— Dar de ce? Se chinuia mereu Felix cu întrebarea.

  — Eşti copil! O vezi pe fata asta? (Arătă spre Otilia.) Fata asta n-are pe nimeni, decât pe moş Costache, care, să nu fim nedrepţi, o iubeşte. Datoria lui este însă să-i lase un rost, fiindcă i-a mâncat averea bietei maică-sa, sau s-o adopte, ca să-i asigure succesiunea. Dacă ar vrea (spuse el ca pentru sine), de mult n-ar mai interesa-o mizeriile astea. Dar, în sfârşit! Ei bine, cucoana Aglae, condusă de Stănică ăsta, care e un escroc (să nu te superi, domnişoară Otilia) şi umblă după procopseală, e capabilă să declare că Costache s-a smintit şi e iresponsabil, aducând mărturia doctorului. Pentru bani, capeţi orice declaraţie. Costache pus sub interdicţie înseamnă scoaterea din casă a domnişoarei Otilia.

  — Vai! Se înspăimântă Otilia de raţionamentul dur al moşierului.

  — Aşa ceva n-are să se-ntâmple, nu-ţi fie teamă, o mângâie Pascalopol, Costache e sănătos, trăieşte mai mult decât noi toţi; dar trebuie să fii prudentă. Spionajul e cam ruşinos, dar uneori e sănătos. Domnul Felix merge des prin casa cocoanei Aglae, n-ar strica să tragă cu urechea. Trebuie să ţină şi el la dumneata (am văzut eu că ţine, nuanţă Pascalopol cu o ironie bonomă), cum ţiu şi eu, şi moş Costache… ca la o fiinţă gingaşă, care merită ocrotirea, ca la o floare rară. (Felix privi pe moşier, aprobând, gata la devotamente.) Să fim preveniţi, să nu-i facă lui moş Costache cine ştie ce boroboaţă. Stănică ăsta e îndrăzneţ, neruşinat, ştie, ca orice avocat, toate şicanele.

  — Nu-mi vine să cred, mai rezistă conştiinţa Otiliei, că tanti Aglae ar fi în stare să ajungă până la mârşăvia asta, măcar de ruşinea lumii, fiindcă, altfel, este într-adevăr lipsită de orice sentimentalisme. De ce ar da de bănuit? O cred mai ipocrită.

  — Dacă nu s-au gândit la asta, atunci au vrut să ştie, emise Pascalopol altă ipoteză, dacă Costache o mai duce mult. Să vadă cum merge inima, dacă n-are vreo racilă, să-l supravegheze de aproape. Ştii de ce nu l-a lăsat pe Costache să se mute? Ca să nu scape de sub ochii ei. Dacă moş Costache ar fi mai de înţeles, de mult îl făceam să-şi pună afacerile în regulă.

  Moş Costache se întorsese îmbrăcat cu paltonul, dar cu faţa întunecată.

  — Aaasta nu-nu-nu-mi place… Să nu-mi mai vvvie pe-aci! Protestă el, prea târziu.

  Pascalopol îl luă de braţ şi-l împinse spre ieşire. Ceilalţi se pregăteau şi ei să-l urmeze, fiindcă moşierul îi invitase seara în oraş. Când trăsura se urni, Pascalopol spuse bătrânului, îmbietor:

  — Măi Costache, fă-mi, mă rog, plăcerea şi treci mâine dimineaţă pe la mine, am să-ţi spun lucruri care te interesează.

  Felix, aşezat pe banchetă, avea privirea îndreptată înspre punctul de pornire. La poarta casei Tulea zări o îngrămădire de capete care priveau înspre trăsură cu expresii sumbre. Mai mult prin intuiţie, distinse, pe lângă silueta doctorului, care pleca, pe acelea ale Aglaei, Aurichii, Olimpiei şi a lui Stănică, iar mai în fund, cocoaşa îmbrobodită a lui Simion.

  Felix îşi dădea prea bine seama că iubeşte pe Otilia, fără să poată determina conţinutul acestui sentiment. Uneori îl urmăreau genunchii mici ai fetei, în poziţia în care ea îi îmbrăţişa. Erau nişte genunchi caşti şi ştrengari în acelaşi timp, cu o personalitate a lor proprie, şi lor ar fi voit Felix să le comunice printr-un limbaj mut dragostea lui. Altă dată, părul căzut în bucle creştea în visele tânărului şi-l inunda. Să-i spună Otiliei c-o iubeşte în faţă, Felix nu putea. Otilia era familiară, liberă în mişcări, şi ceea ce cu altă fată trebuia câştigat după îndelungi tactici, cu ea se câştiga dintr-o dată. Asta dezorienta pe Felix. Otilia îl lua de braţ, Otilia îl mângâia matern cu degetele-i subţiri, Otilia-i vâra mâna făcută pieptene prin părul mare, zicându-i: „Trebuie să-ţi mai tai pletele, parcă eşti Samson”. Copleşit de aceste voluptăţi, Felix nu era însă mulţumit, fiindcă nu era sigur că sunt un semn de dragoste. Odată voi să răspundă acestor familiarităţi, să iasă din starea de protejat, şi la un mic serviciu al Otiliei făcu gestul de a-i săruta mâna. Otilia se depărtase prea repede, spre a-i îngădui omagiul, apoi băgase de seamă şi se răzgândise.

  — Vrei să-mi săruţi mâna? Întrebă ea simplu. Uite!

  Şi-i întinse mâna la gură. Cu astfel de purtări ale Otiliei, Felix nu putea face progresul cel mare, care, după el, trebuia să fie o mărturisire înflăcărată, urmată de îngenuncheri şi efuziuni indicibile. Otilia s-ar fi uitat râzând la el şi i-ar fi omorât vorbele pe buze, cum se mai întâmplase. Şedea într-o zi pe pat cu mâinile sub căpătâi şi urmărea cu tot sufletul mişcările Otiliei, de alături. Îi spunea în gând tot ce nu îndrăznea să-i spună în faţă. Deodată, Otilia apăru în pragul uşii deschise:

  — Ce faci tu aici, ziua nămiaza mare? La ce te gândeşti?

  Se aşezase pe marginea patului lui Felix, înainte ca acesta să fi avut vreme să sară jos:

  — La ce te gândeşti? La ce te gândeşti?

  Şi-i tot răsucea un nasture al hainei. Felix îşi culese forţele.

  — Aş vrea să-ţi spun ceva odată, Otilia, mi-e frică însă…

  — De atâtea ori mi-ai spus că vrei să-mi comunici ceva misterios. Spune odată, că nu te mănânc. Haide, că mă grăbesc. Vai, ce treabă am!

  Lui Felix i se păru ridicol să facă o declaraţie în asemenea împrejurări. De aceea se obişnuise să le facă în şoaptă, când Otilia nu era de faţă. Se închidea în odaie cu o fotografie a fetei şi se lăsa în voia visării. O cuprindea de mâini, o trăgea spre el, îşi apropia buzele de urechea ei şi-i şoptea indefinit: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”. Nu mai putea dormi, dar căuta patul. Acolo, întins, intra în visul unic, enervat când era pe cale să-i scape. Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca şi fugea, se trezea speriat şi o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva şi căpătase adevărate insomnii, care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete, caligrafic: „Iubesc pe Otilia”. Căuta, recurgând chiar la disimulaţii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate. De altfel, faţă de Otilia îşi exercita sentimentul filial, rămas nefolosit din pricina morţii timpurii a mamei lui. Simţea nevoia să i se mărturisească, să se aşeze sub protecţia ei, să facă întocmai ce i se ordona.

  — Felix, striga câteodată Otilia, cum eşti de neatent! Îţi cade nasturele de la haină. Vino încoace, să ţi-l cos!

  Atenţia aceasta era cu atât mai hazlie, cu cât Otilia îşi pierdea nasturii ei fără nici un regret, şi mai degrabă arunca o rochie la gunoi, decât s-o repare. Felix venea supus şi pregustând voluptatea apropierii. Otilia îl trăgea spre ea cu o dulce violenţă, ţâţâia din gură nemulţumită, atârna un fir de aţă în gura lui Felix, ca să nu uite (superstiţie pe care o cultiva mult), şi apoi cosea nasturele, în vreme ce Felix îi sorbea parfumul părului ei risipit sub chiar obrajii lui. De la o vreme, nasturii, fiind cusuţi prea solid, nu mai cădeau, încât într-o zi Felix, simţind nevoia imperioasă de a sorbi respiraţia Otiliei, rupse un nasture şi merse la ea.

  — Mă mir, zise Otilia, doar ţi l-am cusut bine deunăzi! Nu-l bănui, sau se prefăcu că nu-l bănuieşte, ci numai se arătă supărată de atâta neglijenţă. Căzut pe panta disimulaţiei, Felix se pretextă bolnav. Otilia, serioasă, îi vâra mâna prelungă de-a lungul gâtului, să vadă dacă n-are temperatură, îi făcea ceaiuri, şedea pe marginea patului, nedându-i voie să se dea jos din el. Deodată îi intră în cap că Felix nu se hrăneşte bine.

  — Se-nţelege, Marina găteşte dezordonat, eu nu mă ocup, eşti subalimentat. Munceşti şi prea mult.

  Supraalimentaţia impusă de Otilia se reducea, când îşi aducea aminte, la un baton de ciocolată sau la o prăjitură vârâtă cu sila în gura lui Felix, care se supunea cuminte, fiindcă putea muşca puţin şi din degetul fetei. Toate maternităţile acestea durau atât cât Otilia era numai cu Felix, acasă. Pe dată ce apărea Pascalopol, sau o chema în oraş, Otilia redevenea distrată şi nerăbdătoare de petreceri inedite. Atunci toate gingăşiile ei faţă de Felix îşi pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificaţie. Dacă Pascalopol intra în chiar clipa când Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntâmplă o dată), fata nu lăsa lucrul, nici nu-şi schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminaţi, şi, pe dată ce sfârşea, alerga la moşier şi începea cu el obişnuitele calinerii. Felix rămânea astfel un copil inofensiv, care nu concurează pe oamenii mari. Din această cauză, el se umplu de o gelozie aprinsă şi hotărî să lămurească cu orice chip situaţia. Neîndrăznind să înfrunte oral pe Otilia, se decise să-i scrie. Luă o foaie de hârtie şi aşternu pe ea lămurit aceste cuvinte: „Otilia, nu stau aici decât pentru tine, fiindcă te iubesc. Altfel, aş fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut asta? Felix”

  Întâi se gândi să trimită scrisoarea prin poştă, însă putea sosi când era şi el de faţă, şi asta nu-i convenea. Hotărî să i-o pună în cameră, dar şi aşa trebuia să fie prudent, ca nu cumva Marina, dereticând odăile, s-o arunce. Aşteptă până ce Marina termină dereticatul într-o zi în care Otilia nu era acasă, şi apoi depuse plicul cu indicaţia „Domnişoarei Otilia” pe pat, pândind neliniştit în odaia lui. La ora unu se auziră şi paşii Otiliei, uşa trântită, pârâitul patului, în care se aruncase spre a se odihni puţin. Felix îşi comprimă palpitaţiile grozave ale inimii.

  — Felix, se auzi strigătul fetei de alături, Felix, tu eşti acolo?

  — Da, răspunse acesta cu glasul stins. Îşi închipuia că fata citise scrisoarea.

  — Mi-e o foame nebună. Să mergem să mâncăm. Papa mi-a spus în oraş că nu vine la prânz. Dar vino încoace.

  Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era întinsă pe sofa, îmbrăcată aşa cum venise din oraş. Până şi umbrela de soare se afla lângă ea. Tânărul cercetă fugar suprafaţa sofalei, dar nu zări nimic. Văzu scrisoarea, în sfârşit, pe marginea mesei, nedesfăcută. Fata o luase deci de pe pat şi o pusese pe masă, fără s-o citească. „Dar dacă n-o va citi deloc?” se-nspăimântă Felix. Îi venea să atragă atenţia Otiliei asupra scrisorii şi apoi să fugă, fiindcă, în fond, lui îi era frică de a pronunţa cuvintele de foc. Otilia se sculă şi, luându-l de braţ, îl îndreptă spre uşă. La masă, Otilia fu volubilă, îi spuse impresii de Conservator, îl întrebă despre activitatea lui universitară. Simţise că Felix era preocupat.

  — Ce ai, Felix? Eşti aşa distrat! Te pomeneşti că eşti îndrăgostit! Nu m-aş mira, cu atâtea colege…

  Felix se simţi dezamăgit de presupunerea Otiliei, şi prin gând îi trecu toana de a smulge înapoi scrisoarea. Otilia îl ţinu mult de vorbă, apoi trecu în odaia cu pianul şi-i cântă anume fraze, apelând mereu la atenţia lui, în sfârşit îl sfătui să se ducă să se odihnească, fiindcă părea obosit.

  — Mă duc şi eu, vreau să citesc ceva, de mult n-am mai pus mâna pe o carte.

  Felix fugi înainte, ca să nu fie de faţă la găsirea scrisorii, şi aşteptă cu respiraţia încordată. După o îndelungă ciorovăială cu Marina, Otilia urcă scările. Se auzi când intră în odaie, duşumeaua pârâi uşor în câteva puncte greu de precizat, Felix bănui că Otilia se oprise în faţa mesei. Apoi urmară mici zgomote indistincte şi… Nimic. Felix se feri să dea ochii cu Otilia şi rămase închis în odaie. Când, târziu, ieşi, ca un hoţ, uşa odăii fetei era deschisă, scrisoarea lipsea de pe masă, iar Otilia era în oraş. Se-ntoarse la masă cu Pascalopol şi cu moş Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca şi când nimic nu se-ntâmplase. Contrariat, Felix deveni îndrăzneţ şi încercă să controleze efectul scrisorii. Făcu aşa încât să se afle la un moment dat singur cu Otilia. Fata îl privi franc, îi spuse vorbe indiferente şi nu păru nici intimidată, nici cu conştiinţa încărcată. Lui Felix îi încolţi bănuiala că scrisoarea nu-i căzuse în mâini şi făcu atunci ceea ce altă dată n-ar fi făcut. Profitând de faptul că Otilia era jos cu Pascalopol, intră în odaia ei, aruncă ochii pe pat şi pe masă, pe duşumea, însă nu fu chip să descopere nimic. Scrisoarea fusese luată de cineva, în orice caz.

  A doua zi, la masă, Otilia fu tot atât de senină, seara nu veni deloc. O mâhnire mare cuprinse pe Felix, o silă de toate, şi prin cap îi trecură idei extravagante. Se gândea să lase totul baltă, să fugă undeva în lume, ca fochist pe un vapor, îşi închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să sufere şi să plece, o vedea plângând. Melodrama asta inexorabilă îi mişcă toate fibrele sufletului şi prefăcu descurajarea într-o mare durere consolatoare. Îşi chinuia totuşi mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a găsit scrisoarea, dar n-a bănuit de la cine este, şi-a închipuit că e vreo glumă, vreo hârtie veche a lui Felix; a găsit-o şi, distrată, a aruncat-o fără s-o desfacă; n-a găsit-o deloc, scrisoarea căzând undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubeşte pe Felix. Ipoteza din urmă aprindea gelozia în inima lui Felix. Cum? Otilia are atâta putere de a se preface? Are atât de puţină inimă încât să nu vrea să-i spună o vorbă? E în stare să iubească pe bătrânul Pascalopol şi să-l treacă cu vederea pe el? O undă de mânie trecu prin el şi toate ştirile rele despre Otilia se adunară peste capul lui într-un stol negru, înfricoşător. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o soră. Nu putea să-l urască. Poate că a supărat-o prin gestul lui. Nu se cădea să-i scrie în chipul acela, care dovedea că pătrunsese în odaia ei (imprudenţă neiertată), ci să-i spună de-a dreptul, discret.

  Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulaţia scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranţă păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur şi merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se aşeză pe o bancă încărcată de zăpadă, şi n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârţâitul unor paşi. Îl deşteptă din toropeală o mână subţire care-i ridica bărbia în sus. Era Otilia.

  — Felix, ce faci tu aici? De când te caut cu trăsura! Vai, ce fără minte eşti, câte supărări îmi faci!

  Otilia se lăsă pe banca înzăpezită, într-o descurajare amuzată. Era îmbrăcată într-o haină foarte pe talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai văzuse.

  — Şi mai spui că mă iubeşti!

  Felix tresări. Va să zică, Otilia citise scrisoarea. Fata îi ridică din nou bărbia, râzând:

  — Felix, hai, spune-mi, de ce-ai fugit de-acasă? Ţi-am făcut noi ceva?

  Felix lăsă din nou capul în jos şi răspunse, sfărâmat:

  — Dar ştii foarte bine… Ţi-am scris… Nu mai pot aşa.

  — Tu mă iubeşti? Îl întrebă Otilia serioasă ca şi când l-ar fi întrebat dacă e bolnav.

  Felix mărturisi cu capul.

  — Ce copil eşti! Ţi-am citit scrisoarea, dar am uitat, ştii că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ţi-am spus eu că nu te iubesc?

  Felix tresări deodată înfocat.

  — Otilia, e adevărat? Mă iubeşti?

  — Ei, ei, nu ţi-a spus nimeni că te urăşte.

  Felix fu iar dezamăgit. Luă mâinile Otiliei şi începu să le sărute mărunt, şi le aşeză pe obraz, le strânse, în vreme ce Otilia îl lăsă să facă, zâmbind. Încurajat, voi să capete o confirmare de altă natură şi întinse gâtul să sărute pe Otilia. Aceasta privi puţin, examinând şoseaua pustie, apoi evitând, blând, gestul lui Felix, îl sărută ea însăşi pe obraz, uşor, lângă ureche. Felix era ameţit de fericire.

  — Haide acasă, Felix, şi fii cuminte, mai vorbim noi, altădată. Bietul papa e îngrijorat. Să nu-i spui nimic. O să-l minţim că ai avut lucrări la Universitate.

  Ajunşi acasă, Otilia conduse pe Felix sus, ca pe un arestat, evitând sa întâlnească pe bătrân, şi-l depuse în prag.

  — Du-te acum şi te încălzeşte. Am să-ţi aduc ceai. Felix, voind să se încredinţeze că nu visa, prinse pe Otilia de mâini.

  — Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, mă iubeşti?

  — Nu-mi eşti indiferent! Dar acum am treabă, stai frumos. Şi, chicotind, Otilia se năpusti pe scări în jos. Felix petrecu o noapte paradisiacă, însă în zilele următoare, insatisfacţia îl cuprinse din nou. Otilia era familiară ca întotdeauna, primea cu aceeaşi bucurie pe Pascalopol, nu se schimbase în fond nimic. Începu să se îndoiască de seriozitatea mărturisirii Otiliei, vru explicaţii. O pândi într-o seară târziu, până după miezul nopţii, când ea se sui în odaia ei şi, după o jumătate de ceas de îndoială, îi bătu în uşă, strigând uşor: Otilia!”

  — Ce vrei? Se auzi glasul fetei în şoaptă, după uşă, sunt dezbrăcată!

  — Vreau să-ţi vorbesc neapărat, trebuie.

  — Nu eşti cuminte deloc, ai să-mi vorbeşti mâine.

  — Acum, acum! Insistă Felix, împingând uşa.

  În întredeschizătură, Otilia apăru în cămaşă lungă de noapte, tremurând de frig. Părul avea o desfoiere de înger, părea, cu picioarele ei subţiri şi cămaşa largă, îngerul vestitor. Scoase pe uşă numai o mână şi mângâie uşor pe Felix.

  — Fii cuminte, Felix, ce mi-ai promis? Poate să ne-audă cineva.

  — Te iubesc! Se tângui Felix şi-i sărută mâna.

  — Te iubesc şi eu, ţi-am spus, dar ăsta nu-i un motiv să faci prostii.

  Felix împinse uşa mai tare, şi Otilia, înfrigurată, nemaiputând păstra poziţia, fugi în pat, unde se aşeză turceşte, îmbrăţişându-şi genunchii şi tremurând dinadins, ca să se încălzească. Felix îngenunche la marginea patului şi-şi aşeză capul lângă poalele ei.

  — Te iubesc!

  — Ştiu asta, răspunse fata, trecându-şi uşor degetele prin părul lui. Cine iubeşte îşi ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt. Tu vrei să-mi faci rău?

  — Să ne căsătorim, Otilia, urmă Felix ideea lui, să plecăm de aici. Avem cu ce trăi. Voi munci.

  — Oh, ce nebun eşti, Felix. Dar nu eşti încă major. Şi-apoi… Tu ai o carieră grea de făcut, trebuie să fii liber, mâine am să-ţi fiu o piedică.

  — Niciodată.

  — Nu e bine ca cei doi soţi să aibă aceeaşi vârstă, urmă Otilia foarte serioasă, bărbaţii se plictisesc repede.

  — Otilia, tu nu mă iubeşti.

  — Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindcă te iubesc. Am visat pentru tine glorie, avere, îţi căutam cu gândul mai târziu o fată drăguţă, blândă. Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol.

  Felix se simţi vexat.

  — Îl iubeşti pe Pascalopol, el e bogat, fireşte.

  Otilia răspunse fără maliţie, visătoare, continuând să-l mângâie:

  — O, nu, bietul Pascalopol e şi el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu ştiu dacă nu se-nşală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu-ţi ascund că mi-e drag, în anume înţeles, îmi trebuie; în sfârşit, nu e ce crezi. Voi toţi, bărbaţii, sunteţi, bătrâni şi tineri, nişte copii.

  Complexitatea sentimentelor care umflau pieptul lui Felix, fericirea, nesiguranţa căutau o descărcare. Începuse să-i curgă lacrimi pe obraji.

  — Otilia, nu se poate, nu se poate fără tine. Te aştept cât vrei tu, voi tăcea, voi face tot ce-mi spui tu, te voi apăra, dar lasă-mă să te iubesc.

  Felix se ridicase şi încercase să îmbrăţişeze pe Otilia. Aceasta, sprintenă de obicei şi ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se catifelase, buzele îi tremurau şi primea timidele sărutări ale lui Felix, pe tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare, abia schiţată, pe obraz.

  — Vom tăcea, delira Felix, dar ne vom socoti logodiţi şi, când vom fi liberi, ne vom căsători. Voi deveni mare, bogat, pentru tine, şi tu vei urma Conservatorul.

  Otilia oftă.

  — Ce visuri frumoase îmi spui! Nu prea cred în astrul meu. Aş dori din toată inima să fii fericit… Cu mine.

  Stătură aşa pe pat câteva ore, vorbind de toate, sărind prin asociaţiune de la un plan de viitor la impresiuni despre cunoscuţi, uitară aproape cum se aflau acolo şi se treziră în cântecul cocoşului.

  — Felix, pentru Dumnezeu, fugi de aici! Marina e o farfara, dacă ne vede, umple lumea de poveşti. Du-te, du-te.

  Otilia sărută repede pe Felix pe un obraz, iar acesta îi sărută mâna şi o lipi de obrazul lui. De acum încolo, cei doi se întâlneau adesea noaptea, când într-o odaie, când într-alta, şi aşa, pe întuneric, se pierdeau în reverii caste. Felix s-ar fi simţit dezonorat să facă un gest îndoielnic, oricât de neînsemnat, şi când, prin acea tiranie a subconştientului, o imagine senzuală năvălea în mintea lui şi se ţinea, chinuit încerca s-o alunge, se simţea mizerabil, josnic. Era încredinţat de puritatea Otiliei şi pătruns de fericire la ideea unui devotament inocent. Viaţa i se păru plină de sens şi se aruncă cu voluptate în studiu. Mergea din proprie iniţiativă la spitale, făcându-se invitat de câţiva colegi înaintaţi, şi, prin câteva observaţii aruncate în discuţia profesională dintre medicul-şef şi interni, medicul fusese aşa de surprins de cunoştinţele premature ale tânărului, încât Felix devenise un musafir tolerat în chip excepţional să se amestece printre internii care asistau la vizită. Se putea prevesti de pe acum primirea ce avea să i se facă atunci când ar fi sosit epoca internatului. Vizita îndeosebi pe neurologi şi psihiatri, pe doctorul Marinescu de la spitalul Colentina, savant căruia îi plăcea să fie înconjurat, şi unde găsea gratis o bună instalaţie de baie, şi pe blândul, hazliul doctor Obreja, care lăcrima pentru nebunii lui şi-i chema pe rând, ca la o reprezentaţie.

  Felix şi Otilia se plimbau acum des la braţ la şosea, sau se aşteptau pe rând la ieşirea de la cursuri. Se întâmplă ca de vreo două ori, Pascalopol, venind cu trăsura, să n-o găsească pe Otilia. Şi unul, şi altul rămaseră gânditori, numai Felix privi lucrul nepăsător, egoist. El ruga stăruitor pe Otilia să rupă legăturile cu Pascalopol. Fata încerca să-l convingă de lipsa de rost a gestului.

  — Te temi degeaba de Pascalopol, pot să zic chiar că eşti ingrat. Pascalopol a pus totdeauna o vorbă bună pentru tine şi, fără el, poate că nu te aflai aici. Vei vedea tu mai târziu. El este un om delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, în definitiv, ca noi. Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae. Nu m-aş mira, deşi ţiu la el, să mă lase pe drumuri. Nu sunt aşa de orbită să nu-mi dau seama ce pot aştepta şi ce nu de la papa. Tu eşti încă sub tutelă şi n-ai pe nimeni mai de aproape încă vreun an. Papa poate să fie înşelat, să-ţi încurce treburile, a început să fie cam zăpăcit. Nu te mira când îţi spun că Pascalopol, asa, fără să te cunoască (spunea numai că ţi-a cunoscut părinţii), s-a interesat de tine, l-a ţinut din scurt pe papa, care are o stimă grozavă pentru el. De altfel, i-a făcut şi multe servicii. Papa e ciudat. Când mi-ai scris că vii, se-ncăpăţâna mereu să stai acolo. Nici nu ştiu bine ce era în capul lui, dar dragostea pentru el n-o să mă împiedice să-ţi spun că e cam avar. Ai văzut tu singur. El dădea zor că ai să-ţi găseşti o slujbă din care să trăieşti, acolo, la Iaşi, şi că n-o să-i ceri nici un ban. O, nu, să nu crezi cumva că papa ar fi avut de gând să-ţi ia veniturile tale, dar ar fi voit ca tu să faci ce-ar fi făcut el, adică să nu te atingi de bani. Venitul l-ar fi pus deoparte, însă cine poate şti cum stau socotelile lui papa? Eu trăiesc cu el în casă de când sunt mică, şi nu ştiu precis ce are. Nu-i cunosc proprietăţile, deşi sunt oameni serioşi care m-au asigurat că cutare casă e a lui. Tanti Aglae îl întreţine în misterul ăsta, ca să poată pune mâna pe averea lui. Doamne, dacă mâine ar muri bietul papa, Aglae m-ar zvârli în stradă.

  — Eşti cu mine, Otilia, poţi s-o dispreţuieşti, declară fanatic Felix.

  — Ştiu, nu mă-ndoiesc. Şi tu ai nevoie de un protector. Otilia pleda cu atâta tărie cauza lui Pascalopol, încât Felix se îndupleca pentru o zi şi se lăsa convins că moşierul vine numai să ocrotească dragostea dintre el şi Otilia. Când însă Pascalopol sosea seara, întâmpinat de râsetele vioaie ale fetei, omagiat cu furtuni de execuţii la pianoforte, mângâiat, răsplătit cu bucurii naive pentru cel mai mic dar, Felix se întuneca din nou de gelozie şi-i ura moşierului o moarte repede. Într-o după-amiază, Otilia şi Felix erau cufundaţi într-o convorbire de aceasta fără sfârşit, rezemaţi unul de altul, mână-n mână, când se auzi clopoţelul. Otilia şi uitase că aştepta pe Pascalopol. Felix se făcu roşu de ciudă la faţă.

  — Spune-i că nu eşti acasă!

  Otilia se întristă. Căuta să-l convingă că e nedelicat, că-i este milă în definitiv, însă Felix, mai mult din încăpăţânare, nu dădu înapoi. Otilia făcu o figură hotărâtă şi zise serios:

  — Uite, fac asta pentru tine.

  Moş Costache, văzând că întârzie, venise după ea sus. O văzuse cu Felix, dar nu păruse indignat. Nimic din ce făcea Otilia nu-l mira, şi dacă Felix ar fi sărutat-o fiind de faţă şi el, şi-ar fi frecat mâinile ca un notar care înregistrează un act.

  — Papa, zise scurt Otilia, spune-i că nu sunt acasă. Îmi pare rău, dar nu vreau să-l mai primesc.

  Moş Costache se sperie, privi pe Otilia rugător.

  — De-de-dece… Ce? Te-te-te-aşteaptă cu trăsura. Zi-zice că mergeţi la teatru!

  Accentuă în aşa fel ultimele cuvinte, ca şi când Otilia ar fi trebuit să capituleze în faţa acestui argument.

  — Nu, papa, nu merg, sunt obosită, vreau să se termine vorbele.

  Moş Costache plecă plin de stupefacţie şi era aproape cocoşat de uimire când ajunse în faţa lui Pascalopol. Acesta, îmbrăcat într-un costum de seară, vârât într-un mare palton cu guler de astrahan, aştepta îngrijorat, ţinând pe genunchii un baston cu mâner de argint, în chip de cap de ogar.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nu-nu-nu vine, nu este acasă, nu-nu-nu mai poate, se zăpăci moş Costache.

  Pascalopol păli.

  — De ce nu mai poate? Ce s-a întâmplat?

  — Zice că vorbeşte lumea! Se dezvinovăţi Costache. Apoi insinuă: Du-te dumneata sus!

  Pascalopol zâmbi amar.

  — E greu pentru un om de vârsta mea să biruiască, atunci când o femeie nu vrea să-l mai primească.

  Se plimbă în lungul şi latul odăii.

  — Dar, omule, implora el pe Costache, de ce s-o fi supărat domnişoara Otilia, ce s-a întâmplat?

  Moş Costache, prin încovoierea lui, mărturisea nevinovăţia şi nedumerirea. În sfârşit, după o aşteptare zadarnică, Pascalopol se îndreptă spre uşă, în prada celei mai mari mâhniri. Costache întinse spre el braţe de om care se scufundă definitiv în ocean. În zilele următoare, moş Costache, lipsit de prezenţa lui Pascalopol, care îi era necesară ca şi aerul, încercă să spioneze sentimentele Otiliei.

  — Acum poate să vină Pascalopol? Mai eşti obosită? Otilia se aşeză o clipă pe genunchii lui, îl sărută pe frunte, şi zise hotărât şi blând:

  — Nu, papa!

