Felix, ajuns în birou, fu cuprins de un scrupul. I se păru că e o indiscreţie să asiste la dezbaterile celor doi, mai ales că-l vedea pe moş Costache cam stânjenit şi-şi zise chiar că nu-i de demnitatea lui să se amestece în astfel de lucruri. Îi era foame. Fugise acasă fără să mănânce, iar moş Costache îl luase prea repede. Domnul Iorgu, auzindu-i dorinţa, dădu ordine straşnice să i se întindă într-un separeu masa şi să i se ofere tot ce va pofti, în contul lui. Doi chelneri explicară lui Felix, cu răbdare şi vădită simpatie, calităţile tuturor mâncărurilor, discutară între ei, se trimiseră, pe rând, unul pe altul la bucătărie şi-l hrăniră pe tânăr cu ceea ce socotiră ei a fi cinstea casei, turnându-i, într-un batalion de pahare, felurite vinuri. Ameţit, pătruns prin tot trupul de o senzaţie de bună stare, după acest chef de unul singur, Felix se gândi deodată la evenimentul de peste zi. Trăise azi o zi nouă în existenţa lui, cunoscuse plăcerile vieţii. Fără să-şi dea seama cum, se auzi întrebând:

  — Dar domnişoara Georgeta nu e aici?

  Chelnerul se repezi pe uşă şi se-ntoarse curând cu ştirea că domnişoara tocmai venise şi-şi dregea coafura în odaia econoamei. Prin sufletul lui Felix trecură vanităţi de bărbat cu amante frumoase şi cu avere. I se spuse că domnişoara, auzind de el, trimisese vorbă că vine şi ea, numaidecât. Ceea ce se şi întâmplă. Georgeta intră într-o rochie de satin negru, inundând odaia de parfumuri, iar chelnerul ieşi discret pe uşă.

  — Tu, dragule, zise ea, dar ce s-a întâmplat? Tu începi să te strici? Vai, ce de vinuri!

  Georgeta luă capul lui Felix între palme şi-l privi serios în ochi. Apoi gustă din unele vinuri.

  — Vinuri tari, observă ea. Ai să te-nveţi rău! Eu credeam că tu dormi acum! Aşa înveţi tu carte? Să ştii că nu te mai iubesc, dacă te apuci de chefuri. Mi-a spus mie ceva Stănică.

  Felix se cam supără de morală. Îl agasa aerul matern. Se simţea bărbat în toată firea. Îi explică Georgetei că venise cu moş Costache pentru nişte treburi şi că mâncase, pur şi simplu.

  — Aşa? Ei, atunci, iartă-mă. Ştiam eu că eşti băiat cuminte. Înţelegi că nu pot să am iluzia unei logodnice cu un stâlp de şantane. Nu ştii însă ce rude ai! Stănică al tău e o perlă. De-abia am scăpat de el. Cum ai plecat de la mine, a venit şi mi-a făcut o morală straşnică. Întâi mi-a spus că te stric, că el are răspunderi, că moş Costache te-a dat în paza lui. Apoi a întors foaia, văzând că râd. Mi-a spus că tu eşti un stricat, că ai sedus pe Otilia, care din cauza ta şi-a luat lumea în cap, şi pe o cumnată a lui. Aurora, Aurica, aşa ceva, pe care n-ai mai vrut s-o iei de nevastă, în sfârşit, că de la Iaşi te-a dat afară din şcoală pentru scandaluri amoroase. Înţelegi? Tu ai fi o vietate de apă, cum se zice în argoul nostru, care te dai numai la fete întreţinute, ca să le toci banii. Otilia avea pe Pascalopol, iar eu pe general. Ce zici?

  Lui Felix i se făcu un vârtej în cap şi se ridică, împleticindu-se, de pe scaun.

  — Domnişoară Georgeta, zise el, cu glasul tremurat de mânie, e adevărat că am dormit cu dumneata azi, dar eu te respect şi te rog să mă respecţi, la rândul dumitale.

  Georgeta îi puse repede mâna albă şi plină de inele la gură:

  — Taci, pentru numele lui Dumnezeu, că te aude lumea! Uf! Ce emoţii am! Sunt, în sfârşit, obiectul unor indignări romantice. Felix dragă, dar eu n-am vrut să te jignesc, eu nu cred nimic din toate astea, tu eşti un băiat delicios. Eu îţi spun vorbele lui Stănică, aşa, ca să cunoşti lumea.

