— Da' de ce, porc de câine, să nu putem juca? „Saltă şi te bucură, Sioane”, zice Scriptura. La Sfânta taină a căsătoriei nu dănţuim? Orice petrecere cinstită, cu suflet curat, este îngăduită omului. Mi se pare mie, Stănică, de nu mă-nşel, că eşti de ăştia noi, care strică legea, îmbolnăviţi de spurcăciunea ateismului. „Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.”
Părintele muşcă dintr-o bucată de caşcaval, iar popa Ţuică, partener obişnuit în astfel de nevinovate dialoguri sfinte, privi cu tristeţe la ceaşca goală de ţuică pe fundul căreia se vedea un bob de piper şi aruncă ochii dezgustat la mezelurile de pe masă, cântând: „Pâine îngerească a mâncat omul, bucate le-au trimis lor din destul”
— Asta aşa e, cuvioase, mare este mila Domnului! Confirmă părintele, închinându-se larg.
Popa Ţuică, dăruit de Otilia cu o altă ceaşcă de ţuică, întrebă pe fată dacă mai are „Ţambalul” cu care o auzise cântând o dată. „Ţambalul” era, după el, pianul. Moş Costache, care altă dată ar fi fost foarte mâhnit de consumaţia prea mare de vin şi de alimente, în casa lui, acum părea preocupat de alte gânduri. În cele din urmă izbuti să întrebe, în şoaptă aproape, pe părinte:
— O-o-oare crezi că este lumea cealaltă?
— Nici vorbă, cuvintele Mântuitorului ne-nvaţă; căci zice el: „Fericiţi cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu, fericiţi cei care aici flămânziţi, căci vă veţi sătura şi celelalte, căci multă este răsplata voastră în ceruri!”
— Atunci slabă speranţă să intrăm noi în rai, părinte, fiindcă suntem sătui, observă Stănică.
— Taci, măi porc de câine, că nu e vorba numai de săturarea pântecului, ci de îndestularea cu toate fericirile, şi ce muritor, satano, se poate lăuda că e fericit şi fără lipsă, căci ce-i omul? „Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Şi apoi, tu nu pui în cântar mare mila Domnului, care şi de şapte ori şapte de vom greşi ne va învrednici cu milostivirea lui?
Răpus de marele efort oratoric, părintele dădu pe gât un alt pahar de vin, şi apoi zise cu glas profund:
— Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.”
Popa Ţuică îi dădu replica dăscăleşte:
— Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta!”
Şi numaidecât bău ţuica. Părintele, scuturându-şi fărămi-turile de pâine de pe antereu şi privind la ceas, găsi că e vremea să plece:
— Să ne sculăm, cuvioase, să mergem, că s-a făcut amiază. Domnul să binecuvânteze această casă.
Moş Costache, foarte serios, întrebă:
— Şi sufletul vede şi aude ca şi în viaţă?
— Of, Doamne, zise părintele, silindu-se să scape de preciziuni compromiţătoare, acestea sunt taine înfricoşătoare, de care nu se cade să ne apropiem, dată fiind puţinătatea minţii noastre. De bună seamă că Domnul, în mare mila Sa, a îngrijit de toate.
Popa Ţuică chicoti ca un copil, înecându-se în tuse:
— Oale şi ulcele, hi, hi, hi, ulceluţe ne facem. Stănică, limbut, nu slăbi pe preot:
— Stai, preasfinte, nu fugi aşa. Moş Costache ţi-a pus o întrebare foarte serioasă, pe care ţi-o repet şi eu. Pe mama mea îţi spun că ţin la credinţa strămoşească şi vreau sa mă pregătesc sufleteşte, ca să devin creştin adevărat, nu aşa, numai de formă.
— Să-ţi ajute Dumnezeu! Aprobă părintele, găsind că nu e de demnitatea lui să ironizeze convertirile.
— Ei, dar eu sunt om, am problemele mele capitale la care vreau să răspund, altfel cad în braţele filosofilor atei.
— Mântuitorul nostru a răspuns la toate! Declară părintele, puţin îngrijorat de discuţie.
— Întâi să-mi spui de ce nu e dreptate pe lume? De ce păcătosul se lăfăie nepedepsit şi dreptul cade la fund?
Părintele ameninţă amical, volubil pe Stănică, vrând să-l facă prin glumă să bată în retragere:
— Cum se cunoaşte, porc de câine, că nu calci în casa Domnului! Păi, tu, fiu nevrednic, aici vrei să te catechisesc, între paharele cu vin? Venit-ai tu la biserică, s-asculţi cuvântul dumnezeiesc, venit-ai tu la mine să te spovedeşti? Atunci vedeai că la toate e răspuns. Să nu scoţi, măi, spurcăciuni din gură, că Dumnezeu are răsplată şi pedeapsă în ceruri pentru toate faptele bune şi pentru toate fărdelegile. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este număr.”
— Şi este lumea cealaltă? Insistă, în chip curios, Costache.
— Dacă ar fi, zise Stănică, reeditând vechea discuţie cu bătrânul, ar fi venit până acum unul să ne vestească.
— Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune, se rugă părintele, teatral, ridicând mâinile spre tavan.
— Ascultă, preasfinte, e adevărat că Dumnezeu e bun?
— Tu zici, fiule! Confirmă părintele, evitând orice participare la dispută.
— Apoi, dacă e aşa, cum îţi explici, sfinţia-ta, că ne zbatem de mii de ani în îndoială şi nu ni se dă nici o dovadă de nemurirea sufletului, când ar fi aşa de simplu să vină bunăoară unul care a murit, să ne spună, uite, este aşa şi pe dincolo? De ce tace Dumnezeu în privinţa asta?
Părintele luă aere îngrozite:
— Bine a zis psalmistul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi pre scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Păi bine, bre, porc de câine, ce fel de creştin eşti tu care nu cunoşti elementele credinţei noastre strămoşeşti? Păi ce dovadă mai vrei tu după ce Mântuitorul nostru s-a jertfit pentru noi şi a înviat din morţi?
— Ei, şi cum e acolo? Întrebă provocator Stănică, în vreme ce moş Costache asculta cu mare interes.
— Lasă c-ai sa vezi tu, împieliţatule, cum e. „Şi iată, zice la Apocalipsa, voi veni în curând; şi răsplata mea cu mine este ca să plătesc fiecăruia după fapta sa. Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, întâiul şi cel din urmă”, şi celelalte. Haide, cuvioase, să plecăm, că e târziu.
Şi părintele porni pe uşă, urmat de popa Ţuică, spărgând o dispută care nu-i plăcea.
— Am vorbit şi eu aşa, declară Stănică părintelui în poartă, ca să stimulez pe bătrân, să-l fac să se gândească la cele sfinte, cât despre mine, te asigur că sunt cel mai bun creştin, de Paşti am să vin să mă grijesc.
— Taci, porc de câine, glumi părintele, că ştiu eu cât îţi face pielea. Aşa sunteţi voi ăştia, oamenii noi. Cu sănătate.
Aglae se miră când află de sfeştanie şi se-ntrebă dacă e un semn bun, sau un semn rău, dat fiind indiferentismul obişnuit al bătrânului. În orice caz, fu pentru ea un prilej de a călca din nou în casa lui moş Costache, sub pretext de a-l lăuda pentru ideea cea bună. Făcură o adevărată reuniune postmeridiană, la care luară parte Stănică şi Olimpia, Aurica, Titi. Mândria cea mare a Aglaei era că Titi se-ndeletnicea din ce în ce mai asiduu cu o vioară, cu care umplea de lamente oribile toată casa. Mânuia vioara cu pasiune, cu încăpăţânare, dar fără nici o metodă, în vreme ce Aglaei îi intrase în cap că va putea dovedi Otiliei că Titi al ei cântă mai bine decât „zdrăngăneşte” ea. Titi era înconjurat de atâta simpatie geloasă din partea mame-sei şi surorilor, încât, dacă progresul lui ar fi fost în dependenţă numai de asta, ar fi ajuns în curând un Paganini. Din nefericire, nu avea nici o îndemânare şi nici deşteptăciunea de a învăţa corect. Cineva îi recomandase un caiet de Klenck şi nişte exerciţii de Sitt, dar Titi se plictisi iute de monotonia studiilor (care de altfel dezamăgiseră şi pe Aglae) şi căzu iar la ariile după ureche sau chiar după note, însă din motivele cunoscute, banale. Cu pasiunea lui pentru munca manuală, se consacră tot mai obstinat unei adevărate industrii. Ceru note de pe la prieteni, cu muzică populară, romanţe, chansonete pentru pian, vioară sau voce, indiferent, îşi confecţionă hârtie de note cu ajutorul cunoscutului său pieptene cu cinci dinţi, pe care-l apăsa pe un număr de foi de hârtie sub care aşezase hârtia de carbon, copiind apoi, cum îl tăia capul, partea primă. Titi putu cânta după mari şi sfâşietoare munci, spre satisfacţia Aglaei, Vals din Vânzătorul de păsări, De ce nu vii, Colea-n grădiniţă, Coroana femeiască, Cât te-am iubit, Mimi d'amour, Malgre toi, Reviens, Valsul vânătorilor, şi tu veux, Marguerite, Serenada lui Braga, Sous les ponts de Paris, Tu ne sauras jamais, Ochii căprii, Serments de femme, Călugărul, Nu pot crede, Marsilieza şi altele. Prin urmare, Aglae, care venise cu ceva de lucru în mină, pretinse că era bine ca Titi să-l distreze pe moş Costache, cântându-i cu vioara. Titi nu se lăsă mult rugat şi începu să cânte jalnic şi fals o romanţă de Em. Drossino, Te duci. Moş Costache nu se arătă deloc încântat de producţie, deşi nu avea pricepere în muzică, în schimb femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărăşia viorii, apoi intră în corul improvizat şi Olimpia, şi, în sfârşit, ca un fel de încurajare a activităţii muzicale a lui Titi, Aglae însăşi, care îşi relevă glasul piţigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele. În cele din urmă, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos.
— Dar de ce plângi şi tu aşa? Zise Olimpia. Bea puţină apă! Întristată, bău un pahar plin de apă, oftă şi declară:
— Aşa-mi vine câteodată, când aud muzică! Când văd pe alţii fericiţi, şi eu…
— Lasă, o mângâie Aglae, că mai e timp şi pentru tine. S-o îndura Dumnezeu.
Ca să vindece tristeţea Aurichii, Titi o dădu în Issa-Issa pe care-l execută cu mare gravitate, îngânat de glasul satisfăcut al Aglaei:
— Dulce instrument e vioara! Decise Aglae, pianul nu l-am putut suferi niciodată. În aceste împrejurări, Weissmann pică în casă în căutarea lui Felix, care nu era acolo. Îndatoritor ca întotdeauna şi sociabil, studentul se interesă de sănătatea bătrânului, îi luă pulsul, se prefăcu a-l consulta şi a rămâne foarte mulţumit. Moş Costache îl privea cu mare stimă, ascultându-l ca pe un oracol:
— Ţi-ţiu dietă strictă, zise el, nici de fumat nu mai fumez. Aurica se grăbi să ofere un ceai lui Weissmann, care îl primi fără mofturi.
— Sunteţi cam palidă, observă studentul, ar trebui să faceţi o serie de injecţii cu cacodilat sau cu stricnină. Vă surmenaţi, sau aveţi nemulţumiri de origine sentimentală?
Aurica lăsă capul în jos, cu exces de modestie.
— Ia să-ţi vedem pulsul, domnişoară! Hm! Slab, abia perceptibil! Anemie mare. Ştiu eu ce-ar trebui să faceţi!
— Ce? Întrebă avidă Aurica, cu mâna rămasă încă în mâna lui Weissmann.
— Amor! Zise Weissmann, cu cinismul lui profesional, amor practicat intensiv, ca o gimnastică sanitară, ca o disciplină a nervilor. Aţi avut legături amoroase până acum, aveţi cumva un prieten viguros?
— Vai! Ce vorbe spuneţi! Se pierdu de ruşine Aurica, încântată totuşi de ineditul convorbirii.
— Dar ce-ţi închipui dumneata, domnule, zise Aglae, că fetele mele se poartă ca studentele dumneavoastră, pe acolo pe la medicină?
— Şi cu toate astea, insistă Weissmann neînţelegând sau făcându-se că nu înţelege, e absolut necesar. Virginitatea, de la o anume vârstă, e o cauză de autointoxicare, ce poate duce la demenţă, la isterie. Ce vârstă aveţi, domnişoară?
— Ca un cavaler ce eşti, îmi pui o întrebare la care nu se răspunde. Dumneata cât îmi dai?
— Ştiu eu? Douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase! Minţi Weissmann.
Aurica fu încântată de evaluare:
— Cam atât, consimţi ea, văd că te pricepi la vârstă.
În realitate, faţa Aurichii era a unei femei slabe de patruzeci de ani, deşi nu împlinise această vârstă, pergamentoasă sub stratul lucios de unsori amestecate cu pudră şi încreţită în jurul ochilor. Părul rărit îi era îngreuiat de prea multe chignoane. Umbre violete îi înconjurau ochii, dându-i înfăţişarea tipică a apaşelor, iar dinţii desfăcuţi în râs trădau nervozitatea dorinţelor.
— Ca să-ţi păstrezi mereu vârstă asta, ai nevoie, pe de o parte, de exerciţiul funcţiunilor dumitale specifice, sunt clar, nu? Pe de altă parte, de îngrijiri particulare. Bun! Ia să vedem obrazul! Cu ce daţi dumneavoastră pe obraz!
— Cu… Lanolin!
— Banal, primejdios. Recomand seara curăţirea obrazului cu apă de trandafir, amestecată cu alcool camforat, părţi egale, apoi faceţi masaj facial ca să activaţi circulaţia sângelui.
— Cum, domnule Weissmann? Întrebă avidă Aurica.
— Uite aşa, stimată domnişoară!
Weissmann netezi de zece ori gâtul Aurichii cu partea laterală a arătătoarelor, apoi îi frecă de câteva ori bărbia cu dosul palmei, îi ciupi de câteva ori guşa, îi masă obrajii de la nas spre gura, de la nas spre tâmple, sub ureche, şi apoi îi frecă cu degetele porţiunea dintre sprâncene.
— Apoi, iubită domnişoară, procedaţi la gresarea obrazului cu cremă. Eu v-aş recomanda însă un lichid gras, compus din ulei de parafină, ulei de ricin, ulei de migdale dulci, untdelemn şi ulei de muşeţel. De dat uşor cu un tampon de vată.
— Vai, câte ştiţi, domnule Weissmann, vă rog să-mi scrieţi reţeta, ca să n-o uit.
Aurica rămase nu numai încântată de caracterul îndatoritor al lui Weissmann, dar, ca de obicei, se aprinse până la marginea de a-şi închipui că poate să intereseze pe student, îl lăuda la toată lumea că e „cavaler” şi-i încredinţă pe toţi că un astfel de tânăr, oricât de sărac, avea să facă paşi mari în viaţă. Fu de părere chiar că trebuia ajutat. În familia Aglaei nu exista nici o noţiune de antisemitism. „Cu ovreiul îţi faci treaba mai bine decât cu al tău”, era un dicton general. Căsătorii de evreice cu români, îndeosebi cu ofiţeri, fiindcă era la mijloc dota, se făceau destul de des. Nu însă şi contrariul. Ca un ovrei să se căsătorească cu o creştină, asta părea un lucru curios, şi ce este curios e şi reprobat. Aurica începu să invite pe Weissmann, să se intereseze de familia lui, şi într-o bună zi, sub un pretext oarecare, merse chiar acasă la el, unde stătu de vorbă cu mătuşa studentului şi cu surorile lui. Mizeria nu o înspăimântă. Găsi argumente în favoarea lui Weissmann, zicând că cu atât mai mare e meritul lui, cu cât are de luptat cu sărăcia, în sfârşit, începu să profeseze pe faţă o toleranţă masivă faţă de evrei. Aglae o ironiză întâi, pe urmă o întreba mirată:
— Vrei să te măriţi cu un ovrei? Nu eşti sănătoasă la cap! Mai întâi că el nici nu se uită la tine, şi e un băieţaş. Dar să zic că s-ar uita. N-am nimic cu el, fiecare însă cu neamul lui. Aşa ceva nu s-a văzut niciodată în familiile noastre.