  Pascalopol însuşi trimise un om cu o carte de vizită, întrebând când putea să-şi ia libertatea de a face o vizită, dar fu refuzat cu un pretext convenţional. Lucru curios, în loc să fie satisfăcut de această victorie, Felix se simţi vinovat. Avea sentimentul că a făcut o faptă rea, şi-i lipsea numai curajul de a mărturisi. Începu să ghicească raţiunea Otiliei de a iubi pe Pascalopol. Lipsea un glas blând şi vesel la ore fixe, omul care făcea cu voluptate bucuria tinerilor şi se supunea capriciilor lor. Purtările lui Pascalopol îi apărură inofensive şi se ruşină de a-l fi izgonit în chipul acela. Un val de respect pentru Pascalopol îi inundă sufletul. De altfel, nu-i fu greu să observe că Otilia nu era fericită. Veselia îi pierise, nu mai cânta la pian, nu mai ieşea în oraş, devenise nervoasă. Felix o găsi odată scormonind sertarele, trăgându-le pe toate afară cu furie. Vorbea singură:

  — N-am o mănuşă ca lumea. Of, Doamne!

  Vindecat de întâiul delir al dragostei, Felix putu gândi mai bine. Ştia că Otiliei îi place luxul, că era nefericită când n-avea un mărunţiş oarecare de modă, că ţinea să se plimbe în trăsură. Colegii de universitate, care-l văzuseră la braţ cu ea, îl bătuseră pe umăr.

  — Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră. Nu s-atinge nimeni de ea.

  Spre a tăia bârfelile, Felix declarase o jumătate de adevăr.

  — E verişoara mea!

  Ca să-şi satisfacă gusturile, Otilia avea nevoie de bani. Ei bine, cine putea să-i dea? Moş Costache? Acesta uita să dea bani şi pentru coşniţă. Lui, căruia îi datora în mod legal bani, nu-i dăduse până acum niciodată. Începu să ghicească rolul lui Pascalopol. De bună seamă că acesta întreţinea larg pe Otilia şi lăsa şi pe moş Costache să ciugulească puţin. O nouă furie îl cuprinse la această idee.

  De ce Otilia să se umilească? Îi va da el ce-i trebuie. Luă hotărâri eroice, să câştige, să facă daruri Otiliei. Curând îşi recunoscu singur naivitatea. El însuşi n-avea nici un ban, şi, dacă nu l-ar fi ţinut moş Costache, n-ar fi avut ce mânca. Tot ce căpătase, căpătase prin Otilia. Cu moş Costache, până la majorat, nu era chip de înţeles. Pipăi terenul în toate direcţiile. O slujbă ar fi putut căpăta, nici vorbă, dar renunţând la Universitate. Situaţie umilitoare, care îi repugna. Ar fi consimţit să dea lecţiuni particulare, însă mare lucru n-ar fi câştigat. Apoi Otilia îl ţinea din scurt, îl întreba unde se duce, îi amintea mereu că un viitor strălucit îi aşteaptă şi că trebuie să muncească. O singură carte de medicină cumpărată de Otilia pentru el costa mai mult decât ar fi putut el câştiga într-o lună. Otilia dispunea, când voia, de sume mari, putea să-şi facă orice gust. Descurajarea înjumătăţi mândria virilă a lui Felix, dar o împrejurare îi nimici şi ultimul rest de gelozie. Aurica îl întrebă într-o zi, răutăcios:

  — E adevărat că Pascalopol a părăsit-o pe Otilia?

  — Nu ştiu nimic, zise mahmur Felix.

  — Am aflat eu! Stărui cu o rea satisfacţie Aurica. Nici nu se putea altfel. Un om distins ca Pascalopol trebuia să vadă în sfârşit că nu e nimic interesant într-o dezmăţată ca Otilia. Să bagi numai de seamă să nu cazi dumneata în cursă. V-am văzut cam intimi.

  Felix ar fi fost în stare să-i spună Aurichii: „Te înşeli, Pascalopol moare de dragul Otiliei şi ai sa vezi că are să se-ntoarcă!” îl opri numai amorul propriu. Zise:

  — Oricine ar fi fericit să se bucure de atenţia Otiliei.

  Aurica îl privi bănuitor, semnificativ. Felix l-ar fi adus el însuşi pe Pascalopol, dacă nu l-ar fi oprit gelozia şi mândria. Îi ajută întâmplarea să repare ceea ce i se părea un exces. O mână îl prinse cu putere de braţ pe stradă. Era Pascalopol. Moşierul nici nu-l mai întrebă ce face, ci-i spuse blând:

  — Te-aş ruga să vii puţin cu mine! Vreau să-ţi vorbesc. Lui Felix îi batu inima cu putere. Se miră el însuşi de contrastele inimii omeneşti. Se temea de Pascalopol din gelozie, şi totuşi se bucură văzându-l, ca de un câine credincios pierdut şi regăsit. Pascalopol îl conduse pe Felix, ţinându-l mereu afectuos de braţ (se întâlniseră pe Calea Victoriei), şi în curând se aflară pe scaune, unul în faţa altuia, în biroul moşierului. Acesta turnase în două păhărele un lichior verde. Pascalopol tuşi de câteva ori ca un orator care are trac, se plimbă prin casă, iar Felix stătea cu inima puţin strânsă, ca un vinovat care se aşteaptă la un rechizitoriu. Pascalopol, după ce bău două păhărele, repede, se hotărî:

  — Iubite domnule Felix, nu ştiu dacă ai să mă crezi când îţi voi spune că ţiu mult la dumneata şi că am regretat că nu te-am putut vedea.

  Felix lăsă capul în jos, jenat. Pascalopol părea emoţionat.

  — Domnule Felix, spune-mi drept, bărbăteşte, de ce nu mai vrea să mă primească domnişoara Otilia?

  — Dar eu… Eu nu ştiu… Eu…

  Felix se făcuse roşu la faţă. Pascalopol înfipse întrebarea drept ca un ac de injecţie.

  — O iubeşti pe domnişoara Otilia? Spune-mi ca unui părinte! Felix, supus unei astfel de inchiziţii, simţi că nu era încă bărbat şi se tulbură. Tăcerea lui era afirmativă.

  — Va să zică, o iubeşti! Trase Pascalopol încheierea. Nici nu se putea altfel. Ca bărbat sunt puţin indispus, dar ca prieten, te-nţeleg şi te aprob. Domnişoara Otilia e o fată rară. Însă, dă-mi voie să adaug: eşti sigur că o vei iubi mereu?

  Felix făcu un gest de mică indignare. O va iubi, zicea el muteşte, în veci.

  — Ştiu, ştiu, urmă Pascalopol, acum o iubeşti înflăcărat, ca orice tânăr, însă poate să fie la mijloc un fenomen de tinereţe, de exuberanţă. Şi eşti iarăşi sigur că Otilia te va iubi totdeauna? Nu mă exprim bine. De iubit, te va iubi mereu, căci e o fată excelentă, dar zic, eşti sigur că va fi mereu fericită? Otilia, o cunosc prea bine, e un temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării. A o închide acum într-o căsătorie înseamnă să-i deformezi caracterul, să-i stingi avântul, graţia. Eu, domnule Felix, dă-mi voie să mă mărturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit în căsnicie. Întâia soţie nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. În sufletul meu de moşier prozaic se ascunde puţin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mică, şi pot spune că a crescut sub ochii mei. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vream eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia. O iubesc şi eu în felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, şi poate că nu mă-nşel când îţi afirm că şi ea mă iubeşte pe mine. Nici nu e greu, fiindcă un dezamăgit ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea. Însă domnişoara Otilia mă înţelege, are nevoie de îngăduinţa mea şi de… Ştiu, vei ironiza în sinea dumitale… Şi de banii mei. Bani au mulţi, dar nu ştiu cum să-i dea. Eu nu i-am dat bani domnişoarei Otilia, n-am jignit-o, cumpărând-o, ci i-am făcut într-atât toate capriciile de când era mică, încât a i le refuza acum înseamnă să fiu un fel de tată denaturat. Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică, şi-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană, mă ierţi, care cere de la un bărbat. S-a format între noi o rudenie sui generis, şi acum, când dumneata vrei s-o distrugi, sufăr şi eu, suferă şi ea. Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar domnişoara Otilia a venit îngrijorată la mine şi mi-a arătat că moş Costache nu vrea să dea bani ca să te înscrii la universitate şi celelalte. Ei bine, i-am dat eu. Nu, nu trebuie să fii umilit. Am avut grijă să te scutesc de această situaţie şi am pus pe moş Costache să-mi restituie banii. Aşa că nu-mi datorezi nimic. N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat, n-am voit să pun de-acum această gravă chestiune. Nici domnişoara Otilia nu ştie bine. Fapt este că avem nevoie unul de altul şi că ne înţelegem. Poate că domnişoara Otilia trece numai printr-o criză (asta este primejdia care ne pândeşte pe noi, oamenii în vârstă) şi-şi închipuie că te iubeşte (nu vreau să te jignesc), poate că te iubeşte cu adevărat, ceea ce n-ar fi de mirare. Eşti un tânăr de ispravă, frumos, inteligent. Dar a vă căsători acum e o nebunie, crede-mă. Sunteţi prea tineri şi nu vă cunoaşteţi bine unul pe altul. Pe domnişoara Otilia eu o cunosc bine. E ca o rândunică: închisă în colivie, moare. Aşteptaţi să fiţi majori, să vă faceţi cariera, să vă cunoaşteţi bine unul pe altul, şi apoi… Eu, unul, vă ajut din toată inima, crede-mă… Aş fi fericit să vă ştiu fericiţi. Pentru asta nu e nevoie să mă goniţi (Pascalopol vorbea cu un gest de implorare, care mişcă pe Felix), sunt un om inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrân, faţă de tinereţea dumitale? Banii, ah, banii! Când o femeie iubeşte, ia banii de la cel bătrân şi-i dă celui tânăr. Domnule Felix, mi-ai întunecat existenţa, îţi spun drept, mi-ai stricat nişte nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un nepreţuit prieten şi părinte. Pentru voi amândoi. Aşa să mă crezi.

  Zicând acestea, Pascalopol îşi mască emoţia bând un păhărel de lichior şi se-ntoarse către Felix ca spre o persoană pe care nu vrei s-o mai reţii. Felix strânse mâna călduros lui Pascalopol, acesta i-o strânse şi mai tare şi se despărţiră amândoi cu sufletul invadat de generozitate. Când tânărul ajunse în capătul scării, Pascalopol îi strigă din uşă:

  — Poate am să încerc să trec şi eu mâine pe la dumneavoastră, dacă aş avea onoarea de a fi primit.

  Ochii lui rugase.

  — Ştii, zise Felix Otiliei, m-am întâlnit cu Pascalopol. Părea mâhnit că nu-l primim. În definitiv, poate c-am fost nedrept. Dacă tu mă iubeşti, de ce m-aş teme de el? Nu-i aşa? Otilia deschise ochii mari.

  — Felix, ştiam eu că tu eşti un băiat cuminte. Dar se-nţelege! Ce-ţi face bietul Pascalopol? Nu te iubesc eu oare?

  — Vine mâine la noi, eu zic să-l primim.

  — Cum? Făcu Otilia exaltată. Sărmanul Pascalopol! Ce dor mi-era de el!

  Şi zicând acestea, Otilia prinse capul lui Felix şi-l sărută apăsat – pentru întâia dată – pe buze. Toată casa răsună timp de două zile de concerte nebune de pianoforte. Când Pascalopol se ivi din nou, buzele lui moş Costache tremurau de emoţie, moşierul, după un moment de timiditate, se repezi şi-i sărută Otiliei amândouă mâinile, iar aceasta, aşezându-se pe genunchii lui, îl sărută uşor pe obraz şi-i drese părul cu mâna. Pascalopol era în culmea fericirii. Felix privi scena fără să-şi dea seama ce e cu el. Inima i se strângea de gelozie, şi totdeodată i se dilata de un ciudat sentiment de simpatie faţă de moşier. În casa Aglaei, evenimentul consternă pe toţi. Aurica pretinse că Otilia făcuse farmece lui Pascalopol, iar Stănică, foarte vehement în spatele oamenilor, dădu această interpretare, pe care Felix o află mai târziu:

  — Tânărul (adică Felix) e pezevenghi, a prins mişcarea. Trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la moşier. Ăsta ajunge departe, să vedeţi. O să-l moştenească şi pe moş Costache.

  În timp ce în casa Giurgiuveanu se petreceau acestea, un alt eveniment luă naştere, evoluă şi se stinse cu repeziciune în casa Tulea. Actorul principal fusese tânărul Titi Tulea. Titi, după incidentul erotic cu Otilia, continuă să fie neliniştit şi să caute, fără nici un acoperământ, o fiinţă de sex feminin mai puţin mândră. Lucrul era greu, deoarece Titi, timid, n-avea relaţii, şi fetele pe care le putea întâlni la belle-arte nu-i dădeau nici o importanţă. La belle-arte însă Titi făcu cunoştinţă cu un coleg cam de vârsta lui, gras, vorbăreţ şi bonom, un anume Sohaţchi. Nici acesta nu avea vreo vocaţie deosebită, picta după modele şi urmărea să devină maestru de desen şi caligrafie. Urmase la acelaşi liceu ca şi Titi, dar cu un an înainte, şi astfel aveau un fond de experienţă comun. Sohaţchi povestea şi el despre profesori, cu râs zgomotos, şi nu emitea niciodată nici o idee, mărginindu-şi convorbirea în domeniul faptelor concrete. O anume deşteptăciune firească îi punea la îndemână un număr de locuri comune, care dădeau vorbirii sale o nuanţă de civilizaţie uzuală. Era îndrăzneţ, politicos cu afectare şi tenace în urmărirea până la capăt a intereselor sale. Fugea de praful de cretă, deschidea geamurile din proprie iniţiativă, ca să nu se sufoce de mirosul vopselelor de ulei, cerând învoirea prea târziu. Intra în vorbă neîntrebat, răspunzând la întrebările puse altora, avea totdeauna fel de fel de reţete practice şi adrese utile, într-un cuvânt, Sohaţchi era, dacă nu un om de talent, cel puţin un individ de treabă, care trezea un zâmbet de simpatie oricui. Sohaţchi observase numaidecât în ce criză se afla Titi. Nu era de altfel greu, fiindcă Titi aducea vorba în chipul cel mai naiv de ceea ce-l preocupa, întrebarea lui stereotipă era, vorbind de femeie:

  — Crezi că se pretează?

  — Bre, îi zise într-o zi Sohaţchi bonom, trebuie să te-nsurăm. Las' că-ţi găsesc eu ţie o fată. Ne-nsurăm odată, fiindcă şi eu vreau să m-aşez la casa mea.

  Sohaţchi încercă totuşi mai întâi să pătrundă în casa lui Tulea, să-i cunoască familia, însă Titi nu-l invită deloc, obişnuit cum era de Aglae să nu primească pe nimeni acasă. Atunci colegul se mulţumi să-l cheme el acasă la el, şi astfel, a doua zi de Crăciun, Titi se înfunda într-o stradă din dosul Gării de Nord. Casa la care se opri, după număr, era scundă şi părea să fi fost înainte o prăvălie, ale cărei vitrine fuseseră astupate. Titi n-avea nici o idee de stiluri arhitectonice şi valori sociale şi intră în curte fără bănuieli, lătrat de doi mari dulăi. Sohaţchi îl primi cu exclamaţii groase de veselie şi-l păzi până ce-şi scoase şoşonii în săliţă. Dinăuntru se auzeau râsete puternice, convorbiri zgomotoase. Prins bine de braţ de către Sohaţchi, Titi intră într-o odaie scundă şi lungă, unde, aşezaţi în şir pe o canapea înaltă ca un pat, câţiva bărbaţi şedeau la o masă apropiată de aceasta. Era o odaie de burghezie, mică mai degrabă, curată, cu obişnuitele ornamente. Pe pereţi atârnau, afară de tipicul passe-partout de sârmă cu fotografii, câteva tablouri de sticlă reprezentând scene din Othello şi Le mariage de Figaro. Picturile fusese corecte, însă reproducerea de fabrică pe sticlă le dădea un aer vulgar. Pe sobă se coceau câteva mere, umplând aerul de miros. Un palmier fibros, uscat era înfipt într-un ghiveci umplut cu iarbă de mare, şi într-un colţ strălucea o combinaţie hidoasă de ghinde, conuri de brad şi alte produse forestiere vopsite cu bronz. Lui Titi, interiorul îi plăcu prin ordinea lui. Doi bărbaţi erau relativ tineri, ceva mai în vârstă decât Sohaţchi, unul voinic, pătrat, altul slab în aparenţă, din cauza osaturii, dar muşchiulos. O tăietură adâncă cioplea un obraz al acestuia. La un cap al mesei se afla un bărbat mai în vârstă, chel şi cu mustăţile răsucite în furculiţă. Pe scaun, lângă sobă, şedea un bătrân cu barba tunsă, rumen. Lui Titi, după accent, i se păru a fi străin. O femeie bătrână, de înfăţişare modestă, cu pantofi înciucuraţi în picioare, sta alături pe un scaun. Rezemată de sobă, privea spre ceilalţi o fată voinică, mai degrabă doamnă, cu ochi îndrăzneţi. Mai erau, în odaia astfel arhiplină, încă o doamnă în vârstă, cu pălărie plină de pene pe cap, şi doi tineri. Sohaţchi îl purtă pe Titi prin faţa tuturor, şi astfel, ameţit puţin, acesta află că doi din bărbaţii de pe canapea erau fraţii lui, că fata îi era soră, iar bătrânii, părinţi. Deşi toţi erau îmbrăcaţi civil, se vorbea de lucruri militare, şi chiar intrase în odaie o ordonanţă.

  — Mă, zicea domnul cu mustaţa în furculiţă, tu când pleci la regiment?

  Se aduse vin fiert în boluri de curagao, care dădu curaj lui Titi, şi se începu sau, mai bine zis, urmă o conversaţie zgomotoasă. Un observator mai fin decât Titi şi-ar fi dat seama că se află în casa unor oameni abia ieşiţi din mahala prin ocupaţiunile noii generaţii. Puteau fi funcţionari, poate chiar profesori sau aşa ceva. Vorbeau în locuri comune de gazetă, întrebându-se de una, de alta, amintind o întâmplare, indignându-se, dar fără să se prindă, ca şi Sohaţchi, de nici o idee. Asta linişti numaidecât pe Titi, căruia discuţiile îi displăceau. Sohaţchi făcu pe scurt istoricul cunoştinţei lui cu Titi, povesti întâmplări de la şcoală. Titi îndrăzni şi el şi adăugă altele, Sohaţchi trecu în pantomimă, îşi puse pe cap şapca pe care o avusese la liceu, imită şchiopenia unui profesor şi fu un haz general. Fata râdea cu chicote exagerate, de o veselie ridicolă, ţinându-şi pieptul cu mâinile. Titi fu predat curând grupului de lângă sobă, care-l primi cu prăjituri, vin şi întrebări. Fata cu râsul convulsiv avea nări largi, o uşoară mustaţă, pulpe groase, şi, mai ales, o gesticulaţie liberă, familiară. Râse la cele mai mici nimicuri spuse de Titi, spre satisfacţia acestuia, punându-i mâna când pe umăr, când pe genunchi şi declară tare celor doi bătrâni, spre aprobarea lor, că domnul Titi îi place. Bătrâna în papuci cu ciucuri întrebă moale, dar stăruitor, pe Titi despre întreaga lui stare civilă: dacă părinţii îi trăiesc, dacă mai are fraţi, câţi ani au, ce avere au şi aşa mai departe. Titi nu găsi întrebările inoportune, nu fu în stare totuşi, din timiditate, să răspundă mulţumitor la toate.

  — Colonele, strigă fata, auzi că stă pe Antim, unde stă şi ginerele dumitale.

  — Ce spui? Se miră omul cu mustaţa răsucită. Tulea, Tulea, parc-am auzit!

  Era o gălăgie infernală, fiindcă toţi îşi vorbeau de la distanţă. Din capătul opus, Sohaţchi strigă lui Titi:

  — Te uiţi pe pereţi? Zugrăveala e făcută de mine.

  Aşa şi era. Mai târziu îi arătă şi alte produse ale industriei sale, dulapuri, cufere. Sohaţchi cultiva mai mult artele practice decât cele plastice. Susţinea că nu poate mânca jumările de ouă decât făcute de el însuşi şi că numai el putea potrivi murăturile din sărătură.

  Titi plecă ameţit de băutură şi încântat de Ana Sohaţchi (acesta era numele fetei), care-l invitase insistent, punându-i familiar mâna pe umăr, să vie cât mai des. Ceea ce Titi şi făcu, fără ca Aglae să suspecteze cumva întârzierile lui. Mai târziu se putu afla că Sohaţchi luase personal informaţii asupra familiei lui Titi. Intrase curajos în curtea pe care o credea a Aglaei (de fapt, nimerise la Giurgiuveanu), hotărât să spună, dacă nu-i ieşea bine manevra, că a greşit adresa. Întâmplător, nimeri pe Marina, care îi debită, pentru o băncuţă, veselă că poate vorbi atâta cu cineva, toată biografia şi economia familiei Tulea. Cum s-au petrecut lucrurile între Titi şi Ana, Titi n-a putut niciodată povesti lămurit, hotărât este că, după câteva vizite, în care ca prin farmec dispăruseră toţi ceilalţi ai casei, Ana dădu atâta curaj lui Titi, încât acesta putu să cunoască în sfârşit, cu ajutorul ei, misterul fiziologic care-i pricinuise atâtea tulburări. Era foarte mândru de izbânda lui si, naiv, nu socotea că are vreo responsabilitate. După a treia şedinţă, paşi grei şi o bătaie fermă în uşă îl făcură să îngheţe. Pe uşă apărură solemni, dar râzători, Sohaţchi şi trei ofiţeri, în care recunoscu pe cei doi fraţi ai lui Sohaţchi (unul căpitan, şi altul locotenent) şi pe domnul cu mustăţi răsucite, acum colonel.

  — Iubite domnule Titi, luă cuvântul căpitanul, suntem fericiţi că sora noastră ţi-a plăcut. Aţi dus lucrurile prea departe, după câte am aflat. Ce s-a făcut, s-a făcut, însă înţelegi că noi suntem o familie onorabilă, nu putem lăsa pe sora noastră aşa, de râsul lumii. Trebuie să vă căsătoriţi.

  Titi înlemni.

  — Dar eu, bâigui el, trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama.

  Locotenentul râse cu poftă.

  — D-apoi când ai făcut isprava, amice, de ce n-ai întrebat pe mama?

  — Mama dumitale, zise împăciuitor şi cam emfatic colonelul, tivindu-şi mustaţa cu dosul mâinii, n-are de ce să nu-ţi dea voie. Doar domnişoara Ana e fată frumoasă, cu zestre, e de familie onorabilă.

  — Mă-ndoiesc, interveni Sohaţchi, ca la un consiliu militar, fără să-l mai privească pe Titi, din informaţiile pe care le-am cules eu, n-au să-i dea voie. Au mai avut ei o soră, care a fugit de acasă şi s-a cununat abia pe urmă.

  — Mama n-are să-mi dea voie, confirmă ingenuu Titi, ca şi când astfel ar fi scăpat.

  — Bată-te să te bată, râse căpitanul, dacă nu-ţi dă voie madam Tulea, soră-mea o să rămână aşa? Ştii că ai haz? Eşti major, eşti liber, n-ai de dat socoteală nimănui. Câţi ani ai?

  — Douăzeci şi trei, răspunse Titi, intimidat.

  — Păi, vezi?

  — Mă băieţi, propuse colonelul, las' că domnul Titi e băiatul meu. Îl iau eu sub protecţia mea. Ştiţi ce? Eu vă cunun, eu vă fac totul. Nu spune nimic acasă, până ce se face nunta, în casă, bineînţeles, şi pe urmă vorbesc eu cu doamna Tulea. Las' c-o să fie bine. Domnişoara Ana are ceva zestre, o căsuţă, unde o să staţi, îţi fac eu dumitale o situaţie.

  Lucrurile se petrecură întocmai. Lipsurile de acasă ale fiului ei, motivate în felurite moduri, nu alarmară pe Aglae, care credea orbeşte în cuminţenia lui Titi. Acesta deveni mire şi, ca să nu deştepte bănuieli, fu adus de întreaga lui familie, nu fără râsete, până în poarta casei. (Sohaţchi privi chiar în casă, pe fereastră.) Titi, puţin ameţit, spuse că a petrecut cu nişte prieteni, şi dormi tun prima lui noapte de soţ. Nevasta şi restul nuntaşilor chefuiră fără mire şi făcură glume pe care Titi nu le află niciodată. Socoteala adevărată a acestei farse nu putu fi lămurită bine. E posibil ca Ana să fi făcut înainte o imprudenţă şi să fi voit a o absolvi de ochii lumii, precum e cu putinţă ca să fi voit pur şi simplu să se mărite măcar pentru scurt timp, ca sa nu i se scoată porecla de fată bătrână (avea atunci cam douăzeci şi cinci de ani), însă anume zvonuri auzite de Stănică fac mai probabilă o altă ipoteză. Bătrânii Sohaţchi, foşti cârciumari, poloni de origine, aveau ceva avere în bani şi în case. Imobilele preţuiau însă prea puţin, fiind vechi. Copiii, ofiţeri, ţineau să se facă împărţeala, având nevoie de bani, bătrânii nu voiau, până nu făceau un rost fetei. După un consiliu, fraţii ajunseră la încheierea că, dacă Ana s-ar mărita cu un bărbat puţin pretenţios, care să se mulţumească cu o parte din casă, bătrânii ar păstra restul şi ei ar împărţi banii. Sohaţchi fu deci impresarul afacerii. Adevărul este că foaia de zestre a Anei cuprindea o locuinţă compusă din două camere şi dependinţe şi că bătrânii îşi împărţiră banii băieţilor, care fură văzuţi făcând un lux nebun.

  Câteva săptămâni, Titi putu înşela vigilenţa Aglaei, şezând ziua aproape toată la soţia lui şi dormind noaptea acasă. În cele din urmă, Ana se plictisi şi-i notifică iritată că ea nu-nţelege să se ascundă de ochii lumii. Sohaţchi belletristul se oferi să destăinuie el chestia Aglaei, dar Titi se-nspăimântă. Făgădui că va vorbi el. N-avu totuşi curajul să procedeze direct şi, deşi avusese neplăcutul conflict cu Otilia, se duse la ea şi la Felix şi le spuse toată păţania. Otilia nu se putu reţine de a nu râde.

  — Bată-te să te bată, Titi, ce năzdrăvănii faci!

  Ea însă nu vorbea cu Aglae, aşa că rolul de vestitor al comediei căzu asupra lui Felix. Când acesta spuse că Titi s-a căsătorit, Aglae nu vru să creadă şi i se păru că Felix face o glumă.

  — Ce farse sunt astea? Aşa faceţi voi la Universitate?

  A trebuit să fie adus Titi de faţă, ca Aglae să creadă. În loc să se indigneze, să ţipe la Titi, Aglae începu să plângă, să mângâie pe băiat, acompaniată în chip iritant de Aurica.

  — Dar cum ai putut să te laşi tu, mamă, să-şi bată joc escroaca de tine? Las' că merg eu la poliţie, mă duc, la nevoie, până la prefect.

  Aglae privea lucrurile simplu, ca o escrocherie pe care o respingi poliţieneşte. Titi nu făcea haz de această interpretare şi, cu toate că n-avea mijloace de expresie, se vedea că se simţea jignit de aprecierile la adresa Anei, că într-un cuvânt avea amor propriu de soţ.

  — Nu e escroacă, mamă, trebuie să stau acolo. Dacă vrei şi dumneata să vii…

  — Cum? Să viu eu acolo? S-a zăpăcit bietul băiat de tot, l-a ameţit escroaca. Du-te, dragă, şi te culcă, până-ţi vii în fire. Am să vorbesc eu cu Stănică.

  Într-adevăr, Stănică veni în curând. Când Aglae începu să-i spună păţania, el luă deodată o înfăţişare tehnică şi-o întrerupse:

  — Stai, stai, stai, mă rog. Trebuie să luăm lucrurile metodic. Unde e Titi?

  Titi fu adus, şi Stănică îl supuse la un lung interogatoriu.

  — Mă rog, eu vreau să ştiu, ai făcut vreo declaraţie cu martori sau i-ai dat vreo scrisoare în mână, din care rezultă că ai promis s-o iei de nevastă, înainte de a coabita cu ea?

  Titi rămase încurcat de verbul „a coabita”. Zise totuşi:

  — Nu!

  Aurica sorbea cu nesaţ toată această convorbire, şi ochii îi străluceau de o stranie voluptate, ieşiţi din orbitele vineţii.

  — Va să zică n-ai promis nimic, n-ai dat nici un document la mână. Perfect. Dar, mă rog, tu i-ai propus coabitaţiunea, ori ea te-a provocat, te-a îmbrăţişat, în sfârşit, te-a indus în eroare prin gesturi indecente?

  Titi stătu la îndoială. Se vedea că ancheta îl supără, că Ana nu era pentru el o şantajoare, că, în sfârşit, dorise atât de mult să cunoască femeia, încât cinstea îl îndemna să nu numească inducere în eroare ceea ce-l făcea fericit. De altfel, nici nu prea înţelegea unde voia să ajungă Stănică, deoarece el ţinea pur şi simplu să îndeplinească dorinţa Anei de a vesti pe mamă-sa că e căsătorit.

  — Nu m-a provocat, zise el ingenuu, am vrut amândoi. Stănică îşi trecu mâna prin părul mare, ca un avocat contrariat de contrazicerile clientului său. Aglae sări furioasă:

  — Ce-asculţi tu, Stănică, ce spune el? Nu vezi, săracul, în ce hal e? Nici vorbă că l-a atras în casă cu familia ei şi l-au strâns cu uşa.

  — Mă rog, mă rog, insistă Stănică, să ne lămurim. Membrii familiei, care au intrat în odaie, v-au găsit aşa din întâmplare, sau ai avut impresia că pândesc de mult momentul ăsta? Te-au ameninţat, ţi-au intimidat conştiinţa?

  — Mi-au spus, ocoli Titi punctul penibil, că sunt major şi pot să fac ce vreau, dacă nu vrea mama.

  — Aşa, zise atinsă Aglae, dar cu reproşul îndreptat împotriva absenţilor, cred ei că, dacă eşti major, eu te las să-şi bată joc de tine orice stricată? Nu, băiete, ai să stai aici, şi văd eu ce e de făcut.

