Însă spaima nu dură decât o singură clipă; chipul ei se crispă într-un zâmbet ciudat, bănuitor, neplăcut.
— Te rog, prinţe, ridică-te şi intră, zise ea deodată cu glas ferm şi stăruitor.
— Cum adică intră? Unde să intru?
— De cinci ani nu-mi închipui decât cum va intra el. Scoală-te, treci dincolo de uşă, în cealaltă cameră. Eu voi rămâne aşa, ca şi cum n-aş aştepta nimic, voi lua în mână cartea şi deodată dumneata vei intra după cinci ani de călătorie. Vreau să văd cum va fi.
Nikolai Vsevolodovici scrâşni reţinut din dinţi şi murmură ceva nedesluşit.
— Ajunge, zise el, izbind cu palma în masă, te rog, Maria Timofeevna, să mă asculţi. Fă bine şi concentrează-ţi pe cât poţi toată atenţia. Că doar nu eşti nebună de tot! lăsă el să-i scape de nerăbdare. Mâine anunţ în public căsătoria noastră. Nu vei locui niciodată într-un palat, renunţă la acest gând. Dacă vrei, vei sta cu mine toată viaţa, dar numai foarte departe de aici. În munţii din Elveţia, există acolo un loc… Nu te nelinişti, nu te voi părăsi niciodată şi nici într-o casă de nebuni nu te voi interna. Voi avea bani destui ca să nu trebuiască să cerşesc. Vei avea o slujnică; n-o să fii nevoită să lucrezi nimic. Tot ce-o să doreşti, din cele posibile, vei avea. O să te închini şi o să te rogi, o să te duci unde o să vrei şi o să faci ce vrei. Nu mă voi atinge de dumneata. Nici eu nu voi pleca nicăieri de acolo toată viaţa; dacă vei fi dispusă, îmi vei povesti în fiecare seară, ca atunci la Petersburg prin ungherele acelea, poveştile dumitale. Îţi voi citi cărţi, dacă vei dori. Dar vom sta o viaţă întreagă în acelaşi loc, iar locul e cam posomorât. Vrei? Decide-te! Nu vei regreta? Nu mă vei chinui cu lacrimile, cu blestemele dumitale?
Ea ascultă cu mult interes şi rămase apoi într-o lungă tăcere, reflectând.
— Ce-mi spui dumneata mi se pare cu totul nefiresc, rosti ea în sfârşit cu ironie şi dezgust. Te pomeneşti că va trebui să trăiesc astfel patruzeci de ani în munţii aceia.
Şi izbucni în râs.
— E posibil să trăim şi patruzeci de ani, se încruntă Nikolai Vsevolodovici.
— Hm. Nu plec în ruptul capului.
— Nici cu mine?
— Dar cine eşti, mă rog, ca să plec cu dumneata? Patruzeci de ani necontenit să stau cu el pe un vârf de munte – ţi-ai găsit. Mă şi mir ce oameni răbdători au apărut astăzi! Nu, nu-mi pot închipui ca şoimul să se facă bufniţă. Nu seamănă deloc cu prinţul meu! îşi săltă ea capul mândru şi solemn.
Un gând neaşteptat îl lumină pe Stavroghin.
— De ce mă numeşti prinţ şi… cine crezi că sunt eu? întrebă el brusc.
— Cum? Nu eşti prinţ?
— N-am fost niciodată.
— Şi mi-o spui chiar aşa, drept în faţă, mărturisind că nu eşti prinţ?
— Îţi spun că n-am fost niciodată.
— Doamne! plesni ea din palme. La orice m-aş fi aşteptat din partea vrăjmaşilor lui, dar la o asemenea obrăznicie, niciodată! Trăieşte? strigă ea aproape turbată, înaintând spre Nikolai Vsevolodovici. Mărturiseşte, l-ai ucis sau ce-ai făcut?
— Drept cine mă iei? sări el din loc cu faţă descompusă.
Dar ea nu putea fi speriată, triumfa:
— Cine poate să te ştie cine eşti şi de unde ai apărut?! O, inima mea, inima mea a presimţit în toţi anii aceştia uneltirea! Iar eu stau şi mă mir; ce bufniţă oarbă îmi dă târcoale? Ei bine, puişorule, să ştii că eşti un actor prost, mai prost chiar decât Lebeadkin. Transmite-i contesei salutul meu preaplecat şi spune-i să trimită unul mai priceput. Te-a tocmit dumneaei, răspunde? Eşti în serviciul ei la bucătărie? Văd toată înşelăciunea voastră ca într-o oglindă; v-am ghicit eu pe voi toţi, toţi, până la unul!
El o prinse cu putere de mână, mai sus de cot; ea îi râdea drept în faţă cu hohote:
— Semeni tu, semeni foarte mult, poate că îi eşti şi rudă, ce oameni vicleni! Numai că al meu e un şoim şi e prinţ, iar tu eşti o bufniţă şi un negustoraş! Al meu, de vrea, i se închină lui Dumnezeu, de nu vrea, nu i se închină, iar pe tine Şatuşka (dragul de el, scump şi bun!) te-a pălmuit, mi-a povestit Lebeadkin al meu. Şi de ce te-ai speriat atunci, când ai intrat? Cine te-a speriat aşa? Când ţi-am văzut faţa ticăloasă, când am căzut şi tu m-ai ridicat, parcă un vierme mi s-a strecurat în inimă: nu este el, mi-am zis, nu este el! Nu s-ar fi ruşinat şoimul meu niciodată de mine în faţa unei domnişoare din lumea mare! O, Doamne! Dar eu eram fericită în toţi aceşti cinci ani chiar şi cu gândul numai că şoimul meu trăieşte, undeva dincolo de munţi, şi zboară şi se bucură de soare… Spune, impostorule, mulţi bani ai plătit? Cu cât te-ai învoit? Eu nu ţi-aş fi dat nici o para chioară. Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! …
— Ce idioată! scrâşni din dinţi Nikolai Vsevolodovici, continuând s-o ţină de braţ.
— Afară, impostorule! … strigă ea poruncitor. Eu sunt soţia prinţului meu, nu mi-e teamă de cuţitul tău!
— Cuţitul!
— Da, cuţitul! Ţii ascuns în buzunar un cuţit. Ai crezut că dorm, dar eu am văzut; când ai intrat adineauri, ai scos cuţitul!
— Ce spui, nenorocito, ce visuri ţi se năzar! zbieră el respingând-o cu toată puterea, încât se izbi dureros cu umerii şi cu capul de canapea. El o luă la fugă; dar ea sări imediat pe urmele lui şchiopătând şi pripindu-se în mers săltat să-l ajungă şi chiar de-acum în pridvor, ţinută din răsputeri de Lebeadkin, speriat la culme, reuşi să-i mai strige, cu ţipete şi hohote, în întunericul nopţii:
— Grişka Ot-rep-iev a-na-te-mă!
IV
„Cuţit, cuţit!”, repeta el furios la culme, mergând cu paşi mari prin noroi şi băltoace, fără a mai alege drumul. E drept că uneori se simţea în stare să izbucnească în hohote tari, turbate; dar nu se ştie de ce se stăpânea, reţinându-şi râsul. Îşi veni în fire abia pe pod, exact în locul unde se întâlnise la ducere pe Fedka; acelaşi Fedka îl aştepta acolo şi, cum îl văzu, îşi scoase şapca rânjind vesel şi începu să-i povestească ceva, cu multă vioiciune. Nikolai Vsevolodovici, de data aceasta, îşi continuă drumul fără să se mai oprească, ba un timp chiar şi fără să-l mai asculte pe vagabond, care i se alăturase. Deodată îl uimi gândul că uitase complet de prezenţa acestuia şi uitase tocmai în momentul când îşi repeta în gând neîncetat, în fiecare minut, cuvântul „cuţit, cuţit”. Îl prinse pe vagabond de guler şi, cu toată furia acumulată în el, îl izbi cu putere de pod. O clipă acesta se gândi să-l înfrunte, dar dându-şi seama imediat că în faţa acestui adversar, care îl şi atacase atât de neaşteptat, nu însemna decât un fir de pai, se potoli fără să mai opună vreo rezistenţă. Stând în genunchi, apăsat spre pământ, cu coatele întoarse la spate, vicleanul vagabond aştepta calm sfârşitul, fără să se gândească, se pare, la vreo adevărată primejdie.
Nu greşise; Nikolai Vsevolodovici, care îşi scosese între timp cu mâna stângă fularul călduros ca să-i lege mâinile, dintr-odată, nu se ştie de ce, renunţă şi-l respinse. Acesta sări într-o clipă în picioare, se întoarse şi un cuţit lat de cizmărie, scos fulgerător, numai el ştia de unde, sclipi în mâna lui.
— Leapădă cuţitul, ascunde-l, ascunde-l imediat! porunci cu un gest nerăbdător Nikolai Vsevolodovici şi în aceeaşi clipă cuţitul dispăru tot atât de fulgerător cum apăruse.
Nikolai Vsevolodovici, la fel de tăcut şi fără a mai privi înapoi, îşi continuă drumul; dar încăpăţânatul vagabond nu se lăsă şi-l urmă cu îndărătnicie, e adevărat, fără pălăvrăgeală acum şi chiar având grijă să menţină respectuos distanţa de un pas în spatele lui. Străbătură în felul acesta podul şi păşiră pe mal, de data aceasta luând-o la stânga într-o altă străduţă lungă şi pustie pe care se putea ajunge mai repede în centrul oraşului decât pe strada Bogoiavlenskaia.
— Este adevărat ce se spune, că ai jefuit zilele trecute undeva prin judeţ o biserică? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici.
— De fapt intrasem să mă închin, răspunse vagabondul grav şi prevenitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; ba se putea spune că nu numai cu aer grav, ci cu oarecare demnitate. Aerul de familiaritate „amicală” de adineauri dispăruse complet. Acum vorbea un om serios şi priceput în treburi, care e cu adevărat jignit pe nedrept, dar care ştie să şi uite jignirile.
— Şi dacă am văzut încotro m-au purtat paşii pe căile Domnului, continuă el, har cerurilor, mi-am zis în gând! Pentru sărăcia mea se-ntâmplă toate, ştiut fiind că prin soarta şi după şartul nostru nu e chip de trăit fără ajutoare. Ei bine, vă rog să mă credeţi, domnule, martor mi-e Dumnezeu, toate mi-au mers în pagubă, m-a pedepsit se vede Cel-de-Sus pentru păcatele mele: pentru cădelniţa şi pentru patrafirul diaconului n-am căpătat decât douăsprezece ruble. Podoaba de argint de la icoana Sfântului Nicolae s-a dus pe degeaba, cică era dintr-un amestec de aramă şi zinc, nici pomeneală de aur.
— L-ai înjunghiat pe paznic?
— De fapt, împreună cu el am adunat lucrurile, împreună cu paznicul; după aceea însă spre ziuă, pe malul râului, s-a iscat între noi o ciorovăială, cine să ducă sacul. M-a împins păcatul şi l-am uşurat de povară.
— Jefuieşte mai departe, înjunghie.
— Tot aşa mi-a spus şi Piotr Stepanovici, dar exact aşa, cuvânt cu cuvânt, ca şi dumneata mă sfătuieşte, pentru că e tare zgârcit şi fără înţelegere când e vorba să dea un ajutor omului. Afară de faptul că nu crede nici cât negru sub unghie în Creatorul din cer, care ne-a făcut oameni din ţărână, şi spune că totul a fost făcut numai de natură, până la ultima lighioană, dumnealui nu înţelege nici atât că, după cum ne-a fost hărăzit nouă, n-am putea vieţui nicicum fără un ajutor mărinimos, dar cu nici un chip n-am putea. Cum începi să-i spui însă toate astea, se uită ca berbecul în apă, de rămâi cu gura căscată. Uite, mă credeţi sau nu, dar se întâmpla ca la căpitanul Lebeadkin, la care aţi fost acuma, pe când locuia încă înainte de venirea dumneavoastră în casa lui Filippov, uşa să rămână uneori deschisă toată noaptea; el zăcea beat mort, iar din buzunare îi curgeau banii pe jos. Cu ochii mei am avut prilejul să văd acest lucru, pentru că după datul nostru nu se poate să trăim fără niscai ajutor…
— Cum adică, cu ochii tăi? Ai intrat la el noaptea?
— Poate că am şi intrat, dar lucrul acesta nu-l ştie nimeni.
— Şi de ce nu l-ai înjunghiat?
— Socotindu-mă bine, am zis să mă stăpânesc. Pentru că, de vreme ce mi-a fost dat să aflu o dată cu toată siguranţa cum că cel puţin vreo sută cincizeci de rublişoare aş putea oricând să-i scot din buzunar, ce rost avea să fac aşa ceva, când mai aşteptând puţin putea să-mi cadă şi o mie cinci sute? Pentru că Lebeadkin (cu urechile mele am auzit) totdeauna punea mare nădejde pe dumneavoastră când era beat şi nu exista tractir sau cârciumioară cât de prăpădită unde să nu fi vorbit despre asta la beţie, întocmai aşa, precum v-am spus. Încât auzind despre acest lucru din mai multe grupuri, mi-am pus şi eu toată nădejdea în Excelenţa voastră. Vă spun, domnule, ca unui tată sau unui frate, întrucât Piotr Stepanovici nu va afla asta de la mine niciodată, şi nimeni altul. Ce ziceţi, Excelenţa voastră, vă înduraţi sau nu faţă de mine cu vreo trei rublişoare? Lămuriţi-mă o dată pentru totdeauna, Excelenţă, ca să cunosc adică adevărul-adevărat, pentru că alde noi fără asemenea ajutoare nu putem trăi.
Nikolai Vsevolodovici izbucni în hohote de râs şi, scoţând din buzunar portofelul în care avea vreo cincizeci de bancnote mărunte, îi aruncă din pacheţel o bancnotă, apoi alta, apoi a treia şi a patra. Fedka le prindea din zbor, se avânta după ele, unele din ele cădeau în noroi. Prinzându-le, Fedka striga scurt: „Aşa, aşa!”. În cele din urmă, Nikolai Vsevolodovici trânti în el tot pachetul şi, continuând să râdă în hohote, porni repede înainte, de data asta singur. Vagabondul rămase în genunchi, târându-se prin noroi în căutarea bancnotelor împrăştiate de vânt şi rătăcite prin băltoace; timp de o oră se mai putea auzi după aceea prin întunericul nopţii şi exclamaţia lui grohăită: „Aşa, aşa!”.
Capitolul al treilea.
Duelul.
I
A doua zi, pe la orele două după-amiază, avu loc duelul. Neastâmpărata pornire a lui Artemi Pavlovici Gaganov, care ţinea cu orice preţ să se bată, precipită deznodământul acestei afaceri de onoare. Nu înţelegea deloc comportarea adversarului său şi era înfuriat la culme. O lună întreagă îl ţinuse nepedepsit sub focul unor jigniri insuportabile şi totuşi nu izbutise să-l scoată din sărite. Îi era necesar ca faptul decisiv să vină din partea lui Nikolai Vsevolodovici, deoarece el personal n-avea nici un pretext plauzibil pentru a formula o provocare la duel. Se jena să-şi mărturisească motivul ascuns al urii sale bolnăvicioase faţă de Stavroghin pentru jignirea pe care acesta o adusese cu patru ani în urmă familiei sale. Invocarea unui asemenea pretext, mai ales în urma scuzelor prea umile prezentate în două rânduri de Nikolai Vsevolodovici, i se părea nejustificată. Îşi vârâse în cap că acesta este de fapt un laş de cea mai joasă speţă; nu putea pricepe cum un om de condiţia lui a fost în stare să rabde palma primită de la Şatov. Astfel se hotărî, în sfârşit, să trimită acea scrisoare nemaipomenit de grosolană, care îl determină în cele din urmă pe Nikolai Vsevolodovici să propună o întâlnire la bariera de onoare pe teren. Expediind în ajun această scrisoare şi aşteptând cu nerăbdare febrilă provocarea, Gaganov îşi cumpănea chinuit sorţii de izbândă, într-o frământare continuă între speranţă şi disperare; pentru orice eventualitate avusese grijă totuşi, de cu seară încă, să se asigure cu un martor, rugându-l în acest scop pe Mavriki Nikolaevici Drozdov, care-i era prieten, fost coleg de şcoală şi omul pe care îl respecta cel mai mult. În felul acesta, Kirillov, care se prezentă a doua zi la ora nouă dimineaţa să-şi îndeplinească misiunea, găsi terenul complet pregătit. Toate scuzele şi concesiile de necrezut ale lui Nikolai Vsevolodovici fură respinse dintru început cu vehemenţă. Mavriki Nikolaevici, care de-abia în ajun fusese informat asupra desfăşurării conflictului, la auzul acestor propuneri nemaipomenite, căscă gura de uimire şi fu gata să intervină pentru o împăcare, dar observând că Artemi Pavlovici, care-i ghicise intenţia, începu să tremure de furie pe scaunul său, tăcu şi nu mai stărui. Dacă n-ar fi apucat prietenul său să-şi dea cuvântul, ar fi plecat imediat; rămase numai pentru că mai nutrea speranţa să mai poată fi de folos cu ceva chiar în cursul duelului. Kirillov transmise provocarea; toate condiţiile întâlnirii formulate de Stavroghin fură acceptate pe loc integral, fără nici o obiecţie. O singură modificare se făcu, de altfel foarte dură, şi anume: dacă în urma primului schimb de focuri la barieră nu va rezulta nimic decisiv, să aibă loc un al doilea schimb de focuri; dacă nici a doua oară nu va rezulta nimic, să urmeze un al treilea. Kirillov se încruntă, stărui să se renunţe la cel de-al treilea, dar, nereuşindu-i încercarea, consimţi, însă cu precizarea că „de trei ori se mai poate, dar nici într-un caz şi a patra oară”. Mai concesivă de data aceasta, partea adversă se declară de acord în privinţa ultimei precizări. Astfel, la ora două după-amiază, întâlnirea avu loc la Brâkovo, adică într-o pădure situată între Skvoreşniki şi fabrica Şpigulin. Ploaia din ajun încetase, dar aerul era umed, pământul jilav, sufla vântul. Nori grei, tulburi şi zdrenţuiţi goneau pe cerul rece; copacii şuierau des şi prelung din vârfurile lor agitate, scrâşnind amar pe la încheieturi. Era o dimineaţă grozav de mohorâtă.
Gaganov şi Mavriki Nikolaevici sosiră la locul fixat într-un docar elegant tras de o pereche de cai voinici pe care îi mâna Artemi Pavlovici; în spatele docarului aveau un valet. Aproape în acelaşi minut apărură Nikolai Vsevolodovici şi Kirillov, dar nu în trăsură, ci călare, urmaţi de asemenea de un valet tot pe cal. Kirillov, deşi nu călărise niciodată, se ţinea în şa drept şi curajos, purtând în mâna dreaptă o cutie grea cu pistoale, pe care nu voise s-o încredinţeze valetului, iar cu mâna stângă, din nepricepere, trăgea şi încorda neîndemânatic dârlogii, din care cauză calul smucea mereu din cap, manifestând dorinţa de a se cabra, ceea ce totuşi nu-l speria deloc pe călăreţ. Bănuitor şi extrem de susceptibil cum era din fire, Gaganov socoti prezentarea aceasta călare a adversarului său drept o nouă jignire, în sensul că duşmanii săi prea erau siguri de succes, de vreme ce nici nu se gândiseră la posibilitatea că vor avea nevoie de trăsură în cazul când Stavroghin ar fi rănit. Coborî din docarul său, galben de furie, şi simţi cum îi tremură mâinile, fapt pe care i-l comunică îndată lui Mavriki Nikolaevici. La salutul lui Nikolai Vsevolodovici nu binevoi să răspundă, întorcându-şi capul. Martorii procedară la alegerea armelor: sorţii indicară pistoalele lui Kirillov; măsurară şi marcară distanţa dintre bariere, postară adversarii pe locurile lor, expediară trăsura şi caii cu servitorii la o depărtare de vreo trei sute de paşi, încărcară pistoalele şi le înmânară adversarilor.
E regretabil că nevoia de a grăbi istorisirea nu ne îngăduie o descriere mai amănunţită; se cer totuşi menţionate câteva observaţii. Mavriki Nikolaevici părea trist şi îngrijorat. În schimb Kirillov era absolut calm şi imperturbabil; îşi îndeplinea conştiincios, până la cele mai mici detalii, funcţia asumată, fără a se agita şi fără a vădi vreun interes sau pic de curiozitate pentru sfârşitul fatal iminent al acestei afaceri. Nikolai Vsevolodovici arăta mai palid ca de obicei; era îmbrăcat destul de uşor, în pardesiu şi cu pălărie albă de fetru. Părea foarte obosit, din când în când îşi încrunta sprâncenele şi evident nu găsea necesar câtuşi de puţin să-şi ascundă proasta dispoziţie. Figura cea mai de remarcat însă în acel moment era Artemi Pavlovici, şi de aceea se cuvine neapărat să-i acord câteva cuvinte aparte.
II.
N-am avut prilejul până acum să-i descriu înfăţişarea. Un om voinic, blond, bine hrănit, cum se spune în popor, aproape gras, cu părul rar de culoarea spicului, în vârstă cam de treizeci şi trei de ani şi cu trăsăturile feţei aproape frumoase. Chipeş colonel, îşi dăduse pe neaşteptate demisia din armată, deşi, dacă ar fi rămas în activitate şi ar fi parvenit să ajungă la gradul de general, ar fi făcut o figură şi mai impozantă şi ar fi devenit probabil un brav general combatant. Nu este lipsită de interes pentru caracterizarea personajului nici împrejurarea că ceea ce îl determinase de fapt să demisioneze era tocmai gândul chinuitor şi obsedant la dezonoarea ce apăsa asupra familiei sale în urma ofensei aduse de Nikolai Vsevolodovici tatălui său la club, cu patru ani în urmă. Considera lipsită de onestitate rămânerea lui mai departe în cadrele active ale armatei şi era convins, în forul său intim, că prin aceasta îşi compromitea regimentul şi camarazii, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre incident. E adevărat că mai manifestase o dată intenţia de a demisiona, cu mult mai înainte de această ofensă şi pentru un motiv cu totul diferit, dar tot ezitase s-o facă. Oricât de ciudat s-ar părea, acest motiv iniţial sau mai bine zis acest îndemn lăuntric de a demisiona avea drept cauză manifestul din 19 februarie pentru abolirea iobăgiei. Latifundiar de frunte printre moşierii cei mai bogaţi din gubernia noastră, Gaganov, care nici nu suferise cine ştie ce pierdere mare de pe urma acestei reforme, ba era el însuşi capabil să-şi dea seama de caracterul umanitar al manifestului şi chiar să înţeleagă într-o anumită măsură avantajele economice ale acestei reforme, se simţise totuşi jignit personal. Era ceva cu totul inconştient, asemănător unui sentiment tulbure, dar cu atât mai puternic cu cât scăpa oricărei perceperi raţionale. De altfel, până la moartea tatălui său nu putuse întreprinde nici un pas decisiv; dar la Petersburg ajunsese cunoscut, prin concepţiile sale „nobile”, printre un mare număr de personalităţi marcante cu care întreţinea relaţii strânse. Era tipul de om retras în sine, rezervat şi necomunicativ. Şi încă o trăsătură: aparţinea acelei categorii cam stranii de moşieri-nobili ce nu mai pot fi întâlniţi în Rusia, care ţin teribil la vechimea spiţei şi la puritatea originii lor, acordând o importanţă excesivă şi un interes serios acestor chestiuni. În acelaşi timp detesta istoria rusă şi, în general, toate obiceiurile ruseşti, considerându-le în bună parte o adevărată porcărie. Încă din anii de fragedă tinereţe, pe băncile şcolii militare create anume pentru fiii familiilor bogate şi de neam, în care avusese onoarea să-şi înceapă şi să-şi termine instrucţia, manifestase oarecare înclinaţii poetice: îi plăceau castelele, viaţa medievală, toate aspectele ei de operetă, atmosfera de cavalerism; doar că nu plângea de ruşine la gândul că un boier rus din timpul statului moscovit putea fi supus de ţar la o pedeapsă corporală, şi orice comparaţie în acest sens cu persoana lui îl făcea să roşească. Omul acesta dificil, cu firea aparent rigidă şi pedantă, care-şi cunoştea la perfecţie serviciul şi-şi executa conştiincios îndatoririle, era în sufletul lui de fapt un visător. Se spunea că era capabil să ţină cuvântări în faţa unei adunări, dovedind un adevărat talent oratoric; şi totuşi, până la vârsta de treizeci şi trei de ani câţi avea, preferase să se încuie într-o muţenie desăvârşită. Chiar şi în mediul acela înalt din Petersburg, pe care-l frecventase în ultimul timp, se purta cu multă trufie. Întâlnirea de la Petersburg cu Nikolai Vsevolodovici, abia reîntors din străinătate, fusese aproape să-l scoată din minţi. În momentul de faţă, postat în faţa barierei, se afla într-o stare de cumplită nelinişte. Tot i se părea că ar putea interveni ceva care să împiedice duelul şi cea mai mică zăbavă îl făcea să tremure de nerăbdare. O expresie dureroasă se întipări pe chipul său când Kirillov, în loc să dea semnalul pentru începerea duelului, se apucă deodată să vorbească, e adevărat, numai de formă, după cum se şi grăbi să precizeze:
— Cu titlu de ultimă formalitate: în acest moment când pistoalele se află în mâinile dumneavoastră şi urmează să se dea semnalul, propun pentru ultima oară împăcarea! E datoria mea de martor.
Ca un făcut, Mavriki Nikolaevici, care tăcuse până atunci, dar care încă de ieri încoace nu încetase să-şi reproşeze amarnic moliciunea şi o prea mare îngăduinţă, se agăţă brusc de propunerea lui Kirillov şi interveni:
— Mă asociez în totul cuvintelor domnului Kirillov… Ideea că în faţa barierei nu se admite împăcarea este o prejudecată, bună pentru francezi… De altfel, eu nici nu înţeleg în ce constă aici ofensa; să-mi fie cu iertare, dar de mult voiam să vă spun acest lucru… De vreme ce au fost oferite toate scuzele care se puteau pretinde, nu-i aşa?
Se înroşise până-n vârful urechilor. Rareori se întâmplase să vorbească atât de mult şi cu atâta emoţie.
— Reînnoiesc şi acum oferta de a prezenta orice scuze s-ar pretinde, confirmă cu mare grabă Nikolai Vsevolodovici.
— Cum este posibil aşa ceva? strigă furios Gaganov, adresându-i-se lui Mavriki Nikolaevici şi izbind cu piciorul în pământ. Explicaţi-i omului acestuia, dacă îmi sunteţi martor şi nu duşman, Mavriki Nikolaevici (şi împunse aerul cu pistolul spre Nikolai Vsevolodovici), că asemenea concesii nu pot constitui decât o agravare a ofensei! Dumnealui se consideră mai presus de orice posibilitate de a se simţi jignit de mine! … Nu vede pentru dânsul nimic ruşinos în faptul de a se fi retras din faţa mea de la barieră! Drept cine mă socoate el, după toate acestea, chiar în prezenţa dumneavoastră… Şi încă sunteţi martorul meu! V-aţi propus să mă enervaţi, ca să nu ţintesc bine. El izbi iar cu piciorul în pământ; strigase toate acestea împroşcând stropi de salivă.
— Pertractările au luat sfârşit. Vă rog să fiţi atenţi la comanda mea! strigă din răsputeri Kirillov. Unu! Doi! Trei!
La auzul cuvântului trei, adversarii se îndreptară unul împotriva altuia. Gaganov ridică imediat pistolul şi la al cincilea sau al şaselea pas apăsă trăgaciul. Se opri pentru o clipă şi, văzând că ratase, grăbi pasul şi ajunse la barieră. Se apropie de semnul demarcării. Nikolai Vsevolodovici ridică pistolul, cam prea sus însă, şi trase aproape fără să ţintească. Îşi scoase apoi batista şi o înfăşură în jurul degetului său mic, de la mâna dreaptă. Abia atunci îşi dădură seama şi ceilalţi că Artemi Pavlovici nu greşise de tot şi că glonţul său atinsese mâna adversarului la deget numai, dar fără să fi atins osul; cu alte cuvinte, provocându-i o zgârietură neînsemnată. Kirillov anunţă imediat că dacă adversarii nu se declară satisfăcuţi, duelul continuă.
— Declar, hârâi Gaganov (i se uscase gâtlejul), adresându-i-se din nou lui Mavriki Nikolaevici, că omul acesta (el împunse iar aerul cu pistolul înspre Stavroghin) a tras intenţionat în aer… O nouă jignire! Vrea să facă acest duel imposibil!
— Am dreptul să trag cum vreau şi mă priveşte exclusiv, cât timp o fac cu respectarea regulamentului, declară cu fermitate Nikolai Vsevolodovici.
— Ba nu, nu are dreptul! Explicaţi-i, explicaţi-i! strigă Gaganov.
— Mă asociez întru totul părerii lui Nikolai Vsevolodovici, anunţă Kirillov.
— De ce mă cruţă? urlă Gaganov fără să asculte. Detest cruţarea lui. Scuip… Eu…
— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am intenţionat să vă jignesc, zise cu nerăbdare Nikolai Vsevolodovici. Am tras în sus pentru că nu vreau să mai ucid pe nimeni, nici pe dumneata, nici pe oricare altul, oricine ar fi, nu vă priveşte. E adevărat, nu mă consider ofensat şi îmi pare rău că acest lucru vă supără. Dar nu îngădui nimănui să se amestece în ceea ce consider că este dreptul meu.