După aceea, Aglae îşi văzu de treabă şi, solidară cu orice se făcea în familia ei, pe cât de ostilă faţă de ce se petrecea la alţii, începu să îngâne teoriile Aurichii. Aceasta găsi de cuviinţă să ceară lămuriri la preot şi, cum îi era ruşine de părintele oficiant, apelă la popa Ţuică, pe care-l convocă la biserică pentru mărturisire. Era frig, afară ningea şi biserica era rece. Popa Ţuică îşi târâia paşii pe lespezi, stârnind ecouri haotice, şi tuşea cu un abandon agresiv râcâiturii din gât.
— M-a omorât iarna asta, tăiculiţă, bat-o Maica Precistă, mă-njunghie prin oase toţi diavolii. Doar cu ţuiculiţă fiartă îi mai sperii puţin. Şi zici că vrei să te mărturiseşti, găinuşa tatei, ai ceva păcate pe suflet?
— Orice om are păcate, se tângui evlavioasă Aurica.
— Are, tăiculiţă, are, că lucrează blestematul ăl împieliţat, dar-ar gerurile-n el, cum mă junghie el prin genunchi!
Popa Ţuică merse aşa tuşind, chiţcăind şi bodogănind până-n altar, de unde veni cu epitrafilul pe el, ale cărui poale, aşezându-se lângă o strană, le aruncă în capul Aurichii, îngenuncheată lângă el.
— Pai, ce să te-ntreb, taică, zise bătrânul, punându-şi pe nas nişte ochelari legaţi cu sfoară, ce să te-ntreb, că sunt bătrân şi nu mai am ţinere de minte!
Popa Ţuică deschise un agheasmatar şi, scuipând sonor în degete, răsfoi filele, ajungând la Rânduiala mărturisirii, apoi începu să facă cruci înspre icoana Mântuitorului şi să cânte nazal:
— Binecuvântat este Dumnezeul nostru… Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi„ şi alte de acestea, pe care Aurica nu le distingea, fiindcă descoperise, sub epitrafil, că popă Ţuică purta în picioare nişte şoşoni umpluţi cu hârtie şi cu sfoară, fără ghete. „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, cânta bătrânul, subţire, carele prin prorocul tău Nathan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui, şi ai primit rugăciunea lui Mânaşi pentru pocăinţele lui, însuţi şi pre robul tău… „
— Cum te cheamă, găinuşo? Întrebă popa Ţuică, plecându-şi ochii pe sub epitrafil.
— Aurelia!
— Şi pe roaba ta Aurelia, care se căieşte de păcatele ce a făcut, primeşte-o cu obişnuită iubirea Ta de oameni… „
Părintele bolborosi mai departe vorbe ininteligibile, apoi tuşi îngrozitor, blestemă toţi dracii din infern şi întrebă pe Aurica:
— Ştii tablele legii, porumbiţa taichii? Că aşa zice la carte, ca să te-ntreb.
— Ştiu, părinte, că le-am învăţat la şcoală.
— Ei, atunci e bine, e bine de tot! Dar Crezul îl ştii, porumbiţo?
— Îl ştiu, părinte!
— Şi asta e bine. Tot osul mă doare, nu mai merge decât să mă frec cu gaz şi să beau nişte rachiu de drojdie. Stai să văd ce scrie aici, că mi-au căzut ochelarii de pe nas. Spune-mi, puică, n-ai mărturisit strâmb? N-ai călcat vreo făgăduinţă, care te-ai făgăduit lui Dumnezeu?… Aş, de unde să faci tu de astea, găinuşo, că eşti crudă! Spune-mi, nu ţi-ai stricat fecioria ta cu… hm… Vorbă tare, asta e pentru bărbaţi, bogheana taichii, stai să vedem ce mai vine, mda! N-ai căzut cu cineva din rudenii, sau cu vreo oarecare faţă, sau cu cumătra ta? N-ai umblat cu femeie de altă lege, n-ai făcut strâmbătate vreunei fete-fecioare, bată-te norocul să te bată, asta e tot pentru bărbaţi… Ia stai, uite colea, spune-mi, fiică, n-ai băut buruieni ca să nu faci copii? Sau nu ţi-ai otrăvit pântecele ca să lepezi copiii, sau, grea fiind, ai umblat fără rânduială?
— Sunt domnişoară, părinte, declară Aurica.
— Eşti fată-fecioară, bată-te norocul, zi aşa, nu cumva ai… ai… Urâtă vorbă… ai greşit de fată-mare sau când ai fost logodită… Ei, şi dacă ai greşit, găsi chiar popa Ţuică justificarea, ce-i? Dumnezeu iartă, că bărbatu-i porc; nu te împodobeşti sau te sulimeneşti, sau cu alte feluri de mirosuri te ungi, puind în gândul tău să înşeli pre mulţi tineri spre râvna păcatului?
— Dau cu pudră, ca toate femeile, mărturisi Aurica cu sentimentul unui mare act spiritual.
— Dă-i, tăiculiţă, să trăiască şi negustorul şi să se bucure dracii, he, he, he! Ei, păi ce să te mai întreb? Fasole mănânci, acritură în zilele de post? Anul ăsta nu mi-a ieşit varza, s-a făcut toată neagră şi băloasă ca melcul strivit.
Popa Ţuică puse repede mâna în capul Aurichii şi începu să cânte din adâncul plămânilor lui:
— Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos: cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pre tine, Aurelio, şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin. E un frig de te pătrunde la oase. Gata, taică, şi când ai avea nişte ţuiculeană bună, să mă dezlegi şi pe mine de tusea asta. Şi să faci şi nişte mătănii, că nu-i rău, se mai îmblânzeşte necuratul.
— Părinte, zise după oarecare codire Aurica bătrânului, care se grăbea să plece şi sufla în degete de frig, eu aş vrea să mai mărturisesc ceva.
— Zi, tăicuţă, repede.
— Iubesc!
— Iubeşte, porumbiţo, că acum ţi-e vremea, şi să vii să-ţi ţin cununiile.
— Vezi, că iubesc un om care nu ştiu dacă se cade…
— Doar n-o fi însurat? Se-ntâmplă şi de astea, căci coada lui satan nu se odihneşte o clipă.
— Nu e însurat, dar nu e de-o lege cu mine.
— Aha, o fi catolnic ori protestanţi de ăştia care n-au nici cruce la biserică, bătu-i-ar junghiurile. Da' vezi că sunt şi ei un fel de creştini şi se mai îngăduie.
— Nu e creştin, părinte!
— Da' ce dracu e, Doamne iartă-mă? Turc?
— Este israelit!
— Vai de mine, se sperie popa Ţuică, prost te-ncearcă necuratul! Doar n-oi fi păcătuit cu păgânul?
Aurica tăgădui din cap.
— Ce să-ţi spun, porumbiţo, aşa caz n-am prea întâlnit, ar fi bine să faci rugăciuni, să te lumineze Cel-de-sus. Eu însă zic că, dacă îl aduci pe păgân la legea creştinească, se cheamă că ai câştigat un suflet pentru rai. Dar altfel, greu lucru.
— Am să-ncerc, părinte, să ştii c-am să-ncerc! Promise veselă Aurica.
De aci încolo, Aurica făcu tot mai dese aluzii lui Weissmann, pe care-l invita de câte ori găsea câte un prilej.
— Eu, zicea ea, n-am nici un fel de prejudecăţi. Dacă aş iubi un israelit, l-aş lua de bărbat, orice-ar zice lumea. Bineînţeles, sper că ar trece la religia noastră sau măcar să nu mai ţină la a lui.
— Şi ce-are de-a face religia în toată chestia asta? Întrebă Weissmann.
— Are! Dacă tânărul e cavaler, îmi închipui că e vesel să se lepede de tot ce poate fi o piedică.
Când văzu că studentul nu se arată deloc încântat de ideea convertirii la creştinism, Aurica crezu că e mai bine să se înlăture problema religioasă.
— În definitiv, declară ea, fiecare om cu credinţa lui. N-aş avea nimic de zis, dacă n-ar fi o piedică la căsătorie. S-ar putea face numai cununia civilă. Poate că nu e tocmai bine, aşa se zice, sunt superstiţii, ce vrei, în care noi femeile credem, dar amorul calcă în picioare orice.
— Eu, zise Weissmann, începând să înţeleagă unde bate Aurica, nu profesez decât amorul liber. Orice altă formă de amor mi se pare o rămăşiţă din timpurile barbare.
Aurica plânse singură în odaia ei, interpretând spusele studentului ca o dorinţă de a răspunde amorului ei, însă fără obligaţii. Petrecu o noapte agitată, erotică, apoi căzu într-o stare sublimă, ca aceea pe care o încearcă oamenii pregătiţi pentru sacrificii mari. Avea să primească, în ciuda omenirii, amorul lui Weissmann, fără cununie, măcar cu jurământul unei fidelităţi statornice.
— M-am gândit bine la ce mi-ai spus, zise ea studentului, am petrecut o noapte de chinuri, fiindcă, oricum, mă costă să fac paşi greşiţi, însă m-am decis…
Weissmann, înspăimântat, zise repede:
— Nu pot să stau, venisem să-l caut pe amicul Felix; am să vin în altă zi, nu e nimic.
Şi ieşi grabnic pe uşă afară.
— Să nu te superi, zise el lui Felix, dar domnişoara Aurica este o fată aşa periculoasă. Trece printr-o criza sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber.
Câtăva vreme Aurica fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi căpătă o fizionomie desperată, patetică, îşi despleti părul în faţa oglinzii şi începu să cânte lugubru Te duci de Drossino. Pe urmă se potoli, se vopsi şi mai violent pe faţă şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei.
Felix văzuse şi la ea, ca şi la ceilalţi mai bătrâni, unele fenomene care-l impresionase. Evoluţia organismului se putea citi pe obrazul fiecăruia la date fixe. Otilia, care era tânără, avea schimbări ce încântau. Daca slăbea, căpăta o siluetă fină, de ogar alb, dacă se îngrăşa, faţa se lustruia, ochii se făceau mai pătrunzători, creşterea îi dădea mişcări feminine, lăsându-i mereu aerul copilăresc. Dimpotrivă, Aurica se schimba în chip sinistru, şi fiecare prefacere o arunca înspre bătrâneţe, cu toate fardurile ei. Părul i se făcea moale, mort, ca de perucă, grăsimea îi reconstituia prematur masca senilă a Aglaei, slăbirea îi scotea în evidenţă oasele capului. Muşchiulatura nu mai avea tărie, cădea făcând unghiuri şi umbre, şi obrajii se umpleau de vinişoare. Moş Costache, deşi bătrân, mai îmbătrânea. Fusese, până înainte de boală, un tip de chel, fără vârstă. Acum, îngrăşându-se, căpătase sub bărbie fălci de buldog şi toată acea greutate a senilităţii inerte.
Pascalopol, ţinându-se de cuvânt, veni într-o după-amiază să joace cărţi. Vechea reuniune, minus Simion, se reîntocmi de astă dată în sufragerie, de unde bătrânul nu voia să se mişte în ruptul capului. Veni şi Stănică cu Olimpia, dar erau cam supăraţi, şi Stănică luă pe moşier ca arbitru:
— Domnule, zise el, te rog să-mi răspunzi sincer, ce crezi dumneata, care este rostul familiei, este sau nu să perpetueze rasa, să producă copii?
— În genere, da.
— Ce-nţelegi dumneata prin „în genere”?
— Înţeleg că aşa se petrece cu lumea obişnuită. Sunt însă oameni care muncesc cu creierul, care creează, şi pe care îi putem scuti de greutăţile familiei.
— Este şi nu este cazul, noi vorbim de familia normală, pe care se bizuie patria.
— Atunci, consimţi Pascalopol, sunt de acord.
— Văzuşi, doamnă? Se întoarse Stănică spre Olimpia. Trage consecinţele!
— Dar ce conflict aveţi între dumneavoastră aşa grav? Întrebă zâmbind moşierul.
— Un conflict fundamental, care sapă temelia însăşi a matrimoniului. Olimpia nu mai vrea să procreeze!
— Se poate, doamnă? Vorbi Pascalopol Olimpiei, cu reproş glumeţ.
— Boicot în regulă! Sabotarea operei de înmulţire a naţiei. Înţeleg, foarte bine, l-a făcut pe Relu, am zis bravo, m-am bucurat. Dacă a murit, a murit, nu pot să-l mai înviez. Să facă altul, să facă doi, să facă zece, să facă, domnule, în fiecare an unul, că asta e datoria femeii. Eu datoria mea mi-o fac.
— Ia mai taci din gură, Stănică, cu prostiile astea, îl mustră Aglae, că sunt şi fete tinere aici, ce te-a mai apucat şi cu copiii acum?! Se vede că ai prea multe parale.
Stănică se înfurie:
— M-a apucat, fiindcă eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la părinţi. Vreau eu să am casă plină, să aud gălăgia copiilor, să-mi asigur nemurirea prin urmaşi, să-mi poarte şi mie cineva numele Raţiu mai departe.
— Ei, şi ce vrei tu să facă Olimpia? Ce, este vina ei? Doar a făcut o dată un copil. Ţi-aş spune ceva, dar mă sfiesc de tinerii ăştia.
— Astea sunt insinuaţii care nu se prind la mine, protestă Stănică. Familia noastră e cea mai prolifică. Nu e altceva decât rea-voinţă la mijloc.
Olimpia căscă, agasată, fără să privească la bărbatu-său, pe ale cărui vorbe nu punea nici un temei niciodată. Spuse doar:
— Nu mai ţipa aşa tare, că mă doare capul!
În sfârşit, Stănică se potoli şi începură să joace. Aurica, cu o ţigară în gură, îşi privea emancipată cărţile din mână. Bătrânul nu voia să scoată bani, făgăduind că îi va depune oricând va fi nevoie. Căutându-se prin buzunar, Pascalopol trase batista afară.
Atunci se auzi pe jos rostogolirea unei monede. Moş Costache sări cel dintâi, ca ars, şi începu s-o caute pe sub masă. O găsi însă Aurica (era o monedă de doi lei) şi făcu gestul de a o înapoia lui Pascalopol de la care îşi închipuia că picase. Moş Costache făcu însă nişte ochi speriaţi şi întinse mâinile.
— E-e-e a mea, a căzut de la mine. Dă-o-ncoace! Aurica stătu nedumerită, şi toţi urmăriră scena, curioşi. În sfârşit, Pascalopol zise liniştit:
— Nu e a mea, n-am avut în buzunar nici o monedă. Eu le ţin în portmoneu. Probabil că a căzut de la Costache.
Râzând din toţi muşchii feţei, bătrânul întinse mâna şi apucă moneda pe care o ascunse în buzunar, nevrând s-o pună măcar ca miză.
Vorbiră în timpul jocului de toate, ca de obicei. Aglae, văzându-l pe Titi că stă deoparte, nemişcat, îl întrebă cu intenţie:
— De ce nu te mai duci şi tu să cânţi la vioara, stai aşa ca o statuie?
Titi îi mărturisi că se simte bine aşa, altfel s-ar plictisi. Şedea în picioare lângă dulap şi, la observaţia de imobilitate, începu să se legene.
— Nu ştiu cui o semăna copilul ăsta, zise Aglae. Dumnezeu i-a dat talente, pictează, cântă, dar e molatic, n-are curaj, barem să am ceva mai multă avere, nu mi-ar părea rău. Aurica, la fel!
