Ca apa râului care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Ze-nobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.
Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie gata oricând să te înghită ca un stomac flămând…
* Reth Stevens a reuşit să facă 192 cerculeţe de fum dintr-un singur tras din ţigară.
10. Renunţasem de multă vreme la exerciţiul în-tâlnirilor provocate conştient şi unilateral. De fapt socoteam, poate greşit, că rostul lor, odinioară, fusese doar să-mi atragă atenţia asupra unei disponibilităţi mai generale, capabilă în anumite momente să îndrume şi să apropie de mine fericiri şi disperări străine menite să răspundă o clipă la chemări şi să se ducă apoi pe drumurile lor.
Totuşi, în una din zilele acelea, pe care aş numi-o vineri, m-am pomenit din nou umblând pe străzi. Vroiam să-l întâlnesc pe Cornelis Agrippa, în legătură cu o ulcică de lut.
Pentru Agrippa, a cărui corespondenţă de artificier nenorocit (mă refer în special la scrisorile lui către abatele Tritheim) mi-a căzut în mâini mult mai târziu făcând să-i pălească nimbul şi aşa destul de ofilit, nutream pe atunci o oarecare simpatie: latina mea rudimentară adăuga latinei sale nu prea strălucite câteva tainice subînţelesuri în stare să-mi declanşeze anumite resorturi imaginative. Un criteriu asemănător mă îndemna, de pildă, să prefer subtextele magistrului Eckhart textelor lui Jacob Boehme sau, pe alt plan, să-mi placă lectura lui Raymond Roussel în timp ce Joyce mă făcea să vomit. (Ştiu că aluziile acestea necesare ar putea sugera un sistem de referinţe culthurale, dar eu încerc să exprim altceva.)
Pe Agrippa îl întâlnisem de câteva ori în împrejurări şi localităţi diferite (Călăraşi, Jibou, Câmpulung-Mus-cel, Bucureşti), totdeauna sub înfăţişarea aceluiaşi dine răpănos şi negru, cu ochi lăcrimoşi, extrem de expresivi, şi cu un rânjet pe bot, cumplit de uman.
Şi el mă recunoscuse uşor de fiecare dată, chiar atunci când, din motive personale, n-aş fi vrut să mă recunoască. La una din întâlnirile noastre l-am fotografiat, acceptase cu multă bunăvoinţă. Fotografia am trimis-o atunci domnişoarei aceleia de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, fiindcă ea ţinea să aibă neapărat un portret de-al meu. Nu am semnat-o nici von Nettesheim şi nici Naum, cum ar fi fost firesc, ci Rafael, gândindu-mă probabil la cauzele morţii premature a tânărului pictor care, altminteri, nu mă interesa deloc.
Agrippa nu făcea parte dintre vechii vizitatori ai primului meu coridoR. Îl întâlneam numai pe străzi, vagabondând, şi de fiecare dată vorbeam din priviri, n-aş putea spune în ce limbă omenească sau câinească dar se întâmpla chiar aşa şi nu altfel.
* S-a stins din viaţă, la vârsta de 77 de ani, Hu-go Zacchini, supranumit Omul-Ghiulea. El a fost primul om tras, în chip de ghiulea, din-tr-un tun.
11. Am umblat mult, ostenisem. Pe Agrippa nu l-am întâlnit. Aş fi vrut să fiu cu Zenobia, să dau vina pe ea, să spun că numai din cauza ei…
Spre seară am intrat într-o anticărie, o dugheană, în care nu mai intrasem de când găsisem ploşniţe în cotorul unei cărţi cumpărate de acolo. „N-ai mai trecut de mult pe la noi”, spunea anticarul. Nu i-am răspuns, m-am dus direct la raftul din dreapta, ceva mă atrăgea acolo ca un magnet, am scos din raft un tom vechi, îmbrăcat în piele roşcată, jupuită: Cornelis Agrippa, „De occulta Philosophia” – o ediţie princeps. N-aveam bani, am pus cartea la loc şi am plecat.
Am mai hoinărit un timp, pe străzI. Îl întâlnisem sau nu pe Agrippa? Mă gândeam că, oricât, tot funcţionase ceva. Mă gândeam la jalnica logică a coincidenţelor. Mă gândeam să nu mă mai gândesc…
Se întunecase de-a binelea când, la un colţ al străzii Batistei, l-am întâlnit pe Constantin. Stătea acolo, în dreptul unui bec, avea pe gură un zâmbet umil, câinesc aş putea zice. Poate că aştepta pe cineva, oricum nu părea prea bucuros că mă vede.
L-am întrebat dacă era adevărat că murise. A bâiguit ceva pe când partea de jos a obrazului, vânătă din cauza folosirii prea dese a briciului şi străbătută de o cicatrice cărămizie, i s-a învineţit şi mai mult.
„Poţi să nu-mi răspunzi”, am adăugat. „Nu ţin neapărat să ştiu…” în clipa aceea, pe cealaltă parte a străzii a trecut Iason, nu ne-a văzut. „Uite-l şi pe ăsta”, am spus. „Să nu se stingă luminile…” „Care ăsta?” s-a mirat Constantin.
„Iason”, am răspuns.
Când am rostit rostit numele lui Iason luminile de pe strada Batistei au clipit puternic (nu, nu mi s-a părut). Constantin s-a cam speriat, l-am bătut pe umăr, s-a liniştit.
Apoi, amintindu-şi de întrebarea mea, a spus că nu murise, cum să moară când se afla în carne şi oase acolo, la colţul străzii Batistei?
„Ai dracului oameni”, spunea, „nu se mai satură scornind la minciuni despre una şi despre alta…”
Pe urmă m-a întrebat dacă aveam un unchi pe care îl chema exact ca pe el, până şi iniţiala dintre nume şi prenume fiind aceeaşi. Iar când i-am spus că da, mi-a povestit că, de fapt, unchiul acela al meu murise şi că se afla îngropat în cimitirul „Reînvierea” lângă tai-că-său, al lui Constantin; că amândoi, şi unchiul acela al meu şi taică-său, al lui Constantin, purtau nume identice cu al lui, al lui Constantin, aşa că în cimitirul „Reînvierea” se găseau acum două cruci pe două morminte aproape lipite unul de altul în care zăceau nişte oameni care nu avuseseră nimic comun în viaţă, nici nu se cunoscuseră măcar şi numai moartea, nu se ştie de ce, le aşezase alături numele identice, până şi iniţiala era aceeaşi… „Cred că de-aici se trage”, a spus el, „o fi citit careva în ziar anunţul despre moartea unchiului tău sau o fi trecut prin cimitir şi a văzut numele pe cele două cruci alăturate, din care niciunul nu e al meu, cu toate că e şi al meu…”
Pe urmă, meditând un pic la obscurele taine ale migraţiei, a mai adăugat că şi bunicul său, al lui Constantin, purta acelaşi nume şi prenume ca el, Constantin, ca taică-său, al lui Constantin, şi ca unchiul acela al meu, cu excepţia iniţialei dintre numele şi prenumele bunicului său, al lui Constantin, pe care el, Constantin, n-o ştia neavând cum s-o ştie. Dar ştia precis că bunicul său plecase cu vreo sută şi ceva de ani în urmă din munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, spre meleagurile carpatice unde oamenii vorbeau o limbă frăţească, „a plecat ca să scape de jugul otoman”, aşa s-a exprimat Constantin.
Iar când eu am remarcat că bunicul meu părăsise cam tot pe atunci, pesemne ca să nu-l pască oile de viu, munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, Constantin a conchis.
„Ca să vezi, domnule! Habar n-aveau unul de altul şi s-au întâlnit în cimitir ca noi, atunci, în ziar şi ca acum, pe stradă”.
* într-un spital din Boston a decedat un pacient care de treizeci de ani suferea de amnezie. In ciuda numeroaselor anunţuri publicate în acest interval, pacientul nu a fost căutat de nimeni.
12. Am stat multă vreme amândoi acolo, la colţul străzii BatisteI. Înşiram vorbe. Simţeam şi unul şi altul că nu mai e posibil, că totul se petrece pentru ultima oară. Constantin poate chiar murise şi îşi construia un alibi, treaba lui… în ceea ce mă priveşte, aş fi vorbit despre orice, cu oricine, ca să destram păienjenişul singurătăţii noastre comune. La început, zâmbeam. E drept, numai fizic, facial (de câtva timp luasem obiceiul să fac aşa în fiecare seară înainte de a adormi şi în fiecare dimineaţă înainte de a mă trezi; greutatea acestui exerciţiu simplu dar eficace consta doar în a şti când eşti adormit şi când te poţi socoti treaz, dată fiind natura iluzorie a celor două stări). Apoi m-am hotărât să râd. Râdea şi Constantin, chicoteam amândoi ca nişte apucaţi, la colţul străzii Batistei, înaintea eternei şi definitivei părăsiri.
„O duc cât se poate de bine”, spunea Constantin. „Lucrez la Percepţie, în comuna Pantelimon…” „Eşti cineva! …” Mă rezemam de zid. Aş fi fumat o ţigară.
„Sunt la impozite indirecte”, spunea Constantin. „îţi dai seama? E ca un vis…” (îşi umflase pieptul costeliv.) „Am şi un coleg simpatic, peste două luni iese la pensie, până atunci existăm împreună, discutăm printre contribuabili, n-ai idee ce le vede. E şi mult mai bătrân…”
Ceva ca un pui de câine mic şi cenuşiu, poate un şobolan, se oprise lângă piciorul lui stâng, scheuna, îi adulmeca pantoful. Acolo, în universul olfactiv al javrei, se petrecea pesemne un lucru important de care nimeni n-avea să ştie, niciodată, nimic… „îi place de mine”, spunea Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre colegul lui sau despre câi-nele-şobolan. „îi place pentru că sunt urât, mi-a şi spus-o: tu eşti Apollo preschimbat în broască ţestoasă ca să se împreune cu nimfa Dryope, zicea. Asta sunt pentru el. Apollo…” „S-ar putea” am spus, ca să spun ceva, şi râdeam cam aiurea. Râdea şi Constantin. Câinele-şobolan o luase din loc, pe strada Batistei.
* Mii de şobolani giganţi au atacat trei sate din vestul Javei distrugând culturile de orez şi hambarele. Populaţia a fugit înspăimântată în case.
13. Ceva ca o pasăre trecu printre noi, i-am auzit fâlfâitul.
„Aşa sunt toate”, spunea Constantin şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre pasăre sau despre Dryope. „Părerea mea e că nu există nici o deosebire între ele…”
Imita gesturile şi tonul cuiva absent, rostea afectat cuvintele altuia, ridica pe rând când o sprinceană când alta, îşi ţuguia buzele. Nu mai râdea.
„Eşti dat naibii…” am spus.
„Aşa e”, a confirmat Constantin. „Mă uit prin gaura cheii, dintr-o cameră întunecată, în bezna încăperii de alături. Păcat că nu văd mare lucru…” „Ce să mai vezi?” râdeam cam strâmb. Intrasem în groapa lui. „Nu-ţi ajunge şi atât?” „Stai să-ţi explic, domnule!” s-a încăpăţânat Constantin. Ridicase arătătorul de la mâna dreaptă. Părea contrariat. „Să-ţi dau un exemplu… Acum şase ani îmi făceam armata, la Giurgiu. Nu cunoşteam pe nimeni în oraş. Duminica mă plimbam singur pe malul Dunării, cât mai departe de cazarmă. Aş fi vrut să mai aud şi eu o vorbă civilă… într-una din duminicile acelea mă bălăcisem în Dunăre şi mă uscam întins pe buruieni, când a trecut un şlep. Plutea spre mare. Pe punte, o fată spăla nişte rufe într-un lighean alb. Mă uitam la ea, o simţeam cum frige, ca soarele, de la distanţă, cu toate că era blondă. Când m-a văzut gol, pe mal, şi-a scos din lighean mâinile pline de spumă şi a început să-mi facă semne. N-am putut să rezist. Mi-am pus palmele la gură şi am început să-i strig, cam aşa…”
Şi Constantin a început să strige cumplite porcării, acolo, la colţul străzii Batistei, n-am să le repet. Am să spun doar că trecătorii, destul de rari la ora aceea, socotindu-ne beţi, ne ocoleau pe departe, unii ne şi înjurau. Puiul de câine-şobolan se întorsese la galop, credea că e chemat. I se lipise de pantoful stâng, i-l mirosea, atent.
„N-a înţeles nimic”, a oftat Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre javră sau despre fata de pe şlep. „Nici n-avea cum: era un şlep străin, cu pavilion austriac…”
Constantin s-a oprit o clipă să mângâie pe cap javra care scheuna fericită.
„Atunci mi-a venit ideea să plec la mare, măcar pentru o zi, să caut şlepul”, a continuat el. „Am un prieten la Constanţa, unul Poenaru, stă pe lângă geamie, i-a albit părul, de tânăr, din cauza nervilor. Mă gândeam să dorm o noapte la el. Mă temeam să nu fi rămas şlepul cine ştie pe unde, la Brăila sau la Galaţi, parcă poţi să ştii? … M-am învoit la regiment, am spus că mama e pe moarte şi mi-au dat drumul de sâmbătă după-amiază până luni dimineaţa…”
Aşa a început în sâmbăta următoare Anabasisul lui Constantin, de unul singur.
În drum, cumpărase câte ceva de mâncare. Hrană rece, salam, brânză, pâine…
* O colonie de termite a atacat, ameninţând să devoreze, o parte a şarpantei catedralei din oraşul italian Siena.
14. La uşa lui Poenaru a bătut degeaba. Nu i-a răspuns nimeni. Dar cum dinăuntru se auzea muzică ritmică însoţită de nişte ţăcănituri metalice, a intrat. Poenaru ocupa o singură cameră, mărişoară, cu un singur divan în eA. Într-un colţ al camerei, lângă patefonul pus direct pe podea, o fată blondă bătea step, la disperarE. În colţul opus, o altă blondă spăla ceva într-un lighean alb. Poenaru se odihnea pe divan. Când a dat cu ochii de Constantin s-a ridicat în coate.
„Ia te uită!” a spus. Părea bucuros. Şi-a invitat oaspetele folosind singurele cuvinte din limba bulgară pe care le cunoştea: „Ia la tuka!”
Constantin s-a aşezat ca vrăjit lângă el, pe divan. Nu-şi mai lua ochii de la ligheanul alb şi de la blonda care spăla.
„Fetelor!”, a strigat Poenaru, „e prietenul meu, din Bucureşti…”
Blonda de la patefon s-a făcut că nu-l aude. Cealaltă a întors doar o clipă capul şi a spus: „Da urâţi prieteni mai ai!” „Nu te uita la gura ei”, a încercat Poenaru să o scuze. Pe urmă a găsit că ar fi momentul să facă prezentările: „Aia de la patefon e Mia, prietena mea, e artistă. O duc seara la local, stau cu ea s-o păzesc… Aia care spală e soră-sa Lilly. Tot artistă, fac număr de step împreună…” „O ştiu”, a bâiguit Constantin.
„Tot ce se poate”, a admis Poenaru. „Lilly e şi ea fată bună. Atâta doar că e cam rea de muscă… Deocamdată stă cu noi, până şi-o găsi casă…”
După un timp, Constantin a scos pachetul cu alimente. I se făcuse foame. Fetele şi-au întrerupt brusc activitatea. Mia a oprit patefonul, Lilly şi-a părăsit ligheanul. S-au repezit amândouă la hrana recE. Înfulecau, pe rupte. Poenaru tăia salamul, pâinea, îşi făcea parte. Constantin n-a apucat nici o bucăţică.
Apoi fetele s-au pregătit pentru local şi au plecat cu Poenaru. Constantin se simţea obosit, n-a vrut să meargă, s-a întins pe divan.
…I se părea că vede navigând prin cameră un şlep mirific, împodobit cu becuri, ghirlande şi panglici multicolore. Pe punte, lângă ligheanul ei alb, îl aştepta cu braţele întinse LillY. Întreaga scenă îi amintea de prima întâlnire dintre Dante şi Beatrice, pe pod, aşa cum o văzuse demult, în copilărie, imprimată pe-o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Pe atunci, cumplita urâţenie a poetului îl consola: i se părea că Alighieri îşi fumează nasul…
Târziu, după miezul nopţii, când s-au întors ceilalţi, Constantin aţipise. Poenaru l-a zgâlţâit uşurel de umeri.
„Scoală-te”, i-a spus, „Pe divan dorm eu, cu Mia. Tu culcă-te pe jos, cu Lilly…”
* Cu trei ani înainte de a naşte cei 8 gemeni, Pasqualina Chianese mai născuse 6 gemeni din care nu a supravieţuit niciunul.
15. Se făcuse târziu. Deasupra străzii Batistei se ivise o lună imensă, galbenă, ostilă.
„Am iubit-o”, spunea Constantin.
