Mi-a dat apă, privindu-mă pierdută. În momentul acela Apollon a adus ceaiul. Brusc, mi s-a părut că ceaiul acela obişnuit şi prozaic este groaznic de indecent şi mizerabil după tot ce-a fost; am roşit. Liza se uita la Apollon şi chiar părea speriată. Acesta a ieşit fără să ne arunce măcar o privire.
— Liza, mă dispreţuieşti? am întrebat, privind-o în ochi şi tremurând de nerăbdare să aflu ce gândeşte.
Era fâstâcită şi n-a fost în stare să răspundă nimic.
— Bea-ţi ceaiul! am spus eu înciudat. Mi-era necaz pe mine însumi, însă fireşte, ea trebuia să plătească oalele sparte. O furie grozavă împotriva ei începu brusc să fiarbă în inima mea; cred că eram în stare s-o omor. Ca să mă răzbun pe ea, m-am jurat în gând să nu scot o vorbă pe toată durata vizitei ei. „Din pricina ei s-a iscat totul”, mi-am zis.
Tăcerea noastră ţinea deja de cinci minute. Ceştile cu ceai rămăseseră pe masă; nu ne atingeam de ele: ajunsesem atât de departe, încât, într-adins nu voiam să-mi beau ceaiul ca s-o fac să se simtă şi mai prost; iar ea se jena să înceapă discuţia. De câteva ori, cu tristă nedumerire, s-a uitat la mine. Eu tăceam cu încăpăţânare. Principalul mucenic eram, fireşte, eu însumi, pentru că eram pe deplin conştient de dezgustătoarea josnicie a prostiei mele duşmănoase şi, în acelaşi timp, nicidecum nu mă puteam abţine.
— De-acolO. VreaU. Să plec de tot, dădu ea să înceapă, ca să rupă într-un fel tăcerea, dar, biata de ea, tocmai de asta nu trebuia să aducă discuţia în această clipă şi aşa stupidă, cu un om şi aşa stupid, cum eram eu. Până şi inima mea începu să geamă de milă pentru stângăcia şi sinceritatea ei inutilă. Dar ceva infam reprimă imediat în mine toată mila; chiar mă întărită şi mai mult: ducă-se toate la naiba! Mai trecură încă cinci minute.
— Nu cumva te deranjez? începu ea sfios, de-abia auzit şi dădu să se ridice.
Însă de îndată ce am văzut această primă scânteie de demnitate jignită, am început să tremur de furie şi m-am dezlănţuit.
— De ce ai venit la mine? la spune! am început eu, înăbuşindu-mă şi chiar nemaiţinând cont de ordinea logică a gândurilor mele. Voiam să spun totul dintr-o dată, dintr-o suflare; nici măcar nu-mi puneam problema cu ce să încep.
— De ce ai venit? Răspunde! Răspunde! am strigat eu, de-abia păstrându-mi luciditatea. Îţi spun eu, drăguţo, de ce ai venit. Ai venit pentru că ţi-am spus atunci vorbe miloase. Aşa că te-ai înduioşat şi ţi-a venit iar pofta de vorbe miloase. Află dar, află că atunci mi-am râs de tine! Şi acum rid. De ce tremuri? Da, am râs! înainte de a te întâlni, mă jigniseră cei cu care luasem dineul, chiar cei care au sosit atunci înaintea mea. Venisem ca să-l burduşesc în bătaie pe unul dintre ei, pe ofiţer; dar n-am apucat, nu i-am mai găsit acolo; aşa că trebuia să-mi vărs pe cineva supărarea, să-mi fac cheful, s-a întâmplat să dau de tine şi asupra ta mi-am deşertat răutatea, mi-am bătut joc de tine. Fusesem umilit, voiam să umilesc şi eu pe cineva; făcuseră din mine o cârpă de şters picioarele, voiam şi eu să-mi arăt puterea. Asta a fost, doar nu ţi-ai închipuit că am venit înadins ca să te salvez pe tine? Asta ţi-ai închipuit? Asta ai crezut?
Ştiam că, poate, ea se va încurca şi nu va înţelege amănuntele; dar ştiam şi că va înţelege foarte bine esenţialul. Chiar aşa a fost. S-a făcut albă la faţă ca varul, a vrut să spună ceva, buzele i s-au crispat dureros; însă a căzut pe scaun ca şi cum i-ar fi dat cineva cu toporul în cap. Şi pe urmă, în timp ce mă asculta, a rămas cu gura căscată, cu ochii mari şi tremurând de-o spaimă cumplită. Cinismul, cinismul vorbelor mele o strivise.