Veni vorba de muzică, fiindcă Pascalopol întrebase pe Titi ce cântă. Aglae tună şi fulgeră împotriva muzicii clasice, din care nu înţelege nimic, şi le împărtăşi că-i place ca omul să cânte „cu inima, naţional”. Ghicind punctul sensibil, moşierul schimbă vorba, fără să scape, căci Aurica îl întrebă de ce nu se-nsurase nici până acum.
— De aceea stau bietele femei nemăritate, zise ea cu necaz, din cauza egoismului dumneavoastră, care preferaţi să petreceţi cu femei de teapa Georgetei, ca să nu aveţi nici o grijă pe cap. Am sa mă fac şi eu ca Georgeta.
— E greu, observă ironic Stănică, ca Georgeta n-ai să fii niciodată.
— Şi de ce, mă rog? Întrebă atinsă Aurica.
Stănică rectifică observaţia, făcând cu ochiul lui Pascalopol:
— Pentru că trebuie să fii şi pentru asta născută, să ai natural. Tu eşti din familie onestă, cinstea e zugrăvită pe faţa ta. Tu nu poţi să fii decât o bună soţie.
— Aşa e! Recunoscu Aurica, aruncând o carte şi începând în acelaşi timp să plângă, tremurând din toţi muşchii feţei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, o sfătui Pascalopol, nu-ţi mai face sânge rău. Ascultă un sfat de la mine, care sunt destul de în vârstă faţă de dumneata ca să-mi pot permite să-ţi dau un consiliu. În genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu izbuteşte. Bărbaţilor le plac femeile care nu umblă după ei, nepăsătoare. Când o mamă face prea mare vâlvă cu intenţia de a mărita o fată, ratează chestia, fiindcă pretendenţii se sperie. Mi s-a întâmplat foarte adesea să văd bărbaţi, invitaţi într-o casă pentru una din fete care voia cu orice chip să se mărite, cerând pe alta şi luând-o numai fiindcă li se părea mai inocentă. Îmi vorbiţi de Georgeta, o cunosc, cum să nu, e o fată foarte inteligentă, pe care foarte mulţi vor s-o ia de nevastă.
— Exact! Zise Stănică, uitând cu cine se află şi gândindu-se că Georgeta ar fi bună pentru el.
— Ce vrei să spui, îl întrebă mirată Olimpia, nu cumva vrei s-o iei tu, ca să-ţi facă copii?
Stănică îi făcu semn să tacă, spre a nu întrerupe pe Pascalopol.
— Foarte mulţi vor s-o ia de nevastă, continuă moşierul, fiindcă nu cere nimănui nimic şi e mândră.
În momentul acesta, Titi, care se legănase lângă dulapul lui, din ce în ce mai nervos, deschise uşa şi plecă din odaie, vădit îmbufnat.
— Dar ce are junele? Se miră Pascalopol. Nu l-a supărat nimeni cu nimic!
Stănică se bătu pe frunte:
— Nu ştii că era mai-mai să ia de nevastă pe Georgeta! În acelaşi timp, Felix se cobora de sus şi intra în sufragerie.
Fu foarte uimit când auzi numele Georgetei.
— Georgeta voia să se mărite cu Titi? Vezi, asta n-am ştiut! Exclamă Pascalopol.
Felix se înroşi, crezând că fusese vorba şi de dânsul şi, prefăcându-se că are treabă, plecă de asemeni.
— Îl vezi? Zise Stănică, cu aere confidenţiale, şi Felix a avut o combinaţie cu Georgeta, fată faină, mie-mi spui?!
Pascalopol bătu palmele a mirare, râse, apoi se prefăcu adâncit în examinarea cărţilor de joc, ca să nu mai stârnească o discuţie, pe care o ghici primejdioasă.
După un răstimp de tăcere, Aurica, luându-şi fizionomia seducătoare, vorbi lui Pascalopol:
— Domnule Pascalopol, dumneata de ce nu te-nsori?
— Nu mi-a venit ceasul! Glumi moşierul, ca să scape de interogatoriu.
— Dumneata, un bărbat aşa elegant! N-ai avut niciodată o pasiune mare, nu te-a iubit nici o femeie? Dumneata trebuie să fii idolul sexului frumos.
Pascalopol zâmbi, oftă către tavan, în chip de comentar la opiniile Aurichii, apoi aruncă o carte.
— Sex frumos, minciuni convenţionale, zise Stănică, numai bărbatul e frumos, cu figură nobilă. De ce mă doare pe mine inima, c-am pierdut pe îngeraşul? Când se naşte un băiat e bucurie, când se naşte o fată, e pacoste. Asta în credinţa poporului e sfânt.
— Tu eşti frumos! Îi zise ironic Olimpia.
— Chiar şi sunt, afirmă îndrăzneţ Stănică.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule Pascalopol! Se tângui Aurica moşierului, care profitase de intervenţia lui Stănică pentru a se preface c-a uitat de chestiune.
— Ce să-ţi răspund, domnişoară, la vârsta mea nu mai am astfel de preocupări.
— Aşa spui dumneata, dar eu ştiu bine că vii aici mai ales pentru cineva, ştii dumneata pentru cine, doar pentru mine nu.
Pascalopol se afundă şi mai tare în evantaiul de cărţi.
— Dacă iubeşti pe Otilia, continuă implacabilă Aurica, de ce să n-o iei de nevastă? Ar fi o ingrată să nu primească, după câte ai făcut pentru ea.
Moşierul se încruntă, apoi zise serios:
— De ce nu eşti dumneata cuminte, domnişoară Aurica, şi nu laşi în pace pe Otilia? Ştii bine că nu sunt decât un prieten bătrân, care n-are o familie, şi vine din când în când să vă vadă pe toţi, cu egală dragoste. Uite, nici n-ai pus cartea jos. Nu e aşa, cocoană Aglae?
— Vorbeşte şi Aurica din capul ei, observă Aglae.
— Ei, mamă, vorbesc şi eu ce văd, spuse Aurica, plină de parapon, dar simulând gingăşia. Pe mine nu m-ai luat nici la moşie, nici la Paris. N-am nici o pretenţie, eu nu mai cer nimic de la viaţă, atâta zic, că numai din prietenie nu face un bărbat atâtea sacrificii. Din partea dumitale e frumos!
Pascalopol apucă de braţ pe Aurica şi-o mustră încet, părinteşte:
— Taci din gură, nu spune comedii. Pe Otilia n-am luat-o eu la Paris, am întâlnit-o întâmplător acolo, unde a avut o bursă.
— Ei, bursă, la naiba, ia taci, Pascalopol, sări Aglae, că mă faci să râd.
Moşierul juca comedia spaimei de a fi încolţit de toţi, de fapt foarte iritat. Stănică, pricepând situaţia, făcu pe generosul şi aruncă în convorbire altă idee, care era şi ea o indiscreţie:
— Nu ştii că moş Costache al nostru a fost la doctor, pe furiş, pe onoarea mea. Ţine dietă, se îndoapă cu doctorii, e lucru mare. Şi a căzut şi la eresuri. Au fost aci doi preoţi, de-au făcut slujbă.
— Arată mult mai bine la faţă, constată Pascalopol.
— Şi nici nu mai fumează! Completă Stănică.
Moş Costache părea foarte mulţumit de aprecieri şi râdea ca la fotograf, simţindu-se mai sănătos când i se spunea că e sănătos.
— Hei, zise Stănică, nu-l plâng eu pe moş Costache, mă plâng pe mine şi pe cei tineri. Dumnealui e de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit până la vârsta asta înseamnă că a învins toate bolile, s-a ales dintre ceilalţi. Dumnealui o să trăiască o sută de ani, o să ne-ngroape pe toţi. Nu vedeţi dumneavoastră ce om e dumnealui? Uite, colo, faţă, ca de prunc (Stănică apucă de bărbie pe bătrânul, care se lăsă docil la demonstraţie), uite, colo, fălci (Stănică arătă fălcile), uitaţi-vă, colea, dinţi (Costache deschise gura), să spargi pietre-n ele, nu altceva (propriu-zis, bătrânul era cam ştirb), ia priviţi, muşchi (Stănică îl apucă de bicepşii slăbănogi), poftim, piept sănătos (îl lovi cu palma în piept), picioare puternice, care n-au ştiut ce e trăsura, tramvaiul (moş Costache exulta de plăcere), dar mai ales ascultaţi ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pântece).
Atunci se auzi un zornăit grozav de monede, rostogolite pe duşumea. Moş Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun şi se pipăi, în culmea agitaţiei, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculeţului, în care ţinea banii de metal.
— Banii! Ba-ba-banii! Se bâlbâi el şi se repezi sub masă. Stănică, Aglae, Aurica se aplecară şi ei, cu capul pe jos, începând să caute cu febrilitate. Numai Pascalopol rămase nemişcat la locul lui şi-şi aprinse o ţigară, fericit c-a scăpat de interogator.
Lili fusese aşa de tulburată de întâlnirea cu Felix, încât întreba mereu de el. Dintr-o familie în care instinctul matrimonial lucra prin crize, fără amestecul culturii sentimentale, ea nu-şi putea acoperi deloc dorinţa şi întreba des pe tată-său de rosturile tânărului. Tatăl întreba pe Stănică. Acesta, foarte mândru de calitatea lui de mijlocitor, din care nădăjduia să tragă un profit, născoci un truc romantic. Luă pe Otilia la o parte şi-i ţinu această cuvântare:
— Am să-ţi comunic ceva foarte important, în interesul lui Felix, la care nu mă-ndoiesc că ţii, cum ţinem cu toţii. Contez pe discreţia ta, fiindcă, dacă află cineva, sunt un om descalificat. Iată despre ce e vorba. Felix s-a întâlnit cu Lili, nepoată-mea, şi a făcut asupra ei o impresie extraordinară. Din partea mea, cred că şi lui Felix fata i-a plăcut, dar nu îndrăzneşte să mărturisească din respect pentru tine. Ştii, el ţine la tine. Însă, ce vrei, dragostea e ceva iraţional, un ce care pică aşa, din senin, fără nici o logică. Fata, cel puţin, este moartă, bolnavă, la propriu, nu la figurat. A cheltuit ta'su o grămadă de parale pe doctori. Leacul ei nu poate să-l dea doctorul, ci Felix. Dacă nu-l ia pe Felix, se prăpădeşte Lili. Să zic că Lili ar fi o fată urâtă, săracă, aş spune: să moară sănătoasă. Dar e delicioasă, în felul ei, bineînţeles, cum tu eşti în felul tău. Şi e o alianţă minunată pentru un viitor doctor. Tată-său le dă tot ce trebuie, casă, întreţinere, avere şi aşteaptă pe ginere să-şi facă în linişte cariera. Pentru Felix e minunat. Ce crezi, că numai mâncare trebuie unui viitor doctor? Trebuie relaţii, dragă, trăsură la scară, ca să epateze clienţii. Viitorul lui Felix e în mâinile tale, fiindcă numai tu ai autoritate asupra lui. Dacă îl îndemni tu şi-l dezlegi de orice obligaţie, s-a făcut treaba.
— Felix n-are nici o obligaţie faţă de mine, spuse rece Otilia, astea sunt invenţii de-ale voastre. Am să-i vorbesc.
— Ura! Strigă Stănică, tu eşti geniul bun al familiei. Otilia chemă, într-adevăr, pe Felix la ea, îl puse să stea pe sofa şi, ghemuită după obiceiul ei, îl întrebă:
— Îţi place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea? Felix răspunse cu o indiferenţă naturală:
— Abia am văzut-o o dată, cum ştii, şi mi s-a părut drăguţă.
— Stănică pretinde că fata s-a îmbolnăvit, fiindcă te iubeşte şi i-ai dat a înţelege că te-ai căsători cu ea.
— Stănică minte totdeauna. Habar n-am.
— E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă nu-i cu neputinţă ca fata, naivă, să-şi fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.
Felix prinse o mână a Otiliei:
— Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o câteva clipe şi nu sunt vinovat cu nimic.
— Nu vreau să te-nsor cu Lili, ţi-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sunt piedica între tine şi eventuala Lili. Totuşi, judecând rece, fata e foarte drăguţă şi n-ar fi pentru tine o partidă rea. Peţitoare eu nu sunt, aşa că socotesc închisă chestiunea.
— Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îţi spun că te iubesc?
— Te cred.
— Te întreb foarte serios, profund: mă iubeşti?
— Da!
— Atunci pentru ce te porţi în chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul că vrei să te scapi de mine? Ţi-aş fi mult mai recunoscător dacă mi-ai spune sincer că nu mă iubeşti.
— Nu pot să-ţi spun, fiindcă, într-adevăr, te iubesc.
— Atunci… Atunci, vrei să ne căsătorim?
— Mai târziu… Da.
Felix luă pe Otilia în braţe şi o năpădi cu sărutări, o învârti prin odaie, o puse la loc, o bombardă din nou cu sărutări, în vreme ce fata îşi apăra obrajii cu amândouă palmele.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Felix, îmi strici tenul. Trebuie să stabilim o înţelegere în privinţa asta.
După ce Felix se mai linişti, Otilia zise, gânditoare:
— Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sunt la înălţimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu eşti aşa de furtunos, aşa de înspăimântător de grav. Sunt uşuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afecţiune.
Singură, Otilia medită mult la Felix şi-şi repetă pentru ea argumentul. Îl iubea, într-adevăr, pe tânăr. Totuşi, simţea că Felix nu era pentru ea. Îl admira, îi purta grijă de soră, dar ţinuta îndârjită a acestuia în viaţă o înfricoşa. Deşi tânăr, Felix avea priviri prea bărbăteşti. Otilia era o râzgâiată, conştientă de viţiul ei, care se simţea bine când o protejau oameni delicaţi ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, fără să-i ceară nimic. Misiunea de tovarăşă eroică, egală nu era pentru Otilia, care voia să fie socotită copil şi să nu întâmpine nici o rezistenţă. Otiliei îi plăcea să îngrijească pe moş Costache şi pe Felix ca pe nişte copii şi era credincioasă, atâta vreme cât nimeni n-o constrângea. Ideea, însă, că atunci când s-ar fi plictisit n-ar fi fost liberă să facă ce voia, o înspăimânta. Era sigură că Felix va fi totdeauna un om delicat, gata să-i facă orice capriciu, dar ştia, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă, statornică.
În altă zi, Otilia, primind capul lui Felix în poalele sale şi răsfirându-i încet părul, întrebă:
— Felix, la ce ţii tu mai mult în viaţă, în afară de dragoste? De asta nu mai vorbim! Spune-mi cum vezi existenţa.
Felix se mărturisi:
— M-am analizat şi eu adesea şi pot să-ţi spun că n-aş putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni. Nu trebuie să crezi că sunt ambiţios sau mândru. Poate că asta vine mai degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alţii. Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viaţă, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.
— Dacă ţii atât la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva, să scrii, de pildă! Sau, în sfârşit, să te pregăteşti pentru politică?
— Din acelaşi sentiment de nesuportare a înfrângerii. În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent.
Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie. În politică, joacă mare rol norocul. Dacă aş şti că va fi război peste douăzeci de ani, aş îmbrăţişa cariera armelor, fiindcă aş avea prilejul să mă ilustrez pe câmpul de luptă. Dar cine ştie asta? Câţi Napoleoni nu putrezesc în provincie, din lipsă de prilej, şi câţi oameni necunoscuţi nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, dacă întâmplarea i-ar pune în fruntea unei ţări? De duşmănia sorţii mi-e frică. Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu Stănică, cu ceilalţi, să mă confund cu ei, să fiu, prin forţa împrejurărilor, silit să mă aplec în faţa lor. Trebuie să mă deosebesc, neapărat, prin ceva. Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte, numai prin voinţă, este aceea ştiinţifică. Dacă aş voi să fiu poet, poate n-aş putea, dar mare medic ştiu sigur că pot deveni, vreau neapărat să devin.
Felix strânse pumnul, zicând aceasta, şi privi fix înaintea lui.
— Atunci tu, Felix, ţii mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existenţa ta?