  Georgeta puse un obraz al ei pe obrazul lui Felix şi, cuprinzându-l cu mâna de mijloc, îl legănă, îngânându-l ca pe un copil:

  — Prost ce eşti! Înţeleg de ce te iubea Otilia! Stănică e un tip rar, nu-l ştiu eu? Acum i-a intrat în cap că trebuie să divorţeze de nevastă-sa şi să se însoare cu altă femeie, mai de lume. S-a oferit să mă ia de nevastă, propunându-mi să cer generalului să-mi facă o casă pe numele lui. Spune fel de fel de prostii: să mergem în Argentina, nu ştiu mai unde, în fine, aiurează. M-aş mărita cu oricine, bineînţeles nu cu un băiat ca tine, să-i stric rosturile, cu oricine, îţi zic, aşa, de ochii lumii, chit că apoi voi da divorţ. Dar Stănică nu e serios, şi apoi nu mi-aş ierta să fac să sufere o biată femeie. Ticăloşi sunt bărbaţii, canalii!

  Georgeta stărui ca Felix să se ducă acasă, spre a nu fi pândit de Stănică, şi, spre mai multă siguranţă, îl duse în biroul lui Iorgu, unde moş Costache, foarte mulţumit, mânca alune dintr-o farfurie plină vârf. Iorgu părea în culmea satisfacţiei şi arunca lui Felix priviri recunoscătoare. Cei doi plecară, însoţiţi până în uşa gangului de Iorgu, care-i sui într-o trăsură, dând ordine birjarului cunoscut să-i ducă în contul lui.

  — V-aţi învoit? Întrebă Felix.

  — Hâhî, mormăi Costache, ronţăind din alunele cu care-şi umpluse buzunarele. Apoi îşi dezvoltă gândul între două mestecări. „Dacă nu mai sunt legi în ţara asta şi nu poţi să laşi ce-i al tău cui pofteşti, vând mai bine. Dau eu cui vreau, şi dumnealor să ia vântul.”

  Şi bătrânul scuipă afară din trăsură o pieliţă de alună şi-şi suflă apoi, zgomotos, nasul.

  „Poate că bătrânul, medită Felix când fu în pat, nu e chiar aşa de rău cum îmi închipui. Avariţia lui e mai mult o manie, dar o iubeşte pe Otilia şi se gândeşte mereu la ea.”

  Luă un tratat, îl desfăcu şi începu să citească, gândurile însă îi zburau departe. Ducea o existenţă cam agitată, puţin potrivită studiului. Prea multe senzaţii tari încerca în vremea din urmă. Nu era un an de când picase aici dintr-un mediu provincial şi monoton şi cunoscuse dragostea spirituală şi pe cea fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiţia. Era liber, şi totuşi neliniştit, lipsit de ocrotire. Se simţea mai degrabă singur pe lume, părăsit. Crezuse în Otilia, şi Otilia îl trădase. Georgeta era „o fată faină”. Ea însăşi îl sfătuia să n-o ia în serios. De vreme ce nu avea nici o legătură aici, ar fi putut în anul următor, când devenea major, să plece în Franţa şi să-şi urmeze acolo studiile. Cu ce ar fi scos din casa din Iaşi ar fi putut trăi. Felix ridică din nou cartea în faţa ochilor, când deodată auzi glasuri feminine, printre care i se păru că distinge pe cel al Marinei, apoi un zdupăit pe scări. Un pumn lovi violent în uşă.

  — Domnule Felix, domnule Felix, striga un glas subţire, în panică.

  — Cine e?

  — Sunt eu, Aurica. Moare tata! Vino, te rog, repede jos… Felix sări zăpăcit din pat, îşi aruncă o haină pe el şi-ntredeschise puţin uşa. Zări pe Aurica tremurând, cu un pardesiu aruncat peste cămaşa de noapte.

  — Vino, te rog, că i-a venit rău, am trimis pe Marina după doctor!

  Felix începu să se-mbrace repede. Graba îl întârzia şi mai rău. Pe când îşi dibuia lucrurile, dădu de caietul lui Simion şi-l deschise în treacăt. Era plin de cuvinte fără legătură între ele, cele mai multe din domeniul Bibliei, scrise caligrafic, regulat, însă cu mari tremurături. Părea caietul de exerciţii la caligrafie al unui şcolar. Întâmplarea îl indispuse. Când se gândi că mai târziu, ca doctor, îl vor chema aşa, în mijlocul nopţii, cariera nu-i surâse deloc. Îşi zise că se va dedica cu totul ştiinţei. Se dădu, în sfârşit, jos. Costache ieşise şi el în cămaşă, cu un surtuc deasupra şi cu un fes de lână pe cap. Era comic, în toată puterea cuvântului, încât Felix nu putu să nu zâmbească. Fuma şi scotea fumuri groase pe întuneric, care dădeau aerului luciri albe.

  — Du-te, zise moş Costache, du-te să vezi ce are bietul Simion!