— Să te salvez! am continuat eu, sărind de pe scaun şi alergând încoace şi încolo prin faţa ei. De la ce să te salvez? Poate că sunt chiar mai rău decât tine. De ce nu mi-ai strigat de la obraz atunci, când îţi dădeam poveţe: „Da' tu ce cauţi aici, mă rog? Ai venit să-mi ţii lecţii de morală?” De putere, de putere aveam nevoie atunci, de joc aveam nevoie, ţineam morţiş să te văd plângând, înjosită, isterizată – iată de ce aveam nevoie atunci! Ai văzut doar că nici eu n-am rezistat până la capăt, pentru că-s un om de nimic, m-am speriat şi naiba ştie cum s-a făcut că, din prostie, ţi-am dat adresa. Păi încă nici nu apucasem bine să ajung acasă şi mă blestemam de mama focului pentru că ţi-am dat adresa.
Te şi uram pentru că te-am minţit. Aşa-s eu: îmi place să mă joc cu vorbele, să-mi împuiez capul cu visări, dar în realitate, ştii ce: să vă ia dracul pe toţi, uite ce-i! Am nevoie de linişte. Pentru ca să fiu lăsat în pace, aş fi în stare să vând toată lumea, chiar acum, pe o copeică. Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-aşa, zic: dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna. Ştiai asta, ori nu? Uite, eu ştiu că sunt un nemernic, un ticălos, un egoist, un leneş. Şi trei zile am tremurat de teamă că o să vii. Ştii ce m-a neliniştit mai ales în aceste trei zile? Faptul că atunci am făcut-o pe eroul în faţa ta şi că o să mă vezi în halatul ăsta zdrenţuit, o să-ţi dai seama că-s calic şi respingător. Ţi-am spus mai înainte că nu mi-e ruşine de sărăcia mea; află că mi-e ruşine, mai mult decât orice mi-e ruşine, mă tem mai mult decât orice, mai mult decât dacă aş fura, pentru că-s atât de vanitos, de parcă aş fi fost jupuit de piele şi m-ar durea atingerea aerului. Nu-mi vine-a crede că încă nu ţi-ai dat seama că nu te voi ierta niciodată pentru că m-ai găsit în halatul ăsta, repezindu-mă, ca un căţeluş rău, la Apollon. Ia te uită: mântuitorul, fostul erou, se repede, ca o potaie parşivă, flocoasă, la lacheul lui, iar lacheul îşi râde de el! N-o să-ţi iert niciodată nici lacrimile mele de adineaori, când, ca o muiere făcută de ocară, nu mi-am putut stăpâni plânsul în faţa ta! Nici mărturisirile pe care ti le fac acum tot ţie n-o să ti le iert niciodată! Da, tu, numai tu trebuie să dai socoteală pentru tot, pentru că tu mi te-ai nimerit în cale, pentru că sunt un ticălos, pentru că sunt viermele cel mai scârbos, cel mai caraghios, cel mai meschin, cel mai prost, cel mai invidios dintre toţi viermii, care nu-s câtuşi de puţini mai buni ca mine dar – naiba ştie de ce! – nu se fâstâcesc niciodată; pe când eu o să primesc toată viaţa bobârnace de la fel de fel de lepădături: şi ăsta mi-e caracterul! Nu mă priveşte că tu n-ai cum înţelege toate astea! Şi de ce, de ce m-ar durea pe mine în cot dacă o să crăpi sau nu acolo? Nu-ţi dai seama că, după ce ţi-am spus toate astea, o să te urăsc şi pentru că ai fost aici şi ai ascultat? Doar omul se exprimă astfel numai o dată în viaţă, ba încă şi-atunci e cuprins de isterie! Ce mai vrei? De ce, după toate astea, mai stai în faţa mea şi mă chinuieşti, de ce nu pleci?
Dar în acest moment s-a întâmplat deodată ceva ciudat.
Mă obişnuisem până-ntr-atât să gândesc şi să-mi imaginez totul cum scrie la carte, ca şi cum toată lumea ar fi exact aşa cum am făurit-o eu în visele mele, încât nici nu mi-am dat seama din prima clipă că se întâmplă ceva ciudat. Şi iată ce s-a întâmplat: Liza, jignită şi călcată în picioare, a înţeles infinit mai mult decât îmi imaginam eu. Din toate acestea a înţeles ceea ce femeia, dacă iubeşte sincer, înţelege întotdeauna de la bun început şi anume: că eu însumi sunt nefericit!
