar hotărâtă, Varvara Petrovna.
Sofia Matveevna plângea acum cu lacrimi.
— Nu sunt în stare să povestesc nimic, fiindcă eram cuprinsă de spaimă pentru dumnealui şi nu puteam înţelege deoarece dumnealui este un om atât de inteligent…
— Despre inteligenţa lui n-ai nas ca să judeci. Ţi-a propus să te ia în căsătorie?
Femeia se cutremură.
— S-a îndrăgostit de tine? Vorbeşte! Ţi-a propus să te ia în căsătorie? strigă poruncitor Varvara Petrovna.
— Aproape că aşa a fost, sughiţă printre lacrimi cealaltă. Numai că eu n-am luat în seamă vorbele lui, din cauza stării de boală în care se afla, adăugă ea cu fermitate, ridicând ochii.
— Cum te cheamă: adică numele tău şi al tatălui?
— Sofia Matveevna.
— Ei bine, să ştii, Sofia Matveevna, că este omul cel mai păcătos, cel mai neserios… Doamne, Doamne! Mă consideri drept o mizerabilă?
Cealaltă holbă ochii.
— O mizerabilă, o tirană? Care i-a distrus viaţa?
— Cum se poate aşa ceva, când văd că şi dumneavoastră plângeţi?
Într-adevăr, ochii Varvarei Petrovna erau înlăcrimaţi.
— Hai, şezi, şezi, nu te teme. Priveşte-mă drept în ochi încă o dată; de ce roşeşti? Daşa, vino încoace şi te uită la dânsa: cum crezi, are o inimă cinstită…
Şi spre mirarea sau mai marea spaimă a Sofiei Matveevna, ea îi mângâie obrazul.
— Păcat numai că eşti o proastă. Prea proastă pentru vârsta ta. Bine, drăguţă, voi avea grijă de tine. Văd că totul n-a fost decât o prostie. Vei locui deocamdată lângă el, îţi voi închiria o locuinţă, iar de la mine vei avea asigurată masa, şi atâta tot… deocamdată.
Sofia Matveevna încercă să spună speriată că trebuie să plece cât mai repede.
— N-ai de ce să te grăbeşti. Îţi cumpăr toate cărţile, iar tu rămâi aici. Taci, nici un cuvânt. Dacă n-aş fi sosit eu, tot nu l-ai fi părăsit, nu?
— În ruptul capului nu l-aş fi părăsit, zise Sofia Matveevna încet şi hotărât, ştergându-şi lacrimile.
Doctorul Salzfisch a fost adus noaptea târziu. Era un bătrânel foarte respectabil şi un practician cu multă experienţă, care îşi pierduse la noi postul nu de mult din cauza unei certe cu superiorii săi. Din momentul acela Varvara Petrovna căuta în tot chipul să-l „protejeze”. Acesta îl examină cu multă atenţie pe bolnav, puse nişte întrebări şi cu multă prudenţă o informă pe Varvara Petrovna că starea „suferindului” este foarte gravă, din cauza complicaţiilor intervenite în mersul bolii, şi că trebuie să ne aşteptăm chiar şi „la deznodământul cel mai rău”. Varvara Petrovna, care în decursul celor douăzeci de ani se dezobişnuise chiar şi de a gândi că ar putea să intervină ceva serios şi grav în tot ce pornea personal de la Stepan Trofimovici, se simţi profund zguduită, ba şi păli.
— Chiar aşa, nici o speranţă?
— Nu există stări fără nici o speranţă, dar…
Varvara Petrovna nu se mai culcă să se odihnească, toată noaptea aşteptând cu nerăbdare să se facă ziua. În clipa când bolnavul deschise ochii revenindu-şi (era deplin conştient, deşi forţele-i scădeau vizibil de la o oră la alta), i se adresă pe tonul cel mai hotărât:
— Stepan Trofimovici, se cuvine să prevedem totul. Am trimis după preot. Trebuie să-ţi îndeplineşti îndatorirea… Cunoscându-i convingerile, se temea mult de un refuz. El o privi mirat.
— Prostii, prostii! strigă ea crezând că el refuză. Acum nu mai e momentul pentru glume. Ne-am distrat destul.
— Dar… sunt chiar aşa de grav bolnav?
Îngândurat, se învoi. Şi, în general, cu multă surprindere am aflat pe urmă de la Varvara Petrovna că nu se speriase deloc la gândul morţii. Poate că nici nu crezuse în el şi continua să-şi considere boala drept ceva cu totul trecător.
Se mărturisi şi se împărtăşi cu multă plăcere. Toată lumea, inclusiv Sofia Matveevna şi servitorii, veniră să-l felicite de sfânta împărtăşanie. Toţi până la unul plângeau stăpânindu-se, privind faţa slăbită şi istovită a bolnavului, buzele lui palide şi tremurătoare.
— Oui, mes amis, şi mă miră numai că vă bateţi capul atâta cu mine. Mâine probabil că voi fi în picioare şi noi… vom pleca… Toute cette cérémonie… faţă de care, bineînţeles, îmi manifest cele cuvenite… a fost…
— Te rog, părinte, să rămâi negreşit lângă bolnav, îl opri cu repeziciune Varvara Petrovna pe preot care-şi scotea odăjdiile. Imediat după ce se va servi ceaiul, te rog să-i vorbeşti despre cele dumnezeieşti, ca să-i întăreşti credinţa.
Preotul începu să-i vorbească; toată lumea şedea în jurul patului.
— În vremea noastră încărcată de păcate, începu preotul cu glas lin, ţinând ceaşca de ceai în mâini, credinţa în Cel-de-Sus este singurul refugiu al neamului omenesc în lumea aceasta plină de griji şi încercări, precum şi în speranţa fericirii veşnice, făgăduită celor drepţi…
Stepan Trofimovici păru că se înviorează brusc; un surâs fin miji pe buzele sale.
— Mon pčre, je vous remercie, et vous ętes bien bon, mais…
— Nici un mais, nici un mais! strigă Varvara Petrovna smulgându-se de pe scaunul ei. Părinte, i se adresă ea preotului, ai în faţa dumitale un om… peste o oră va trebui iar să-l împărtăşeşti! Iată ce fel de om este dumnealui!
Stepan Trofimovici zâmbi reţinut.
— Dragii mei prieteni, zise el, am nevoie de prezenţa lui Dumnezeu fie chiar şi pentru faptul că este singura fiinţă care poate fi veşnic iubită…
Nu se ştie, se pătrunsese într-adevăr de credinţă sau ceremonia solemnă a împărtăşaniei îl zguduise într-atât, încât răscolise receptivitatea artistică a firii sale, fapt este că el rosti câteva cuvinte absolut contrare convingerilor sale de până atunci, cu toată fermitatea şi, se zice, cu multă emoţie.
— Nemurirea mea este necesară fie chiar şi prin aceea că Dumnezeu nu va voi să săvârşească o nedreptate şi să stingă de tot flacăra dragostei faţă de el, odată aprinsă în inima mea. Şi ce poate fi mai scump decât dragostea? Dragostea este mai presus de existenţă, dragostea este încununarea existenţei, şi cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie subordonată? Dacă m-am pătruns de dragoste faţă de el şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este posibil oare ca el să stingă în mine şi prin mine această dragoste şi să ne transforme pe amândoi în zero? Dacă există Dumnezeu, eu sunt nemuritor! Voilŕ ma profession de foi!
— Dumnezeu există, Stepan Trofimovici, crede-mă, există, îl implora Varvara Petrovna, leapădă-te, renunţă la toate aceste prostii măcar o dată în viaţă! (Se pare că ea nu prea înţelesese această profession de foi a lui.)
— Draga mea prietenă, se însufleţea el tot mai mult, deşi vocea i se întrerupea des, draga mea prietenă, când am înţeles… tâlcul vorbei despre celălalt obraz întors, am înţeles totodată şi încă ceva… J’ai menti toute ma vie, toată, toată viaţa! Aş fi vrut… de altfel, mâine… mâine plecăm cu toţii.
Varvara Petrovna izbucni în plâns. El căuta pe cineva cu privirea.
— Iat-o, iat-o, e aici! o prinse ea de mână pe Sofia Matveevna şi o aduse lângă el. El zâmbi înduioşat.
— O, aş fi vrut mult să trăiesc iar! strigă el din nou cu o energie neaşteptată. Fiecare minut, fiecare clipă de viaţă trebuie să fie pentru fericirea omului… Trebuie, trebuie neapărat! Este o datorie a omului însuşi să facă să fie astfel; este o lege pentru el, o lege ascunsă, dar negreşit existentă… O, aş fi vrut să-l văd pe Petruşca… şi pe ei toţi… şi pe Şatov!
Notez că despre Şatov nimeni dintre ei nu ştia încă nimic, nici Daria Pavlovna, nici Varvara Petrovna, nici chiar Salzfisch, venit ultimul din oraş. Stepan Trofimovici se tulbura tot mai mult şi mai mult, în mod dureros, peste puterile lui.
— Ideea că există ceva infinit mai drept şi mai ferice decât mine mă umple şi pe mine de o duioşie nemăsurată şi de glorie, o, oricine aş fi eu, orice aş fi făcut eu! Pentru om mult mai necesar decât conştiinţa propriei fericiri este să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o fericire perfectă şi netulburată pentru toţi şi pentru toate… Întreaga lege a existenţei umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit de măreţ. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreţ, ei nu vor accepta să trăiască şi vor muri pradă disperării. Incomensurabilul şi infinitul sunt tot atât de necesare omului, ca şi acea mică planetă, pe care el vieţuieşte… Dragii mei prieteni, toţi, toţi: trăiască Măreaţa Idee! Veşnică şi incomensurabilă Idee! Orice om, oricine ar fi el, are nevoie să se închine în faţa a ceea ce reprezintă Măreaţa Idee. Chiar şi omul cel mai mărginit are nevoie de ceva măreţ. Petruşca… o, cum aş vrea eu să-i văd pe toţi! Ei nu ştiu, nu ştiu că şi în ei este cuprinsă aceeaşi veşnică Măreaţă Idee!
Doctorul Salzfisch nu asistase la ceremonie. Intrând pe neaşteptate, el se îngrozi şi împrăştie imediat această adunare, insistând ca bolnavul să nu fie tulburat.
Stepan Trofimovici decedă după trei zile, dar într-o stare de inconştienţă totală. Se stinse cu încetul, ca o lumânare arsă până la capăt. Varvara Petrovna, după ce a îndeplinit rânduiala datinei prohodului, transportă corpul neînsufleţit al sărmanului ei prieten la Skvoreşniki. Mormântul lui se află în curtea bisericii şi este deja acoperit cu o lespede de marmură. Inscripţia şi grilajul îngrăditor urmau să fie făcute în primăvară.
Absenţa cu acest prilej a Varvarei Petrovna ţinu cam vreo opt zile. Împreună cu dânsa şi alături în cupeul ei sosi şi Sofia Matveevna, care şi rămase, mi se pare, pentru totdeauna să stea cu dânsa. Notez că din momentul când Stepan Trofimovici îşi pierdu cunoştinţa (chiar în dimineaţa aceea), Varvara Petrovna o îndepărtă îndată din nou pe Sofia Matveevna, spunându-i să iasă din izbă, şi îl îngriji pe bolnav personal, singură până la sfârşit; iar după ce el îşi dădu sufletul, o chemă imediat înapoi. Nici un fel de obiecţii din partea acesteia, care se speriase groaznic de propunerea (mai bine zis porunca) de a locui totdeauna la Skvoreşniki, nu voi să ia în seamă Varvara Petrovna.
— Prostii! O să merg şi eu cu tine să vindem Evanghelii. Nu mai am acum pe nimeni pe lume!
— Dar aveţi un fiu, încercă s-o consoleze Salzfisch.
— N-am nici un fiu! reteză Varvara Petrovna, şi a fost ca o profeţie.
Capitolul al optulea.
Încheiere.
Toate mârşăviile şi crimele săvârşite ieşiră la iveală cu o repeziciune extraordinară, mult mai repede decât presupuse Piotr Stepanovici. Se începu prin aceea că nefericita Maria Ignatievna, în noaptea asasinării soţului ei, se trezi către ziuă şi văzând că Şatov lipseşte de lângă dânsa fu cuprinsă de o tulburare de nedescris. În casă împreună cu ea rămăsese o îngrijitoare angajată de Arina Prohorovna. Bătrâna femeie nu reuşea s-o liniştească şi cum se lumină de ziuă alergă la moaşă, asigurând-o pe Şatova că moaşa trebuie să ştie unde este soţul ei şi când se va întoarce. Între timp, Virghinskaia fu cuprinsă la rândul ei de o mare nelinişte: aflase de la soţul ei despre isprava nocturnă de la Skvoreşniki. Acesta se întorsese acasă cam după ora zece din noapte într-o stare îngrozitoare; frângându-şi mâinile, se aruncă cu faţa în jos pe pat, zguduit de un plâns convulsiv şi repetând mereu printre sughiţuri: „Nu este asta, nu; deloc nu este asta!”. Bineînţeles, în faţa stăruinţelor Arinei Prohorovna sfârşi prin a mărturisi totul – dar numai ei singură din toată casa. Arina Prohorovna îi porunci să rămână în pat, atrăgându-i atenţia cu severitate că „dacă vrea să plângă, s-o facă cu nasul în pernă, ca să nu audă nimeni, şi că va fi un prost dacă a doua zi se va da cumva de gol”. Profund îngrijorată, ea se apucă imediat să-şi ia numite măsuri de prevedere pentru orice eventualitate: toate hârtiile compromiţătoare, cărţile, ba poate şi manifestele izbuti să le ascundă sau să le distrugă fără urmă. Tot chibzuind însă, ajunse la concluzia că personal dânsa, sora ei, mătuşa şi studenta, poate chiar şi blegul ei de frăţior n-au de ce să se teamă. Când se pomeni dimineaţa cu îngrijitoarea Mariei Ignatievna, se duse la aceasta fără ezitare. De altfel, voia să afle cât mai repede dacă este adevărat ceea ce îi spusese aseară într-o şoaptă speriată şi nebună, care semăna mult cu un delir, soţul ei, despre anumite socoteli ale lui Piotr Stepanovici pe care acesta şi le făcuse cu privire la Kirillov în interesul cauzei comune.
Dar sosise la Maria Ignatievna prea târziu: după plecarea îngrijitoarei, rămasă singură, aceasta nu mai putu rezista şi părăsind patul de lehuzie, trase pe dânsa ce se nimeri din îmbrăcăminte, ceva foarte uşor se pare şi nepotrivit cu anotimpul, şi porni singură spre clădirea-anexă unde locuia Kirillov, făcându-şi socoteala că acesta poate să-i spună mult mai precis decât alţii ceva despre soţ. E lesne de închipuit ce impresie făcu asupra lehuzei tot ce văzu ea acolo. E de notat că ea nu citi scrisoarea lui Kirillov lăsată pe masă la vedere, desigur din cauza spaimei în care se afla. Se întoarse în fugă în odăiţă, apucă în braţe pruncul şi porni cu el pe stradă. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă. Nici un trecător nu se vedea pe strada aceasta izolată. Alergând astfel, prin noroiul rece şi lipicios, şi sufocându-se, ea încercă în sfârşit să bată la uşile oamenilor; într-o casă nu-i răspunse nimeni, într-o altă casă oamenii dinăuntru zăboviră mult până să-i deschidă; ea renunţă şi de nerăbdare începu să bată la uşa altei case. Nimerise tocmai în casa negustorului nostru Titov.
Aci provocă o mare zarvă, zbierând şi susţinând fără noimă că „soţul ei a fost ucis”. Titov îl cunoştea pe Şatov şi ceva din istoria lui; oamenii fură îngroziţi de faptul că ea, a doua zi după naştere, după cum reieşea din vorba ei, alerga îmbrăcată atât de uşor şi pe o vreme atât de rece pe străzi cu pruncul abia învelit în braţe. Se gândiră la început că e în stare de febră, cu atât mai mult cu cât nu se putea înţelege cine a fost omorât, Kirillov sau soţul ei? Dându-şi seama că nu e crezută, ea voi să fugă mai departe, dar fu oprită cu forţa şi se zice că se zbătea şi zbiera groaznic cu acest prilej. Se duseră să cerceteze casa Filippov şi peste două ore sinuciderea lui Kirillov şi biletul lui lăsat înainte de moarte ajunseră cunoscute întregului oraş. Poliţia veni s-o întrebe pe lehuză, care era încă lucidă; cu acest prilej se constată însă că ea nu citise biletul lui Kirillov şi nu se putea explica de ce crezuse că şi soţul ei fusese omorât; nu reuşiră să scoată nimic de la ea. Atâta doar că striga mereu că „dacă acela este ucis şi soţul ei este ucis; au fost împreună!” Către amiază ea îşi pierdu cunoştinţa, din care nu-şi mai reveni, şi peste trei zile muri. Copilul răcit murise înaintea ei. Arina Prohorovna, negăsind-o în camera ei pe Maria Ignatievna şi nici pe copil, dându-şi seama că se întâmplă ceva rău, se gândi să alerge acasă, dar se opri în poartă şi o trimise pe îngrijitoare „să întrebe în clădirea de alături la domnul de acolo dacă Maria Ignatievna nu este la dumnealui sau dacă ştie ceva despre dânsa”. Îngrijitoarea se întoarse zbierând ca apucata de răsuna strada. Convingând-o să nu strige şi să nu spună nimănui nimic prin argumentul consacrat: „Te vor chema în judecată”, Arina Prohorovna părăsi curtea în cea mai mare grabă.
