Am menţionat undeva mai înainte că apăruseră la noi tot felul de indivizi. În vremuri tulburi de şovăială sau de tranziţie întotdeauna şi pretutindeni apar tot felul de indivizi. Nu mă refer la oamenii aşa-zişi „avansaţi”, care se grăbesc întotdeauna să fie înaintea tuturor (preocuparea lor principală), deşi adesea cu scopul cel mai stupid, în orice caz însă cu un scop mai mult sau mai puţin precis. Nu despre aceştia este vorba, ci mă refer la canalii. În orice vremuri de tranziţie se ridică această pleavă ticăloasă, care există în orice societate şi nu numai lipsită de orice scop, dar neavând nici cea mai palidă mijire de idei, ci doar purtând în ea clocotul unui neastâmpăr şi al unei nerăbdări intense. Ei bine, drojdia aceasta, fără să-şi dea seama, aproape întotdeauna se lasă condusă de acel grup neînsemnat de „avansaţi”, care acţionează cu un scop precis şi care dirijează tot gunoiul acesta unde-i convine, dacă nu este cumva el însuşi format numai din nişte idioţi sadea, cum de altfel se mai întâmplă în viaţă. N-auzim la noi spunându-se astăzi, când totul aparţine trecutului, că Piotr Stepanovici era condus de „Internaţională”, la rândul său Piotr Stepanovici o dirija pe Iulia Mihailovna, iar aceasta, la comanda lui, dirija tot felul de canalii? Cele mai cumpănite minţi de la noi se întreabă acum nedumerite: cum de nu şi-au dat seama atunci de ceea ce se întâmpla cu adevărat? În ce consta vremea noastră tulbure, de la ce anume şi spre ce anume urma să se treacă, nu ştiu, şi nimeni altul nu ştie, cred eu, afară poate de unii oaspeţi observatori din afară. Cert este că nişte personaje dubioase, de factură abjectă, căpătară brusc ascendent, începură să critice în public tot ce era sfânt, în timp ce înainte nici nu îndrăzneau să deschidă gura; iar oamenii de frunte, care până atunci deţineau întâietatea în chip atât de fericit, începură deodată să-i asculte în tăcere, ba unii dintre ei chiar să-i încurajeze, chicotind în modul cel mai ruşinos. Indivizi ca Leamşin, Teleatnikov, moşieri de teapa lui Tentetnikov, imberbi mărginiţi, cu ifose de urmaşi ai lui Radişcev, ovreiaşi cu zâmbetul trist şi arogant, exuberanţi călători în trecere şi izbucnind în râs ca din senin, poeţi de tendinţă, veniţi din capitală, poeţi fără tendinţă şi fără talent, dar în bluză ţărănească şi cu cizme unse cu dohot, maiori şi colonei care îşi băteau joc de gradele lor absurde şi pentru o rublă în plus erau gata să-şi lepede săbiile şi să se facă conţopişti la calea ferată; generali dezertaţi în avocatură; intermediari evoluaţi, negustoraşi în curs de evoluţie, nenumăraţi seminarişti, femei care se considerau personificarea problemei feminine, toată această adunătură căpătă brusc preponderenţă deplină, şi asupra cui? Asupra clubului, asupra demnitarilor respectabili, asupra generalilor în proteze, asupra societăţii noastre inexpugnabile de doamne austere. Dacă şi Varvara Petrovna, până în momentul catastrofei cu fiul ei, ajunsese să îndeplinească comisioanele acestei adunări ticăloase, cum să nu fie iertată sminteala de atunci a celorlalte Minerve ale noastre? Acum totul se aruncă, după cum spuneam, pe seama „Internaţionalei”. Ideea aceasta se înrădăcină într-atât, încât persoanelor sosite din alte părţi să se intereseze de cele întâmplate li se relatau lucrurile în acest sens. Chiar şi acum nu demult, consilierul de stat Kubrikov, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, decorat cu ordinul Stanislav cu cordon, se prezentă din proprie iniţiativă ca să destăinuie cu o voce tulburată că în decursul celor trei luni cât a stat la noi s-a aflat desigur sub influenţa „Internaţionalei”. Iar când fu invitat, cu tot respectul cuvenit vârstei şi meritelor sale, să dea o explicaţie mai satisfăcătoare, acesta, deşi nu fusese în stare să prezinte nici un fel de acte doveditoare sau să invoce vreun argument cât de cât plauzibil, afară de faptul că „o simţea prin toate fibrele fiinţei sale”, rămase totuşi ferm pe poziţia acestei declaraţii, încât renunţară la audierea lui fără să-i mai ceară părerea.
Repet încă o dată. Rămăsese şi la noi un grup infim de persoane prudente, care se ţinură deoparte chiar de la început, ba se şi izolară de tot, încuindu-se în casă. Dar ce lacăt poate rezista în faţa unei legi a firii? În familiile cele mai prudente cresc de obicei, ca şi la alţii, domnişoare dornice şi ele să danseze. Şi iată deci că până şi aceste persoane serioase sfârşiră toate prin a semna lista de subscripţie în folosul institutoarelor. Iar balul proiectat promitea să fie tot atât de strălucitor şi grandios, încât se povesteau minunăţii; circulau zvonuri cu o mulţime de amănunte senzaţionale, printre care figurau: prinţi cu lornioane; zeci de supraveghetori pentru ordine – tot tineri cavaleri, unul şi unul, cu funde pe umărul stâng, nu ştiu ce animatori celebri din Petersburg; faptul că şi Karmazinov, în scopul măririi chetei, se învoise să-şi citească opera Merci, îmbrăcat în veşmintele unei institutoare din gubernia noastră; un „cadril al literaturii” în travesti, fiecare costum reprezentând un anumit curent literar; şi, în sfârşit, că va dansa tot în travesti şi o oarecare „gândire rusă cinstită”, ceea ce prin însuşi faptul anunţării ca atare constituia o noutate nemaipomenită. Cum să nu subscrie omul? Şi au subscris toţi.
II.
Ziua festivă, potrivit programului, fusese împărţită în două: un matineu literar începând de la amiază până la ora patru şi apoi balul, de la ora nouă până a doua zi dimineaţă. Ei bine, însuşi programul astfel conceput conţine în el germenii dezordinii. În primul rând, chiar de la început se acredita în public zvonul că imediat după matineul literar, sau chiar în timpul acestui matineu, dar într-o pauză anume prevăzută în acest scop, li se va oferi participanţilor un dejun cu şampanie, bineînţeles, gratuit, inclus ca un punct în program. Preţul excesiv al biletului (trei ruble) contribuise mult la acreditarea acestui zvon. „Altfel ce rost ar fi avut să subscriu? Se programează o serbare de douăzeci şi patru de ore, oamenilor li se va face foame, deci trebuie să le dai şi să mănânce”, auzeai vorbindu-se peste tot. Trebuie să spun că însăşi Iulia Mihailovna fu aceea care dădu prilej să prindă aripi acest zvon dăunător, din cauza superficialităţii ei. Cu o lună înainte încă, entuziasmată la culme de formidabila ei iniţiativă, deschidea vorba despre proiectata serbare cu oricine se nimerea să iasă în calea ei, iar faptul că la această serbare se vor ţine toasturi se inserase chiar şi în paginile unui ziar din capitală. O încânta pe atunci nespus gândul la aceste toasturi: voia personal să le anunţe şi în aşteptarea evenimentului era mereu preocupată de redactarea lor. Toasturile urmau să explice deviza principală înscrisă pe steagul nostru (ce fel de steag? pariez că biata femeie nici până la sfârşit nu reuşi să şi-l imagineze), să apară în cadrul unor corespondenţe prin paginile ziarelor din capitală, să înduioşeze şi să încânte autorităţile de acolo şi apoi să se răspândească prin toate guberniile provocând uimire şi dorinţa de a o imita. Dar pentru rostirea toasturilor era necesar să existe şi cupe de şampanie, iar cum ştiut este că şampania nu se poate bea pe stomacul gol, în mod automat, ca de la sine, se impunea necesitatea unui dejun. Mai târziu, când datorită eforturilor ei fu organizat un comitet şi se păşi mai serios la executarea programului, i se demonstră pe loc şi explicit că, dacă se va da un mic dejun, bietele guvernante se vor alege cu o nimica toată, oricât de frumoasă ar fi suma. Aşadar, se impunea următoarea alternativă: un ospăţ balthazarian şi toasturi, şi doar vreo nouăzeci de ruble ce vor mai rămâne pentru institutoare sau realizarea unui beneficiu important în cadrul unei serbări, ca să zicem aşa, organizate mai mult de formă. Prin aceasta, comitetul încercase, de fapt, s-o sperie puţin, gândindu-se totuşi la o a treia soluţie mai prudentă, de compromis, adică la o serbare destul de serioasă în toate privinţele, dar fără şampanie, încât să rezulte un beneficiu onorabil depăşind cu mult suma de nouăzeci de ruble. Iulia Mihailovna însă nu voi să accepte; detesta media mic-burgheză şi hotărî pe loc, de vreme ce prima variantă nu era realizabilă, să adopte imediat şi integral extrema cealaltă, adică să se realizeze o colectă colosală care să provoace invidia tuturor guberniilor. „Ar trebui, în definitiv, să înţeleagă şi publicul, îşi încheie dânsa discursul înflăcărat rostit în sânul comitetului, că atingerea unor scopuri general-umane este mai presus de orice satisfacţii trupeşti de moment; că serbarea în fond nu este decât un mijloc de promovare a unei idei măreţe, şi de aceea lumea trebuie să se mulţumească cu un bal nemţesc, economicos, cu un gest simbolic, dacă nu ne putem dispensa chiar deloc de acest bal nesuferit”, într-atât începuse deodată să-l urască. În cele din urmă, reuşiră s-o liniştească. Tocmai cu acest prilej se născu, de pildă, ideea salutară a unui „cadril al literaturii”, ca şi celelalte propuneri de program estetic, care să înlocuiască satisfacţiile trupeşti. Tot atunci Karmazinov consimţi definitiv să-şi citească opera Merci (deoarece până atunci mereu răspundea cam în doi peri) şi prin lectura aceasta să extermine însăşi ideea hranei din minţile publicului nostru prea puţin temperat. În felul acesta balul îşi recăpătă caracterul dorit de solemnitate magnifică, deşi într-o manieră diferită de aceea cu care publicul era obişnuit. Iar ca să nu existe impresia că totul pluteşte prea mult în nori, hotărâră că la începutul balului se poate servi câte un ceai cu lămâie şi cu fursecuri rotunjoare, apoi oranjadă şi limonadă, iar către sfârşit şi îngheţată, dar atât şi nimic mai mult. Pentru persoanele însă care invariabil, întotdeauna şi pretutindeni sunt chinuite de foame şi, mai ales, de sete, să se organizeze în fundul anfiladei de încăperi un bufet special de care se va ocupa Prohorâci (bucătarul-şef al clubului), de altfel sub cea mai strictă supraveghere a comitetului, şi care să servească la cerere tot ce ar pofti musafirii, dar contra plată, lucru în privinţa căruia să se pună un afiş special pe uşa saloanelor, cu precizarea expresă că bufetul nu face parte din program. A doua zi dimineaţa însă hotărâră să nu se deschidă un asemenea bufet, ca să nu fie tulburată partea literară, deşi bufetul s-ar fi aflat abia în a şasea încăpere de la salonul alb, în care Karmazinov acceptase să-şi citească opera Merci. Pare curios că acestui eveniment, adică lectura operei Merci, comitetul îi acordase o importanţă atât de exagerată, şi nu numai comitetul ca atare, ci până şi spiritele cele mai practice dintre organizatori. Cât despre spiritele poetice, soţia mareşalului nobilimii, de pildă, îi declarase lui Karmazinov că imediat după matineu va porunci să se bată pe unul dintre pereţii salonului său alb o placă de marmură cu inscripţia de aur, pe care să se scrie că la data cutare din anul cutare, aci, în acest loc, marele scriitor rus şi european, depunându-şi condeiul, a dat citire operei sale Merci şi în felul acesta pentru prima oară îşi lua rămas-bun de la publicul rus în persoana reprezentanţilor oraşului nostru şi că această inscripţie o vor putea citi chiar cei prezenţi la bal, adică numai la cinci ore după ce va fi fost citită Merci. Cunosc din surse foarte sigure că tocmai Karmazinov a fost acela care a cerut ca în cursul dimineţii să nu existe nici un fel de bufet, până nu isprăveşte lectura, sub nici o formă, cu toate obiecţiunile unora dintre membrii comitetului că aşa ceva n-ar cadra deloc cu moravurile noastre.
Astfel se prezentau lucrurile când în oraş tot mai dăinuia credinţa într-un ospăţ balthazarian, adică a unui bufet oferit chiar de comitetul de organizare; crezură până în ultima oră. Chiar şi domnişoarele visau o cantitate imensă de bomboane şi dulciuri şi încă ceva nemaipomenit. Toată lumea ştia că reţeta e colosală, că tot oraşul intenţionează să ia parte la serbare, că sosesc oameni de prin judeţe şi că nu ajung biletele. Se ştia, de asemenea, că pe lângă sumele încasate din vânzarea biletelor se oferiseră şi contribuţii considerabile: Varvara Petrovna, de pildă, plătise pentru biletul ei trei sute de ruble şi dăruise pentru înfrumuseţarea sălii toate florile din sera ei. Soţia mareşalului nobilimii (membră în comitet) şi-a oferit în acest scop imensa ei casă plus iluminatul; clubul a pus la dispoziţie orchestra şi personalul de serviciu, cedându-l şi pe Prohorâci pentru toată ziua. Se făcuseră şi alte donaţii, deşi nu atât de mari, încât se născu ideea de a se reduce preţul biletului de la trei ruble la două. Într-adevăr, comitetul se gândi la început că pe un bilet de trei ruble nu vor veni domnişoarele şi reflectase asupra propunerii de a emite nişte bilete de familie, şi anume fiecare familie să plătească numai pentru o singură domnişoară, iar celelalte domnişoare din aceeaşi familie, fie chiar şi în număr de zece exemplare, să intre gratis. Dar toate aceste temeri se risipiră curând; tocmai domnişoarele erau acelea care veniră în număr mare. Până şi cei mai săraci funcţionari îşi aduseră fetele, deşi era limpede că dacă nu aveau fete domnişoare nici prin gând nu le-ar fi trecut să subscrie. Un biet secretăraş se prezentă cu toate cele şapte fiice ale sale, fără a mai socoti soţia şi o nepoată, şi fiecare dintre ele ţinea în mână câte un bilet de intrare de trei ruble. Aşadar, ne putem închipui ce revoluţie se stârnise în oraş! Să ne gândim numai la faptul că, festivitatea fiind împărţită în două reprize, a fost necesar ca fiecare reprezentantă a sexului feminin să-şi procure două rânduri de toalete, una pentru matineul literar şi una pentru balul de seară. Mulţi din clasa mijlocie, cum s-a dovedit mai pe urmă, şi-au amanetat pentru această zi tot ce aveau, inclusiv lenjeria de familie până la cearşafuri şi în unele cazuri şi la saltele, împrumutându-se de la evreii noştri, care parcă anume în ultimii doi ani se înmulţiseră considerabil şi numărul lor în oraşul nostru creştea necontenit. Aproape toţi funcţionarii îşi luaseră avansuri din salarii, iar unii dintre moşieri îşi vânduseră vitele necesare muncii câmpului, şi toate acestea numai pentru a-şi prezenta domnişoarele ca pe nişte marchize spre a nu fi ele mai prejos decât celelalte. Splendoarea toaletelor a fost de data aceasta nemaivăzută prin locurile noastre. Cu vreo două săptămâni înainte încă, oraşul fusese invadat de tot felul de anecdote care imediat ajungeau la cunoştinţa curţii Iuliei Mihailovna şi dădeau prilej zeflemiştilor noştri să-şi ascută limba în voie. Începuseră să circule în acest sens şi caricaturi. Personal am văzut în albumul Iuliei Mihailovna câteva desene de acest gen. Toate acestea ajungeau cu repeziciune la cunoştinţa caselor respective, iată de ce, mi se pare, se iscă atâta ură prin familii faţă de Iulia Mihailovna în ultimele zile premergătoare serbării. Astăzi toţi se revoltă şi, aducându-şi aminte, scrâşnesc din dinţi. Era limpede însă că, dacă comitetul nu va reuşi să satisfacă publicul sau va şchiopăta cumva balul, explozia de indignare va fi nemaipomenită. Iată de ce fiecare în sinea lui se aştepta să se ajungă la un scandal; şi de vreme ce scandalul era atât de aşteptat, cum se putea să nu se producă?
Exact la ora douăsprezece răsunară alămurile fanfarei. Făcând parte din grupul de supraveghetori pentru menţinerea ordinii, adică dintre cei doisprezece „tineri cavaleri cu fundă la umăr”, am fost martor ocular la felul cum s-a început această zi de tristă amintire. În primul rând, chiar de la început se iscă o îmbulzeală nemaipomenită la intrare. Cum de s-a întâmplat ca totul să meargă anapoda chiar după întâiul pas şi toţi se zăpăciră, în frunte cu poliţia? Nu învinuiesc publicul cel adevărat: capii familiilor nu numai că nu se înghesuiau şi nu împingeau pe nimeni, cu toate gradele şi titlurile lor, ci, dimpotrivă, se scandalizară, zice-se, încă din stradă, văzând o atare îmbulzeală de lume, neobişnuită în oraşul nostru, o mulţime tumultuoasă care nu intra pur şi simplu, ci lua intrarea cu asalt. Între timp trăsurile soseau necontenit şi în cele din urmă blocară strada. Astăzi, când scriu aceste lucruri, am date incontestabile pentru a afirma că o parte din ticăloşimea oraşului nostru a fost introdusă fără bilete de Liputin şi Leamşin sau poate chiar şi de altcineva din rândul supraveghetorilor de ordine, cum eram eu. În orice caz, în sală apărură şi nişte persoane cu totul necunoscute, venite de prin judeţe şi nu se mai ştie de unde. Aceste brute, de îndată ce păşeau în sală (executând parcă un consemn) se interesau aproape într-un glas unde-i bufetul şi, aflând că nu există bufet, fără nici o jenă şi cu o neobrăzare neobişnuită la noi până atunci, începeau să vocifereze. E adevărat că unii dintre ei veniseră beţi. Alţii, impresionaţi ca nişte sălbatici de splendoarea saloanelor soţiei mareşalului, rămâneau un timp în tăcere privind cu gura căscată, întrucât nimic asemănător nu mai văzuseră până atunci. Salonul alb, o încăpere imensă, deşi de o arhitectură arhaică, era într-adevăr superb: vast, cu ferestre mari în două rânduri suprapuse, cu plafonul ornat în ghips şi poleit cu aur, cu balcoane sus, cu oglinzi enorme între ferestre, încadrate de draperii roşii, cu statui de marmură prin diferite locuri (nu erau cine ştie ce, dar erau totuşi statui), cu mobilier greoi din epoca napoleoniană, alb cu dungi aurii şi tapisat în catifea roşie. În momentul pe care-l descriu, în fundul sălii se înălţa o estradă înaltă pentru cei care vor lua cuvântul la matineul literar, iar tot restul sălii era plin de rânduri regulate de scaune cu intervale largi, ca într-un parter de teatru cu locuri destinate publicului. După primele minute de surprindere însă începură să plouă cele mai absurde întrebări şi pretenţii. „Poate că noi nici nu vrem să ascultăm lecturi literare… Noi am plătit bani… Publicul a fost înşelat… Noi suntem stăpâni şi nu Lembke! …” Într-un cuvânt, ca şi cum fuseseră lăsaţi să intre numai pentru ca să facă scandal. Mi s-a întipărit bine în memorie mai ales o altercaţie în care s-a distins prinţişorul aflat în trecere şi care în dimineaţa din ajun fusese la Iulia Mihailovna, cel cu gulere tari înalte şi cu faţa de păpuşă de lemn. Şi el, la stăruitoarele ei rugăminţi, consimţi să facă parte din grupul de ordine cu fundă prinsă pe umărul stâng. Se dovedi însă că această figură mută de ceară şi pe resorturi ştia, dacă nu să vorbească, în orice caz să acţioneze în felul lui. Când un vlăjgan cu faţa ciupită de vărsat, un căpitan în rezervă, escortat de un grup întreg de derbedei, care se ţinea după el tot timpul, îl acostă, cerându-i să-i arate intrarea la bufet, prinţişorul făcu din ochi un semn discret plutonierului de poliţie. Ordinul fu imediat executat: cu toate protestele şi vociferările căpitanului beat, acesta fu scos afară din sală. Între timp începu să apară în cele din urmă şi „publicul adevărat” şi în trei şiruri lungi pătrunse în sală prin cele trei intervale dintre scaune. Elementele turbulente începură să se potolească, dar publicul, în general, chiar şi cel mai „curăţel”, avea un aer nemulţumit, surprins; iar unele dintre doamne păreau pur şi simplu speriate.
În sfârşit, toată lumea fu plasată pe locurile respective; încetă şi muzica. Începură să-şi sufle nasurile în batiste şi să se uite în jurul lor. Publicul aştepta cu un aer prea solemn, ceea ce întotdeauna constituia un semn rău. „Lembkii” nu apărură încă. Mătăsurile, catifelele ardeau în culori vii, diamantele sclipeau din toate părţile; prin aer pluteau miresme parfumate. Bărbaţii erau toţi în ţinută de gală cu ordine la revere şi gât, iar bătrânii chiar şi în uniformă. Apăru în sfârşit şi soţia mareşalului, însoţită de Liza. Niciodată n-a fost Liza mai orbitor de frumoasă ca în acea dimineaţă şi într-o toaletă atât de superbă. Avea părul coafat în bucle fermecătoare, ochii îi scânteiau, faţa îi radia de un zâmbet, de un zâmbet fericit. Produse incontestabil o impresie puternică asupra tuturor; toţi o priveau cu interes şi schimbau şoapte discrete. Unii susţineau că îl caută cu privirea pe Stavroghin, dar nici Stavroghin, nici Varvara Petrovna nu veniseră. N-am înţeles atunci ce era cu ea: de unde atâta fericire, bucurie, energie şi forţă se adunaseră în expresia chipului ei? Gândul la ceea ce îmi fusese dat să văd ieri şi ceea ce vedeam acum mă făcu să rămân pur şi simplu perplex. Dar „Lembkii” tot nu apăreau. Era o mare greşeală. Mai târziu am aflat că Iulia Mihailovna îl aşteptase până în ultimul moment pe Piotr Stepanovici, fără de care în ultimul timp nu era în stare să facă nici un pas, deşi în sinea ei n-ar fi vrut s-o recunoască. Menţionez în paranteză că Piotr Stepanovici, în ajun, la ultima şedinţă a comitetului, depusese funda de supraveghetor, refuzând să participe în această calitate, ceea ce o amărâse pe Iulia Mihailovna până la lacrimi. Spre surprinderea, iar mai apoi şi spre cea mai mare nedumerire a ei (lucru asupra căruia anticipez), el dispăruse în acea dimineaţă şi nu se prezentase nici la matineu, încât până seara nimeni nu-l mai văzu. În cele din urmă, publicul începu să dea semne de nerăbdare. Nici pe estradă nu apărea nimeni. În rândurile din spate se auziră aplauze ca la teatru. Bătrânii şi cucoanele în vârstă se încruntară: „Aceşti Lembke prea o fac pe grozavii”. Până şi în rândurile publicului select începu să circule şoapta că festivitatea s-ar putea într-adevăr să nu aibă loc, pentru că Lembke te pomeneşti că este realmente foarte bolnav etc., etc. Dar, slavă Domnului, soţii Lembke în sfârşit îşi făcură apariţia; el o conducea la braţ; mărturisesc că şi eu personal mă cam îndoiam de venirea lor. Dar toate temerile în această privinţă se dovediră imediat neîntemeiate şi adevărul triumfă. Publicul părea că răsuflă uşurat. Lembke părea să aibă înfăţişarea de om perfect sănătos, după cum mi-aduc aminte, întrucât, vă închipuiţi, doar, câte priviri îl întâmpinară. Mai notez pentru a caracteriza atmosfera că, în general, erau prea puţini în rândurile societăţii noastre selecte care să fi crezut cu adevărat că Lembke este în mod serios bolnav; iar comportarea lui fusese considerată foarte normală, într-atât de normală încât până şi cazul de ieri dimineaţă petrecut în piaţă fusese primit cu aprobare. „Aşa trebuie să se procedeze chiar de la început, ziceau demnitarii. Poţi să faci pe filantropul cât vrei, tot la asta ajungi, fără să-ţi dai seama că aşa ceva este necesar chiar şi pentru filantropia însăşi”, cel puţin aşa se discuta la club. O singură vină i se găsea, că prea mult se iuţise. „Lucrurile acestea trebuie făcute cu mai mult sânge rece, ei, dar n-ai ce face, omul e încă fără experienţă”, spuneau specialiştii. Cu aceeaşi aviditate se întoarseră privirile şi spre Iulia Mihailovna. Bineînţeles, nimeni n-ar avea dreptul să-mi pretindă mie, ca povestitor, prea multe amănunte precise în privinţa unui anumit punct: aici e vorba de o taină, e vorba de o femeie; ştiu însă un lucru: în seara trecută, Iulia Mihailovna intră în cabinetul lui Andrei Antonovici şi zăbovi acolo mult peste miezul nopţii. Andrei Antonovici fu iertat şi consolat. Soţii se înţeleseseră în toate, totul fusese uitat şi, la sfârşitul explicaţiei, când Lembke se lăsă totuşi în genunchi în faţa ei, aducându-şi aminte cu groază despre episodul final din noaptea precedentă, mânuţa graţioasă, iar apoi şi buzele soţiei îi stăviliră efuziunile înflăcărate şi discursul de pocăinţă al omului covârşit de înduioşare şi delicat ca un cavaler. Toată lumea o vedea acum radiind de fericire. Păşea cu faţa deschisă, sigură de ea, îmbrăcată într-o rochie superbă. Părea că se află în culmea mulţumirii; serbarea, scopul şi încununarea politicii sale, fusese realizată. Trecând spre locurile lor, chiar în primul rând din faţa estradei, soţii Lembke salutau şi răspundeau la plecăciuni, în dreapta şi în stânga. Imediat în jurul lor se formă un cerc. Soţia mareşalului nobilimii se ridică în picioare în întâmpinarea lor… Dar aci interveni o deficienţă deplorabilă: tam-nisam orchestra intonă un Tusch, nu un marş oarecare, ci pur şi simplu un Tusch de ospăţ, cum se obişnuia la noi la club, când la un banchet oficial se bea în sănătatea cuiva. Astăzi ştiu precis că figura aceasta era opera lui Leamşin care, în calitatea lui de supraveghetor de ordine, ceruse să se intoneze un Tusch, chipurile în onoarea soţilor Lembke. El, bineînţeles, oricând ar fi putut să se justifice că a făcut-o dintr-o prostie sau zel excesiv… Din păcate, eu nu ştiam încă pe atunci că ei nici nu-şi mai băteau capul în privinţa justificărilor, ci erau hotărâţi să-şi ducă la capăt tot planul chiar în aceeaşi zi. Dar lucrurile nu se opriră aici: în timp ce publicul rămăsese contrariat, schimbând priviri nedumerite sau zâmbete ironice, în fundul sălii şi în balcoane răsunară strigăte de ura, tot parcă în onoarea soţilor Lembke. Nu erau voci prea multe, dar strigătele ţinură o bună bucată de vreme. Iulia Mihailovna se aprinse toată la faţă, ochii îi scânteiară. Lembke se opri în dreptul scaunului său şi întorcându-se în direcţia strigătelor cercetă cu o privire severă, impunătoare, fundul sălii… Cei de lângă el se grăbiră să se aşeze. Din nou observai cu teamă pe faţa lui acel zâmbet primejdios pe care-l avea ieri stând în salonul soţiei sale şi privindu-l pe Stepan Trofimovici, înainte de a se apropia de el. Mi se păru că şi acum mijeşte pe faţa lui o expresie fatală şi, ceea ce era mai rău, întru câtva comică, expresia omului care este gata să se sacrifice pentru realizarea scopurilor superioare ale soţiei sale… Iulia Mihailovna îmi făcu semn să mă apropii şi-mi şopti să alerg la Karmazinov şi să-l rog să înceapă. Dar, chiar în clipa când mă întorsei să plec, se produse o altă mârşăvie, dar mult mai urâtă decât prima. Pe estradă, spre care se îndreptau în acea clipă toate privirile şi toate aşteptările şi unde nu se vedea decât o măsuţă cu un scaun în spatele ei, iar pe măsuţă un pahar de apă pe o tăviţă de argint, pe estrada aceasta goală apăru deodată silueta mătăhăloasă a căpitanului Lebeadkin în frac şi cu cravată albă. Rămăsei atât de uimit, încât nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Căpitanul păru intimidat şi se opri pentru un moment în fundul estradei. Deodată, din public se auzi un strigăt: „Lebeadkin, tu eşti?”. Mutra stupidă şi roşie a căpitanului (era complet beat) la auzul acestui strigăt răspunse cu un zâmbet larg şi tâmp. Îşi ridică mâna, îşi frecă fruntea, dădu din capul lui lăţos, ca şi cum s-ar fi hotărât brusc la orice, făcu doi paşi înainte şi deodată pufni în râs, nu prea tare, dar chicotind prelung şi fericit, din care cauză corpul lui masiv şi gras începu să se zguduie caraghios, iar ochii şi aşa pierduţi în grăsime se ascunseră în fundul unor crăpături. La aceasta, aproape jumătate din asistenţă izbucni în râs, iar vreo douăzeci de persoane începură să aplaude. Publicul serios schimba priviri posomorâte; totul nu dură însă decât vreo jumătate de minut. Pe estradă apărură în fugă Liputin cu funda lui de supraveghetor şi doi servitori; aceştia îl prinseră uşurel de braţe, iar Liputin îi şopti ceva. Căpitanul se încruntă şi mormăi: „Dacă-i aşa, mă rog”, dădu din mână a lehamite, îşi întoarse spatele imens către public şi dispăru împreună cu cei care îl însoţeau. După o clipă Liputin se înfiinţă iar pe estradă. Avea pe buze cel mai mieros dintre zâmbetele lui dulcege de totdeauna, care aminteau de obicei gustul de oţet amestecat cu zahăr, iar în mâini ţinea o foaie de felul hârtiei pentru scrisori. Cu paşi mărunţi şi repezi se apropie de rampă.
