CUPRINS:
Mlaştinile… 7
Oraşul… 37
Coridorul… 67
Scara… 99
Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia … 127
Martorii … 158
Scândura… 187
Mlaştinile
1. Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor lăsând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe…
2. Aşadar, era o dimineaţă de iulie, neobişnuit de răcoroasă, dacă mă gândesc bine; plouase toată noaptea mărunt şi monstruos, cerul mai părea încă un burete violaceu, îmbibat cu apă, eram ud leoarcă dar cel mai mult mă supăra noroiul care se strecurase prin spărturile cizmelor mele de cauciuc formând, peste ciorapii mei de bumbac, o clisă rece şi alunecoasă.
Stătusem câteva ore, înnoroiat de sus până jos şi, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o falie a digului, într-o adâncitură, ascultând-o cum respiră şi geme; fireşte, totul îmi devenise egal iar la marginea pădurii, unde încercasem mai apoi să mă adăpostesc pe sub copaci, prin tufe, auzisem atâtea foşnete liniştite, indiferente, amestecate în golul tăcerii, încât mă simţeam cuprins parcă într-o uriaşă picătură de apă care, ea, gândea şi respira pentru noi, aşa, ca la început; dar n-aveţi grijă, curând voi fi într-o cameră uscată, undeva, la căldură, printre foşnetele liniştitoare şi indiferente ale oamenilor şi ale lucrurilor care, ei şi ele, vor gândi şi vor respira pentru mine.
Prin apropiere, pe malul stâng al mlaştinei, se afla casa acoperită de iederă a domnului Sima; pe el îl cunoşteam oarecum, un fel de pensionar, îl interesau virtuţile plantelor medicinale, îl întâlneam uneori pe câmp, culegea flori albastre, ne şi salutam, de aceea am bătut la poarta lui vedeam cum stropii sar din pumnul meu şi nu din lemnul ud al porţii – şi am strigat: „Deschideţi!”
El a deschis – era uscat – mi-a zâmbit prietenos şi m-a poftit în casă; învelişul de apă a rămas afară -, ştiţi, picătura aceea care se întinde peste lume cuprin-zând-o – noi am intrat mai în interiorul ei, uitând-o, ca de obicei, am deschis o uşă, apoi încă una, domnul Sima a vrut să-mi dea nişte zdrenţe uscate, ca să mă schimb, ce să-i faci, oamenii, între ei, se ajută, l-am refuzat, era bine, era cald, domnul Sima mi-a spus „să mergem în odaia de sus, mai sunt câteva persoane acolo, să bem măcar un ceai împreună…” „Ce persoane, domnule Sima, de persoane îmi arde mie acum? sunt mort de oboseală, abia mă ţin pe picioare, m-aş culca aici, pe podea, nu mă auzi cum foşnesc?” „Ceaiul o să-ţi facă bine, domnule Naum, e un ceai de plante, foarte sănătos.” „Mă rog, dacă insişti dumneata”, şi aşa mai departe, până când am ajuns în odaia de sus, n-am s-o descriu, am să spun doar că se mai aflau acolo patru persoane, doi bărbaţi tineri şi o fată pe care, fireşte, am iubit-o de la prima privire, iar pe o masă lungă, făcută din scânduri groase şi aşezată sub fereastra care dă spre mlaştini, un alt bărbat, mai vârstnic, lungit acolo, pe masă, părea că doarme sau că e mort sau că e o păpuşă de ceară. Figura lui mi se părea cunoscută dar nu ştiam de unde s-o iau. Când am intrat a deschis ochii şi s-a uitat o clipă la mine, apoi i-a închis din nou şi nu s-a mai clintit.
„Dânsul e domnul Naum, e un distins poet, sunt sigur că aţi auzit de el”, a socotit necesar să mă prezinte domnul Sima.
„Naum şi mai cum?” a întrebat unul din tineri, n-am să-l descriu, am să spun doar că era mărunt şi îndesat şi că avea sâni ca de femeie iar părul cârlionţat i se unea în două puncte, deasupra frunţii.
„Naum P. Mata”, i-am răspuns eu, în gând, pentru că trebuia să devin vulgar, pentru că o iubeam nebuneşte pe fata aceea şi mă simţeam, fără voia mea, sublim, aşa că trebuia făcut ceva iar vulgaritatea, sacrilegiul, în genere, echilibrează, uneori; dar am răspuns aşa numai în gând, pentru că nu pe tânărul acela vroiam să-l echilibrez; iar cu glas tare am adăugat: „puteţi să-mi ziceţi cum vreţi, nu contează”.
„Atunci am să-ţi zic Constantinescu”, a decis el. Mie îmi era egal, mă uitam la fata aceea, mi se luminaseră ochii de fericire, o iubeam nebuneşte şi îi spuneam în gând: „vai, ce te mai iubesc!”
Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izmă şi miros dulceag, în fine, n-am să-l descriu, am să spun doar că noi patru ne-am aşezat pe scaune – erau patru scaune în cameră – iar tânărul acela cu sâni ca de femeie, despre care am aflat mai apoi că se numea Iason (ţinea ceaşca de ceai în mâna stingă) s-a instalat peste omul mort sau peste păpuşa de ceară lungită acolo, părea că nu-l vede.
„Nu-i nimic” mi-a spus încet domnul Sima, pe când eu mă pregăteam să-i atrag atenţia tânărului Iason că nu se cade să stai peste cineva care deschide ochii şi te priveşte atât de expresiv, chiar dacă e mort, chiar dacă e păpuşă de ceară, „nu-i nimic, Dragoş o să rabde, îl doare dar o să rabde, el care a trecut prin atâtea în viaţă” (aşadar, cel lungit pe masă purta numele de Dragoş) „dumneata, spune-i ceva fetei care te priveşte ca pe mirele mult aşteptat.” „Draga mea”, i-am spus eu atunci, încet, fetei aceleia, „fiindcă nu ştiu cum te cheamă am să te numesc Zenobia şi trebuie să ştii că te iubesc neînchipuit de mult; uite, chiar azi noapte am visat că un prieten, un fost coleg de şcoală, nu mai ştiu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care îţi semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făcea plăcere, deşi respingeam cu hotărâre pornirile ei pasionale; de altfel, cu câteva nopţi înainte, în împrejurări aproape similare (cu excepţia ceremoniei nupţiale) o altă fată, nu o mireasă ci una despre care se ştia precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea şi ea neînchipuit de mult şi eu mă simţeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit în pelicula ei de dragoste, îţi spun drept şi te iubesc neînchipuit de mult, aş zice, şi aşa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea existenţă de până acum, nu ştiu dacă mă înţelegi; iar dacă mă iubeşti şi tu neînchipuit de mult, după cum s-ar părea, poţi să faci abstracţie de persoana mea fizică atât de incorect îmbrăcată, n-are importanţă, nu ştiu dacă mă înţelegi şi te rog să ierţi discursul meu de cretin, vroiam să spun, şi aşa mai departe…” „E sigur că te iubesc”, mi-a răspuns ea încet, de altfel, trebuie să ştii că, făcând abstracţie de circumstanţe, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasă a fostului tău coleg de şcoală, deşi nu sunt mormonă, dar asta nu contează, şi aşa mai departe… „Constantinescule”, a spus arunci cu glas tare Iason, „ce tot mormăiţi voi acolo, ce tot te uiţi la nenorocita asta? E o scârbă, am găsit-o în mlaştini, aproape leşinată, pe când veneam încoace, i-am tras arunci şi câteva şuturi, ca să mă ţină minte, aş fi lăsat-o acolo, să crape în apă, pe trestii, dar o luat-o Petru, de milă” (aşadar, celălalt, mult mai tânăr, aproape un copil, se numea Petru) „şi a adus-o încoace.” „N-am luat-o de milă”, a spus Petru, „ci pentru că o iubesc neînchipuit de mult, deşi nici măcar nu ştiu cum o cheamă.” „O cheamă Zenobia, dacă vrei să ştii”, am spus eu, „şi e neînchipuit de frumoasă, aşa cum o vezi şi aproape leşinată, cum aţi adus-o voi pe când veneaţi din mlaştini, încoace; eu o cunosc mai de mult, dinainte de căsătoria fostului meu coleg de şcoală, şi aşa mai departe…” „N-are decât s-o cheme cum vrea”, a spus Petru, „poate s-o cheme şi Zenobia, dacă aşa vrea ea, eu o iubesc neînchipuit de mult de la prima vedere şi puţin îmi pasă de numele sau de căsătoriile ei.”
Pentru că Petru se înfierbântase vorbind, poate că şi ceaiul cu gust de izmă începuse să-şi facă efectul, Iason începu să râdă; iar ca să poată face asta mai în voie se săltă mai sus, pe masă, poate dinadins, pe stomacul mortului aceluia sau al păpuşii de ceară care gemu, deschise ochii şi se uită disperat la domnul Sima.
3. Pe când scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hârtiile pe care sunt înghesuite rândurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii şi v-aţi trece uşor vârfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei; şi ne-aţi vedea pe noi, fiecare la locul său, vorbind în gând sau cu glas tare; şi aţi înţelege că nimic din stările de până acum nu este imaginat, că toate s-au petrecut exact cum le relatez. O dată ajunşi aici, v-aş sfătui să vă opriţi o clipă şi să recapitulaţi, trecând uşor cu vârfurile celor zece degete de la mâini, cu ochii închişi, peste pagini; scăpaţi de cuvinte, în pelicula propriei voastre disponibilităţi, aţi afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricât aş dori, îmi e cu neputinţă să vi le comunic.
V-aş sfătui, deci, să practicaţi exerciţiul acesta de recapitulare ori de câte ori vă încearcă îndoiala cu privire la adevărul spuselor mele; mie, de unde mă aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi şansa de a intra acolo unde credeţi doar că vă aflaţi şi aşa mai departe…
4. Gândind că e momentul să intervină pentru a pune capăt unei situaţii care ameninţa să devină din ce în ce mai penibilă, domnul Sima se întoarse spre mortul acela sau spre păpuşa întinsă pe masa de sub fereastra care dădea spre mlaştini şi îi spuse încet: „Fii fără grijă, Dragoş, am să fac tot posibilul să te scap”, apoi i se adresă, cu glas tare, lui Iason: „tinere, te rog să respecţi casa în care te afli şi să nu mai stai pe masă; în plus, te-aş ruga să încetezi o dată cu râsul acesta abject şi absolut deplasat. Toţi cei de faţă sunt oaspeţii mei şi n-am să îngădui nimănui, niciodată, să râdă de ei în prezenţa mea.” „Uşurel”, îi răspunse Iason, dându-se jos de pe masă, spre vădita mulţumire a lui Dragoş care zâmbi, „să n-o luăm nici aşa, că doar oameni suntem, şi cum să nu râd de amanţii ăştia, uită-te numai la ei, uită-te la Constantinescu, şi la Petru, şi la javra asta”, Iason îşi sublinie ultimele cuvinte cu un bocanc bine ţintuit în pântecul suplu al Zenobiei, eu şi Petru am oftat simţind parcă noi înşine lovitura, domnul Sima schiţă un gest de indignare altminteri destul de reţinut, doar Dragoş zâmbi, acum nepăsător, „cum să nu râd de ăştia, uită-te numai la ei!” – şi poc! îi mai trase o lovitură de bocanc Zenobiei – „te apucă râsul numai când îi vezi, amărâţii dracului…” Şi poc! îmi trase şi mie o lovitură de bocanc…
Fireşte, şi vă rog să reţineţi amănuntul acesta, oricine s-ar fi aşteptat să intervină ceva care să pună capăt dezlănţuirii de brutalitate josnică a lui Iason; se afla acolo, prinsă de o grindă, o bardă bine ascuţită, oricare dintre noi ar fi putut, foarte uşor, să-i crape capul cu ea; sau domnul Sima, care avea în odaia de jos o puşcă, o văzusem eu, ar fi putut să dea fuga s-o aducă şi pac! l-ar fi înţepenit pe Iason pentru vecie, noi l-am fi ajutat apoi să-l arunce peste masă, pe deasupra lui Dragoş, pe fereastră, în mlaştini, putea fi sigur de tăcerea şi de complicitatea noastră; sau Petru, ar fi putut face apel la legăturile lor de prietenie, la anii petrecuţi împreună în şcoli, şi aşa mai departe; sau Zenobia, oh, dacă ar fi vrut, ar fi putut măcar să ţipe; sau Dragoş, adică nu, Dragoş era, poate, mort, aşa că n-ar fi putut face nimic, iar eu, care eram mult mai puternic…
5. Odată, pe câmp, deasupra digului proaspăt consolidat după ultimele inundaţii, era un cer duşmănos, totul în jurul meu erau duşmănos, vrăbiile şi ciulinii încercau să-mi zgârie ochii, nu mă iubea nimeni, mă aflam într-un cerc de ostilitate dezlănţuită, acolo, în locul acela pustiu, şi vântul îmi vâjâia pe la urechi, mă şi durea o ureche, cea stingă, aveam nevoie de cineva, neapărată nevoie, ca să scap, să ies din cerc, aveam nevoie de cineva care să mă iubească măcar până trece primejdia, când am dat cu ochii de bolovanul acela de pământ, urât, negru, respingător; fireşte, bolovanul a tras asupra lui toate blestemele, toată ostilitatea cercului, m-a iubit, s-a ghemuit, s-a înnegrit şi mai tare şi a pleznit, încordându-se parcă şi răbdând chinul, pentru mine, pentru întreaga lume, pentru tot pământul aflat în primejdie; atunci vrăbiile şi-au văzut de treabă, au redevenit prietenoase, ciulinii au foşnit cât se poate de plăcut, o mare povară mi s-a ridicat de pe suflet, iar acum, nimeni…
6. Aşadar, pentru că Iason, în ochii mei, reprezenta substanţa altui cerc şi n-aveam de gând să-i absorb ostilitatea, am spus cu glas tare, aproape dedamând: „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă peliculă; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord, dacă Petru ar fi de acord şi dacă domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare că ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiţi, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea să te duci dracului!” aici, ochii mi s-au îndreptat spre bardă şi era cât pe-aci să mă reped, dar m-am abţinut pentru că Zenobia, înţelegându-mă destul de bine, s-a ghemuit pe podea şi a început să absoarbă.
Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea noastră, ploaia se oprise de tot, Zenobia, ghemuită pe podea, începuse să se înnegrească, ba chiar, pe alocuri, să pleznească parcă pe sub fâşia de plastic cu care era acoperită iar eu, privindu-l pe Iason care găsise că ar fi momentul cel mai potrivit să se pieptene cu un pieptene de os, mic, gălbui, simţeam cum creşte în mine dorinţa de a-i crăpa capul cu barda, când Petru, cuminte şi palid, a spus: „Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea voastră, Iason se piaptănă, Zenobia s-a ghemuit şi s-a înnegrit, are de luptat cu forţe mult mai copleşitoare, dar eu, Petru, cuminte şi palid, eu o iubesc şi ce mă fac? Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtând în mine imaginea ei aproape leşinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gând, prin păduri şi prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cârpe, voi ştiţi foarte bine câte arpe poartă în sine fiecare dintre noi, şi ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă când o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cârpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cârpele din el şi o va legăna şi îi va spune nani-nani şi aşa mai departe; iar eu am să plec singur, cuminte şi palid, şi voi o să mă duceţi în voi, nu-i nimic, aşa a fost să fie…”
După acest lung discurs tânărul Petru tăcu, apoi deschise uşa şi coborî scara pe când noi, ceilalţi, cu excepţia lui Iason care continua să se pieptene, ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat peste Dragoş, afară, Zenobia s-a ridicat de pe podea şi a venit lângă mine, chiar Dragoş, cuprins de o neaşteptată curiozitate, s-a uitat peste el însuşi, afară; şi l-am văzut pentru ultima oară pe cel plecat dintre noi, depărtându-se în mlaştini, cuminte şi palid, purtându-se pe sine însuşi în braţe, ca pe un sicriu… „Aici”, ne-a strigat el, arătându-şi cu degetul întins inima, „aici e Zenobia, ă jamais, şi voi toţi, aici am să vă culc şi am să vă învelesc, în fiecare seară…”
Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Ze-nobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fâşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cârpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amândoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.
Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizând o clipă ochii, ne-a zâmbit neînchipuit de prietenos.
7. Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cât timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pământul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.
După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure – noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel – ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrânilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrâni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cât au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe câmp.
Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfârşit; şi cum, în mlaştini, iernile sunt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mâinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decât o uşă şi o mică fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de câmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele devenea tot mai portocaliu.
8. Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe când eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătând numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vânt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud.
Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spunea că îl zărise trecând în direcţia oraşului); cât despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întâlniri, vroiam să-l uit.
Din când în când, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe câmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu.
Odată, când ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturându-mi mâna dreaptă, Zenobia fluturându-şi mâna stingă pentru că umărul meu stâng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dragoş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mână vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.
9. Astfel am dus-o, săptămâni întregi, ca nişte cârtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întindea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfârşit; Zenobia îşi ir continua şoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei – rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresându-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele când îmi spunea că mă iubeşte neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întâlnit; venise iarna, o iarnă grea, cu viscole şi cu troiene de zăpadă, pământul şi crengile uscate din scorbură foşneau stins, apa din groapă abia dacă se înfiora când ne apropiam tremurătoarele buze de suprafaţa ei, numai, din când în când se auzea de afară, din lume, câte un urlet, pesemne viscolul, şi aşa mai departe, atunci tresăream şi strigam: „cine e acolo?” şi nu răspundea nimeni, dar, odată, cineva mi-a răspuns: „Eu sunt, domnul Sima.”„Domnul Sima? Ia te uită, domnule, ce surpriză!” şi m-am repezit spre fereastră dar n-am deschis-o. „Ia te uită, domnule! Să mă fi picat cu ceară şi n-aş fi bănuit că eşti dumneata. Cu ce ocazie pe aici?” „V-am căutat o grămadă”, mi-a spus el, „mă temeam să nu vă fi mâncat lupii care au trecut Dunărea, încoace; am văzut ieri un mânz, alerga înnebunit, sân-gele îi flutura ca o coamă, pe gât, îl muşcaseră lupii, eu nu ies niciodată fără puşcă.” „Păi dumitale îţi convine, ai puşca aia, din odaia de jos”, i-am spus, „pe când noi, adică Zenobia şi eu, îngropaţi aici ca nişte cârtiţe, n-avem nimic, facem dragoste şi atât; îmi pare rău că nu pot să te invit înăuntru, domnule Sima, nu e loc, dumneata m-ai invitat atunci, era loc, dar spune drept, ce te-a făcut să vii, pe viforniţa asta, până aici?” „Nu, că să vezi, v-am adus nişte ierburi, conţin vitamine, să le aveţi, la nevoie, sunt bune, deschide uşa să ţi le dau.” „Dumneata, domnule Sima, pesemne că eşti un lup şi vrei să deschid ca să tragi cu puşca aia în noi şi pe urmă să ne mănânci; ia vino mai aproape, să deschid fereastra, să constat că eşti dumneata, să mă conving.” Am deschis fereastra, domnul Sima s-a apropiat, am scos mâna afară, i-am pipăit faţa, mi-au îngheţat degetele, era chiar el, îl vedeam bine, plângea.
„Hai, domnule Sima, eşti om în toată firea, fii bărbat, nu mai plânge”, i-am spus.
Domnul Sima se clătina, mişcat de rafalele vântului. „Dumneata eşti un om fericit”, a suspinat el, „îţi convine să vorbeşti aşa, fiindcă te ocroteşte.” „Mi se pare că ai început să aiurezi, din cauza frigului, domnule Sima, eu stau aici, nu mă întreba cum, şi dumneata zici că mă ocroteşte. Cine mă ocroteşte? Nu cumva te referi la Zenobia?” „Ştii foarte bine cine”, mi-a spus el. „Ce să mai zic, domnule Sima”, i-am răspuns eu, „fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe. Dar să lăsăm tâmpeniile, să fim rezonabili, domnule Sima; ia spune, ce s-a întâmplat, de ce plângi?”
Domnul Sima şi-a scos, cu degetul cel mare şi cu arătătorul de la mâna dreaptă – în stânga ţinea puşca – o lacrimă care îi îngheţase în colţul ochiului şi i-a dat drumul jos; acolo unde a căzut lacrima a rămas o gropiţă în zăpadă, abia vizibilă, cât o înţepătură de ac, şi atât, apoi mi-a spus: „S-a întâmplat că am să mor curând, nu cred să apuc primăvara.” „Fii serios, domnule Sima”, am spus, „pari sănătos tun, ar trebui să alungi aceste negre gânduri.” „Ştii bine că este exact cum spun şi că plâng fiindcă aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii”, mi-a răspuns domnul Sima. „In plus, m-am îngrijit de toate, am lăsat casa şi ce mai am unei rude, un fel de văr de-al doilea, magistrat în judeţul Bacău, o să vină el să mă îngroape; am pus deoparte, pentru Zenobia, o rochie de la cine ştie ce străbunică, am găsit-o în pod, într-un cufăr, e putrezită, dar mai ţine; dumitale, ţi-am pregătit nişte pantaloni albaştri, cam peticiţi dar mai sunt buni, o cămaşă cu jabou, nişte ghete albe, cred că au fost de patinaj, acum nu mai au patine, n-am găsit altele, şi încă nişte lucruri, o pereche de ciorapi, nu mai ştiu ce, o căciulă, vi le aduc când mai vin pe aici, poate vă duceţi şi voi la oraş, trebuie să fiţi îmbrăcaţi mai omeneşte, nu merge chiar aşa; dar să trecem peste nimicurile astea, să ne gândim la Dragoş, fiindcă ţi-l las dumitale, ruda aia a mea ar fi capabilă să nu-l vadă şi să-l arunce la gunoi; ţi-l aduc aici cu masă cu tot, o să mă ajute el să car masa, când trebuie umblă, te ajută, mi l-a lăsat şi mie cineva, de mult, ai să-l laşi şi dumneata altcuiva, când o veni momentul, trebuie să măreşti scorbura, să încapă şi el aici, cu masă cu tot.” „Bine, domnule Sima”, i-am spus, „o să mărim scorbura, eu şi Zenobia, cu mâinile noastre, o să facem şi o mică latrină, pentru Dragoş, oamenii se ajută între ei.” „Dragoş nu are nevoi fizice”, m-a întrerupt domnul Sima, „şi n-o să te deranjeze deloc, stă liniştit pe masă, ca un mort sau ca o păpuşă de ceară, vorbeşte extrem de rar şi nu se ridică decât dacă e nevoie să te ajute la ceva, ştii foarte bine, am putea chiar să renunţăm la masă, am putea să-i aşternem pe jos nişte crengi uscate, poate să doarmă şi pe pământul gol.” „A, nu, domnule Sima, el e bătrân, dacă doarme pe jos ar putea să răcească, te rog adu masa, de ce să n-o aduci, ce-i dacă săpăm, cu mâinile noastre, eu şi Zenobia, doar ştii foarte bine că aşa trebuie, adu-l domnule Sima, cu masă cu tot, nu contează.” „Atunci am să-l aduc cu masă cu tot”, a spus domnul Sima. „Când terminaţi de mărit scorbura vi-l aduc, cu masă cu tot, acum trebuie să plec, se înserează, să nu vină lupii, rămâneţi cu bine.”
Cât timp a durat convorbirea noastră, domnul Sima a plâns, după cum se obişnuieşte în asemenea ocazii; acolo, în viscol, lacrimile i-au îngheţat peste pleoape, de aceea, când a plecat clătinându-se în bătaia vântului şi târându-şi prin zăpadă puşca aia, avea ochii acoperiţi de o crustă străvezie, ca orbii cei mari, ca Homer de exemplu, iar noi, după ce ne-am îmbrăţişat, am închis la loc fereastra făcută din nuiele.
10. Am scormonit intens, zile şi nopţi, cu mâinile noastre, eu şi Zenobia, până când scorbura a devenit suficient de mare ca să încapă masa, atunci ne-am aşezat umăr la umăr lângă fereastră, am depărtat câteva nuiele şi am privit afară, peste întinderea de zăpadă; ştiam că se încheiase o primă etapă a imensei noastre iubiri şi aşteptam, aşa cum unii îndrăgostiţi aşteaptă venirea copilului care să-i lege altfel şi să umple un gol inexistent văduvindu-i, în bună parte, de mângî-ierile cuvenite numai lor; ne supuneam blestemului acestui straniu transfer: cineva avea să ne roadă intimitatea, unul din bunurile noastre cele mai de preţ, şi aşa mai departe.
„Noi n-o să ne iubim copilul, nu-i aşa?” îi spuneam Zenobiei.
Ea gungurea ceva despre nişte cercuri mult mai puternice, faţă de care gândul nu poate nimic, mă sfătuia, parcă, să nu mă situez pe marginile lor, ca să nu mă arunce afară; de altfel, Dragoş nici nu era copil.
Şi, într-o bună zi, au venit; mergeau amândoi prin zăpada înaltă, unul după altul, cărând masa aceea uriaşă deasupra căreia puseseră ierburile şi celelalte lucruri
! Ffăgăduite; i-am lăsat să ne strige, Zenobia mi-a făcut semn să nu le răspund, a aşteptat până ce ne-au strigat a treia oară, atunci a deschis, cu mâna ei.
„Am venit”, ne-a spus domnul Sima, „vi l-am adus pe Dragoş, şi masa, şi ierburile, şi lucrurile făgăduite.”
Atunci l-am văzut pentru prima oară de aproape pe Dragoş, altfel decât culcat pe masă; fără demnitatea stării de mort sau inofensiva încremenire moale a păpuşilor de ceară, părea un bătrânel oarecare; era încălţat cu opinci din piele de porc întoarsă cu porii în afară, purta nişte iţari şi o cămaşă lungă, de in, costumaţia lui ar fi putut părea la fel de normală şi cu câteva mii de ani în urmă şi astăzi, în vreun cătun de munte; avea părul lung, până peste umeri, alb-gălbui, zâmbea înfiorător de blând clătinând întruna din cap şi ţopăia în zăpadă, ţopăia mereu, poate de frig.
I-am poftit în scorbură şi ei au intrat, cu masă cu tot, abia încăpeam toţi patru înăuntru.
„Cam pute aici”, a remarcat domnul Sima, deşi uşa de nuiele rămăsese larg deschisă.
Noi nu i-am răspuns, ne uitam la Dragoş cum clătina din cap şi ţopăia, cămaşa lui de în se freca de zdrenţele noastre, încercam să-i descifrez dansul, un fel de bătută pe loc cu salturi extrem de line, ca nişte plutiri de fulgi, la abia câţiva centimetri deasupra solului, urmate de izbiri brutale cu călcâiul drept, totdeauna cu călcâiul drept, în pământ, şi însoţite de uşoare chicoteli.
„Ce faci?” l-am întrebat, punându-i cu blândeţe mâna pe umăr.
„Bufnesc”, mi-a răspuns el clătinând din cap, pierdut parcă de fericire dar fără să se oprească din ţopăit.
„Bătrânul e cretin?” l-am întrebat atunci pe domnul Sima.
„E senil”, mi-a răspuns acesta. „La vârsta lui, nici nu poate fi altfel; dar te ajută cu vasta lui experienţă, mişcându-se în luminosul întuneric al minţii îngropate în sine, ca o tradiţie, fără să-şi dea seama ce face şi de ce.” „Atunci să-l punem pe masă”, am propus eu.
„Să-l punem”, a fost de acord domnul Sima.