Bineînţeles, chiar în dimineaţa aceea, ea trebui să dea o declaraţie ca moaşă a lehuzei, din care însă autorităţile nu aflară prea mare lucru: cu vocea calmă şi multă precizie ea povesti tot de a văzut şi a auzit la Şatov, dar despre cele întâmplate în afară de locuinţa acestuia declară că nu ştie şi nu înţelege nimic.
E lesne de închipuit ce tămbălău se iscă în tot oraşul. O nouă „istorie”, un nou asasinat! Dar aici lucrurile se înfăţişau puţin în alt fel: devenea tot mai evident că exista, într-adevăr, o societate secretă de ucigaşi, incendiatori, revoluţionari, răzvrătiţi. Moartea îngrozitoare a Lizei, asasinarea soţiei lui Stavroghin, însuşi Stavroghin, incendiul, balul în beneficiul institutoarelor, dezmăţul din jurul Iuliei Mihailovna… Până şi dispariţia lui Stepan Trofimovici părea să constituie o enigmă. Multe, foarte multe şoapte circulau pe seama lui Nikolai Vsevolodovici. Spre sfârşitul zilei se află şi despre absenţa lui Piotr Stepanovici, dar, lucru ciudat, despre acesta se vorbea cel mai puţin. Cel mai mult însă în ziua aceea se vorbi despre „senator”. În faţa casei Filippov aproape tot timpul s-au îmbulzit în dimineaţa aceea o mulţime de oameni. Într-adevăr, autorităţile se lăsară induse în eroare de biletul lui Kirillov. Crezură în afirmaţia că Şatov a fost ucis de Kirillov, ca şi în „sinuciderea” ucigaşului. Totuşi, în pofida dezorientării iniţiale, autorităţile nu-şi pierdură complet cumpătul. Cuvântul „parc”, de pildă, atât de vag inserat în biletul lui Kirillov, nu derută pe nimeni, cum sconta Piotr Stepanovici. Poliţia se deplasă imediat la Skvoreşniki, şi nu numai pentru faptul că singurul parc existent în localitate era cel de acolo şi nicăieri în altă parte în jurul oraşului nu se afla altul, ci oarecum instinctiv, deoarece toate grozăviile din ultimele zile, direct sau indirect, erau într-o legătură oarecare cu Skvoreşniki. Cel puţin aşa cred. (Notez că Varvara Petrovna, dis-de-dimineaţă, şi fără să fi aflat ceva, plecase în urmărirea lui Stepan Trofimovici.)
Corpul fu găsit în heleşteu chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, după urmele rămase la faţa locului; chiar pe locul unde fusese ucis Şatov se găsise şapca lui, uitată cu multă nesocotinţă de ucigaşi. Observaţii asupra felului cum a fost săvârşită crima, un examen minuţios medico-legal al cadavrului şi unele supoziţii treziră bănuiala, chiar de la primul pas, că era exclus ca ucigaşul, adică Kirillov, să nu fi avut şi complici. Se contura, aşadar, existenţa unei societăţi secrete sub conducerea lui Şatov şi Kirillov, legată de manifeste. Dar cine erau aceşti complici? La „ai noştri” nimeni nu se gândi câtuşi de puţin în ziua aceea. Se află că Kirillov ducea o viaţă singuratică şi izolată, încât împreună cu el într-adevăr ar fi putut să locuiască, după cum reieşea din bilet, atâtea zile Fedka, care era atât de căutat peste tot… Mai ales îi deprima pe toţi faptul că din toată încâlceala aceasta nu se putea trage nici o concluzie cât de cât închegată. E greu să-şi închipuie cineva la ce concluzii năstruşnice şi la ce speculaţii fanteziste s-ar fi ajuns în cele din urmă în rândurile societăţii noastre cuprinse de panică, dacă totul nu s-ar fi lămurit dintr-odată, chiar a doua zi, datorită lui Leamşin.
Nu rezistase. Surveni la el acea stare pe care până la urmă şi Piotr Stepanovici începuse s-o presimtă. Dat în paza lui Tolkacenko, apoi a lui Erkel, toată ziua următoare el zăcu în pat, după toată aparenţa foarte cuminte, cu faţa întoarsă spre perete, fără a rosti nici un cuvânt şi aproape fără să răspundă când i se adresa cineva. În felul acesta nu aflase nimic în cursul zilei despre cele ce se petrec în oraş. Tolkacenko însă, care ştia deja tot ce se mai întâmplase, decise să-şi lepede rolul încredinţat lui de Piotr Stepanovici de a sta lângă Leamşin şi plecă din oraş în judeţ, adică fugi pur şi simplu: într-adevăr, îşi pierduseră cu toţii capul cum se exprimă despre ei cu multă profeţie Erkel. Notez între altele că şi Liputin în ziua aceea dispăru din oraş încă înainte de amiază. Dar cu acesta lucrurile se petrecură astfel, încât despre dispariţia lui autorităţile aflară abia a doua zi seara, când începură să se informeze la familia lui, speriată de această dispariţie şi care tăcuse de frică. Revin însă la Leamşin. Din clipa când rămase singur (Erkel, cu nădejdea în Tolkacenko, plecase mai înainte), fugi din casă şi, bineînţeles, curând află totul. Fără a mai trece pe acasă, el o luă razna încotro văzu cu ochii. Dar noaptea era atât de întunecoasă, iar întreprinderea lui atât de înspăimântătoare şi plină de încercări grele, încât străbătând două-trei străzi, hotărî să se întoarcă înapoi, încuindu-se iar în casă. Se pare că spre ziuă el încercă să se sinucidă; dar nu izbuti. Rămase astfel încuiat aproape până la prânz şi deodată porni în fugă direct la autorităţi. Se zice că s-ar fi târât în genunchi, plângând şi ţipând. Săruta podeaua şi striga că nu este demn nici să sărute cizmele funcţionarilor superiori în faţa cărora se afla. Reuşiră cumva să-l liniştească şi-i arătară multă bunăvoinţă. Interogatoriul dură se pare vreo trei ore.
Mărturisi absolut totul, relată toate dedesubturile, tot ce ştia, toate amănuntele; uneori anticipa, grăbindu-se cu mărturisirile, relata până şi lucruri străine de cauză şi fără să fie întrebat. Se dovedi astfel că el cunoştea destul de multe şi înfăţişa destul de corect întreaga afacere: tragedia cu Şatov şi Kirillov, incendiul, moartea Lebeadkinilor etC. Trecură pe plan secundar. Pe primul plan apărură Piotr Stepanovici, societatea secretă, organizaţia, reţeaua. La întrebarea: „Pentru ce au fost comise atâtea omoruri, scandaluri şi ticăloşii”, el răspunse cu o grabă febrilă: „Pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor, pentru descompunerea sistematică a societăţii şi a tuturor principiilor; pentru a descuraja, a exaspera pe toată lumea şi provocând în felul acesta o derută şi un haos în societatea descompusă atinsă de maladia depresiunii, cinismului şi necredinţei, dar setoasă de a găsi o idee diriguitoare şi mânată de instinctul autoconservării – să fie luate brusc frâiele acestei societăţi în mână şi să fie ridicat steagul răzvrătirii şi cu sprijinul unei reţele întregi de grupuri de cinci, care între timp acţionau intens, convertind şi recrutând prozeliţi, să caute să găsească mijloace practice şi să dibuiască locurile vulnerabile de unde s-ar putea începe”. Îşi încheie spovedania prin afirmaţia că aici, în oraşul nostru, a fost organizată de Piotr Stepanovici prima astfel de încercare de a provoca în mod sistematic dezordinea, care să constituie, ca să zicem aşa, un fel de program de acţiune pentru viitor, ba chiar şi pentru restul de nuclee de câte cinci, dar că această din urmă afirmaţie nu este decât o deducţie a sa (a lui Leamşin), o supoziţie a sa personală şi că roagă să nu se uite acest lucru şi să se atragă atenţia celor în drept asupra faptului că el a lămurit toată chestiunea cu atâta sinceritate şi bună-credinţă şi că ar putea fi util poate şi pe viitor autorităţilor prin serviciile sale. La întrebarea precisă: câte nuclee de câte cinci există, răspunse că există un număr infinit de nuclee de câte cinci şi că toată Rusia este împânzită cu o reţea întreagă, şi eu cred că, deşi în această privinţă n-a putut aduce nici un fel de dovadă, răspunsul lui era absolut sincer. Prezentă numai programul tipărit al societăţii, imprimat în străinătate, şi proiectul de dezvoltare a sistemului de acţiuni viitoare, în ciornă, scris personal de Piotr Stepanovici. Se constată că despre „subminarea temeliilor” Leamşin cita textual din această foaie, fără a uita până şi punctele şi virgulele, ceea ce nu-l împiedică să revendice această idee drept a sa. Despre Iulia Mihailovna se exprimă destul de spiritual şi fără a fi întrebat, anticipând oarecum, că „ea este nevinovată, ci numai a fost dusă de nas”. E de remarcat totuşi că pe Nikolai Stavroghin îl excluse total de la orice amestec sau participare la societatea secretă, de la orice înţelegere cu Piotr Stepanovici. (Leamşin habar n-avea despre speranţele tainice, atât de ridicole pe care le nutrea Piotr Stepanovici în privinţa lui Stavroghin.) Asasinarea Lebeadkinilor, după afirmaţia lui, fusese organizată numai de Piotr Stepanovici singur, fără participarea lui Nikolai Vsevolodovici, cu scopul viclean de a-l atrage pe acesta într-o crimă şi deci de a căpăta asupra lui un ascendent, adică de a-l face să depindă de Piotr Stepanovici; dar în loc de recunoştinţă, pe care miza desigur şi cu multă uşurinţă Piotr Stepanovici, uneltirile lui provocară nu numai indignarea, ba chiar şi disperarea în inima „nobilă” a lui Nikolai Vsevolodovici. Îşi încheie relatările despre Stavroghin la fel de grăbit şi fără să fie întrebat, printr-o aluzie intenţionată, probabil, că acesta este, pare-se, un personaj important, dar că asupra acestei chestiuni planează un mare secret; că se află în acest oraş, ca să zicem aşa, incognito, că are anumite însărcinări şi că probabil va mai veni în oraşul nostru de la Petersburg (Leamşin era convins că Stavroghin se află la Petersburg), dar în alt chip şi într-o ambianţă cu totul deosebită, în anturajul unor persoane despre care, posibil, se va auzi şi la noi curând, şi că toate acestea el le auzise de la Piotr Stepanovici, „duşmanul ascuns al lui Nikolai Vsevolodovici”.
Nota bene. După două luni Leamşin mărturisi că-l apărase atunci pe Stavroghin intenţionat, contând pe protecţia lui şi sperând că acesta va obţine de la Petersburg pentru el o atenuare a pedepsei cu două grade, iar la plecarea în deportare îi va da bani şi scrisori de recomandare. Din această mărturisire reiese că el într-adevăr îşi făcuse o imagine exagerată asupra poziţiei lui Nikolai Stavroghin.
În aceeaşi zi, bineînţeles, fu arestat şi Virghinski, iar în pripă şi întreaga familie. (Arina Prohorovna, sora, mătuşa ei, ba şi studenta, care astăzi se află de mult liberă; se zice chiar că Şigaliov va fi negreşit eliberat şi el în scurt timp, întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de acuzaţi; de altfel, nu redau decât ceea ce se vorbeşte.) Virghinski mărturisi dintr-odată tot: zăcea bolnav cuprins de febră mare în momentul arestării. Se zice că se simţi aproape bucuros: „Mi s-a luat o piatră de pe inimă”, ar fi zis el. Se povesti că a dat depoziţii sincere, dar şi cu oarecare demnitate, şi n-a renunţat la niciuna dintre „speranţele sale luminoase”, blestemând totodată calea politică (spre deosebire de cea socială), pe care se lăsase atras atât de imprudent şi de nesăbuit, prins „de iureşul unui concurs de împrejurări”. Comportarea lui cu prilejul asasinatului este interpretată ca o circumstanţă atenuantă şi se pare că şi el poate spera într-o îndulcire a sorţii sale. Cel puţin aşa se vorbeşte la noi.
Nu cred însă că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla în ce priveşte soarta lui Erkel. Acesta, chiar din momentul arestării sale, preferă să tacă sau, pe cât i se păru posibil, să denatureze adevărul. Nu lăsă să-i scape nici un cuvânt de căinţă sau de regret. Or, tocmai el suscitase, până şi la cei mai severi judecători, o oarecare simpatie, prin tinereţea sa, prin incapacitatea lui totală de a se apăra, prin faptul incontestabil că a fost o victimă fanatizată a unui aventurier politic; dar mai ales prin atitudinea sa cu adevărat filială faţă de maică-sa căreia, după cum s-a constatat, îi trimitea aproape jumătate din leafa lui destul de mizeră. Această mamă acum e la noi; o femeie slabă şi bolnavă, îmbătrânită înainte de vreme; plânge şi literalmente se tăvăleşte la picioarele autorităţilor, implorând cruţarea fiului ei. Nu se ştie cum se va termina, dar faţă de Erkel la noi foarte multă lume manifestă multă compătimire.
Liputin a fost arestat la Petersburg, unde reuşise să rămână timp de două săptămâni încheiate. Cu el s-a întâmplat un lucru aproape cu totul neverosimil, care nu-şi poate găsi o explicaţie plauzibilă. Se zice că avea un paşaport pe alt nume şi deci posibilitatea deplină de a reuşi s-o şteargă în străinătate, cu atât mai mult că se găsi asupra lui şi o sumă importantă de bani, şi totuşi rămăsese la Petersburg şi nu plecase nicăieri. Un timp umblase să-l găsească pe Stavroghin şi pe Piotr Stepanovici şi deodată se apucase să bea şi să ducă o viaţă desfrânată fără nici o măsură, ca omul care şi-a pierdut total raţiunea şi conştiinţa situaţiei sale. Fusese arestat la Petersburg undeva într-o casă de toleranţă şi în stare de ebrietate. Se aude că a dat dovadă de mult curaj, că în depoziţiile sale minte cum poate şi se pregăteşte să apară în faţa judecăţii cu un anumit aer solemn şi plin de speranţe (?); ba intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. Tolkacenko, arestat undeva prin judeţ la vreo zece zile după fuga sa, are o comportare mult mai cuviincioasă, nu minte, nu umblă cu şiretlicuri, declară tot ce ştie, nu caută să se justifice, îşi recunoaşte vina cu multă modestie, dar şi el manifestă o tendinţă spre oratorie; perorează mult şi cu plăcere, iar când vine vorba despre cunoaşterea poporului şi a elementelor lui revoluţionare (?), nu-şi poate refuza nicicum plăcerea de a poza şi epata. Se aude că şi el intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. În general, nici el, nici Liputin nu prea se arată intimidaţi, ceea ce mi se pare destul de straniu.
Repet, afacerea nu este încheiată. Acum, după ce au trecut trei luni, societatea noastră a răsuflat, şi-a revenit, s-a lămurit, ba şi-a format şi o opinie proprie şi în aşa măsură încât unii îl consideră până şi pe Piotr Stepanovici aproape un geniu, în orice caz „un om cu aptitudini geniale”. „Ce organizaţie!” auzi spunându-se la noi la club cu degetul ridicat în sus. De altfel, o şi spun fără cine ştie ce gând anume, cu multă naivitate, şi nici nu sunt aşa de numeroşi măcar. Alţii, dimpotrivă, nu-i contestă o anumită acuitate a capacităţilor, dar subliniază totodată la el o totală necunoaştere a realităţii, o viziune cumplit de abstractă a stărilor, o dezvoltare diformă obtuză şi complet unilaterală, de unde şi acea superficialitate extraordinară de care a dat dovadă. În ce priveşte profilul său moral, toată lumea este de acord: aici nu încape nici o discuţie.
Nici nu mai ştiu despre cine să mai amintesc, ca să nu fie uitat. Mavriki Nikolaevici a plecat nu se ştie unde. Bătrâna Drozdova s-a senilizat complet… Deşi îmi rămâne să mai povestesc un episod foarte sumbru, mă limitez la relatarea faptelor.
Reîntorcându-se, Varvara Petrovna se opri în casa ei din oraş. Şi dintr-odată fu copleşită de veştile acumulate între timp, care o zguduiră profund. Se izolă complet încuindu-se în casă. Era seară; toată lumea se simţea foarte obosită şi se culcă devreme.
A doua zi dimineaţa o slujnică îi înmână Dariei Pavlovna, cu un aer misterios, o scrisoare. Scrisoarea aceasta, după spusa ei, venise încă din ajun, dar la o oră târzie, când toată lumea dormea, încât nu îndrăznise s-o trezească. Nu sosise prin poştă; ci se primise direct la Skvoreşniki; un necunoscut i-o predase lui Aleksei Egorâci. Iar Aleksei Egorâci o adusese aseară, personal, îi înmânase scrisoarea şi imediat se întorsese la Skvoreşniki.
Daria Pavlovna, cu inima palpitând, privi mult timp scrisoarea neîndrăznind s-o deschidă. Ştia de la cine este: îi scria Nikolai Stavroghin. Citi adresa de pe plic: „Lui Aleksei Egorâci pentru a fi transmisă Dariei Pavlovna, strict secret”.
Iată conţinutul acestei scrisori, textual, fără nici o corectură în greşeli şi în stilul acestui senior rus, cu o instrucţie nedesăvârşită în ce priveşte gramatica rusă, în ciuda culturii lui europene:
Dragă Daria Pavlovna, Cândva ţi-ai exprimat dorinţa de a-mi fi „soră de caritate” şi ţi-am promis atunci să te chem când va fi nevoie. Plec peste două zile şi nu mă mai întorc. Vrei să vii cu mine?