— Domnilor, se adresă el publicului, din cauza lipsei de supraveghere s-a întâmplat o defecţiune comică, dar care a fost înlăturată; eu însă luai asupră-mi însărcinarea de a prezenta cea mai respectuoasă rugăminte a unuia dintre versificatorii noştri localnici… Animat de o năzuinţă înaltă, plină de simţire umanitară… cu toată înfăţişarea sa… de acel scop, care ne-a reunit pe noi toţi… ca să ştergem de pe obrajii sărmanelor fete instruite din gubernia noastră lacrimile… acest domn, adică vreau să spun acest poet localnic… dorind să rămână incognito… ar fi dorit mult ca versurile lui să fie citite înainte de începerea balului… adică, vreau să spun, a matineului literar. Cu toate că această poezie nu este prevăzută în program şi nu figurează… deoarece abia de o jumătate de oră ne-a parvenit nouă… (adică cui nouă? reproduc cuvânt cu cuvânt această prezentare confuză), dar noi considerăm că remarcabila naivitate a sentimentului, laolaltă cu remarcabila dispoziţie de haz a acestei poezii îngăduie să fie citită aici, adică nu ca pe ceva serios, ci ca ceva potrivit serbării… Într-un cuvânt, la idee… Cu atât mai mult că nu sunt decât câteva rânduri… Şi de aceea cer permisiunea publicului binevoitor.
— Citiţi-o! zbieră un glas din fundul sălii.
— Aşadar, s-o citesc?
— Citiţi, citiţi! se auziră mai multe glasuri.
— O voi citi cu permisiunea publicului, îşi schimonosi faţa Liputin din nou, în acelaşi zâmbet mieros. Părea totuşi că nu prea îndrăzneşte, iar eu personal avui impresia că este şi emoţionat. Cu toată îndrăzneala care-i caracterizează, oamenii aceştia se şi poticnesc uneori, deşi seminaristul n-ar fi ezitat probabil, dar Liputin oricum aparţinea societăţii de altădată.
— Previn, adică am onoarea să previn că este vorba nu de un fel de odă, cum se scriau altădată pentru solemnităţi, ci aproape, ca să zic aşa, o glumă, dar pătrunsă de un sentiment incontestabil, îmbinat cu o veselie cochetă şi, ca să zic aşa, cu adevărul arhireal.
— Citeşte-o, citeşte-o!
Liputin despături foaia. Bineînţeles, nimeni nu mai apucă să-l oprească. De altfel, apăruse cu funda lui de veghetor la ordinea balului. Cu glas răsunător el recită:
— Institutoarei naţionale de pe aceste meleaguri, din partea unui poet, cu prilejul sărbătorii.
Salut, salut, institutoare, Triumfă şi te bucură din plin!
Ţie, o retrogradă ori o george-sandistă, Eu versul meu din inima-ţi închin!
— Păi, sunt versurile lui Lebeadkin! Ale lui Lebeadkin, sigur! răsunară câteva glasuri. Se auziră râsete şi chiar aplauze, deşi nu prea multe.
— Te osteneşti să-nveţi copii mucoşi.
Pe-abecedar cu slovă franţuzită, Dar orişicui i-ai face azi ochi dulci, Numai să-ţi ceară mâna ofilită.
— Ura! Ura!
— Află că-n veacul nostru de reforme, Nici un paracliser n-o să te ia.
Împacă-te cu stropul tău de soartă, Te-ntoarce la abecedar, frumoasa mea…
— Exact, exact. Acesta este adevăratul realism, fără „strop”, nici un pas!
— Nu-ţi face gânduri negre! Astă-seară, Când petrecurăm la ospăţ şi-n dansuri, Ţi-am încropit cu toţii mândră zestre.
Şi mâine soarta n-o mai fi amară…
Tu, retrogradă ori o george-sandistă, Te bucură: ai zestre, domnişoară!
Scuipă pe tot, uită de orice chin – Triumfă şi te bucură din plin!
Mărturisesc, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era o impertinenţă crasă, atât de evidentă, încât nu încăpea nici un fel de scuză pentru Liputin, nici chiar scuza prostiei. Şi de fapt Liputin nu era deloc un prost. Intenţia era clară, cel puţin pentru mine: se grăbeau să provoace dezordine. Unele versuri din poezia asta idioată, ultimul, de pildă, era de aşa natură, încât nici un fel de prostie n-ar fi îngăduit-o. Se pare că Liputin îşi dădea seama el însuşi că luase prea mult asupra sa: ducându-şi isprava la capăt, păru atât de năucit de propria-i îndrăzneală, încât nici nu se gândi să plece de pe estradă, ci rămase pe loc, ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva. Crezuse probabil că efectul va fi cu totul altul; dar până şi grupul de gălăgioşi, care aplaudase tot timpul farsei, tăcu brusc, uluit probabil şi el. Stupizenia cea mai mare era că mulţi dintre ei priviseră toată înscenarea asta cu multă emoţie, luând-o drept o realitate, un adevăr tulburător în privinţa institutoarelor, drept o poezie cu tendinţă, şi nu un pamflet. Dar natura deşănţată a versurilor îi surprinsese până şi pe ei. Cât despre restul publicului, întreaga sală rămăsese nu numai scandalizată, dar şi jignită, se pare. Cred că nu greşesc deloc, împărtăşindu-vă această impresie. Iulia Mihailovna spunea mai târziu că încă o clipă şi ar fi leşinat. Unul dintre cei mai venerabili bătrânei şi-a luat la braţ bătrânica şi au părăsit amândoi sala sub privirile îngrijorate ale publicului. Cine ştie, poate că exemplul lui ar fi fost urmat şi de alţii, dacă în clipa aceea n-ar fi apărut pe estradă însuşi Karmazinov, în frac, cu cravată albă şi cu un caiet în mână. Iulia Mihailovna îl învălui într-o privire entuziasmată, ca pe un adevărat salvator… Mă repezii în dosul culiselor să-l caut pe Liputin.
— Intenţionat ai făcut-o! îi zisei eu indignat, apucându-l de mână.
— Nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva, se zgribuli el începând să mintă şi prefăcându-se nenorocit, chiar atunci mi-au fost aduse aceste versuri şi am crezut că au haz…
— N-ai crezut dumneata aşa ceva. Nu-mi vine a crede că ai putea să consideri această mâzgălitură ordinară drept o glumă hazlie!
— Şi totuşi, aşa o consider.
— Pur şi simplu minţi, şi nici nu e adevărat că ţi s-au adus acum aceste versuri. Chiar dumneata le-ai compus împreună cu Lebeadkin, şi poate chiar ieri, anume ca să provoci scandal. În orice caz, ultimul vers îţi aparţine, fără îndoială, ca şi versul cu paracliserul, de altfel. Cum se face că Lebeadkin a apărut îmbrăcat în frac? Înseamnă că v-aţi înţeles ca el să le citească, şi aşa ar fi fost dacă nu s-ar fi îmbătat.
Liputin mă privi rece şi vanitos.
— Dar pe dumneata ce te privesc toate astea? întrebă el deodată, cu un calm ciudat.
— Cum ce mă privesc? Văd că şi dumneata porţi pe umăr această fundă… Unde este Piotr Stepanovici?
— Nu ştiu; pe aici, pe undeva, trebuie să fie; dar de ce întrebi?
— Pentru că văd prea limpede acum ce se întâmplă aici. E un complot împotriva Iuliei Mihailovna, pentru a compromite această zi…
Liputin mă privi pieziş.
— Dar ce te doare pe dumneata? zâmbi el şi, dând din umeri, îmi întoarse spatele.
Rămăsei locului încremenit. Toate bănuielile mele se adevereau. Şi când mă gândesc că sperasem tot timpul să n-am dreptate! Ce trebuia să fac? Mă gândii mai întâi să mă sfătuiesc cu Stepan Trofimovici, dar acesta stătea în faţa oglinzii, încercând diferite surâsuri şi mereu aruncându-şi ochii pe foaia în care îşi făcuse diferite note. Urma să ia cuvântul imediat după Karmazinov şi nu-i ardea deloc să stea de vorbă cu mine. Să alerg la Iulia Mihailovna? Era cam prea devreme; ca să fi înţeles avea nevoie de o lecţie mai aspră, care s-o vindece de convingerea ei că e „anturată” şi că toată lumea îi este „devotată până la fanatism”. Nici nu m-ar fi crezut şi m-ar fi socotit un scrântit. De altfel, ce ar mai fi putut să facă ea acum? „La urma urmelor, gândii eu, într-adevăr, ce mă privesc pe mine toate astea, de ce mă amestec; îmi scot funda şi plec acasă, de îndată ce va începe.” Chiar aşa mi-am şi zis, „de îndată ce va începe”, ţin minte bine.
Dar era timpul să mă duc să-l ascult pe Karmazinov. Aruncându-mi ochii pentru ultima dată prin culise observai că mişună pe acolo tot felul de indivizi absolut străini, printre care şi femei, într-un du-te-vino necontenit. „Culisele” acestea reprezentau un spaţiu destul de îngust, despărţit de privirile publicului printr-o perdea compactă şi comunicând prin culoar cu celelalte încăperi. Aci îşi aşteptau rândul cei care urmau să se producă pe estradă. Dar m-a surprins în clipa aceea mai ales conferenţiarul, care trebuia probabil să apară imediat după Stepan Trofimovici. Era şi el, cred, un fel de profesor (nici astăzi nu ştiu exact cine este), demisionat de bunăvoie dintr-o instituţie de învăţământ oarecare după o istorie cu tulburări studenţeşti şi sosit nu se ştie pentru ce în oraşul nostru acum câteva zile. Fusese şi el recomandat Iuliei Mihailovna care îl primise, fireşte, aproape cu veneraţie. Ştiu astăzi că n-o vizitase decât o singură dată, la o serată, şi că tot timpul rămăsese tăcut, zâmbind cu o expresie ambiguă la glumele şi tonul grupului care o înconjura pe Iulia Mihailovna, şi produsese asupra tuturor o impresie neplăcută prin aerul lui arogant şi în acelaşi timp susceptibilitatea lui bănuitoare. Îl invitase să conferenţieze însăşi Iulia Mihailovna. Acum se plimba dintr-un colţ în altul şi, aidoma lui Stepan Trofimovici, îşi şoptea ceva sub nas, dar nu privindu-se în oglindă, ci cu ochii în pământ. Nu-şi potrivea nici un fel de zâmbete, deşi mereu surâdea cu o expresie răutăcioasă, crudă. Era limpede că nici cu acesta nu se putea sta de vorbă. Era mic de statură, în vârstă de vreo patruzeci de ani, absolut chel, cu o bărbuţă căruntă, îmbrăcat destul de decent. Mai interesant era faptul că la fiecare mişcare de întoarcere pe loc el îşi ridica pumnul în sus, îl clătina scurt şi energic deasupra capului şi-l abătea apoi brusc în jos, zdrobind parcă un inamic închipuit. Figura aceasta o repeta mereu şi invariabil. Simţii cum mă cuprinde frica. Plecai repede de acolo ca să-l ascult pe Karmazinov.
III.
Atmosfera din sală nu promitea nimic bun. Ţin să subliniez: mă închin în faţa măreţiei unui geniu; dar de ce aceşti domni, oamenii noştri de geniu, către sfârşitul anilor glorioşi ai activităţii lor procedează uneori absolut ca nişte copilandri? Ei, şi ce dacă eşti tu Karmazinov şi ţi-ai făcut apariţia umflându-te în pene cât cinci şambelani laolaltă? E admisibil oare să reţii atenţia unui public ca al nostru asupra unui singur articol timp de o oră întreagă? În general, am observat că poţi fi şi un arhigeniu, dar la un matineu literar nu poţi acapara nepedepsit atenţia asistenţei asupra persoanei tale mai mult de douăzeci de minute. Ce e drept, apariţia marelui geniu fu primită cu mult respect. Până şi cei mai pretenţioşi şi severi dintre bătrâni îşi manifestară aprobarea şi interesul, iar doamnele chiar şi un fel de entuziasm. Totuşi, aplauzele răsunară scurt, cam răzleţite şi nu prea convinse. În schimb, în ultimele rânduri nu se mai auzi nici o neorânduială până în clipa când domnul Karmazinov începu să vorbească, şi nici chiar în acest moment nu interveni de fapt ceva grav, ci mai mult un fel de neînţelegere. Am amintit cu altă ocazie că avea un glas prea strident, întru câtva feminin, şi o pronunţie aristocratică, cu un sâsâit cochet. N-apucă să rostească nici câteva cuvinte când în sală cineva îşi îngădui să râdă, un prostălău oarecare, probabil lipsit de experienţa vieţii şi neştiutor în ceea ce privea lumea mondenă, ba având poate şi o predispoziţie înnăscută de a râde din te miri ce. Însă nici vorbă de vreo demonstraţie oarecare; dimpotrivă, pomenindu-se privit chiorâş şi somat cu un sst! poruncitor de cei din jurul lui, nerodul se potoli pe loc. Dar iată-l pe domnul Karmazinov anunţând cu un ton afectat şi modulări cochete în glas că el „la început n-a vrut în ruptul capului să accepte să citească” (ce rost avea să mai anunţe aşa ceva!). „Că există, adică, rânduri care izvorăsc direct din inimă încât nici n-ai cum să le exprimi în cuvinte şi deci cu atât mai puţin asemenea lucruri sacre ar fi potrivite să fie înfăţişate în public” (atunci de ce le înfăţişa?); cedând însă unor rugăminţi stăruitoare, le-a adus să le înfăţişeze publicului şi întrucât, mai ales, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, jurându-şi să nu mai scrie nimic, treacă de la dânsul, a scris această ultimă operă; şi întrucât a jurat de asemenea să nu mai citească în public nimic şi niciodată, fie, de data aceasta, îşi va citi acest ultim articol în faţa publicului etc., etc…
Dar hai să zicem că asta n-ar fi nimic, cine nu cunoaşte asemenea introduceri ale unui autor? Deşi mă gândesc că faţă de gradul redus de cultură al publicului nostru şi de starea de spirit a celor din ultimele rânduri toate astea comportau oarecare riscuri. Ce era mai simplu decât să fi citit o scurtă nuvelă, o schiţă oarecare în genul acelora pe care le scrisese până atunci, adică deşi cu fandoseli şi manierisme, dar şi cu oarecare spirit? În felul acesta totul era salvat. Aş, ţi-ai găsit! Dădu drumul vorbăriei! Dumnezeule mare, ce nu găseai aici! Spun fără nici o ezitare, până şi publicul din capitală n-ar fi rezistat, nu numai al nostru. Închipuiţi-vă aproape două coli de tipar întregi de peltea lungă şi inutilă; unde mai pui că domnul acesta şi citea cu un aer de superioritate, ca o mare favoare pentru ascultători şi îndurerat parcă de a fi trebuit să facă această concesie, încât pe bună dreptate publicul nostru avea cum să se simtă jignit. Tema… Dar cine ar putea să descifreze această temă? Un fel de dare de seamă despre nişte impresii, despre nişte amintiri. Dar ce fel şi care anume? Oricât îşi încreţeau frunţile înţelepţii din gubernia noastră în prima jumătate a cuvântării, nu reuşiră să înţeleagă nimic, încât restul timpului ascultară numai din politeţe. E adevărat, se vorbea acolo mult despre dragoste, despre dragostea unui geniu pentru nu se ştie ce persoană, dar, trebuie să mărturisesc, lucrul acesta suna cam penibil. Părea că nu prea cadrează cu silueta grăsună şi otova a scriitorului genial relatarea aceasta a momentului primei sale sărutări… Cel puţin aşa socot eu. Şi ceea ce era şi mai supărător, aceste sărutări se produceau oarecum într-alt fel decât la toţi oamenii. Pretutindeni creştea grozama (negreşit grozama sau altă asemenea iarbă oarecare, denumirea căreia n-o întâlneşti decât poate în tratatele de botanică). Cerul căpătase, negreşit, un colorit violaceu, pe care niciodată nimeni dintre simplii muritori nu-l observase, adică îl văzuseră cu toţii, desigur, dar nu se pricepuseră să-l observe, pe când „iată eu am ştiut să-l observ şi vi-l descriu acum vouă, proştilor, ca pe un lucru foarte obişnuit”. Copacul sub care se aşezase perechea îndrăgostită era, negreşit, de culoare portocalie sau aşa ceva. Şedeau ei undeva în Germania. Deodată îl zăriră pe Pompeius sau pe Cassius în ajunul bătăliei şi pe amândoi îi străbătură fiorii reci ai entuziasmului. O ştimă ţipă în tufiş. Gluck începu deodată să cânte la vioară prin stufăriş. Melodia pe care o intonase era denumită en toutes lettres, dar n-o cunoaşte nimeni şi, ca să afli despre ce este vorba, trebuie să cercetezi un dicţionar muzical. Între timp ceaţa se învolburase, într-atât se învolburase, încât semăna mai mult cu un milion de perne decât cu ceaţă. Şi deodată totul dispare şi marele geniu traversează în plină iarnă pe vreme de moină fluviul Volga. Două pagini şi jumătate de traversare, şi totuşi se prăbuşeşte printr-un ochi de gheaţă în apă. Geniul se îneacă, dar credeţi că s-a înecat? Nici gând; toate astea i-au trebuit ca să arate cum, fiind gata să se înece definitiv şi să dispară sub apă, în faţa lui apăru deodată un crâmpei de gheaţă, un firicel de gheaţă cât un bob de mazăre, dar atât de pur şi atât de cristalin „ca o lacrimă îngheţată” şi cum în acest crâmpei de gheaţă se oglindi toată Germania sau, mai bine zis, cerul Germaniei amintindu-i, prin jocul iradiat al acestei imagini reflectate, acea lacrimă, care, „ţi-aduci aminte, s-a prelins din ochii tăi, când şedeam sub copacul acela de smarald, şi tu ai exclamat cuprinsă de bucurie: „Nu există crimă!” „Da, am zis şi eu printre lacrimi, dar dacă este aşa, atunci nu există nici oameni drepţi”. Am izbucnit amândoi în hohote de plâns şi ne-am despărţit pentru totdeauna”.
Ea a plecat undeva pe malul mării, el în nişte peşteri; şi iată-l că începe să coboare, coboară şi coboară, timp de trei ani coboară sub turnul Suharev din Moscova şi deodată în adâncul pământului, în peşteri, vede o candelă, iar în faţa candelei un sihastru. Sihastrul se roagă. Geniul pătrunde până la ferestruica lui cu gratii şi deodată aude un suspin, vă închipuiţi cumva că a suspinat sihastrul? Nicidecum. Puţin îi pasă lui de sihastrul vostru! Acest suspin pur şi simplu „i-a amintit lui însuşi primul ei suspin, scos cu treizeci şi şapte de ani în urmă”, când „ţi-aduci aminte, în Germania, şedeam sub copacul de culoarea agatului şi tu mi-ai spus: „Ce rost are dragostea? Priveşte, în jurul nostru creşte umbra nopţii şi eu te iubesc, dar când va înceta să crească umbra nopţii – voi înceta şi eu să te iubesc”. Aci iar se învolbură ceaţa, apăru Hoffman, şuieră din Chopin o ştimă şi deodată din ceaţă apăru, într-o cunună de lauri, deasupra acoperişurilor Romei, Ancus Martius, nepot al regelui Numa Pompilius, cel de-al patrulea rege legendar al Romei. Fiori de extaz ne-au străpuns spinările şi noi ne-am despărţit pentru totdeauna” etc., etc. Într-un cuvânt, poate că nu redau atât de exact conţinutul şi nici nu m-aş pricepe s-o fac, dar sensul poliloghiei sale era tocmai acesta. Şi, în sfârşit, ce-o mai fi şi cu pasiunea aceasta scandaloasă a minţilor noastre luminate pentru calambururi într-un sens superior! Un mare filosof european, un mare savant, un inventator, un truditor, un martir – toţi aceşti trudiţi ai cugetării şi împovăraţi ai făptuirilor sunt pentru marele nostru geniu rus un fel de bucătari în conacul lui. El este boierul, iar ei se prezintă în faţa lui cu bonetele albe în mână şi-i aşteaptă poruncile. E adevărat, el surâde cu aere de superioritate şi când e vorba de Rusia, iar cea mai mare plăcere a sa este să anunţe falimentul Rusiei sub toate raporturile faţă de marile spirite din Europa; în ce priveşte însă propria-i persoană, o, aici situaţia este exact contrară; el este acela care se-nalţă deasupra acestor spirite mari ale Europei; toţi nu sunt decât un material bun pentru calambururile lui. Preia ideea cuiva, îi alătură antiteza ei şi calamburul este gata. Există crimă, nu există crimă; nu există adevăr, nu există oameni drepţi; ateism, darwinism, clopotele Moscovei…
Dar, vai, el nu mai crede în clopotele Moscovei; Roma, laurii… dar el nu mai crede nici în lauri… Adăugaţi şi un acces obligatoriu de tristeţe byroniană, o schimă din Heine, ceva din Peciorin, şi tot aşa, dă-i şi dă-i înainte, se porni şuierând maşina… „Dar puteţi să mă lăudaţi, desigur, puteţi, aşa ceva îmi place grozav; v-am spus numai aşa că depun condeiul; nici o grijă, vă mai plictisesc eu încă, şi de trei sute de ori poate, veţi obosi citind…”
Bineînţeles că lectura nu se încheie chiar atât de bine; mai rău era însă că tocmai de aici se şi porni totul. În sală de mult se iscaseră şi se făceau tot mai auzite smiorcăieli, târşit de picioare, tuse şi ce se mai poate auzi când la un matineu literar autorul, oricine ar fi el, reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute. Dar genialul scriitor nu observa nimic. El continua să-şi debiteze poliloghia dulceagă şi sâsâită, făcând abstracţie de public, încât toată lumea începu să schimbe priviri nedumerite. Deodată în rândurile din fund se ridică un glas singuratic, dar răsunător:
— Doamne, ce prostii!
A fost o izbucnire involuntară şi, sunt convins, fără gând de ostentaţie. Pur şi simplu, obosise omul. Dar domnul Karmazinov se opri, privi ironic spre public şi se formaliză pe neaşteptate, cu aerul unui demnitar jignit. Mi se pare că prea v-am plictisit, domnilor?
Tocmai aici e vina lui, de a fi deschis primul vorba: provocând în felul acesta un răspuns, oferise posibilitatea unor nemernici să deschidă gura şi, ca să zicem aşa, cu deplin drept, în timp ce, dacă s-ar fi abţinut, totul s-ar fi limitat la nişte smiorcăieli şi ar fi trecut cumva cu bine… S-o fi aşteptat omul la un ropot de aplauze ca răspuns la întrebarea lui? Dar nu aplaudă nimeni; dimpotrivă, toată lumea păru că se zgribuleşte speriată, şi nu mişcă.
— Nu l-aţi văzut niciodată pe Ancus Martius, nu sunt decât vorbe goale, se auzi o voce enervată, aproape chinuită.
— Exact, interveni şi o altă voce, astăzi nu mai există vedenii, ci ştiinţe naturale. Documentaţi-vă în ştiinţele naturii.
— Domnilor, cel mai puţin m-am aşteptat la asemenea obiecţii, se arătă surprins Karmazinov.
Marele geniu se dezobişnuise, stând mereu la Karlsruhe, de realităţile patriei.
— În secolul nostru este o ruşine să afirmi că universul se sprijină pe trei balene, turui deodată o domnişoară. Este absolut exclus ca dumneata, Karmazinov, să fi coborât în peşteră la schimnic. Şi cine mai vorbeşte astăzi despre schimnici?
— Domnilor, cel mai mult mă surprinde că toate acestea sunt spuse pe un ton serios. De altfel… de altfel, aveţi perfectă dreptate. Nimeni nu respectă mai mult decât mine adevărul real…
Cu toate că zâmbea ironic, se vedea că era uluit. Chipul lui părea că spune: „Eu, doar, nu sunt aşa cum vă închipuiţi, eu sunt cu voi, lăudaţi-mă numai, lăudaţi-mă cât mai mult, cât mai mult, îmi place grozav să fiu lăudat…”.
— Domnilor, strigă el în sfârşit, profund atins, văd că sărmanul meu poem nu şi-a găsit locul aici. De altfel, şi mie mi se pare că n-am nimerit unde trebuie.
— A ochit în cioară, şi a nimerit în vacă, zbieră cât îl ţinea gura un gogoman oarecare, beat probabil, şi care desigur nu merita să i se dea nici o atenţie.
E drept că se auzi un râset nepoliticos.
— În vacă ziceţi? reluă imediat Karmazinov. Glasul lui devenea tot mai strident. În ce priveşte ciorile şi vacile, îmi permit să mă abţin, domnilor. Port prea mult respect oricărui public, ca să-mi permit vreo comparaţie, cât de inocentă ar fi; dar eu am crezut…
— Totuşi, stimate domn, dumneata să nu-ţi… strigă careva din ultimele rânduri.
— Dar eu am crezut că, depunându-mi condeiul şi luându-mi rămas-bun de la cititori, voi fi ascultat…
— Nu, nu, vrem să vă ascultăm, vrem, se auziră, prinzând curaj în sfârşit, câteva glasuri din primele rânduri.
— Citiţi mai departe, citiţi! se asociară şi câteva voci entuziaste de doamne, şi în sfârşit se înfiripă şi un scurt ropot de aplauze, e adevărat foarte anemice şi răzleţe.
Karmazinov zâmbi acru şi dădu să se ridice de pe locul său.
— Crede-ne, Karmazinov, că toată lumea consideră drept o cinste… nu se abţinu chiar şi soţia mareşalului nobilimii.
— Domnule Karmazinov, răsună deodată o voce tinerească din fundul sălii. Strigase un învăţător foarte tânăr dintr-o şcoală medie judeţeană, un tânăr admirabil, cuminte şi generos, recent venit la noi. Se ridicase de pe locul său. Domnule Karmazinov, dacă aş fi avut fericirea să iubesc în felul acesta, cum ne-aţi descris, credeţi-mă, n-aş fi făcut descrierea iubirii mele într-un articol destinat de a fi citit în public…
Tânărul se roşise ca racul.
— Domnilor, strigă Karmazinov, eu am terminat. Omit să mai citesc sfârşitul şi mă îndepărtez. Îngăduiţi-mi totuşi să vă citesc numai şase rânduri cu care închei. „Da, prietene cititor, adio! începu el imediat să citească din manuscris şi fără să se mai aşeze. Adio, cititorule; nici nu prea stărui în dorinţa mea de a ne despărţi prieteni: la ce bun să te mai deranjez, într-adevăr? Ba, poţi să mă şi înjuri, o înjură-mă cât vrei, dacă aceasta îţi va face vreo plăcere. Ar fi mult mai bine însă dacă am uita unul de altul. Şi chiar dacă voi toţi, cititorii, v-aţi arătat atât de buni încât, lăsându-vă, în genunchi, m-aţi ruga cu lacrimi în ochi: „Scrie, o mai scrie pentru noi, Karmazinov, pentru patrie, pentru urmaşi, pentru cununi de lauri”, chiar şi atunci v-aş răspunde, bineînţeles mulţumindu-vă cu tot respectul: „Nu, dragii mei compatrioţi, ne-am ocupat destul unul de altul. Merci! E timpul să ne despărţim! Merci, merci, merci!”„.
Karmazinov se închină ceremonios şi, roşu ca racul, se retrase în culise.
— Dar nimeni nu se gândeşte să stea în genunchi; ce aberaţie!
— Dar şi ce orgoliu!
— E numai umor, încercă să-l corijeze careva mai avizat.
— Ba să mă scuteşti de acest umor al dumitale.
— Totuşi, e o neobrăzare, domnilor.
— Bine, cel puţin, că a terminat odată.
— Ce plictiseală e la ei aici!
Dar toate aceste exclamaţii ignorante în rândurile din spate (deşi nu numai în cele din spate) au fost acoperite de aplauzele celeilalte părţi a publicului, care îl aclama pe Karmazinov cerând să reapară pe scenă. Câteva doamne, în frunte cu Iulia Mihailovna şi soţia mareşalului nobilimii, se îngrămădeau în faţa estradei. În mâinile Iuliei Mihailovna apăru o cunună de lauri superbi pe o pernuţă de catifea albă, încadrată într-o jerbă de trandafiri vii.
— Lauri! rosti Karmazinov cu un surâs fin şi puţin maliţios. Eu, bineînţeles, sunt mişcat şi accept cu cel mai viu sentiment această cunună, pregătită dinainte, care însă n-a apucat încă să se veştejească; dar vă asigur, mesdames, am devenit brusc atât de realist, încât consider că în secolul nostru frunzele de lauri sunt mai la locul lor în mâinile unui bucătar priceput, decât în mâinile mele…
— Sigur, bucătarii sunt mai folositori, strigă acelaşi seminarist care participase la „şedinţa” de la Virghinski.
Ordinea părea că se tulbură. Din multe rânduri lumea sări ca să vadă mai bine ceremonia oferirii cununii de lauri.
— Pentru chestia cu bucătarul sunt gata să adaug acum încă trei ruble, se auzi un glas ridicat, prea răsunător, voit răsunător.