— Dacă se teme atâta de sânge, întrebaţi-l de ce m-a provocat? zbieră Gaganov, adresându-i-se mereu lui Mavriki Nikolaevici.
— Cum putea să nu vă provoace, interveni Kirillov, n-aţi vrut să ascultaţi nimic, cum putea să scape de dumneavoastră?
— Aş vrea să se noteze un lucru, zise Mavriki Nikolaevici cu vădit efort şi consternat de penibila desfăşurare a acestui duel: dacă adversarul declară anticipat că va trage în sus, duelul într-adevăr nu poate continua… din motive delicate şi… evidente.
— N-am declarat că de fiecare dată voi trage în aer! strigă Stavroghin, pierzându-şi de tot răbdarea. N-aveţi de unde şti ce e în capul meu şi cum voi trage acum… Nu zădărnicesc câtuşi de puţin desfăşurarea duelului.
— Întâlnirea deci poate continua, i se adresă Mavriki Nikolaevici lui Gaganov.
— Domnilor, reluaţi-vă locurile! comandă Kirillov.
O nouă întâlnire la barieră, o nouă ratare la Gaganov şi un nou foc în aer la Stavroghin. De altfel, aceste focuri în aer erau destul de discutabile: Nikolai Vsevolodovici ar fi avut tot dreptul să afirme că nu se pricepe să tragă bine, dacă n-ar fi recunoscut singur ratarea intenţionată. Nu ţintea direct în sus sau într-un copac, ci îndreptându-şi pistolul în adversar, dar în aşa fel încât glonţul să poată trece cam la o jumătate de metru deasupra capului. La această a doua împuşcătură ţintise şi mai jos, încât execuţia părea şi mai verosimilă; dar acum Gaganov nu s-ar fi lăsat convins nici în ruptul capului.
— Iarăşi! scrâşni el din dinţi. Dar îmi este egal! Am fost provocat şi profit de dreptul meu. Vreau să trag şi a treia oară… orice s-ar întâmpla.
— Aveţi tot dreptul, îl linişti Kirillov.
Mavriki Nikolaevici nu mai spuse nimic. Adversarii luară poziţie pentru a treia oară, se auzi comanda; de data aceasta Gaganov merse până la linia de barieră şi de acolo, de la distanţa de doisprezece paşi, ridică pistolul ţintind. Mâinile îi tremurau prea tare ca să poată executa o împuşcătură corectă. Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă adversarul său.
— Prea mult durează ochirea, prea mult! strigă Kirillov. Trageţi! Trageţi!
Se auzi împuşcătura şi de data aceasta pălăria albă de fetru zbură de pe capul lui Nikolai Vsevolodovici. Focul fusese destul de precis, câţiva centimetri mai jos şi s-ar fi sfârşit cu Stavroghin. Kirillov prinse pălăria şi i-o întinse lui Nikolai Vsevolodovici.
— Trageţi, nu ţineţi pe adversar! strigă extrem de emoţionat Mavriki Nikolaevici, văzând că Stavroghin părea să fi uitat de tot că trebuia să tragă şi-şi examina împreună cu Kirillov pălăria. Stavroghin tresări, se uită la Gaganov, întoarse capul şi de data aceasta, fără nici un fel de menajamente, slobozi focul în cu totul altă parte, spre pădurice. Duelul luase sfârşit. Gaganov stătea copleşit. Mavriki Nikolaevici se apropie de el, căutând să-i explice ceva, dar acesta părea că nu înţelege nimic. Kirillov, la plecare, îşi ridică pălăria şi-l salută din cap pe Mavriki Nikolaevici; cât despre Stavroghin, părea că uitase cu totul de comportarea lui politicoasă de totdeauna; trăgând în direcţia păduricii, el nici nu se mai întoarse la barieră; îi zvârli pistolul lui Kirillov şi se îndreptă grăbit spre locul unde se aflau caii. Faţa lui exprima mânie. Tăcea. Tăcea şi Kirillov. Încălecară şi porniră în galop.
III
— De ce taci? îl apostrofă el nerăbdător pe Kirillov când se apropiară de casă.
— Ce vrei? răspunse acela, aproape gata să alunece de pe calul ce se ridicase pe picioarele dinapoi.
Stavroghin se stăpâni.
— N-am vrut să-l jignesc pe… imbecilul acela, şi totuşi l-am jignit iar, zise el încet.
— Da, l-ai jignit iar, reteză Kirillov, şi unde mai pui că nici nu este un imbecil.
— Dar am făcut, se pare, tot ce se putea.
— Nu.
— Şi ce trebuia să fac?
— Să nu-l provoci.
— Să mai suport şi alte palme.
— Da, să mai suporţi şi alte palme.
— Încep să nu mai înţeleg nimic! zise furios Stavroghin. De ce, mă rog, toată lumea aşteaptă de la mine ceea ce nu se aşteaptă de la nimeni? De ce să suport eu ceea ce nimeni nu suportă, şi de ce trebuie să iau asupra mea poveri pe care nimeni nu le poate duce?
— Credeam că dumneata însuţi cauţi asemenea poveri.
— Eu caut poveri?
— Da.
— Ai observat aşa ceva?
— Da.
— E atât de vizibil?
— Da.
Se aşternu un moment de tăcere. Stavroghin părea foarte îngrijorat, aproape uluit.
— N-am tras, fiindcă n-am vrut să-l omor, şi nimic altceva n-a fost la mijloc, te asigur, zise el grăbit şi tulburat, ca pentru a se justifica.
— Nu trebuia să-l jigneşti.
— Şi cum trebuia să procedez?
— Trebuia să-l omori.
— Îţi pare rău că nu l-am omorât?
— Nu-mi pare rău de nimic. Crezusem că vrei să-l omori cu adevărat. Nici nu ştii ce vrei, ce cauţi.
— Caut poveri, râse Stavroghin.
— Dacă nu voiai sânge, de ce i-ai oferit prilejul să omoare?
— Dacă nu-l provocam, m-ar fi omorât pur şi simplu, fără duel.
— Nu e treaba dumitale. Poate că nu te-ar fi omorât.
— M-ar fi bătut numai?
— Nu e treaba dumitale. Poartă-ţi povara! Altminteri dispare meritul destoiniciei.
— Scuip pe această destoinicie a dumitale, nu caut nici un fel de merit.
— Şi eu care credeam că îl cauţi, conchise cu un calm înspăimântător Kirillov.
Intrară în curtea casei.
— Urci pe la mine? propuse Nikolai Vsevolodovici.
— Nu, plec acasă, adio.
Kirillov coborî de pe cal şi-şi luă lădiţa subsuoară.
— Cel puţin dumneata nu eşti supărat pe mine? îi întinse mâna Stavroghin.
— Nici gând! se întoarse Kirillov ca să-i strângă mâna. Dacă mie-mi vine uşor să-mi port povara, pentru că aşa mi-e firea, e posibil ca dumitale să-ţi fie mai greu, pentru că aşa îţi este firea. Nu este cazul să-ţi fie foarte ruşine, ci doar aşa, puţin…
— Ştiu că am o fire nevolnică, dar nici nu mă erijez în om tare!
— Bine faci; nu eşti un om tare. Treci pe la mine la o ceaşcă de ceai.
Nikolai Vsevolodovici urcă în camera lui extrem de tulburat.
IV.
Află îndată de la Aleksei Egorovici că Varvara Petrovna, foarte mulţumită de această plimbare călare a lui Nikolai Vsevolodovici – prima după opt zile de boală – porunci să i se pună caii la trăsură plecând singură „ca de obicei, să ia puţin aer curat, pentru că în cele opt zile aproape că uitase ce înseamnă să respire aer curat”.
— A plecat singură sau cu Daria Pavlovna? îl întrerupse brusc Nikolai Vsevolodovici şi se încruntă auzind că Daria Pavlovna „refuzase s-o însoţească simţindu-se nu tocmai bine şi că acum se află în apartamentul dumisale”.
— Ascultă, bătrâne, se hotărî brusc Stavroghin, supravegheaz-o astăzi toată ziua şi dacă observi că se îndreaptă spre camera mea, întâmpin-o şi transmite-i că în aceste zile nu voi putea s-o primesc… Că o rog să îndeplinească această dorinţă… Iar când va veni momentul, o chem eu singur, ai înţeles?
— Transmit, zise Aleksei Egorovici cu tristeţe în glas, lăsându-şi privirea în pământ.
— Dar nu-i spui decât dacă vezi limpede că se îndreaptă spre camera mea.
— Nici o grijă, nu voi greşi. Doar prin mine au avut loc până acum toate vizitele; întotdeauna a cerut ajutorul meu.
— Ştiu. Şi totuşi să fii atent ca nu cumva să-i spui fără să fii convins că vine la mine. Adu-mi ceaiul şi, dacă se poate, cât mai repede.
Aproape în acel moment, după plecarea bătrânului, uşa se deschise şi în prag se ivi Daria Pavlovna. Avea privirea calmă, dar chipul palid.
— De unde ai apărut? strigă Stavroghin.
— Eram în faţa uşii şi aşteptam să iasă ca să pot intra la dumneata. Am auzit porunca dumitale şi, când a dat să iasă, m-am ascuns după ieşindul din dreapta şi el nu m-a văzut.
— De mult voiam s-o rup cu dumneata, Daşa… cât timp… mai este posibil. Nu pot să te primesc în noaptea aceasta, cu toată scrisoarea pe care mi-ai trimis-o… Voiam să-ţi scriu, dar nu mă pricep la scris, adăugă el cu necaz, ba şi cu dezgust aproape.
— Şi eu cred că trebuie să punem capăt… Varvara Petrovna e pusă pe bănuieli şi suspectează serios relaţiile dintre noi.
— N-are decât.
— Nu trebuie să-i pricinuim griji. Aşadar nu mai avem decât să aşteptăm sfârşitul?
— Tot mai crezi că va veni negreşit un sfârşit?
— Da, sunt convinsă.
— Pe lumea aceasta nimic nu se sfârşeşte.
— În cazul de faţă va fi un sfârşit. Atunci să mă chemi, voi veni. Acum adio.
— Şi care va fi acest sfârşit? surâse Nikolai Vsevolodovici.
— Nu eşti rănit? Şi… n-ai vărsat sânge? întrebă ea fără să răspundă la întrebarea lui despre sfârşit.
— A fost ceva stupid; n-am ucis pe nimeni, fii liniştită. De altfel, chiar astăzi vei afla totul din gura lumii. Nu ştiu ce am, dar mă simt cam prost.
— Plec. Divulgarea căsătoriei n-o mai faci astăzi? adăugă ea nehotărâtă.
— Astăzi nu; nici mâine; poimâine – nu ştiu, poate că murim cu toţii şi va fi cu atât mai bine. Dar lasă-mă, lasă-mă odată.
— N-ai s-o duci la pierzanie pe cealaltă… pe smintită?
— Pe cele smintite nu le voi duce la pierzanie, nici pe una, nici pe cealaltă, pe cea înţeleaptă însă cred că o pierd; într-atât de ticălos şi mârşav sunt eu, Daşa, încât pe dumneata te voi chema, probabil, când va veni acel „sfârşit definitiv”, cum te-ai exprimat adineauri şi, cu toată înţelepciunea dumitale, mă tem că vei veni. De ce îţi cauţi cu tot dinadinsul pierzania?
— Ştiu că în cele din urmă voi rămâne singură, eu cu dumneata şi… aştept această clipă.
— Dar dacă în cele din urmă eu nu te voi chema, ci voi fugi de dumneata?
— Aşa ceva este imposibil, mă vei chema.
— Ai mult dispreţ faţă de mine în cele ce-mi spui acum.
— Ştii prea bine că nu numai despre dispreţ poate fi vorba aici.
— Vasăzică dispreţul nu există totuşi?
— Nu m-am exprimat bine. Martor îmi este Dumnezeu, tare aş vrea să nu ai niciodată nevoie de mine.
— O frază onorează pe alta. Şi eu aş fi vrut să nu te duc la pierzanie.
— Niciodată, în nici un fel, n-ai putea să mă duci la pierzanie, o ştii mai bine decât oricare altul, replică Daria Pavlovna cu vioiciune şi fermitate în glas. Dacă nu va trebui să vin lângă dumneata, mă fac soră de caritate, infirmieră sau colportoare de cărţi bisericeşti. Aşa am hotărât. Nu pot deveni soţia nimănui; nu pot trăi în case ca aceasta. Altceva aş vrea eu… Cunoşti doar totul.
— Nu, niciodată n-am reuşit să înţeleg ce anume vrei dumneata; am impresia că interesul pe care mi-l porţi e de maniera acelor infirmiere bătrâne care, nu se ştie de ce, manifestă un interes deosebit mai ales faţă de unul dintre bolnavii lor sau, şi mai potrivit, e ca a acelor bătrâne bisericoase, amatoare de ceremonii funebre, care printr-o curioasă selectare îşi îndreaptă preferinţa spre leşurile mai arătoase. De ce mă priveşti atât de ciudat?
— Eşti foarte bolnav? îl întrebă ea cu vădită compasiune, scrutându-i stăruitor chipul. Doamne! Şi omul acesta vrea să se dispenseze de mine!
— Ştii, Daşa, de la o vreme încoace mi se năzar mereu tot felul de vedenii. O stârpitură de diavol mi s-a oferit aseară pe pod să-i înjunghie pe Lebeadkin şi pe Maria Timofeevna, ca să se pună capăt căsătoriei mele legitime şi să nu se mai ştie nimic. Mi-a cerut avans trei ruble, dar mi-a dat de înţeles clar că toată operaţia va costa cel puţin o mie cinci sute. Ca să vezi ce diavol calculat! Contabil, nu altceva! Ha, ha!
— Eşti sigur că a fost o nălucire?
— Da’ de unde, nici o nălucire! Fedka-Ocnaşul în carne şi oase, un tâlhar evadat din ocnă. Dar nu-i vorba de asta; cum crezi, ce-am făcut eu? I-am aruncat toţi banii pe care-i aveam în portofel şi acum el este ferm convins că i-a primit drept acont! …
— L-ai întâlnit noaptea şi ţi-a făcut această ofertă? Dar nu-ţi dai seama că te-au încolţit din toate părţile ca într-o plasă?
— N-au decât. Ia ascultă, citesc în ochii tăi o întrebare mută, te munceşte un gând. Hai, dă-i drumul, adăugă el iritat şi cu un zâmbet răutăcios.
Daşa se sperie.
— N-am nimic de întrebat şi nici un fel de îndoieli. Încetează, te rog! strigă ea alarmată, apărându-se parcă de asemenea întrebări.
— Vasăzică eşti sigură că nu mă voi duce în dugheana lui Fedka?
— O, Doamne! imploră Daşa, plesnindu-şi palmele. De ce m-o fi chinuind astfel?
— Ei, hai, iartă-mi te rog această glumă stupidă, încep să împrumut probabil din manierele lor oribile. Ştii, de aseară mă podideşte mereu râsul, am o poftă nepotolită să râd întruna, mult, mult, fără oprire. Ca şi cum mi-ar fi inoculat microbul râsului… Auzi! A sosit mama; cunosc huruitul roţilor când se opreşte cupeul în faţa pridvorului.
Daşa îl cuprinse de mână.
— Să te păzească Dumnezeu de demonul dumitale şi… să mă chemi, să mă chemi cât mai curând!
— Aş, ce demon! Un mic drac răutăcios, scrofulos şi guturăiat, un drac ratat. Am însă impresia că iar te roade ceva la inimă şi nu îndrăzneşti să-mi spui?
Daşa îl privi cu reproş şi durere în ochi şi porni spre uşă.
— Ascultă, strigă el din urmă cu un surâs răutăcios, schimonosit. Dacă… în sfârşit, ei bine… mă înţelegi, dacă m-aş duce, să zicem, în dugheana aia, şi după aceea te-aş chema, ai veni, adică după aceea?
Ea părăsi odaia, fără să se mai întoarcă să-l privească sau să-i răspundă, acoperindu-şi faţa cu palmele.
— Va veni chiar şi după dugheană! murmură el reflectând un pic şi o expresie de scârbă şi dispreţ se întipări pe chipul lui: Infirmieră! Hm… Deşi poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie.
Capitolul al patrulea.
Toată lumea e în aşteptare.
I
Povestea cu duelul se răspândi cu repeziciune în întreaga noastră societate şi produse o extraordinară impresie, toată lumea grăbindu-se, fără nici o rezervă, să ia partea lui Nikolai Vsevolodovici. Mulţi dintre duşmani se declarară categoric printre prietenii săi. Cauza principală a acestui reviriment neaşteptat în sânul opiniei publice trebuia căutată în acele câteva cuvinte nimerite şi bine plasate, spuse tare de un personaj care până atunci se ţinuse într-o rezervă totală, iar acum imprimase brusc acestui eveniment o semnificaţie atât de neaşteptată, încât avu darul să suscite un interes extraordinar în cercurile largi ale opiniei noastre publice. Iată ce se întâmplase: chiar a doua zi după acest eveniment, tot oraşul se întrunise în saloanele soţiei mareşalului nobilimii din gubernia noastră, cu prilejul onomasticii gazdei. Luase parte sau, mai bine zis, deţinuse acolo un rol de frunte şi Iulia Mihailovna, acompaniată de Lizaveta Nikolaevna, care strălucea de frumuseţe şi iradia de o veselie atât de neobişnuită pentru felul ei de a fi, încât multe dintre doamnele noastre se simţiră dispuse imediat să întrevadă în aceasta ceva foarte suspect. Şi fiindcă veni vorba: nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa logodnei Lizavetei Nikolaevna cu Mavriki Nikolaevici. La întrebarea pusă în glumă de un general în retragere, dar cu o poziţie de vază şi despre care va fi vorba ceva mai departe, Lizaveta Nikolaevna răspunse fără ezitare în seara aceea că este logodită. Şi totuşi niciuna, dar absolut niciuna dintre doamnele noastre nu vru să dea crezare acestei logodne. Toată lumea persista în presupunerea că îndărătul acestor aparenţe se ascunde enigma unui roman ţinut secret, o taină fatală de familie, survenită în Elveţia şi, nu se ştie de ce, negreşit cu participarea Iuliei Mihailovna. E greu de spus care era substratul unei acreditări atât de persistente a tuturor acestor zvonuri sau, să zicem aşa, visuri şi de ce trebuia să fie neapărat amestecată aici Iulia Mihailovna. Din clipa intrării acesteia în salon, întreaga asistenţă îşi îndreptă privirile spre dânsa, încărcate de o stranie curiozitate. De notat că, din cauza noutăţii de ultimă oră şi a anumitor circumstanţe în care se petrecuseră lucrurile, despre acest eveniment se vorbea în seara aceea cu destulă prudenţă, se discuta mai mult în şoaptă. De altfel, nici atitudinea autorităţilor superioare nu se făcuse cunoscută încă. Se ştia doar că cei doi duelişti nu fuseseră deocamdată deranjaţi cu nimic. Astfel, toată lumea aflase că Artemi Pavlovici plecase dis-de-dimineaţă la moşia sa, Duhovo. E lesne de închipuit aşadar cu câtă nerăbdare aştepta întreaga asistenţă să se deschidă vorba cu glas tare despre aceste evenimente, rupându-se astfel zăgazurile din calea curiozităţii febrile a tuturor. Şi nu fără temei, toate speranţele se concentraseră asupra persoanei sus-menţionatului general.
Acestui general – unul dintre cei mai vajnici membri ai clubului nostru, un moşier nu prea bogat, dar cu spirit şi vederi de o remarcabilă originalitate, un crai de modă veche, iscusit distribuitor de complimente tinerelor doamne – îi plăcea nespus de mult să vorbească la marile reuniuni cu glas tare şi cu toată greutatea cuvântului său de general tocmai despre lucruri pe care alţii nu le discutaseră decât în şoaptă şi prin aluzii discrete. Acesta era de fapt rolul său special, ca să zicem aşa, în societatea noastră. În asemenea cazuri adopta o manieră de vorbire deosebit de tărăgănată, savurând cuvintele pe care le rostea cu o dulce graseiere, împrumutând probabil această deprindere de la ruşii noştri călătoriţi prin străinătăţi sau de la foştii latifundiari ruşi, care s-au ruinat cel mai tare după reforma ţărănească. Stepan Trofimovici relevase chiar într-o zi că un moşier cu cât este mai ruinat, cu atât mai tărăgănată şi mai sâsâită îi devine vorba. De altfel, el însuşi avea acest obicei, dar nu-şi dădea seama de propria-i meteahnă.
Generalul vorbi în cunoştinţă de cauză. Afară de faptul că era întru câtva rudă depărtată cu Artemi Pavlovici, deşi certat şi se pare chiar şi în proces cu acesta, personal avusese şi el cândva două dueluri, iar pentru unul dintre ele fusese degradat şi trimis într-o unitate din Caucaz ca simplu soldat. Cineva pomeni numele Varvarei Petrovna, care, „întremată după boală”, îşi reluase de două zile plimbările, şi nu atât cu persoana ei atrăsese atenţia, cât cu atelajul superb de patru cai suri din propria herghelie, înhămaţi la cupeu. Aici generalul lăsă să-i scape vorba că în cursul zilei îl întâlnise pe „tânărul Stavroghin” călare… Toată lumea tăcu brusc. Generalul îşi frământă fălcile ţuguind buzele şi deodată declară, învârtind între degete tabachera lui de aur primită în dar oficial:
— Regret că n-am fost aici cu câţiva ani în urmă… Vreau să spun că eram pe atunci la Karlsbad. Hm… Mă interesează foarte mult acest tânăr, despre care am auzit la întoarcere circulând atâtea zvonuri. Hm. Dar este adevărat că e nebun? Parcă aşa mi s-a spus pe atunci. Aud acum că a fost insultat aici de un student în prezenţa verişoarei sale şi că s-a ascuns sub masă. Ieri însă am auzit de la Stepan Vâsoţki că acelaşi Stavroghin s-a bătut în duel cu acest… Gaganov. Şi numai cu scopul galant de a-şi expune fruntea în faţa unui om turbat de furie. Numai ca să se descotorosească odată de el. Hm. E absolut în stilul şi spiritul eticii unităţilor de gardă din anii ‘20. Vizitează el pe careva dintre cei prezenţi aici?
Generalul tăcu plimbându-şi privirea ca în aşteptarea unui răspuns. Porţile nerăbdării publice fuseseră deschise.
— E foarte simplu, răsună deodată glasul Iuliei Mihailovna, enervată de faptul că toată lumea îşi întorsese ca la comandă privirea către dânsa. De ce să ne mirăm că Stavroghin s-a duelat cu Gaganov şi n-a răspuns studentului? Doar nu putea să-l provoace la duel pe fostul său iobag!
Cuvinte magice: această idee simplă şi clară nu-i trecuse totuşi până atunci nimănui prin cap. Cuvinte care avură consecinţe extraordinare. Toate aspectele de scandal şi de intrigă, toate aserţiunile de natură meschină şi anecdotică fură împinse dintr-odată pe ultimul plan; se relevă o altă semnificaţie. Apărea un personaj nou, în privinţa căruia toată lumea până atunci se aflase într-o profundă eroare, chipul unui om cu trăsături ce denotau o austeritate de concepţii aproape ideală. Pălmuit de un student, adică de un om cult şi de mult ieşit din starea de iobăgie, el desconsideră această jignire de moarte, pentru că ofensatorul este totuşi fostul lui iobag. Societatea zumzăia în bârfă şi cancanuri; societatea aceasta uşuratică priveşte cu dispreţ pe omul pălmuit; ei bine, el desconsideră opinia unei societăţi care nu s-a ridicat încă până la adevăratele concepţii superioare şi care se aventurează totuşi să le comenteze.
— Şi când te gândeşti, Ivan Alexandrovici, că mai avem pretenţia să discutăm adevăratele principii, strigă cu o nobilă ardoare unul dintre bătrânii clubului, adresându-i-se vecinului său.
— Aşa este, Piotr Mihailovici, aşa este, îi ţinu hangul celălalt cu voluptate, ca să vezi cum e tineretul.
— Nu-i vorba de tineret, Ivan Alexandrovici, interveni un al treilea, aici nu se pune problema tinerei generaţii; e vorba de un astru, nicidecum de un tânăr oarecare; aşa trebuie văzute lucrurile.
— Exact ce ne trebuie; ducem o mare lipsă de asemenea oameni.
Principalul era că „omul cel nou”, pe lângă faptul că se dovedise a fi „un nobil incontestabil”, mai era şi cel mai bogat proprietar de moşii din gubernie şi prin urmare întru totul capabil de a contribui cu o substanţială activitate la viaţa publică şi la mersul treburilor obşteşti ale ţinutului. Am avut prilejul să menţionez în treacăt undeva mai înainte despre starea de spirit generală a moşierilor noştri.
Zelul demonstrării atingea adesea forme frenetice:
— Nu numai că nu l-a provocat pe student, ba şi-a ascuns chiar mâinile la spate, e un lucru cu totul remarcabil, Excelenţa voastră, argumenta unul.
— Şi nici nu l-a târât măcar în faţa justiţiei noi, adăugă altul.
— Cu toate că această justiţie nouă l-ar fi supus, pentru această ofensă personală adusă unui nobil, la cincisprezece ruble amendă. He, he, he!
— Să vă spun eu secretul noilor instanţe judecătoreşti, se aprindea până la paroxism al treilea: dacă cineva fură sau escrochează şi e prins şi dovedit fără putinţă de tăgadă, n-are decât să se repeadă cât mai este timp acasă şi să-şi omoare mama. Cu siguranţă va fi achitat de toate fărădelegile lui şi cuconetul din balcoane îşi va flutura fericit batistele de mătase extrafină; acesta e adevărul-adevărat!
— Adevărat, adevărat!
Nu lipsiră nici anecdotele. Îşi aduseră aminte oamenii de relaţiile lui Nikolai Vsevolodovici cu contele K. Opinia separată şi atitudinea plină de rezervă a contelui K. În privinţa ultimelor reforme erau cunoscute. Era cunoscută şi activitatea lui remarcabilă, întru câtva frânată în ultimul timp. Şi iată că, dintr-odată, apăru absolut neîndoielnic pentru toată lumea că Nikolai Vsevolodovici este logodit cu una dintre fiicele contelui K., deşi nimic nu îndreptăţea un asemenea zvon. Iar în ce priveşte unele aventuri din Elveţia şi pe Lizaveta Nikolaevna, până şi doamnele încetaseră să le amintească. Vom menţiona totodată că între timp familia Drozdov reuşise să se achite de toate vizitele cu care întârziase atâta. Toată lumea, bineînţeles, o găsise pe Lizaveta Nikolaevna drept o fată foarte obişnuită, care „se fandosea” cu nervii ei delicaţi. Leşinul ei din ziua sosirii lui Nikolai Vsevolodovici era explicat acum numai prin spaima cauzată de purtarea îngrozitoare a studentului. Se accentua voit până la exagerare caracterul prozaic al faptelor cărora înainte căutau să le atribuie un colorit oarecum fantastic. Cât despre o anumită şchioapă, ea fusese total dată uitării; se şi jenau să-şi mai amintească. „Şi o sută de şchioape să fi fost, care dintre noi n-a fost tânăr?!” Era scos în evidenţă respectul deosebit al lui Nikolai Vsevolodovici faţă de maică-sa, căutându-i-se diferite alte virtuţi; se făceau aprecieri binevoitoare asupra erudiţiei sale câştigate în cei patru ani de studii prin universităţile germane. Comportarea lui Artemi Pavlovici fu calificată drept lipsită de tact. Iar Iulia Mihailovna îşi câştigă definitiv reputaţia de femeie de o perspicacitate remarcabilă.
În felul acesta, când îşi făcu în sfârşit apariţia Nikolai Vsevolodovici însuşi, toată lumea îl întâmpină cu cea mai candidă seriozitate; toate privirile îndreptate asupra lui trădau aşteptare şi nerăbdare. Nikolai Vsevolodovici însă se încuie într-o tăcere severă, prin care, bineînţeles, oferi tuturor mai multă satisfacţie decât dacă ar fi ţinut chiar şi un întreg discurs. Într-un cuvânt, totul îi mergea din plin, ajunsese în mare vogă. Cine-şi face o dată apariţia într-o societate provincială nu mai are cum să se ţină deoparte. Nikolai Vsevolodovici îşi reluă obligaţiile mondene, cu eleganţă şi rafinament, conformându-se tuturor rânduielilor guberniale. Nimeni nu pretindea să-l vadă vesel şi bine-dispus: „Omul a suferit, nu e un om ca oricare altul; are la ce să mediteze”. Până şi atitudinea lui mândră şi distantă, care îi atrăsese atâta antipatie şi ură cu patru ani în urmă, era acum respectată şi chiar apreciată.
Adevăratul triumf însă era cel al Varvarei Petrovna. N-aş putea spune în ce măsură o decepţionase faptul că visurile ei în privinţa Lizavetei Nikolaevna se năruiseră. Şi orgoliul de familie o ajutase, desigur, să se consoleze repede. Lucru ciudat însă: Varvara Petrovna căpătă deodată credinţa fermă că Nicolas într-adevăr „îşi alesese” una dintre fiicele contelui K.; dar şi mai ciudat părea că această credinţă şi-o baza pe aceleaşi zvonuri ajunse la dânsa ca şi la toţi ceilalţi, din gura lumii; se temea totuşi să-l întrebe direct. Nu rezistă însă ispitei şi de vreo două-trei ori îi reproşă discret, pe un ton glumeţ, faptul că nu este sincer de tot cu dânsa; Nikolai Vsevolodovici zâmbi continuând să tacă. Tăcerea lui fu considerată drept mărturisire. Şi totuşi nu-i ieşea din cap gândul la şchioapă; era ca o piatră pe inimă, ca un coşmar chinuitor cu năzăriri ciudate şi presimţiri grele, totul învălmăşindu-se haotic în noianul lui de visuri cu privire la fiicele contelui K. Dar despre aceasta vom mai vorbi. În societate Varvara Petrovna regăsi, fireşte, respectul de altădată, redevenind obiectul celei mai prevenitoare atenţii, dar prea puţin profita de ele şi rareori se întâmpla să iasă din casă.