— Femeia o înţeleg ca tovarăşă a aspiraţiilor mele, ca un scop în acelaşi timp al tuturor sforţărilor. Unei femei i-aş închina totul.
— Idealul tău, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, după ce i-l încurcase, e un ideal de tânăr care va răzbi în viaţă. Pot să zic că-l înţeleg. Însă, dacă femeia nu e la înălţimea ta?
— Nu pricep, nu-i cer nimic.
— Felix, nu cunoşti bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se oboseşte şi adesea preferă oamenii mediocri. Are şi ea idealul ei, acela de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbaţi în jurul ei. Un ambiţios e puţin egoist, orice ai zice, şi vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
— Aşadar, tu găseşti că eu sunt un ambiţios, care… Te-aş face nefericită?
— N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, însă, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. Voinţa ta îmi inspiră respect. Până acum râdeam de oamenii prea serioşi, îmi plăceau bărbaţii chic. Nici nu ştiu cine e prim-ministru, atât de puţin mă interesează lumea izbutită. Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta. Felix se ridică în picioare amărât:
— Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mă iubeşti. Vrei să mă schimb, să devin chic? Voi încerca!
— Ba nu încerca, fiindcă mediocritatea nu-ţi stă bine. Te asigur că te iubesc prea mult. Nu-ţi interzic să-ţi faci din mine un scop în viaţă, fă aşa ca şi când aş merita acest lucru. Dar eu nu-l merit, ăsta e adevărul.
— Te încredinţez că-l meriţi.
— Nu-l merit, Felix, ai să vezi. Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian. Ce vrei? Sunt o proastă. Ce-ai zice dacă aş concerta puţin?
Otilia nu mai aşteptă răspunsul, duse pe Felix de mână până în odaia cu pianul, deschise capacul, suflă o dată în claviatură, apoi începu să cânte Chant sans paroles de Ceaikovski, fluierându-l totdeodată. După aceea sări la fereastră şi privi în curte. Ningea cu smocuri mari de lână, a căror cădere dădea o senzaţie de încetineală şi de pierire a oricărui son. Pomii erau grei de zăpadă, şi materialele lui moş Costache, căptuşite cu blănuri albe, aveau aerul unor arhitecturi polare. Marina trecu prin curte, cu fizionomie de eschimos vătuită cu zăpadă până în gât. Se auziră zurgălăii unei sănii.
— Ştii ce? Zise repede Otilia. Am gust să mă plimb cu sania. Vrei să mă iei?
Felix consimţi bucuros, se îmbrăcă şi în curând se aflau într-o sanie îngustă, în spatele unui birjar mătăhălos, care ocupa cu dosul lui tot vehiculul. Un copil îndrăzneţ alergă strigând după ei, agăţându-se din când în când de platforma dindărăt. Muscalul îl plesni cu biciul pe de lături, înjurându-l cu sete. Înveseliţi de clopoţei, îmbrăcaţi într-o reţea albă şi satisfăcuţi de uşurătatea saniei, caii vineţi alergau, jucând din picioare şi luând poziţiile academice ale cailor în spume din compoziţiile lui Gericault. Un câine mare, mops alerga înaintea lor, lătrând îndărătnic şi apucând cu necaz, când putea, un ciucure al valtrapului. Înfăşuraţi până aproape de gât în pături, Felix şi Otilia primiseră pe cap şi pe umeri glugi de zăpadă. Fulgii cădeau atât de deşi şi de mari, încât Otilia scoase limba afară, ca să culeagă câţiva şi să-i guste.
— Îţi place? Întrebă ea pe Felix.
— Da! Răspunse tânărul.
Buna lui dispoziţie era evidentă, dar se ghicea că mulţumirea lui vine, mai cu seamă, din faptul că se află alături de Otilia. În schimb, fata se bucura de zăpadă, de frig, de plimbare în sine şi făcea semne amicale şi conspirative unor copii care urmăreau să-şi atârne săniuţa lor de coada saniei. Ajunseseră la Şosea. Zăpada era atât de mare, încât curăţitorii abia izbutiseră s-o îngrămădească în diguri mari, naftalinoase, de o parte şi de alta a drumului, în jurul teilor. Otilia făcu semn, cu degetul împuns în spatele dur de cojoace al birjarului, să oprească, se dădu jos şi se aruncă pe spate, cu voluptate, într-un morman de zăpadă. Pieliţa feţei îi era roşie şi moale, ca a mărului creţesc, şi pe gură ii ieşeau colaci mari de aburi, din cauza gerului. Distrată de acest fenomen, îl chemă pe Felix şi umflându-şi obrajii îi făcu o demonstraţie de producţie de aburi. Felix îi simţi mirosul delicat, amestecat cu acela astringent al zăpezii. Otilia merse apoi, târşindu-şi şoşonii prin nămeţi, strigă uhu unei bande care trecea într-un tren de săniuţe, trase de doi cai înhămaţi unul după altul şi se răsturnă în leşinuri simulate, când pe un troian, când pe altul. Era plină de zăpadă, din cap până-n picioare, prin păr, în urechi, în ochi. Câţiva copii se strânseră în jurul ei, apoi fugeau, şi unul furios o bombardă cu un bulgăre. Otilia se aplecă şi ea şi aruncă o bilă de zăpadă, strigând:
— Pungaşule!
— Nu aşa, corectă Felix, ci pu-pungaşule!
Râseră amândoi. Când fură din nou în sanie, Otilia zise:
— Acum trebuie să fie admirabil la moşia lui Pascalopol, pe câmpul plin de zăpadă. Să alergi la nebunie, ca un allegro de piano, trasă de cai de curse.
Felix nu răspunse nimic, ci numai zâmbi într-un fel care i se păru Otiliei silit. Pe Calea Victoriei, în apropierea casei moşierului, Otilia, după o tăcere lungă, vârându-şi mâna sub braţul lui Felix, propuse cu timiditate:
— Ce-ai zice dacă am merge să-i facem o vizită lui Pascalopol? I-ar face foarte multă plăcere, fiindcă sunt sigură că se plictiseşte.
Felix nu-şi putu masca suficient contrarietatea:
— Du-te tu singură şi eu te-aştept. Dacă i-ar face plăcere prezenţa ta, nu sunt sigur în ce mă priveşte pe mine.
Otilia făcu o mică strâmbătură şi nu mai spuse nimic şi, cu toate rugăminţile lui Felix, nu mai consimţi să se oprească. Se întoarseră, deci, acasă. Deşi se întunecase, nu se vedea nici o lampă aprinsă. Otilia, cam mirată, intră înăuntru. Deodată se auzi un ţipăt, şi fata ieşi palidă şi îmbrăţişă tremurând pe Felix:
— Ce s-a întâmplat?
— Papa! Plânse Otilia.
Felix se repezi înăuntru şi i se păru că vede ceva negru întins lângă masă. Căută chibriturile, aprinse lampa şi descoperi pe moş Costache, căzut jos pe duşumea, dar gemând încet, îl ridică cu greutate şi-l puse pe sofa, privit de Otilia, care şedea lângă uşă, înspăimântată.
— Trebuie s-o trimit pe Marina după doctor.
Otilia alergă afară şi o găsi pe bătrână dormind îmbrăcată, în odaia ei. Când auzi că i-a venit rău lui moş Costache, Marina, fără să mai spună nimic, somnoroasă, fugi repede în curtea Aglaei, în loc să cheme doctorul şi astfel, într-o clipă, toată banda venea în marş spre locul întâmplării. Bătrânul nu era mort şi nici măcar inconştient. Cu o singură mână, greoi, îşi pipăi mijlocul, şi apoi şopti:
— Pascalopol!
Felix abia avu timp să-i explice Otiliei că bătrânul voia să aibă alături pe moşier, că odaia se şi umplu de Aglae, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi şi Marina.
Marina notifică, cam cu bătaie de joc:
— Otilia a zis să mă duc să chem doctorul!
— Fugi de-acolo, cu doctorul, ţipă Aglae, ce-i mai trebuie doctor, acum?
— Să fii sănătoasă, completă Stănică, după al doilea atac e bun de îngropat. Nu vedeţi c-a murit? Dumnezeu să-l ierte!
Şi se închină, foarte evlavios.
— Aduceţi o lumânare, frate, să fie creştineşte. Moş Costache dezminţi, prin gemete, decesul, spre vădita dezamăgire a celor de faţă. Stănică, mai în şoaptă, se simţi îndatorat să dea speranţe:
— Orice-ar fi, nu scapă, mi-a spus mie doctorul.
— Mai bine să-l ia Dumnezeu, fu Aglae de părere, decât să-l chinuiască şi pe el cu vreo paralizie şi să ne chinuiască şi pe noi.
În vremea aceasta, Otilia alergase pe poartă afară şi avusese norocul să găsească încă sania cu care venise, fiindcă birjarul se dăduse jos să cureţe reţeaua de zăpadă cu o măturică.
— Aleargă repede, strigă Otilia.
Birjarul dădu un plesnet biciului şi sania alunecă nebuneşte, umplând toată strada de veselia zurgălăilor. Otilia, însă, era nemişcată, cu ochii pierduţi în gol.
Felix aduse puţină zăpadă şi o puse pe capul bătrânului, deşi ştia că e inutil. Mai degrabă, ar fi trebuit să-l dezbrace, dar ştia că bătrânul avea bani cu el şi nu voia să-l trădeze. Stănică propuse totuşi dezbrăcarea:
— Trebuia să-i scoatem hainele, să răsufle, oricât, suntem datori să facem ce putem.
Şi se repezi singur la moş Costache să-i tragă haina. Acesta scoase un mormăit grozav, semănând a răcnet, care îi înspăimântă pe toţi, şi strânse mâinile şi mai solid peste abdomen.
— Parcă l-ar durea pântecele! Observă Stănică, privind cu atenţie. („E ceva la mijloc!” îşi zise el.)
— Să fiţi cu ochii în patru, comandă Aglae, să nu piară un ac din casă. Noaptea asta stăm aici, că n-o fi foc.
Foarte repede sosi Pascalopol cu doctorul şi cu Otilia.
— Ce mai caută şi ăştia?! Şopti Aglae, către fetele ei, înciudată.
Doctorul se apropie de pacient, puse capul provizoriu pe pieptul lui, apoi se dezbrăcă, ceru lighean şi ordonă dezbrăcarea bolnavului. Bătrânul protestă cu gemete violente şi făcu semn că voia întâi să iasă afară toţi ceilalţi. Pascalopol explică franţuzeşte dorinţa lui moş Costache, ascultat foarte atent de Stănică, şi doctorul rugă asistenţa, în interesul reuşitei operaţiei, să iasă puţin afară. Stănică fu cel mai împăciuitor.
— Ieşim, domnule profesor, cum nu, e în interesul pacientului. Aglae se retrase, aruncând o aluzie îndeajuns de bine pronunţată, ca să se audă:
— Ce mai e şi asta? N-are voie „familia” să stea în odaia bolnavului?
Doctorul lăsă sânge bolnavului, chiar în regiunea capului, legându-l apoi cu un bandaj. În urma acestei operaţii, bătrânul se învioră simţitor şi se văzu că acum aceeaşi mână şi acelaşi picior erau prinse mai tare de paralizie şi că vorba era mai încurcată. Totuşi, moş Costache se putea exprima satisfăcător şi se mişca.
— E tare, remarcă doctorul, scapă şi acum. Bătrânul cercetă cu ochii odaia şi când se încredinţă că nu mai erau alte persoane, afară de cei doi, zise:
— Pa-pascalopol, vreau să-ţi dau banii pentru fe-fetiţă.
— Dacă crezi, zise acesta, cu oarecare indiferenţă, ca să nu-l sperie, dă-mi-i.
— A-ajută-mi!
Bătrânul încercă să-şi tragă cureaua cu mâna, dar, neputând, rugă din ochi pe moşier. Acesta, ajutat de doctor, îl dezbrăcă cu băgare de seamă, pândit cu încordare de bolnav, şi găsi sacul şi buzunarul, din care scoase pachetul de hârtii înfăşurat cu sfori. La cererea bătrânului, desfăcu pachetul şi obţinu alte trei mai mici. Bătrânul i le smulse din mână.
— Domnule doctor, mai mă fac bine? Întrebă el.
— Cu îngrijire, te faci.
Bătrânul, atunci, nu fără mari codiri, luă numai un pacheţel de o sută de mii din cele trei şi-l dădu lui Pascalopol pentru fe-fetiţă. Celelalte îşi rezervă să i le dea mai târziu. Fiindcă nu se putea scula uşor din pat, rugă pe moşier să-i vâre săculeţul cu monede şi cele două pachete de hârtii sub salteaua care era aruncată, pentru uzul lui, peste canapea. Când Pascalopol isprăvi treaba, bătrânul, care pândea îngrijorat, şopti cu spaimă:
— Ochii, ochii!
Şi arătă cu mâna spre geam. Cei doi bărbaţi priviră şi nu văzură nimic, dar li se păru a auzi paşi scârţâind pe zăpadă.
— Nu e nimeni, linişti Pascalopol pe moş Costache, umblă lume prin curte.
În sfârşit, li se dădu voie celorlalţi să intre şi năvăliră în odaie ca o clasă de copii după recreaţie. Felix şi Otilia rămaseră în pragul uşii. Apoi, moşierul şi doctorul luară pe Otilia la o parte, închizându-se câteva minute în camera ei, şi vorbiră acolo, ceva ce Felix nu putu şi nici nu cuteză să afle. La plecare, doctorul dădu iar pe la bolnav şi recomandă celor de faţă atenţie pentru pacient.
— Cum este, domnule doctor? Spuneţi-ne sincer!
— Este iarăşi în afară de pericol şi, cu linişte, poate să-şi revină, deşi cu mai multă greutate, fiindcă are membrele prinse puţin.
Stănică simulă entuziasmul, neurmat deloc de ceilalţi:
— Domnule doctor, sunteţi providenţa noastră, încă o dată aţi săvârşit o minune, redându-ne pe bunul nostru unchi. Vă vom fi în veci recunoscători. („Mama ta de pezevenghi, gândi Stănică, în sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu!”)
— Bătrânul, explică Pascalopol doctorului, în trăsură, are o familie lacomă, care-l pândeşte pas cu pas, ca nu cumva să lase averea domnişoarei pe care ai văzut-o şi care e fata lui vitregă, din a doua căsătorie.
— Delicioasă fată, caracteriză doctorul pe Otilia, păcat!
— Mă silesc, zise Pascalopol, ca pentru el, să-i fac binele, fără s-o jignesc.
Ceata veghetorilor nu mai avu veselia de data trecută şi păziră pe bătrân în tăcere şi fără să doarmă. A doua zi dimineaţa, văzând că bătrânul trăieşte destul de liniştit, în patul lui, Aglae găsi că era obositor să străjuiască toată casa. Lăsând pe Aurica în odaie, luă pe Titi, pe Olimpia şi pe Stănică şi cercetă cu de-amănuntul toate odăile.
— Decât să vină cineva să fure, mai bine să le ducem dincolo lucrurile mai de preţ.
Şi începu scotocirea. Cărară scaunele, tablourile, oglinzile – prin faţă, ca să nu simtă bătrânul! Olimpia şi Stănică luau lucruri mărunte şi le ascundeau pe cont propriu, înghiontindu-se unul pe altul. Otilia văzu cum Marina, Stănică, Titi, Olimpia, Aglae treceau în şir, prin zăpadă, spre fundul curţii, de dimineaţă, şi sufletul i se umplu de revoltă. Avu impulsiunea de a deschide o fereastră a geamlâcului şi de a ţipa, apoi se îngrozi că bătrânul a murit şi alergă în cămaşă şi-n picioarele goale până în sufragerie, unde bătrânul dormea liniştit, sforăind. Atunci se întoarse în odaia ei, se îmbrăcă şi sculă după aceea şi pe Felix, pe care-l duse la geam.
— Vezi ce se întâmplă aici? Ce zici?