Anul trecut eu, după pilda lui Herzen, am obţinut cetăţenia cantonului Uri, fapt necunoscut nimănui. Mi-am cumpărat acolo o căsuţă. Mai am douăsprezece mii de ruble; vom pleca şi ne vom stabili acolo împreună pentru totdeauna. Nu mai vreau să plec de acolo nicăieri şi niciodată.
Localitatea este deprimantă; un defileu; munţii înalţi de jur împrejur stânjenesc privirea şi gândurile. E un loc sumbru. L-am cumpărat fiindcă tocmai se oferea pentru vânzare. Dacă nu-ţi va plăcea, îl voi vinde şi voi cumpăra altundeva.
Nu sunt sănătos, dar sper să scap de halucinaţii datorită aerului de acolo. Aceasta în ce priveşte starea mea fizică; cea morală o cunoşti; este într-adevăr totul?
Ţi-am povestit multe din viaţa mea. Dar nu totul. Nici chiar dumitale nu ţi-am spus totul! Da, fiindcă veni vorba, confirm că în conştiinţă mă simt vinovat de moartea soţiei mele. Nu te-am mai văzut de atunci şi de aceea ţin să ţi-o confirm. Mă simt vinovat şi faţă de Lizaveta Nikolaevna; dar în privinţa aceasta dumneata eşti în cunoştinţă de cauză; ai prezis aproape totul.
Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine este o groaznică ticăloşie. Şi ce te-ar putea îndemna să-ţi îngropi viaţa alături de mine? Îmi eşti dragă, şi în momentele grele m-am simţit bine lângă dumneata. Numai în prezenţa şi în faţa dumitale puteam vorbi cu glas tare despre mine. Dar aceasta nu înseamnă nimic. Singură te-ai oferit să-mi fii „soră de caritate”, este expresia dumitale; ce rost are această jertfă? Gândeşte-te apoi că nu am nici o milă faţă de dumneata, dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi totuşi, te chem şi te aştept. În orice caz am nevoie de răspunsul dumitale, pentru că trebuie să plec foarte curând. Dacă va fi cazul voi pleca singur.
Nu mă aştept la nimic de la şederea la Uri; pur şi simplu plec. N-am ales anume acest loc sumbru. De Rusia nu mă leagă nimic, totul îmi este străin ca şi pretutindeni. E adevărat, mai mult decât în orice altă parte nu mi-a plăcut să trăiesc în Rusia; dar nici chiar aici n-am fost în stare să prind ură împotriva a ceva!
Mi-am încercat peste tot forţele. M-ai sfătuit s-o fac pentru „a mă cunoaşte pe mine însumi”. Încercările făcute asupra mea însumi şi cele cu caracter de demonstraţie faţă de alţii dovedeau, ca şi altădată în cursul vieţii mele, că această forţă este nelimitată. Sub ochii dumitale am suportat palma dată de fratele dumitale; mi-am recunoscut căsătoria în mod public. Dar ce să fac eu cu această forţă, n-am întrezărit niciodată şi nicăieri o cale, nu văd nici acum, cu toate încurajările şi cu toată aprobarea dumitale din Elveţia, în care eram încrezător. La fel ca şi înainte şi întotdeauna, sunt capabil să doresc a săvârşi o faptă bună şi a simţi o plăcere în urma ei; dar totodată şi concomitent doresc şi răul, simţind şi atunci o plăcere. Dar amândouă aceste sentimente ca de obicei sunt totdeauna prea mărunte, iar cele puternice nu se ivesc niciodată. Dorinţele mele sunt prea minore; nu mă pot călăuzi. Pe un trunchi de copac se poate trece înot râul, dar pe o surcea, nu. O spun asta ca să nu-ţi închipui că plec la Uri nutrind cine ştie ce speranţe.
Ca şi până acum, nu învinuiesc pe nimeni. Am încercat desfrâul cel mai neruşinat şi mi-am irosit în el forţele; dar nu-mi place şi n-am vrut desfrâul. În ultimul timp ochii dumitale au stat de veghe asupra mea. Ştii că mă uitam cu ură până şi la nihiliştii noştri, din invidie pentru speranţele lor? Te-ai temut însă degeaba: nu eram în stare să devin tovarăş cu ei, pentru că nu puteam împărtăşi nimic din ce era al lor. Iar s-o fac în bătaie de joc sau de mânie, nu puteam, de asemenea, şi nu pentru că îmi era teamă de ridicol, n-aş putea să mă sperii de ridicol, ci pentru că mi-am format totuşi deprinderi de om bine crescut, şi îmi provoca scârbă. Dacă aş fi simţit însă mai multă mânie şi invidie faţă de ei, poate că m-aş fi asociat lor. Judecă şi dumneata cât de uşor îmi era şi cât m-am frământat!
Scumpă prietenă, fiinţă gingaşă şi generoasă, pe care am ghicit-o în tine! Poate că visezi să-mi dăruieşti atâta iubire şi să reverşi asupra mea atâta frumuseţe din sufletul dumitale minunat, încât speri prin aceasta să mă pui, în sfârşit, în faţa unui scop? Nu, e mai bine să fii mai prudentă: dragostea mea va fi tot atât de măruntă, meschină, ca şi eu însumi, iar dumneata vei fi nefericită. Fratele dumitale mi-a spus o dată că cel ce-şi pierde legătura cu pământul natal îşi pierde şi zeii, adică toate scopurile sale. Orice poate fi discutabil până la infinit, dar din mine nu a răzbit decât negarea, fără nici un fel de generozitate şi fără nici un fel de forţă. Aşadar, nici măcar o negare adevărată n-am fost în stare să întruchipez. Totul şi întotdeauna n-a fost decât meschin şi fără vlagă. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea şi s-a împuşcat; dar eu îmi dau seama că a fost atât de generos pentru că nu era în toate minţile. Eu nu sunt capabil să-mi pierd raţiunea vreodată şi nu sunt în stare să cred vreodată într-o idee, în măsura în care a crezut el. Nici chiar să mă preocupe o idee în aceeaşi măsură nu sunt în stare. Niciodată, niciodată nu voi fi capabil să mă împuşc.
Îmi dau seama că ar trebui să mă omor, să mă înlătur de pe suprafaţa pământului ca pe o gânganie respingătoare, dar mă tem de sinucidere, pentru că mi-e frică să arăt mărime sufletească. Ştiu că va fi încă o înşelăciune, ultima înşelăciune într-un şir nesfârşit de înşelăciuni. Ce folos să te înşeli pe tine însuţi, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau ruşine şi, prin urmare, nici de disperare.
Iartă-mă că-ţi scriu atât de mult. Mi-am revenit, şi cu totul întâmplător. În starea în care mă aflu şi o sută de pagini n-ar fi de ajuns, dar şi zece rânduri sunt suficiente. Ajung şi zece rânduri pentru o chemare să-mi fii „soră de caritate”.
Din ziua plecării mele, locuiesc în casa şefului de staţie, a şasea gară din oraş. M-am împrietenit cu el cu ocazia unor chefuri acum cinci ani la Petersburg. Nimeni nu ştie că stau la el. Scrie-mi pe adresa lui. Alăturat anexez această adresă, Nikolai Stavroghin.
Daria Pavlovna se repezi îndată şi-i arătă scrisoarea Varvarei Petrovna. Aceasta o citi, apoi o rugă pe Daşa s-o lase singură ca s-o mai recitească o dată; dar foarte repede, prea repede o chemă înapoi.
— Pleci? întrebă ea sfioasă.
— Plec, răspunse Daşa.
— Pregăteşte-te! Plecăm împreună.
Daşa o privi întrebătoare.
— Ce rost mai are să rămân eu aici singură. Mă înregistrez şi eu la Uri şi voi trăi în defileu… Nici o grijă, nu vă stânjenesc cu nimic.
Începură repede pregătirile pentru plecare ca să prindă trenul de amiază. Dar nu trecu nici o jumătate de oră, când apăru Aleksei Egorâci venind de la Skvoreşniki. Acesta raportă că Nikolai Vsevolodovici a sosit „deodată” acasă, cu trenul de dimineaţă, şi că se află la Skvoreşniki, dar „într-o asemenea stare, încât nu răspunde la întrebări; a trecut prin toate camerele şi apoi s-a încuiat în apartamentul dumisale”.
— Fără porunca dumisale mi-am zis că trebuie să vin aici şi să vă raportez, adăugă Aleksei Egorâci, cu un aer foarte îngrijorat.
Varvara Petrovna îl fixă cu o privire pătrunzătoare şi nu mai întrebă nimic. Imediat cupeul fu tras în faţa pridvorului şi Varvara Petrovna plecă împreună cu Daşa spre Skvoreşniki. În tot timpul cât merseră, se spune, îşi făceau mereu semnul crucii.
În „apartamentul dumisale” toate uşile erau vraişte şi Nikolai Vsevolodovici nu fu găsit nicăieri.
— N-o fi cumva la mezanin? zise prudent Fomuşka.
E de remarcat că în urma Varvarei Petrovna în „apartamentul dumisale” pătrunseseră şi câţiva servitori din personalul casei; ceilalţi aşteptau adunaţi cu toţii în salon. Niciodată înainte ei nu şi-ar fi permis o asemenea încălcare a etichetei. Varvara Petrovna observă acest lucru, dar nu zise nimic.
Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau trei camere, dar în niciuna dintre ele nu găsiră pe nimeni.
— Nu cumva s-o fi urcat acolo sus? arătă careva spre uşa mansardei.
Într-adevăr, uşa mansardei, care de obicei era închisă, acum fusese dată de perete. Trebuia să urci acolo aproape pe sub acoperiş pe o scară de lemn înaltă, foarte îngustă şi foarte abruptă. Era şi acolo o mică încăpere.
— Nu mă duc. Ce rost ar avea să urce acolo? păli groaznic Varvara Petrovna, cercetând cu îngrijorare chipurile slugilor.
Aceştia o priveau în tăcere. Daşa tremura.
Varvara Petrovna se repezi pe scăriţă în sus; Daşa o urmă, dar în clipa în care pătrunse în mansardă, scoase un ţipăt şi căzu în nesimţire.
Cetăţeanul cantonului Uri atârna spânzurat chiar în spatele uşii. Pe măsuţă zăcea un bileţel scris cu creionul: „Să nu fie învinuit nimeni. Eu singur”. Tot aici pe măsuţă se aflau un ciocan, o bucată de săpun şi un cui mare, luat probabil de rezervă. Şnurul rezistent de mătase, pregătit şi ales probabil dinainte, şi de care atârna spânzurat Nikolai Vsevolodovici, era dat bine cu săpun. Intenţia, hotărârea şi starea de luciditate până în ultimul moment erau evidente.
Medicii noştri, după autopsie, au respins categoric ipoteza unei stări preexistente de alienare mintală.
La Tihon (Spovedania lui Stavroghin)
I.
Nikolai Vsevolodovici nu dormi în noaptea aceea. Până la ziuă el şezu pe divanul său, îndreptându-şi uneori o privire fixă spre un colţ din spatele scrinului. Lampa lui arse toată noaptea. Spre orele şapte dimineaţa adormi, tot şezând, şi atunci când Aleksei Egorâci, după un vechi obicei, veni cu cafeaua exact la ora nouă şi jumătate şi îl trezi, el păru neplăcut surprins că putuse să doarmă atât de târziu. Bău repede cafeaua, se îmbrăcă şi ieşi cu pas grăbit. Când Aleksei Egorâci îl întrebă prudent: „Care sunt poruncile dumneavoastră?”, el nu răspunse nimic. Cutreieră străzile cu ochii plecaţi, profund preocupat; din când în când doar, când îşi ridica privirea, părea că e prada unei agitaţii greu de definit, dar penibilă. La o răscruce de drumuri, nu prea departe de casă, un grup de vreo cincizeci de oameni îi tăie drumul. Înaintau liniştiţi, aproape în tăcere, păstrând o oarecare ordine în rânduri.
Lângă prăvălia unde trebui să aştepte puţin, cineva îi spuse: „Ăştia sunt muncitorii de la Şpigulin”. De-abia dacă luă în seamă cele spuse. În cele din urmă, pe la zece şi jumătate, ajunse la poarta cea mare a mănăstirii noastre purtând hramul Fecioarei de la Spasso-Evfimi, la ieşirea din oraş, lângă râu. Se opri atunci brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, îşi pipăi repede şi îngrijorat buzunarul de la piept şi zâmbi. Intrând în curte, îi ceru primului novice pe care îl întâlni să-l conducă până la episcopul Tihon, care trăia retras la această mănăstire. Novicele îl conduse cu multe plecăciuni. La capătul unei clădiri lungi, cu două etaje, un călugăr voinic cu părul cărunt îl preluă energic şi îl conduse pe un coridor lung, fără să înceteze să-l salute (cum era foarte gras şi nu se putea apleca bine, scutura capul cu o mişcare scurtă şi regulată). Cu toate că Stavroghin înainta fără să se lase rugat, el îl invita mereu să-l urmeze. Nu înceta de asemenea să-i pună întrebări şi să vorbească de părintele arhimandrit; neprimind nici un răspuns, devenea din ce în ce mai respectuos. Stavroghin băgă de seamă că era cunoscut în mănăstire, cu toate că, pe cât îşi putea aminti, nu mai fusese pe acolo din copilărie. Când cei doi bărbaţi ajunseră la uşa de la capătul coridorului, călugărul o deschise cu un gest autoritar, îl întrebă pe un ton familiar pe slujitorul care se repezise dacă se putea intra şi, fără să mai aştepte răspunsul, deschise larg uşa şi lăsă să intre „oaspetele lui drag”. Mulţumindu-i-se, se făcu imediat nevăzut, parcă ar fi luat-o la goană.
Nikolai Vsevolodovici intră într-o cameră strâmtă; aproape imediat după aceea, în pragul uşii camerei învecinate îşi făcu apariţia un bărbat înalt şi slab, în vârstă de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un anteriu ordinar, cu o figură cam bolnăvicioasă, o privire stranie, timidă şi un zâmbet nehotărât pe buze. Acesta era Tihon, despre care Nikolai Vsevolodovici auzise pentru prima oară de la Şatov şi pe seama cui culesese el mai apoi diferite informaţii. Aceste informaţii erau contradictorii, însă toate aveau o trăsătură comună: cei care îl iubeau pe Tihon, cât şi cei care nu-l iubeau (erau şi din aceştia) treceau sub tăcere ceva; cei care nu-l iubeau, din dispreţ, iar adepţii săi, chiar cei înfocaţi, dintr-un soi de discreţie; voiau parcă să ascundă o slăbiciune, o manie nevinovată.
Nikolai Vsevolodovici aflase că locuia la mănăstire de şase ani şi că era deseori vizitat (de oameni din popor, dar şi de oameni de cel mai înalt rang), că avea admiratori înfocaţi, chiar la Petersburg, şi mai ales admiratoare. Dar el îl mai auzise şi pe unul dintre cei mai vârstnici şi importanţi membri ai clubului nostru, un om foarte cuvios, declarând că „Tihon acesta este aproape nebun; în orice caz, e un om neînsemnat şi, fără îndoială, un beţiv”. Trebuie să spun că această ultimă învinuire era cu desăvârşire neîntemeiată şi că Tihon suferea numai de reumatism la picioare şi uneori de convulsii nervoase. Nikolai Vsevolodovici mai aflase că fie dintr-o slăbiciune de caracter, fie dintr-o neglijenţă de neiertat şi incompatibilă cu demnitatea sa, episcopul pensionar nu reuşise să-şi impună în mănăstire respectul cuvenit rangului său. Se vorbea chiar că părintele arhimandrit, om auster şi foarte sever în tot ce privea îndatoririle sale de stareţ şi care în plus era cunoscut ca fiind un om cult, nutrea faţă de Tihon un oarecare simţământ de ostilitate şi dezaproba (la drept vorbind indirect) viaţa lui lipsită de stricteţe şi ceea ce numea el „ereziile lui”. Şi călugării se purtau cu episcopul bolnav dacă nu cu dispreţ, cel puţin cu oarecare familiarism.
Cele două camere care formau apartamentul lui Tihon erau mobilate cam curios. Alături de piese vechi şi grele, îmbrăcate în piele tocită, se puteau vedea câteva obiecte frumoase: un fotoliu foarte amplu şi confortabil, o masă mare de scris lucrată admirabil, un dulap de cărţi elegant, măsuţe, etajere. Toate acestea erau daruri. Un covor bogat de Buhara stătea alături de preşuri. Se aflau câteva gravuri „lumeşti”, mitologice, iar într-un colţ, umplându-l tot, erau icoane acoperite cu aur şi argint şi dintre care una, foarte veche, conţinea relicve. Se pare că şi biblioteca era alcătuită prea eclectic: alături de operele părinţilor bisericii, erau piese de teatru „şi poate chiar mai rău”.
După de fură schimbate primele saluturi, nu se ştie de ce foarte indiscret şi cu vădită stinghereală, Tihon îl pofti pe oaspetele său în camera de lucru şi îl invită să ia loc pe canapea, în faţa mesei; el însuşi se aşeză foarte aproape, într-un fotoliu din nuiele. Stăpânit de o emoţie interioară, Nikolai Vsevolodovici păstra un aer distrat. Arăta ca şi când ar fi luat o hotărâre extraordinară, implacabilă, dar totodată şi nerealizabilă. Cercetă camera cu privirea, dar fără să se oprească asupra a ceea ce vedea. El cugeta, dar cu siguranţă nu ştia la ce. Tăcerea îl trezi şi i se păru deodată că Tihon, cam încurcat, plecase ochii şi că avusese chiar un zâmbet ciudat. Asta stârni de îndată în el un soi de dezgust, de revoltă. Vru să se ridice şi să plece, cu atât mai mult cu cât, după părerea lui, Tihon era complet beat. Dar acesta ridică deodată ochii şi îl studie cu o privire atât de hotărâtă, atât de încărcată de gânduri şi, în acelaşi timp, atât de neaşteptată şi de enigmatică, încât Nikolai Vsevolodovici aproape tresări. I se păru că Tihon ştia pentru ce venise, că fusese înştiinţat (cu toate că nimeni pe pământ nu putea să ştie scopul vizitei lui) şi că dacă nu era el cel care vorbea primul, aceasta pentru că îl cruţa şi se temea să-l umilească.