O adâncă tristeşe îi mângâia obrajii. Simţeam pentru el o ciudată atracţie-repulsie, un fel de milă dureroasă pe care vroiam s-o resping. M-am gândit la Zenobia. O fi dormind sau mă aşteaptă? Când era mică, mai-că-sa dormea lângă ea în nopţile cu lună plină. O ţinea strâns de mână, ca să nu pornească… într-o iarnă, cineva îi dăruise o pereche de ghete cu patine. Zenobia se căznise zile în şir, zadarnic, să le folosească. De fiecare dată cădea ca un butuc. Dar într-o noaptea cu lună rotundă şi imensă ca acum, îşi desprinsese mâna din strânsoarea maternă, încălţase ghetele cu patine şi ieşise din casă. Când se trezise, maică-sa o găsise pati-nând adormită pe gheaţa din curte, numai în cămăşuţă. Ai fi zic că plutea, că zbura prin gerul tăios, pe sub pomii sclipind de chiciură. După noaptea aceea, şi-a mai pus de multe ori, trează fiind, ghetele cu patine dar n-a mai izbutit să facă măcar un pas cu ele…
Mă cuprinsese neliniştea. La o asemenea fază a lunii ar fi trebuit să fiu lângă Zenobia, să o ţin strâns de mână… „Şase ani am iubit-o”, spunea Constantin, „dar ea nu m-a iubit nici o secundă. Tu nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta…”
Poate că are chef de melodramă şi m-a găsit pe mine, mă gândeam, sau poate că e mort şi numai umbra lui culcată în noroi şi excremente vrea să-mi deschidă poarta promiscuităţii. Un mort afurisit, în orice caz, pentru că ceilalţi, văzuţi sau nevăzuţi, când vor să-mi dea să înţeleg câte ceva din ce se spune numai la ureche se mulţumesc să clatine din cap, senini, afec-tuoşi… „Dacă ai chef să plângi pe umărul meu”, i-am spus, „vezi să nu-mi uzi cămaşa.”
Pielea de pe faţă şi de pe mâini i se înverzise. Un verde sumbru, bătând în albastru, ca ai pădurilor văzute de departe.
„Te crezi mare deştept!” a bombănit el.
Nu mă credeam deştept. Culpabilitatea inteligenţei mă îndemna, încă de pe atunci, să prefer inocenţa tâmpeniei.
„Hai să vorbim despre altceva”, am propus.
„Nu, nu”, s-a împotrivit Constantin, „să rămânem la dragoste…” „Cum vrei”, am acceptat eu. „Dă-i drumul…”
* Specialistul Ronald Siegel a identificat 18 specii de animale care ingerează substanţe fără valoare nutritivă dar având efecte narcotice sau halucinogene.
16. „Dragostea”, spunea Constantin, „constituie tema predilectă a convorbirilor noastre, la Percepţie. Trebuie să ştii mai întâi că Bătrânul refuză cu furie orice idee de succesiune. Nimic nu curge, afirmă el, totul cade, aici şi acum, încremenit pretutindeni şi din totdeauna. Susţine de asemenea că asistăm de mii de ani, inconştienţi şi neputincioşi, la masculinizarea sacrului. N-am să intru în amănunte fiindcă nu prea i-am înţeles teoria deşi îşi dă toată silinţa să fie cât mai clar. Cred că e vorba de o molimă generală care îşi schimbă din când în când numai înfăţişarea. Pe noi, europenii, ne-a împuţit vechea Eladă, spune el. Dar există o mare speranţă de schimbare, şi încă rapidă: curând vom fi total cretinizaţi prin mediaţia perfidă a cuvântului vorbit, scris şi mai ales gândit. Până atunci fiecare îşi dă silinţa să se cretinizeze singur cu ajutorul matematicilor…” „Nu-i prost bătrânul”, am apreciat eu, şi mă miram de ce mai ascult.
„Ţi-am spus că le vede! … Dar le mai şi greşeşte, fiindcă e senil. De pildă, crede că asistăm de câteva milenii la moartea clinică a iubirii şi că, tot de atunci, toată lumea a înnebunit, fiecare se culcă cu fiecare dar se iubeşte singur. Chiar şi în cazul meu spune că nu poate fi vorba de iubire, că n-am iubit niciodată. Auzi! Eu! N-am iubit! … Părerea lui e că singura constantă, singurul punct comun al pseudoiubirii omeneşti la ora actuală, zămislit şi susţinut cu perfidie pentru-contra de o întreagă poliţie spirituală, este credinţa ca iubirea nu poate să aducă, până la urmă, decât nenorocire. Aici, n-am încotro, nu pot să-l contrazic, are şi exemple…”
Şi Constantin a început să-mi înşire pomelnicul marilor victime ale iubirii, de la Orfeu şi Euridice la Atalanta şi Milanion, la Daphnis, Iphis, Ceyx şi Alcy-one, la nedreptăţita Medeea, la Ariadne, la Procris şi Cephalus, la Hero şi Leander, la Phyllis, Pyramus şi Thisbe, la toate Julietele, Ofeliile, Margaretele şi Kare-ninele cu tot neamul lor cel adormit pe scene sau prin cărţi, în fine, întreaga cohortă a exemplarelor nefericite, ucise sau sinucise din dragoste.
„Mai sunt şi alţii, cu duiumul, dar le-am uitat numele”, spunea. „Bătrânul susţine că în niciunul din cazurile amintite nu e vorba de dragoste. E drept, mai recunoaşte şi câteva excepţii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de milă dacă îi compari. Nişte amărâţi, vai de mama lor, trăiesc retraşi prin cine ştie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, până îi vizitează zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg… Pe ăştia îi consideră aleşii, păstrătorii dragostei pe lume…” „Şi dacă nu greşeşte?” l-am întrebat, într-o doară.
„Nu cumva te crezi şi tu un ales?” mi-a şoptit Constantin. Se lipise de mine, răsufla lângă urechea mea.
„Află că mi se fâlfâie dacă sunt sau nu ales”, i-am răspuns şi i-am împins, cu toată palma, faţa. Am strâns un pic şi degetele.
„Atunci să continuăm”, a spus Constantin. Se trăsese mai la o parte. Părea din nou resemnat. „Să-l luăm, de pildă, pe Abelard… Sau nu, să luăm mai bine cazul meu, ştii cum s-a terminat cu Lilly?”
* Aflând că soţia sa, Angela, se afla la hotelul din Barra dos Garcos (Matto Grosso) şi bănuind că ea ar fi venit acolo pentru o întâl-nire amoroasă, un aviator brazilian s-a năpustit asupra clădirii hotelului cu bimotorul pe care îl pilota, pricinuind astfel moartea a şapte persoane. Soţia sa a scăpat nevătămată.
17. Toamna trecută, prin septembrie, Constantin plecase pe neaşteptate la Constanţa. I se făcuse dor de Lilly. Tot timpul drumului, de-a lungul Bărăganului şi până la mare, plutise într-un vis feeric în care nu mai existau decât ei doi. Era hotărât să nu se mai despartă de ea, s-o ia cu el, pentru totdeauna.
Lilly se mutase de mult de la Poenaru. Locuia în cartierul portului, într-o odăiţă separată de restul casei, o fostă bucătărie de vară cu podeaua de lut şi cu pereţii coşcoviţi. Constantin intră fără să bată. Ştia că Lilly nu încuia niciodată uşa. Vroia să-i facă o surpriză.
După strălucirea soarelui de afară, nu desluşi aproape nimic în semiobscuritatea odăii. O tăcere adâncă şi neagră îi tiuia în urechi, spre dreapta însă ghici, vag, forma lavoarului de tablă. Ştia că e vopsit cu verde, că are pete de rugină… Apoi zări ligheanul alb şi scaunul încărcat cu nişte boarfe cărora nu le dădu nici o atenţie.
Curând, umbra încăperii se limpezi. Ochii i se obişnuiseră cu palida lumină care izbutea să răzbată prin foilea de ziar lipite peste geam. Atunci se uită spre pat.
De-acolo, din cearşafuri, îl pândea tăcută şi nemişcată Lilly. De lângă ea îl privea fix un tinerel, părea abia scăpat din adolescenţă. Constantin îl vedea clar, ca şi cum l-ar fi împrejmuit brusc un halou de lumină, îi vedea licărirea vie a ochilor înguşti şi verzui, îi vedea părul roşcat-arămiu, îi vedea claviculele, subţiri, îi vedea până şi umbrele şterse ale coastelor. Băiatul se ridicase în genunchi, aştepta încordat clipa când să-şi înhaţe hainele şi să fugă. Pantalonii lui, ciorapii de bumbac şi bocancii zăceau pe podea lângă pat.
Constantin îl privea năucit. O amplă amărăciune îi înecase inima. Ar fi vrut să plângă, să moară, să termine odată… „Ieşi afară! …” o auzi pe Lilly. „Cară-te de aici…”
Vorbea calmă, cu o voce tăioasă, de nesuportat. Constantin i-ar fi sfărâmat gura, să n-o mai audă. Se uita după ceva, s-o lovească.
Se întoarse spre scaun şi văzu boarfele de pe el: cămaşa de pânză groasă a roşcatului, capela, vestonului cu galoane de caporal, geanta de curier nou-nouţă, făcută din toval gălbui şi încuiată cu un lacăt mare, centura cu baioneta prinsă de ea…
Roşcatul sărise din pat, îşi trăsese pantalonii, se încălţa cu o viteză uluitoare. Constantin apucă centura, îşi înşuruba cu grijă, atent, degetele pe mânerul baionetei. Avea senzaţia că mânerul frige.
Roşcatul se apropiase de el, vroia pesemne să-şi ia vestonul şi celelalte lucruri.
„Să nu dai în mine”, spunea. „Eu n-am nici o vină. Dânsa m-a acostat, pe stradă, mi-a făcut propuneri. De unde să ştiu eu că e femeie măritată? …”
Constantin nu-l auzeA. ÎncremenisE. În faţa lui se petrecea un lucru de necrezut: trăgea încet baioneta din teacă şi lama ei incandescentă împrăştia văpăi. Părea făcută din flăcări, ca săbiile arhanghelilor zugrăviţi prin biserici. Numai că flăcările erau negre…
O clipă, se uită înnebunit. Apoi împinse cât putu de repede mânerul şi aruncă centura cu baionetă cu tot.
Roşcatul o culese de pe jos şi se încinse cu eA. Îşi îmbrăcase vestonul, îşi luase capela şi geanta din cuier. Lui Constantin i se păru o clipă că nu mai avea baionetă. „Poate a pus-o în geantă”, se gândi el.
Roşcatul se întoarse spre Lilly.
„Am onoarea să vă salut”, îi spuse el.
„Afară cu voi, nenorociţilor! …” le strigă ea.
Au ieşit împreună.
În stradă, roşcatul i-a spus că se numeşte Semia-za D. Vasile, că e din Zalău şi că ar bea o bere. Constantin abia îl auzea. Se întreba de unde s-o fi tras D.-ul ăla, iniţiala dintre numele şi prenumele caporalu-lui-curier.
„Nici acum nu ştiu”, spunea. „Poate de la Damas-chin sau Daniel, poate de la Dumnezeu…”
Ce s-a mai întâmplat apoi, în după-amiaza aceea de septembrie, n-a mai apucat să-mi povestească pentru că tocmai atunci câinele-şobolan i s-a dezlipit de picior, a început să adulmece pantoful meu drept.
„Marş de-aici!” i-am strigat, îmi era scârbă, nu suportam să mă atingă, i-am ars un şut. S-a tras mai încolo, schelălăind.
Poate că, fără să vreau, îl pocnisem şi pe Constantin, în gleznă.
„Dacă mă goneşti, plec”, a spus el mâhnit şi umil. Se încovoiase de durere. A plecat. Mi s-a părut că ducea în gură puiul de câine-şobolan…
* Taro, un câine de 8 ani din insula niponă Hokkaido, de cum simte în aer miros de ţigară începe să dea bucuros din coadă, să saliveze, şi porneşte pe urmele fumătorului. Când acesta aruncă mucul ţigării consumate, Taro îl stinge cu laba şi îl înghite cu mare poftă. De asemenea el descoperă de la distanţă mirosul rachiului de orez din care, dacă i se oferă o ceaşcă, o bea cât ai clipi.
18. Trăiam senzaţia unei anihilări uscate, sterpe. Era ca o cădere lipsită până şi de spaime, un fel de saturaţie brutală şi opacă, greu de exprimat. O uriaşă renunţare, nu a mea ci a Totalităţii. Ceva ca o memorie adânc îngropată în mine mai încerca zadarnic să-mi sugereze că poate n-o să dureze mult…
Pe străzile târzii ale oraşului văzuţii şi mai ales nevăzuţii, cunoscuţi sau necunoscuţi, îmi dădeau târ-coale atraşi de jalnica mea stare. Şi fiecare ţinea să-mi trimită câte un semn, o vorbă sau măcar un nume.
Mai întâi Agrippa, cu gluma lui echivocă. Semn al eşecului, nesigur ca toate semnele dar suficient ca să clatine toate trestiile crescute în mine. Apoi, ca din întâmplare, Iason. (O fi plecat Petru sau mai boceşte încă la uşa de pe coridor?) Şi fata de pe şlep cu ligheanul ei alb, şi Poenaru cu invitaţia lui jovială ca un rânjet de lup. „Ia la tuka…” şi Mia, bătând step, la nesfârşit, şi Lilly (de Lilly îmi era milă) şi Semiaza cu baioneta lui de flăcări… De ce ţinuse Bătrânul fără nume, de la impozitele indirecte, să-mi transmită opiniile lui despre starea iubirii? …
De la unul la altul şi de la fiecare la fiecare. De la pomelnicul amanţilor, care ni se recita de secole, cu glas tare, până la fioroasa parabolă a lui Abelard… Şi cine, ascuns, înghesuit printre ceilalţi, încearcă să conducă jocul, mânat el însuşi, fără să-şi dea seama, de ordinea rigidă a Celeilalte Părţi?
Iar Constantin ăsta, pocitania, vestitorul abject, mesagerul promiscuităţii, ce vrea de la mine? Nu ştie că sunt tot amărâtul ăla din fotografia de pe foaia îngălbenită a ziarului? Mi-au căzut cărţile de la subţioară, mi s-a veştejit coroniţa de frunte şi nimeni nu mă mai recunoaşte…
* La circa 100 km de Roma, Biagio di Cres-cenzio, un tânăr de 23 ani, a intrat cu propria sa maşină într-un pom. Transportat cu altă maşină la spitalul din Fondi, medicii l-au trimis la o clinică din capitală, singura specializată pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. La câţiva kilometri de clinică, ambulanţa care îl transporta s-a ciocnit cu un alt vehicul. Urcat într-o altă maşină pentru a fi transportat la spital, acesta s-a ciocnit cu un automobil care venea din sens invers. Ultima ciocnire a provocat moartea lui Crescenzio şi rănirea altor cinci persoane.
19. Mă îndreptam spre casă, luna dispăruse. Mă gândeam la ZenobiA. Încercam să redimensionez, măcar în gând, fragilitatea raporturilor noastre cu o lume de forţe subit duşmănoase, ca să o apăr de primejdii…
…La vârsta când alţii abia gunguresc primele silabe, Zenobia vorbea uimitor de bine.
Atâta doar că unele cuvinte, în special nume de animale ca, de pildă, porc, le înlocuia cu altele, inventate de ea. Ceilalţi, părinţii, rudele, vecinii, încântaţi de neobişnuita ei precocitate, făceau, fireşte, haz, de câte ori folosea vocabularul inventat. Curând, fetiţa s-a simţit jignită, i se părea că râd de ea, şi n-a mai scos o vorbă. Doi ani la rând s-au străduit medicii să-i vindece muţenia. Până când, într-o bună zi, fetiţa a reînceput de la sine să vorbească, la fel de curgător ca înainte. Atâta doar că din ziua aceea îşi gândea cuvintele ei şi le rostea pe ale celorlalţi, ca unii oameni maturi siliţi să gândească în limba lor şi să vorbească în alta…
Pe atunci, Zenobia era foarte mică. Şi acum e foarte mică. Poate că am jignit-o lăsând-o atâta vreme singură şi o să amuţească iar…
Ce-o fi făcând acum? Poate că doarme sau poate că îmi vorbeşte în limba ei gândită şi eu n-o mai aud. Sau poate şi-a dat seama că eu sunt un aiurit, un biet orgolios care se crede ales numai pentru că, din întâmplare, s-a pomenit şi el de câteva ori printre paraginile Celeilalte Părţi… Oricum, Zenobia e foarte mică, în noaptea asta ar fi trebuit să stau lângă ea, s-o ţin strâns de mână.
Am început să alerg. Acasă, nu mergea liftul, am urcat scările în goană. Pe coridor m-am oprit să respir.
Gâfâiam. Petru plecase, pesemne, de mult. Lumina galbenă a becului se împletea cu cenuşiul zorilor.
Uşa camerei noastre era deschisă, vedem clar scaunul încărcat de hârtii prăfuite şi sofaua goală. Simţeam în aer un pustiu, adăugându-se pustiului din mine.
„Zenobia”, strigam, „unde eşti?” Mă cuprinsese panica deşi mai speram, vag, să fie o joacă de-a ei, să se fi ascuns, în glumă…
Am ieşit pe coridor. Fereastra cea mare dinspre terasă era deschisă. Am trecut prin ea. Şi am încremenit.
Pe jgheabul de tablă subţire, Zenobia stătea liniştită, îşi balansa picioarele deasupra vidului, ca o fetiţă care se dă în leagăn. Era cu spatele spre mine, poate nu mă vedea. Jos, în prăpastia de sub ea, huruiau primele tramvaie, se zăreau primii trecători ai dimineţii. Jgheabul, destul de şubred, ar fi putut să se rupă şi să se prăbuşească în orice secundă.
„Zenobia!” am izbutit să spun (mi se tăiase respiraţia) „nu te mişca! Stai aşa! Vin să te iau…”
Dar îmi era cu neputinţă să mă urnesc din loc, mi se părea că am ghete de plumb, cu tălpile ţintuite de pardoseală.
Ea s-a întors liniştită, şi-a trecut un picior peste celălalt (o vedeam ca şi cum aş fi fost la un pas), a sărit pe terasă şi a venit la mine.