— Şi eu.
— Şi eu.
— Dar cum se poate să n-aibă ei un bufet?
— Domnilor, am fost traşi pe sfoară…
De altfel, trebuie să recunoaştem că toţi aceşti domni gălăgioşi se cam temeau încă vizibil de demnitarii prezenţi şi de poliţaiul care veghea în sală. Treptat, cam în vreo zece minute, toată lumea îşi reluă locurile, dar ordinea de la început nu se mai restabili. Şi iată, tocmai pe acest început de haos nimeri sărmanul Stepan Trofimovici…
IV.
Apucai totuşi să mă reped încă o dată în culise ca să-l previn, extrem de tulburat, că după părerea mea totul s-a dus de râpă şi ar face mai bine să nu apară pe scenă, ci imediat să plece acasă pretextând o indispoziţie stomacală, fiind şi eu hotărât să-mi lepăd funda şi să plec împreună cu dânsul. Dădui peste el tocmai când se îndrepta spre estradă; se opri brusc, mă privi de sus, măsurându-mă din cap până-n picioare, şi îmi zise cu un aer solemn:
— Ce te face, domnule, să mă consideri capabil de asemenea mârşăvie?
A trebuit să mă retrag. Eram sigur că, aşa cum doi ori doi fac patru, fără catastrofă nu va scăpa de acolo. În timp ce stăteam deprimat la culme, în faţa mea apăru iar silueta fostului profesor, care urma să ia cuvântul după Stepan Trofimovici şi care adineauri ridica mereu şi lăsa să se abată cu toată puterea pumnul. Ca şi atunci se plimba de colo până colo, concentrat şi murmurându-şi ceva sub nas, cu un zâmbet perfid, dar triumfător. Aproape fără nici un gând (naiba m-a pus) mă apropiai şi de dânsul.
— Ştiţi, zisei eu, s-a văzut din nenumărate exemple că dacă lectorul reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute, acesta nu-l mai ascultă. O jumătate de oră nici chiar o celebritate nu reuşeşte să se menţină…
El se opri brusc şi aproape tremura de jignire. O expresie de nemărginit orgoliu îi apăru pe faţă.
— N-aveţi nici o grijă, murmură el cu dispreţ şi porni mai departe.
În aceeaşi clipă se auzi din sală glasul lui Stepan Trofimovici.
„Dracu’ să vă ia pe voi toţi!” îmi zisei şi alergai în sală.
Stepan Trofimovici se aşeză în fotoliu, încă în plin vacarm. Rândurile din faţă se pare că îl întâmpinară cu priviri ostile. (La club, în ultimul timp, încetaseră să-l mai agreeze şi nu i se arătau semnele de respect de altădată.) Tot era bine că nu se auzeau fluierături. Un gând ciudat mă stăpânea încă de ieri: că, negreşit, va fi fluierat îndată ce va apărea. De fapt, nici nu fusese observat dintr-odată, din cauza dezordinii ce încă nu se potolise complet. La ce mai spera omul acesta, dacă şi faţă de Karmazinov procedară astfel? Stepan Trofimovici era palid; mai bine de zece ani nu mai apăruse în faţa publicului. După emoţia care-l cuprinsese şi întreaga lui înfăţişare, prea bine cunoscute mie, n-avui nici pic de îndoială că el însuşi consideră apariţia sa de acum pe estradă ca pe un moment decisiv al destinului său, în orice caz neapărat ceva în sensul acesta.
Tocmai de asta mă temeam. Îmi era tare drag acest om. Dar cum m-am simţit eu când l-am văzut începându-şi cuvântarea şi i-am auzit prima frază!
— Domnilor! rosti el deodată, decis parcă să dea foc în urma lui la toate punţile, şi în acelaşi timp cu o voce aproape sugrumată. Domnilor, chiar în dimineaţa zilei acesteia am avut sub ochii mei pe masă una dintre foile clandestine împrăştiate recent aici şi pentru a suta oară mi-am pus întrebarea: „Care este misterul ei?”.
Întreaga sală amuţi dintr-odată, şi toate privirile se întoarseră către el, unele vădit speriate. N-am ce zice, se pricepea să suscite interesul de la primul cuvânt. Până şi din culise se arătară câteva capete; Liputin şi Leamşin păreau numai ochi şi urechi. Iulia Mihailovna îmi făcu iar semn cu mâna să mă apropii.
— Opriţi-l, orice s-ar întâmpla, opriţi-l! îmi şopti ea tulburată.
Dădui neputincios din umeri: mai putea fi oprit un om care se decisese? Vai, îmi dădeam seama perfect de ceea ce se petrece cu Stepan Trofimovici.
— Ehe, despre proclamaţii! se auziră şoapte în rândurile publicului.
Toată sala se încordă.
— Ei bine, domnilor, am dezlegat acest mister. Tot misterul efectului produs de ele constă în stupiditatea lor! (Ochii lui scânteiară.) Da, domnilor, dacă ar fi fost o stupiditate premeditată, afişată dintr-un anumit calcul, o, desigur, ar fi fost ceva genial! Dar se cuvine să fim drepţi şi să recunoaştem: ei n-au falsificat absolut nimic, nu găsim în ele nici o mistificare. Avem de-a face aici cu cea mai despuiată, cea mai naivă, cea mai rudimentară prostie, c’est la bętise dans son essence la plus pure, quelque chose comme un simple chimique. Dacă era spus într-un fel cât de cât inteligent, oricine ar fi văzut îndată toată sărăcia mizeră a acestei prostii reduse. Acum însă toţi se opresc cuprinşi de nedumerire; nimănui nu-i vine să creadă că este posibilă o asemenea prostie primitivă. „Nu se poate să fie numai atât şi nimic, nimic altceva”, îşi spune în gând fiecare şi caută dezlegarea secretului, vede în asta un mister, vrea să citească printre rânduri, şi iată deci că efectul e obţinut! O, niciodată încă prostia n-a fost recompensată printr-o consacrare atât de triumfală, cu toate că de nenumărate ori o meritase… Fiindcă, en paranthčse, prostia cea mai crasă, ca şi geniul cel mai sublim sunt deopotrivă de folositoare destinului omenirii…
— Calambururi din deceniul al patrulea! se auzi un glas, de altfel foarte modest, dar suficient ca să provoace răsturnarea tuturor zăgazurilor; se dezlănţui un vacarm nemaipomenit.
— Domnilor, ura! Propun un toast pentru prostie! strigă Stepan Trofimovici într-o frenezie totală, sfidând întreaga sală.
Alergai la el ca pentru a-i turna un pahar cu apă.
— Stepan Trofimovici, încetează, Iulia Mihailovna te imploră…
— Ba te rog să încetezi dumneata şi să mă laşi în pace, tinere pierde-vară! se răsti el la mine în auzul tuturor. Mă grăbii să dispar. Messieurs, continuă el, ce rost are această tulburare, ce rost au strigătele de indignare pe care le aud? Am venit cu ramura de măslin. Vă aduc cuvântul definitiv pentru că în chestiunea aceasta eu am ultimul cuvânt şi vom ajunge la împăcare.
— Jos cu el! strigau unii.
— Linişte, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să spună ce are de spus, zbieră o altă parte a sălii.
Se agita mai ales tânărul învăţător, care îndrăznind o dată să deschidă gura părea că nu se mai poate opri.
— Messieurs, ultimul cuvânt în chestiunea aceasta este un cuvânt de iertare. Sunt un bătrân care-mi închei viaţa, şi declar solemn că spiritul vieţii adie ca şi înainte, aşa cum forţa cea vie n-a secat în tânăra generaţie. Entuziasmul tinereţii contemporane este la fel de pur şi luminos cum era şi în zilele noastre. N-a survenit nici o schimbare: inversarea scopurilor, substituirea unei concepţii a frumosului prin alta! Toată problema constă în a se şti dacă Shakespeare este superior unei perechi de cizme sau Rafael unui bidon cu petrol.
— E un denunţ, murmurau unii.
— Întrebări compromiţătoare!
— Agent-provocateur!
— Iar eu declar, ţipă Stepan Trofimovici într-un hal de surescitare ajunsă la paroxism, iar eu declar că Shakespeare şi Rafael sunt mai presus de dezrobirea ţăranilor, mai presus de naţionalitate, mai presus de socialism, mai presus de tânăra generaţie, mai presus de chimie, mai presus aproape de întreaga umanitate, pentru că ei sunt deja un rod, un rod real al întregii omeniri, şi poate chiar rodul perfect din câte ar putea să existe! O formă a frumuseţii deja atinsă, fără realizarea, fără de existenţa căreia nici n-aş consimţi să trăiesc… O, Doamne! îşi împreună el cu un plesnet palmele. Acum zece ani exact acelaşi lucru l-am strigat la Petersburg şi tot de pe estradă, rostind aceleaşi cuvinte, şi la fel ca atunci ei n-au înţeles nimic, râdeau şi fluierau, ca acum; oameni mărginiţi, ce vă lipseşte ca să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare, ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta! Aici e tot misterul, aici e toată istoria! Însăşi ştiinţa nu va putea dăinui un singur minut fără frumuseţe, vă daţi voi seama de asta, voi de acolo care râdeţi, se va ticăloşi degenerând în incultură crasă, nu va fi capabilă să născocească un simplu cui… Nu voi ceda! urlă el într-un mod cu totul absurd de încheiere, izbind cu toată puterea cu pumnul în masă.
Dar în timp ce el ţipa fără rost şi fără legătură, se destrămă şi ordinea din sală. Mulţi săriră de pe locurile lor, unii se repeziră înainte, mai aproape de estradă. În general, toate astea se petrecură cu mult mai repede decât decurge descrierea mea şi n-a fost timp să se ia nici o măsură. Sau poate că nici nu s-a voit o asemenea intervenţie.
— Vă vine uşor să vorbiţi, vouă, răzgâiaţilor, feciori de bani gata! zbieră chiar în faţa estradei acelaşi seminarist, rânjindu-i cu plăcere drept în faţă lui Stepan Trofimovici.
Acesta îl observă şi sări chiar lângă rampă:
— N-am fost eu acela care chiar acum am afirmat că entuziasmul tinerei generaţii este la fel de pur şi de luminos cum a fost şi altădată, şi că ea piere greşind doar în formele frumosului?! Nu vă ajunge? Şi dacă mai ţineţi seama de faptul că lucrul acesta îl afirmă un tată jignit, zdrobit, este posibil oare, o, minţi înguste ce sunteţi, este posibil oare ca cineva să se ridice mai presus în atitudinea imparţială şi obiectivă a acestui tată? Ingraţilor… Nedrepţilor… De ce, de ce nu vreţi să ne împăcăm?
Şi, pe neaşteptate, el izbucni într-un plâns isteric. Îşi ştergea lacrimile cu degetele. Umerii şi pieptul lui tresăreau de hohote de plâns… Uitase cu totul pe ce lume se afla.
Publicul se alarmă peste măsură, aproape toată lumea sări de pe locuri. Sări cu repeziciune şi Iulia Mihailovna, îl prinse de braţ pe soţul ei, căutând să-l ridice de pe fotoliu… Scandalul lua proporţii nemaipomenite.
— Stepan Trofimovici! urlă fericit seminaristul. Aici prin oraş şi prin împrejurimi rătăceşte acum Fedka-Ocnaşul, un evadat din ocnă. El jefuieşte şi de curând a săvârşit o nouă crimă. Daţi-mi voie să vă întreb: dacă acum cincisprezece ani nu l-aţi fi predat ca recrut în armată pentru a vă achita o datorie la cărţi, adică dacă nu l-aţi fi pierdut pur şi simplu la jocul de cărţi, ar fi nimerit el la ocnă? Ar fi căsăpit el oamenii ca acum în lupta pentru existenţă? Ce aveţi de spus, domnule estet?
Renunţ să mai descriu scena care a urmat. În primul rând, izbucni un ropot de aplauze asurzitoare. Nu aplauda toată lumea, poate că numai a cincea parte din asistenţă, dar cei care aplaudau o făceau într-un fel delirant. Restul publicului năvăli spre ieşire, întrucât însă partea de public care aplauda se înghesuia la rândul ei, înaintând spre estradă, se produse o învălmăşeală inimaginabilă. Doamnele scoteau ţipete, unele dintre domnişoare izbucniră în lacrimi şi se rugau să fie duse acasă. Lembke, stând în picioare în dreptul scaunului său, privea mereu în juru-i cu nişte ochi sălbatici. Iulia Mihailovna se zăpăcise de tot, pentru prima oară de la începerea activităţii ei la noi. Cât îl priveşte pe Stepan Trofimovici, în primul moment el păru literalmente strivit de cuvintele seminaristului; dar imediat după aceea înălţă ambele mâini, întinzându-le parcă deasupra publicului, şi urlă:
— Îmi scutur praful de pe picioare şi blestem… Am terminat… am terminat…
Şi smucindu-se din loc, alergă în culise, agitându-şi ameninţător mâinile.
— A jignit societatea! … Să fie adus îndărăt! … zbierau turbaţii.
Careva voi să se repeadă după el. Nimeni n-ar fi putut să-l oprească, cel puţin în clipa aceea, şi, deodată, catastrofa definitivă se abătu ca o bombă asupra adunării şi explodă în mijlocul ei: al treilea conferenţiar, maniacul care îşi agita mereu pumnul în dosul culiselor, apăru brusc, venind în fugă pe scenă.
Avea înfăţişarea unui adevărat nebun. Cu un zâmbet larg şi triumfător, plin de sine şi încrezut peste măsură, îşi plimba privirea satisfăcută peste sala agitată, bucurându-se parcă de această dezordine. Nu-l contraria deloc faptul că trebuia să ia cuvântul într-un asemenea vacarm, dimpotrivă, părea fericit. Era atât de evident acest lucru, încât dintr-odată atrase asupra lui atenţia.
— Dar asta ce-o mai fi?! se auziră întrebări. Cine mai e şi acesta? Sst! Să auzim ce vrea să spună?
— Domnilor! strigă din răsputeri maniacul, postându-se chiar la marginea rampei şi aproape cu un glas la fel de ţipător, feminin ca al lui Karmazinov, dar fără sâsâitul aristocratic al acestuia. Domnilor, cu douăzeci de ani în urmă, în ajunul războiului cu jumate-Europă, Rusia stătea sus ca un ideal în ochii tuturor consilierilor activi şi onorifici. Literatura era servitoarea cenzurii; prin universităţi se preda mărşăluirea; oastea fusese transformată în balet, iar poporul plătea impozite şi tăcea sub cnutul regimului iobăgist. Patriotismul se transformase în jumulirea de şperţuri de pe vii şi morţi. Cei care nu luau şperţuri erau consideraţi răzvrătiţi, pentru că tulburau armonia sistemului. Pădurile de mesteacăn erau defrişate ca mijloc auxiliar pentru menţinerea ordinii. Europa tremura… Dar niciodată Rusia, în decursul unui mileniu întreg de existenţă tembelă, n-a atins un asemenea grad de ruşine…
Oratorul îşi înălţă cu extaz pumnul şi, agitându-l cumplit deasupra capului, îl abătu brusc şi cu toată puterea asupra unui inamic închipuit, zdrobindu-l cu furie, să se aleagă praful din el. Un urlet asurzitor izbucni din toate părţile, o furtună de aplauze potopi imensa sală. Aplauda aproape jumătate din asistenţă; se înflăcăraseră până şi cei mai inocenţi: era hulită Rusia în mod public, în gura mare, cum să nu-i vină omului să urle de entuziasm?
— Aşa da! Aşa înţeleg şi eu! Ura! Aici nu mai e vorba de estetică!
Maniacul continuă cuprins de beţie:
— De atunci au trecut douăzeci de ani. Universităţile sunt deschise şi au crescut la număr. Mărşăluirea, muştruluirea sunt o legendă; numărul ofiţerilor este neîndestulător şi reclamă alte mii în completare. Căile ferate au înghiţit toate capitalurile şi au împânzit Rusia ca un păienjeniş, încât peste vreo cincisprezece ani poate că va avea omul într-adevăr posibilitatea să facă şi o călătorie undeva. Podurile nu ard decât ici-colo, iar oraşele ard reglementar, după o anumită ordine, pe rând, în sezoanele de incendii. Instanţele judecătoreşti dau sentinţe solomoniene, iar juraţii iau şperţ exclusiv numai în cadrul luptei pentru existenţă, când sunt ameninţaţi să moară de foame. Iobagii s-au eliberat şi, în amintirea croielilor cu vărgile de către foştii lor stăpâni moşieri, se croiesc acum unii pe alţii. Mări şi oceane de votcă se consumă pentru susţinerea bugetului, iar la Novgorod în faţa anticei şi inutilei Sofii s-a înălţat solemn un glob de bronz uriaş în memoria mileniului nostru de dezordine şi prostie. Europa se încruntă şi iar începe să se îngrijoreze… Cincisprezece ani de reforme! Şi totuşi, nicicând Rusia, chiar şi în cele mai caricaturale epoci ale tembelismului său, n-a atins…
Ultimele cuvinte nici nu se mai auziră din cauza urletului mulţimii. Se văzu cum el ridică iar mâna şi lăsă cu forţă încă o dată pumnul în jos. Entuziasmul depăşise orice limită: lumea urla, bătea din palme, până şi unele dintre doamne strigau: „Destul! Nimic mai bun n-ai putea să ne mai spui!” Toţi erau ca în delir. Oratorul îşi plimba deasupra capetelor privirea, topindu-se parcă în propriul lui triumf. Îl zării în fugă pe Lembke, cuprins de o tulburare nemaipomenită; arăta cuiva nu se ştie ce. Iulia Mihailovna, albă ca varul, îi demonstra ceva cu febrilitate prinţişorului care se apropiase în fugă de dânsa… În această clipă, un grup de vreo şase persoane cu funcţii mai mult sau mai puţin oficiale se repezi din culise pe estradă, îl înşfăcă pe orator şi îl târî înapoi. Nu înţeleg cum putu el să scape din strânsoarea lor, dar se vede că reuşi, pentru că apăru iar în capătul estradei lângă rampă şi apucă să mai strige din răsputeri, agitându-şi pumnul:
— Dar niciodată Rusia n-a atins încă…
Aici fu iar înşfăcat şi tras înapoi. Văzui cum cincisprezece indivizi se repeziră în culise ca să-l elibereze, dar nu sărind pe estradă, ci prin culoarul lateral, forţând îngrăditura uşoară de scânduri care, cedând presiunii, se prăbuşi imediat… Văzui apoi, fără să-mi cred ochilor, că pe estradă apăru brusc de undeva studenta (ruda lui Virghinski), cu acelaşi sul sub braţ, îmbrăcată în aceeaşi rochie, la fel de roşie la obraz, la fel de grăsuţă, înconjurată de alte două-trei femei şi de vreo doi-trei bărbaţi şi însoţită de duşmanul ei de moarte, liceanul. Apucai chiar să aud fraza: „Domnilor, am sosit aici ca să vă aduc la cunoştinţă suferinţele bieţilor studenţi şi să-i îndemn să protesteze…”. Dar nu mai aveam timp, trebuia să fug. Îmi ascunsei funda în buzunar şi prin culoare dosnice cunoscute ieşii din casă în stradă. În primul rând mă îndreptai, bineînţeles, spre locuinţa lui Stepan Trofimovici.
Capitolul al doilea.
Finalul serbării.
I
Nu voi să mă primească. Se încuiase şi scria. La bătăile mele repetate şi la chemarea mea, îmi răspunse din dosul uşii:
— Dragul meu, am terminat totul, ce mi se mai poate cere?
— N-ai terminat nimic, ci ai contribuit numai la acest dezastru total. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă calambururile, Stepan Trofimovici, şi deschide. Trebuie luate măsuri; s-ar putea să vină la dumneata şi să te insulte…
Mă consideram în drept să fiu faţă de el aspru şi sever. Mi-era teamă să nu întreprindă ceva şi mai nesăbuit. Dar, spre surprinderea mea, mă izbii de o fermitate neaşteptată:
— Atunci de ce ţii neapărat să iasă aşa, de parcă vrei dumneata să mă jigneşti primul? Îţi mulţumesc pentru toate cele din trecut, dar repet încă o dată: am încheiat toate socotelile cu oamenii, cu cei buni şi cu cei răi. Îi scriu Dariei Pavlovna, pe care o neglijasem atât de inadmisibil până acum. Mâine, dacă vrei, te rog să duci scrisoarea; iar acum, „merci”.
— Stepan Trofimovici, te asigur că situaţia e mult mai gravă decât îţi închipui dumneata. Crezi cumva că ai zdrobit acolo pe careva? N-ai zdrobit pe nimeni, ci te-ai zdrobit pe dumneata însuţi, ca pe o eprubetă goală de sticlă fină (o, am fost dur şi nepoliticos; îmi aduc aminte cu amărăciune!). N-ai de ce să-i scrii Dariei Pavlovna… Şi ce te faci acum fără mine? Ce soluţie concretă vezi? Probabil că ţi s-a năzărit să mai întreprinzi ceva? Vei suferi un nou eşec dacă ţi-a intrat în cap să mai încerci vreun pas… El se ridică şi se apropie de uşă.
— Ai stat în mijlocul lor foarte puţin timp, dar te-ai molipsit de limbajul şi tonul lor, Dieu vous pardonne, mon ami, et Dieu vous garde. Am observat însă întotdeauna la dumneata nişte trăsături de bun-simţ, şi poate că îţi mai revii, aprčs le temps, bineînţeles, aşa cum se întâmplă cu noi toţi, cu noi ruşii. În ce priveşte observaţia dumitale la lipsa mea de simţ practic, îţi voi reaminti o cugetare de a mea de multă vreme: că la noi în Rusia un număr imens de oameni nu fac altceva decât să se năpustească, găsind în asta o adevărată îndeletnicire, cu o înverşunare crescândă şi din ce în ce mai agasantă, ca muştele vara, împotriva lipsei de simţ practic la alţii, acuzând-o la fiecare şi la toţi, dar excluzându-se bineînţeles pe ei înşişi. Cher, nu uita că sunt foarte tulburat şi nu mă chinui. Încă o dată îţi spun merci pentru tot şi ne despărţim de aici încolo, cum s-a despărţit Karmazinov de public, adică să uităm unul de altul, pe cât se poate cu mai multă generozitate. De fapt, la el a fost o şiretenie tactică, această rugăminte stăruitoare de a fi uitat de foştii săi cititori; quant ŕ moi nu sunt atât de orgolios ţi mizez mai ales pe tinereţea inimii dumitale neprihănite: n-ai cum să-l ţii minte mult timp pe un biet bătrân inutil! „Să trăieşti mult”, dragul meu prieten, cum mi-a urat Nastasia, rândul trecut de ziua mea onomastică (ces pauvres gens ont quelque fois des mots charmants et pleins de philosophie). Nu-ţi doresc fericire multă, te va plictisi; nu-ţi doresc nici nenorociri; după pilda filosofiei populare, repet pur şi simplu: „Să trăieşti mult” şi caută să reuşeşti să nu te plictiseşti prea mult; această urare vană o adaug de la mine. Aşadar, adio şi adio în mod serios. Şi nu mai sta în faţa uşilor mele, pentru că nu-ţi voi deschide.
Cu aceste cuvinte el se depărtă în interior şi nu mai reuşii să obţin nimic de la el. Cu toată „tulburarea” lui, vorbea lent, potolit, cu multă greutate, căutând vizibil să mă convingă. Bineînţeles, îmi purta puţină pică şi în mod indirect căuta să se răzbune pe mine, poate pentru chibitca de ieri şi „podelele ce se desfăceau sub picioare”. Lacrimile lui vărsate în mod public în dimineaţa aceea, cu toată speranţa sa de victorie, îl situau într-o poziţie întru câtva comică, şi nu exista alt om care să fie mai zelos ca dânsul pentru frumuseţea şi austeritatea formelor în relaţiile cu prietenii. O, nu-l acuz! Dar această rigurozitate şi tonul sarcastic, care dăinuiau la el, cu toate zguduirile din ultimul timp, avură darul să mă liniştească totuşi: un om care a reuşit să nu se schimbe aproape deloc după asemenea evenimente nu poate fi dispus desigur în acea clipă să facă cine ştie ce gest necugetat sau tragic. Aşa crezusem eu atunci şi, Dumnezeule, cât de mult greşeam! Pierdusem din vedere numeroase alte lucruri…
Anticipând evenimentele, voi reproduce câteva din primele rânduri ale scrisorii sale către Daria Pavlovna, care într-adevăr o primi chiar a doua zi.
Mon enfant, mâna mea tremură, dar am încheiat totul. N-ai fost de faţă la ultima mea bătălie cu oamenii; n-ai venit la acest matineu literar şi bine ai făcut. Dar ţi se va povesti că în Rusia noastră sărăcită de caractere s-a ridicat un om integru şi, sfidând ameninţările cu moartea proferate împotriva lui din toate părţile, le-a spus acestor imbecili adevărul lor intim, adică faptul că sunt imbecili. O, ce sont des pauvres petits vauriens et rien de plus, des petits imbéciles, voilŕ le mot! (Sunt nişte sărmane secături şi nimic altceva, nişte proşti, acesta e cuvântul!) Zarurile au fost aruncate; plec din oraşul acesta pentru totdeauna, şi nu ştiu unde. Toţi aceia pe care i-am iubit mă reneagă. Dar dumneata, fiinţă pură şi candidă, dumneata, fiinţă blândă, a cărei soartă era cât pe-aci să se unească cu a mea, după vrerea unei inimi capricioase şi despotice, dumneata care te uitai poate cu dispreţ cum vărsam lacrimi laşe în ajunul căsătoriei noastre ce n-a avut loc; dumneata, care, nu se poate, oricine ai fi, să nu vezi în mine decât un personaj comic; o, dumitale se adresează acest ultim strigăt al inimii mele, numai faţă de dumneata îmi îndeplinesc această ultimă şi supremă datorie, numai faţă de dumneata! N-aş putea să te las pentru totdeauna cu gândul că am fost un nerod nerecunoscător, un necioplit şi egoist, cum probabil afirmă în faţa dumitale despre mine zi de zi o inimă nerecunoscătoare şi crudă, pe care, vai, nu pot s-o uit…
Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, în total patru pagini de format mare.
Izbind, drept răspuns la „nu-ţi voi deschide”, de trei ori în uşă cu pumnul şi strigând în urma lui că astăzi chiar el o va trimite, poate şi de trei ori, după mine pe Nastasia să mă cheme, dar că de data aceasta nici eu nu voi veni, am făcut cale întoarsă alergând spre Iulia Mihailovna.
II.
Aici mă pomenii martorul unei scene revoltătoare: sărmana femeie era păcălită în modul cel mai neruşinat şi ţinută în eroare în pofida oricărei evidenţe, iar eu n-aveam cum s-o ajut. Într-adevăr, ce i-aş fi putut spune? Apucasem întru câtva să-mi revin şi să-mi dau seama că nu dispuneam decât de nişte impresii, vagi presentimente şi bănuieli, şi nimic mai mult. O găsii scăldată în lacrimi, aproape într-o criză de nervi, tamponându-şi fruntea cu apă de colonie. În faţa ei stătea Piotr Stepanovici, care vorbea fără încetare, şi mai la o parte prinţul, într-o tăcere mută, de parcă avea lacăt la gură. Cu ochii înlăcrimaţi, bând apă, cu sughiţuri şi exclamaţii, ea îi reproşa lui Piotr Stepanovici că „a renegat-o”. M-a surprins din capul locului că tot insuccesul scandalos, toată ruşinea dimineţii aceleia, într-un cuvânt absolut totul, ea căuta să-l atribuie absenţei lui Piotr Stepanovici.
Iar la el observai o schimbare importantă: părea extrem de preocupat de ceva, şi aproape grav de tot. De obicei el niciodată nu se arăta prea serios, mereu râdea, chiar şi când se supăra, iar momentele acestea de supărare erau la el foarte frecvente. O, da, şi acum era mânios, vorbea brutal, neglijent, cu necaz şi nerăbdare. Încerca s-o asigure că avusese groaznice dureri de cap cu vărsături, în timp ce se afla în sala lui Gaganov, pe la care trecuse întâmplător dis-de-dimineaţă. Vai, sărmana femeie era încă atât de dornică să mai fie înşelată! Chestiunea principală care constituia subiectul discuţiei lor în momentul când am intrat era: să aibă sau să nu aibă loc balul, adică partea a doua a festivităţii? Iulia Mihailovna refuza categoric să apară la bal după „jignirile de adineauri”, cu alte cuvinte, dorea din toate fibrele fiinţei sale să fie silită să meargă şi negreşit chiar de el, de Piotr Stepanovici. Se uita la el ca la un oracol, şi părea că, de i-ar veni lui în gând să plece imediat, ar cădea îndată şi ea bolnavă în pat. Dar el nu se grăbea să plece: avea neapărat nevoie să obţină prin orice mijloc ca balul să aibă loc astăzi şi ca Iulia Mihailovna să participe negreşit şi ea…
— Dar ce rost au lacrimile? Vă trebuie neapărat o scenă? Ca să daţi vina pe cineva? Daţi-o pe mine, dar mai repede, pentru că timpul trece şi trebuie să vă hotărâţi. Nu ne-a mers cu matineul literar, vom reuşi cu balul. Iată, şi prinţul este de aceeaşi părere. Da, da, dacă nu era prinţul, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat la voi acolo!
Prinţul, la început, se declară împotriva balului, adică împotriva apariţiei la bal a Iuliei Mihailovna (balul în orice caz trebuia să aibă loc), dar după două-trei asemenea referiri la părerea lui începu şi el treptat să mormăie ceva în semn de acord.