  Stănică era prea avocat ca să nu-şi dea seama de adevărata stare a lucrurilor, şi, de altfel, se amesteca în afacere din volubilitate, din plăcerea pentru situaţiile patetice.

  — Hei, dacă Titi ar face plângere că a fost atras în cursă, că i s-a dat, mă rog, a înţelege că are de-a face cu o femeie de moravuri uşoare, fiind apoi intimidat, ar fi un punct de plecare pentru intentarea divorţului. Însă asta trebuie s-o facă el, numai el, ca fiind major. Ei, ce zici, tinere, ceri divorţul?

  Titi răspunse posomorât, dar hotărât:

  — Eu nu divorţez.

  Aglae îşi cuprinse capul cu mâinile şi se lamentă desperată:

  — Vai, vai, vai!

  — Mamă, îşi dădu cu părerea Aurica, iluminată, de ce să divorţeze, poate sunt fericiţi.

  Aglae schiţă un gest cu înţelesul de „prostii”.

  — El face ce spun eu, dacă mă iubeşte şi vrea să mă ocup de viitorul lui!

  Şi ca şi când reproşul ar fi fost prea tare, iar consimţirea lui Titi sigură, Aglae adăugă:

  — Nu fi trist, puiule, că te scap eu de aventurieră.

  — Să zicem, continuă Stănică consultaţia, că Titi, insist, Titi cere divorţ pe motivul de mai sus. Lucrul poate să aibă întorsături neplăcute. Fraţii sunt ofiţeri, nu poţi susţine că sora lor e o prostituată. Te pot da în judecată pentru calomnie.

  — Aş, ofiţeri, zise dispreţuitor Aglae, cine ştie ce şnapani! S-au îmbrăcat în uniformă ca să-l sperie.

  — Sunt ofiţeri, mamă, lămuri mereu, uşor jignit, Titi, îi cunosc eu bine. Au şi un unchi colonel, care m-a cununat.

  — Precum vezi, urmă Stănică, chestia e dificilă. Cel mai bun lucru e să încercăm întâi prin bună învoială. În cazul cel mai rău, ce-a vrut fata? Să se mărite, de ochii lumii, să acopere probabil o greşeală…

  — Nu e adevărat! Protestă Titi.

  — Odată „doamnă”, fata o să consimtă uşor să divorţeze. O să-i spunem că părinţii nu-şi dau asentimentul şi nu-i lasă avere. Cum Titi n-are nici o meserie, din ce-au să trăiască?

  — A spus colonelul, mărturisi Titi, că are să-mi găsească.

  — O să-ţi găsească pe dracu, comentă Aglae. Ţi-a spus aşa, ca să te-ncânte.

  În cele din urmă, căzură de acord să încerce calea blândă a convorbirii, şi Stănică se delegă singur în această misiune. Era o zi neprevăzut de caldă, de la sfârşitul lui februarie, când Stănică, după prealabile examene, intră în curtea indicată. Fu cam încurcat de numărul mare de intrări, întrucât de o parte şi alta a curţii se întindeau apartamentele joase, cu câte o mică marchiză. Călare pe o scară, un om gras, ras, tânăr, cu chivără de hârtie în cap şi cu halat medical pe el alterna fluierul cu vocalizările şi se extazia înaintea propriei opere, care consta din aplicarea cu ajutorul unui şablon, confecţionat, precât părea, de el însuşi, a unui feston cu fructe sintetice în partea de sus a peretelui exterior. La întrebările lui Stănică, zugravul se recomandă ceremonios. Era Sohaţchi. Se dădu repede jos, luă de braţ pe Stănică şi-l vârî în casă. O aduse numaidecât şi pe Ana. Lui Stănică, agresoarea lui Titi îi făcu o impresie excelentă.

  Trupul ei plin, aproape gras, ochii îndrăzneţi, vocea sonoră, volubilă, cam vulgară, toate acestea îi plăcură. Ana nu se lăsă de loc intimidată şi primi pe Stănică, după obiceiul ei de a se purta cu bărbaţii, cu o familiaritate zgomotoasă, indiscretă. Chemaţi înadins de Sohaţchi, veniră, ca din întâmplare, şi ceilalţi doi fraţi. Toţi afectară a înţelege vizita lui Stănică drept un început de apropiere între cele două familii şi declarară că le-a părut rău că Titi nu şi-a invitat părinţii, pe care erau dornici să-i cunoască. Ana descoperi că Stănică îi era oarecum cunoscut, că, pe dată ce l-a zărit, nu-şi dădea seama unde a mai văzut pe acest „domn simpatic”.

  — Sunteţi artist? Întrebă ea pe Stănică.

  — Nu, nu, răspunse încântat Stănică, m-am resemnat la avocatură!

  Sohaţchi dispăru şi reapăru cu o damigeană de vin pe care o puse în mijlocul mesei, rest din vinul băut la nuntă, ca să-şi facă şi Stănică o idee de ce vin au avut. Bine dispus, Stănică crezu că trebuie să ia lucrurile cu delicateţe. Declară că totul vine dintr-o neînţelegere, dintr-un exces de timiditate din partea lui Titi, că părinţii erau în dreptul lor să fie supăraţi de a nu şti că fiul lor s-a căsătorit. Toţi îi dădură dreptate, ceea ce dezarmă pe Stănică.

  — Eu i-am spus lui Titi, zise Ana, să vorbească acasă. Nici mie nu mi-a convenit să mă ascund de lume ca o ciumată. Eu cu sila nu mă ţin de gâtul lui. Ştii bine şi dumneata că n-are nici un rost. Dacă nu-i place, din partea mea e liber.

  Fraţii protestară, susţinând că Titi e un băiat bun şi că, fără îndoială, părinţii lui se vor convinge, mulţumită mărturiei lui Stănică, cum că a intrat într-o familie onorabilă. În condiţia aceasta, orice pledoarie devenea de prisos, şi Stănică se pierdu încetul cu încetul într-o discuţie cu totul independentă de misiunea lui, deşi legată prin asociaţie. Exaltă amorul conjugal, povesti primele lui tulburări sentimentale, lăudă pe Olimpia şi făcu biografia îngerului ridicat la ceruri, Aurel. Ana se apropiase de el şi-l ţinea de braţ.

  — În definitiv, rămânem rude, nu?

  — Aşa e! Suntem cumnaţi!

  Stănică mai descoperi că cei doi ofiţeri şi unchiul colonel aveau trecere mare chiar la Cercul de recrutare, unde situaţia lui era foarte încurcată, ca unul ce nu făcuse serviciul militar, slujindu-se de amânări insuficient motivate.

  — Las' că te aranjăm noi, n-avea grijă, îl încredinţară fraţii Sohaţchi. Vom studia chestiunea. Dumneata fii gata cu certificate, ca să justifici neprezentarea. Să-ţi găseşti un doctor, care să te declare ofticos.

  — Am! Zise repede Stănică, cu gândul la Vasiliad. De altfel, sunt realmente bolnav.

  Stănică, plin la faţă, era aşa de congestionat de vin, încât toţi râseră la ideea că ar fi tuberculos.

  Aglaei, Stănică îi spuse că familia Sohaţchi i s-a părut foarte de treabă, că el nu crede că Titi a fost constrâns, că, în definitiv, aşa apare dragostea, dintr-o dată, el însuşi fiind doar unul din aceia care, nemaiputând trăi fără femeia iubită, n-a mai vrut să ştie de nimic pe lume şi a fugit cu ea. Văzând şi starea de spirit a lui Titi, Aglae se mai calmă.

  — Bine, bine, zise ea, cu un rest de orgoliu, s-o vad şi eu cine este, să vină, cum vin nurorile, să zică „bună ziua, eu sunt cutare”.

  Aglae înţelegea misiunea de soacră într-un chip foarte oneros pentru noră. Nora trebuia să rămână într-o stare de dependenţă continuă, să sărute mâna socrilor, să fie „aşezată”, să nu iasă din indicaţiunile ei, să dovedească la tot pasul că ştie să conserve sănătatea odraslei. Fiul, la rându-i, în schimbul unei îngrijiri permanente din partea mamei, nu trebuia să iasă de sub tutela ei. În fond, Aglae nu era supărată că Titi s-a însurat (în conştiinţa ei lăuntrică era chiar satisfăcută), ci fiindcă i se răpise prilejul de a-i oferi ea o soţie lui Titi sau măcar consimţământul. Ana se dovedi plină de tact. Adusă la braţ de Stănică, sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion, care fu încântat, şi pe amândoi obrajii pe Aurica.

  — Nu ştiam că Titi are o soră aşa de tânără şi frumoasă! Zise ea.

  Aurica, măgulită, îi puse deoparte, când găsi un moment bun, întrebarea anxioasă:

  — Dragă, eşti fericită? Vai, ce fericiţi trebuie să fiţi!

  Ana privi cu o atenţie obsecvioasă toată casa, admirând totul, lăudă tot ce i se servi şi ascultă cu o atenţie respectuoasă toate instrucţiunile Aglaei. Afectă a fi foarte îngrijorată că nu cunoaşte bine preferinţele lui Titi şi o rugă pe „maman” să-i spună tot ce crede că e necesar să facă pentru menajarea lui. Fu veselă, fără cinism, şi izbuti cu îndemânare să fie de acord în toate ideile cu Aglae. Titi părea foarte fericit şi începuse să-i arate albumele sale cu desene, printre care copiile după gravurile din romanul necitit al lui Stendhal. Ana îl asculta cu docilitate, îi încerca în treacăt nasturii, îi strângea bine gulerul de la haină în jurul gâtului şi-l întrerupea cu întrebări de felul acesta:

  — Titi, mă ierţi că te-ntrerup, parcă s-a răcorit, nu vrei să pun o haină pe tine? Nu vreau să răceşti!

  Sau:

  — Am să-ţi cumpăr mâine alt guler. Văd eu cum te strânge. Ai să capeţi tic, tot sucind capul.

  Aglae se informă amănunţit asupra familiei ei, punându-i chestiuni pe faţă, judecătoreşte: „Trăiesc părinţii, cu ce se ocupă, fraţii unde-şi au serviciul, ce şcoală a urmat, are ce-i trebuie în casă?” etc.

  Ana răspunse la toate simplu, fără nici un semn de iritaţie, şi făcu tuturor impresia că e foarte sinceră.

  Rămânea de rezolvat o problemă gravă. Titi trebuia să locuiască în căminul conjugal. Fireşte, acasă nici n-ar fi avut loc, însă Aglae se întreba, în chipul cel mai legitim, cu ce va trăi, neavând nici un venit.

  — Nu trebuia să se-nsoare până nu-şi făcea un rost, dar acum, c-aţi făcut-o de capul vostru, nu-nţeleg să stea pe spinarea altora.

  Ana protestă atât cât să reiasă că Titi nu e o pacoste, dar nu zădărnici ghicitele intenţii de asistenţă ale Aglaei.

  — Cine ştie? Observă Aglae, după plecarea Anei, poate că o fi fată aşezată, fiindcă nu-i nici prea crudă. Dacă-i place lui Titi, treaba lui. S-o vedem cum se poartă.

  Aglae făcu în curând o descindere în locuinţa lui Titi. Ceea ce văzu o umplu de necaz şi deznădejde. Îşi spuse impresia brutal, faţă de rudele nurorii:

  — Bine, dar voi n-aveţi de nici unele aici. La o fată de oameni aşezaţi se dă trusou, nu aşa.

  — Am făcut şi noi ce-am putut, în grabă, maică, zise blând cealaltă soacră.

  Într-adevăr, cele două odăi, zugrăvite proaspăt şi multicolor de Sohaţchi, erau aproape goale. Fraţii le mobilase la repezeală cu ce găsise prin odăile lor, după o listă alcătuită în consiliu. Un pat de fier cu tăblii, pictat cu îngeri şterşi de vechime, fusese scos din pod. O canapea veche, desfundată slujise, drept pat de siestă, ordonanţei. Lavaboul era lamentabil. Îl găsise Sohaţchi aruncat în magazie şi-l vopsise în alb. O masă de brad era acoperită cu o combinaţie de petice şi broderie. Şifonierul fusese scos din odaia bătrânilor şi avea oglinda spartă. Titi însuşi înlocuise oglinda printr-o bucată de satin galben, prinsă cu pioneze. Într-un colţ se vedea şi o etajeră proastă, îmbrăcată în pluş, cu câte un bibelou improvizat: o sticlă goală de parfum, o ex-cutie de bomboane, o fotografie. Aglae, implacabilă, vru să vadă şi bucătăria, care exista numai teoretic. Într-o magazie, o maşină şchioapă, ordinară ţinea deasupra vreo două cratiţe cârpite. Aglae se întoarse cam lividă în dormitor şi se aşeză pe pat ca să-i încerce moliciunea. O scândură căzu, desprinsă, trăgând după sine salteaua, numai de paie. Era un pat doar de formă, în care nu dormea nimeni.

  — Ei, spuse Aglae, dezgustată, aici o să dormiţi? Nici n-aveţi loc! Şi pe Titi n-o să-l tragă curentul de la uşă? Şi apoi, când se dă jos din pat, cum o să calce cu picioarele goale pe scândură? Trebuia să aveţi un covoraş. Soba asta parcă bate la cap! Uite, aşa se-ntâmplă când tinerii fac lucrurile de capul lor şi nu-ntreabă pe cei bătrâni! Dacă îmi cereaţi consimţământul, de, cum spune buna-cuviinţă, discutam eu cu dumnealor (aci aruncă ochii ironic înspre bătrâni) şi făceam lucrurile cum se cade la nişte oameni aşezaţi.

  Din ziua următoare, Aglae se ocupă de gospodăria lui Titi cu un zel extraordinar, dar care era îndreptat numai spre Titi şi părea ostil faţă de Ana. Cumpără saltea, covor, aduse cearşafuri, perne, rufărie, puse şifonierul în ordine, ca acasă, împăturind bine cămăşile lui Titi, largi, solide („mai creşte băiatul”) şi aruncând ostentativ câteva lucruri mototolite şi murdare ale Anei. Îi dădu acesteia instrucţiuni severe:

  — Uite, cămaşa asta să i-o dai când e mai frig. Să nu-l laşi noaptea fără scufie, aşa s-a obişnuit el, ar fi chiar bine, fiindcă văd că e curent aici, să-i dai să-şi pună vată în urechi. Aici i-am adus flanelă, să poarte până în iunie, sub cămaşă. Să nu-l laşi fără nasturi la cămăşi, că nu e frumos, şi să-i dai să se primenească de două ori pe săptămână.

  Aglae îi cumpără şi haine lui Titi şi puse să i le croiască după gustul ei, adică largi, îi cumpără ghete de box foarte mari, umplându-le vârful cu vată:

  — Mai bine largi, să-i odihnească piciorul.

  Aduse farfurii, cratiţe, tacâmuri şi, în sfârşit, trimise la fiecare două zile alimente pentru gătit, dând şi indicaţii de bucatele ce trebuiau făcute. Ana îşi păstră cu o răbdare lăudabilă ţinuta onctuoasă. Aglae făcea dese inspecţiuni, scotocea prin bufet şi în bucătărie, să vadă mâncarea, întreba pe Titi dacă e îngrijit bine. Acesta răspundea totdeauna afirmativ. Plină de atenţii infinite pentru fiul ei, Aglae nu venea niciodată cu mâna goală, aducând foarte adesea măcar prăjituri. Ana, lacomă, se repezea şi muşca din toate, până ce Aglae îi dădea peste nas:

  — Lasă şi pe bărbat să mănânce, că munceşte mai mult. Asta cu frişcă i-am adus-o lui, că lui îi place.

  Aglae merse cu interesul faţă de Titi până acolo încât să insinueze că o femeie trebuie să fie asiduă în chestiunile mai intime cu bărbatul, fiindcă altfel acesta devine nervos. Lui Titi îi dădu instrucţiuni limpezi:

  — Ţine-o din scurt, n-o lăsa să se zbenguie cu toată lumea, pe urmă îşi ia nasul la purtare.

  Ce-i dreptul, Ana merita îndoielile Aglaei. Nu gătea mai niciodată şi, dacă se hotăra să facă ceva, mergea în bucătărie îmbrăcată ca în oraş, apuca alimentele cu vârful degetelor, ca pe nişte impurităţi. Frigea la repezeală ce-i trimitea Aglae (conservele, lucrurile mai greu de preparat le lăsa să se strice, le arunca la gunoi), dar apoi, gustând din propria-i mâncare, o mânca de-a binelea. Intra prin bucătăria bătrânilor, se apropia în picioare de masa fraţilor, ciugulea, de la toţi, vorbind şi râzând cu gura plină, şi apoi, când sosea Titi, spunea candid:

  — Dragă, ţie ţi-e foame, că eu n-am poftă deloc! Nici n-am gătit.

  Titi îşi schimba adânc şi domol apele ochilor, dar nu zicea nimic. Ana pleca mereu în oraş, alergând neostenită nu se ştie unde, avidă de petrecere, invidioasă de orice lux. Titi se închidea în casă, făcând picturi după cărţi poştale ilustrate, înrămându-le singur şi bătându-le cu exactitate în perete. Lucra, cu o frenezie casnică tăcută, la fel de fel de mărunţişuri. Făcu abajururi de tul pe care le zugrăvi cu acuarelă, vopsi masa şi scaunele, inventă passe-partout-uri de felurite forme şi mărimi pentru fotografii. Ana îl lăsa în pace şi se înfunda la părinţii ei sau pleca în oraş. Începuse de la o vreme să vină tot mai des şi mai dezinvolt în purtări Stănică.

  — Haide, frate, în oraş să mai luam aer, îndemna el.

  — Titi, nu vrei să mergem? Făcea Ana numaidecât.

  Titi se întuneca şi refuza cu o încăpăţânare în care se ghicea o supărare ascunsă.

  — Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, dacă tu nu mergi, mă duc eu cu domnul Raţiu.

  Stănică primea cu jovialitate şi plecau amândoi de braţ. Titi refuza să meargă la cinematograf, la teatru, la berărie, având pentru toate aceste petreceri şi o teorie. Ieşi o singură dată, pe ger, şi se obstină să asculte afară un concert militar gratuit, oferit întâmplător în parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârşit, deşi era vânăt la faţă de frig. Ana îl lăsă şi plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el. Titi picta, se legăna lângă sobă, şedea nemişcat pe marginea patului, când era plictisit, şi refuza orice abatere de la acest program, ascunzând prin posomorâre şi încăpăţânare antipatia faţă de spiritul independent al Anei, faţă de care încetase chiar de la început de a mai arăta tulburări erotice. Criza lui Titi fusese scurtă şi se prefăcuse într-o placiditate ursuză şi bănuitoare.

  — Iubite domnule Titi, îl aviză Ana, eu sunt tânără, vreau să petrec cât mai am vreme. Dacă nu vrei să ieşi nicăieri, stai acasă. Eu una nu pot.

  Titi se împăca numai cu Sohaţchi, cu care, când era bine dispus, vorbea îndelung despre colegii de la liceu şi de la belle-arte. Stănică venea des, râdea şi se zbenguia cu Ana, fără să se mai sinchisească de Titi. Într-o zi râseră în odaia alăturată, băură, după toate aparenţele şi mâncară ceva, şi abia târziu Stănică deschise uşa, cu gura plină, şi zise aproape indiferent:

  — A! Tu erai aici?

  Titi începu să-şi manifeste supărarea pasiv, nemaivorbind nimic ore îndelungate. Dar într-o bună zi şi pentru întâia oară, când Ana veni noaptea târziu acasă condusă de Stănică, Titi izbucni, în chip surprinzător pentru ea, cu o brutalitate nemaipomenită:

  — C…vă! Las' că mi-a spus mie mama, ce, eu nu văd?… Unde mergi dumneata toată ziua şi toată noaptea?

  Vreo dovadă împotriva Anei nu exista, ce-i drept. Fraţii veniră repede la locul scandalului şi căpitanul mustră pe Titi cu destulă aroganţă şi un ton vădit trivial şi iritant:

  — Amice, trebuie să-ţi supraveghezi expresiile, mă-nţelegi… Aici sunt părinţii noştri, oameni bătrâni, sunt ordonanţele, care aud. Nu admit să ne insulţi sora, aşa, pe simple elucubraţii de-ale dumitale. În definitiv, ce-i? S-a plimbat în oraş cu cumnatul dumitale. Dacă dumneata eşti bolnav şi nu suferi lumea, nu trebuie s-o sileşti şi pe ea să se călugărească.

  Titi se învineţi la faţă şi, reeditând furia subită a lui Simion, bătu cu pumnul în masă, înspumat la gură, şi ţipă ca un descreierat:

  — Să nu mă insultaţi, măgarilor, că vă spun la mama! Toţi îl priviră în linişte ca pe un pacient în criză şi lui Titi i se păru că Ana lasă buză-n jos într-un gest de dispreţ. Fraţii ieşiră din odaie fără să-l mai contrarieze şi tocmai această indiferenţă înfurie şi mai tare pe Titi.

  — Lasă-l, mă, se auzi glasul locotenentului, nu vezi că e nebun?

  — Ba o să-l dau în… Spuse pe şleau căpitanul.

  Titi puse mâna repede pe pălărie, îşi trase paltonul nervos până a se încurca în mâneci şi ieşi ca un glonţ din casă şi din curte. Din acea zi nu se mai întoarse în căminul lui. Aglae îi ordonă să divorţeze, Stănică fu şi el de aceeaşi părere, „de vreme ce nu vă înţelegeţi”, dar se jură că Ana şi cu el petrecuseră în chip nevinovat, nedându-şi seama cum a trecut vremea. Lucru curios. Când auzi de divorţ, Titi se întunecă. Nu voia.

  — Să facă ce-o şti, zise el cu absurditate, nu mă priveşte. Eu n-o cunosc, şi pace. N-are decât să dea divorţ, eu nu mă duc pe la tribunale.

  — Dar nici n-ai nevoie, omule, explică Stănică, aranjăm noi toate.

  — Eu nu dau divorţ.

  Era această încăpăţânare o modalitate primară de a-şi mărturisi încă dragostea pentru Ana? E cu putinţă. Sohaţchi veni la Aglae şi lămuri că ei n-au avut nici o intenţie rea, că s-au certat cu toţii cum se-ntâmplă, dar că situaţia surorii lor era intolerabilă şi trebuia să fie rezolvată într-un fel, cel mai cuminte chip fiind acela ca Titi să se-ntoarcă acasă. Titi declară scurt:

  — Eu acolo nu mai mă duc, cine vrea să vie, să vie aici. Aglae, ca să nu-l supere, zise şi ea:

  — Domnule Sohaţchi, eu nu pot să las pe băiatul meu să fie insultat. Ana să vie să stea aici cu el, că se găseşte loc.

  Într-adevăr, Ana veni, primită de Titi cu o tresărire de satisfacţie, repede înăbuşită de o uitătură posacă. Reînfipt în solul lui, Titi nu făcea decât să copieze note, să deseneze după ilustrate, să stea nemişcat. Aglae o înţepa pe Ana fără să vrea, punându-i întrebări supărătoare: „Tu nu ştii să găteşti? Tu stai aşa îmbrăcată toată ziua? Tu n-ai decât o cămaşă de noapte?”

  Dar trebui să recunoască chiar ea că Titi era imposibil şi o contrazicea pe Ana în cele mai legitime dorinţe, cu o obstinaţie de asin. Ana aduse cinci bilete de teatru, cu o învederată mulţumire de a-i lua pe toţi, dar Titi singur refuză.

  — Eu nu mă duc la teatru. Nu ţi-am spus eu să iei bilete. Mă duc la teatru când am dispoziţie, nu aşa, pe neaşteptate. Şi apoi cine ţi-a dat banii? De unde ştiu eu?

  — Titi, se irită chiar Aglae, mă agasezi!

  Titi nu merse, tăcând însă cu perversitate voită sau involuntară până în preajma momentului de plecare, aşa încât toţi se îmbrăcară, crezând că i-a trecut rezistenţa. După-masă, Titi dispăru. Ceilalţi îşi închipuiră că se-mbracă. Ieşiseră pe uşă să-l aştepte, dar Titi nu se vedea nicăieri. Aglae intră în odaia lui şi-l găsi în pat, în plapumă.

  — Dar ce faci aici, pentru Dumnezeu, nu mergi? De ce m-ai făcut să mă-mbrac?

  — Ţi-am spus că nu merg.

  Şi Titi se-ntoarse cu capul la perete. Supărată, Aglae se dezbrăcă şi nu mai merse. A doua zi Ana fugi.

  — Titi, insistă Aglae, termină odată. Nu vă înţelegeţi, şi pace. Ea e uşuratică, tu eşti încăpăţânat, nu-i nimic de făcut. Divorţaţi.

  — Eu nu divorţez! Se-ncăpăţână Titi.

  De altfel Ana era văzută de toţi pe stradă cu feluriţi inşi, unii afirmau că avea legături certe cu unul sau cu altul. Curând nu mai fu nici o îndoială cel puţin că Ana iese la braţ cu un funcţionar superior dintr-un minister, om mai în vârstă, cu ceva avere, care afirmă, fiind şi Stănică de fată, că dacă Ana e liberă, o ia de nevastă. Era o ocazie, susţinu Stănică, de a se despărţi fără scandal. Altfel Ana ar abuza de numele lui, cu profit pentru ea. Titi însă nu voia să divorţeze. Se vede totuşi că Ana găsise o bună combinaţie, fiindcă dezlegarea nodului veni tot de la ea. Într-o zi, două ordonanţe depuseseră în faţa uşii de la intrare, fără să vrea să intre, o boccea enormă, în care Aglae găsi cu ciudă toate lucrurile lui Titi, cele mai multe murdare. Totul îi fusese restituit cu o grijă afectată, fiindcă Titi regăsi şi o pereche de pantofi rupţi pe care îi aruncase la gunoi, precum şi un cuţit, pe care forţându-l îl rupsese în două. Erau amândouă bucăţile. Titi primi, în sfârşit, şi o notificare că i se intentase acţiune de divorţ din partea Anei. Cu greu Stănică putu să-l facă pe Titi să consimtă a da o declaraţie că se desparte de bunăvoie, pentru nepotrivire de caracter. Acum el voia să se judece, susţinând între altele că nu se simte bine, că Ana i-a dat o boală. Lucrul era de domeniul fanteziei şi dovedea numai, prin surmenarea spiritului, o recrudescenţă a hipocondriei lui latente, congenitale.

  În martie, Felix îşi făcea planuri mai nerăbdător ca oricând. Cu puţin înaintea Crăciunului împlinise douăzeci de ani. Mai avea deci câteva luni şi devenea major. Se făcuse acum mai îndrăzneţ, mai conştient de sine, însă lipsa de bani îl chinuia, jignea orgoliul lui. Ar fi vrut haine de primăvară, mănuşi şi ceva bani asupră-i. Când câte un coleg îl ducea de braţ într-o cofetărie sau berărie, se simţea pus pe jăratic. N-avea nici un ban în buzunar şi îi era ruşine să mărturisească. Era gelos şi de Pascalopol. Ar fi voit să fie şi el în stare să facă Otiliei o cât de mică plăcere, s-o plimbe cu trăsura. Moş Costache nici nu se gândea măcar să-i dea vreun ban, ba-i propunea unele târguri dubioase. Venise într-o zi cu o serie întreagă de seringi „Record”, aparţinând probabil unui medicinist care nu plătise chiria, şi întreba acum pe Felix dacă nu cunoaşte pe cineva sau dacă el însuşi n-ar fi dispus „să le cumpere”. I le încredinţase „o persoană”. Într-o duminică, Felix voi să iasă în oraş cu nişte prieteni, însă, după câţiva paşi făcuţi pe stradă, se întoarse. Era o zi admirabilă şi paltonul îl apăsa pe umeri. Să-l scoată şi să rămână în haină era încă prematur. Cum Costache era singur acasă, Felix se duse de-a dreptul la el cu un curaj pe care i-l dădea supărarea. Spuse cam iritat că e acum om în toată firea, că-şi închipuie că are destul venit ca să nu meargă mereu în oraş cu mâinile goale. Are nevoie de haine, de cărţi, de o mulţime de lucruri şi-i trebuie bani. În definitiv, vrea să ştie odată care sunt drepturile lui. Moş Costache ascultă, înfricoşat de această ieşire, căută să-l îmblânzească, ţinându-l mereu de mânecă, într-un chip comic, dar nu scoase nici o vorbă încurajatoare, nici o explicaţie. În cele din urmă, cu tonul răguşit, cu ochii aplecaţi în jos, făcu această neaşteptată propunere:

  — Dacă ai nevoie de bani, de ce nu iei cu împrumut vreo mie de lei de la cineva? Poate să găsesc eu la un prieten, numai să nu spui la nimeni.

  Suma izbi pe Felix, care, de bucurie, nu mai examină de loc ciudăţenia propunerii din partea lui moş Costache. A doua zi, bătrânul veni misterios în odaia lui Felix şi-i întinse un bilet la ordin, îndemnându-l să-l completeze cu suma de o mie de lei şi să-l dateze 30 decembrie 1910. Felix voi să întrebe asupra rostului acestei simulaţii, dar Costache îi încântă urechea cu sunetul unui pumn de piese. Scadenţa biletului rămase în alb. După semnare, bătrânul înmână lui Felix două sute cincizeci de lei. Mirat, acesta întrebă cu ochii.

  — Nu poate să dea acum tot, explică răguşitul, îţi dă prin mine, în fiecare lună, câte două sute cincizeci de franci.

  Felix era prea nerăbdător să aibă bani, ca să mai discute provenienţa lor, însă rămase cu o îndoială, şi la întâiul prilej consultă un prieten de la Drept, care-i cunoştea de altfel bine situaţia.

  — Bătrânul te-a pus să datezi cambia în decembrie, fiindcă atunci eşti major şi deci responsabil. Eu cred că ţi-a dat mia chiar din banii tăi, şi tu i-o vei plăti tot din banii tăi, din primul venit liber. E dat dracului moşul!