Îi făcu totuşi o vizită solemnă soţiei guvernatorului. Desigur că nimeni n-a fost mai încântat şi cucerit de acele cuvinte remarcabile ale Iuliei Mihailovna rostite la recepţia soţiei mareşalului nobilimii decât Varvara Petrovna; multă amărăciune luară ele de pe inima ei şi dintr-odată aduseră rezolvarea atâtor motive de supărare care o copleşiseră după duminica aceea de pomină. „Mărturisesc, n-am ştiut s-o înţeleg pe această femeie!” rosti ea într-o bună zi şi cu impetuozitatea ei caracteristică îi declară Iuliei Mihailovna că a venit să-i aducă mulţumiri. Iulia Mihailovna se simţi măgulită, dar ştiu să-şi păstreze independenţa. Între timp începuse să-şi dea seama de propria ei valoare, ba într-o măsură cam exagerată poate. Astfel, în toiul conversaţiei, nu se sfii să declare, de pildă, că niciodată nu auzise nimic despre activitatea şi erudiţia lui Stepan Trofimovici.
— Îl primesc, desigur, pe tânărul Verhovenski cu toată bunăvoinţa. E cam nesăbuit, dar e încă prea tânăr; de altfel, posedă cunoştinţe destul de temeinice. Oricum, nu e un oarecare fost critic demodat.
Varvara Petrovna se porni imediat să precizeze că Stepan Trofimovici de fapt n-a fost niciodată un critic, ci dimpotrivă, toată viaţa şi-o petrecuse în casa ei, dar devenise renumit prin activitatea sa de la începutul carierei „preacunoscute lumii întregi”, iar în ultimul timp, prin studiile sale în domeniul istoriei Spaniei; intenţionează de asemenea să scrie despre starea actualelor universităţi germane, ba şi ceva despre Madona de la Dresda. Într-un cuvânt, Varvara Petrovna nu vru să-l abandoneze pe Stepan Trofimovici în faţa Iuliei Mihailovna.
— Despre Madona de la Dresda? E vorba de Madona Sixtină? Chčre Varvara Petrovna, am stat două ceasuri încheiate în faţa acestui tablou ca să plec decepţionată. N-am înţeles nimic şi am rămas foarte mirată. Şi Karmazinov e de aceeaşi părere, că e foarte greu de înţeles. Astăzi nimeni nu găseşte în el ceva extraordinar, nici ruşii, nici englezii. Tot renumele lui trâmbiţat aparţine gustului vechii generaţii.
— O nouă modă, vasăzică?
— Eu însă cred că nu trebuie să-i priviţi de sus nici pe tinerii noştri. Sunt învinuiţi cu spume la gură că ar fi comunişti, în timp ce după părerea mea trebuie să-i cruţăm şi să-i preţuim. Citesc acum totul, toate ziarele, lucrările despre comunism, ştiinţele naturale, mi se aduc zilnic pe masă, că doar trebuie să ştie omul, în definitiv, pe ce lume trăieşte şi cu cine are de-a face. Nu se poate ca toată viaţa să ţi-o petreci pe crestele fanteziei tale. Am tras concluzia necesară şi mi-am impus ca regulă să protejez tineretul şi prin aceasta să-l opresc de a se precipita dincolo de extrema limită. Crede-mă, Varvara Petrovna, că numai noi, societatea, prin influenţa noastră binefăcătoare, şi anume prin bunătate şi gingaşă atenţie, putem să-i oprim de pe marginea prăpastiei în care îi împinge intoleranţa tuturor acestor bătrâni închistaţi. În orice caz, sunt fericită să aflu de la dumneata despre Stepan Trofimovici. Mi-ai sugerat o idee: ar putea să ne fie de mare folos la matineul nostru literar. M-am gândit să organizez o serbare de o zi cu un program artistic şi distractiv, pe bază de subscripţie, în beneficiul guvernantelor sărace din gubernia noastră. Sunt împrăştiate în număr mare prin toată Rusia; vreo şase numără judeţul nostru; în afară de asta: două telegrafiste, două învaţă la academie, ar fi vrut să studieze şi celelalte, dar nu au mijloace. Destinul femeii ruse este groaznic, Varvara Petrovna! Problema lor a devenit acum o problemă universitară; s-a ţinut o şedinţă specială a Consiliului de Stat consacrată acestei chestiuni. În Rusia noastră plină de ciudăţenii se poate face orice. Consider deci că şi aici numai prin blândeţe ocrotitoare şi prin compasiunea caldă a întregii societăţi am putea să dirijăm această măreaţă operă comună pe făgaşul cel bun. Personalităţile de elită sunt, vai, numeroase! Ele există desigur, dar sunt răzleţite. Să ne unim aşadar, ca să devenim mai puternici. Pe scurt, voi avea mai întâi un matineu literar, apoi o gustare frugală, vom face o pauză, după care la orele obişnuite de seară va urma balul. Am vrut să începem serata cu tablouri vivante, dar aceasta m-ar angaja mi se pare la cheltuieli prea mari şi de aceea am hotărât să-i oferim publicului un cadril sau două cu măşti şi costume caracteristice, care să reprezinte anumite curente literare. Ideea aceasta nostimă ne-a sugerat-o Karmazinov; el mă ajută mult. Ştii, ne-a promis să ne citească la acest matineu ultima sa lucrare, absolut inedită; renunţă la scris şi nu-şi va mai relua condeiul; cu acest eseu îşi ia rămas-bun de la public. O bucată adorabilă intitulată Merci. Titlul e franţuzesc, dar el găseşte că sună mai glumeţ şi mai delicat. Şi eu cred la fel, chiar l-am şi sfătuit. Cred că Stepan Trofimovici ar putea să citească ceva care să nu fie prea lung şi… prea savant. Mi se pare că vor mai citi câte ceva Piotr Stepanovici şi alţi câţiva. Piotr Stepanovici va trece pe la dumneata să-ţi comunice programul; sau mai bine îngăduie-mi să ţi-l aduc chiar eu.
— Îmi vei da voie şi mie să subscriu la lista dumneavoastră. O să-i spun lui Stepan Trofimovici şi o să-l rog şi eu personal.
Varvara Petrovna se întoarse acasă complet fermecată; era acum întru totul de partea Iuliei Mihailovna şi nu se ştie de ce se supără foc pe Stepan Trofimovici. Sărmanul nu ştia însă nimic, stând mereu acasă.
— Sunt îndrăgostită de ea şi nu înţeleg cum de a fost posibil să greşesc într-atât în privinţa acestei femei, le mărturisi ea lui Nikolai Vsevolodovici şi lui Piotr Stepanovici, care se abătuse pe la ei în seara aceea.
— Şi totuşi ar fi cazul să vă împăcaţi cu bătrânul, sugeră Piotr Stepanovici. E disperat. Ca şi cum l-aţi fi expediat la bucătărie. Aseară, întâlnind trăsura dumneavoastră, v-a salutat, dar aţi întors capul. Ştiţi, avem de gând să-l promovăm; am anumite calcule în privinţa lui şi poate să ne fie încă de folos.
— O, da, ne va citi ceva la matineu.
— Nu mă gândesc numai la asta. Voiam chiar astăzi să trec pe la dânsul. Pot să-i comunic?
— Dacă vreţi; deşi nu-mi închipui cum veţi aranja asta, zise ea nehotărâtă. Intenţionam să am cu el o explicaţie personală şi ar trebui să fixez ziua şi locul.
Se încruntă.
— Dar nu e nevoie să-i fixaţi o întrevedere specială. Îi transmit pur şi simplu despre ce e vorba şi atâta tot.
— Mă rog, fie şi aşa, transmite-i. Dar te mai rog să adaugi că-i voi fixa o zi de întrevedere, să adaugi negreşit.
Piotr Stepanovici se duse într-un suflet, cu surâsul pe buze. În general, pe cât mi-aduc aminte, în perioada aceea el era, nu ştiu cum, prea impulsiv şi chiar îşi permitea unele ieşiri de-a dreptul necuviincioase prin răbdarea lui răutăcioasă, aproape faţă de toată lumea. Ciudat era însă faptul că toate i se treceau cu vederea. În general, se înrădăcinase părerea că e un ins cu o fire cam aparte şi deci trebuie tratat cu respectiva înţelegere. Notez că el se arătase furibund aflând despre duelul lui Nikolai Vsevolodovici. Fusese luat prin surprindere de această întâmplare; se înverzise la faţă când i se relatase faptul. S-o fi simţit poate atins în amorul lui propriu, întrucât nu aflase noutatea decât a doua zi, când toată lumea deja o cunoştea?
— Dar ştii că n-aveai dreptul să te baţi, îi şopti el lui Stavroghin în a cincea zi, văzându-l întâmplător la club.
E de remarcat că în cursul celor cinci zile ei nu se întâlniră nicăieri, deşi Piotr Stepanovici trecea zilnic pe la Varvara Petrovna.
Nikolai Vsevolodovici îl privi în tăcere cu un aer distrat, neînţelegând parcă despre ce este vorba şi trecând mai departe. Străbătea salonul cel mare al clubului îndreptându-se spre bufet.
— Te-ai dus şi la Şatov… Vrei să dai în vileag şi chestiunea cu Maria Timofeevna, se ţinea el după dânsul şi, preocupat de ceea ce avea de spus, îl prinse de umăr.
Nikolai Vsevolodovici se scutură printr-o mişcare bruscă de mâna lui şi se întoarse spre el încruntat. Piotr Stepanovici îl privi drept în ochi cu un zâmbet ciudat, prelung. Totul nu dură decât o clipă. Nikolai Vsevolodovici porni mai departe.
II.
Ieşind de la Varvara Petrovna, Piotr Stepanovici trecu pe la bătrân şi, dacă se grăbi atâta, o făcu numai şi numai din răutate, ca să se răzbune pentru o jignire anterioară, despre care nu ştiuse nimic. Cu prilejul ultimei lor întâlniri, şi anume joia trecută, bătrânul, care de altfel singur începuse discuţia, la sfârşit îşi alungase fiul ameninţându-l cu bastonul. Acest fapt, Stepan Trofimovici mi-l ascunsese; dar acum, în momentul când Piotr Stepanovici apăru vijelios cu veşnicul lui surâs, de o candoare orgolioasă, şi cu privirea lui neplăcută, scormonind curioasă prin toate colţurile, Stepan Trofimovici îmi făcu un semn discret să rămân în cameră. În felul acesta mi-a fost dat să cunosc adevăratele lor relaţii, întrucât de data aceasta am asistat la toată convorbirea dintre ei.
Stepan Trofimovici şedea sprijinit de speteaza canapelei cu picioarele întinse înainte. Din joia aceea faţa îi slăbise vizibil şi se îngălbenise. Cu aerul cel mai familiar, Piotr Stepanovici se aşeză lângă el, punându-şi picioarele fără ceremonie pe canapea şi ocupând în felul acesta mult mai mult loc decât impunea respectul faţă de tatăl său. Demn şi fără să scoată o vorbă, Stepan Trofimovici se dădu mai la o parte.
Pe masă se afla o carte deschisă. Era romanul Ce-i de făcut? Trebuie să mărturisesc, vai, o ciudată naivitate a prietenului nostru: nutrea o idee veche că trebuie să-şi iasă din solitudine şi să dea o ultimă bătălie; acest vis domina tot mai mult închipuirea lui bolnăvicioasă. Mi-am dat seama că şi-a procurat şi studiază acest roman numai cu scopul ca în eventualitatea unei ciocniri inevitabile cu cei „care ţipă” să le cunoască dinainte procedeele şi argumentele chiar din „catehismul” lor şi pregătit în felul acesta să-i biruie pe toţi în „ochii ei”. O, cât de mult îl chinuia această carte! O arunca uneori pe masă şi, sărind de pe scaun, se plimba prin cameră aproape înnebunit.
— Sunt de acord că ideea fundamentală a autorului este adevărată, îmi spunea el înfrigurat, dar asta e cu atât mai groaznic! Este chiar ideea noastră; exact ideea noastră; noi, noi am lansat-o cei dintâi, am insuflat-o, am cultivat-o; de altfel, ce lucru nou ar mai fi în stare să spună ei după noi! Dar cum e prezentată, Dumnezeule mare; cum totul este ciuntit, deformat, denaturat! strigă el, subliniindu-şi revolta prin lovituri de deget în carte. Asemenea concluzii vizam noi? Cine ar mai putea recunoaşte aici ideea iniţială?
— Te instruieşti? surâse Piotr Stepanovici, luând volumul de pe masă şi citindu-i titlul. Era şi cazul, de mult. Îţi aduc şi altele, dacă vrei, şi mai grozave.
Stepan Trofimovici nu catadicsi să-i răspundă nici de data aceasta, păstrând o tăcere plină de demnitate. Şedeam într-un colţ, pe cealaltă canapea.
Piotr Stepanovici explică în grabă motivul vizitei sale. Bineînţeles, Stepan Trofimovici rămase foarte surprins, ascultându-l aproape speriat şi indignat la culme.
— Şi această Iulia Mihailovna crede că eu voi accepta să citesc la matineul ei?
— De fapt, ea nu are cine ştie ce mare nevoie de participarea ta. O face numai ca să te flateze şi prin aceasta să intre în graţiile Varvarei Petrovna. Oricum însă, cred că nu-ţi va trece prin cap s-o refuzi. Sunt convins că arzi de nerăbdare să apari în public, zâmbi el; voi, bătrânii, sunteţi cu toţii stăpâniţi de o ambiţie infernală. Ai grijă totuşi să nu fii prea plictisitor. Care e subiectul tău, din istoria Spaniei, mi se pare? Dă-mi materialul cu câteva zile înainte să-l văd şi eu, altminteri te pomeneşti că toată lumea adoarme.
Brutalitatea nedisimulată a acestor înţepături, aruncate grăbit, într-o înşiruire neîntreruptă, era vădit intenţionată. Ai fi zis, auzindu-l, că faţă de Stepan Trofimovici nici nu putea vorbi probabil într-un limbaj mai fin. Stepan Trofimovici continua stoic să nu observe jignirile. Dar noutăţile pe care le afla cu acest prilej produceau asupră-i o impresie tot mai zguduitoare.
— Chiar dumneaei, dumneaei personal te-a însărcinat să-mi transmiţi aceasta… pe dumneata? întrebă el pălind.
— Adică, să vezi, dânsa vrea să-ţi fixeze ziua şi locul pentru explicaţia voastră; rămăşiţele strâmbăturilor voastre sentimentale. Timp de douăzeci de ani ai tot cochetat cu ea şi ai obişnuit-o cu cele mai ridicole procedee. Dar fii fără grijă, acum lucrurile s-au cam schimbat; o spune mereu ea singură, că abia acum „i s-au deschis ochii”. I-am explicat pe faţă că prietenia aceasta a voastră constă în a vă arunca unul înaintea altuia câte-o căldare de lături. Mi-a povestit, bătrâne, foarte multe; când mă gândesc ce funcţie de lacheu ai îndeplinit în tot timpul acesta! Până şi eu m-am simţit ruşinat pentru tine.
— Eu am îndeplinit o funcţie de lacheu? nu se mai putu stăpâni Stepan Trofimovici.
— Mai rău, te-ai lăsat întreţinut, adică te-ai complăcut într-un rol de lacheu benevol. Nu-ţi place să munceşti, în schimb îţi plac bănişorii veniţi de-a gata. Acum îşi dă seama şi ea de toate astea; în orice caz, mi-a povestit despre tine nişte lucruri îngrozitoare. Ce-am mai râs de scrisorile tale către dânsa; ruşinos şi dezgustător. Nici nu mi-am închipuit vreodată că eşti atât de pervers, atât de pervers! Orice act de miluire conţine în el întotdeauna ceva iremediabil depravant şi cazul tău e un exemplu concludent!
— Ţi-a arătat scrisorile mele!
— Pe toate. Bineînţeles, nu aveam cum să le citesc chiar pe toate. Câtă hârtie ai fost în stare să umpli scriindu-i peste două mii de scrisori… Ştii ce mă gândesc, bătrâne, că în relaţiile voastre a existat un moment când ea ar fi fost gata să se mărite cu tine! Ai pierdut ocazia în modul cel mai stupid! Vorbesc, bineînţeles, din punctul tău de vedere, dar tot ar fi fost mai bine decât să te laşi peţit ca acum acoperind „păcatele altora”, ca un bufon de râsul tuturor, pentru bani.
— Pentru bani! Auziţi, pentru bani! Ea să spună aşa ceva! gemu Stepan Trofimovici.
— Dar ce credeai? Linişteşte-te însă, ţi-am luat apărarea. E singura cale pentru justificarea ta. Ea a înţeles că aveai nevoie de bani, ca oricare altul, şi că din acest punct de vedere poate că aveai dreptate. I-am demonstrat matematic că viaţa voastră a fost bazată pe avantaje reciproce: ea reprezenta capitalul, iar tu făceai pe lângă dânsa pe bufonul sentimental. De altfel, nu pentru bani e ea supărată, cu toate că ai muls-o ca pe o capră. O cuprinde însă ciuda pentru faptul că timp de douăzeci de ani a avut în tine toată încrederea, pentru faptul că ai fraierit-o cântându-i în struna generozităţii şi nobleţei şi că ai făcut-o atâta timp să mintă. Că a minţit ea însăşi, n-o va recunoaşte, bineînţeles, şi tocmai de aceea se răsfrânge totul pe capul tău, îndoit. Nu înţeleg cum de nu te-ai gândit că va trebui cândva să dai socoteală pentru toate astea. Că doar nu ţi-a lipsit inteligenţa. Ieri am sfătuit-o să te interneze într-un azil, n-ai nici o grijă, un azil onorabil, nu-ţi va părea rău; probabil că aşa va face. Îţi aduci aminte ultima ta scrisoare către mine trimisă în gubernia H., acum trei săptămâni?
— Nu cumva i-ai arătat-o? sări îngrozit Stepan Trofimovici.
— Şi de ce nu i-aş fi arătat-o, mă rog! E primul lucru pe care l-am făcut. Exact scrisoarea în care mă încunoştinţai că ea te exploatează, îţi invidiază talentul, bineînţeles şi despre „păcatele altora”. Ei bine, frate dragă, fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi spun că ai nişte susceptibilităţi teribile! Să te prăpădeşti de râs, nu altceva. În general însă, toate scrisorile tale sunt foarte plicticoase; ai un stil imposibil, de multe ori nici n-am avut răbdare să le citesc, iar una dintre ele şi acum zace undeva printre hârtiile mele nedesfăcută; ţi-o restitui mâine. Dar asta, ultima ta scrisoare, este o capodoperă! M-a amuzat foarte mult! Am râs în hohote!
— Bestie, bestie! zbieră Stepan Trofimovici.
— Ei, drăcie, nici nu se poate sta de vorbă cu tine. Ascultă, văd că iar te şifonezi ca joia trecută!
Stepan Trofimovici se descovoie ameninţător:
— Cum îţi permiţi să vorbeşti cu mine în felul acesta?
— Cum adică, în felul acesta? Îţi vorbesc simplu şi clar.
— Dar spune-mi, în sfârşit, bestie, eşti tu fiul meu sau nu eşti?
— Asta ar trebui s-o ştii tu mai bine. Bineînţeles, orice tată este înclinat în asemenea cazuri să fie orb…
— Taci, taci! se cutremură Stepan Trofimovici.
— Ai văzut, ţipi şi mă cerţi ca şi joia trecută, când ai vrut să dai cu bastonul în mine; eu însă actul acela l-am găsit atunci. De curiozitate, toată seara mi-am pierdut-o scotocind în valiză. Ce-i drept, nu există nimic precis, poţi să fii liniştit. E doar un bileţel adresat de maică-mea polonezului aceluia. Judecând însă după temperamentul ei…
— Încă un cuvânt şi te pălmuiesc.
— Ce oameni! mi se adresă brusc Piotr Stepanovici. Să vezi, chestiunea aceasta s-a iscat între noi joia trecută. Îmi pare bine că astăzi eşti şi dumneata de faţă, poţi să-ţi dai o părere judicioasă. În primul rând, starea de fapt: el îmi reproşează felul cum vorbesc despre maică-mea, dar cine m-a împins la asta? Când eram încă licean la Petersburg, n-a fost el acela care mă trezea de două ori pe noapte, îmbrăţişându-mă şi plângând ca o muiere şi povestindu-mi – cum credeţi, ce-mi povestea el atunci noaptea? Tocmai aceste istorioare indecente despre maică-mea! Chiar de la el primul le-am aflat.
— Dar bine, îţi înfăţişam atunci lucrurile în sensul cel mai elevat! Vai, nu m-ai înţeles. Nimic, nimic n-ai înţeles.
— În orice caz, ticăloşia ta de atunci era mult mai mare decât a mea acum, recunoaşte. Căci, în definitiv, dacă vrei, mie îmi este absolut egal. Vorbesc pentru tine, situându-mă pe punctul tău de vedere. În ce mă priveşte, fii pe pace: nu-i fac mamei nici o vină; ori tu, ori polonezul, mie îmi este egal. N-am nici o vină că acolo la Berlin aţi ajuns într-un asemenea hal de nerozie. De altfel, nici n-aţi fost capabili să faceţi ceva mai inteligent. Spune-mi, aşadar, nu sunteţi voi nişte caraghioşi, după toate astea?! Şi ce-ţi pasă ţie dacă eu sunt sau nu sunt fiul tău? Ascultă, mi se adresă el iar, omul acesta n-a cheltuit pentru mine o para chioară în toată viaţa lui, până la vârsta de şaisprezece ani nici nu m-a cunoscut, apoi m-a jefuit aici, iar acum ţipă că inima lui a sângerat toată viaţa pentru mine şi se izmeneşte în faţa mea ca un actor. Să am iertare, drept cine mă iei? Doar nu sunt Varvara Petrovna!
Piotr Stepanovici se sculă şi-şi luă pălăria.
— Afurisit să fii, şi de azi înainte nu vreau să ştiu de tine, îşi întinse mâna spre dânsul Stepan Trofimovici, alb ca varul.
— Ca să vezi până la ce prostie poate să ajungă un om! zise cu mirare Piotr Stepanovici. Aşadar, adio, bătrâne; nu mai vin la tine niciodată. Nu uita să-mi trimiţi articolul din timp; şi caută, dacă poţi, să nu scrii aberaţii; fapte, fapte şi numai fapte. Dar mai ales să fii concis. Adio.
III.
De altfel, toată discuţia aceasta avea şi un substrat încărcat de cauze lăturalnice. Fără îndoială, Piotr Stepanovici îşi făcuse anumite socoteli în privinţa tatălui său. Cred că îşi propusese să-l împingă pe bătrân la exasperare şi prin aceasta să-l determine la vreo ieşire scandaloasă, într-o manieră scontată de el, în vederea realizării scopurilor sale viitoare, nemărturisite şi cu totul în afara relaţiilor dintre ei, despre care va fi vorba mai departe. O mulţime de proiecte şi planuri de acelaşi gen roiau în acea perioadă în capul tânărului şi, bineînţeles, în cea mai mare parte erau cu totul fanteziste. Mai avea el în vedere şi o altă victimă, afară de Stepan Trofimovici. În general, pusese omul ochii pe mai multe victime şi nu puţine la număr, după cum s-a constatat ulterior; dar mai ales pe una conta el în mod deosebit şi aceasta era chiar domnul von Lembke.
Andrei Antonovici von Lembke aparţinea acelui neam privilegiat (de natură) care în Rusia, potrivit condicilor de evidenţă, număra câteva sute de mii de indivizi şi care poate că nici ei nu ştiu că în totalitatea lor formează în această ţară un fel de asociaţie perfect organizată. Şi desigur, o asociaţie nicidecum născocită şi premeditată, ci inerentă spiritului întregului neam, fiinţând fără cuvinte şi fără un acord prealabil, ca o îndatorire morală obligatorie, în virtutea căreia toţi membrii acestui neam se ajută şi se susţin unul pe altul întotdeauna, pretutindeni şi în orice împrejurări. Andrei Antonovici avusese onoarea să-şi facă studiile în una dintre acele instituţii ruseşti de învăţământ superior care sunt frecventate de tinerii proveniţi din familii faţă de care soarta se arătase mai darnică în avuţii sau relaţii. Absolvenţii acestei instituţii de învăţământ, aproape imediat după terminarea şcolii, erau numiţi în posturi destul de importante dintr-un anumit departament al administraţiei de stat. Andrei Antonovici avea un unchi locotenent-colonel genist şi un alt unchi brutar; izbuti totuşi să se strecoare în această şcoală superioară, ba întâlni acolo şi destul de mulţi semeni din seminţia respectivă. Era un camarad vesel; învăţa destul de prost, dar fusese îndrăgit de toţi. Chiar şi în clasele superioare, când mulţi dintre tineri, îndeosebi cei de origine rusă, începuseră deja să discute probleme importante de actualitate, cu un aer care părea să arate că abia aşteaptă absolvirea şcolii ca să le rezolve dintr-odată pe toate, Andrei Antonovici continua să se preocupe de cele mai naive şotii şcolăreşti. Prin glume destul de prosteşti, poate şi cam cinice, stârnea hazul celorlalţi, făcându-şi din aceasta un scop. Ba îşi sufla nasul într-un fel caraghios, când profesorul la lecţie punea vreo întrebare, reuşind astfel să provoace râsul camarazilor şi al profesorului; ba înfăţişa în dormitor un tablou vivant într-o poză cinică, în aplauzele tuturor; ba executa exclusiv pe nas (cu destulă iscusinţă) uvertura din Fra Diavolo. Printr-o neglijenţă voită, îşi atribuia nu ştiu ce notă de originalitate. În ultimul an de şcoală se apucă să scrie poezioare ruseşti. Limba neamului său o cunoştea destul de agramat, ca mulţi alţi conaţionali ai săi din Rusia. Înclinaţia pentru stihuri îl împrieteni cu un camarad posac şi cu o înfăţişare veşnic amărâtă parcă, fiul unui general sărac şi care trecea printre colegii lui de şcoală drept o viitoare glorie a literaturii ruse. Acesta îl luă sub protecţia sa. Întâmplarea făcu însă ca la vreo doi ani după absolvirea liceului, acest camarad posac, care se lăsase între timp de cariera funcţionărească pentru a se consacra literaturii ruse şi care, drept consecinţă, umbla în ghete scâlciate şi dârdâia de frig, fiind îmbrăcat toamna târziu într-un pardesiu uşor de vară, să-l întâlnească întâmplător lângă podul Anicikov pe fostul lui protégé, pe „Lembka”, cum îi spuneau colegii săi de şcoală. Şi ce credeţi? Era de nerecunoscut, încât omul se uită la el aproape uluit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat impecabil, cu favoriţii de nuanţă roşcată ajustaţi îngrijit, cu pince-nez, ghete de lac şi mănuşi nou-nouţe, într-un palton larg de croială modernă şi cu o servietă la subsuoară. Lembke se arătă foarte amabil faţă de colegul său, îi dădu adresa lui şi-l invită să vină la el într-o seară. Se constată cu acest prilej că el nu mai era „Lembka”, ci von Lembke. Fostul său camarad se duse totuşi să-l viziteze, probabil numai de ciudă. La intrare, în faţa unei scări prea puţin prezentabile şi nici pe departe luxoase, dar cu treptele acoperite cu preş roşu de postav, îl întâmpină un portar întrebându-l pe cine caută. Se auzi apoi răsunând puternic, sus la etaj, un clopoţel. Dar în locul ambianţei de bogăţie şi lux pe care vizitatorul se aştepta s-o vadă, îl găsi pe „Lembka” al său aciuat într-o cămăruţă dosnică, întunecoasă şi prost întreţinută, despărţită în două printr-o draperie de culoare verde-închis, cu o mobilă tapiţată în aceeaşi culoare, dar foarte veche, cu storuri de culoare verde pe nişte ferestre înguste şi înalte. Von Lembke stătea la o rudă a sa depărtată, un general, care îl proteja. Îşi întâmpină musafirul cu un aer cordial, se purtă cu multă seriozitate şi cu o politeţe amabilă. Discutară şi despre literatură, dar în limitele cuvenite într-o conversaţie ocazională. Un lacheu cu cravată albă le servi ceai slab şi câte un fursec rotund minuscul şi uscat. Furios, colegul lui ceru apă gazoasă. I se servi, dar cu oarecare întârziere, fapt care îl făcu se pare pe Lembke să se simtă prost şi să-l cheme a doua oară pe lacheu repetându-şi dispoziţia. Îi propuse musafirului să ia o gustare şi rămase vizibil mulţumit când acesta refuză şi în sfârşit plecă. Pe scurt, în acea vreme Lembke stătea la acest general influent în calitate de conaţional miluit.