— Mă cunoaşteţi? întrebă brusc, cu o voce sacadată. M-am prezentat oare când am intrat sau nu? Sunt atât de distrat…
— Nu v-aţi prezentat, însă am avut o dată plăcerea de a vă vedea, acum patru ani, chiar în această mănăstire, din întâmplare.
Tihon vorbea foarte încet, cu o voce egală, blândă, rostind fiecare cuvânt în mod clar, desluşit.
— Spuneaţi că am venit aici acum patru ani? răspunse Nikolai Vsevolodovici cam grosolan. N-am fost pe aici decât când eram copil; deci dumneavoastră nu eraţi…
— Poate aţi uitat? remarcă Tihon prudent şi fără să stăruie.
— Nu, n-am uitat; ar fi ridicol să uiţi, insistă cu oarecare exagerare Stavroghin. Probabil că aţi auzit vorbindu-se despre mine şi v-aţi format o părere; şi acum vă închipuiţi că m-aţi văzut?
Tihon tăcu. Nikolai Vsevolodovici observă atunci că faţa lui era uneori străbătută de frisoane, indiciu al unei vechi boli de nervi.
— Văd numai că nu vă simţiţi bine astăzi, spuse el, şi ar fi poate mai bine să plec.
Se ridică.
— Da, ieri şi azi am avut dureri violente în picioare şi noaptea am dormit puţin.
Tihon se opri. Oaspetele lui recăzu brusc în starea sa de visare. Tăcerea dură mult timp, aproape două minute.
— Mă studiaţi? întrebă deodată cu îngrijorare şi neîncredere Stavroghin.
— Vă priveam şi-mi reaminteam trăsăturile feţei mamei dumneavoastră. Cu toată lipsa de asemănare exterioară, există o mare asemănare interioară, spirituală.
— Nici o asemănare, în special spirituală. Ab-so-lut niciuna, făcu Nikolai Vsevolodovici cu o insistenţă exagerată, fără să ştie nici el de ce. Spuneţi asta… din compasiune pentru situaţia în care mă aflu… Prostii! … spuse el deodată. Dar ce? Oare mama mea vine la dumneavoastră?
— Da.
— Nu ştiam acest lucru. Niciodată nu mi-a vorbit despre asta. Şi deseori?
— Aproape în fiecare lună; uneori şi mai des.
— Niciodată, dar niciodată nu am ştiut nimic despre asta. Nimic. Dar dumneavoastră, dumneavoastră cu siguranţă că aţi aflat de la dânsa că sunt nebun? adăugă el brusc.
— Nu, ea nu mi-a vorbit despre dumneavoastră chiar ca despre un nebun. De fapt, am mai auzit vorbindu-se de asta; dar de la alte persoane.
— Aveţi cu siguranţă o memorie bună dacă vă puteţi aminti astfel de fleacuri. Şi despre palmă n-aţi auzit nimic vorbindu-se?
— Ba da, câteva cuvinte.
— Adică tot. De altfel, aveţi şi mult timp. Şi despre duel vi s-a povestit?
— Şi despre duel.
— Aveţi multe lucruri aici. Iată un loc unde ziarele sunt de prisos. Şatov v-a vorbit despre mine?
— Nu. Îl cunosc pe domnul Şatov, dar e mult de când nu l-am văzut.
— Hm! Ce e cu harta aceea pe care o aveţi acolo? Oh! E harta ultimului război. Ce nevoie aveţi dumneavoastră de ea?
— O studiam împreună cu textul. Este o descriere deosebit de interesantă.
— S-o văd! Da, nu e rău scrisă. Totuşi ciudată lectură pentru un om ca dumneavoastră.
Îşi apropie cartea şi aruncă în ea o privire. Era o istorie foarte detaliată şi foarte bine alcătuită a ultimului război, scrisă de altfel dintr-un punct de vedere mai mult general şi literar decât neapărat militar. Întoarse cartea pe toate feţele şi apoi o aruncă enervat.
— Hotărât lucru, nu ştiu de ce am venit aici, rosti el cu un aer de dezgust privindu-l pe Tihon drept în ochi, ca şi când aştepta de la el un răspuns.
— Şi dumneavoastră păreţi să fiţi suferind.
— Într-adevăr, nu mă simt bine.
Şi deodată începu să povestească, cu fraze scurte, frânte, uneori chiar greu de înţeles, că avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea, că uneori vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare şi „rezonabilă”, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite; „dar e mereu aceeaşi şi eu turbez mereu…”.
Ciudate şi confuze erau aceste revelaţii care păreau să fie făcute într-adevăr de un nebun. Dar Nikolai Vsevolodovici vorbea în acelaşi timp atât de extraordinar de deschis, cu o sinceritate atât de străină caracterului tău, încât părea că vechiul om din el dispăruse dintr-odată şi cu desăvârşire. Nu-i fusese deloc ruşine să exprime teama pe care i-o dădea fantoma lui. Dar totul nu dură decât o clipă şi această pornire pieri tot atât de neaşteptat cum apăruse.
— Astea toate sunt prostii, spuse el necăjit, revenindu-şi. O să mă duc să mă vadă un doctor.
— Duceţi-vă, trebuie să mergeţi neapărat, confirmă Tihon.
— Vorbiţi cu multă siguranţă. Aţi mai văzut oameni ca mine, suferind de acest fel de halucinaţii?
— Da, am văzut, dar foarte rar. Îmi amintesc de un caz: era un ofiţer, după ce-şi pierduse soţia care fusese pentru el o fiinţă fără pereche. Am auzit vorbindu-se şi de un altul. Amândoi s-au însănătoşit în străinătate… E mult de când suferiţi de asta?
— De aproape un an. Dar astea sunt prostii. O să mă duc la doctor. Prostii! Prostii ridicole! Sunt tot eu, sub diferite aspecte, asta e tot. Fiindcă am adăugat această frază, veţi gândi cu siguranţă că eu continui să mă îndoiesc şi că nu sunt sigur dacă sunt într-adevăr eu şi nu dracul.
Tihon îl privi întrebător.
— Şi… îl vedeţi într-adevăr? rosti el. Vreau să spun, fără să păstraţi deloc ideea că n-ar fi decât o halucinaţie înşelătoare şi bolnăvicioasă? Vedeţi într-adevăr o imagine oarecare?
— Este curios că stăruiţi atât asupra acestui lucru, când eu v-am şi explicat ce văd, răspunse Stavroghin, a cărui enervare creştea din nou la fiecare cuvânt… Văd în mod limpede, aşa cum vă văd pe dumneavoastră… Uneori văd şi nu sunt sigur că văd, cu toate că ştiu că este adevărul: sunt eu sau este el… Prostii! Dar vă este oare imposibil să admiteţi că ar fi dracu’? adăugă el râzând şi căpătând prea brusc un ton zeflemitor. E mai potrivit cu profesia dumneavoastră?
— Este mai probabil că e vorba de boală, cu toate astea…
— Cu toate astea?
— Demonii există, fără îndoială; dar pot fi concepuţi în chipuri diferite.
— Din nou aţi plecat ochii, reluă Stavroghin pe un ton energic şi batjocoritor, pentru că vă este ruşine pentru mine că aş putea crede în dracu’; dar făcând pe incredulul, vă pun cu viclenie întrebarea: există el într-adevăr sau nu?
Tihon avu un zâmbet vag.
— Nu vă stă deloc bine să plecaţi ochii: nu e firesc, este ridicol, este manierat. Ei bine, pentru a compensa această grosolănie, am să vă spun serios, cu neruşinare: da, cred în diavol. Cred în mod canonic; cred în dracu’ personal, şi nu alegoric, şi nu am nici o nevoie să vă întreb; iată, asta-i tot. Trebuie să fiţi deosebit de fericit.
Izbucni într-un râs forţat, nervos. Tihon îl fixă curios, cu o privire foarte blândă, oarecum timidă parcă.
— Credeţi în Dumnezeu? aruncă brusc întrebarea Stavroghin.
— Cred în Dumnezeu.
— Dar stă scris: Dacă crezi şi dacă porunceşti muntelui să se mişte, el se va supune… Prostii de altfel! Sunt curios să ştiu totuşi: puteţi transporta un munte?
— Da, dacă Dumnezeu ordonă aceasta, rosti cu blândeţe şi rezervă Tihon, plecând din nou ochii.
— Atunci e ca şi când însuşi Dumnezeu l-ar pune în mişcare. Nu, dumneavoastră înşivă, chiar dumneavoastră, drept răsplată pentru credinţa în Dumnezeu?
— Poate că da.
— Poate! Nu e rău. De ce vă îndoiţi?
— Credinţa mea e imperfectă.
— Cum? Şi a dumneavoastră? Imperfectă? N-aş fi crezut acest lucru văzându-vă, făcu celălalt uitându-se la el cu un aer surprins, chiar naiv, deloc în armonie cu tonul batjocoritor al întrebărilor sale precedente.
— Da, este cu putinţă ca să nu fie perfectă credinţa mea.
— Totuşi dumneavoastră credeţi că veţi muta muntele cu ajutorul lui Dumnezeu; asta nici nu este atât de rău. Dumneavoastră vreţi cel puţin să credeţi. Şi luaţi „muntele” în sensul literal. Asta este mult. Este un principiu excelent. Am remarcat că dintre popii noştri, cei mai înaintaţi au o predilecţie puternică pentru luteranism şi sunt gata să explice minunile prin cauze naturale. E totuşi mai bine decât acel „foarte puţin” al unui anume episcop, sub cuţit, ce-i drept. Sunteţi cu siguranţă creştin?
Stavroghin vorbea foarte repede, cu o voce când batjocoritoare, când serioasă. Probabil că el însuşi nu ştia de ce spunea toate aceste lucruri, de ce îl întreba pe Tihon şi se agita.
— Nu mă voi ruşina de crucea ta, Doamne, făcu Tihon parcă şoptit, cu un fel de patimă şi înclinând capul şi mai jos.
Colţurile buzelor sale începură deodată să tremure.
— Dar poţi crede în dracu’ fără să crezi în Dumnezeu? întrebă Stavroghin surâzând.
— Oh! E foarte posibil şi se întâmplă des.
Tihon ridică ochii şi zâmbi şi el.
— Şi sunt sigur că dumneavoastră consideraţi o asemenea credinţă ca fiind mai respectabilă decât necredinţa completă.
Stavroghin izbucni în râs. Tihon zâmbi din nou.
— Dimpotrivă, ateismul complet este mai respectabil decât indiferenţa oamenilor de lume, replică el aproape vesel, continuând totuşi să-şi studieze musafirul cu o oarecare îngrijorare.
— Oh, oh! Cum o întoarceţi! Într-adevăr, mă surprindeţi.
— Ateul desăvârşit ocupă penultima treaptă care precedă credinţei desăvârşite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune); indiferentul, dimpotrivă, nu are nici o credinţă, ci numai o teamă rea din când în când, şi dacă este un om sensibil.
— Hm! … Aţi citit Apocalipsa?
— Da.
— Vă amintiţi: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i…”?
— Îmi amintesc.
— Unde e cartea? întrebă Stavroghin privind în jurul lui agitat. Aş dori să vă citesc acest pasaj. Aveţi o traducere rusească?
— Cunosc pasajul, mi-l reamintesc foarte bine, rosti Tihon.
— Îl cunoaşteţi pe dinafară? Citaţi-l! …
Îşi plecă repede ochii, puse palmele întinse pe genunchi şi se pregăti să asculte. Tihon cită pasajul:
Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.
Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!
Apocalipsa 3, 14-17
— Destul! îl întrerupe Stavroghin. Ştiţi, vă iubesc mult.
— Şi eu, răspunse cu jumătate de glas Tihon.
Stavroghin tăcu şi recăzu brusc în visarea sa. Acest lucru se repeta pentru a treia oară, ca un fel de criză. Şi era într-una dintre aceste crize când îi trânti lui Tihon: „Vă iubesc”. El însuşi nu se aştepta la asta.
Urmă un minut de tăcere.
— Nu vă supăraţi, şopti Tihon atingând uşor cu degetul cotul lui Stavroghin, ca şi când el însuşi s-ar fi temut.
Stavroghin tresări şi încruntă sprâncenele, enervat.
— Cum aţi ştiut că eram supărat? întrebă el repede.
Tihon vru să vorbească, dar celălalt îl întrerupse, cuprins de o emoţie de neînţeles.
— De ce aţi presupus că trebuia să mă fi supărat? Da, eram enervat, aveţi dreptate, şi tocmai fiindcă vă spusesem că vă iubesc. Aveţi dreptate. Dar sunteţi un cinic grosolan. Aveţi o părere prea josnică despre natura umană. Această furie s-ar fi putut să nu se trezească dacă aţi fi avut de-a face cu un altul decât cu mine… De altfel, nu este vorba de un om oarecare, ci de mine. Totuşi sunteţi un om original, un nevinovat.
Îşi dădea drumul din ce în ce mai mult şi, lucru ciudat, pierdea orice reţinere în vorbele lui.
— Ascultaţi, mie nu-mi plac psihologii şi spionii, cel puţin aceia care vor să se bage în sufletul meu. Nu chem pe nimeni, n-am nevoie de nimeni, mă voi aranja singur. Credeţi că mi-e frică de dumneavoastră? Ridică glasul şi-şi îndreptă capul într-o mişcare de sfidare: Sunteţi sigur că am venit să vă mărturisesc un secret teribil şi îl aşteptaţi cu toată curiozitatea pioasă de care sunteţi în stare. Ei bine, aflaţi că nu vă voi relata nimic, nici un secret, pentru că nu am nici o nevoie de dumneavoastră… pentru că nu există nici un secret… Numai imaginaţia dumneavoastră…
Tihon îl privi ferm.
— Aţi fost uluit să vedeţi că Mielul îi preferă pe cei reci celor căldicei, spuse el, nu vreţi să fiţi căldicel. Simt că o hotărâre extraordinară, poate oribilă, pune stăpânire pe dumneavoastră. Vă implor, nu vă mai chinuiţi şi spuneţi tot.
— Sunteţi deci sigur că am venit cu un oarecare gând ascuns?
— Am ghicit asta… după figura dumneavoastră, murmură Tihon, cu ochii plecaţi.
Nikolai Vsevolodovici era puţin palid, mâinile îi tremurau uşor. Timp de câteva secunde îl fixă pe Tihon în tăcere. În cele din urmă trase din buzunarul de sus al redingotei câteva foi imprimate şi le puse pe masă.
— Aceste foi sunt destinate să fie răspândite, rosti el cu o voce oarecum întretăiată. Dacă sunt citite fie chiar de o singură persoană, să ştiţi că eu nu le voi ascunde şi toţi le vor citi. E un lucru hotărât. Nu am nici o nevoie de dumneavoastră pentru că eu am hotărât totul. Dar citiţi… În timp ce le veţi citi, nu spuneţi nimic, şi când veţi termina, spuneţi tot…
— Trebuie citite? întrebă Tihon nehotărât.
— Citiţi! Sunt perfect calm.
— Fără ochelari nu desluşesc nimic; literele sunt foarte mici; asta a fost tipărit în străinătate.
— Iată ochelarii.
Stavroghin îi luă de pe masă şi i-i întinse; apoi se aruncă pe spate şi se rezemă de speteaza divanului.
Tihon se adânci în lectură.
II.
Erau cinci foi de hârtie de scrisori legate, format mic, care fuseseră într-adevăr tipărite în taină în străinătate, în vreo tipografie rusească clandestină probabil; la prima vedere, foile semănau mult cu nişte proclamaţii. În cap se citea: Din partea lui Stavroghin.
Citez textual acest document (trebuie crezut că în prezent mulţi îl cunosc). Mi-am permis numai să corectez greşelile de ortografie, destul de numeroase şi care m-au mirat chiar, fiindcă autorul era totuşi un om cult şi care citise mult (relativ). Cât despre stil, l-am lăsat aşa cum era, în ciuda incorectitudinilor sale şi chiar a incoerenţelor sale. În orice caz, e evident că autorul nu e un scriitor. Îmi permit să mai fac încă o observaţie, devansând faptele.
După părerea mea acest document este opera bolii, opera diavolului care a pus stăpânire pe acest om. Astfel, un bolnav suferind de dureri violente se agită disperat în pat în căutarea unei poziţii care, chiar pentru o clipă numai, îi alină durerea; dacă noua poziţie nu i-o uşurează, cel puţin o înlocuieşte cu alta, pentru un minut. Şi atunci evident că nu se mai pune chestiunea să ştii dacă această schimbare este bună sau raţională. Ceea ce predomină în acest document este nevoia teribilă şi sinceră a pedepsei, nevoia crucificării, a supliciului public. Însă această sete de răstignire chinuieşte o fiinţă care nu crede în cruce. „Chiar numai atât şi reprezintă deja o idee”, după cum s-a exprimat într-o zi Stepan Trofimovici, în cu totul altă împrejurare de altfel.