  Felix se adumbri şi se-ntoarse dezgustat acasă. În lipsa Otiliei, începură să se strângă asupra-i şi alte dezgusturi, să bănuiască pe fată de complicitate şi să creadă în tot ce Aurica spunea despre ea. Pe dată însă ce Otilia reapăru cu ochii ei limpezi, plini de seninătate, se ruşină de asemenea presupuneri şi o socoti şi pe ea o victimă a bătrânului. Voi cu mai multă putere decât oricând s-o scape de acolo, s-o ia el sub protecţia lui. Avea crize de sensibilitate şi reverie. În vreme ce Otilia răscolea valurile pianului, el se plimba cu mâinile în buzunar, oprindu-se din când în când în faţa oglinzii. Se privea sever, lăsând buzele în jos, într-o amărăciune patetică. Se simţea frumos. Singurătatea lui, faptul de a nu avea părinţi, îl umplea de o exaltare vagă a destinului său propriu. Se întreba, inundat de frazele muzicale care veneau de jos, ce avea să devină: medic mare, savant, autor celebru, om politic? Se vedea trecând, în ritmul muzicii Otiliei, într-o trăsură deschisă, nemişcat, fără zâmbet, privind rece înaintea lui. Aşa îşi închipuia purtarea omului mare. Alteori, dimpotrivă, reveria îi deştepta flăcări de dezinteresare. O vedea pe Otilia ameninţată de bandiţi, care aveau mai toţi fizionomia lui Stănică. Ochind, flegmatic, de pe fereastră, dobora pe rând pe toţi vrăjmaşii, în vreme ce Otilia, tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât. Sau fugea călare de duşmani neidentificaţi spre păduri care se îndoiau moale până la pământ, ţinând în braţe pe Otilia. Generozitatea lui se-ntindea şi asupra lui moş Costache, căruia, ruinat, îi oferea un azil, de dragul Otiliei, şi chiar asupra lui Pascalopol, pe care-l visa bolnav, senil, readus la viaţă prin sforţările lui de medic. Cântând furtunos la pian şi aruncându-şi ochii asupra lui Felix, care uneori se rezema de capacul instrumentului, Otilia nu bănuia că e salvată de foc şi înec cu atât devotament. Odată, după ce şezuse multă vreme alături de Otilia, care citea o carte, şi visase treaz ca de obicei, copleşit de sentiment, îşi lăsă deodată capul în poalele ei. Otilia îi primi ofranda simplu, mângâindu-i uşor părul.

  — Spune-mi ceva plin de primejdii, să fac pentru tine, zise Felix.

  Otilia răspunse gânditoare:

  — Va veni vremea când ai să ai acest prilej.

  Relaţiile sentimentale dintre cei doi erau din ce în ce mai aprinse. Felix o căuta pe Otilia cu oarecare imprudenţă, o ruga cu ochii şi o săruta furtiv. Fata nu-l respingea, dar dădea gestului o candoare fraternă, făcea astfel încât orice abuz era înlăturat. Felix îi vorbea cu ochii la masă, se aşeza alături de ea şi o prindea de mâini, iar fata îl mustra cu blândeţe. Moş Costache îi surprinse într-o zi sărutându-se, dar nu zise nimic. Păru chiar ruşinat de lipsa lui de atenţie şi fugi repede cu capul în piept. Nu-i împiedică niciodată, nu le făcu nici cea mai mică aluzie. Încurajat de consimţirea Otiliei, îmbătat, Felix începu să fie ispitit de un gând insidios. Dacă Otilia îl iubeşte cu adevărat, ar trebui să aibă încredere în el şi să-i dea de acum dovezi mai temeinice de dragoste. Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică. Într-o noapte, neputând să doarmă, combătut de cele două porniri, Felix se sculă şi se îmbrăcă. Nu voia să facă nimic rău şi totuşi inima îi bătea cu putere, ca simţindu-se vinovată. O forţă mai mare decât voinţa lui îl trase pe uşă afară şi-l împinse la uşa Otiliei. Bătu iarăşi uşor, ca altădată. Auzi limpede săritura speriată a fetei şi tropotul paşilor prin odaie. Capul zbârlit al Otiliei apăru în întredeschizătura uşii.

  — Ce vrei, Felix? Întrebă fata cu reproş. Felix se zăpăci şi declară prosteşte:

  — Te… Iubesc!

  — Of, doamne, se văietă Otilia, iar nu eşti deloc cuminte. Ţi-am spus să nu mai vii.

  Şi cum Felix lăsase capul în jos iritat şi ruşinat totdeodată, Otilia ieşi curajoasă afară şi prinse pe tânăr cu braţele de gât, privindu-l în ochi.

  — Felix, dacă mă iubeşti cu adevărat, dacă vrei ca mai târziu să fim prieteni, nu mai veni aşa. Ai încredere în mine, cum am şi eu în tine. Nu te îndoi, te iubesc.

  Şi trăgând capul lui Felix, îl sărută pe buze. Apoi fugi repede în odaie, închise uşa şi întoarse cheia de două ori. De aci încolo, Felix reprimă cu religiozitate orice instinct impur (nu fără oarecare ciudă, uneori, şi porniri de gelozie faţă de Pascalopol) şi se mulţumi cu strângerea de mâini şi sărutarea castă, alunecată spre ureche. Totuşi şi aşa fură surprinşi o dată în chip neplăcut. Otilia cosea un nasture la haina lui Felix, şi acesta nu se putuse elibera de ispita de a o săruta, când Stănică intră dezinvolt pe uşă.

  — Faceţi, faceţi, zise el protector, ca şi când între Felix şi Otilia erau legături indiscutabile, mărturisite.

  Otilia îi aruncă o privire mânioasă şi era gata aproape să-l dea afară pe uşă pentru indiscreţie. Stănică pară lovitura mieros, făcându-se că nu-nţelege.

  — Aşa e tinereţea, n-ai ce să-i faci. Eu, când eram îndrăgostit de Olimpia, o sărutam, mă-nţelegi, toată ziua şi peste tot. Nu mai ne feream de nimeni. Aşa că… Nu vă jenaţi.

  Felix făcu gestul de a pleca şi avu chiar curajul de a prefera protocolar, făcând aluzie la nasturele cusut:

  — Mulţumesc, domnişoară Otilia! Stănică însă îl opri.

  — Stai, frate, nu pleca, am vrut tocmai să vă-ntreb ceva. Pe dumneata, că faci medicina. Am un caz interesant. Un client al meu vrea să atace un act de donaţiune, în sfârşit chestii de-ale noastre care ne privesc, făcut de un unchi al lui, bătrân. El pretinde că bătrânul nu-i în deplinătatea facultăţilor mintale. Evident, noi putem găsi un doctor care să-l examineze, însă aici trebuie o somitate, un profesor universitar, a cărui vorbă să fie lege… Şi să se preteze. Clientul plăteşte. Numai, înţelegi, bătrânul n-o să vrea să fie examinat. Doctorul o să vie aşa, întâmplător, ca într-o vizită. De pildă, aici. Sunt eu, Otilia, Pascalopol, moş Costache, vine şi bătrânul în chestie, adus de mine cu un pretext oarecare, pe urmă doctorul. Nimeni nu bănuieşte nimic. Asta am vrut să te-ntreb. Care profesor de la facultate, psihiatru, s-ar preta mai bine şi cum am putea să-i propunem fără să riscăm nimic? Dacă omul e posac, mai rău ne-ncurcă socoteala. Poate cunoşti pe asistent, poţi să-i strecori o vorbă.

  Felix ascultă pe Stănică gânditor. Îşi aminti de vizita lui Vasiliad, de examinarea forţată a lui moş Costache. Afacerile lui Stănică i se părură curioase, cinice. Dar mai ales, de ce să vină cu doctorul în chiar casa bătrânului? O combinaţie preocupa în chip evident pe Stănică, în care era de trebuinţă un doctor complice. Fără să vrea, Felix raportă totul lui moş Costache însuşi. Îl vedea din nou cercetat de profesorul universitar, chestionat, dezbrăcat. De ce? Bietul moş Costache, avar e drept, şi cam fără obraz, nu făcea nici un rău nimănui şi era banal de normal şi vigilent în toate actele lui. Felix dădu informaţii foarte deprimante asupra severităţii proverbiale a profesorului de specialitate de la universitate. Era un savant pierdut în câmpul microscopului, incapabil de a se coborî la asemenea combinaţii, şi de altfel bogat. Stănică deveni posac.

  — Mă surprinde ce-mi spui. Poate nu-l cunoşti încă bine. Cu bani, primeşte azi oricine. O să mai culeg informaţii.

  — Comedia asta cu doctorii, observă Otilia după plecarea lui Stănică, mă pune pe gânduri. Pascalopol avea dreptate. În fond, voiesc să lovească în mine, ştiu bine.

  — Cine să lovească-n tine? Întrebă Felix.

  — Ei, cine? Îţi poţi închipui! Şi-apoi, la ce să mai facă sânge rău lui papa? Un loc sub soare voi găsi eu pe lumea asta!

  Felix făcu o mişcare ocrotitoare spre Otilia, care înţelese.

  — Iar tu, dacă ai vrea să m-asculţi, dacă m-ai iubi, ai pleca după câteva luni, când vei fi major, şi ai trăi singur, muncind ca să-ţi faci o bună carieră.

  — Prin urmare, vrei să plec, să te las, făcu Felix stins. Otilia împreună mâinile, dezolată.

  — Nu m-ai înţeles. Nu eşti încă decât un copil. Pascalopol, care urmărea cu interes manevrele lui Stănică, se hotărî, în sfârşit, să vorbească lui moş Costache, şi într-o seară, venind mai devreme, se invită la masă, după ce adusese o mulţime de pacheţele cu lucruri delicate de mâncare. Masa decurse în chip obişnuit. La cafea însă, Pascalopol rugă din ochi pe Otilia, cu care părea înţeles, şi pe Felix să-l lase singur cu bătrânul. Felix era acum atât de devotat cauzei Otiliei, pe care o înţelegea, încât, intuind situaţia, plecă fără să murmure, având aerul că se duce la treburile lui. Nu-l mai privea cu ochi răi pe Pascalopol. Moşierul intră în chestiune de-a dreptul:

  — Costache, zise el, ştii bine că ţin la domnişoara Otilia cât şi tine. Să fi fost cu zece ani mai tânăr, poate ţi-o ceream de nevastă.

  — Ia-o! Imploră bătrânul răguşit.

  — Nu, nu! Se supără Pascalopol. Nu trebuie s-o constrângem. Nu vreau s-o fac nefericită. Dacă va voi vreodată, sunt gata să-i pun la picioare tot ce am. Însă e tânără, trebuie lăsată să guste viaţa, să-şi cerceteze înclinările. În sfârşit, nu de asta vreau să-ţi vorbesc acum. Mi-ai spus de atâtea ori că vrei s-o adoptezi. Ei bine, Costache, e timpul să faci asta. Fata creşte, se face majoră, e ceva neplăcut în situaţia ei de fată străină în casa unui bărbat. Eşti sănătos, vei trăi mai mult ca noi toţi, dar gândeşte-te ce se face fata asta dacă ar rămânea singură. Eu, se-nţelege, sunt la dispoziţia ei oricând, dar o fată e mândră, nu va apela la un bărbat pe care nu-l voieşte. Şi apoi aud mereu cum o bârfeşte cocoana Aglae… Nu, nu, trebuie să faci lucrurile aşa cum e bine. Ai fost cam neglijent până acum, totuşi vremea nu-i pierdută.

  Costache asculta morala lui Pascalopol cu ochii plecaţi pudic în ceaşca de cafea, din care, după ce sorbise bine băutura, scotea acum drojdia cu degetul şi o mânca.

  — Ce zici, Costache? Îl stimulă Pascalopol.

  Moş Costache privi prudent în dreapta şi-n stânga şi apoi, ridicându-se puţin ca să vorbească mai aproape de urechea moşierului, şopti:

  — Şi Aglae ce-o să zică?

  — Doamne, cum eşti! Se scandaliză blând Pascalopol. Ce-ţi pasă ce-are să spună cocoana Aglae?! Ea n-are nici un drept să se amestece în afacerea asta, care n-o priveşte. Otilia este, sau nu fata nevestei tale? E adevărat, sau nu că i-ai folosit banii, fără nici o dovadă scrisă? Atunci trebuie să-i dai o reparaţie, ce Dumnezeu, doar o iubeşti!

  — N-o las eu! Declară evaziv Costache.

  — Ştiu eu că n-o laşi, dar în chestiuni de astea e totdeauna bine să faci acte în regulă. Fireşte, poţi să-i dai bani, poţi să-i laşi prin testament…

  Costache făcu un gest de eroare.

  — Dar aici nu e vorba numai de bani, continuă Pascalopol demonstraţia, testamentele se atacă, şi poate Otilia nici n-are nevoie de banii tăi, om viguros, când vei binevoi tu să mori. Ei îi trebuie o poziţiune clară, onorabilă, de care vei fi mândru şi tu.

  — E bătaie de cap adopţiunea, trebuie să mergi pe la tribunal, cheltuială, nu prea sunt înlesnit. Mai târziu, nu zic nu.

  — Nu fi meschin, Costache! Nu e nici o bătaie de cap! Uite, pun eu pe avocatul meu să se ocupe de chestiunea asta. Nu dai nici un ban. Îl plătesc cu anul.

  — Aşa? Se bucură moş Costache.

  — Se-nţelege! Ei, ce zici, să-l pun sa înceapă demersurile?

  — Pune, pune! Consimţi Costache pe jumătate gură, privind iarăşi în toate părţile. Deodată se făcu roşu la faţă. În pragul uşii dinspre intrarea principală, uşă puţin acoperită de soba înaltă, când stăteai la masă, înfipt în semiîntuneric, şedea Stănică. Văzându-se descoperit, acesta înaintă jovial:

  — Credeam că e aici domnul Felix. Voiam să-i spun ceva. Dar v-am auzit de avocat, de adopţiune. Vreţi să adoptaţi pe domnişoara Otilia? Perfect! Admirabil! Mă ocup eu! Discreţie desăvârşită.

  În vreme ce Costache se agăţa desperat de privirile lui Pascalopol, acesta zise liniştit:

  — Ai înţeles greşit. Vorbeam de altceva, de treburile mele de la moşie.

  Stănică privi cu o neîncredere îndrăzneaţă şi, prefăcându-se grăbit, ieşi pe cealaltă uşă, care dădea spre apartamentul din fund. Descoperind pe Otilia (lui Felix n-avea nimic să-i spună), îi comunică misterios:

  — Am auzit o veste bună. Moş Costache te adoptă.

  — Ai auzit greşit!

  — Eu? Se miră cu demnitate Stănică. N-ai nici o grijă: discreţie absolută.

  Şi într-adevăr, Stănică, deşi îşi făcuse un obicei de a spiona casa lui Costache în profitul Aglaei, intrând ca din întâmplare pe o uşă şi ieşind pe cealaltă, nu scoase câteva săptămâni nici o vorbă de această afacere. Felix, trimis de moş Costache să vadă cum se află Simion, care se văieta din nou că e bolnav, avu impresia că Aglae nu ştia nimic de proiectul lui Pascalopol. „Poate, îşi zicea el, Aglae se dezinteresează de această chestiune, în care, de fapt, nici n-are vreun drept să se amestece, ori, în sfârşit, este prea preocupată de boala lui Simion.”

  Într-adevăr, bătrânul, trecând cu iuţeală hipocondrică de la o ipoteză la alta, părea totuşi bolnav cu adevărat. Ochii îi erau injectaţi şi ficşi, şi pântecele îi era balonat îngrozitor, încât părea o minge învelită cu broboadă. Se văieta de bătăi de inimă după masă şi declara că inima lui bate din ce în ce mai tare, fără să se mai poată opri.

  — Eşti nebun, strigă Aglae, cu hipocondriile tale! Unde vezi că-ţi bate inima?

  Îi punea şi ea mâna pe piept, dar trebui să recunoască într-adevăr că circulaţia lui Simion era în chip alarmant agitată. Simion mai era convins, observând unele fenomene ale digestiei lui, că trupul i se umflă de gaze care-l sufocă. Stănică aduse pe Vasiliad. Acesta, atât de atent mai mult din paradă la consultarea lui Costache, nu descoperi de data aceasta mare lucru. Nu găsea nimic hotărât şi accepta cu bunăvoinţă ipotezele Aglaei şi ale lui Stănică. Simion se dezbrăcă şi se urcă în pat, unde şezu şi ziua, şi noaptea, observându-se cu anxietate. Nu mai mânca, nu mai broda şi era ros de melancolii. El, atât de tăcut înainte, vorbea Aglaei, până ce aceasta se plictisea, mărturisindu-i că se simte pe moarte, spionând-o îngrijorat dacă avea să-l ţină minte multă vreme, dându-i dispoziţiuni testamentare. Simion pusese ochii pe Felix şi îi dezvolta lui cu mai multă încredere temele lui patetice:

  — Mă duc, îi zicea el, am o boală gravă, neştiută de doctori. Uite, aşa e viaţa! Am luptat pentru ideal, pentru artă, şi acum trebuie să las totul. Să nu mă uiţi, domnule Felix, să nu mă uiţi.

  Şi dându-se jos din pat, Simion scotea din perete câteva tablouri şi le punea pe braţele lui Felix. Acesta le lăsă de altfel în casă. Chiar Aglae se grăbea să i le smulgă, indignată.

  — S-a prostit Simion ăsta de tot! Domnule Felix, nu te potrivi. Vezi, poate-ţi dă ceva, inel, bijuterie, bani, te rog să-mi spui.

  — Se-nţelege! Zicea, oarecum jignit, Felix.

  Spre mai multă siguranţă, Aglae despuie odaia lui Simion de tot ce acesta ar fi putut dărui în curiosul lui acces de dărnicie.

  Totuşi, Simion nu muri şi continuă să-şi cultive hipocondriile cu o nelinişte destul de benignă. Aglae nici nu se mai ocupa de el, lăsându-l singur în odaia lui, Aurica îşi făcea obişnuitele plimbări circulare pe Calea Victoriei, Titi copia în ulei cărţi poştale ilustrate.

  Stănică, nelipsit din calea socrilor, găsi prilejul într-o zi să prindă pe Otilia singură.

  — E foarte drept ce face moş Costache, îi zise el, cu aere de complicitate, ba e chiar dator. Îmi pare bine că-ţi cunoşti interesele. De ce să rămână atâta avere pe mâinile altora? Eşti tânără, inteligentă. Fie vorba între noi, dai o lovitură. Bătrânul n-are cine ştie cât de trăit. Ascultă-mă pe mine. Să-ţi spun eu, când voi avea timp, câte proprietăţi şi afaceri are moşul. Nici gând n-ai. După ce ţi-ai irosit atâţia ani cu el, trebuie să te despăgubeşti. Ei, cum ne-am înţelege noi! Dumneata ai mult din caracterul meu! Eşti liberă, independentă, lipsită de prejudecăţi. Îţi spun aici între patru ochi. Olimpia e bună, n-am nimic de zis, dar e o piedică pentru cariera mea. Moale, fără fler. Crezi că soacră-mea Aglae mi-e simpatică? Ce vrei să fac? Spune-mi o vorbă, şi sunt gata. Olimpia nu rămâne pe drumuri, are părinţi, avere. Nu mai e copil la mijloc să ne împiedice. Nu mă uit eu la trecut, fleacuri, nu-mi pasă ce-a fost. Ai fost tânără, ai făcut ce-ai vrut. Mă gândesc la o uniune de concepţii, pe linii mari.

  Otilia, care îl ascultase din ce în ce mai palidă de mânie, nu se putu stăpâni şi zise deodată surd:

  — Stănică, ieşi afară…

  Acesta se ridică fără grabă, alese o bomboană dintr-o cutie a fetei şi se ridică. După plecarea lui, Otilia rămase cu privirile în gol, îşi şterse cu o batistă nişte lacrimi ce nu voiau să curgă, apoi se repezi ca o nebună pe scări şi intră în odaia cu pianoforte, unde începu să cânte vijelios tot ce-i venea în minte.

  — Lipsă de griji, mormăi Marina în bucătărie. Doar ce griji are?

  Stănică trecu în curtea Aglaei şi intră în sufragerie, unde toţi se aflau la masă, chiar şi Simion. La o parte, pe un scaun, şedea şi Felix (acesta fusese prilejul pe care-l folosise Stănică), venit din însărcinarea lui Costache să ia ştiri despre Simion. De câteva zile, Simion se transfigurase, devenise optimist şi chiar exaltat. Printr-un raţionament simplu, ajunsese la încheierea că toate bolile sunt o sărăcie de substanţe a organismului şi că deci mijlocul cel mai simplu de a se vindeca era să se supraalimenteze. Îl aprobase chiar Aglae:

  — Bine că ţi-a venit mintea la cap! Fireşte că, dacă nu mănânci, te simţi slăbit.

  Aşadar, Simion părăsise patul, şi acum şedea la masă. Când intrase Stănică, îi explica tocmai lui Felix, căruia îi spunea cu încăpăţânare mereu „domnule doctor”, ce bine se simte:

  — Sunt un om renăscut, reîntors la viaţă. Am o putere muşchiulară cum n-am avut niciodată.

  Simion îşi încordă braţul său subţire şi făcu insistent semn lui Felix să i-l pipăie. Acesta îi făcu hatârul şi rămase mirat dimpotrivă de lipsa de rezistenţă a lui Simion, al cărui braţ de prea mult efort tremura cu violenţă.

  — Nu te mai sforţa aşa, Simion, şi fii serios, îl fulgeră Aglae.

  — Am să vă spun o veste interesantă, zise Stănică, ceva ce n-aţi ştiut. Otilia se va numi în curând domnişoara Otilia Giurgiuveanu.

  — Vai! Făcu Aurica, aşa ca în faţa unei enormităţi detestabile. Aglae deveni lividă, şi după câteva clipe de amuţire izbucni către Stănică, ca şi cum el ar fi fost vinovatul:

  — Ce-ai zis? Costache vrea să adopte pe Otilia? Nicioda-tă! Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costa-che, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei.

  Stănică ciugulea cu o scobitoare, mefistofelic, câteva măsline. Felix, în schimb, se simţi sfâşiat. Ar fi voit să strige, să protesteze împotriva insultelor, dar emoţia îl pironise pe scaun. Simion îi făcea semn mereu să vină la masă, deşi el voia să plece şi şedea deoparte.

  — Bine, zise Stănică, aşezându-se de-a binelea să mănânce, să-mi spui, mă rog, ce poţi să faci?

  — Cum ce pot să fac? Întrebă indignată Aglae.

  — Asta te-ntreb şi eu, zise calm Stănică, dar cu vădită intenţie de a excita. Vrea s-o adopte, şi pace. Legal nu e nici o piedică.

  — Mâncaţi, îndemna Simion pe Aurica şi pe Titi, mâncaţi, mâncarea este elixirul vieţii! Şi el însuşi înghiţea cu lăcomie, vârând în gură bucăţi mari de pâine şi ştergând cu miez ultimele resturi de sos din farfurii.

  — Dar eu nu pot să spun acolo unde trebuie că vor să pună mâna pe averea lui Costache?

  — Nu poţi să spui! Fata e fată vitregă, deci e firesc să fie adoptată. Te poate da în judecată pentru calomnie.

  — Cine? Costache? Se-nfurie Aglae.

  Felix se ridicase, schimbat la faţă, să plece şi, căutând o intermitenţă în discuţie ca să spună „bună seara”, se strecură pe uşă afară.

  — Am vorbit ca nebunii, şi băiatul ăsta era aici! Se mustră Aglae.

  — Nu mai e pâine? Întrebă îngrijorat Simion. Mi-e o foame grozavă.

  — Cum Dumnezeu? Observă iritată Aglae. A fost pe masă un morman întreg de felii! Noi nici n-am apucat bine să mâncăm.

  Se aduse pe masă un alt coş cu felii de pâine, din care Simion îşi luă repede una, muşcând-o ca aperitiv, şi-şi mai puse înainte două felii, şi apoi, răzgândindu-se, patru. Apoi luă pâinea şi dădu generos şi celorlalţi câte două felii, aşa încât coşul se goli.

  — Mai adu pâine! Zise el către servitoare.

  — Simioane, se răsti Aglae, ce comedii sunt astea? Este destulă pâine.

  — Moş Costache e sfătuit bine, medită tare Stănică, are pe Pascalopol îndărăt, care urmăreşte, se vede, să pună mâna pe averea bătrânului după moartea lui.

  — Nu cred asta, zise Aurica, domnul Pascalopol e un om nobil. L-a ameţit Otilia.

  — Unde sunt bani la mijloc, nu există nobleţe! Declară Aglae.

  — Cum, mamă, adăugă Aurica, o fată de categoria Otiliei să intre în familia noastră? E-ngrozitor.

  — Intră, dacă sunt oameni fără cap! Mormăi posacă Aglae şi căzu pe gânduri, mâncând fără gust. Simion întrerupse tăcerea:

  — Am o poftă de mâncare admirabilă. Mă simt ca de douăzeci de ani. Ce bucate mai aveţi?

  Tot timpul înghiţise lacom, nedând nici cea mai mică atenţie discuţiei. Aglae îl privi distrată şi cu un vădit dispreţ.

  — Afacerea asta, dacă vrei să mă înţelegi, urmă Stănică, se tratează cu tact. Moş Costache se teme de dumneata. Rău ai făcut că nu te-ai mai dus pe acolo. Dacă ai merge, l-ai lua cu binişorul…

  — Niciodată! Zise Aglae implacabilă. Neruşinata aproape m-a dat afară.

  — Ai fost violentă. Acum trebuie să căutăm un mijloc. Nu prea văd.

  Felix se întoarse acasă aproape pe furiş şi se aruncă pe pat, fără să treacă prin sufrageria unde Otilia îl aştepta la masă. Era obosit moralmente, dar cu senzaţii fizice. Privi înainte prin întuneric razele sărace ce pătrundeau pe fereastră, prin perdea, de la lampa din coridor. Să-i spună Otiliei ce se vorbea despre ea, i se părea inutil şi jignitor. Îl obosea, îl neliniştea această lume fără instinct de rudenie, aprigă, în care un om nu se putea încrede în nimeni şi nu era sigur de ziua de mâine. Îi fură odioşi toţi, şi Costache, şi Aglae, şi ceilalţi, şi un gând îi stăruia în minte: să fugă cât mai repede din această casă. Dar cum? Să plece fără ştirea nimănui, era primejdios. Putea să-l aducă cu sila înapoi, fiind minor. Totuşi era încredinţat că moş Costache n-ar fi făcut aşa ceva, ba dimpotrivă, ar fi fost în stare să se bucure. Însă cu ce să trăiască până în iarnă? Poate că moş Costache ar fi consimţit să-i dea bani. Când îşi aduse aminte de poliţă, văzu absurditatea ipotezei. Mai mult, o mândrie îl cuprinse şi fu hotărât un moment să renunţe la ceilalţi bani. Dar semnase totuşi poliţa pentru o mie de lei, primiţi sau neprimiţi, şi moş Costache i-ar fi pretins, fără îndoială, la scadenţă pe toţi. Oare nu era mai bine să-i primească, şi cu acei bani să trăiască singur, ca atâţia colegi săraci ai lui? Ideea de a lăsa pe Otilia nu-i surâse. I se născu în suflet năzuinţa de a o „salva”, de a o scoate din casa lui Costache şi de a o întreţine dezinteresat, ca pe o „soră”. Nu i-ar fi ajuns însă banii. Atunci se gândi că ar putea da lecţii. Chiar i se ceruseră cu treizeci de lei lunar. Cu două lecţii lua o sumă satisfăcătoare. Însă lecţiile nu erau sigure. O familie cu fete îl invitase pe un an întreg, oferindu-i pensiune. Acolo n-ar fi fost loc pentru Otilia. Gândul lui căzu şi mai jos. În definitiv, ce-ar fi să renunţe la medicină? Şi-ar găsi o funcţie, la nevoie cerând chiar şi concursul lui Pascalopol, şi apoi ar urma altă facultate. Literele, de pildă! Însă un astfel de sacrificiu desigur că Otilia nu l-ar fi acceptat. Otilia era o fată subţire, cu gusturi aristocratice, ar fi râs auzindu-l că se face „impiegat”. Nici lui, de altfel, nu-i surâdea această ipoteză. Crescuse în sentimentul carierelor mari, şi medicina i se părea dintre acestea, prin educaţia primită de la tatăl său. Şi apoi, n-avea mult de aşteptat şi ar fi fost pus în stăpânirea averii părinteşti. Atunci îşi aduse aminte de Iaşi. Dacă ar pleca la Iaşi şi ar urma medicina la facultatea de acolo, locuind în odaia pe care şi-o oprise în casele de pe Lăpuşneanu? Dacă ar lua pe Otilia cu el? Însă şi acolo ar fi fost nevoie de bani, şi apoi Otilia nu era fată să stea în provincie. O văzu trecând mândră în trăsura trasă de cai lucioşi, cu fluierele subţiri înfăşurate în jambiere. Trăsura din viziune călcă crescând peste el, făcându-l să se zvârcolească în pat de contrarietăţi. Ce să facă, ce să facă? Acum înţelese profund zbuciumul Otiliei, starea asta ciudată în care te simţi străin pe lume şi totuşi pironit pe loc într-un mediu în aparenţă strălucit. Oftă profund şi se răsuci în pat, când glasul Otiliei îl trezi din meditaţie:

  — Felix, Felix, eşti acolo?

  Felix se repezi pe uşă, dregându-şi hainele.

  — De când te-aştept la masă! Zise Otilia, auzindu-i paşii. Când intră în sufragerie, Felix văzu pe Otilia, care se întorcea la scaunul său, pe care se suise ca pe o sofa turcească. Se zgribulea de frig. Moş Costache nu era la masă. Otilia nu mâncase, deşi orele erau înaintate, ciugulise însă din unele mâncări reci de pe masă, şi acuma nu mai voia să mănânce.

  — Unde ai întârziat atâta? Întrebă ea. Lui Felix îi fu greu să mărturisească.

  — Am trecut, când m-am întors de la facultate, pe alături, m-a trimis moş Costache să văd cum e Simion. S-a dat jos din pat şi zice că e bine. Mi s-a părut însă ciudat de schimbat.

  — Şi, fireşte, c-a vorbit de mine!

  — Nu! Minţi Felix.

  — De altfel, mi-e indiferent, cum îmi este indiferent şi ce vrea să facă papa. Îl iubesc, dar ştiu bine că sunt lucruri pe care nu are puterea să le facă, altfel le-ar fi făcut de mult. Intenţiile lui Pascalopol sunt bune, însă îl zbuciumă pe papa degeaba. Acum trebuie să fie cu el, nici vorbă. Ce este pentru mine dacă mă cheamă Giurgiuveanu sau Mărculescu? La banii lui papa nici nu mă gândesc, nici nu-mi trece prin cap că are să moară vreodată. Şi dacă s-ar întâmpla asta cândva, mă poţi închipui pe mine stând aici, nas în nas cu tanti Aglae? Uuff! În cele din urmă, am să dezleg eu problema asta.