„îmi era frică”, spunea, „îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva…”
Am luat-o în braţe, era incredibil de uşoară. Am trecut cu ea prin fereastrĂ. Îşi lipise fruntea de obrazul meu, era foarte mică, rotundă, ca ghemul de raze desenat lângă urechea mea în seara plecării lui Dragoş. Abia îndrăzneam să respir, de teamă să nu se destrame.
„N-ai fost cuminte”, mi-a şoptit.
„Zenobia”, am spus, „să nu mai faci asta niciodată, auzi? Dacă se mai întâmplă o dată, să ştii că mor, şi gata…”
Martorii
1. Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i desluşească mişcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numeşte adevăr şi ţine până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalţi, luate în parte, cât şi cu adevărul depresiv al tuturor, luaţi laolaltă.
2. In după-amiaza aceea era din nou foarte cald. Stăteam în cameră întins pe spate, meditam, când s-a ivit Vizitatoarea.
Era o femeie voinică şi mare. De jos în sus, cum o priveam, părea o matahală. Purta o pălăriuţă de pichet alb cu borul ridicat pe o parte, avea şi breton, ai fi zis că atunci se coborâse de la volanul unui străvechi Ford decapotabiL. Îşi rezemase palmele de cadrul uşii larg deschise şi mă privea fix. N-o mai văzusem niciodată dar puteam să jur că era mama Măriei.
„Dumneata eşti Naum?” m-a întrebat.
Aş fi putut să-i spun că nu şi să scap dar fiindcă nu obişnuiam să mint i-am spus că da şi m-am ridicat în picioare, abia încăpeam între perete şi sofa.
„Aici nu prea e loc”, i-am explicat (mă bâlbâiam), „dar am să scot scaunul afară…”
Am golit scaunul de câte se aflau pe el, l-am şters frumos de praf, cu mâneca, l-am scos pe coridor. Era cald şi acolo, becul ardea încă, urât şi gălbui, ca o lumină sufocată de lumină. Am pus scaunul lângă WC. Ea s-a aşezat, demnă şi ameninţătoare.
„Unde e Măria?” m-a întrebat. Vorbea scurt, autoritar, îşi ţinea geanta strâns, pe genunchi.
Mă ghemuisem pe jos, în spaţiul de lamentaţii al lui Petru. Stăteam cuminte, aveam grijă să nu-l depăşesc nici cu un milimetru.
„Nu ştiu”, am răspuns. „A trecut pe aici o singură dată şi atunci nu eram acasă”.
„Să nu minţi!” m-a avertizat Vizitatoarea. Acum îi vedeam bine obrajii uşor veştejiţi, contururile moi ale bărbiei, cuta dintre sprâncene. Se cam răstea la mine, i-aş fi tras peste ochi pălăriuţa aia de pichet. Scormonea în geantă, căuta ceva acolo…
* Pe aeroportul din Nairobi, un Boeing 747, având la bord 361 pasageri, s-a lovit de o hienă fiind nevoit să renunţe la zbor.
3. „Să-mi spui unde e”, a continuat ea. „Nu se poate să nu ştii…”
I-am explicat că între mine şi Măria nu fusese niciodată ce îşi închipuia. E adevărat, locuisem un timp la atelier, cu logodnica mea, fiindcă n-aveam casă, dar şi atunci o vedeam destul de rar pe Măria, zău că n-a fost nimic între noi, eram prieteni şi atât…
Vizitatoarea m-a privit mai puţin încruntată, pesemne simţea că nu mint. Şi-a scos din geantă o batistă înfiorător de albă, şi-a şters, cu ea colţul ochiului drept. Mi-a destăinuit că Măria dispăruse de vreo două săptămâni, o căutase peste tot, până şi la morgă. Cineva (nu mi-a spus cine dar m-am gândit imediat la Ioa-chim) o sfătuise să treacă pe la mine, îi dăduse şi adresa.
„Pune-te în situaţia mea” a încercat ea să se justifice, „să-ţi dispară fata, după ce ţi-a furat şi nişte bani din casă…”
Se temea ca Măria să nu fi făcut vreo prostie ireparabilă.
„E nebună”, spunea, „şi sunt atâţia derbedei pe lume…”
I-am spus că e adevărat, cunosc şi eu câţiva dintre ei, dar unii sunt foarte simpaticI. În plus, băieţii şi fetele obişnuiesc să facă dragoste. Câteodată (foarte rar) se mai şi iubesc. Poate că Măria s-o fi îndrăgostit şi atunci… „Să se îndrăgostească Măria? N-o cunoşti… Ea e total lipsită de orice sentimente…”
Vorbeam acum ca doi prieteni. De undeva, de la nu ştiu ce etaj, un Neştiut s-a amestecat în conversaţia noastră, a pus patefonul să cânte, se auzea destul de bine. Vizitatoarea a tăcuT. Îşi acoperise ochii cu batista. Mi se părea că şi suspină.
* Incendiul produs în urma ciocnirii violente dintre un camion care transporta pui de găină şi un alt camion care transporta sos de friptură a avut drept urmare prăjirea a sute de pui răspândiţi pe şosea printre buteliile de sos, rănirea mai multor persoane şi blocarea circulaţiei pe timp de câteva ore.
4. Am lăsat-o aşa, un timp. Aveam impresia că mă îngroapă în nisip.
„Tanti”, am spus apoi, fiindcă nu-i cunoşteam numele mic, „aveţi o muscă pe ciorap.”
Mă miram singur cum de ajunsese musca aceea până sus, la noi.
Ea a gonit musca, apoi s-a uitat la mine. Era din nou încruntatĂ. Îşi regreta momentul de slăbiciune. Se regrupa la adăpostul unei demnităţi didactice. Poate o bântuia rutina catedrei, oricum, a reînceput să vorbească. Rostea numai fraze severe, îmi turtea creierul. Aşteptam să mă întrebe despre Hegel. Mi-a demonstrat verbal, cu argumente de necombătut, că singurul sentiment real şi atotputernic, pe care natura însăşi îl impune ca atare scoţându-l din groapa oarbă a instinctelor, e dragostea maternă, şi aşa mai departe.
O ascultam tăcut. Ca s-o suport îi puneam, în gând, nişte mustăţi mari, căzăceşti. Ii stătea bine cu ele.
La un moment s-a oprit să respire.
„Tanti”, i-am spus, „dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. Cunosc şi eu sentimentul acesta. Pe mine, el m-a impresionat din totdeauna deşi sunt orfan de mic, tata a murit când nu împlinisem încă doi ani, aşa că n-a avut când să mă bată. Pe mine m-a bătut numai mama, care sunt convins că avea sentimente…”
Vizitatoarea mă privea derutată. Nici vorbă că mă socotea cretin, poate că şi eram, dar, spre mirarea mea, a zâmbit.
„Termină cu tanti”, a spus. „Nu-mi place…” Vorbea înceT. Îşi aplecase bustul spre mine.
În clipa aceea mi-a devenit clar ceea ce simţeam dar refuzam să cred: Vizitatoarea emana căldura cotropitoare a Măriei.
Neştiutul schimbase placa, se auzea un charlestoN. Îl şi vedeam pe Buster dând din codiţă, mi se părea că doamna Ojog (fie-i ţărâna uşoară) încerca să-şi lipească de obrazul meu faţa asudată, deşi exista încă un spaţiu destul de mare între noi.
„Tanti”, am spus, fiindcă nu puteam să-i spun altfel, „eu mi-am dorit întotdeauna o mamă afectivă şi supradimensionată ca dumneavoastră, dar n-am avut parte”.
Acum însă trebuie să mă retrag pentru câteva minute fiindcă mă trece o nevoie fizică, urgentă…”
M-am ridicat şi am intrat în WC lăsând-o să-şi rumege singură sentimentul.
* Cea mai voluminoasă femeie din lume, gospodina engleză Muriel Hopkins, în vârstă de 49 ani, a încetat din viaţă ca urmare a unui atac de cord. După unele estimări ea cântărea peste 320 kilogramE. În ultimele săptămâni de viaţă Muriel nu mai putea umbla pentru că picioarele nu-i mai suportau greutatea şi prefera să doarmă pe un scaun special, întrucât nu se mai putea urca în pat.
5. Stăteam pe capac, în întuneric. Luasem poziţia Gânditorului. N-aveam nici o nevoie fizică în afara aceleia de a rămâne singur. Zâmbeam cam strâmb, aş fi plâns, mă simţeam ca un biet corăbier pierdut pe ocean într-o zonă de acalmie plată şi absolută. Mă umilise câineasca hermeneutică a Vizitatoarei menită să-mi ardă oaselE. Îmi era ruşine de mine. Pălăvrăgeala mea abia izbutise s-o anihilezE. Îi mai simţeam căldura, mi se părea că se lipise de lemnul uşii, mă temeam să nu-l aprindă.
Aşadar Ioachim îmi memorase adresa şi se ţinuse de cuvânt: îmi trimisese, în carne şi oase, ultima lui carte… în afară de el, de Măria, de Vizitatoare şi poate de Iason, precaritatea stării mele mă împiedica să verific a cincea rotiţă a mecanismului. Prin pâcla de repulsie care mă năpădise simţeam însă, vag, cum cineva mult mai puternic decât ei îmi ciocănea încheieturile.
În acelaşi timp un gând, străin parcă şi şters, îmi şoptea că, poate, străbăteam doar o probă…
* în drum spre o bancă unde se ducea să depună o mare sumă de bani, proprietarul unui hotel s-a oprit să se răcorească la un han. După ce s-a aşezat lângă un staul şi şi-a băut liniştit cana de cidru, el a constatat că o vacă îi devorase geanta cu bani.
6. Pe urmă m-am gândit, nu ştiu de ce, la tata. Murise de mult, aproape îl uitasem, îmi aminteam de el numai când îi primeam mesajele. Dar despre asta n-am să vorbesc decât atunci când am să simt că se cuvine.
Oricum, simţeam nevoia unui semn care să-mi clatine un pic virtuţile mentale. Şi l-am auzit pe Ze Wo întrebând: „La ce bun să ţii trei ani doliu după părinţi când un singur an ar fi de-ajuns?” Spunea trei ani, deşi trecuseră atâţia. („Ce om insensibil!” gândea Maestrul.) „Totul e o aiureală”, îmi spuneam. „Poate că nu m-am pregătit destul…”
Dincolo de uşă întrezăream Infernul. Pe unde o fi rătăcind Zenobia? Sigur, lipeşte litere, puţin îi pasă de mine. M-a lăsat dinadins aici, unde până şi Orfeu a greşit. A uitat că pentru asta l-au sfâşiat femeile trace…
Şi m-am gândit la El, de trei ori fratele meu blând. Spuneam: niciunul dintre noi nu are dreptul să-i dispreţuiască slăbiciunea. Niciunul dintre noi. Rămână deci, să doarmă, netulburate, pe sub sălcii, fragmentele de oase şi de carne ale întregului său veşnic.
De dincolo de uşă auzeam patefonul. Acelaşi charleston. Şi revedeam aievea întâlnirea noastră.
* De 19 luni în orăşelul Rogerville (Franţa) un câine vine zilnic la mormântul fostului său stăpân, îşi lipeşte faţa de marmura monumentului funerar şi urlă îndurerat. Faptul pare cu atât mai surprinzător cu cât în ziua înmor-mântării câinele fusese închis în casă şi n-a putut cunoaşte locul în care i-a fost înmormântat stăpânul.
7. Era în zori, pe câmp, la începutul unei toamne. Lăsam potecile să mă conducă. Vedeam trecând, departe, ca nişte clăi de aburi, tăcutele femei justiţiare. Cărau spre vetre, în spinare, mari legături de vreascuri şi coceni. Nedesluşirea lor mă arunca în ceaţa unui timp năucitor.
Mergând aşa, potecile m-au dus la malul unei ape. Acolo m-am oprit. Şi L-am recunoscut imediat, în ciuda lipsei Lui de strălucire.
Stătea pe mal şi tremura. Pierduse lira dar avea alături, la foc ferit de udătură, vioara şi arcuşul.
Mi se înfăţişa ca un adolescent cam oacheş, slăbănog şi palid. Purta o redingotă largă, veche, ultrajer-pelită, cu poale lungi, decolorate de soare. Folosea o trestie strâmbă şi o strună din fire de coadă de cal împletite. Pescuia nişte peşti mici, albi, pe care îi vâra în buzunarul redingotei cum ai vârî creionul sau cutia de chibrituri. Ca să nu scape râma de pe ac o pleznea mai întâi între palme, o ameţea.
M-am aşezat în spatele Lui, pe o rădăcină. Deasupra, printre crengile sălciilor, sclipea cerul.
După un timp, El m-a simţit şi s-a întors spre mine. M-a întrebat dacă n-aş vrea să-mi cânte. Lăsase undiţa pe apă.
I-am spus că da, şi-a luat vioara şi arcuşul, se acompania cu ele, cânta din gură (fonfăit).
Veniră un şarpe şi o pasăre, statură lângă noi, ascultară şi se îmblânziră.
Aveam câţiva bani, i-am dat Lui. Şarpele şi pasărea se duseră. El s-a aşezat lângă mine, avea chef de vorbă. Mi-a spus că îl cheamă Irina.
„Se întâmplă…” (Nu m-am mirat de numele Lui femeiesc.)
Pe urmă, tot vorbind de una şi de alta, a pomenit de lună.
„Luna, da, e rotundă”, mi-a comunicat El, „dar se distruge singură, se consumă la focul ei până rămâne mai nimica toată şi se aprinde iar fiindcă acolo, sus, bate un vânt afurisit, stinge şi reaprinde orice scânteie, cât de mică…” (S-a repezit spre undiţă, a scos un peştişor cât unghia, l-a vârât în buzunar şi s-a întors spre mine. Zâmbea, senin şi liniştit.) „Mai zice unii că şi pământul e rotund. Mata ce crezi?” „Nu ştiu”, am spus, „s-ar putea, dar nu sunt prea sigur…” Deasupra noastră cerul se învăpăiase.
„Am auzit că la Bucureşti e o balenă mare”, a schimbat El vorba. „Se arată în Târgul Moşilor, vine lume de peste tot s-o vadă…” „E una acolo, într-o baracă, e moartă, împăiată…” „Mă miram şi eu, fiindcă balenele nu există decât la apă adâncă, în oceane…” (Aânceput să râdă.) „Ce-ai zice să se prindă una de acul ăsta prăpădit, al meu? …”
Vorbind aşa, mi-a spus că e bolnav de piept şi că nevasta îi murise tot de oftică. Mi-a povestit însurătoarea Lui. Fata avea vreo paisprezece ani. El împlinise optsprezece şi s-au înţeles să vină într-o duminică noaptea, s-o fure. Fata, cuminte, le-a spus părinţilor, aşa că ei s-au dus în noaptea aceea la nişte vecini de unde puteau să vadă, prin gard, răpirea. La rândul lui, Irina şi-a făcut rost de costum, şi-a cumpărat pantofi de lac şi a omorât un şarpe cu a cărui piele a învelit un băţ, „baston de ginere”, zicea. Apoi, duminică, pe întuneric, a venit cu o căruţă şi cu doi veri de-ai Lui să-şi fure mireasa.
În drum spre casă, după ce-o furase, El şi-a scos pantofii de lac fiindcă îi ardeau picioarele. Mergea pe jos, desculţ, lângă căruţă. Mireasa susţinea că acum, dacă e nevasta Lui, trebuie neapărat să-i cumpere o păpuşă.
„Ce-ţi mai trebuie păpuşă când ai cătămâi păpuşoiul lângă tine?” a glumit unul din verii martori, cel care mâna căruţa.
Irina s-a repezit din nou la undiţă, a scos un peştişor şi l-a vârât în buzunarul fără fund al redingotei. După aceea nu s-a mai aşezat. Se întristase, brusc.
„S-a prăpădit acum două săptămâni”, a ţinut El să precizeze. „Şi nici eu nu mai am mult. Mă duc după ea, în pământ, să o caut…”
Apoi şi-a strâns undiţa, a ascuns-o în stuf, şi-a luat vioara şi arcuşul şi a plecat…
* Un nor de fluturi a blocat într-o după-a-miază zeci de automobile pe o şosea, în apropiere de Padova. Mii de fluturi s-au lipit de parbrizele maşinilor care au trebuit să oprea-că în aşteptarea ajutoarelor. Unităţi de pompieri şi carabinieri, trimise la faţa locului, au restabilit circulaţia.
8. Timpul cerut de scriitură nu coincide cu durata celor relatate aici. Ele se derulau între extreme, fie cu viteza denumită îndeobşte „a gândului”, fie cu încetinitorul. In privinţa aceasta fac excepţie doar fraza livrească a lui Ze Wo, poate rostită chiar de gura mea şi jupuita ipostază orfică.
Constant era doar spaţiul care îmi desfiinţa ideea că aş fi putut evada din el: mă aflam într-o cuşcă fără margini, cu gratiile în afară şi în mine.
În spaţiul acela imens, orizontal, fără aproape şi departe, cu începutul şi sfârşitul în acelaşi punct, s-a ivit Jeni Pop.