Pe de altă parte, în aceste foi există ceva violent, provocator, o anumită sfidare, cu toate că ele au fost scrise cu altă intenţie. Autorul declară că el „n-a putut” să nu scrie, că a fost „obligat”, şi asta este posibil. El ar fi fost fericit să poată îndepărta acest potir; dar asta i-a fost într-adevăr imposibil, şi atunci a profitat de acest prilej ca să dea curs violenţei lui. Da, bolnavul se zbate în patul său şi încearcă să înlocuiască o durere cu alta. Şi iată că i se pare că lupta împotriva societăţii îi va aduce o oarecare uşurare şi el o sfidează. Însuşi faptul de a fi scris acest document este o sfidare neaşteptată, o lipsă de respect faţă de societate. E vorba pentru autor de a provoca cât mai repede un adversar oarecare…
Şi cine ştie, este posibil ca toate acestea, adică foile destinate publicării, să aparţină aceleiaşi categorii de fapte ca şi muşcarea guvernatorului de ureche! De ce îmi vine această idee astăzi, când atâtea lucruri au devenit clare, nu pot să înţeleg. Nu aduc nici o probă de altfel şi nu pot afirma că acest document ar fi fals, adică închipuit, de la un capăt la celălalt. Este posibil ca adevărul să se afle între aceste extreme… De altfel, prea devansez faptele; e mai bine să ne referim la documentul însuşi. Iată deci ce citi Tihon.
Din partea lui Stavroghin.
Eu, Nikolai Stavroghin, ofiţer în retragere, am petrecut anii 186… la Petersburg, dedându-mă desfrâului în care nu găseam nici o plăcere. Aveam pe atunci, pentru o anumită perioadă, trei apartamente: într-unul locuiam cu o servitoare care avea grijă de menajul meu; Maria Lebeadkina, astăzi soţia mea în faţa legii, locuia tot acolo. Închiriasem alte două locuinţe pentru a-mi primi acolo amantele: într-una primeam pe o doamnă care mă iubea şi în cealaltă o servitoare, camerista ei; şi dorinţa mea în vremea aceea era de a le face pe amândouă să se întâlnească la mine, şi doamna, şi fata. Cunoscând bine caracterul lor, prevedeam o mare distracţie din această glumă stupidă. Pentru a pregăti bine această întâlnire, trebuia să mă duc deseori într-unul dintre aceste două apartamente, situat într-o casă mare, pe strada Gorohovaia; acolo venea camerista. Ocupam acolo o cameră la etajul patru, la nişte mic-burghezi ruşi. Proprietarii mei ocupau o altă cameră, mai mică, atât de mică încât uşa care ne despărţea trebuia întotdeauna să rămână deschisă; era exact ce doream. Bărbatul, într-un caftan lung, lucra la un birou; pleca dimineaţa şi nu se întorcea decât noaptea. Femeia, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cosea şi repara haine vechi; ieşea deseori ca să-şi ducă lucrul la clienţi. Eu rămâneam deci singur cu fiica lor, o copilă. O chema Matrioşa. Mama ei o iubea, însă o bătea des şi o înjura, aşa cum e obiceiul la aceşti oameni. Această fetiţă mă servea şi făcea curat în cameră. Declar că am uitat numărul imobilului. Acum, după ce am cules informaţii, cred că vechea casă a fost dărâmată şi că pe locul a două sau trei case vechi s-a clădit una nouă, foarte mare. Am uitat de asemenea numele proprietarilor mei; s-ar putea de altfel să nu-l fi ştiut niciodată. Îmi amintesc că pe femeie o chema Stafanida; cât despre numele lui, nu mi-l amintesc. Unde sunt ei acum? Nu ştiu deloc. Presupun că dacă se cer informaţii la comisariatul de poliţie din Petersburg, se poate da de urma lor. Clădirea dădea într-o curte în care ocupa un unghi. Asta se petrecea în iunie. Casa era vopsită în albastru-deschis.
Într-o zi îmi dispăru de pe masă briceagul; n-aveam nevoie de el de altfel, nu-mi folosea la nimic. Am vorbit despre asta cu proprietara mea, fără să bănuiesc deloc că-şi va biciui fiica; dar ea o înhăţase din cauza unei cârpe care se rătăcise şi o bănuia pe fetiţă că s-ar fi folosit de ea pentru a face o păpuşă; o trăsese chiar de păr. Când această cârpă fu găsită mai târziu sub faţa de masă, fetiţa nu vru să pronunţe nici un cuvânt de reproş şi rămase tăcută. Observasem că o făcea dinadins şi îmi amintii de asta pentru că atunci pentru prima oară am remarcat faţa copilului care până în ziua aceea nu-mi atrăsese atenţia. Era o blondă palidă, cu pistrui, o faţă obişnuită; dar avea în ea ceva copilăros şi calm, extrem de blând şi de calm. Mama fu nemulţumită că fiica nu-i făcu reproşuri şi tăcu; exact atunci veni istoria cu briceagul. Femeia fu cuprinsă de furie că-şi bătuse fiica pe nedrept, apucă nuiaua şi biciui copilul până la sânge, chiar sub ochii mei, cu toate că împlinea aproape doisprezece ani. Matrioşa nu ţipă sub lovituri, desigur pentru că eram eu acolo; dar la fiecare lovitură hohotea straniu; continuă să hohotească încă o oră întreagă. Execuţia odată terminată, descoperii deodată briceagul pe pat, sub cuvertură; îl băgai în tăcere în buzunarul jiletcii şi, când ajunsei afară, îl aruncai în stradă, pentru ca nimeni să nu ştie nimic. Am simţit imediat că am comis o laşitate, dar am simţit şi o anumită plăcere, căci o idee îmi trecu brusc prin minte şi mă arse ca un fier roşu; am reflectat îndelung asupra ei. În această privinţă voi remarca că deseori fusesem stăpânit aproape până la nebunie de diverse sentimente urâte în care mă încăpăţânam cu patimă, dar niciodată până la a pierde orice control asupra mea. Chiar când intensitatea lor mă consuma, când ele atingeau cel mai înalt grad, eu puteam întotdeauna să le înving, să le opresc, dar rareori voiam s-o fac. Declar în acelaşi timp că nu încerc să pledez pentru iresponsabilitate, invocând influenţa mediului sau a bolii.
Am aşteptat după aceea două ore. După ce plânsese, copila deveni şi mai tăcută; împotriva mea sunt sigur că nu avea nici un sentiment urât, cu toate că, cu siguranţă, resimţea o oarecare ruşine că a fost astfel pedepsită sub ochii mei. Însă ea, copil supus, se autoacuza de această ruşine. Indic asta pentru că este foarte important pentru povestirea mea… Am petrecut apoi trei zile în apartamentul meu principal. Era o casă mobilată, unde se respira un miros urât de mâncare, întotdeauna plină de lume: mici funcţionari, amploiaţi fără slujbă, doctori fără clientelă, tot felul de polonezi, întotdeauna atenţi faţă de mine. Îmi amintesc de tot. Trăiam în această Sodomă foarte solitar, solitar în interior, dar întotdeauna înconjurat de o bandă zgomotoasă de „camarazi”, extrem de devotaţi şi care mă adorau aproape, din cauza portmoneului meu. Cred că făceam cu toţii multe mârşăvii; ceilalţi chiriaşi chiar se temeau de noi, adică ei continuau să fie politicoşi în ciuda ştrengăriilor şi a prostiilor noastre, uneori chiar de neiertat. Repet. Mă gândeam chiar cu oarecare plăcere la ideea de a fi deportat în Siberia. Mă plictiseam în aşa măsură, încât aş fi putut chiar să mă spânzur; dacă nu m-am spânzurat, este pentru că mai speram ceva, ca în tot cursul vieţii mele. Îmi amintesc că mă îndeletniceam atunci cu teologia, chiar foarte serios, şi că parvenisem să mă distrez întru câtva; dar mă plictiseam şi mai mult după aceea. Cât despre sentimentele mele sociale, ele se reduceau la dorinţa de a face ca totul să sară în aer, dacă asta ar fi meritat truda. De altfel, fără nici o răutate, ci numai pentru că mă plictiseam mult; nu de altceva. Eu nu sunt deloc socialist. Presupun că era o maladie. La întrebarea mea glumeaţă: „Nu există niscaiva picături pentru a excita energia civică?” doctorul Dobroliubov, un om sfârşit, fără slujbă, cu o familie numeroasă, locuind în casa noastră mobilată, îmi răspunse într-o zi: „Pentru a excita energia civică nu există cred, dar în ce priveşte energia criminală, s-ar găsi poate”. Cu toate că era îngrozitor de sărac şi împovărat cu o femeie însărcinată şi cu două fetiţe înfometate, această glumă îi făcu mare plăcere. De altfel, dacă oamenii n-ar fi mulţumiţi de ei înşişi, nimeni n-ar voi să trăiască.
Mai trecură trei zile şi mă întorsei pe strada Gorohovaia. Mama se pregătea să plece cu un pachet mare; tatăl nu era acasă, fireşte; rămâneam deci singur cu Matrioşa. Ferestrele (dinspre curte) erau deschise. Erau mulţi meşteşugari în casă şi toate etajele răsunau de zgomotul ciocanelor şi al cântecelor. Se scursese o oră. Matrioşa stătea în colţul ei aşezată pe o băncuţă; cosea ceva, cu spatele la mine. Deodată începu să cânte încet, foarte încet; asta i se întâmpla uneori. Mă uitai la ceas; era ora două. Inima începu să-mi bată foarte tare. Mă ridicai şi mă apropiai încet de Matrioşa. Ferestrele erau împodobite cu muşcate; soarele era arzător. Mă aşezai în tăcere lângă ea, pe podea. Ea tresări, cuprinsă de o teamă îngrozitoare în primul moment, şi se ridică brusc. Îi luai mâna şi i-o sărutai, o făcui să se aşeze din nou pe băncuţa ei şi o privii fix în ochi. Faptul că îi sărutasem mâna o făcu să râdă ca un copil; dar numai un moment, pentru că se ridică din nou cuprinsă de o astfel de spaimă, încât faţa i se convulsionă. Mă privi cu nişte ochi cumplit de ficşi, în timp ce buzele începură să-i tremure, ca şi când ar fi fost gata să plângă. Dar nu strigă. Îi mai sărutai o dată mâna şi o luai pe genunchi. Ea avu atunci o mişcare bruscă de recul şi surâse, dar cu un surâs ruşinat, oblic. Toată faţa ei se făcu roşie de ruşine. Eu nu încetam să râd şi să-i murmur ceva. În fine, se produse un fapt atât de straniu, încât nu-l voi uita niciodată şi care mă buimăci. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi începu să mă sărute cu patimă. Părea subjugată. Mă ridicai aproape furios: gestul acesta din partea micii făpturi îmi fu aproape neplăcut din cauza milei pe care o resimţii subit…
Foaia se oprea aici şi fraza se întrerupea. Se produse atunci un fapt care este necesar să fie relatat.
Erau cu totul cinci foi; una era în mâinile lui Tihon; ultima frază nu era terminată. Celelalte patru erau în mâinile lui Stavroghin. Drept răspuns la privirea întrebătoare a lui Tihon, el îi dădu imediat urmarea.
— Dar această frază nu e completă, spuse Tihon examinând foaia. Asta este a treia foaie, iar eu am nevoie de a doua.
— Da, este a treia; cât despre a doua… A doua deocamdată o cenzurez, răspunse repede Stavroghin zâmbind stângaci.
Era aşezat pe un colţ al canapelei şi înfrigurat, imobil, nu-l slăbea din ochi pe Tihon.
— O veţi primi îndată, când… când veţi fi demn de asta, adăugă el cu un gest care voia să fie familiar.
Râse, dar îţi făcea milă să-l vezi.
— Totuşi, în punctul în care ne aflăm, a doua sau a treia foaie nu este totuna? remarcă Tihon.
— Cum? De ce? strigă Stavroghin, îndreptându-se brusc. Nu e deloc acelaşi lucru. Ah! Voi, ăştia, călugării, bănuiţi imediat cele mai îngrozitoare mârşăvii. Călugării ar fi foarte buni judecători de instrucţie.
Tihon îl privi în tăcere.
— Liniştiţi-vă, nu este vina mea dacă fetiţa a fost proastă şi nu m-a înţeles. Nu s-a petrecut nimic. Absolut nimic.
— Slavă Domnului!
Tihon făcu semnul crucii.
— Sunt multe de spus… aici a fost… aici a fost o neînţelegere psihologică.
Deodată roşi.
— Ştiţi, ar fi mai bine să citiţi, rosti maşinal Stavroghin, ştergându-şi cu degetele sudoarea rece care-i uda fruntea. Şi… cel mai bine ar fi să nu mă priviţi deloc… Mi se pare că este un vis… Şi… nu-mi tociţi răbdarea, adăugă el cu glas încet.
Tihon îşi întoarse repede ochii, apucă a treia foaie şi începu să citească, fără să se mai oprească până la sfârşit. Nimic nu mai lipsea din cele trei foi pe care i le dăduse Stavroghin; a treia foaie începea aşa:
… Fu un moment de adevărată groază, deşi nu prea intens. Era vesel în dimineaţa aceea şi foarte bun faţă de toţi, şi banda mea era prea satisfăcută de mine. Dar i-am părăsit pe toţi şi m-am dus pe strada Gorohovaia. Am întâlnit-o jos, la intrare. Se întorcea de la prăvălie, unde fusese să cumpere cicoare. Văzându-mă, se repezi pe scări, pradă unei groaznice temeri. Nici nu era temere, ci o teroare mută, paralizantă. Când am intrat, mama ei o bătea „pentru că se năpustise în cameră cu capul în jos”. În felul acesta putu să ascundă adevărata cauză a terorii pe care o simţea. Totul era deci încă liniştit. Ea se piti într-un colţ şi nu se mai arătă un timp pe care îl mai petrecui în casă. După o oră ieşii. Dar seara mi-a fost din nou teamă, şi de data asta mult mai tare. Cel mai penibil pentru mine în această teamă era faptul că eram perfect conştient de ea. Nu cunosc nimic mai stupid şi mai atroce. Niciodată până atunci nu am ştiut ce e frica şi niciodată de atunci nu am resimţit-o. În acel moment însă mi-era frică, tremuram chiar. Eram perfect conştient de asta, cât şi de umilirea mea. Dacă aş fi putut, m-aş fi omorât. Dar nu mă simţeam demn de moarte. De fapt, nu din această cauză nu m-am omorât, ci tot din cauza acestei frici. Uneori te omori de frică, dar se întâmplă ca tot de frică să trăieşti. Omul începe prin a nu îndrăzni să omoare şi apoi actul devine imposibil. Mai mult, seara, la mine, am resimţit o astfel de ură împotriva copilei, încât am hotărât s-o omor. Din zori am alergat cu această idee în cap pe strada Gorohovaia. În timp ce mergeam, îmi reprezentam cum am s-o omor şi cum am s-o batjocoresc. Ura mea se înteţea în special la amintirea surâsului ei: în mine creştea dispreţul şi dezgustul pentru felul în care se aruncase de gâtul meu, imaginându-şi nu ştiu ce. Dar traversând strada Fontanka mi se făcu rău. În acelaşi timp o nouă idee îmi apăruse în minte, teribilă, şi cu atât mai teribilă cu cât aveam conştiinţa ei. Reîntors la mine, mă culcai tremurând de febră şi în prada unei astfel de groaze, că ajunsei să nu mai urăsc copila. Nu mai voiam s-o omor şi asta era tocmai noua idee de care îmi dădusem seama traversând strada Fontanka. Atunci am înţeles pentru prima oară că dacă frica este extremă, ea goneşte ura şi chiar orice dorinţă de răzbunare.
Mă trezii spre prânz oarecum binedispus şi mirându-mă chiar de intensitatea sentimentelor pe care le trăisem în ajun, mă ruşinai că voisem să omor. Eram totuşi prost dispus şi, în ciuda scârbei mele, mă simţii obligat să mă duc pe strada Gorohovaia. Îmi amintesc c-aş fi dorit mult ca în acel moment să am o ceartă cu cineva, o ceartă într-adevăr serioasă. Dar intrând la mine, pe Gorohovaia, o găsii acolo pe Nina Savielevna, camerista, care mă aştepta de o oră. Nu-mi plăcea deloc această fată şi ea venise cu oarecare sfială, temându-se nu cumva să-mi displacă vizita ei. Venea întotdeauna cu această temere. Dar am fost foarte fericit s-o văd, ceea ce o încântă. Era destul de bine făcută; în plus era modestă şi poseda acele bune maniere pe care mic-burghezii le apreciază în mod special; de aceea gazda mea mi-o lăudase de mult. Le găsii pe amândouă bându-şi cafeaua, iar gazda mea părea încântată de conversaţia făcută. Într-un colţ din cealaltă cameră o zării pe Matrioşa: era în picioare şi le privea insistent şi cu fixitate pe mama ei şi pe vizitatoare. Când intrai, nu se ascunse aşa cum făcuse data trecută, şi nu fugi. Este un amănunt de care îmi amintesc bine, fiindcă m-a izbit. De la prima vedere am remarcat că slăbise foarte mult şi părea să aibă temperatură. M-am purtat afectuos cu Nina şi ea s-a simţit foarte fericită. Am ieşit împreună şi timp de două zile nu m-am întors pe strada Gorohovaia. Mă săturasem; dar mă plictiseam.
În sfârşit, hotărâi să termin odată cu toate şi chiar să părăsesc Petersburgul dacă trebuia. Dar când mă dusei pe strada Gorohovaia ca să-mi anunţ plecarea, o găsii pe proprietăreasa mea într-o mare durere şi într-o mare agitaţie: Matrioşa era bolnavă de trei zile şi delira toate nopţile. Desigur, o întrebai imediat ce spunea în delirul ei (noi vorbeam foarte încet în camera mea). „Nişte lucruri îngrozitoare, îmi şopti mama: „L-am omorât pe Dumnezeu”.” Îi propusei să aduc un doctor pe cheltuiala mea, dar ea refuză: „Dumnezeu o să ne ajute, asta o să treacă de la sine; de altfel, n-a stat culcată tot timpul: mai adineauri am trimis-o undeva”. Mă hotărâi s-o văd pe Matrioşa singură şi, cum gazda mea scăpase în conversaţie că va trebui să meargă la târg, hotărâi să mă reîntorc seara. Nu ştiam de altfel sigur de ce şi nici ce voiam să fac.