M-a surprins de asemenea şi tonul neobişnuit de nepoliticos al lui Piotr Stepanovici. O! Resping cu indignare josnică bârfa care se răspândi mai târziu despre relaţiile dintre Iulia Mihailovna şi Piotr Stepanovici. Nimic de acest gen nu avusese loc şi era exclus să fie. Căpătase ascendent asupra ei numai prin tactica lui servilă de a-i încuraja din răsputeri, chiar de la început, visurile ei în care se vedea exercitând asupra societăţii şi ministerului o anumită influenţă; de a-i stimula planurile, ba şi de a i le făuri sugerându-i anumite idei; şi toate astea folosind cea mai grosolană linguşire, prinzând-o în mrejele lui total şi făcându-se necesar ca aerul.
Când mă văzu, ea strigă cu ochii scânteietori:
— Poftim, întreabă-l pe dânsul, care tot timpul nu s-a depărtat de mine ca şi prinţul. Spune, nu este clar că toate acestea au fost rezultatul unui complot, unui complot perfid şi josnic, ca să-mi cauzeze cât mai mult rău mie şi lui Andrei Antonovici? O, da, ei au fost înţeleşi! Au procedat după un anumit plan. E un partid, un partid întreg!
— Mergeţi prea departe, ca de obicei. Veşnicele poeme din căpşorul dumneavoastră. De altfel, îmi pare bine de venirea domnului… (se prefăcu că-mi uitase numele) ca să-şi dea şi el părerea.
— Părerea mea, mă grăbii eu, concordă întru totul cu părerea Iuliei Mihailovna. Complotul e prea evident. Am adus aceste panglici, Iulia Mihailovna. Va avea sau nu va avea loc balul e o chestiune care nu mă priveşte, desigur, întrucât nu depinde de mine; dar rolul meu de supraveghetor s-a sfârşit. Iertaţi-mi această intervenţie, dar nu pot acţiona în detrimentul bunului-simţ şi al convingerii mele.
— Ai auzit, ai auzit! plesni ea din palme.
— Aud şi iată ce vreau să-ţi spun dumitale, se întoarse el către mine, eu cred că voi toţi aţi înghiţit ceva, din care cauză sunteţi cu toţii cuprinşi de delir. După părerea mea, nu s-a produs nimic din ceea ce nu s-a întâmplat şi înainte şi ce nu s-ar putea întâmpla oricând în oraşul acesta. Ce fel de complot? S-au petrecut lucruri detestabile, ruşinos de stupide, dar unde vedeţi voi complotul? Un complot împotriva Iuliei Mihailovna, împotriva ocrotitoarei lor, care îi răsfaţă şi le iartă toate şotiile? Iulia Mihailovna! Nu v-am bătut eu la cap o lună întreagă neîncetat? Ce rost avea să adunăm gloata aceasta? Ce rost avea să ne încurcăm cu atâta lume? Ce rost, pentru ce? Ca să reunim societatea, dar sunt ei capabili să se unească, gândiţi-vă!
— Când m-ai prevenit? Dimpotrivă, ai aprobat mereu, ba ai cerut chiar… Mărturisesc, sunt atât de surprinsă… Chiar dumneata ai fost acela care mi-ai prezentat o sumedenie de indivizi ciudaţi.
— Dimpotrivă, am obiectat totdeauna, şi n-am aprobat, de adus, e drept, i-am adus, dar abia când năvăliseră deja zeci de persoane la dumneavoastră şi numai în ultimul timp, ca să se constituie „cadrilul literaturii”, n-aveam cum să ne dispensăm de mitocanii ăştia. Sunt totuşi gata să pariez că în dimineaţa aceasta cel puţin câteva zeci de alţi asemenea mitocani au fost introduşi fără bilete în sală!
— Absolut sigur, confirmai eu.
— Ei vezi, începi să fii de acord şi dumneata. Aduceţi-vă aminte ce atmosferă domnea în ultimul timp în tot oraşul! Un iureş furibund de indecenţă şi de neobrăzare; un scandal necontenit cu valuri de bârfe şi zvonuri murdare, cu larma cea mai deşănţată. Şi cine i-a încurajat, mă rog? Cine acoperea totul prin autoritatea ei? Cine i-a derutat pe toţi? Cine a iritat toată gloata aceasta? În albumul dumneavoastră sunt doar reproduse toate secretele familiilor de pe-aici. N-aţi fost dumneavoastră aceea care îi mângâiaţi pe cap pe toţi aceşti poeţi şi desenatori ai dumneavoastră? Nu-i întindeaţi dumneavoastră lui Leamşin mânuţa să v-o sărute? Dar seminaristul acela, nu l-a ofensat el în prezenţa dumneavoastră pe bătrânul consilier de stat, iar fiicelor sale nu le-a mânjit el rochiile cu cizmele lui unse cu dohot? De ce vă miraţi că publicul vă este ostil?
— Dar toate acestea au fost provocate de dumneata! O, Doamne, Dumnezeule!
— Ba nu, eu v-am avertizat, ne-am certat chiar, auziţi, ne-am certat!
— Dumneata minţi cu neruşinare.
— Bineînţeles, ce vă costă să aruncaţi în mine cu asemenea cuvinte! Aveţi nevoie de o victimă, ca să vă vărsaţi năduful pe cineva; mă rog, descărcaţi-vă furia pe mine, am mai spus-o. Mă întorc la dumitale, domnule… (tot nu reuşea să-şi aducă aminte numele meu). Să enumerăm pe degete: eu afirm că afară de Liputin n-a existat nici un fel de complot, absolut de nici un fel! Şi o voi demonstra; dar să analizăm mai întâi cazul Liputin. El a apărut cu versurile dobitocului de Lebeadkin, şi ce înseamnă asta, un complot după părerea dumitale? Dar ştii dumneata că Liputin e capabil să considere asta drept o simplă glumă şi încă foarte spirituală? Că e convins, dar absolut convins că a făcut o surpriză foarte spirituală, s-a gândit, pur şi simplu, să-i distreze şi să-i înveselească pe toţi, şi în primul rând pe a lui patroană, Iulia Mihailovna, şi atâta tot? Nu e de crezut? Dar nu este şi acest lucru în tonul celor petrecute aici timp de o lună întreagă? Şi dacă vreţi o spun pe şleau: sunt convins că în alte împrejurări probabil că ar fi trecut cu bine! O glumă grosolană, hai să zicem prea tare, dar amuzantă, nu-i aşa că a fost amuzantă?
— Cum?! Dumneata consideri că ceea ce a făcut Liputin a fost spiritual? strigă în culmea indignării Iulia Mihailovna. O asemenea stupiditate, asemenea lipsă de tact, asemenea josnicie, ticăloşie, totul premeditat, văd eu că o spui înadins! Înseamnă că şi dumneata ai complotat împreună cu ei!
— Negreşit şi bineînţeles stăteam în spatele lor ascuns şi manevram întreaga maşinărie! Păi, dacă aş fi luat parte eu la un complot – vă rog să înţelegeţi acest lucru! – nu s-ar fi rezumat la un singur om, la Liputin! Din cele ce spuneţi dumneavoastră acum, ar reieşi nici mai mult, nici mai puţin că m-am înţeles cu taică-meu ca să provoace înadins un asemenea scandal? Dar cine e de vină că taică-meu a fost admis să ia cuvântul? Vă aduceţi aminte, cine vă spunea nu, chiar ieri, ieri?
— Oh, hier il avait tânt d’esprit, contam atât de mult pe dânsul şi e atât de manierat: credeam că el şi Karmazinov… şi, poftim!
— Tocmai, poftim. Şi cu tot tânt d’esprit-ul lui, taică-meu a făcut o boacănă, şi dacă aş fi ştiut dinainte că se va întâmpla aşa, întrucât ziceţi că fac parte din acest complot neîndoielnic împotriva festivităţii dumneavoastră, n-aş fi căutat nicidecum să vă conving să nu-i daţi drumul caprei în grădină, nu-i aşa? Şi totuşi chiar eu şi încă de ieri v-am sfătuit că nu, pentru că presimţeam parcă ceva. Bineînţeles, nu se putea prevedea totul, nu era chip: nici el singur probabil nu ştia cu un minut înainte ce-i va ieşi din gură! Mă gândesc totuşi că se mai pot salva încă aparenţele, cât de cât măcar: trimiteţi mâine, spre satisfacţia publicului şi pentru a-i închide gura, pe cale administrativă şi cu toate onorurile, doi medici care să se informeze de starea sănătăţii sale; ba s-ar putea face acest lucru chiar şi astăzi, şi să-l ducă direct la spital sub duşuri reci. Cel puţin toată lumea va râde şi-şi va da seama că n-are de ce să se simtă jignită. Voi putea să anunţ acest lucru chiar astăzi la bal, în calitatea mea de fiu. Altceva e cu Karmazinov; acesta a procedat ca un neghiob şi a ţinut publicul cu articolul lui o oră întreagă, acesta era desigur în complot cu mine! Hai să-i facem, adică, o poznă Iuliei Mihailovna!
— O, Karmazinov, quelle honte! Îmi ardea obrazul de ruşine pentru publicul nostru!
— Ei bine, mie nu mi-ar fi fost atât de ruşine, ci i-aş fi făcut ceva lui Karmazinov. Oricum, publicul are dreptate. Dar cine e de vină pentru cazul Karmazinov? Vi l-am vârât eu pe gât cumva? Am luat cumva parte la adorarea lui? Dar dracu’ să-i ia! Cu totul altceva e cu maniacul acela, al treilea, cel politic. Cu el, într-adevăr, am dat greş cu toţii, şi nu este numai complotul meu.
— Vai, nici nu mai pomeni, e groaznic, groaznic! Aici e vina mea, numai a mea!
— Bineînţeles, dar în cazul acesta mă văd în situaţia să vă dau eu deplină justificare. Cine e în stare să-i supravegheze pe toţi ăştia, sincerii! De ei nici la Petersburg nu reuşesc să se ferească. V-a fost recomandat doar, şi încă ce recomandaţie! Veţi fi de acord, cred, că acum sunteţi pur şi simplu obligată să apăreţi la bal. E o chestiune foarte importantă, l-aţi invitat personal să ia cuvântul la tribună. Sunteţi obligată acum să declaraţi în mod public că nu vă solidarizaţi cu aşa ceva, că individul se află pe mâinile poliţiei şi că aţi fost în mod inexplicabil indusă în eroare. Trebuie să declaraţi cu indignare că aţi căzut victima unui dement. Pentru că e un dement în toată puterea cuvântului. În privinţa lui s-ar cădea să fie înaintat şi un raport. Nu pot să-i sufăr pe indivizii ăştia care se reped să muşte. Vorbesc şi eu uneori poate lucruri şi mai deocheate, dar n-o fac la tribună. Toată lumea acum nu discută decât despre senator.
— Ce fel de senator? Cine vorbeşte despre senator?
— Vedeţi, nici eu nu înţeleg ce se petrece. Dumneavoastră, Iulia Mihailovna, nu ştiţi nimic despre un senator?
— Senator?
— Ca să vedeţi, ei sunt convinşi că a fost numit aici un senator, iar dumneavoastră sunteţi transferaţi la Petersburg. Am auzit de la mulţi.
— Am auzit şi eu, confirmai la rândul meu.
— Şi cine o spune? se roşi la faţă Iulia Mihailovna.
— Adică cine a spus-o primul? De unde să ştiu? Dar circulă zvonul. Mulţimea vorbeşte. Ieri mai ales s-a vorbit mult. Şi toţi par s-o spună cu foarte multă seriozitate, deşi nu se poate înţelege nimic din spusele lor. Desigur, oamenii mai deştepţi şi mai pricepuţi la astfel de lucruri se abţin, dar şi dintr-ăştia unii au ciulit urechile.
— Ce mârşăvie! Şi… ce prostie!
— Uite, tocmai de aceea este cazul să vă prezentaţi la bal, ca să le demonstraţi acest lucru acestor gogomani.
— Mărturisesc, încep să-mi dau seama şi eu că nu sunt chiar obligată, dar… dacă mă aşteaptă o altă ruşine? Ce va fi dacă nu mai vine nimeni? Pentru că sunt convinsă că nu va veni nimeni, nimeni, nimeni!
— Ce judecată pripită! Cum să nu vină? Dar toaletele pregătite, dar costumele domnişoarelor? În cazul acesta daţi-mi voie să-mi schimb părerea despre dumneavoastră ca femeie. Grozav mai cunoaşteţi oamenii!
— Soţia mareşalului nobilimii nu va veni, nu va veni!
— Dar, la urma urmelor, ce anume s-a întâmplat?! De ce să nu vină? strigă el cuprins de o nerăbdare mânioasă.
— Ne-am acoperit de ruşine, ne-am compromis, iată ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce a fost, dar ceea ce mi-a fost dat să văd şi să aud e de aşa natură încât mă împiedică absolut să apar acolo.
— Dar de ce? În definitiv, care este vina dumneavoastră? De ce vreţi neapărat să preluaţi toată răspunderea asupra dumneavoastră? Dar publicul însuşi nu poartă nici o vină, bătrâneii dumneavoastră, venerabilii dumneavoastră capi de familie? Ei trebuiau să-i reţină pe derbedei şi pe nemernici pentru că totul a fost provocat numai de derbedei şi de nemernici, iar în mod serios n-a fost nimic. În nici o societate şi nicăieri poliţia singură nu se poate descurca în asemenea cazuri. La noi fiecare pretinde, intrând într-un loc public, să i se dea câte un vardist ca să-l apere. Nici atâta nu pot înţelege: că societatea prin ea însăşi trebuie să se apere. Ce fac în asemenea cazuri la noi capii de familii, demnitarii, soţiile, fiicele? Tac şi se bosumflă. N-au nici măcar atâta spirit de iniţiativă obştească să pună la locul lor nişte golani.
— O, da, este foarte adevărat! Tac, se bosumflă şi… se uită în jurul lor.
— Păi, dacă este adevărat, ar trebui s-o spuneţi în auzul tuturor, cu demnitate şi severitate. Tocmai ca să arătaţi că n-aţi fost înfrântă. Şi tocmai acestor bătrânei şi mame. O, dumneavoastră veţi şti s-o faceţi, aveţi un dar adevărat, când vă este capul limpede. Îi grupaţi în jurul dumneavoastră şi le-o spuneţi verde în obraz. După aceea, o corespondenţă la Golos sau la Birjevâie. Lăsaţi că mă ocup eu personal de această chestiune, aranjez eu totul. Bineînţeles cât mai multă atenţie la bufet, să fie supravegheat; rugaţi-l pe prinţ, rugaţi-l pe dumnealui… Doar nu puteţi să ne lăsaţi, monsieur, când totul trebuie luat de la început. Şi, în sfârşit, dumneavoastră veţi apărea la braţ cu Andrei Antonovici. Cum se simte Andrei Antonovici?
— O, cât de nedrept aţi fost, cât de greşit şi jignitor l-aţi judecat voi pe acest înger de om! strigă deodată Iulia Mihailovna, cuprinsă de un elan neaşteptat şi aproape cu lacrimi în glas, ducându-şi batista la ochi.
Piotr Stepanovici, în primul moment, se zăpăci de tot.
— Cum se poate, eu… păi eu… întotdeauna…
— Niciodată, niciodată! Dumneata niciodată nu-i dădeai dreptate!
— E greu de pătruns în sufletul unei femei! mormăi Piotr Stepanovici cu un zâmbet silit.
— Este omul cel mai drept, cel mai delicat, are un suflet de înger! Este omul cel mai bun!
— Bine, dar în ce priveşte bunătatea… întotdeauna i-am recunoscut bunătatea…
— Niciodată! Dar să lăsăm asta. Nu prea mă pricep să-l apăr. Adineauri iezuita aceea, soţia mareşalului, nu pierdu prilejul să strecoare câteva aluzii sarcastice despre cele întâmplate ieri.
— O, nu-i arde ei acum de aluzii în privinţa celor întâmplate ieri, abia face faţă grijilor de astăzi. Şi de ce vă preocupă atâta că nu va veni la bal? Bineînţeles că nu va veni, dacă a nimerit în asemenea scandal. Poate că n-are nici o vină şi totuşi şi reputaţia ei e în joc; nu se poate ca mânuţele ei să nu fie murdărite!
— Ce vrei să spui, nu înţeleg: cum adică mânuţele murdărite? îl privi nedumerită Iulia Mihailovna.
— Bineînţeles nu pot afirma categoric, dar prin oraş circulă deja zvonuri că ea a fost aceea care le-a mijlocit.
— Poftim? Ce le-a mijlocit?
— Cum, nu ştiţi nimic! strigă el cu mirare perfect simulată. Întâlnirea între Stavroghin şi Lizaveta Nikolaevna.
— Cum? Ce vrei să spui? strigarăm noi toţi.
— Chiar nu ştiţi nimic? Ptiu! E o întreagă tragicomedie! Lizaveta Nikolaevna s-a mutat direct din cupeul mareşălesei în cupeul lui Stavroghin şi a şters-o cu „acesta din urmă” la Skvoreşniki, ziua în amiaza mare. Acum o oră, nici chiar o oră n-a trecut.
Am rămas încremeniţi. Bineînţeles, îl asaltarăm imediat cu întrebări, dar spre mirarea noastră nici el, cu toate că fusese din „întâmplare” martor ocular, nu mai ştiu să povestească nimic ca lumea. Cică totul s-ar fi petrecut astfel: când soţia mareşalului nobilimii i-a adus pe Liza şi pe Mavriki Nikolaevici de la „matineul literar” acasă la mama Lizei (mereu suferindă de picioare), în apropiere de casă, la vreo douăzeci şi cinci de paşi distanţă, staţiona un cupeu. Liza a sărit din cupeul mareşălesei spre scara de intrare, dar imediat a schimbat direcţia şi a alergat spre acel cupeu; portiera se deschise şi apoi se închise cu zgomot; Liza îi strigase lui Mavriki Nikolaevici: „Cruţaţi-mă!”, şi cupeul pornise imediat în goana mare spre Skvoreşniki. La întrebările noastre febrile: „A fost vreo înţelegere prealabilă? Cine se afla în acel cupeu?”, Piotr Stepanovici declară că nu ştie nimic; că au fost, desigur, înţeleşi în prealabil, dar că pe Stavroghin n-avusese timp să-l vadă dacă era sau nu în cupeu; posibil să fi fost numai bătrânul Aleksei Egorâci. La întrebarea: „Dar cum s-a întâmplat să fii de faţă? Şi de unde ştii că au plecat la Skvoreşniki?”, el lămuri că faptul se petrecuse tocmai în momentul când el trecea pe acolo şi că, văzând-o pe Liza, se apropiase în fugă de cupeu (şi totuşi nu văzuse cine se afla în cupeu, deşi curiozitatea lui era arhicunoscută!), că Mavriki Nikolaevici nu numai că nu pornise să-i urmărească, dar nici nu încercase s-o oprească pe Liza, ba chiar o reţinuse cu mâna lui pe mareşăleasă, care se agita ţipând în gura mare: „Fuge la Stavroghin, fuge la Stavroghin!”. Aici îmi ieşii din fire şi-i strigai cu furie lui Piotr Stepanovici:
— Tu, nemernicule, tu ai aranjat toate astea! De aceea ai lipsit toată dimineaţa. Tu l-ai ajutat pe Stavroghin, tu ai sosit în cupeu şi tot tu ai urcat-o… Tu, tu, tu! Iulia Mihailovna, omul acesta este duşmanul dumneavoastră, vă duce la pierzanie! Feriţi-vă!
Şi părăsii în fugă salonul, ieşind în stradă.
Nici până astăzi nu-mi dau seama şi mă gândesc plin de mirare cum de i-am strigat lui toate acestea. Dar ghicisem perfect: totul se petrecuse aproape exact aşa cum îi spusesem şi după cum se adeveri ulterior. Mai ales prea bătător la ochi fusese acel procedeu fals prin care ne comunicase el ştirea. Nu ne relatase cazul imediat ce intrase în casă, cum era şi normal, drept cea mai uluitoare şi proaspătă ştire, ci se prefăcu a crede că noi îl ştim deja, ceea ce ar fi fost imposibil într-un termen atât de scurt. Şi dacă am fi aflat, tot ar fi fost exclus să nu se pomenească nimic despre asta până ce n-a deschis el vorba. Era o minciună şi faptul că prin oraş circulau deja „zvonuri” în privinţa mareşălesei, tot din cauză că intervalul era prea scurt pentru aşa ceva. Iar în timp ce ne povestea, el lăsă să i se vadă de vreo două ori un zâmbet perfid şi fluşturatic, taxându-ne probabil drept nişte proşti care s-au lăsat atât de uşor duşi de nas. Dar nu mai aveam vreme de pierdut cu acest individ; faptul în sine îmi părea verosimil şi plecai de la Iulia Mihailovna aproape înnebunit. Catastrofa mă lovise drept în inimă. Sufeream dureros până la lacrimi; poate chiar şi plângeam. M-am dus la Stepan Trofimovici, dar în încăpăţânarea lui omul acesta revoltător iar nu-mi deschise. Nastasia mă asigură într-o şoaptă plină de veneraţie că s-a culcat să se odihnească, dar eu n-o crezui.
Acasă la Liza reuşii să mai descos servitorii; aceştia îmi confirmară fuga, dar altceva nu ştiau nimic. Casa era cuprinsă de nelinişte; bătrâna Drozdova căzuse într-o serie de leşinuri; Mavriki Nikolaevici veghea lângă dânsa. Mi se păru imposibil să-l chem pe Mavriki Nikolaevici. Cu privire la Piotr Stepanovici, mi s-a răspuns că el în timpul din urmă venea des pe acolo, ba uneori şi de câte două ori pe zi. Servitorii erau trişti şi vorbeau despre Liza cu un respect deosebit; ţineau mult la dânsa. Că Liza apucase pe drumul pierzaniei, al pierzaniei definitive, n-aveam nici o îndoială, dar latura psihologică a cazului îmi era absolut de neînţeles, mai ales după scena de ieri dintre ea şi Stavroghin. Mi se păru odios să alerg prin oraş pentru a culege informaţii prin casele atât de pornite împotriva Lizei, unde probabil vestea se răspândise; de altfel, consideram că şi pentru Liza ar fi fost umilitor. Ciudat însă că m-am dus la Daria Pavlovna, unde de fapt nici nu am fost primit (în casa Stavroghinilor începând din ajun nu era primit nimeni); nici nu ştiu ce aş fi putut să-i spun şi cu ce scop m-am dus la ea! De acolo o luai spre casa Filippov, la fratele ei. Şatov mă ascultă posomorât, în tăcere. Notez că îl găsii într-o stare neobişnuit de sumbră; părea foarte îngândurat şi mă ascultă în silă. Nu-mi spuse aproape nimic şi începu să se plimbe de colo până colo prin cameră, cu cizmele lui, şi mai greoi decât de obicei. Iar la plecare îmi strigă în urmă să trec pe la Liputin: „Acolo vei afla totul”. Dar nu m-am dus la Liputin, ci m-am întors aproape la jumătatea drumului iar la Şatov şi, întredeschizând uşa, fără să intru, i-am pus o întrebare fără nici o explicaţie: „O să te duci cumva astăzi la Maria Timofeevna?”. La care Şatov mă înjură şi trebui să plec de la uşă. Notez ca să nu uit că în seara aceea el s-a dus anume la Maria Timofeevna, pe care n-o văzuse de mult, tocmai în marginea oraşului. O găsi într-o stare a sănătăţii şi într-o dispoziţie relativ bune, iar pe Lebeadkin beat mort, dormind pe divanul din prima cameră. Lucrul acesta s-a întâmplat exact la ora nouă. Aşa mi-a relatat el a doua zi când m-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Abia la ora zece mă hotărâi să mă duc la bal, dar nu în calitate de „tânăr responsabil pentru ordine” (de altfel şi funda o lăsasem la Iulia Mihailovna), ci dintr-o dorinţă invincibilă să aflu ce mai e (fără să mai întreb): cam ce se spune la noi în oraş despre toate aceste evenimente în general? Pe de altă parte, aş fi vrut s-o văd cum apare acolo şi pe Iulia Mihailovna, măcar de la distanţă. Mă mustra conştiinţa că am plecat în felul acesta de la dânsa.
III.
Toată noaptea aceasta cu evenimentele ei atât de absurde şi cu „deznodământul” groaznic dinspre dimineaţă îmi apare acum ca un coşmar oribil şi reprezintă – cel puţin pentru mine – partea cea mai apăsătoare a cronicii mele. Deşi întârziat, apucai totuşi să intru către sfârşitul balului, atât de repede fusese dat ca el să se încheie. Trecuse de ora zece când ajunsei în casa mareşălesei, unde acelaşi salon alb, în care avusese loc matineul literar, fusese aranjat ca să servească acum drept sală de dans şi unde se presupunea că va fi prezent întregul oraş. Oricât de sceptic eram eu încă în dimineaţa aceea în privinţa reuşitei acestui bal, totuşi nu presimţeam întregul adevăr: înalta societate strălucea prin absenţa ei; până şi funcţionarii cu grade ceva mai importante ignorară evenimentul, iar faptul acesta era îndeajuns de semnificativ. Cât priveşte doamnele şi domnişoarele, socotelile de adineauri ale lui Piotr Stepanovici (acum evident perfide) se dovediră extrem de greşite: veniseră foarte puţine: cam o doamnă la patru bărbaţi, şi ce doamne! „Nişte” soţii de subofiţeri, tot felul de slujbaşi mărunţi de la poştă şi alte instituţii, trei doftorese cu fiicele, două-trei moşierese scăpătate, şapte fiice şi o nepoată ale aceluiaşi secretar despre care am mai pomenit mai sus, soţii de negustori, deci foarte departe de ceea ce se aştepta să vadă Iulia Mihailovna! Până şi negustorii nu veniră nici pe jumătate la număr. Cât despre bărbaţi, cu toată absenţa în masă a nobilimii, numărul lor era totuşi destul de mare, dar produceau o impresie îndoielnică, ba chiar destul de suspectă. Bineînţeles, erau aici şi câţiva ofiţeri foarte ponderaţi şi respectuoşi, cu soţiile lor, câţiva capi de familie docili, ca, de exemplu, acelaşi secretar, tată a şapte fete. Întreagă această lume măruntă şi supusă se prezentă, ca să zicem aşa, „din obligaţie”, cum s-a exprimat, de altfel, unul dintre aceşti domni. Pe de altă parte, numărul de persoane cu o comportare extrem de degajată şi mulţimea de indivizi pe care eu şi Piotr Stepanovici îi bănuisem mai adineauri ca fiind lăsaţi să intre fără bilete părea să crească mai mult chiar decât în cursul dimineţii. Toţi aceştia se aciuaseră deocamdată la bufet şi intrând în salon se îndreptau direct acolo, ca într-un loc convenit dinainte. Cel puţin asta a fost impresia mea. Bufetul se afla în fund, la capătul anfiladei de încăperi, într-o sală încăpătoare, unde se instalase Pohorâci cu toate produsele ispititoare ale bucătăriei sale de la club şi cu o întreagă expoziţie de gustări şi băuturi. Observai aici câţiva indivizi în haine aproape zdrenţuite, dubioşi în aceste veşminte absolut nepotrivite pentru bal, treziţi din beţie cu multă trudă şi pentru puţin timp şi culeşi cine ştie de unde, străini de oraş. Ştiam că, potrivit ideii Iuliei Mihailovna, se intenţiona organizarea unui bal în spiritul cel mai democratic, „fără a se refuza accesul chiar şi târgoveţilor, dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să-şi achite biletul”. Aceste cuvinte putea să le pronunţe cu toată îndrăzneala în sânul comitetului, fiind deplin convinsă că niciunul dintre târgoveţii oraşului nostru, în masa lor absolută nişte nevoiaşi, nu se va gândi măcar să cumpere un bilet. Şi totuşi pentru mine era un mare semn de întrebare dacă aceşti surtucari posomorâţi şi aproape zdrenţuiţi puteau fi lăsaţi să intre, cu tot democratismul comitetului.
Cine i-a lăsat totuşi să intre şi cu ce scop? Liputin şi Leamşin fuseseră scoşi din rândul purtătorilor de funde (deşi erau de faţă la bal, ca participanţi la „cadrilul literaturii”); dar locul lui Liputin, spre surprinderea mea, îl luase cunoştinţa noastră de dimineaţă, seminaristul care a contribuit cel mai mult la compromiterea „matineului” prin disputa lui cu Stepan Trofimovici, iar locul lui Leamşin îl luase însuşi Piotr Stepanovici; la ce te mai puteai aştepta în cazul acesta? Căutai să fiu atent la ceea ce se vorbeşte. Unele păreri surprindeau prin absurditatea lor. Se afirma, de pildă, într-un cerc, că toată istoria cu Stavroghin şi Liza fusese aranjată de Iulia Mihailovna şi că pentru acest lucru luase chiar şi bani de la Stavroghin; se preciza şi suma. Unii susţineau că şi festivitatea fusese organizată anume cu acest scop; de aceea nici nu venise aproape jumătate din oraş aflând cum stă treaba, iar Lembke personal fusese atât de şocat, încât „i s-a tulburat creierul” şi acum ea îl „poartă” aşa nebun cum este. Peste tot se auzeau hohotele de râs ale unor glasuri răguşite, sălbatice, denotând o anumită stare de spirit. Toată lumea critica groaznic balul, iar pe Iulia Mihailovna o înjurau fără nici o jenă. În general, multă pălăvrăgeală incoerentă, explozivă şi dură a unor oameni ameţiţi de băutură şi turbulenţi, încât era foarte greu să-şi formeze cineva o impresie precisă. Tot aici, la bufet, se aciuaseră şi persoane pur şi simplu dispuse să petreacă, ba erau şi câteva doamne din categoria acelora pe care nu le mai poţi speria sau mira cu nimic, foarte amabile şi vesele, în bună parte tot neveste de ofiţeri cu bărbaţii lor. Acestea se aşezaseră în jurul unor măsuţe separate în grupuri de cunoştinţe şi beau cu multă voie bună ceai. Bufetul se transformase într-o oază aproape pentru jumătate din publicul venit la bal. Şi totuşi, peste un timp oarecare, întreagă această masă urma să năvălească în sală; mă cuprindea groaza când mă gândeam la acest lucru.