Felix se umplu de indignare, la rândul lui, însă Otilia îl sfătui să tacă.
— Este inutil, dacă nu e papa, n-au decât să-şi ia toate fleacurile. Nu trebuie să simtă bietul papa, fiindcă, dacă află, se supără şi moare pe loc.
Observaţia i se păru lui Felix foarte cuminte. Banda operă deci în linişte, până ce obosi, amânând pe altă dată noul transport. Aurica poftise şi la pianul Otiliei, dar mai mult din gelozie Olimpia declarase că nu se cade, că este o margine în toate. Pianul era al Otiliei, de la mamă-sa.
— Unde stă scris asta? Are act? Se răţoi Aurica. Stănică interveni, tactic:
— Lasă, frate, mai târziu o să discutaţi asta. Pianul e alături de sufragerie şi se aude când îl scoateţi. („Perversă familie!” o califică în gând el.)
Bătrânul şedea pe spate, nemişcat, dar trăgea cu urechea. I se păru că aude zgomote suspecte, şoapte, şi când Otilia fu lângă el, întrebă:
— Cine vorbeşte aşa? Ce tot scârţâie acolo, prin odăi?
— E vântul, papa.
— Nu intră vântul în casa mea. Mă duc să văd.
Şi făcu sforţarea de a se da jos din pat. Otilia îl opri cu blândeţe şi se jură că nu e nimic. Deschise uşa de la odaia cu pianul, deschise pe aceea de la salon, acum aproape gol, şi afirmă că nu vedea nici o schimbare. Bătrânul se declară mulţumit, provizoriu. După câtăva vreme, bănuiala îi reveni şi întrebă:
— Pia-pianul este în odaie?
— Papa, ştii că pianul nu zboară!
— Sunt pungaşi, las' că ştiu eu!
— Nu, papa, pianul e în odaie, cum l-ai lăsat.
— Du-te şi cântă ceva.
Otilia se duse şi cântă aceeaşi bucată de Ceaikovski, care i se păru, de data asta, lugubră. Bătrânul fu încredinţat definitiv.
— Ei, papa, ai văzut că este pianul? Unde credeai că o să plece?
— Dar ochii? Întrebă moş Costache.
— Care ochi?
— Ochii care mă priveau aseară, pe fereastră!
Otilia crezu că bătrânul a avut un mic delir şi nu răspunse nimic. După o zi întreagă de neschimbare, după ce Vasiliad însuşi văzu pe moş Costache, trebuiră toţi să recunoască viabilitatea bolnavului. A-l mai păzi era plictisitor. Bătrânul se mişca pe canapeaua lui, pe care nu voia s-o părăsească decât pentru unele trebuinţe, când se lăsa ajutat de Marina, şi părea foarte mulţumit. Starea de euforie îi revenise, Aglae ţinu un scurt consiliu de familie şi hotărî, susţinută cu aprindere de Stănică, să supravegheze toţi pe bătrân cu rândul. Stănică fu de părere să nu mai intre nimeni în odaie la bolnav, ca să nu-l facă să bănuiască ceva şi apoi să se supere şi să facă testament, urmând ca Marina să dea ştiri despre el şi să vestească atunci când ar fi de trebuinţă. Asta nu-l împiedică pe Stănică să vină mereu la bătrân, să-l întrebe de sănătate, să-i povestească întâmplări de bolnavi sculaţi de pe patul de moarte şi alte baliverne de astea. Îl supăra însă prezenţa Otiliei, care îngrijea de moş Costache cu o lipsă de repulsie care stârni admiraţia lui Felix. Otilia era socotită uşuratică şi se dovedea devotată. Moş Costache privea pe Stănică cu multă duşmănie şi se înţepenea şi mai bine în pat, când îl vedea, urmărindu-l strâns cu privirile.
Pascalopol mai făcu în curând o vizită bătrânului, îl asigură, când putură fi singuri o clipă, fiindcă Stănică nu-i slăbea, că depusese banii la bancă pe numele Otiliei. Arătă bătrânului scrisoarea. Pascalopol spera că moş Costache îi va vorbi şi de ceilalţi bani, că va consimţi să-i dea. Totuşi, din delicateţe, nu pomeni nimic bătrânului şi găsi chiar de cuviinţă să plece mai curând, ca să nu dea de bănuit Aglaei. Stănică întrebă afara pe Pascalopol:
— Ce-ţi spunea bătrânul? Face testament? Are vreun gând?
— Nici n-am vorbit de asemenea lucruri, îl asigură moşierul. Se poate? Ce amestec am eu?
„E şiret grecoteiul. Cu ăsta, cu Otilia şi cu Felix şi poate cu Georgeta, am cuceri lumea.”
— Ce ţi-a spus Pascalopol? Îl întrebă Stănică pe moş Costache.
— Ce să-mi spună? Zise acesta supărat că Stănică se apropie prea mult de pat şi împingându-l cu mâna. Ce să-mi spună?
— Păi eu ştiu? Dar el e şiret. Te învaţă cine ştie ce prostii, aşa, ca să te inducă în eroare. Nu-mi inspiră încredere. Pentru orice ar trebui să mă consulţi pe mine, că sunt avocat, ce Dumnezeu! Şi-ţi fac toate gratis.
— N-am nevoie de avocat, i-o tăie bătrânul.
Stănică spiona pe Felix şi pe Otilia asupra plecării lor în oraş.
— Azi ai cursuri, nu? Îi zicea el lui Felix.
— Am! Răspundea Felix, fără să bănuiască nimic. Otilia, dimpotrivă, nu pleca de acasă, preocupată numai de bătrân. Stănică o îndemna mereu:
— Ai să te surmenezi, să te îmbolnăveşti, şi asta nu e bine chiar în interesul bătrânului. Mai du-te şi te plimbă, că văd eu de moş Costache.
Într-o zi Stănică, din bucătăria Marinei, unde se ascunsese venind din fund, văzu pe Felix plecând în oraş. Prin urmare nu mai era acasă decât Otilia. Trecu din bucătărie tiptil prin faţă, intră prin uşa gotică şi trecu prin toate odăile până ajunse în dreptul sufrageriei. Privi pe gaura cheii şi constată că nu era nimeni afara de bătrânul întins pe canapea. Ieşi din nou afară şi intră pe din dos în odaia cu pianul. Otilia era acolo rezemată cu coatele pe capac, gânditoare.
— Cum îi mai este lui moş Costache? Întrebă Stănică.
— Tot aşa! Zise sumbră Otilia.
— Ştii că azi vine Pascalopol, după-masă, parcă aşa mi-a spus, minţi Stănică.
— Da? Se sperie Otilia. Apoi, după o scurtă deliberaţie: N-ai vrea să te duci în oraş să-mi cumperi o cutie de pudră?
— Dragă, se apără Stănică, am toată bunăvoinţa, dar nu mă pricep în lucruri femeieşti. Şi apoi ştii cum e Olimpia, când o afla că m-am dus pentru tine, îmi aprind paie-n cap. Du-te tu, repede, că eu păzesc. Nu-l crezi pe Stănică capabil de devotament? Îmi pare rău.
După oarecare gândire, Otilia se hotărî.
— Mă reped pentru o jumătate de ceas, te rog să stai aici sau să rogi pe Aurica să vină.
Stănică puse mâinile la piept, turceşte, în semn că merită credinţă nestrămutată.
— Du-te fără nici o grijă.
Otilia îşi lua mantila pe ea şi plecă, urmărită din ochi de Stănică. Acesta privi, crăpând puţin uşa, în curte, se încredinţă că nu mişcă nimeni, şi apoi intră în odaia lui moş Costache. Bătrânul îl supraveghea duşmăneşte cu privirea. Stănică merse la uşa dinspre salon, o crăpă puţin şi o închise la loc. Mai merse la geam, privi în curte, se-ntoarse spre masă, luă un scaun şi-l aşeză lângă canapeaua bătrânului şi stătu pe el. Bătrânul îl contempla îngrijorat.
— Ce mai faci, moşule, întrebă Stănică, mai bine, hai? Moş Costache întrebă şi el:
— Şi ce pofteşti?
— Vai de mine, se apără Stănică, păi eu mă interesez de sănătatea dumitale şi îmi spui că ce poftesc? Se poate?
Stănică trase scaunul şi mai aproape de pat.
— Ce cauţi aici? Se agită bătrânul.
Făcându-se că nu înţelege vorbele bolnavului, Stănică puse mâna pe marginea cearşafului, ridicându-l în sus, ca spre a controla salteaua.
— E bun patul ăsta, se informă el, e destul de moale? De ce nu stai în dormitor?
— La-lasă-mă-n pace! Ce vrei?
Stănică, netulburat, pipăi mai de aproape salteaua, apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani. Bătrânul holbă ochii, scăpă gura mare spre a spune ceva, se dădu jos printr-o sforţare supraomenească, pe marginea patului şi urlă gutural, plângător:
— Banii, ba-banii, pu-pungaşule!
Apoi deodată se prăbuşi la pământ. Stănică vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece, privi pe fereastră şi ieşi prin salon şi prin uşa gotică. În curte nu era nimeni şi nici pe stradă. Intră calm în curtea vecină şi, găsind pe Aglae şi pe Aurica, le zise:
— M-am întâlnit cu Otilia, care roagă pe Aurica să se ducă puţin pe la bătrân, să vadă ce face.
— Du-te, Aurico, consilie Aglae.
— Hai, că merg şi eu, se oferi Stănică, să văd cum îi mai merge.
Găsind pe bătrân mort, Aurica ţipă, Stănică se miră, alergă să vestească pe Aglae, care veni cu toată banda, tocmai pe când sosea şi Otilia, care se opri, galbenă, în prag. Stănică sări la ea s-o îmbrăţişeze şi s-o mângâie:
— Otilia, Otilia, verişoara mea scumpă, fii tare, fii la înălţime, era doar de aşteptat un astfel de deznodământ. Apoi explică tuturor întâmplarea:
— Otilia tocmai mi-a spus: stai aici şi păzeşte şi cheam-o pe Aurica! Eu m-am dus s-o chem pe cumnată-mea şi am venit cu ea. Când colo bătrânul era pe jos, ici. Se vede că a avut nevoie de ceva şi s-a ridicat să ia, şi pe urmă i-a venit rău.
— Da, mamă, confirmă Aurica, eu am intrat întâi în odaie, şi când am văzut, m-am speriat şi am ţipat, am ţipat! Vai, cum m-am speriat!
— Dar eu, se lăudă Stănică, crezi că prin puţine emoţii am trecut? Sunt zguduit. Chiar să-mi daţi voie să mă duc puţin acasă să-mi vin în fire. Am şi de luat nişte acte, că am mâine un proces. Să-mi dai cheia de la casă, Olimpio.
Şi astfel Stănică plecă, spre mulţumirea Aglaei, căreia i se părea că prea scotoceşte multe pe cont propriu. Otilia se ascunse în odaia ei, ghemuindu-se pe sofa, cu pupilele pironite, cu o uşoară umiditate în ochii care nu puteau plânge, şi Felix n-o putea scoate din muţenia ei. Aglae ocupă casa, milităreşte. În loc să îngrijească de mort, ordonă tuturor să nu spuie încă nimănui de cele întâmplate şi puse pe Marina să păzească la poartă ca să nu vină nimeni.
— Să vedem unde îi sunt banii, actele, dacă a lăsat vreun testament, zise Aglae, trebuie parale pentru înmormântare. În vreme ce cadavrul stătea inert peste plapumă şi începuse să ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica şi Titi scotoceau în toate părţile, trăgeau sertarele, desfăceau garderobul, căutau prin sobă. Nu găsiră decât acte, contracte de închiriere, socoteli felurite, din care se putea deduce averea lui moş Costache, şi pe care Aglae le făcu pachet şi le luă. Nici un ban, afară de o băncuţă, rămasă uitată pe sub hârtii. Într-o cutie, Olimpia descoperi un inel cu multe pietre, îl trase repede pe deget, dar, fiindcă Aglae o văzuse, justifică gestul:
— Mamă, inelul ăsta îl iau eu, ştii că n-am nici o bijuterie ca lumea şi mi-ai promis.
— Asta-i, protestă Aurica, tot tu toate şi eu nimic. Tu ce nevoie ai, că eşti măritată!
Olimpia suportă observaţia şi păstră inelul.
— Unde sunt banii, întrebă agitată Aglae, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fără un ban în casă! Avea o pungă cu el, aia care i-a căzut jos deunăzi. Dar trebuie să fi avut bani.
Furioasă, Aglae trânti uşile dulapurilor, trase covoarele, fără să le mai aşeze la loc, desfăcu cutiile mari de la masa de joc şi de la cea din sufragerie. Peste tot cutii de chibrituri, neîncepute, pachete de tutun, creioane, meticulos strânse, nimicuri.
— El ţinea banii cu el, îşi aduse aminte deodată Aglae, cum nu m-am gândit?
Şi se repezi în sufragerie. Cum bătrânul era în cămaşă, era vădit că nu avea cu el nimic. Pantalonii îndoiţi pe un scaun, alături, aveau în buzunare ţinte, capete de creioane, chibrituri şi un degetar.
— Uite, degetarul pe care îl căutam de-am înnebunit. Se vede că mi-a căzut pe aici.
Aglae îl luă şi-l puse într-un mic buzunăraş, pe care-l avea la bluză. Negăsind nimic în haine, trase perna de sub capul lui moş Costache, privi pe sub cearşaf, apoi ridică cu putere salteaua, răsturnând cadavrul spre perete.
— Iacă săculeţul, strigă ea triumfător şi dădu drumul saltelei. Moş Costache se clătină puţin, apoi îşi reluă poziţia nemişcată. În săculeţ erau monede de argint, câţiva napoleoni şi chiar câteva hârtii mototolite, vreo câteva mii de lei în total.
— El avea bani mai mulţi, zise cu necaz Aglae.
După cercetări infructuoase, încredinţându-se că în casă nu se mai afla nici un ban, Aglae suspendă percheziţia.
— Dacă o fi luat Otilia banii! Sunt sigură că i-a luat ea. Aurica, nemulţumită de concurenţa Olimpiei, luă apărarea fetei:
— Nu, mamă, nu face păcat, Otilia nici n-a fost acasă când a murit bătrânul.
— Asta aşa e, recunoscu Aglae, doar să-i fi dat chiar bătrânul banii, că de luat cu sila nu era chip. S-o bată Dumnezeu, dacă i-a luat.
Aglae declară că a obosit şi se hotărî să se ducă cu toţii acasă spre a medita asupra evenimentului. Bătrânul fu părăsit pe canapeaua lui, cu cearşaful ghemuit, cu plapuma căzută pe jumătate jos. Felix, observând asta şi ştiind că morţilor le trebuiesc date unele îngrijiri pentru a putea fi puşi în coşciug, spuse, cu toată gingăşia de care fu în stare, Otiliei, cum stă cazul. Aceasta se ridică de pe sofaua ei, decisă, calmă, chemă pe Marina şi, cu ajutorul ei, gătiră pe moş Costache şi-l aşezară cu solemnitate pe pat.
Aglae se trânti întâi pe canapea şi rugă lumea să facă linişte, fiindcă vrea să închidă puţin ochii. Dormi un ceas, sforăind bine, apoi se sculă şi se plânse că-i e foame:
— M-am zăpăcit de tot cu boala asta a lui Costache, nici masă regulată n-am avut.
Când se aşezau la masă, pică şi Stănică, în redingotă, cu un guler ţipător de înalt, cu mustăţile foarte unse.
— Bine c-ai venit, zise Aglae, că e încurcată rău. N-am găsit nici un ban, numai mărunţiş.
— Ce vorbeşti?! Se prefăcu Stănică uimit. Ţi-am spus eu că lucra el ceva.
— Alţii să tragă foloasele şi eu să cheltuiesc? Cine-l înmormântează, mă rog?
— Dumneata, fireşte!