  Otilia luă o prăjitură de pe masă, muşcă din ea, şi apoi îşi scutură genunchii, care îi ajungeau la bărbie, de fărâmituri.

  — Ce-ai zice tu, Otilia, spuse Felix, dacă aş renunţa deocamdată la facultate şi mi-aş găsi un post?

  — Şi să vin şi eu cu tine, nu?

  — Da! Mărturisi Felix.

  — Aş zice că n-ai minte şi că eşti un zăpăcit. Pentru ce? Să-ţi strici viitorul? Să devii un Titi oarecare? Papa te iubeşte în felul lui, şi nu-ţi pune nici o piedică. Ai nevoie de bani, de altceva, pentru ce nu-mi spui, pentru ce rumegi în tine gânduri extravagante?

  Felix se ridică în picioare şi, mergând la scaunul Otiliei, îngenunche şi o cuprinse în braţe cu scaun cu tot, punându-şi obrazul lângă genunchii fetei. Otilia râse amuzată, nu însă atât încât să nu lase a i se vedea o emoţie lăuntrică.

  — Otilia, zise Felix, aprins, eşti întâia fată pe care o cunosc şi pe care o iubesc.

  — Sunt întâia cucerire, comentă Otilia. Pe când a doua?

  — Nu râde, Otilia, eşti întâia şi cea din urmă. Nu-mi mai place nici o fată, sunt la Universitate de o ursuzenie extraordinară. Nici eu nu ştiu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aş zice, dacă n-ai fi mai tânără decât mine. Te iubesc, te iubesc!

  — Te iubesc, te iubesc, parodie Otilia, încet, fără batjocură.

  — Înţelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie, că iubirea mea e un lucru serios, nu cum crezi tu. Te iubesc, Otilia, nu glumi, continuă şi mai exaltat Felix, sărutând genunchii fetei uşor, nu vreau să cred că m-ai înşelat, că te-ai jucat numai cu mine. Vreau să fii a mea mai târziu, când vei porunci tu. Voi munci, voi răzbi în viaţă, dar cu tine şi pentru tine. Tu te-ai jucat, Otilia, nu mă iubeşti cu adevărat!

  — Nu, Felix, nu m-am jucat, te iubesc, dar şi eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi cât ca, cum să zic, iubită.

  Felix fu puţin întristat de atenuarea frăţească, pe care în fond n-o dorea din partea Otiliei. Aceasta ghicise.

  — Felix, nu mă supăra cu figura asta. Te iubesc, iată, te iubesc, te iubesc, te iubesc, de câte ori vrei tu, dar tocmai pentru asta nu vreau să faci prostii. Să aştepţi până atunci când te vei convinge că mă iubeşti cu adevărat. Te autorizez să experimentezi, să-mi găseşti concurente.

  — Otilia, tu mă jigneşti.

  — Oh, Felix, eşti un fanatic. N-aş zice că nu-mi placi. Dar ridică-te repede în picioare, că vine Marina, şi ne vede în poziţia asta patetică. Uf, mi-ai supt genunchii! În sfârşit, Felix, eu aş vrea să înţelegi că eu în tine caut mai mult decât un june frumos şi un adorator, eu caut marele prieten, care să mă stimeze cum nu m-a stimat nimeni şi să-mi iasă în cale atunci când voi fi nevoită să plec în lume. Căci, Felix, va veni o vreme când voi fi singură, îngrozitor de singură. Te iubesc şi altfel, Felix, voi fi pentru tine odată altfel, dar acum fii pentru mine un frate. Spune-mi, pentru ce vrei să pleci acum?

  — Pentru că nu mai pot suporta atmosfera asta care se ţese în jurul tău, pentru că toată răutatea asta mă exasperează, mă face sa urăsc oamenii.

  — Cine ştie ce prostii ţi-au mai spus?! Ce trebuie să te tulburi?! Nu de acum sunt astea, Felix, ci de când eram mică. Tanti Aglae, văzându-mă că am instincte de lux, mă prigonea de moarte, profitând de zgârcenia bietului papa. Odată papa mi-a adus o rochie cu guler de dantelă, pe care am recunoscut-o numaidecât, deşi n-aveam decât vreo zece ani, că e veche.

  Avea o gaură mică de arsură, ţesută. Nu ştiu unde mai văzusem stofa ei bej. Maşina de călcat îi dădea prea mult lustru, altminteri era pasabilă. Trebuia să mergem la Teatrul Naţional, papa, eu, tanti Aglae şi Aurica. Ilustrul Titi era atunci într-un pension. Eu nu voiam să merg, fiindcă nu-mi plăcea rochia, dar papa, blând cum e, în loc să se irite, cum ar fi făcut altul, se plimba prin odaie de la un capăt la altul şi-mi demonstra că-mi stă admirabil, că a cumpărat-o de la o croitoreasă etc. Mă tot răsucea, îi potrivea pliurile cu mâna, îmi venea să râd şi să plâng. În sfârşit, am plecat. În fumoarul teatrului nu ştii ce mi s-a întâmplat! Aurica, înţepată cum a fost totdeauna, face pe supărata, bâzâindu-se pe nară:

  — Mamă, de ce i-ai dat rochia mea Otiliei? Asta-i rochia mea!

  Este întâia mare ruşine pe care am suferit-o vreodată, fiindcă nimic nu mi s-a părut mai umilitor decât să te îmbraci cu hainele altuia. Cum am ajuns acasă, am tăiat, am tocat mărunt rochia cu foarfecele.

  Aurica venea din propria ei iniţiativă la şcoală la mine şi se făcea că se interesează. Câte o colegă o întreba: „Căutaţi pe verişoara dumneavoastră?” „Mda, zicea mieros Aurica, dar nu mi-e verişoară. E o fată pe care o creştem de milă. Numai de-ar învăţa!” Tu-ţi dai seamă ce-nseamnă asta pentru o fată şi mai ales la şcoală, unde colegele sunt aşa de rele. Şi de ce, mă rog? Am avut tată şi mamă, şi papa mi-era tată vitreg. Nu eram mai puţin onorabilă decât uscata Aurică. Însă tanti Aglae n-a putut-o suferi pe mama şi n-ar fi voit ca moş Costache să se însoare, şi încă cu o femeie cu copii din altă căsătorie. Papa ţine grozav la copii, în felul lui, repet, şi ei toţi îşi puseseră nădejdea că va creşte pe Titi et CO. Şi le va lăsa averea. N-are decât să le-o lase. În definitiv, numai să-mi dea mie pace. Tanti Aglae şi cu Aurica mergeau cu perversitatea atât de departe, încât îmi spuneau mereu, faţă de lume: „Degeaba îl linguşeşti pe Costache şi te zbenguieşti, Costache nu te iubeşte. Eu să fiu, şi nu te-aş iubi dacă n-ai fi copilul meu, din sângele meu.” Toate astea mi le spunea când aveam câţiva ani. Nu te mira atunci că mi-a plăcut Pascalopol. El mă cunoaşte de mică. De atunci îl îmbrăţişam şi chiar îl sărutam. Şi tu te uiţi chiondorâş la mine când fac acelaşi lucru acum. E drept, Pascalopol e un om chic, mai târziu a început să-mi placă ca bărbat, şi pot să spun că nici el n-a făcut pe bunicul mereu. Of, cum te-ai posomorât… În sfârşit, am vrut să-ţi spun că am băut tot paharul amărăciunii şi m-am aruncat în râu. Şi acum tu n-ai puţină răbdare, câteva luni! Nu te teme, Felix. Tanti Aglae mă iubeşte şi ea în felul ei. Da, da. S-a obişnuit cu mine, s-a obişnuit să înţepe mereu pe cineva. Dacă aş pleca, s-ar neurasteniza şi ar fi în stare să mă caute, ca să poată să mă fulgere. Felix! Dar ce faci?

  Felix o strânsese puternic cu braţele şi o sărutase apăsat în chip de consolare pentru necazurile ei.

  — Eşti nesuferit, nu mă laşi să respir. Aşa se sărută? Parcă eşti ventuză! Se vede că n-ai fost la Conservator. Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, ci să fie uşoară, delicată. Uite-aşa, domnule!

  Otilia se ridică să-i arate şi-l sărută foarte atent şi superficial pe buze. Felix vru s-o strângă iar în braţe, dar Otilia îi puse mâna în piept bărbăteşte, prefăcându-se supărată.

  — Ei, asta nu! Te rog să treci la locul tău la masă! Nici n-ai mâncat nimic. Mai bine sfârşeşte acolo, să-ţi examinez palma. Am făcut rost de o carte de chiromanţie. Uite, eu, de pildă, voi trăi numai treizeci de ani, ceea ce e destul, fiindcă nu vreau să devin mumie. Am linia inimii netedă, asta înseamnă că sunt o fată de inimă, capabilă de dragoste profundă (ce nostim!). Aşa o au, zice în carte, eroinele Revoluţiei Franceze, madam Tallien, de exemplu. Crestăturile aici, pe muchia palmei sub degetul mic, indică numărul de copii, ia să vedem: unu, doi, trei, vai, e îngrozitor, Felix, voi face şapte copii. E oare cu putinţă? Nu, nu. Nu-mi plac, sau mi-ar plăcea numai unul, un băieţel. Dă-mi mâna ta, să văd, tu câţi faci? E-ngrozitor! Şi tu tot şapte faci!

  — Eu îi fac? Asta-nseamnă că o să am şapte şi îi vei face tu.

  — Eşti un prost! Tu n-ai voie să te căsătoreşti decât pe la douăzeci şi şapte de ani, când îţi vei fi terminat complet studiile. Pricepi că eu, murind la treizeci de ani, nu voi putea să-ţi fac şapte copii. De altfel, te iubesc, însă în modul ăsta rodnic… O, Felix, nu! Liniile mint. Acum să lăsăm asta. Uită-te în ochii mei, Felix, şi spune-mi drept: ce-a spus tanti Aglae despre mine?

  — A spus că atâta vreme cât trăieşte ea, moş Costache nu te va adopta.

  — Şi aşa va fi.

  Moş Costache primi peste câteva zile, prin poştă, o scrisoare închisă. Cum nu i se aducea corespondenţă mai niciodată lui personal, toţi scriind Otiliei, chestiunile privitoare la afacerile lui îndrumându-se la alte adrese, tulburat ca în faţa unei telegrame, îşi luă febril ochelarii şi intră cu scrisoarea, al cărui plic îl tăiase atent cu un ac, în salonul din faţă, unde o citi de două ori pe nerăsuflate. Scrisoarea, scrisă cu caligrafie disimulată, perpendiculară, suna astfel: „Stimate domnule Giurgiuveanu, Sunt informat că intenţionezi să adoptezi pe fiica dumitale vitregă, domnişoara Otilia. Dacă ai fi făcut asta când trăia soţia dumitale, aş înţelege. Dar acum, când domnişoara are douăzeci de ani, lucrul e cel puţin curios. Îţi comunic prieteneşte că foarte mulţi cred că trăieşti cu această nostimă fată şi că vrei în felul acesta discret să-i laşi averea. Treaba dumitale, deşi mă-ntreb ce zice familia de această hotărâre senilă. Eu personal n-aş avea de ce să mă amestec în treburile dumitale, însă îţi mărturisesc că sunt indignat şi sunt hotărât să atrag atenţia autorităţii în drept asupra acestui caz, aşa, din umanitate şi spirit de dreptate, fiindcă o cunosc pe această domnişoară foarte modernă şi independentă şi n-aş vrea s-o văd cum te toacă pe dumneata ca „tată„, ca să se zbenguiască pe drumuri cu junii de la Conservator. Caută-ţi o femeie mai în vârstă pentru slăbiciunile erotice, iubite domnule, şi nu mai „adopta” minore. Sper că acest preaviz îţi va vârî minţile în cap, şi nu vei aştepta să spun surorii dumitale, doamna Aglae Tulea, tot ce ştiu despre aventurile galante ale iubitului său frate.

  Un amic care-ţi vrea binele”

  Dacă cineva ar fi pălmuit pe moş Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decât de această banală anonimă. Se îngălbeni, şi fruntea i se acoperi de sudori reci. Începu să se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fără înţeles. Aruncă scrisoarea, o ridică din nou şi o citi iar, întorcând-o pe toate părţile. Făcu gestul de a ieşi din odaie, apoi se întoarse iarăşi şi începu să-şi crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care caută prin simularea plânsului să-şi descarce nervii iritaţi. O frică nebună îl cuprinse. Temător de opinia altora şi mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnăvicioasă pentru orice contact cu autorităţile publice, se vedea arestat, dus la poliţie, arătat cu degetul de lume. Scrisoarea i se părea un document teribil, de o autenticitate indiscutabilă. Moş Costache avusese totdeauna cultul lucrului scris de altul, ca unul ce nu lua condeiul în mână niciodată. Când odată, într-una din casele sale de raport, o chiriaşă se sinucise, şi numele lui apăru în gazetă cu simplul calificativ de proprietar, moş Costache stătu câteva zile închis în casă, cu teroarea că toată lumea îl va arăta cu degetul. Acum Costache tresărea la orice scârţâitură a porţii, la orice huruit de trăsură, ca şi când scrisoarea trebuia să aibă o urmare teribilă numaidecât. O singură clipă nu trecu prin capul lui întrebarea asupra provenienţei anonimei şi nici vreo cât de mică bănuială asupra adevăratului autor. Scrisoarea în sine era o realitate care-l înspăimânta ca o sentinţă de moarte şi se întreba zbuciumat ce să facă. Un prim instinct de conservare îl îndemnă s-o ascundă şi o îndesă bine în buzunar. Îndepărtând-o astfel, avea sentimentul că va înlătura şi primejdia. În orice caz, era hotărât în sinea lui să n-o arate la nimeni. Totuşi nu se simţea sigur. În scrisoare se pomenea de Aglae, iar Aglae şedea alături. O dorinţă de fugă îl năvăli şi-şi aduse aminte că fusese rugat de Otilia să se mute din acest cartier. Făcu cu gândul mişcarea de a se deplasa din strada Antim în strada Ştirbey-vodă, însă, ca o pisică, Aglae îl pironea şi-l paraliza. Nu putea să se mute, fiindcă n-avea cum să explice Aglaei plecarea. Zăpăcit, moş Costache apelă mintal la Pascalopol. Pe el avea să-l implore să-l scape din încurcătură, fiindcă totul, de altfel, îi venea pe cap din pricina lui, fiindcă el îl îndemnase să facă adopţiunea. Insă ar fi trebuit să-i arate scrisoarea. Lui Costache îi era în acelaşi timp ruşine, şi sentimentele lui faţă de Otilia le vedea crunt profanate. A releva cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul în sine de care vorbea scrisoarea. O împinse şi mai tare în fundul buzunarului, cu intenţia da a căuta un mijloc să se scape de ea.

  Costache stătu atât de mult în salon, încât Otilia, plictisită că nu vine la masă, îl descoperi învăluit într-un nor des de fum de ţigară.

  — Papa, strigă ea, cu un reproş ce lui Costache, cu gândul la alt lucru, i se păru grozav, dar ce faci? Ai umplut de miros toată odaia. Haide la masă.

  Otilia merse şi deschise o fereastră dinspre stradă. Moş Costache se înspăimântă de această comunicare cu strada.

  — Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie!

  — Dar ce ai, papa, azi, de ce eşti aşa palid? De ce te-ai închis să fumezi tocmai aici? Ia te uită, ţi-a căzut ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi?

  Otilia vorbea cu siguranţa ei obişnuită, fără vreo intenţie, dar cuvintele ei fură pumnale pentru Costache, care, privind aiurit duşumeaua, scotoci repede buzunarul şi băgă de seamă că fundul căptuşelii era rupt şi că plicul căzuse jos. Otilia luă scrisoarea, o răsuci, o scoase din plic şi-şi aruncă distrat ochii deasupra. Era în obiceiul ei de a-şi satisface fără împotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Moş Costache scoase un apel gutural:

  — Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie.

  — Cum, papa? Tu ai început să ai taine faţă de mine? Mă faci curioasă! Cine e ăsta care scrie aşa înţepat?

  Costache căzu scăldat în sudori, iar Otilia sorbi repede întâile rânduri. Deodată se făcu serioasă, apoi liniile feţei se lăsară obosite.

  — Nici nu mi-aş fi închipuit altfel, papa.

  Costache şopti umilit:

  — Ticăloşi mari! Auzi, tu, fetiţa mea.

  — Şi cine crezi tu că ţi-a trimis scrisoarea asta? Costache privi nedumerit, fără răspuns.

  — Papa, mă prind că asta e opera lui Stănică. Ăsta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti Aglae.

  — Nu se poate! Protestă Costache.

  — Ba da, ba da; însă nu trebuie să-ţi faci sânge rău. Ce i-a venit în cap lui Pascalopol ideea asta cu adopţiunea? La ce folosesc formalităţile astea stupide şi fără scop? Crede-mă, papa, aşa sau altfel, pentru mine eşti acelaşi. Nu mai te obosi cu nimicurile astea. Poate că aşa, tanti Aglae şi compania ne vor lăsa în pace.

  Moş Costache ascultă aceste vorbe cu o smerenie crescândă. Faţa, ochii, buzele i se înviorară treptat, un zâmbet fericit îi apăru pe obraz, şi trăsăturile feţei lui aprobau tremurând. Teroarea dispăruse, totul se încheiase în chipul cel mai fericit.

  — Fetiţa mea, zise el, Otilica mea, tu ştii că numai pe tine te am. Ţie îţi las tot. Ai să fii ca o prinţesă. Ştiam eu că tu înţelegi toate. Situaţia mea e grea, foarte grea. Aglae îmi bate capul mereu, dar eu nu mă uit la ce spune ea. Să fim cu tact, cu foarte mult tact! Nu-i aşa? Ce-ţi trebuie ţie alt nume? Nu eşti tu Otilica mea scumpă, nu-ţi las eu ţie tot ce am?

  — Fireşte, papa, continuă Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasă, să rămân mai departe Mărculescu, în fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu.

  — Aşa, aşa, aprobă Costache, neprinzând bine sensul.

  — Papa, hai la masă, schimbă tonul Otilia, hai, că se răceşte supa.

  — Otilico, stărui Costache, vesel, ce-ai vrea să-ţi cumpere tăticu, hai, o rochie frumoasă, o pălărie? Vrei să-ţi dau o sută de franci?

  — Dă-mi, papa, dacă vrei tu, răspunse Otilia mai mult curioasă decât veselă.

  Costache vârî mâna în buzunarul de la piept al hainei şi o ţinu acolo indefinit.

  — Fetiţo, n-ar fi mai bine să te duci întâi să vezi ce-ţi place? Îţi alegi, şi pe urmă îţi dau cât vrei. Otilia îl luă de braţ şi-l scoase din salon.

  — Cum vrei tu, papa!

  — Otilico, reveni Costache, ajuns în sufragerie, asupra ideii, tu fixează-te asupra lucrului şi spune să ţi-l oprească. Dacă ai, plăteşte tu, şi pe urmă te despăgubesc eu. Ştii, până la sfârşitul lunii nu sunt aşa înlesnit.

  Când, în curând, Pascalopol veni să-l vestească pe moş Costache că avocatul pregătise hârtiile şi că trebuia să se pună la dispoziţia lui, Costache, în loc să răspundă, arătă cu capul îndărătnic spre Otilica.

  — Ce s-a întâmplat? Întrebă moşierul, intrigat.

  — S-a întâmplat, zise Otilia, că eu nu vreau să mai pierdeţi vremea pentru mine. Nu vreau să-mi schimb starea civilă.

  — Dar, domnişoară Otilia, ce facem noi este în interesul dumitale.

  — Nu vreau nici un fel de sacrificiu. Mă simt bine aşa cum sunt. De ce să schimb un nume numai pentru un an, doi, când, măritându-mă, îl voi pierde din nou?!

  — Dar nu e vorba de nume. Otilia sări de gâtul lui Pascalopol.

  — Ştiu că eşti un om bun, dar eu şi cu papa ne-am răzgândit. Nu e aşa, papa?

  Costache aprobă cu vioiciune, dar Pascalopol se înroşi.

  — Cum, Costache, şi tu eşti de părerea asta?

  — Da, da, se-ncurcă Costache, dacă ea zice aşa, poate are dreptate.

  Pascalopol lăsă capul în jos şi bătu cu degetele în masă, vădit ruşinat de situaţie. Îi păru rău că se amestecase, dând poate impresia că avea vreun interes personal.

  — Cum voiţi, zise el, în sfârşit, n-am nici un drept să mă amestec. Am crezut că e dorinţa dumneavoastră.

  Şi, puţin atins, se ridică să plece. Otilia îl ţinu de braţ.

  — Nu vrei să mă plimbi cu trăsura mâine seară? M-am plictisit într-un hal… Pascalopol redeveni omul plin de solicitudine.

  — Dar, domnişoară Otilia, sunt la ordinele dumitale. Mâine la şase vin să te iau.

  — Vii s-o iei pe Otilia! Îi zise, zâmbind, fata. Ţi-e indiferent dacă Mărculescu sau Giurgiuveanu.

  În seara următoare, Felix se întorcea cam posomorât de la Universitate. Trecuse cu nişte colegi pe Calea Victoriei, şi acolo fusese prins deodată de Aurelia, care mergea la braţ cu Titi. Era o nouă invenţie a ei, spre a se măguli că iese cu un bărbat. Titi consimţea să se abată de la sedentaritatea lui obişnuită, fiind din nou în criză erotică şi sperând o altă Ană, mai izbutită. Felix trebui să sufere, cu destulă repulsie, braţul domnişoarei, care îşi continuă mândră plimbarea între doi bărbaţi. Dar pe Felix îl supără mai mult conversaţia fetei.

  — Ştii, zise ea, că Titi a fost lăudat de profesori. Titi are să fie un pictor mare.

  Aurica spunea asta cu un aer special, în maniera Aglaei, care jignise pe Felix, cu aerul de a face o comparaţie între geniul lui Titi şi mediocritatea lui Felix.

  — Ia spune tu, Titi, întrebă Aurica, ce-au spus profesorii? Titi nu se lăsă rugat şi începu să reconstituie narativ o scenă întreagă, din care înţelese că un profesor oarecare, cu nume obscur, de la belle-arte observase lui Titi că în privinţa desenului „merge”. Felix asculta distrat, preocupat să găsească un pretext de a fugi.

  — Mi se pare că nu te bucuri cum trebuie de succesul lui Titi, îl mustră Aurica.

  — Ba da, ba da, cum să nu? Zise Felix, căutând cu ochii un coleg, ca să se prindă de el.

  — Titi munceşte foarte mult, îşi urmă Aurica elogiile, are şi talent. Nu oricine se naşte cu norocul ăsta. Eu, de pildă… Dar dumneata cum mergi cu facultatea? Îmi închipui, greu, învăţătură multă; poate nu era nimerit pentru dumneata, aşa debil, fără nimeni.

  Felix se irită. Compătimirile acestea deplasate cu care-l înconjura din când în când familia Tulea şi care se potriveau atât de puţin ambiţiilor lui îl dezgustau. Avea încredinţarea că se pricepe în artă şi literatură şi dispreţuia în sinea lui profund pe Titi, pe care-l socotea un prostănac. Totuşi, Felix nu s-ar fi încercat niciodată să scrie. Era aşa de ambiţios, încât nici nu putea să-şi închipuie că n-ar ajunge a fi cel dintâi dintr-o ramură de activitate. Însă îşi dădu seama că, în artă sau literatură, succesul e adesea chestiune de întâmplare. Având în sânge ceva din temperamentul pozitiv al tatălui său, Felix citea şi ştia toate, adică cu mult mai mult decât colegii lui artişti sau literaţi, dar n-avea stimă decât pentru cariera bizuită exclusiv pe studiu. Voia să ajungă un doctor mare, cu o cultură generală excepţională, şi numai atât. Un risc în alt domeniu i se părea ruşinos. Felix profită de o învălmăşeală şi se smulse brusc de la braţul Aurichii, rămânând îndărăt în spatele unui grup compact de pietoni. Aurica, consternată, îl căută desperată cu ochii şi-şi arătă nemulţumirea faţă de Titi:

  — Domnul Felix nu e deloc cavaler.

  Felix alergă acasă pe drumul cel mai scurt. Găsi pe moş Costache la masă, făcându-şi ţigări cu tutun din chesea. Mâncase mai înainte şi nu mai avea în faţa lui decât firimituri de pâine şi o farfurioară întinsă cu cojile unui măr. Bătrânul părea cam abătut. Felix se miră că la masă nu se mai afla decât un alt tacâm, acela în faţa căruia se aşeza de obicei. La locul obişnuit al Otiliei nu era nimic şi nici vreo urmă că stătuse acolo cineva. Bătrânul sună, şi Marina aduse mâncarea lui Felix. Şi Marina avea mina schimbată. Era mai dezordonată, căsca şi arăta plictiseală fără nici o pudoare. Cu Otilia nu şi-ar fi îngăduit asta niciodată.

  — Laşi pe masă toate, adăugă, căscând tare, Marina, le-oi strânge eu mâine dimineaţă.

  Felix şi-aduse aminte atunci că Otilia rugase pe Pascalopol să vină s-o ia cu trăsura, îşi închipui deci că Otilia e în oraş cu moşierul. Un val de ciudă îl cuprinse, cu toată opunerea raţiunii. Se uită la ceas. Era nouă jumătate. Otilia pierdea într-adevăr nopţile, dar numai la ea acasă. Din oraş nu se întorcea niciodată mai târziu de nouă, şi nici Pascalopol, care unea galanteria cu paternitatea, nu o reţinea la ore înaintate. Se gândi apoi că Otilia e supărată şi s-a urcat în odaie.

  — Dar domnişoara Otilia? Întrebă el, fiind de faţă şi Marina. Moş Costache, înfundat în ţigările lui, n-auzi bine, iar Marina, care tocmai ieşea pe uşă, răspunse enigmatic:

  — Apoi, Otilia, cum e Otilia!

  Lui Felix îi veni gust să bată cu pumnul în masă, înciudat de a nu putea afla neted un lucru aşa de simplu. Îşi întoarse toată violenţa împotriva mărului putred, pe care îl ciopârţi crunt. Costache făcea ţigări şi fuma mereu, înfăşurând toată masa în cearşafuri de fum.

  — Felix, zise el în sfârşit, seara noi n-o să mai gătim aşa, oboseală zadarnică pentru Marina. Dacă vrei, îţi face ţie ceva uşor. Poţi să te duci în oraş să mănânci, mai petreci, vii acasă când vrei, nu?

  Felix nu înţelese bine. Să mănânce în oraş, unde, cu ce bani?

  — Unde să mănânc?

  — Unde vrei, la restaurant, îţi dau bani.

  Şi moş Costache scoase din buzunar un fişic cu monede.

  — Uite încă două sute cincizeci de lei, ştii, pentru care ai iscălit.

  Ideea unui nou fel de viaţă, mai liber, umplu pe Felix de o oarecare satisfacţie, dar nu putu să nu observe că moş Costache îl trimitea să mănânce în oraş cu propriii lui bani, şi aceştia împrumutaţi din propriul lui fond. Eliberându-se de întâia impresie, fu mirat de noul program. De ce să mănânce în oraş? Fără Otilia? Voia bătrânul să-l gonească din casă? De ce însă numai seara?

  — Dar dumneata, întrebă el, unde mănânci?

  — Eu nu prea mănânc seara, apoi mai gust eu câte ceva în oraş.

  — Dar Otilia?

  — Păi, Otilia a plecat! Felix îngheţă.

  — A plecat Otilia? Unde?

  — A plecat la moşie la Pascalopol, zise moş Costache, vădit afectat.

  — Dar de ce?

  Moş Costache ridică din umeri.

  — Nu se poartă bine lumea cu Otilia, e şi ea supărată.

  — Şi când vine?

  — Nu ştiu!

  — Se… Mărită cu Pascalopol? Întrebă instinctiv Felix.