Pe ea o cunoscusem cu doi-trei ani în urmă. Era o fată blondă, purta o rochie cenuşie neobişnuită de lungă, cu franjuri la mâneci şi pe poale. Vorbind, făcea mişcări ciudate, împingeri înainte ale bustului, zvâcniri din umeri, strângeri ale feselor. Mă acostase pe stradă, vroia să ne plimbăm la braţ, să trecem împreună prin faţa unei anumite case. Mi-a povestit în câteva cuvinte drama ei. (La paisprezece ani, pe când era în floare şi splendoare, căzuse într-o pivniţă. De-atunci nu mai avea picioare, purta proteze pneumatice, mi le-a descris amănunţit. Spunea că e îndrăgostită de unul Nelu Gologan, îl cunoşteam, şedea pe lângă mine, şi că el nu se uita la ea din cauza protezelor. Vroia s-o vadă Nelu Gologan că umblă cu băieţi, spera că asta o să ducă la ceva…)
Ne-am plimbat vreo două ore, vorbea tot timpul de proteze, îi evitam privirea, mă uitam în sus. A fost o plimbare penibilă şi inutilă pentru că Nelu Gologan n-a apărut. De atunci am mai văzut-o o singură dată, trecea pe partea cealaltă a străzii purtată într-un cărucior rulant. Pesemne că protezele…
* Unsprezece handicapaţi fizic au început ascensiunea muntelui Rainer, înalt de 4400 metri.
* Ron Minor şi Ron Payette, doi canadieni în vârstă de 23 şi respectiv 32 de ani au traversat Munţii Stâncoşi parcurgând 1100 de km în 15 zile.
Acest marathon constituie o premieră mondială, cei doi tineri fiind handicapaţi şi efec-tuând trecerea munţilor în fotolii rulante.
9. Acum, de pe capac, îi urmăream mişcările: plutea prin faţa mea, cu încetinitorul, purtată parcă de lunga ei rochie. Reamintesc că ne aflam la etajul opt sau nouă al blocului, dar convertirea spaţiului-vehicul făcea să mi se pară că totul se petrecea la nivelul soluluI. Între pavajul străzii deasupra căreia plutea fără să-l atingă şi franjurile de pe poale întrezăream neantul.
În lunga, cenuşia rochie, Jeni Pop executa dan-sul-plutire. Ea nu era departe, nici aproape deşi se depărta şi se apropia. Se depărta cu spatele la mine păstrându-mă aproape, în punctul fix din care o priveam.
Apoi, după o ultimă şi graţioasă piruetă, ea mi-a făcut un semn, a ridicat o mână, stânga. Simţeam pe pleoape subţirea fluturare a franjurilor de la mânecă, le auzeam şi foşnetul. Am închis ochii…
Când i-am deschis, era întuneriC. În beznă desluşeam ceva nedefinit şi negru. O voce de femeie a şoptit: „Maestre, ai un foc? …”
Apelativul m-a surprins neplăcut. Mi se părea că cineva vrea să glumească pe socoteala mea. Apoi mi-am spus că poate nu e folosit cu ironie. Şi alţii, care n-au nimic comun cu pohezia, se strigă între ei: „Maestre”… începusem să văd, lângă mine se afla căruciorul rulant al unei infirme a cărei faţă se pierdea în umbră.
„Maestre!” s-a simţit ea obligată să repete pe când eu căutam chibriturile.
Am aprins un băţ şi l-am întins spre locul unde bănuiam că se afla ţigara. Atunci am văzut-o clar pe Jeni Pop. Şedea nemişcată în cărucior şi mă privea.
Chibritul mi-a fript degetele. I-am aruncat cutia în poală.
Ea şi-a aprins ţigara, a fumat-o până la capăT. Încremenisem pe capac, vedeam vârful aprins al ţigării tot mai aproape de ochii mei.
Apoi au izbucnit din toate părţile lumini de reflectoare, albastre, roşii, verzi. Căruciorul a început să circule, făcea viraje repezi, totul se petrecea cu o viteză nebună, făcea şi opturi, ca la patinaj. Din când în când se repezea spre mine ca un uliu cu aripile desfăcute.
„Maestre”, îmi striga Jeni Pop, „eu l-am iubit, maestre…”
O priveam cu inima strânsă, trecea prin faţa mea în cărucior, nu mai avea rochia cu franjuri, era învăluită în pânze transparente, roz, mov, portocalii, fâl-fâitoarE. Îmi arăta buricul, pântecele… Sălta din umeri după ritmul charlestonului care nu încetase o clipă. Ţipa, cânta, îmi împuia urechile şi ochii cu melodrama ei feroce.
Aveam o singură dorinţă: să pun capăt acelui du-te-vino obsesiV. În spatele meu, la câţiva centimetri, se afla fereastra luminatorului, opacă, murdărită de praf şi de funingine.
M-am răsucit şi am deschis-o. M-am aplecat şi am privit în gol.
Din prima clipă, adâncimea a devenit orizontală. M-am tras înapoi, apoi m-am aplecat din nou peste fereastră. De data asta un reflector albastru a luminat bezna până la capăt. Acolo am văzut, pe placa de ciment mucegăită, un trup de om, zdrobit, însângerat. Nu mai avea nici formă, nici figură. Ceva nedefinit şi trist mi-a amintit de Petru.
Am vrut să ţip dar am izbutit să mă stăpânesC. Îmi venea să vomit. Apoi lumina reflectorului s-a stins, n-am mai văzut nimic.
Când m-am întors de la fereastră Jeni Pop dispăruse, cu cărucior cu tot. Am tras zăvorul, am ieşit din WC.
Stătusem pesemne mult timp acolo. Vizitatoarea plecase. Pe coridor se mai afla doar scaunul, ţeapăn şi gol, ca martor singuratic a cărui mărturie n-ar fi crezut-o nimeni.
* De la Centrul National de Cercetări Ştiinţifice din Paris au fost furate nouă pisici pe ale căror cranii erau fixate dispozitive în miniatură pentru înregistrarea activităţii nervoase cerebrale.
10. Am coborât scările în goană, n-aş fi putut suporta cuşca liftului. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, cu oricine, despre orice, să restabilesc într-un fel arbitrara legătură comună. M-am gândit să caut portarul, să intrăm împreună în luminator, dar am renunţat. Cum să mă creadă că văzusem de la etajul opt sau nouă, în beznă, până jos?
Pe stradă, primul întâlnit a fost un covrigar. Se trăsese la umbra unui castan, se ascundea de arşiţă. Am cumpărat un covrig.
Lângă noi au mai venit doi oameni, un bătrân (abia îşi târa picioarele) şi o femeie încă tânără. Femeia ţinea în mână o lingură de lemn nouă-nouţă.
A cumpărat şi ea un covrig, a rupt o bucăţică şi i-a dat-o bătrânului.
„ Auzi, tată”, spunea, „am un porc cu un ochi albastru şi unul verde…” „E frumos”, aprecia bătrânul molfăindu-şi bucăţica.
„Sigur. E ca o fotografie…” „Să nu uiţi să-i dai lingura”, spunea tatăl. (Terminase de înghiţit.) „Să-i spui că i-am cumpărat-o eu, din banii mei”… „Mai bine dă-i-o matale, eu sunt certată cu ea…”
Bătrânul a luat lingura din mânca fiicei sale, a aruncat-o în mijlocul străzii şi a plecat bombănind. Tânăra femeie ne-a făcut semn, adică „e ţicnit”, a lăsat lingura unde căzuse şi s-a dus, în direcţie opusă.
„Auzi”, l-am întrebat pe covrigar, „nu ştii cumva care e culoarea normală a ochilor, la porci?” „Depinde”, mi-a răspuns el, scurt.
Conversaţia nu se lega. Mă temeam să nu fi vorbit anapoda. Dar covrigarul îşi număra liniştit banii, cu spatele la mine, nu-mi dădea nici o atenţie.
L-am lăsat, am pornit pe bulevard. Amiaza trecuse de mult dar soarele ardea încă. Mă ţineam după oameni, mergeam la pas cu ei, mă balansam cu şchiopii, gâfâiam cu graşii, încercam să intru cât de cât în realitatea lor, să uit ce ştiam despre fragilitatea eI. În starea aceea din ce în ce mai greu de suportat pentru mine aproape că le invidiam liniştitoarele certitudini.
Câţiva m-au trezit, îşi arătau limitele tulburate de insistenta mea indiscreţie. O doamnă m-a făcut măgar, îşi închipuia cine ştie ce, poate că şi eram măgar.
Încercam să mă explic, bâiguiam că nimic nu e aşa, că totul e altfel, că am nevoie de ei, de prezenţa fiecăruia, de cuvintele lor oricât de tâmpite, ca să mă conving că existăm împreună. Unul dintre ei mi-a dat brânci, m-am lovit de un zid şi am căzut. M-am gândit la Zenobia: dacă ar fi cu mine…
Dacă ar fi cu mine poate ar încerca să mă ajute, în orice caz mi-ar spune: „Tu eşti un copil, zău aşa! … Stai liniştit. Toate astea ţi se întâmplă fiindcă mai treci o treaptă. Ştiu că e greu dar nu pot să fac nimiC. Încearcă să fii cuminte…” îmi venea să urlu: „De ce mă laşi, Zenobia? Eu nu ştiu ce poţi şi ce nu poţi. Mai bine dă-le dracului de trepte. Câte mai sunt, până la capăt, unde o să se aleagă praful şi pulberea de noi? Cât o să mă mai chinuiesc? Dacă vrei să ştii, fac ceva pe ele de trepte şi de cercuri, pe susul şi pe josul lor. M-am săturat. Dacă vrei să ştii, nu e greu, e îngrozitor, aşa, de unul singur. Cunosc figura: cineva mă conduce, din mine. Sunt propria mea proiecţie, un creştin care nu vrea să ajungă nicăieri şi la nimic… Şi tu dai zor să fiu cuminte, să-mi strâng mai tare hăţurile, ca să fiu liber…” îmi venea să râd: „Dacă vrei să ştii, ai dreptate. Am vorbit şi eu aşa, ca să mă mângâi…”
* O uriaşă turmă de paviani a invadat o plantaţie din nordul Somaliei declanşând o adevărată bătălie. Maimuţele au aruncat cu pietre în cei care încercau să le bareze drumul, apoi au început lupta corp la corp.
Înverşunata bătălie care a durat două zile s-a soldat cu uciderea a 363 de maimuţe şi rănirea gravă a 6 oameni.
11. Zăceam nemişcat. Se şi adunaseră martorii, unii susţineau că ar trebui chemată Salvarea.
„N-are nimic”, căuta să se apere cel care mă îmbrân-cise. „E beat sau nebun. Abia l-am atins. Şi-a pierdut echilibrul. Nu vă uitaţi la el? E ditamai vlăjganul…”
De fapt aş fi putut foarte uşor să mă ridic, să-i salut cu toată stima şi s-o întind spre casă dar era bine acolo, pe asfalt, cu ochii închişi. Jucam un joc plăcut: între imaginarul imaginat şi imaginarul trăit mă încerca nostalgia unui paradis posibiL. Îl regăseam în două ipostaze, pierdute amândouă în ceţurile nu prea depărtate ale copilăriei. (Vorbesc despre o stare şi nu despre peisaje sau fapte existenţiale…)
În prima, mă aflam la moară, pe Teleajen, la nenea Vitu, un văr de-al tatei. La el mă trimisese mama, într-o vară, pe când aveam vreo patru ani, ca să mai uşurez bugetul şi aşa destul de anemic al familiei. Acolo apele veneau adesea mari şi înecau toată întinderea de prunduri. Atunci, stăteam în moară ca într-o arcă mirosind a făină. Câteodată, noaptea, nenea Vitu pescuia cu un trident, în iaz, la lumina făcliei. Când apele se retrăgeau soseau căruţele la măcinaT. În urma lor se furişau iepurii, ciuguleau boabele căzute din saci, poate mi se părea, dar eu care ştiam să opresc ploile când deveneau plictisitoare, îi vedeam aievea, mă şi jucam cu ei…
A doua ipostază mă transporta, cam pe la şase ani, pe strada Doamnei, la cinematograful Terra. Citeam perfect, făceam şi versuri. Nimic de laudă în toate astea, poate dimpotrivă.
Terra era pe jumătate ocupată de galerie. Acolo se înghesuiau durii periferiilor bucureştene, analfabeţi şi generoşi, gata oricând să mânuiască şişul. Săteau pe jos, fumau, aplaudau şi înjurau. Printre ei, mă visam călăreţul singuratic, pierdut prin canioane. Descăle-cam, intram într-un saloon…
Mă cunoşteau toţi: eu le citeam cu glas tare titlurile filmelor, le explicam când nu înţelegeau câte ceva. Ei îmi plăteau biletul de intrarE. În pauze, mă răsfăţau, îmi cumpărau bomboane, ciocolată, caramele, napolitane, vişine cu rom… Mă socoteau de-al lor, într-o fraternitate amplă şi senină. Ca şi ei ţineam totdeauna cu fata. (Vai, ce-o iubeam, de fiecare dată…)
* Charlotte Mottinger, de 33 de ani, a fost ţinută în captivitate timp de două decenii de mama sa, în vârstă de 61 ani. Descoperirea a fost făcută întâmplător, cu prilejul unui control de rutină asupra automobilelor. Charlotte se afla legată de banca din spate a maşinii, într-o poziţie incomodă, avea răni în regiunea capului iar dezvoltarea ei psihică nu depăşea treapta adolescenţei.
12. Pe urmă, reveria m-a plictisit. Am îmbrâncit vreo doi miloşi aplecaţi deasupra mea, m-am ridicat în picioare şi am rupt-o la fugă. Martorii au rămas o clipă uluiţi, apoi au început să alerge după mine. Li s-au alăturat şi alţii. Se făcuse zarvă, strigau cât îi ţinea gura: „Puneţi mâna pe el! …”
Din faţă venea un tramvai, am sărit pe scară, martorii au rămas în urmĂ. Îi vedeam cum pierd teren. Curând au renunţat, s-au oprit ameninţând cu pumnii…
Am intrat în vagonul aproape gol. Cei câţiva pasageri, bărbaţi şi femei în vârstă, şedeau cuminţi pe scaune cu palmele pe genunchi. Dacă n-aş fi văzut defilarea caselor de o parte şi de alta a străzii m-aş fi crezut într-o clasă de şcolari îmbătrâniţi subiT. În vagon domnea o stranie tăcere. Nu vorbea nimeni, toţi îşi fereau privirile.
Din prima clipă mi-am dat seama că acolo se petrecea ceva neobişnuit. Puţinii pasageri care îndrăzneau să coboare la staţii se furişau spre ieşire ca spre poarta unui cimitir. Noii veniţi intrau imediat în joc: se aşezau cuminţi pe scaunele libere şi tăceau. Plutea peste ei o atmosferă de respectuoasă mâhnire, o dezolare calmă şi istovită.
Mă oprisem la capătul din urmă al vagonului şi priveam. Mi-a trebuit un timp ca să înţeleg motivul ciudatei comportări a pasagerilor.
La celălalt capăt al vagonului se afla un bărbat de treizeci de ani, singurul care stătea în picioare. Părea un purtător nefiresc de firesc al firescului, dacă mă pot exprima astfel. Un camion al normalului. Brunet, cu o figură ştearsă, mărunt şi îndesat, îmbrăcat într-un costum destul de corect, l-ai fi putut lua drept un meşter de treabă, poate un instalator chemat undeva pentru o lucrare pe care avea să o facă aşa cum trebuie.
Omul acela stătea şi el nemişcat, dar în profil, uşor întors spre dreapta. Privea liniştit pe fereastră. Ar fi trecut, desigur, neobservat dacă nu şi-ar fi rotit din când în când, cu extremă încetineală, capul spre ceilalţi. Atunci ei lăsau ochii în jos, vinovaţi, mâhniţi şi stânjeniţi parcă de propria lor existenţă.
El nu încerca să domine dar domina prin calma lui pasivitate. I se părea normal ca oamenii aceia să stea cu ochii plecaţi şi îi privea cu înţelegere şi compătimire.
Când şi-a întors pentru a doua oară faţa spre interiorul vagonului am observat un amănunt care îmi scăpase la prima vedere: omul purta ochelari de sârmă subţire şi fără sticle. Subtila şi necesara lor prezenţă se justifica prin aceea că le adăugase, acolo unde suportul se reazimă pe nas, un al doilea nas, paralel cu al său, făcut dintr-o foiţă de argint sau staniol şi lipit aşa cum îşi lipesc unii, la plajă, o frunză, ca să-şi ferească nasul jupuit de soare. Numai că frunza lui semăna a cioc de raţă şi se întindea, ţeapănă, deasupra primului nas, fără să i-l atingă… în plus, purta la panglica pălăriei un mic pămătuf ornamental (cum poartă vânătorii) făcut din hârtie de ziar tăiată iscusit cu foarfecă.
De câte ori omul acela întorcea capul, culoarea funerară a nasului său de argint sclipea stins, ca o lumină de candelă deasupra unui mort, stârnind în cei din preajmă, o dată cu mediocra satisfacţie că ei sunt normali, o intensă melancolie.
Când a dat cu ochii de mine omul mi-a zâmbit blând şi m-a salutat ridicând un deget. L-am salutat şi eu, tot cu un deget, şi am sărit din tramvai. Ajunsesem acasă, în Piaţa Romană.
* La Quebec, Yvon Yva, aflat la bordul unui helicopter, a reuşit să adoarmă în 30 de secunde 15 persoane instalate în incinta Centrului Municipal de Congrese, în prezenţa a peste 5000 spectatori. Hipnoza colectivă a durat 50 de ore şi 26 de minute.
13. Sus, era tot cald. Lumina roşiatică a soarelui răzbătea pieziş prin ferestrele prăfuite ale coridorului, în lipsa mea cineva stinsese becul, cineva luase scaunul de unde îl lăsasem. M-am gândit la Zenobia. Poate venise mai devreme decât de obicei şi mă aştepta… în faţa WC-ului m-am oprit, am intrat să mă mai uit o dată în luminator. Nimic, în afară de întunericul obişnuit. (Bombăneam: „de ce s-o fi numind luminator spaţiul ăsta de beznă perpetuă? …”)
Scaunul se afla în cameră, la locul lui. Pe el am găsit un bilet de la Zenobia: „Te aştept la cinema”. Atât. Nici la ce oră, nici la care cinema.