— Eu?! Se scandaliză Aglae. Cu ce? Cu câteva mii de franci, cât mi-a lăsat el? Să-l îngroape Otilia, tot spunea că e papa al ei.
— Să fim calmi, mamă-soacră, recomandă Stănică. E obligată moralmente şi e chiar interesată să facă onorurile înmormântării ruda cea mai apropiată care moşteneşte, în speţă, dumneata.
— De ce eu? Zise nedumerită Aglae.
— Fiindcă dumneata iei tot, casa de alături, casa din Ştirbey-vodă, pe care n-a vândut-o şi tot ce n-a mai vândut. Asta puţin lucru este? Bani, dacă au fost, i-o fi împărţit el din viaţă, nu poţi să faci nimic, dar ţi-a rămas fondul.
Aglae se îmblânzi:
— Dar dacă a lăsat vreun testament pentru Otilia? Bănui ea.
— Aici e aici, dar nu cred. În casă ai găsit ceva? Nu. Moş Costache nu era un om să meargă pe la tribunale, avocaţi şi altele de-astea. Dacă ar fi făcut testament, ar şti ori Otilia, ori Pascalopol.
— Du-te şi întreab-o tu, recomandă Aglae.
Stănică merse imediat şi o găsi pe Otilia organizându-şi propria îmbrăcăminte de circumstanţă.
— Otilio, zise solemn Stănică, încercând s-o sărute pe amândoi obrajii, iau parte la nenorocirea care te-a lovit şi te rog să vezi în mine un tată, un frate scump, un prieten, ce vrei. Interesele tale sunt şi ale mele. Ştiu că tu eşti prea adâncită în durerea ta ca să te gândeşti şi la lucruri mai pozitive, dar lasă-mă pe mine, ca avocat, să te pilotez. Te tulbur numai cu o întrebare: Ţi-a lăsat moş Costache vreun act, vreun, ca să zic aşa, testament?
— Nu mi-a lăsat nimic, zise plictisită Otilia, lasă-mă acuma. Nu mi-a lăsat, şi nici nu ştiu c-ar fi făcut vreun testament. Mie nu-mi trebuie absolut nimic.
— Pianul e al tău, în orice caz, îşi dădu în petic Stănică, trebuie să-l revendici.
— Lasă-mă, te rog.
— Te las, te las, respect marile dureri!
Întors, Stănică găsi pe Aglae distribuind banii din săculeţ în grupuri.
— Mamă-soacră, te conjur, sunt lefter, avansează-mi şi mie câţiva sutari, sunt lefter! Şi puse mâna pe un morman de piese.
— Ai răbdare, Stănică, ce Dumnezeu, săriţi toţi aşa? Toţi banii ăştia se duc pe înmormântare. Doar n-o să-l îngrop ca pe un cerşetor. Ne râde lumea.
— Te-aprob, mamă, o lăudă Stănică, fără să mai înapoieze banii, îţi organizez eu ceva feeric.
— Ce-a spus Otilia? Se informă Aglae.
— N-are nici un testament, şi eu o cred, fiindcă bătrânului îi era frică să lase banul din mână. Eu mă mir că nu s-au găsit bani în casă.
— Şi mie mi se pare curios!
— Foarte curios! Se prefăcu Stănică a medita. Aici e un mister mare. Odată şi odată am să-i dau eu de rost. Să vedeţi că Stănică e şi detectiv.
— Mai bine ai vedea ce e cu testamentul, dacă e sau nu. Dacă a lăsat averea la alţii, ăia să-l îngroape.
— Numai Pascalopol ştie precis. Mă duc după-masă numaidecât să-l întreb.
Stănică se duse într-adevăr la Pascalopol, care află cu surprindere moartea lui moş Costache şi nu îndrăzni să întrebe dacă s-a găsit ori nu bani sub saltea, ca să nu se divulge. Confirmă inexistenţa testamentului:
— Costache n-a lăsat nici un testament, e lucru sigur. A tot amânat de azi pe mâine, aşa că, din nefericire, Otilia rămâne fără nimic.
— Păcat, regretă Stănică, fata asta merită mai mult. L-a iubit pe moş Costache cum nu se mai poate mai mult. Dar o să avem noi grijă de ea, ce Dumnezeu, o iau sub protecţia mea.
— Nu cred c-are să aibă nevoie, observă ironic Pascalopol.
„Cred şi eu că n-are nevoie, îşi zise Stănică, coborând scările, acum e liberă să-şi facă de cap. Trăieşte cu Felix.”
Când Pascalopol veni să vadă pe Otilia şi pe ceilalţi, Aglae se plânse că nu e înlesnită şi n-are bani suficienţi pentru înmormântare. Moşierul scoase numaidecât o hârtie pe care Aglae o luă fără nici o jenă, dar întrebă:
— N-ai găsit nimic în casă?
— Nimic, afară de nişte mărunţiş.
Pascalopol, după o scurtă meditaţie, explică faptul:
— Probabil că n-avea bani în casă.
Făcuse aşa dinadins, fiindcă se temea că, sporind bănuielile, ar fi putut să le îndrepte toate asupra lui Felix sau a Otiliei. În sinea lui era foarte nedumerit de dispariţia pachetului de hârtii. Otilia povesti faţă de toţi că bătrânul îi vorbise de nişte ochi. Pascalopol şi-aduse aminte şi el de acelaşi lucru, dar tăcu.
— V-am spus eu că e mister mare, repetă Stănică, dar nu mă las până nu-l descopăr.
Aglae voia să cheltuiască puţin, dar să satisfacă onoarea familiei, care şedea toată în numărul de preoţi şi de trăsuri. Se mulţumiră, în materie de cler, cu părintele stavrofor şi cu popa Ţuică. În privinţa trăsurilor, închiriară zece şi obţinură zece împrumut prin Stănică, de la numeroasa familie a acestuia. Pascalopol însuşi trimise pe a lui şi veni şi el cu alta. Cele peste douăzeci de vehicule, printre care şi cupeuri, înşirate pe strada de obicei cam pustie, fură de un admirabil efect. Două scuturi negre aşezate în poartă purtau iniţialele lui moş Costache.
— Dar ce e aici, maică? Întreba o bătrână pe Marina.
— Ia, mort! Crezu Marina că explică.
— Tânăr sau bătrân?
— D-apoi cine mai ştie? Peste şaizeci de ani. Bătrână dădu din cap:
— Tânăr, vai de mine, ce-a avut?
— Boala morţii, răspunse plictisită Marina şi se duse după preoţii care tocmai veneau.
Popa Ţuică era mai supărat ca oricând de uneltirile necuratului, asupra căruia ţuica nu avusese un efect satisfăcător.
— Toţi suntem muritori, tăiculiţă, fu consolaţia lui. Văzând-o pe Aurica şi uitând unde se află, îi strigă tare:
— Ce-ai făcut, găinuşo, cu ovreiul, îl botezăm? Aurica se făcu roşie:
— Nu ştiu ce ovrei, părinte, poate greşeşti.
— Se poate, porumbiţa taichii, răspunse din fericire popa Ţuică, că sunt bătrân şi mă omoară junghiurile. Ca mâine o să mă duceţi şi pe mine.
Cum Aglae comandă şi muzica militară, plecarea definitivă de la domiciliul său a lui moş Costache fu impunătoare. Vecinii arătară gelozie:
— Frumoasă înmormântare. Ştiu c-a avut trăsuri şi vreme frumoasă. Bogaţii şi când mor au noroc.
Aglae fu încântată de lumea numeroasă care asistă, fiindcă toate rubedeniile lui Stănică, chiar cele mai bogate, care nici nu-l cunoşteau pe bătrân, veniră măcar pentru câteva minute, din disciplină familială. Asta îi dădu consolaţiune şi sentimentul intim că şi-a făcut datoria. Dete şi o masă comemorativă, la care fu rugat să rămână şi Pascalopol. Părintele făcu elogiul bătrânului, declarând că e liniştit în privinţa destinului său duhovnicesc, de vreme ce l-a văzut aşa de bine dispus, înainte de a muri, spre cele bisericeşti. Cât despre moarte, ea e în voinţa nepătrunsă a Celui-de-sus şi nu se cade să-l supărăm, arătând o durere afară din cale, dovedind nepătrunderea rosturilor lumii. Căci Dumnezeu a dat ca trupul să se risipească întru cele dintru care s-a alcătuit, iar sufletul să se mute acolo de unde va fi luat la învierea cea de obşte. Cel mai pătruns de evlavie se arătă Stănică. Atunci când părintele, înainte de a se atinge de paharul de vin, se închină, îşi făcu şi el cruce. Mâncară ca şi altă dată, cu aceeaşi lăcomie, dar cu demnitate. Numai popa Ţuică îşi dădu în petic:
— Trupul îl ia pământul şi sufletul îl ia tartorul!
— Cuvioase! Îi reproşă părintele.
— Domnul! Închină paharul popa Ţuică, neînţelegând. După oarecare codire, popa Ţuică întrebă pe Pascalopol, pe care-l contemplase îndelung:
— Tăiculiţă, dumneata eşti doftor?
— Nu, părinte. De ce?
— Credeam că eşti doftor, fiule, să te-ntreb ce să fac eu cu reumatismele astea care nu mă mai lasă.
— Salicilat, fu de părere moşierul, şi băi de pucioasă.
— Oare? Se miră bătrânul.
— Dă cu gaz, opină Aglae.
— D-apăi c-am dat, arză-l-ar focul şi de gaz, şi tot mă-mpunge încornoratul!
— Am auzit că e bun camforul cu alcool, zise Olimpia.
— Ce e aia, bogheano? Întrebă popa Ţuică, ale cărui cunoştinţe farmaceutice erau foarte reduse.
— Îţi dă de la farmacie; e ca o bucată de zahăr, care se evaporează dacă n-o ţii într-o pungă cu boabe de piper.
— Ptiu, bată-l gheena! Se cruci popa Ţuică. Părintele arătă o supărare cu totul formală, după obicei.
— Doamne, cuvioase, nu mai pomeni de cele rele, tocmai acum la praznicul unui răposat.
Apoi părintele crezu de datoria lui să se ocupe şi de Otilia, adresându-se însă din respect, pentru presupusa durere, celorlalţi:
— Dar domnişoara, fiica răposatului, c-am uitat cum îi zice…
— Otilia.
— Aşa. Dar domnişoara Otilia ce-o să facă acum? O să-i fie urât fără părintele dumisale. Să fii tare cu sufletul, fiică, cum am văzut pe multe din sexul dumitale. Cel puţin dumneata rămâi cu rosturi, fiindcă ştiu că răposatul avea stare şi nu te avea decât pe dumneata.
Toţi lăsară capul în jos, din felurite motive, şi Aglae nu mai îndrăzni să afirme că Otilia nu era fata lui Costache. Preotul, luând tăcerea drept întristare, zise:
— Tinereţea învinge toate. Nu mă îndoiesc că vei găsi la mătuşa dumitale şi la toate rudele mângâierea de care are trebuinţă cel orfan.
La aceste vorbe impresionante nu plânse Otilia, care privea mereu în farfuria din care nu lua nimic, ci Aurica, spre surprinderea tuturor. Otilia putu crede că, înduioşată de soarta ei, pe care o socotea dureroasă, Aurica compătimea. În realitate Aurica plângea pentru propria ei condiţie, deoarece vorbele părintelui îi trezise ideea că e ca şi orfană pe lume, „fără nici un sprijin”.
Stănică îşi făcu violenţă, stăpânind o durere pe care n-o avusese o clipă.
— Ce-a fost a fost, declară el, morţii din groapă nu se mai scoală. Să-i venerăm şi să avem ochii aţintiţi spre noua generaţie care se ridică.
— Cuvinte înţelepte! Drept ai grăit! Aprobă părintele. Apoi părintele văzu pe Felix şi întrebă:
— Dar tânărul cine este, vreo rudă? Ce studiază?
— E student în medicină, răspunse Aglae, ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor cât a fost minor.
— Bravo, bravo, zise preotul, şi eu am un băiat, pe care, de nu l-oi da la şcoala militară, îl dau la medicină.
Stănică nu se putu stăpâni de a nu face mizerii morale părintelui, deşi îşi păstra aerul smerit.
— De ce, sfinţia-ta, ca preot, să-l dai la armată, la medicină, în loc să-l faci tot preot?
Părintele răspunse cu foarte mult simţ pozitiv:
— Şi pentru preoţie ca şi pentru orice meserie trebuie chemare. Iar fiu-meu nu mi se pare că e bun de preot. Atunci eu sunt dator să-l pun acolo unde poate fi folositor ţării. Însă cu ce trăieşte tânărul, dacă e orfan, are funcţie?
— Nu. Are ceva avere de la părinţi!
— Frumos, frumos. E foarte cuminte când părinţii se îngrijesc de copiii lor, ca să nu rămână pe drumuri să cerşească pe la uşile altora. Iată, răposatul s-a îngrijit şi a lăsat domnişoarei avere frumoasă, case bune.
Toţi lăsară din nou capul în jos. Otilia se scuză că nu se simte bine şi se ridică să plece. Pascalopol îi ceru învoirea să-i spună ceva şi o urmă afară.
— Cine e domnul? Întrebă iarăşi preotul, nedându-şi seama de repetatele lui gafe. Un unchi, desigur!
— E unchi! Unchi bun! Declară Stănică cu clipiri ironice în ochi.
Pascalopol comunicase Otiliei că poate dispune de banii de la bancă şi o sfătuia să uzeze cu prudenţă şi să nu plece numaidecât din casa lui moş Costache, spre a nu trezi bănuieli.
— Asta am vrut să-ţi spun, deocamdată, încheie el. Ştii sentimentele mele faţă de dumneata. Dacă nu altceva, poate să-ţi fiu oricând un prieten mai în vârstă, un părinte lipsit de pedanterie. Când trăia Costache, te-am invitat la mine, fără nici o jenă. Acum n-aş mai putea face asta, fără voia dumitale. Prejudecăţi eu n-am, şi nici dumneata n-ar trebui să ai, ca fată modernă. Sunt lipsit de orice ocupaţie şi aş fi vesel să-ţi ţiu de urât, să te ocrotesc. Eşti liberă, ai bani, nu-mi datorezi nimic. Vei face dar cum vei găsi de cuviinţă. Dar să ştii că vechiul dumitale prieten ţine la dumneata ca întotdeauna şi te va primi cu braţele deschise oricând şi în orice condiţii. Fericirea va fi numai a mea.
Pascalopol sărută mâna Otiliei şi-i făcu un mic salut prietenesc cu mâna.
— E simpatică nepoata dumitale, zise părintele lui Pascalopol, de treabă fată. Îmi pare foarte rău de întâmplare.
— Ce nepoată? Întrebă moşierul, neînţelegând.
— Domnişoara Otilia!
— Da, da! Se-ncurcă Pascalopol.
— Dar, urmă părintele, nu-nţeleg ce fel de unchi eşti. Fratele dumneaei parcă nu eşti, atunci din ce parte?
— Dinspre mamă, spuse repede Aglae, şi, ca să schimbe vorba, propuse preotului curios să vină într-o zi să facă sfeştanie şi în casa ei, deoarece pretindea că de la o vreme nu prea-i merge bine. Bănuia că sunt de vină gurile rele.
— Nu, tăiculiţă, fu de părere popa Ţuică, toate relele omului vin numai de la diavol. El e pricina a toată neputinţa şi vrăjmăşia. Să mă chemi pe mine să-ţi citesc blestemele Marelui Vasile, să vezi cum foloseşte. Maică, maică, fuge dracul sfârâind, şi lăsând fum şi miros de pucioasă îndărăt, cum zici că e doftoria aia. De apa sfinţită plesneşte împieliţatul. Iau colea busuiocul şi-l vâr în agheasmă şi-l ard cu ea de-i iese sufletul, maica ploii lui.
— Cuvioase, se rugă iar părintele, priveghează la cele ce spui.