Sentimentului de spaimă şi jignire întipărit pe faţa ei îi luă locul o mirare amară. Iar când m-am categorisit singur drept nemernic şi ticălos şi când mi-au dat lacrimile (debitasem toată tirada cu lacrimi în ochi), toată fiinţa ei păru cutremurată de convulsii. Voia să se ridice şi să mă oprească; iar când am terminat, nu a dat importanţă ţipetelor mele: „De ce eşti aici, de ce nu pleci?” ci faptului că, probabil, mi-a venit foarte greu să rostesc aceste cuvinte. Era şi timorată, biata de ea; se considera infinit mai prejos decât mine; cum să se înfurie, cum să se supere? Deodată a sărit de pe scaun cu un avânt de nestăvilit şi, avântată cu toată fiinţa ei spre mine, dar încă timidă şi neîndrăznind să se clintească din loc, îşi întinse mâinile spre mine. Atunci şi inima mea s-a muiat de tot. Atunci Liza s-a repezit brusc spre mine, mi-a înlănţuit gâtul cu braţele şi a izbucnit în plâns. N-am mai rezistat nici eu şi am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci.
— Nu sunt lăsat. Nu pot fI. Bun! de-abia am reuşit să spun, apoi am ajuns până la canapea, m-am prăbuşit pe ea cu faţa în jos şi, cuprins de-o adevărată isterie, am plâns cu hohote un sfert de oră. Ea s-a lipit de mine, m-a îmbrăţişat şi a încremenit aşa.
Partea proastă era că, totuşi, isteria trebuia să-mi treacă odată şi-odată. Şi iată-mă (ştiu că scriu un adevăr dezgustător) zăcând cu faţa în jos pe canapea, trântit de lipcă şi cu faţa înfundată în prăpădita mea de pernă de piele, am început să simt câte puţin, de departe, fără voie, dar implacabil, că acum îmi va fi jenă să-mi salt capul şi s-o privesc pe Liza în ochi. De ce-mi era ruşine? Nu ştiu, dar îmi era ruşine. Pe deasupra, în mintea mea tulburată, a fulgerat ideea că rolurile noastre s-au inversat definitiv, că acum ea era eroina, iar eu eram o creatură la fel de umilită şi zdrobită cum fusese ea în faţa mea atunci, noaptea, cu patru zile în urmă. Şi toate astea mi-au trecut prin cap încă din momentul când zăceam cu faţa în jos pe canapea!
Dumnezeule! Oare o invidiam atunci?
Nu ştiu, nici până acum nu mi-am putut da seama, însă atunci, desigur, înţelegeam lucrurile şi mai puţin decât acum. Ştiu că nu pot trăi fără să-mi manifest puterea, fără să fiu tiranul cuiva. DaR. Dar reflecţiile nu explică nimic şi, în consecinţă, n-are rost să-mi duc reflecţiile mai departe.
Totuşi, mi-am învins jena şi am ridicat puţin capul; oricum tot trebuia să-l ridic odată şi-odată. Ei bine, şi acum sunt convins: tocmai din cauză că-mi era ruşine s-o privesc, deodată, în inima mea s-a aprins şi a răbufnit un alt sentimenT. Sentimentul dominaţiei şi al posesiunii. Ochii mi-au scânteiat de patimă şi i-am strâns mâinile cu putere. Cât o uram şi cât o doream în clipa aceea! Un sentiment îl amplifica pe celălalt. Aproape că semăna a răzbunare! Mai întâi pe faţa ei păru să treacă o umbră de nedumerire, chiar parcă de spaimă, dar numai pentru o clipă. Mă îmbrăţişă frenetic şi fierbinte.
X.