Luai cina la restaurant, apoi la cinci şi un sfert mă întorsei. Intram oricând cu cheia mea. Matrioşa era singură: era culcată în spatele unui paravan pe patul mamei şi am remarcat că a ridicat capul să vadă cine intră, dar făcu ca şi când n-ar fi fost nimic. Ferestrele erau deschise; aerul era cald, chiar fierbinte. Făcui câţiva paşi, apoi mă aşezai pe canapea. Îmi amintesc totul până în ultimul moment. Resimţeam o mare satisfacţie să nu vorbesc cu Matrioşa şi s-o fac astfel să tânjească, nu ştiu de ce. Am aşteptat o oră întreagă, şi deodată am auzit-o ridicându-se brusc din spatele paravanului. Am auzit izbitura picioarelor ei pe podea când s-a ridicat, apoi câţiva paşi repezi şi apăru în pragul camerei mele. Eram atât de laş, încât am fost fericit că am rezistat. Oh! cât de murdare erau toate astea şi cât de umilit mă simţeam. Ea stătea în picioare şi mă privea în tăcere. Din ziua în care am văzut-o pentru ultima dată de aproape, într-adevăr slăbise extrem de mult. Faţa îi părea ofilită şi fruntea cu siguranţă că îi ardea. Ochii, măriţi, mă fixau cu o curiozitate năucă, aşa mi se păru la început. Continuam să stau jos şi o priveam nemişcat. Şi din nou am resimţit ura. Dar curând am remarcat că Matrioşa nu se temea deloc de mine şi că probabil delira. Dar nu! nu era nici delir. Ea începu deodată să clatine capul aşa cum fac oamenii foarte naivi şi care au maniere, când adresează cuiva un reproş; apoi îşi ridică brusc pumnişorul şi mă ameninţă cu el de departe. În primul moment acest gest mi se păru ridicol, dar nu am mai fost în stare să-l suport mai departe; mă ridicai brusc şi mă apropiai de ea, îngrozit. Faţa ei exprima o disperare greu de văzut la o fiinţă atât de mică; continua să mă ameninţe cu pumnul şi să clatine capul în semn de reproş. Îi vorbii cu prudenţă, foarte încet, cu blândeţe, căci mă temeam, dar am văzut imediat că ea nu mă putea pricepe şi teroarea mea crescu. Dar ea îşi acoperi repede faţa cu ambele mâini, ca şi data trecută, şi se duse spre fereastră întorcându-mi spatele. Atunci m-am întors şi eu şi m-am aşezat lângă fereastră. Nu pot deloc să înţeleg de ce nu am ieşit şi stăteam acolo să aştept; deci într-adevăr aşteptam ceva. Poate aş fi rămas mult timp aşezat pe locul acela, pentru a o omorî apoi din disperare, ca să termin într-un fel sau altul.
Curând după aceea auzii din nou paşii ei grăbiţi; ieşise pe uşa care dădea spre un coridor de lemn prin care se ajungea la scară. M-am apropiat repede de balustradă şi am apucat s-o zăresc intrând într-o magazie mică, un fel de coteţ, care era alături de o altă anexă. Când m-am aşezat din nou lângă fereastră, o idee ciudată îşi făcu loc în mintea mea: nici acum nu pot înţelege de ce tocmai ideea aceasta mai degrabă decât alta îmi veni în minte; deci totul convergea spre asta. Era evident că nu puteam încă să cred, „şi totuşi…”. Îmi amintesc perfect; îmi bătea inima. După un minut m-am uitat din nou la ceas şi am aflat ora exactă. Ce nevoie aveam s-o aflu? Nu ştiu; dar în momentul acela în mine exista voinţa de a observa tot. Îmi amintesc deci foarte bine de tot şi văd tot, ca şi când aş fi încă acolo. Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu şi venea mereu să mi se aşeze pe faţă. Am prins-o şi am ţinut-o câteva momente între degete şi am lăsat-o să zboare pe fereastră. Un camion intră în curte făcând un zgomot mare. Un ucenic croitor cânta din răsputeri (de mai demult) lângă fereastra lui, într-un colţ al curţii. Lucra şi eu puteam să-l văd de la locul meu. Îmi dădu prin minte că, din moment ce nimeni nu m-a întâlnit când am traversat curtea şi am urcat scara, era desigur mai bine să nu fiu întâlnit nici la ieşire; aşadar, mi-am îndepărtat cu prudenţă scaunul de la fereastră şi m-am aşezat în aşa fel, încât vecinii să nu mă poată vedea. Oh! ce laşitate! Am luat o carte, apoi am azvârlit-o şi m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen roşu pe o frunză de muşcată; am uitat de mine câtva timp. Dar astăzi îmi amintesc de tot.
Mi-am scos brusc ceasul. Trecuseră douăzeci de minute de când ieşise. Dar mă hotărâi să aştept exact un sfert de oră. Îmi acordam acest răgaz. Îmi trecu de asemenea prin minte că s-ar fi putut ca ea să se fi întors şi eu să n-o fi auzit. Dar era cu neputinţă. Acum era o linişte de mormânt şi aş fi putut auzi o muscă zburând. Deodată inima începu să-mi bată mai tare. M-am uitat la ceas: mai erau trei minute; am rămas nemişcat pe scaun, cu toate că inima îmi bătea nebuneşte, de mă durea aproape. M-am sculat în cele din urmă, mi-am pus pălăria, m-am încheiat la nasturii paltonului şi am cercetat camera: lăsasem vreo urmă în urma trecerii mele pe acolo? Am apropiat scaunul de fereastră şi l-am aşezat exact pe locul unde se afla la venirea mea. În sfârşit, am deschis uşa, am închis-o încet cu cheia şi m-am îndreptat spre magazie; uşa era închisă, dar nu cu cheia; ştiam bine lucrul acesta, dar nu voiam s-o deschid. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii. Chiar în clipa când mă ridicam aşa, în vârful picioarelor, mi-am amintit că atunci când şedeam lângă fereastră şi priveam micul păianjen roşu, în răstimpul scurt când uitasem de mine, de fapt mă şi închipuiam ridicându-mă în vârful picioarelor şi privind prin crăpătură, aşa cum făceam acum. Citez acest detaliu pentru că ţin să arăt până la ce punct eram în deplinătatea facultăţilor mele şi că, prin urmare, nu sunt deloc nebun şi trebuie să răspund de faptele mele. Am privit îndelung prin crăpătură, fiindcă era întuneric în magazia aceea. Nu era beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am zărit ce voiam…
Mi-am zis atunci că pot pleca şi am coborât treptele. Nu am întâlnit pe nimeni; deci nimeni nu a putut mai târziu să depună mărturie împotriva mea. Trei ore mai târziu, la mine acasă, jucam cu toţii cărţi, în cămaşă, bând ceai. Lebeadkin citea versuri, povestea tot felul de istorii şi, parcă dinadins, lucruri foarte nostime în locul prostiilor cu care ne împuia capul de obicei. Era şi Kirillov acolo. Nimeni nu bea, cu toate că era o sticlă de rom pe masă; Lebeadkin o onoră. Prohor Malov remarcă: „Când Nikolai Vsevolodovici este mulţumit şi binedispus, toată banda noastră este veselă şi vorbim bine”. Am remarcat această frază; deci eu eram vesel, mulţumit, binedispus şi spuneam lucruri nostime. Dar îmi amintesc, ştiam perfect că bucuria de a mă fi simţit eliberat se baza pe o laşitate infamă şi că niciodată nu voi putea să mă simt nobil, nici pe pământ, nici într-o altă viaţă, niciodată. Încă ceva: mi-am dat seama atunci de proverbul evreiesc: „Nu-ţi simţi propriul miros împuţit”. Eram perfect conştient că sunt un mizerabil, dar nu mi-era ruşine de asta şi în general sufeream puţin. În acel moment, în timp ce beam ceai şi vorbeam cu prietenii, mi-am putut da seama foarte precis, pentru prima dată în viaţa mea, că eu nu înţelegeam şi nu simţeam Binele şi Răul; că nu numai că pierdusem acest sentiment, dar că Binele şi Răul, în sine, nu existau (asta îmi convenea) şi că nu erau decât prejudecăţi, şi că eu puteam cu siguranţă să mă eliberez de orice prejudecată, dar că, dacă ajungeam la această eliberare, eram pierdut. Am devenit conştient de toate astea pentru prima dată, într-o formă netă, în faţa acelei mese de ceai, în timp ce glumeam şi râdeam cu camarazii mei despre nu ştiu ce subiect. Dar îmi amintesc de tot. Se întâmplă deseori ca idei vechi, pe care toată lumea le cunoaşte, să ne apară deodată noi, originale.
Totuşi, nu încetam să aştept ceva. Şi într-adevăr, spre orele unsprezece seara, o văd venind în grabă pe fiica portăresei pe care o trimisese gazda mea pe strada Gorohovaia ca să-mi spună că Matrioşa se spânzurase. Mersei cu fetiţa şi am putut constata că nici proprietăreasa mea nu-şi dădea seama de ce mă chemase. Plângea în hohote şi ţipa, aşa cum fac aceşti oameni în asemenea situaţii. Acolo era lume multă, agenţi de poliţie. Am aşteptat să treacă un timp, apoi am ieşit.
Nu am fost deranjat câtuşi de puţin pentru afacerea asta; mi se puseră totuşi câteva întrebări. Dar eu declarai doar atât: că copilul fusese bolnav şi delirase şi că propusesem să chem medicul pe cheltuiala mea. Mi se vorbi şi despre briceag: povestii că gazda mea îşi biciuise fiica, dar că asta n-avea nici o importanţă. Nimeni nu a ştiut că mă întorsesem seara. Afacerea se termină deci în felul acesta.
Timp de o săptămână întreagă mă abţinui să mă întorc pe strada Gorohovaia şi în cele din urmă nu m-am mai dus decât pentru a anula contractul de închiriere. Gazda continua să verse lacrimi (şi mi-amintesc că asta mi-a fost dezagreabil), dar reîncepuse să-şi vadă de croitorie. „Din cauza briceagului dumneavoastră am jignit-o”, îmi spuse ea, fără mare dojană. Încheiai conturile mele cu ea sub pretextul că nu mi-ar mai fi posibil de acum înainte s-o primesc pe Nina Savielevna în locuinţa lor. În timp ce ne luam rămas-bun, îmi mai vorbi de bine despre Nina Savielevna. Îi făcui cadou cinci ruble peste ceea ce îi datoram pentru cameră.
În perioada aceea mă plictiseam de moarte. Pericolul odată trecut, aş fi uitat de tot povestea cu Gorohovaia, ca şi de toate evenimentele din acea perioadă, dacă din când în când nu mi-aş fi amintit cu furie de teroarea pe care o resimţeam. Îmi vărsam furia pe cine-mi ieşea în cale. Atunci îmi veni ideea – dar fără nici un motiv – de a-mi prăpădi viaţa în chipul cel mai prostesc posibil. Cu un an în urmă mă gândisem să-mi trag un glonţ în cap; se oferi un alt mijloc, mult mai bun. Într-o zi, văzând-o pe Maria Timofeevna Lebeadkina, cea cu picioarele strâmbe, care-şi vedea de treaba ei prin casă, îmi veni ideea de a o lua de nevastă. Nu era încă complet nebună, dar era o idioată în permanent extaz şi prietenii mei dezvăluiseră că mă iubea nebuneşte pe ascuns. Ideea unei căsătorii între Stavroghin şi această creatură infirmă îmi excita plăcut nervii. Nu se putea imagina nimic mai ridicol, mai stupid. Dar nu-mi pot da seama dacă hotărârea mea a fost determinată, fie chiar în mod inconştient (cu siguranţă inconştient), de furia împotriva mea care mă cuprinsese din cauza fricii josnice resimţite în povestea cu Matrioşa. Într-adevăr, nu cred asta. În orice caz, această căsătorie nu a fost numai „rezultatul unui pariu făcut după o masă bine stropită”. „Martorii” au fost Kirillov şi Piotr Stepanovici, atunci în trecere prin Petersburg, apoi însuşi Lebeadkin şi Prohor Malov (astăzi decedat). În afară de aceştia, nimeni nu ştie nimic, şi ei îmi dădură cuvântul de onoare că vor tăcea. Această tăcere mi s-a părut întotdeauna o mârşăvie; dar până acum secretul nu a fost trădat, cu toate că am avut intenţia să declar totul; deci îl declar acum. După căsătorie m-am dus la mama, la ţară. M-am dus acolo ca să mă distrez, căci viaţa îmi era de nesuportat. În oraşul nostru am produs impresia unui dement şi această impresie dăinuie şi azi, ceea ce poate să-mi provoace mari prejudicii, după cum o să explic mai departe. Am plecat apoi în străinătate unde am petrecut patru ani.
Am vizitat Orientul; pe muntele Athos am asistat la slujbe religioase care durau câte opt ore; am fost în Egipt, în Elveţia, chiar şi în Islanda; timp de un an am urmat cursurile Universităţii din Göttingen. În timpul ultimului an de şedere în străinătate, la Paris, m-am împrietenit cu o familie de ruşi foarte bine situaţi, iar în Elveţia cu două tinere rusoaice. Acum doi ani, fiind în trecere prin Frankfurt, am remarcat în vitrina unei papetării, printre diverse fotografii, portretul unei fetiţe elegant îmbrăcate, dar care semăna mult cu Matrioşa. Am cumpărat imediat portretul şi întors la hotel l-am aşezat pe cămin. Nu m-am atins de el o săptămână întreagă, nici măcar o privire nu i-am aruncat, şi când am părăsit Frankfurtul, am uitat să-l iau cu mine.
Citez acest fapt pentru a arăta până la ce punct îmi puteam stăpâni amintirile şi când eram insensibil la ele. Le respingeam pe toate odată, în masă, şi toată masa lor dispărea imediat, de îndată ce doream. Întotdeauna m-a plictisit să-mi amintesc de trecut şi niciodată nu am putut vorbi mult despre trecut, aşa cum face aproape toată lumea.
Acum un an, în primăvară, călătorind prin Germania, din distracţie, am depăşit staţia la care trebuia să cobor pentru a lua alt tren. M-am oprit la staţia următoare; era ora trei după-amiază, ziua era luminoasă. Era un foarte mic orăşel german. Mi s-a indicat un hotel; trebuia să aştept: trenul următor nu trecea decât la ora unsprezece seara. Eram mulţumit de această aventură, căci nimic nu mă grăbea. Hotelul era prost şi mic, dar înconjurat pretutindeni de pomi şi de straturi de flori. Mi se dădu o cămăruţă îngustă. Am cinat bine fiindcă petrecusem toată noaptea în tren. Am adormit foarte adânc la ora patru după-amiază.
Am visat ceva cu totul neaşteptat pentru mine, fiindcă niciodată nu visasem ceva asemănător. Visurile mele erau întotdeauna prosteşti sau teribile. În muzeul din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain care în catalog figurează sub titlul Acâş şi Galatea, cred. Eu l-am denumit, nu ştiu de ce, Vârsta de aur. Îl remarcasem de mult şi-l mai revăzusem cu trei zile în urmă. Poate chiar că m-am dus la Dresda numai pentru asta. Acesta era tabloul pe care l-am văzut în vis, dar totuşi nu era ca un tablou, ci ca o realitate. Se făcea că există la fel ca în tablou un colţ din arhipelagul grecesc şi eu, pare-se, mă întorsesem cu trei mii de ani în urmă. Valuri albastre şi mângâietoare, insule şi stânci, ţărmuri înfloritoare; în depărtare o privelişte încântătoare, chemarea soarelui care apune… Cuvintele nu pot descrie totul. Aici era leagănul omenirii şi acest gând îmi umplea sufletul de o dragoste frăţească. Era paradisul pe pământ; zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii; aici se desfăşurau primele scene din mitologie. Aici trăia un neam de oameni frumoşi. Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele; prisosul forţelor lor abundente se revărsa în dragoste, în bucuria naivă. Şi eu îl simţeam, în timp ce discerneam şi viitorul nemărginit care-i aştepta şi pe care nu-l bănuiau, şi inima mea se înfiora la aceste gânduri. Oh! cât eram de fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în stare să iubesc! Soarele îşi revărsa razele pe insule şi pe mare şi se bucura de frumoşii lui copii. Viziune admirabilă! Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre toate, dar căruia omenirea i-a dăruit toate forţele sale, căruia i-a sacrificat totul; în numele căruia s-a murit pe cruce, s-au omorât profeţi, fără de care popoarele nu ar vrea să trăiască, fără de care nici nu ar putea să moară. Şi toate astea eu le-am trăit în visul meu. Nu ştiu exact ce am văzut; era vorba mai degrabă de o senzaţie. Dar stâncile şi marea, razele oblice ale soarelui care apune, toate astea mi se părea că le mai văd când m-am trezit şi am deschis ochii, care pentru prima oară în viaţa mea erau literalmente scăldaţi în lacrimi. Senzaţia unei fericiri încă necunoscute îmi străpunse inima, mă duru chiar. Era deja seară; prin verdeaţa florilor care împodobeau fereastra, soarele apunând arunca în cameră un mănunchi oblic de raze fierbinţi şi mă scălda în lumină. M-am grăbit să reînchid ochii pentru a încerca să evoc încă o dată visul dispărut, dar deodată am zărit în mijlocul unei lumi vii, foarte vii, un minuscul punct roşu. Astfel a început lucrul acesta. Şi deodată mi-am adus aminte de micul păianjen roşu. L-am văzut aşa cum l-am contemplat pe frunza de muşcată în timp ce soarele îşi revărsa razele oblice, ca în acest moment. Ceva mă străpunse; m-am ridicat şi m-am aşezat pe pat. Iată exact cum s-au petrecut lucrurile.