M-am spălat şi m-am odihnit un pic. Apoi, când am simţit că venise vremea, am pornit, la întâmplare. Am luat un tramvai, pe urmă un autobuz, mă conducea lumina aceea… Am nimerit într-un cartier în care nu mai călcasem de mult. Am dat de un cinema de care nu mai auzisem până atuncI. În faţa intrării mă aştepta Zenobia, cu două bilete în mână. Mi-a spus. „La şapte începe…” Era şapte fără cinci.
Am intrat. Nu ne-am mirat, nici eu, nici ea…
* Japonezul Koichi Oguri, din Tateyama, a reuşit să obţină un crin înalt de 3 metri şi cu 141 de flori.
14. Acasă, i-am povestit Zenobiei cele întâmplate peste zi, trebuia să-i povestesc. Ea m-a ascultat, tăcută. (Aş fi vrut să spună ceva.) Când am terminat, s-a dus la fereastra luminatorului să vadă. S-a reîntors curând. Părea obosită şi tristă.
„Linişteşte-te”, mi-a spus, „nu s-a întâmplat încă nimic…”
Apoi s-a culcat.
M-am întins lângă ea, pe sofa. Nu puteam să adorm. Nu-mi puteam lua gândul de la Petru.
Târziu, mi s-a părut că aud ceva ca o bufnitură sau ca un geamăt înfundat. M-am ridicat şi m-am dus din nou la fereastra luminatorului. O fâşie de lumină plutea în dreptul celei de-a doua ferestre de sub etajul nostru, formând o perdea ca de aburi. Dincolo de ea, bezna părea şi mai neagră.
Întors în cameră, m-am întins iar lângă Zenobia. Simţeam cum mă învăluie liniştea ei adâncă şi încercam eu însumi să mă liniştesc.
M-am zvârcolit multă vreme, până am auzit tângu-irea lui Petru. Atunci mi s-a ridicat o piatră de pe inimă: aşadar, trăia… Acolo, jos, dacă văzusem cu adevărat, zăcea altcineva… în amorţeala care mă cuprinsese mi-am dat, totuşi, seama că lamentaţiile lui au durat mai puţin decât în alte nopţi. „S-o fi plictisit”, mi-am spus, „sau poate că a înţeles…”
A fost ultima noapte când le-am auzit. De atunci, Petru a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea.
* Peter Snyman, tâmplar, în vârstă de 26 ani, a părăsit cuşca cu şerpi veninoşi în care a trăit timp de 30 zile la grădina zoologică din Hartebee-Spoort, în apropiere de Johannes-burg.
15. Dimineaţa, când am coborât după pâine, am găsit covoraşul lui Petru în faţa uşii noastre. De obicei şi-l lua cu el. Mi-am spus că poate ni-l lăsase nouă, cine ştie, sau poate îl găsise Zenobia, la plecare, şi-l mutase la noi ca să-mi atragă atenţia…
Jos, în faţa blocului, se adunaseră câţiva oameni, vorbeau despre sinuciderea unei fete. Portarul povestea pentru a nu ştiu câta oară cum o găsise el, zdrobită de ciment, când se dusese să cureţe luminatorul.
Ca de obicei în asemenea împrejurări se discuta aprins şi se dădea o sumedenie de amănunte. Astfel, am aflat că sinucigaşa avea şaisprezece ani, că era infirmă de ambele picioare şi că locuia cu tatăl ei, domnul avocat Persu, în apartamentul aflat cu două etaje sub coridorul nostru. Un fir cu plumb, imaginar, pornit de sus, din camera pustie a Nathaliei, ar fi ajuns exact în dormitorul ei.
Martorii se întrebau îndeosebi cum de reuşise tânăra infirmă, aşa, fără picioare şi fără căruciorul rulant rămas lângă pat, să ajungă până la fereastra luminatorului?
„S-a târât”, încerca să explice o femeie. „Eu ştiu, că am lucrat în casa lor. Domnişoara nu făcea niciodată la closet. Făcea în dormitor, la oliţă…”
Şi descria amănunţit procedeul intim al răposatei.
Cel mai ciudat în comentariile lor mi se părea faptul că niciunul dintre ei nu rostea numele mic al sinucigaşei: îi spuneau „moarta”, sau „fata lui domnu avocat”, sau „domnişoara Persu”.
În ceea ce mă priveşte, deşi evitam să mă gândesc la legătura mai mult sau mai puţin demenţială care ar fi putut la fel de bine să existe şi să nu existe între tânguierile nocturne ale lui Petru, viziunile mele şi tragica sinucidere a unei fete necunoscute, am avut din prima clipă convingerea că numele mic al acesteia nu putea fi decât Nathalia…
* Un trandafir presat, pe care îl dăruise cu un sărut Greta Garbo, a fost vândut la licitaţie…
16. Din dimineaţa aceea, lucrurile se liniştiră. Coşmarul stării intermediare se risipise brusc. Ceva necesar în care mă lăsasem implicat conştient, deşi fără voia mea, se împlinise.
Ştiam în ce măsură totul fusese favorizat şi de greşelile mele comportamentale, aproape neluate în seamă. Ştiam, e un fel de a vorbi. De fapt intuiam doar câteva biete efecte succesive şi aleatorii în acelaşi timp, aflate într-o zonă fără direcţii, ale căror jalnice elemente imediate sunt de cele mai multe ori înşelătoare.
De fapt, ştiam că nu vreau să ştiu aşa; de fapt, pre-simţeam o mişcare subaparentă al cărei punct final cuprindea şi incipienta. De fapt, intuiam punctul final pretutindeni şi mai ales în riguroasa zonă liberă de dincolo de el. De fapt, îl intuiam reversibil până la inexistenţă, nu pot să fiu mai clar pentru că vorbesc mereu despre altceva.
De fapt, nu mă interesa nici să înţeleg nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei…
* La New-Delhi un avion indian s-a lovit de un vultur fiind obligat să aterizeze.
17. Întreaga zi am petrecut-o singur. Spre seară am ieşit pe străzi, printre martorii vii şi morţi ai uriaşei noastre farse existenţiale. Jucam din nou un joc cam fioros.
Amurgise, cerul se roşea spre apus, defuncţii treceau pe lângă mine, degetele unora străluceau, habar n-aveau de jocul nostru.
În faţa unei farmacii am intuit un zâmbet, ca o strălucire în geamul vitrinei. O siluetă se instalase acolo de partea cealaltă a geamului. I-am spus cât se poate de blând: „Bună seara, doamnă Gerda…” „Exthaohdinah! …” a exclamat ea. „închipuieşte-ţi, chiah în secunda asta mă gândeam la dumneata…” „Dumneavoastră, doamnă Gerda”, i-am spus, „aţi fost totdeauna foarte sensibilă şi nu e de mirare că vă mai gândiţi din când în când şi la mine, oricâtă vreme a trecut” (fredonam). „în ciuda unor controverse datorate mai ales nefericitei mele structuri psihice aş îndrăzni chiar să cred că, odinioară, ţineaţi un pic la mine…” „Ţineam ca la un fhate”, a convenit doamna Gerda roşindu-se uşor, era frumos oxigenată. „Şi dacă n-ai fi fost atât de…” „Rebarbativ, acesta e cuvântul, doamnă Gerda, de ce n-aş recunoaşte? Acum regret, deşi e prea târziu” (fredonam).
„Cum thece vhemea!” a suspinat doamna Gerda. „Iată, ne-am matuhizat, amândoi…”
Scădea din ce în ce lumina, doamna Gerda clătina din cap, defuncţii îşi continuau plimbarea, treceau pe lângă noi ca într-un viS. În farmacie s-au aprins becuri puternice, albastre, i-am propus doamnei Gerda să vină afară, să ne aşezăm pe bordura trotuarului, să discutăm discuţii. Mă gândeam că o scurtă comuniune verbală i-ar face plăcere.
„Vai, nu!” s-a opus ea, „ce-ah zice lumea, mai ales acum când sunt căsătohită? …”
M-am proptit cu palmele şi cu faţa în vitrină, mi se turtise nasul, mi-ar fi plăcut să trec dincolo, conversaţia s-ar fi înnobilat. Doamna Gerda îşi proptise numai palmele în geam, de cealaltă parte a vitrinei.
Defuncţii sunt, în genere, oameni de treabă şi farmacistul nu părea să facă excepţie, stătea pe un scaun alb, cântărea ceva, nu ne dădea nici o atenţie.
„Doamnă Gerda”, am spus după ce am contemplat-o câteva clipe, „sunt oare indiscret dacă vă întreb cine e fericitul? …” „E un băhbat mai în vâhstă”, mi-a răspuns ea, „un vechi phieten al familiei, dah se ţine foahte bine, nu-i dai nici cincizeci de ani…” „Atunci vă felicit…” „Oh, mulţumesc…”
* Plenie Wingos, de 82 de ani, având la activul său un marş de-a-ndărătelea de 12800 kilometri efectuat prin anii 193l-l932, se pregăteşte pentru un nou marş. Echipamentul său cuprinde, printre altele, ochelari prevăzuţi cu retrovizoare.
18. Pe urmă doamna Gerda şi-a proptit şi ea faţa de geam, şi-a lipit gura de el, vroia să se explice, deşi n-ar fi fost cazul. M-am tras un pic înapoi.
„Eham atât de singuhă”, mi-a şoptit. „Muhise mama, nici nu ştii cât am iubit-o… Eha o fiinţă deosebită… Păcat că n-ai cunoscut-o…” „Am cunoscut-o, doamnă Gerda, cu o zi înainte de plecarea mea de pe coridorul acela. N-am avut când să vă povestesc, de-asta nu ştiţi…” „Niciodată nu e phea tâhziu”, a oftat ea. „De ce nu-mi povesteşti acum? N-ai idee cât o iubeam…”
Era vădit că vroia să mă arunce înapoi şi m-am gândit o clipă să mă opun.
„Doamnă Gerda”, i-am spus, „tu nu te gândeşti că s-a făcut târziu şi că ar fi momentul s-o întindem fiecare spre coteţul lui? La ora asta poate mă aşteaptă şi pe mine cineva, că doar oameni suntem, nu fiare…” „Te hog!” a insistat ea.
Fără să-şi dea seama, trecuse pe jumătate prin geamul vitrinei, îşi aplecase bustul în stradă, lângă mine.
* Medicul japonez Sadio Sumide a reuşit să readucă în stare de funcţionare inimi congelate de şoareci şi de şobolani, ţinute timp de doi ani la o temperatură de l95 grade C şi apoi reactivizate prin impulsii electrice.
19. Simţeam capcana dar îmi era egal. Am început să-i povestesc. Vorbeam, totuşi, prudent, îmi măsurăm cuvintele.
„Aş avea mai întâi o rugăminte”, am spus. „Să nu reţineţi niciunul din numele pe care, eventual, aş putea să le pomenesc. Ştiţi cum e: spui un nume, ai şi căpătat o rudă… Altminteri, vă asigur că purtătorii lor aveau o legătură cel mult culthurală, atât cu mama ta cât şi cu subsemnatul, deşi erau printre puţinii care mai contau…”
Doamna Gerda mă asculta atentă. Defuncţii deveniseră voioşi, treceau pe lângă noi, păreau că nu ne văd. Cei tineri se îmbrăţişau.
„Aşadar”, am continuat eu „era într-o vineri spre seară, lăsasem uşa deschisă, şedeam întins pe podele în odaia mea. Mă vizitase un prieten, îmi exprimasem opinia, contrară convingerii sale, că pohezia nu mai ritmează acţiunea, că e de mult înainte”. (Deveneam jalnic.) „Pe urmă venise altul, vroise să mă convingă că pohezia trebuie făcută de toţi. De fapt, în ciuda parfumului de vechi pe care îl emanau, îi iubeam pe amândoi pentru modul lor de viaţă şi, mai ales, pentru modul lor de moarte… Apoi, nu ştiu de ce, m-am pomenit că Robespierre (l-aş fi preferat pe Saint-Just dar a venit el). Îmi împuiase capul cu discursurile lui, mă săturasem, i le refăceam, n-avea decât să turbeze… „Iată deci cadrul general şi datele momentului aceluia de care mi se fâlfâie, acum şi în vecii vecilor, amin, când a sosit virând în aer, prin uşa larg deschisă, primul pantof de damă şi a izbit podeaua, lângă mine. Un fel de Poltergeist. In calitatea dumneavoastră de austriacă, sunt sigur că înţelegi… în plus, puteam să jur că pantoful ăla, atât de coşcovit şi scâlciat, era al tău…”
20. „Al doilea pantof m-a nimerit în cap. Cei doi poeţi, ca şi Robespierre, s-au speriat şi au întins-o. M-am ridicat de pe podea şi am ieşit pe coridor. Acolo nu se afla nimeni, dar uşa odăii dumneavoastră era deschisă iar dinăuntru se auzeau un fel de gemete, ca de agonie. Am intraT. Întinsă pe un maldăr de ziare zăcea bătrâna dumneavoastră mamă…” „Mor!” mi-a comunicat ea, disperată.
„Lăsaţi”, i-am spus, „că nu se moare aşa, cu una, cu două…” „I-am dat medicamentul (a mai avut putere să mi-l arate, îi tremura degetul). I-am adus un pahar cu apă şi am rămas lângă ea s-o văd cum se desfăşoară. Stăteam şi mă uitam în jurul meu, prin cameră. Admiram desăvârşita simplitate a mobilierului, alesul gust pentru punctarea vidului. Pe cât îmi amintesc se mai aflau acolo ziare, proaspăt aşternute (pesemne patul dumneavoastră personal), un număr restrâns de rochiţe prinse direct în cuie pe unul din pereţi, plus perechea de pantofi adusă de mine şi pusă cu grijă lângă o altă pereche, ca să nu strice armonia ansamblului… „Şi mama?” s-a interesat doamna Gerda. (Privea în gol, peste mine.) „Salvatorule” striga, „eşti Salvatorul meu! …” îşi revenise. Vă rog să ţineţi seama că se şi dezgolise un pic, în spasmele agoniei. Asta i-aş fi trecut-o cu vederea, dar nici aşa: „Salvatorule!” Simţeam că mi se face greaţă… Mă uitam la ea, avea faţa cioplită parcă în var nestins şi părul îl avea ca de argint, nu-mi mai luam ochii de pe el. Avea şi păduchi…” „Avea”, a convenit doamna Gerda, „cum să nu aibă? Eha bolnavă, nu se putea pieptăna…”
Glasul îi tremura uşor, între jenă şi duioşie.
Mi se părea că o jignisem.
„Dumneavoastră sunteţi o femeie cultă”, am continuat eu, „şi nu se poate să nu ştiţi că până şi în vechea Eladă existau cazuri asemănătoare. Câţiva filosofi, altminteri destul de curaţi, au pierit chiar, ucişi de boala numită a păduchilor. Umblau pe ei, ca nişte cuvinte. S-ar părea că până şi Platon…” „Se poate”, a oftat doamna Gerda, „dah în familia noasthă…” „Nu contează”, am spus. „Fiecare ţinut şi fiecare familie îşi are păduchii săi…”
* Mathusalem, decanul de vârstă al peştilor de acvariu din Europa, a încetat din viaţă, la Berlin, în vârstă de 55 de ani.
21. Începusem să regret că o jignisem.
„Poate am greşit, doamnă Gerda”, am spus, „dar de ce mă siliţi să evoc? ştiţi bine că nu pot să sufăr asta…” „Nu-i nimic”, mi-a răspuns ea, „pe dumneata nu mă supăh niciodată, fiindcă eşti ca un copil”. (Părea că mă înţelesese, deşi pe invers.) „Dacă vhei, nu mai evocăm…” „Nu, nu” m-am opus eu. „Chiar dacă spunem altceva, noi doi vorbim despre acelaşi lucru. Să evocăm, doamnă Gerda!” (în glas mi se strecurase un fir de entuziasm.) „De ce să nu evocăm?” Şi am continuat: „Ştiţi, stăteam la căpătâiul bătrânei şi mă întrebam cum naiba izbutise ea să arunce cu atâta precizie pantofii când abia se mai putea mişca? … Asta nu înţeleg nici acum…” „Câteodată mama avea putehi”, mi-a explicat doamna Gerda. (Acum părea împăcată.) „Mă îmbhăca, zicea că sunt neajutohatĂ. Îmi thimitea phin aeh hochia sau cămaşa sau capotul, făhă să se mişte, veneau sin-guhe.’…” „Vai, doamnă Gerda”, am spus, „pe cuvântul meu de onoare că mă uimiţi! Cum de puteţi vorbi aşa? …” „Atunci să lăsăm”, a propus ea (zâmbea, trebuia să redevin atent). „Ia spune, altfel cum o mai duci? …” „Ceac-pac”, i-am răspuns. „Uite, chiar adineauri jucam un joc în care trăiam toţi într-un vast cimitir şi ne strigam unul pe altul, fiecare din sicriul său…” „Ghoapa mea se află totdeauna lângă a dumitale, nu-i aşa?” a oftat doamna Gerda. I se umeziseră ochii, avea din nou acel uşor tremur în glas…
Apoi şi-a retras bustul dincolo de vitrină, în farmacie.
„Ah thebui să plec”, mi-a spus, „am întâlnihe cu soţul meu, îl văd venind…”
Am întors capul şi m-am uitat în lungul străzii. Abia peste câteva clipe s-a ivit de după colţ, dinspre bulevardul Domniţei, un bătrânel în redingotă, mergea pâş-pâş, se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint, încerca să se ţină drept.