  — Nu mi-a spus! Poate! Asta ar trebui să facă, ai dreptate. Felix îl blestemă în gând pe moş Costache şi se urcă ameţit în odaia lui. Sufletul îi era combătut de sentimente contrare. Împărtăşea supărarea Otiliei şi-i înţelegea dorinţa de a pleca undeva departe, dar îl jignea totodată plecarea ei cu Pascalopol. Ea, o fată, să plece la moşia unui necunoscut, în definitiv, şi pe timp îndelungat şi fără să-i spună nimic! Otilia i se păru de o putere de disimulaţie infernală. În vreme, dar, ce-l încredinţa că-l iubeşte şi-l săruta pe buze, ea medita cum să fugă la Pascalopol. Desigur că avea legături cu el, poate chiar se căsătorise. Felix fu din nou zdruncinat în cultul lui pentru Otilia, şi toate bârfelile Aurichii năvăliră cu putere în sufletul lui. Oricât de răi erau cei din familia Tulea, dar o cunoşteau de mult pe Otilia. Ceva adevărat trebuia să fi fost în vorbele lor. Felix se întinse pe pat, greu de oboseală nespusă. Totul i se păru urât, dezolant, fără sens, casa lui Costache, o ruină părăsită, el însuşi, un om aruncat în lume, fără nici un căpătâi. Ce să facă în această pustie, lăsată în grija unei bătrâne slabe de minte? Şi Otilia, care îl certase că nu e cuminte că vrea să plece! Otilia i se desfăcu din întuneric. Îşi aduse aminte de întâia noapte în care păşise în această casă, de glasul fetei din capul scării, de braţul subţire care i se agăţase de al său, de întrebarea Otiliei: „Ţi-e foame?” şi de prăjitura întinsă la gura lui. Se văzu sărutând genunchii Otiliei, sărutat delicat la rându-i de fată. Nu! Nu se putea. Nu aşa se poartă o fată indiferentă. Iar dacă Otilia ar fi fost o stricată, nu s-ar fi împotrivit cu atâta putere la violenţele lui şi n-ar fi suferit atâta la bârfelile celorlalţi. Felix sări în picioare fulgerat de o idee romanţioasă. Fără îndoială, Otilia, amărâtă de purtarea lui moş Costache, a fost nevoită să plece în pripă, dar i-a lăsat undeva o scrisoare de explicaţie, nişte instrucţiuni. Puse mâna pe lampa cu picior de pe masă şi ieşind în coridor se-ndreptă spre odaia Otiliei. Camera era în dezordine şi se simţea plecarea grăbită a fetei. Rochii care nu fuseseră socotite utile erau aruncate morman, o carte era deschisă şi îndoită acolo unde ajunsese cu lectura Otilia când o părăsise. Uşile de la garderob nu erau bine închise. Felix căută bine prin toată odaia, dar nu găsi nici o scrisoare, nici un semn. Se lăsă jos pe un fotoliu şi privi cu tristeţe odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. În sofa se mai zărea cuibul făcut de trupul Otiliei, şi în aer plutea adierea ei. Pe masă, Felix găsi un pieptene arcuit, pe care Otilia şi-l punea în creştetul capului ca să alunge pletele peste urechi. Îl luă în mâini şi îl răsuci, simţind în nări parfumul părului Otiliei. Aşadar, Otilia nu-i lăsase nimic. De acum încolo avea să stea singur, exilat pe acest vast coridor, într-o curte mereu adormită, întâlnindu-se o dată sau de două ori pe zi cu un bătrân morocănos. Otilia îl trădase. Felix luă iarăşi lampa în mână, vârî pieptenele în buzunar şi se-ntoarse în odaia lui. Se dezbrăcă şi se sui în pat, după ce suflă în lampă, rămânând numai la lumina focului. Deşi era primăvară, zilele erau reci, şi acuma se auzea vântul izbind în geamlâc şi clătinând pomii neînfrunziţi. Felix alergă cu gândul la moşia lui Pascalopol. Ce făcea oare Otilia acolo? Un cleşte de gelozie îl strânse din nou de piept, amintindu-şi familiarităţile pe care le surprinsese între Pascalopol şi fată. Nu, nu mai era nici o nădejde. Otilia avea legături mai strânse cu moşierul, şi toată gingăşia ei faţă de el, Felix, nu fusese decât un chip fin de a-l înşela asupra adevărului. Ce însemnau aerele acelea materne, îngrijorarea de viitorul lui, dacă nu lipsa dragostei? Felix râse el însuşi de romantismul său şi găsi că pentru un viitor medic nu era tocmai pregătit sufleteşte. I se reproşase în glumă de către colegi. Trebuie să fie mai cinic, mai pozitiv. Femeile joacă comedii. Otilia făcuse pe pudica cu el, îi dăduse timidităţi serafice, şi acum dormea în casa grasului Pascalopol, dacă nu alături de el. Mâniat, Felix dădu cu palma în aer, ca să sfâşie această viziune supărătoare. Sufletul i se încordă de hotărâri. Are să fie un cuceritor, un bărbat fără nici un scrupul, ca atâţia alţii. Era singurul mod de a fi preţuit de femei. Dacă Otilia ar fi fost acum acolo, ar fi ştiut el ce să facă. Zbuciumându-se în pat, Felix dădu pe întuneric cu mâna de pieptenele pe care îl pusese mai înainte lângă pernă. Capul Otiliei, încărcat de bucle date peste urechi, îi răsări din nou în minte, plin de inocenţă. Dacă exagera? Plecarea Otiliei era îndreptăţită de mizeriile pe care le suferise în ultima vreme. Poate că Otilia a plecat la repezeală, după vreo ceartă cu bătrânul, şi n-a avut vreme să-i lase vreo vorbă. Însă îi va scrie pe dată ce va ajunge. Acest gând puse din ce în ce mai multă stăpânire pe Felix, care în cele din urmă adormi, visând că Otilia îl săruta şi-i citea propriile ei scrisori.

  A doua zi, Felix aşteptă nerăbdător toate cursele factorului, dar nu primi nici o scrisoare. Începu să facă o socoteală: Otilia sosise noaptea târziu şi n-ar fi avut vreme să scrie decât a doua zi; într-o zi, scrisoarea nu va putea veni. A treia zi, nimic. Felix lărgi calculul în favoarea Otiliei. După o săptămână de concesii şi explicaţii, Felix se descurajă şi ajunse din nou la încheierea de la început, că Otiliei nu-i păsa de el. Ieşi în oraş din ce în ce mai des, mâncă la restaurante, merse cu colegii la berării şi se-ntoarse câteodată la ziuă, ameţit de băutură. Nu-i cerea nimeni nici o socoteală, nici nu-l vedea. Acest fel de existenţă liberă începu să-i placă. Făcuse cunoştinţă cu câteva studente emancipate, de purtări îndoielnice, care luau parte la petreceri cot la cot cu studenţii, şi-şi dezvoltă prin ele iniţiativa personală. Una îl aduse până acasă şi avu pretenţia de a se sui sus la el, să vadă cum stă. Lui Felix i se păru că aduce o jignire Otiliei şi refuză, spre indignarea domnişoarei, care-l acuză, abia acoperit, de repulsii bolnăvicioase. Începu să-şi evite atunci colegii de petreceri şi să se hazardeze singur în localuri, în fiece zi altul. Acest chip de a descoperi mereu noi înfăţişări ale vieţii, noi oameni neprevăzuţi îl distră o vreme şi se lăsă în voia jocului, sub pretextul că unui medic i se cădea să cunoască toate umbrele societăţii. Într-o zi, pe seară, simţi o mână viguroasă ce-l strângea de braţ. Se-ntoarse şi se găsi faţă în faţă cu Stănică, gras, bine îmbrăcat, cu o lavalieră fluturătoare la gât.

  — Ce mai faci? Îl întrebă Felix convenţional, ca să-şi ascundă neplăcerea întâlnirii.

  — Mă-mpuşc! Zise zgomotos Stănică, fără umbră de deznădejde.

  Felix îl întrebă din ochi asupra cauzei.

  — Îmi trebuie, dragă, cel puţin două sute de franci numaidecât, şi nu-i găsesc. Simion, socru-meu, e un fleac ramolit, n-are decât cartoane mâzgălite, moş Costache e cărpănos.

  Bănuind că Stănică vrea să-i ceară bani lui, Felix făcu gestul de a se disculpa, de a regreta. Candidatul la sinucidere însă îl înţelese.

  — Nu, dragă, nu te teme, parcă eu nu văd că nici dumneata n-ai? Birjar! Birjar!

  Birjarul chemat opri în apropierea celor doi, şi Stănică îl împinse pe Felix în trăsură, fără ca acesta să ştie unde îl duce.

  — Am o idee! Explică Stănică în trăsură. Să văd. Stănică se dădu jos într-o stradă din jurul Lipscanilor, în faţa unui restaurant cu înfăţişare modestă, înăuntru însă chelnerii erau în frac, o sală întinsă cu mese, cu îngrijire aşezate, se sfârşea printr-un fel de scenă, pe care se vedeau instrumentele mai voluminoase ale unei orchestre. În sală nu era nimeni, deşi erau orele opt. Stănică împinse pe Felix pe o uşă laterală, urmărit ceremonios de doi chelneri. Intrară într-o odaie mică, pe loc iluminată electric de un chelner, în care se afla o masă, chiuveta pentru şampanie, o canapea şi tablouri banale.

  — Ei, zise Stănică, aşa-i că-i bine? Local de noapte! Aici se fac afaceri straşnice. Unul de ăsta să am, şi nu mi-ar mai trebui avocatura. Ce iei?

  Stănică, aflând că Felix nu mâncase, comandă din proprie iniţiativă un meniu şi ceru vin, dând recomandaţii bogate asupra buchetului şi temperaturii băuturilor. Chelnerii răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea că Stănică le era cunoscut:

  — Se face, coane! Imediat!

  — Ia ascultă, Jeane (uite, pe ăsta l-am scăpat eu de armată), zise Stănică, patronul e aici?

  — Este! Să-l chem?

  — Nu, nu, nu acum!

  Stănică şi Felix începură să mănânce, dar mai ales să bea, şi vinul translucid, aburos şi puţin amărui ameţise pe tânăr. Stănică vorbea de toate zgomotos, regreta trecutul, se bătea în piept de pierderea unor mari şanse, îşi făgăduia onoruri viitoare şi din când în când se împuşca fictiv. Lui Felix, devenit fără voia lui volubil, îi scăpă vorba despre Otilia.

  — Aha, sări Stănică, a fugit porumbiţa! Nu ţi-am spus eu?! Dragă, eşti tânăr, n-ai experienţa mea, dar, să ştii, fete ca Otilia te duc la desperare, dacă nu te smulgi la vreme. Sigur! S-a dus iar la Pascalopol, satirul ăla bătrân. Are moşie, are parale bune, îi poate face toate gusturile. Nu fi copil! Nu te amărî atât. Ah! Ah! Frumoasă e tinereţea. Unde mai vine o dată, că aş şti cum s-o trăiesc! Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. (Las' că-ţi dau eu o fată faină!) Şi cum îţi spui de Otilia! Nostimă fată, delicioasă, de acord, dar uşuratică, cheltuitoare, e femeie care te ruinează. Pe ea nu poţi conta. Azi cu unul, mâine cu altul. Ştiu, ţi-a spus că te iubeşte, ţi-a dat speranţe, poate aţi mers şi mai departe. (Ai? Spune-mi drept, că zău nu spun la nimeni! Ai avut-o! Nu? Serios? Tare eşti inexpert!) în sfârşit! Şi după aceea a zburat! Parcă mie nu mi-a făcut la fel?!

  Felix rămase cu gura căscată, neînţelegând în începutul lui de ebrietate că Stănică inventează.

  — Zău, se jură Stănică, ştie toată lumea! Am vrut s-o iau de nevastă, s-o ridic până la mine, fără să mai întreb ce şi cum, totul era gata, gustasem, ca omul, mă-nţelegi, din fericirile dragostei, şi Otilia m-a plantat.

  — Ai vrut să te căsătoreşti cu Otilia?

  — Da, monşer, cum, nu ştii?

  Văzând însă că Felix se face mai alb la faţă, Stănică găsi prudent să deplaseze chestiunea.

  — Aşa-s femeile, dragă, nu trebuie să te ambalezi. Uite, Olimpia mea: o stimez, am adorat-o (are, îţi spun aici între patru ochi, un corp superb, calităţi de curtezană excepţionale), dar mă plictiseşte. Îmi taie aripile iniţiativei. Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă.

  Atunci intră pe uşă o domnişoară sprintenă, foarte elegantă, cu o mare blană în jurul gâtului.

  — Hei, Georgeta, sări Stănică, bine te-am găsit! Ce mai faci? În loc de orice răspuns, Georgeta se trânti pe un scaun în faţa lui Felix, îşi rezemă bărbia într-o mână şi, întinzând cu cealaltă un pahar ca să i se toarne vin, întrebă:

  — Dar tânărul cine e?

  — Nu ştii? Mi-e rudă, prin alianţă, băiat de viaţă, student în medicină!

  — Da? Făcu Georgeta dulceag, contemplându-l în largul ei pe Felix, spre jena acestuia.

  Stănică recomandă pe fată în chipul acesta:

  — Asta e Georgeta, fată faină!

  Într-adevăr, Georgeta merita toate elogiile. Era plină la trup şi la faţă până la marginea de unde ar fi devenit obeză, fără să pară totuşi. Părul negru era creţ şi înfoiat ca al unei napolitane. Două mari gropiţe în obraz păreau artificiale. Ceea ce uimea şi colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era o fineţe de marmură a incarnatului. Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful şi unghiile subţiri şi în migdală. Sprâncenele, genele erau înfipte ca-n carnea unei piersici netede. Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie. Când bea, buzele şi dinţii fetei se vedeau prin cristal, şi Felix se putu încredinţa de sănătatea lor excepţională. Georgeta avea gesturi legănate, accente moi, dulcege, vorbea fără afectare şi foarte liber, însă cu o perfectă decenţă. Lui Felix îi plăcu numaidecât, deşi bănuia că meseria ei era foarte suspectă, nu fără să se mire că un exemplar de o frumuseţe aşa de rară putea cădea atât de jos.

  Georgeta îşi schimbă brusc locul şi se aşeză lângă Felix.

  — Cum te cheamă? Îl întrebă ea, şcolăreşte.

  — Felix.

  — Felix şi mai cum?

  — Sima.

  — Şi urmezi medicina?

  — Da.

  — Ce nostim! Nu cunoşteam până acum un student în medicină.

  Stănică făcu încă o dată încurajator cu ochiul către Felix şi zise:

  — Fată faină!

  — Lasă-mă-n pace, frate, se supără Georgeta, ce-i tot dai zor cu „fată faină”?

  — Divină! Exclamă Stănică.

  — Uf, eşti agasant! Mai toarnă-mi puţin vin.

  Stănică turnă, apoi pretextă necesitatea unei convorbiri cu cineva în local şi ieşi afară. Georgeta se aşeză mai bine lângă Felix, învăluindu-l într-un val de parfum fin. De afară se auzi deodată intrările unei orchestre masive.

  — Dansezi? Îl întrebă ea pe Felix.

  — Aproximativ! În fond, fata părea intimidată. Felix îi inspira un respect paralizant şi se silea să iasă din frivolităţile obişnuite. Îl întrebă despre viaţa universitară, despre colege. Felix îi spuse despre toate amabil, dar, băgând de seamă că devine pedant, se opri. Voia să găsească un cuvânt galant.

  — De ce nu-mi mai vorbeşti? Mă interesează! Protestă Georgeta. Sunt fete frumoase la Universitate?

  — Nu totdeauna urâte, dar îţi închipui că fetele frumoase ca dumneata nu se duc să muncească atâţia ani, ca să-şi facă o carieră.

  Acest stângaci compliment încântă totuşi pe Georgeta.

  — Crezi că sunt frumoasă? Întrebă ea fără afectare.

  — Foarte frumoasă!

  — Sunt măgulită de ce-mi spui! Şi dumneata eşti simpatic.

  Când Stănică reveni, însoţit de un bărbat gras în smoching şi de chelner, rămase mirat de convorbirea paşnică şi nevinovată dintre cei doi. Se aşteptase la altceva.

  — Eu plec, zise el, să ne facă plata. Dumneavoastră, dacă vreţi, mai staţi.

  Felix protestă din cap, iar Georgeta refuză şi ea:

  — Astă-seară mă simt obosită, mă duc să mă culc!

  — Ce au dumnealor de plată? Întrebă ceremonios omul gras.

  Chelnerul îi arătă lista, şi când Stănică făcu gestul, pur decorativ, de a plăti, omul cu smochingul protestă:

  — N-aveţi nimic de plată!

  — Să trăieşti, coane Iorgule! Mulţumi Stănică.

  — Să nu mă uiţi, zise Iorgu. Pune o vorbă bună pe lângă conu Costache, să-mi prelungească contractul.

  — N-ai nici o grijă, zise Stănică, apropiindu-se de Iorgu, eu ce fac toată ziua? Însă am să te rog ceva. Ştii, trebuie să-i bat capul mereu, să-l sperii cu procese posibile etc., să-mi neglijez afacerile. Sunt cam lefter acum, nu poţi să-mi dai două sute de franci? Îţi garantez eu că-ţi aduc contractele prelungite.

  Iorgu îşi încruntă puţin sprâncenele, medită negustoreşte, apoi le readuse din nou la linia primitivă.

  — S-a făcut!

  — Ura! Zise Stănică, să mai bem un pahar. Nici nu ştii ce înseamnă să faci alt contract aici. Vad comercial! Al dracului moş!

  — Care moş? Întrebă, puţin cam intrigat de unele nume proprii, Felix.

  — Ha, ha, ha, râse Stanică, ce, nu ştii? Localul ăsta e proprietatea lui moş Costache, şi dumnealui e chiriaş. Coane Iorgule, îţi prezint pe nepotul lui moş Costache.

  Domnul Iorgu întinse mâna şi se înclină foarte respectuos şi comercial.

  — Încântat, şi vă rog să mai poftiţi!

  După ce Stănică tapă cei două sute de franci, ieşiră câteşitrei din odaia separată, şi Felix fu surprins să vadă că sala cea mare, sonoră de valsuri, era plină de lume bine îmbrăcată. Chiuveta cu şampanie frapată se afla mai la toate mesele. Toate privirile se-ndreptară spre Georgeta, şi un bărbat îi făcu chiar un semn desperat, la care fata ridică indiferentă din umeri. Stănică chemă o trăsură şi se urcară câteşitrei în ea.

  Cât timp merse cu trăsura, Stănică înghionti pe Felix şi-i făcu semne cu ochii, cu înţelesul: „Du-te cu ea, nu fi prost!”

  Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu nici un semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea nici un scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:

  — Aici stau!

  O luptă scurtă se dete în sufletul lui Felix între scrupulele sale şi îndemnurile lui Stănică. Învinse timiditatea, şi Felix zise:

  — Mă ierţi, dar eu trebuie să plec!

  Georgeta îl privi galeş, însă atât de decent, încât teama lui Felix de a nu face o gafă crescu.

  — Când vrei să vii să mă vezi, vino, îl invită domnişoara, după-amiază sunt totdeauna acasă; stau la etajul doi.

  Îşi întinseră mâna reciproc. Pentru Felix începu o nouă scurtă bătălie: să-i sărute, sau numai să-i strângă mâna? Privi în toate părţile pe bulevardul pustiu. Dacă fata era o pierdută, se făcea de râs sărutându-i mâna, dacă nu, nesărutându-i-o făcea un gest jignitor. Fata îl privi limpede în ochi, râzând, în vreme ce Felix îi strângea mâna cu putere, nehotărât. În cele din urmă, neputând rezolva problema, Felix luă mâna, o sărută şi plecă precipitat. Fata, interpretând altfel gestul lui, îl privi puţin cum se depărtează şi apoi intră în gang, fluierând uşor o şansonetă. „Nostim băiat”, fu gândul ei tot timpul cât urcă scările.

  Când se sculă, Felix află de la Marina că Simion făcea familiei din ce în ce mai multe necazuri. Plecase de acasă şi numai cu greu fusese găsit. Nu şedea locului defel, şi acum Aglae era hotărâtă să consulte un alt doctor, mai mare.

  — Păcatele lui cele mari, zise Marina ca încheiere, Dum-nezeu nu bate cu băţul!

  Mai mult decât cazul bătrânului, îl impresionă pe Felix tonul rău, răzbunător cu care spusese Marina aceste vorbe. „Curioasă familie, gândi el. Niciunul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc.” O curiozitate amestecată şi cu milă îl îndemna să se ducă să vadă pe Simion, dar amintirea ostilităţii cu care erau priviţi acolo el şi Otilia îl opri. Se întâmplau lucruri noi, într-adevăr, cu Simion; Aglae nu era totuşi prea tulburată, fiindcă niciodată nu-i dăduse mare importanţă. Era totuşi cam plictisită. Simion mânca lupeşte, dar slăbea văzând cu ochii şi căpă-tase o fixitate supărătoare în privire. Nu mai şedea locului, cuprins de o anxietate febrilă, ceea ce strica liniştea Aglaei.

  — Omule, dar stai odată locului, că-mi iriţi toţi nervii. Odată brodai, pictai, nu te-ncurcai printre picioarele oamenilor. Un om cuminte se menajează, se odihneşte. Uite cum ai slăbit!

  Simion explica astfel agitaţia lui: aplicând metoda unei supraalimentaţii raţionale, îşi întărise tot organismul. Acum avea o forţă herculeană, colosală, şi simţise cum pârâie scaunul şi duşumelele. Casa şi solul erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să-şi consume energiile şi să-şi subţieze până la normal muşchiulatura.

  — De unde Dumnezeu ai mai scos şi teoriile astea?! Zise Aglae supărată, dar luându-l în serios, nu vezi că eşti ca o umbră? O să chem un doctor să te vadă!

  Stănică aduse un alt prieten al lui, tot atât de suspect, care îl examină pe Simion cu o atenţie exagerată şi neîndemânatică. Îi pipăi splina şi ficatul, îl întrebă de felurite lucruri, de apetit, de emisiunea de urină. Simion dădu un răspuns foarte original:

  — Când fac, înţelegi, văd cum ies un fel de flăcări care găuresc pământul.

  Toţi se uitară la Simion, interesaţi de fenomen, în care crezură, iar doctorul zise:

  — Curios! Mănânci mult? Ţi-e sete?

  — Mănânc foarte puţin, atât cât trebuie ca să nu se stingă căldura spiritului!

  — Ce asculţi la el, domnule doctor? Rectifică Aglae, mănâncă ceva de speriat, şi slăbeşte!

  — Eu cred, îşi dădu cu părerea doctorul, că domnul… Domnul… (Doctorul uitase numele şi-l întreba din ochi.)

  — Ovidiu! Intercală Simion.

  — Te-ai zăpăcit de tot, îl scrută cu dispreţ Aglae. Îl cheamă Simion.

  — Ei bine, continuă doctorul, eu cred că domnul Simion are diabet, desigur un început de diabet. Rămâne de văzut ce fel de tip de diabet, dacă e unul pancreatic, sau numai unul renal.

  — Te-nşeli, protestă Simion, nu sunt bolnav deloc. Sunt sănătos tun. Cine se apropie de mine se molipseşte de sănătate. Nu e aşa, Despino? Se adresă el Aurichii.

  — Vezi dumneata, încercă să demonstreze răbdător medicul, pentru care erorile de nume ale lui Simion erau nule şi neavenite, fiindcă nu cunoştea onomastica familiei, sunt boli insidioase care se încep cu o senzaţie de bunăstare, cu mină bună, cum e de pildă diabetul. Dar nu trebuie să te sperii. E o boală perfect curabilă azi, şi la o vârstă ca a dumitale – aproape inofensivă. Câţi ani aveţi?

  — O sută cinci! Zise Simion foarte serios, izbucnind apoi într-un râs zgomotos.

  Doctorul râse şi el de ceea ce luă drept o glumă.

  — Nu este exclus să trăieşti o sută de ani!

  — Dar i-am trăit de mult. Am fost cel mai energic om!

  — Ai dreptate, zise doctorul. Când eşti tânăr, ţi se pare că trăieşti o sută de ani. Mă bucur, mă bucur foarte mult că eşti bine dispus. Asta e o condiţie sine qua non a restabilirii. În sfârşit, se ridică el, faceţi o analiză pentru constatarea glicozuriei, şi alta pentru determinarea glicemiei, vă fac o notă la un laborator, şi apoi ne vom pronunţa. Până atunci, alimentaţie rezonabilă, fără făinoase şi zahăr.

  — Ce are, doctore? Întrebă Stănică, foarte interesat, afa-ră, crezi că se curăţă? Moştenim?

  — Te cam grăbeşti. Bătrânul e jovial, destul de voinic. Poate fi o criză de glicozurie, se întâmplă la arteriosclerotici. Nu mi se pare grav.

  — Uite.

  — Ţi jur pe amintirea mamei mele, zise Stănică, re-intrat în casă, că mi-a spus doctorul că n-ai nimic. Doctor excelent, face minuni!

  — Când îţi spun eu că sunt sănătos tun! Daţi-mi să mănânc.

  — Asta nu, protestă Aglae, ai auzit că trebuie sa ţii dietă!

  — Dobitoc! Rânji Simion şi începu să se plimbe mai repede prin odaie.

  — Daţi-i, domnule, să mănânce, încurajă Stănică, convins că asta ar putea agrava starea socrului.

  Aglae îl pierdu cu totul din vedere, încredinţată de doctor că nu e nimic. Pentru ea boala era indiferentă, nu voia cazuri complicate, care să-i strice liniştea casei. Tratamentul lui Simion se reducea la dietă, şi asta era uşor de făcut. S-o urmeze şi s-o lase-n pace.

  — Nu ştiţi o veste mare! Anunţă misterios Stănică. Felix…

  — Ce-i cu domnul Felix? Se umplu de curiozitate Aurica.

  — Felix lucrează în stil mare, o să ajungă departe. După Otilia, a găsit acum o fată superbă, una Georgeta, curtezană de lux, întreţinută de un general din elită. I-am văzut eu cu ochii mei, ce mai calea-valea, i-am dus eu cu trăsura. Fata s-a prins. Băiat fain Felix, nu cade la tristeţe.

  — Ce eroare! Se dezgustă Aurica, vânătă de invidie în fond.

  — Stricat, declară Aglae, nici ta-su n-a fost poamă mai bună. Barem să nu se amestece prea des cu Titi, să-l depraveze.

  Nici nu ştiu dacă în chestia aia cu fraţii Sohaţchi n-a fost la mijloc şi el.

  — Şi băiatul n-o să fie prost, adânci Stănică rana, să nu-ntoarcă foaia, dacă Otilia nu se mărită cu Pascalopol. Închide ochii, o ia de nevastă, moş Costache îi lasă toată averea, le mai dă ceva şi Pascalopol pentru pagubele aduse, admirabil!

  Aglae se învineţi şi se răsti la Stănică:

  — Şi mai taci odată din gură cu comediile tale! Ce mă priveşte? Cum o să-i lase Costache averea? Doar adoptând-o, dacă o mai îndrăzni!

  — Da? Aşa crezi dumneata, iubită mamă? Dar testamente nu sunt? Ce zici de o coală păturită frumos, dictată de Pascalopol, în care moş Costache lasă toată averea iubitei Otilia?

  — Lasă-mă în pace odată, strigă, ieşită din fire, Aglae, lasă-mă-n pace! Să-l facă şi să se ducă dracului toţi. Că eu n-am pe nimeni care să-mi apere interesele mele şi ale copiilor. Simion? Se-nvârteşte ca un trântor şi mănâncă. Dumneata eşti avocat, dar păcat de cartea pe care o învăţaţi. Te lăudai că faci şi dregi. Cum? Averea părinţilor mei să cadă, din cauza unui frate nebun, în mâinile unei venetice? Lege e asta?

  — Stai, iubită mamă, stai, zise teatral şi cu gesticulaţie studiată Stănică. Aşa ar fi dacă n-am fi şi noi pe aici. Dar ginerele dumitale ce face? Aleargă, săracul, câteodată fără un ban în buzunar (căci dumneata nu-l întrebi dacă are sau nu), aleargă, studiază, combină. Ce, crezi că eu stau cu mâinile în sân? Doar sunt direct interesat la parte. Costache al dumitale e şiret, trebuie luat subţire. N-a făcut adopţiunea nu de frica mea şi a dumitale, ci fiindcă nu voia dinainte. Dacă s-ar fi măritat Otilia, ar fi trebuit să-i dea dotă! Aşa? Nu ştiu, nu cunosc. Moş Costache nu lasă banul din mână viu, fireşte, dar mort poate să-l lase prin testament, aici e-aici.

  — Şi dacă lasă, nu putem să-l atacăm?

  — Depinde. Dacă îţi lasă ceva şi dumitale, şi copiilor, iar grosul Otiliei, înseamnă că era în toate minţile şi s-a gândit la toţi. E foarte firesc ca un om să-şi lase averea fetei nevestei lui.

  — Lăsaţi copiii să vie la mine! Glumi Simion, fără nici o relaţiune directă cu chestiunea. Nimeni nu-l băgă în seamă.

  — Atunci, zise Aglae, ce vrei să spui? Că totul e pierdut?

  — Ba nu! Umila mea părere este că e mai bine pentru noi ca moş Costache să nu facă nici un testament. Să nu-l înghiontească nimeni! Moare, Doamne fereşte! Dumneata, ca unică soră şi rudă în linie colaterală, ascendenţi şi descendenţi neexistând, iei toată averea. Otilia rămâne afară din chestie, nu ia nimic, săraca, afară de cazul când s-ar găsi vreun titlu de creanţă din partea mume-sei. Deci nici un testament. Însă, fireşte, trebuie ca sub nici un chip moş Costache să nu adopteze pe Otilia. Mai e şi aici o primejdie: darurile în bani. Ce poţi şti ce-i dă moş Costache Otiliei?

  — Arză-l-ar focul, Doamne, iartă-mă, că mi-e frate! Blestemă Aglae.

  — Idealul e ca toată averea lui moş Costache să fie imobilă, cum e acum. O casă nu poţi s-o iei în palmă. Un viclean face şi aci vânzări deghizate etc., dar lucrul se observă mai uşor. Greşeala dumitale fundamentală e că te-ai certat cu el şi nu-i mai calci în casă, cum ţi-am mai spus! Du-te, Otilia nu e aici!

  — Aş, ce să mă duc?! Costache e încăpăţânat, până nu se uită în ochii Otiliei, nu-şi descleştează gura.

  — Am să fac ce-am să pot cu mintea pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu, zise Stănică, cu modestie spirituală, dar dă-mi şi dumneata ceva fonduri, uite, mi-ar trebui o sută de franci.

  — Nu ştiu ce faceţi voi cu banii, zău, se miră Aglae, când v-aud, n-aveţi!

  — Suntem tineri, lăsă capul în jos Stănică, ne iubim!

  — Fleacuri de-ale voastre. Să vedem mâine dacă mai am bani.

  Stănică se repezi şi-i sărută afectat mâinile Aglaei, apoi o sărută şi pe Aurica.

  — Oh, strânse el mâinile la piept, mi-ai dat, Doamne, ce-am dorit: o soţie sfântă cu familie afectuoasă şi bună. Mamă, declamă el către Aglae, tu dezminţi toate bârfelile împotriva soacrelor.

  „Scârboasă femeie! Medită Stănică, în drum spre casă.

  — Stănică era un om volubil şi instabil, care însă trăia sincer o clipă toate sentimentele umane şi le înţelegea.

  — Scârboasă femeie! Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă. Olimpia mea începe să se gălbejească la faţă, ca şi ea. Otilia, ce mai fată! Bravo, Pascalopol, bravo, Felix!”

  Deşi Felix se jurase de a nu mai păşi în casa Aglaei, totuşi îşi călcă cuvântul, şi iată cum. Intrase de la început în graţiile profesorului de psihiatrie, savant blând şi integru, căruia îi ceruse informaţiuni bibliografice ce dovedeau o orientare afară din comun. Când profesorul află că Felix era abia în anul întâi, fu mirat şi amuzat totdeodată de atâta zel. La medicină, până la faza internatului, studentul e de obicei un auditor pasiv şi anonim. Îl întrebă cum se numeşte şi păru a-şi aduce aminte de Sima, tată-său. Profesorul era încântat de asiduitatea tânărului, îi făcea un semn prietenesc când îl zărea la curs, care se făcea la un ospiciu, îi punea mâna pe umăr când treceau în vizitele demonstrative, îl privea personal în ochi când explica un caz interesant. Felix, plin de mândrie şi de ambiţie, ceru într-o întrevedere permisiunea de a studia unele probleme de amănunt clinic şi obţinu nu numai aprobarea cordială şi o temă de încredere, ci şi iniţiativa de a se folosi liber de biblioteca profesorului. Biblioteca se afla în sala de aşteptare a profesorului şi într-o odaie alăturată, încât Felix venea, fără să supere pe nimeni, în orele de consultaţie ale acestuia. O dispoziţie a profesorului, care era şi medic-şef al ospiciului, îi îngăduise să intre ziua în orice secţie. Internii îl priviră cu mirare, cu falsă ridicare din umeri, apoi se supărară. Alături de ei era şi medicul-secund, om mediocru, care îngreuia oricărui cercetător observaţiile, sub motiv că pacienţii sunt tocmai în studiul lui, în realitate din invidie sterilă faţă de aceia care, publicând, se făceau cunoscuţi şi ameninţau să pătrundă la Universitate.