  Felix trecu în curtea cealaltă, intră în casă, şi-n sufragerie, unde se vedeau încă vestigiile nestrânse ale mesei de seară, dădu de Stănică, care fuma, întors cu spatele şi ochind prin dulapuri. „Omul acesta, gândi Felix, e inevitabil.” Când îl zări, Stănică îi făcu cu ochiul şi-i spuse în şoaptă:

  — E rău de tot, se curăţă babalâcul. Apoplexie, cu siguranţă. L-a lovit damblaua. Am stat aici cu el la masă până pe la unsprezece, pe urmă a plecat şi am auzit pe Aurica strigând că-i vine moşului rău.

  Aglae apăru şi ea, încruntată, părând mai mult mânioasă decât speriată.

  — Parcă şi-a mai venit în fire, zise ea, l-am frecat cu oţet aromatic. A mâncat ca un bivol, asta e tot. Sunt moartă de oboseală. Omul ăsta o să mă bage în pământ. Şi nu mai vine toanta aia de Marina cu doctorul! Trebuia să se ducă Titi. Nici nu ştiu cui seamănă băiatul ăsta, aşa de nesimţitor e. Nici n-a vrut să se scoale! Doarme dus.

  — E chestie gravă, comentă Stănică, din plăcerea de a vorbi. La vârsta asta, pierderea de cunoştinţă ce poate să fie decât dambla? De trezit, se trezeşte el, dar e de văzut cum. Poate i s-a paralizat un braţ, un picior, astea sunt accidente clasice.

  — Ba să mă ferească Maica Domnului de aşa pacoste. Decât aşa, mai bine să-l ia Dumnezeu.

  — Îl ducem la spital.

  Aglae privi pe Stănică în ochi, încruntat.

  — Că doar n-o să-l ţin aici, unde sunt copii! Păcatele lui, el şi le cunoaşte.

  Felix se căi că venise. Se auziră de afară paşi, şi un bărbat cu barbişon, înalt, grav intră înăuntru, călăuzit de Marina. Era plictisit, cu privirea fără interes, profesională, vădit contrariat că fusese sculat din somn.

  — Unde e pacientul? Întrebă el.

  Aglae îl duse în dormitor, urmată de Stănică. Acesta făcu semn cu ochiul lui Felix, să intre şi el. Marina închise convoiul, aşezându-se în pragul uşii. Dormitorul, spaţios, semiobscur, avea între ferestre două paturi mari cu tăblii de nuc, cu voluminoase suluri de lemn. O lampă cu abajur strejuia pe o noptieră. Olimpia şedea pe marginea unui pat şi ţinea mâna bolnavului încă nevăzut. Aurica privea galbenă, spălată de dresuri, mai de departe. Un miros pătrunzător de oţet aromatic se amesteca cu o duhoare neplăcută de dormitor închis. Doctorul făcu semn să se deschidă un geam şi se aşeză pe marginea patului, pe locul părăsit de Olimpia, în vreme ce toţi ceilalţi, plini de curiozitate, făcuseră cerc în jurul patului. Acum, Simion se vedea răsturnat pe spate, cu ciocul în sus, răsuflând încet. Pieptul, descoperit, îi lăsa afară o perie de tuleie, un picior gol, vânos ieşea din plapumă. Doctorul îl luă cu amândouă braţele şi-l aşeză bine pe pernă, îi desfăcu pleoapele şi-i privi ochii, apoi îi luă pulsul. În timp ce număra mintal, întrebă:

  — Cum i-a venit?

  — S-a sculat de la masă şi s-a dus să se culce, şi atunci a căzut jos. Eu nu l-am văzut. A mâncat prea mult. Mănâncă prea mult, domnule doctor. Cineva mi-a spus că ar avea diabet.

  Doctorul nu dădu nici o importanţă vorbelor Aglaei şi-şi pregăti o seringă.

  — I-aţi făcut analizele?

  — S-a făcut, domnule doctor, sări Stănică.

  Aglae întinse o hârtie, doctorul o examină mahmur, apoi zise aspru:

  — N-are nici un diabet.

  Când acul se înfipse în una din fesele concave ale lui Simion, acesta gemu puţin, apoi începu să mişte capul şi să privească pe doctor pe sub gene.

  — Cum te simţi? Întrebă acesta. Simion îl scrută atent, dar nu răspunse.

  — Nu poţi să vorbeşti? Strigă doctorul. Ia ridică-te. Simion se ridică puţin, zâmbi prosteşte, mişcă puţin buzele şi tăcu.

  — Probabil afazie, vorbi doctorul, ca pentru el.

  — Ce este aia? Întrebă Aglae.

  Doctorul o privi cu dispreţ şi zise:

  — Şi-a pierdut graiul, deocamdată, aşa cred.