„Doamnă Gerda”, am spus, „pe soţul dumneavoastră îl cunosc, l-am mai întâlnit dar nu înţelegeam legătura…” „Toţi ne cunoşteam dah uităm legătuhile”, mi-a amintit ea. Apoi a schimbat două-trei vorbe cu farmacistul care nu s-a clintit de pe scaunul său alb şi s-a îndreptat spre uşă.
Afară, când a trecut pe lângă mine, am oprit-o.
„Iertaţi-mă”, am spus, „dar ţin neapărat să vă întreb ceva înainte de a ne despărţi: acum, în actuala dumneavoastră viaţă, utilizaţi aceeaşi oliţă?”
Doamna Gerda a zâmbit.
„Am una nouă, cu flohicele”, mi-a răspuns, „cadou de nuntă de la soţul meu…”
Apoi s-a dus plutind parcă în semiobscuritatea galbenă a lampadarelor. Când şi-a întâlnit soţul, el i-a sărutat mâna, galant. Curând au dispărut amândoi, braţ la braţ, după primul colţ.
A fost ultima noastră întâlnire şi nu prea ştiu exact dacă eram toţi trei de fată.
Scândura
1. Semnele, asupra cărora am insistat poate prea mult, mă îndreptăţeau să presimt apropierea unui fel de început şi de sfârşit spre care se părea că mă îndrept, în afara momentelor de slăbiciune, încă destul de frecvente, aşteptam acum liniştit ceva care putea să vină sau nu (îmi era egal). Alungind tentaţiile explicative, partea mea activă, deşi hotărâtoare, nu trebuia decât să mă menţină disponibil.
Aşa se face că într-o zi de vineri, rătăcind la în-tâmplare pe străzi, am ajuns la marginea de dincolo a unui cartier periferic. Simţeam apropierea câmpului. Străbăteam o uliţă prăpădită, cu şanţuri năpădite de buruieni. Casele păreau nefiresc de mici, nişte cocioabe. Patru copii se ghemuiseră pe scara de ciment a unei clădiri mai răsărite, pesemne o măcelărie, şi mă urmăreau cu privirile, bănuitori. După un timp m-am oprit. Locul acela îl căutasem, o curte imensă, împrejmuită cu un gard de lemn vechi şi putrezit, înăuntru câteva scânduri îngălbenite de ploi şi de soare, aruncate de-a valma. Deasupra porţii, o firmă aproape ştearsă: DEPOZIT DE CHERESTEA.
Am deschis poarta şi am intrat. Curtea aceea aveam senzaţia că o cunosc bine, parcă dintr-un vis. Mai spre fundul ei se înălţa o casă dărăpănată, cu o singură încăpere la etaj, iar printre scânduri se mişca silueta familiară a unui bătrânel mărunt şi obosit, m-am îndreptat spre el.
„Bună ziua, domnule Sima”, am spus.
Bătrânul s-a întors spre mine, m-a privit o clipă.
„Poţi să-mi spui cum vrei”, mi-a răspuns, „dar să ştii că mă confunzi…”
Poate nu era chiar el, poate mă înşelasem, dar prea semăna, aşa că m-am decis să-l numesc mai departe aşa.
Domnul Sima s-a aşezat pe o scândură, avea o gură foarte mică, un fel de guriţă şi zâmbea cu ea, mă simţeam jignit: îmi părea bine că-l revăd dar de ce mă înşelase, atunci, cu lacrimile lui îngheţate?
„Astă iarnă plângeai, domnule Sima, ziceai că mori, ţineai să mă convingi…” „Stai să vezi”, mi-a răspuns el, „e clar că mă confunzi…” „Mai bine s-o lăsăm baltă, domnule Sima”, i-am spus, „dumneata ai fi în stare să plângi şi acum, ca şoferul ăla care m-a plimbat o zi întreagă pe gratis şi mi-a arătat, plângând, toate instituţiile culturale din Bucureşti, inclusiv Casa Şcoalelor…” „O fi fost beat”, a spus liniştit domnul Sima pe când eu aşteptam plictiseala adâncă, vidul şi neîncrederea care urmează după o solicitare prea puternică.
Încet, încet, vuietul depărtat al oraşului s-a stins, topit parcă de zăpuşeala zilei (mă gândeam la Zenobia ca la martorul şi arbitrul existenţei mele), m-aş fi aşezat pe scândură, lângă bătrânelul acela.
„Ce să-i faci, domnule Sima”, am spus, „câteodată ne credem buricul pământului şi poate chiar suntem, pentru că pământul ăsta are sumedenie de burice…”
M-am oprit să respir, domnul Sima se uita în altă parte, m-am aşezat lângă el, pe scândură.
* în Corsica a fost internat un cetăţean obsedat de regulile circulaţiei. Instalat cu carabina la fereastra casei, el trăgea în automobiliştii care nu respectau sensul giratoriu.
2. Am stat un timp pe scândură, soarele ardea încă destul de tare, domnul Sima tăcea, zâmbea cu guriţa aia mică a lui, l-aş fi pleznit peste ea, pe urmă l-am uitat, simţeam că se apropie momentul în care toate mişcările mele din ultimele zile aveau să se lege de la sine.
Din când în când mă încerca revanşa, acum neputincioasă şi sporadică. („Nimeni din miliardele de-oameni care au populat de-a lungul vremurilor pământul ăsta amărât nu ne-a păstrat imaginea iubirii-miracol, şi toţi credeau că iubesc. Nimeni nu mai ştie cât de strălucitoare e iubirea”, şi aşa mai departe…)
Asta a durat o clipă şi încă una. Deasupra, pe cer, de nu ştiu unde, apăruse un norişor alb, avea exact conturul feţii mele. Acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă s-a lipit un alt norişor, ceva mai mic, privea prin mine. Pe urmă s-au contopit amândoi, curgeau unul prin altul ca nişte ape înfrăţite („să nu mă laşi singur, Zenobia!”). Eram în mine, unul singur, deşi singurătatea dispăruse. Nimic n-ar fi putut să ne desfacă încleştareA. În jurul nostru se lăsase o tăcere uriaşă, ca între două tunete. Vedeam până dincolo, unde se roteau astrele, şi până dincolo de ele. Pluteam uşori şi liberi deasupra pământului pe care ne aşteptau trupurile noastre pline de un simţ al inutilului şi al neantului, distanţele mi se păreau nostalgice, nu ştiu cum să spun. Oceanul de tăcere vuia de zgomotul rotirilor din noi, axele lumii bubuiau printre pilonii încleştării noastre, „mă bucur că ai venit”, spunea domnul Sima, „poate că ne vedem pentru prima oară…”
Eram din nou lângă el, pe scândură, în curtea aceea năpădită de buruieni.
* Lui Charles Smith, în vârstă de 137 ani, i-a fost amputat şi cel de-al doilea picior. Din pricina unor tulburări circulatorii, primul picior îi fusese amputat cu doi ani în urmă.
3. Pe urmă am auzit iar zumzetul oraşului, pesemne că pe străzi viii şi morţii îşi reluaseră forfota din totdeauna, după treburile lor exacte.
Domnul Sima privea în gol, arăta ca o dărâmătură, ca un câine mort, cred că îl obosise arşiţa crudă a soarelui. Cu unghiile de la mâna dreaptă smulgea aşchii din scândură de sub noi.
„Lemn putred”, spunea, „cadavrul unui cadavru…”
Mi se făcuse ruşine, dar să lăsăm… (învăţasem singur să gândeasc cu mâinile.)
Poate ar fi vremea să recapitulăm”, am spus. „De la gura unuia la urechea celuilalt se naşte, vrând-ne-vrând, o balanţă…”
Domnul Sima s-a uitat o clipă în sus şi a lăcrimat din pricina luminii prea strălucitoare.
Acum”, a oftat el, „sunt prea bătrân ca să mai recapitulez, mi-a crescut păr pe urechi, se vede cu ochiul liber…”
Apoi s-a aplecat spre mine.
, Uită-te în urechea mea”, a spus.
M-am uitat în urechea lui, nu se vedea nimic în afara vârfului aceluia gălbui şi a golului negru-cleios acoperit cu firişoare albe şi încreţite.
„Poate mai înăuntru”, mi-a spus, „unde începe întunericul”, dar nici acolo nu se vedea nimic.
„Ce vezi?” m-a întrebat domnul Sima.
„Nimic”, i-am răspuns.
„Păcat!” a încercat el să mă consoleze. „Ar fi frumos dacă fiecare ar vedea gândurile celuilalt… înseamnă că ai făcut drumul degeaba…” „Oricum, dumneata n-ai nici o vină”, am spus. „Eu te consider şi aşa un înţelept, deşi înţelepciunea dumitale, ca şi urechea, mi se pare cam împuţită… Dar hai să ne închipuim că am venit să-ţi pun întrebarea…” „Ce întrebare?”
Părea amuzat şi speriat, în acelaşi timp. Ridicase sprâncenele şi încreţise fruntea, ai fi zis că era gata să pufnească în râs sau s-o ia la fugă.
„N-avea grijă, domnule Sima”, l-am liniştit eu, „n-am să pun întrebarea la care te gândeşti. Poate că nici n-o ştiu… De data asta am să te întreb ceva simplu, ceva care se poate spune…” „Atunci întreabă-mă, poţi să mă întrebi, n-ai decât, nu te opreşte nimeni, nu-i aşa? Uite, întreabă-mă despre pustiul Kalahari, de exemplu, sau despre ce doreşti, dar ţine seama că eu nu ştiu nimic, ce să ştiu? Şi chiar dacă am ştiut vreodată ceva, fii sigur că am uitat.” „N-are a face, domnule Sima”, am spus, „dumneata eşti bătrân, treaba dumitale, poate că ştii vreunul din adevărurile bătrânilor pe care eu n-am avut cum să le cunosc, sau alt adevăr…” „Să vezi”, a spus domnul Sima (şi ai fi zis că îşi vorbeşte singur, la ureche), „dintre adevăruri sau cum le zici dumneata, eu nu mai ţin minte decât unul, pe care n-ai avut cum să-l cunoşti, *fiindcă n-a fost cazul. E singurul pe care ţi-l pot comunica şi te rog să-l reţii: când eşti foarte bătrân, sau chiar ceva mai devreme, te p… pe tine. Ăsta e singurul adevăr pe care îl mai ţin minte…” „Dumneata, domnule Sima”, i-am spus, „joci cu mine un fel de joc care nu mi-a plăcut niciodată…” „Păcat”, a spus domnul Sima, şi zâmbea, îmi venea din nou să-l pleznesc. „Era un joc frumos, ţin minte că îl jucam cu plăcere câteodată. Dar poate că ar fi bine să intrăm în casă, prea arde soarele, cu toate că amiaza a trecut de mult…” „Să intrăm, domnule Sima, de ce să nu intrăm?” am convenit eu şi ne-am ridicat amândoi de pe scân-dură, am intrat în casă, ne-am dus în odaia de sus.
* O echipă de zoologi australieni a descoperit o specie de broască deosebită de celelalte prin faptul că e capabilă să-şi clocească ouăle în propriul ei stomac şi să nască pe gură puii complet dezvoltaţi.
4. În casă era mai răcoare, oricum nu ne mai bătea soarele în cap dar din cauza luminii prea puternice de afară acum abia vedeam, urcasem pe dibuite scara interioară.
„Nu vrei să-ţi fac un ceai?” m-a întrebat domnul Sima de undeva, de lângă mine, mai mult îl simţeam decât îl vedeam.
„Nu, domnule Sima”, am spus, „nu vreau.” „Foarte bine”, a încuviinţat dorrânule Sima, „atunci să ne aşezăm”, şi am simţit cum împinge un scaun spre mine dar nu m-am aşezat.
După un timp ochii mi s-au obişnuit cu lumina aceea scăzută. Singura fereastră a încăperii era acoperită cu o perdea de hârtie neagră, pusă cam strâmb, sub ea se afla o masă de lemn îngustă şi lungă pe care zăcea o formă omenească, un fel de manechin, m-am apropiat de forma aceea, am dat la o parte perdeaua de hârtie, lumina a umplut încăperea.
„Ia te uită”, am spus, „e chiar soţul doamnei Gerda, mâncătorul de frişca…”
Şi l-am zgâlţâit destul de tare, „scoală-te”, i-am spus, „şi du-te de cumpără îngheţată, pentru toţi trei…”
El nu s-a mişcat, părea că nu mă aude, dormea dus în redingota lui impecabilă, ţinea în mâna stângă bastonul cu măciulie de argint.
„Degeaba”, a spus domnul Sima, „trei zile nu se mai trezeşte…” „Atunci să-l lăsăm să doarmă”, am spus şi mă întrebam de ce vorbeam pe şoptite. „Va să zică, domnule Sima, locuiţi împreună…” „Da de unde!” mi-a explicat domnul Sima, „el e aici doar în treacăt, ca să mai prindă consistenţă…” „Dacă doarme”, am spus, de data asta cu glas tare, „poate că ar fi mai bine să tăcem.” „Aşa e”, a convenit domnul Dima. „Să stăm jos şi să tăcem.”
Ne-am aşezat fiecare pe câte un scaun şi am tăcut destul de multă vreme.
* Doi nevăzători britanici au reuşit să traverseze Canalul Mânecii pe schiuri nautice.
5. Fiindcă mă plictiseam veghindu-l pe cel ce dormea am început să mă uit pe fereastră. De acolo, din odaia de sus, vedeam numai vârfurile copacilor, spre stânga un salcâm, mai în faţă şi spre dreapta un nuc uriaş cu două braţe principale, la orizont un şir de plopi.
De la un timp vârfurile copacilor au început, pe nesimţite, să se clatine, fiecare altfel, vârful salcâmului tremura uşurel, balansul plopilor mai mult îl bănuiam, cerul părea lipit de ei, se clătina odată cu ei într-un fel de mişcare compactă, vârfurile nucului se înălţau indiferente, ca iarna când îşi uită seva în adâncurile trun-chiurilor.
Mă gândeam la scândura de jos pe care stătusem, poate vibra şi ea, o sevă năvalnică năpădise lumea, fiorul ei atinsese creanga cea mai de sus a nucului, se abătu asupra salamului… Pe partea liberă a cerului se opri o pasăre, ştiam că era moartă, eram chiar eu pe catafalcul verde, înspăimântător, stăteam în aer rotund şi nemişcat, cu aripile strânse.
Câteva frunze s-au întins spre mine să mă mângâie, plopii s-au apropiat şi, împreună cu ei, salcâmul. S-au lipit de mine, acoperindu-mă.
Începuse să se întunece dar distingeam perfect fiecare crenguţă, fiecare frunză fiecare nervură, vedeam până şi petele roşiatice-gălbui de pe cele câteva frunze ale nucului care uitaseră să pice de cu iarnă.
Pluteam în haloul acela, vârfurile arborilor cuprin-seseră tot orizontul, mă simţeam bine, acolo, mă priveam cu duioşie, fără pic de regret. O melancolie lichidă, dulce-amară, curgea prin mine…
Deodată totul s-a retras, am reintrat în mine, mă aflam pe scaunul din faţa ferestrei, omul acela continua să doarmă tihnit, cu faţa în sus, pe când alături, pe scaunul său, domnul Sima îşi desena cu arătătorul de la mâna dreaptă un cerc nevăzut şi neîntrerupt, deasupra genunchiului drept.
Târziu, când am plecat, simţeam o puternică nevoie de a urina.
* Culcat pe vârfurile ascuţite ale unor cuie înfipte într-o scândura, fachirul elveţian Mir-na Bey (pe numele adevărat Augustin Four-nier) a coborât gheţarul din Saas Fee, la peste 3000 de metri altitudinE. Îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard şi purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuţă scândura plină de cuie.
6. Apropierea toamnei acoperise cerul cu sticlă străvezie. Totul părea strălucitor. Mă aflam pe stradă, lângă Piaţa Filantropiei, citeam un anunţ scris cu cerneală pe o etichetă lipită de un stâlp. Cineva îşi pierduse câinele şi oferea o bună recompensă aducătorului. Măria trecea pe partea cealaltă, umbla ca năucă, nu m-a văzut.
Am traversat strada, am ajuns-o din urmă, s-a oprit, îi luceau ochii, poate din cauza cerului, dar tremura în rochia ei mototolită. Purta un ciorap alb şi unul albastru.
„Măria”, am spus, „unde umbli de atâtea zile? Ai tăi te caută, la disperare…” „Mă duc acasă”, mi-a răspuns.
Avea o voce egală, care părea că nu participă la sensul cuvintelor, o resemnare mâhnită îi acoperea faţa. Pesemne că aşa arătau cei care, în zorii Marathonului, aşteptau venirea morţii. Atâta doar că ei se pregăteau s-o întâmpine pieptănându-şi cu graţie pletele lungi… „Bine faci”, i-am spus, „pentru că există, oricât, o dragoste filială, cunosc şi eu un caz, era una, Pero a lui Cimon, pe taică-său îl condamnaseră concetăţenii la moarte prin înfometare, ea l-a salvat alăptându-l zilnic cu laptele ei incestuos…”
Mă aşteptam ca gluma mea suficient de tâmpită s-o readucă pe Măria acolo unde ne aflam dar ea părea că nu mă aude, stătea în faţa mea ca un pustiu.
„Mă duc acasă”, a repetat. „Mă duc să mă mărit…”
Cuvintele îi ieşeau din gură ca nişte cuţite aruncate în ea însăşi, dar mă zgâriau şi pe mine în traiectoria lor smintită. Revanşa îmi şoptea că nu eu hotărâsem întâlnirea aceasta, mă gândeam să nu mă mai gândesc dar aş fi vrut s-o scot pe Măria din apele ei moarte.