„Acolo n-o să vă deranjeze, o să stea cuminte, ca un mort; dar, fii atent, dacă vorbeşte vreodată, să ştii, că există, consoane pe care nu vrea nici în ruptul capului să le rostească, poate că le-a uitat, consoana r, de pildă; ca să înţelegi ce spune pui dumneata consoanele la locul lor.” „Le pun, domnule Sima, de ce să nu le pun, ce pierd dacă le pun? Numai sa stea cuminte acolo pe masă, şi să nu ne tulbure.”
L-am ridicat pe Dragoş de subţiori şi m-am întors cu el spre masă, era nemaipomenit de uşor, ai fi zis că e umplut cu aer şi ţopăia în aer; domnul Sima dăduse jos ierburile şi celelalte, în locul lor l-am instalat pe Dragoş şi el a închis ochii, nu s-a mai clintit.
„Vezi ce cuminte e?” l-a admirat domnul Sima; „nici n-o să-i simţi prezenţa, o să vi se pară doar o vagă respiraţie, de undeva, din adâncul vostru, n-o să vă deranjeze absolut deloc şi o să vă ajute, ai să vezi.” „Domnule Sima”, am spus eu, „de ce naiba mi l-ai adus tocmai mie? De ce nu l-ai dus altcuiva, de ce m-ai pricopsit pe mine cu el?” „Ştii foarte bine de ce”, mi-a răspuns domnul Sima. „Ba nu ştiu nimic, nu ştiu decât că m-ai pricopsit cu un copil bătrân, poate greşesc eu, poate că toţi copiii sunt bătrâni şi mie mi se părea altfel, poate că el trebuia să se nască din dragostea mea şi a Zenobiei, altceva nu mai ştiu.” „Atunci o să-ţi spună Zenobia, la timpul potrivit, ea poate că ştie; mi l-au adus şi mie alţii, e normal, acum trebuie să plec, ne despărţim, poate pentru totdeauna, am să mor curând.”
Şi domnul Sima a început iar să plângă, pentru că aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii, apoi s-a apropiat de Dragoş, l-a sărutat pe frunte în mod, aş zice, solemn, şi a ieşit din scorbură; noi n-am închis imediat, ca să mai primenim aerul, deşi se făcuse al dracului de frig; domnul Sima a rămas, plângând, în faţa uşii.
„Ce faci, domnule Sima?” l-am întrebat, „dacă nu pleci, intră măcar înapoi, vreau să închid.” „Aştept puţin, să-mi îngheţe lacrimile”, mi-a răspuns el.
După un timp, când peste ochi i s-a format iar crusta aceea de gheaţă, a plecat bâjbâind prin zăpadă, ca marii orbi; mi s-a părut că apucă o direcţie cu totul greşită dar n-aveam de ce să mă amestec şi am închis bine uşa, în urma lui.
11. Au trecut, după aceea, zile şi săptămâni, stăteam cu Zenobia în beznă, menţineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul, n-am să-l descriu, apoi lupii începură să ne dea târcoale, scheunau jalnic, era, poate, îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se aşternuse o pânză de gheaţă, trebuie să o spargem când ne încerca setea; rodeam, câteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gânduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cârpele noastre deschise, desfăcute până la soarele care probabil că mai exista şi până dincolo de el, departe, atât de departe încât distanţa se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburii; ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi acele zile, să le umpleţi cu tot ce ştiţi despre dragoste, cu tot ce credeţi că ştiţi, eu nu inventez nimic, şi aşa mai departe.
Un timp, ce-i drept, Dragoş nu ne-a deranjat prea mult, atâta doar că îşi ţinea deschişi ochii care luceau ca două stele triste, dar, într-o noapte, i-am simţit respiraţia în ceafa mea, o uşoară adiere de aer m-a făcut să-i bănuiesc clătinările capului iar după tremuratul ritmic al crengilor aşternute pe jos şi după foşnetul veşmântului său de în mi-am dat seama că se afla, cine ştie de când, la câţiva centimetri de noi; mai mult ca sigur, clătina din cap şi ţopăia acolo, ascultând gunguritul Zenobiei; în plus, poate vedea tot ce vedeam noi în centrul peliculei, poate că ne rodea şi ierburile, ne murdărea mica latrină sau, ce era mai grav, se încălzea în cele mai intime cârpe ale noastre.
„Ascultă, scârnăvie”, i-am spus, „(iartă-mă că folosesc cuvântul acesta dar n-am altul la îndemână) ce cauţi tu aici? Marş pe masă, porcule, şi încremeneşte acolo, dacă nu vrei să te arunc afară, ia te uită, domnule, ce-i trăsneşte prin minte! Să ne asculte şoaptele de dragoste, să ne spioneze fără pic de ruşine, viziunile! ei, nu, că asta e prea de tot! ia uită-te, domnule, până unde poate să ajungă cu neobrăzarea şi, fii atent, mai şi ţopăie, vita!” „Mi-e fig”, a bâiguit Dragoş. „Frig, pe dracu!” i-am strigat eu, bineînţeles după ce am pus la locul ei consoana lipsă, „care frig, ce frig? Nu mai ştii pe ce lume trăieşti, ai uitat ce lucru important se petrece aici, ai uitat de ce stăm ghemuiţi în scorbura asta? Marş pe masă şi altădată să nu te mai prind, că-ţi rup oasele alea medievale şi le dau lupilor, să le roadă.”
Ce e drept, Dragoş a trecut, dintr-un salt, pe masă, fireşte cu ochii deschişi; dar mie, din clipa aceea, a început să-mi fie frig, ronţăiam întruna la ierburi, umărul mi s-a dezlipit de umărul Zenobiei; eram neliniştit, nu mai aveam pic de încredere în mine, în tot ce văzusem, îmi venea să plâng, să-i spun Zenobiei: „Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna şi în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuţit cu care eşti îmbrăcată e rece şi nici nu mă iubeşti măcar, dacă m-ai iubi ai face şi tu ceva ca să termin cu nervii raţiunii şi cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta şi noi, ca oamenii, lângă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aş cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu aşa, în mizerie, cu cizmele sparte şi cu ciorapii uzi şi îngheţaţi, nu vezi? nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap că sunt predestinat şi aşa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu, poate că tu eşti, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? M-ai ales greşit şi nu mă mai iubeşti, ţi-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubeşti, asta e…”
Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat câteva nuiele şi am rămas acolo zile şi nopţi, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada şi, câteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sunt la adăpost, aveam mici sentimente; dar noaptea, când cerul îşi desfăşura miriadele de stele deasupra noastră, mă simţeam necăjit şi mic şi murdar, îmi simţeam cămaşa găurită şi ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pământ şi îmi venea să mor; iar înăuntru mă pândeau ochii lui Dragoş, care luceau descurajant şi trist.
Am stat aşa zile şi nopţi, nu mai ştiu câte, până când am simţit din nou, lângă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei.
„Lasă-mă în pace”, i-am spus, „ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma şi nu mai respir, mai bine mor şi nu mai respir, fiindcă nu mă iubeşti, m-am convins şi aşa mai departe, nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap ce văzusem…” „Linişteşte-te”, mi-a spus Zenobia, acum nu mai gungurea, vocea îi era limpede şi melodioasă, „a fost greu, dar a trecut, s-a terminat.” „Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut şi cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sunt disperat, şi tu îi dai zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut când stăm până în gât în noroiul ăsta şi eu crap de frig şi senilul ăla se holbează la mine? Dacă nu faci ceva să mă scapi de el să ştii că mor, cu toate că ţie puţin îţi pasă, ştiu eu, te uitai după bărbaţi, în mlaştini, să ştii că mor, uite aici, la fereastră, sau ies afară să mă mănânce lupii, dacă nu mă scapi de putrezitul ăsta care nu-şi mai ia ochii de la mine.” „Linişteşte-te”, a repetat Zenobia, şi glasul ei suna ca un clopoţel de argint, „linişteşte-te, lasă-l pe Dragoş, el a făcut ce trebuie, erai între cercuri, pe margini, în gol, acum s-a terminat…” „Sigur, aşa zici tu, ca să mă linişteşti, am bombănit eu, dar, de fapt, mă liniştisem, mă simţeam liber, şi am adăugat: „N-am nimic cu Dragoş, ce să am cu el? stă cuminte, săracu’, la locul lui, şi eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.” „Acum nu te mai gândi, nu mai vorbi despre asta”, a murmurat Zenobia.
„Te iubesc neînchipuit de mult”, i-am spus, „şi e cald în cârpele noastre.”
Apoi m-am întors de la fereastră şi m-am uitat spre masă; cum era şi firesc, Dragoş închisese ochii.
12. Vă rog să recapitulaţi în timp ce eu, ghemuit în faţa golului aceluia pe care l-am numit fereastră, ii” pândeam venirea primăverii; încet, încet, zăpezile se topiră, o adâncă seninătate îmi umplu inima când se ivi, din micşorarea lor, pământul negru, şi umed; băltoacele rămăseseră ca nişte mărturii de-a lungul văii; cât vedeam cu ochii, un fel de presimţire nehotărâtă a ierbii începu să acopere câmpul cu verdele ei, şi aşa mai departe; pe partea cealaltă a digului stuful părea că se trezeşte iar milioanele de insecte, până mai ieri invizibile, îşi reîncepură, ameţite, rotirea, în bătaia, cu fiecare zi mai caldă, a soarelui; din când în când ieşeam în faţa uşii, ca să chiui; chiuiam de două-trei ori, mă uitam peste câmp (de nu m-ar auzi cineva!) apoi reintram în scorbură; într-o buna zi am cules iarbă nouă, viguroasă, proaspătă, de pe dig, şi m-am întors cu tălpile cizmelor încărcate de noroi lipicios şi rece.
În tot acest timp, Zenobia mă urmărea cu privirea din uşa larg deschisă a scorburei iar Dragoş continua să stea nemişcat, pe masă, de altfel nu mai deschisese ochii din ziua sau noaptea aceea, se speriase cumplit, nici nu ştiam dacă mai respiră; încet, încet, am început să ne facem nevoile afară, semn indubitabil de îm-primăvărare.
Treptat, plimbările mele pe dig, prin stuf sau pe câmp, se prelungiseră; Zenobia începu să mă însoţească şi astfel, după zile şi nopţi petrecute într-o lume fără dimensiuni, începu ceea ce s-ar putea numi „o altă viaţă”.
13. Odată (se împrimăvărase de-a binelea), umblam cu Zenobia pe câmp, chiar vorbeam despre asta când, ajunşi în apropierea locului denumit „la Puţul Popii”, am ridicat orbeşte de jos un bulgăre de pământ. „E un idol”, am zis şi însoţit de Zenobia m-am dus la un izvor pe care îl ştiam aproape (nu al lui Spiridon, care e mult înapoi). Acolo am topit bulgărele în apa izvorului şi, din interiorul lui, s-a ivit un idol de lut ars, un mic personaj rudimentar care îşi ţinea mâna dreaptă la gură făcându-mi parcă semn să tac (cultura Gumelniţa, o replică exactă se află în muzeul oraşului Bucureşti). Adaug că idolul acela, care îmi face şi acum semn are cunoscutele găuri în dreptul urechilor şi-şi ţine cotul drept rezemat în palma mâinii stingi.
14. Ştiam un loc, la poalele pădurii, unde mlaştina devine râu adânc, mai de mult stăteam acolo pe mal, săpasem cu mâinile mele un scaun în pământ, copacii mă cunoşteau, câteodată le ceream creanga de care aveam nevoie, o pasăre venea să-mi cânte, dacă tăcea o rugam să continue.
Ca să ajung în locul acela trebuia să străbat o parte a pădurii, ea îmi arăta drumul printre raze portocalii, dacă era prea umed îmi deschidea altul dar mie nu-mi plăcea, abia aşteptam să ies la câmp deschis, pădurea ştia asta şi se supăra, vroia să mă zgârie, o dată a încercat să-mi scoată ochii cu multă şi feroce dragoste. Urma un câmp, mă oprea lumina orizontului prea brusc, strângeam pleoapele, era o pajişte verde, câţiva stejari se înălţau, răzleţi, îşi făceau semne de la distanţă, se furişaseră din pădure; pe sub ei mişunau ierburile, umblau şi ele schimbându-şi locurile într-o alunecare aproape imperceptibilă, pilcuri întregi, se vizitau, poate făceau dragoste, cele mai multe sunau ca nişte fire de sârmă, povesteau întâmplări dintr-o lume cumplit de vie, mi se strângea stomacul ascul-tându-le pentru că mă simţeam nepregătit pentru punctul lor de vedere în care ziua şi noaptea se contopesc într-o magmă gălbuie, stelele, în plină zi, îşi desfăşoară mersul pe sub lumina puternică a soarelui iar noaptea se petrece acelaşi lucru, doar că lumina devine sunet.
I.
Ca să mă smulg din îmbrăţişarea vegetală care m-ar fi putut anihila mă abăteam de-a lungul unei râpe, un fel de albie secată şi lungă de vreo două sute de metri, umblam cu soarele pe cap şi cu picioarele în umbră, era o albie a echilibrului, acolo îmi găseam justificări, fireşte îmi erau egale, o logică a stărilor mă împingea spre ele.
În zilele dinaintea întâlnirii cu Zenobia, la intrarea râpei mă întâmpina un fluture, de obicei cafeniu, pesemne totdeauna altul deşi acelaşi (n-aş putea să explic), câteodată era alb, se balansa ca beat la stânga şi la dreapta mea, îi vorbeam cu glas tare, îi mulţumeam ca unui ghid amabil, mă săruta pe pleoape apoi se depărta şoptindu-mi că venirea mea le face plăcere, mi se ivea o floare, să zicem galbenă, o întrebam ce mai face, o mângâiam cu un deget, la câţiva paşi apărea năvala florilor anunţate de ea, totdeauna de culoarea ei, să zicem galbene (în alte zile erau mov sau albastre sau de alte culori, potrivite cu ale anunţătoarei), uneori mă atingeau din treacăt, parcă pentru a-mi atrage atenţia, câte o floare, din cele de data trecută, o întrebam despre celelalte, vorbeam frumos cu ea, se legăna cam tristă, puţinele ei surori care mai supravieţuiseră începeau să se ivească de te miri unde, ieşeau să mă vadă, le mulţumeam şi lor, le vorbeam despre strălucirea moartă a suratelor de prin serele oraşului, şi tot aşa, până la capătul râpei, acolo se termina şi câmpul, coboram o pantă bruscă, mă sprijineau câţiva copaci, ca să nu cad, până la apă.
Vă rog să recapitulaţi această pagină mai mult florală şi, oricum, descriptivă, pe când eu aşteptam să se înstăpânească primăvara ca s-o pot duce pe Zenobia în lumea aceea sălbatică şi tandră şi indiferentă faţă de pieire, ghidat de-a lungul râpei de fluturele care semăna leit, acum îmi dădeam bine seama, cu zâm-betul şi cu şoaptele ei.
15. Câteva zile mai târziu, rătăceam singur pe un ostrov, un şarpe se târa pe lângă mine, când am găsit, lângă o tufă, printre alte cioburi (cultura Boian, în mod stupid socotită pe atunci aniconică), un falus de lut ars. M-am aşezat pe un trunchi de salcie căzut în apă, mă gândeam să spăl de pământ falusul şi cioburile ridicate o dată cu el, stuful mă acoperea din toate părţile, nimeni n-ar fi putut bănui prezenţa mea acolo, am curăţat mai întâi cioburile, unul câte unul, şi le-am pus la uscat pe-o creangă mai groasă; când a venit rândul falusului am ridicat, fără să ştiu de ce, ochii şi am văzut apropiindu-se, printre trestiile mai rărite în partea aceea, o tânără fată, n-avea cum să mă vadă, mă întrebam de unde răsărise în pustietatea noastră, ea s-a oprit în faţa mea, pe mal, la nici douăzeci de paşi, şi s-a întins pe iarbă.
„O să stea cât o să stea şi o să plece”, mi-am spus, continuând să frec, liniştit, falusul acela de lut; atunci mi-a fost dat să asist, ca martor nevăzut, la cel mai delirant exerciţiu erotic solitar pe care mi l-aş fi putut imagina; am lăsat falusul jos, pe o creangă, fata s-a liniştit; l-am reluat (cu jenă, pentru că străbăteam o etapă de înaltă puritate interioară) era ca şi cum aş fi apăsat pe un buton care declanşa nebunia; am repetat asta de câteva ori, ca să nu am îndoieli asupra forţei acelui obiect modelat cu mii de ani în urmă, până mi s-a făcut milă de fată şi m-a dezgustat curiozitatea mea, oricât mi se părea ea de pură şi de justificată; atunci am pus falusul deoparte; peste puţin timp, fata s-a ridicat şi a plecat fără să bănuiască nimic din toată întâmplarea.
16. Altădată, mă aflam pe un mal pustiu, m-a cuprins o teamă, un fel de presimţire-panică, m-am aplecat să iau ceva ca să mă apăr, se aflau pe acolo câteva pietre, am ridicat una, la întâmplare, şi m-am pomenit în mână cu un capăt de ciocan din granit negru şi lucios, lucrat cu desăvârşită măiestrie; am început să caut atent, îmi trecuse spaima şi, fireşte, n-am găsit nimic în preajma locului de unde ridicasem capătul de ciocan; abia la vreo sută de metri mai departe am văzut, pe jumătate înfipte în mal, două urne funerare („cultura Câmpurilor de Urne”), una dintre ele modelată şi ea de cine ştie ce mână putrezită cu milenii în urmă, avea gaura denumită „fereastra sufletului” pe care şi astăzi unii locuitori ai câmpiei o fac în coşciuge ca să li se poată întoarce sufletul când simte nostalgia trupului părăsit.
17. Vă rog să recapitulaţi aceste sumare date privitoare la disponibilitatea mea pentru o anumită „arheologie mediumnică” din pricina căreia am avut neplăcerea de a fi citat într-un opuscul despre inscripţii pe torţi de amfore greceşti ca descoperitor al unei ipotetice Apollonia, cetate greu de găsit; spun şi eu ce se poate spune în momentele când micul idol îşi ia degetul de pe buze, şi nu mă interesează nici urnele funerare, nici ciocanele negre, nici falusurile de lut; dar cum cele relatate până aici ar putea sugera o forţă de solicitare specifică numai obiectelor străvechi, m-aş simţi tentat să amintesc legăturile mele cu altele, de pildă cu o pipă pierdută de două ori pe întinderea celor 700 de hectare ale mlaştinei şi care, după câteva zile, mi-a revenit în mod inexplicabil, aş zice umblând singură (vorbesc din când în când cu ea, o sărut, ţine la mine); aş putea înşira, exact cum s-a petrecut, atâtea şi atâtea, dar n-o fac, din decenţă; în plus, legat de disponibilitatea mai sus amintită şi nevăzând nici o deosebire între stări şi fapte, eu scriu aici (pentru că s-ar părea că scriu) despre dragoste, şi-mi place bâi-guiala care îmi dizolvă inteligenţa şi cultura ca să-mi deschidă alte porţi, îmi plac firul de iarbă, pisica şi beţişorul care ştiu exact cum stau lucrurile, îmi place ideea că, încă o dată veţi trece cu uşurinţă peste toate acestea socotindu-le ca de la sine înţelese.
18. După un timp, apele mi-au adus o barcă putrezită, unul din sicriele acelea făcute din câteva scân-duri bătute în câteva cuie şi unse cu smoală, pe care şi le construiesc ţăranii de prin partea locului; cu ajutorul ei şi folosind drept vâslă o prăjină am început să cutreier mlaştina. De multe ori, culcat în barcă, ascultam zgomotul apei, al vântului, al trestiilor sau al vieţuitoarelor, n-am să le enumăr, am să spun doar că, împreună, ele alcătuiau ţiuitoarea linişte a pustiului; odată însă, am auzit un fel de grohăit ciudat a cărui origine, la început, în ciuda disponibilităţilor mele, mi-a fost cu neputinţă s-o determin; apoi, după un alt grohăit, ceva mai consistent, un glas, neîndoielnic omenesc, a strigat de undeva, din altă parte a stufului: „Bă, care împuţi balta?”
Erau, aşadar, incontestabil, oamenii, dar, cu excepţia fetei aceleia singuratice, nu i-am văzut la faţă.
În lungile peregrinări golite de gânduri dar pline de o fecundă integrare în miezul peliculei, pierdut printre cărările stufului acum de culoarea turcoazei, dacă se întâmpla să plouă trăgeam barca la mal şi, răs-turnând-o, mă adăposteam în aburii lăuntrici, pe când, deasupra, cerul bubuia. La întoarcere, mânam totdeauna în direcţia soarelui imens şi roşu, spre capătul digului, unde mă aştepta silueta de cristal a Zenobiei.
„Eram îngrijorată”, îmi spunea ea, „îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva, când suntem amândoi n-am grijă, atunci putem muri împreună.”
Mărturisesc că teama ei mi se părea de neînţeles şi nu realizam cum de putea să aibă, măcar pentru o clipă, senzaţia despărţirii; dar, intuind într-o măsură ceea ce mişună dincolo de aparenţele comunei maladii umane, păstram convingerea că ea, marea iubită liberă, nu putea să greşească.
De altfel, mă cam îndoiam de adevărurile mele destul de grosolane, în dosul cărora ştiam că se află totdeauna gata oricând să le dezmintă şi altele, în stare să le desfiinţeze pe acestea din urmă, până la primele, destul de şubrede şi ele, dar toate, absolut toate, demne de încredere.
19. Fireşte, nu despre adevăruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru că s-ar părea că scriu) ci despre cele de orice fel, chiar despre cele pe care le trec cu vederea deşi mi se par extrem de importante; ele îşi garantează existenţa activă mai ales prin refuzul lor de a se lăsa exprimate, refuz care nu le aparţine lor ci nouă, pentru că lor le este egal, şi aşa mai departe. Pare cam încâlcit ce spun, mă rog, n-am să insist, am să spun doar că, după una din peregrinările mele deloc meditative, i-am declamat Zenobiei: „Eu, dragă, după câte ştii, sunt ceea ce s-ar putea numi un citadin; m-am născut şi am crescut pe străzile Bucureştiului, acolo mi-am făcut, scuză-mă, studiile şi mi-am satisfăcut acum un an serviciul militar, în grajdurile unui regiment de cavalerie; acolo am avut presentimentul întâlnirii noastre, chiar certitudinea, aş putea spune, şi am scris o carte din care nimeni n-a prea înţeles mare lucru, cu excepţia unor referiri inteligente la Nerval sau la alţii, care mi se potrivesc ca nuca în perete; pe atunci locuiam în strada Leonida, nr. 5, dar mai apoi m-am mutat în antreul unui tânăr avocat, pe strada Puţul cu Plopi, colţ cu Astronomului, avea un câine de piatră la scară şi un proprietar italian; te rog să recapitulezi: seara îmi băteau în geam când o fată brună, când o fată blondă, ai fi putut jura că mă vizitează o spaniolă şi, respectiv, o suedeză, ambele îmi aduceau mere, dar să lăsăm… Apoi m-am mutat pe un coridor, la etajul nouă sau zece, şi aşa mai departe. Acum însă, nu ştiu de ce, aş da o raită pe la oraş, să văd cum se mai mişcă lumea pe acolo, e un motiv, oricât, aş vrea să mergi cu mine.” „Foarte bine”, a spus Zenobia, „să mergem, dar să-l luăm şi pe Dragoş cu noi, nu-l putem lăsa singur.”
Aşa se face că în ziua aceea am desfăcut pachetul cu lucrurile dăruite de domnul Sima. Zenobia a găsit în el rochia şi o blăniţă de iepure; rochia, putredă şi îngălbenită de vreme, îi venea până peste călcâie, Zenobia a îmbrăcat-o după ce a împăturit frumos şi a pus pe masă plasticul acum cafeniu dar încă trainic; blăniţa a refuzat-o, din pricina căldurii excesive a ultimelor zile, şi cum în pachet nu se aflau pantofi, şi-a păstrat încălţămintea de papură împletită de mine ca să-i ferească tălpile de înţepături.
Eu mi-am pus pantalonii albaştri dăruiţi de domnul Sima, cămaşa cu jabou şi ghetele albe, iar ca să fiu elegant în lumea oraşului către care ne îndreptam, mi-am instalat, în jurul gâtului, blăniţa de iepure; apoi l-am zgâlţâit pe Dragoş.
El s-a trezit imediat şi a început să ţopăie şi să clatine din cap.
„Lasă ţopăitul”, i-am spus, „mergem la oraş.”
El n-a mai ţopăit şi s-a aşezat cuminte în iarbă, pe creasta digului; apoi, fireşte, ne-a ajutat plin de râvnă să acoperim cu bolovani, pe cât s-a putut, intrarea scorburei; pentru asta i-am dat, ca răsplată, căciula; după care am pornit toţi trei, eu cu Zenobia umăr la umăr, Dragoş în urma noastră, spre nord, în direcţia oraşului, în ziua aceea, în mlaştini, se întorceau ultimele berze.
Oraşul
1. Când am ajuns la porţile oraşului ploua ca acum, adică turna cu găleata, rochia lungă a Zenobiei se târa greoaie prin noroi, încălţămintea ei de papură împroşca în dreapta şi în stânga deşi ea călca atât de uşor, abia dacă atingea solul; cât despre Dragoş, şuvoaiele de apă i se scurgeau de pe căciula udă peste pletele ude, peste cămaşa udă, până la opincile umflate şi moi; eu, unul, îmi storceam din când în când franjurile jaboului, aş fi fumat, nu se putea în situaţia aceea şi mă simţeam bine, mă încălzeau apropierea Zenobiei şi grija purtată bătrânului senil care mergea parcă dansând în urma noastră.
În centru ne-am aşezat pe marginea trotuarului, în ploaie. Maşinile şi oamenii forfoteau de colo-colo şi i-am spus Zenobiei: „Tu, dragă, mă tem să nu răcim şi cred că ne e foame, ce-ai zice să mâncăm ceva şi să găsim un adăpost?” „Pentru asta ne-ar trebui bani”, a spus Zenobia cu un remarcabil simţ practic. „Să căutăm, cine ştie, poate găsim.”
Am colindat străzile, ar fi fost o soluţie, n-am găsit decât doi-trei bănuţi, altădată găseam mai mulţi, acum nu, aşa că, până la urmă, am renunţat.
„Zenobia, am spus, „pe mine foamea nu mă supără, îmi dă starea aceea plăcută, dar tu eşti fragilă iar Dragoş trebuie adăpostit, văd că ţie puţin îţi pasă pentru că dacă ţi-ar păsa ai putea găsi o soluţie, mâine mă ocup eu de toate, am destui cunoscuţi în oraşul ăsta; deşi majoritatea populaţiei mă ignoră, există câţiva oameni care mă apreciază, băieţi şi fete de vârsta noastră, mâine găsesc eu un adăpost pentru Dragoş, am să procur şi nişte mere pentru tine, acum însă m-am convins cât de puţin îţi pasă de noi.”
Aici mi se pare necesar să amintesc greşita mea părere de pe atunci potrivit căreia Zenobia lăsa aparenţele să se desfăşoare cam prea nestingherite, precum şi nevoia mea, la fel de greşită, de a încerca să o stimulez, nevoie datorată mai mult naivităţii şi neîncrederii în mine, nu în eA. În asemenea momente vorbeam ca acum (spuneam şi eu nişte vorbe, dar câte-odată mă supăram, sincer mă supăram) şi ea, ca şi cum ar fi săvârşit o indecenţă, împlinea, când mă aşteptam mai puţin, unul din miracolele acelea mărunte care ni se par de obicei uimitor de banale şi de neînsemnate, legate de o falsă cauzalitate imediată şi menţinute în limitele admisibilului, în zona unui echivoc oricâhd capabil să accepte explicaţiile cele mai modeste şi mai fireşti.