Văzui în faţa mea (oh! nu în realitate! de-ar fi fost o fantomă căreia să-i pot vorbi!), o văzui pe Matrioşa slăbită, cu ochii înfriguraţi, exact aşa cum era când stătea pe pragul camerei mele şi, clătinând din cap, mă ameninţa cu pumnul ei mic. Şi niciodată n-am resimţit ceva mai dureros. Disperarea jalnică a unei mici fiinţe neputincioase, cu mintea încă neformată şi care mă ameninţa (cu ce? ce putea să-mi facă?), dar cu siguranţă nu se acuza decât pe sine. Niciodată până acum nu mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am stat toată noaptea nemişcat pierzând noţiunea timpului. Acum aş vrea să explic şi să spun ce s-a petrecut cu mine, cât mai clar cu putinţă. Oare asta este ceea ce se cheamă mustrare de conştiinţă, căinţă? Nu ştiu nici până azi. Ce nu pot îndura este numai şi numai această viziune, şi tocmai în prag, cu pumnul ridicat şi ameninţător; nici înainte, nici după, ci exact în clipa aceea; nimic altceva decât înfăţişarea pe care o avea ea atunci, nimic altceva decât această clipă, nimic altceva decât această clătinare a capului. Acest gest, tocmai faptul că mă ameninţă, nu mi se mai pare ridicol, ci oribil. Resimt pentru ea o milă cumplită, înnebunitoare, şi sunt gata să-mi las trupul pradă tuturor torturilor numai ca acel lucru să nu se fi petrecut în ziua aceea. Eu nu regret crima mea, nici moartea copilei; exclusiv această clipă îmi este cu neputinţă, absolut cu neputinţă de îndurat, căci de atunci încoace îmi apare în fiecare zi şi ştiu cu certitudine că sunt condamnat. Ea nu vine de la sine, eu sunt acela care o evoc, dar îmi este imposibil să n-o evoc, cu toate că nu pot trăi cu asta. Oh! de-aş putea s-o văd o dată cu adevărat, măcar în halucinaţie! Aş vrea să mă mai privească măcar o singură dată, ca în ziua aceea, cu ochii ei mari înfriguraţi, să se uite drept în ochii mei şi să vadă acolo… Ce stupiditate! Niciodată nu se va întâmpla.
De ce oare niciuna dintre amintirile mele nu trezeşte în mine nimic asemănător? Am totuşi multe amintiri, şi poate chiar mai urâte după părerea oamenilor… Or, ele nu trezesc în mine decât cel mult o simplă ură, provocată de altfel de starea mea actuală; altădată le uitam cu cel mai mare sânge rece, le îndepărtam pe toate şi eram în mod artificial liniştit.
Am rătăcit un an întreg după asta încercând să găsesc cu ce să mă ocup. Ştiu că mai pot îndepărta imaginea fetiţei când doresc acest lucru. Sunt pe deplin stăpân pe voinţa mea, ca întotdeauna. Dar toată problema este tocmai că niciodată nu am vrut s-o fac, că în străfundul meu nu vreau s-o fac şi nu voi mai voi s-o fac; ştiu asta foarte bine. Asta va dura astfel până la nebunia mea totală.
Două luni mai târziu, în Elveţia (era probabil reacţia organismului care lupta totuşi ca să trăiască), am resimţit din nou unul dintre accesele de pasiune, unul dintre acele elanuri nebuneşti, asemănătoare cu cele pe care le-am cunoscut în tinereţe. M-am simţit tentat de o nouă crimă, bigamia (pentru că eram deja însurat), dar am fugit de această tentaţie urmând sfatul unei alte fete căreia i-am mărturisit aproape totul, destăinuindu-i chiar că n-o iubeam deloc pe cea pe care o doream şi că în general eu nu puteam iubi pe nimeni, şi că nu era nimic altceva în mine decât dorinţă. De altfel, această nouă crimă nu m-ar fi eliberat deloc de Matrioşa.
De aceea, m-am hotărât să tipăresc aceste foi şi să le introduc în Rusia în trei sute de exemplare. Când va veni momentul, le voi trimite la poliţie, la autorităţile locale; le voi face să ajungă în acelaşi timp la redacţiile tuturor ziarelor cu rugămintea de a le publica, cât şi la numeroasele mele cunoştinţe din Petersburg, din toată Rusia. Ele vor apărea de asemenea în străinătate, traduse. Ştiu că probabil nu voi fi hărţuit de justiţie sau în orice caz foarte puţin. Mă acuz eu însumi şi nu am acuzatori. În plus, nu există dovezi sau foarte puţine. În sfârşit, un număr de oameni cred că creierul meu este deranjat şi e cert că rudele mele vor depune toate eforturile pentru a profita de această părere şi astfel să stingă orice urmărire judiciară periculoasă. Asta o spun printre altele, pentru a dovedi că sunt în depline facultăţi mintale şi că înţeleg situaţia mea. Vor mai fi însă cei care vor şti tot şi care se vor uita la mine şi la care mă voi uita şi eu. Vreau ca toată lumea să se uite la mine. Oare asta mă va uşura? Nu ştiu. Este ultima mea resursă.
Repet: dacă se caută bine în arhivele poliţiei din Petersburg, se va descoperi poate ceva. Aceşti mic-burghezi sunt încă în Petersburg poate. Sigur îşi vor reaminti de casă: este zugrăvită în albastru-deschis. Cât despre mine, nu mă voi îndepărta şi un an sau doi încă voi locui la Skvoreşniki, proprietatea mamei mele. Dacă mi se va cere, mă voi prezenta unde va trebui.
Nikolai Stavroghin.
III.
Lectura ţinu aproape o oră. Tihon citea încet şi poate chiar recitea unele pasaje. De la întreruperea provocată prin foaia pusă deoparte, Stavroghin rămăsese nemişcat, tăcut, rezemat de speteaza canapelei şi părea că aşteaptă. Tihon îşi scoase ochelarii, zăbovi un moment, apoi aruncă o privire nehotărâtă asupra lui Stavroghin. Acesta tresări şi se plecă înainte cu o mişcare rapidă.
— Am uitat să vă previn, rosti el pe un ton brusc şi sec, că toate cuvintele dumneavoastră vor fi zadarnice; nu-mi voi modifica intenţiile; nu vă mai osteniţi să mă convingeţi de contrariu. Voi publica aceste foi.
Roşi şi tăcu.
— Nu aţi omis să mă preveniţi de asta înainte de a începe lectura.
Era o oarecare iritare în tonul lui Tihon. „Documentul” produsese, evident, o puternică impresie asupra lui. Simţământul său de creştin fusese jignit şi nu era întotdeauna în stare să se reţină. În această privinţă voi observa că nu în zadar îşi cucerise el reputaţia „de a nu şti să se poarte cu publicul”, cum vorbeau călugării despre el. În ciuda spiritului caritabil, în voce îi răzbătea o adevărată indignare.
— Nu face nimic, continuă Stavroghin pe un ton tăios şi fără să remarce schimbarea care se produsese în Tihon. Oricare ar fi puterea argumentelor dumneavoastră, eu nu voi renunţa la intenţiile mele. Reţineţi că, totuşi, cu ajutorul acestei fraze abile – sau inabile, cum doriţi – eu nu mă gândesc deloc să provoc argumentele şi rugăminţile dumneavoastră.
Pronunţând aceste ultime cuvinte, avu un rânjet.
— Nu pot discuta cu dumneavoastră şi nici să vă cer să renunţaţi la hotărâre. Intenţia este foarte nobilă şi ar fi imposibil de exprimat mai bine o idee autentic creştină. Pocăinţa nu poate merge mai departe: ar fi o faptă admirabilă aceea de a se pedepsi singur aşa cum proiectaţi, numai dacă…
— Dacă?
— Dacă ar fi într-adevăr o pocăinţă, dacă ar fi realmente o idee creştină.
— Astea toate sunt subtilităţi, murmură Stavroghin, gânditor şi distrat.
Se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, fără măcar să-şi dea seama ce face.
— Mi se pare că aţi vrut dinadins să vă arătaţi mai grosolan decât sunteţi, decât ar dori inima dumneavoastră să fie, făcu Tihon prinzând curaj.
— Să mă arăt? Eu nu mă „arătam” şi, în special, nu jucam teatru; „mai grosolan”! Ce vrea să însemne „mai grosolan”?
Roşi din nou şi asta îl enervă.
— Ştiu că este un fapt minor, neînsemnat, mizerabil, spuse el arătând foile, dar trebuie ca însăşi micimea lui să servească pentru a adânci…
Se opri deodată, ca şi când i-ar fi fost ruşine să continue şi ar fi considerat umilitor să se lanseze în explicaţii; dar în acelaşi timp se supunea dureros, fie chiar inconştient, necesităţii de a se explica. Trebuie observat că nici o vorbă nu fu rostită în legătură cu confiscarea celei de-a doua foi; această foaie părea să fi fost uitată atât de unul, cât şi de celălalt. Stavroghin se oprise lângă masa de scris; luă de acolo un mic crucifix de fildeş, începu să-l învârtească între degete şi, deodată, îl rupse în două. Surprins, îşi reveni şi-i aruncă lui Tihon o privire perplexă; dar deodată buza lui superioară tremură, ca şi când ar fi fost jignit şi se pregătea să arunce o orgolioasă sfidare.
— Credeam că îmi veţi spune ceva serios. Pentru asta am venit, spuse el cu jumătate de glas, ca şi când ar fi făcut un efort cumplit să se stăpânească; aruncă pe masă crucifixul rupt. Tihon plecă repede ochii.
— Acest document exprimă în mod direct nevoia unei inimi rănite mortal; aşa trebuie să-l interpretez? întrebă el cu insistenţă şi aproape cu înflăcărare. Da, este nevoia firească de pocăinţă care v-a cuprins. În aşa măsură v-a impresionat suferinţa unei fiinţe pe care aţi jignit-o, încât pentru dumneavoastră acest lucru a devenit acum o chestiune de viaţă sau de moarte; deci există o speranţă pentru dumneavoastră şi acum urmaţi adevărata cale, pregătindu-vă să primiţi în faţa tuturor pedeapsa ruşinii. Vă adresaţi judecăţii Bisericii, cu toate că nu credeţi în Biserică. Vă înţeleg bine oare? Se pare că îi urâţi de pe acum şi îi dispreţuiţi pe toţi cei care vor citi ceea ce stă scris acolo; se pare că le aruncaţi o sfidare.
— Eu! Să le arunc o sfidare?
— Nu v-a fost ruşine să vă mărturisiţi crima; de ce vă este ruşine să vă pocăiţi?
— Mie! Mie mi-e ruşine?
— Da, vă e ruşine şi vă e frică.
— Mi-e frică?
Stavroghin avu un râs convulsiv şi din nou buza superioară îi tremură.
— Să se uite la mine, spuneţi. Dar dumneavoastră cum să vă uitaţi la ei? Aşteptaţi de pe acum ura lor pentru a le răspunde cu o ură şi mai mare. Unele pasaje din spovedanie sunt subliniate chiar de stilul dumneavoastră. Aveţi aerul că vă admiraţi propria psihologie şi profitaţi de lucrurile neînsemnate pentru a uimi cititorul prin insensibilitatea, prin cinismul dumneavoastră, pe care poate nici nu-l aveţi. Pe de altă parte, patimile murdare şi trândăvia v-au făcut într-adevăr insensibil şi prost.
— Prostia nu e un viciu, rânji Stavroghin, pălind.
— Uneori este un viciu, continuă Tihon, înflăcărat şi inexorabil. Rănit de moarte de vedenia care vă apare în prag, păreţi totuşi să nu vedeţi – în acest document – în ce constă crima pe care aţi comis-o şi de ce trebuie să vă fie ruşine în faţa oamenilor cărora le cereţi să vă judece: este oare din pricina insensibilităţii în faţa crimei sau a terorii pe care aţi resimţit-o? La un anumit moment vă grăbiţi chiar să asiguraţi cititorul că gestul de ameninţare al fetiţei nu vi se mai părea ridicol, ci mortal. Dar oare într-adevăr el vi s-a putut părea ridicol, fie chiar pentru o clipă? Da, aşa vi s-a părut, garantez.
Tihon tăcu; vorbea ca o persoană care a renunţat să se stăpânească:
— Vorbiţi, vorbiţi! stărui Stavroghin. Sunteţi iritat şi… mă certaţi. Asta îmi place din partea unui călugăr. Dar iată ce mă miră: au trecut zece minute de când discutăm de asta (el arătă foile), şi cu toate că mă certaţi, nu văd la dumneavoastră nici un semn deosebit de dezgust, de ruşine… nu sunteţi dezgustat şi vorbiţi cu mine de la egal la egal.
Coborâse vocea şi cuvintele „de la egal la egal” păruseră să ţâşnească de pe buzele lui, fără să se fi gândit la ce spunea. Tihon îl privea atent.
— Mă uimiţi, spuse el după o tăcere, pentru că vorbele vă sunt sincere, văd asta, şi în acest caz… eu sunt vinovat faţă de dumneavoastră. Aflaţi deci că am fost nepoliticos şi dezgustat, dar că în setea dumneavoastră de pocăinţă nici n-aţi observat asta, cu toate că aţi observat nerăbdarea mea pe care aţi numit-o „ceartă”. Dar consideraţi că meritaţi un dispreţ infinit mai profund, iar cuvintele „de la egal la egal”, cu toate că au fost pronunţate involuntar, sunt cuvinte frumoase. Nu vă voi ascunde: mă îngrozeşte această mare forţă trândavă care nu se manifestă decât în infamii. Nu degeaba te transformi într-un străin; o pedeapsă îi urmăreşte pe toţi cei care se dezlipesc de pământul natal; plictiseala şi trândăvia îi asaltează chiar dacă ei caută acţiunea. Dar creştinismul admite responsabilitatea, indiferent în ce mediu trăieşti. Dumnezeu nu v-a privat de inteligenţă; gândiţi-vă singur: dacă puteţi să vă puneţi întrebarea: „Sunt sau nu sunt răspunzător de actele mele?” înseamnă implicit că sunteţi responsabil. Este cu neputinţă ca ispita să nu se strecoare în lume, dar vai de acela prin care se strecoară. De altfel, în ceea ce priveşte… greşeala dumneavoastră, mulţi acţionează cum aţi făcut dumneavoastră, dar continuă să trăiască în pace şi linişte şi merg până la a considera aceste greşeli ale tinereţii ca fiind inevitabile. Există bătrâni care răspândesc deja miros de mormânt, dar care păcătuiesc şi se consolează cu voie bună. Lumea este plină de asemenea grozăvii. Dumneavoastră cel puţin aţi resimţit toată adâncimea ei: la un asemenea grad este extrem de rar.
— N-o să vă apucaţi acum să mă stimaţi după citirea acestor foi! rânji Stavroghin. Dumneavoastră… onorabile părinte Tihon – am mai auzit lucrul acesta – n-o să ştiţi să fiţi un bun duhovnic, continuă el cu un surâs forţat. Sunteţi criticat pe-aici. Se spune că îndată ce descoperiţi în păcătos puţină umilinţă, puţină sinceritate, cădeţi imediat în admiraţie, sunteţi gata să vă căiţi, să vă umiliţi şi să vă aruncaţi în faţa… celui ce se căieşte.
— Nu voi răspunde direct la asta, dar este cert că eu nu ştiu să mă adresez oamenilor. A fost întotdeauna marele meu defect, suspină Tihon şi cu o astfel de simplitate, încât Stavroghin îl privi zâmbind. Cât despre acestea – şi se uită la foi -, cu siguranţă că nu poate să existe o crimă mai atroce, mai teribilă decât aceea pe care aţi comis-o.
— Să n-o mai măsurăm cu cotul, spuse după o tăcere Stavroghin, nu fără ciudă în glas. Poate că suferinţa mea nu este atât de mare pe cât am descris-o aici; de asemenea, se poate să mă fi autoacuzat prea mult, încheie el deodată.
Tihon nu spuse nimic. Stavroghin, cu capul plecat, cufundat în meditaţia sa, păşea în lung şi în lat.
— Şi persoana aceea tânără, cu care aţi întrerupt relaţiile în Elveţia, unde este acum? întrebă deodată Tihon.
— Aici.
O nouă tăcere se lăsă.
— S-ar putea ca eu să vă fi minţit în ceea ce mă priveşte, repetă Stavroghin insistând. Nici eu nu ştiu bine… De altfel, chiar dacă provoc oamenii prin neruşinarea mărturisirii mele – pentru că aţi observat provocarea mea -, ce importanţă are asta? Asta şi trebuie. O merită din plin.
— Cu alte cuvinte, vă este mai uşor să-i urâţi decât să acceptaţi mila lor.
— Aveţi dreptate. Nu am obiceiul să fiu deschis, dar fiindcă am început… cu dumneavoastră, aflaţi că îi dispreţuiesc tot atât ca şi pe mine, tot atât, dacă nu mai mult, infinit mai mult. Niciunul dintre ei nu poate fi judecătorul meu… Am scris aceste prostii pentru că asta mi-a venit în minte, din cinism… Se poate chiar să fi minţit numai, într-un moment de furie.