Era perioada când el se topea de dragoste după cea de-a cincea fiică a generalului, bucurându-se, se pare, de reciprocitate. Şi totuşi Amalia fu măritată, când îi sosi vremea, cu un bătrân neamţ, fabricant de băuturi spirtoase, vechi camarad al bătrânului general. Andrei Antonovici nu se tângui prea mult, ci-şi construi din carton un teatru. Cortina se ridica, apăreau nişte actori care gesticulau; lojile erau pline de spectatori, orchestra acţionată de un mecanism trăgea din arcuşuri pe strunele viorilor, capelmaistrul îşi mişca bagheta, iar la parter, cavalerii şi ofiţerii băteau din palme. Totul fusese făcut din hârtie, totul fusese conceput şi executat personal de von Lembke; asta îi luase o jumătate de an. Generalul convocă în mod special o reuniune intimă într-o seară şi capodopera fu demonstrată oaspeţilor. Toate cele cinci fiice ale generalului, printre care şi noua căsătorită Amalia, fabricantul ei şi celelalte domnişoare şi doamne cu nemţii lor s-au uitat cu mare interes şi au lăudat teatrul, după care s-a dansat. Lembke a rămas foarte mulţumit şi curând s-a consolat definitiv.
Trecură ani şi cariera lui se preciză. Deţinuse mereu posturi prin instituţii importante şi totdeauna sub conducerea unor şefi de acelaşi neam cu el şi în sfârşit ajunse la un grad foarte înalt pentru vârsta lui. De mult dorea să se însoare şi de mult căuta o pereche corespunzătoare. Pe ascuns de şefii săi, trimisese redacţiei unei reviste o povestire, care însă nu mai văzu lumina tiparului. În schimb construi din carton un tren întreg de cale ferată şi cu acelaşi succes: călătorii ieşeau din gară cu valijoarele, rucsacurile, copiii şi căţeii lor intrau în vagoane. Conductorii şi îngrijitorii umblau încoace şi încolo, suna clopoţelul, se auzea semnalul de plecare şi trenul pornea. Realizarea acestei capodopere complicate i-a luat un an întreg de trudă migăloasă. Şi totuşi trebuia să se căsătorească. Cercul său de cunoştinţe era destul de larg şi, în bună parte, format din lume nemţească; dar frecventa şi cercuri ruseşti, bineînţeles la reuniunile şefilor săi. În sfârşit, când împlini treizeci şi opt de ani, îi pică şi o moştenire. Decedase un unchi, brutarul, lăsându-i prin testament treisprezece mii de ruble. Rămânea acum să se fixeze asupra unui post potrivit. Domnul von Lembke, cu tot nivelul destul de înalt al sferei sale de serviciu, era un om modest. S-ar fi mulţumit să i se dea conducerea unui departament cu atribuţii poate mai puţin prestigioase, dar cu administraţie independentă, în care să aibă drepturi depline de a dispune, să zicem, asupra recepţionării lemnelor livrate statului sau chiar alt locşor de acest gen, dar la fel de mănos şi tihnit, unde să rămână toată viaţa. Iată însă că în loc de o Minnă sau o Ernestină, cum se aştepta el, interveni în viaţa lui Iulia Mihailovna. Cariera lui săltă deodată pe o treaptă mai sus. Modestul şi conştiinciosul von Lembke simţi că şi el ar putea fi ambiţios.
Iulia Mihailovna poseda, conform tabelelor vechi de evidenţă cadastrală, vreo două sute de suflete la care se adăuga şi o considerabilă zestre de relaţii utile. Pe de altă parte, von Lembke era frumos, iar ea depăşise vârsta de patruzeci de ani. E de remarcat că el, încetul cu încetul, se îndrăgosti de dânsa cu adevărat, pe măsură ce se complăcea în situaţia de logodnic. În ziua cununiei îi trimise de dimineaţă nişte versuri. Toate acestea o încântau, chiar şi versurile: patruzeci de ani sunt patruzeci de ani, nu te joci cu o astfel de cifră. Curând după căsătorie el primi o şi mai sensibilă avansare în grad cu decoraţia aferentă, iar după aceea fu numit să conducă gubernia noastră.
Pregătindu-se să plece la noi, Iulia Mihailovna socoti necesar să-şi dădăcească puţin soţul. Era convinsă că nu e un om lipsit de capacităţi; ştia să-şi facă apariţia şi să se prezinte cu demnitate; să asculte cu un aer important şi să rămână într-o tăcere gravă, aparent grăitoare; îşi formase o ţinută de prestanţă; era capabil să rostească chiar şi un discurs; ba mai avea şi niscai frânturi şi crâmpeie de idei; prinsese omul şi spoiala unui liberalism necesar, la modă. Şi totuşi, o neliniştea faptul că se arăta cam prea puţin receptiv şi, după atâta amar de căutare a unei poziţii mai bune în carieră, începuse acum să dea semne evidente că ar avea nevoie de linişte. Ea ar fi vrut să-i transmită ambiţia ei, când colo el se apucă deodată să construiască din mucava o biserică protestantă; pastorul apărea să-şi spună predica, credincioşii ascultau împreunându-şi cu evlavie mâinile pe piept, o doamnă îşi ştergea cu batista lacrimile, un bătrânel îşi sufla nasul; la sfârşit răsuna o minusculă orgă comandată anume din Elveţia, cu mare cheltuială. De cum află de existenţa ei, Iulia Mihailovna, aproape cu un fel de spaimă, îi confiscă opera pe loc, încuind-o în dulap; în schimb, îi îngădui drept mângâiere să scrie un roman, dar fără să-şi dea în vileag această preocupare. Din nefericire, se putea întrevedea în decizia aceasta o precumpănire uşuratică a nechibzuinţei şi fanteziei asupra simţului măsurii. Soarta o ţinuse prea mult în situaţia de fată bătrână. Ideile îi aţâţau vanitatea, una după alta, asaltându-i mintea surescitată. Nutrea gânduri ambiţioase, voia cu orice preţ să conducă gubernia, se vedea de pe acum înconjurată de o lume în plină admiraţie, îşi fixase şi direcţia de activitate. Von Lembke simţi cum începe să-l cuprindă teama; curând însă intui, cu flerul lui funcţionăresc, că de fapt nu ar avea deloc motive de îngrijorare pentru scaunul său de guvernator. Şi într-adevăr, primele două, trei luni se scurseră chiar într-un climat de guvernare satisfăcător. Dar iată că se ivi Piotr Stepanovici şi lucrurile luară o întorsătură mai mult decât bizară.
Fapt e că, dintru început chiar, tânărul Verhovenski manifestă o lipsă totală de respect faţă de Andrei Antonovici, arogându-şi nişte drepturi ciudate, iar Iulia Mihailovna, totdeauna atât de geloasă în ce priveşte prestigiul soţului ei, nu se arătase dispusă deloc să observe acest lucru; în orice caz, nu-i acorda nici o importanţă. Tânărul deveni favoritul ei; mânca, bea şi aproape că dormea în casa lor. Von Lembke începu să se apere, îi spunea în faţa lumii „tinere”, îl bătea ocrotitor pe umăr, dar cu aceasta nu reuşi deloc să se impună: Piotr Stepanovici părea mereu că îşi râde de el pe faţă, chiar şi atunci când îi vorbea cu toată seriozitatea, iar în prezenţa altora îi spunea cele mai surprinzătoare lucruri. Într-o zi, întorcându-se acasă, Lembke îl găsi pe tânăr în cabinetul său, dormind pe canapea fără să-i fi cerut voie. Acesta se justifică prin aceea că intrând şi negăsindu-l acasă „a profitat de ocazie ca să tragă un pui de somn”. Von Lembke se simţi ofensat şi se plânse soţiei; ea îşi bătu joc de enervarea lui şi făcu remarca usturătoare că probabil el nu ştie să se impună; cel puţin faţă de dânsa „acest băieţandru” nu-şi permite niciodată familiarităţi; de altfel, „este cam naiv şi de o prospeţime sufletească care iese, ce-i drept, din cadrul uzanţelor societăţii”. Von Lembke se bosumflă. Dar ea reuşi să-i împace. Fără să-şi fi cerut formal scuze, Piotr Stepanovici scăpă nu ştiu cum printr-o glumă plată, care în alte împrejurări ar fi apărut drept o nouă jignire, dar în cazul de faţă fusese acceptată ca un semn de căinţă. Vulnerabilitatea lui Andrei Antonovici rezida în faptul că avusese slăbiciunea chiar de la începutul cunoştinţei lor să-i mărturisească faptul că scrie un roman. Închipuindu-şi că are de-a face cu un tânăr cu sufletul vibrând de poezie şi visând de mult să găsească un ascultător receptiv, îi citi chiar din primele zile de cunoştinţă două capitole din opera sa. Acesta ascultase fără să-şi ascundă plictiseala, căscând nepoliticos şi fără să fi exprimat măcar o laudă, dar la plecare îi ceruse totuşi manuscrisul ca să-şi facă o părere citindu-l în linişte acasă, iar Andrei Antonovici i-l încredinţase. De atunci manuscrisul nu-i fusese restituit, deşi nu era zi ca tânărul să nu vină în casa lor, iar la întrebările lui, de fiecare dată, răspundea doar prin râs; în cele din urmă îi declară că-l pierduse undeva pe stradă chiar în ziua când îl primise. Aflând despre toate acestea, Iulia Mihailovna se supără foc pe soţul ei.
— Nu cumva i-ai spus despre biserică? se alarmă ea aproape speriată.
Von Lembke pur şi simplu căzu pe gânduri, iar prea multă îngândurare îi fusese interzisă de medici, ca fiindu-i dăunătoare. Afară de faptul că-i picară o mulţime de complicaţii survenite prin gubernie, despre care vom vorbi mai jos, căpătase omul şi o belea de cu totul altă natură, strict intimă: se simţea atins nu numai în orgoliul lui de şef suprem al guberniei, dar şi în străfundurile ascunse ale inimii. Cerând-o în căsătorie pe Iulia Mihailovna, Andrei Antonovici nu şi-ar fi închipuit niciodată posibilitatea vreunor neînţelegeri sau disensiuni în viitor. Astfel îşi închipuia el căsnicia de o viaţă întreagă, visând la Minna şi Ernestina. Simţea că nu e în stare să facă faţă vreunei furtuni familiale. Dar iată că Iulia Mihailovna avu cu el în cele din urmă o explicaţie deschisă.
— N-ai de ce să te formalizezi de toate astea, zise ea, fie chiar şi pentru motivul prea evident că tu eşti întreit mai rezonabil şi infinit superior ca poziţie pe scara ierarhiei sociale. Băiatul acesta mai are numeroase metehne rămase de pe urma deprinderilor anterioare de liber-cugetător şi pe care eu le consider pur şi simplu mofturi ştrengăreşti; nu poţi să-l schimbi dintr-odată, ci treptat. Trebuie să preţuim tineretul nostru; eu procedez cu blândeţe şi bunăvoinţă şi izbutesc să-i reţin de pe marginea prăpastiei.
— Dar e o gură-spartă şi vorbeşte dracu’ ştie ce, obiectă von Lembke. Nu mai pot tolera ca în public şi în prezenţa mea să afirme cum că guvernul încurajează beţia, înlesnind poporului consumul de votcă, anume ca să-l abrutizeze şi în felul acesta să-l împiedice de a se răscula. Gândeşte-te în ce situaţie sunt pus eu când trebuie să ascult toate acestea în faţa lumii.
Spunând acest lucru, von Lembke îşi aduse aminte de conversaţia recentă cu Piotr Stepanovici. În speranţa naivă că îl va dezarma pe tânăr prin liberalismul său, îi arătă colecţia sa personală de felurite proclamaţii, ruseşti şi din străinătate, pe care şi-o adunase cu grijă începând din anul 1859, mai mult dintr-o utilă curiozitate, decât ca simplu amator. Piotr Stepanovici, ghicindu-i intenţia, declară brutal că într-un singur rând al unora dintre manifeste există mai mult sens decât într-o cancelarie întreagă, „inclusiv cancelaria dumneavoastră”, aş zice eu.
Lembke se simţi şocat.
— Dar e prea devreme, prea devreme pentru noi aşa ceva, murmură el aproape rugător, arătând colecţia de manifeste.
— Nicidecum; din moment ce vă este teamă, înseamnă că nu este prea devreme.
— Şi totuşi există aici, de pildă, un îndemn la dărâmarea bisericilor.
— Şi de ce nu, adică? Dumneavoastră sunteţi doar un om inteligent şi desigur nu credeţi în Dumnezeu, şi înţelegeţi prea bine că aveţi nevoie de credinţă numai pentru abrutizarea poporului. Adevărul este mai cinstit decât minciuna.
— De acord, de acord, sunt perfect de acord cu dumneata, şi totuşi e prea devreme, prea devreme pentru noi… îşi încreţea rădăcina nasului şi fruntea von Lembke.
— Atunci ce fel de funcţionar al guvernului sunteţi, dacă personal sunteţi de acord cu însuşi faptul dărâmării bisericilor şi al ridicării ciomegelor împotriva Petersburgului, şi toată obiecţiunea dumneavoastră se reduce doar la o chestiune de termen?
Prins cu vorba atât de brutal şi profund vexat, Lembke îşi pierdu cumpătul.
— Nu, nu; nu este deloc aşa, se împotrivi el cu înfocare, întărindu-se din ce în ce mai mult în amoru-i propriu zgândărit, dumneata, ca om tânăr, şi mai ales necunoscând scopurile noastre, greşeşti. După cum am înţeles, dragul meu Piotr Stepanovici, dumneata ne consideri pe noi funcţionari ai guvernului? Aşa. Funcţionari cu drept de iniţiativă personală? Aşa. Dar ia să vedem, cum acţionăm noi? Noi purtăm toată răspunderea; şi de fapt, dacă privim lucrurile în finalitatea lor, şi noi, ca şi voi, servim aceeaşi cauză comună. Atâta doar că noi proptim ceea ce voi zdruncinaţi şi ceea ce fără de noi s-ar fi desfăcut împrăştiindu-se în toate direcţiile. Noi nu vă suntem duşmani, nicidecum, noi vă spunem: mergeţi înainte, progresaţi, zdruncinaţi chiar, adică tot ce este vechi şi trebuie modificat; dar tot noi suntem aceia care, la nevoie, va trebui să vă ţinem în limitele necesare, salvându-vă de voi înşivă, pentru că fără noi doar aţi răvăşi întreaga Rusie, privând-o de înfăţişarea ei decentă, iar sarcina noastră este tocmai salvgardarea acestei înfăţişări decente. Înţelegeţi dar că noi şi voi avem nevoie unii de alţii. În Anglia whigs şi tories sunt la fel de necesari în mod reciproc. Aşadar, noi suntem tories, iar voi, whigs, aşa înţeleg eu lucrurile. Andrei Antonovici începu să devină emfatic. De pe timpul când era la Petersburg încă îi plăcea să vorbească lucruri inteligente şi în spirit liberal, dar mai ales când ştia că nimeni nu trage cu urechea. Piotr Stepanovici tăcea cu un aer neobişnuit de serios pentru el. Aceasta îl stimula şi mai mult pe orator.
— Ştii dumneata că eu, „stăpânul guberniei”, continuă el preumblându-se prin cabinet, ştii dumneata că eu, din cauza multiplelor mele obligaţii, nu pot să îndeplinesc niciuna dintre ele, iar pe de altă parte aş putea tot atât de bine să-ţi spun că nici n-am ce face aici. Tot secretul constă în faptul că toate sunt în funcţie de vederile guvernului şi depind de guvern. Dacă guvernul, din cine ştie ce consideraţii politice sau pentru potolirea pasiunilor, instaurează chiar şi o republică, să zicem, dar totodată întăreşte puterea guvernatorilor, ei bine, şi noi, guvernatorii, înghiţim republica; şi nu numai republica: înghiţim tot ce vreţi; eu cel puţin simt că sunt gata… Într-un cuvânt, dacă guvernul îmi cere telegrafic activité dévorante, desfăşor şi eu activité dévorante. Eu am declarat aici categoric: „Domnilor, pentru echilibrul şi propăşirea tuturor instituţiilor guberniale se cere un singur lucru: întărirea puterii guvernatorilor”. Să vezi, este necesar ca toate aceste instituţii – fie ale zemstvei, fie judecătoreşti – să aibă, ca să zic aşa, o existenţă dublă, adică este necesar ca ele să existe (sunt absolut de acord că aşa ceva este necesar), iar pe de altă parte este necesar ca ele să nu existe. Totul depinde de vederile guvernului. Va veni la un moment dat un suflu ca instituţiile să fie necesare, şi ele vor apărea imediat în gubernia mea. Va dispărea această necesitate şi nimeni nu le va mai găsi la mine. Iată ce înţeleg eu prin activité dévorante, care însă nu va mai putea exista fără întărirea puterii guvernatorilor. Vorbim aici între patru ochi. Ştii, am şi comunicat la Petersburg că este nevoie de o santinelă specială la uşa reşedinţei particulare a guvernatorului. Aştept răspunsul.
— Aveţi nevoie de două, zise Piotr Stepanovici.
— De ce adică de două? se opri în faţa lui von Lembke.
— Pentru că o singură santinelă e prea puţin, ca să vă faceţi respectat. Aveţi nevoie negreşit de două.
Faţa lui Andrei Antonovici se contractă într-o grimasă convulsivă.
— Dumneata… îţi permiţi prea mult, Piotr Stepanovici. Profiţi de bunătatea mea, îmi spui tot felul de impertinenţe şi faci aici pe bourru bienfaisant…
— Mă rog, murmură Piotr Stepanovici, şi totuşi dumneavoastră ne deschideţi nouă drumul şi ne pregătiţi succesul.
— Adică cui anume nouă şi ce fel de succes? îl privi uluit von Lembke, dar nu primi nici un răspuns.
Iulia Mihailovna, ascultându-i raportul despre această conversaţie, se arată foarte nemulţumită.
— Doar nu pot, se justifică von Lembke, să-l tratez cu autoritatea unui şef pe favoritul tău şi încă într-o discuţie între patru ochi… Mai scap câte o vorbă… în bunătatea inimii mele.
— Exagerat de bună. Nici n-am ştiut că ai o colecţie de manifeste, fă bine şi mi-o arată.
— Dar… mi le-a cerut să i le dau pentru o zi.
— Şi le-ai dat, iar! se supără Iulia Mihailovna. Ce lipsă de tact!
— Trimit acum să le ia înapoi.
— Nu ţi le dă.
— Îi impun! se aprinse von Lembke şi sări de pe locul lui. Cine este el ca să mă tem atâta de dânsul şi cine sunt eu ca să nu pot face nimic?
— Stai jos şi linişteşte-te, îl opri Iulia Mihailovna. Îţi voi răspunde la prima întrebare: am despre el nişte referinţe de recomandare excelente; e un tânăr capabil şi uneori spune nişte lucruri foarte inteligente. Karmazinov m-a asigurat că el are relaţii aproape peste tot şi o influenţă extraordinară asupra tineretului din capitală. Iar dacă prin el voi atrage pe alţii, grupându-i în jurul meu, îi voi feri de pierzanie, deschizând perspective noi ambiţiei lor. Îmi este devotat din toată inima şi mă ascultă în toate.
— Dar dacă în timp ce tu îl ocroteşti, ei vor face… dracu’ ştie ce. Desigur, este o idee… se apără vag von Lembke, dar… uite, aud că în judeţul X au apărut nişte manifeste.
— Dar zvonul acesta a circulat încă vara trecută, manifeste, bancnote false şi mai ştiu eu ce, şi totuşi până acum n-au pus mâna pe niciuna. Cine ţi-a spus?
— Am auzit de la von Blum.
— Ia lasă-mă cu von Blum al dumitale; să nu mai aud pomenindu-se numele lui!
Iulia Mihailovna se înfurie şi timp de un minut nici nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Von Blum era unul dintre funcţionarii cancelariei guberniale pe care ea prinsese o ură deosebită. Dar despre aceasta vom mai vorbi.
— Te rog, să n-ai nici o grijă în privinţa lui Verhovenski, conchise ea, dacă ar fi participat la vreo ştrengărie oarecare, nu ţi-ar fi vorbit aşa cum vorbeşte cu tine şi cu toţi cei de aici. Palavragiii nu sunt primejdioşi, ba aş putea să-ţi spun şi altceva: de-ar fi să se întâmple ceva, eu prima voi afla prin el. Îmi este devotat în mod fanatic.
Notez, anticipând evenimentele, că dacă n-ar fi tronat aici ambiţia nemăsurată şi prezumţiozitatea Iuliei Mihailovna, poate că nici nu s-ar fi întâmplat tot ceea ce au izbutit să facă la noi aceşti indivizi mizerabili. Ea poartă o mare răspundere!
Capitolul al cincilea.
În ajunul serbării.
I
Serbarea iniţiată de Iulia Mihailovna pe bază de listă de subscripţie în folosul institutoarelor din gubernia noastră se amânase de câteva ori. Printre cei ce se înghesuiau în jurul soţiei guvernatorului erau nelipsiţii Piotr Stepanovici, neînsemnatul funcţionar Leamşin, care îndeplinea diferite comisioane mărunte şi care într-o vreme frecventase reuniunile lui Stepan Trofimovici, iar acum intrase deodată în graţiile Iuliei Mihailovna pentru că ştia să cânte la pian; adesea Liputin, pe care Iulia Mihailovna îl desemnase ca viitor redactor-şef al proiectatului ziar independent gubernial, câteva doamne şi domnişoare şi, în sfârşit, chiar Karmazinov care, deşi nu era prezent mereu, anunţase solemn şi cu un aer satisfăcut că va oferi publicului o surpriză plăcută cu prilejul „cadrilului literaturii”. Înscrişii pe liste şi donatorii erau în număr extraordinar de mare şi, în primul rând, cei ce alcătuiau elita oraşului; erau acceptate să subscrie însă şi persoane de rând, dacă veneau, bineînţeles, cu donaţii în bani. Iulia Mihailovna declarase că uneori este cazul să se îngăduie şi un amestec între clase sociale, „altfel cine să-i lumineze pe aceşti oameni sărmani?”. Se constitui un comitet neoficial dintre intimii casei guvernatorului care hotărî ca festivitatea să aibă un caracter democratic. Abundenţa subscripţiilor ispitea la cheltuieli; se urmărea o realizare nemaipomenită, din care cauză interveniseră atâtea amânări. Tot nu se puteau decide unde să organizeze balul de seară: în imensa casă a soţiei mareşalului nobilimii, care îşi oferise saloanele în acest scop, sau la Varvara Petrovna, la conacul Skvoreşniki? Skvoreşniki se afla cam depărtişor de oraş, dar mulţi membri ai comitetului erau de părere că acolo lumea „se va simţi mai liberă”. Personal, Varvara Petrovna ar fi fost încântată ca balul să aibă loc la dânsa. E greu de spus de ce această femeie mândră căuta atât de mult să-i intre în voie Iuliei Mihailovna. Probabil îi plăcea faptul că şi soţia guvernatorului, la rândul ei, aproape se umilea în faţa lui Nikolai Vsevolodovici şi era mai amabilă cu el decât cu oricare altul. Repet: Piotr Stepanovici nu înceta să acrediteze în casa guvernatorului o idee lansată înainte, insinuând în şoaptă că Nikolai Vsevolodovici este un om cu foarte misterioase relaţii în cele mai misterioase cercuri şi, desigur, se află aici într-o misiune specială.
Stranie stare de spirit domnea într-adevăr la noi pe atunci! Mai ales în societatea cucoanelor apăruse un fel de frivolitate şi nu s-ar putea spune că acest lucru nu se produsese dintr-odată. Se instaurase o atmosferă de exuberanţă nestăpânită, uşuratică, lipsită de jenă şi nu totdeauna agreabilă. Devenise la modă un fel de zvăpăiere deşucheată a minţilor şi ideile cele mai anapoda erau întâmpinate cu entuziasm. Mai târziu, după ce evenimentele se consumară, lumea o învinui pe Iulia Mihailovna, anturajul ei şi influenţa acestuia; dar nu-mi vine să cred că toate se datorau exclusiv Iuliei Mihailovna şi că ea e unica vinovată. Dimpotrivă, foarte mulţi, la început, se întreceau în laude la adresa soţiei noului guvernator, relevându-i meritele de a fi ştiut să unească societatea şi să creeze o atmosferă destinsă. Avuseseră loc chiar şi câteva fapte scandaloase pentru care Iulia Mihailovna realmente n-a avut nici o vină; dar pe atunci cu toţii râdeau şi se distrau şi nu s-a găsit nimeni care să-i oprească. A rezistat, ce e drept, ţinându-se deoparte, un grup destul de numeros de persoane, care-şi formase o părere aparte asupra cursului evenimentelor momentului; dar nici acestea nu-şi exprimau atunci nemulţumirea; ba chiar zâmbeau.
Mi-aduc aminte că se alcătuise atunci, nu ştiu cum de la sine, un cerc destul de larg al cărui centru poate că într-adevăr se afla în salonul Iuliei Mihailovna. În cadrul acestui cerc mai intim, adunat în jurul ei, se îngăduiau, desigur, printre tineri, tot felul de şotii, într-adevăr uneori destul de deplasate. Din acest cerc făceau parte printre altele şi câteva doamne chiar fermecătoare. Tineretul organiza picnicuri, serate, uneori plimbări prin oraş în cavalcade întregi, în trăsuri sau călare. Se pasionau după tot felul de năstruşnicii şi uneori le inventau anume numai pentru a crea motive de distracţie şi istorioare de povestit. Îşi făceau de cap, ca şi cum ar fi nimerit în târgul de pomină Glupov. Grupul lor fusese poreclit „farsorii sau batjocoritorii”, pentru că nu se dădeau înapoi de la nimic. S-a întâmplat astfel ca soţia unui locotenent din localitate, o bruneţica foarte tânără, deşi cam anemică din cauza condiţiilor proaste de trai din casa bărbatului ei, la una dintre serate, dintr-o pornire uşuratică, să se aşeze la masa de joc, în speranţa că o să câştige la cărţi, spre a-şi cumpăra o mantilă, şi în loc de asta s-a pomenit că a pierdut cincisprezece ruble. De frica bărbatului şi neavând cu ce să plătească, aducându-şi aminte de îndrăzneala ei de altădată, se hotărî să-i ceară discret împrumut suma respectivă, chiar acolo la serată, fiului primarului oraşului nostru, un june ticălos, ofilit de timpuriu. Acesta nu numai că o refuză, dar se mai duse să-i spună şi soţului râzând în hohote. Locotenentul, care într-adevăr o ducea cam greu, trăind uneori din soldă, aducându-şi acasă soţia, o snopi în bătaie, cu toate ţipetele, vaietele şi rugăminţile bietei femei, care în genunchi îi cerea iertare. Acest caz revoltător nu stârni în oraş decât hohote de râs şi, cu toate că biata soţie de locotenent nu făcea parte din anturajul Iuliei Mihailovna, una dintre doamnele „cavalcadei”, o fiinţă excentrică şi năstruşnică, care o cunoştea pe ofiţereasă, trecu pe la dânsa şi pur şi simplu o luă acasă la ea. Aici o înconjurară tinerii zurlii, o copleşiră cu atenţii, îi făcură nenumărate cadouri şi o ţinură pe loc patru zile fără să o lase să se întoarcă acasă. Rămase astfel la doamna aceasta zănatică şi zile întregi merse cu ea în trăsură şi cu întreaga-i societate, care se distra plimbându-se prin oraş, participând la petreceri şi dansuri. Toţi o îndemnau să-l dea pe soţ în judecată, să facă scandal. Făgăduiau s-o susţină cu toţii, depunând ca martori. Soţul tăcea, neîndrăznind să lupte. În cele din urmă, biata femeie îşi dădu seama că intrase în bucluc şi, moartă de frică, a patra zi, în amurg, fugi la soţ. Nu s-a aflat exact ce s-a petrecut între ofiţer şi soţia lui; dar timp de două săptămâni obloanele de la ferestrele casei scunde în care locotenentul îşi închiriase locuinţa nu se mai deschiseră. Iulia Mihailovna îi dojeni pe zurbagii şi rămase foarte nemulţumită de fapta doamnei excentrice, cu toate că aceasta i-o prezentase în mod special pe soţia locotenentului chiar în ziua răpirii. Dar toate acestea fură curând uitate.
Un alt caz s-a petrecut în casa unui modest funcţionar, dar bun familist, demn de tot respectul. Un tânăr dintr-un judeţ vecin, tot mic funcţionar, reuşi să-i obţină consimţământul de a se căsători cu fiica lui, o fetiţă de şaptesprezece ani, frumoasă foc, bine-cunoscută în tot oraşul. Curând se află însă că în noaptea nunţii tânărul soţ s-a purtat foarte urât cu frumoasa jună, răzbunându-se pentru cinstea pângărită. Leamşin, care fusese aproape martor ocular la această istorie, întrucât se îmbătase la nuntă şi rămăsese peste noapte în casa tatălui miresei, a doua zi dis-de-dimineaţă trecu pe la toţi făcând cunoscută această ştire senzaţională. Imediat se formă un grup de vreo zece tineri, toţi călări, unii chiar pe cai căzăceşti închiriaţi, ca de pildă Piotr Stepanovici şi Liputin; acesta din urmă, cu toată vârsta lui, participa la toate aventurile zgomotoase ale tineretului nostru fluşturatic. Când tânăra pereche apăru în stradă într-o trăsură, făcând vizitele de rigoare statornicite de obiceiul locului pentru a doua zi după cununie, orice s-ar fi întâmplat între timp, întreaga cavalcadă înconjură în chip de escortă trăsura şi cu râsete şi strigăte voioase îi însoţi toată dimineaţa prin oraş. E adevărat că nimeni dintre ei nu intra prin case, ci aşteptau călare în faţa porţilor; nu şi-au permis să aducă aici nici un fel de jignire specială mirelui şi miresei şi totuşi provocară un scandal. Tot oraşul se umplu de vorbe. Bineînţeles, toată lumea râdea în hohote. Dar de data aceasta se revoltă von Lembke, care ţinu să aibă cu Iulia Mihailovna o discuţie aprinsă. Aceasta, la rândul ei, se supără şi hotărî pe loc să le refuze zurbagiilor accesul în casa ei. Dar a doua zi îi iertă în faţa stăruinţelor lui Piotr Stepanovici şi a câtorva cuvinte spuse de Karmazinov. Acesta găsi „gluma” destul de spirituală.