— Lasă, taică, să învăţ pe aceste fiice cum se izgoneşte răul de la casă; şi zic aşa: „Blestemu-te pre tine, începătorul răutăţilor şi al hulei, începătorul împotrivirii, şi izvoditorul vicleniei; blestemu-te pre tine, cel lepădat din puterea luminii cei de sus şi surpat jos întru întunericul adâncului pentru înălţare; blestemu-te pre tine şi pre toată puterea cea căzută următoare voii tale; blestemu-te pre tine, duh necurat cu Dumnezeu Savaot, şi cu toată oastea îngerilor lui Dumnezeu, cu Adonai, cu Eloi, Dumnezeu cel atotputernic; ieşi şi te depărtează de la robul lui Dumnezeu, carele prin cuvânt toate le-a zidit”.
Văzând că bătrânul e cam ameţit, părintele se ridică de pe scaun:
— Hai să mergem, cuvioase, că e târziu şi lumea e mâhnită, ca după întâmplări de acestea.
Popa Ţuică bău restul de vin din pahar şi se porni cu regret spre uşă. Acolo se opri şi spuse din nou Aurichii:
— Când vei aduce la dreapta cale a credinţei pe ovrei, vino, fiică, cu el să te sfinţesc cu sfânta taină a cununiei.
— Ce tot spune? Întrebă Aglae, intrigată de misterioasele lui vorbe.
— Nimic, mamă, aşa vorbeşte el, nu ştii că e bătrân şi glumeşte?
Câteva zile Aglae nu mai călcă prin casa lui moş Costache, iar Felix şi Otilia îşi continuară existenţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi Aglae puse o femeie să curăţe casa, spălă pe jos, dădu afară toate lucrurile. O parte le luă la ea, altele le vârî înapoi, îngrămădindu-le într-o odaie.
— Cu pianul ăsta ce faci? Întrebă ea pe Otilia. Otilia ridică din umeri. Aglae se purta deferent, dar rece, ca faţă de un chiriaş care e pe cale să se mute. Într-o zi întrebă iarăşi pe Otilia:
— Tu ce faci? Ca să ştiu! Poţi să stai acum cât vrei, dar să ştii că eu la primăvară repar puţin şi închiriez casa. Nici nu e de tine odaia de sus. Mă mir de ce nu-ţi iei în oraş o odaie mobilată!
Din toate cuvintele Aglaei rezulta că Otilia era socotită ca o străină tolerată. Otilia nu se aştepta la alte purtări din partea Aglaei şi ştia că nu trebuie să fie îngrijorată de viitor. Ar fi putut pleca oricând, însă ascultase sfatul lui Pascalopol şi un instinct de inerţie. Îi era greu să-l părăsească pe Felix, cu el împreună avea sentimentul că nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemeni, nu se hotăra să plece, de teamă să nu se despartă de Otilia, şi nu îndrăznea nici s-o mai întrebe asupra intenţiilor ei. Aştepta miracolul ca ea să deschidă gura. Lui Felix, Aglae îi făcu, ispititoare, o propunere:
— Dumneata, cum eşti singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache, poţi să-mi dai mie şi stai la noi sau, dacă vrei, rămâi acolo, unde nu te supără nimeni şi poţi să faci ce pofteşti.
— Am să mă gândesc, zise Felix prudent, e posibil să fac serviciul militar.
Otilia se hotărî să ducă provizoriu pianul la o prietenă; nu din simţ de proprietate, ci fiindcă fusese al mamei sale. O rugă pe Marina să-i găsească un camion. Marina, care era un fel de post telegrafic de interceptare, comunică intenţia în casa Aglaei. Aglae nu protestă:
— Să şi-l-ia, e al ei!
Aurica începu să plângă. Declară că pe ea a neglijat-o toată viaţa, că n-a avut o fericire în viaţă, că o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita. Mai curios era că nici nu ştia să cânte.
— Dragă, zise agasată Aglae, pianul nu pot s-o împiedic să şi-l ia. E prea de tot. Trebuie să-şi câştige şi ea o pâine cu el.
Marina destăinui Otiliei cele petrecute dincolo, şi Otilia renunţă să mai mute pianul.
— Uite, arătă ea instrumentul Aurichii, ţi-l dau ţie, dacă vrei. Aurica holbă ochii de surpriză, o sărută zgomotos pe Otilia pe amândoi obrajii şi-i mărturisi patetic:
— Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră, şi n-am aprobat-o pe mama. Sper că n-ai să ne părăseşti, cel puţin aşa curând. Te fericesc, în fond, că eşti liberă şi poţi să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită.
Stănică nu spuse nimic Olimpiei de banii smulşi de la bătrân. Toate temerile lui moş Costache trecuseră asupra sa. Ţinea banii sub cămaşă, pe piele, nu fără primejdie, fiindcă Olimpia se uita foarte scrutător:
— Dar ce-ai tu acolo, Stănică, de-ţi stă cămaşa aşa umflată?
— Nimic, ce să am, a ieşit ea aşa! Şi Stănică îşi încheia strâns surtucul.
De când avea bani, din care nu cheltuia nimic deocamdată, Olimpia îl plictisea, iar când Olimpia începu să-i tot pună întrebări, care i se păreau, pe drept sau pe nedrept, indiscrete, o urî de-a binelea. Căută un pretext să se scape de ea. Începu s-o certe:
— Madam, te rog să nu mă spionezi. Eu sunt avocat, sunt mai mult ca un duhovnic. Cine-mi încredinţează un secret îl înmormântează în mine. Pricepi? Mie mi se încredinţează acte, acte, madam, de care depinde onoarea indivizilor, averea lor. Dacă dumneata umbli prin hârtiile mele şi arunci, Doamne fereşte, una pe foc, ai nenorocit un client şi m-ai nenorocit şi pe mine. În lucrurile mele să nu umbli absolut deloc. Îţi interzic formal. De altfel trebuie să fac imposibilul să-mi găsesc un birou, ca să lucrez în linişte.
Ca să simuleze lipsa de bani, Stănică se făcu că cere împrumut Aglaei o sută de lei, se mulţumi cu jumătate, minţi că a mai căpătat din altă parte şi-şi luă cu chirie două odăi, prin jurul Cişmigiului, mobilându-le, şi punând afară o firmă aurită: Stănică Raţiu, avocat. Absenta tot mai des de acasă şi, foarte adesea, lipsea chiar noaptea. Felix îl zări o dată la braţ cu Georgeta, foarte radios.
Într-o noapte, Stănică veni acasă târziu de tot şi, cam aţâţat de băutură, intră în dormitor cu o idee fixă, de mult nutrită, şi cu dorinţe conjugale. Olimpia dormea, horcăind uşor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se aşeză pe marginea patului şi o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.
— Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopţii?
— Femeie scumpă! Declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă şi căută să adoarmă din nou.
— În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în braţe, tu eşti tovarăşa mea, tu eşti prima mea dragoste.
— Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?
— Sunt un soţ iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.
— Fugi de-aici, eşti nebun? Lasă-mă să dorm! Stănică se-nfurie:
— Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreaţia, şi când o femeie nu procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt, soţia mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţa fiziologică de a-mi da un fiu, şi cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa. Dumneata eşti încă capabilă de a da fii şi te sustragi îndatoririlor morale faţă de societate. Sunt sigur că ai recurs şi la droguri, ca să distrugi sforţările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede şi înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca, în curând, să nu mai fi nici de jure.
Zicând acestea, Stănică ieşi pe uşă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, şi neînţelegând bine ce urmăreşte Stăni-că, îşi închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneşă şi adormi adânc. A doua zi nu-l văzu pe Stănică şi se miră. Acesta nu veni nici la masa de prânz, nici seara, nici noaptea, nici două zile consecutive. Olimpia, îngrijorată, alergă la Aglae şi se întrebă dacă nu i s-a întâmplat ceva lui Stănică, plecând cu chef de acasă. Dar Aurica, în turneul ei zilnic, îl văzuse chiar cu o oră mai înainte. Niciodată Stănică nu se supărase cu atâta obstinaţie. Olimpia îşi zise însă că o să-i treacă şi aşteptă iarăşi, câteva zile, fără ca Stănică să apară. Atunci, îngrijorată de atâta nebunie, cum o socotea ea, descoperi cealaltă locuinţă a lui Stănică şi-l prinse acolo:
— Ce este asta, Stănică? Glumă e asta, să lipseşti atâta vreme de acasă?
Stănică luă un aer solemn:
— Doamnă, v-am spus că în urma încetării de fapt a convieţuirii noastre, prin însăşi voinţa dumitale, am luat măsuri să ne despărţim legal.
— Se vede că te-a ameţit cineva. Haide acasă şi nu te mai maimuţări aşa.
Stănică nu se îmblânzi, în ruptul capului, şi Olimpia se întoarse, plângând, la Aglae:
— E nebun? Zise Aglae, supărată. N-are ce mânca şi face pe independentul? Ori a dat de bani?
De la Stănică veni un fel de scrisoare-notificare, în tonul acesta: „Stimată doamnă, Vă comunic şi în scris ceea ce v-am notificat prin viu grai, că orice legături între noi au încetat, urmând ca să recurgem la despărţirea legală. Motivul este imposibilitatea în care mă aflu de a avea copii, care să-mi păstreze numele, imposibilitatea, probabil fiziologică, întrucât un copil s-a născut neviabil, agravată şi de rea-voinţă şi dovezi jignitoare de repulsie faţă de mine. De altfel, vă aflaţi şi în culpa de neurmare a soţului în domiciliul conjugal, întrucât acest domiciliu se află de mult în strada… Etc. Este în interesul dumitale să tranşăm această chestiune, fără zgomot, prin consimţământul ambelor părţi.
Vă salut cu mult respect, Stănică Raţiu”
— N-am avut noroc cu copiii şi pace! Se căină Aglae. Am să mă duc să-i dau una, să mă ţină minte. Supărarea are şi ea marginile ei. Să zic că i-ai făcut ceva. Bine! Oamenii se ceartă şi se-mpacă. De ce nu l-ai luat şi tu mai cu binişorul?
— Dar, mamă, zise Olimpia, plângând cu multă abundenţă de secreţii nazale, dar nu i-am zis nici pis, pentru numele lui Dumnezeu, asta pică aşa, din senin. Nu m-am certat cu el aproape niciodată. Să ştii că are pe cineva şi caută pricină de despărţire. Sunt rudele lui care-l tot îndeamnă să facă o căsătorie mai bogată. Doar i-ai văzut! Toţi cu trăsuri, cu diamante.
Aglae se duse la Stănică:
— I-ascultă, omule! Ce te-a apucat? Ne râde lumea! N-am eu destulă supărare, de la o vreme încoace, cu Simion, cu Titi, cu Costache, mi-a mai venit şi asta pe cap? Ce-ai cu fata? Spune-mi!
— Am explicat tot ce era de explicat!
— Fleacuri! Dacă Olimpia ţi-a spus ceva, ori ţi-a făcut vreo supărare, spune-mi să ştiu şi eu, să ştie şi ea. Oamenii uită, nu se duşmănesc aşa, fără sfârşit. Ce fel de recunoştinţă e asta? Te-am ţinut aproape numai eu, atâta vreme, ţi-am dat de mâncare şi bani de buzunar, ţi-am dat casă, ţi-am dat tot ce-ai vrut, mai mult decât copilului meu, fiindcă n-ai avut nici o meserie. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plăteşti cu mofturi?
Stănică luă o atitudine demnă:
— Doamnă, nimeni mai mult ca mine nu cultivă recunoştinţa. Ştiu tot ce-aţi făcut pentru mine şi nu tăgăduiesc nimic, în mine se dă o luptă dureroasă între sentiment şi datorie. Sentimentul îmi dă brânci către aceea care a fost soţia mea şi către dumneata care mi-ai fost ca şi o mamă, iar datoria către societate mă îndeamnă să caut fericirea paternităţii, de care sunt privat de la moartea lui Relu. Îţi voi păstra recunoştinţă eternă, iar Olimpiei respectul ce datoresc unei femei care mi-a fost scumpă. Dar nu insista, nu căuta să te foloseşti de slăbiciunea mea. Dumneata însăţi ar trebui să mă încurajezi să fac ce fac.
Aglae se exasperă:
— Eu să te îndemn să laşi pe Olimpia, după ce te-am luat zdrenţăros?!
— Doamnă! Protestă cu dignitate Stănică.
— Banditule!
Aglae şi Olimpia consultară un avocat. Acesta le vorbi aşa:
— Fără îndoială că doamna e aceea care are dreptate şi soţul caută numai pricini de divorţ. Motivele invocate sunt neserioase, în speţă, fiindcă nu se pot controla. Dar ce puteţi obţine? Cel mult divorţul să se pronunţe în favoarea dumneavoastră, căci altă cale nu e. Nu puteţi trăi cu un om hotărât să divorţeze, care vă va căuta mereu pricini de ceartă. Aşa că în loc de a vă mai expune unor confruntări penibile, e mai bine să consimţiţi. Altă cale, omeneşte, nu văd.
Bunul-simţ al avocatului era evident, şi Olimpia se decise să divorţeze. Bucuria lui Stănică fu aşa de mare, încât, înduioşat, ceru învoirea să-şi ia o ultimă oară adio de la acelea care-i fuseseră mamă şi scumpă soţie. I se răspunse că va fi aruncat pe uşă afară, cu sergentul, ceea ce îi dădu sentimentul că e o victimă.
Stănică se îmbrăcă din ce în ce mai luxos şi, cerând deocamdată o trăsură de la rudele sale, trecu mândru de câteva ori pe strada Antim.
Felix aşteptă ca Otilia să spună ceva, dar fata tăcea ca şi mai înainte. I se păru nedelicat să mai deschidă vorba, acum când doliul era încă proaspăt. Fata şedea încuiată în odaie şi părea că se plictiseşte. Îi era silă să iasă în oraş, îmbrăcată în negru, iar să iasă altfel o împiedica superstiţia că făcea un rău. Se dăduse jos o dată, să încerce pianul, dar la prima notă se înspăimântă de ecoul gol, închise capacul şi renunţă. Acum îşi cercetă, stând în mijlocul canapelei, toate nimicurile din odaie şi făcea mormane, pe categorii. Intră odată la Felix, cu o fotografie a ei, făcută la Paris:
— Asta ai văzut-o?
— Nu! E foarte reuşită.
— Ţi-o dau ţie!
Felix stătu o clipă nedumerit, înfricoşat să mulţumească.
— Pentru ce mi-o dai? Stărui el.
— Aşa… Credeam că ţii să ai fotografia mea.
— O fotografie se dă cuiva de care te desparţi, ca amintire! Otilia îşi lăsă mâinile subţiri peste umerii lui Felix:
— Nu, nu, nu ţi-am dat-o pentru despărţire. Mi-a venit aşa să ţi-o dau!
Felix îi sărută mâna ajunsă în dreptul gurii şi Otilia îl atinse uşor cu buzele pe obraz. Tânărul se întoarse şi apucă de mâini pe fată, într-un gest mai viu. Aceasta se apără blând:
— Felix, e păcat acum, să fim cuminţi. Mai bine spune-mi ce făceai aici?
Felix îi arătă groasele tratate. Otilia se uită în unul, răsfoindu-l cu degetele ei subţiri, şi zise:
— Trebuie că munceşti foarte mult!
— Da, vreau cu orice chip să ies bine la examene!
— Şi ai să fii mulţi ani ocupat aşa?
— Câţiva ani şi din ce în ce mai mult. Cu toate astea, adevărata muncă productivă, ştiinţifică nu va începe decât după ce voi termina studiile. Am de gând să mă specializez, să devin un nume.
Felix privi cu hotărâre calmă, neorgolioasă pe Otilia. Aceasta îşi trecu degetele prin părul lui:
— E foarte frumos ceea ce faci tu, te admir. Când mă gândesc că alţii la vârsta ta, chiar şi fără să aibă viitorul asigurat, se ţin de petreceri.