Între timp, în salonul alb, cu participarea prinţului, se înjghebaseră trei cadrilaşe anemice. Domnişoarele dansau, iar părinţii se bucurau privindu-le. Dar şi aici, multe dintre aceste persoane respectabile începuseră să chibzuiască cum să plece mai din timp, după ce îşi vor distra puţintel odraslele, fără să mai rămână până când „se va începe”. Toată lumea era pe deplin convinsă că negreşit trebuia „să înceapă” ceva. Mi-este foarte greu să descriu dispoziţia Iuliei Mihailovna însăşi. Nu intrai în vorbă cu ea, deşi mă apropiai destul de mult de locul unde stătea. La plecăciunea mea în momentul intrării, ea nu răspunse, neobservându-mă (cu adevărat nu mă observase). Chipul ei arăta o dispoziţie bolnăvicioasă, privirea îi era dispreţuitoare şi trufaşă, dar neliniştită. Se forţa vizibil într-un fel chinuitor să facă faţă momentului. De ce şi pentru cine? Ar fi trebuit să plece imediat şi, mai ales, să-şi ducă de acolo soţul, dar ea se încăpăţâna să rămână! Chiar după faţa ei se putea observa că ochii „i se deschiseseră de tot” şi că n-avea rost să mai aştepte. Nici nu-l chema lângă dânsa pe Piotr Stepanovici (de altfel, şi acesta se pare că o evita; l-am văzut la bufet, era foarte vesel). Iulia Mihailovna continua totuşi să rămână la bal şi nu-l lăsa pe Andrei Antonovici să se depărteze de ea nici pentru o secundă. O, desigur, până în ultima clipă şi cu cea mai sinceră indignare ea ar fi respins orice aluzie la starea sănătăţii lui, chiar şi cu privire la momentele din dimineaţa aceea. Acum însă urma să se dumerească şi în această privinţă. Cât despre mine, avui impresia, îndată ce îl zării, că Andrei Antonovici arăta mult mai prost decât dimineaţă. Părea că se află într-o stare de absenţă totală şi că nu-şi dă seama unde se găseşte. Brusc arunca uneori în jurul său câte o privire neaşteptat de severă, cum îl surprinsei de două ori uitându-se la mine, de pildă. La un moment dat încercă să spună ceva, cu glas tare, şi nu-şi mai termină vorba, speriindu-l aproape pe un umil funcţionar bătrân, care se pomenise lângă el. Dar până şi partea aceasta ordonată şi modestă a publicului prezent în sala albă se ferea cu teamă de Iulia Mihailovna, aruncând în acelaşi timp priviri ciudate asupra soţului ei, priviri care nu se armonizau prin insistenţa lor nedisimulată cu aerul timid al acestor oameni.
— Ei bine, tocmai această trăsătură m-a surprins atunci şi abia în clipa aceea am început să mă dumeresc în privinţa lui Andrei Antonovici, mi-a mărturisit mai târziu Iulia Mihailovna.
Da, o dată mai mult ea comisese o greşeală. Probabil că, după plecarea mea precipitată şi imediat după ce hotărâseră împreună cu Piotr Stepanovici ca balul să aibă loc şi ca ei să participe, probabil că ea se mai dusese în cabinetul lui Andrei Antonovici, „suprazguduit” de „matineu” şi, recurgând iarăşi la mijloacele ei de seducţie, îl târâse cu dânsa. Dar cât de mult se chinuia acum! Şi totuşi nu pleca! O rodea mândria sau pur şi simplu îşi pierduse de tot cumpătul, nu ştiu. Cu destulă umilinţă şi surâzând amabil, cu toată trufia ei, încercă să vorbească cu unele doamne, dar acestea se zăpăceau imediat nefiind în stare să spună decât câte un „da” sau „nu”, căutând s-o evite.
Dintre personalităţile cu adevărat reprezentative ale elitei oraşului nostru nu fusese de faţă aici la bal decât una singură, acel impozant general în retragere, pe care am mai avut prilejul să-l descriu şi care la recepţia soţiei mareşalului nobilimii, după duelul lui Stavroghin cu Gaganov, „deschisese uşile nerăbdării obşteşti”. Se plimba grav prin saloane observând şi ascultând ce se vorbeşte, cu aerul omului care a venit mai mult pentru a veghea asupra ţinutei moravurilor, decât pentru propria lui plăcere. Sfârşi apoi prin a se aşeza definitiv lângă Iulia Mihailovna şi nu se mai depărtă de dânsa nici un pas, căutând probabil s-o încurajeze şi s-o liniştească. Incontestabil, era un om de o extremă bunătate, foarte prezentabil şi într-atât de bătrân, încât din partea lui părea suportabilă până şi compătimirea. Îi venea greu totuşi să recunoască, în sinea ei chiar, că acest bătrân palavragiu îndrăzneşte s-o compătimească şi aproape s-o protejeze, conştient că îi face o adevărată onoare prin însăşi prezenţa lui. Iar generalul nu se lăsa şi vorbea fără încetare.
— Un oraş, se zice, nu poate exista fără cei şapte oameni drepţi ai lui. Şapte mi se pare, nu mai ţin minte numărul cuvenit. Nu ştiu câţi dintre aceşti şapte… drepţi incontestabili din urbea noastră… au avut onoarea de a veni la balul dumneavoastră, dar cu toată prezenţa lor, eu încep să mă simt nu tocmai în plină siguranţă. Vous me pardonnerez, charmante dame, n’est-ce pas? Vorbesc a-le-go-ric, dar m-am dus la bufet şi sunt fericit că m-am întors teafăr… Nepreţuitul nostru Prohorâci nu e la locul său acolo şi am impresia că spre ziuă chioşcul lui va fi făcut ţăndări. Glumesc, de altfel. Aştept numai să văd cum se prezintă acest „cadril al li-te-ra-tu-rii” şi apoi – drept acasă la culcare. Vă rog să-l iertaţi pe bătrânul bolnav de podagră care sunt, dar obişnuiesc să mă culc devreme, de altfel v-aş sfătui şi pe dumneavoastră să vă duceţi să faceţi „nani”, cum li se spune aux enfants. Şi când mă gândesc că am venit să admir junele frumuseţii… pe care, desigur, nicăieri n-aş putea să le văd într-o garnitură atât de splendidă ca în locul acesta… Toate sunt peste râu, or eu acolo nu prea mă duc. Nevasta unui ofiţer… de vânători, se pare… e destul de drăguţă, ba chiar foarte drăguţă şi… o ştie şi ea. Am stat de vorbă cu ştrengăriţa; e vioaie şi… bineînţeles, fetiţele sunt şi foarte fragede; şi atât; afară de frăgezime, nimic altceva. De altfel, le-am privit cu plăcere. Nişte bobocei; numai că au buzele prea groase. În general, frumuseţea chipurilor femeilor ruse nu prea excelează printr-o regularitate a trăsăturilor şi… şi seamănă puţin cu o clătită… Vous me pardonnerez, n’est-ce pas… De altfel, au ochi frumoşi… nişte ochişori surâzători. Aceşti bobocei timp de vreo doi ani sunt adorabili, chiar şi trei… pe urmă însă se lăbărţează pentru totdeauna… provocând la soţii lor acel jalnic indiferentism, care contribuie atât de mult la intensificarea problemei feminine… dacă înţeleg just această problemă… Hm! salonul e superb; încăperile sunt aranjate destul de plăcut. Se putea întâmpla să fie un aranjament mai prost. Muzica putea fi şi mult mai proastă… Nu zic că ar fi trebuit să fie. O impresie defavorabilă produce faptul că sunt prea puţine doamne, în general. Despre toalete nici nu mai vorbesc. E destul de rău că domnul acesta în pantaloni gri îşi permite cu atâta lipsă de jenă să danseze cancanul… I-aş trece acest lucru cu vederea dacă aş şti că o face din exuberanţă şi apoi pentru că este un farmacist din localitate… deşi la ora unsprezece s-ar părea că e prea devreme chiar şi pentru un farmacist… Dincolo la bufet doi inşi s-au luat la bătaie şi n-au fost daţi afară. La ora unsprezece s-ar cuveni ca bătăuşii să fie scoşi afară, oricare ar fi moravurile publicului… nu mai spun de ora trei, aci, să zicem, sunt necesare oarecare concesii în faţa opiniei publice – o, numai dacă acest bal va mai apuca să dăinuie până la ora trei. Totuşi Varvara Petrovna nu s-a ţinut de cuvânt şi n-a trimis flori. Hm, se pare că nu-i arde ei de flori acum, pauvre mčre! Iar biata Liza, aţi auzit? Se spune că e ceva plin de mister şi… iarăşi pe arenă acelaşi Stavroghin… Hm. M-aş duce să mă culc… Mă doboară somnul. Şi când urmează acest „cadril al li-te-ra-tu-rii”?
În sfârşit, începu şi „cadrilul literaturii”. În oraş, în ultimul timp, când începea discuţia despre balul ce urma să aibă loc, negreşit venea vorba şi despre acest „cadril al literaturii” şi întrucât nimeni nu-şi putea închipui cam ce reprezenta asta, faptul stârnea o curiozitate nemaipomenită. Nimic mai primejdios pentru succesul unui punct dintr-un program şi, într-adevăr, ce decepţie generală urmă!
Se deschiseseră uşile laterale ale sălii albe, care până atunci fuseseră închise, şi apărură câteva măşti. Publicul nerăbdător făcu cerc în jurul lor. Întreg bufetul, până la ultimul om, năvăli deodată în sală. Măştile se pregătiră de dans. Reuşii să mă strecor în faţă şi mă oprii exact în spatele grupului pe care-l formau Iulia Mihailovna, von Lembke şi generalul. În acelaşi moment, în mers grăbit, săltăreţ, se apropie de Iulia Mihailovna Piotr Stepanovici, care rămăsese nevăzut până atunci.
— Am stat tot timpul la bufet ca să observ, şopti el cu un aer vinovat de şcolar, de altfel anume disimulat, ca s-o enerveze şi mai mult.
Iulia Mihailovna se făcu roşie de mânie.
— Cel puţin acum ar fi bine să nu mă înşeli, neruşinat personaj ce eşti! lăsă ea să-i scape cu glas tare, încât se auzi şi în rândurile publicului.
Piotr Stepanovici se depărtă extrem de mulţumit de el însuşi. E greu să-şi închipuie cineva o alegorie mai lamentabilă, mai banală, mai plată şi mai fadă decât acest „cadril al literaturii”. Nimic mai nepotrivit nu s-ar fi putut născoci pentru publicul nostru; şi totuşi se spunea că îl concepuse Karmazinov. E drept că îl organizase acelaşi Liputin, sfătuindu-se cu învăţătorul şchiop, pe care-l văzusem la serata lui Virghinski. Dar Karmazinov venise totuşi cu ideea şi se zice că intenţionase chiar el personal să se travestească, luând asupra sa nu ştiu ce rol special. Cadrilul era format din şase perechi de măşti mizere, aproape că nici nu erau măşti, pentru că purtătorii lor apărură în costume obişnuite, cu nimic deosebite de îmbrăcămintea celor din sală. Aşa, de pildă, un domn în vârstă, de statură mijlocie, în frac, într-un cuvânt, aşa cum se îmbracă toţi, dar cu o barbă albă respectabilă (aplicată, şi în asta consta toată deghizarea lui), dansa, ţopăia pe loc cu o expresie gravă, bătând mărunt din picioare şi aproape fără să se urnească. Scotea nişte sunete moderate cu o voce de bas răguşit şi această răguşeală a vocii trebuia să întruchipeze unul dintre ziarele de mare circulaţie. În faţa acestei măşti, din partea opusă, dansau doi giganţi X şi Z şi aceste litere erau cusute pe fracurile lor, ceea ce voia să însemne că aceşti X şi Z rămăseseră o enigmă. „Cinstita gândire rusă” era reprezentată de un domn în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu ochelari, în frac, cu mănuşi şi în lanţuri (lanţuri veritabile). „Cinstita gândire rusă” ţinea subsuoară o servietă cu nu ştiu ce „cauză”. Din buzunar i se vedea o scrisoare din străinătate desfăcută, care cuprindea un certificat, pentru toţi cei care s-ar fi îndoit de onestitatea „cinstitei gândiri ruse”. Toate acestea erau explicate de tinerii supraveghetori de ordine, pentru că scrisoarea din buzunar nu era bineînţeles lizibilă. În mâna dreaptă purtătorul „cinstitei gândiri ruse” ţinea o cupă, cu aerul că vrea să pronunţe un toast. De ambele părţi ale acestei măşti şi alături de dânsa înaintau cu paşi mărunţi două nihiliste tunse, iar în faţă dansa un domn tot în vârstă, dintre cei aflaţi în trecere, în frac, cu o bâtă grea în mână şi care întruchipa o publicaţie nepetersburgheză, dar cumplită: „Te pocnesc, praf te fac”. Dar cu toată bâta lui, el nu putea să suporte privirea aţintită asupra lui prin ochelari a „cinstitei gândiri ruse” şi şi-o ferea uitându-se în lături, iar când făcea pas des deux se încovoia, se răsucea, neştiind încotro să dispară, într-atât îl mustra probabil conştiinţa… De altfel, nici nu-mi amintesc chiar toate născocirile lor stupide; toate erau cam în genul acesta, încât foarte curând mi se făcu de-a dreptul ruşine. Şi iată că exact aceeaşi impresie de ruşine se văzu şi pe chipul publicului, chiar şi pe feţele cele mai ursuze, venite de la bufet. Un timp toată lumea privi în tăcere şi cu o nedumerire mânioasă acest spectacol. Omul covârşit de ruşine începe de obicei să se supere şi înclină spre cinism. Încetul cu încetul în public se auzi o rumoare.
— Ce înseamnă prin urmare chestia asta? murmură dintr-un grup un bufetier.
— O prostie oarecare.
— Ceva din literatură. Îşi bat joc de Golos.
— Şi ce mă interesează asta pe mine?
Într-un alt grup:
— Nişte măgari!
— Nu sunt ei măgari, ci noi suntem măgari.
— Şi de ce eşti tu măgar?
— Dar nu sunt deloc măgar.
— Păi, dacă nu eşti măgar, eu nici atâta.
Într-un al treilea grup:
— Să li se tragă o mamă de bătaie, şi ducă-se dracului.
— N-ar strica să fie scuturată toată sala.
În al patrulea:
— Cum nu le e ruşine la alde Lembke să se uite?
— De ce să le fie lor ruşine? Nici ţie nu ţi-e ruşine!
— Ba, mi-e ruşine şi mie, dar el e guvernator.
— Iar tu eşti un porc.
— În viaţa mea n-am văzut un bal atât de anost, zise cu venin o doamnă aflată chiar lângă Iulia Mihailovna, probabil cu intenţia de a fi auzită.
Doamna aceasta era în vârstă de vreo patruzeci de ani, voinică şi sulemenită, într-o rochie de mătase în culori ţipătoare; o cunoştea aproape tot oraşul, dar nu era primită în nici o casă. Era văduva unui fost consilier, care îi lăsase moştenire o casă de bârne şi o mică pensie, dar o ducea binişor, avea şi un atelaj propriu cu o pereche de cai. Îi făcuse cu două luni în urmă cea dintâi vizită Iuliei Mihailovna, dar nu fusese primită.
— Era şi de prevăzut, adăugă ea uitându-se obraznic drept în ochii Iuliei Mihailovna.
— Dacă ai prevăzut, de ce ai mai venit? nu se abţinu Iulia Mihailovna.
— Din naivitate, i-o reteză imediat vorbăreaţa doamnă, încordându-se toată (era grozav de dornică să provoace o altercaţie); dar generalul se interpuse între ele:
— Chčre dame, se aplecă el spre Iulia Mihailovna, ar fi mai bine să plecăm. Prezenţa noastră îi cam incomodează, fără noi se vor distra foarte bine. V-aţi făcut datoria, aţi deschis balul, şi acum lăsaţi-i în voia lor… De altfel, şi Andrei Antonovici nu prea se simte în apele lui, se pare… Să nu se întâmple ceva?
Dar era prea târziu.
Andrei Antonovici, în tot timpul cadrilului, se uita la cei care dansau cu un fel de nedumerire mânioasă, iar când se auziră aprecieri din rândurile publicului, începu să se uite în jurul său neliniştit. Abia acum zări el câteva personaje dintre amatorii de bufet; în ochii lui apăru o expresie de mirare extraordinară. Deodată sala izbucni în hohote de râs, provocate de o figură de cadril: editorul „cumplitei publicaţii extrapetersburgheze”, care dansa cu bâta în mână, simţind definitiv că nu mai poate suporta privirea ochelarilor „cinstitei gândiri ruse” şi neştiind unde să se ascundă, brusc, la ultima figură a dansului, porni spre aceşti ochelari cu picioarele în sus, ceea ce de fapt urma să însemne denaturarea constantă şi de-a-ndoaselea a oricărui bun-simţ în paginile „publicaţiei cumplite extrapetersburgheze”. Întrucât numai Leamşin se pricepea să meargă în mâini, el era acela care fusese pus să-l întruchipeze pe editorul cu bâta. Iulia Mihailovna nu ştia nimic de acest număr cu picioarele în sus. „Mi-au ascuns acest lucru”, repeta ea mai târziu plină de disperare şi de revoltă. Râsetele publicului salutară, desigur, nu alegoria ca atare, care nu interesa pe nimeni, ci pur şi simplu umblatul cu picioarele în sus în frac cu falduri. Lembke tresări şi se înfurie.
— Nemernicul! strigă el arătându-l cu degetul pe Leamşin. Puneţi mâna pe nemernic şi întoarceţi-l… întoarceţi-l cu picioarele… cu capul… Capul să fie sus… sus!
Leamşin sări în picioare. Hohotele de râs se înteţiră.
— Să fie daţi afară toţi mizerabilii care râd! porunci brusc Lembke.
Mulţimea se agită şi se produse tumult.
— Aşa ceva nu se poate, Excelenţa voastră.
— Nu e permis să insultaţi publicul.
— E un prost! se auzi de undeva un glas din colţ.
— Flibustierilor! strigă careva dintr-un alt capăt al sălii.
Lembke se întoarse repede la acest strigăt şi se făcu galben la faţă. Un zâmbet stupid se schiţă pe buzele lui, ca şi cum ar fi înţeles ceva deodată şi şi-ar fi adus aminte.
— Domnilor, se adresă Iulia Mihailovna mulţimii care înainta, trăgându-l în acelaşi timp în urma ei pe soţ, domnilor, scuzaţi-l pe Andrei Antonovici, Andrei Antonovici nu se simte bine… Scuzaţi, iertaţi-l, domnilor!
Am auzit precis cum a spus acest cuvânt: „Iertaţi-l”. Scena se desfăşură cu o repeziciune uluitoare. Dar mi-aduc aminte foarte bine că o parte din public se repezi în acelaşi timp afară din sală, cuprinsă parcă de frică tocmai la auzul acestor cuvinte ale Iuliei Mihailovna. Mi s-a întipărit de asemenea şi un strigăt printre lacrimi, scos de un glas de femeie:
— Ah, iar ca mai deunăzi!
Şi deodată în acest început de învălmăşeală căzu ca o bombă, anume „iar ca deunăzi”, un alt strigăt:
— Foc! Arde Zarecie!
Nu ţin minte de unde s-a auzit prima oară acest strigăt îngrozitor: din sală sau, pe cât se pare, cineva venise în fugă de afară, dar imediat după aceea se stârni o panică atât de mare, încât îmi este pur şi simplu imposibil s-o descriu. Mai mult de jumătate din publicul venit la bal era din Zarecie, proprietari ai caselor de lemn de acolo sau locatarii acestora. Se repeziră la ferestre, într-o clipă perdelele fură date la o parte, storurile smulse. Zarecie ardea în vâlvătăi. E drept că incendiul era încă la început, dar focul se vedea arzând în trei locuri cu totul diferite, tocmai acest fapt îi speriase cel mai mult.
— Focul a fost pus de cei de la Şpigulin! zbierau din mulţime.
Îmi răsunau în memorie câteva exclamaţii foarte caracteristice:
— Îmi spunea mie inima că vor da foc, o presimţeam în toate zilele acestea!
— Cei de la Şpigulin, de la Şpigulin, nimeni altcineva!
— Am fost adunaţi aici anume, ca să fie pus acolo focul!
Acest ultim şi cel mai surprinzător strigăt îl scosese un glas de femeie, cu totul spontan şi fără un gând anume, o Korobocika, sinistrată. Mulţimea se repezi spre ieşire. Nu voi mai descrie îmbulzeala din vestibul cu prilejul primirii paltoanelor, şalurilor şi scurteicilor de la garderobă, ţipătul femeilor speriate, plânsetele domnişoarelor. Nu cred să fi avut loc cu acest prilej vreo încercare de furt, dar nu era de mirare că într-un asemenea haos unii să fi plecat şi fără îmbrăcămintea lor călduroasă, fapt care dădu loc la tot felul de poveşti cu înflorituri şi adevărate legende, care circulară ulterior prin oraş. Lembke şi Iulia Mihailovna fură aproape striviţi de mulţime în uşă.
— Să fie opriţi toţi! Nu lăsaţi pe nimeni să iasă! zbiera Lembke cu mâna întinsă în întâmpinarea celor ce dădeau buzna. Să fie percheziţionaţi sever absolut toţi, imediat!
Din sală se auziră înjurături tari.
— Andrei Antonovici! Andrei Antonovici! strigă Iulia Mihailovna exasperată.
— Ea cea dintâi să fie arestată! strigă el îndreptând degetul ameninţător spre dânsa. Prima să fie percheziţionată! Balul a fost organizat cu scopul să se pună foc…
Cu un ţipăt ea leşină (o, desigur, de data aceasta leşină cu adevărat). Eu, prinţul şi generalul ne repezirăm în ajutorul ei; mai erau şi alţii care ajutară în această clipă grea, chiar şi câteva doamne. Am scos-o pe nenorocită din acest infern şi am dus-o în cupeu; nu-şi veni în fire decât aproape când să ajungem la ea acasă, şi primul ei strigăt fu: Andrei Antonovici. Odată cu prăbuşirea tuturor iluziilor ei fanteziste nu-i mai rămânea decât el singur, Andrei Antonovici. Fu chemat doctorul. Rămase la dânsa o oră întreagă, de asemenea şi prinţul; generalul, într-un acces de generozitate (cu toate că el însuşi fusese foarte speriat), n-ar fi vrut să se depărteze nici o clipă, rămânând toată noaptea „lângă patul nenorocitei”, dar peste zece minute, când medicul era aşteptat încă, adormi în salon, într-un fotoliu, unde îl şi lăsai pe urmă, aşa adormit.
Şeful poliţiei, care se grăbea să plece de la bal la locul incendiului, apucase să-l scoată în urma noastră pe Andrei Antonovici voind să-l urce în cupeu lângă Iulia Mihailovna, convingându-l stăruitor pe Excelenţa sa „să se odihnească niţel”. Dar nu înţeleg de ce n-a insistat până la capăt. Bineînţeles, Andrei Antonovici nici nu voi să audă despre odihnă, ţinând cu orice preţ să meargă la locul incendiului; poliţistul însă n-ar fi trebuit să cedeze. Sfârşi prin a-l duce acolo chiar în trăsurica lui. Mai târziu povesti că tot drumul Lembke gesticula şi „striga nişte lucruri care erau imposibil de executat”. Ulterior s-a şi raportat în acest sens, că, adică, Excelenţa sa în acele clipe deja se afla în stare de febră albă din cauza „sperieturii neaşteptate”. N-are nici un rost să vă povestesc cum s-a terminat balul. Câteva zeci de petrecăreţi, printre care şi câteva femei, au rămas în saloane. Nici un poliţist. Muzica a fost sechestrată, iar muzicanţii care au încercat să plece au fost luaţi la bătaie. Spre ziuă tot „chioşcul lui Prohorâci” fu devastat, se bău fără socoteală, se dansă komarinski într-o manieră neruşinată, încăperile fură murdărite de scârnăvii, şi abia când începu să se lumineze de ziuă o parte din banda aceasta, complet beată, apucă să ajungă la locul incendiului pe sfârşite, gata pentru noi dezordini… Ceilalţi rămaseră peste noapte trântiţi prin saloane, care cum nimeriră, pe canapelele de catifea şi pe jos, beţi morţi, adormiţi pe locurile pe unde se puteau vedea acum urmările stării lor… Dimineaţa, fură târâţi de picioare de servitori şi daţi afară în stradă. Aşa se încheie serbarea organizată în beneficiul institutoarelor din gubernia noastră.
IV.
Incendiul îngrozi publicul nostru din cartierul Zarecie tocmai prin faptul că incendierea fusese premeditată şi prea evidentă. E de remarcat că la primul strigăt „arde Zarecie” imediat răsună şi strigătul că „cei de la Şpigulin au pus focul”. Acum se ştie precis că într-adevăr trei muncitori de la fabrica Şpigulin luaseră parte la incendiere, dar numai aceştia trei; toţi ceilalţi acuzaţi de la fabrică au fost absolviţi şi de opinia generală, şi de autorităţi. Afară de cei trei nemernici (dintre care unul a fost prins şi a mărturisit, iar ceilalţi doi sunt daţi dispăruţi şi până astăzi), a luat parte la punerea focului incontestabil şi Fedka-Ocnaşul. Iată tot ce se ştie deocamdată cu privire la cauzele incendiului; altfel stau lucrurile cu supoziţiile. Ce anume i-a îndemnat pe aceşti trei mizerabili, au fost puşi sau nu de cineva? Un răspuns la aceste întrebări este foarte greu de dat, chiar şi astăzi.
Din cauza unui vânt puternic şi prin faptul că a fost pus în trei părţi focul se întinse repede, cuprinzând un sector întreg de construcţii de lemn, într-o mare de flăcări (de altfel, incendiul mare, aşa cum se dezlănţuise, pornise numai din două locuri, pentru că al treilea focar a fost stins aproape în momentul izbucnirii, după cum se va vedea mai jos). Dar în corespondenţele ziarelor din capitală nenorocirea abătută asupra oraşului nostru fu prezentată totuşi în culori exagerat de sumbre; incendiul nu mistuise decât (ba poate şi mai puţin) o pătrime din întreaga suburbie Zarecie, vorbind cu oarecare aproximaţie. Echipa noastră de pompieri, deşi foarte slabă în comparaţie cu întinderea oraşului, acţionă totuşi foarte energic, precis şi cu multă abnegaţie. Şi cu toate acestea n-ar fi reuşit să facă cine ştie ce mare lucru, cu tot concursul solidar şi însufleţit al locuitorilor, dacă spre ziuă vântul nu şi-ar fi schimbat direcţia şi nu s-ar fi potolit aproape de tot. Când ajunsei, cam peste o oră după fuga de la bal, la Zarecie focul încă bântuia cu furie. O stradă întreagă, paralelă cu râul, era cuprinsă de flăcări. Se vedea totul ca ziua. Nu voi descrie în amănunt tabloul incendiului: care locuitor din Rusia nu-l cunoaşte? Pe ulicioarele din preajma străzii cuprinse de flăcări erau o larmă şi o zăpăceală nemaipomenite. Primejdia ca focul să se întindă şi acolo era iminentă şi locuitorii îşi dădeau afară tot avutul, rămânând încă lângă casele lor, iar în aşteptare şedeau pe scrinurile şi saltelele scoase, fiecare sub ferestrele lui. O parte din populaţia bărbătească lucra din greu la dărâmarea nemiloasă a gardurilor, ba şi a unor căsuţe întregi, aflate în apropierea focului sub bătaia vântului. Plângeau numai copiii treziţi din somn şi urlau bocind femeile care apucaseră să-şi scoată boarfele. Cei care n-o făcuseră trebăluiau de zor la evacuarea lor în tăcere.
Vântul purta departe scântei şi tăciuni încinşi pe care oamenii se grăbeau să-i stingă cât se putea mai repede. În imediata apropiere a focului se îmbulzeau privitori adunaţi din toate cartierele oraşului. Unii ajutau la stins, alţii căscau gura privind. Un foc mare în timpul nopţii produce întotdeauna o impresie excitantă şi înviorătoare; aşa se explică şi efectul focurilor de artificii; dar acolo limbile de foc sunt dispuse în jerbe şi dâre luminoase armonios combinate şi, dată fiind lipsa oricărei primejdii, produc o senzaţie captivantă de elan şi vioiciune, ca după o cupă de şampanie băută. Cu totul alta este senzaţia pe care o provoacă vederea unui incendiu adevărat: aici groaza şi un oarecare sentiment de primejdie personală, odată cu o anumită impresie înviorătoare produsă de un foc în noapte, provoacă în spectator (bineînţeles, nu şi în cel sinistrat) o oarecare comoţie cerebrală şi un fel de răscolire a propriilor instincte distructive, care, vai! se ascund în sufletul fiecăruia, chiar şi în sufletul celui mai cuminte şi mai potolit slujbaş familist cu grad nominal modest de consilier titular… Această senzaţie obscură creează aproape întotdeauna o dispoziţie de îmbătare. „Nici nu ştiu, zău, dacă ar putea cineva să privească un incendiu fără să simtă o anumită plăcere?” Reproduc cuvânt cu cuvânt cele spuse mie de Stepan Trofimovici, după ce se reîntorsese odată de la un incendiu nocturn, la care nimerise întâmplător şi sub impresia încă vie a spectacolului. Bineînţeles, acelaşi autor de incendii nocturne n-ar ezita nici o clipă, desigur, să se arunce primul în foc ca să scoată din flăcări un copil sau o bătrână, dar aceasta este o altă latură a chestiunii.