— Cadrează perfect cu moravurile de aici, zise el, şi în orice caz nu este lipsită de originalitate şi de… îndrăzneală; uitaţi-vă, toată lumea râde şi numai dumneavoastră sunteţi indignată.
Dar se petrecură şi năzbâtii evident intolerabile, cu anumită tendenţiozitate.
În oraş sosi o colportoare de cărţi bisericeşti; o femeie respectabilă, deşi dintr-un mediu de târgoveţi. Atrăsese atenţia pentru că în presa din capitală apăruseră nişte articole interesante despre această colportoare. Ticălosul de Leamşin se distinse şi aici: cu ajutorul unui seminarist, care îşi pierdea vremea degeaba în aşteptarea unui post de învăţător la vreo şcoală, strecură pe furiş în sacul colportoarei, în timp ce se făcea că vrea să cumpere cărţi, un teanc întreg de fotografii „deocheate” din străinătate, dăruite de cineva anume în acest scop – după cum s-a aflat mai pe urmă, de către un bătrânel foarte onorabil, al cărui nume omit să-l menţionez, care purta o decoraţie importantă şi căruia îi plăcea, după propria-i expresie, „râsul sănătos şi gluma veselă”. Când biata femeie începu să scoată din sac cărţile sfinte ca să le expună spre vânzare în piaţa mare a oraşului, căzură risipindu-se pe caldarâm şi fotografiile păcătoase. Se stârniră râsete şi murmure de indignare; mulţimea se îmbulzi, se auziră ocări; n-ar fi scăpat femeia nici de bătaie, probabil, dacă n-ar fi intervenit poliţia. Colportoarea de cărţi bisericeşti fu băgată la zdup şi numai către seară, prin intervenţia lui Mavriki Nikolaevici, care aflase indignat amănuntele ascunse ale acestei istorii urâte, femeia a fost eliberată şi condusă până la marginea oraşului. Iulia Mihailovna îi interzise categoric lui Leamşin să-i mai calce pragul, dar în aceeaşi seară ai noştri, apărând în grup compact, îl aduseră şi pe el anunţând că dumnealui a compus o nouă bucată pentru pian, cu totul originală, convingând-o să-i îngăduie doar să se producă. Pieseta într-adevăr se dovedi să fie amuzantă, având şi un titlu caraghios: Războiul franco-prusian. Se începea prin intonarea impresionantă a sunetelor Marsiliezei:
Qu’ un sang impur abreuve nos sillons!
Răsunau în introducerea aceasta accente de trufaşă sfidare, beţia viitoarelor victorii. Iată însă că, prin măsurile meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin. Marsilieza nu le observă, Marsilieza e în culmea freneziei maiestuoase; dar Augustin-ul devine tot mai obraznic şi iată că măsurile Augustin-ului încep neaşteptat să coincidă cu măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne de supărare; observă în sfârşit Augustin-ul, vrea să se descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sâcâitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine; e vesel şi sigur de el; e fericit şi obraznic; şi Marsilieza deodată se prosteşte: nu mai ascunde că e jignită şi enervată; răsună acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminte, cu mâinile întinse către providenţă:
Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses!
Dar este nevoită să cânte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din când în când doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar: qu’ un sang impur…, pentru ca imediat să sară pe melodia urâtă a valsului. Şi iat-o resemnându-se complet: este Jules Favre plângând la pieptul lui Bismarck şi cedând totul, totul… Dar acum devine furios Augustin-ul: se aud sunete răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat… Războiul franco-prusian se termină. Ai noştri aplaudă, Iulia Mihailovna zâmbeşte şi zice: „Ei, cum să-l dai afară?”. Pacea e încheiată. Avea într-adevăr talent ticălosul. Stepan Trofimovici mă asigura într-o zi că cele mai alese talente artistice pot fi şi nişte canalii odioase şi că una pe alta nu se exclud. A circulat apoi zvonul că Leamşin şterpelise această piesetă de la un tânăr talentat, dar modest, un amic de-al său aflat în trecere şi rămas necunoscut; să lăsăm însă asta. Acest nemernic care câţiva ani la rând se tot învârtise prin preajma lui Stepan Trofimovici, reprezentând la seratele lui, la cerere, tipuri de ovreiaşi, spovedania unei bătrâne surde, naşterea unui prunc, acum îl caricaturiza, printre altele, la Iulia Mihailovna şi cu destul succes uneori, chiar pe Stepan Trofimovici însuşi, în chip de „liberal din deceniul al cincilea”. Toată lumea se prăpădea de râs, încât de fapt era aproape imposibil să fie alungat: devenise prea necesar. Unde mai pui că intrase sub pielea lui Piotr Stepanovici, care la rându-i câştigase între timp o influenţă ciudată asupra Iuliei Mihailovna…
Nu m-aş fi referit la acest ticălos în mod special şi nici n-ar merita să ne ocupăm de el; dar aici s-a produs o istorie revoltătoare la care se spune că şi el a luat parte, iar cazul acesta n-aş putea să-l omit din cronica mea.
Într-o bună dimineaţă se răspândi prin tot oraşul ştirea despre o faptă odioasă şi revoltătoare de profanare. La intrarea în imensa piaţă de mărfuri a oraşului se află o veche biserică cu hramul Naşterii Maicii Domnului, cel mai remarcabil monument istoric din acest oraş străvechi. La poartă afară, din vechime fusese pusă o icoană mare a Maicii Domnului, fixată în zid şi apărată de un grilaj. Şi iată că peste noapte icoana aceasta fusese jefuită, geamul chivotului spart, grilajul smuls şi din cunună şi odăjdii fuseseră scoase câteva pietre şi perle, nu se ştie dacă erau sau nu atât de preţioase ca valoare. Aspectul cel mai grav al acestui furt îl constituia însă faptul că se comisese totodată şi un act absurd de blasfemie: în spatele geamului spart al icoanei, fusese găsit, se spune, un şoarece viu. Se ştie precis acum, după patru luni, că furtul fusese săvârşit de ocnaşul Fedka, dar nu se ştie cum şi de ce a fost implicat apoi şi Leamşin. Pe atunci nimeni nu pomenea numele lui şi nu-l bănuia, acum însă toată lumea susţine că el ar fi introdus acolo şoarecele. Mi-aduc aminte că autorităţile noastre îşi cam pierduseră capul în faţa acestui caz. Lumea se îmbulzi la locul infracţiunii chiar de dimineaţă. O mulţime de cel puţin o sută de oameni se găsea acolo tot timpul. Unii veneau, alţii plecau. Cei care se apropiau îşi făceau semnul crucii, sărutau icoana; se depuneau şi ofrande; un călugăr aduse pentru aceasta o tavă şi abia către ora trei autorităţile se dumiriră că le-ar putea ordona oamenilor să nu staţioneze, ci rugându-se, sărutând icoana şi depunându-şi obolul să-şi vadă de treburi. Acest caz abominabil produse cea mai deprimantă impresie asupra lui von Lembke. Iulia Mihailovna, după cum mi s-a transmis ulterior, s-ar fi exprimat că, începând din dimineaţa aceasta fatală, ea observase la soţul ei acea stare de depresie ciudată care nu-l mai părăsi apoi deloc până la plecarea lui definitivă, cu două luni în urmă, pe motiv de boală, şi care persista, se pare, şi acum în Elveţia, unde continua să se odihnească după activitatea lui scurtă în gubernia noastră.
Mi-aduc aminte că pe la ora unu ziua m-am dus şi eu în piaţă; mulţimea stătea într-o tăcere gravă, posomorâtă. Dintr-o trăsură coborî un negustor gras şi galben la faţă, se închină până la pământ, sărută icoana, depuse pe tavă o rublă, scoase un oftat, se urcă iar în trăsură şi plecă. Sosi şi o caleaşcă cu două dintre doamnele noastre de societate, însoţite de doi tineri din cunoscutul grup de poznaşi. Tinerii (dintre care unul nu era deloc aşa de tânăr) coborâră şi ei din trăsură şi-şi făcură loc prin mulţime spre icoană, înlăturându-i destul de dispreţuitor pe cei care formau cercul. Nu găsiră de cuviinţă să se descopere, iar unul dintre ei îşi puse pe nas şi lornionul. În mulţime se auziră murmure, e adevărat cam surde, dar evident ostile. Tânărul cu lornion scoase din portofelul ticsit de bancnote un bănuţ de aramă şi-l aruncă pe tavă. Amândoi se întoarseră spre caleaşcă râzând şi vorbind tare. În clipa aceea deodată apăru călare Lizaveta Nikolaevna, însoţită de Mavriki Nikolaevici. Ea sări de pe cal, îi aruncă dârlogii însoţitorului său, rămas din porunca ei călare, şi se apropie de icoană exact în momentul când fusese aruncat acel bănuţ. O roşeaţă de indignare îi năvăli în obraz; ea îşi scoase pălăria rotundă, mănuşile, se lăsă în genunchi în faţa icoanei, direct pe trotuarul murdar, şi cu multă evlavie făcu trei închinăciuni până la pământ, apoi îşi scoase portmoneul, dar constatând că nu conţine decât câteva monede de argint, îşi scoase repede cerceii cu briliante şi-i puse pe tavă.
— Se poate, se poate? Pentru împodobirea sfintei? îl întrebă ea cu tulburare pe călugăr.
— Se poate, răspunse acesta, orice obol este binecuvântat.
Mulţimea tăcea, fără să manifeste nici un semn de aprobare sau dezaprobare; Lizaveta sări pe cal cu rochia mânjită de noroi şi dispăru.
II.
Două zile după cazul descris mai sus am întâlnit-o într-o companie numeroasă plecând undeva în trei trăsuri, înconjurată de călăreţi. Îmi făcu semn cu mâna să mă apropii, opri trăsura şi-mi ceru stăruitor să mă alătur societăţii lor. Se găsi un loc în caleaşcă şi ea mă recomandă râzând însoţitoarelor sale, nişte doamne luxos îmbrăcate, iar mie-mi preciză că se proiectează o expediţie extrem de interesantă. Râdea în hohote şi părea să fie chiar peste măsură de fericită. Într-adevăr, expediţia era cam excentrică: tot grupul pleca pe malul celălalt al râului, la casa negustorului Sevastianov, în curtea căruia, într-o atenansă, de vreo zece ani trăia în linişte, bunăstare şi răsfăţ cunoscutul, şi nu numai la noi, dar şi prin guberniile învecinate, ba chiar şi în cele două capitale, Semion Iakovlevici, scrântitul nostru întru Domnul şi prezicător. Îl vizita multă lume, mai ales venită din alte părţi, râvnind să-i audă vorba, să i se închine şi să depună oboluri. Aceste oboluri, uneori destul de importante, dacă nu dispunea de ele imediat însuşi Semion Iakovlevici, erau duse cu evlavie la bisericile Domnului şi mai ales în mănăstirea noastră Naşterea Maicii Domnului; din partea mănăstirii în acest scop veghea în permanenţă pe lângă Semion Iakovlevici un călugăr. Întreaga societate spera să aibă o aventură plină de haz şi veselie. Nimeni dintre ei încă nu-l văzuse pe Semion Iakovlevici. Numai Leamşin se dusese o dată acolo şi acum povestea că acesta poruncise să fie alungat cu un măturoi, ba aruncase cu mâna lui, în urmă-i, cu doi cartofi fierţi. Printre călăreţi îl observai pe Piotr Stepanovici, şi de data aceasta tot pe un cal căzăcesc închiriat – ţinându-se destul de neîndemânatic -, precum şi pe Nikolai Vsevolodovici. Acesta din urmă nu se eschiva de a lua parte uneori la petrecerile comune şi în asemenea cazuri avea totdeauna o atitudine decent voioasă, deşi vorbea ca şi înainte, puţin şi rar. Când alaiul ajunse, coborând panta spre pod, în dreptul hotelului, cineva anunţă deodată că într-o cameră de hotel fusese găsit chiar atunci un călător care se împuşcase şi este aşteptată să sosească poliţia. Imediat altcineva făcu propunerea să ne ducem să-l vedem pe sinucigaş. Propunerea fu acceptată: doamnele noastre nu mai văzuseră niciodată un sinucigaş. Mi-aduc aminte că una dintre ele a spus atunci cu glas tare că „totul a ajuns atât de plictisitor, încât nu este cazul să ne sinchisim în ce priveşte natura distracţiei, numai să fie interesantă”. Doar câţiva rămaseră să aştepte în faţa intrării; ceilalţi intrară grămadă în hotel pătrunzând într-un culoar murdar şi printre ei, spre surprinderea mea, am văzut-o şi pe Lizaveta Nikolaevna. Camera celui care se împuşcase era deschisă şi, bineînţeles, nimeni nu îndrăzni să nu ne lase să intrăm. Era un tânăr cu faţa aproape de adolescent, de vreo nouăsprezece ani, nu mai mult, probabil foarte drăguţ la chip, cu părul blond des, cu un oval al feţei regulat, cu o frunte pură frumoasă. Corpul lui intrase deja în stare de rigiditate cadaverică şi chipul lui alb părea ca de marmură. Pe masă zăcea un bileţel în care scrisese cu mâna lui să nu fie nimeni învinuit de moartea sa şi că s-a împuşcat din cauză că „a topit în chefuri” patru sute de ruble. Expresia „topit în chefuri” figura textual în bilet: în cele patru rânduri scrise erau trei greşeli gramaticale. Se căina în mod deosebit lângă trupul lui un moşier gras, probabil un vecin al familiei mortului, care trăsese într-o altă cameră a hotelului, venit în chestiuni de afaceri. Din spusa acestuia reieşea că băiatul fusese trimis de familia sa, de mama văduvă, de surori şi de mătuşi din satul lor la oraş, ca sub îndrumarea unei rubedenii ce locuia aici să facă diferite cumpărături pentru zestrea surorii lui mai mari, care urma să se mărite, şi să aducă aceste cumpărături acasă. Îi încredinţaseră cele patru sute de ruble – strânse cu greu de-a lungul câtorva decenii – cu multă frică şi îngrijorare, însoţindu-l cu numeroase poveţe, rugăciuni şi binecuvântări. Băiatul fusese până atunci foarte cuminte şi foarte serios. Sosind acum trei zile în oraş, nu se mai dusese la rubedenia sa, ci se oprise la hotel, ducându-se direct la club în speranţa că o să găsească undeva în odăile din fund vreun cartofor ţinând bancul sau vreun loc unde să se joace barbut, dar în seara aceea nu se înjghebase acolo nici un fel de joc de zaruri sau de cărţi. Întorcându-se în camera sa cam pe la miezul nopţii, el ceru să i se aducă şampanie, havane şi o cină compusă din şase sau şapte feluri de mâncare. Şampania îl ameţi, ţigările de foi îi făcură greaţă, încât nici nu se atinse de mâncăruri, culcându-se şi adormind aproape fără cunoştinţă. Trezindu-se a doua zi, proaspăt ca un măr, plecă imediat într-o şatră de ţigani – ce îşi aşezase tabăra peste râu, într-o suburbie – despre care auzise în ajun la club, şi timp de două zile nu mai apăru la hotel. În sfârşit, ieri, cam pe la ora cinci după-amiază, se întorsese beat, se culcase îndată şi dormise până la ora zece seara. Trezindu-se, ceru o pârjoală, o sticlă de château-yquem, nişte struguri, hârtie, cerneală şi contul. Nimeni nu observase la el nimic neobişnuit. Era calm, blând şi amabil. Se împuşcase probabil cam pe la miezul nopţii, deşi pare ciudat că nimeni nu auzise împuşcătura, ci se alarmară abia a doua zi la prânz. Bătură în uşă şi, neprimind nici un răspuns, o forţară. Sticla cu vin era pe jumătate golită, strugurii cam tot pe jumătate consumaţi. Se împuşcase cu un revolver mic cu trei ţevi drept în inimă. Cursese foarte puţin sânge; revolverul îi căzuse din mână pe covor. Tânărul stătea pe jumătate rezemat de canapea. Moartea survenise probabil fulgerător; nici un semn de suferinţă, de agonie, nu se observa pe chipul lui. Faţa avea o expresie calmă, aproape fericită, plină parcă de dor de viaţă. Toţi cei din grupul nostru îl cercetau cu privirile avide. În general, orice nenorocire a semenului oferă întotdeauna ceva ce bucură privirea celorlalţi, oricine ar fi în cauză. Doamnele noastre se uitau în tăcere, în schimb însoţitorii lor excelară printr-o înaltă prezenţă de spirit şi câteva remarci fine. Unul strecură că băiatul găsise soluţia cea mai bună şi că n-ar fi putut proceda mai inteligent; altul ţinu să releve faptul că măcar o clipă, dar cel puţin a trăit-o bine. Un al treilea trânti deodată: de ce oare la noi cazurile de sinucidere prin împuşcare sau spânzurare au devenit atât de frecvente, ca şi cum oamenii aceştia s-ar fi rupt din rădăcini, ca şi cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare? Priviri ostile curmară reflecţiile respectivului. În schimb, Leamşin, care-şi făcea un titlu de onoare din rolul său de bufon, şterpeli de pe farfurie un ciorchine de strugure. Exemplul său îl urmă râzând un altul, iar un al treilea întinse mâna spre sticla cu vin. Dar poliţaiul sosit între timp îl opri, ba îi şi pofti „să elibereze camera”. Întrucât toată lumea privise îndeajuns, se supuseră fără obiecţii, deşi Leamşin se legase totuşi nu se ştie de ce de poliţai. Buna dispoziţie generală, râsetele şi conversaţia voioasă crescură devenind aproape îndoit mai animate în tot restul drumului.
Sosirăm la Semion Iakovlevici exact la ora unu ziua. Porţile de la intrarea imensei case negustoreşti erau larg deschise şi accesul spre pavilion liber. De îndată se află că Semion Iakovlevici binevoieşte să ia masa de prânz, dar că primeşte şi vizite. Întreg grupul pătrunse la el buluc. Camera în care primea şi mânca scrântitul era destul de încăpătoare, cu trei ferestre şi era împărţită exact la mijloc, de la un perete la altul, de un grilaj de lemn, înalt cam de un metru şi ceva, până la nivelul pieptului. Vizitatorii obişnuiţi rămâneau în faţa despărţiturii, iar cei norocoşi erau admişi, după dispoziţia scrântitului, să treacă în al doilea compartiment printr-o uşiţă şi acolo erau aşezaţi, dacă binevoia el, pe nişte fotolii vechi de piele şi pe o canapea; gazda trona totdeauna pe un fotoliu uzat de modă veche în stil voltairian. Era un om destul de voinic, cu faţa puhavă şi gălbejită, în vârstă de vreo cincizeci de ani, blond şi chel, cu părul rar pe locurile unde se mai păstrase, cu barba rasă, cu obrazul drept umflat şi cu o gură cam strâmbă, cu un mare neg lângă nara stângă, cu ochi mici, înguşti, şi cu o expresie calmă, gravă şi somnoroasă a feţei. Era îmbrăcat în haine de croială nemţească, în surtuc negru, dar fără vestă şi cravată. De dedesubtul surtucului se vedea o cămaşă destul de groasă, dar albă; picioarele lui, se pare bolnave, erau în pantofi de casă. Auzisem că pe vremuri fusese funcţionar, având şi un grad oarecare. Tocmai mâncase ciorbă de peşte şi se apucase de felul doi preferat: cartofi fierţi în coajă pe care îi mânca presărându-i cu sare. Altceva nu mânca niciodată; bea mult ceai, fiind un mare amator. În preajma lui se învârteau vreo trei servitori plătiţi de negustor; unul dintre ei era îmbrăcat în frac, celălalt semăna cu un meşteşugar, al treilea cu un paracliser. Mai era acolo şi un alt băiat, de vreo şaisprezece ani, vioi şi sprinten în mişcări. Afară de acest personal de serviciu, asista şi un respectabil călugăr cu părul cărunt şi cam prea obez, ţinând în mâini cutia milelor. Pe una dintre mese clocotea un samovar imens şi cu o tavă alături, pe care se aflau peste douăzeci de pahare. Pe o altă masă, în partea opusă a camerei, erau aşezate darurile: câteva căpăţâni şi cornete de zahăr, vreo doi funţi de ceai, o pereche de pantofi brodaţi, un fular, un cupon de postav, un balot de pânză şi altele. Obolurile băneşti intrau aproape în întregime în cutia călugărului. Camera era ticsită de lume, cam peste zece vizitatori, dintre care doi şedeau dincolo de grilaj, în compartimentul din fund, lângă Semion Iakovlevici; aceştia erau un bătrânel cărunt, închinător pe la locurile sfinte, pelerin din „prostime”, şi un călugăr mic de statură şi uscăţiv, aflat în trecere, care şedea cuviincios, cu privirea plecată în pământ. Toţi ceilalţi vizitatori stăteau în picioare în compartimentul din faţă, dincoace de despărţitură, mai mult lume de jos, afară de un negustor sosit dintr-o capitală de judeţ, un bărbos îmbrăcat în haine tradiţionale ruseşti şi care era cunoscut ca un om bogat, o doamnă dintr-o familie de nobili scăpătaţi şi un moşier. Cu toţii aşteptau să le pice norocul, neîndrăznind să deschidă gura ei înşişi. Vreo patru oameni stăteau în genunchi, dar cel mai mult atrăgea atenţia moşierul, un om gras de vreo patruzeci şi cinci de ani, care îngenunchease cu evlavie chiar lângă grilaj, în faţă, înaintea tuturor şi cu multă evlavie aştepta privirea binevoitoare sau cuvântul lui Semion Iakovlevici. Stătea aşa cam de o oră, dar acesta nu-l lua în seamă. Doamnele noastre se îmbulziră chiar lângă despărţitură, schimbând şoapte vesele şi glumeţe. Cei aşezaţi în genunchi, ca şi ceilalţi vizitatori, fură împinşi deoparte sau lăsaţi în spate, afară de moşier, care rămăsese dârz în faţă ţinându-se cu mâinile de grilaj. Priviri curioase, avide şi vesele se aţintiră asupra lui Semion Iakovlevici, deopotrivă cu lornioanele, ochelarii şi chiar binoclurile de teatru; Leamşin cel puţin se înarmase cu un binoclu. Semion Iakovlevici, calm şi alene, se uită la toţi cu privirea ochişorilor săi mici.
— Şolticării, şolticării, zise el cu o voce de bas, uşor spartă.
Toţi cei din grupul nostru râseră: „Ce însemna această vorbă?”. Dar Semion Iakovlevici se afundă în tăcere, terminându-şi cartofii. În sfârşit, se şterse cu şerveţelul la gură şi i se servi ceaiul.
De obicei nu bea ceaiul singur, ci îl oferea vizitatorilor, dar nu oricui, ci indicând personal pe cel fericit. Dispoziţiile acestea întotdeauna uimeau, prin neprevăzutul lor. Ocolindu-i pe cei bogaţi şi pe demnitari, îl indica pe un ţăran sau pe o băbuţă uitată de Dumnezeu pe lume; altădată, ocolindu-i pe cei săraci, ospăta pe vreun negustor gras, bogătan. Chiar şi ceaiul era servit în diferite feluri, unii îl primeau cu zahărul pus în pahar, alţii cu zahărul fărâmat bucăţi lângă pahar, alţii îl primeau fără zahăr. De data aceasta norocul căzuse pe călugărul aflat în trecere, care căpătă un pahar cu zahărul înăuntru, şi pe bătrânul pelerin care primi ceai fără zahăr. Iar călugărul gras cu cutia mănăstirii nu se ştie de ce fusese uitat, deşi până atunci i se oferea zilnic câte un pahar.
— Semion Iakovlevici, spuneţi-mi ceva, am vrut atât de mult să vă fac cunoştinţă, gânguri surâzând şi mijindu-şi ochii acea doamnă planturoasă din trăsura noastră, care făcuse observaţia de adineauri că nu trebuie să alegi distracţia, numai amuzant să fie.
Semion Iakovlevici nici nu se uită la ea. Moşierul care stătea în genunchi oftă adânc şi cu zgomot, de parcă ar fi fost ridicate şi apăsate braţele unor foale imense.
— Cu zahăr în pahar! indică deodată Semion Iakovlevici, arătând spre negustorul bogătan; acesta păşi înainte şi se opri lângă moşier.
— Mai pune-i zahăr! porunci Semion Iakovlevici, după ce paharul fusese umplut. Încă o porţie; şi încă una, şi încă una!
Adăugară zahăr şi a treia şi a patra oară. Negustorul se apucă să bea siropul fără crâcnire.
— Doamne! şopti mulţimea făcându-şi cruce. Moşierul răsuflă iarăşi adânc şi zgomotos.
— Taică! Semion Iakovlevici! se auzi brusc glasul trist, dar atât de ascuţit încât nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l aibă doamna cea săracă pe care ai noştri o împinseseră spre perete. De un ceas întreg, dragul meu, aştept binecuvântarea. Rosteşte-ţi cuvântul, lămureşte-mă pe mine, nefericita.
— Întreab-o, porunci Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişare de paracliser.
Acesta se apropie de despărţitură.
— Ai îndeplinit ceea ce ţi-a poruncit data trecută Semion Iakovlevici? o întrebă el pe văduvă, cu glas potolit şi măsurat.
— Cum s-o împlinesc, taică Semion Iakovlevici, cum aş fi putut s-o îndeplinesc, cu nişte oameni ca ei?! se tângui văduva. Nişte fiare, se plâng împotriva mea la tribunal, ameninţă să facă jalbă la senat; împotriva mamei care i-a născut! …
— Daţi-i! … arătă Semion Iakovlevici spre căpăţâna de zahăr.
Băiatul sări, apucă căpăţâna de zahăr şi i-o duse văduvei.
— Of, taică, mare îţi este mila. La ce-mi trebuie atâta zahăr? începu să strige văduva.
— Încă, încă! o fericea Semion Iakovlevici.
I se dădu încă o căpăţână, „încă, încă”, porunci scrântitul; aduseră o a treia şi o a patra căpăţână. Văduva era acum înconjurată din toate părţile de căpăţâni de zahăr. Călugărul mănăstiresc suspină: toate acestea ar fi putut nimeri chiar astăzi în cămările mănăstirii, după semnele de adineauri.
— Ce să fac cu atâta zahăr, oftă umilită văduva, mi se apleacă, aşa singură cum sunt! … N-o fi vreo prorocire, taică?
— Întocmai, o prorocire, zise cineva din mulţime.
— Daţi-i şi o pungă! nu se astâmpără Semion Iakovlevici.
Pe masă rămăsese încă o căpăţână întreagă, dar Semion Iakovlevici indicase punga şi văduvei îi dădură o pungă de zahăr.
— Doamne! Doamne! oftă şi îşi făcu cruce mulţimea. E curată prorocire.
— Îndulceşte-ţi de-aici înainte inima cu bunătate şi cu milostenie şi după aceea să vii să plângi de copiii tăi, os din osul tău, iată ce pare să însemne acest simbol, zise încet, dar mulţumit de el, călugărul gras, neospătat cu ceai, luând asupră-şi tălmăcirea, fiind cuprins de un acces de amor propriu iritat.
— Ce spui, taică, se înfurie brusc văduva, păi, ei m-au dus cu arcanul în foc, când s-a aprins la alde Verşinin, mi-au aruncat în aşternut o pisică moartă, sunt gata să-mi facă orice mârşăvie…
— Alung-o, alung-o! dădu din mâini Semion Iakovlevici.
Servitorul cu înfăţişarea de paracliser şi băiatul ieşiră dincolo de despărţitură. Cel dintâi o luă pe văduvă de mână şi aceasta, cuminţindu-se, porni spre uşă, întorcând capul spre căpăţânile de zahăr primite în dar, pe care le luă băiatul şi i le dădu.
— Luaţi-i una înapoi, înapoi! îi strigă Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişare de meşteşugar.
Acesta se repezi după cei plecaţi şi toţi trei servitorii se întoarseră peste scurt timp aducând înapoi una dintre căpăţânile dăruite văduvei, care totuşi plecase cu trei căpăţâni.
— Semion Iakovlevici, se auzi un glas chiar de lângă uşă, am văzut în vis o pasăre, o cioară, şi-a luat zborul din apă spre foc. Ce înseamnă acest vis?
— Arată a ger, zise Semion Iakovlevici.
— Semion Iakovlevici, dar de ce nu mi-ai răspuns nimic, mă interesez de dumneata de atâta timp? ridică iar glasul doamna noastră.
— Întreabă-l! arătă deodată spre moşierul lăsat în genunchi şi fără s-o asculte Semion Iakovlevici.
Călugărul de la mănăstire, care fusese indicat să întrebe, se apropie grav de moşier.
— Prin ce-ai păcătuit? Şi n-ai avut poruncă să îndeplineşti ceva?
— Să nu bat, să-mi stăpânesc mâinile, răspunse răguşit moşierul.
— Şi ai îndeplinit porunca? întrebă călugărul.
— N-o pot îndeplini, nu pot să mă stăpânesc!
— Alungă-l, alungă-l! Cu mătura, cu mătura! îşi vântură mâinile Semion Iakovlevici.