De data aceasta ea şi-a vârât mâna în buzunăraşul rochiei (nici nu-l observase până atunci) şi a găsit acolo câţiva bănuţi puşi pesemne de domnul Sima, erau puţini, nici nu doream mulţi, ne aflam lângă piaţă, am intrat într-un birt, am mâncat ceva lângă tejghea, în picioare, Dragoş ne privea zâmbitor, îmi trecuse supărarea, îmi venea să şi râd.
Când am ieşit din birtul acela ploaia se potolise, felinarele îşi aruncau luminile ceţoase peste asfalt şi a trecut Măria pe care, înainte de plecarea în mlaştini, o vizitam uneori.
„Gellu!” s-a minunat ea, „unde ai dispărut atâta vreme?” „Am fost la ţară”, i-am spus, „am dus-o bine, acolo.” „Ai slăbit”, mi-a spus ea, apoi s-a uitat la Zenobia, a măsurat-o din creştet până în tălpi, a văzut că ies aburi din ea, că fumegă, pe Dragoş părea că nu-l vede.
„Şi acum unde te duci?” m-a întrebat.
„Habar n-am”, i-am răspuns. Şi am adăugat: „La revedere, Măria.” „Vino să stai la mine”, a propus ea, „am un atelier nou, nu e departe, e liber.” „Regret, Măria”, i-am spus, „dar acum sunt, cum s-ar zice, logodit, ea e logodnica mea iar purtătorul ăsta de căciulă e prietenul meu, aşa că te salut.” „Puteţi veni amândoi”, a spus Măria (pe Dragoş îl ignora, în continuare), „măcar să beţi o cafea.” „Invitaţia ta mă ispiteşte, Măria”, i-am spus, „dar tu ştii că nu pot suporta ce pictezi, clăile alea de fân, şi aşa mai departe; acum doi ani, când te vizitam la atelier, pe strada Xenopol, erai pregătită, întorceai mai întâi tablourile cu faţa la perete ca să nu le văd, să nu mă înfurii.” „Le pot întoarce şi acum”, mi-a răspuns ea oftând, „trebuie doar să aştepţi câteva minute la uşă, până le întorc”.
Ne-am dus cu ea pe strada Sălciilor nr. 12, în fundul curţii, unde îşi avea noul atelier, o încăpere destul de plăcută, ea nu locuia acolo, lucra doar, picta peisaje tâmpite, am aşteptat afară până a întors pânzele şi am intrat, ne-a făcut cafele, mie şi Zenobiei, pe Dragoş părea că-l ignoră mai departe. Măria ne-a spus că putem folosi atelierul câtva timp, până găsim o locuinţă, eu am invitat-o politicos să ne lase în pace că suntem obosiţi şi ea a plecat.
„Mâine”, i-am spus Zenobiei după ce am stins lumina şi ne-am întins pe sofa în timp ce Dragoş se instala pe masa lungă a Măriei peste tuburile cu ulei şi pânzele îngrămădite acolo, „mâine, am să-ţi procur şi nişte mere.”
* într-un gheţar au fost descoperite cadavrele perfect conservate a şapte aviatori dispăruţi cu 28 de ani în urmă deasupra Islandei.
2. Am stat un timp la Măria, n-aş putea spune cât, ea ţinea la mine în felul ei încă de pe când jucam rugby, venea pe teren special să mă vadă, susţinea că îi plac grozav şi pohemele mele, după ce ne-am mutat la ea a mai venit câteva zile să ne vadă, căzuse pe stradă, se lovise la cap, i se rupsese un dinte, venea fără el, îşi ţinea palma pe gură, îmi aducea cărţi de citit, se rezema de masa pe care dormea Dragoş, nu scotea o vorbă; Zenobia o dădea uşor şi blând, cu mâna, la o parte, ca pe o draperie, de câte ori îi stătea în cale, ea nu zicea nimic, ofta, îşi mângâia gura cu degetul arătător apoi ieşea brusc, aproape în fugă, mi se părea că plânge.
3. Vă invit să recapitulaţi toate acestea fără a da prea mare importanţă unei anumite agresivităţi care s-ar putea să transpară în gesturile şi în limbajul meu; în mlaştini primisem chiar şuturi în burtă fără să mă opun, atunci gemeam fiindcă aşa trebuia aşteptând să se ghemuiască cineva pentru noi toţi; dar acolo mă domina evidenţa deschisă a marilor ritmuri pe care le pierdem, pe când în magma oraşului disperarea şi furia, altminteri zadarnice, se topesc mai greu; cu toate acestea, îmi place să susţin că şi aici înşelătoarea mea bruscheţe şi aparentul meu cinism nu sunt decât stridenţe fără importanţă ale unei seninătăţi subterane, mai dură decât toate furiile lumii, şi mai adaug că n-ar trebui să mire, de pildă, afirmaţia că în zilele despre care scriu (pentru, că s-ar părea că scriu) aş fi putut fără jenă să mă deschei la pantaloni în faţa Măriei privind-o ca pe ceva care oftează şi atât.
În plus, ca să-mi feresc puritatea de ideea abjectă a unei stări virginale, am să adaug că, iubind puternic de la vârsta de patru ani şi jumătate precum mă asigură nesigurele date ale memoriei, am avut de-a lungul vremii destule iubite, deşi nu căutam asta cu tot dinadinsul, oh, ce mult mă iubeau, ce mult mă urau!
Exista una, de pildă, acum e medic-primar, atunci era studentă, făcea practică la un spital, într-un orăşel de provincie, eu locuiam temporar în pădure, aveam un cal, veneam călare, o întâlneam în parc, legam calul de un copac secular, o conduceam în infern, era fericită; când am reîntâlnit-o, după un timp, în tramvai, într-un mare oraş, spunea că are doi copii şi că mă urăşte din toată inima, era aceeaşi, nu putea să uite infernul, spunea: „Mi-ai stricat viaţa, soţul meu e un om capabil şi cumsecade dar noaptea, când îmi trag pledul peste cap ca să fiu singură, mă bântuie amintirea acelor zile etc.” Vroia să mă ucidă, domnule, să mă arunce din tramvai, în plin mers.
Exista alta, lucra la reprezentanţa unei case de filme străine, mă plimba în cupeu, îmi trimitea, iarna, liliac alb, ne îmbrăţişam într-un leagăn, o conduceam în paradis, era fericită; când ne-am reîntâlnit, după ani şi ani, mă ura din tot sufletul, avea în ochi numai cuţite şi pumnale, spunea exact ce spusese cealaltă, n-am să repet, aşa se întâmplă de fiecare dată, aşa sau altfel, fiecare credea că iubise, eu însumi crezusem la fel până când s-a ivit Zenobia, puteam să şi mor, puteam să mă sinucid, domnule, convins că o fac din dragoste, fără să ştiu că la puţini, la foarte puţini, le e dat să cunoască miracolul, n-aveţi grijă, nu vorbesc despre altceva, în timp ce Măria îmi aducea cărţi de citit şi tăcea convinsă poate, şi ea, că mă iubeşte, mi se părea că plânge, n-a-vea decât…
* Observatorul astronomic din Kitt Peak a anunţat descoperirea vestigiilor unei stele care a explodat cu aproximativ 300000 de ani în urmă în constelaţia Lebedei.
4. Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, venea tot mai rar pe la noi, avea ochii uşor bulbucaţi, îmi plăcea de ea, umbla năucă pe lume, se descurca binişor, o ajutau şi părinţii; odată, când m-a întâlnit singur pe străzi (ieşisem să fac rost de mere), m-a oprit şi m-a ţinut de mână aproape un ceas, îşi astupa gura cu palma, privea în pământ, nu scotea o vorbă.
„Măria”, am încercat eu să-i explic, pentru că la urma urmei era fată bună, „ar trebui să ştii, că, mai demult, mi se întâmpla din când în când să joc table cu câte cineva deşi jocul ăsta nu-mi place şi puţin îmi pasă dacă pierd sau câştig; nu mă interesa decât ce zaruri dădeam; şi află că, din când în când, izbuteam să iau contact cu zarurile, aveam un fel de stare, n-am să insist, de fapt atunci ziceam în gând: „patru-doi” sau „cinci-trei” sau mai ştiu eu cât şi dădeam exact ce gândeam; câteodată ziceam cu glas tare: „ia să dau ei, domnule, un patru-trei, sau cinci-doi”, sau mai ştiu eu cât, şi chiar le dădeam, spre uimirea partenerului care zicea: „formidabil, domnule, le dai la comandă” – asta mi se întâmpla numai în momentele de slăbiciune sau de mărunt orgoliu, şi atunci celălalt mă punea să dau zarurile cu paharul, ceea ce n-avea nici o importanţă; dar erau şi zile când totul ieşea pe dos, când dădeam cu mâna mea tocmai zarurile care nu trebuiau date, înţelegi? Le ştiam dinainte, le spuneam în gând cu teamă şi cu speranţa că n-am să le dau şi mă gândeam, pe unde greşisem, în afara jocului, fireşte; mă îngrijorau tendinţa şi capacitatea mea de a-mi face rău singur, faptul că redeveneam o fiinţă cu două voinţe când socoteam că scăpasem de asta, mă rog, n-am să intru în amănunte; oricum, mă simţeam mâhnit, celălalt era convins că mă necăjeşte pierderea unei nenorocite de partide, avea şi el punctul lui de vedere, cum să-i explic? Uite, eu stau aici ca un cretin şi-ţi înşir tâmpeniile astea profund adevărate pe care sunt sigur că nu le crezi sau dacă le crezi, că nu le dai prea mare importanţă pentru că ai şi tu punctul tău de vedere, de ce să n-ai, ca orice om? Nenorocirea e că punctul ăsta de vedere te face să plângi, uite că tac şi treaba ta…” Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, ţinân-du-mă de mână, acolo, în stradă, unde o întâlnisem pe când, de fapt, pornisem să fac rost de nişte mere…
* în Olanda, la Circul Renz, o tigroaică a născut doi pui al căror tată este un leu.
5. Înainte de a pleca în mlaştini se întâmpla câteodată să mai citesc şi ziarele dar într-o bună zi nu le-am mai putut suporta vulgaritatea şi pornografia monstruoasă. (Ar trebui poate adăugat că pornografia pomenită aici nu are nimic comun cu sexualitatea de care a fost legată vreme de secole numai ca să murdărească şi una din ultimele şanse ale omului de a reîntâlni pierdutele adieri ale începutului; ar trebui adăugat că pornografia mai sus pomenită dospeşte în aberaţiile bunului-simţ comun şi, mai ales, în agresivitatea fără precedent a puterilor, dar să lăsăm…)
Totuşi, câteodată, ca să mă dezgust şi mai mult, citeam şi ziarele; ocupaţia aceasta sporadică nu-mi răpea cine ştie cât din ceasurile destinate lecturii tomurilor vremii, adevărate urinoare solid construite şi prevăzute cu instalaţii subtile, ultraperfecţionate, din robinetele cărora curgea teoria, şuşotea poezia, să vomiţi nu alta, înţepenite, gata să te înhaţe în fălcile lor de lemn; pe acestea le citeam cu dârzenie, din scoarţă în scoarţă, nu scăpăm o literă: „dacă am început, trebuie să merg până la capăt”, îmi spuneam, era una din probele cele mai dure pe care mi le impusesem, şi aşa mai departe.
Lectura sporadică a ziarelor îmi oferea şi o compensaţie: mizeria lor îngăduia o oarecare superficialitate, relaxantă de cele mai multe ori: citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze tăiam cu foarfecă şi lipeam tăieturile pe o coală de hârtie albă; astfel, la câteva luni o dată, când se strângeau mai multe fragmente scăpate din pornografia inconştient-inten-ţionată a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care ştirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutură, deveneau destul de instructive, pentru că găseam în ele lucruri şi fapte asupra cărora s-ar fi putut medita.
Ar trebui să mai adaug că la fiecare lectură a buletinului meu mă surprindea, printre altele, o sărăcie persistentă a fabulosului colectiv, dacă mă pot exprima aşa; în afara câtorva extrem de puţine şi de vechi obsesii, numărul ultra-redus al noutăţilor demonstra, încă de pe atunci, că acest domeniu fie că se afla într-un moment de impas, ceea ce n-ar fi de mirare, fie că îşi mutase pe alte zone, încă obscure, dovezile de manifestare.
Oricum, fenomenul mi se părea strâns legat de mutaţiile pornografiei mai sus pomenite, amin.
Spun toate acestea pentru a face înţeleasă intercalarea în textul de faţă a unor vechi extrase din buletinul meu de ştiri, redate aşa cum au apărut în ziare; ele sunt marcate cu o steluţă şi, oricât ar părea de fragilă înrudirea lor cauzală, fac parte din cercurile mai largi ale mişcărilor mele de atunci…
* Tânărul pictor Bruno Mendoza, 23 de ani, şi-a încheiat perioada de creaţie în fundul unei grote de unde, după trei zile şi două nopţi, a revenit cu 9 pânze şi 27 desene lucrate în semiobscuritate.
6. Atelierul Măriei aducea, într-o oarecare măsură, cu odaia de sus a domnului Sima. Zenobia pretindea chiar că ar fi una şi aceeaşi, până şi fereastra, deşi nu dădea spre mlaştini, se afla la locul ei.
Aici, pe o mică etajeră roşie aşezată în stânga ferestrei, se aflau adunate câteva obiecte; necesitatea de a le enumera, pe care o încerc acum, nu este de natură descriptivă. Ea face parte poate dintr-un ritual pregătitor menit să reunească ceea ce, aparent, desparte, lată-le:
Un bol de sticlă, vid, rotund şi transparent. La stânga lui, o statuetă arhaică: Cybele, şezând; vremea i-a ros trăsăturile multiplicându-i-le sub vălurile ştergerii care îi subliniază melancolica nepăsare; senină şi calmă, ea îşi ţine mâinile în poală.
La stânga ei, un mic leu de bronz privea încordat spre stânga; creştetul lui, cu coamă cu tot, nu depăşeşte mijlocul Cybelei.
Deasupra lor, lucrată în metal cenuşiu şi prinsă în perete, litera U, gotică.
Sub etajeră, o cheie veche, ceva mai mare decât cheile obişnuite…
* Vrând să-şi transforme curtea într-o grădină zoologică tăcută şi paşnică, John Fairnington, din Branxton, a populat-o cu animale făcute din beton.
7. In prima zi când locuiam la Măria, spre seară, am găsit în faţa uşii, pe pragul de afară, un fluture de noapte. Corpul lui greoi, pufos şi mare cât un pui de vrabie, zvâcnea din când în când, apoi încremenea cu aripile desfăcute. Ca să-l feresc de tăişurile reci ale nopţii l-am luat, nu fără dezgust, şi l-am pus într-o cutie, pe masa de sub fereastră. (Ar trebui să adaug câteva amănunte despre cutia aceea de carton roşu căreia, datorită obiceiului meu de a da nume obiectelor, îi spuneam Intimitate, dar mă tem să nu îngreunez o înţelegere şi aşa destul de vagă.)
În dimineaţa următoare, un Ritm duşmănos mi-a dat târcoale, vibra, ciripea, zbârnâia, izbea în geam, troz-nea în varul pereţilor, îl simţeam pretutindeni, real şi perfid.
Ca să mă apăr am început să-mi pendulez capul spre dreapta şi spre stânga, era o ameninţare, el s-a restrâns, s-a comprimat, a devenit foşnet, din ce în ce mai localizat, o unghie care zgâria uşurel pe dinăuntrul cutiei de carton de pe masă.
Atunci mi-am amintit de fluture, am luat Intimitatea şi am deschis-o; fluturele a ieşit, era încă viu, încerca să se târască greoi spre un ungher mai întunecos, l-am aruncat afară.
A doua zi, am găsit înşirate pe prag şase aripi de fluture, identice una cu alta, le-am recunoscut imediat, erau ale lui toate şase, nici urmă de restul corpului, le-am ars acolo unde le găsisem.
În cea de-a treia dimineaţă, pe când vroiam să ies, am regăsit, aranjate cu grijă pe pragul de afară, cele şase aripi, neîndoielnic aceleaşi, le-am ars din nou, apoi m-am reîntors în atelier, m-am aşezat pe scaun cu faţa la perete şi am început să aştept, ştiam că trebuie să aştept…
8. Fireşte, spun numai ce se cuvine, adică lucruri aparent mărunte, conştient că până şi ele par uneori cam trase de păr, acesta fiind modul lor de a se lăsa văzute; e ca şi cum, „încercând să povesteşti un munte cu avalanşele lui cu tot”, s-ar lăsa povestită numai o pietricică sau ceaţa de la gura prăpastiei; dar sunt convins că până şi în tăcerea lor se poate desluşi câteodată geamătul încleştării dintre vârf şi abis.
De asemenea, relatând lucrurile acestea cam greu acceptabile nu încerc să descurc trama în care vier-muiam orbit mai mult sau mai puţin de propriile mele retine: la început mă încăpăţânam să înţeleg, în sensul obişnuit al cuvântului, dar înţelegerea aceea nu putea atinge decât ecouri venite de foarte departe şi care abia pâlpâiau, ca nişte raze pe ducă; cu timpul, explicaţiile se transformau în portiţe pentru noi capcane, născute din ele înşile.
* Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adâncime de 1,50 m, se pregăteşte să petreacă 206 zile în condiţii similare.
9. În zilele acelea izbutisem să procur, în afară de mere, şi o cantitate infimă de mălai; acesta, fiert cu foarte multă apă, devenea terci; lăsat să se răcească el constituia hrana noastră de bază, o hrană infamă, aş putea zice, care ne-ar fi dezgustat profund dacă i-am fi dat vreo atenţie.
Oricum, permanenta stare euforică în care trăiam pe atunci ar putea fi pusă pe seama nutriţiei, explicaţie, după cum mi-am dat mai apoi seama, pe cât de logică pe atât de cretină.
Nici vorbă, disponibilităţile noastre, mai ales ale Zenobiei, ne-ar fi putut rezolva cu destulă uşurinţă micile mizerii ale vieţii dar niciodată nu ne-a trecut prin minte să le folosim pentru asemenea nevoi; iar dacă o dată sau de două ori am vârât câte o monedă în cutia unui telefon sau a unui cântar public şi ne-am ales cu câte o poală de mărunţiş, aceasta a constituit pentru noi un joc: am văzut că se poate şi, fără să ne mirăm sau să repetăm, am lăsat să se poată.
10. Totul se desfăşura după legile unei ciudate nepăsări-active; datorită ei, cele mai neînsemnate gesturi căpătau greutate pe când limitele voinţei-con-ştiente deveneau din ce în ce mai instabile: orice se întâmpla părea, în acelaşi timp, constant şi reversibil, cert şi înşelător, dar mai bine să vorbim despre altceva…
În acele zile, Zenobia se adapta noilor condiţii ale existenţei noastre; era o adaptare fluidă în care viaţa obişnuită nu se deosebea cu nimic de viaţa presimţită; ea le turna una în alta, gesturile şi cuvintele ei se aliniau într-o modestie obscură şi plană căreia numai rămăşiţele orgoliului meu mai încercau, din când în când, să i se opună.
Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea şi spaimele ei erau de altă natură: ea tresărea şi se speria la orice foşnet, auzea cum se mişcă umbrele pe ziduri.
* în Venezuela, membrii unei expediţii au descoperit întâmplător o pădure care creşte într-o peşteră subterană. Pădurea, formată din copaci foioşi, înalţi şi atât de deşi încât a fost nevoie de topoare speciale pentru a se putea croi un drum, are frunzişul verde în care clorofila se formează fără ca razele soarelui să pătrundă în peştera subterană.
11. Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenţă.
Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amândoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe când, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.
În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămî-nând într-un fel aceleaşi.
Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mânia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.
* De 33 de ani doctorul William Bean notează cu atenţie ritmul creşterii unghiei de la degetul mare al mâinii sale stângi.
12. Zenobia îmi ghicea gândurile, toate gându-rile; odată, stăteam tăcuţi amândoi, Dragoş dormea pe masă; eu citeam ceva despre acea auditoare şi confidentă a străfundurilor, măicuţa Mechtilde de Magde-bourg care, cu un mileniu şi ceva în urmă, bântuită de viziuni ale infernului, vestea apropiata domnie a urii veşnice.
„De ce ură veşnică?” m-a întrebat Zenobia.
„De unde ştii?” am spus.
„Ce să ştiu?” „Despre Mechtilde…” „Care Mechtilde?” s-a mirat Zenobia; iar când i-am spus ce citeam mi-a mărturisit că nu ştia nimic despre nici o Mechtilde dar că nu suporta ura; vorbise aşa, într-o doară, şi părea mai mirată decât mine, mai speriată chiar, ai fi zis că vroia să-şi ceară scuze.
* Plajele litoralului peruvian al Oceanului Pacific au fost invadate de uriaşe meduze multicolore, smulse de furtuni din adâncuri.
13. Altădată, când am căpătat două bilete la circ, am stricat fără voia mea spectacolul unui biet hipnotizator. Acesta lucra cu un băiat de vârsta noastră care trebuia să ghicească, legat la ochi, numere de pe buletinele de identitate ale spectatorilor, şi aşa mai departE. În seara aceea eu şi Zenobia eram bine dispuşi, spectacolele de circ ne-au plăcut totdeauna, aşa că i-am spus, în glumă, Zenobiei: „Ce-ar fi să-l fac pe băiat să vină la mine?”
Zenobia a pufnit în râs, eu am şi uitat ce spusesem, nu mă interesa, când băiatul acela legat la ochi a dat buzna peste mine, tocmai în fundul sălii, unde mă aflam; asta s-a repetat de trei-patru ori, numai ştiam cum să scap, spre disperarea hipnotizatorului, până când publicul a început să fluiere; a urmat apoi alt număr, şi altul, până la sfârşit… „Te-ai jucat frumos”, spunea Zenobia, în drum spre casă, vrând parcă să şteargă gustul penibilului pricinuit de jalnica mea exhibiţie.
* Michel Lottito, în vârstă de 28 de ani, a reuşit în 12 zile să mănânce aproape în întregime o bicicletă în greutate de 7 kilograme.
14. Stăteam în norul meu şi mă uitam; de fapt nu căutam nimic, stăteam ca într-un abur transparent, zilele se scurgeau lente, aproape nu ieşeam din casă. Zenobia lipsea mereu, susţinea că trebuie şi ea să lucreze, în noaptea fără de sfârşit a lumii urlau aceiaşi lupi, luceau aceleaşi stele.
Într-una din zile, spre seară, Zenobia m-a sfătuit să mai ies un pic la aer, să mă plimb, „eşti palid de tot”, spunea, „du-te să cumperi nişte sugativă galbenă, sau ce vrei tu.”
Am plecat, se înnorase, exista o mică papetărie prin apropiere, Zenobia pomenise numele câtorva străzi, pe ele trebuia să merg şi nu pe altele, dacă m-aş fi abătut din drum s-ar fi mişcat altceva.
Străbăteam străzi arhicunoscute, vedeam ca prin ceaţă oameni cu feţe albe sau verzi, erau nişte case, cineva striga de la o fereastră deschisă: „Ioanaaa!”, o femeie scăpase din mână la trecerea mea câteva monezi, le auzeam sunând, se aplecase să le culeagă de pe asfalt, mă duceam să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.
Apoi, fără nici un motiv, m-am abătut din drum; începuse să picure, se scutura un nor, în stânga mea se afla strada Palade, o stradă mică şi liniştită, deasupra ei cerul părea un cort uriaş tapisat cu planete albastre care pluteau calme de la o zare la alta, acolo nu se putea să plouă; aveam senzaţia că pătrund pe aleea unui cimitir, un rest de slăbiciune mă făcea să mă întreb, vag, de ce mă abătusem din drum, ce căutam pe aleea unui cimitir.
Pe strada aceea, mergeam, cu ani în urmă, spre şcoalĂ. În drum, scoteam limba la oameni, dacă trecea vreun şchiop i-o luam înainte şchiopătând; acum, după câţiva paşi, l-am văzut venind dinspre celălalt capăt al străzii pe unul dintre prietenii mei, îmi făcea semne de departe, părea că vine la o întâlnire dinainte fixată.
Prietenul acela, al cărui nume nu l-am ştiut şi cred că n-am să-l ştiu niciodată, era un băiat destul de înalt, mai mult blond, am impresia că purta totdeauna cămăşi albe cu gulerul răsfrânt, oricine ar fi spus că arăta bine. Prima oară îl întâlnisem în Gara de Nord, cu câtăva vreme înainte de plecarea mea în mlaştini, mă aflam în sala de aşteptare clasa a doua, stăteam pe o bancă, habar n-aveam ce căutam acolo, în orice caz nu mă gândeam să plec nicăieri, aşteptam pur şi simplu, era îmbulzeală, câteva sute de oameni…
L-am văzut, peste mulţime, la celălalt capăt al sălii, căuta şi el parcă pe cineva; când a dat cu ochii de mine a ridicat mâna, se afla încă în prag, mi-a făcut semn; am ridicat şi eu mâna, pe el îl aşteptam; a venit spre mine, ne-am îmbrăţişat, s-a aşezat alături, pe bancă, am vorbit câteva ore, spunea că se ocupă cu un fel de măsurători (de terenuri, de drumuri, n-am prea înţeles), i-am dat şi eu unele noutăţi despre mine, eram convinşi amândoi că ne cunoşteam de când lumea, el îmi spunea pe nume (îmi dăduse un nume aiurea, cred că îmi spunea Scarlat, nu l-am contrazis, n-avea nici o importanţă), abia când a plecat mi-am dat seama că atunci îl întâlnisem pentru prima oară şi că uitasem să-l întreb cum îl cheamă.
Acum, pe strada Palade, prietenul meu fără nume mi-a întins mâna şi mi-a spus repede: „Te-am aşteptat la cimitir.” „La cimitir? Ce să caut la cimitir?” m-am mirat eu.
El m-a privit o clipă, pe urmă a spus: „la înmor-mântare; a murit Constantin.”
Apoi mi-a dat mâna grăbit şi a plecat; începuse să plouă pe strada Palade, n-am apucat să-l întreb de unde îl cunoştea pe Constantin, de unde ştia că îl cunoşteam şi eu, n-avea importanţă, m-am dus să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.
Când m-am întors acasă i-am povestit Zenobiei abaterea mea din drum şi celelalte, de altfel îi povesteam în fiecare seară tot ce făceam în timpul zilei, recapi-tulându-mi astfel obişnuitele pendulări între mizeriile orgoliului şi meschinăria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia să ajung singur la capăt, a tăcut şi atunci dar fiindcă era lângă mine totul părea limpede în cercurile noastre.
* La Grenoble, Christian Schaller a fost atacat cu lovituri de karate de două femei care, după ce i-au luat actele şi portofelul cu 800 franci, au dispărut, pe cât se pare cu o maşină în care se aflau doi bărbaţi.
15. Îmi e nespus de greu s-o situez pe Zenobia în cadrul ei real, nu pentru că n-aş vrea ci pentru că de prea multe ori cuvintele întunecă ceea ce vor să spună; un amărât de fard peste paloarea feţei n-ar fi în stare să redea vederii nimic din frăgezimea ei lăuntrică; în plus, ea bombăne mai toată ziua (încă de mică bombănea jucându-se cu păpuşile ei de cârpă), vorbeşte singură şi e de o încetineală uimitoare; în plus, ea e nespus de dură şi de blândă în acelaşi timp.
16. Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente şi nu se chinuie să fie; prin ea, eclipsele dispar într-o seninătate care absoarbe totul, pentru ca mai apoi o simplă vorbă de-a ei legată de cine ştie ce banală grijă casnică să le readucă acolo unde nici n-ai bănui că sunt posibile.