Zorind pasul în urma mulţimii de curioşi, ajunsei fără să mai cer vreo lămurire la punctul principal şi cel mai primejdios al incendiului, unde îl zării în sfârşit pe Lembke, pe care îl căutam din însărcinarea Iuliei Mihailovna însăşi. Silueta lui se profila singuratică, oferind o imagine uluitoare. Stătea în picioare pe un gard doborât; în stânga lui, la vreo treizeci de paşi distanţă, se contura scheletul negru al unei clădiri de două caturi aproape complet arse, cu găuri în loc de ferestre în ambele caturi, cu acoperişul prăbuşit în flăcări, ale căror limbi şerpuitoare se mai prelingeau ici-colo pe bârnele carbonizate. În fundul curţii, la vreo douăzeci de paşi de casa arsă, tocmai luase foc o atenansă tot cu două niveluri, în jurul căreia acţionau din răsputeri pompierii. Mai la dreapta alţi pompieri şi mulţimea adunată încercau să zăgăzuiască drumul focului spre o clădire de lemn destul de mare, care nu ardea încă, dar se aprinsese de câteva ori şi părea sortită să cadă pradă incendiului. Lembke striga şi gesticula cu faţa spre atenansă, dând porunci pe care nimeni nu le executa. Crezui la început că fusese părăsit aici de toţi. În orice caz, din mulţimea densă şi foarte pestriţă strânsă în jurul său, în care printre tot felul de oameni se aflau şi nişte domni, ba chiar şi protopopul catedralei, deşi îl ascultau cu mirare şi curiozitate, nimeni nu-i spunea nici o vorbă şi nu încerca să-l ducă de acolo. Lembke, palid, cu ochii scânteietori, rostea cele mai uimitoare lucruri; unde mai pui că era cu capul descoperit, fiindcă îşi pierduse probabil pălăria de mult.
— E mâna nihiliştilor! E nihilism! Dacă arde ceva în flăcări, e nihilism! auzii eu aproape cu groază. Desigur, nu trebuia să mă mir de nimic. Dar realitatea brută are întotdeauna în ea ceva zguduitor.
— Excelenţa voastră, apăru lângă dânsul un poliţai, şef de secţie, dacă aţi binevoi să încercaţi tihna de acasă… E prea primejdios pentru Excelenţa voastră să rămâneţi aici.
Acest poliţai, după cum am aflat mai târziu, fusese lăsat anume pe lângă Andrei Antonovici de şeful poliţiei spre supraveghere, încercând tot posibilul ca să-l ducă acasă, iar în caz de primejdie să folosească chiar forţa, un ordin evident peste puterile executantului.
— Lacrimile sinistraţilor se vor şterge, dar oraşul îl vor arde. Sunt cei patru ticăloşi, patru şi jumătate. Să fie arestat ticălosul! El e singurul vinovat, iar cei patru şi jumătate sunt calomniaţi de el. El se strecoară şi compromite onoarea familiilor. Pentru incendierea caselor au fost folosite învăţătoarele. E o ticăloşie, ticăloşie! Vai, ce face el! strigă Andrei Antonovici observând pe acoperişul clădirii în flăcări un pompier sub picioarele căruia acoperişul arsese, iar în jur se ridicau flăcări. Să fie dat jos, să fie dat jos, se va prăbuşi, va arde, stingeţi-l… Ce face el acolo?
— Stinge focul, Excelenţa voastră.
— Imposibil. Incendiul e în minţi, în capete, şi nu pe acoperişul caselor. Să fie dat jos şi lăsat totul baltă! Mai bine să fie lăsat totul, lăsat totul! Se va sfârşi cumva de la sine! Dar cine plânge acolo? O bătrână! Ţipă bătrâna, de ce a fost uitată bătrâna?
Într-adevăr, în catul de jos al clădirii-anexe cuprinse de flăcări striga o bătrână, în vârstă de optzeci de ani, ruda negustorului, proprietarul casei incendiate. Dar nu fusese uitată, se întorsese ea singură în casă, cât se mai putuse, cu gândul nebun să-şi scoată salteaua din cămăruţa din colţ, încă neatinsă. Sufocându-se de fum şi ţipând de căldură, pentru că se aprinsese şi cămăruţa, ea încerca din toate puterile să împingă salteaua prin gemuleţul spart de la fereastră, cu mâinile ei bătrâneşti. Lembke se repezi în ajutorul ei. Toată lumea văzu cum el se apropie de fereastră, apucă de colţul saltelei şi, trăgând din răsputeri, încercă s-o scoată prin geam. Ca un făcut, de pe acoperiş căzu exact în acel moment o scândură desprinsă şi-l izbi pe nenorocit. Nu-l omorî, ci în zbor îl atinse cu un capăt pe gât, dar activitatea lui Andrei Antonovici luă sfârşit, cel puţin la noi; lovitura îl doborî la pământ şi el căzu fără simţire.
În sfârşit, se iviră zorile: sumbre, posomorâte. Incendiul se domolea vizibil; după ce se potoli vântul de tot, se făcu brusc linişte, apoi se porni o ploaie lentă, măruntă, parcă cernută prin sită. Mă aflam acum în cealaltă parte a cartierului Zarecie, departe de locul unde căzuse Lembke şi aici, în mulţime, îmi fu dat să aud nişte vorbe foarte ciudate. Se descoperise un fapt bizar: chiar la marginea cartierului, în mijlocul unui imens loc viran, dincolo de grădinile de zarzavat, ca la vreo cincizeci de paşi de orice altă clădire, sta singuratică o casă de lemn nu de mult construită şi tocmai această casă izolată se aprinsese aproape printre primele, chiar la începutul incendiului. Chiar dacă ar fi ars această casă, din cauza distanţei la care se afla de celelalte, focul nu s-ar fi putut întinde şi asupra vreunei clădiri a cartierului şi viceversa, dacă ar fi ars şi întregul cartier Zarecie, această casă singuratică ar fi scăpat, oricât de puternic ar fi fost vântul. Reieşea că focul se iscase aici cu totul independent şi deci nu întâmplător. Esenţialul era că nu arsese de fapt şi în interiorul ei, spre ziuă, se descoperiră lucruri uluitoare. Proprietarul acestei case noi, un târgoveţ, care locuia într-o suburbie din imediata apropiere, cum zări că arde casa lui cea nouă, se repezi acolo şi apucă să stingă focul cu ajutorul vecinilor săi, şi anume un foc iscat într-o stivă de lemne aşezată lângă unul dintre pereţii laterali. Dar casa era locuită, o ocupau un căpitan cunoscut în tot oraşul şi sora lui, împreună cu o servitoare bătrână, şi iată că aceşti locatari, căpitanul, sora lui şi servitoarea, fură găsiţi asasinaţi şi evident jefuiţi. (Acolo se dusese şeful poliţiei de la locul incendiului mare, când Lembke încerca să salveze salteaua.)
Către ziuă ştirea se răspândi şi valuri întregi de oameni şi mulţi sinistraţi din Zarecie năvăliră pe acest loc viran înconjurând casa cea nouă. Aproape că nici nu se putea trece, atâta lume se adunase. Mi se povesti imediat că primul fusese găsit căpitanul cu beregata tăiată, pe o laviţă, îmbrăcat şi că probabil fusese omorât fiind beat mort, încât nu auzise nimic, iar din el cursese sânge „ca dintr-un taur”; că sora sa, Maria Timofeevna, toată „împunsă” cu cuţitul, zăcea pe duşumea în faţa uşii, încât era de presupus că se zbătuse şi se luptase cu ucigaşul; iar servitoarea, care probabil şi ea se trezise, avea capul complet spart. După spusele proprietarului casei, încă în ajun căpitanul trecuse pe la el beat şi, lăudându-se, îi arătase o sumă importantă de bani, vreo două sute de ruble. Vechiul portofel verde şi uzat al căpitanului fusese găsit gol pe duşumea; dar scrinul Mariei Timofeevna rămăsese neatins, de asemenea şi sfita de argint a icoanei; toată îmbrăcămintea căpitanului se găsi şi ea la locul ei. Se vedea că tâlharul fusese grăbit, fiind un om care cunoştea bine situaţia şi obiceiurile căpitanului, şi că venise numai pentru bani, ştiind şi unde îi ţine. Dacă n-ar fi ajuns atât de repede proprietarul, focul pus în stiva de lemne ar fi cuprins toată casa, „iar după cadavrele carbonizate ar fi fost greu să se afle adevărul”.
Aşa se povestea. Se mai adăugau şi alte informaţii: că locuinţa aceasta fusese închiriată pentru căpitan şi sora lui de fiul generălesei Stavroghina, domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, care venise personal în acest scop şi stăruise mult, deoarece proprietarul nu era dispus s-o închirieze, căci destinase casa pentru cârciumă, dar că Nikolai Vsevolodovici nu se zgârcise la bani şi achitase chiria pe jumătate de an înainte.
— Focul ăsta îşi are tâlcul lui ascuns, se auzea spunându-se în mulţime.
Cei mai mulţi însă tăceau, chipurile oamenilor erau posomorâte, dar o iritare prea mare, mai vizibilă, nu se observa. De jur împrejur însă istoriile despre Nikolai Vsevolodovici nu conteneau; şi că femeia ucisă era soţia lui; şi că ieri chiar „în mod necinstit” făcuse să fugă la el o tânără, fiica generalului Drozdov, a cărui casă era una dintre cele mai de frunte din oraş; şi că se vor face plângeri împotriva lui la Petersburg; iar că soţia lui a fost asasinată, ca el să se poată căsători cu tânăra Drozdova, nu încape îndoială. Skvoreşniki se afla cam la vreo două verste şi jumătate numai şi mi-aduc aminte că mă gândii chiar atunci dacă n-ar fi bine să mă duc acolo şi să dau de ştire. De altfel, n-am observat vreun aţâţător prin mulţime, n-aş vrea să păcătuiesc, deşi prin faţa mea trecură şi vreo două sau trei mutre dintre cele pe care le zărisem la „bufet” şi care apăruseră acum spre ziuă la incendiu; i-am recunoscut bine. Mi se întipări îndeosebi chipul unui vlăjgan uscăţiv şi înalt cu înfăţişare de târgoveţ, cu părul creţ şi negru, cu faţa smolită, cu mutra de beţiv, după cum am aflat mai târziu, un lăcătuş. Acum nu era beat, dar spre deosebire de mulţimea care stătea posomorâtă, el părea ieşit din minţi. Mereu se adresa ba unuia, ba altuia, dar nu mai ţin minte ce anume spunea. Tot ce reţinui mai închegat din spusele lui suna cam aşa: „Dar bine, fraţilor, cum vine asta? Se poate chiar aşa să rămână?” şi-şi vântura braţele.
Capitolul al treilea.
Sfârşitul unui roman.
I
Din sala cea mare a conacului Skvoreşniki (aceea în care avusese loc ultima întrevedere dintre Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici) incendiul putea fi văzut în întregime. Spre ziuă, pe la ora şase dimineaţa, în faţa ultimei ferestre din dreapta stătea Liza, cu privirea aţintită spre vâlvătaia în scădere. Se afla singură în încăpere. Era tot în rochia de ieri, cu care fusese la matineul literar, de culoare verde pal, luxoasă, toată în dantele, dar acum şifonată, îmbrăcată la repezeală şi neglijent. Observând deodată că rochia ei nu era bine încheiată la piept, ea se roşi, se încheie în grabă, apucă de pe fotoliu un şal roşu, pe care îl lepădase ieri intrând în casă, şi-şi acoperi gâtul şi umerii. Părul bogat, cu buclele răvăşite, îi ieşea de sub basma pe umărul drept. Avea faţa obosită, îngrijorată, dar ochii ardeau sub sprâncenele încruntate. Se apropie din nou de fereastră şi-şi sprijini fruntea înfierbântată de geamul rece. Se deschise uşa şi intră Nikolai Vsevolodovici.
— Am trimis un călăreţ special, zise el, peste vreo zece minute vom afla totul, deocamdată însă rândaşii din curte spun că a ars o parte din Zarecie, dinspre malul râului, la dreapta de pod. Focul a început cam pe la ora douăsprezece; şi acum scade.
Nu se apropie de fereastră, ci se opri în spatele ei, la vreo trei paşi; ea însă nu-şi întoarse faţa spre dânsul.
— După calendar, încă de acum o oră trebuia să se lumineze de ziuă, şi totuşi e întuneric ca noaptea, zise ea cu necaz.
— Greşesc calendarele, încercă el să glumească cu un surâs amabil, dar ruşinându-se adăugă grăbit: e plictisitor să trăieşti după calendar, Liza.
Şi tăcu definitiv, necăjit de această nouă banalitate pe care o spusese; Liza zâmbi în silă.
— Eşti atât de indispus, încât nici nu găseşti cuvinte potrivite ca să stai cu mine de vorbă. Dar fii liniştit, ai nimerit bine; într-adevăr, trăiesc totdeauna după calendar, fiecare pas al meu este calculat după calendar. Te surprinde? Ea se depărtă brusc de fereastră şi se aşeză într-un fotoliu.
— Ia loc şi dumneata, te rog. Avem la dispoziţie prea puţin timp şi vreau să spun tot ce îmi vine în cap… De ce, adică, n-ai proceda şi dumneata la fel, spunând tot ce-ţi trece prin cap?
Nikolai Vsevolodovici se aşeză alături de dânsa şi încetişor, aproape sfios, o prinse de mână.
— Ce înseamnă acest limbaj, Liza? Ce rost are? Ce înseamnă „avem prea puţin timp la dispoziţie”? Observ că este a doua frază enigmatică în jumătatea aceasta de oră, pe care o rosteşti de când te-ai trezit.
— Te-ai apucat să-mi numeri frazele enigmatice? râse ea. Dar îţi aduci aminte că ieri, intrând, ţi-am spus că primeşti vizita unui cadavru ambulant? Acest lucru găseşti necesar să-l uiţi, probabil, sau să nu-l observi.
— Nu-mi aduc aminte, Liza. De ce cadavru? Viaţa trebuie trăită…
— Uite că ai şi tăcut! Ţi-a dispărut complet darul oratoric. Eu mi-am trăit ora pe lumea asta şi-mi ajunge. Îţi aduci aminte de Hristofor Ivanovici?
— Nu, nu-mi amintesc, se încruntă el.
— Hristofor Ivanovici, de la Lausanne? Te plictisea groaznic. De fiecare dată, deschizând uşa, spunea: „Vin numai pentru un minut” şi rămânea toată ziua. N-aş vrea să semăn cu Hristofor Ivanovici şi să rămân o zi întreagă.
O expresie dureroasă se întipări pe faţa ei.
— Liza, mă doare acest limbaj forţat. Grimasa aceasta te costă scump, chiar şi pe dumneata însăţi. Ce rost are, pentru ce?
Ochii lui se aprinseră.
— Liza, strigă el, îţi jur, acum te iubesc mai mult decât ieri, când ai intrat la mine!
— Ce mărturisire ciudată! Are vreun rost această comparaţie între ieri şi azi, ce să măsori?
— N-ai să mă părăseşti, continuă el aproape cu disperare, vom pleca împreună, chiar astăzi, nu e aşa? Nu e aşa?
— Vai, nu-mi strânge atât de tare mâna, mă doare! Unde să plecăm împreună chiar astăzi? Iarăşi undeva ca să „renaştem”? Nu, mi-ajung încercările de până acum… e atât de lent totul; de altfel, nici nu sunt capabilă de aşa ceva; e prea sublim pentru mine. Dacă e vorba să plecăm, vreau numai la Moscova, iar acolo să facem vizite, să primim şi noi, iată idealul meu, îl cunoşti; nu ţi-am ascuns nici în Elveţia cum sunt în realitate. Şi, întrucât este imposibil să plecăm la Moscova şi să facem vizite, deoarece eşti căsătorit, n-are nici un rost să vorbim despre asta.
— Liza! Dar atunci ce a fost aseară?
— Ce a fost a fost.
— Nu se poate! Ar fi prea crud din partea ta!
— Şi ce, dacă e prea crud, ia-ţi inima în dinţi şi suportă cruzimea.
— E o răzbunare pentru fantezia de ieri, murmură el, surâzând răutăcios.
Liza se aprinse la faţă.
— Ce gând meschin!
— Atunci de ce mi-ai dăruit… „atâta fericire”? Am dreptul să aflu şi eu?
— Nu, descurcă-te cumva fără să reclami vreun drept; nu-ţi încununa presupunerea josnică şi printr-o prostie. Astăzi nu-ţi reuşeşte. Apropo, nu cumva ţi-e frică de opinia publică şi că vei fi dezaprobat pentru „atâta fericire”? O, dacă e vorba de asta, fii pe pace. Dumneata n-ai nici o vină şi nu vei avea de răspuns în faţa nimănui. Când am deschis ieri uşa dumitale, nici nu ştiai cine intră. E într-adevăr o fantezie de-a mea şi nimic mai mult, aşa cum te-ai exprimat acum. Poţi cu tot curajul şi absolut victorios să te uiţi în ochii oricui.
— Cuvintele tale, acest râs, iată, de o oră îmi dau fiori reci de spaimă. Această „fericire”, despre care îmi vorbeşti cu atâta pornire, mă costă… totul. Cum aş putea să te pierd acum? Îţi jur, ieri încă te iubeam mai puţin. De ce atunci îmi iei totul astăzi? Am câştigat-o cu preţul unei vieţi.
— Al vieţii tale sau al altcuiva?
El se ridică brusc în picioare.
— Ce înseamnă asta? zise el tărăgănat, uitându-se fix la ea.
— Ai plătit-o cu preţul vieţii tale sau al vieţii mele, iată ce am vrut să te întreb? Sau ai început să nu mă mai înţelegi deloc? izbucni Liza. De ce ai sărit aşa deodată? De ce mă priveşti cu un aer atât de ciudat? Mă sperii. De ce te temi? De mult am observat că ţi-e frică, tocmai acum, tocmai acum… Dumnezeule, cum păleşti!
— Dacă tu ştii ceva, Liza, îţi jur că eu nu ştiu… şi nicidecum nu vorbeam despre asta, când am spus că plătesc cu viaţa…
— Nu te înţeleg deloc, îngăimă ea cu teamă.
În sfârşit, un surâs îngândurat apăru încet pe buzele lui. Se aşeză lent, îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi acoperi cu mâinile faţa.
— Un vis urât şi aiureli… Vorbeam despre două lucruri diferite.
— Nu ştiu deloc despre ce-ai vorbit… Se poate să nu-ţi fi dat seama că astăzi voi pleca de la tine, ai ştiut sau n-ai ştiut acest lucru? Să nu mă minţi, ai ştiut sau n-ai ştiut?
— Am ştiut… zise el încet.
— Ei bine, ce mai vrei atunci? Ai ştiut şi ai reţinut „clipa” pentru dumneata. Ce socoteli ar mai putea să aibă loc?
— Spune-mi tot adevărul, strigă el profund îndurerat; ieri când deschideai uşa mea ca să intri, erai conştientă că o deschizi numai pentru o oră?
Ea îl privi cu ură.
— Într-adevăr, chiar şi omul cel mai serios poate pune cele mai surprinzătoare întrebări. Ce te nelinişteşte atât? Te simţi cumva atins în orgoliul dumitale, prin faptul că o femeie te lasă cea dintâi, şi nu dumneata pe dânsa? Ştii, Nikolai Vsevolodovici, în acest scurt răstimp cât am stat la dumneata m-am convins, între altele, că te porţi faţă de mine cu multă generozitate, şi tocmai acest lucru nu-l pot suporta.
El se ridică de la locul său şi făcu câţiva paşi plimbându-se prin cameră.
— Fie, să zicem că aşa trebuia să se termine… Dar cum s-a putut întâmpla asta?
— Altă grijă! Mai ales că dumneata ştii acest lucru, ca pe degete, şi-l înţelegi mai bine decât oricine altul din lume, ba şi contai pe asta. Eu sunt o domnişoară, inima mea a fost educată la operă, iată de unde s-a început, iată şi dezlegarea enigmei.
— Nu.
— Nu există aici nimic de natură să-ţi sfâşie amorul propriu, şi tot ce-ţi spun este adevăr curat. A început printr-un moment frumos, la care n-am avut destulă tărie să rezist. Alaltăieri, când te-am „jignit” în public, iar dumneata mi-ai răspuns cu atâta cavalerism, după ce m-am întors acasă mi-am dat seama imediat că mă eviţi pentru că eşti căsătorit, şi nu pentru că mă dispreţuieşti, lucru de care mă temeam cel mai mult, cum se şi cuvine unei domnişoare din societatea aleasă. Am înţeles atunci că fugind de mine, nesăbuită cum mă arătasem, căutai tocmai să mă ocroteşti. Observi ce mult preţuiesc eu generozitatea dumitale! Deodată a sărit Piotr Stepanovici şi mi-a descoperit, mi-a explicat totul. Mi-a dezvăluit că te reţine o idee măreaţă în faţa căreia nici eu, nici el nu reprezentăm nimic, şi că totuşi eu îţi stau în cale. A ţinut să-şi asocieze şi propria-i persoană la asta, ţinea să figurăm toţi trei laolaltă şi mi-a vorbit despre nişte lucruri suprafantastice, despre o luntre şi vâslele de arţar dintr-un anumit cântec rusesc. L-am lăudat, i-am spus că este un poet, şi el n-a văzut în toate astea nimic ce nu i s-ar cuveni. Întrucât însă ştiam încă de mult, şi fără de asta, că hotărârile mele nu sunt decât un foc de paie, am şi luat pe loc una. Asta-i tot şi cred că e destul, să lăsăm la o parte orice explicaţie. Te pomeneşti că ne şi certăm. Să nu-ţi fie teamă de nimic şi de nimeni, iau asupra mea totul. Sunt rea, capricioasă, m-am lăsat ispitită de imaginea bărcii de operă, sunt o domnişoară… Ştii, eu am crezut totuşi că mă iubeşti teribil. Nu dispreţui naivitatea mea şi nu râde văzând această lacrimă, care mi-a scăpat. Grozav îmi place să plâng „de mila mea însămi”. Aşadar, destul, destul. Nu sunt capabilă de nimic, şi nici dumneata nu eşti capabil de nimic; două bobârnace căpătate reciproc, să ne consolăm deci cu atât. Cel puţin nu vom suferi în amorul nostru propriu.
— Un vis urât şi aiureală! strigă Nikolai Vsevolodovici, frângându-şi mâinile şi plimbându-se prin cameră. Biata mea Liza, ce-ai făcut din tine?
— M-am ars la flacăra unei lumânări, şi atâta tot. Nu cumva plângi şi tu? Fii mai decent, fii mai insensibil…
— De ce, de ce ai venit la mine?
— Dar nu-ţi dai seama, în sfârşit, în ce situaţie comică te pui chiar dumneata în faţa opiniei publice cu asemenea întrebări?
— De ce te-ai dus la pierzanie în modul acesta monstruos şi atât de stupid, şi ce e de făcut acum?
— Şi acesta este Stavroghin, „vampirul Stavroghin”, cum te numeşte aici o doamnă îndrăgostită de dumneata! Ascultă, ţi-am spus doar: mi-am dat viaţa unei singure ore şi sunt liniştită. Fă şi dumneata la fel… Deşi cu dumneata e altceva; ai în faţă atâtea asemenea „ore” şi „clipe”, care te aşteaptă în viitor.
— Tot atâtea câte ai şi tu; îţi dau cuvântul meu suprem, nici o oră mai mult decât ai avea tu!
El continua să se plimbe şi nu observă privirea ei scurtă şi pătrunzătoare, iluminată parcă de un licăr de speranţă. Dar licărul se stinse în aceeaşi clipă.
— Dacă ai cunoaşte preţul imposibilei mele sincerităţi în clipa de faţă, Liza, dacă aş putea numai să-ţi dezvălui…
— Să-mi dezvălui? Vrei să-mi dezvălui ceva? Ferească-mă sfântul de dezvăluirile dumitale! îl întrerupse ea aproape cu teamă.
El se opri şi aşteptă cu nelinişte.
— Trebuie să-ţi mărturisesc că încă de atunci, încă din Elveţia, mi-a intrat în cap că te apasă pe suflet ceva oribil, murdar şi sângeros şi… şi în acelaşi timp ceva care te pune într-o postură teribil de ridicolă. Fereşte-te să-mi dezvălui ceva, dacă este adevărat: îmi voi bate joc de dumneata. Voi râde de dumneata în hohote toată viaţa… Văd că iar ai pălit? Bine, bine, încetez, plec imediat, sări ea din loc cu un gest de scârbă şi de dispreţ.
— Chinuieşte-mă, pedepseşte-mă, descarcă-ţi ura pe mine! strigă el exasperat. Ai tot dreptul! Ştiam că nu te iubesc şi totuşi te-am dus la pierzanie. Da, „am reţinut pentru mine clipa”: nutream o speranţă… De mult încă… Ultima… N-am rezistat luminii care îmi învăluise inima când te-am văzut intrând ieri la mine, singură, spontan. Şi am crezut deodată… Poate că mai cred şi acum.
— Pentru sinceritatea aceasta plină de nobleţe îţi voi răspunde cu aceeaşi sinceritate: nu vreau să-ţi fiu soră de caritate. Şi chiar dacă voi ajunge cândva cu adevărat soră de caritate, dacă nu reuşesc să mor azi, ceea ce ar fi foarte potrivit, în orice caz nu pe dumneata te voi îngriji, deşi meriţi mai mult decât oricare olog sau ciung. Mi s-a părut totdeauna că mă vei duce într-un loc unde trăieşte un imens păianjen de statură omenească, şi noi vom sta acolo toată viaţa şi-l vom privi, stăpâniţi mereu de frică. Şi astfel va decurge dragostea noastră reciprocă. Adresează-te Daşenkăi; ea va merge cu dumneata unde vrei.
— N-ai putut să nu te referi la ea nici într-o împrejurare ca asta?!
— Sărmana căţeluşă! Salut-o din partea mea. Ştie că încă în Elveţia ţi-ai rezervat-o pentru vreme de bătrâneţe? Câtă grijă! Câtă prevedere! Ah, cine este?
În fundul sălii se întredeschise uşa; un cap se arătă pentru o clipă şi dispăru imediat.
— Tu eşti, Aleksei Egorâci? întrebă Stavroghin.
— Ba nu, nu sunt decât eu, se vârî acum Piotr Stepanovici numai pe jumătate. Bună ziua, Lizaveta Nikolaevna; mai bine zis, bună dimineaţa. Eram convins că vă găsesc pe amândoi în această sală. N-am venit decât pentru o clipă, Nikolai Vsevolodovici, aş avea neapărat nevoie să-ţi spun câteva cuvinte… Foarte urgent… Numai două cuvinte!
Stavroghin porni spre dânsul, dar după ce făcu vreo trei paşi se întoarse spre Liza.
— Dacă vei auzi acum ceva, Liza, să ştii: eu sunt vinovatul.
Ea tresări şi îl privi speriată; dar el se grăbi să iasă.
II.
Camera din care se arătase prin uşă Piotr Stepanovici era un vestibul de formă ovală. Până la venirea lui aici veghea Aleksei Egorâci, dar Stavroghin îl expediase. Nikolai Vsevolodovici trase uşa după el şi se opri în aşteptare. Piotr Stepanovici îl cuprinse într-o privire scrutătoare, fugară.
— Ei?
— Dacă ai aflat cumva totul, începu febril Piotr Stepanovici, scormonind cu ochii, de parcă ar fi vrut să-i scruteze adâncurile sufletului, atunci să ştii că nimeni dintre noi nu este vinovat şi mai ales dumneata, pentru că un asemenea concurs… coincidenţă de împrejurări… într-un cuvânt, din punct de vedere juridic eşti în afară de cauză şi am venit în grabă să te previn.
— Au ars? Au fost asasinaţi?
— Au fost asasinaţi, dar n-au ars, ceea ce este foarte rău, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nici aici nu sunt eu de vină, oricât m-ai bănui, pentru că mă bănuieşti probabil, nu-i aşa? Vrei să ştii tot adevărul: să vezi, într-adevăr, m-a ispitit gândul, chiar dumneata mi l-ai sugerat, nu în mod serios, ci necăjindu-mă (că doar nu te-ai apucat să-mi sugerezi aşa ceva în mod serios), dar eu nu îndrăzneam şi n-aş fi îndrăznit în ruptul capului, nici pentru o sută de ruble, de altfel n-aş fi avut nici un folos, pentru mine personal… (Se pripea groaznic şi turuia aproape înecându-se.) Dar să vezi coincidenţă: din banii mei (auzi, din banii mei, de la dumneata n-am avut nici măcar o rublă, de altfel, o ştii prea bine) i-am dat acestui neghiob beţiv Lebeadkin două sute treizeci de ruble alaltăieri seara, auzi, alaltăieri şi nu ieri după „matineu”, notează bine asta: este o coincidenţă foarte importantă, pentru că de fapt nu ştiam nimic pe atunci cu siguranţă, dacă va merge sau nu la dumneata Lizaveta Nikolaevna; i-am dat însă banii mei personali numai pentru că alaltăieri te-ai distrat grozav, declarând în public taina dumitale. Dar nu mă amestec… te priveşte… cavaler… mărturisesc însă că am rămas uluit, parcă m-ar fi izbit cineva cu o ghioagă în frunte. Întrucât însă toate tragediile acestea m-au plictisit groaznic, şi notează, îţi vorbesc serios, deşi folosesc asemenea expresii, întrucât toate astea, în definitiv, îmi încurcă planurile, mi-am dat cuvântul să-i expediez pe Lebeadkini cu orice preţ şi fără ştirea dumitale la Petersburg, cu atât mai mult că ei râvneau să plece acolo. O singură greşeală am făcut: am dat banii ca din partea dumitale; e o greşeală sau nu? Poate că n-a fost nici o greşeală, ce zici? Ascultă acum, ascultă dar cum s-au încurcat lucrurile…
În fierbinţeala pledoariei, el se apropiase de Stavroghin şi dăduse să-l apuce de reverul hainei (poate chiar înadins). Printr-o mişcare scurtă, Stavroghin îl lovi peste mână.