— Dacă ai şti, Otilia, de ce energie sunt în stare, de ce abnegaţie, dacă aş avea cui să închin această forţă! Numai munca goală nu-mi ajunge, îmi trebuie dragostea.
— Dar dacă eu îţi spun: nu te iubesc decât pe tine şi, orice s-ar întâmpla, tu rămâi prietenul meu adevărat, ai putea să-ţi realizezi idealurile?
— Ce să se întâmple?
— Ştiu eu? Parcă putem să facem tot ce ne trece prin cap?
— Putem! Afirmă dârz Felix. Otilia îi încurcă părul:
— Poţi tu, acolo, în studiul tău, în cariera ta bărbătească, dar sunt şi alte lucruri, care nu se pot, în viaţă.
— Ce anume? Otilia schimbă vorba:
— Câţi ani ai tu, Felix, acum? Douăzeci şi unu şi ceva! Nu? Felix consimţi cu capul. Fata îl strânse, uşor, de gât:
— Tu ştii că eu sunt mai bătrână decât tine? Da, ăsta este tristul adevăr!
— Şi ce are a face? Crezi că… Asta e o piedică… În…
— Aş! N-am vrut să spun asta! Cât eşti de bănuitor! Am spus doar că sunt bătrână.
— La vârsta asta? Dar ai fizionomia unui copil.
Otilia trecu în faţa oglinzii şi se contemplă. Observaţia lui Felix era întemeiată. Otilia avea faţa neschimbată, de totdeauna, şi nu părea mai mult de optsprezece ani.
— Tu nu cunoşti viaţa, Felix, reluă Otilia ideea, pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Admir inteligenţa şi voinţa ta de bărbat, dar astea nu sunt bune şi pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!
— Ai dreptate, aşa e, confirmă Felix, ea trebuie să placă bărbatului energic, ca să-i dea gustul de a lupta.
— Nu ştiu cui trebuie să placă, ştiu însă că o femeie ignorată de bărbat e un monstru. Priveşte la biata Aurica. Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani! Pe urmă, am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz, o să devin agitată ca Aurica, imposibilă. Când ai venit tu eram o fetiţă, şi acum, după atât de scurt timp, sunt bătrână. Tu nu te pricepi în lucrurile astea, Felix. Voi la douăzeci şi unu de ani sunteţi copii, şi la treizeci de ani abia vă însuraţi. Când voi avea treizeci de ani însă, pentru mine a început declinul. Pascalopol (nu te supăra că-i pronunţ numele) e cam de vârsta tantei Aglae, şi el este elegant şi cu suflet tânăr, şi te asigur că place la multe femei, iar Aglae e o babă. Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix. Ah, ce rău îmi stă negrul, mă învineţeşte la faţă.
Otilia dădu să plece. Dar mai întâi întrebă:
— Tu eşti ocupat, nu?
— Ai nevoie de mine? Sunt la dispoziţia ta!
— Nu vreau nimic! Te-am întrebat dacă tu eşti într-o epocă de studiu, când trebuie să citeşti mult, să lucrezi.
— Asta, da! Mărturisi Felix.
— Ei, bine, lucrează, e singurul mod de a-mi face plăcere! Nu uita că mi-ai făgăduit că vei face carieră!
Otilia începu să împartă în dreapta şi în stânga lucruri pe care nu le mai găsea utile (şi aproape totul nu-i mai trebuia), şi Aurica avu lotul cel mai mare din această distribuţie.
— De ce-ţi împarţi lucrurile? Întrebă Felix.
— Ce mai lucruri! Rochii vechi, sticle goale de parfum, ilustrate, mănuşi, fleacuri de astea… O femeie nu are, propriu-zis, nimic, decât rochiile de pe ea. Şi astea încă trebuie să fie de ultima modă.
Din pradă luă şi Aglae. Purtând mănuşile şi ciorapii Otiliei, mândră de acest mic desfrâu senil, nu înceta de a ocărî pe fată, din două puncte de vedere: întâi că cumpăra numai lucruri scumpe, ca şi când ar fi milionară, al doilea că nu e strângătoare şi aruncă obiecte în bună stare. Plictisită de doliu, Otilia, îngenunchind într-o seară înainte de culcare în pat, se rugă în gând astfel: „Papa, tu ştii bine că eu te iubesc, dar negrul nu-mi stă bine. Tu m-ai lăsat totdeauna să mă-mbrac cum vreau şi m-ai apărat de alţii, de ce vrei ca acum să-mi fie silă de mine? Pentru tine n-are nici o însemnătate dacă eu mă-mbrac în alb sau negru. Şi într-un fel, şi-ntr-altul tot tristă sunt fără tine.”
Otilia îşi făcu cruce şi se culcă, iar a doua zi aruncă doliul şi umblă după jurnalele de mode.
— Na, zise Aglae, zărind-o pe fereastră, ţi-am spus eu că nu ţine doliul! „Papa în sus, papa în jos.' Toate numai maimuţăreli. Se vede că i-a dat Costache bani pe furiş, că altfel de unde-ar avea?
În fond Otilia se plictisea şi ar fi voit să iasă în oraş însoţită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix şi-l întrebă într-un chip cu totul vag:
— Ce de mai citeşti! Ai să te-mbolnăveşti.
Se aştepta ca Felix să răspundă: „Dacă vrei, pot întrerupe puţin lectura”. Însă Felix confirmă:
— Într-adevăr, am mult de lucru!
— Atunci, zise Otilia, te las să-ţi vezi de treabă.
La masă, fata îl rugă să-i vorbească despre el, despre impresiile lui de la cursuri, ceea ce Felix făcea, cu oarecare prudenţă, nevoind să fie pedant. Dar era grav în pasiune şi nu putea să-şi ascundă tulburarea sub frivolităţi. Otilia îi spuse:
— Tu ai o profunditate care sperie o fată. Dacă ai şti ce proaste suntem noi, fetele!
— Te sperii pe tine?
— Nu pe mine! Sperii pe orice fată, în genere, fiindcă fetele nu văd departe şi n-au cultul măreţiei, cum scrie în cărţi.
— Mă ironizezi!
— Ah, nu! Vorbesc de fetele comune, dacă ai urmări să ai satisfacţiile mărunte. Sunt şi fete sublime. Dar fetele admiră pe oamenii ca tine şi merg după oameni ca Stănică.
— Mi-e indiferent. Nu voi iubi niciodată o fată seacă. Te iubesc pe tine, care eşti frivolă numai în aparenţă, dar în fond eşti inteligentă şi profundă.
— Sunt şi eu ca toate fetele!
Altă dată, Otilia chemă pe Felix lângă ea şi-l supuse unui interogatoriu îmblânzit cu îmbrăţişări:
— Felix, stai aici, gândeşte-te bine, şi numai după ce te-ai gândit bine, atunci să-mi răspunzi. Să presupunem că noi doi ne-am căsători.
— De ce „să presupunem”?
— Fii serios şi ascultă. Când un lucru nu e încă, se presupune. Ei bine, să presupunem că ne-am căsători, crezi tu că am putea face asta aşa de curând?
— Pentru ce nu?
— Pentru că eşti legat de studiile tale, fiindcă nu eşti încă liber să faci ce vrei! Un tânăr ca tine are nevoie de oarecare libertate, câtăva vreme, ca să cunoască viaţa. E firesc. Dacă ne-am căsători acum, peste câţiva ani, când ţi-ai face cariera, te-ai şi plictisi de viaţa de familie.
— Niciodată nu mă voi plictisi de tine!
— N-am zis de mine, am zis de viaţa de familie. Când vei fi liber şi vei începe să arunci ochii în jurul tău, atunci ai să te simţi legat. O soţie, aşa îmi închipui, fiindcă n-am nici o competenţă, trebuie să fie totdeauna o ultimă alegere.
— Cauţi fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubeşti. În loc să-mi spui neted.
— Ba te iubesc. Nu mă-ntrerupe. Şi eu, şi tu avem nevoie de puţină zburdălnicie, şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câţiva ani, şi, cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ce ni se va naşte instinctul casnic. Felix dragă, te iubesc, dar vreau să mi se mai zică domnişoară, e aşa de chic, să mi se dea ciocolată etc. Ia închipuie-ţi – „Doamnă! Stimată doamnă!” (Otilia îngroşă vocea, imitativ) – e oribil.
— Otilia, dar n-avem nevoie să spunem la toată lumea că suntem căsătoriţi, mai ales în străinătate, putem trăi ca nişte adevăraţi boemi, să ne facem de cap. Însă căsătoria e un legământ tainic, care ne dă încredere la amândoi.
— Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria. Ai avut cazul celebrului Stănică.
— Dacă nu suntem căsătoriţi, continuă Felix, nu putem sta nici alături unul de altul.
— De ce?
— Fiindcă… Fiindcă eu te iubesc… Fiindcă eu te iubesc cum trebuie să iubească orice om normal, se încurcă Felix. Şi nu voi consimţi niciodată să nu mă port leal cu viitoarea mea soţie. Tu nu eşti Georgeta!
— Nu sunt Georgeta, e sigur, dar iert pe Georgeta!
În altă zi, Otilia îmbrăţişă iarăşi pe Felix, în chipul ei copilăresc, şi-l întrebă:
— Felix, gândeşte-te bine şi apoi răspunde-mi. Dacă o fată ţi-ar spune: am gust să cutreier lumea cu tine, să fac cele mai fantastice meserii, să ajungem dansatori în Mexic, ţi-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunţa la cariera ta, la studiile tale?
Tânărul o privi mirat:
— E cineva, zise el, care să-mi ceară, cu tot dinadinsul, aşa ceva?
— Nu, Felix. Am pus şi eu o întrebare nebună.
Otilia risipise într-atât lucrurile ei, încât odaia rămăsese aproape goală şi nu se putea închipui că va mai putea sta mult, în astfel de condiţii. Îşi strânsese lucrurile în două geamantane şi alergă toată ziua prin oraş. Lui Felix îi lămurea că nu mai voia să stea multă vreme acolo, sub ochii Aglaei, care avea aerul că o ţine de milă. Îl întrebă şi pe el ce are de gând să facă.
— Dar asta, Otilia, depinde de tine. Dacă zici că mă iubeşti, atunci tu îmi vei spune ce să fac. Dacă nu…
— Ai dreptate! Te iubesc, nu te îndoi. Voi decide eu ce e de făcut.
Afară era primăvară timpurie, şi zăpezile se topiseră inundând totul. Vrăbiile se lăsau în bandă să culeagă ceea ce găseau după moină. Un fior de energie trecea prin trupul lui Felix. Într-o seară de la începutul lui martie, Felix stătu până târziu, citind. Auzea alături paşi în odaie, zgomot de lucruri mişcate. Apoi totul se potoli şi i se păru chiar că ghiceşte stingerea lămpii. Târziu de tot, spre miezul nopţii, auzi o scârţâitură a uşii de alături, paşi uşori de picioare goale care merseră până în dreptul uşii lui.
— Felix, se auzi glasul şoptit al Otiliei, tu dormi?
— Nu!
— Stinge lampa.
Cu sentimentul unui lucru neaşteptat, Felix suflă pe deasupra sticlei. Uşa se deschise şi se-nchise la loc, şi în slaba lumină aruncată de flacăra din sobă tânărul zări pe Otilia, cu picioarele goale, în cămaşa ei lungă de noapte. Părea o păpuşă mărită. Toată convorbirea se urmă mai în şoaptă.
— Dragă Felix, m-am gândit foarte bine, bine de tot. În interesul meu şi al tău, acum nu ne putem căsători.
Dezolarea lui Felix se simţi în întuneric, în destinderea muşchilor. Otilia îl strânse tare de gât, apropiindu-se de el.
— Nu ne putem căsători acum, am zis, dar mai pe urmă, da. Ca să-ţi dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine. Putem fi bărbat şi soţie şi fără binecuvântarea lui popa Ţuică.
Felix o luă în braţe (era foarte uşoară), o înăbuşi în sărutări, primite fără împotrivire, apoi se aşeză pe fotoliu, cu faţa la pieptul ei:
— Otilia, şopti el, solemn, m-am încredinţat. Ceea ce faci tu acum, numai o fată cu suflet fin putea să facă. Iartă-mă că am pus la îndoială dragostea ta şi bunele tale intenţii. Nu, nu trebuie să mă laşi tu să fiu nedelicat. De acum încolo cred că vei fi odată soţia mea şi te voi aştepta oricând.
Otilia îl sărută o dată, apăsat, apoi sări în picioare.
— Ştii ce? Vreau cel puţin, dacă tu eşti atât de leal, să dorm noaptea asta la tine. Să vad cum e în patul unui băiat.
Se aruncă în patul lui Felix, ghemuindu-şi picioarele subţiri în poalele cămăşii, şi tânărul o înveli bine şi apoi merse el însuşi şi se-ntinse pe o canapea mică, lângă sobă.
— Otilia, şopti el, în chip de „noapte bună”, sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemnă în existenţa mea.
Dimineaţa Felix se sculă sprinten şi privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tânărul îşi închipui că Otilia a trecut în camera ei, se spălă repede pe faţă, cântând, se pieptănă şi ieşi în geamlâc, să bată la uşa fetei.
— Otilio, Otilio?
Nu răspunse nimeni. Trase clanţa şi văzu că uşa se deschide. Înăuntru nu era nimeni, odaia aproape goală, geamantanele lipseau. Felix alergă ca un nebun pe scări, căută prin toate odăile şi o descoperi pe Marina în bucătărie:
— Unde e domnişoara Otilia?
— Păi, nu ştii? A plecat din zori, cu trăsura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.
Multă vreme Felix stătu într-o prostraţie totală, apoi, venindu-şi puţin în fire, simţi nevoia să alerge, colindă străzile şi Şoseaua, şi, în sfârşit, se hotărî să meargă la Pascalopol. Acolo află că moşierul era plecat la Paris cu „domnişoara”. Peste două săptămâni primi o carte poştală ilustrată cu aceste rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor. Otilia”
De atunci Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia. Află numai că se căsătorise cu Pascalopol, pe care-l urî din nou. Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente. Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu avu „fii”, dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte „un ritm nou”, fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, şi acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că patronează tripouri şi cercuri de morfinomani. Felix l-a întâlnit odată, şi Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat:
— Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Ştii că Otilia nu mai e cu Pascalopol?
Felix nu îndrăzni să întrebe ce s-a făcut, dar aşteptă totul de la limbuţia lui Stănică:
— A divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, şi acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva. Şi aia s-a ajuns.
Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanţa. Era bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant, şi aproape nu mai semăna cu cel de altădată. Fălcile îi tremurau când vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
— Mă mai cunoşti? Eu sunt Pascalopol!
După câteva vorbe banale, moşierul scoase din buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era făcută la Buenos Aires.
— Nu ştii cine e? Întrebă Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!”
— Şi… Şi de ce v-aţi despărţit?
— O! Pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S-a căsătorit bine şi-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata. Mi-a spus aceasta… Dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.
Felix se închise în biroul lui şi scoase vechea fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi. Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!”
SFÂRŞIT
1 Sunt mişcată! (fr.)
2 Da, fetiţo, este chiar generalul tău (fr. – N. Red.).
3 Nu e din vina mea. (fr. – N. Red.).
4 „Sunt stranii seri în care şi florile se-animă.
Prin aerul sensibil când trec păreri de rău, Şi când pe valul unui suspin încet şi greu, Cuvântul cel mai tainic pe buze-abia se stinge.
Sunt stranii seri în care şi florile se-animă.
Şi-n serile acelea merg blând ca o femeie” (fr. – N. Red.).
5 Tinere prietene (fr. – N. Red.)
6 2Poţi rămâne indiferent la o asemenea frumuseţe? (fr. – N. Red.).
7 Nu te sfii. (fr. – N. Red.).
8 Trebuie să-l „iniţiem”, neapărat! (fr. – N. Red.).
9 Tânărul lefter (fr. – N. Red.).