Moşierul, fără să mai aştepte executarea pedepsei, sări din loc şi fugi din cameră.
— A lăsat o monedă de aur, anunţă călugărul ridicând de pe podea moneda.
— Să i se dea lui! arătă cu degetul Semion Iakovlevici spre negustorul bogat.
Bogătanul nu îndrăzni să refuze şi o luă.
— Aurul la aur trage, nu-l răbdă inima să nu spună pe călugărul de la mănăstire.
— Iar ăstuia, ceai cu zahăr în pahar, îl arătă deodată Semion Iakovlevici pe Mavriki Nikolaevici.
Servitorul turnă ceaiul şi îl aduse din greşeală filfizonului cu ochelari.
— Lunganului, lunganului, îl corectă Semion Iakovlevici.
Mavriki Nikolaevici luă paharul, salută discret milităreşte şi începu să bea. Nu ştiu de ce ai noştri se prăpădiră toţi de râs.
— Mavriki Nikolaevici, i se adresă Liza, domnul acela care a stat în genunchi a plecat, ia-i locul în genunchi.
Mavriki Nikolaevici o privi nedumerit.
— Te rog, îmi vei face o mare plăcere. Ascultă, Mavriki Nikolaevici, începu ea deodată să-i vorbească repede, repede, cu stăruinţă aprinsă, îndărătnică, lasă-te în genunchi negreşit, vreau să te văd cum o să stai. Dacă nu te laşi în genunchi, să nu mai vii pe la mine. Vreau, vreau neapărat! …
Nu ştiu ce o fi vrut să spună cu asta; dar o pretindea cu o stăruinţă neînduplecată, ca într-un acces de isterie. Mavriki Nikolaevici interpretase, după cum vom vedea mai departe, aceste manifestări capricioase ale ei, foarte frecvente în ultima vreme, drept nişte izbucniri de ură oarbă faţă de dânsul, pornite nu din răutate sau mânie, dimpotrivă, ea îl respecta, îl iubea şi îl preţuia, el o ştia, ci dintr-o ură inconştientă, inexplicabilă, pe care ea nu era în stare s-o învingă uneori.
El îi dădu ceaşca de ceai unei bătrâne care se afla în spatele lui, deschise portiţa despărţiturii, păşi fără a fi poftit în jumătatea intimă a lui Semion Iakovlevici şi se lăsă în genunchi în văzul tuturor. Cred că a fost prea zguduit în sufletul lui simplu şi delicat de această ieşire brutală şi batjocoritoare a Lizei, în faţa întregii societăţi. Şi-o fi închipuit poate că ea se va ruşina de fapta ei, văzându-l atât de umilit, prin stăruinţa ei nesăbuită. Bineînţeles, nimeni altul n-ar fi îndrăznit să încerce o îndreptare a unei femei zănatice pe o cale atât de naivă şi riscantă, afară de dânsul. Stătea în genunchi cu o faţă gravă şi imperturbabilă, lung, deşirat, ridicol. Dar ai noştri nu mai râdeau; pretenţia aceasta cu totul neaşteptată produse un efect rău. Toate privirile se îndreptară spre Liza.
— Mir pe frunte, mir pe frunte, murmură Semion Iakovlevici.
Liza păli brusc, strigă, scoţând un „ah” strident, şi se repezi dincolo de despărţitură şi aci se produse fulgerător o scenă isterică: din toate puterile ea se sili să-l ridice pe Mavriki Nikolaevici din genunchi, trăgându-l cu ambele mâini de cot.
— Ridică-te, ridică-te! strigă ea, ca ieşită din minţi. Ridică-te îndată, îndată! Cum ai îndrăznit să te laşi în genunchi?!
Mavriki Nikolaevici se ridică în picioare.
Ea îl apucă de braţe mai sus de cot şi, strângându-i-le tare, îl privea ţintă în obraz. Ochii ei trădau spaimă.
— Şolticării, şolticării! repetă încă o dată Semion Iakovlevici.
În sfârşit, ea îl scoase pe Mavriki Nikolaevici dincoace de despărţitură. Tot grupul nostru fu cuprins de o teribilă agitaţie. Doamna din trăsura noastră, voind probabil să împrăştie impresia, pentru a treia oară îl întrebă cu glas tare şi strident pe Semion Iakovlevici, schiţând acelaşi zâmbet cochet:
— Dar bine, Semion Iakovlevici, chiar aşa, n-ai să „rosteşti” nimic la întrebarea mea? Contam atât de mult pe dumneata.
— Să-mi… în tine! Să-mi… în tine… zise deodată, întorcându-se spre dânsa, Semion Iakovlevici.
Cuvintele fuseseră rostite cu furie şi cu o claritate înspăimântătoare. Doamnele noastre, scoţând ţipete stridente, dădură buzna afară, iar cavalerii izbucniră într-un hohot de râs nebun. Aşa luă sfârşit călătoria noastră la Semion Iakovlevici.
Şi totuşi, se zice că se produsese cu acest prilej încă un fapt foarte enigmatic şi, mărturisesc, tocmai din cauza lui am relatat cu atâta amănunţime această călătorie. Se zice că, după ce toată lumea năvăli afară, Liza, susţinută de Mavriki Nikolaevici, se ciocni deodată în înghesuiala de la uşă cu Nikolai Vsevolodovici. Trebuie spus că din dimineaţa aceea de duminică şi de la leşinul Lizei, deşi se mai întâlniseră de câteva ori în societate, nu se apropiaseră unul de celălalt şi nu schimbaseră nici o vorbă. Am văzut bine momentul ciocnirii la uşă: mi s-a părut că amândoi se opresc brusc şi se privesc într-un fel ciudat. S-ar putea totuşi ca eu să fi văzut prost în mulţime. Ceilalţi asigurau însă într-un glas şi cu toată seriozitatea că Liza ridicase repede mâna, cam la nivelul obrazului celuilalt şi că l-ar fi lovit probabil dacă el n-ar fi apucat să se dea puţin la o parte. Poate că nu i-a plăcut expresia feţei lui sau vreun surâs al lui, mai ales atunci, după acel episod cu Mavriki Nikolaevici. Mărturisesc, eu personal n-am văzut nimic, şi totuşi cei ce pretindeau că au văzut afirmau cu tărie că aşa a fost, deşi după părerea mea acest lucru n-ar fi putut să-l observe chiar toată lumea din cauza zăpăcelii şi îmbulzelii, ci doar câţiva. De fapt, nici n-am dat crezare atunci acestei afirmaţii. Mi-aduc aminte totuşi că la întoarcere Nikolai Vsevolodovici era cam palid.
III.
Aproape în acelaşi timp, mai exact în aceeaşi zi, avu loc în sfârşit şi întâlnirea dintre Stepan Trofimovici şi Varvara Petrovna, pe care aceasta de mult o proiectase şi o anunţase fostului său mare prieten, dar nu se ştie de ce o amânase mereu. Întâlnirea avu loc la Skvoreşniki, Varvara Petrovna sosi în conacul ei încărcată de griji: în ajun se luase hotărârea definitivă ca festivitatea proiectată să aibă loc la soţia mareşalului nobilimii. Dar Varvara Petrovna îşi făcu imediat socoteala, cu mintea ei ageră, că după festivitate nimic n-o va împiedica să ofere o chermeză specială la Skvoreşniki, convocând tot oraşul. Astfel toată lumea ar fi avut ocazia să se convingă a cui casă este mai frumoasă şi cine ştie mai bine să primească şi să dea un bal cu mai mult gust. În general, era de nerecunoscut. Părea că renăscuse transformându-se din inaccesibila de altădată, „venerabilă doamnă” (expresia îi aparţine lui Stepan Trofimovici), într-o femeie de lume dintre cele mai obişnuite şi mai capricioase. Deşi nu era exclus ca totul să nu fie decât o simplă aparenţă.
Sosind în conacul pustiu, ea trecu prin toate camerele însoţită de bătrânul şi credinciosul ei slujitor Aleksei Egorovici şi de Fomuşka, un om umblat şi trecut prin multe, mare specialist în materie de ornamentare şi decor. Se angajă o consfătuire amplă în privinţa celor ce erau de făcut: ce anume mobilier urma să fie adus din casa de la oraş; ce obiecte, ce tablouri, cum să fie aranjate; cum să folosească florile din seră, ca şi sera însăşi; unde să fie puse draperii noi, unde să fie instalat bufetul, numai unul, sau chiar două? şi aşa mai departe. Ei bine, în toiul acestor preocupări însufleţite, îi veni deodată în cap să-şi trimită trăsura ca să-l aducă pe Stepan Trofimovici.
Acesta fusese de mult anunţat şi pregătit, zilnic aşteptându-se la o asemenea invitaţie fără veste. Aşezându-se în cupeu, el îşi făcu semnul crucii; se hotăra soarta lui. Îşi găsi prietena în salonul cel mare, pe micuţa canapea din nişă, în faţa unei măsuţe de marmură, cu hârtie şi creion în mână; Fomuşka măsura cu arşinul înălţimea balconului pentru cor şi a ferestrelor, iar Varvara Petrovna nota personal cifrele, făcând însemnări marginale. Fără a-şi părăsi ocupaţia, ea dădu din cap înspre Stepan Trofimovici şi, când acesta bâigui nu ştiu ce salut, îi întinse repede mâna arătându-i fără să-l privească locul de lângă dânsa.
— Am stat şi am aşteptat vreo cinci minute, „cu inima strânsă”, îmi povesti el mai târziu. Am văzut cu totul altă femeie decât aceea pe care o cunoscusem timp de douăzeci de ani. Convingerea absolută, în privinţa sfârşitului inevitabil, mi-a dat nişte forţe care au uimit-o şi pe dânsa. Îţi jur că ea a rămas surprinsă de stoicismul meu din această ultimă oră.
Varvara Petrovna lăsă deodată creionul pe măsuţă şi se întoarse cu o mişcare bruscă către Stepan Trofimovici.
— Stepan Trofimovici, trebuie să stăm puţin de vorbă. Sunt convinsă că ţi-ai pregătit o sumedenie de fraze frumoase şi tot felul de expresii patetice, dar e mai bine să păşim direct la obiectul discuţiei noastre, nu-i aşa?
El tresări scuturat de un fior rece. Prea se arăta grăbită să-şi impună tonul, la ce se mai putea el aştepta în cursul conversaţiei?
— Aşteaptă, taci, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus eu şi după aceea vei vorbi dumneata, deşi nu ştiu, zău, ce ai mai putea să-mi obiectezi, continuă ea pe acelaşi ton precipitat. O mie două sute de ruble cu titlu de pensie viageră consider a mea datorie sfântă să ţi-o prestez până la sfârşitul vieţii; adică de ce să-i zicem neapărat datorie sfântă, pur şi simplu o înţelegere între noi ar fi o formulare mult mai conformă cu realitatea, nu-i aşa? Dacă vrei, o consemnăm şi într-un act formal. Pentru cazul morţii mele, am lăsat dispoziţii speciale. Afară de aceasta, eu îţi asigur dumitale de aici încolo locuinţă, serviciul şi întreţinerea completă. Dacă transformi toate acestea în bani, vor reprezenta suma de o mie cinci sute de ruble, nu-i aşa? Mai adaug pentru cazuri neprevăzute trei sute de ruble, în total fac trei mii. Îţi va fi de ajuns pe un an? Mi se pare că nu e puţin? În cazuri cu totul excepţionale, voi veni şi cu alte sume. Aşadar, primeşte banii, dă-le drumul oamenilor mei şi rânduieşte-ţi viaţa după pofta inimii, unde vrei, la Petersburg, la Moscova, în străinătate sau chiar aici, numai nu la mine? E bine?
— Nu de mult tot atât de hotărât şi tot atât de rapid mi se transmisese prin aceeaşi gură o altă propunere, zise rar şi cu o claritate tristă Stepan Trofimovici. M-am resemnat şi… am jucat cazaciocul ca să fiu pe placul dumitale. Oui, la comparaison peut ętre permise. C’etait comme un petit cosak du Don, qui sautait sur sa tombe. Acum…
— Opreşte-te, Stepan Trofimovici. Eşti formidabil de vorbăreţ. N-ai jucat, ci mi te-ai înfăţişat punându-ţi cravată nouă, cămaşă nouă, înmănuşat, pomădat şi parfumat. Te asigur, erai chiar foarte dispus să te căsătoreşti; se vedea cât de colo după faţa dumitale şi, crede-mă, nu era deloc plăcută la vedere. Dacă nu ţi-am spus-o chiar atunci a fost numai şi numai din delicateţe. Căci dumneata doreai, doreai să te căsătoreşti cu toate josniciile pe care le proferai în scrisorile dumitale intime în privinţa mea şi a logodnicei dumitale. Acum totul s-a schimbat. Şi ce rost are să pozezi în nu ştiu ce cosak du Don deasupra unui mormânt al dumitale închipuit? Nu înţeleg deloc comparaţia. Dimpotrivă, n-ai de ce să mori, ci trebuie să trăieşti, trăieşte cât mai mult şi eu voi fi mulţumită.
— Într-un azil?
— În azil? Nimeni nu se duce într-un azil având un venit de trei mii de ruble. Ah, da, îmi amintesc, zâmbi ea; într-adevăr, Piotr Stepanovici a pomenit o dată în glumă despre azil. Dar gândeşte-te că este un azil într-adevăr cu totul aparte, la care merită să reflectezi. O instituţie specială pentru persoane foarte onorabile, e internat acolo un colonel, acum solicită să fie internat şi un general. Dacă vei intra cu banii de care dispui, vei găsi acolo fără îndoială şi linişte, şi mulţumire, şi personal de serviciu. Îţi vei dedica timpul ştiinţei şi oricând vei putea să faci o partidă de preferans…
— Passons.
— Passons? repetă contrariată Varvara Petrovna. În cazul acesta, suntem înţeleşi; dumneata ai luat cunoştinţă şi de azi înainte ducem o viaţă separată.
— Şi atâta tot? E tot ce a mai rămas din cei douăzeci de ani?
— Îţi plac grozav exclamaţiile patetice, Stepan Trofimovici. Astăzi nu mai sunt la modă. Ei vorbesc brutal, dar simplu. Ţi-au intrat în cap aceşti douăzeci de ani! Douăzeci de ani de harţă orgolioasă reciprocă şi altceva nimic. Fiecare dintre scrisorile dumitale adresate mie n-a fost scrisă pentru mine, ci pentru posteritate. Eşti un stilist, nu un prieten, iar prietenia la dumneata nu era decât un cuvânt frumos, care în cazul nostru nu se reducea în fond decât la plăcerea reciprocă de a deşerta hârdăul cu lături…
— Doamne, câte cuvinte ce nu-ţi aparţin! Lecţii prinse şi învăţate din zbor! Şi dumneata eşti radioasă, şi dumneata stai în soare; chčre, chčre, pentru ce blid de linte ţi-ai vândut libertatea dumitale!
— Nu sunt un papagal, ca să repet cuvintele altora, se aprinse Varvara Petrovna. Fii sigur că am destule lucruri acumulate în inimă, de atâta timp, ca să găsesc cuvintele care-mi convin. Ce ai făcut pentru mine în aceşti douăzeci de ani? Mi-ai refuzat până şi cărţile, pe care ţi le procuram prin abonamente şi care, dacă nu treceau pe la legătorie, ar fi rămas netăiate. Ce mi-ai dat să citesc, când te-am rugat să mă îndrumi în primii ani? Pe Capefigue şi mereu pe Capefigue. Erai gelos până şi pe năzuinţa mea de a mă cultiva şi-ţi luai măsurile respective. Şi când mă gândesc că, de fapt, toată lumea râde de dumneata. Mărturisesc, întotdeauna te-am considerat un simplu critic; eşti un critic literar şi nimic mai mult. Când am plecat la Petersburg, ţi-am explicat pe drum că aş vrea să editez o revistă şi să-mi consacru ei toată viaţa; nu s-a ivit în inima dumitale alt imbold decât să schiţezi un zâmbet ironic şi să mă priveşti de sus, cu aroganţă.
— Dar n-a fost aşa, n-a fost aşa… Ne temeam doar de persecuţii pe atunci…
— Ba aşa a fost; iar la Petersburg n-avea de ce să-ţi fie frică de persecuţii. Îţi aduci aminte cum mai târziu, în februarie, când s-a răspândit vestea despre revistă, ai venit la mine în fuga mare, speriat la culme, cerându-mi să-ţi dau imediat o dovadă, în formă de scrisoare, că dumneata nu ai nici un amestec în revista proiectată şi că tineretul vine la mine, şi nu la dumneata, iar dumneata nu eşti decât preceptorul casei, care locuieşte în casa mea numai pentru că nu i s-a achitat salariul, n-a fost aşa? Îţi aduci aminte de asta? Te-ai distins mereu în acest sens toată viaţa dumitale, Stepan Trofimovici.
— N-a fost decât o clipă de timorare, un moment petrecut între patru ochi, strigă el disperat; dar e posibil aşa ceva, e posibil ca o ruptură definitivă să fie provocată de nişte impresii atât de mărunte? E posibil oare ca nimic mai mult să nu fi rămas mai trainic între noi după atâţia ani?
— Eşti foarte calculat; mereu ai vrea să fie aşa ca tot eu să-ţi rămân datoare. Când te-ai întors din străinătate, mă priveai de sus şi nu mă lăsai să spun nici un cuvânt, iar când am plecat eu acolo şi întorcându-mă am deschis vorba despre impresia produsă asupră-mi de Madona Sixtină, n-ai vrut să mă asculţi şi ai arborat un zâmbet dispreţuitor examinându-ţi cravata, ca şi cum n-aş fi fost în stare să am aceleaşi sentimente ca şi dumneata.
— Dar nu este aşa, probabil că n-a fost aşa… J’ai oublié.
— Ba aşa a fost; de altfel, nici nu era cazul să te lauzi atâta în faţa mea pentru că toate nu erau decât nişte prostii şi născociri de-ale dumitale. Astăzi nimeni, dar nimeni nu se mai entuziasmează de Madona şi nu-şi pierde timpul cu aşa ceva, afară de bătrânii închistaţi. E un lucru dovedit.
— Chiar şi dovedit?
— Nu este de nici un folos. Cana aceasta este folositoare, pentru că se poate turna apă în ea; creionul acesta este folositor pentru că poţi scrie cu el; pe când aici ce vezi: un chip de femeie şi încă inferior atâtor chipuri văzute în natură. Încearcă să pictezi un măr şi pune alături de el un măr adevărat, pe care îl vei lua? N-ai să greşeşti, desigur. Iată la ce se reduc toate teoriile dumitale acum, de îndată ce au fost luminate de cea dintâi rază a unei cercetări libere.
— Aşa, aşa.
— Zâmbeşti ironic. Dar ce-mi spuneai, de pildă, despre milostenie? Când de fapt, bucuria actului de milostenie este o bucurie orgolioasă, vanitoasă şi imorală, plăcerea omului care dispune de avuţie, voluptatea puterii şi a comparaţiei între importanţa sa şi lipsa de orice importanţă a unui cerşetor. Pomana îl perverteşte şi pe cel care dă şi pe cel care o ia şi afară de aceasta nu-şi atinge scopul, pentru că nu face decât să accentueze mizeria. Leneşii care nu vor să lucreze se îmbulzesc în jurul celor care dau de pomană, ca jucătorii în jurul meselor de joc în speranţa să câştige. În realitate, sumele mizere care le sunt aruncate nu sunt suficiente nici pentru a suta parte. Cât ai dat în felul acesta în viaţa dumitale? Vreo opt grivne, nu mai mult, adu-ţi aminte. Încearcă să-ţi aminteşti când ai dat pentru ultima oară; acum doi ani sau poate acum patru ani. Vorbăria şi strigătele dumitale îi împiedică pe alţii să lucreze. Pomana trebuie interzisă prin lege chiar şi în societatea noastră de astăzi. Noua orânduire nu va cunoaşte săraci.
— Vai, ce torent de cuvinte împrumutate! Aşadar a ajuns treaba şi până la o nouă orânduire? Sărmana, să te ajute Dumnezeu!
— Da, aşa este, a ajuns, Stepan Trofimovici; mi-ai ascuns cu grijă orice idei noi, acum cunoscute tuturor, şi ai făcut-o numai din gelozie, ca să mă domini. Astăzi, până şi această Iulia e cu o sută de verste înaintea mea. Dar acum mi s-au deschis şi mie ochii. Te-am apărat, Stepan Trofimovici, cât am putut; pe dumneata te învinuieşte toată lumea.
— Destul, dădu el să se ridice din fotoliu, destul! Şi ce ar trebui să-ţi mai urez altceva decât să te căieşti?
— Aşază-te pentru un minut, Stepan Trofimovici, aş avea ceva să te mai întreb. Ţi s-a transmis invitaţia să citeşti ceva la matineul literar; prin mine s-a aranjat. Spune-mi, ce anume ai de gând să citeşti?
— Păi, tocmai despre această regină a reginelor, despre acest ideal al omenirii, despre Madona Sixtină care nu valorează, după părerea dumitale, nici cât un pahar sau un creion.
— Cum adică, nu ai de gând să tratezi un subiect din istorie? se miră necăjită Varvara Petrovna. Dar nu te va asculta nimeni. Ţi-a intrat în cap această Madonă! Ce rost are, dacă toată lumea va dormi? Fii sigur, Stepan Trofimovici, că nu-ţi vorbesc decât în interesul dumitale. Altceva este dacă vii cu o istorioară scurtă, dar amuzantă, cu subiect luat din viaţa vreunei curţi medievale, să zicem, din istoria Spaniei sau, şi mai bine, un fapt cu caracter anecdotic, presărat cu tot felul de reflecţii spirituale, cum ştii să le faci dumneata. Au existat în această ţară curţi somptuoase, cu femei impresionante, cu otrăviri. Karmazinov zice că va părea ciudat dacă tocmai din istoria Spaniei fiind subiectul, nu ar ieşi ceva amuzant.
— Aşa vasăzică, Karmazinov, acest nerod, complet epuizat, îmi alege el tema?
— Karmazinov are o inteligenţă aproape de om de stat! Eşti prea îndrăzneţ vorbind astfel, Stepan Trofimovici.
— Karmazinov al dumitale este o muiere îmbătrânită şi înrăită, care nu mai e în stare să scrie! Chčre, chčre, ce puţin timp le-a trebuit ca să te laşi înrobită de ei, o, Doamne!
— Eu nici acum nu-l pot suferi pentru aerele lui de importanţă, dar trebuie să-i recunosc inteligenţa. Repet, te-am apărat din răsputeri, pe cât mi-a fost posibil. Şi ce rost are să te expui riscului de a fi ridicol şi plictisitor? De ce, adică, să nu apari pe estradă cu un zâmbet venerabil, ca un reprezentant demn al secolului trecut, povestind două-trei anecdote cu acea eleganţă spirituală care te caracterizează, aşa cum te pricepi uneori să povesteşti. Să zicem că eşti un om bătrân, să zicem că aparţii unor timpuri trecute, să zicem, în sfârşit, că ai rămas în urma lor; dar o vei recunoaşte chiar dumneata cu zâmbetul pe buze în introducere şi toată lumea îşi va da seama că eşti un vestigiu simpatic, bun, spiritual… Într-un cuvânt, un om de altădată, dar suficient de perspicace ca să-şi dea seama de toată enormitatea unor concepţii pe care le-a urmat până acum. Fă-mi această plăcere, te rog.
— Chčre, ajunge! Nu mă ruga, pentru că nu pot s-o fac. Voi prezenta o expunere despre Madona, dar voi stârni o furtună care sau îi va strivi pe toţi, sau mă va prăbuşi pe mine!
— Presupun că numai pe dumneata, Stepan Trofimovici.
— Acesta îmi este destinul. Voi povesti despre acel sclav nemernic, despre acel slugoi pervers şi puturos care primul se va urca pe scară cu foarfecele în mână şi va sfâşia chipul dumnezeiesc al măreţului ideal, în numele egalităţii, invidiei şi… digestiei. Să răsune blestemul meu, şi pe urmă, pe urmă…
— Direct la ospiciu?
— Se poate. În orice caz însă, fie că voi fi învins, fie că voi ieşi învingător, în aceeaşi seară îmi iau pe umăr traista, traista mea de cerşetor, las puţinele lucruşoare pe care le am, toate subvenţiile şi făgăduielile de binefaceri viitoare şi voi pleca pe jos ca să-mi închei viaţa ca preceptor la vreun negustoraş ori să mor undeva de foame sub un gard. Am zis. Alea iacta est!
El dădu din nou să se ridice.
— Eram sigură, se ridică Varvara Petrovna cu ochii scânteind, eram sigură de ani de zile că nu trăieşti decât cu gândul ca spre sfârşit să-mi acoperi casa şi pe mine de ruşine prin cine ştie ce calomnii. Ce înseamnă cuvintele dumitale că te vei duce ca preceptor la un negustoraş ori că vei muri sub gard? Nimic altceva decât răutate şi calomnie!
— Întotdeauna m-ai dispreţuit; dar eu voi termina ca un cavaler, credincios doamnei sale, pentru că părerea dumitale mi-a fost totdeauna mai scumpă decât orice. Începând din clipa aceasta nu primesc nimic, ci te respect dezinteresat.
— Ce stupizenie!
— Nu mi-ai purtat niciodată măcar un pic de respect. Se prea poate să fi avut o mulţime de slăbiciuni. Da, ţi-am mâncat pâinea; folosesc acum limbajul nihiliştilor; dar aceasta niciodată n-a constituit principiul suprem al actelor mele. S-au întâmplat nu ştiu cum, de la sine… Am crezut întotdeauna că între noi va exista şi va dăinui ceva ce depăşeşte actul ingurgitării şi niciodată, niciodată n-am fost un ticălos! Aşadar, la drum, ca să mai dreg ce se poate drege! La un drum întârziat, afară e toamnă, ogoarele sunt învăluite în ceaţă rece, o brumă moşnegească acoperă viitoarea-mi cale, iar vuietul vântului îmi aminteşte de mormântul ce mă aşteaptă curând… La drum, aşadar, la drum, la un drum nou:
Pătruns de o dragoste curată, Credincios unui vis ademenitor…
O, adio, visurile mele! Douăzeci de ani! Alea iacta est!
Faţa lui fu brusc scăldată în lacrimi. El îşi luă pălăria.
— Nu înţeleg latina, pronunţă Varvara Petrovna ferindu-se ţeapănă de emoţia care o stăpânea.
Cine ştie, poate că îi venea şi ei să plângă, dar indignarea şi capriciul învinseră şi de data aceasta.
— Dar ştiu un singur lucru, că toate acestea nu sunt decât nişte mofturi. Niciodată n-ai fost în stare să-ţi duci la îndeplinire ameninţările pline de egoism. Nu vei pleca nicăieri, la nici un negustor, ci vei isprăvi prin a rămâne senin pe braţele mele, încasând subvenţia şi adunându-ţi în fiecare marţi amicii dumitale imposibili. Adio, Stepan Trofimovici.
— Alea iacta est! o salută el cu o plecăciune adâncă şi se întoarse acasă abia târându-şi picioarele, mai mult mort decât viu.
Capitolul al şaselea.
Piotr Stepanovici se agită.
I
Ziua serbării fusese fixată definitiv, iar von Lembke devenea tot mai trist şi mai îngândurat. Era plin de presentimente ciudate, sinistre, şi asta o neliniştea mult pe Iulia Mihailovna. E drept că nici prin gubernie lucrurile nu prea mergeau bine. Cumsecadele nostru fost guvernator lăsase administraţia cam în dezordine. Se iviseră semnele unei epidemii de holeră; pe alocuri dăduse molima în vite; vara întreagă prin oraşe şi sate bântuiră incendii, iar în popor se înrădăcina tot mai mult credinţa că focul era pus de cineva şi se auzeau murmure prosteşti. Jaful luase proporţii mari. Dar toate acestea n-ar fi fost desigur lucruri prea grave, dacă nu s-ar fi adăugat şi alte motive de nelinişte pentru Andrei Antonovici, care se simţise atât de fericit până atunci.
O surprindea pe Iulia Mihailovna mai ales faptul că, pe zi ce trecea, el devenea tot mai taciturn şi, lucru ciudat, mai ascuns. Şi ce ar fi avut, mă rog, de ascuns? E adevărat, rareori o contrazicea şi în bună parte i se supunea cu totul. La insistenţa ei au fost luate, de pildă, două sau trei măsuri foarte riscante şi aproape ilegale în scopul întăririi autorităţii guvernatorului. Au fost îngăduite şi câteva favoruri inadmisibile, cu acelaşi scop; astfel, indivizi care meritau să fie judecaţi şi trimişi în Siberia, numai şi numai la intervenţia ei fură propuşi spre decorare. Unele plângeri şi interpelări sistematice erau lăsate fără răspuns. Toate acestea se aflară mai târziu. Lembke nu numai că semna orice, dar nici nu punea în discuţie măsura participării soţiei sale în efectuarea propriilor lui îndatoriri. În schimb, îl apuca din când în când duhul împotrivirii la nişte „adevărate fleacuri”, uimind-o pe Iulia Mihailovna. Desigur, pentru zilele de ascultare simţea omul nevoia să se recompenseze prin câteva clipe de revoltă. Din nefericire, Iulia Mihailovna, cu toată perspicacitatea ei, nu ştiu să înţeleagă acest rafinament la un om delicat din fire! Vai, era preocupată prea mult de altele ca să-şi dea seama de asta şi de aceea se ajunsese la atâtea încurcături.