În toate acestea, ea rămâne o fetiţă cuminte şi naivă; câteodată însă e de o încăpăţânare nemaipomenită, nu spune decât nu şi nu; atunci toate argumentele mele devin inutile şi e nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că împotrivirea se datora „trecătoarei mele ieşiri din cercuri”, ca să folosesc cuvintele ei. Fireşte, asemenea momente m-ar mâhni adânc dacă n-ar cuprinde şi ele ideea consolatoare că, din toată lumea asta, ea m-a ales pe mine.
De fapt, Zenobia susţine că tot ce fac e foarte important şi se necăjeşte de câte ori îmi pierd încrederea în mine, ea e convinsă că drumul vieţii mele îmi cere să mă mişc, orice s-ar întâmpla, numai pe el şi că, de-a lungul lui, în orice clipă, se află lucrul către care mă îndrept, chiar dacă uneori îl uit sau îl ignor.
17. M-a umilit descrierea săracă şi profanatoare a Zenobiei. Din pricina asta, câteva zile n-am mai scris un rând; ar fi trebuit, totuşi, să ştiu de la început că pângăresc o zonă care, datorită structurii şi deprinderilor mele, se lasă transcrisă, şi încă destul de vag, numai prin mijlocirea a ceea ce numesc pohem; ar fi trebuit să nu uit că, altfel, tentaţia de a o descrie cât de cât aduce după sine texte a căror inocenţă artizanală nu are decât un merit: acela de a mă situa în afara literaturii…
18. Înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul când trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar când ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, când oboseam sau când arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcâmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vântul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vâram câteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo până se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsând altora locul.
Aşa se face că, pe când locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mâncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors până unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu până la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cât a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrând parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemu-isem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborât.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scânduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise câteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?”, am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul”, se ghicea un drum în beznă, pe lângă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnând vitele şi scârţâit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfârşit de lung; izbeam în dreapta şi în stânga, orbeşte, cu sacul de mână, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atâţia câini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învârteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit niciunul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, câinii rămăseseră în urmă, le auzeam mârâitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lângă un pâlc de salcâmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adânc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din când în când şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bâjbâit pe fundul gropii până ce am găsit, apoi am adormit.
Când m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Câinii se liniştiseră. Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zic că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie gal-ben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pâlc de salcâmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din când în când, prinsă la gât cu o cureluşă subţire.
* Concursul anual de la Montemesola – pentru cea mai frumoasă mustaţă – - a fost câştigat de grecul Nicolas Stassinos, posesorul unei mustăţi de 60 cm.
19. La început, când pui degetul pe un lucru şi lucrul acela se aprinde nu e deloc vesel, te apucă şi spaima; de obicei după aceea începe revanşa, cu subtilităţile greu de discernut ale conştientului, începe chinul de a nu fi sigur dacă doar ai presimţit aprinderea sau dacă ea s-a produs pur şi simplu la atingerea degetului tău.
E greu să te obişnuieşti cu gândul că ai putea avea un picior mai lung sau mai scurt decât celălalt, oricum şchiopătezi iar meschina compensaţie a singularităţii nu e o consolare.
În asemenea momente Zenobia intra în norul meu, şoptea ceva, nu învaţă nimic de la mine şi nu mă învăţa nimic, eram trăiţi fiecare de universul nostru comun, ne înţelegeam firesc, fără prea multe vorbe.
Pe urmă ea zâmbea, uita, uitam şi eu, afară se întuneca, stăteam aşa, îmbrăţişaţi, în mijlocul odăii, de afară nu pătrundea nici un zgomot, nici un fir de lumină, mă întindeam pe sofa.
„Zenobia”, spuneam, „am scris nişte poheme tâm-pite, n-ai vrea să mi le citeşti tu? Sunt acolo, pe masă…”
Ea lua hârtiile, se culca lângă mine, în beznă, cred că închidea şi ochii, întunericul devenea cald şi moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau când limpezi, când tulburi, le intuia exact pe cele care trecuseră dincolo.
Altădată, când pohemele mele mă plictiseau (simţeam fiecare literă-frână, fiecare cuvânt, menit să mă întoarcă, să readucă îngerul în closetul comun al mentalului şi rătăceam prin imensul pustiu al revanşei), o rugam să-mi citească din cine ştie ce carte, uitată de Măria. Odată, a nimerit nişte poeme în flamandă. A-tunci glasul ei uşor speriat mi-a şoptit în întuneric: „Sunt într-o limbă străină…” „Nu-i nimic”, i-am spus. „Cu atât mai bine…”
Ea şi-a plimbat degetele peste file şi a început să citească, sunetele păreau ciudate pentru urechile noastre dar noi le înţelegeam sensul, de dincolo de cuvinte.
20. Într-una din zilele acelea, pe când Zenobia era plecată de acasă, ne-a vizitat Măria, nu mai trecuse de mult pe la noi, ne-a adus câţiva trandafiri abia îmbobociţi, zicea că sunt din grădina ei.
„N-am să stau mult”, spunea, „n-aş vrea să te deranjez.” „Poţi să stai cât vrei”, i-am spus. „Nu mă deranjezi deloc, eşti la tine. Ştii, sper, că ne mutăm, curând…” „Nu-i nici o grabă”, a spus ea mişcându-se moale, şi emana atâta căldură şi supunere încât orice băiat ar fi sărutat-o măcar. „Am venit să iau nişte desene vechi, nu ştiam că eşti singur.” „Nici nu sunt singur, Măria”, am spus arătând vag spre masa de unde Dragoş, care nu mai deschisese de mult ochii, ne privea cu o sprintenă curiozitate, „mai e şi bătrânul” (aici Dragoş s-a încruntat puţin şi a clătinat din cap, a mustrare).
Măria s-a uitat spre masă apoi şi-a întors, mirată, capul spre mine.
Există oameni în faţa cărora e plăcut să pălăvrăgeşti, ei te incită la asta, îţi dau impresia că înţeleg foarte bine şi ce spui şi ce nu spui; de multe ori te şi dezamăgesc, mi s-a întâmplat şi mie; oricum, ei nu te obosesc, n-ai nevoie să tot explici, ţi se pare că te înţeleg dintr-un foc, nici n-apuci bine să închei fraza.
Pentru mine Măria făcea parte dintre ei, de aceea, ca să nu tac, i-am spus imediat că îmi place muzica, în special a greierilor, i-am povestit despre cei doi săpători de fântâni care vorbeau între ei fiecare din fântâna pe care o săpa şi de pe stratul la care ajunsese, unul stătea pe argilă, altul pe nisip, treaba lor; i-am mai vorbit despre un sculptor inexistent, numit Heracli-toris, a cărui bunică locuia pe o vale arsă de soare şi despre un proiect de sinucidere colectivă în care murim toţi pe o plajă, ne dăm cu pantoful în cap. „Există, totuşi, o compensaţie”, spuneam, „dar ea se află în vestiare, acolo unde dăm nume noi aceloraşi străvechi şi jalnice erori”, şi aşa mai departe.
Astfel vorbeam cu Măria şi mă simţeam bine, golul acela cu demarcaţii vagi se umplea cu efluvii călduţe, mă ascultam ca pe un străin, nu totdeauna mulţumit de mine, îmi găseam justificări: „nu vreau să-i las ei timp să se desfăşoare, m-ar plictisi prea mult, prefer să aud pe unde se mai împotmoleşte propria mea minte”, era o relaxare cabotinismul meu acceptabil.
Măria mă asculta, ai fi zis că înţelegea perfect nefericita picătură de fosfor care mai licărea printre sunete, stătea lângă masa de la fereastră, luase o mapă cu desene şi alegea din ele, punea unele deoparte, trecea cu mâinile prin Dragoş care zăcea neclintit acolo, părea că nu-l vede, trecea desenele prin el ca prin aer, punea unele la loc, în mapă, tot prin Dragoş. Tăceam. Mă încerca o senzaţie de vomă, o amintire de coşmar, mă întrebam dacă Măria ştia şi făcea dinadins alegerea aceea deşucheată.
Când şi-a dat seama că tac, Măria a oftat şi s-a întors spre mine.
„Zilele trecute”, a spus ea, „am cunoscut un băiat, zicea că te ştie…”
Apoi a luat desenele alese şi a plecat.
* Pe când interpreta la Paris rolul principal din „Vecerniile Siciliene” de Verdi, cântăreaţa Mar-tina Arroyo s-a prăbuşit pe scenă în actul al doilea datorită unei bruşte scăderi de tensiune. Pentru a o înlocui a fost solicitată cântăreaţa Renata Scotto care, dându-şi acordul, şi-a anunţat apoi indisponibilitatea pentru două săptămâni. S-a apelat atunci la cântăreaţa Montserrat Caballe, dar aceasta era bolnavă. „Le Monde” informează că în lume nu se cunosc decât trei-patru cântăreţe capabile să interpreteze dificilul rol al Elenei, trei dintre ele aflându-se bolnave în acelaşi timp, una la Paris, a doua la Milano, a treia la Torino.
21. Seara, fireşte, i-am povestit Zenobiei până în cele mai mici amănunte vizita Măriei, i-am repetat toate cuvintele rostite de mine şi de ea, tot ce gândeam în clipele acelea, am evocat până şi cotropitoarea căldură umedă a vizitatoarei.
Zenobia era obosită, lucrase mult în ziua aceea, stătea pe un scaun şi mângâia buchetul de trandafiri adus de Măria.
„Sunt doisprezece”, a spus.
„Cum poţi să fii atât de liniştită?” am întrebat-o, fiindcă începea revanşa. „Din tot ce ţi-am spus reiese că Dragoş nu există, acolo, pe masă şi tu, în loc să spui ceva, mă laşi să mă chinuiesc…” „Sunt obosită”, a spus Zenobia şi mângâia mai departe trandafirii.
„Tu nu mă ajuţi niciodată”, am spus, „mă laşi totdeauna să mă chinuiesc singur… Nu-ţi dai seama? Dacă Măria nu-l vede, dacă poate să-şi treacă mâinile şi desenele prin el, înseamnă că am halucinaţii şi, ce-i mai rău, că le leg între ele, că le sistematizez…”
Ştiam că înşir prostii, îmi era egal, sistemul însăilat fără voie de câtăva vreme se anihila în tăcerea Zeno-biei, simţeam din nou că mă înconjoară acel „altceva” care, pentru a putea fi suportat, cerea mici pauze de isterie raţională capabile să-l mai îngroape din când în când în propria lui forţă disperată; acum, slăbiciunea şi îndoielile mele mai stăruiau doar prin virtutea inerţiei.
Şi totuşi, din orgoliu, vrând parcă să-i demonstreze Zenobiei, că aveam dreptate, că vina era a ei şi numai a ei, m-am îndreptat spre Dragoş şi i-am pus mâna pe cap, i-am pipăit fruntea rotundă părul uleios şi moale – erau acolo, sub degetele mele, mi-a făcut cu ochiul.
Când m-am întors lângă Zenobia am văzut că ea nu mai mângâia trandafirii: de la baza fiecăruia, de unde floarea întâlneşte tulpina, ea scotea nişte ace cu gămălie atât de mici şi de subţiri încât abia dacă le-ai fi putut zări.
„Ia te uită!” m-am mirat eu, „Măria pretindea că sunt culeşi din grădina ei…” „Poate chiar sunt”, a spus Zenobia.
Atunci mi-am amintit că, de fapt, aşa obişnuiesc să facă şi unii florari când vor ca garoafele sau bobocii de trandafir să dureze mai mult…
* în decursul unui singur an în Republica Sud-Africana s-au născut 12 perechi de gemeni siamezi. Profesorul Trevor Jenkins consideră aceasta ca pe un fenomen extrem de rar şi care trebuie studiat, pe pământ născându-se anual cel mult o pereche de asemenea gemeni.
22. Curând după aceea, într-o după-amiază, eram obosit, aveam în faţă nişte poheme, stăteam cu obrazul lipit de ele, Zenobia nu era acasă, mă aflam pe muchie de cuţit între pohezie şi celelalte, care trebuiau făcute cu grijă.
Aş fi aţipit sau chiar aţipisem, cu capul pe masă: terminasem de scris. Era, într-un fel, ca atunci când începi să mori, în fine…
Stăteam cu capul pe masă, peste pohemele mele, când uşa s-a deschis bi-ni-şor, credeam că e Zenobia, şi a intrat un copil de vreo trei-patru ani, firav şi palid.
Nu ştiu de ce, m-am gândit că ar putea fi Empe-docle-copil şi mi-a venit să râd pentru că anticii ăştia, când vin, sunt întotdeauna solemni, n-ar zâmbi nici în ruptul capului, şi mai sunt şi politicoşi (am mai păţit-o o dată cu Empedocle, ţinea morţiş să-mi dea sfaturi, eu mă uitam cu jind la sandaua lui de bronz, cea lăsată la gura vulcanului, îmi plăcea modelul, i-aş fi cerut-o s-o port şi eu câteva ore, i-aş fi făcut să crape de invidie pe băieţii de pe strada Leonida unde locuiam pe arunci cu mama şi cu cele patru surori ale mele pe când fratele meu mai mare, Andrei, rătăcea pe undeva prin provincie; dar Empedocle mă bătea la cap: „trebuie să înveţi să gândeşti cu mâinile”, i-aş fi spus să tacă dracului din guriţa lui minunată pentru că, pe mine începuseră să mă doară mâinile de atâta gândire…)
Pe urmă mi-am zis că băieţelul care mă vizita putea să fie al vreunui vecin şi că se rătăcise din întâmplare pe la noi, asemenea lucruri se întâmplă şi nu se întâm-plă, în acelaşi timp, n-ai cum să ştii dacă nu ştii…
Băieţelul părea că nu mă vede, nu-mi dădea nici o atenţie, se uita la Dragoş, mă şi gândeam să-l întreb, în ipoteza că ar fi fost Empedocle, cum naiba de greşise în privinţa modului de moarte; aş fi pălăvrăgit un pic cu el despre asta dar îmi era prea somn, abia izbuteam să-mi ţin pleoapele ridicate.
Copilul stătea cuminte în cămăşuţa lui largă, la câţi-vă paşi de masa de sub fereastră; ţinea mâinile la spate, se aplecase uşor înainte, privea atent şi nu scotea o vorbă.
Au trecut, astfel, câteva minute bune, aproape aţipisem, când Dragoş a sărit de pe masă şi a început să ţopăie în jurul lui.
„Astâmpără-te”, am încercat eu să-l potolesc. „O să sperii copilul…”
Dar cuvintele, abia îmi ieşeau din gură, un fel de mormăit. Cu toate astea Dragoş le-a înţeles şi s-a oprit o clipă.
„Nu se speiie”, mi-a spus, „e piietenul meu, a venit să ne jucăm…” „Prietenul tău, pe dracu”, am izbutit eu să mormăi pe când el îşi reluă dansul în jurul copilului.
Îi vedeam şi îi auzeam pe amândoi ca dintr-un cub de ceaţă, mâinile puştiului luceau dar faţa nu i se înverzise încă, îmi era atât de somn încât m-aş fi aruncat de pe scaun direct în aşternut, ca într-o apă; m-am târât cu greu până la sofa, m-am poticnit de câteva ori, şi m-am întins acolo cât eram de lung, cu faţa spre ei.
Nu ştiu de ce, mă încăpăţânam să ţin ochii deschişi, aş fi putut să-i văd oricum, începuseră să joace amândoi, ţopăiau ca nebunii, săreau prin aer şi chicoteau, apoi Dragoş s-a aşezat în patru labe, copilul i s-a urcat în spinare, se mişcau aşa, de-a lungul încăperii. Când izbuteam să ridic mai mult pleoapele îi vedeam ca pe nişte pete nebuloase mutându-se de colo-colo, habar n-aveau de mine, vroiam să strig la ei să se astâmpere o dată, să mă lase să dorm, mi se înţepeniseră maxilarele, nu izbuteam să scot decât nişte sunete jalnice: „ob-ob-ob…”
Apoi s-au potolit, le vedeam din nou, clar, feţele, semănau în mod ciudat cu mine, nu înţelegeam şi nici nu încercam să înţeleg cum de îmi semănau atât de mult puştiul ăla amărât şi bătrânul senil, cu mutra lui de capră jumulită, simţeam că există între noi o comuniune de nedefinit, ne zbenguiam parcă, toţi trei, în aceeaşi apă răcoroasă şi i-aş fi pocnit pe toţi trei fiindcă nu mă lăsau să dorm.
Pe urmă Dragoş s-a instalat tacticos pe scaunul meu, la masa mică unde obişnuiam să scriu, a luat unul din pohemele mele, apoi încă unul, şi încă unul, în total trei, făcea avioane din ele, puştiul îl privea serios şi atent, le mai netezea şi el un pic muchiile, cu unghia, şi le arunca prin cameră.
Îmi venea să urlu şi să râd, puţin îmi păsa şi de po-heme şi de mine, m-am pomenit mişcând (înăuntru) degetele; făceam (înăuntru) exact ce făcea Dragoş; braţul meu drept zvâcnea (înăuntru): arunca avioanele o dată cu braţul plăpând al copilului; exista (înăuntru) o similitudine uluitoare a gesturilor noastre. Pe urmă m-am plictisit, ei s-au oprit din joc, Dragoş mi-a făcut un semn de salut, cu mâna la căciulă, copilul mă ignora, şi au ieşit amândoi bi-ni-şor, din odaie, pe când eu mă prăbuşeam într-un somn adine.
Când s-a întors Zenobia se întunecase de-a binelea, a aprins lumina, m-a trezit.
„Ce ai?” mi-a spus, „de ce gemi?” I-am povestit că pesemne lucrasem prea mult din care cauză avusesem un coşmar plăcut şi neplăcut, că mă vizitase un băieţaş, „închipuieşte-ţi”, i-am spus, „cred că era Empedocle copil, un puşti, toată chestia e că semăna leit cu mine; acum, să nu-ţi închipui că spun asta din orgoliu, era un biet puşti amărât; în plus, boşorogul de Dragoş a făcut măgăria de a se căra fără să-şi ia rămas bun de la tine, semăna şi el cu amândoi…” Zenobia s-a aşezat pe scaun să plângă un pic, poate era obosită, poate îi părea rău că ne părăsise Dragoş.
Pe urmă a zis: „gata!” şi s-a ridicat. Eu i-am povestit mai departe ce se întâmplase. Ea mă asculta făcând, ca orice gospodină, puţină ordine prin casă. De trei ori s-a aplecat şi a ridicat de pe jos nişte avioane de hârtie, trei în totali dar nu le-a pus lângă celelalte poheme ci pe masa de sub fereastra care ar fi putut să dea spre mlaştini.
Coridorul
1. Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, şi tot aşa până te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi o dată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli totdeauna pe muchie de cuţit.
2. La câteva zile după plecarea lui Dragoş, pornisem pe jos, n-ar fi fost departe.
Mergeam agale, din când în când mă opream, îmi rezemam fruntea de zidul vreunei case şi plângeam, îmi plăcea figura; un bătrânel s-a oprit să mă întrebe de ce plâng şi dacă am nevoie de ceva.
„Dă-mi jumătate din batista dumitale, s-o folosesc cinstit”, i-am spus mutându-mi fruntea pe umerii lui, „pentru că mă duc să-mi văd, familia, o mamă văduvă şi poate muribundă şi o tânără oligofrenă, soră-mea mai mare.”
Bătrânelul m-a privit speriat, s-a tras înapoi şi a şters-o cât a putut mai repede cu toate că îi spusesem numai adevăruri.
Era un joc frumos şi necesar, vroiam să mă echilibrez; ca de obicei, în dimineaţa aceea se petrecuseră prea multe, Zenobia plecase şi mă lăsase singur acasă iar eu călcasem pe trepte prea fierbinţi, simţeam nevoia să-mi răcoresc tălpile, să le aşez pe un asfalt obişnuit.
Plângeam, aiurea, ca să mă destind, cu fruntea rezemată de zidul unei case, pe strada Romană.
Era vizibil că-mi pierdeam vremea de pomană: în afara bătrânelului aceluia milos nu s-a mai oprit nimeni să mă întrebe ce am; de aceea m-am aşezat pe marginea trotuarului, bolboroseam ceva, îmi urmăream desfăşurarea gândurilor; mai întâi mi-a venit în minte un ilustru personaj, îmi ziceam că orice poet adevărat ştie mai multe decât toate tomurile acestuia despre străfundurile fihinţelor, sau măcar despre propriile sale măruntaie psihice; apoi un altul, „ăsta da”, îmi ziceam, „se mişcă mai aproape, păcat că trebuie să-i spun şi lui adio, pe treptele vreunei catedrale”; apoi un al treilea; de unde până unde, pentru că acel altul din fiecare mie mi se ivea numai când îi făceam semne, ca acum, cu gestul unuia care îşi şterge nasul sau sudoarea de pe frunte ca să poată suporta el însuşi arsura lăuntrică.
Pe urmă am văzut-o trecând pe celălalt trotuar pe tanti Linica, murise de mult dar mai treceau şi alţii la fel de morţi, învăţasem să-i recunosc; ea mi-a făcut cu mâna şi a cotit pe lângă şcoala Tunari, „pesemne că se duce în vizită la mama, poate mă aşteaptă”, mi-am zis, pregătindu-mă să mă duc după ea şi să-i pun câteva întrebări, de pildă dacă acolo se mai căsătorise, dacă mirele, presupunând că ar fi acelaşi, îşi lipise la loc picioarele tăiate de tren pe când venea la nuntă, şi aşa mai departe.
Apoi m-am ridicat şi am plecat, mă plictisisem, am cotit pe lângă şcoala Tunari, pe strada Leonida, am deschis poarta de fier ruginită care a scârţâit prelung, am străbătut pavajul îngust al curţii (era un liliac, cu trei dungi albe, de vopsea, pe trunchi) şi am intrat în casă fără să bat la uşă.
De obicei, pe soră-mea Zoe-Olga o găseam brodind pe bucăţele de cârpă, cu arnici roşu, figuri abstracte, îmi plăceau la nebunie; ea nu ştia nici să scrie nici să citească, abia izbutisem, pe când eu aveam vreo şapte ani şi ea vreo nouăsprezece, s-o învăţ să deseneze patru litere de tipar: O, L, G, A, dar ea adăuga totdeauna după ele un E, aşa că semna OLGAE; în plus, asculta cu mult interes concertele transmise la radio şi enunţa cu o pronunţie deosebit de corectă numele instrumentelor muzicale cele mai rar auzite; acum era singură, cu ea puteam discuta liber, despre orice.
„Mama e acasă?” am întrebat-o.
„Nu e, umblă haimana”, mi-a răspuns.
M-am aşezat pe un scaun, mă gândeam să continui discuţia.
„Păpuşico”, i-am spus (aşa o alintam câteodată), „a fost tanti Linica pe aici?” „A fost adineauri, doar un pic, fiindcă a murit”, mi-a spus ea.
„Şi ce mai spunea?” „Ce să spună şi ea, săraca… întreba de tine.” „Eu eram aici?” am întrebat-o.
„Nu, nu era numai ea, zicea că ai să vii…” „Ia du-te tu până dincolo”, i-am spus, „poate că eram acolo.” „Mă duc”, a spus ea, îndatoritoare.
S-a dus în camera de alături, după câteva clipe s-a reîntors.
„Nu erai acolo”, a spus.
„Atunci înseamnă că sunt aici”, am spus.
„Da”, a confirmat ea.
Am tăcut un timp, pe urmă am întrebat-o iar: „în afară de tanti Linica m-a mai căutat cineva?” „Da, te-a căutat Constantin, a murit şi el, era cu haină şi cu pălărie.” „Dacă mai vine, să-i spui să mă caute pe stradă. Ai să ţii minte?” ‘„Da.” „Mai bine notează, să nu uiţi” (i-am întins o hârtiuţă şi un vârf de creion, a desenat conştiincioasă câteva hieroglife, pe hârtiuţă). „Când vine mama, să-i spui că mai trec eu pe aici, de ziua ei, să-i aduc un cadou…” „Şi mie ce-mi aduci, când oi muri eu?” „O rochie de mireasă. Notează şi asta, ca să nu uit.” A notat, la fel de conştiincioasă, cu aceleaşi hieroglife, adăugind şi semnătura OLGAE, îi luceau ochii de bucurie, m-am întins pe divan, peste puţin am adormit, era bine acolo, pe divan, o briză plăcută pătrundea prin ferestrele deschise, perdelele subţiri fluturau…
3. În drum spre casă mă gândeam la prieteni, majoritatea nişte jigodii, ţinusem la unii dintre ei, îi întâlneam în felul meu, umblam adică razna pe străzi până apărea vreunul, venea direct spre mine, habar n-avea că îi dădusem întâlnire; câteodată mă gândeam la unul, anume, îmi era egal, vroiam doar să văd pe cine am să întâlnesc în starea aceea (ar trebui poate, să desfac puţin şi mecanismele dureroase ale eşecurilor, dar prefer să le uit); întâlnirile cu persoane precise le practicasem mai de mult, în adolescenţă, pe când eram topit după o creatură mică şi prăpădită, aflasem cum o cheamă dar nu ştiam pe unde stă, porneam la drum, coteam la dreapta sau la stânga, mă conducea un fel de luminozitate, când o întâlneam nu-i spuneam o vorbă, abia dacă o salutam.
Totul pornise de la nişte beţe de chibrituri stinse aruncate într-o sobă fără foc, n-am să insist; apoi dădeam întâlnire celor pe care i-aş numi „prinţii balcanici” şi ei treceau convinşi că se duc la parăzi, mişcându-se ca nişte particule epileptice; tot pe atunci îmi plăcea, să frecventez un mare stadion sportiv unde mă instalam cu o oră înainte de sosirea primilor oameni ca să-l văd cum se umple pe când oamenii, convinşi că-şi ocupă fiecare locul ales de sine însuşi ignorând cumplita lege a umplerii care îi mâna după cerinţele ei, se înecau în tristele ape quantice ale ansamblului.
Cu timpul, exerciţiile acestea m-au plictisit; de altfel, în asemenea lucruri, exagerările şi practicile de forţă nu m-au tentat, vă rog să reţineţi, decât în momentele de slăbiciune şi de neîncredere în mine.
Poate că un asemenea moment străbat şi acum când scriu (pentru că s-ar părea că scriu) mizeriile astea pe care, altminteri, nu dau doi bani.
* în Baigorra (Argentina), la rădăcina unui copac răsturnat de furtună, au fost descoperite furnici gigantice, cam de cinci ori mai mari decât cele obişnuite.
4. Aşadar, în drum spre casă mă gândeam la prietenii mei dinainte de plecarea în mlaştini; deci, Constantin murise, şi veşnica lui pomenire, apoi mă căutase pe strada Leonida, avea treabă cu mine.
Această aschimodie cu cap de pasăre, ceva între curcan şi găină, cu nasul ca un cioc moale atârnându-i peste gură, această scârbă de om mort, mărunt şi slăbănog, cu părul totdeauna gominat, cu haine de o exemplară eleganţă, acest produs desăvârşit al zonei de promiscuitate pe care Natura o cloceşte ca să se compenseze şi o vomită, ca pe o taină, pe sub cealaltă faţă a ei, apăruse în viaţa mea, cam pe la optsprezece ani, poate din aceeaşi nevoie de compensare sau poate numai pentru că, printr-o ciudată coincidenţă, purtam amândoi acelaşi nume de familie.
Pe atunci aveam pesemne un surplus de energie care trebuia cheltuită şi mergeam la rugby de două ori pe săptămână, joia la antrenament, duminica la meci, eram cel mai tânăr din echipă, jucam frumos, la înaintare; după meci băieţii se duceau la bere, luau tramvaiul, ţineau deschisă uşa de la coborâre, scuipau fetele pe rochie, se distrau grozav şi terminau seara la vreun cinema sau cine mai ştie unde, pe când eu vizitam o prietenă, o avocată mult mai în vârstă decât mine (împlinise douăzeci şi patru de ani), o frumoasă cu părul complet alb, îmi ştergea cu spirt arcadele sparte sau omoplaţii jupuiţi, făceam dragoste.