Peste un sfert de oră, cuprins de o nerăbdare turbată, alergam încoace şi încolo prin cameră, mă apropiam de peretele de scânduri şi, printr-o crăpătură, o urmăream pe Liza. Stătea în genunchi pe duşumea, cu capul pus pe marginea patului şi, probabil, plângea. Dar nu pleca şi tocmai asta mă scotea din sărite. De-acum ştia totul. O jignisem definitiv, daR. N-are rost să povestesc. Îşi dăduse seama că elanul pasiunii mele fusese într-adevăr o răzbunare, o nouă umilire a ei şi că urii mele de dinainte, care era aproape fără obiect, i se adăugase de-acum ura mea personală, invidioasă faţă de ea. De fapt, nu susţin că ea a înţeles totul exact; în schimb, înţelesese că eu sunt un om mârşav şi, mai ales, că nu-s capabil s-o iubesc.
Ştiu, mi se va spune că e incredibil, că e incredibil ca un om să fie atât de rău, de prost ca mine; se va spune, poate, că a fost incredibil să n-o îndrăgesc sau măcar să-i preţuiesc dragostea. De ce să fie incredibil? în primul rând, n-o mai puteam îndrăgi deoarece, repet, pentru mine a iubi înseamnă să tiranizez şi să domin moral. Toată viaţa nici măcar nu mi-am putut imagina altfel de dragoste şi am ajuns până acolo, încât acum mă gândesc uneori că dragostea constă tocmai în dreptul de a-l tiraniza pe cel pe care îl iubeşti, drept pe care chiar el ţi-l dăruieşte de bună voie. Nici în visele mele din subterană nu-mi imaginam altfel dragostea, aceasta era pentru mine ca o luptă, o începeam întotdeauna cu ură şi sfârşeam cu victoria mea morală, după care habar n-aveam ce să fac cu persoana cucerită. De fapt, nu-i nimic incredibil în asta, dacă am izbutisem să ating un asemenea grad de descompunere morală, până-ntr-atâta mă dezobişnuisem de „viaţa vie”, încât fusesem în stare mai înainte să-i reproşez că a venit la mine ca să asculte „vorbe miloase”; dar nu-mi dădusem seama că nu venise câtuşi de puţin ca să asculte vorbe de milă, ci ca să mă iubească, deoarece pentru o femeie învierea este conţinută tocmai în dragoste, mântuirea ei de la orice pierzanie şi renaşterea ei numai în dragoste pot fi aflate. De altminteri, n-o mai uram chiar foarte tare când mă agitam prin cameră şi-o pândeam prin crăpătura din peretele de scânduri. Mi-era doar insuportabil de greu că se afla aici. Voiam să dispară. „Linişte” îmi doream, doream să rămân singur în subterană. Neobişnuit cu ea, „viaţa vie” mă>apăsa atât de tare, încât îmi era greu să respir.
Dar mai trecură zece minute şi ea tot nu se ridica, parcă uitase de toate. Am avut neruşinarea să ciocănesc încet în peretele de scânduri ca să-i aduc aminte. Deodată, a tresărit, s-a ridicat din loc şi s-a repezit să-şi caute basmaua, pălăria, haina de blană, parcă vrând să dispară undeva ca să scape de mine. Peste două minute a ieşit încet de după paravanul de scânduri şi mi-a aruncat o privire grea. Eu am zâmbit răutăcios, de altminteri forţat, doar de convenienţă şi am întors capul.
— Rămâi cu bine! a spus, îndreptându-se spre uşă.
Brusc, m-am repezit la ea, am înşfăcat-o de mână, i-am desfăcut palma, am puS. Şi i-am strâns-o la loc. Apoi, m-am răsucit imediat cu spatele şi am fugit repede în colţul celălalt al camerei, măcar să nu văd.
Era cât pe ce să mint acum, să scriu că am făcut-o fără să vreau, nedându-mi seama, pierzându-mi capul din prostie. Dar nu vreau să mint şi spun de-a dreptul că i-am desfăcut palma şi i-am pus în eA. Din răutate. Ideea de a face una ca asta îmi venise de când umblam înainte şi înapoi prin cameră, iar ea stătea îngenuncheată dincolo de paravanul de scânduri. Dar iată ce pot spune cu siguranţă: deşi intenţionat, n-am făcut totuşi din inimă această cruzime, ci m-a împins la asta prostia pe care o aveam în cap. Această cruzime era atât de simulată, atât de cerebrală, atât de plăsmuită, livrescă, încât eu însumi n-am rezistat nici un minut. – mai întâi m-am retras iute în colţ ca să nu văd, iar apoi, cuprins de ruşine şi disperare, m-am repezit pe urmele ei. Am deschis uşa ce dădea în vestibul şi am început să trag cu urechea.