„Să-ţi spun o chestie” (vorbeam repede, s-ar fi putut crede că eram voios), „acum vreo doi ani inventasem un joc, îi ziceam orizontala: puneam cap la cap câteva vieţi, nu-mi trebuiau prea multe, şi mă pomeneam, de pildă, lângă Raymondus Lullus, vorbeam cu el în limba catalană. După un timp, jocul m-a plictisit, era prea multă ciumă şi holeră în el. Atunci m-am hotărât să-l schimb, să trec pe verticală, şi mi-am lăsat barbă. Când a ajuns destul de mare am ras-o de pe jumătatea stângă a obrazului, împreună cu partea de mustaţă respectivă…”
Măria tăcea, privea în gol, mohorâtă, părea o feme-ie-copil dar sufletul îi mirosea a câine mort.
„Aveam planuri mari, fii atentă”, am continuat eu. „Aşa, cu barbă numai pe o jumătate a feţii, mă pregăteam pentru marea întâlnire de dragoste. Ţii minte? Veneam şi pe la tine, la atelier… Pe urmă, mi-am ras şi jumătatea de barbă rămasă şi m-am mutat pe-un coridor, pe calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei. Pe urmă, am plecat în mlaştini…” „Cu domnul asistent universitar Ioachim mă mărit”, m-a întrerupt Măria. „O să pleznească mama de fericire…” „Şi Iason?” am întrebat-o.
„Nu mai ştiu. Sper să fi crăpat şi el…”
Vorbea în silă, abia îşi suporta cuvintele. Aveam senzaţia năucitoare a unuia care intră într-o cameră unde ştie locul fiecărui lucruşor şi, iată, găseşte totul răvăşit, dărâmat, acoperit de molozuri.
„Stai să vezi”, am spus, „mai ştiu un caz cu un băiat simpatic, unul Robescu. Ăsta spunea mereu „after you”, îi plăcea lui aşa. Dacă erai cu el şi vroiai să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea „after you” şi te lăsa pe tine să intri primul. Dacă vroia să fumeze, scotea pachetul, îţi oferea o ţigară, spunea „after you” şi aşa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună „after you” şi să ne ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toţi: s-a curăţat, primul, la nouăsprezece ani…” îmi ascultam pălăvrăgeala. Vedeam întreaga încâl-ceală a ghemului pe care îl crezusem bine rostuit. Cunoşteam firul, ar fi trebuit să-l apuc de un capăt şi să trag dar nu se putea aşa, dintr-o dată. Mă temeam să nu sporesc blestemul încâlcelii.
„Mă sufocau”, spunea Măria. „De mică mă sufocau…”
Pesemne însă că mi-a intuit neliniştea, s-a gândit să mă cruţe.
„De data asta ne-am născut greşit, dar nu-i nimic”, a oftat ea. „Poate că data viitoare…”
Pe urmă s-a aplecat spre mine, aveam pe piept o insignă cu un şarpe.
„E frumoasă”, a spus. „Mi-o dai şi mie să mi-o pun, un pic?” „Ţi-o dau de tot” (mă bucuram, mi se părea că îşi revine). „Mai am în buzunar una, cu o balanţă. Le-am găsit pe stradă…”
A luat insigna, şi-a prins-o pe rochie.
„Am s-o păstrez, ca amintire”, a spus.
Îşi umflase pieptul firav, mângâia insigna. Mă uitam la ea: aşa, plăpândă cum era, avea de dus o străveche şi cumplită bătălie.
Atunci i-am pus, pe invers, întrebarea care se pune de obicei copiilor: „Pe cine urăşti tu mai mult? Pe mama sau pe tata?” „Pe amândoi, la rând”, a răspuns ea fără să ezite. „Pe fiecare, dar mai mult pe mama…”
Pe urmă am tăcut o clipă, înaintea despărţirii. Măria zâmbea ca din altă lume, mângâia insigna.
* Unei gorile de sex feminin i s-a luat puiul născut în grădina zoologică din localitatea Columbus, deoarece nu vroia să-l hrănească şi îl ţinea tot timpul cu capul în jos.
7. Câteva zile mai târziu i-am spus Zenobiei că ar fi timpul să ne întoarcem în mlaştini.
„Aici am terminat, mai avem nişte treburi pe acolo…”
Eram sigur că Zenobia înţelegea exact ce vroiam să spun chiar dacă tăceam.
„Şi când crezi că ar fi bine să plecăm?” m-a întrebat.
„Poate chiar mâine…”
Zâmbeam, îmi aminteam că odată, mai de mult, într-o zi de martie, stăteam pe culoarul unui vagon de clasa a treia, aş fi fumat, era înghesuială mare, nu-mi puteam mişca mâinile. Venisem devreme la gara aceea periferică, mai era un sfert de ceas până la plecarea trenului când uşa unui compartiment arhiplin s-a deschis brusC. În prag s-a ivit un tânăr înalt şi slab, cumplit de paliD. Îl însoţea o femeie măruntă, abia îi ajungea până la mijlocul pieptului, îl ţinea de mână ca pe un orb sau ca pe un copil.
„Pardonaţi!” striga ea (vroia să se exprime cât mai frumos), „pardonaţi! …”
Ceilalţi le făceau loc, cum puteau. Dacă se întâmpla ca vreunul să nu se dea la o parte din drum, femeia aceea mititică îl implora arătând cu mâna în sus, spre faţa chinuită a bărbatului: „îi e rău”… a mâncat o găleată de mucenici…”
Argumentul acesta convingător a ajutat-o să-şi ducă bărbatul de-a lungul culoarului şi să-l coboare între linii.
Acolo, chiar sub ferestrele vagonului în care mă aflam, bărbatul s-a lăsat moale pe vine, şi-a tras pantalonii în jos… Avea o privire tristă, pierdută. Femeia stătea în picioare, lângă el, şi repeta disperată: „Pardonaţi! … Pardonaţi! …”
Ceilalţi vădeau atâta înţelegere a omului de către om încât m-au înduioşat, ca la cinema când eroul moare, nevinovat, în braţele iubitei. Se făceau că nu-l văd, se uitau peste el, spre alte linii cu vagoane de marfă…
* în cadrul cercetărilor consacrate „maladiei lui Parkinson” s-au început incursiuni într-un domeniu până în prezent necunoscut, cel al regularizatorilor biochimici ai instinctelor şi sentimentelor umane.
8. Aşa se face că a doua zi am părăsit oraşul. Trenul pleca din aceeaşi gară periferică. De data asta, poate pentru că era la amiază, se găseau destule locuri libere dar noi am rămas la fereastră ca să privim lanurile de porumb îngălbenite, apele nămoloase ale Saba-rului, luncile albăstrii ale Argeşului şi Neajlovul pierdut printre fantasmatice mlaştini şi întunecate păduri…
Când am coborât în gara aceea, valuri de linişte senină m-au năpădit din creştet spre tălpi, ca să se scurgă în pământ. Mă ameţeau, era bine. Trenul s-a dus mai departe, la Dunăre, o clipă mi l-am închipuit afun-dându-se în apele fluviului, ca un hipopotam greoi, cu pielea încinsă de soare. Noi am trecut peste podul pustiu. Dincolo se întindea până departe digul şi marginea de stuf încă verde a mlaştinei.
Am mers un timp cu Zenobia, începutul de toamnă acoperise cu flori mov-ruginii goliciunea sălbatică a locului. Pe dig, pământul era negru şi crăpat, ne-am fi putut crede pe craterul unui vulcan.
Când gara a rămas mult în urmă iar în faţa noastră, pe dreapta mlaştinei, s-a ivit pata roşcată a pădurii, i-am spus Zenobiei: „Acum te las. Poate că o să întârzii. Tu du-te şi aş-teaptă-mă…” „Am să te aştept”, a spus Zenobia şi m-a sărutat pe obraz.
Un timp, i-am urmărit de-a lungul digului silueta subţire şi singuratică. De câteva ori s-a oprit, şi-a fluturat mâna.
„Să fii cuminte”, mi-a strigat.
* Peste 350000 de canadieni au luat parte la concursuri populare de alergări, de ciclism sau de fugă pe picioroange, în prima ediţie a festivalurilor sportive anuale organizate în memoria lui Terry Fox, tânărul devenit celebru după ce, suferind de cancer şi având piciorul drept amputat, a început „Marathonul Speranţei”. La întrecere au luat parte, printre alţii, o fată oarbă, din Ottawa şi o bătrână de 73 de ani, din Thunder Bay, Ontario.
9. Am coborât de pe dig, spre partea câmpiei, printre grămezi de buruieni şi flori de câmp, vorbeam cu ele. Poate din cauza aerului meu încă citadin îmi puneau piedică, mă trânteau. De câteva ori m-au zgâriat pe mâini şi pe faţă.
O pasăre albastră mi-a cerut ceva, am scos din buzunar bucata de pâine şi i-am întins-o pe palmă. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine să-mi ia ochii.
Mergeam în zigzaguri anapoda, mă învârteam în loc, ştiam că oricât aş fi rătăcit aveam să ajung la timp.
Mai sus, din gura pădurii, venea un drum, îl cunoşteam, n-aveam pic de încredere în el.
Apoi au năvălit oile, turme întregi. Cât vedeam cu ochii părea că pulberea pământului tresare, zvâcneşte şi behăie, o avalanşă tremurătoare aluneca pe mii de picioruşe.
Turmele n-aveau câini, le mânau cu strigăte nişte păstori-militari, goi până la brâu şi smoliţi de soare, îmbrăcaţi în pantaloni de pânză gălbuie şi aspră, târân-du-şi anevoie bocancii prăfuiţi, păstorii-militari mergeau strigând şi învârtind în aer toiegele, ca pe nişte baghete uriaşe. Fiecare dintre ei scotea alte sunete, numai ale lui, cele mai ciudate sunete pe care le-am auzit vreodată. Simţeam, totuşi în ele, un fel de sfială: se vedea bine că oile nu erau ale lor ci ale Marelui Stăpân neiertător şi invizibil, căruia nu se putea să-i scape nimic. Minaţi şi ei, aici, prin arşiţa duşmănoasă a câmpiei, păstorii-militari mergeau ca în delir, cu frunţile spre cer, fluierând, ţipând, chiuind, gemând, mieunând, icnind, lătrând.
Mergeau cu ochii în sus, halucinaţi, imitând păsările şi vântul şi frunzele. Puţin le păsa de orice în afară de oile cărora li se adresau cu o uluitoare laşitate. Pe unul dintre ei l-am auzit cum încerca să linguşească o namilă de berbec care îşi proptise botul în pământ la câţiva paşi de mine: „Hai mă, Cerbulel…” îi spunea. Apoi o voce a răsunat de departe, acoperind vacarmul: „Vacile, măăă! … Feriţi că le omoară…” Atunci păstorii-militari s-au pornit să scoată alte sunete, alte strigăte, alte chiuituri, la fel de nemaipomenite. Iar oile, înţelegându-i la perfecţie, s-au repezit de-o parte şi de alta a pajiştei, lăsând loc liber.
Pe drumul dinspre pădure venea cireada calmă a vacilor purtându-şi domol ochii umezi şi coarnele ucigătoare.
* Constatând că oile suferă mai mult de umezeală decât de frig, un crescător din Noua Zeelandă, şi după el câţiva crescători din Marea Britanie, le-au îmbrăcat în impermeabile confecţionate din polietilenă.
10. Am mai rămas un timp acolo, mă simţeam bine în păienjenişul moale al pajiştei, aş mai fi stat, dar cerul se făcuse pe nesimţite violet iar peste linia colinei se arăta un nor urât, ca de păcură, şi m-am gândit să-mi caut adăpost.
Ştiam pe aproape câteva sălcii bătrâne, găunoase, murdare, le mângâiasem altădată firele lungi, îmbâcsite de miruri, care le atârnau pe trunchiuri ca nişte plete, şi am pornit spre ele.
Mergeam grăbit pentru că cerul se întuneca văzând cu ochii şi auzeam, departe, ecoul înfundat al tunetelor. Apoi, brusc, în jurul meu au început să cadă trăsnetele.
Cădeau în rafale, unul după altul, ca dintr-o mitralieră gigantică perfect reglată, cădeau troznind şi bubuind, lumina lor mă orbea, cădeau în cerc precis, cu diametrul neschimbat, înconjurându-mă şi urmă-rindu-mă pas cu pas, ca într-o joacă demenţială. Mă aflam în centrul cercului care mergea o dată cu mine şi se oprea cu exactitate de câte ori mă poticneam.
Când am ajuns la sălcii m-am repezit spre una dintre ele şi m-am ghemuit acolo, printre crengi. Tirul s-a înteţit păstrându-mă la mijloc.
Stăteam cu fruntea lipită de trunchi, crengile mă înţepau, furnicile începuseră să-mi mişune pe faţă, vedeam prin pleoape exploziile roşii-negre, vibram la vuietul cerului, mi se părea că sosise clipa marelui sfârşit şi aşteptam, nu ştiu de ce, năvala apelor devastatoare.
Fireşte, nu-mi era frică, grandoarea catastrofică exclude panicile mărunte. Stăteam acolo, sub trăsnete, într-un sfârşit care nu era al meu, puteam să mor, nu depindea numai de mine, intrasem în măreţia altor legi şi ele nu mă făceau neputincios. Eram cum eram, stăteam cum stăteam, dar ce simţeam nu semăna deloc a moartE. Îmi aminteam bine: odată când murisem pentru un timp, mă năpădise o nemărginită melancolie plăcută şi senină. Atunci, mă cufundam într-un fel de bunătate duioasă şi resemnată, pluteam în zonele unui regret imens, nedureros ci doar îndoit. Acum, nimic din toate astea: stăteam ca o piatră sau ca o creangă sau ca o sălbăticiune, cu simţămintele unei pietre, ale unei crengi sau ale unei sălbăticiuni, într-o participare deplină şi activă. Eram o părticică din nimic, gata să reintre în matcă fără să se piardă, firesc şi fără urmă de tristeţe.
Curând poate (nu mai ştiu) cercul de trăsnete m-a părăsit. Bubuiturile au răsunat tot mai departe, dincolo de colină. Apoi s-au stins şi a urmat o linişte cumplită.
* în nopţile ploioase, fără lună, din toamna fiecărui an, în satul indian Jatinga (Assam) se adună stoluri imense de păsări de diferite specii. Ele zboară spre orice sursă de lumină, oricât de puternică, zdrobindu-se de pământ sau plutind în cerc, cu mare viteză, timp îndelungat, până cad, moarte de oboseală. Interesant e faptul că ele sunt atrase numai de sursele situate la cel mult un kilometru de centrul satului.
11. M-am oprit pe o colină, la poalele unei vii şi ale unui lan de porumb uscat. La picioarele mele, sub panta abruptă, curgea alene râul. M-am întins la pământ, cunoşteam fiecare bolovan, fiecare copac. Mai jos, în mijlocul apei, se afla limita strictă a plimbărilor mele din primăvară cu barca aceea ponosită (simţeam parcă în tălpi lemnul putrezit sub pojghiţa de smoală). Acolo, pe un mic ostrov, mă întâlneam de obicei cu o capră albă cu bărbuţă ciudat de lungă, avea ochi roşii, venea la mal să mă întâmpine, o întrebam „ce mai faci, domnişoară”, câteodată îmi răspundea, behăind pe limba ei.
Acum ostrovul era pustiu, ierburile i se îngălbeniseră, pe când aici, de-a lungul pantei, buruienile încă verzi se mişcau în vânt.
Priveam peisajul: mai lipseau doar luntrea, pescarul mulţumit şi câteva răţuşte, eventual sălbatice, plus lebăda şi vânătorul cu puşca şi câinele fidel şi moara, ca să mă simt ca într-o poezioară a duşmanului meu personal Johann Wolfgang Goethe (wurde im Jahre siebzehnhundertneunundvierzig zu Frankfurt am Main geboren, Seine Eltern waren… şi aşa mai departe).
Atunci a venit spre mine un om urât, îmbrăcat cu o cămaşă neagră de murdărie, despicată în spate de la brâu până aproape de ceafă şi încălţat cu nişte galoşi de cauciuc. Omul târa după el un cărucior metalic ticsit de ierburi şi de buruieni bine îndesate. Trăgea din greu, gâfâind, mergea pieziş pe pantă, mă temeam să nu se prăvălească.
Ajuns în dreptul meu, omul s-a oprit, m-a salutat, a proptit cu doi bulgări mai uscaţi roţile căruciorului şi s-a aşezat să fumeze o ţigară.
„Parcă te-aş cunoaşte de undeva”, m-a iscodit el după ce a tras un fum, două. „N-aş crede”, i-am răspuns. „Nu ţi-am adus eu, dumitale, pe vară, nişte lapte?” a reluat el.
„Nici vorbă”, l-am asigurat eu. „Atunci să ştii că ţi l-a adus nevasta”, a insistat el. „Da’de unde…” ‘ „Păcat”, a spus omul. „Aveam lapte de capră, care e cel mai bun, fiindcă vindecă şi oftica…” „Şi acum nu mai ai?” m-am interesat eu, într-o doară.
„Nu mai am”, mi-a răspuns. Mă uitam spre ostrov. Capra albă apăruse de nu ştiu unde. Deşi se afla destul de departe o vedeam cum râde la mine săltându-şi bărbuţa.