  — Ascultă, domnule, zise un intern într-o zi lui Felix, ce cotrobăieşti dumneata pe aici? Eu nu pricep cine ţi-a dat dumitale voie să vii în spital.

  Internul, afectând suspiciuni mari, chemă servitorii, chemă portarul. Aceştia spuseră că au ordin de sus. Internul strâmbă din nas, dar nu se dădu bătut.

  — Bine, bine, ţi-o fi spus să vii o dată, aşa, dar nu în fiece zi. Eu am aici răspunderi, nu pot să las printre bolnavi persoane străine de serviciu, să-mi obosească pacienţii, să-i sâcâie cu întrebări. Am să raportez cazul domnului profesor.

  Internul, încurajat de medicul-secund, care nu voia să-şi vâre mâinile direct în foc, vorbi într-adevăr medicului-şef, prefăcându-se că nu-şi dă seama cine a dat voie să se introducă în spital un student în anul întâi, care perturbează liniştea bolnavilor.

  — Lasă-l, dragă, spuse profesorul, blajin, eu i-am dat voie. E un băiat de treabă, care învaţă. E bine să obişnuim pe studenţi de la început cu observaţia directă.

  Prudent, profesorul nu trăda intenţiile mai savante ale lui Felix. Acum internul, dezarmat, căuta să demoralizeze pe Felix în alt chip.

  — Şi ce vrei dumneata să faci? Să studiezi un caz?

  — Da!

  — Eh, făcu internul, amar ca de lungi dezamăgiri, se vede că eşti novice! Câte n-am vrut eu să fac?! Da' ce? Ai aici material interesant, ai laborator? Şi crezi că maestrul o să te felicite? Nu cunoşti oamenii, monşer! Poţi să cazi jos de oboseală, şi nu-ţi recunoaşte nimic.

  — Dar eu nu mă gândesc să câştig recunoştinţa maestrului. Vreau să public!

  Internul pufni în râs.

  — Ce să faci? Să publici? Cu ce? Ai bani? Şi aşa crezi dumneata că se face un studiu? Stai, domnule, nu te grăbi, să-nveţi carte întâi, să-ţi iasă tuleiele, ce-o iei la goană?

  — Nu vreau decât să fac mici observaţiuni asupra unor cazuri de clinică mai interesante, sub supravegherea maestrului.

  — Ha, ha, zi aşa, domnule! Fă dumneata asta, dacă vrei, eu n-aş mai face, să mă tai! Le convine dumnealor. Tu să stai aici, să munceşti zi şi noapte, să-i observi cazurile, să i le expui frumos, iar ei, domnii profesori, să le ia de-a gata şi să-şi pună numele. Nu fi naiv, amice! N-am păr în cap câte comunicări am făcut eu „maestrului” (internul apăsă ironic), care acum fac parte din opera lui.

  În scurt, după intern rezulta că sforţarea ştiinţifică era inutilă, stându-i piedică escrocheria, banalitatea faptelor, sărăcia materială. Acţiunea de demoralizare a internului era aşa de totală, încât Felix, spirit ardent şi tânăr, nu se lăsă contaminat şi nu izbuti să se convingă că e cu neputinţă să ajungi ceva. Îşi redactă articolul, îi puse în subsol un număr cam exagerat de referinţe şi-l prezentă profesorului. Acesta îl găsi foarte bun, dar sfătui blajin („eu, din partea mea, aş face aşa”) pe Felix să mai extirpeze din note, arătându-i că, dacă era lăudabil pentru el personal că ştie atâtea lucruri, pentru cititorul specialist, interesat de chestiune în sine, umflarea putea fi fastidioasă. Îl puse să traducă în franţuzeşte articolul şi să i-l înapoieze cât mai curând. Vesel, Felix confecţionă traducerea şi o prezentă. Apoi nu mai auzi nimic vreo două luni de lucrare şi se încredinţă în sinea lui că nu putea însemna mare lucru o observaţie făcută de un începător. Într-o zi, însă, profesorul îl chemă în biroul lui de la spital şi-i înmână un număr din Archives de neurologie şi câteva extrase.

  — Uite, drăguţă, articolul dumitale!

  Felix îşi văzu numele tipărit în sumar în dreptul acestui titlu: Un caz de asthenopie acută de origine histerică, studiat prin procedeul anaglyphelor. O căldură îi năvăli în tot trupul, umplându-l de senzaţia unei moliciuni delicioase. Se încurcă în mulţumiri, pe care profesorul i le tăie repede:

  — Uite, dragă, ce-aş vrea eu. A apărut o carte foarte interesantă în chestiunea asta (şi-i cită un nume); aş vrea să-i faci o recenzie. Să cercetezi cu atenţie literatura problemei şi apoi să mai faci o observaţie înrudită. Avem aici un caz interesant, pe Frosa de la etajul 1, cu hemidiplopie monoculară. Dacă vrei, bineînţeles, să te specializezi în ramura asta. Îţi spun drept, confidenţial, n-am prea găsit până acum tineri entuziaşti.

  Toate demoralizările internului se spulberară în valul de sânge ambiţios care circula în trupul lui Felix. Dedică mintal profesorului un devotament pe viaţă. Faptul că maestrul nu-şi adăugase numele său îi dovedea strălucit că internul n-avea dreptate. Se hotărî să se apuce numaidecât de lucru (experienţele lui priveau tulburările atenţiei vizuale în marile astenii) şi, ieşit de la profesor, se repezi pe scări să găsească bolnava. Era insă vremea mesei şi nici un intern nu se vedea. Neavând cu cine sta de vorbă şi cui să reverse din mulţumirea care-l umplea, fu nevoit să plece. Pe drum, îşi citi de câteva ori articolul (cu care ocazie observă mici rectificări din partea profesorului), îl privi de aproape şi de departe. Era indiscutabil fericit, nu de articol în sine, a cărui puţină însemnătate i se părea evidentă, cât de semnificaţia lui. Atrăsese atenţia profesorului, izbutise să fie publicat într-o revistă străină, prin urmare nimic nu-l împiedica să facă o mare carieră medicală dacă muncea. O sforţare atât de mică fusese răsplătită cu atâta bunăvoinţă! Dacă ar fi făcut lucrări mari, capitale, cu siguranţă că ar fi ajuns la Universitate, mai devreme sau mai târziu. Internul bârfea, fiindcă era un mediocru. Lumea e bună, preţuieşte munca. Oamenii de pe stradă i se părură deodată simpatici. Toţi se uitau parcă la revista lui din mână, conştienţi că el e autorul unui articol în limba franceză. Avea să ajungă un Vaschide, să devină o celebritate internaţională, bineînţeles după sforţări pe care se gândea să le ducă la o margine nemaiatinsă. Felix Sima! Numele ăsta trebuia să fie curent, familiar oricui. În tramvai, Felix, abia aşezat, oferi locul unui domn bătrân, râse cu simpatie la spiritele îndoielnice ale unui pasager împotriva direcţiei tramvaielor. Pe stradă, mângâie o pisică abandonată, privi cu bunăvoinţă pe lucrătorii unei binale. În apropierea casei, invadat de criza de bunătate, uită jurământul şi intră în curtea Aglaei, minţindu-se singur că vrea să vadă pe Simion. Găsi numai pe Aglae şi pe Aurica. Deşi îşi dădea seama de excesul de vanitate, după câteva schimburi de cuvinte banale, nu putu să nu mânuiască revista în aşa chip, încât s-o vadă Aurica.

  — Dar ce-i acolo? Un roman nou? Întrebă ea. Felix îşi sili intonaţia la modestie:

  — Este o revistă franceză, în care mi s-a publicat un articol medical.

  Cu toate că Felix cunoştea ignoranţa celor două femei şi lipsa lor de cordialitate, totuşi nu s-ar fi aşteptat la o primire atât de nepăsătoare. Aurica zise simplu, aproape cu un ton de reproş:

  — Ai timp să faci şi lucrări suplimentare? Nu-ţi ajung cursurile de la Universitate? Nu e bine să te oboseşti. La ce foloseşte? Pe Titi nu-l mai lăsăm să muncească atât. Şi Titi e lăudat, cum ştii, de profesori pentru talentul lui, o să fie un pictor cu vază.

  Aglae, care cosea nasturi la o rochie, înfipse şi ea un ac în Felix:

  — Şi-ţi plăteşte ceva pentru comediile alea?

  — Nu!

  — Apoi, fără bani cine mai face azi ceva?

  Atât spuseră cele două femei şi-şi văzură de treabă cu o indiferenţă ostentativă. Felix, întors acasă, se mustră de exces de vanitate. Ce nevoie să se laude unor femei răuvoitoare şi fără cultură serioasă?! Un om simplu nu are stimă decât pentru bunurile materiale, pentru autorităţile de toate zilele. Asta nu înseamnă că valoarea ştiinţifică rămâne nepremiată. Felix nu crezu totuşi că făptuieşte vreo crimă de îngâmfare dacă comunică publicarea articolului colegilor lui. Înainte de sosirea profesorului la curs, arătă vecinilor săi revista.

  — Ce e asta? Zise unul şi i-o luă din mână. Colegul privi revista fără curiozitate şi întrebă indiferent:

  — Ăsta e de tine?

  Apoi îi înapoie revista aşa de repede, încât fascicula căzu jos pe duşumea, înainte ca Felix s-o poată prinde cu mâna. I-o luă de jos un intern mai în vârstă, care stătuse până atunci de vorbă cu medicul secundar. Acesta o răsfoi strâmbând din nas la fiece titlu, se opri la paginile lui Felix şi, fără a-l privi în faţă, întors către medic, exclamă, în legătură cu articolul:

  — Domnule, ăsta, Ducos du Hauron, cu anaglyphele, spune nişte prostii îngrozitoare. Am controlat o dată la un bolnav viziunea binoculară cu fotografii stereoscopice suprapuse şi am văzut că spune enormităţi.

  Internul continuă imprecaţia, îndepărtându-se cu revista în direcţia medicului secundar. În vreme ce internul se indigna, medicul îi luase revista din mână şi o pipăia. În sfârşit, făcu şi el această observaţie:

  — Mizerabilă hârtie pun ăştia!

  Apoi, neavând ce face cu revista, căută în juru-i un profesor, întrebând „a cui e asta”, şi o aruncă repede pe o masă, tocmai când profesorul intra în sală. Sufletul lui Felix fu profund atins şi toată ora fu distrat. El se aştepta să fie dacă nu ridicat în slava cerului, dar măcar remarcat, felicitat că poate publica într-o revista aşa de importantă. A fi savant era după el suprema onoare. Toţi colegii lui nu-i remarcau nici un merit, păreau insensibili. Nu urmăreau şi ei aceleaşi scopuri, nu credeau, ca şi el, în valoarea culturii? Sentimentul care se desprindea din indiferenţa lor era că a studia şi a publica e o faptă rea, ruşinoasă, în tot cazul inutilă. Mâhnirea lui era cu atât mai mare, cu cât îşi închipuise când îşi văzuse articolul tipărit că cu acest eveniment simbolic începe pentru el o existenţă nouă, aceea de cercetător şi autor. Reputaţia era oare o iluzie? Încetul cu încetul, ascultând cursul blajinului profesor, Felix se refăcu. Nu se poate să nu existe reputaţia, de vreme ce el stimează pe profesor ca pe o fiinţă deasupra comunului. De altfel, şi ceilalţi arătau cel puţin deferenţă pentru maestru. Prin urmare, indiferenţa colegilor e simulată, e mai mult de formă, de invidie. Felix îşi strânse pumnii pe ascuns. Jură să lucreze şi să studieze atât, încât la vârsta când unii îşi dau doctoratul el să aibă îndărătul lui o activitate publicistică remarcabilă. Şi se hotărî totdeodată să-şi reprime orice vanitate şi să nu mai comunice nimic nimănui, să nu mai amintească de scopurile lui, să se poarte în sfârşit astfel, până când meritul lui va izbucni singur şi indiscutabil peste câţiva ani. Urî în clipa aceea cu pasiune pe toţi colegii lui, care i se părură bestiali şi fără nici o sclipire de inteligenţă în ochi, şi plecă acasă, evitând orice însoţire, mizantrop până în măduva oaselor.

  Acasă masa nu era gata. Fiind cald afară, Felix se dădu jos în curte şi începu să se plimbe. Iarba răsărise mai peste tot, împingând cu încăpăţânare în sus pachete mari de frunze putrede. Felix ocoli chioşcul de câteva ori, se urcă în el, se dădu jos, privi pe Marina, care cotrobăia prin bucătărie, contemplă casa mucegăită de ploi şi zăpezi, enorma uşă gotică de lemn mai umflată şi mai râioasă ca oricând, şi-şi aminti de Otilia. Ce fată bizară! Plecase de atâta vreme şi nu-i scrisese un rând! Tot ce visase împreună cu ea se spulberase, fusese numai o minciună. Visul ăsta trebuia alungat o dată pentru totdeauna. Otilia nu era poate ce spuneau ceilalţi, dar nici ceea ce crezuse el. O amărăciune mare umplu sufletul lui Felix. Numai indiferenţă şi duşmănie peste tot, nici un elan, nici o sinceritate. Îl năpădiră gânduri eremitice: să-şi cumpere la majorat o casă şi un loc la ţară şi să se dedice, pierdut din lume, agriculturii. Însă amărăciunea îi era atât de adâncă, încât se prefăcu într-un fel de ură generală împotriva oamenilor. Nu, n-avea să fugă, ci să învingă. Avea să vadă Aglae şi ceilalţi ce energii se ascundeau în el, iar Otilia ar fi regretat mai târziu de a-i fi preferat un banal moşier. Era furios în sinea lui împotriva Facultăţii de medicină, care pretinde atâţi ani de studiu şi nu îngăduie luarea dintr-o dată a tuturor examenelor. Astfel de gânduri chinuiau capul lui Felix, când cineva strigă din fund cu putere:

  — Pavele, Pavele!

  Glasul i se păru cunoscut lui Felix. Se-ntoarse spre fundul grădinii şi zări pe Simion, care făcea semne cu mâna. Felix îl întrebă cu gestul dacă-l chema pe el, şi acela confirmă repetând chemarea. Mirat, tânărul merse într-acolo, dar Simion sărise pe portiţă cu gesturi de maimuţă şi se apropiase de el, agitând un caiet.

  — Pavele, Pavele, am să-ţi dau ceva de mare preţ!

  — Pe mine mă cheamă Felix, nu ştii?

  Bătrânul nu luă în seamă rectificarea şi începu să vorbească volubil. Ochii îi erau injectaţi de sânge.

  — Ţi-am adus o operă însemnată, compusă de mine (Simion bătu cu cealaltă mână în caiet), ca să facem bine omenirii. Ssst! Să nu afle nimeni, să nu ne fure invenţia. Aici e adunată toată înţelepciunea lumii. Cu asta m-am vindecat eu, când am fost bolnav. Ştii cum eram. Ia te uită acum! (Simion făcu câteva mişcări gimnastice, în scopul de a arăta muşchiulatura pulpelor şi a braţelor.) Vreau să vindec, să vindec toată omenirea, să nu mai fie nici un bolnav pe lume, să nu mai moară nimeni pe lume. Ştii, acum fac nişte socoteli, nu le-am terminat, că sunt grele, să văd câţi ani am de când aplic metoda. Numai pe duşman n-am să-l vindec. Vrei să fii ucenicul meu? Doar eşti la medicină. Să studiezi întâi ştiinţa mea, şi pe urmă să pornim.

  — Simioane! Se auzi glasul ascuţit al Aglaei.

  — Ssst! Făcu Simion către Felix, cu degetul la gură. Să ne ferim de duşmani. Pentru opera noastră, avem nevoie de capitaluri mari, ca să învingem orice rezistenţă. Însă am! Acolo, în grădină, am ascuns o comoară grozavă. Mi-e frică să nu mi-o scoată pomul. Dacă vrei bani, îţi dau câţi vrei!

  Şi Simion se scotoci prin buzunar, lăsând să-i cadă caietul jos. Strigătele Aglaei se auziră din nou.

  — Du-te, zise energic Felix, te cheamă la masă tanti Aglae. Voi citi cu interes opera dumitale.

  — Aşa? Se bucură Simion. Mă duc să mănânc, am nevoie de supraalimentaţie.

  „Dar e nebun de-a binelea!” îşi zise Felix, după plecarea lui Simion, ridicând caietul de jos. N-avea însă dispoziţia sufletească de a se gândi mai mult la el. Îşi închipui că aşa era Simion, cu manii intermitente, de vreme ce toţi vorbeau de el cu dispreţ. De altfel, sosise din oraş şi moş Costache, şi puţin după el intrase şi Stănică. „Acest Stănică, cugetă Felix, dă toată ziua târcoale prin părţile astea, ca şi când n-ar avea casa lui. Cu siguranţă, urmăreşte ceva.” Intră, dar, în sufragerie, unde-i găsi pe amândoi, Stănică afecta o mare oboseală şi cerea să guste ceva, ca să-şi vină în fire.

  — Mi se pare c-o să pierd procesul! Asta o să fie!

  — Ce proces? Întrebă Costache.

  — Mai bine nu mă mai întreba, răspunse Stănică.

  Apoi izbucni în culmea indignării. Un proces limpede, luminos, în care şi un copil ar şti cui să dea dreptate, şi totuşi am să-l pierd. Îl pierd fiindcă aşa e lumea şi fiindcă n-am sfinţi. Talentul, documentarea n-ajung. Trebuie să intimidezi tribunalul, să-i arăţi puterea politică! Domnule, vorbi Stănică lui Felix, te felicit c-ai făcut medicina. Aici tai, dai reţete, n-ai nevoie de nimeni.

  — Da' ce fel de proces? Insistă Costache, plin de curiozitate.

  — Domnule, se aruncă atunci Stănică asupra lui, uite cum stă chestia. Cineva, persoană în vârstă şi cu avere, fără rubedenii apropiate, creşte un copil fără să-l înfieze şi-i lasă prin testament toată averea, neuitând să dea câte o mică sumă la toate rudele îndepărtate, ca să nu fie nici o discuţie. Mă rog, testamentul e în perfectă regulă. Eu te întreb: are, sau n-are dreptul un om să lase averea cui îi place?

  — Aaaare! Se bâlbâi moş Costache cu viu interes.

  — Ei, iacă aici te-nşeli! Bunul-simţ spune că are, dar experienţa te contrazice. N-a apucat să moară bătrânul, şi testamentul a fost atacat de o mulţime de indivizi care se dau drept rude de departe şi care pretind că bătrânul nu era în deplinătatea facultăţilor mintale când a întocmit testamentul. Mai mult! Au obţinut pe loc suspendarea executării lui, aşa că copilul e pe drumuri. Eu l-am ajutat şi i-am dat de mâncare, sperând să câştige procesul. Dar nu merge!

  — Cum, se aprinse Costache, nu pot eu să las cui vreau averea mea?

  — Nu! Zise Stănică ostentativ de calm.

  — Asta e o pungăşie! Se irită Costache.

  — Aşa e, ai dreptate, aşa se-ntâmplă cu cine n-are cap. Şi bătrânul de care-ţi spun n-a avut minte, fiindcă nu m-a ascultat pe mine.

  — Şi ce trebuia să facă după dumneata? Întrebă, aproape confidenţial, moş Costache.

  — Ce trebuia să facă? Eu îi dădeam acolo ceva din viaţă copilului, şi gata! Nimeni nu-ţi cere socoteală ce faci cu averea cât trăieşti şi n-ai familie.

  — Fireşte! Aprobă moş Costache.

  — Aşa, ce s-a întâmplat? Partea adversă a cumpărat slugile şi pe doctorul curant şi a smuls declaraţia că bătrânul dădea semne de alienaţie mintală cu mult înainte de facerea testamentului, că bătea servitoarele, gonea fără motiv rudele. Ba au adus şi icoanele din casă, fiindcă bătrânul avea multe de tot moştenite de la părinţi, şi au insinuat că era căzut la mania religioasă şi risipea banii cu acatistele.

  — Ticăloşi! Spumegă moş Costache.

  — Au mers până acolo încât au declarat că bătrânul nu ştia să scrie. Pricepi, testamentul e olograf! Ei, bine, culmea ghinionului! Deşi l-am văzut eu cu ochii mei pe bătrân, când trăia, scriind, n-am putut să găsesc nici o dovadă. Toate lucrurile din casă i-au fost furate, ei scrisorile lui nu le-arată! Omul n-a fost funcţionar, să ştiu de unde-l iau. Era negustor, venit de prin Macedonia. Câţiva cu care a avut legături n-au vrut să-mi spună nimic, de frică să nu fie aduşi ca martori, ori fiind plătiţi. Bătrânul nu prea scria, îşi făcea afacerile mai mult pe cuvânt. Ei, învaţă-mă acum ce să fac.

  — Băiatul are dreptul lui, zise excitat Costache, are testamentul!

  — Are pe naiba! Se descurajă tactic Stănică. Nu face două parale, ai înţeles? Toată lumea declară că bătrânul nu ştia să scrie, şi eu n-am decât un singur document: testamentul. Nu mai e nimic de făcut. Dă-mi testamentul cel mai grozav, şi-i fac opoziţie.

  Stănică urmă pe această temă, obţinând indignarea lui moş Costache, bău câteva ţuici, gustă două-trei măsline, apoi deodată îşi aduse aminte că e aşteptat de Aglae şi se repezi la uşă. Din prag strigă lui moş Costache:

  — Să m-asculţi pe mine! Să nu faci cât ăi trăi testament. Când o fi şi-o fi, să mă chemi pe mine, să te-nvăţ eu meşteşugurile noastre avocăţeşti.

  După-amiază, plictisit, Felix se hotărî să meargă la Georgeta. Urcă scările şi sună. Dar după ce făcu gestul, se căi şi rămase încurcat. Ce rost avea vizita lui, cum s-o îndreptăţească? Îşi dădea bine seama că fata era un fel de curtezană, însă, judecând după luxul casei şi după cartier, nu era dintre acelea la care să poţi bate în uşă cu îndrăzneală. Ar fi voit să fugă pe scară înapoi, când uşa se întredeschise şi Georgeta însăşi scoase capul prudent:

  — A! Dumneata erai? Cum m-am speriat! Intră! Felix observă că fata era îmbrăcată foarte sumar, cu un peignoir aruncat la repezeală. Picioarele îi erau goale, şi părul ciufulit. Georgeta lămuri că învoise servitoarea în oraş şi că dormise mult, din cauză că venise la ziuă acasă. Invitat într-un mic salon, Felix remarcă decenţa apartamentului, mobilat în întregime de acelaşi tapiţer. Fata se bucura deci de o bună întreţinere.

  — Ştii, zise ea, încercând să-i pună mâna pe umăr, îmi pare foarte bine c-ai venit. Îmi vorbea tocmai Stănică de dumneata.

  — Da? Făcu Felix, încruntându-se.

  Intimidată, fata lăsă mâna în jos şi lua o ţinută protocolară.

  — Nu te-a vorbit de rău. Dimpotrivă, spunea că ai să devii cel mai mare doctor, că de pe acum eşti cunoscut la Paris, unde ai publicat o carte, sau aşa ceva, că o să pleci în străinătate, trimis de Universitatea de aici.

  Felix recunoscu stilul bombastic al lui Stănică, totuşi, după atâta indiferenţă, îi fu recunoscător de exagerare.

  — Mi-a mai spus el şi alte lucruri! Râse Georgeta, aşezându-se la capătul opus al canapelei pe care stătu Felix.

  — Ce-a mai spus?

  — Mi-a mai spus că eşti un mare cuceritor, că ai o iubită frumoasă, Otilia, pe care însă ai gonit-o fiindcă nu vrei să-ţi strice cariera. De ce-ai făcut asta?

  Felix se făcu roşu.

  — Ce ticălos! Dar nu e adevărat. N-am nici o iubită! E verişoara mea şi a plecat la moşie la… la un unchi.

  — Pascalopol, nu? L-am cunoscut odată. E un bărbat foarte elegant şi simpatic.

  Felix lăsă capul în jos, nedându-şi seama dacă Georgeta îl ironizează sau crede că Pascalopol îi e unchi, însă în sinea lui îl ocărî cu toată violenţa pe Stănică…

  — N-am vrut să te supăr, zise Georgeta, văzându-l întunecat. Ţi-am spus ce mi-a spus şi mie Stănică. Ştiu eu cât e de palavragiu.

  Georgeta încercă din nou să se apropie de Felix. Îl prinse cu amândouă mâinile de reverurile hainei, îngrijată de netezimea lor, îşi revărsă părul pe sub nasul tânărului şi-l întrebă confidenţial:

  — Spune-mi drept, e frumoasă domnişoara Otilia, o iubeşti mult?

  Felix, neobişnuit cu astfel de confidenţe, nu satisfăcu decât o parte a întrebării:

  — E foarte frumoasă!

  — Am auzit de ea la Conservator, zise Georgeta. Ştii că şi eu am urmat vreo doi ani. De altfel, cânt, aşa, la reuniuni mai mult sau mai puţin nocturne. Ce vrei să fac?

  Georgeta dădu din umeri în chip de scuză, intenţia ei vădită era de a se apropia de Felix, de a-l dezgheţa puţin, fiindcă nu se îndoia că venise cu gânduri mai mult sau mai puţin erotice.

  — Ce tânăr eşti! Se miră ea şi-l mângâie uşor pe obraz, dezvăluind în zâmbet un şirag de dinţi de o strălucire de sidef.

  Felix îşi aminti de Otilia şi avu brusc sentimentul unei mari culpe. Duse instinctiv mâna înspre obraz ca spre a îndepărta mângâierea, ceea ce atinse puţin amorul propriu al Georgetei. Aceasta se osândi în gând de bănuiala că Felix venise cu intenţii frivole, în vreme ce Felix însuşi era nedumerit asupra atitudinii ce trebuia să ia. Fata îi plăcea, dar, cu toată purtarea ei liberă, era aşa de distinsă în mişcări şi vorbire, încât nu şi-o putea închipui în ipostaza de curtezană. Ar fi vrut s-o cucerească, temându-se totuşi să nu fie ridicol, fiindcă ştia că Georgeta nu e altceva decât „o fată faină”, cum zisese Stănică. Amândoi erau încurcaţi de nesiguranţă. Georgeta întrebă:

  — Aşa eşti de timid cu femeile întotdeauna? Totuşi îmi placi, dar ai un nu ştiu ce care inspiră respect. Ai să fii un doctor impunător.

  Georgeta râse, dar se simţea în chip serios intimidată. Îşi drese repede părul, îşi strânse peignoir-ul pe ea şi căută în minte un subiect de convorbire mai convenabil. Negăsindu-l, se duse să-i aducă lui Felix dulceaţă. N-avea deloc obiceiul acesta burghez de a primi invitaţi, dar acum crezu de datoria ei să-i arate tânărului că e o fată mai cumsecade decât pare. Sparse din neîndemânare un pahar în sufragerie, pică masa cu dulceaţă şi aruncă afară tot conţinutul unei cutii a bufetului, ca să găsească un şerveţel mulţumitor. Îşi aruncă apoi în grabă o rochie pe ea şi-şi puse ciorapi fini de reţea. Când reapăru, Felix fu uimit de eleganţa ei simplă. Rochia de catifea se încreţea ca o ie, la gât, şi strângea tot bustul ca o lamă răsucită. Georgeta i se păru de o rară frumuseţe şi de o onestitate desăvârşită în privire. Era o Otilie plastică, mai placidă. Tenul, nefardat, era de o fineţe superbă. Felix fu cuprins de un sentiment care-l făcu să vibreze. Îi plăcea mai mult prietenia fetelor decât a bărbaţilor şi când întâlnea o fată frumoasă simţea nevoia confidenţei, a legăturilor simple, familiare. Lipsit de surori, căuta în orice fată o soră, de care apoi, cum era cazul cu Otilia, se îndrăgostea.

  — Eşti foarte elegantă, dacă-mi îngădui să spun! Zise el cu mină serioasă.

  — Nu numai că-ţi îngădui, dar îmi face plăcere, deşi exagerezi. Ştii, când ai de-a face ca mine cu tot felul de secături care îşi închipuie că te dau gata debitându-ţi complimente de fotograf, elogiul unui om serios ca dumneata încântă. Oh, de-ai şti ce plictisită sunt câteodată, ce descurajată!

  O altă Otilie i se păru lui Felix că i se destăinuie, deşi comparaţia o socotea jignitoare până la un punct, pentru cea dintâi. O întrebă cu fraternitate:

  — De ce eşti descurajată? Poate iei lucrurile în tragic!

  — O, nu, deloc, crede-mă. Nu prea sunt cuminte, cred că-ţi dai seama, sunt „o fată faină”, cum zice Stănică, dar să nu-ţi închipui cine ştie ce despre mine. Sunt poate mai nevinovată ca atâtea fete aşa-zise oneste. Desigur, Stănică ţi-o fi spus comedii.

  — O, nu, nimic altceva decât că eşti „o fata faină”!

  — Sunt, într-un anume înţeles. De ce aş fi ipocrită şi aş juca comedie? Am un individ bătrân care mă întreţine, un general, om de treabă în fond. Nu e singurul meu păcat! Am mai făcut şi poate am să mai fac, ca toate femeile. Câteodată sunt silită chiar de iubitul general să-i fiu infidelă, spre a proba prietenilor săi marile mele calităţi. Dar nu sunt o… cum să-ţi spun… O fată de moravuri uşoare… Oficial, sunt artistă. Crede-mă că sunt de o castitate surprinzătoare, generalul fiind mai mult un ambiţios şi un unchi decât un înflăcărat.