Nu stă în puterile mele şi nici nu voi şti să povestesc unele lucruri. După cum nici nu este de competenţa mea să discut unele greşeli cu caracter administrativ. De altfel, tot aspectul acesta administrativ îl las deoparte, înlăturându-l de plano. Apucându-mă să scriu această cronică, îmi propusesem alte scopuri. Afară de aceasta, multe lucruri vor ieşi la iveală abia după ancheta care în prezent este încă în curs în gubernia noastră, încât se cuvine să mai aşteptăm puţin. Câteva lămuriri totuşi mi se par necesare.
Dar să ne reîntoarcem la Iulia Mihailovna. Biata femeie, îmi pare sincer rău de ea, ar fi reuşit să obţină tot ce-şi dorise şi o pasiona atâta (glorie şi altele) fără acele acţiuni forţate şi excentrice pe care şi le propusese să le întreprindă chiar din capul locului. Fie din cauza unei înclinaţii excesiv de romantice, fie din cauza neizbânzilor şi decepţiilor îndelungate din prima ei tinereţe, ea se simţi brusc, odată cu această schimbare a sorţii, într-un fel purtătoarea unei meniri aparte, aproape unsă cu har, „deasupra capului căreia se aprinsese o limbă de foc”, şi tocmai în această limbă de foc zăcea adevărata nenorocire; oricum, nu era un conci pe care-l poţi pune pe orice cap de femeie. E un adevăr însă de care nu poţi să convingi o femeie; dimpotrivă, cântându-i în strună, izbuteşti întotdeauna, ceea ce se şi întâmplă în realitate, cei din jurul ei profitând din plin. Şi dintr-odată biata femeie se pomeni punct convergent şi jucăria celor mai diverse influenţe, deplin convinsă totodată că este foarte originală. Mulţi profitori îşi încălziră în preajma ei mâinile, manevrând cu abilitate naivitatea ei, în timpul scurt cât îi fu dat să conducă destinele guberniei. Şi ce harababură rezultă din această pretinsă independenţă şi originalitate! Îi plăceau şi proprietatea latifundiară, şi elementul aristocratic, şi întărirea autorităţii guvernatorului, şi elementul democratic, şi noile instituţii, şi ordinea, şi tendinţele liber-cugetătoare, şi ideile socialiste, şi ţinuta riguroasă a salonului aristocratic, şi atitudinea vulgar-degajată, aproape de cafenea, a tineretului din anturajul ei. Visa să aducă fericirea şi să împace ceea ce era de neîmpăcat sau, mai exact, să unească pe toţi şi totul în adorarea propriei personalităţi. Avea şi câţiva favoriţi: Piotr Stepanovici, de pildă, care acţiona, între altele, printr-o linguşire brutală, îi plăcea foarte mult. De altfel, ţinea la el dintr-o altă cauză, năstruşnică de tot, şi care o caracteriza cel mai bine pe biata femeie: nutrea mereu speranţa că acesta-i va divulga un mare complot contra statului! Oricât de greu ar fi să ne închipuim o asemenea speranţă naivă, acesta era adevărul. I se părea, nu se ştie de ce, că în gubernie se ascund negreşit firele unui complot antistatal. Piotr Stepanovici, prin tăcerile lui în unele cazuri şi aluziile în altele, contribuise mult la întărirea acestei idei. Îşi vârâse femeia în cap că el întreţine legături cu toate elementele revoluţionare din Rusia, şi că îi este devotat ei în acelaşi timp până la adoraţie. Descoperirea complotului, recunoştinţa Petersburgului, perspectivele unei cariere strălucite în viitor, exercitarea unei influenţe binefăcătoare „prin blândeţe şi atenţie” asupra tineretului, pentru a-l reţine de pe marginea prăpastiei, toate acestea se împăcau perfect în capul ei fantezist. Îl salvase doar, îl subjugase pe Piotr Stepanovici (nu se ştie de ce era ferm convinsă de acest lucru), tot astfel va şti să-i salveze şi pe alţii. Nimeni, nimeni dintre ei nu va trebui să piară, îi va salva pe toţi; îi va categorisi; va raporta în acest sens; va proceda astfel în scopul justiţiei supreme şi nu este exclus ca istoria şi întreaga mişcare liberală rusă să-i binecuvânteze numele; dar şi complotul va fi descoperit. Toate avantajele dintr-odată.
Şi totuşi era necesar ca pentru ziua festivităţii chipul lui Andrei Antonovici să se lumineze. Trebuia neapărat să fie înveselit şi liniştit. În acest scop îl trimise la el pe Piotr Stepanovici, sperând că acesta va izbuti să-l scoată din starea depresivă în care se afla printr-un procedeu oarecare, numai lui cunoscut. Poate chiar prin nişte informaţii, ca să zicem aşa, transmise din prima sursă. Era deplin încredinţată de priceperea acestuia. Piotr Stepanovici de mult nu mai intrase în cabinetul domnului von Lembke. Pătrunse vijelios la el, tocmai într-un moment când pacientul se afla într-o dispoziţie din cale-afară de proastă.
II.
Intervenise o complicaţie pe care domnul von Lembke nu izbutea nicidecum s-o dezlege. Într-unul din judeţe (chiar în judeţul unde chefuise nu de mult Piotr Stepanovici) un căpitan îi făcuse o admonestare verbală subalternului său. Faptul se petrecuse în faţa întregii companii. Subalternul era un ofiţer tânăr, cu grad de sublocotenent, recent sosit din Petersburg, totdeauna foarte tăcut şi posomorât, cu un aer impunător, deşi mic de statură, gras şi rubicond. Neputând suporta admonestarea, el se repezi brusc asupra comandantului său cu un ţipăt surprinzător de ascuţit, care uimi toată compania şi, aplecându-şi într-un mod ciudat capul, îl lovi cu toată puterea şi-l muşcă de umăr; cu greu putură să-l tragă deoparte. Nu încăpea îndoială că omul înnebunise; în orice caz, se constată că în ultimul timp dăduse numeroase semne de comportare mai mult decât ciudată. Astfel, aruncase din locuinţa sa două icoane care aparţineau gazdei, iar pe una dintre ele o sfărâmase cu toporul; în camera sa expusese, pe nişte suporturi în chip de trei pupitre, scrieri de Vogt, Moleschott şi Büchner, aprinzând regulat în faţa fiecărui pupitru lumânări de ceară bisericeşti. După numărul de cărţi găsite la el se putea conchide că era un om foarte cult. Dacă ar fi avut cincizeci de mii de franci, probabil că ar fi plecat pe insulele Marchize, ca acel „cadet” despre care aminteşte cu atâta haz d. Herzen într-una dintre operele sale. Când fu ridicat, în buzunarele sale şi în locuinţă se găsi un teanc de proclamaţii incendiare.
Proclamaţiile ca atare erau cu totul lipsite de importanţă şi, după părerea mea, n-ar fi putut fi cauza a cine ştie ce bătaie de cap. Am văzut atâtea în viaţa noastră. De altfel, nici nu prezentau vreo noutate; exemplare identice, după cum s-a constatat mai pe urmă, fuseseră împrăştiate în gubernia H., iar Liputin, care făcuse un drum cu vreo lună şi jumătate înainte în acel judeţ şi în gubernia învecinată, asigura că pe atunci încă văzuse acolo asemenea foi. Ceea ce îl uimise pe Andrei Antonovici era însă faptul că directorul fabricii Şpigulin, exact în acelaşi timp, depusese la poliţie două sau trei pachete de manifeste identice cu ale sublocotenentului, aruncate noaptea prin fabrică. Nici nu fuseseră desfăcute şi nimeni dintre muncitori nu apucase să citească măcar unul. Faptul părea de o naivitate prostească evidentă, dar Andrei Antonovici căzu pe gânduri. Chestiunea i se înfăţişa într-un aspect extrem de complicat şi de neplăcut.
Tocmai în această fabrică se iscase acea „istorie” despre care s-a vorbit atât de mult, făcându-se caz mare la noi, şi care fusese relatată cu lux de amănunte în diferite versiuni de gazetele din capitală. Cu vreo trei săptămâni în urmă se îmbolnăvise şi decedase acolo unul dintre muncitori, atins de holera asiatică; după el se îmbolnăviră şi alţi câţiva. Tot oraşul fu cuprins de spaimă, întrucât primejdia răspândirii molimei venea dintr-o gubernie învecinată. Notez că la noi fuseseră luate din timp măsuri sanitare preventive, în limita posibilităţilor destul de satisfăcătoare, pentru a bara drumul acestei musafire nepoftite. Fabrica Şpigulin însă, proprietatea unor milionari şi oameni cu întinse relaţii, fusese nu ştiu cum omisă. Şi deodată toată lumea începu să ţipe într-un glas că tocmai acolo se ascunde un focar de infecţie, că în fabrică şi îndeosebi în locuinţele muncitorilor domneşte atâta necurăţenie, încât chiar dacă nu s-ar fi încuibat holera venind din altă parte, ea tot ar fi trebuit să apară acolo. Bineînţeles, fură luate toate măsurile şi Andrei Antonovici insistă în modul cel mai energic ca ele să fie imediat puse în aplicare. Fabrica fu curăţată şi dezinfectată în trei săptămâni, dar proprietarii, nu se ştie de ce, o închiseră. Unul dintre fraţii Şpigulin locuia permanent la Petersburg, iar celălalt, după ordinul de revizuire sanitară, plecase la Moscova. Directorul începu concedierea muncitorilor şi, după cum s-a constatat ulterior, făcuse abuzuri cu acest prilej, înşelându-i. Muncitorii începură să murmure, pretinzând o socoteală dreaptă; din prostie începură să bată pragurile poliţiei, deşi fără prea multă gălăgie şi deloc agitaţi. Ei bine, tocmai în acest moment Andrei Antonovici primi teancurile de proclamaţii trimise de director.
Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet fără să fie anunţat, ca un prieten bun şi om al casei, ba şi cu o însărcinare de îndeplinit din partea Iuliei Mihailovna. Văzându-l, von Lembke îşi încruntă sprâncenele şi se opri cu un aer ursuz lângă biroul său. Până atunci se plimbase prin cabinet discutând între patru ochi cu şeful cancelariei sale, Blum, un neamţ foarte posac şi greoi pe care-l adusese cu el din Petersburg, cu toată împotrivirea energică a Iuliei Mihailovna. Funcţionarul, văzându-l pe Piotr Stepanovici, se trase spre uşă, dar nu ieşi. Piotr Stepanovici avu chiar impresia că acesta schimbă o privire plină de înţeles cu şeful său.
— În sfârşit, v-am prins, căpetenie ascunsă a guberniei, strigă râzând Piotr Stepanovici şi acoperi cu palma proclamaţia de pe masă, piesa aceasta e menită probabil să vă îmbogăţească colecţia, nu-i aşa?
Andrei Antonovici se aprinse la faţă. Un tremur convulsiv îi strâmbă faţa.
— Încetează, încetează imediat! strigă el tresărind de mânie. Îţi interzic… domnule…
— Dar ce este? Am impresia că sunteţi supărat?
— Dă-mi voie să-ţi spun, domnul meu, că de azi înainte nu sunt deloc dispus să-ţi mai suport apucăturile acestea sans façon şi te rog să nu uiţi…
— Ei drăcie, văd că vorbiţi serios!
— Taci, taci odată, bătu din picior von Lembke, şi să nu îndrăzneşti…
Dumnezeu ştie până unde s-ar fi ajuns. Căci se strecurase la mijloc o împrejurare total necunoscută nici lui Piotr Stepanovici, nici Iuliei Mihailovna însăşi. Bietul Andrei Antonovici ajunsese într-un asemenea hal de zăpăceală, încât în ultimele zile începuse să fie gelos pe Piotr Stepanovici în legătură cu soţia sa. Rămânând singur, mai ales noaptea, el trăia momente de frământare penibilă.
— Şi eu care credeam că odată ce un om, două zile la rând, îţi citeşte până la miezul nopţii romanul, cerându-ţi părerea, asemenea convenţii strict protocolare nu-şi mai au rostul… Iulia Mihailovna mă primeşte în termeni foarte amicali; nici nu ştiu ce să mai cred, zise Piotr Stepanovici cu un aer nu tocmai lipsit de demnitate. Şi fiindcă veni vorba, poftim, aveţi aici şi romanul dumneavoastră, depuse el pe birou un caiet voluminos făcut sul şi înfăşurat într-o coală de hârtie albastră.
Lembke se făcu roşu la faţă şi dădu semne de ezitare.
— Şi unde l-ai găsit? întrebă el nehotărât, cuprins de o bucurie năvalnică pe care nu putea s-o reţină, dar pe care ar fi vrut totuşi să şi-o stăpânească.
— Închipuiţi-vă, aşa cum era făcut sul, se rostogolise în spatele comodei. Probabil că intrând în odaie l-am aruncat nu prea îndemânatic şi abia acum trei zile a fost găsit, cu prilejul curăţeniei; mare bătaie de cap mi-aţi dat!
Lembke îşi plecă sever privirea în jos.
— Două nopţi la rând n-am dormit din pricina dumneavoastră. Acum trei zile a fost găsit şi a trebuit să citesc nopţile, neavând timp ziua. Ei bine, nu mă satisface: ideea nu-mi convine. Dar să lăsăm asta, n-am fost niciodată un critic; ce-i drept însă, n-am putut să mă smulg până nu l-am citit până la capăt, cu toate că nu sunt mulţumit! Capitolele patru şi cinci sunt… sunt… dracu’ ştie ce! Şi ce încărcătură densă de umor, am râs în hohote. Sunteţi un meşter grozav de a lua în râs sans que cela paraisse! Hai, să zicem, în capitolele nouă şi zece, unde se vorbeşte despre dragoste, nu-i domeniul meu; şi totuşi sunt pline de efect; după scrisoarea lui Igrenev îmi venea aproape să plâng, deşi l-aţi înfăţişat cu multă fineţe… Ştiţi, e şi emoţionant şi în acelaşi timp parcă aţi vrea să-l înfăţişaţi printr-o latură falsă, nu-i aşa? Am ghicit bine sau nu? Iar în ce priveşte finalul, pur şi simplu v-aş lua la bătaie. În definitiv care este ideea? Aceeaşi idealizare de altădată a fericirii familiale, cu înmulţirea copiilor şi a capitalurilor, cu viaţa prosperă dominată de grija de înavuţire! Cititorii vor rămâne bineînţeles încântaţi, dacă până şi eu nu m-am putut smulge, dar e cu atât mai rău. Cititorul e la fel de prost ca altădată, ar trebui ca oamenii cu scaun la cap să-l zguduie puţin, iar dumneavoastră… Dar ajunge deocamdată, adio. Să nu vă supăraţi, altă dată; veneam să vă spun câteva vorbe foarte necesare; dar sunteţi într-o dispoziţie…
Între timp Andrei Antonovici îşi culesese de pe masă romanul, încuindu-l în dulapul de stejar plin cu cărţi şi reuşind totodată să-i facă lui Blum un semn discret să plece. Acesta dispăru, cu faţa amărâtă şi tristă.
— Nu sunt eu chiar aşa… ci pur şi simplu… tot felul de neplăceri, murmură el încruntându-se, dar acum fără mânie, şi aşezându-se la birou, ia loc şi spune-mi ce te aduce. De mult nu te-am mai văzut, Piotr Stepanovici, numai te rog nu mai intra pe viitor în felul acesta… Uneori chestiunile de serviciu…
— Felul meu este acelaşi…
— Ştiu şi cred că n-o faci intenţionat, însă împovărat fiind uneori de felurite griji… Dar şezi, te rog.
Piotr Stepanovici se aşeză comod pe canapea, trăgându-şi picioarele sub el.
III
— Şi ce griji, mă rog; nu cumva flecuşteţele astea? arătă el cu capul spre manifeste. Dacă vreţi, vă aduc foi de astea cu toptanul, încă de prin gubernia X am făcut cunoştinţă cu ele.
— Adică pe timpul când ai locuit acolo?
— Bineînţeles, doar nu puteam s-o fac nefiind acolo. Are şi o vinietă, o secure desenată în partea de sus. Îmi daţi voie (şi luă un manifest)? Ei da, uite şi securea; este exact aceeaşi.
— Da, da; o secure. Vezi dumneata, o secure.
— Ei şi ce, v-aţi speriat de secure?
— Nu de secure… şi nu m-am speriat, dar afacerea asta… e o afacere care… dă de gândit, date fiind împrejurările…
— Ce împrejurări? Faptul că au fost găsite în fabrică? He, he. Dar ştiţi că la fabrica aceasta a dumneavoastră foarte curând înşişi muncitorii vor scrie proclamaţii?
— Cum adică? îl privi sever von Lembke.
— Uite aşa. Să fiţi atent la ei. Sunteţi prea blând, Andrei Antonovici; scrieţi romane. Când, de fapt, ar trebui să procedaţi după metode vechi.
— Care metode vechi, ce fel de sfaturi sunt astea? Fabrica a fost dezinfectată; am dat ordin şi s-a făcut curăţenie radicală.
— Iar muncitorii sunt în plină răscoală. Ar fi cazul să fie bătuţi zdravăn cu nuiaua, toţi până la unul, şi să se pună capăt agitaţiei, o dată pentru totdeauna.
— Răscoală? Prostii; am dat poruncă să se facă curăţenie.
— De, Andrei Antonovici, sunteţi prea moale!
— În primul rând, nu sunt chiar atât de moale, şi în al doilea… se simţi iar atins von Lembke. Vorbea cu tânărul vădit în silă, mai mult din curiozitate, poate afla de la el ceva nou.
— Aha, încă o cunoştinţă veche! îl întrerupse Piotr Stepanovici, aţintindu-şi privirea pe o altă foaie vârâtă sub tampon. Probabil tot o proclamaţie, tipărită, se pare, în străinătate, dar în versuri, pe asta o ştiu chiar pe de rost: O personalitate luminoasă! Ia să vedem: exact, O personalitate luminoasă, aşa cum am crezut. Cunosc această personalitate încă din străinătate. De unde aţi dezgropat-o?
— Zici că ai văzut-o în străinătate? tresări von Lembke.
— Ba bine că nu, cu patru sau cinci luni în urmă.
— Multe lucruri ai mai văzut dumneata în străinătate, observă subtil von Lembke, privindu-l ţintă. Fără să-l asculte, Piotr Stepanovici desfăcu foaia şi citi cu glas tare versurile:
O personalitate luminoasă.
Nu era de neam vestit, Din popor s-a fost ivit.
Cu dârzenie înfruntă.
Ţarul şi prigoana cruntă, Veninata boierime, Învechită-n uri şi crime.
Nu e spaimă să-l abată.
De pe calea lui bărbată;
Şi cuvântu-i arzător.
Viu răsună în popor:
Libertate şi frăţie, Toţi de-o seamă să se ştie!
Vis de altă rânduială.
L-a purtat într-o răscoală, Şi-a fugit atunci din ţară.
Dintr-a călăului gheară.
Iar poporul clocoteşte.
De luptă se chibzuieşte…
De la Smolensk la Taşkent.
Îl aşteaptă pe student, Ţar, boieri şi silnicie.
Să răpună pe vecie.
Ogoare să înfrăţească, Viaţă nouă să-şi clădească!
— Le-aţi găsit probabil la ofiţerul acela? întrebă Piotr Stepanovici.
— Îl cunoşti şi pe acest ofiţer?
— Ba bine că nu. Vreo două zile am chefuit cu ei acolo. Nu-i rămânea decât să înnebunească.
— Poate că nici nu-i vorba de nebunie.
— Pentru că a început să muşte?
— Dă-mi voie însă, dacă zici că ai citit aceste versuri în străinătate şi după aceea se găsesc aici, la acest ofiţer…
— Vi se pare curios, nu-i aşa? După cum văd, Andrei Antonovici, mă supuneţi unui examen? Să vedeţi, începu el cu un aer neobişnuit de grav, întrucât le-am citit în străinătate, la întoarcerea mea în ţară, am şi adus faptul la cunoştinţa celor în drept, cu explicaţiile respective, explicaţii apreciate ca fiind satisfăcătoare, altminteri oraşul n-ar fi avut fericirea să se bucure de prezenţa mea. Consider afacerea lămurită şi încheiată din acest punct de vedere şi nu sunt obligat să dau nimănui socoteală. Şi este încheiată nu pentru că aş fi un denunţător, ci pentru că n-am avut cum proceda altfel. Cei ce i-au scris Iuliei Mihailovna, în deplină cunoştinţă de cauză, m-au descris ca pe un om cinstit… Dar să lăsăm naibii toate acestea, venisem să vă expun o chestiune foarte importantă, şi bine aţi făcut că l-aţi expediat pe hornarul ăsta al dumneavoastră. O chestiune foarte importantă pentru mine, Andrei Antonovici; vin la dumneavoastră cu o rugăminte specială.
— O rugăminte? Hm, poftim, te ascult şi, mărturisesc, cu multă curiozitate. Şi, în general, aş vrea să adaug că dumneata, Piotr Stepanovici, pur şi simplu mă uimeşti.
Von Lembke părea tulburat. Piotr Stepanovici îşi puse picior peste picior.
— La Petersburg, începu el, am fost destul de sincer în multe privinţe, dar unele lucruri, ca, de exemplu, această foaie (el lovi cu degetul în O personalitate luminoasă) le-am trecut sub tăcere; în primul rând, pentru că nu merita să vorbesc despre asta, în al doilea rând, pentru că n-am declarat decât ceea ce m-au întrebat. Nu-mi place să anticipez asupra unor lucruri în privinţa cărora nu sunt întrebat; în aceasta, după mine, stă deosebirea între un ticălos şi un om cinstit, căzut pur şi simplu în nişte împrejurări… în sfârşit, să lăsăm asta la o parte. Acum însă… când aceşti neghiobi… în sfârşit, când chestiunea aceasta a ieşit la iveală şi se află în mâinile dumneavoastră şi, după cum înţeleg, nu poate scăpa vigilenţei dumneavoastră, pentru că sunteţi un om cu ochi ageri şi nimeni n-ar putea să vă ghicească gândurile, iar aceşti imbecili, cum văd eu, se încăpăţânează să continue, eu… eu, într-un cuvânt, am venit să mă rog să salvaţi un om, tot un imbecil, poate chiar şi un nebun, în numele tinereţii, nenorocirilor sale, în numele concepţiilor dumneavoastră umanitariste… că doar nu sunteţi uman numai în paginile romanelor dumneavoastră de fabricaţie proprie! îşi curmă el brusc discursul, cu un sarcasm brutal şi plin de nerăbdare.
Într-un cuvânt, apăru ca un om sincer şi deschis, dar lipsit de abilitate şi de politeţea necesară, din cauza sentimentelor umane care-l copleşeau şi poate chiar din cauza delicateţei exagerate a unui om cam redus, după cum aprecie îndată von Lembke şi cum îl crezuse încă de multă vreme, mai ales în ultima săptămână când, rămânând singur în cabinetul său, îndeosebi nopţile, îl înjura în gând pentru succesele lui inexplicabile pe lângă Iulia Mihailovna.
— Pentru cine intervii şi ce înseamnă toate acestea? se informă guvernatorul grav, căutând să-şi ascundă curiozitatea.
— Pentru… pentru… ei drăcie… dar n-am nici o vină că eu cred în dumneavoastră! ce vină am eu că vă consider un om cu sufletul nobil şi generos şi, mai ales, un om înţelept… capabil adică să înţeleagă… dracu’…
Sărmanul, se vedea cât colo, nu izbutea să-şi învingă jena.
— Dar înţelegeţi odată, continuă el, înţelegeţi că rostindu-i numele îl dau legat în mâinile dumneavoastră; îl trădez, nu-i aşa? Nu-i aşa?
— Păi, cum altfel aş putea eu să ştiu despre cine este vorba, dacă nu îndrăzneşti să-mi spui chiar dumneata?
— Ei vedeţi, asta e, totdeauna mă daţi gata cu această logică a dumneavoastră, dracu’… ei, la dracu’… În sfârşit, n-am încotro… Această „personalitate luminoasă”, acest „student” este Şatov… Poftim, am spus-o!
— Şatov? Cum adică este Şatov?
— Şatov e „studentul” despre care se aminteşte aici. El locuieşte aici, e un fost iobag, acela care l-a pălmuit pe Stavroghin.
— Cunosc, cunosc, îşi îngustă ochii Lembke, dă-mi voie însă, ce acuzaţii i se aduc şi care e în definitiv rostul intervenţiei dumitale?
— Păi, vă rog să-l salvaţi, mă înţelegeţi? L-am cunoscut încă de acum opt ani, i-am fost chiar prieten poate, îşi ieşi din fire Piotr Stepanovici. În definitiv, nu sunt obligat să vă dau socoteală despre viaţa mea anterioară, dădu el din mâini, şi de fapt nu era decât o înjghebare mizeră, în total trei oameni şi jumătate, iar cu cei din străinătate nu se numărau poate decât vreo zece oameni; principalul e că mi-am pus nădejdea în spiritul dumneavoastră uman, în înţelepciunea dumneavoastră. Veţi înţelege cum trebuie lucrurile şi veţi înfăţişa chestiunea în lumina ei adevărată, şi nu cine ştie cum, doar ca un vis absurd al unui om zănatic… din cauza nenorocirilor, notaţi, din cauza unor nenorociri îndelungate, şi nu ca un complot nemaipomenit antistatal sau dracu’ mai ştie cum…
Aproape se sufoca.
— Hm. Văd că el este vinovat de aceste proclamaţii cu securea, conchise aproape maiestuos Lembke, dă-mi voie să-ţi spun totuşi că, dacă e singur, cum putea să le difuzeze şi aici, şi în provincie, ba şi în gubernia X şi… şi, în sfârşit, principalul, de unde le-a luat?
— Păi, nu v-am spus că nu sunt, probabil, decât vreo cinci oameni în total, hai să zicem zece, de unde să ştiu?
— Dumneata nu ştii?
— Păi, de unde dracu’ să ştiu?
— Dar văd că despre Şatov ai ştiut că este unul dintre complici?
— Of! dădu din mână Piotr Stepanovici, apărându-se parcă de perspicacitatea zdrobitoare a celui care-l întreba. Ei bine, ascultaţi atunci, vă spun tot adevărul: în privinţa manifestelor n-am nici o cunoştinţă, adică nu cunosc absolut nimic, dracu’ să le ia, înţelegeţi ce înseamnă nimic? … Desigur, e acel sublocotenent sau altcineva de aici… poate şi acest Şatov, şi altcareva, şi atâta tot, nişte prăpădiţi păcătoşi… Eu însă am venit să vă rog în privinţa lui Şatov, el trebuie salvat, pentru că aceste versuri sunt scrise de el, le-a compus chiar el, şi în străinătate prin el au fost tipărite; iată tot ce cunosc eu absolut precis, dar despre manifeste nu ştiu chiar nimic.
— Dacă a scris versurile înseamnă că a compus şi manifestele. Dar ce anume te face să-l bănuieşti pe domnul Şatov?
Cu aerul omului total scos din răbdări, Piotr Stepanovici îşi smulse din buzunar portofelul, iar din portofel un bilet.
— Poftim dovada! strigă el aruncând biletul pe birou. Lembke îl desfăcu; biletul fusese scris cu jumătate de an în urmă şi expediat de aici undeva în străinătate, era foarte scurt şi nu cuprindea decât aceste cuvinte: „Personalitate luminoasă” n-o pot tipări aici, de altfel nu pot face nimic aici; tipăriţi-o în străinătate.
Iv. Şatov.
Lembke îşi aţinti privirea asupra lui Piotr Stepanovici. Bine îl caracterizase Varvara Petrovna că avea întru câtva o privire de berbec, mai ales în unele momente.
— Adică, iată cum vine toată treaba, se smuci iar din loc Piotr Stepanovici, el a scris, vasăzică, versurile acestea aici, acum o jumătate de an, dar n-a putut să le tipărească în vreo tipografie tăinuită şi de aceea roagă să fie tipărite în străinătate… Nu e clar?
— Da, e clar, dar cui i se adresează el în acest bilet? Iată ce nu apare clar! observă Lembke cu ironia cea mai şireată.
— Lui Kirillov, desigur; biletul îi este adresat lui Kirillov în străinătate… Ce, n-aţi ştiut? Ceea ce mă necăjeşte e faptul că dumneavoastră, probabil, vă prefaceţi în faţa mea cum că nu ştiţi, când de fapt de mult ştiaţi despre aceste versuri şi despre tot! Cum se explică faptul că ele se află pe biroul dumneavoastră? S-au priceput ele aşa, singure, să apară aici! De ce mă chinuiţi, aşadar?
El îşi şterse cu un gest convulsiv transpiraţia de pe frunte.
— Poate că am ştiut şi eu ceva… se eschivă abil Lembke, dar cine este acest Kirillov?
— Păi, un inginer sosit de curând, a fost martorul lui Stavroghin la duel, un maniac, un nebun; sublocotenentul dumneavoastră într-adevăr poate că e într-o stare de delirium tremens, dar acesta e nebun cu adevărat… De asta vă garantez. Eh, Andrei Antonovici, dacă ar şti guvernul ce fel de oameni de nimica sunt toţi, n-ar mişca nici un deget împotriva lor. Pe toţi i-ar trimite grămadă la dracu’ în praznic; încă în Elveţia şi la diferitele lor congrese mi-am dat seama ce fel de oameni sunt.
— De acolo este condusă mişcarea de la noi?