— Liza! Liza! am strigat eu pe casa scării, însă fără curaj, cu jumătate de gură.
N-am primit nici un răspuns, însă mi s-a părut că-i aud paşii pe treptele de jos.
— Liza! am strigat mai tare.
Nici un răspuns. Dar în aceeaşi clipă am auzit cum, jos, s-a deschis greu, scrâşnind, uşa cu geam care dădea în stradă, după care, trântită cu putere, s-a închis la loc. Bufnitura s-a rostogolit în sus pe scară.
Plecase. Îngândurat, m-am întors în cameră. Mi-era cumplit de greu.
M-am oprit în dreptul mesei, lângă scaunul pe care stătuse ea; priveam în gol. S-a scurs aşa un minut, când, dintr-o dată, m-am cutremurat: chiar în faţa mea, pe masă, am văzuT. Într-un cuvânt, am văzut o hârtie albastră de cinci ruble, boţită, aceeaşi bancnotă pe care, acum câteva minute, i-o îndesasem în palmă. Era bancnota aceea; alta nu putea fi; alta nici nu mai era în casă. Deci, când eu mă retrăsesem în colţul celălalt, Liza apucase s-o arunce pe masă.
Ce să zic? Puteam să mă aştept că aşa va face. Puteam să mă aştept? Nu. Eram atât de egoist, până-ntr-atâta nu-i respectam pe oameni, încât nici măcar nu-mi imaginasem că va proceda aşa. Asta n-am mai suportat-o. Peste o clipă, ca un nebun, m-am îmbrăcat în grabă, am aruncat pe mine ce-am apucat la repezeală şi am dat buzna pe scară în urma ei. Când am ieşit în stradă, ea n-avea cum să se îndepărteze mai mult de două sute de paşi.
Era linişte, ninsoarea cernea din cer şi fulgii cădeau aproape perpendicular, aşternând o pernă pe trotuar şi pe strada pustie. Nu se vedea nici un trecător, nu se auzea nici un zgomot. Felinarele clipoceau trist şi inutil. Am străbătut în fugă cei două sute de paşi până la intersecţie şi m-am oprit. „Ce drum o fi apucat? Şi de ce fug după ea?
De ce? Ca să cad în genunchi în faţa ei, să izbucnesc în lacrimi de căinţă, să-i sărut picioarele, s-o implor să mă ierte! Asta aş fi vrut să fac; mi se rupea inima şi niciodată, niciodată nu-mi voi aminti fără durere această clipă. Dar la ce bun? m-am întrebat. Oare n-o voi urî, poate chiar mâine, tocmai pentru că astăzi i-am sărutat picioarele? Parcă sunt în stare s-o fac fericită? Oare astăzi, pentru a suta oară, nu mi-am aflat din nou preţul? Oare n-aş nenoroci-o?
Stăteam în ninsoare, scrutam ceaţa tulbure şi mă gândeam la asta.
„Şi nu-i mai bine, oare nu-i mai bine, mă întrebam eu mai apoi, întors deja acasă, înăbuşind cu fantezii durerea vie din inimă, nu-i mai bine că duce acum cu ea, pe vecie, jignirea? Păi jignirea e un fel de purificare; e conştiinţa cea mai usturătoare şi mai dureroasă! Chiar mâine i-aş întina sufletul cu fiinţa mea şi i-aş istovi inima. Pe când jignirea nu va mai muri de-acum niciodată în fiinţa ei şi, oricât de abjectă ar fi mocirla care o aşteaptă, jignirea o va înălţa şi o va purificA. Prin urĂ. HM. Poate, şi prin iertare. Şi la drept vorbind, o să-i fie oare mai uşor din pricina asta?”
Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?
Aşa mi se năzărea în seara aceea, stând acasă, aproape doborât de durerea din suflet. Niciodată n-am mai îndurat atâta suferinţă şi atâtea păreri de rău; dar oare, când ieşeam în fugă din apartament, exista vreo îndoială că nu mă voi întoarce acasă de la jumătatea drumului? N-am mai întâlnit-o niciodată pe Liza şi n-am mai auzit nimic de ea. Adaug şi că pentru mult timp am rămas mulţumit de fraza despre foloasele oferite de jignire şi ură, cu toate că atunci era cât pe ce să mă îmbolnăvesc de inimă rea.