  Felix rămase mişcat de sinceritatea glumeaţă şi plină de graţie cu care Georgeta îşi expunea cazul, roşind din când în când de ochii prea pătrunzători ai tânărului. Acesta se crezu îndatorat să-i dea încurajări morale:

  — De ce nu renunţi la această existenţă, ai dreptul să iubeşti…

  — Oh, astea sunt idei romantice, pe care le am uneori, dar realitatea le contrazice. Îmi place să fiu pozitivă. Generalul e inofensiv şi plin de fidelitate. E discret şi delicat. Cu el, lumea mă respectă, fiindcă generalul mi-a promis (nu-ţi vine să râzi?) că mă ia în căsătorie. Fără el, aş fi asaltată de toţi, solicitată să-mi ofer graţiile cu bani şi fără bani. N-ar fi decât o scăpare: să mă fac cu adevărat artistă. Ştii, artistele îşi pot îngădui luxul de a fi puţin prostituate. Însă, vai, n-am talent. Am poate mai mult decât cutare din colegele mele, dar prea puţin pentru aspiraţiile mele. În toate eu vreau absolutul. Prefer să rămân o protejată, fiindcă, îţi mărturisesc, îmi place luxul. Acesta-i şi motivul dezorientării mele. Oh, am şi eu mica mea dramă. Dar poate te plictisesc.

  — Nu, nu, zise Felix, sinceritatea dumitale mă face să te stimez şi să te iubesc.

  Aceste vorbe stângace măguliră mult pe Georgeta, care strânse obrajii lui Felix în palmele ei de o netezime ce înfioră pe tânăr.

  — Eşti drăguţ de tot! J'en suis émue! 1

  Felix lăsă capul în jos, combătut de sentimente contrare. Apropierea Georgetei îi procura o plăcere voluptoasă, deosebită de aceea a intimităţii cu Otilia, un sentiment de bărbăţie, însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.

  — Drama mea e simplă, povesti Georgeta. Tata a rămas văduv şi s-a căsătorit din nou. Aveam oarecare stare. Mama mea vitregă era o femeie de o mare eleganţă şi de o cochetărie abia ascunsă. Cred că asta l-a ameţit pe tata, care s-a simţit încântat să fie văzut la braţ cu o femeie aşa de elegantă. Atrăgea atenţia bărbaţilor numaidecât şi-şi făcea relaţii strălucite. Femeia aceasta m-a pervertit. M-a învăţat de mică cu luxul, mă îmbrăca în mătăsuri, se servea de mine ca de o păpuşă necesară apariţiei ei în lume. Mi se pare, aşa am auzit, că fusese pe vremuri actriţă. Avea pentru mine atenţii nu de mamă, ci de mare croitoreasă. În liceu, înspăimântam pe profesoare prin lux. Rufăria fâşâia pe dedesubt şi umpleam sala de miros de parfum scump. În special, o profesoară, fată bătrână, cu părul strâns într-un conci sărac pe vârful capului, era turbată de curiozitate. M-a pus într-o zi să mă dezbrac în faţa fetelor, să vadă cum sunt îmbrăcată, şi rezultatul a fost că toată clasa s-a strâns în jurul meu. Eram într-o combinaţie cu broderie superbă. Mama mă lăsa să stau până la orele târzii când avea musafiri şi începuse să-mi placă a fi curtată. Toţi bărbaţii îmi sărutau mâna, pe care le-o întindeam din proprie iniţiativă, şi flirtam. Am ajuns acolo că pentru mine a nu avea o rochie cumsecade la începutul unui sezon e o nenorocire. Aş fi în stare să mă omor. Îmi place muzica, citesc, vorbesc franţuzeşte (mama m-a dus un an şi la Paris) şi am înclinaţie pentru studiu. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să fiu studentă la medicină. Dar aş înnebuni să stau prea multă vreme fără să ies, fără zgomot, lumină, mese fine. Nici noaptea nu pot să dorm. M-am dus la Conservator, să studiez canto. N-am stat însă mult, fiindcă prea era serios. Muncă, muncă şi iar muncă. Viaţa mondenă mi-a intrat în sânge ca un viţiu, şi asta din cauza iubitei mele mame vitrege. Şi totuşi, cum mi-ar plăcea să am un bărbat, un copil, să fac şi eu ceva folositor! Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată, am fost numai pervertită.

  — Nu exagerezi? Întrebă Felix, serios ca un medic. Te poţi reeduca. Poţi iubi!

  — Nu cred. Mi s-a întâmplat un lucru prea teatral ca să nu devin cinică. Nu-ţi poţi închipui măcar. Mama îl înşela pe bietul tata, începusem să observ, căci eram mare, aveam şaisprezece-şaptesprezece ani. Tata se ruinase cu cheltuielile ei nebune, şi acum ea o ducea mai departe pe acelaşi picior, dar cu contribuţia altora, începuse să mă vadă cu ochi răi, eram prea frumoasă şi-i făceam concurenţă – aşa cel puţin credea ea. Nu-mi dădea bani pentru rochii, tatei nu mă-nduram să-i cer, şi sufeream grozav. Atunci am luat o hotărâre eroică… Prin banalitatea ei. O, să nu-ţi închipui că sunt o fille Elisa ca a lui Goncourt, de o speţă mai subţire. Sunt o burgheză luxoasă, care visează să se mărite. Ei bine, am vrut să mă mărit. Am cunoscut un tânăr ofiţer, cam anost, cam înfumurat, cum sunt mulţi, dar care atunci îmi plăcea. Mi s-a părut chiar că-l iubesc. L-am invitat acasă. Mama l-a primit entuziasmată, au început mesele până noaptea târziu. Logodnicul meu – aşa se numea oficial – îmi dădea să beau vin, ciocnea cu mine Bruderschaft, mă strângea de talie în faţa tuturor, şi într-o noapte, profitând de ameţeala mea, a intrat la mine în odaie şi, jurându-mi că mă iubeşte şi că mă ia în căsătorie, că totul e o chestiune de formalităţi, a făcut ceea ce o fată prudentă nu îngăduie decât după nuntă. A doua zi, dezmeticită, am plâns, am mărturisit mamei, care a râs într-un mod foarte ciudat şi, în sfârşit, stimatul logodnic a promis solemn tatei că mă ia de nevastă. Am făcut chiar verighete, trusou. Logodnicul se instalase aproape în casa noastră, din ce în ce mai intim cu mama. Şi ştii ce s-a întâmplat? Mama a dat divorţ de tata, care, de supărare, s-a îmbolnăvit şi a murit, şi s-a măritat cu ofiţerul meu, iar eu, eu, eşti medicinist, deci pot să-ţi spun, eu am făcut un avort. De atunci sunt „o fată faină”, greu de căpătat, aproape onestă, dar totuşi mai mult sau mai puţin venală. Şi totuşi, curioasă moştenire, de la părinţi se vede, aş vrea să mă mărit. L-aş lua pe general, dar e prea bătrân. Nu vreau să rămân aşa de curând văduvă.

  Felix rămase foarte impresionat de această autobiografie. Asemănarea dintre destinul Otiliei şi al Georgetei îl izbi. În definitiv, şi el se afla în aceleaşi condiţii. Erau, toţi, copii care nu se bucuraseră de o familie cordială. Întinse mâna şi o puse în semn de simpatie mută pe o mână a Georgetei. Aceasta, recunoscătoare pentru gestul fratern, îl mângâie din nou pe obraz, gest care aruncă în fundul sufletului lui Felix o uşoară nemulţumire. De ce oare, îşi zicea, fetele îl mângâie aşa, ca pe un copil mic? Nu inspira el nici o încredere virilă?

  — Dar tu… Ah, iartă-mă… Dar dumneata eşti tot cam aşa, fără părinţi. Te simţi singur, nu? Şi de Otilia am auzit că are tată vitreg. Spune-mi drept, ce fel de fată e Otilia asta? Mi se pare că o iubeşti. Cum se poartă? La vârsta asta, voi, tinerii, jucaţi tot sufletul pe o carte. Trebuie să fii mai blazat.

  — Otilia e o fată admirabilă, o fată superioară, spuse Felix, căpătând încredere şi bucuros în fundul sufletului de a vorbi cu cineva despre problema care-l chinuia îndeosebi. E o fată admirabilă, dar n-o înţeleg.

  Şi începu să-i spună toate îndoielile lui despre Otilia, relaţiile cu Pascalopol, plecarea la moşie, cu atâta aprindere confesională, încât o lacrimă gratuită, din exces de sensibilitate, se strânse într-un ochi, fără a fi avut deloc impulsiunea de a plânge. Felix făcu gestul de a se freca la ochi şi de a reacţiona împotriva acestei false impresii, dar gestul fu atât de stângaci, încât ochii stimulaţi se umplură şi mai mult de lacrimi. Georgeta crezu cu dinadinsul că Felix plânge.

  — O, ce copil eşti, zise ea cu o alintare în glas, care făcea şi mai simpatică faţa ei rotundă, de porţelan, ce copil eşti! Dar nu trebuie să plângi! Poate şi ea te iubeşte. Aşa suntem noi, femeile, capricioase, bizare. Eu o înţeleg foarte bine. S-a plictisit de atâtea mizerii, n-a voit să-ţi tulbure viitorul. Şi eu dacă aş fi în locul ei aş fi făcut la fel. Te-aş fi cruţat. Eşti aşa de tânăr! De ce să vezi toate lucrurile în negru?

  Deşi nu plânsese, neputând să-şi ascundă lacrimile venite din senin, Felix le lăsă să se rostogolească pe obraz. Aceste lacrimi fiziologice îi deşteptară însă un sentiment adevărat de consolare şi se simţi mulţumit ca un copil mângâiat. De teamă ca lucrul să nu se mai repete, se ridică să plece.

  — Pleci? Zise Georgeta. Îmi pare rău că te-am întreţinut cu fleacuri. Un tânăr nu vine la o „fată faină” ca să asculte astfel de confesiuni. Eşti simpatic, îţi repet. Nu vreau să te seduc în paguba dragostei dumitale. Stimez pe Otilia numai prin felul cum îmi vorbeşti despre ea.

  — Îţi mulţumesc, zise Felix sărutându-i mâna îndelung.

  — Însă poţi fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. Ţi-am spus, sunt o fată cuminte până la un punct, dar nu sunt o sfântă. A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă. Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.

  Felix înţelese îndemnul spiritual al fetei, dar o sfială grozavă îi paraliza orice gest. Se simţi stupid. Dorea din tot sufletul pe această fată simplă şi graţioasă şi-şi dădea seama că răceala lui era jignitoare pentru o femeie care mersese atât de departe. Luă amândouă mâinile Georgetei şi le sărută şi pe o parte, şi pe alta. Se afla lângă uşa de la intrare. Georgeta zâmbi.

  — Ah, zise Georgeta, eşti de o timiditate!

  Şi prinzându-i capul între mâini, îl sărută cu putere şi prelung pe buze.

  Felix ieşi ameţit pe uşă, fericit şi totdeodată înciudat de stângăcia lui, de situaţia, deplorabilă pentru un bărbat, de a fi sedus de o femeie.

  Peste câteva zile, Felix primi o carte poştală ilustrată care-i făcu să-i tresară inima la-nceput, şi-apoi îl cufundă în tristeţe şi mai mare. Pe o vedere de la Paris (eternul Turn Eiffel), recunoscu scrisul Otiliei. Fata îi trimitea scurte salutări din Franţa, unde nu spunea cu cine se află, întreba de moş Costache şi de el şi-l ruga să-i scrie, dându-i un număr oarecare pe rue de la Michodiere. Lucrul acesta nu l-ar fi bănuit niciodată. Ce căuta Otilia la Paris, mai ales cu cine? Fără îndoială, cu Pascalopol. Sufletul i se umplu de amărăciune. Dacă Otilia s-ar fi dus la moşie, asta ar mai fi mers. Era un gest de plictiseală care se scuza, mai ales că moşia era un loc de delectare primăvara. Dar la Paris, era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate în aceeaşi cameră cu Pascalopol, trecea drept soţia lui, dacă nu era, legal sau nelegal. La Paris, Pascalopol înceta de a mai fi un simplu protector patern. Un om în vârstă, care duce minorele în străinătate, e un corupător. Felix îl urî. „Ce fată fără suflet, în orice caz, Otilia asta! Se gândi el. Pleacă de atâta vreme de acasă şi nu scrie un rând lui moş Costache, pe care spune că-l iubeşte.” Felix luă o fotografie a Otiliei şi o privi îndelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei dezminţeau proastele lui opinii. Cine ştie dacă nu erau şi alte motive la mijloc în această familie ciudată, pe care n-o cunoştea îndeajuns?! Moş Costache nu se purtase în aşa chip încât să merite recunoştinţa fetei. Felul cum îl tutela pe el, speculându-l, era o dovadă. Rămânea însă excesul de intimitate cu Pascalopol. Mărturisi că nu înţelegea nimic şi se simţi descurajat. O iubise pe Otilia, dar purtarea ei nu-i dădea nici o speranţă. Era zadarnic să se mai înşele.

  Felix comunică scrisoarea lui moş Costache, care o înregistră cu un răguşit „Daaa?” lipsit de semnificaţie hotărâtă, părând mai degrabă mândru de aventura fetei, acesta spuse vestea Marinei, şi Marina o trecu mai departe. Aurica chemă palidă pe Felix la portiţă.

  — Domnule Felix, e adevărat că ai primit o scrisoare de la Otilia?

  — Da, îmi scrie de la Paris.

  Aurica rămase cu gura căscată. Apoi fugi iute în casă şi, vânătă la faţă, vorbi cu glasul sugrumat cu care se vestesc catastrofele:

  — Mamă, ai ştiut asta? Otilia e la Paris.

  Aglae suferi şi ea o scurtă convulsiune a muşchilor feţei, dar nu-şi schimbă poziţia pe scaun. După puţin timp, rezumă numai într-un cuvânt toată firea ei:

  — Scârbă!

  — Deşteaptă fată! Comentă Stănică ştirea, când o află. Ştiu că se descurcă-n viaţă!

  — Dumneata numeşti deşteptăciune, zise Aurica, să pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?

  — Da! Decretă Stănică. Numesc deşteaptă o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Ăsta e rostul femeii.

  Aurica privi ţintă în duşumea, pătrunsă de argument. Suferinţa feţei sale dovedea că în fond era de aceeaşi părere.

  Felix, noros, se duse ca un om care vrea să se sinucidă la Georgeta şi se purtă în aşa chip, încât fata, inteligentă, înţelese tulburarea şi dorinţa lui ascunsă şi-i uşură cu îndemânare manifestarea. Felix se bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumuseţea excepţională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, graţia firească cu care putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăzneţe la convorbirea prietenească. Simţi pentru ea recunoştinţă, dar înţelese totdeodată că numai pe Otilia o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică şi nu şi-ar fi închipuit-o niciodată în atitudini scabroase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puţin jignit de indiferenţa blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanţă pe care o dădea întâmplării. Ea îl privea cu simpatie şi curiozitate, îndepărtându-i de pe ochi o şuviţă de păr, sărutându-l, însă cu acel aer de detaşare profesională al femeilor care se amuză de orice nouă cucerire. Georgeta îl puse pe Felix pe programul ei:

  — Îmi placi foarte mult, îi zise, poţi să vii când vrei să mă vezi, dar niciodată seara şi nici sâmbăta. Nu trebuie să te întâlneşti cu generalul meu.

  Felix şedea totuşi încurcat, şi Georgetei i se păru că ghiceşte motivul luptei lui interioare.

  — Te aleg ca pe un fel de logodnic simbolic. Vreau să cunosc şi eu tulburările unei fete oneste. Să nu-mi faci nici un fel de cadou, că mă supăr. În schimb, uite, îţi dau eu un ac de cravată, ca să nu mă uiţi! Nu te teme! Proprietarul lui a murit. Trebuie să ştii că sunt relativ, o! Relativ, aşa de onestă, încât poţi fi într-adevăr mândru de cucerirea ta, şi-ţi dau voie să ţi-o trâmbiţezi la lume, fiindcă generalul meu nu crede nimic. Nu fi prost, adăugă ea, sărutând încă o dată pe Felix, pe faţa căruia plutea o uşoară incredulitate, dacă auzi pe câte un tip spunând că vine la mine, că sunt aşa şi pe dincolo, să ştii că se laudă. E paradoxal, dar aşa e: nu sunt o… (Georgeta suflă cuvântul în urechea lui Felix). Însă, te rog, să nu te îndrăgosteşti de mine, nu vreau să te am pe conştiinţă. Am gânduri nebune matrimoniale, dar nu mi-aş ierta să te stric. În definitiv, e mai bine să te porţi cu mine cum te-ai purta cu o… (şi îi suflă din nou cuvântul în ureche).

  La plecare, Georgeta îşi aduse aminte de ceva:

  — Ascultă, zise, treci neapărat pe la Iorgu, la restaurant! Vrea să-ţi vorbească urgent, nu ştiu ce. Fă-mi negreşit acest serviciu, fiindcă Iorgu e un om de care noi, „artistele”, avem nevoie.

  Felix ieşi de la Georgeta mai optimist, cu o încredere în viaţă mai solidă. O mândrie virilă liniştită îi regulariza bătăile inimii. Georgeta era întâia femeie pe care o cunoştea carnal, lucru pe care se străduise să-l ascundă Georgetei însăşi, din vanitate. Nu şi-ar fi putut închipui că o cucerire poate fi atât de simplă, fiindcă nu se îndoia de sinceritatea Georgetei. Timiditatea de până acum i se vindecă aproape toată, dintr-o dată, şi simţi că cu altă femeie ar şti să se poarte de-aci încolo cu alt tact. Lucru curios! Otilia îi apăru din nou scuzabilă şi se învinovăţi de a fi avut bănuieli nedrepte asupră-i. Pascalopol era un om de un mare bun-simţ şi nu se putea ca el să fi fost aşa de lipsit de respect faţă de moş Costache, încât să-i răpească fata ca pe o întreţinută oarecare. Îşi refăcu faţa Otiliei, buclele ei, aruncate peste urechi cu ajutorul pieptenului, râsul ei şi simţi că nimic nu era comun între ea şi Georgeta, deşi amândouă erau foarte inteligente şi fine. Otilia era îndrăzneaţă, dar inocentă în toate vorbele ei, de o bruscheţe de soră. Dacă ar fi avut-o din nou alături, ar fi îngenuncheat, şi-ar fi pus capul în poalele ei, s-ar fi ferit să-i spună şi cel mai neînsemnat cuvânt dubios. Otilia era de o ştrengărie atât de castă, că îndoielile lui, acum vedea, erau ridicole. El însuşi observă acest lucru ciudat. În loc ca întâmplarea cu Georgeta să-i fi deşteptat cinismul viril, să-l fi făcut mai pozitiv în plăceri, dimpotrivă, îi limpezise spiritul, îl făcuse mai apt pentru dragoste. Se hotărî să scrie numaidecât Otiliei. Luă o hârtie şi aşternu aceste cuvinte: „Dragă Otilia, Plecarea ta neaşteptată, hoţească a zdruncinat în mine, la început, toate credinţele. Aveam o raţiune în viaţă şi îmi îndeplineam datoria cu sfinţenie faţă de ea. Şi tocmai tu m-ai înşelat, aşa cel puţin mi s-a părut. Mă iubeşti sau nu mă iubeşti, mi-e frică sa te mai întreb, după cum mi-e frică să-ţi cer să-mi spui cu ce prilej eşti la Paris şi cum trebuie să te numesc eu de aci înainte. Însă cred iarăşi în tine, şi eu, din partea mea, mă voi ţine de cuvânt, voi face adică aşa încât să te fi meritat, dacă tu ai avut vreodată de gând să-ţi arunci ochii asupra mea. Moş Costache e sănătos.

  Felix”

  Felix aruncă scrisoarea la cutie şi se îndreptă spre restaurantul lui Iorgu. Acesta îl primi cu mare ceremonie. Frecându-şi mâinile, îl vârî într-un fel de birou, îl întrebă dacă dorea să consume ceva şi, la negaţiunea timidă a lui Felix, comandă din proprie iniţiativă siropuri, prăjituri, asigurându-l că sunt de cea mai bună calitate. Felix era curios să afle motivul chemării şi nu izbutea să găsească o ipoteză oricât de puţin valabilă. Iorgu, cu multe gâfâituri şi frecături de mâini şi o dificultate ieşită din dorinţa de a vorbi distins, îşi expuse cazul:

  — Domnule Felix, te-am chemat, şi să mă ierţi c-am îndrăznit, te-am chemat fiindcă ştiu ce om de treabă sunteţi şi sunteţi şi rudă cu domnul Giurgiuveanu. (Iorgu amesteca persoana a doua singulară cu a doua plurală, după impresiile momentului.) Domnule Felix, dacă ai vrea să-mi faci un serviciu, ţi-aş mulţumi ca la un frate. Noi am vârât capital mare în afacerea asta şi nu zic că nu merge, nu vreau să supăr pe Dumnezeu (Iorgu se închină superstiţios), dar e negoţ delicat, din orice se strică. Aici totul e să ai vad, să ştie lumea de unde să te ia. Dacă mă mut, sunt un om pierdut. Domnul Giurgiuveanu e proprietarul localului, cum ştii şi dumneata, şi nu pot să mă plâng. Am plătit cinstit şi am rămas. Dar acum am aflat că unchiul dumitale vinde casele. Îmi vin samsari mereu. Dacă vine alt proprietar, ce mă fac eu? Îmi măreşte chiria, asta nici vorbă, aş da şi mai mult, deşi ş-aşa e greu. Dar umblă concurenţa. E cineva care vrea să mă scoată de aici şi să deschidă el restaurant. Domnule Felix, nu te uita la noi că părem oameni cu stare, avem riscurile noastre. Uite, eu am copii mari, unul, să-mi trăiască, e ca dumneata, student la Drept, aş vrea să-l cunoşti, ne face onoare mare. Eu trebuie neapărat să stau aici. (Iorgu împreună mâinile şi vorbi lui Felix în aşa chip, încât se părea că tratează cu el.) Domnule Felix, cumpărăm noi casa, dăm cât se cere, ne împrumutăm, în fine, facem ce facem, suntem negustori români, cinstiţi, dumneata ai auzit de Iorgu. De ce s-o ia altul, când noi am lăsat atâţia bani ca chirie?

  — Eu, se apără uşor Felix, am toată bunăvoinţa, însă moş Costache nu prea vorbeşte de astea cu mine.

  — Domnule Felix, urmă Iorgu, mai cu aprindere, nu-ţi cer mare lucru. Să vezi cum stau lucrurile şi te rog să nu te superi de ce-am să-ţi spun. Eu am vorbit cu domnul Stănică de chestia asta, i-am dat şi onorarii şi mi-a făgăduit marea cu sarea. Da nu mi-a adus nici un răspuns, mă tot poartă cu vorba. Un chelner de la mine mi-a spus că l-a văzut cu amicul care mă sapă pe mine. Ştii, să nu te superi, dar domnul Stănică e un om, cum să zic…

  — Nu mă supăr, protestă Felix, zâmbind, însă ce trebuie să fac?

  Iorgu se înveseli.

  — Să-i vorbeşti domnului Giurgiuveanu, poate nu i-a spus nimic, aşa bănuiesc eu, să-i spui că vreau eu să cumpăr, că dau cât cere, să mă cheme să stăm de vorbă. Eu aş fi venit, dar n-am vrut să mă vază lumea, am crezut în domnul Stănică.

  Felix făgădui, şi Iorgu, în culmea satisfacţiei, se repezi să-i ofere fel de fel de lucruri, îi strecură în buzunar ţigări exotice, bomboane.

  — Am să mă uit la dumneata ca la un tată, pardon, ca la un frate!

  La colţul străzii, Stănică răsări ca din pământ.

  — Ha, ha, tipule, te-ai dezgheţat bine, frecventezi localurile de perdiţiune! Bravo, te felicit. Dar ce cauţi la ora asta? Te-am văzut cu Iorgu. Spune-mi drept, ce-ţi spunea? Eşti tânăr încă, naiv, ăsta e vulpe bătrână, îşi face treburile cu dumneata. Spune-mi drept (Stănică îl privi pe Felix în ochi), te sondează în chestia localului, ţi-a spus ceva de contract, de vreo vânzare?

  — Nu! Minţi Felix, devotat lui Iorgu, din instinct. Stănică se uită incredul.

  — Zău? Dar e în stare! Să nu te uiţi la el. Ăsta e un pungaş care a făcut milioane, pe spinarea mea, a dumitale, a cui vine să-şi lase banii aici. Ce-ar vrea el? Să ia un local splendid pe nimic? Moş Costache nu vinde, mi-a spus mie, pe cuvântul meu de onoare. De ce să vândă? Să risipească averea? Ar fi o dobitocie. Tot ce are lasă Otiliei, ascultă-mă pe mine. (Stănică zgâlţâi pe Felix de haină.) E în interesul dumitale. Ai s-o iei pe Otilia de nevastă, nu spune nu, doar nu vrei s-o iei goală. Nu fi prost! Interesul nostru e ca moş Costache să nu vândă nimic. Nici nu sufla vorbă bătrânului de asta, că se supără foc. Nu-i place să-i baţi capul. Astea sunt escrocherii de-ale lui Iorgu, care-şi închipuie că ar putea să dea o lovitură, şi cu câteva chirii să devină proprietar. Să vrea să facă asta moş Costache, şi dumneata, ca tânăr cinstit, viitor ginere, să-i spui: Nu, moşule.

  În timpul vorbirii, Stănică, zărind ceva în buzunarul lui Felix, vârâse mâna:

  — Ia te uită, pezevenghiul! El ţi-a dat astea? Astea-s ţigări de contrabandă, eu i-am făcut afacerea.

  Şi Stănică vârî una în gură, lăsând pe celelalte în buzunarul lui Felix. Apoi se răzgândi.

  — Parcă nu fumai!

  — Nu!

  — Atunci, dă-mi-le mie, nene, e păcat să te joci cu ele, ca copiii mici.

  Felix îl asigură că va fi discret şi dădu să plece, dar Stănică îl ţinu de haină.

  — Stai, frate, unde fugi aşa? Ai mai fost pe la Georgeta? Acel „mai” familiar dovedi lui Felix că Stănică era în curent cu vizitele lui la fată. Nu putu să mintă.

  — Am fost o dată, în treacăt!

  Stănică îl strânse tare de haină, cu amândouă mâinile, confidenţial.

  — Amice, sunt vinovat faţă de dumneata. Da, sunt vinovat! M-am purtat neleal. Eu ţi-am făcut cunoştinţă cu Georgeta şi te-am îndemnat, mă-nţelegi… Am făcut foarte rău. Am o răspundere cu dumneata. Te rog eu s-o ocoleşti pe fata asta. Îţi spun în interesul reputaţiei dumitale, al fericirii dumitale! Ce ştii cine e asta? Am ştiri rele de tot despre ea. Mi-a spus cineva lucruri grozave, că ar fi ieşit dintr-un şantan de la Brăila, şantan de marinari. Azi să n-ai încredere în nimeni. Fata asta poate să-ţi fie nefastă, poate să-ţi transmită, pricepi… Eşti băiat inteligent, ce naiba, viitor doctor. Dumneata trebuie să te păstrezi ca un crin pentru Otilia. Las' că-ţi găsesc eu altă fată, mai faină. Georgeta, îţi spun între patru ochi, e o escroacă. Are un general, pe care-l toacă…

  Uitând imaginea lilială de la început a Otiliei, Stănică adăugă:

  — Fiindcă ai fost prost… Să fi fost eu în locul dumitale, azi Otilia era metresa mea, şi aş fi stat eu cu ea acolo frumos în braţe, în locul lui Pascalopol.

  Felix fugi fără să mai asculte, deşi Stănică îl strigă, desperat:

  — Stai, frate, am ceva să-ţi mai spun.

  Felix comunică seara lui moş Costache dorinţa lui Iorgu, făcându-i acestuia un portret din cele mai măgulitoare, aşa, din scrupul amical, deşi nu-şi făcea iluzii asupra prestigiului său pe lângă moş Costache. Bătrânul bulbucă ochii mari.

  — Ţi-a spus el că cumpără? Auzi dumneata, şi cât dă?

  — Dă cât ceri. Vrea să discutaţi!

  — Păi, nu mi-a trimis el vorbă prin Stănică zilele trecute, când l-am întrebat, că nu e amator? Spunea că a cumpărat în altă parte.

  — Să ştii că nu e adevărat. Domnul Iorgu l-a trimis pe Stănică la dumneata tocmai ca să te roage să-i vinzi casele, i-a dat şi bani pentru asta. I-a dat şi mai înainte două sute de franci de faţă cu mine, ca să-i prelungeşti contractul.

  Moş Costache răguşi brusc şi ridică mâinile spre Felix, ca spre singurul vinovat.

  — Pungaş, ticălos, să nu-l mai văd în casa mea! I-am dat cinci franci, înţelegi! I-am dat cinci franci pentru trăsură, să mi-l aducă pe Iorgu aici, şi-l aştept de trei zile. Măgarul! Mă vinde duşmanilor! Hai acuma acolo! Să mergi cu mine acolo!

  — Unde?

  — La Iorgu!

  Felix primi cu bucurie propunerea, satisfăcut să îndatoreze pe acela în care vedea un tată al Otiliei. Îşi puse alte haine, îndreptă cravata roasă a lui moş Costache şi ieşiră. Fiind cam departe, întrebă pe bătrân dacă nu vrea sa ia un tramvai sau o trăsură, Dar moş Costache protestă:

  — Eşti obosit? Pentru mine, nu! Mergem încet-încet.

  Tot drumul, bătrânul bombăni, ocărând în surdină pe Stănică: pungaş, escroc etc. Ca să-i facă o plăcere lui Felix, găsi cu cale să cumpere de pe drum un fişic cu alune americane, pe care le ronţăi aproape numai el. Sosiţi în faţa restaurantului, moş Costache trimise pe Felix înainte, spre a preveni pe patron. Felix se strecură cam stingherit printre mese, fiindcă începuse să se strângă lumea (erau orele zece), căutând din ochi pe Stănică, pe care-l bănuia la pândă. Îl dibui pe Iorgu, care, jubilând, se precipită spre uşă, urmărit de Felix, şi găsi pe bătrân în marginea trotuarului, mâncând alune americane.

  — Coane Costache, te voi binecuvânta toată viaţa pe dumneata şi pe nepotul dumitale!

  Restauratorul îi împinse într-un gang îngust şi obscur şi-i scoase, pe scări întortocheate şi coridoare neaşteptate, în birou. Dindărătul unei uşi se auzi un râs asculţi de femeie şi scârţâitul apăsat al unor ghete. Era un „separeu”. Moş Costache rumega alune şi pipăia pereţii, lemnăria, clanţele, mulţumit de ele.

  — Am vârât o avere, coane, în reparaţii, îi zise Iorgu, ţi-am îngrijit localul ca pe casa mea. Şi acum s-o văd în mâinile duşmanilor?