— Dar ce faci… ai putea să-mi frângi mâna… esenţialul este cum s-au întâmplat lucrurile… turui el mai departe, fără să-i pese de lovitură. Îi dau banii lui Lebeadkin ca să plece împreună cu soră-sa a doua zi dis-de-dimineaţă; îl însărcinez pe Liputin să aranjeze expedierea. Dar ticălosului de Liputin nu ştiu de ce i-a trebuit să facă figura aceea în faţa publicului, poate că ai auzit? La „matineu”? Ascultă dar, ascultă: se aşază la băut amândoi, compun versuri, din care jumătate îi aparţin lui Liputin; îl îmbracă în frac pe Lebeadkin, asigurându-mă între timp că l-a şi expediat de dimineaţă, dar de fapt îl ţine ascuns undeva într-o cămăruţă dosnică, ca să-l împingă apoi pe estradă. Acela însă, nu se ştie cum, reuşeşte să se îmbete la repezeală. Apoi urmează scandalul cunoscut, după care el este adus acasă beat mort, iar Liputin îi scoate din buzunar două sute de ruble, oprind mărunţişul. Din nefericire, Lebeadkin, încă de dimineaţă, se fălise cu aceste două sute de ruble scoţând banii din buzunar şi arătându-i unde nu se cădea. Întrucât însă Fedka atâta aştepta, iar la Kirillov auzise câte ceva (ţii minte aluzia dumitale?), s-a hotărât să profite de ocazie. Acesta e tot adevărul. Îmi pare bine cel puţin că Fedka n-a găsit bani. Îşi făcuse socoteala mizerabilul să pună mâna pe o miişoară! S-a grăbit şi mi se pare că el însuşi s-a speriat de incendiu… Mă crezi, incendiul acesta m-a năucit… Nu, zău, să mă ia dracul! O astfel de samavolnicie… Ei bine, nutresc atâtea speranţe în privinţa dumitale, încât n-am să-ţi ascund nimic: e adevărat, de mult încă mă ducea gândul la un asemenea foc, întrucât aşa ceva prinde grozav în rândul maselor, dar mi-l păstram pentru un moment critic, pentru acel moment preţios când ne vom ridica cu toţii şi… Când colo, li s-a năzărit să acţioneze cu de la sine putere şi fără nici un ordin s-o facă acum, într-un asemenea moment, când de fapt trebuiau să se pitească undeva, să se ascundă şi nici să nu sufle! Ca să vezi, ce samavolnicie! … Într-un cuvânt, nu ştiu încă nimic, se vorbeşte despre doi inşi de la fabrica Şpigulin… dar dacă sunt amestecaţi printre ei şi de-ai noştri şi măcar unul dintre ei şi-a încălzit mâinile la treaba asta, vai de capul lui! Iată ce înseamnă să slăbeşti cât de puţin frâiele! Nu zău, canaliile acestea democratice, cu nucleele lor de cinci, sunt o bază nesigură; aici se cere o voinţă unică, fascinantă şi subjugătoare, o voinţă despotică, voinţă care să nu se întemeieze pe ceva întâmplător şi din afară… Atunci şi nucleele de cinci vor sta cu coada între picioare, supuse şi servile, realmente folosibile la nevoie. În orice caz, deşi cei de acolo ţipă acum în gura mare că Stavroghin avea nevoie să-şi ardă în flăcări nevasta şi că din această cauză s-a dat foc oraşului, totuşi…
— Au şi început s-o spună în gura mare?
— Adică nu tocmai aşa şi, mărturisesc, eu n-am auzit absolut nimic, dar ce te faci cu mulţimea, mai ales cu cei sinistraţi: Vox populi, vox Dei. Nu e deloc greu să arunci în vânt un asemenea zvon! … Dumneata însă n-ai de ce să te temi în orice caz. Din punct de vedere juridic eşti în afară de cauză, conştiinţa dumitale este curată, doar n-ai vrut-o? N-ai vrut-o, nu e aşa? Nici un fel de dovezi, o simplă coincidenţă… S-ar putea totuşi ca Fedka să-şi aducă aminte de cuvintele dumitale imprudente spuse atunci la Kirillov (şi ce rost avea să le spui?), dar asta încă nu dovedeşte nimic, iar pe Fedka îl aranjăm. Chiar astăzi îl aranjez…
— Şi cadavrele n-au ars deloc?
— Deloc; canalia asta n-a ştiut să facă nimic cum trebuie. Dar îmi pare bine cel puţin că eşti atât de calm… Pentru că, deşi n-ai nici o vină, nici cu gândul măcar, totuşi… Şi apoi, cred că eşti de acord, toate astea dau o întorsătură admirabilă treburilor dumitale! Eşti acum văduv liber şi chiar în clipa aceasta poţi să te căsătoreşti cu o domnişoară superbă şi cu bani mulţi, care de fapt se află deja în mâinile dumitale. Iată ce poate să iasă dintr-un concurs brutal de împrejurări, nu e aşa?
— Mă ameninţi cumva, cap sec ce eşti?
— Ei, asta e acum, ce înseamnă cap sec şi acest ton? În loc să te bucuri, dumneata… Am zburat într-un suflet aici ca să-ţi dau de ştire cât mai repede… Şi cum aş putea să te ameninţ? Ce mi-ar folosi să te ţin în ameninţări?! Am nevoie de consimţământul dumitale liber, şi nu constrâns. Dumneata eşti lumina şi soarele… Eu sunt acela care se teme de dumneata cumplit, şi nu dumneata de mine! Eu doar nu sunt Mavriki Nikolaevici… Şi închipuieşte-ţi, zbor încoace într-o trăsurică uşoară, şi-l văd pe Mavriki Nikolaevici stând lângă gardul parcului vostru, în colţul din fund… În manta, pătruns de ploaie, a stat probabil toată noaptea! Minunăţii! Până în ce hal de nebunie pot ajunge unii oameni!
— Mavriki Nikolaevici? Este adevărat?
— Adevărat, adevărat, e şi acum acolo. De aici, cam la vreo trei sute de paşi, cred. Am trecut repede pe lângă dânsul, dar m-a văzut. N-ai ştiut? În cazul acesta îmi pare bine că n-am uitat să-ţi spun. Uite. Un om ca ăsta e cel mai periculos dacă mai are la el şi un revolver, unde mai pui că a stat o noapte întreagă de veghe în ploaie şi în vânt, enervat la culme fireşte, pentru că să ne gândim în ce situaţie se află el, ha, ha! Cum crezi, de ce s-a postat el acolo?
— O aşteaptă pe Lizaveta Nikolaevna, bineînţeles.
— Asta e! Dar cum îţi închipui dumneata că o să iasă ea la dânsul! Şi pe o ploaie… ca asta… Mare dobitoc!
— Chiar acum ea o să iasă la dânsul.
— Oho! Ce noutate! Vasăzică… Dar ascultă, situaţia ei acum s-a schimbat cu totul: ce, o interesează acum Mavriki? Doar eşti un văduv, liber, şi puteţi chiar mâine să vă căsătoriţi! Ea nu ştie încă, lasă-mă pe mine să aranjez imediat totul. Unde este ea, să-i spun bucuria.
— Bucuria?
— Dar cum crezi? Mergem.
— Şi crezi că ea nu se va dumeri ce e cu aceste cadavre? îşi îngustă destul de ciudat ochii Stavroghin.
— Fireşte că nu se va dumeri, hotărî cu un aer de prostălău Piotr Stepanovici, pentru că din punct de vedere juridic… Mare lucru! Chiar dacă s-ar fi dumerit! Femeile au o capacitate de a trece cu vederea atât de bine peste toate astea, încă nu le cunoşti! Afară de faptul că acum i-ar conveni în orice caz să se mărite cu dumneata, de vreme ce s-a compromis în aşa hal, i-am mai vorbit şi despre „luntre” şi mi-am dat seama că imaginea acesteia poate să aibă cel mai mare efect asupra ei; care va să zică, îţi dai seama ce temperament zace în această domnişoară. N-avea nici o grijă, va păşi cu atâta hotărâre peste aceste cadavre, încât îţi va fi mai mare dragul s-o priveşti, cu atât mai mult că dumneata doar n-ai nici un amestec, absolut nici un amestec, nu e aşa? Doar că le va păstra pentru sine aceste cadavre ca să te înţepe la vreo doi ani după căsătorie. Orice femeie, mergând la cununie, are grijă să se înarmeze pentru orice eventualitate cu ceva din trecutul soţului în acest scop; ei, dar atunci… peste un an câte şi mai câte nu se pot întâmpla? Ha, ha, ha!
— Dacă ai venit cu o droşcă, ia-o cu dumneata şi du-o imediat la Mavriki Nikolaevici. Acum câteva clipe mi-a spus că nu mă poate suferi şi pleacă de la mine şi, bineînţeles, nu va accepta să se urce în trăsura mea.
— Ehe! Într-adevăr, vrea să plece? Dar care să fie cauza? îl privi cam aiurit Piotr Stepanovici.
— Şi-o fi dat seama cumva în această noapte că n-o iubesc deloc… Lucru pe care l-a ştiut de altfel întotdeauna.
— Dar dumneata n-o iubeşti? zise Piotr Stepanovici cu un aer de mirare nemărginită. Apoi, dacă e aşa, de ce când a intrat ieri la dumneata ai reţinut-o, nu i-ai spus direct ca un om de onoare că n-o iubeşti? Nu e deloc cinstit din partea dumitale, şi apoi în ce lumină mizerabilă m-ai pus pe mine în faţa ei?
Stavroghin izbucni în râs.
— Râd de o maimuţă a mea, explică el imediat.
— Aha! Ai ghicit că fac pe mucalitul, începu să râdă cu haz şi Piotr Stepanovici, ca să te înveselesc! Închipuieşte-ţi, chiar în clipa în care ai apărut aici, ieşind la mine, mi-am dat seama după expresia feţei dumitale că ai avut „ghinion”. Sau poate chiar un eşec complet, ai? Pariez, strigă el aproape înecându-se de haz, că toată noaptea aţi stat alături în sala aceasta pe scaune şi aţi discutat despre cine ştie ce sublimă nobleţe sufletească, pierzând în asemenea discuţii tot timpul preţios… Dar iartă-mă, iartă-mă; nu mă priveşte; încă de ieri eram sigur că totul se va termina la voi în modul cel mai stupid. Ţi-am adus-o numai ca să te mai distrezi şi să-ţi dovedesc că n-ai să te plictiseşti cu mine alături; de sute de ori îţi voi mai fi de folos în felul acesta; în general îmi place să le ofer oamenilor lucruri plăcute. Iar dacă acum n-ai nevoie de ea, ceea ce am scontat şi eu, şi tocmai de aceea am şi venit, atunci…
— Şi zici că mi-ai adus-o numai cu gândul de a mă distra, de a-mi face plăcere?
— Dar cum altfel?
— Nu ca să mă faci să-mi omor nevasta?
— Haida de, dar ce, ai omorât-o dumneata? Ce spirit tragic.
— Totuna e, chiar dacă dumneata ai omorât-o.
— Păi ce, am omorât-o eu? Îţi spun doar, n-am nici un amestec. Totuşi începi să mă îngrijorezi…
— Continuă-ţi ideea, ai spus: „Dacă acum nu ai nevoie de dânsa, atunci…”.
— Las-o în seama mea, bineînţeles! O mărit foarte bine cu Mavriki Nikolaevici, pe care, de altfel, nu l-am postat eu lângă gardul parcului, nu cumva să-ţi intre aşa ceva în cap. Să ştii însă că acum mi-e cam frică de el. Uite, spuneai de droşcă: am trecut pe lângă el în goana mare… Nu zău, te pomeneşti că are asupra lui şi revolver? … Bine că mi l-am luat şi eu pe al meu. Iată-l (scoase din buzunar revolverul, îl arătă şi imediat îl ascunse). L-am luat din cauză că drumul e destul de lung… Uite ce, aranjez eu totul într-o clipă: inimioara dumneaei acum cred că tânjeşte după Mavriki… În orice caz, ea îl regretă… Să ştii că începe întru câtva să-mi pară rău de dânsa! O duc la Mavriki şi imediat se va apuca să-l certe, inimă de femeie! Văd că iar râzi? Mă bucur că te-ai înveselit. Atunci, să mergem. Cum intru, îi spun despre Mavriki, iar despre ceilalţi… despre cei morţi… n-ar fi mai bine deocamdată să nu spun nimic? Oricum, află pe urmă.
— Despre ce să afle? Cine a fost omorât? Ce-ai spus despre Mavriki Nikolaevici? deschise brusc uşa Liza.
— Aha! Aţi ascultat la uşă?
— Ce-ai spus chiar acum despre Mavriki Nikolaevici? A fost ucis?
— A! Vasăzică, n-aţi auzit bine! Liniştiţi-vă, Mavriki Nikolaevici este viu şi sănătos şi vă puteţi convinge de acest lucru imediat, pentru că e chiar prin apropiere, stă lângă gardul parcului… şi mi se pare că a stat acolo toată noaptea; este ud leoarcă, în manta. M-a văzut venind încoace.
— Nu este adevărat. Ai spus „omorât”… Cine a fost omorât? stărui dânsa cu un glas plin de neîncredere şi chin.
— Au fost omorâţi numai soţia mea, fratele ei, Lebeadkin, şi servitoarea lor, zise ferm Stavroghin.
Liza tresări şi se făcu palidă ca varul.
— Un caz monstruos, ciudat, Lizaveta Nikolaevna, un caz de tâlhărie stupidă, cu scop de jaf, profitând de incendiu, se ambală imediat Piotr Stepanovici. E mâna tâlharului Fedka-Ocnaşul şi din cauza prostiei imbecilului de Lebeadkin, care le-a arătat tuturor că are asupra lui bani… Am venit tocmai ca să aduc această veste… Ca o lovitură de măciucă în cap. Stavroghin era cât pe-aci să cadă când i-am spus. Ne sfătuiam aici: să-ţi spunem dumitale acum sau nu.
— Nikolai Vsevolodovici, e adevărat ceea ce spune el? abia reuşi să bâiguie Liza.
— Nu este adevărat.
— Cum nu este adevărat, tresări Piotr Stepanovici, ce înseamnă asta?!
— Doamne, simt că înnebunesc, strigă Liza.
— Dar nu vă daţi seama cel puţin că el este nebun în clipa aceasta! strigă din răsputeri Piotr Stepanovici. Oricum: i-a fost omorâtă nevasta. Vedeţi ce palid este… Că doar o noapte întreagă a stat cu dumneavoastră, nu v-a părăsit nici o clipă, cum să fie bănuit el?
— Nikolai Vsevolodovici, spune-mi ca în faţa lui Dumnezeu, eşti vinovat sau nu, iar eu, îţi jur, voi crede în cuvântul dumitale ca în cel al Domnului şi voi merge cu dumneata până-n capătul pământului, o, voi merge! Voi merge ca o căţeluşă…
— Dar de ce te chinuieşti, fiinţă nesăbuită! se înfurie Piotr Stepanovici. Lizaveta Nikolaevna, îţi jur, să mă faci piftie în piuliţă, el n-are nici o vină, dimpotrivă, e doborât cu adevărat şi aiurează, vedeţi doar. Nici un amestec, dar absolut nici un amestec, nici cu gândul măcar! … Este fapta unor tâlhari, care peste câteva zile, sunt sigur, vor fi prinşi şi pedepsiţi… E unul, Fedka-Ocnaşul, şi nişte oameni de la fabrica Şpigulin, tot oraşul vorbeşte despre asta, de aceea o spun şi eu.
— E adevărat? E adevărat? murmură Liza, tremurând toată, în aşteptarea sentinţei supreme pentru ea.
— Nu i-am omorât şi am fost împotriva acestui omor, dar ştiam că vor fi omorâţi şi nu i-am oprit pe ucigaşi. Pleacă de la mine, Liza, zise Stavroghin şi intră în sală.
Liza îşi acoperi faţa cu mâinile şi porni spre ieşire. Piotr Stepanovici dădu să alerge după dânsa, dar se întoarse repede în sală.
— Aşa vasăzică. Aşa vasăzică? Dumneata, vasăzică, nu te temi de nimic, se năpusti el spre Stavroghin, cuprins de o furie nebună, împroşcând cu spume la gură cuvinte ce aproape nu se înţelegeau.
Stavroghin rămăsese în picioare în mijlocul camerei şi nu răspunse nimic. Îşi prinsese uşor cu mâna stângă o şuviţă de păr de pe cap şi zâmbea pierdut. Piotr Stepanovici îl trase cu putere de mânecă.
— Ţi-ai ieşit cumva din minţi? Ce ţi-ai pus în gând? Vrei să-i denunţi pe toţi, şi singur să te duci la mănăstire sau la dracu’… Dar să ştii că te omor, chiar dacă nu ţi-e frică de mine!
— A, dumneata turui? îl observă în sfârşit Stavroghin. Fugi, îşi veni el în fire brusc, fugi după dânsa, ia cupeul meu, n-o părăsi… Fugi, fugi! Condu-o până acasă, să nu ştie nimeni şi mai ales să nu se ducă acolo… la cadavre… la cadavre… Urc-o cu forţa în cupeu… Aleksei Egorâci! Aleksei Egorâci!
— Stai, nu striga! Ea acum e în braţele lui Mavriki… N-o va urca Mavriki în trăsura dumitale… Aşteaptă! Avem de discutat lucruri mai importante decât cupeul!
El îşi scoase brusc revolverul; Stavroghin îl privi grav.
— N-ai decât să mă omori, zise el încet, aproape împăciuitor.
— Ca să vezi cu ce minciună este în stare să-şi încarce conştiinţa un om! se înfioră Piotr Stepanovici. Ar fi cazul să te omor! Într-adevăr, meritai ca ea să te scuipe în faţă! … Ce fel de „luntre” eşti dumneata, barcă putredă de transportat lemne şi bună de aruncat la foc! … Măcar înfurie-te, asta te-ar trezi! Dar îţi este absolut egal, de vreme ce nu-ţi mai pasă de nimic şi nu aştepţi decât să ţi se tragă un glonţ în cap.
Pe faţa lui Stavroghin lunecă un surâs ciudat.
— Dacă n-ai fi atât de caraghios, poate că ţi-aş fi spus acum: da… Dacă ai fi un pic mai deştept…
— Oi fi eu caraghios, dar nu vreau, nu vreau ca dumneata, principala mea jumătate, să devii caraghios! Înţelegi ce-ţi spun?
Stavroghin era singurul care îl înţelegea pe Piotr Stepanovici. Şatov se mirase când Stavroghin îi spusese că Piotr Stepanovici e capabil de entuziasm.
— Acum piei din ochii mei la dracu’, până mâine poate că reuşesc să storc din mine ceva în sensul unei hotărâri. Vino mâine.
— Da? Da?
— Nu ştiu încă nimic! … La dracu’, la dracu’!
Şi părăsi sala.
— Poate că e spre mai bine, murmură Piotr Stepanovici, ascunzându-şi revolverul.
III.
Se repezi s-o ajungă din urmă pe Lizaveta Nikolaevna, care abia se depărtase cu câţiva paşi de casă. Aleksei Egorâci încercase s-o reţină şi acum o urma la un pas distanţă, în frac, aplecat respectuos şi fără pălărie. Se ruga de ea neîncetat să aştepte trăsura; bătrânul era speriat şi aproape plângea.
— Întoarce-te, domnul vrea ceai, n-are cine să-l servească, îl împinse Piotr Stepanovici şi o luă pe Lizaveta Nikolaevna de braţ.
Aceasta nu-şi smulse braţul, dar se pare că nu-şi dădea seama de nimic, nu-şi revenise încă.
— În primul rând, n-aţi pornit bine, vorbi Piotr Stepanovici, trebuie s-o luăm în direcţia aceasta, şi nu pe lângă parc; în al doilea rând, este imposibil să mergeţi pe jos, sunt vreo trei verste până la dumneavoastră şi n-aveţi peste rochie nici un fel de îmbrăcăminte. N-ar fi bine să aşteptaţi un pic numai, sunt aici cu trăsura, e în curte, o chem imediat, veţi urca în trăsură şi vă duc acasă, nimeni n-o să vă vadă?
— Ce bun eşti… zise blând Liza.
— Vai de mine, într-un asemenea caz orice om de omenie în locul meu la fel…
Liza îl privi şi se miră.
— Dumnezeule, eu am crezut că e tot acel bătrân!
— Ascultaţi-mă, mă bucur că priviţi astfel lucrurile, pentru că totul nu este decât o groaznică prejudecată şi, în cazul acesta, n-ar fi mai bine să-i spun acestui bătrân să comande cupeul, va fi gata în zece minute, iar noi ne întoarcem deocamdată şi aşteptăm în pridvor, ce ziceţi?
— Întâi şi întâi vreau… unde sunt cei ucişi?
— O, ce fantezie! De asta m-am temut… Să lăsăm mai bine aceste orori deoparte; n-are nici un rost să le vedeţi.
— Eu ştiu unde sunt, cunosc casa.
— Ei, şi ce dacă ştiţi, pe aşa o vreme, ploaie, ceaţă (ca să vezi, ce obligaţie sfântă mi-am luat!) … Lizaveta Nikolaevna, una din două: ori acceptaţi să mergeţi cu mine în trăsura mea şi atunci rămâneţi aici pe loc, pentru că dacă mai facem vreo douăzeci de paşi, ne vede negreşit Mavriki Nikolaevici.
— Mavriki Nikolaevici! Unde e? Unde e?
— Mă rog, dacă doriţi totuşi să plecaţi cu el, pot să vă conduc încă puţin şi să vă arăt unde stă, iar eu îmi iau tălpăşiţa; n-aş vrea deloc să dau ochii cu el acum.
— El mă aşteaptă, Dumnezeule! se opri ea brusc şi sângele îi năvăli în obraz.
— Dar de ce nu, dacă este un om fără prejudecăţi! Ştiţi, Lizaveta Nikolaevna, nu este treaba mea; eu n-am nici un amestec aici şi dumneavoastră o ştiţi prea bine; dar vă doresc sincer binele… Dacă nu ne-a reuşit „barca” noastră, dacă s-a dovedit că tot ce ne închipuiserăm noi nu este decât ceva putred, bun de aruncat la gunoi…
— Admirabil, strigă Liza.
— Admirabil, ziceţi, dar printre lacrimi. E nevoie de tărie, de fermitate. Nu e cazul ca o femeie să cedeze cu nimic faţă de un bărbat. În secolul nostru, când femeia… la dracu’ (era aproape să scuipe Piotr Stepanovici)! De fapt, nici n-ar fi cazul să vă pară rău: poate că tot ce s-a întâmplat e spre mai bine. Mavriki Nikolaevici este un om… într-un cuvânt, un om cu sensibilitate, deşi poate nu prea vorbăreţ, ceea ce, de asemenea, nu e rău deloc, bineînţeles cu condiţia dacă se ridică deasupra oricăror prejudecăţi.
— Admirabil, admirabil! râse isteric Liza.
— Ei, drăcie… Lizaveta Nikolaevna, se ofensă brusc Piotr Stepanovici, de fapt nu mă zbat decât pentru dumneavoastră… Mie ce-mi pasă… v-am făcut un serviciu ieri, când v-aţi exprimat singură dorinţa, dar astăzi… Mă rog, de aici se vede Mavriki Nikolaevici, uitaţi-vă, stă acolo, el nu ne vede pe noi. Lizaveta Nikolaevna, aţi citit Polinka Saks?
— Ce este asta?
— E un roman, Polinka Saks. L-am citit când eram încă student… Acolo un funcţionar, Saks, foarte bogat, îşi sechestrează în vila sa soţia pentru necredinţă… La dracu’, puţin îmi pasă! Veţi vedea că Mavriki Nikolaevici, înainte chiar să ajungeţi acasă, vă va cere în căsătorie. El încă nu ne vede.
— E mai bine, e mai bine că nu ne vede! strigă brusc Liza ca o nebună. Să plecăm, să plecăm! În pădure, pe câmp!
Şi o luă la fugă înapoi.
— Lizaveta Nikolaevna, e o laşitate! Piotr Stepanovici alergă după dânsa. Şi de ce nu vreţi să vă vadă? Dimpotrivă, priviţi-l drept în ochi, cu toată mândria… Dacă vă gândiţi cumva la acel lucru… feciorelnic… este o prejudecată atât de absurdă, anacronică… Dar unde vă duceţi, încotro? Uitaţi-vă cum fuge! Să ne întoarcem mai bine la Stavroghin, luăm trăsura… Dar încotro? E câmp gol acolo… Poftim, a căzut! …
El se opri. Liza zbura ca o pasăre, fără să ştie încotro, iar Piotr Stepanovici rămăsese aproape cu vreo cincizeci de paşi în urmă. Ea căzu împiedicându-se de un muşuroi. În aceeaşi clipă de undeva din urma lor, venind oarecum dintr-o parte, se auzi un strigăt groaznic, strigase Mavriki Nikolaevici, care văzând-o cum aleargă şi cade se repezi spre dânsa peste câmp. Piotr Stepanovici se retrase în aceeaşi clipă, adăpostindu-se în poarta conacului lui Stavroghin, ca să-şi ia mai repede trăsura.
Între timp Mavriki Nikolaevici, speriat la culme, o ajunse şi stătea aplecat spre Liza, care reuşise să se ridice în picioare ţinându-şi mâna între mâinile lui. Condiţiile neverosimile ale acestei întâlniri îi zguduiseră raţiunea şi pe faţă îi curgeau lacrimi. O văzuse pe Liza, în faţa căreia era gata să se închine, alergând peste câmp la o oră ca aceasta şi pe un timp groaznic, numai în rochie, în această rochie de bal acum mototolită şi plină de noroiul căderii… Nu era în stare să scoată nici o vorbă, se dezbrăcase de manta şi cu mâinile tremurătoare încerca să-i învelească umerii. Şi deodată el scoase un ţipăt, simţind că ea îi atinsese cu buzele mâna.
— Liza, strigă el, nu mă pricep la nimic, dar nu mă alunga de lângă tine!
— O, da, să plecăm mai repede de aici, nu mă lăsa! şi prinzându-l de mână ea îl târî după dânsa. Mavriki Nikolaevici, coborî ea brusc şi cu teamă glasul, acolo am făcut-o pe curajoasa, dar aici, acum, mă tem de moarte. Voi muri, voi muri foarte curând, dar mi-e frică de moarte… şoptea ea, strângându-i cu putere mâna.
— O, măcar dacă ar trece cineva! se uită el în jurul său cu disperare. Ei, un vehicul oarecare! Ai să-ţi uzi picioarele, dumneata… îţi vei pierde minţile!
— Nu-i nimic, nu-i nimic, îl încuraja ea, aşa, lângă dumneata, mă tem mai puţin, ţine-mă de mână, du-mă… Încotro mergem, acasă? Nu, nu; vreau mai întâi să-i văd pe cei asasinaţi. Ei spun că a fost asasinată nevasta lui, iar el zice că el a asasinat-o; dar nu este adevărat, nu este adevărat, nu-i aşa? Vreau să-i văd cu ochii mei pe cei omorâţi… Din cauza mea… Din cauza lor el în noaptea aceasta a încetat să mă iubească… Dacă văd, aflu totul. Mai repede, mai repede, cunosc casa aceasta… Acolo e incendiu… Mavriki Nikolaevici, prietene drag, să nu mă ierţi pe mine, necinstita! De ce să mă ierţi? De ce plângi? Dă-mi o palmă şi omoară-mă aici, în câmp, ca pe un câine!
— Nimeni n-are dreptul să te judece acum, zise ferm Mavriki Nikolaevici, Dumnezeu să te ierte, iar eu pot să te judec mai puţin decât oricine!
Conversaţia lor însă ar părea prea ciudată dacă aş transcrie-o. Mergeau alături mână în mână, grăbindu-se ca doi semidemenţi. Se îndreptau direct spre incendiu. Mavriki Nikolaevici tot spera să întâlnească măcar o căruţă, dar nimeni nu le ieşea în cale. O ploaie măruntă şi deasă cernea peste toată împrejurimea, înghiţind orice reflex şi orice nuanţă şi transformând totul într-o pânză plumburie uniformă ca ceaţa. De mult se făcuse ziuă, şi totuşi părea că nu se luminează încă. Şi, deodată, din această negură fumurie şi rece se profilă o siluetă ciudată, absurdă, venind spre ei. Imaginându-mi acum acest tablou, cred că nu mi-aş fi crezut ochilor, chiar dacă aş fi fost în locul Lizavetei Nikolaevna; şi totuşi ea îl recunoscu imediat pe omul care se apropia de ei şi scoase un strigăt de bucurie. Era Stepan Trofimovici. Cum a plecat, cum s-a putut realiza ideea absurdă, care i se năzărise la un moment dat, de a fugi, va veni vorba mai pe urmă. Voi menţiona doar atât: că în dimineaţa aceea se pomenise cuprins de frigurile febrei, dar nici starea aceasta de boală nu-l oprise; păşea ferm pe pământul ud; se vedea că îşi chibzuise cât mai bine acest pas, cu toată lipsa de experienţă a omului de birou. Era îmbrăcat „ca de drum”, adică în manta, încins cu o centură lată de piele lăcuită prinsă în cataramă, încălţat în cizme noi înalte şi cu pantalonii vârâţi în carâmbi. Probabil că de mult îşi făurise imaginea aceasta a drumeţului, iar centura şi cizmele cu carâmbi tari de cavalerist, în care nici nu ştia să umble, şi le procurase cu câteva zile în urmă. Pe cap avea o pălărie cu boruri late, un fular de lână moale şi-l înfăşurase în jurul gâtului, în mâna dreaptă ţinea un baston, în cea stângă un sac de voiaj mic, dar umplut până la refuz. Mai ţinea în mâna dreaptă şi o umbrelă desfăcută. Aceste trei obiecte – umbrela, bastonul şi sacul de voiaj – le purtase destul de anevoios prima verstă, dar la a doua deveniseră şi mai incomode.