Odată, într-o duminică de toamnă, la duşuri, după meci a venit Constantin îmbrăcat cu o superbă flanelă albă, îl mai văzusem şi în alte daţi dând târcoale pe acolo; Gică Wirth, care juca aripă în echipa adversă, i-a spus: „Mă, pirpiriule, ia dă tu flanela aia, s-o încerc şi eu.”
Constantin şi-a scos flanela şi i-a dat-o, Gică Wirth şi-a lustruit cu ea pantofii de bizon apoi i-a aruncat-o în cap, ceilalţi râdeau. Constantin părea fericit, i-aş fi ars un şut, pentru că eu sunt dintre cei care plâng la cinema chiar dacă îmi dau seama că ar trebui să mor de râs, dar mi s-a făcut milă de el, era prea jalnic, n-am spus nimic, mi-am văzut de treburile mele.
La plecare, m-am pomenit cu el lângă mine. Zâmbea.
„Pe unde stai?” m-a întrebat.
„Ce-ţi pasă?” i-am răspuns.
„Nu, ca să vezi”, mi-a spus el, „eu te ştiu mai de mult, am şi fotografia ta pe o pagină de ziar cu elevii premianţi, erai mic, e şi fotografia mea alături, eram şi eu premiant, am păstrat-o fiindcă aveam amândoi acelaşi nume de familie, dacă n-o ai ţi-o dau, o tai cu foarfecă din ziar şi ţi-o dau.” „Stau pe strada Leonida, 5”, i-am spus, „adu-mi-o diseară că n-o am, dar de ce eşti aşa de nenorocit, cum naiba rabzi să-şi bată ăia joc de tine?” „Rabd fiindcă sunt urât”, mi-a spus, „vouă vă dă mâna pentru că sunteţi frumoşi, pe când eu iubesc o femeie, sunt nebun după ea şi nu mă place, mă uit la voi ca să vă imit, să-i fac impresie; în plus, cheltuiesc tot ce am pe haine; din când în când strâng două-trei lefuri, nu mă întreba cum, îi fac o vizită, mă crede cu bani, nenorocirea e că de fiecare dată mă întorc cu boli, de la ea, şi trebuie să aştept să mă vindec, atunci mă duc iar, altfel aş muri.” „îmi place de tine”, i-am spus, „şi acum cară-te. Treci pe la mine diseară, dacă nu sunt acasă laşi fotografia, discutăm altădată, acum am treabă…”
Seara, pe la opt, Constantin a venit cu fotografia, nu eram acasă, mi-a lăsat-o, era o tăietură îngălbenită din ziarul „Dimineaţa”, am rupt-o, înfăţişa un copil îmbrăcat cu o flaneluţă nenorocită, copilul purta o cunună de flori pe braţul drept şi privea cam chiorâş lumea, eram chiar eu.
5. Tot cam pe vremea aceea m-am mutat şi am locuit un timp, singur, pe un coridor destul de lung pe care îl străbăteam totdeauna în fugă, niciodată la pas, un coridor întunecos şi cam sordid, pe dreapta, cum intrai, se înşirau odăile slugilor (femei, venite din coclauri de munţi, le auzeam dimineaţa, înainte să coboare la lucru, povestindu-şi în dialectul lor natal visele populate de tauri negri care îşi vârau coarnele prin ferestrele camerelor aflate la etajul opt sau nouă, nu mai ştiu), pe stânga se afla duşul comun, folosit mai ales sâmbăta, WC-ul comun şi chiuveta comună, plus odaia unui tânăr pictor, îşi lăsase barbă, făcea rugăciuni cu uşa larg deschisă, ca să se vadă (dar muntencele nu se lăsau înşelate cu una cu două, scuipau pe furiş, îşi făceau cruce în spatele lui), avea o iubită, o elevă, îl vizita în orele de clasă, îi aducea mâncare în ghiozdan, o snopea în bătăi şi aşa mai departe, se petrecea o dramă amoroasă.
Am uitat să spun că la capătul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei, aveam o odăiţă în care locuiam şi primeam uneori vizitele unor fiinţe cu mâini luminoase şi feţe străvezii, despre ele nu prea am să vorbesc, aş fi putut crede că am viziuni dacă n-ar fi lăsat urme palpabile, discutam împreună ore întregi, odată mi-au adus un sac de cartofi, de exemplu, l-au răsturnat în mijlocul odăii, am mâncat multă vreme numai cartofi fierţi, fără sare, erau buni, dacă mă întreba cineva ce-i cu cartofii aceia răsturnaţi în mijlocul camerei spuneam, de exemplu, că mi i-a trimis un văr de la ţară, din judeţul Prahova, şi nu se mira nimeni.
Pe atunci, mâncam de obicei vinete, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, legume deloc recomandabile, aveam un balcon rotund cu un păianjen de sârmă atârnat în tavan, tăiam vinetele felii, le înşiram pe o sfoară, lângă păianjen, ele se uscau, puneam apă la fiert, cât să cuprindă, până dădea în clocot, luam feliile de vinete uscate şi uşoare ca fulgul, le puneam în apă clocotită, le lăsam să mai fiarbă 10-l5 minute şi le mâncam fără sare, nu erau bune; tot în balconul acela îmi uscam frunzele pe care le fumam în pipă, încercam tot soiul de frunze, numai cele de gutui puteau fi utilizate în acest scop, deşi, chiar ele, aveau dezavantajul că îmi lăsau în pipă un ulei negru şi dezagreabil, de aceea, până la urmă, căutam să-mi procur tutun.
Dând reţetele acestea, utile în anumite împrejurări, n-aş vrea să se creadă că eram sărac, deşi uneori nu posedam nici cămaşă pe mine, nu-mi stătea rău, şi nici tutun, ceea ce era mai neplăcut; eu n-am avut niciodată sentimentul sărăciei, nu mă interesau asemenea chestii ba chiar eram niţel cam snob pentru că unicul meu pahar, acela din care îmi beam apa de la chiuveta comună, era de baccarat, iar unica mea farfurie, aceea din care îmi mâncam vinetele sau cartofii, fără sare, vă rog să reţineţi amănuntul acesta nesemnificativ, purta pe dos marca celui mai fin porţelan englezesc.
* A fost replantat la locul său faimosul măslin al lui Platon care fusese dezrădăcinat de un autobuz. Specialiştii au confirmat că vârsta măslinului depăşeşte 2500 de ani.
6. Pe coridorul acela mă cam pândea o vârstnica mireasă, o doamnă vieneză, de vreo patruzeci şi doi de ani, frumos oxigenată, uşa odăii sale se afla spre capătul coridorului, alături şi puţin pieziş faţă de uşa odăii mele, doamna locuia cu maică-sa, ale cărei gemete de veterană a suferinţei le auzeam ziua şi noaptea, poate exagerez când spun că mă pândea, s-ar fi putut să fie vorba de simple coincidenţe, dar aproape în fiecare dimineaţă când mă duceam să cumpăr pâine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) ieşea din cameră, să mă întâmpine.
În mâna dreaptă ea ţinea oliţa, în mâna stingă un căţel de usturoi.
„Vezi ce cuhată sunt?” spunea, de fiecare dată (ar fi vrut să spună curată dar graseia cumplit) „vezi ce cuhată sunt? Spăl până şi ustuhoiul cahe n-ah thebui spălat fiindcă stă acopehit de cojiţele lui, dah eu tot îl spăl.” „Doamnă”, spuneam, pe când ea vărsa oliţe cu lichide nocturne în chiuveta comună, „apreciez cum se cuvine acţiunea aceasta igienică, cu atât mai mult cu cât eu însumi nu aş putea spune că sunt prea curat deşi, în schimb, sunt pur”, şi aşa mai departe, chestiuni de politeţe.
Într-o dimineaţă, după ce mi-a atras din nou atenţia asupra faptului că este extraordinar de curată, doamna Gerda a mai adăugat: „Să ştii că eu îţi sunt ca o sohă pe cahe poţi conta, deşi sunt supăhată pe dumneata penthu că te-am văzut iehi desculţ, pe sthadă, de ce umbli desculţ?” „Doamnă”, i-am spus, „discuţiile acestea matinale, aici, pe coridor, mă înnobilează, de aceea am să vă explic: îmi dădusem sandalele la reparat.” „Bine, bine”, a spus ea, „dah tot iehi ai lăsat uşa deschisă, nu-i frumos”.
„Citeam o carte, doamnă, de unul Kierkegaard, dacă vreţi v-o împrumut şi dumneavoastră.” „Mehsi”, mi-a spus ea, „deocamdată citesc alt ho-man”.
Iar după ce a vărsat oliţa în chiuvetă şi a clătit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine şoptindu-mi ca pe o taină: „Am auzit că şi dumneata shii…” „Da, doamnă”, i-am mărturisit, „scriu de mă rup.” „Ce shii?” m-a întrebat ea, „şi de ce shii?” „E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă, aşa”, i-am spus. „Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa aş plânge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege…” „Poţi să plângi”, mi-a spus ea, „eu îţi sunt ca o sohă”, şi mi-a întins oliţa.
Am luat-o şi am plâns în ea, fiindcă aşa trebuia, era o situaţie, oricum, plângeam la oliţă, era un fel de a mă exprima şi lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în ceruri sublime, vroiam să scap de amintirea unei seninătăţi prea dureroase, plângeam ca un copil, îmi venea să mor de râs, îmi spuneam: „Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film.” „Te doahe ceva?” m-a întrebat, îngrijorată, doamna, Gerda.
„Mă doare, doamnă Gerda, cum să nu mă doară? Cad într-un fel de transă, un fel de fericire, mai greu de suportat decât durerea. Atunci mă chinuie o singură spaimă, plăcută şi cumplită: să nu mă pulverizez, dumneavoastră pot să vă spun, îmi sunteţi ca o soră, apoi plutesc (să nu vă speriaţi) şi, poftim, oliţa, n-am reuşit să o umplu dar mi-a trecut, mă duc să cumpăr vinete şi pâine…” „Ah thebui să te ahăţi la un doctoh”, mi-a spus doamna Gerda „dacă vhei, te duc eu…” „Dumneavoastră, doamnă Gerda, sunteţi prea bună; cu inocenţa pe care o posedaţi, în ciuda vârstei (eu vă consider, bineînţeles, fecioară şi să nu mă interpretaţi greşit), ar trebui să aveţi, ca îngerii fenicieni, trei perechi de aripi: cu una să vă acoperiţi obrazul, cu alta picioarele şi, cu alta, să zburaţi. Atunci, dacă mi-aţi permite, mi-aş stabili gospodăria pe omoplaţii dumneavoastră şi poate că aş merge şi la medic.” „Eu te consideh, totuşi, bolnav” mi-a spus doamna Gerda, intrând demnă în camera ei.
7. Pe urmă, un timp am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, făcusem dopuri de ceară, solide, <m- *P.
Eram ca o sticlă plină cu simplitatea pură şi liberă a stării mele, arătam cu degetul la ureche: „sunt surd, ce să-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalţi înţelegeau, unii mă şi compătimeau deşi păreau bucuroşi că ei aud, scăpasem, n-aveau decât să se distingă ei în mozaicul lor de întrebări şi de răspunsuri gata desenate, n-aveau decât să-şi teoretizeze singuri teoria, să-şi toace varza sonoră printre dulcile bucurii ale dresajului.
Nenorocirea e că, într-o bună zi, poc! mi-au pleznit dopurile şi am început iar să aud, aş fi putut în schimb să nu vorbesc, să mă autoamuţesc, dar mi se părea aiurea, ar fi fost necinstit şi apoi, oricât te-ai amuţi, cuvintele tot le auzi, ele ţi se strecoară nestingherite prin măduvă, aşa că mi-am văzut de treburile mele.
8. Odată, mai demult, eram într-un lan de porumb spre toamnă, porumbul se uscase; acolo, în mijlocul lanului, se afla şopronul unei fierării şi, la vreo douăzeci de paşi, o căsuţă, un fel de colibă acoperită cu stuf, stăteam lângă fierar, el meşterea o potcoavă încinsă la roşu, între bătăile ciocanului auzeam porumbul foşnind.
Apoi, din casă a început să cânte Bach, în persoană, cânta la ţambal, improviza, nu ştiu dacă l-aţi auzit vreodată într-un lan de porumb uscat, de sub un şopron, pe Bach, improvizând la ţambal, sunetele se împrăştiau ca un fum, împânziseră cerul, mă ameţeau.
„Cine cântă?” l-am întrebat pe fierar.
„E gineri-miu”, mi-a răspuns el, „noaptea cântă la local, la Bucureşti, acum face ezecicii…”
După un timp, sunetele s-au stins şi în uşa colibei s-a ivit Bach în pijama vărgată, era mai tânăr, părea livid, extazul îi împăienjenise ochii, se clătina beat de muzică, îmi părea rău că tace, aş fi vrut să-i aud cuvintele, să aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetiţă de vreo doi-trei ani, fetiţa lui, s-a împleticit, i-a căzut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameţeala armoniilor, i-a spus: „Când ţi-oi da vreo două, iar te c… pe tine…”
Acestea erau cuvintele.
9. Pe când evoc aflându-mă, ca Bach acela, în prag, am senzaţia că încep să comit un fel de homan şi asta mă oripilează; oricum, scriind ca un prozator nenorocit despre una şi despre alta, nu fac decât să reconstitui coridorul pe care îl străbăteam în fugă, restul n-are nici o importanţă; iar coridorul acela nu poate fi reconstituit altfel când la un capăt al lui te lichefiază viziunile iar la celălalt capăt te duci să cumperi vinete şi aşa mai departe, pe când la mijloc te aşteaptă doamna Gerda cu nelipsita ei oliţă; există, poate, o zonă de filtru prin care trece numai ce, prin natura sa, poate să treacă, indiferent de disponibilităţi sau de criterii conştiente, o zonă dură, penetrabilă numai pentru ceea ce e menit să devină comunicabil, o zonă a cărei desăvârşire sălbatică nu e întrecută decât de necesitatea (la fel de sălbatică) de a rămâne măcar un timp în ea.
Dacă treci cu un milimetru mai sus, se petrece altceva (la început îmi era şi frică), dacă treci un milimetru mai jos se nasc jalnice texte, e ca şi cum te-ai apuca să desparţi, într-un ocean imens, sarea de ape. Ce tot bâigui eu aici, ce tot explic? în fine…
* Populaţia din Saint-Pierre-et-Miquelon, grup de insule situat în vestul Oceanului Atlantic, asistă de câteva zile, fără a putea interveni, la agonia a 63 cetacee cunoscute sub numele de Steno rostratus şi eşuate pe plajele pustii ale arhipelagului.
10. Aşadar, pe vremea când alergam jignit şi dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreagă şi pesemne că am mormăit prea tare pentru că, a doua zi, întâmpinându-mă la chiuvetă, după ce mi-a reamintit cât este ea de curată şi a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Ger-da a spus: „Ţi-a fost hău azi-noapte?” „Nu. De ce?” „Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiuhezi.” „Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn.” „Nu se poate”, a spus doamna Gerda, „nu doh-meai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu.” „Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sunt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii…” „Eu ştiu să păsthez, un sec-het”, m-a asigurat doamna Gerda, „şi eu am insomnii, deşi nu sunt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă…” „Dumneavoastră sunteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amândoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, când sunt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele şi atunci, pentru un cuvânt în limba română pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvânt, tradusă şi ea într-o limbă străină.” „Nu cumva ai febhă?” m-a întrebat doamna Gerda.
„S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am? Dar ce vă spun e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sunt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cât de cât, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sunteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcându-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvântul sensibilitate şi nici vreo altă tâmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvânt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci când e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura? vedeţi de unde sare, afurisitul?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sunteţi foarte muzicală, e ca atunci când vă duceţi la operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to!) şi când vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, şi nu ştiţi că tocmai ce ştiţi vă împiedică să ştiţi, pe când eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin.” „Sunt convinsă, totuşi, că ai febră, poate de la pumnul ăsta bandajat, ia să văd”, a spus doamna Gerda.
Şi, lăsând jos oliţa, mi-a pus pe obraji nişte degete foarte mângâietoare.
„Ia mâna de pe mine!” am strigat eu atât de tare încât, de la capătul celălalt al coridorului, ecoul a răspuns: „de pe mine…” „Vai!” a spus doamna Gerda, uluită de neaşteptata mea grosolănie, „dah eu îţi sunt ca o sohă…” „Surori ca dumneavoastră am văzut eu multe, doamnă Gerda, era una, de exemplu, doamna Ojog, de vârsta dumneavoastră actuală pe când eu abia împlinisem patrusprezece ani, venise din America, fuma trabuc, juca poker cu mama, avea un căţel, Buster, o javră împuţită, fără păr; odată, seara, după joc, a zis că-i e urât să meargă singură pe străzi, acasă, mama a zis că nu-i nimic, te conduce Gellu, am condus-o, pe drum vorbea de una şi de alta.
Buster dădea din codiţă, venea în urma noastră, ai fi zis că-şi freacă lăbuţele încântat că iese afacerea, la poartă doamna Ojog mi-a spus: „Te-aş invita înăuntru să-ţi dau o ţigară bună, ştiu că eşti fumător pasionat, nu te mai preface, nu e cazul, poţi să ai încredere în mine, fiindcă te consider matur şi îţi sunt ca o soră, dar soţul meu e plecat în provincie şi ce-ar zice vecinii?”
Eu am bâiguit nu mai ştiu ce şi, când am fugit din patul ei, nu ştiu cum am ajuns acasă, mă gândeam tot timpul că e prietenă cu mama, când venea pe la noi mă ascundeam, îmi era ruşine, până într-o bună zi când hop! mi-a trecut ruşinea de la sine, poate pentru că în ziua aceea mama a zis să joc şi eu, să-i ţin un pic locul până face cafelele că-mi dă şi bani pentru joc (dar la sfârşit să-i dau înapoi, să nu mă învăţ cu bani), jucau pe nimica toată, pentru distracţie; atunci m-am aşezat pe scaun, faţă în faţă cu doamna Ojog şi, pe când jucam, am făcut pipi pe sub masă pe fusta doamnei Ojog, îmi venea să mor de râs; când au priceput, doamna Ojog şi celelalte, despre ce era vorba, s-au supărat foc, mama zicea: „e nebun”, şi aşa mai departe, cred că se bucura în sinea ei…” „Vai”, a spus doamna Gerda, „eşti indecent…” „Eşti tu tâmpită”, i-am spus, „unde sunt indecent? lucrurile astea sunt prea complicate pentru oliţa ta, de aia ţi se par indecente, e aparenţa lor, aşa cum aparenţa lucrurilor aparente e să pară decente, stai să vezi; uite, să-ţi dau un exemplu, să-ţi spun o chestie care mi s-a întâmplat chiar ieri şi, dacă îţi merge mintea cât de cât, ai să pricepi de ce mi-am amintit de doamna Ojog şi de Buster al ei tocmai acum, după momentele sublime din noaptea de azi-noapte, aşa că ieri mergeam pe stradă proaspăt bărbierit, fără bandaj la mână şi cu ciorapi curaţi iar o fată s-a ţinut după mine vreun ceas, pe stradă.
Eu nu mă ţin niciodată după fete, pe stradă. N-am obiceiul ăsta. Dar îmi făcea plăcere, mă gândeam la unul Turcu, un tapiţer de pe strada Vasile Lascăr care, al dracului, poartă lavalieră şi plete, ai putea jura că e cel puţin Novalis deşi are vreo patruzeci de ani şi e bondoc şi rotofei, dar asta n-are importanţă, se ţin fetele după el, îi cer autografe, îl cred, pohet, pe când eu umblu tuns scurt sau netuns deloc şi atunci nu-mi cere nimeni autografe, câteodată fac oftică pe Turcu aşa că ieri, când s-a ţinut fata aia după mine, m-am bucurat grozav, mă gândeam: „uite, domnule, dânsa a luat pesemne de câteva ori plasă cu Turcu şi s-a învăţat minte, acum ştie cine e pohet şi cine nu e, stai să vezi, mai mult ca sigur că e o admiratoare, că ştie pe dinafară măcar ultimul meu pohem încă nepublicat şi intitulat Ghetele lui Gheorghe Lazăr sau câteva versuri din alt pohem al meu, de asemenea nepublicat, cum ar fi pentru că femeia mea nu plouă sau lăcustele sunt cele mai Constantin, aşteptam să le recite şi să-mi spună: „mai zi ceva, dacă poţi!”, mă şi oprisem lângă un zid, cinstit vorbind era o consolare pentru fiinţa mea jupuită şi priveam aşa, în gol, mai mult din profil, când ea şi-a luat inima în dinţi şi mi-a întins stiloul plus o bucăţică de hârtie cerându-mi, pe englezeşte, un autograf.
Atunci, mi-au intrat în funcţie disponibilităţile, o bănuială mi-a încolţit în minte, am izbit cu pumnul în zidul de care mă rezemasem, am izbit atât de tare încât mi-am rănit pumnul, şi am întrebat-o: „Pe ce chestie?”
Ea s-a speriat puţin, pentru că îmi curgea sânge din pumn, şi m-a întrebat dacă nu eram eu unul Buster Crabbe, un actor de cinema care juca pe Tarzan şi semăna leit cu mine, mi-a spus; tocmai îi văzuse fotografia într-o revistă de specialitate în care citise că Buster Crabbe ăla s-ar afla la Bucureşti şi crezuse…
Atunci i-am spus că Buster Crabbe ăla nu face doi bani pe lângă unul Buster Ojog pe care îl cunoscusem eu cu câţiva ani în urmă şi care poate semăna cu mine deşi dădea mereu din codiţă, sper să fi crăpat între timp, fiindcă, din fericire, viaţa e scurtă, dar îţi dai seama de starea mea sufletească, şi aşa mai departe, stai să vezi…”
Dar doamna Gerda n-a mai stat să vadă şi a fugit în camera ei de unde, printre gemetele bătrânei mame suferinde, am auzit-o cum încuia uşa.
11. Acum, când recapitulaţi, s-ar putea să vi se pară că vorbesc cam mult şi cam urât despre lucruri neesenţiale; de asemenea, s-ar putea să vă contrarieze dimensiunile căpătate de o doamnă Gerda sau de alţii ca ea, dimensiuni altminteri deloc neglijabile pentru existenţa mea; s-ar putea chiar să puneţi asta pe seama intenţiei mele de a înceţoşa ceea ce se petrecea dincolo, la celălalt capăt al coridorului, de exemplu, unde suprafaţa înceta să mai existe ca atare, mă rog, şi unde mă socoteam, de exemplu, buricul pământului, un buric esenţial şi nenorocit, n-am să insist.
Aşa, s-ar putea obţine un personaj care nu eram eu şi un coridor pe care n-am rătăcit niciodată; oricum, ignorând delicateţea mea innee şi duhorile împrejmuitoare ale existenţei, s-ar putea să apară în locul meu un băiat cam grosolan, ceea ce îmi e perfect egal, pe când eu, în această friguroasă zi de octombrie în care scriu, voi părăsi pentru un timp odaia şi plicticosul ritual el evocărilor şi mă voi îndrepta, împins de o reală necesitate omenească, spre fundul curţii unde o pasăre proaspăt sosită din nordul pământului va zâmbi purităţii mele şi-mi va da noutăţi despre un tărâm fără sus şi jos.
* Baza de cercetări ştiinţifice Widzel, din extremul nord al Suediei, a suferit un adevărat asediu din partea a circa 30 de urşi albi. Aceştia i-au ţinut sub strictă supraveghere pe cercetătorii care, la căderea serii, nu mai îndrăzneau să părăsească staţiunea. Se pare că animalele vroiau să-şi recapete vechile privilegii asupra acestei zone care constituie unul din teritoriile lor de predilecţie, silindu-i pe cercetători să plece în altă parte.
12. Tot cam pe vremea coridorului a trebuit să locuiesc vreo zece zile în altă pădure, mi se dăduse un cal, îl adăpam cu o găleată de pânză de la izvorul din imediata apropiere, îl ţesălam, îl hrăneam dintr-un sac cu ovăz, mă culcam lângă el, noaptea era frig, de multe ori mă trezeam cu capul pe grămăjoara caldă de bălegar, mâncam din puţinele merinde pe care le aveam, toate acestea se petreceau pe un spaţiu de patru metri pătraţi, dincolo de care mă pândea moartea. Stăteam acolo pe stratul de frunze umede aşternut de-a lungul anilor, câteodată ploua, îmi puneam peste cap pătura împuţită scoasă de sub şa, într-o bună zi am început să scormonesc stratul de sub mine, să dau la o parte frunzele putrezite; cam de la vreo douăzeci de centimetri adâncime frunzele roase de vreme şi de umezeală au început să pară dantele, broderii şi filigrane, le ridicam cu două degete spre lumina gălbuie strecurată printre crengile arborilor şi le priveam minute în şir, mă răsplăteau pentru jalnica mea existenţă; în spaţiul acela de patru metri pătraţi la limita căruia mă pândea moartea se afla miracolul. Era de-a-juns să scobesc…
13. Pe vremea coridorului se întâmpla uneori să vizitez şi câte un prieten, băteam la uşă, intram, dădeam ocol mesei şi plecam imediat sau rămâneam; dacă se întâmpla să rărnân, ce frumos conversam despre cumplitele blesteme care macină pohezia sau mai ştiu eu despre ce, în timp ce poezia continuă să se macine în blestemele ei orânduite la perfecţie de alţi monştri mult mai experimentaţi; alteori, dacă eram obosit, mă întindeam pe o canapea aflată acolo şi dormeam aşa până mă trezeau şoaptele prietenului care perora, de exemplu, tot despre mizeriile poheziei; atunci urlam de pe canapea: „Guraaa!” şi prietenul tăcea, avea impresia că îl terorizez.
Fireşte, vizitam şi fete, n-am să insist, am să spun doar că la atelierul Măriei petreceam ore decente, în faţa ei monologăm despre orice, cât e de rău pe lume, despre dragoste şi despre libertate, îmi aminteam adeseori deviza ţesută pe vesta lui Marat: „Vivre libre ou mourir!”, în faţa ei îmi plăcea să vorbesc, eram politicos şi blând, nici n-o sărutam măcar, ea tăcea şi ofta, mai bine aş fi plâns, cred că m-ar fi mângâiat cu plăcere; avocata aceea plecase pentru totdeauna în Moldova, ca un erou am condus-o la gară, ne-am îmbrăţişat la despărţire, spunea: „să ai grijă de tine”, zâmbeam, multă vreme am avut inima îngheţată, multă vreme, curând o fată m-a invitat la ea, într-o vilă grozavă, părinţii nu erau acasă, când am sărutat-o s-a înroşit la faţă, i s-au uscat buzele, i s-au scorojit ca de febră atât de tare încât am fugit de acolo, şi aşa mai departe.
Apoi, într-o altă seară, pe când traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un câine aruncat în şanţ, l-am întâlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decât ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lângă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gândeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-o convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.
14. Înşiruind aceste mici ticăloşii existente în mai toate vieţile adolescenţilor vorbesc, de fapt, despre un pat aşternut cu petale de crini, până la care drumul duce printre reziduuri mucede şi excremente; poate că rostul lor e să atenueze până la suportabil nişte dogoritoare raze lăuntrice, poate că vorbăria mea alimentează forţa presimţită a tăcerii fiecăruia dezvăluind, pe invers, partea cealaltă în care măsurile, toate măsurile, sunt iluzorii, şi aşa mai departe.