„De ce nu mai ai lapte?” l-am întrebat pe Goethe acela. „Ţi-a murit capra?” „Cum să moară?” (Omul m-a privit bănuitor.) „Pe vară aveam patru, cu a bătrână, dar pe una din alea micile am dat-o din cauza nevestei că prea se juca cu ele, nu mai avea timp de nimic, că ele se joacă… Nu-i vorbă, îmi e şi mie mai uşor cu trei decât cu patru, la păscut, că ele nu mănâncă orice, la nimereală. Le duci de lanţ şi ele te trag ici, colo, aleg mâncarea după gust, pe urmă se joacă, le place… Când mă opream să răsuflu alea micile se jucau cu mine, mă călcau în picioare, uite pe-aici mă călcau, pe cap…”
Mă uitam spre ostrov. Capra albă se topise ca un fum. Mă gândeam că, totuşi, n-avea unde să se ascundă în ierburile mărunte… „Şi te ţii aşa, după ele, tot timpul?” am întrebat, ca să menţin conversaţia.
„De ce să nu mă ţin, că am trei putini cu brânză de la ele, şi lapte am, şi ouă, de toate, am tot ce-mi trebuie, n-are decât să vină iarna…” „Ouăle, tot de la ele le ai?” „Cum adică, de la ele?” (Omul m-a privit din nou, mirat şi bănuitor.) „Ouăle sunt de la găini, asta ştie oricine, dar de la ele am brânză şi lapte, am de toate… De-asta le strâng şi eu buruieni, că le mănâncă grozav. Le place…” Părea încântat. „Pe vară, le-am strâns o căpiţă. A doua o dau gata până vin ele acasă…” „Păi unde sunt?” „La ţap, unde să fie? Le-am dus la ţap, în altă comună, că acolo e şi apă curată, de izvoR. Înainte le duceam la altă gazdă, dar n-avea apă bună. Le ţin la ţap cât e nevoie. Pentru aia bătrână plătesc o sută optzeci de lei număraţi, o mai şi mulge omul dar acum se alege cu puţin, cam un litru pe zi, tot e ceva… Pentru alea micile mai dau o sută…” „Şi ţapul”, m-am interesat eu, „e vrednic?” „Este”, mi-a spus. „Alea micile sunt de la el…” „Ştiam şi eu pe-aici o capră, una albă (am arătat spre ostrov). „E a dumitale?” „Cum să fie a mea?” Părea indignat. „Aia e alta, care a murit de trai rău. Era a lui Chitic, pârlitul dracului… Vroia să ia în locul ei o iadă de la mine, din sămânţa ăleia bătrâne, dar nu i-am dat-o, cum să i-o dau? Se ruga el de mine, zicea că-mi plăteşte oricât vreau pe ea dar i-am spus: mă, degeaba te rogi tu de mine că nu ţi-o dau s-o surghiuneşti tu acolo, pe ostrov, legată la ţăruş, ca o mucenică. Oricâte parale ai scoate, nu ţi-o dau pentru că la toamnă o tai, o fac pastrama şi o mănânc cu nevasta…” „Şi când s-au întâmplat toate astea?” l-am întrebat.
„Pe vară”, mi-a spus, „să fie două luni de atunci, de când s-a prăpădit aia albă. Dar să ştii că se mai arată la unii şi-şi plânge soarta… Mai rău e când se arată ca uliu, cu pene, că te ciocane în cap până la sânge, nu ştii ce zace în ea…” „Uite-o!” am spus (râdea la mine, pe ostrov).
Omul s-a uitat, pe urmă s-a întors spre mine.
„N-o văd, ţi se arată numai dumitale. Dacă e fără pene, e de binE. Înseamnă că e vremea să te duci unde ştii dumneata…”
După ce a spus toate astea omul s-a ridicat alene, a aruncat mucul de ţigară care se stinsese de mult între buzele lui vinete şi subţiri, l-a strivit grijuliu cu talpa galoşului, şi-a luat rămas bun de la mine şi a plecat târând căruciorul prin universul lui caprin.
Intuind oarecum sensul exemplar al existenţei sale m-am mai întors o dată spre ostrovul pustiu. Pe urmă am pornit şi eu, târât de lanţul caprelor mele, pe malul mlaştinei, spre casa acoperită de iederă acum ruginie a domnului Sima.
* La Centrul Cultural din Tenggarong, în apropiere de Samarinda (pe coasta răsăriteană a insulei Borneo), se află un ciudat animal, un soiu de tigru, pasăre, capră, şi elefant, capturat în jungla din Borneo. Animalul are picioare de capră dar cu gheare de pasăre, corp de tigru, aripi, trompă, coarne, şi e înalt cam de un metru.
12. Când am ajuns acolo am bătut în poartă, ştiam că n-o să-mi răspundă nimeni. Apoi am sărit gardul, sub paşii mei foşneau frunze uscate, nucile se înnegriseră, cădeau, călcam şi peste ele.
Uşa era întredeschisă dar n-am intrat. M-am dus pe veranda din faţa casei, lângă o măsuţă, m-am aşezat pe o bancă şubredĂ. În jurul meu vedeam urme proaspete de locuire, ca şi cum casa ar fi fost părăsită de puţină vreme, în mare grabă.
Veranda aceea de câţiva metri pătraţi, înecată în linişte pustie, avea două laturi acoperite cu geamuri şi două laturi libere, descoperite.
Stăteam pe bancă şi mă gândeam la una şi la alta, maşini ale vremii. Ţineam în mână o carte de joc găsită la picioarele băncii, valetul de treflă, fireşte.
Mă gândeam, de pildă, la foarfecă turbată care mi-a muşcat într-o bună zi degetele, pe când vroiam să-mi tai unghiile, la catarama curelei care mă izbea făcân-du-mi vânătăi în fiecare dimineaţă când îmi scuturam de praf pantalonii, la afurisita de lamă care îmi zgâria bărbiţa de câte ori vroiam să mă rad, la crenguţa de prun care încercase, într-o seară, să-mi scoată ochii, la ciocanul care mă izbise cu duşmănie înnegrindu-mi o unghie numai pentru că trecusem pe lângă el, şi aşa mai departe.
Sigur, asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui şi ele sunt uşor trecute cu vederea. Dar când te loveşti de cinci ori în aceeaşi zi de aceeaşi piatră pe care de fiecare dată o dai la o parte şi când ţi se învineţeşte degetul mare de la picior şi te doare de-ţi vine să urli, devii prudent, începi să te gândeşti vrând-nevrând că piatra, de pildă, zăcea acolo numai ca să-ţi pândească trecerea…
Pe urmă am pus valetul de treflă pe masă şi nu m-am mai gândit la nimic.
* La Dalton (Massachusetts), zeci de mii de omizi au ocupat arborii unui cartier după care au pătruns şi în case. Mai multe apartamente au fost evacuate. Pentru distrugerea invadatoarelor au fost folosite jeturi puternice de apă, aspiratoare gigant etc. Se speră că în curând toate frunzele copacilor vor fi devorate de omizi, ceea ce va determina şi moartea oaspetelor nepoftite.
13. Atunci a venit bondarul. Şi cum zbura în-veşmântat în minunatele lui dungi galbene-cafenii s-a năpustit deodată, zbârnâind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se căznea disperat să treacă prin el. Se agăţa cu ghearele, se învârtea în loc, cădea… Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumină portocalie. Acolo ţinea morţiş să ajungă bondarul. Şi se izbea atât de tare încât mi s-a făcut milă de el.
„Tu, bondarule”, i-am spus, „nu vezi că în faţa ta e un geam şi că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poţi să vezi. Simplitatea erorii te împiedică şi te doboară la pământ. Aşa păţim şi noi: ne poticnim, orbiţi de transparenţE. Încearcă şi tu mai la dreapta sau mai la stânga, pe unde ţi se pare că n-ar fi nimic…”
Dar el se zbătea furios, îşi apăra cu îndârjire traiectoria înverşunată, izbea cu aripile şi cu picioruşele geamul, încerca să-l spargă, se încăpăţâna să treacă dincolo, prin el.
Când a căzut ameţit, pentru a nu ştiu câta oară, am vrut să-l ajut, să-l iau pe cartea de joc ca pe un făraş şi să-l arunc pe una din laturile libere. Dar l-am căutat degeaba. Dispăruse. Găsise singur calea…
Am mai rămas, nu ştiu cât, pe bancă. Trecuse vremea erorilor. Soarele începea să coboare. Departe, lătrau nişte câini. Doi oameni umblau printr-un copac stufos. Poate aveau o schelă acolo, făceau un turn, cine ştie, dar eu, de pe verandă, nu-i vedeam decât pe ei şi copacul. Pe ei, umblând prin copac.
Când s-a coborât, venise timpul să intru şi eu în casă…
* Claude Papper semnalează cel puţin 500000 cazuri cunoscute de violenţă asupra persoanelor vârstnice, produse de proprii copii sau de nepoţi ai victimelor.
14. Am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat.
În încăperea de jos era atâta linişte încât îmi auzeam respiraţiA. În aer plutea mireasma dulceagă a florilor domnului Sima, de mult veştejite. Praful părăsirii se aşternuse pretutindeni, puşca aia se afla la locul ei, prinsă în perete, m-am gândit o clipă s-o iau dar am renunţat, nu-mi trebuia.
Am urcat scara. Lumina şi întunericul nu mai existau, vreau să spun că totul se petrecea într-un ciudat crepuscul, vreau să spun că întunericul şi lumina se contopiseră într-o iradiere de neînţeles şi de nedescris.
În odaia de sus am dat cu ochii de Dragoş (îl vedeam prin pleoapele închise), dormea cu faţa spre uşă, ghemuit pe o masă albastră, sub fereastra care dădea spre mlaştini.
Părea neschimbat, purta aceleaşi zdrenţe străvechi. Doar în picioare, în locul opincilor, avea acum o pereche de bascheţi.
M-am apropiat de el.
„Scoală-te”, i-am spus, „să stăm un pic de vorbă.”
El nu s-a clintit, dormea cu îndărătnicie. Dincolo de fereastră vârfurile trestiilor se balansau în vânt, câteva păsări răzleţe zburau pe deasupra lor la mică înălţime. Le-am numărat atent, erau nouă.
Am tras un scaun lângă masă şi m-am aşezat cu palmele pe genunchi, ca la veghe.
„Draaagoş”, am spus (vorbeam, nu ştiu de ce pe nas; din gură îmi ieşea un fel de bocet trist şi fonfănit), „unde ai lăsat copiiilul? L-ai dat de sufleeet?”
El nu mi-a răspuns, dar eram sigur că mă auzea.
„Iţi arde şi ţie de joaaacă?” am continuat eu, „sau poate că nu te interesează şi vrei să pălăvrăgim despre altcevaaa…”
Pe urmă, mi-am rezemat fruntea de marginea mesei albastre, vopseaua era încă proaspătă, mi se lipea de păr, ochii mă usturau deşi îi ţineam închişi.
„De ce nu-mi răspunzi?” am întrebat. „Doar ştii că sunt un copiiil, poate sunt chiar copilul ălaaa. Vrei să-mi întind mânaaa, să-ţi şterg praful aşternut peste gu-răăă? …”
M-am ridicat, am dat scaunul la o parte.
„Tu, Dragoş”, am spus (acum nu mai boceam, îmi revenise vocea normală), „există undeva, nu mai ştiu unde, o balenă gigantică, umblă pe mări şi pe oceane, poate că ea decide… Lipit de pântecul ei se ţine masculul, micuţ, cât un chibrit. El stă acolo nemişcat, cum stai tu acum, şi nu funcţionează decât atunci când ea simte nevoia să germineze. Pe urmă intră iar în nemişcarea lui. Iar tu, Dragoş, degeaba taci şi te prefaci că dormi. Mă uit la tine, semeni leit cu ăla, atâta doar că tu eşti incredibil de bătrân. Poate că dormi lipit de pântecul ei nevăzut sau înăuntru pântecului, cine ştie? …
Dragoş tăcea, lumina îmi înţepea ochii, mă ameţea. Am făcut câţiva paşi prin odaie, apoi m-am întors din nou lângă el.
„Bă, căcănare”, i-am spus, ca să mă echilibrez, „de unde ai făcut rost de bascheţii ăia împuţiţi? Te pomeneşti că faci şi sport acuma…”
Vorbeam singur, penibil de singur. Mă vedeam şi mă auzeam şi-mi venea să plâng. Era nespus de greu, poate că iar nu mă pregătisem îndeajuns. Impulsul lucid al revanşei îmi răscolea toată drojdia orgoliului amestecată cu îndoiala şi cu neîncrederea în mine.
„Află, bătrâne”, am spus (vorbeam tare, aproape zbieram) „află că, mai demult, făceam şi eu sport şi, fii atent, placam frumos, aveam şi viteză, eram numai voinţă şi forţă, nu mă gândeam la nimic, o nebunie întreagă!” împingeam la grămadă cu umerii şi cu ceafa, disperat şi fericit. Câteodată mă trezeam în afara grămezii, cu balonul în braţe, şi alergam ca şi cum ăsta ar fi fost unicul scop al vieţii mele, ca şi cum dacă aş fi ajuns dincolo de buturi şi aş fi culcat balonul acolo s-ar fi săvârşit una din marile minuni ale lumii. Atunci totul în jurul meu dispărea, mi se părea că alerg de secole, pe un teren nemărginit.
Ceilalţi alergau şi ei înnebuniţi, să mă prindă din urmă, să mă dărâme. Aş fi putut să pasez balonul şi atunci altul ar fi devenit ţinta furiei lor, dacă alergam înainte…” îmi auzeam glasul, îmi era ruşine de mine.
„Şi mai află, bătrâne, că odată, pe când goneam aşa, s-a ivit în faţa mea un domn în vârstă pe care îl ştiu foarte bine fiindcă l-am mai văzut la o braserie unde stătea la masă cu un puşti, mâncau amândoi îngheţată, în orice caz ceva cu frişca (la plecare a aruncat cu un ban în mine; pe urmă l-am văzut la braţ cu doamna Gerda, dar tu n-o cunoşti pe doamna Gerda, e una care există, o prietenă de-a mea…). Şi, pe deasupra, l-am întâlnit la domnul Sima, în depozit, se prefăcea că doarme, ca şi tine… Atunci, pe teren, domnul acela mi-a făcut semn să mă opresc, m-a întrebat: „de ce alergi? unde alergi?” „Tu, domnule”, i-am răspuns, „nici nu bănuieşti şi dacă ţi-aş spune nici nu m-ai crede…” De fapt, nu prea ştiam nici eu dar îmi era egal, nu mă interesa…”
Dragoş continua să tacă. Lumina îmi pătrundea prin piele, încerca să mă pietrifice. M-am gândit o clipă la Zenobia, am văzut-o de parcă ar fi fost la câţiva paşi de mine: stătea cuminte, cu mâinile în poală, la gura scorburei noastre, pe un maldăr de trestii uscate. Mă aştepta. „Ajută-mă”, i-am strigat.
„Tu faci pe mortul şi taci”, i-am spus apoi lui Dragoş, „ai uitat că şi tu eşti copil…”
Atunci lumina sau poate întunericul a început să se schimbe. Vedeam prin pleoape cum totul în jurul meu se spaţializa altfel. Fiecare obiect părea că există numai ca să realizeze distanţa altuia. Sticlele de pe etajera roşie, clepsidra, statueta-bust intitulată Espe-rance, ciocanul aflat alături pe pervazul ferestrei, tăbliţa argintie cu inscripţia Reserve intrau pe rând în jocul acesta al distanţelor.
Pe urmă, dreptunghiul transparent s-a rotunjit şi a început treptat să se lărgească, să devină tub. Stăteam la capătul tubului, lângă Dragoş, printre distanţe. Eram din nou liniştiT. În faţa mea se întindea, ca un ochean uriaş, tubul, pe marginile căruia se desena ceva ca un cerc negru, deşi fără culoare. De fapt, nu era nimic acolo. Iar înăuntru cercului plutea o lumină albăstrie şi blândă, nu ştiu cum să spun, o iradiere în care totul părea albăstriu, până departe, la nesfârşit. De acolo venea un vuiet, ca răsuflarea unei balene gigantice. Şi tot acolo, pe un maldăr de trestii uscate, şedea Zenobia, mă aştepta, dar eu ştiam că ea se afla dincoace, la capătul acesta care poate că era capătul celălalt, şi nu vroiam să alunec încă în albăstriul tubului. „Sunt cuminte”, i-am spus şi am zâmbit amândoi.
Simţeam cum abisul fără sfârşit al tubului încerca să mă aspire dar izbuteam să rezist. Lângă fruntea mea, Dragoş dormea neclintit şi moale. Vedeam cum genele i se lungeau şi fâlfâiau în undele luminoase.
„Poate că ne vedem pentru ultima oară”, i-am spus, „poate că nici nu exişti dar tot mai am timp să-ţi spun un cuvânt, unul singur, ultimul…”
I-am spus cuvântul, n-am să-l repet, poate că nu-l mai ştiu, i l-am suflat în nări. El a tresărit, s-a uitat o clipă la mine cu un singur ochi, părea indiferent, poate că nici nu exista. Am scâncit atunci, ca pruncul când îşi simte scutecele ude, şi am spus: „Acum trebuie să plec, e târziu şi Zenobia mă aşteaptă, cine ştie de când mă aşteaptă…”
Pe urmă am plecat, soarele mai arunca o ultimă văpaie roşiatică. In drum nu m-am întâlnit cu nimeni. Mergeam pe dig ferindu-mă de goluri, ca să nu-mi scrântesc gleznele. Erau nişte bolovani pe acolo, negri, prietenoşi, mă priveau ca pe un frate. Păreau că se bucură ştiindu-mă iar printre ei.
În faţa scorburei, pe un maldăr de trestii uscate, Zenobia şedea cuminte, cu mâinile în poală. Îi albise părul aşteptându-mă…
SFÂRŞIT