Se întrerupse subit, enervat, şi din nou roşi, fiindcă vorbise împotriva voinţei lui. Se apropie de masă, întorcând spatele lui Tihon, şi apucă un fragment din crucifixul rupt.
— Răspundeţi la întrebarea mea, dar sincer, numai mie sau ca şi cum v-aţi vorbi dumneavoastră înşivă, noaptea. Dacă cineva v-ar ierta asta (el arătă spre foi), nu unul dintre cei pe care îi stimaţi sau de care vă temeţi, ci un necunoscut, un om pe care nu l-aţi cunoaşte niciodată, care v-ar ierta în tăcere în sinea lui, citind mărturisirea dumneavoastră, oare acest gând v-ar uşura sau v-ar fi indiferent? Dacă este prea penibil pentru amorul dumneavoastră propriu, nu-mi răspundeţi, dar gândiţi-vă…
— Asta m-ar uşura, răspunse Stavroghin cu jumătate de glas. Dacă m-aţi ierta, asta mi-ar face mult bine, adăugă el foarte repede şi aproape în şoaptă, fără totuşi să se întoarcă de la masă.
— Dar cu condiţia ca şi dumneavoastră să mă iertaţi.
— Ce! A! da, asta e formula dumneavoastră mănăstirească. Urâtă umilinţă! Ştiţi, toate vechile voastre formule monahale nu sunt deloc frumoase. Dar dumneavoastră vă imaginaţi că sunt foarte frumoase. Izbucni într-un râs nervos. Într-adevăr, nu ştiu deloc de ce mă aflu aici, adăugă el întorcându-se deodată. A! da, sunt distrus… Spuneţi, asta costă chiar douăzeci şi cinci de ruble?
— Nu vă faceţi griji cu asta, spuse Tihon.
— Sau cincizeci? De ce să nu mă îngrijorez? Pentru care motiv aş veni să vă distrug obiectele şi pentru ce m-aţi iertat de această pagubă? Poftim, iată cincizeci de ruble. Scoase banii din buzunar şi îi puse pe masă. Dacă nu vreţi să-i luaţi pentru dumneavoastră, luaţi-i pentru săraci, pentru biserică… Se întărâtă din ce în ce mai mult. Ascultaţi, vă voi spune adevărul: vreau ca dumneavoastră să mă iertaţi şi încă unul alături de dumneavoastră şi un al treilea, dar ca toţi, toţi să mă urască.
— Aţi fi capabil să suportaţi în deplină umilinţă mila generală?
— Nu, nu aş putea. Nu vreau mila tuturor. De altfel, această chestiune este lipsită de sens: ea nu poate exista, această milă. Ascultaţi, eu nu vreau să aştept, voi publica aceste foi… nu încercaţi să mă convingeţi… Nu pot să aştept, nu pot.
Era scos din sărite.
— Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid.
— Vă temeţi că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta ura lor?
— Nu, nu numai ura lor.
— Dar ce altceva?
— Râsul lor.
Rosti aceste cuvinte foarte încet, parcă fără voia lui.
Nefericitul nu se putuse stăpâni şi începuse să vorbească despre ceea ce ar fi fost bine să tacă; ştia de altfel că ar fi fost preferabil să tacă. Stavroghin se tulbură, îngrijorarea îi apăru pe faţă.
— Presimţeam asta. Deci în timp ce citeaţi „documentul” meu v-am apărut drept un personaj comic? Nu vă speriaţi, nu vă tulburaţi. Mă aşteptam la asta.
Într-adevăr, Tihon era încurcat; încercase să se explice cât mai repede, dar nu făcuse decât să strice şi mai mult lucrurile.
— Pentru a realiza astfel de acţiuni, liniştea morală este indispensabilă; chiar în suferinţă trebuie păstrată o înaltă seninătate… or, în zilele noastre seninătatea morală lipseşte. Pretutindeni nu sunt decât discuţii şi certuri. Oamenii nu se înţeleg mai bine între ei ca pe vremea turnului Babel.
— Toate astea sunt foarte plicticoase! Ştiu asta. S-a mai spus de mii de ori, îl întrerupse Stavroghin.
— De altfel, nici nu v-aţi atins scopul, continuă Tihon, trecând direct la problemă. Din punct de vedere juridic sunteţi aproape inatacabil. Este primul lucru asupra căruia vi se va atrage atenţia, zeflemisindu-vă. Apoi, mulţi se vor arăta uimiţi; cine va înţelege adevăratele cauze ale spovedaniei dumneavoastră? Vor face înadins ca să nu fie înţelese, căci asemenea fapte sunt temute; sunt întâmpinate cu groază, sunt detestate şi li se va răspunde prin răzbunare: omenirii îi place noroiul ei şi nu vrea să fie răscolit. De aceea nu va trece mult timp şi lumea va lua această chestiune în derâdere; căci oamenii rezolvă cel mai uşor aceste lucruri cu glume.
— Vorbiţi mai desluşit. Spuneţi tot, stărui Stavroghin.
— Fireşte, la început ei îşi vor exprima oroarea, dar această oroare va fi mai curând simulată decât sinceră şi nu va avea drept scop decât să satisfacă convenienţele. Ele nu vorbesc de sufletele curate; acestea vor fi îngrozite, dar ele se vor acuza şi vor tăcea şi deci nu se vor face observate. Ceilalţi, oamenii de lume, nu se tem decât de ceea ce le ameninţă în mod direct interesele. Odată trecută prima mirare, prima teroare convenţională, primii care vor râde vor fi tocmai aceştia. Nebunia dumneavoastră le va părea curioasă; căci vă vor considera puţin dement, acordându-vă totuşi destulă responsabilitate pentru a putea râde de dumneavoastră. Veţi putea suporta asta? Inima nu vi se va umple de ură atât de mare, încât să vă distrugă? Iată de ce mă tem.
— Ei bine… şi dumneavoastră… şi dumneavoastră chiar… Mă mir că aveţi o părere atât de proastă despre oameni; cu ce dezgust îi judecaţi! replică Stavroghin cam plictisit.
— Credeţi-mă! exclamă Tihon. Când vorbesc astfel despre oameni, îi judec în special după mine.
— Să fie oare sufletul dumneavoastră ceva care se va delecta cu suferinţa mea?
— Cine ştie? Poate că da. Ei da, se prea poate.
— Ajunge! Spuneţi-mi totuşi ce vi se pare ridicol în atitudinea mea în această relatare? Ştiu eu însumi, dar vreau ca dumneavoastră să-mi arătaţi cu degetul. Vorbiţi-mi cu cel mai mare cinism posibil, căci sunteţi un mare cinic… Voi ăştia, oamenii sfinţi, sunteţi îngrozitor de cinici, voi înşivă nu ştiţi în ce măsură dispreţuiţi oamenii… Vorbiţi-mi cu toată sinceritatea de care sunteţi în stare. Vă repet încă o dată: sunteţi foarte original.
— Există ceva ridicol faţă de oameni şi într-o oarecare măsură ceva fals până şi în intenţia admirabilei penitenţe pe care v-o impuneţi… fără să mai vorbim de forma în care vreţi s-o faceţi – tulbure, insuficient de hotărâtă, şovăitoare, probabil din cauza fricii… Oh! nu vă îndoiţi de victoria dumneavoastră! strigă el deodată revenindu-şi, aproape în extaz. Această formă va învinge (el arătă spre foi) cu condiţia să acceptaţi cu toată sinceritatea palmele şi scuipăturile… dacă le veţi suporta până la capăt. Pedepsirea cea mai infamă sfârşeşte întotdeauna prin a atinge cea mai înaltă glorie şi putere, dacă umilinţa este sinceră. Dar sunteţi capabil de o astfel de umilinţă? Ceea ce vă trebuie este umilinţă şi umilire. Trebuie să nu dispreţuiţi judecătorii dumneavoastră, ci să aveţi încredere în ei, ca în Biserică. Numai atunci îi veţi învinge şi îi veţi aduce prin pildă la dumneavoastră şi vă veţi uni cu ei în dragoste… Oh! dacă aţi fi în stare să înduraţi totul până la capăt! …
— Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, ce este ridicol în aceste foi?
— De ce, de ce această grijă de ridicol? De ce această boală la dumneavoastră? strigă brusc Tihon, clătinând din cap.
— Să lăsăm asta; arătaţi-mi mai bine ce este ridicol…
— Urâţenia este cea care vă va ucide, şopti Tihon cu ochii plecaţi.
— Urâţenia? Care urâţenie?
— Urâţenia crimei. Este într-adevăr urâtă. În general, oricare crimă, cu cât se varsă mai mult sânge, cu cât este mai îngrozitoare, cu atât efectul ei este mai mare, cu atât este mai pitorească, am putea spune. Dar există crime ruşinoase, mârşave, a căror grozăvie se trage din josnicia lor…
Tihon nu isprăvi.
— Adică dumneavoastră consideraţi ridicolă atitudinea mea când sărutam mâinile unei mici spurcăciuni… apoi când tremuram de frică… şi restul. Vă înţeleg foarte bine. Şi vă temeţi pentru mine, fiindcă asta e urât, ticălos, nu, nu ticălos, ci ruşinos, ridicol. Şi credeţi că tocmai asta nu voi putea suporta?
Tihon tăcea. Stavroghin păli, faţa lui se contractă.
— Înţeleg acum de ce m-aţi întrebat dacă domnişoara din Elveţia este aici, şopti el pentru sine.
— Nu sunteţi pregătit, nu sunteţi deloc călit, adăugă Tihon.
— Ascultaţi, vreau să obţin propria mea iertare; iată scopul meu principal; scopul meu unic, declară deodată Stavroghin cu un entuziasm sălbatic. Asta este toată spovedania mea, tot adevărul, restul e minciună. Numai atunci, asta o ştiu bine, va dispărea vedenia. Iată de ce aspir la o suferinţă nemărginită, iată de ce o caut eu însumi. Nu mă descurajaţi, căci altfel voi muri de mânie! strigă el aproape involuntar.
Acest elan fu atât de neaşteptat pentru Tihon, încât se sculă în picioare.
— Dacă credeţi că vă puteţi ierta singur şi că veţi obţine iertarea pe această lume prin suferinţă, dacă căutaţi numai şi numai să obţineţi această iertare, oh! atunci aveţi o credinţă deplină, strigă Tihon cu bucurie. Cum aţi putut atunci să spuneţi că nu credeţi în Dumnezeu?
Stavroghin păstra tăcerea.
— Dumnezeu vă va ierta lipsa de credinţă, căci îl veneraţi pe Sfântul Duh fără să-l cunoaşteţi.
— Nu poate să existe iertare pentru mine, spuse Stavroghin cu un aer sumbru. Stă scris în cartea dumneavoastră că nu există crimă mai mare decât să batjocoreşti „unul dintre aceşti copii mici”. Da, în această carte.
Arătă Evanghelia.
— La asta vă voi răspunde, replică Tihon cu un glas pătruns, că dacă veţi reuşi să vă iertaţi pe dumneavoastră înşivă, şi Hristos vă va ierta… Chiar dacă nu reuşiţi să vă împăcaţi cu dumneavoastră înşivă şi să vă iertaţi, chiar şi atunci el vă va ierta pentru intenţia dumneavoastră şi pentru marea suferinţă… Căci limbajul omenesc nu are cuvinte, nu are gânduri destule pentru a exprima toate căile Mielului până în ziua „când aceste căi ne vor fi dezvăluite în întregime”. Cine va măsura pe cel care depăşeşte orice măsură, cine va înţelege toată profunzimea sa?!
Colţurile buzelor lui tremurară ca mai înainte şi o uşoară strâmbătură îi convulsionă faţa. Efortul fusese prea mare şi el plecă ochii.
Stavroghin îşi luă pălăria de pe canapea.
— Voi reveni în altă zi. Părea epuizat. Vom mai vorbi despre toate astea… A fost o imensă plăcere pentru mine să vorbim împreună… şi apreciez onoarea… şi sentimentele dumneavoastră. Credeţi-mă că acum înţeleg de ce unele persoane simt atâta afecţiune pentru dumneavoastră…
— Chiar plecaţi? întrebă Tihon ridicându-se şi el, foarte surprins. Şi eu… Păru să şovăie. Voiam să vă fac încă o rugăminte… dar acum nu ştiu dacă… mă tem…
— Vă rog.
Stavroghin se reaşeză, tot cu pălăria în mână. Tihon se uită la această pălărie şi la ţinuta lui Stavroghin, o ţinută de om de lume; dar acest om de lume era pe jumătate nebun. Tihon se tulbură şi mai mult.
— Vă întreb numai… Vă daţi oare seama, Nikolai Vsevolodovici (dacă nu mă înşel, acesta este numele dumneavoastră), că dacă publicaţi aceste foi, viaţa dumneavoastră e distrusă… cariera dumneavoastră, de pildă… şi tot restul…
— Cariera mea?
Nikolai Vsevolodovici se strâmbă.
— De ce să distrugeţi totul astfel? De ce această încăpăţânare? spuse Tihon implorând şi dându-şi seama în acelaşi timp de stângăcia lui.
Faţa lui Stavroghin luă o înfăţişare dureroasă.
— V-am mai spus şi vă repet: toate spusele dumneavoastră sunt de prisos… De altfel, toată această conversaţie devine insuportabilă.
Se frământa pe scaun.
— Nu mă înţelegeţi. Ascultaţi-mă fără să vă supăraţi. Cunoaşteţi părerea mea; dacă ea ar fi rodul umilinţei, fapta dumneavoastră ar fi cea mai frumoasă dintre faptele creştineşti, dacă aţi fi în stare s-o suportaţi. Şi dacă nu aţi fi în stare, Domnul ar ţine seama de sacrificiul dumneavoastră. S-ar ţine seama de tot, de fiecare dintre cuvintele dumneavoastră, de fiecare frământare a sufletului nostru, de cel mai neînsemnat gând al nostru. Dar vă propun un alt sacrificiu, cu mult mai mare…
Stavroghin păstră tăcerea.
— Sunteţi însetat de suferinţă şi de sacrificiu. Ei bine, învingeţi şi această dorinţă; lăsaţi aceste foi, renunţaţi la acest plan şi atunci veţi învinge totul, vă veţi zdrobi orgoliul, vă veţi zdrobi demonul. Veţi triumfa, veţi atinge eliberarea…
Ochii îi străluceau. Împreună mâinile într-un gest de implorare.
— Cât suflet puneţi în asta, câtă importanţă îi acordaţi… De altfel, credeţi-mă, apreciez… spuse politicos Nikolai Vsevolodovici, însă cu un aer uşor scârbit. Observ că vreţi să-mi întindeţi o capcană, cu cele mai bune intenţii din lume, desigur, pentru binele meu, din filantropie. De fapt, aţi vrea să pun capăt la toate, poate chiar să mă însor, să-mi închei viaţa ca membru al unui club şi să vin la mănăstire în zilele de sărbătoare. Nu e aşa? De fapt, în calitatea dumneavoastră de cunoscător al inimilor şi de cinic, poate şi prevedeţi că exact aşa se vor petrece lucrurile şi că este vorba doar să insistaţi, nu-i aşa? Ba aş paria că vă gândeaţi chiar şi la mama mea şi la liniştea ei…
Avu un zâmbet plin de răutate.
— Nu, nu e vorba de această pocăinţă; eu vă pregătesc alta, continuă Tihon cu căldură, fără să acorde nici o atenţie râsului şi remarcilor lui Stavroghin. Eu cunosc un bătrân, nu e aici, dar nu stă departe de noi. Un pustnic, un ascet cu o asemenea înţelepciune creştinească, încât nici dumneavoastră, nici eu n-o putem concepe. El o să-mi asculte rugămintea; îi voi povesti toată istoria dumneavoastră. Îmi daţi voie? Duceţi-vă la el, supuneţi-vă autorităţii lui timp de cinci sau şapte ani, timp pe care îl veţi considera mai târziu necesar. Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui mare sacrificiu veţi obţine tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nu puteţi bănui ceea ce veţi dobândi.
Stavroghin îl ascultă cu multă seriozitate; sângele îi năvăli în obrajii săi palizi.
— Îmi propuneţi să depun jurământ monahal în această mănăstire?
— Nu e nevoie să deveniţi călugăr, nu trebuie să depuneţi jurământ; rămâneţi doar un novice, şi asta în taină; puteţi chiar continua să trăiţi în lume.
— Lăsaţi, părinte Tihon, îl întrerupse Stavroghin cu o expresie de scârbă.
El se ridică şi Tihon de asemenea.
— Ce-aveţi? strigă el deodată, privind spre Tihon aproape cu teroare.
Acesta era în picioare în faţa lui, cu braţele întinse înainte; un spasm rapid îi schimonosi faţa îngrozită.
— Ce-aveţi? Ce-aveţi? repetă Stavroghin, îndreptându-se repede spre el pentru a-l susţine. I se păruse că preotul era să cadă.
— Eu văd… eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce pătrunzătoare şi care exprima o suferinţă intensă, eu văd că niciodată, nefericite tânăr, nu ai fost atât de aproape de o nouă crimă şi mai fioroasă decât cealaltă!
— Liniştiţi-vă, stărui Stavroghin, foarte îngrijorat pentru Tihon. S-ar putea să amân în cele din urmă totul pentru mai târziu; aveţi dreptate.
— Nu, nu după publicare, ci înainte de asta, cu o zi înainte, cu o oră înainte de acest mare sacrificiu, vei căuta o ieşire într-o nouă crimă şi nu o vei săvârşi decât pentru a evita publicarea acestor foi.
Stavroghin se cutremură de furie şi de frică.
— Psiholog blestemat, strigă el cu mânie şi, fără să se întoarcă, părăsi camera.
SFÂRŞIT