— Cine să conducă? Trei oameni şi încă o jumătate de om. Numai când îi priveşti, îţi vine să mori de plictiseală. Şi care mişcare de la noi, mă rog? Cea a circulaţiei de manifeste, cumva? Şi cine este recrutat aici, nişte sublocotenenţi ajunşi în stare de delirium tremens şi doi-trei studenţi şi nişte neisprăviţi, în vârstă de douăzeci şi doi de ani? Şi câţi sunt la număr, mă rog? Îmi închipui că un milion de dulăi îi caută, şi câţi au fost găsiţi? Şapte inşi. Vă spun, îţi vine să mori de plictiseală.
Lembke îl ascultă cu multă atenţie, dar cu o expresie care părea să spună: „Vrei să vinzi castraveţi grădinarului?”.
— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi, dumneata binevoieşti să afirmi că biletul a fost expediat în străinătate; dar nu văd nici un fel de adresă; cum puteai şti dumneata că adresantul este domnul Kirillov şi, în sfârşit, trimis în străinătate şi… şi… că într-adevăr e scris de domnul Şatov?
— Procuraţi-vă imediat ceva scris de Şatov şi controlaţi. În cancelaria dumneavoastră negreşit trebuie să existe vreo hârtie cu semnătura lui, iar faptul că a fost adresat lui Kirillov îl ştiu chiar de la acesta, de la Kirillov, care mi-a şi arătat biletul atunci.
— Prin urmare şi dumneata…
— Ei da, bineînţeles, şi eu. Câte şi mai câte mi s-au arătat acolo. Iar în ce priveşte versurile, se pare că însuşi decedatul Herzen i le-a scris atunci lui Şatov, când acesta rătăcea prin străinătate, ca amintire despre întâlnirea lor şi cu titlu de elogiu pentru el, de recomandare sau dracu’ ştie pentru ce… iar Şatov le difuzează în rândurile tineretului. Aflaţi, adică, cum m-a apreciat însuşi Herzen.
— Ie-te-te, se dumiri în sfârşit complet Lembke. Mă gândeam eu: manifeste, mă rog, se înţelege de la sine, dar ce rost au versurile?
— Păi, tocmai dumneavoastră să nu înţelegeţi? Dracu’ ştie de ce v-am spus eu toate acestea! Ascultaţi-mă, mie să mi-l daţi pe Şatov, iar în ce priveşte pe toţi ceilalţi, să-i ia dracu’, chiar şi pe Kirillov, care stă acum încuiat în casa lui Filippov, unde se ascunde Şatov. Ei nu mă suferă, pentru că m-am întors… Dar făgăduiţi-mi-l pe Şatov, şi atunci vi-i servesc pe toţi ca pe tavă. Vă voi fi de folos, Andrei Antonovici! Tot grupuşorul acesta mizer de vreo nouă-zece oameni, cred. Şi-i urmăresc, din proprie iniţiativă. Trei ne sunt cunoscuţi deja: Şatov, Kirillov şi acel sublocotenent. Pe ceilalţi îi am deocamdată sub observaţie… deşi poate că nu sunt chiar atât de miop. Exact ca în gubernia X; au fost surprinşi acolo cu manifeste asupra lor doi studenţi, un licean, doi nobili în vârstă de douăzeci de ani, un învăţător şi un maior în retragere, de vreo şaizeci de ani, ameţit de băutură, şi atâta tot; şi vă rog să mă credeţi că aceştia erau toţi; s-au şi mirat chiar, că numai atâţia erau. Dar am nevoie de vreo şase zile. Mi-am şi făcut socoteala pe abac; vreo şase zilişoare, nu mai înainte. Dacă vreţi să obţineţi un rezultat serios, să nu vă atingeţi de ei încă vreo şase zile şi eu vi-i predau pe toţi grămadă; dacă faceţi vreo mişcare mai devreme, cuibul va fi gol. Să mi-l daţi însă pe Şatov, mă rog pentru Şatov… Şi cel mai bine ar fi să fie chemat în mod secret şi prieteneşte, fie chiar şi aici în biroul dumneavoastră, şi anchetat temeinic, arătându-i-se adevărul, ridicând cortina în faţa ochilor săi… sunt convins că el singur se va arunca la picioarele dumneavoastră şi va izbucni în lacrimi! Este o fire nervoasă, nenorocită; nevastă-sa e în relaţii cu Stavroghin. Mângâiaţi-l, adresaţi-i nişte cuvinte calde şi va spune totul; dar trebuie să aveţi răbdare vreo şase zile… Şi mai ales, mai ales, nici un cuvinţel să nu-i spuneţi Iuliei Mihailovna. Să fie secret, puteţi păstra secretul?
— Cum? căscă ochii Lembke. Nu i-ai spus nimic… Iuliei Mihailovna?
— Iuliei Mihailovna? Ferească sfântul! Vai de mine, Andrei Antonovici! Să vedeţi: preţuiesc mult prietenia pe care mi-o arată şi o stimez nespus de mult, mă rog, şi toate celelalte… dar n-aş face o asemenea greşeală. N-o contrazic, pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, e primejdios s-o contrazică cineva. Am aruncat poate aşa, un cuvinţel, pentru că îi plac asemenea chestii, dar ca să-i spun ei totul, cum am făcut acum direct dumneavoastră? Pentru că sunteţi totuşi bărbat, un om serios, cu o experienţă de serviciu de ani de zile, pătruns de fermitate profesională. Aţi văzut atâtea în viaţa dumneavoastră. Cred că orice pas făcut de cineva pe aceste cărări vă este cunoscut anticipat, după exemplele pe care le-aţi avut la Petersburg. Dar dacă i-aş fi spus dumneaei aceste două nume, de exemplu, ar fi pornit imediat să bată toba… că doar dumneaei vrea să uimească Petersburgul cu ceva de aici. Nu, nu; este exclus, e prea înflăcărată, să ştiţi.
— Da, într-adevăr, e cam repezită, murmură cu o vădită satisfacţie Andrei Antonovici, regretând în acelaşi timp teribil că acest individ redus îşi permite se pare să-şi dea cu părerea cam prea liber despre Iulia Mihailovna. În schimb, Piotr Stepanovici avu impresia, probabil, că a spus prea puţin şi că trebuie să mai îngroaşe puţin culorile şi, flatându-i amorul propriu lui „Lembka”, să-l subjuge astfel total.
— Exact, cam repezită, îi cântă el în strună; să zicem că este într-adevăr o femeie genială, o literată, dar e în stare să sperie vrăbiile. Nici şase ore nu va rezista să ţină secretul, necum şase zile. Ei bine, Andrei Antonovici, este riscant să pui o femeie la o asemenea restricţie pe un termen de şase zile! Îmi veţi recunoaşte totuşi şi mie oarecare experienţă în aceste chestiuni; cunosc doar şi eu câte ceva, de altfel ştiţi şi dumneavoastră că pot cunoaşte câte ceva. Aceste şase zile nu vi le solicit aşa, dintr-un capriciu, ci în interesul cauzei.
— Am auzit… ezită să-şi exprime gândul Lembke, am auzit că reîntorcându-te din străinătate ţi-ai făcut în faţa celor în drept… un fel de mea culpa?
— Mă rog, ce a fost, a fost.
— Bineînţeles, n-aş vrea să intru în… dar am avut mereu impresia că tot timpul aici ai vorbit într-un stil cu totul diferit, despre religia creştină, de pildă, despre temeiurile organizării sociale şi, în sfârşit, despre guvern…
— Se poate, câte n-am vorbit eu. Acelaşi lucru spun şi acum, numai că aceste idei nu trebuie promovate în felul cum o fac imbecilii aceia, iată care-i deosebirea. Ce folos dacă-l muşcă de umăr? N-aţi fost şi dumneavoastră de acord cu mine, dar rămânând la părerea că este prea devreme?
— De fapt, nu în privinţa aceasta înţelegeam eu să fiu de acord şi spuneam că e prea devreme.
— E surprinzător cum fiecare cuvinţel al dumneavoastră este bine cântărit şi plasat la locul lui. Ehei, sunteţi un om extraordinar de circumspect! se înveseli brusc Piotr Stepanovici. Dar bine, tată dragă, trebuia doar să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, tocmai de aceea am vorbit în stilul meu personal. Şi nu numai cu dumneavoastră, ci cu mulţi alţii fac cunoştinţă în felul acesta. Poate că voiam să vă cunosc caracterul.
— Pentru ce-ţi trebuia să-mi cunoşti caracterul?
— Păi, ce ştiu eu (râse el iarăşi)? Vedeţi, mult stimate şi scumpe Andrei Antonovici, sunteţi un om şiret, dar până la aceasta lucrurile n-au ajuns încă şi, desigur, nu vor ajunge, mă înţelegeţi? Probabil că înţelegeţi. Deşi am prezentat unde trebuie explicaţiile mele la întoarcerea din străinătate, şi zău nu ştiu de ce un om cu anumite vederi şi convingeri n-ar putea să acţioneze în favoarea acestor convingeri ale sale sincere… dar mie acolo nimeni nu mi-a vorbit nimic despre firea dumneavoastră şi nici un fel de indicaţii în acest sens n-am luat asupră-mi de acolo. Gândiţi-vă: aş fi avut posibilitatea să divulg aceste două nume nu numaidecât dumneavoastră, ci direct acolo, adică acolo unde am prezentat explicaţiile iniţiale; iar dacă şi-ar putea închipui cineva că o fac din interes personal sau financiar, desigur ar fi o socoteală greşită din parte-mi, pentru că toată recunoştinţa celor de acolo se va revărsa acum asupra dumneavoastră, şi nu asupra mea. Eu lupt pentru Şatov, adăugă cu un aer nobil Piotr Stepanovici, numai pentru Şatov, şi numai în numele prieteniei de altădată… Mă rog, când veţi pune mâna pe condei ca să raportaţi acolo, poate că, şi numai dacă veţi dori, bineînţeles, strecuraţi şi pentru mine o laudă… nu mă opun, he, he! Adieu! E timpul să plec, am abuzat cam mult; n-ar fi trebuit să vorbesc atâta! adăugă el cu un zâmbet afabil, ridicându-se de pe canapea.
— Dimpotrivă, îmi pare bine că lucrurile încep, ca să zic aşa, să se precizeze, se ridică şi von Lembke de pe fotoliu, zâmbind şi el foarte amabil, plăcut impresionat probabil de ultimele cuvinte ale interlocutorului său. Primesc cu recunoştinţă serviciul dumitale şi fii încredinţat că tot ce se va putea din parte-mi în ce priveşte referinţele şi aprecierea râvnei dumitale…
— Numai şase zile. Principalul, să-mi acordaţi acest răgaz de şase zile în care dumneavoastră să nu întreprindeţi nici o mişcare, numai atâta îmi trebuie!
— Fie.
— Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că vreau să vă leg la mâini, de altfel nici n-aş putea îndrăzni. O supraveghere se impune, iată pe ce mizez eu contând pe înţelepciunea şi pe experienţa dumneavoastră. Îmi închipui câţi copoi şi agenţi aveţi în acest scop, he, he! trânti, cu haz şi cu uşurinţa caracteristică unui tânăr fluşturatic, Piotr Stepanovici.
— Ei, nu-i chiar aşa, se eschivă cu un zâmbet afabil Lembke. E o prejudecată a tinereţii, că sunt nenumăraţi… Apropo, dă-mi voie să te întreb un lucru: păi, dacă acest Kirillov a fost martorul lui Stavroghin, înseamnă că şi domnul Stavroghin în acest caz…
— Cum adică?
— Vreau să spun, adică, întrucât sunt prieteni atât de buni?
— A, nu, nu, nu! Aici aţi dat greş, cu toate că sunteţi foarte perspicace. Mă şi surprinde. Am crezut că în privinţa aceasta aveţi informaţii suficiente… Hm, Stavroghin este exact contrariul, dar absolut… Avis au lecteur.
— Să fie adevărat? Te pomeneşti! făcu Lembke cu un aer neîncrezător. Mi-a spus Iulia Mihailovna că, potrivit informaţiilor pe care le deţine de la cineva din Petersburg, este un om cu oarecare, ca să zicem aşa, însărcinări…
— Eu nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, absolut nimic. Adieu. Avis au lecteur! găsi cu cale Piotr Stepanovici să se eschiveze brusc şi nedisimulat.
Cu aceste cuvinte, el se repezi spre uşă.
— Dă-mi voie, Piotr Stepanovici, dă-mi voie, strigă Lembke, încă o chestiune de mică importanţă, şi imediat îţi dau drumul.
Guvernatorul scoase dintr-un sertar al biroului un plic.
— Iată o mică mostră, din aceeaşi categorie, şi prin aceasta îţi dovedesc încrederea mea deosebită faţă de dumneata. Poftim, ce părere ai?
Plicul cuprindea o scrisoare ciudată, anonimă, adresată lui Lembke şi primită chiar în ajun. Spre marea lui ciudă, Piotr Stepanovici citi următoarele:
Excelenţă!
Pentru că aşa vă numiţi. Prin aceasta vă anunţ că se pregăteşte un atentat asupra vieţii unor înalte personaje şi asupra patriei; căci totul duce la asta. Personal am difuzat necontenit ani de-a rândul. Aşijderea şi impietate. Se pregăteşte o răscoală, iar manifeste câteva mii şi după fiecare manifest vor alerga o sută de oameni cu limba scoasă, dacă acestea nu vor fi din timp confiscate de autorităţi, pentru că multă recompensă se promite, iar mulţimea e neroadă, pe deasupra mai e şi votca. Poporul, respectându-l pe vinovat, îi distruge şi pe unul şi pe celălalt, şi, temându-mă de ambele părţi, mă căiesc de ceea ce am făcut, pentru că aşa sunt împrejurările mele. Dacă doriţi un denunţ pentru salvarea patriei, precum şi a bisericilor şi a icoanelor, numai eu aş putea să-l fac, dar şi cu condiţia să mi se dea iertare din partea secţiei a treia imediat telegrafic numai mie singur, dintre toţi, iar ceilalţi să fie traşi la răspundere. Pe fereastra portarului, în semn convenit, să ardă în fiecare seară la ora şapte o lumânare. Văzând-o, voi crede şi voi veni să vă sărut mâna milostivă din capitală, dar cu condiţia să-mi fie asigurată o pensie, căci altfel cum voi trăi? Iar dumneavoastră nu veţi regreta, pentru că veţi fi decorat. Trebuie procedat discret, pentru că altminteri mă curăţă.
Al Excelenţei voastre, un om disperat.
Cad la picioarele dumneavoastră, Un liber-cugetător pocăit.
INCOGNITO.
Von Lembke lămuri că scrisoarea fusese lăsată ieri în vestibulul casei în lipsa portarului.
— Şi ce părere aveţi despre asta? întrebă brutal Piotr Stepanovici.
— Înclin să cred că nu este decât o murdară intrigă anonimă, în bătaie de joc.
— Mai mult ca probabil că aşa este. Văd că nu vă lăsaţi păcălit.
— Am ajuns la această concluzie pentru că e prea absurdă.
— Aţi mai primit aici şi alte asemenea scrisorele?
— De vreo două ori, anonime.
— Bineînţeles, cine ar cuteza să le semneze? Într-un stil diferit? Scrise de mâini diferite.
— Într-un stil diferit şi cu scris diferit.
— Aveau şi un conţinut caraghios, ca acesta?
— Da, erau caraghioase, ştii… foarte scârboase.
— E clar, dacă aţi primit, înseamnă că şi asta vine din aceeaşi sursă.
— Dar mai ales e atât de tâmpit. Aceia sunt doar nişte oameni culţi şi, desigur, nu vor scrie într-un fel atât de stupid.
— Bineînţeles, bineînţeles.
— Dar nu cumva acest cineva ar vrea totuşi să facă un denunţ adevărat?
— Neverosimil, i-o reteză sec Piotr Stepanovici. Ce vrea să zică telegrama din partea secţiei a treia şi pensie? E un caraghioslâc, evident.
— Ai dreptate, se ruşină Lembke.
— Ştiţi ceva, daţi-mi-o mie deocamdată. Sunt sigur că voi afla de unde vine. Mai înainte chiar decât să vi-i dau în mână pe toţi ceilalţi.
— Poftim, se învoi von Lembke, deşi cu oarecare ezitare.
— Aţi arătat-o cuiva?
— Nu, cum se poate, nimănui.
— Adică, vreau să spun, Iuliei Mihailovna.
— Ferească sfântul, şi te conjur să nu i-o arăţi nici dumneata! strigă Lembke speriat. Va fi zguduită… şi se va supăra foc pe mine.
— Într-adevăr, veţi fi primul care să aibă neplăceri, va spune că aţi meritat-o, de vreme ce vi se scrie în felul acesta. Cunoaştem noi logica femeiască. Aşadar, adio. E posibil ca peste vreo două-trei zile să vi-l prezint pe acest autor de anonime. Esenţialul, să ne respectăm înţelegerea!
IV.
Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar Fedka-Ocnaşul îl ghicise bine spunând despre el că „trăia cu ideea despre un om pe care şi-l inventase”. Plecă el de la von Lembke perfect convins că a reuşit să-l liniştească cel puţin timp de şase zile, termen de care avea absolută nevoie. Îşi făcuse totuşi o idee greşită, şi numai pentru că îşi făurise chiar de la început imaginea unui Andrei Antonovici închipuit, o dată pentru totdeauna, drept un prost fără margini.
Ca orice om ipohondru şi suspicios, Andrei Antonovici se arăta de fiecare dată foarte încrezător în primele clipe de evadare din necunoscut. Întorsătura nouă a lucrurilor i se înfăţişa la început într-un chip destul de plăcut, cu toate complicaţiile îngrijorătoare ce se puteau întrevedea. În orice caz, cel puţin îndoielile de până atunci puteau să se risipească. Afară de aceasta, în ultimele zile se simţea atât de obosit, atât de chinuit şi de neajutorat, încât sufletul său tânjea după linişte. Dar, vai, liniştea aceasta nu dură mult. Viaţa îndelungată la Petersburg îi lăsase în suflet urme neşterse. Istoria oficială, ba şi cea secretă, „a generaţiei noi”, îi fusese destul de bine cunoscută, era un om curios din fire şi colecţiona chiar manifeste, dar nu fusese niciodată în stare să înţeleagă din ele cuvântul esenţial. Iar acum rătăcea ca într-un codru: prin toate fibrele fiinţei sale presimţea că în cuvintele lui Piotr Stepanovici se ascunde ceva cu totul fără noimă, în afară de orice forme şi condiţii, „deşi dracu’ ştie ce se mai poate întâmpla cu această „generaţie nouă” şi dracu’ ştie cum se pot petrece lucrurile la ei acolo”, medita el, pierzându-se în tot felul de consideraţii.
Şi, ca un făcut, tocmai în acel moment îşi vârî capul pe uşa cabinetului său Blum. Tot timpul cât durase vizita lui Piotr Stepanovici, el aşteptase prin apropiere. Blum acesta îi venea lui Andrei Antonovici întru câtva şi rudă depărtată, faptul acesta însă fusese ascuns cu grijă şi teamă toată viaţa. Cer iertare cititorului pentru cele câteva cuvinte acordate acestui personaj neînsemnat. Blum făcea parte din familia ciudată a nemţilor „nenorociţi”, şi nu din cauza incapacităţii sale totale, dar tocmai ca să nu se ştie din ce cauze anume. Nemţii „nenorociţi” nu sunt un mit, ci există realmente, chiar şi în Rusia, şi reprezintă un tip aparte. Andrei Antonovici a nutrit o viaţă întreagă faţă de Blum cea mai înduioşătoare compasiune şi pretutindeni, unde se putea, pe măsura propriilor sale succese în serviciu, îl promova şi pe Blum într-un loc subordonat lui la instituţia respectivă; dar omului nu-i mergea nicăieri. Ori postul era declarat la un moment dat disponibil, ori se schimba între timp conducerea, ba o dată a fost cât pe-aci să fie trimis în judecată împreună cu mai mulţi alţii. Era un funcţionar punctual şi meticulos, dar cam prea posomorât, fără a fi nevoie şi de multe ori în dauna sa; un om roşcovan, înalt, adus de spate, cu aer deprimat, sentimental întru câtva şi, cu toată înfăţişarea lui umilă, încăpăţânat şi tenace ca un bou, deşi totdeauna anapoda. Faţă de Andrei Antonovici, atât el, cât şi nevastă-sa şi numeroşii săi copii nutreau o afecţiune îndelungată şi aproape pioasă. Afară de Andrei Antonovici, nimeni niciodată nu-l iubise. Iulia Mihailovna dintru început l-a declarat indezirabil, nereuşind totuşi în această privinţă să înfrângă îndărătnicia soţului ei. De fapt, a fost prima lor ceartă de familie şi care avusese loc imediat după căsătorie, chiar în cele dintâi zile de miere, în momentul când a apărut în faţa ei pentru prima oară Blum, care până atunci fusese cu grijă ţinut în umbră, la adăpostul tainei relaţiilor de rubedenie dintre ei. Andrei Antonovici implora, împreunându-şi palmele şi povestind cu emoţie întreaga istorie a prieteniei sale cu Blum încă din fragedă copilărie, dar Iulia Mihailovna se socoti dezonorată pentru vecie şi recurse chiar la tactica leşinurilor, dar von Lembke nu cedă cu nici un pas, declarând că nu-l va părăsi pe Blum pentru nimic în lume şi nu-l va depărta din preajma sa, încât până la urmă şi ea rămase uimită, împăcându-se cu gândul prezenţei lui Blum. Fusese însă hotărât că înrudirea aceasta va fi ţinută şi mai departe în taină cu toată grija, foarte strict, dacă va fi posibil, şi chiar numele şi prenumele lui Blum vor fi schimbate, întrucât, nu se ştie prin ce împrejurare, el se numea, ca şi von Lembke, tot Andrei Antonovici. În oraşul nostru, Blum nu legă cunoştinţă cu nimeni, afară doar de farmacistul neamţ; nu făcea vizite nimănui şi, după obiceiul său, ducea o viaţă zgârcită şi singuratică. Cunoştea de mult păcatele literare ale lui Andrei Antonovici. Tocmai el era acela care trebuia să asculte lectura primară a romanului în şedinţele secrete între patru ochi, rezistând câte şase ore la rând aşezat pe scaun şi neîndrăznind să facă nici o mişcare; omul transpira, îşi încorda toate puterile ca să nu adoarmă şi ca să zâmbească; întorcându-se acasă, suspina împreună cu lungana şi uscăţiva lui nevastă, vorbind despre slăbiciunea nefericită a binefăcătorului lor pentru literatura rusă.
Andrei Antonovici se uită cu ochii plini de suferinţă la Blum care între timp pătrunsese în birou.
— Te rog, Blum, să mă laşi în pace, începu el agitat, intenţionând probabil să evite reluarea conversaţiei lor, întrerupte prin venirea lui Piotr Stepanovici.
— Şi totuşi, acest lucru s-ar putea aranja într-un mod foarte discret, fără nici un fel de publicitate; aveţi doar toate împuternicirile, stărui Blum respectuos, dar cu îndărătnicie, încovoindu-şi spatele şi mai mult şi apropiindu-se cu paşi mărunţi de Andrei Antonovici.
— Blum, tu îmi eşti atât de devotat şi atât de serviabil, încât de fiecare dată mă uit la tine cuprins de teamă.
— Întotdeauna spuneţi nişte lucruri spirituale şi, mulţumit de cele spuse, adormiţi în linişte, dar tocmai prin aceasta singur vă faceţi rău.
— Blum, chiar adineauri m-am convins că de fapt ceea ce am discutat noi apare cu totul într-altfel, e absolut altceva.
— Nu cumva vă formaţi această idee pe baza spuselor acestui tânăr fals şi vicios, pe care chiar dumneavoastră îl bănuiţi? V-a subjugat prin laude linguşitoare pentru talentul dumneavoastră literar.
— Blum, nu înţelegi nimic; proiectul tău este absurd, îţi spun eu. Nu vom găsi nimic, dar va stârni un scandal enorm, după care vor urma hohote de râs, batjocura, iar apoi Iulia Mihailovna…
— Vom găsi neapărat ceea ce căutăm, păşi ferm spre dânsul Blum, lipindu-şi palma dreaptă de piept. Vom face percheziţie inopinată, dis-de-dimineaţă, cu toate menajamentele necesare faţă de persoana respectivă şi cu respectarea tuturor formalităţilor legale. Tinerii, Leamşin şi Teleatnikov, sunt ferm convinşi că vom găsi tot ce urmărim. Au fost acolo de nenumărate ori. Faţă de domnul Verhovenski nimeni nu are simpatie, generăleasa Stavroghina i-a refuzat pe faţă protecţia sa, şi orice om cinstit, dacă există în populaţia grosolană a acestui oraş un asemenea om, este convins că în acel loc întotdeauna s-a ascuns sursa proprietăţii şi a teoriei socialiste. Acolo sunt păstrate toate cărţile interzise, Cugetările lui Râleev, toate scrierile lui Herzen… Pentru orice eventualitate, am întocmit o listă aproximativă…
— O, Doamne, aceste cărţi le are oricine, cât de prost eşti, sărmanul meu Blum!
— Şi multe manifeste, continuă Blum fără să ţină seama de observaţia şefului. Vom încheia prin a da negreşit de urma manifestelor pe care le aveţi în birou. Acest tânăr Verhovenski mi se pare foarte, foarte suspect.
— Dar îl confunzi pe tatăl cu fiul. Ei nu se au bine; fiul îşi bate joc pe faţă de tatăl său.
— E numai o mască.
— Blum, ţi-ai propus să mă omori chinuindu-mă! Gândeşte-te, doar e o persoană marcantă aici. Fost profesor, un om cunoscut, va protesta şi imediat se vor porni în oraş glume şi ironii, şi câte şi mai câte… Dar gândeşte-te ce se va întâmpla cu Iulia Mihailovna!
Blum îi da zor înainte, fără să asculte.
— N-a fost decât conferenţiar, numai conferenţiar, iar ca grad n-a ajuns decât la asesor de colegiu în retragere, se bătu el cu mâna în piept; nu are nici un fel de decoraţie, a fost destituit din serviciu fiind bănuit de complot împotriva guvernului. A fost un timp şi probabil că se află şi acum sub supraveghere secretă. În faţa dezordinilor iscate acum, sunteţi pur şi simplu obligat să luaţi măsuri. Iar dumneavoastră, dimpotrivă, pierdeţi ocazia de a vă distinge, protejându-l pe adevăratul vinovat.
— Iulia Mihailovna! Cară-te, Blum! strigă brusc von Lembke, auzind din camera învecinată glasul soţiei sale.
Blum tresări, dar nu cedă.
— Dar daţi-mi voie, daţi-mi voie, stărui el, lipindu-şi şi mai tare mâinile pe piept.
— Pleacăă…! scrâşni din dinţi Andrei Antonovici. Fă ce vrei… pe urmă… O, Doamne!
Draperia se dădu deoparte şi apăru Iulia Mihailovna. Se opri maiestuos văzându-l pe Blum, îl măsură cu o privire trufaşă jignită, ca şi cum simpla prezenţă a acestui om constituia pentru dânsa o mare ofensă. Blum o salută tăcut şi respectuos printr-o plecăciune adâncă şi, încovoiat de respect, se îndepărtă în vârful picioarelor spre uşă, cu braţele în lături, atârnând ca două vâsle.
Nu se ştie, fie pentru că într-adevăr înţelesese ultima exclamaţie isterică a lui Andrei Antonovici drept permisiune directă de a proceda aşa cum solicitase, fie pentru că voise să profite de acest echivoc în interesul direct al binefăcătorului său, întrucât era prea convins că întreaga acţiune propusă de el se va încununa cu succes, dar, în urma acestei conversaţii a şefului cu subalternul său, se produseră nişte lucruri neaşteptate, care stârniră hazul multora. Ele provocară însă mânia cumplită a Iuliei Mihailovna şi prin aceasta măriră şi mai mult zăpăceala şi confuzia din capul lui Andrei Antonovici care, în definitiv derutat, căzu pradă, într-un moment critic, celei mai deplorabile nehotărâri.
V.
Ziua aceea a fost pentru Piotr Stepanovici încărcată de griji. De la von Lembke el se grăbi să alerge în strada Bogoiavlenskaia, dar, trecând pe strada Bikov pe lângă casa în care se stabilise Karmazinov, el se opri brusc, surâse şi intră în casă. I se răspunse: „Sunteţi aşteptat”, ceea ce i se păru destul de curios, întrucât nu prevenise pe nimeni despre această vizită.
Dar marele scriitor îl aştepta într-adevăr, de altfel, de ieri şi de alaltăieri încă. Cu vreo trei zile în urmă îi încredinţase manuscrisul operei sale Merci (pe care voia s-o citească la matineul literar al serbării organizate de Iulia Mihailovna) şi o făcuse din amabilitate, deplin convins că faptul de a-i oferi personal posibilitatea de a cunoaşte anticipat o operă atât de importantă îl va măguli nespus pe acest tânăr. Piotr Stepanovici observase de mult că domnul acesta vanitos, răsfăţat şi jignitor de inaccesibil pentru simplii muritori, această „inteligenţă aproape ca de om de stat”, caută pur şi simplu, cu o lacomă nerăbdare, să se dea bine pe lângă el. Mi se pare că tânărul ghicise, în cele din urmă, că domnul acesta, chiar dacă nu se vedea în el capul întregii mişcări secrete revoluţionare din toată Rusia, îl considera cel puţin unul dintre cei mai apropiaţi de cercul care deţine secretele revoluţiei ruse şi care exercita o influenţă incontestabilă asupra tineretului. Concepţiile şi starea de spirit „ale omului celui mai inteligent din Rusia” îl interesau mult pe Piotr Stepanovici, dar până acum el, din anumite motive, evitase să le cerceteze şi să le lămurească.