În plus, când eşti senin şi liniştit poţi auzi de acolo gemetele lumii şi atunci se comite un pohem, sau un tablou cu floricele pentru că din partea cealaltă nu răzbate, după cum am mai spus, decât ce poate şi ce trebuie să răzbată, pe câmpiile inteligente.
* Tribunalul din Bentong (Malaezia) a fost nevoit să-şi întrerupă timp de câteva zile activitatea datorită unei invazii de omizi care au ocupat literalmente întreaga clădire căţărân-du-se pe pereţi, pe tavane, pe uşi, pe ferestre, năpădind duşumelele şi întregul mobilier. Au trebuit câteva zile până când milioanele de omizi să poată fi evacuate.
15. Tot cam pe-atunci am locuit, temporar, într-un sat pe malul Someşului, eram cumplit de bolnav, mă târam pe uliţe sprijinindu-mă de garduri, mâncam numai cartofi fără sare, nimic altceva, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, nu vorbeam cu nimeni, localnicii mă priveau ca pe o arătare.
Peste câteva săptămâni, când începusem să mă refac, a venit să mă vadă o domnişoară de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, ţinea la mine, m-a găsit ultraj egărit, cu burta umflată de cartofi, am ieşit amândoi la plimbare, pe câmp, printre margarete şi maci, până la iarba atât de verde încât părea udă, discutam despre una şi despre alta, chestiuni mai mult clasice, îmi adusese nişte cărţi de citit, abia mă ţineam pe picioare dar conversam ca un inteligent şi ţanţoş, îmi exprimam opiniile în legătură cu Theodor cyrenaicul supranumit Ateul şi mai pe urmă Zeul şi cu Hipparchia din Maronea, aveam chiar unele rezerve, mă întristau câteva amănunte ale vieţii lor, greşeli de comportament, stai să vezi; aşa e când descoperi virtuţile salivei, domnişoara n-avea nici o vină.
Şi iată că, deodată, gazele datorate nutriţiei mele purificatoare dar unilaterale au început să-mi apese vezica; simţeam că mor, că înnebunesc de ruşine, ar fi existat două soluţii de salvare, una constând din evacuarea urgentă a lichidului din vezică, cealaltă, sonoră, legată de împrăştierea la fel de urgentă a gazelor, ambele de neconceput în faţa unei fete de la catedra de Filologie Clasică.
Curând, am simţit că nu mai pot, m-am trântit cu faţa la pământ, izbeam cu pumnii iarba, gemând cât puteam de tare pentru că, neavând încotro, alesesem soluţia sonoră, infamă şi degradantă, pe care gemetele mele nu izbuteau s-o acopere, domnişoara se uita uluită la mine, se speriase.
„Să nu confuzi”, strigam, „dacă vorbesc despre Theodor am în vedere numai modul lui de viaţă şi mă refer la stări, nu la idei; nu mă amesteca în tagma lui sau a altuia, nu mă amesteca în nici o tagmă, nu uita”, strigam (inutil, pentru că nu izbuteam să acopăr totul), „să nu-mi pui etichete, mă sufoc, dacă rostesc un nume din cărţile nenorocite pe care mi le aduci îmi şi găseşti o etichetă; să ştii că eu citesc ca să recunosc şi nu ca să cunosc; să ştii că nu trăiesc pentru şi contra, ca în capcana voastră” (strigam din ce în ce mai furios). „Să ştii că eu sunt în afară şi să te cari de-aici, cât poţi mai repede; du-te la gară, lasă-mă…”
Domnişoara încerca să mă ajute, nu ştia cum, dar mi-a trecut curând şi ne-am continuat plimbarea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ba chiar cred că i s-au părut plăcute acele ore petrecute cu un pohet, pe un câmp cu margarete şi cu maci.
16. Scăpaseră tehnicile, îşi făceau de cap într-o haotică goană; ne înmulţeam pe rupte, n-a existat secol mai sălbatic şi mai minunat; doamne! (aceasta e o expresie ca oricare alta) şi ce-o să mai fie! Se pare că abia a început, deşi trăim sub auspiciile unui număr favorabil; poate se face un fel de numărătoare greşită şi se găseşte că suntem prea mulţi; există un fir de iarbă crescut într-o singură noapte la lumina unei stele, el ar putea să ne spună dar nimeni nu l-ar crede, un firicel plăpând şi mărunt, la lumina unei stele abia vizibile; nimeni nu l-ar crede pentru că fiecare ştie atî-tea, iar toţi împreună ştim şi mai şi, chiar eu citeam tom după tom, studiam cu multă seriozitate şi cu mare dezgust, dădeam şi examene, eram întrebat, indiferent dacă asta se întâmpla la logică sau la mama dracului, despre Hegel, băieţii ziceau că am baftă, era ca un făcut, aş fi putut să tocesc numai Hegel şi bună ziua, aveam metoda mea, stai să vezi: închideam uşor ochii, vedeam paginile de parcă le-aş fi avut în faţă, exact cum erau tipărite, până la adnotările cele mai mărunte nu-mi scapă nimic, le citeam, înşiram totul, fără greş, repetam toată polologhia pe care căutam apoi s-o uit cât mai repede, ca să rămân curat.
Ei nu vroiau decât să se convingă dacă m-au vârât sau nu în maşinăria lor; îmi venea să urlu, aveam şi eu un creier acolo, nenorocit, mă rog, făcea şi el ce putea, printre altele mai era şi autorul erorilor mele, iar ei mă obligau să-l astup cu ciorapul lor mâncat de molii pe când el mârâia ca un câine pe care îl purtam în ţeastă.
* în regiunea de vesta statului Kentucky a fost declanşată o puternică ofensivă împotriva a milioane de mierle şi sturzi, prin împrăştierea din helicoptere a unor detergenţi care dizolvă grăsimile ce impregnează penele acestor păsări. Lipsite astfel de protecţie şi expuse la intemperii, ele nu mai pot supravieţui.
17. Ca nişte plăci tectonice, masive, inconştiente şi invizibile, se mişcau forţele; era greu să le urmăreşti cu nişte biete picioruşe, fără să aluneci; era greu să ră-mâi liniştit în faţa disproporţiei dintre ele şi tine, să pui în acord condiţia ta cu ferocele ei temelii; aşa se face că uneori cădeam, pentru un timp; de vreo două ori, de exemplu, am fost vârât cu sila într-o încăpere instituţională unde am stat, ce e drept nu prea mult, printre borfaşi de treabă, era şi un hârdău acolo, în numele igienei, ca să ne facem nevoile în el şi să-l vărsăm, pe rând, dar nu puteam dormi pentru că numai oamenii înzestraţi cu însuşiri speciale pot dormi în picioare şi nu aveam de ce să mă rezem ca să dorm; de-a lungul pereţilor mişunau păduchii. Când izbuteam să aţipesc un pic, pe vine, ghemuit undeva, pe cimentul muced, venea un om, unul gol, se spunea că ar fi nebun, în orice caz era nebun de profesie, ceea ce e cam acelaşi lucru, şi mă ungea pe faţă cu materiale scoase din hârdău pe când borfaşii râdeau, se distrau şi ei, săracii; apoi venea mama, alerga de la unul la altul prin birouri, încerca să mă scape, n-avea decât un argument; „nu vedeţi? e nebun! în loc să fie şi el ca alţii de vârsta lui, e nebun…”
Şi pentru că tot eram nebun, făceam o mică minune, ţineam degetele într-un anumit fel sau mai ştiu eu ce făceam, oricum mă cuprindea o amplă linişte interioară, o vastă seninătate, borfaşii se potoleau, începeau să moţăie ca la comandă, ăla gol mă lăsa în pace, uşa de fier se deschidea, eram chemat afară, condus într-un birou unde o vedeam ca prin ceaţă pe mama vorbind cu unul, un tată de familie, fireşte, care spunea: „Păcat de băiatul ăsta, că nu pare prost dar nu ştiţi să-l creşteţi. Să fie al meu l-aş sminti în bătăi, i-aş băga minţile în cap.”
Mama îşi continua argumentaţia: „E nebun, domnule”, „Dacă vă spun că e nebun…”
De două ori mi s-a întâmplat asta şi, de fiecare dată, în drum spre casă, deci, cum s-ar zice, liber, pe sub imensa mea linişte interioară s-a strecurat neîncrederea; de fiecare dată mi-am pus aceeaşi întrebare: descuiasem chiar eu porţile făcând gestul acela sau numai presimţisem că se vor descuia?
18. Dar cum totdeauna cunoscutul e mai liniştitor decât necunoscutul, încercam să-mi menţin disponibilitatea extremelor ca pe o poartă care şi-ar pierde funcţionalitatea dacă s-ar închide sau s-ar deschide numai spre o direcţie; trecerile acestea aparent dezordonate, cuprinzând de fapt rigoarea echilibrului, dădea gesturilor şi vorbelor mele o tentă de umor care îmi transforma zvârcolirile în rânjete; de fapt, în ciuda explicaţiilor care îşi yâră nasul pe unde nu le fierbe oala vădind o anemie cel puţin mentală, aparenta dezordine a stărilor mele marca nu numai o posibilă tehnică pohetică ci şi rigoarea compensatoare a unei trăiri libere, a unei ordini în mişcare, reieşită din propriile ei meandre.
Ca să menţin faţă de mine însumi, în momentele de slăbiciune, adevărul faptic al stărilor mele, foloseam metode cât se poate de simple, de exemplu făceam o pasienţă, una cunoscută, întinzi toate cărţile pe faţă, câte şapte, mai ai dreptul la trei locuri libere, de rezervă, pentru mutări în ordine descrescândă, pe culoare inversă, şi aşa mai departe; de obicei, pasienţa îmi ieşea dintr-un foc; în momentele acelea, îmi ziceam: „ia să văd eu, domnule, dacă pot să scot aşii pe un singur rând”, amestecam bine cărţile şi aşii, ai naibii, se înşirau pe un singur rând.
Un lucru atât de mărunt poate să pară umor şi încă ieftin, mai ales dacă se ţine seama de gravitatea existenţială a zonei căreia trebuie să-i servească drept substanţă doveditoare, dar gândiţi-vă: erau 52 de cărţi bine amestecate şi aşii se aşterneau unul după altul (câteodată nu vroiau, atunci bombăneam ceva şi gata). Asemenea lucruri mărunte se petreceau însă aidoma şi când era vorba de obiecte în genere şi când era vorba de oameni; vedeam clar în ce măsură obiectele sau oamenii se aflau în legătură cu stările mele, constatam puterea măcar inconştientă a obiectelor şi a oamenilor de a răspunde acestor stări (câteodată vădit împotrivă), trebuia să accept ideea, la început înfricoşătoare, că lucrurile stau altfel, şi încercam să nu tulbur legea, să mă păstrez disponibil pentru mişcările ei, nu ştiu cum să spun pentru că e vorba de ceva în care explicaţiile n-au ce să caute, şi aşa mai departe.
Atunci universurile se mişcau lin şi mă legănau ca pe vremea când aveam vreo cinci-şase ani şi, în amurg, ostenit de joacă, mă năpădea o seninătate uriaşă, mă aflam poate în paradis.
De obicei mă dezmeticeam greu şi ieşeam printre oameni cu paradisul pe cap, ca o căciulă, cu ochii împăienjeniţi, întâlneam câte un prieten, vorbeam fără să vreau cam de sus, uitam să spun „scuzaţi”, iar el, pe bună dreptate, se simţea jignit, îşi spunea: „ăsta prea face pe deşteptul cu mine”, pe când eu, fiindcă n-aveam oliţă la îndemână, l-aş fi rugat să-mi împrumute căciula lui ca să plâng în ea, ar fi fost, oricum, o situaţie…
* La Cagliari (Italia) o anchetă încearcă să elucideze motivul pentru care o familie cu 11 copii s-a retras de 15 ani în munţi, trăind într-o peşteră. Salvatore Cossu, de 53 ani, coboară din când în când numai el, în localităţile apropiate, interzicând restului familiei să facă această deplasare.
19. Pe atunci, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini, am început să presimt existenţa Zenobiei (n-o cunoşteam încă, nu ştiam nici măcar cum se va numi), ea venea voalată printre ceilalţi vizitatori care îmi populau odaia de pe coridor, nu scotea o vorbă, ceilalţi se retrăgeau, nu-i vedeam faţa, nu-i distingeam trăsăturile, mă învăluia în căldura ei, îi spuneam Isis sau altfel, nici nu contează.
Când începeam s-o iau razna ea se destrăma, îmi era greu pentru că rămâneam singur în apele pe care le tulburasem, îmi ardeau ochii încă nu îndeajuns de pregătiţi, vorbesc despre altceva pentru că oamenii nu prea îşi destăinuiesc asemenea lucruri şi bine fac, după cum nu prea discută între ei despre moarte şi treaba lor.
Despre invocaţiile mele şi despre apariţiile Zenobiei am avut pe atunci chiar naivitatea să scriu un fel de carte presărată pe alocuri cu mici teorii, mă rog, era de la bun început sortită eşecului, poate de asta am şi scris-o: în ciuda câtorva plăcute fragmente litherare şi a câtorva sentinţe culthurale, esenţialul refuza să se exprime altfel decât în fapte simple care păreau, după obiceiul lor, cam trase de păr, aşa cum par şi acum, ce să-i faci…
Amintesc notaţiile acelea, pe care nu m-aş mai simţi în stare să le recitesc, doar pentru că, printre multe alte omisiuni voite sau nu, am impresia că se află şi un fel de invocaţie obişnuită mie pe care o transcriu abia acum:
20. Să nu uit mai întâi pălăria făcusem rost de o pălărie neagră cu borurile largi şi pleoştite cum purta un poet într-o piesă cehoslovacă o mizerie în care totul se petrecea într-o cameră la; subsol aveam şi un costum ceva catifea acoperea bine mă simţeam în el ca un baschetbalist de statură convenabilă umblam de colo-colo în două labe pe poante ca un câine dresat umblam pe poante cu lăbuţele îndoite de la încheieturi cu; capul bine înţepenit pe gât cu ochii daţi peste cap printr-un parc; Isis era lângă mine mă iubea; alţii se adunau câte doi câte trei ca să cânte eu recitam singur având o singură admiratoare dar când vedeam fete umblam pe poante recitam.
Isis nu zicea nimic ştia că nu se poate altfel vedeam două-trei fete începeam să umblu cu; pălăria pe cap dar mult mai disperat recitam cât puteam mai tare fetele treceau mai departe cu nişte băieţi care mă apreciau umblam mult mai disperat una a zis: „nu mai zbiera aşa pentru că pari un derbedeu” o speria umbletul meu şi pălăria mea neagră vroia să mă întristeze să mor de ruşine cu pălăria mea cu tot aveam un curaj nebun am recitat: „poate chiar sunt şi ce dacă sunt?” ei i-a plăcut simţeam că începea să mă simpatizeze eram disperat improvizam aiurea eram; nenorocit cu pălăria aia mă asurzeam recitind umblam; pe poante în jurul fetelor mă simpatizau recitam: „ziceţi voi aşa de mine vă dă mâna fiindcă sunt un alb nenorocit ultimul alb din mileniul acesta care e ultimul pe când; voi sunteţi roz verzi şi albastre ultimul; alb al mileniului umblu ca un câine dresat vă dă mâna fiindcă etC. Etc.” strigam tare improvizam despre albul nenorocit care conţine de toate plus disperarea sfârşitului care coincide cu ultimele lor calcule despre; soarta ultimului alb reţinut pe plantaţiile lor umblam cu ochii holbaţi pe sub pălăria mea neagră fetele mă simpatizau am ajuns la o alee cu arbori înalţi Isis s-a aplecat şi mi-a; spus la ureche: „nu mai recita; pe aici umblă matematicianul Cantor şi te mănâncă un matematician e ceva pe la biserica măsii cântă pe acolo dar ăsta e; unul rău şi răzbunător un fel de înger exterminator” aveam un curaj nebun fetele mă simpatizau strigam spre El „îţi dă mâna să mă mănânci fiindcă sunt ultimul alb dar să ştii că nu-mi pasă şi am să recit”; El n-a apărut era la biserică (nu l-am văzut) am cotit după fete recitam; în spăimântat umblam pe poante fetele coborau spre o ecluză pavată cu dale argintii am; făcut un ocol pe după copaci „nu mai recita” spunea Isis „e un profesionist pe aici te faci de râs” „n-are decât să fie şi mama profesioniştilor” spuneam „lor le dă mâna dar eu; sunt ultimul alb pe planeta asta împuţită” de fapt recitam lucruri tragice nu pot să le redau fiind cam neclare m-am dus după fete la ecluză pe dale lângă cabina paznicului uşa; era deschisă în faţa ei se afla un dulap cu pereţii de şti; clă ieftină cu o ştiucă mare înăuntru mă uitam prin şti; clă atunci a ieşit paznicul (numai pe jumătate) cu un ciocan în mână vroia să-mi dea peste degete să nu mă mai uit dar s-a; retras imediat pentru că se speriaseră fetele şi le respecta recitam la disperare umblam pe poante în jurul fetelor strigam către paznic: „sigur îţi dă mâna fiindcă sunt un biet alb lipsit de apărare”; şi mi-a venit în minte să-l insult pe o chestie culturală să le; jignesc şi pe fete cu ocazia asta deşi mă simpatizau „sigur” am spus „vă convine fiindcă sunt ultimul alb” îi jigneam pe toţi cei peste patruzeci PH D conservatori honoris cauza ai muzeelor ingineri electrici astrologi spe; cialişti în şti; inţe spaţiale atlantologi co; lecţionari de o biecte precolumbiene generali de brigadă oceanografi is; torid cartografi spe; cialişti ai războiului psihologic cercetători pa rapsihici biblioteci ale congresului şi ale universităţilor birouri culturale arhive librării educatori foşti piloţi so cietăţi pentru investigarea inexplicabilului matematicieni mitologi filologi colonei în retragere şi alţii care; parti cipaseră prin sugestii directive şi corecturi la starea mea actuală îi jignea din p d v cultural ca şi pe fete care se; simţeau jignite din p d v naţio-nal-sexual dar protestau slab fiindcă mă simpatizau şi; nu vroiau să mă întrerupă deşi li se înroşiseră pulpele de indignare pe când; eu recitam de unul singur strigam Isis stă tea lângă mine nu mai zicea nimic (atunci am ştiut că sosise timpul să părăsesc coridorul şi să mă îndrept spre mlaştini.)
Scara
1. Acum, când scriu, o ploaie îmi scaldă geamurile. Mi-e frig deşi mă aflu la adăpost, ghemuit ca o maimuţă tristă şi bătrână, aici, în odaia mea, cu hârtiile astea în faţă.
Poate ca să înlătur reveria umedă care mă bântuie îmi revine în minte figura unui ramolit. Vorbeam cu el acum câteva zile într-o pauză de lectură, la o bibliotecă. Lucra acolo la o carte a marilor spaime pe care de obicei memoria istorică le uită… „Orice bibliotecă e ca un câmp minat”, spunea, „fiindcă ascunde în ea întreaga gândire binecuvântată şi ticăloasă a oamenilor. Iar dacă o idee pierdută prin cine ştie ce broşură neluată în seamă de nimeni şi-ar întâlni amorsa care zace în altă broşură la fel de ignorată, explozia ar fi în stare să zguduie tot universul…”
Mă plictiseA. Îl şi vedeam tremurând printre rafturile de cărţi…
Apoi, mă solicită ecoul unei promenade îngropată într-unui din textele mele vechi: noaptea, într-un autobuz, pe străzile pustii ale oraşului. Şoferul adormise la volan şi conducea aşa, cu ochii închişI. În autobuz se mai afla, în afară de mine, un singur pasager, un albinos, ţinea în mână o carte, simţeam mirosul cărţii, ghiceam, prin el, titlul şi numele celui ce o scrisese: Huysmans, nedreptăţitul de mine, pe atunci…
Fireşte, hârtiile pe care scriu şi le distrug sau le păstrez, ca şi obiectele-cărţi, ca şi oamenii, emană aure, efluvii bine definite şi nu numai atâT. Îmi amintesc că observaţia aceasta am recunoscut-o recent în cartea despre viaţa şi învăţătura Marelui Jetsun Milarepa pe care, din păcate, l-am ignorat atâta vreme. Mă refer la cuvintele adresate lui de Incomparabilul Marpa-Tra-ducătorul când tânărul Jetson, încă naiv învăţăcel deşi mare vrăjitor, vroia să-şi pună cărţile din bocceluţa lui, ca dar omagial, lângă cele ale Maestrului.
„Ieşi afară cu hârţoagele tale vechi”, s-a răstit la el Traducătorul, „au început să-mi molipsească sfintele relicve şi volumele sacre şi au să le dea o răceală…”
Privesc hârtiile înnegrite din faţa mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Mă încăpăţânez, totuşi, să le caut sensuri, pe cât de logice pe atât de şubrede. Un fel de început de ierarhizare mă îndeamnă să le deosebesc pe cele aşa-zise importante de celelalte, ba chiar să le despart, după criterii conştiente, dar, fireşte, renunţ.
„Gândesc, deci nu exist”, îmi spun, şi râd, pe bune. Aş râde de oricare altă tâmpenie similară. De pildă, dacă m-aş gândi (scuzaţi) pe mine ca umbră a unui gând străin, realizată în afara oricărei existenţe fenomenale dar intrată până în gât în tradiţia conflictelor mentale… Sunt cel ce gândeşte sau cel ce e gândit? Sau: cine mă gândeşte? Şi aşa mai departe…
Apoi mă decid să reiau obositorul exerciţiu al evocării şi să revin la vremea depărtată a celui de-al doilea coridor…
* Nim, un cimpanzeu de 2 ani şi jumătate, învaţă şase ore pe zi împreună cu trei tinere fete, la Universitatea din Columbia. El a reuşit până acum să asimileze 55 de semne şi să le folosească corect pentru a cere diferite lucruri.
2. Curând după plecarea lui Dragoş ne-am mutat din atelierul Măriei. Cum ea nu mai dăduse de câtva timp pe la noi, i-am lăsat pe masă un bilet cuprinzând cuvenitele mulţumiri pentru găzduire şi noua noastră adresă. Cheia am pus-o la locul ştiut, într-un gol al zidului, deasupra uşii.
Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer.
În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W. C. A cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adâncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi.
La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă până la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit. Acolo se putea ajunge fie direct, prin uşa-fereastră amintită, fie pe scara de incendiu pornită din coridorul de sub noi unde se înşirau spălătoriile, uscătoriile şi o parte din camerele de serviciu. O scară inutilă, de altfel, fiindcă n-am văzut niciodată picior de om urcând spre gudronul fierbinte al acoperişului. Eu însumi m-am aventurat o singură dată până la marginea lui împrejmuită doar cu un jgheab de tablă subţire. De acolo am putut vedea cum mişuna jos, în stradă, un furnicar de oameni cât unghia şi m-a cuprins ameţeala…
Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pânză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrân rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hârtiile mele, parte sub sofa.
* Refuzând hrana şi apa, Sandra, elefantul-femelă al circului Do Brasil, a încetat din viaţă. Sandra, în vârstă de 24 de ani, n-a putut suporta despărţirea de Helmut Chome, tână-rul ei dresor care se căsătorise şi plecase să-şi petreacă luna de miere.
3.0 săptămână mai târziu am întâlnit-o pe Măria. Era cu Ioachim, stăteau de vorbă pe stradă, stai să-mi aprind o ţigară.
Pe Ioachim ăsta (o perfecţionată rotiţă universitară) îl ştiam mai de mult, tot de la Măria şi tot de pe stradă. De obicei schimbam în treacăt două-trei vorbe. Era cu câţiva ani mai mare decât mine, dar asta nu contează. Scria şi cronici, manevra concepte. Părea ceva mai elastic decât alţii, atât doar cât să sugereze că e mai descuiat decât maeştrii lui şi că s-ar cuveni să le ia locul.
Altminteri era mărunt, subţire, bine proporţionat şi al naibii de frumuşel. Părea şi cult, ştia pe dinafară până şi-un vers de-al meu, mi-l recita în loc de salut de câte ori ne întâlneam. Aş fi putut să-i răspund cu un şut dar mă abţineam.
Măria nu putea să-l sufere, aşa spunea. Cu un an în urmă îi ceruse mâna dar ea îl refuzase. (Era coleg cu maică-sa, la catedră, şi atâta ar fi fost de ajuns.) „E un cretin”, îmi explicase ea atunci.
Pe mine, personal, nu mă interesa nici ce spunea nici ce scria Ioachim. Treaba lui… Mai cunoşteam câţiva ca el, unii chiar străluciţi, le mergea mintea. Nişte roboţi anchilozaţi voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele şi jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru, sau o vedeau săltând vioaie ca o gimnastă moartă.
În plus, pe Ioachim căutam să-l evit şi pentru că de câte ori îl întâlneam îmi declanşa o ciudată senzaţie fizică: mi se părea că târăşte după el, în lumea asta şi aşa destul de împuţită, o duhoare mentală greu de suportat.
Acum stătea oarecum deoparte, nu spunea nimic. Măria mă prinsese ca pe un fir de pai ivit în calea cuiva gata să se înece.
„Bine că te-am întâlnit”, spunea. „Ţi-am pierdut adresa…” (o rătăcise de câteva zile, nu-şi dădea seama cum).
I-am repetat adresa, i-am explicat cum se ajunge la noi, la ce etaj, pe ce scară. Vorbeam ca şi cum am fi fost singuri, Ioachim părea că nu ne ascultă, zâmbea şi ochii îi luceau frumos.
Când sunt intraţi pe deplin în marea minciună a maturităţii, băieţii nu prea tac în astfel de situaţii. De cum se află în preajmă o fată mai atrăgătoare, se şi reped. Un fel de frenezie oarbă îi împinge să iasă în faţă, să ocupe tot spaţiul sonor, să nu lase loc pentru alţii. La unii asta ţine câteodată până toamna, până le cad frunzele sau chiar şi mai târziu. Eu însumi la o vreme, când se ivea Incitatoarea, lăsam frâu liber elo-cinţei. Şi chiar când mă simţeam penibil, când mi se făcea şi greaţă de mine, tot îmi găseam o scuză… De aceea, poate, Ioachim şi-a dat drumul la motor, vorbea frumos, avea un glas melodios şi cald…
La început şi-a exprimat admiraţia faţă de prietenia noastră firească (între artişti) şi nu mai ştiu ce. I-aş fi ars una dar îmi era milă de Măria, părea dezolată, se uita când la mine când la el, părea că mă imploră, se temea să nu…
Ioachim continua să vorbească. Spunea că ultimul meu pohem (unde dracu îl citise?) i se păruse mai puţin dereglator. (Expresia îi aparţine.)
Era un copac acolo, lângă noi, pe stradă. Se şi hrănea copacul, curgea ceva ca o sevă prin el, stai să vezi, curgea o dereglare liniştită, de jos în sus sau de sus în jos, curgea liniştită, de cum curge de multe ori prin ordine mama dezordinei, şi viceversa, de dincolo de forme…
Ioachim încerca să confecţioneze o metaforă, ceva despre clorofila pohetică, mulţumesc, am învăţat şi noi la botanică. In plus trăia din dejecţiile copacului în mijlocul dejecţiilor unei naturi din care nu prea înţelegea mare lucru.
Până la urmă, m-am cărat. Ioachim acela mirosea, într-adevăr, prea urât…
* Oraşul Maralal, din Kenya, a fost invadat de albine. Roiurile dezlănţuite au atacat cu vehemenţă oamenii şi animalele. Mai multe persoane au fost transportate la spitaL. În cele din urmă, albinele au fost neutralizate prin intervenţia pompierilor.
4. Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.
Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simţeam atât de legată, de încorporată mie încât apro-pe că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă şi inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de de-coraţiuni unde tăia şi lipea pe cârpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea st) aiuritoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decât spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decât o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.
Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.
De câte ori mă necăjeam văzând-o frântă de oboseală, ea îmi spunea: „N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am să mai pot, am să-ţi spun…”
* Provinciile Cordoba şi Sucre din Columbia au fost lipsite timp de peste zece ore de curent electric din cauza unor rândunele, care luân-du-şi zborul de pe firele de înaltă tensiune unde se aşezaseră au provocat un scurt-cir-cuit. Acesta a perturbat activitatea a numeroase întreprinderi, inclusiv brutării. Drept urmare, la Sincelejo, capitala provinciei Sucre, populaţia a fost lipsită de pâine o zi.
5. Era un cer senin, nu se mişca o frunză. Oamenii treceau încoace şi încolo, toţi păreau vii, până şi morţii, zâmbeau prietenoşi.
Rătăcisem multă vreme pe străzi. Târziu, am ajuns, flămând şi obosit, în centrul oraşului, asfaltul frigea, am găsit un creion metalic, fără mină, mă neliniştea ispita conştientă a experimentării. Era cam cinci după amiază.
Lângă bazinul Lido plutea în aer o descrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deşi sunt cam jerpelit. Era un generos…
Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stătea la mese albe, pe scaune albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă. „E fain”, îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului.
După un timp portarul mi-a zis: „acum întinde-o, te-am lăsat destul.” I-am mulţumit: „e frumos pe la voi, am să mai vin”, m-am cărat de acolo, „ce oameni cumsecade!”, îmi ziceam, „ăştia au toţi buzunarele doldora de bomboane, dacă l-aş întreba pe vreunul dintre ei unde vine strada cutare sau mai ştiu eu ce, mi-ar răspunde, la sigur, şi m-ar trata şi cu o bomboană…”
În faţa geamurilor unei braserii m-am oprit, apa din braserie era tot albastră dar cei scăldaţi de ea şedeau pe canapele şi pe scaune comode, capitonate cu pluş stacojiu, paharele şi linguriţele sclipeau, mă uitam prin vitrine, frumoasele înotătoare nu se aflau acolo, în schimb la o masă, aproape de geam, se aşezase un domn în vârstă îmbrăcat într-o redingotă impecabilă, părul şi barba albă îi luceau, domnul se rezema într-un baston cu măciulie de argint, era foarte distins, pe scaunul de lângă el stătea un băieţaş în costum alb cu guler de dantelă, consumau ceva cu frişca… „Ăştia da oameni!” îmi ziceam şi le zâmbeam prin geam, le făceam bezele, îi salutam cu mâna la chipiu, le strigam „pupi!”, ei păreau surprinşi, făceau ochii mari, nu mă cunoşteau, cum să mă cunoască?
Mă uitam la domnul acela bătrân şi mă gândeam. „Câtă diferenţă între redingota lui şi cămăşoiul lui Dragoş…” Dar Dragoş poate că nici nu exista, Măria nu izbutise niciodată să-l vadă şi nici Iason, iar pe Empedocle ăla mic cred că nu-l mai văzuse nimeni în afară de mine. Poate că nici domnul de la masă nu exista. Treaba lui…
Atunci am simţit în mine un gol rece ca o tencuială udă. M-am aşezat jos, pe trotuar, lângă vitrină. Nu ştiu cât am stat acolo dar după un timp domnul acela a ieşit, cu băieţaşul de mână, s-au oprit în faţa mea.
„Vroiai să-mi spui ceva, tinere?” m-a întrebat.
„Nu, nu”, i-am răspuns, „nu vroiam nimic…”
Distinsul domn a clătinat din cap, mi-a aruncat un ban cum se aruncă la răspântii, după morţi, în urma dricului, şi a plecat.
Am luat banul şi l-am azvârlit, furios, după el.
Pe urmă mi s-a făcut somn deşi era încă prea devreme.
„Du-te de te culcă, cretinule”, mi-am spus şi am pornit încetişor spre casă.
* Inventariind obiectele folosite de cititori ca semne de carte şi uitate printre filele volumelor bibliotecii la care lucrează, bibliotecarul francez Louis Perin a notat în afara cărţilor poştale, a ilustratelor sau a scrisorilor, cravate, şireturi de pantofi, piepteni, scobitori, frunze de pătrunjel, coji de caşcaval, oase de peşte, şorici de slănină şi un testament încă neexecutat.
6. Pe bulevard erau prea multe zgomote, maşini, trăsuri, tramvaie, oameni agitaţi… M-am abătut pe străzi tăcute/lăturalnice. După senina hoinăreală din timpul zilei mă încerca revanşa: o stranie luciditate mă făcea să simt plutirea lină a pământului cu tot ce se afla pe el. Mă temeam să nu mă desprind, să nu cad în sus în jos (era totuna). Căutam să mă mişc cât mai aproape de copaci, de felinare, de garduri metalice, de orice m-aş fi putut prinde la nevoie.
Din fericire starea aceasta n-a durat mult, s-a stins când am ajuns în parcul Ioanid. Acolo, m-am aşezat pe o bancă, vroiam să culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi părea rău că nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mâinilor, aş fi ales mai bine.
În aer se statornicise o calmă încremenire. Cred că m-am ridicat de pe bancă şi am călcat peste pajişte, spre brazdele de flori. Atunci pământul m-a acoperit cu o scoarţă temeinică, iarba şi florile m-au năpădit, creşteau din mine.
Îmi e destul de greu să descriu starea aceea de vegetalizare. Am să spun doar că o mai avusesem de câteva ori. O dată, în legătură cu un peşte alb, zăceam întins pe un divan într-o cameră mare, un vestibul, nu puteam să mişc nici măcar un deget. Pe dinăuntru îmi era cumplit de bine, simţeam, ca şi acum, în parc, o împăcare fără margini. Iubeam, într-un prezent perpetuu şi uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut…
Mă ţintuia fericirea unui fel de regret copleşitor şi fără motiV. Îmi revedeam, desfăşurată simultan, întreaga viaţă. Era ca şi cum, lucrând cu mai multe ecuaţii, necunoscuta comună şi-ar fi lepădat crusta circumstanţială şi, renunţând la sine, s-ar fi preschimbat în altceva deplin şi total iar numerele, înfricoşător de vii, şi-ar fi regăsit fiecare nedimensionalitate, şi aşa mai departe…
Aşa se moare, cunosc asta, înecat într-o intensă şi duioasă melancolie, iar pentru mine, născut într-o zodie solară, melancolia e legată de umiditate.
Simplific mult, dar în fine… Poate odată am să bâigui mai multe despre moarte şi fiecare o să zică: „asta ştiam şi eu”, şi o să uite…
Până atunci, morţii sunt morţi, cu timpul şi mişcarea lor. Cadavrele sunt altceva, iar duritatea mea aparentă n-o să fie niciodată capabilă să suporte apropierea unui cadavru. Morţi am văzut destui, m-am înţeles destul de bine cu ei. Cadavre însă, numai două: primul, odată, lângă mânăstirea Brebu când am întâlnit din întâmplare un alai; în fruntea lui mergea un bărbat care purta în braţe o cutie de carton, fără capac, cu o păpuşă înăuntru, cât un copil de două-trei luni; la început mi s-a părut că asist la o procesiune pentru ploaie sau aşa ceva şi numai după ce oamenii s-au depărtat mi-am dat seama că în cutia de carton văzusem, fără voia mea, cadavrul unui copil… (Am să mai spun că acum câteva clipe, când încheiam fraza de mai sus şi mă întrebam de ce oi fi scriind despre cadavre, m-a întrerupt Mica, femeia care îmi aduce în fiecare dimineaţă lapte, ca să-mi comunice că fetiţa înecată astă iarnă şi pierdută sub gheaţa râului a fost regăsită astăzi, 5 mai, prinsă de crengile copacului scufundat în dreptul locului denumit „la Dărî-mătură”. De aceea nu mai continui cu al doilea cadavru, căruia nu i-am văzut decât piciorul, galben ca lămâia, ieşind de după un paravan, în sala de morgă a unui spital unde nimerisem tot din întâmplare.)
Şedeam din nou pe bancă, în Parcul Ioanid. Mă luptam să trag una din alta şi nu era deloc uşor. N-aş putea spune sigur dacă mă ridicasem, dacă trecusem peste pajişte, spre brazdele de flori, deşi aveam în mână floarea culeasă pentru Zenobia, aş fi putut s-o mănânc, nu-mi era foame, am păstrat-o.
* Consiliul medicilor din Chile examinează o arsură stranie pe care o puternică rază luminoasă, de origine necunoscută, a provocat-o unui copil de 12 ani. Rana, făcută pe umărul drept al copilului, are forme geometrice perfecte – două cercuri concentrice şi mai multe puncte de aceleaşi dimensiuni. Mama copilului afirmă că arsura îşi schimbă mereu culoarea trecând succesiv de la roşu la cafeniu şi apoi spre galben.
7. Aici s-ar cuveni poate să spun că, dintot-deauna, am presimţit în jurul meu prezenţa atotcuprinzătoare a unui principiu feminin pe care, încercând să-i definesc trăsăturile, să-i dau chip, îl denumeam Spiritul-Femeie. Dar disponibilităţile mele, încă prea crude, nu izbuteau să realizeze decât imaginea unei femei de statură uriaşă, cât lumea.
Mamă a mamelor, feroce şi indiferentă, blândă şi generoasă, surdă, primitivă şi infinit superioară grosolanei mele masculinităţi, ea mă ferea, mă ocrotea, mă conducea prin aparenţa complicată care ne învăluie cum ne învăluie aerul pe care îl respirăm igno-rându-l.
Brutalitatea imaginii, tragismul dimensiunii întunecate strălucirea conceptului intuiţional, îi amputau promisiunile, îl transportau în zona anomaliei şi a grotescului, acolo unde numai promiscuitatea s-ar fi putut simţi în largul său.
În plus, unele fapte mă făceau să descopăr în mine reacţii suspect de inegale. Odată, am fugit de la un spectacol de circ când a intrat în arenă o trupă de balerine pitice, poloneze, fardate violent şi îmbrăcate în rochiţe străvezii. (In schimb, femeia cu barbă mi se părea o glumă bună: aveam fotografia uneia, din Danemarca, o păstram printre pohemele mele, mi-ar fi părut rău să aflu că şi-a ras barba.) Faţă de fetele, foarte rare, a căror statură trecea cu mult peste normal, mă situam între umor şi milă. Astfel, pe când aveam vreo şaisprezece ani s-a întâmplat să vină în vizită la mama fiica unei prietene din provincie, pe care nu o cunoşteam. Mama a intrat în odaia mea (îmi făceam lecţiile) şi m-a rugat să stau un pic cu musafira ei, până termină nişte treburi la bucătărie.
„E foarte drăguţă”, spunea.
M-am dus să-i ţin de urât. Era o fată cam de vârsta mea, cu ochi albaştri. Zâmbea, timidă. Avea peste doi metri…
Mă uitam la eA. În prima clipă mi-am dorit să mă ia în braţe, să mă legene, să mă plimbe prin parcuri, aşa, cu mutra ei de copil uriaş.
Apoi m-am înfuriat: îmi era greu să suport întoarcerea la care mă silea fără voie, aruncarea înapoi, într-o copilărie fizică din care abia scăpasem.
„Aşteaptă-mă niţel”, i-am spus, „mă duc să iau scara ca să mă urc pe ea şi să te pup…”
Am ieşit în curte. M-am întors cu scara. Râdeam ca o vită. Fata aceea uriaşă plângea, se cocoşase un pic şi plângea.
Am lipit scara de un perete şi am rupt-o la fugă…
* în 1895, minerii din California au găsit rămăşiţele unei femei înaltă de 2,03 m. Trei ani mai târziu, o echipă de antropologi a descoperit un alt schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 m. Schelete similare au fost găsite în 1874 în Caro-lina de Nord şi în 1912 în WisconsiN. În 1930, în nordul Mexicului, au fost descoperite morminte ale unui popor străvechi cu o înălţime de 2,44 m.
8. Cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini conceptul şi atributele fizice ale Spiritului-Femeie se reechilibraseră. Vreau să spun că, de pildă, gigantismul presimţit devenise pentru mine un fel de dimensiune pur spirituală, abstractă, fluidă şi informă, în care imensitatea şi micimea, anomalia şi firescul, promiscuitatea şi splendoarea coexistau, fără să mai existe ca atare, începusem să intuiesc totala nepăsare activă cuprinsă în solicitările ei cele mai directe: imaginaţi-vă un far la ţărmul mării, noaptea, pe vreme de furtună; pe când nebuna Paznică a farului trimite semne către toate navele, corabia ignorată a fiecăruia se zbate singură în beznă. Secunda de lumină nu mai arată stân-cile…
O vagă legătură cauzală mă făcea, totuşi, să cred în efectele benefice ale unui anumit comportament asupra căruia n-am să insist ca să las fiecăruia plăcerea de a-l regăsi, între asceză şi destrăbălare. (Zenobia numeşte asta: a fi cuminte.)
9. Stăteam întins pe sofa şi mă gândeam la Spi-ritul-Femeie. Mai stăruia în mine senzaţia de vegeta-lizare, secunda fără timp când ea mă mângâiase ca o senină, depărtată aripă a morţii.
Fireşte, nu eram la prima noastră întâlnire. De fiecare dată însă presentimentul morţii, a cărui logică directă nu mă preocupa deloc, se declanşa doar ca efect al unei alte evocări, pe când acum…
De data asta, în parc, o evocasem pe Zenobia (pentru mine, ele deveniseră într-un fel surori aproape gemene). Mă întrebam, fără să le despart, care din două îmi transmisese vestirea blândei şi îndepărtatei morţi?
Dar s-o lăsăm baltă… Deprinderile mele pohetice refuză să se supună oricărei ordini în afară de a lor, în care claritatea e o capacitate subterană, la fel de necesară şi celui ce primeşte…
De aceea, am început să mă gândesc la o altă vestire.
Aceasta s-a petrecut la o cabană, pe munte, în nordul Moldovei, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini. Afară norii se învălmăşeau şi se topeau cât ai clipi ca să facă loc unui soare ud parcă de atâta strălucire.
Mă aflam singur în încăperea cea mare a cabanei, stăteam pe ultima treaptă de jos a scării care ducea spre dormitoarele de la etaJ. Îmi venise în minte, nu ştiu de ce, fata aceea uriaşă pe care o jignisem cândvA. Îmi era ruşine de mine, mai bine aş fi întins mâna şi aş fi mângâiat-o un pic pe păr, era drăguţă, n-am mai văzut-o de atunci. Mă purtasem ca un puşti nenorocit, şi aşa mai departe, amintiri şi regrete. Mi se întuneca inima…
După un timp, m-am răsucit încet şi am privit scara din spatele meu. Pe treapta cea mai de sus stătea neclintită, în picioare, o altă uriaşă. Am recunoscut-o imediat, ştiam şi cum o cheamă. Era o faimoasă atletă, o mai văzusem prin ziare şi la cinema, în jurnalele de actualităţi. Ea se oprise acolo şi se uita în jos, peste mine. Părea că nu mă vede. Aveam senzaţia că mă aflu în Olimp, că se coboară zeii. Aşa trebuie că li se arăta celor aleşi Cybele, sau Athena înarmată, sau Artemis întorcându-se de la vânătoare. Statura ei mi se părea acum firească, nu mă neliniştea.
Pe urmă, Spiritul-Femeie a coborât, m-a ocolit fără să-mi dea atenţie şi a ieşit din cabană. Afară şi-a lepădat sandalele. S-a aşezat pe două şezlonguri, la soare. Pe unul dintre ele, desfăcut, ca prelungitor, şi-a întins picioarele.
Cineva, dintr-o odaie de sus, deschisese aparatul de radio. Se auzea o muzică ritmică. Ea şedea pe şezlonguri şi asculta. Cu vârfurile degetelor goale de la picioare încerca să urmărească ritmul.
Ieşisem după ea. Stăteam respectuos, deoparte, aşa cum se cuvine, şi măsurăm diferenţa dintre ritmul marcat de ea şi cel pe care îl băteam eu însumi. Ca să parcurgă distanţa de la ureche până la vârfurile degetelor ei ritmul avea nevoie de o frântură de secundă în plus. La mine devenea mişcare de cum îmi atingea urechea.
Am stat acolo până s-a înnorat din nou. Era cam răcoare. Spiritul-Femeie s-a ridicat de pe şezlonguri, şi-a încălţat sandalele şi s-a întors în cabană. Eu am plecat, bătea vântul.
Am străbătut un fel de pustiu acoperit cu ierburi aspre şi neliniştite, vorbeau de ploaie, apoi s-a pornit o burniţă rece, îmi simţeam pielea ca pe o cămaşă udă, aş fi vrut să mă adăpostesc undeva, am nimerit pe o vale, la o căsuţă proaspăt văruită, am bătut la uşă, mi-a deschis o bătrână.
„Intră”, mi-a spus şi am intrat, în odaie ardea un fir de foc dar era tot frig şi cam întuneric, oricum nu ploua iar alt adăpost n-aş fi putut găsi pe aproape, bătrâna mi-a întins un scăunel cu trei picioare apoi s-a adresat cuiva, unui trup care zăcea destrămat de lumina ceţoasă pe patul de lângă perete: „Scoală”, a spus, „că a venit dumnealui”.
Cel de pe pat a dat să se ridice (mai apoi, când l-am întâlnit pe Dragoş mi-am dat seama cât semăna cu el, aveau acelaşi păr lung, aceeaşi barbă albă-gălbuie, atâta doar că straiele celui întins pe pat erau noi şi curate, părea gătit ca de sărbătoare…) „Nu, nu”, am spus, „n-aş vrea să vă tulbur odihna.”
El şi-a culcat iar capul pe pernă, zăcea liniştit, mă deprinsesem cu semiîntunericul din odaie, începusem să desluşesc până şi ochii bătrânului acoperiţi de o pieliţă albăstrie, Spiritul-Femeie a vrut să-mi dea ceva de mâncare, n-am primit, „ia măcar un ou”, zicea, am luat un ou fiert, nu l-am mâncat, l-am pus în buzunar.
„E bolnav?” am întrebat arătând cu capul spre cel de pe pat.
„Nu, slavă Domnului”, a spus ea, „dar aşteptăm să moară. Eu am să mă duc la fete că le am măritate gata, în alt sat, el nu vrea să meargă cu mine, zice că a trăit destul, mai stau aici ca să nu moară singur…”
Am tras scăunelul lângă pat şi am zăbovit acolo vreun ceas, până mi s-au zvântat hainele, bătrânul n-a scos o vorbă, îl vedeam bine, zăcea pe spate cu ochii larg deschişi, senin şi liniştit, ca unul care şi-a încheiat socotelile.
După un timp, mi-am dat seama că în nemişcarea lui aparentă făcea, totuşi, un gest destul de ciudat: ţinea pumnul mâinii drepte lipit de genunchiul drept şi numai cu un deget, cu arătătorul, desena pe furiş un cerc neîntrerupt peste abaua pantalonilor. (Adaug că semnul acela îl mai văzusem cândva la un poet bătrân care zăcea pe un balansoar, l-aş fi luat în braţe să-l legăn ca pe un copil dar lângă mine stătea ea, aceea care pe vremuri, ehei, îi fusese iubită şi muză. Ea tocmai se întorsese de la o înmormântare, ne povestea de pe acolo, poetul se balansa trist în seninătatea lui, tăcea şi îşi învârtea peste genunchiul drept degetul arătător de la mâna dreaptă, închidea un cerc, peste câteva zile a murit…)
10. Târziu, când s-a întors Zenobia, trecusem dincolo de linişte. Mă cuprinsese o cumplită apatie, simţeam cum cad, lipsit de umeri şi de aripi, într-un gol fără sunete şi fără peisaje. Trăiam o stare de inexistenţă, o prăbuşire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies.
Era un pustiu în mine, fără sfârşit; şuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât şi rău în mine, aş fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.
De obicei, pentru mine, asemenea stări anticipau sau încheiau atingerea unor puncte prea înalte, greu de suportat. (Gândiţi-vă: rătăcisem singur acolo unde alţii sunt conduşi cu grijă…) Cunoşteam mecanismul înlăturării lor dar îl uitam, de fiecare dată, ca un făcut. Refuzul acesta al memoriei părea să fie semnul, condiţia de bază a revanşei…
Zenobia aprinsese lumina. Priveam, fără să văd, tavanul. Nu eu vroiam să mor ci carnea mea, oasele mele, nu ştiu cum să spun. De fapt nici ele, nu vroiau nimic, urmau doar legea, ca pe o ultimă legătură. Şi nu era vorba de moarte pentru că moartea, ca şi viaţa, sunt dincolo de legea aceasta.
„Ce ai?” m-a întrebat Zenobia şi glasul ei îngrijorat m-a readus într-o secundă la suprafaţă.
„Am că nu mai pot şi nu mai vreau”, am spus.
„Ce ţi s-a întâmplat?” (mă mângâia încetişor pe frunte), „Ce-ai mai făcut?”
I-am povestit pe îndelete dar întâmplările din timpul zilei, lipsite acum de seva trăirii lor şi devenite vorbe, păreau banale şi mărunte: umblasem pe străzi, mă în-tâlnisem cu Măria şi cu Ioachim, găsisem un creion metalic şi nu mai ştiu ce, dorisem conştient altceva, mă oprisem în faţa unui bazin, privisem prin geamul unei braserii, un distins boşorog îmi aruncase un ban, zvârlisem banul după el, mă odihnisem într-un parc, rupsesem o floare pentru ea („e acolo, pe scaun”), mă gândisem la nişte întâlniri mai vechi, şi ce-i cu asta? Asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui şi nimeni nu le ia în seamă. De ce le sistematizez? De ce îmi construiesc singur capcane? De ce mă chinuiesc atât? (De fapt, ştiam, dar aşteptam să-mi spună şi ea.) „Nu trebuia să arunci banul”, a spus Zenobia, şi eu ştiam că pe firul mişcărilor mele acolo greşisem.
„Nu-i nimic, mă duc mâine să-l iau. II găsesc, la sigur…”
De fapt, n-avea nici o importanţă dacă îl mai găseam sau nU. Îmi venea să râd, dar am oftat.
„Vezi cum mă laud?” „Iar n-ai încredere în tine”, a spus Zenobia. (Acum zâmbea.)
* La Institutul de Zoologie al Universităţii din Saarbriicken, albinele unui roi lăsat să zboare într-o zonă unde se aflau linii de înaltă tensiune au fost cuprinse de panică, atacân-du-se reciproc şi ucigându-şi matca. Ele s-au refugiat apoi în stupi unde au procedat la un fel de sinucidere colectivă, prin asfixiere, astupând toate găurile prin care ar fi putut pătrunde aerul.
11. În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca sa n-o tulbur.
Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen – 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.
Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului.
În centru se afla conturul feţii mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne”.) Sprâncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stângă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stângĂ. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stângă, îmi atingea partea de jos a bărbiei, în sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
În dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vârful în sus, marca vidul.
Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori…
Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii”, n-am să-l descriu. Am să spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conştientului, şi se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni…
* Tânăra belgiană Chantal Sabine Derycke a trăit timp de zece luni zidită într-un garaj din satul Corinaldo de lângă Ancona. Carabinierii au descoperit-o întâmplător, aproape moartă de foame, zăcând în duhoarea grea a încăperii în care fusese zidită de concubinul ei, tâmplarul Marcello MontesI. Încăperea nu dispunea decât de o ferestruică, spre acoperiş, bine astupată pe dinafară. Prin ferestruica aceea Montesi îi arunca din când în când prizonierei sale câte ceva de mâncare.
12. Două zile mai târziu am găsit un bilet prins de uşa odăii noastre. Măria mă ruga să trec neapărat pe la ea pentru un lucru foarte important. Mă aştepta a doua zi după-amiază, acasă, nu la atelier (subliniase cuvintele neapărat şi acasă). „Bătrânii pleacă până luni în provincie aşa că ai să fii şi de data asta scutit de plăcerea de a-i cunoaşte”, îşi încheia Măria mesajul.
A doua zi era sâmbătă, ne-am fi putut duce la film dar Zenobia a insistat să răspund la chemarea mesajului, spunea că sunt egoist, că puţin îmi pasă de alţii care poate au nevoie de mine, şi aşa mai departe. Până la urmă m-a convins şi am pornit, târziu după-amiază, spre casa Măriei.
Mergeam încet, pe cerul compact şi sticlos alergau nişte nori destul de urâţi, oraşul zăcea în covorul lui de praf. Mă simţeam în afara oricărei legături favorabile cu norii aceia adunaţi sub ochii mei într-o harababură menită parcă să-mi demonstreze cât de iluzorii ne pot fi uneori disponibilităţile… mi-a spus, părea.
Continuam, totuşi, să mă mişc, tăcut şi prudent, printre oamenii care se grăbeau spre vizuinele lor. Tramvaiele încremeniseră pe linii, n-aveau curent. Deasupra noastră. Fiinţa-furtună stătea gata să se năpustească…
* La Walnut Creek un mare număr de păsări călătoare se reped în automobile şi în ferestrele caselor. Experţii sunt de părere că păsările se îmbată consumând unele fructe sălbatice care conţin toxine cu efecte asemănătoare cu ale alcoolului.
13. Măria mă aştepta cine ştie de când, mi-a deschis înainte de a bate la uşă. Am intrat o dată cu răbufnelile vântului.
„Mă temeam că n-ai să vii” speriată.
Am trecut prin vreo două-trei încăperi până în camera ei, n-am s-o descriu. Am să spun doar că acolo se aflau, printre altele, două fotolii, o măsuţă şi o sofa. Ar fi putut să-mi placă dacă în lumina crepusculară n-aş fi văzut zvârcolindu-se jos, pe covor, o fetiţă de şase-şapte ani. Deşi atât de mică, fetiţa mi-a amintit în mod ciudat de fata singuratică întâlnită spre primăvară, în mijlocul mlaştinilor… „E soră-mea”, a spus Măria, „suferă de stomac, are o criză.”
De afară, din grădină, se auzeau troznind crengile arborilor. Fiinţa-furtună apăsa cercevelele ferind parcă dinadins fragilitatea sticleI. Încerca să rupă totul, dintr-o bucată.
„Geamurile!” a strigat fetiţa. „Să nu le spargă! …”
M-am îndreptat spre fereastră, mă gândeam că nici Măria nici sora ei nu dormiseră niciodată în pădure, că nu auziseră niciodată miile de crengi vuind laolaltă, şi de aceea…
Ţineam geamul cu palmele deschise, era o sticlă frumoasă, uşor curbată în afară, cu irizaţii sidefii. Lemnăria părea solidă, putea să reziste. Fetiţa gemea, vroia să vomite, Măria îi sprijinea capul, nu ştia ce să facă.
Asta a durat un timp, n-aş putea spune cât, fetiţa s-a mai liniştit, „mă duc s-o culc”, a spus Măria, a ajutat-o să se ridice şi au ieşit amândouĂ. În cameră abia se mai vedea. M-am aşezat pe un fotoliu, am stat acolo cam un sfert de ceas, până s-a întors Măria.
„Am culcat-o”, mi-a spus. „Se speriase…”
S-a îndreptat spre comutator, vroia să aprindă lumina.
„Nu arde”, i-am spus. „N-are curent…”
Ea a încercat. Lumina nu s-a aprins (când se întâm-plă asemenea lucruri oamenii le uită imediat de parcă asta ar rezolva ceva…).