Chiar şi acum, după atâţia ani, îmi aduc aminte de toate astea, nu ştiu cum, parcă prea penibil. Acum multe mi le amintesc penibil, daR. N-ar fi bine să-mi închei aici însemnările? Cred că am făcut o greşeală, începând să le scriu. În orice caz, mi-a fost ruşine tot timpul cât am scris această nuvelă: deci, asta nu mai e literatură, ci o pedeapsă corecţională. Căci, nu-i deloc interesant să înşir lungi poveşti despre felul cum, bunăoară, mi-am ratat toată viaţa din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficientei comunicări cu lumea, dezobişnuindu-mă de tot ce-i viu şi măcinându-mă în subterană cu răutatea mea vanitoasă; într-un roman e nevoie de un erou, iar aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou şi – ceea ce-i mai important – toate astea vor produce impresia cea mai neplăcută cu putinţă, deoarece ne-am dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Ne-am dezobişnuit chiar într-o asemenea măsură, încât simţim uneori un fel de dezgust faţă de adevărata „viaţă vie” şi de aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea. Doar am ajuns până acolo, încât adevărata „viaţă vie” mai că n-o considerăm drept o muncă, aproape un fel de slujbă şi suntem de acord cu toţii, în sinea noastră, că tot mai bine e ca din carte. Şi la ce bun ne frământăm câteodată, la ce bun ne facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu ştim. Tot nouă ne-ar fi mai rău dacă ne-ar fi satisfăcute toanele, la încercaţi, ia daţi-ne, bunăoară, mai multă independenţă, dezlegaţi-i mâinile oricăruia dintre noi, lărgiţi-i sfera de activitate, slăbiţi-ne tutela şi noI. Păi vă încredinţez: imediat ne vom ruga să fim luaţi iarăşi sub tutelă. Ştiu că, poate, domniile voastre vă veţi supăra pentru asta pe mine, veţi începe să ţipaţi şi să bateţi din picioare: «Pasămite, vorbeşte numai de d-ta şi de miseres din subterana d-tale şi să nu îndrăzneşti să spui: „noi toţi”». Daţi-mi voie, domnilor, doar să mă justific prin această toţime. În ce mă priveşte, în viaţa mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce domniile voastre n-aţi îndrăznit să duceţi nici până la jumătate, ba încă şi laşitatea v-aţi luat-o drept prudenţă, consolându-vă cu asta, amăgindu-vă singuri. Aşa că se prea poate ca eu să apar „mai viu” decât domniile voastre, la uitaţi-vă mai cu atenţie! Noi nici măcar nu ştim unde-o mai fi trăind viul acum, nici ce-i el, nici cum s-o fi numind. Lăsaţi-ne singuri, fără să avem cartea la îndemână şi ne vom încurca imediat, ne vom pierde – nu vom şti la ce să aderăm, la ce să ne conformăm; nu vom şti ce să iubim şi ce să urâm, ce să stimăm şi ce să dispreţuim. Nouă până şi oameni ne e greu să fim. – oameni cu trup propriu şi sânge, adevărat; ne e ruşine de asta, socotim că-i un lucru de ocară şi ne tot încăpăţânăm să fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu s-a pomenit. Suntem născuţi morţi, de fapt de mult nu ne mai naştem din părinţi vii şi asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naşte însemnări din subterană cumva din idee. Dar ajunge; nu mai vreau să scriu „din Subterană”.
De altfel, „însemnările” acestui paradoxalist nu se sfârşesc aici. N-a rezistat şi le-a continuat. Dar şi nouă ni se pare că ne putem opri aici.
1 Fireşte, autorul însemnări lor este imaginar, aşa cum şi însemnările sunt imaginare. Şi totuşi persoane precum autorul acestor însemnări nu numai că pot, dar chiar trebuie să existe în societatea noastră, ţinând cont de împrejurările în care s-a format, în general, societatea noastră. Am vrut să înfăţişez publicului, mai evident decât în mod obişnuit, unul dintre caracterele timpului de curând apus. Acesta este unul dintre reprezentanţii generaţiei care încă îşi mai trăieşte ultimele zilE. În acest fragment, intitulat Subterana, persoana în cauză se prezintă singură, îşi expune opiniile şi parcă vrea să elucideze cauzele în virtutea cărora a apărut şi trebuia să apară în mediul nostrU. În capitolul următor vom reproduce de-acum adevăratele „însemnări” ale acestei persoane, privitoare la câteva întâmplări din viaţa sa.
SFÂRŞIT