— Dumneata eşti, cu adevărat? strigă Liza, privindu-l cu mirare tristă, care cedase locul primului elan de bucurie spontană.
— Lise! strigă şi Stepan Trofimovici, avântându-se spre dânsa ca într-o febră. Chčre, chčre, eţti dumneata cu adevărat… În ceaţa aceasta? Vezi: reflexul vâlvătăilor! Vous ętes malheureuse, n’est-ce pas? Văd, văd, nu-mi spune nimic, dar nici pe mine nu mă întreba. Nous sommes tous malheureux, mais il faut les pardonner tous. Pardonnons, Lise, şi vom fi liberi pentru totdeauna. Ca să ne dispensăm de această lume şi să devenim absolut liberi. Il faut pardonner, pardonner, pardonner!
— Dar de ce te laşi în genunchi?
— Pentru că, luându-mi rămas-bun de la lume, vreau în persoana şi chipul dumitale să-mi iau rămas-bun de la tot trecutul meu! El izbucni în lacrimi şi-şi lipi ambele ei mâini de ochii săi. Mă las în genunchi în faţa a tot ce a fost frumos în viaţa mea, îţi sărut mâinile şi îţi mulţumesc! Acum m-am împărţit în două: acolo – omul nesăbuit care visase să se înalţe la cer, vingt deux ans! Aici bătrânul preceptor distrus şi înfrigurat… chez ce marchand s’il existe pourtant ce marchand… Dar eşti udă toată, Lise! strigă el sărind în picioare, simţind că i s-au pătruns de umezeală şi genunchii săi pe pământul ud. Dar cum se poate aşa, în această rochie? … Şi pe jos, şi în acest câmp… Plângi? Vous ętes malheureuse? Ah da, am auzit ceva… Dar de unde vii acum? Cu un aer înfricoţat îţi grăbea el întrebările, privindu-l profund şi nedumerit pe Mavriki Nikolaevici. Mais savez-vous l’heure qu’il est?
— Stepan Trofimovici, ai auzit ceva despre nişte oameni omorâţi acolo… Este adevărat? Adevărat?
— Oamenii aceştia! Am văzut vâlvătăile faptelor lor furibunde toată noaptea. Nici nu s-ar fi putut termina… (Ochii săi scânteiară iarăşi.) Fug de o lume în delir, fug de coşmar, alerg în căutarea Rusiei, existe-t-elle la Russie? Bah, c’est vous, cher capitaine? Niciodată nu m-am îndoit că te voi întâlni undeva la postul de onoare, îndeplinindu-ţi o datorie de onoare… Dar luaţi umbrela mea şi de ce aţi pornit neapărat pe jos? Vă implor, luaţi măcar umbrela mea, eu tot voi angaja o trăsură. Am plecat pe jos numai pentru că Stasie (adică Nastasia) ar fi zbierat în gura mare în auzul întregii străzi, dacă ar fi aflat că plec; de aceea am şters-o pe cât s-a putut incognito. Nu ştiu, am citit în Golos despre nenumărate tâlhării la drumul mare, dar nu cred că tocmai acum, când am pornit eu la drum, să apară imediat şi tâlharul? Chčre Lise, ai spus parcă de cineva că ar fi omorât pe altcineva? O, mon Dieu, ţi-e rău?
— Să mergem, să mergem! strigă Liza ca într-un acces de isterie şi trăgându-l iar după dânsa pe Mavriki Nikolaevici. Aşteaptă un pic, Stepan Trofimovici, se întoarse brusc spre acesta, dă-mi voie, sărmanul meu, să te binecuvântez cu semnul crucii. Poate că ar trebui să fii legat, dar mai bine te binecuvântez. Roagă-te şi dumneata pentru „sărmana” Liza. Cât de puţin, nu te obosi prea tare, Mavriki Nikolaevici, restituie-i acestui copil umbrela lui, dă-i-o neapărat. Aşa… Să mergem dar! Să mergem!
Sosirea lor la casa fatală coincise exact cu momentul când mulţimea densă adunată în faţa casei auzise destule despre Stavroghin şi cât de interesat era el să-şi omoare nevasta. Şi totuşi, repet, imensa majoritate a celor de faţă continua să asculte nemişcată şi în tăcere. Zbierau şi se revoltau numai nişte bezmetici ameţiţi de băutură şi unii dintre „apucaţi”, de felul acelui târgoveţ care dădea neîncetat din mâini. Toţi îl ştiau drept un om foarte tăcut şi potolit, dar din când în când părea că-l apucă brusc o forţă nevăzută şi-l poartă fără vrerea lui, în cazurile când un lucru îl impresiona în mod deosebit. Eu n-am văzut cum au ajuns acolo Liza şi Mavriki Nikolaevici: când o zării, înmărmurii de uimire, era departe de mine în mijlocul mulţimii, iar pe Mavriki Nikolaevici la început nici nu-l observai. Se pare că la un moment dat el rămăsese în urma ei la vreo doi paşi din cauza înghesuielii sau din cauză că fusese împins într-o parte. Liza, răzbind prin mulţime şi fără să vadă nimic în jurul ei, ca într-un delir, ca o bolnavă fugită din spital, bineînţeles, atrase foarte repede atenţia tuturor: se auziră murmure şi exclamaţii tari şi deodată mulţimea izbucni în urlete. Cineva strigă: „E iubita lui Stavroghin!”. Iar altcineva din altă parte adăugă: „N-a fost de ajuns că i-a omorât, a venit să-i şi vadă!”. Deodată zării pe deasupra capului ei, ridicându-se din spate şi abătându-se, un pumn; Liza căzu. Se auzi un strigăt nebun al lui Mavriki Nikolaevici, care se smulsese şi sărise în ajutorul ei şi-l izbise din toată puterea pe omul care-l împiedica să răzbată stând în faţa Lizei. În aceeaşi clipă însă fusese prins cu amândouă mâinile de acel târgoveţ. Câteva clipe nu se putu desluşi nimic în încăierarea produsă. Se pare că Liza se ridică, dar căzu iar, doborâtă de o altă lovitură. Brusc, mulţimea se dădu în lături şi se formă un cerc gol în jurul Lizei întinse la pământ, iar Mavriki Nikolaevici, însângerat şi înnebunit, stătea lângă ea, strigând, plângând şi frângându-şi mâinile. Nu-mi aduc aminte exact ce a fost mai departe; ştiu numai că Liza a fost ridicată şi purtată pe mâini. Alergai după dânsa; era încă vie şi poate conştientă încă. Cei din mulţime puseră mâna pe târgoveţ şi pe încă trei inşi. Aceştia trei şi până astăzi neagă c-ar fi luat parte la crimă, susţinând cu tărie că au fost prinşi din greşeală; poate că au dreptate. Târgoveţul identificat deplin, dar un om cu totul aiurit, nici până astăzi nu poate să explice ca lumea ce s-a petrecut. Şi eu, martor ocular, deşi mă aflam mult mai departe, a trebuit să-mi fac depoziţia. Am declarat că totul s-a produs absolut din întâmplare, din cauza unor oameni, poate că şi porniţi, dar prea puţin conştienţi de ceea ce fac, beţi şi care îşi pierduseră firul conştiinţei faptelor. De aceeaşi părere sunt şi astăzi.
Capitolul al patrulea.
Hotărârea supremă.
I
În dimineaţa aceea multă lume îl întâlni pe Piotr Stepanovici; toţi cei care-l văzuseră îşi aduceau aminte că el se afla într-o stare de extremă surescitare. Pe la ora două după prânz trecuse pe la Gaganov, sosit cu o zi înainte din conacul său; casa era plină de vizitatori, care comentau cu multă animaţie şi cu belşug de amănunte evenimentele recent petrecute. Piotr Stepanovici vorbea mai mult decât toţi ceilalţi, reuşind treptat să monopolizeze atenţia tuturor. Toată lumea îl socotea la noi drept „un student, palavragiu fără seamăn şi cam într-o ureche”, dar acum el vorbea despre Iulia Mihailovna şi în atmosfera de fierbere şi zarvă generală tema era palpitantă. În calitate de confident intim al ei până în ultimul timp, el relată despre o mulţime de amănunte absolut noi şi surprinzătoare; în treacăt (şi, desigur, prea nesocotit), lăsă să-i scape şi câteva păreri de-ale ei despre unele persoane bine-cunoscute în oraşul nostru, reuşind astfel să zgândăre pe loc amorul propriu al celor prezenţi dintre ei. Totul apărea în relatarea lui confuz şi neclar, ca la omul plin de naivităţi, dar care se vede totuşi pus în situaţia ingrată, chinuitoare, de a lămuri o dată pentru totdeauna o sumedenie de nedumeriri şi care, în naivitatea lui neîndemânatică, nici nu ştie de unde să înceapă şi cu ce să termine. Destul de imprudent lăsă el să-i scape şi informaţia că Iulia Mihailovna cunoştea toată taina lui Stavroghin şi tocmai ea a fost aceea care a patronat întreaga intrigă. Tot ea a fost aceea care l-a indus în eroare şi pe el, Piotr Stepanovici, pentru că şi el era îndrăgostit de nefericita aceasta de Liza, şi când colo astfel „l-au ameţit” încât el a trebuit aproape s-o ducă în cupeu la Stavroghin. „Desigur vă vine uşor, domnilor, să râdeţi, dar dacă ştiam, dacă ştiam eu cum se vor sfârşi toate acestea!”, încheie el. La tot felul de întrebări alarmante despre Stavroghin, el declară categoric că această catastrofă cu Lebeadkin, după părerea lui, este un caz cu totul întâmplător şi că e de vină exclusiv Lebeadkin singur, care s-a apucat să-şi arate peste tot banii. Mai ales aspectul acesta ştiu să-l explice foarte bine. Unul dintre ascultători îi obiectă că degeaba „se preface”, deoarece a mâncat şi a băut şi aproape că a dormit în casa Iuliei Mihailovna, iar acum, el cel dintâi se apucă s-o ponegrească, ceea ce nu e deloc frumos, cum îşi închipuie el. Dar Piotr Stepanovici ştiu imediat să se apere:
— Am mâncat şi am băut nu pentru că n-aveam bani; ce vină am eu dacă eram mereu invitat? Îngăduiţi-mi să pot judeca şi singur în ce măsură ar trebui să fiu eu recunoscător pentru aceasta.
În general, impresia rămase favorabilă lui: „Chiar dacă e un băiat cam trăsnit şi, bineînţeles, superficial, dar ce vină are el de toate prostiile făcute de Iulia Mihailovna? Dimpotrivă, reiese că el a încercat chiar s-o mai domolească…”.
Pe la orele două se răspândi brusc ştirea că Stavroghin, despre care se discuta atâta, ar fi plecat cu trenul de amiază la Petersburg. Vestea stârni interes; mulţi se încruntară. Piotr Stepanovici păru atât de impresionat, încât se spune că ar fi făcut feţe-feţe şi ar fi strigat: „Dar cine l-a lăsat să plece?”. Şi alergă imediat nu se ştie unde. Totuşi, după aceea mai fusese văzut şi în alte două sau trei case.
Pe înserat, el găsi posibilitatea să pătrundă la Iulia Mihailovna, deşi cu foarte mare greutate, pentru că aceasta nu voia categoric să-l primească. Abia după trei săptămâni am aflat despre această împrejurare, de la dânsa personal, înainte de plecarea ei la Petersburg. Nu-mi dădu amănunte, dar mărturisi cutremurându-se că el „a uimit-o peste măsură”. Cred că a speriat-o pur şi simplu prin ameninţarea de complicitate, în cazul când i-ar fi trecut prin cap „să vorbească”! Necesitatea de a o speria însă era în strânsă legătură cu proiectele lui de atunci, desigur necunoscute ei, şi abia după aceea, cam peste vreo cinci zile, ea îşi dădu seama de ce fusese el atât de îngrijorat îndoindu-se de tăcerea ei şi temându-se de alte explozii de indignare din partea Iuliei Mihailovna.
Către orele opt seara, când se întunecase de tot, în capătul oraşului, pe străduţa Fomin, într-o căsuţă scundă şi aplecată într-o parte de vechime, în locuinţa sublocotenentului Erkel, se adunară toţi ai noştri, nelipsind niciunul dintre cei cinci. Adunarea generală fusese fixată chiar aici de Piotr Stepanovici; el însă întârzie inadmisibil de mult şi membrii îl aşteptau de mai bine de o oră. Acest sublocotenent Erkel era acelaşi ofiţeraş venit din altă parte, care la serata lui Virghinski stătuse tot timpul cu creionul în mână şi cu carnetul de note în faţă. Sosise în urbea noastră de foarte puţin timp, îşi închiriase o locuinţă pe această străduţă izolată la două surori, bătrâne târgoveţe, şi curând urma să părăsească oraşul; aici la el era locul cel mai discret, mai indicat pentru întrunire. Băiatul acesta ciudat se remarca printr-o extraordinară capacitate de a tăcea; era capabil să stea zece seri la rând într-o companie zgomotoasă, asistând la cele mai banale conversaţii fără să scoată un singur cuvânt, şi totuşi, urmărindu-i cu cea mai mare atenţie cu ochii lui copilăreşti pe cei ce discutau şi ascultând. Era foarte drăguţ la chip şi avea o faţă ce producea o impresie de inteligenţă. Nu aparţinea grupului de cinci; „ai noştri” erau convinşi că fusese învestit de undeva cu nişte însărcinări speciale, de ordin pur executiv. Acum se ştia prea bine că nu avusese nici un fel de însărcinări şi că probabil nici el nu-şi dădea prea bine seama de situaţia lui. Fusese impresionat de personalitatea lui Piotr Stepanovici întâlnindu-l recent, cu totul întâmplător. Dacă întâmplarea ar fi făcut să întâlnească un monstru oarecare pervertit înainte de vreme şi acesta, sub un pretext oarecare, de natură social-romantică, l-ar fi atras în organizarea unei bande de tâlhari, iar pentru încercare i-ar fi poruncit să-l omoare şi să-l jefuiască pe cel dintâi ţăran întâlnit, el desigur s-ar fi conformat întocmai şi ar fi săvârşit această faptă fără nici o ezitare. Avea o mamă bolnavă pe undeva, căreia îi trimitea jumătate din leafa lui mizeră, şi probabil această mamă săruta cu multă dragoste căpşorul lui blond, şi cât mai tremura şi se mai ruga pentru el! Am insistat mai mult asupra descrierii lui numai pentru că îmi pare deosebit de rău de acest biet tânăr.
„Ai noştri” erau foarte agitaţi. Evenimentele din noaptea trecută îi uluiseră şi se pare că îi umpluseră de frică. Un simplu, deşi sistematic organizat, scandal la care participaseră cu atâta râvnă până atunci luase o întorsătură cu totul neaşteptată pentru ei. Incendiul din noaptea aceasta, asasinarea Lebeadkinilor, sălbatica linşare a Lizei, doborâtă de pumnii mulţimii furioase – toate astea erau pentru ei nişte surprize care nici pe departe nu bănuiseră că vor intra în programul lor. Cu multă pornire acuzau acum mâna care îi dirija de nesinceritate şi despotism. Într-un cuvânt, în aşteptarea lui Piotr Stepanovici se montară unii pe alţii atât de mult, încât erau decişi să-i ceară explicaţii categorice şi definitive, iar dacă el şi de astă dată, cum o mai făcuse, se va eschiva de la această explicaţie, să rupă total cu el destrămând grupul de cinci, dar cu intenţia de a înfiinţa în locul acestuia o nouă societate secretă pentru „propagarea ideilor”, însă după concepţia lor proprie şi pe baza principiului democratic de egalitate în drepturi. Liputin, Şigaliov şi cunoscătorul spiritului poporului apărau cu deosebită râvnă această idee; Leamşin tăcea, deşi cu un aer de acord deplin. Virghinski ezita dorind să-l asculte mai întâi pe Piotr Stepanovici. Hotărâră să rămână la soluţia audierii lui Piotr Stepanovici; dar acesta întârzia să apară; o asemenea neglijenţă învenină şi mai mult atmosfera. Erkel rămase tot timpul mut şi dădu doar poruncă să se pregătească ceai, pe care îl aduse personal din încăperea gazdelor, în pahare rânduite pe o tavă, fără a mai aduce samovarul şi nelăsând să intre servitoarea.
Piotr Stepanovici apăru abia pe la ora opt şi jumătate. Cu paşi repezi, el se apropie de masa rotundă din faţa canapelei, pe care se aşezase întregul grup, rămânând în picioare cu pălăria în mâini şi refuzând ceaiul. Avea un aer veninos, sever şi trufaş. Observase probabil imediat, după feţele celor prezenţi, că „se revoltau”.
— Înainte de a deschide eu gura, spuneţi voi ce aveţi de spus, pentru că vă văd cam încordaţi, observă el cu un surâs răutăcios, plimbându-şi privirea pe chipurile celorlalţi.
Liputin începu „în numele tuturor” şi, cu glasul tremurând de jignire, declară „că dacă se va continua astfel, s-ar putea să se pomenească cu frunţile sparte”. O, nu le e teamă că-şi vor sparge frunţile şi chiar sunt gata şi la aşa ceva, dar numai pentru cauza comună (animaţie generală şi semne de aprobare). De aceea ei doresc să li se vorbească deschis şi sincer ca să ştie de aci încolo totul, „altminteri unde ajungem?”. (Iar animaţie, şi câteva sunete din gâtlej.) Este înjositor şi periculos pentru noi un asemenea mod de a proceda… Nu pentru că ni-e frică, dar dacă acţionează unul singur, iar ceilalţi nu sunt decât nişte pioni, s-ar putea ca acest unul singur să-şi facă de cap şi toţi ceilalţi să cadă vinovaţi. (Exclamaţii: da, da! Aprobare generală.)
— La dracu’, nu înţeleg ce vreţi voi!
— Ce legătură au cu cauza comună, se aprinse Liputin, aceste aventuri ale domnului Stavroghin? N-are decât să facă parte din cine ştie ce societate secretă de la centru, dacă acest centru fantezist într-adevăr există, şi despre care noi nici nu vrem să ştim. Dar s-a comis o crimă, a fost pusă în picioare poliţia; vor dibui capătul firului şi vor ajunge până la ghemuleţ.
— Intri în bucluc cu Stavroghin al dumitale şi atunci intrăm şi noi odată cu dumneata, adăugă specialistul în problemele poporului.
— Şi nici un folos pentru cauza comună, încheie abătut Virghinski.
— Ce prostii! Crima nu-i decât un fapt incidental şi a fost săvârşită de Fedka cu scop de jaf.
— Hm. Coincidenţa totuşi mi se pare ciudată, se strâmbă Liputin.
— Şi dacă vrei, s-a produs din cauza dumitale.
— Adică cum din cauza mea?
— În primul rând, dumneata, Liputin, personal ai participat la această intrigă şi, în al doilea rând, şi acesta este esenţial, ai primit dispoziţia să-l expediezi pe Lebeadkin şi să-i înmânezi banii care i s-au dat, iar dumneata ce ai făcut? Dacă îl expediai, nu se întâmpla nimic din toate astea.
— Dar n-ai fost chiar dumneata cu ideea că n-ar fi rău să fie scos pe scenă să-şi citească versurile?
— Ideea nu este o dispoziţie. Dispoziţia a fost să-l expediezi.
— Dispoziţie. Un cuvânt destul de ciudat… Dimpotrivă, dumneata chiar ai dispus să se suspende expedierea.
— Ai înţeles greşit şi ai dat dovadă de prostie. Ai procedat arbitrar. Iar asasinatul este opera lui Fedka, care a acţionat cu scop de jaf. Aţi auzit ce se zvoneşte prin oraş şi aţi dat crezare acestor zvonuri. V-aţi speriat. Stavroghin nu este atât de prost şi, drept dovadă, el a plecat la ora douăsprezece astăzi, după o întrevedere avută cu viceguvernatorul; dacă era la mijloc ceva, n-ar fi fost lăsat să plece la Petersburg ziua în amiaza-mare.
— Dar noi nu susţinem că domnul Stavroghin a comis omorul personal, reluă veninos şi fără nici o jenă Liputin, se putea nici să nu ştie despre asta, aşa cum n-am ştiut nici noi; şi dumneata cunoşti prea bine faptul că eu n-am ştiut nimic, deşi, poftim, am intrat ca musca în lapte, ca berbecul în cazan.
— Şi pe cine învinuieşti dumneata? îl privi sumbru Piotr Stepanovici.
— Pe aceia care aveau nevoie să dea foc oraşelor.
— Nenorocirea este că dumneata cauţi mereu să vorbeşti în cimilituri. De altfel, fă bine şi citeşte asta şi transmite-le şi celorlalţi, cu titlu de informare.
Piotr Stepanovici scoase din buzunar scrisoarea anonimă a lui Lebeadkin adresată lui Lembke şi i-o înmână îngândurat vecinului; scrisoarea trecu cu repeziciune din mână în mână.
— Este chiar de mâna lui Lebeadkin? interveni Şigaliov.
— E scrisul lui, confirmară Liputin şi Tolkacenko (adică specialistul în problemele poporului).
— V-am prezentat aceasta numai spre cunoştinţă şi numai fiindcă v-aţi arătat atât de sensibili la chestiunea Lebeadkin, repetă Piotr Stepanovici, luându-şi scrisoarea înapoi, aşadar, domnilor, un oarecare Fedka, cu totul din întâmplare, ne-a scutit de un om primejdios pentru noi. Iată ce înseamnă uneori întâmplarea! Este instructiv, nu-i aşa?
Membrii schimbară priviri scurte.
— Iar acum, domnilor, mi-a venit şi mie rândul să întreb, luă Piotr Stepanovici un aer grav. Daţi-mi voie să vă întreb cu ce scop v-aţi apucat să daţi foc oraşului fără o permisiune specială?
— Asta-i bună! Dar ce, noi am dat foc oraşului? Fireşte, e cel mai uşor lucru, când n-ai încotro, să dai vina pe alţii!
Se auziră proteste.
— Înţeleg că aţi sărit peste cal, continuă cu îndârjire Piotr Stepanovici, dar asemenea lucruri nu se compară cu micile scandaluri cu Iulia Mihailovna. V-am adunat aici, domnilor, ca să vă explic în ce situaţie primejdioasă v-aţi pus voi singuri şi care este de natură să pericliteze multe altele, pe lângă faptul că vă ameninţă pe voi personal.
— Dă-mi voie, iar noi tocmai intenţionam să protestăm contra ilegalităţii şi despotismului cu care a fost adoptată, fără consultarea prealabilă a tuturor membrilor, această măsură foarte gravă şi în acelaşi timp foarte ciudată, strigă aproape cu indignare Virghinski, care până atunci tăcuse tot timpul.
— Prin urmare, negaţi? Eu însă afirm că focul l-aţi pus voi, numai voi şi nimeni altcineva. Domnilor, nu încercaţi să minţiţi, am informaţii precise. Prin acţiunea voastră de la sine putere aţi supus primejdiei chiar cauza comună. Voi nu sunteţi decât un nod al acelei reţele infinite de noduri şi sunteţi obligaţi a da ascultare oarbă centrului. Când colo, trei dintre voi i-au aţâţat pe cei de la fabrica Şpigulin să pună focul, neavând nici un fel de instrucţiuni în acest sens, şi incendiul a avut loc.
— Cine sunt acei trei? Care trei dintre noi?
— Acum trei zile, la ora patru dimineaţa, dumneata, Tolkacenko, l-ai îndemnat pe Fomka Zavialov în localul „Nezabudka”.
— Dar bine, dădu acesta să sară din loc, n-am rostit decât un singur cuvânt, şi fără nici o intenţie, şi numai pentru faptul că în dimineaţa aceea el a fost bătut cu vărgile, dar imediat l-am lăsat în plata Domnului, văzând că este prea beat. Dacă nu-mi aminteai de acest lucru, l-aş fi uitat complet. Nu se naşte un foc, un incendiu mare, de la un simplu cuvânt rostit.
— Semeni cu omul care s-ar mira că din cauza unei scântei micuţe a sărit în aer o întreagă fabrică de explozive.
— I-am vorbit în şoaptă într-un colţ, la ureche, de unde ai putut să afli? se dumiri deodată Tolkacenko.
— Eram acolo, ascuns sub masă. N-aveţi nici o grijă, domnilor, îmi sunt cunoscute toate mişcările voastre. Zâmbeşti cu perfidie, domnule Liputin? Dar eu ştiu, de pildă, că acum patru zile ai ciupit-o până la sânge pe soţia dumitale la miezul nopţii, în dormitorul vostru, înainte de a vă culca.
Liputin păli rămânând cu gura căscată. (Ulterior s-a aflat că despre isprava lui Liputin Verhovenski ştia de la Agafia, servitoarea lui Liputin, căreia îi dădea bani, chiar de la început, ca să-l spioneze.)
— Aş putea să fac o constatare? se ridică brusc Şigaliov.
— Poftim.
Şigaliov se aşeză şi se încordă:
— Pe cât mi-a fost dat să înţeleg, de altfel nici nu s-ar putea să nu se înţeleagă, chiar dumneata personal la început, şi pe urmă încă o dată, într-o expunere foarte frumoasă, deşi cam prea teoretică, ai înfăţişat tabloul unei Ruşii acoperite de o reţea infinită de noduri. La rândul său fiecare dintre grupurile în acţiune, atrăgând prozeliţi şi dezvoltându-se prin infinite ramificaţii laterale, are sarcina printr-o propagandă sistematică demascatoare să submineze necontenit importanţa şi poziţia autorităţii locale, să provoace prin sate confuzii şi nedumeriri, să provoace scandaluri şi atitudini cinice, o lipsă de încredere totală în orice ar fi, o sete de mai bine şi, în sfârşit, recurgând la incendieri, ca un mijloc prin excelenţă în spiritul poporului, să arunce ţara, la un moment fixat, dacă este nevoie, chiar şi într-o stare de exasperare. Sunt sau nu cuvintele dumitale, pe care am căutat să le reproduc literalmente? Este sau nu este acesta programul dumitale de acţiune, comunicat nouă în calitate de împuternicit al comitetului central, dar necunoscut până acum nouă şi aproape fantezist pentru noi?
— Aşa este, numai că te rog să n-o lungeşti atâta.
— Oricine are dreptul să-şi spună cuvântul. Lăsându-ne să înţelegem că pe tot cuprinsul Rusiei există în ziua de astăzi câteva sute de asemenea noduri ale reţelei generale şi dezvoltând supoziţia că dacă fiecare îşi va desfăşura cu succes activitatea, atunci ţara întreagă, la termenul fixat, la semnalul convenit…
— Ei, drăcia dracului, mă aşteaptă atâtea treburi! se răsuci în fotoliu Piotr Stepanovici.
— Bine, voi renunţa la rest şi voi încheia printr-o întrebare: am văzut până acum scandaluri, am văzut nemulţumirea populaţiei, am asistat şi am participat la prăbuşirea administraţiei de aici şi în sfârşit, cu ochii noştri, am văzut incendiul. Ce te nemulţumeşte? Nu este realizarea programului dumitale? Care este acuzaţia pe care ai putea să ne-o aduci?
— Vă acuz de insubordonare! strigă furios Piotr Stepanovici. Cât timp mă aflu aici, n-aveaţi dreptul să acţionaţi fără învoirea mea. Destul. Un denunţ este pe cale să fie făcut şi, poate chiar mâine sau în noaptea aceasta, veţi fi toţi arestaţi. Poftim. Ştirea este absolut exactă.
Cei de faţă rămaseră cu gura căscată.
— Arestaţi nu numai ca incendiatori, dar şi ca membri ai grupului de cinci. Denunţătorul cunoaşte tot secretul reţelei. Iată ce aţi făcut voi!
— Nimeni altul decât Stavroghin! strigă Liputin.
— Cum… de ce tocmai… Stavroghin? articulă buimac Piotr Stepanovici. Ei drăcie – îşi reveni el îndată -, este Şatov! Mi se pare că ştiţi acum cu toţii că Şatov într-un timp făcea parte din organizaţie. Trebuie să vă spun că, supraveghindu-l prin persoane pe care el nici nu le bănuieşte, am aflat spre mirarea mea că el cunoaşte întreaga organizare a reţelei şi… într-un cuvânt, tot. Ca să scape de învinuirea pentru participarea sa anterioară, el ne va denunţa pe toţi. Până acum făcea impresia că şovăie, şi l-am cruţat. Acum însă, prin acest incendiu al vostru, l-aţi dezlegat de orice obligaţie: este zguduit şi nu mai are nici un motiv de ezitare. Chiar mâine vom fi cu toţii arestaţi ca incendiatori şi criminali politici.
— E adevărat? De unde ştie Şatov?
Emoţia era de nedescris.
— E absolut adevărat. N-am dreptul să vă dezvălui căile prin care am reuşit să descopăr acest lucru, dar iată ce aş putea face eu pentru voi: prin intermediul unei anumite persoane, aş putea exercita o oarecare influenţă asupra lui Şatov, încât, fără să bănuiască nimic, să întârzie cu denunţul, măcar pentru douăzeci şi patru de ore. Peste acest termen îmi va fi imposibil. Aşadar, vă puteţi considera în siguranţă până poimâine dimineaţă.
Toţi tăceau.