Măria s-a aşezat, în întuneric, pe celălalt fotoliu, mi se părea că îşi ţine o mână peste gură, abia îi desluşeam trăsăturile.
„Noi doi”, i-am spus, „n-am mai vorbit de mult. Să ştii că între timp ne-am plictisit de oraş, şi eu şi Zenobia. Poate o să ne întoarcem în mlaştini…”
Vorbeam ca să vorbesc. Mă ascultam şi atât.
Măria n-a spus nimic. Am tăcut şi eu.
Stăteam liniştit în fotoliu, mă uitam spre ea, eram singuri în cameră dar mai simţeam o prezenţă, bănuisem că aşa are să fie, aşteptam să-mi spună ce avea de spus.
„Te superi dacă mă culc un pic pe sofa?” m-a întrebat după un timp Măria. „Mi-ar fi mult mai uşor…” „Fă cum vrei”, i-am răspuns.
Ea s-a întins pe sofa, o vedeam ca pe o formă oarecare, nedefinită.
Apoi, pe neaşteptate, forma aceea a mormăit: „Ce ai cu mine? De ce eşti împotriva mea? …” Poate vorbise Măria dar vocea, groasă şi brutală, nu era a ei.
14. Totul devenise idiot şi comic dar n-aveam chef de râS. Îmi era milă de Măria, forma întinsă pe sofa putea să fie a ei sau a altcuiva dar vocea, în orice caz, era a lui Iason.
„De ce nu-mi răspunzi?” m-a întrebat.
„Eşti nebun”, am spus, „ce să am cu tine? Aproape uitasem că exişti…”
O vrabie s-a izbit de geam, vroia să intre. A căzut dincolo, în afară.
„Degeaba vrei să mă duci! …” Iason (sau poate Măria) ridicase tonul. „Nu poţi să uiţi că v-ampocnit atunci, pe tine şi pe Zenobia aia a ta…” „Pe ea, las-o în pace” (începuse să mă plictisească). „Mai bine spune-mi de ce ai vrut să mă vezi, şi să terminăm…”
Iason (sau poate Măria) a tăcut o clipă. Mă gândeam dacă să mai stau sau nu.
Simţeam că starea de primejdie se risipise. Fiinţa-fur-tună ne părăsise. Lumea se îneca în tăcere. Auzeam copita unui cal izbind, departe, pietrele caldarâmului.
„Crezi că nu ştiu de ce n-ai dat, atunci?” a reînceput el. „Eşti mai voinic decât mine, puteai să dai şi tu…” „Ce tot îndrugi acolo?” l-am întrebat (nu ştiu de ce îmi veniseră în minte Eriugene şi ceilalţi, plus inverşii lor. Fiecare, ajutat de ceilalţi, îşi construia singur capcane şi, ajutat de ceilalţi, se înşela singur…) „Vroiau să mă umileşti, de-asta n-ai dat, nu-i aşa?”
Mă simţeam blând şi agresiv în acelaşi timp. De fapt folosesc cuvinte diferite pentru o stare egală pe care limbajul se sfieşte să o prindă în cleştele lui. Poate că aşa făceam şi în pântecele mamei sau înainte sau după (nu mai ştiu după ce). Intuiam neîndoielnic de ce insistase Zenobia să vin aici şi aşteptam să ajungă la capăt o întâlnire care pentru mine era gata încheiată.
„De ce nu-mi răspunzi?” Iason ridicase din nou tonul. „Crezi că numai tu ştii? Mai sunt, şi alţii pe lume. De pildă, eu…” „Iason”, i-am spus, „poate că tocmai ştiinţa asta a ta e de vină. Ai eşuat în ucenicia ei.
Aprinzi şi stingi lumini şi nu-ţi ajunge, vrei mai mult decât ţi se cuvine…” „Vorbeşti ca un popă, dar nu-i nimic”, a spus. „Poate că tot o să mă ajuţi…”
Părea resemnat. M-a întrebat ce să facă pentru un anumit lucru. I-am spus, fireşte, că nu ştiu. Pe urmă am tăcut amândoi, eu am rămas în fotoliu. Era bine sau rău pe lume dar nu mai exista nici binele, nici răul…
Pe urmă Măria a oftat, de data asta ea a oftat…
* Nouă tineri speologi originari din Dijon şi dispăruţi în peştera Glaz în Alpi au fost regăsiţi într-o galerie situată la o sută de metri de suprafaţă.
15. După un timp Măria s-a trezit, stătea pe marginea sofalei. Poate era o favorabilă, n-am să explic ce înţeleg prin asta, am să spun doar că e vorba de ceva în afara iubirii cu care e mai totdeauna confundată.
„Ar fi bine să aprinzi lumina”, am spus.
„Acum cred că arde.”
Ea s-a ridicat, s-a îndreptat prin întuneric spre comutator şi a aprins. Părea istovită, avea ochii împăienjeniţi, s-a aşezat pe celălalt fotoliu, în faţa mea. Stătea încovoiată, cu fruntea lipită de genunchi. Ne aflam printre lucruri vizibile. Furtuna ne părăsise de tot.
Am stat aşa nu mai ştiu cât, fără să scoatem o vorbî. Apoi Măria şi-a ridicat faţa spre mine.
„Aş vrea să te rog ceva”, mi-a spus. Vorbea cu vocea ei dar în şoapte, ca şi cum s-ar fi temui să nu fie auzită de cineva. „Promite-mi că Iason n-o să afle niciodată despre convorbirea voastră…” „Iason nu ştie?” (Când i-am rostit numele lumina nu s-a stins, nici n-a clipit măcar.) „Nu ştie”, mi-a răspuns Măria, „ai vorbit cu el, dar nu ştie. Şi dacă află e în stare să mă ucidă…”
Era în cuvintele ei atâta spaimă încât m-am grăbit s-o asigur că Iason n-o să afle în vecii vecilor nimic de la mine. Pe urmă am întrebat-o, într-o doară: „Tu ştii ce am vorbit?” „E cam complicat”, mi-a răspuns. „Dormeam şi aveam un coşmar cu voi doi, faţă în faţĂ. Îl mai am şi acum…” „încearcă să-l uiţi”, am spus, „închipuie-ţi că n-a existat…” „Mi-am închipuit destule, poate prea multe”, a oftat Măria, „M-am săturat…”
Şi-a lipit din nou fruntea de genunchi şi a rămas aşa. Părea că doarme. Nu s-a clintit nici când m-am ridicat din fotoliu, nici când am ieşit din camera ei.
16. Acasă, i-am povestit Zenobiei fără să omit nici un amănunt întreaga desfăşurare a întâlnirii mele cu Iason şi cu Măria. La început m-a ascultat atentă, apoi a zâmbit.
„Sigur”, am bombănit (mă simţeam ofensat), „ţie îţi convine, tu n-ai fost în coşmarul Măriei…”
Mi-am amintit însă că, la un anumit moment, şi eu fusesem gata să izbucnesc în râs: Măria, vorbind cu vocea groasă şi răguşită a lui Iason mi se păruse şi mie pe cât de stranie, pe atât de grotescă.
„Zâmbeşti fiindcă n-ai fost acolo”, am repetat, îmi trecuse supărarea.
„Nu de asta”. Zenobia arăta cu degetul, spre mine. „Uită-te cum ţi-ai pus pantalonii…”
M-am uitat şi am văzut lucrul cel mai neaşteptat din seara aceea: deşi aproape că nu mă mişcasem de pe fotoliul Măriei, deşi venisem direct acasă fără să mă opresc în drum, deşi dimineaţa mă îmbrăcasem normal şi nu mă dezbrăcasem în timpul zilei, aveam pantalonii puşi invers, adică partea cu nasturii, bine încheiaţi, se afla la spate.
Nu ştiu în ce măsură pot interesa toate acestea dar ele s-au petrecut chiar aşa şi nu le puteam omite.
Ultima întâlnire a lui Danie cu Bealrice pe o ceaşca de cafea fabricată în Suedia
1. Căpătasem încredere în singurătatea coridorului nostru. Ea ne compensa într-un fel pentru zăpuşeala din cameră: cum nu se răcorea decât în zori, puteam lăsa uşa veşnic deschisă.
Aşa se face că într-o noapte, pe când culcat pe spate priveam întunericul şi meditam la cine ştie ce, am auzit un fel de şoaptă ritmică, un vaiet repetat la intervale fixe. După vaiet urma cu regularitate un râcâit uşor, ca de unghie.
Zenobia dormea. „Tu auzi?” am întrebat-o (în gând, pentru că nu vroiam s-o trezesc).
„Petru…” mi-a răspuns ea (vorbea în somn, n-am insistat, am lăsat-o să doarmă).
Stăteam şi ascultam. Chemările tânguitoare, şi râcâi-tul enervant de moale mi se părea că vin din dreptul celei de-a doua camere de pe coridor, pe care o ştiam nelocuită. Ne despărţeau de ea doar o boxă minusculă şi WC-ul.
Am ieşit pe coridor. In faţa camerei aceleia, prins de perete, ardea un bec în jurul căruia încremeniseră câţiva fluturi de noapte minusculi. Petru zăcea ghemuit în dreptul becului, lângă uşă, pe un covoraş cât palma, un preş de şters picioarele adus pesemne de eL. Îşi respira tânguirea, zgâria cu unghia panoul ocru al uşii.
* Pedro Miguel da Silva, dintr-un sat de la nord de Bahia, a trăit 40 de ani înlănţuit de trunchiul unui copac, într-o peşteră. La vâr-sta de 21 de ani, din cauza unei probabile crize nervoase, el fusese înlănţuit acolo de cumnatul său. După decesul acestuia, cele două surori ale sale au continuat să-i aducă zilnic mâncare şi să-i facă toaleta de două ori pe săptămână.
2. M-am aşezat lângă el, pe ciment, cu spatele rezemat de perete şi am rămas un timp aşa, fără să scot o vorbă. Acum îi desluşeam lamentaţiile: „Nathalia”, spunea, „deschide, Nathalia!”… Vedeam cum întindea mâna, ca pe un peduncul, cum râcâia, cum se retrăgea apoi în sine cu peduncul cu tot, ca într-o scoică.
Aş fi putut să stau acolo mult şi bine să mă vait sau să râcâi şi eu. Spinarea mea adera perfect la perete, un fluturaş albastru se lipise pe conturul umbrei mele, şi mi-am amintit cât de ostenită era Zenobia… „O strigi degeaba”, i-am spus lui Petru. „Nu vrea să-ţi deschidă.”
El s-a uitat la mine, avea o ceaţă pe ochi, nu ştiu dacă mă vedea, părea surprins.
După un timp, a clătinat din cap.
„A, tu erai”, a şoptit.
Pe urmă şi-a reluat tânguirea: „Nathalia! Deschide, Nathalia! …” „Nu vrea să-ţi deschidă”, am repetat.
Petru şi-a răsucit iar capul spre minE. Întinsese o mână, râcâia în aer.
„Tu nu înţelegi, Laurenţiu”, mi-a spus (am acceptat cu oarecare neplăcere numele care nu era al meu), „ea nu deschide pentru că au bătut-o… Au tuns-o şi îi e ruşine… Au încuiat-o înăuntru. Nu poate să deschidă…”
Scosese gura din scoică şi vorbea cu ea, poate că şi gândea, undeva, în ghemuirea lui.
„O strigi prea încet”, am continuat eu. „Poate că nu te aude sau nu-ţi recunoaşte glasul, fiindcă o strigi prea încet. Şi râcâitul, cum să-l audă? Ar trebui să baţi tare, cu pumnul. Dacă vrei, bat eu…”
Mi-am dezlipit spinarea de perete, fluturaşul a fugit de pe conturul umbrei mele, ai fi zis că eram gata să mă ridic să bat în uşă, deşi n-aveam de gând să fac asta.
„Nu, nu, …” s-a opus Petru. Ieşise din scoică, şedea pe covoraş cu picioarele strânse sub el ca un derviş în faţa coşului cu şerpi, nu îi depăşea nici cu un milimetru marginile. Lumina gălbuie a becului sclipea pe ceaţa ochilor săi. „Nu, nu… Să nu se sperie… Tu nu ştii cât de uşor se sperie…”
Mi-am amintit că văzusem odată un om care mân-gâia un porc, dar îmi era milă de Petru. Aş fi sărit ca o lăcustă pe sub bec, aş fi făcut orice ca să-l ajut. El nu mai zicea nimic, nu se mai tânguia, privea în gol.
Apoi, deodată, a strigat.
„De ce dai în mine? …” „Cine dă în tine?” l-am întrebat.
„Ce ţi-am făcut eu ţie, Laurenţiu?” Acum plângeA. Îşi acoperise faţa cu palmele. „De ce mă baţi?” „Taci dracului din gură”, i-am spus, „că doarme lumea…”
Mă temeam să n-o trezească pe Zenobia (era atât de obosită!) dar el a tăcut brusc, s-a chircit din nou pe covoraş, şi-a reluat tânguirea: „Nathalia! Deschide, Nathalia…”
M-am uitat spre odaia noastră. Zenobia se afla în prag, mi-a făcut semn: „lasă-l în pace”, l-am lăsat în pace, am intrat la noi, am închis uşa, era foarte cald.
* Douăsprezece tablouri din secolul XVII, aparţinând unui muzeu din Arles au fost deteriorate de una sau mai multe persoane care, strecurându-se printre vizitatori şi folosind un obiect cu vârf ascuţit, au perforat mai ales ochii portretelor.
3. În noaptea aceea n-am dormit. Era ca atunci când uiţi ceva important şi te chinuieşte amintirea uitării sau când un lucru abia presimţit te prinde în ticăloşia desfăşurării lui şi-ţi lasă pe limbă gustul unei remuşcări, fără să ştii cu ce eşti vinovat.
Unde greşisem? Nu acum, cu Petru, fiindcă fără doar şi poate greşisem înainte, altundeva…
Un timp, m-au năpădit, fireşte, ispitele explicative, tentaţiile analogice, un fel de învârtire în jurul cozii capabilă cel mult să înlocuiască un cuvânt prin altele trei-patru, la fel de sterpe şi de ineficace, faţă de care moirele se pot simţi, pe bună dreptate, jignite.
Ca să mă liniştesc îmi spuneam că aşa mi se întâm-plă, de obicei: când am în preajmă o fiinţă agitată, mi se face urât. De câte ori nu m-am dat eu jos din tramvai, de pildă, fiindcă simţisem pe aproape o astfel de fiinţă…
Apoi, întins pe spate cu ochii deschişi, mi-am amintit de o broscuţă verde şi lucioasă: odată mai demult, în mlaştini, la marginea apelor, ea se oprise lângă mine şi mă privea supărător de fix. I-am spus cu binele: „hai, du-te de te scaldă.” Ea nu s-a clintit, ţinea cu tot dinadinsul să-şi lipească de mine ventuzele reci ale ochilor.
Atunci am luat un beţişor, un fir de trestie, ca s-o alung. N-aveam intenţia s-o lovesc, i-am spus încă o dată: „hai şterge-o”, vroiam doar să o sperii. Dar cu o precizie care exprima exact bunătatea mea reală din clipa aceea (pesemne mă aflam ca şi acum, fără să-mi dau seama, pe Piramida Câinelui) i-am atins un nerv, cel mai fragil, pentru că broscuţa s-a aruncat brusc peste cap, pe spate, şi a rămas încremenită, ca moartă.
Plutea oblic, pe jumătate cufundată în apă. Mă uitam la ea şi îmi venea să plâng. Mă redescopeream despărţit de mine, în ciuda probelor trecute. Ca purtător al unei singure părţi, oricare ar fi fost ea, simţeam cum viermuieşte zona dublului de care mă crezusem ferit. Poate că nu e clar ce spun. Oricum, era o suferinţă a structurii mele…
După un timp, broscuţa a reînceput să se mişte. Atunci m-am mai liniştit un pic: măcar trăia… Dar ea ţinea să-şi ducă până la capăt Marele Joc. Se învârtea spasmodic, ca o elice dementă, mişcându-se alandala, ca zece ologi, ca douăzeci de epileptici…
Continuam să stau cu ochii larg deschişi în întuneric. Zenobia dormea liniştită lângă mine. Prin uşă auzeam lamentaţiile, acum înăbuşite, ale lui Petru, încercam să nu mai văd spasmele broscuţei aceleia. Pe sub jocul ei agonic simţeam cum se declanşa, neclar, şi perfid, începutul revanşei. Pierdeam treptat obişnuita forţă a refuzului, putinţa de a mă opune tentaţiilor inverse. Mă ispitea din ce în ce mai mult ideea-capcană de a-mi folosi conştient şi meschin posibilităţile.
În asemenea momente greutatea e să ştii, uitând că ştii, dacă e vorba doar de slăbiciune sau dacă nu cumva ceea ce iei tu drept slăbiciune reprezintă frontiera, la început mereu năucitoare, a unei alte zone. Mă aflam încă dincoace, revanşa îmi oferea ca justificare mila faţă de Petru. Avusesem senzaţia înceţoşată că greşisem, că o luasem razna dar, mai presus de toate, vroiam să mă uit, să văd în camera Nathaliei. Şi am văzut…
* într-un container aflat în gara din Tanana-rive politia a descoperit aproape 1000 kg oseminte de dinozaur.
4. M-a ajutat rutina unor tehnici părăsite încă din adolescenţă. Mi le dezvăluise o pisică. Pe-atunci, în fiecare noapte, ea se aşeza pe pieptul meu, dormea acolo ca un sfinx minuscul. Câteodată eu aprindeam şi stingeam becul de la căpătâi. Erau în joaca mea şi spaime şi orgolii: vroiam să-i demonstrez puterea de a face lumină sau întuneric.
Ea rămânea nemişcată. Retina i se contracta şi i se dilata, pe rând; dar minunile noastre electrice păreau că n-o interesează.
Pentru că, totuşi, ţinea la mine, m-a învăţat într-o noapte să văd, adică să recapăt simţul acela pe care unele fiinţe din natură îl mai păstrează intact şi în afara ochilor pe când noi, oamenii, îl regăsim numai arareori şi îl privim de fiecare dată fie ca pe un har, fie ca pe o infirmitate. In noaptea de atunci n-aş fi mişcat nici pleoapele de teamă să nu-mi tulbur prea graţiosul sfinx…
N-am să insist asupra unei stări pe care aproape o uitasem. Am să spun doar că în prima noapte a lamentaţiilor lui Petru mi-am amintit-o pentru a-mi satisface mărunta necesitate de a privi din patul meu în camera numită a Nathaliei. Şi am văzut.
Era o odăiţă ceva mai mare decât a noastră, plină de boarfe şi de vechituri aruncate de-a valma: câteva cufere sparte şi prăfuite, câteva scaune şchioape aşezate unul peste altul, o somieră de sârmă rezemată de perete, cu picioarele în sus, un balansoar stricat, o vază din metal coclit şi aşa mai departe. Acolo nu locuia nimeni, n-ar fi putut să locuiască nimeni.
* Tribul indienilor şankaşi care s-au războit cu incaşii retrăgându-se apoi în jungla amazo-nică şi-a făcut reapariţia, după patru secole, în nord-estul statului Peru.
5. Timp de câteva săptămâni vizitele lui Petru însoţite de tristele lui lamentaţii s-au continuat noapte de noapte. Ele au constituit semnalul, dacă nu chiar punctul de atracţie, al unor cauzalităţi pe care, în lipsa unui alt cuvânt la fel de aproximativ, le-aş numi aberante.
Încă de a doua zi lucrurile au început să se desfăşoare anapoda. Obişnuitele aparenţe simple se întorceau parcă împotriva mea. Totul devenea derutant. Era ca şi cum o forţă puternică şi iresponsabilă ar fi vrut să-mi cuprindă mişcările în inocenţa sa. Orice aş fi făcut (pentru că mai depindea într-o măsură şi de mine) mi se părea subminat cu viclenie de forţa sau natura aceea.
Trăiam, ca întotdeauna, printre avertizoare, aştep-tând ceva din ce în ce mai nedefinit. „De fapt, nu se întâmplă nimic grav”, îmi spuneam, ca să mă liniştesc. Dar, ameninţat şi slab în dezlănţuirea agresivă a unor legi nesigure, îmi spoream deruta chinuindu-mă să le desluşesc mecanismele. Obişnuita mea nepăsare-ac-tivă mă părăsea în favoarea unei obsedante nevoi de a găsi repere coerente. Percepţiile mele directe, cărora aş fi avut destule motive să nu le acord prea multă încredere, îmi săpau şi ele de la temelie singura certitudine până atunci nezdruncinată: aceea că nu ştiam nimic şi că nu trebuia, cel puţin deocamdată, să cred că aş fi putut înţelege ceva.
Câteodată socoteam vinovate numerele pe care le simţeam din nou planând deasupra mea nu ca ab-stracţii-cantitative ci ca legi aspre ale unei lumi incomensurabile şi neconvertibile. Atunci încercam conştient, să ies din taina lor, afundându-mă şi mai mult în ea. Dar nu despre numere vreau să vorbesc acum, deşi ele sunt capabile de orice… înţelegeţi cum vreţi pologhia asta crepusculară care ţine mai mult de stări decât de activităţi meditative. Oricum, a crede că ea e de natură explicativă ar fi o gravă eroare. Eu nu fac decât să descriu, şi aşa mai departe…
* într-un pat instalat în mijlocul unui mare magazin din Avignon, tânăra Joelle Lefevre, adormită de hipnotizatorul Alain Zuili, va încerca să doarmă 129 de ore.
În timpul somnului ea va fi hrănită cu suc de portocale amestecat cu diverse alte substanţe nutritive.
6. O senzaţie de panică surdă, ca atunci când asişti la o înmormântare, îşi furişa în mine ecourile echivoce. Iar printre ele glasul lui Petru, subţire, plângăreţ, tremurător, suna ca un flaut trist.
O dată cu venirea lui apăruse un blocaj, din ce în ce mai sever. Exprimându-l cam brutal şi admiţând câteva excepţii l-aş putea defini ca pe un divorţ între conştienta şi existenţa mea faptică. Dezacordul acestor două planuri se compensa, totuşi, atât de eficace încât fiecare dintre ele părea în stare să-mi pulverizeze pur şi simplu orice tentaţie de a scăpa din jocul lor comun.
Obişnuinţele mentale, până şi cele ale refuzului, mă ţintuiau în loc. Din când în când îmi venea, fireşte, ideea simplă de a le reexamina, de a le pune în acord cu datele năucitoare ale întâmplărilor. Atunci izbuteam, pentru un timp, să resping acceptarea formelor dar resimţeam, în schimb, tot mai prezentă duritatea naturii sau a forţei aceleia care îmi agrava cu perfidie, ca şi cum ar fi fost străină de stările mele, stagnarea datorată blocajului.
Ambiguitatea duratei şi a efemerului, incertitudinile perfecţiei morale şi ale ticăloşiei, impactul necunoscutului cu falsele certitudini tot mai ispititoare, mă menţineau în zonele lor de interferenţă impunându-mi dorinţe, explicaţii şi elanuri veştejite.
Dincolo de aparenţa mişcărilor mele, forţa aceea, fie ea şi a naturii, devenea tot mai decisivă.
Acum, când scriu, evocarea ei, falsificată de intervenţia involuntară a imaginaţiei şi estompată în egală măsură de datele memoriei, face ca lucrurile să apară altfel decât atunci, când se aflau în plină manifestare. De altfel, îmi dau seama cât de greu ar putea fi acceptată, de pildă, afirmaţia că una din cauzele subterane de prima mână ale blocajului îşi avea sursa tocmai în trista şi conjuncturala mea nevoie de explicaţii…
Mă aflam în situaţia unui înotător ostenit care luptă să-şi scoată din valuri un frate gata să se înece pe când fratele acela se zbate şi-l trage după el, inconştient, spre moarte…
* în stomacul unui bărbat care avea obiceiul să înghită tot ce-i cădea în mână, chirurgii au descoperit 300 de monezi şi 200 diferite obiecte metalice.
7. Poate că nu înşir decât erori dar trebuie să spun că în asemenea momente monştrii imaginaţiei, nu totdeauna imaginari, încep să mişune în jurul tău. Indiferent sau nu, ei caută să tulbure şi mai mult nesigura antinomie dintre bine şi rău, în afara căreia izbuteşti câteodată să te situezi. Astfel, spulberându-ţi bietele soluţii comportamentale, inversează efectele imediate ale oricărui demers. Atunci, în absolutul haotic care te înglobează, călău poate să pară şi chiar să fie înger iar îngerul călău, pe când partea arhiintimă aflată în miezul miezului fiinţei tale aşteaptă într-o neputincioasă mâhnire sfârşitul timpului de trecere.
Toate acestea, inevitabil obscure, apar de obicei învăluite în aparenţele unei perfecte banalităţi, care constituie crusta însăşi a desfăşurării lor. Abia observabile, ele se menţin la limita unui echivoc gata ori-când să-ţi demonstreze că nu poate fi vorba decât de simple coincidenţe… în ceea ce mă priveşte, un înverşunat fanatism poetic (marea capcană a vieţii mele) îmi agrava blocajul săpând tot mai adânc prăpastia dintre mine şi puţinii poeţi pe care i-aş fi putut iubi. Nimeni nu trebuie să vadă dispreţ sau denigrare când am să afirm că fiecare dintre ei mi se părea că pierde câte ceva din ce ar trebui găsit, găsind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut. Din ce în ce mai izolat, vedeam clar cum picătura de har, uitată pe drum, se dilua şi devenea cel mai adesea pretext sau subiect pentru inteligente texte teoretice, pe cât de strălucite pe atât de viclene, în timp ce gândirea poetică, abătută din matca ei mută, se istovea bătând în maluri sterpe.
În perspectiva mea, revanşa generală, străveche maladie a mentalului, înlocuia pe lume miracolul poetic. Dar s-o lăsăm încurcată…
Spun toate astea poate ca să motivez de ce în scurta perioadă pe care o am în vedere aici căzusem pradă unei puternice alergii la scris, lipsindu-mă astfel de un puternic auxiliar eliberator. Deprinderile scriiturii, altădată stimulatoare măcar din punct de vedere emoţional, mi se păreau mai inutile şi mai nesatisfăcătoare decât oricând, ba chiar le descopeream un loc de frunte între cauzele intime ale stării mele…
* Trisha Reay, de doisprezece ani, s-a trezit într-o dimineaţă strănutând. Un strănut continuu, într-un ritm de trei pe minut şi care a durat 204 zile.
8. Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzaţie ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, fireşte, să caut sunete independente dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări.
Singurul punct de sprijin, marcat şi el de vlăguirea perfectă a sensurilor, consta în faptul că, atunci, orice fapt poetic, mi se părea a fi mai mult de nathură ethică, iar nathura ethică, şi aşa mai departe…
Altminteri, vorbitul de unul singur nu rezolva nimic. Mecanismul fizic al scriiturii, pe care atâta vreme îl acceptasem, îmi intrase prea mult în sânge. Dresajul, măcar al vitezei sale de turaţie, îşi punea şi aici, vrând-ne-vrând, amprenta.
Continuam, totuşi, să monologheZ. Încercam tehnici de comunicare directe şi dure, asupra cărora n-am să insist. Dar şi atunci, ca şi acum, volutele pohetice îmi subminau puterea de respingere totală a dresajului, poate singura în stare să mă scoată din impas.
Toate acestea, plus altele, m-au făcut să revin curând la scris, şi, ca să nu cad din nou pradă scriiturii, refi-guram numai construcţii gata dărâmate…
* Japonezul Hideaki Tomoyori, în vârstă de 46 ani, a reuşit să memoreze 15151 cifre zecimale ale simbolului matematic.
9. Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezii, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.
Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.