  — Cum aşa? E grav? Întrebă Aglae, scandalizată şi plictisită.

  — Depinde de cauză. Asta n-o putem şti acum. Să stea liniştit în pat şi mai ales să-l păzească cineva, asta e esenţial. Şi să mă chemaţi.

  Doctorul ceru să se spele pe mâini, făcu operaţia cu răceală, aruncând pe sub pleoape ochiri în jurul lui, spre a vedea dacă i se aduce onorariul. Stănică o luă de braţ pe Aglae şi o duse în odaia vecină:

  — Trebuie să-i plăteşti doctorului vizita de noapte. Dă-mi, că-i dau eu, un pol. De câte cinci, ca să pară mai mult.

  — Câât? Se indignă Aglae.

  — Doctor mare, motivă Stănică, nu primeşte mai puţin. Aglae scoase banii, bodogănind:

  — L-a găsit acum să se-mbolnăvească, tocmai când sunt mai supărată cu copiii ăştia.

  Stănică îi luă banii din mână, fără s-o mai asculte, şi ieşi în întâmpinarea doctorului, care se pregătea să plece. Îl luă ceremonios de braţ şi-l scoase pe uşă, într-un chip cam caraghios, căci gesticulaţia lui afectată contrasta cu afectarea cu care doctorul îşi păstra rigiditatea. Afară, Stănică strecură doctorului onorariul în mână şi se crezu dator, ca de obicei, să ia informaţii.

  — Domnule doctor, ne dăm seama foarte bine că e grav, dar suntem tari, pacientul e în vârstă, de acum încolo ne aşteptăm la orice. Spuneţi-mi verde, tăiaţi în carne vie, doar sunt bărbat, ce Dumnezeu!

  Doctorul căută să scape de orice preciziune păşind repede spre poartă, în vreme ce vorbea, ceea ce jigni pe Stănică.

  — Este un ictus, cu atac afazic, aşa mi se pare, în aparenţă foarte uşor. Tocmai astea sunt primejdioase. Nu pot să mă pronunţ până nu fac examenul amănunţit al bolnavului. Poate să fie şi altceva. Nu pot să anticipez. Trebuie să-l supravegheaţi, să vedem cât durează criza.

  — Atunci e grav, domnule doctor?

  Doctorul ridică din umeri şi, înălţându-şi gulerul hainei, fiindcă sufla un vânt subţire, porni fără să răspundă.

  „Pungaşi de doctori! Îţi iau banii degeaba.”

  În fond, Stănică era impresionat, şi o tremurătură îi străbătu tot trupul. Va să zică, Simion putea să moară. O duioşie nespusă îi trecu prin suflet, de care fu, în acelaşi timp, mândru.

  „Ce canalii sunt oamenii! Gândi el. Aglae, soacră-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. Îi moare bărbatul, şi se tocmeşte cu doctorul. Şi e plină de bani. Iar Olimpia asta stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toţi, şi n-o să-i rămână nici un ac. Mi-am legat viaţa de o insensibilă. Fireşte, moare ta-su, şi Titi se leagănă. Ce idiot!”

  Până în casă, Stănică trecuse printr-un şir întreg de asociaţii, al căror punct de plecare îl uitase. Olimpia se pregătea să plece. La fel făcea şi Felix. Simion adormise, şi Aglae era de părere să-l „lase dracului în pace” că n-are nimic. Indigestie!

  — Unde te duci? Întrebă Stănică pe Olimpia.

  — Acasă, unde să mă duc? Până când am să stau pe capul altora?

  — Tocmai acum, când e tată-tău bolnav? N-ai auzit că trebuie supravegheat?

  — Are cine să-l supravegheze, n-avea grijă. E Aurica, e Titi. M-am plictisit să tot fiu pe drumuri. De altfel, şi dumneata să faci bine să mai stai pe acasă. Eu sunt femeie măritată, sau ce sunt?

  — Dragă Olimpia, se încercă Stănică să-şi împace nevasta, care privea în sus, marţial din cauza fălcilor prea pline, tu ştii cum e un avocat, trebuie să alerge, să fie pretutindeni. Dacă n-avem şi noi avere ca alţii! Nu e aşa, domnule Felix?

  — Ce ai cu domnul Felix? Eu vorbesc cu tine. Am să-l rog pe domnul Felix, care te întâlneşte mai des, să te pună sub observaţie, să-mi spună cu ce femeie te întâlneşti mereu, cine e Georgeta ceea de care tot aud.

  — Poftim! Se miră Stănică, privind pe Felix. Iată o femeie care nu înţelege situaţiile. Eu sunt ca un doctor, înţelegi? Eu am contact cu toate clasele sociale. Dacă o artistă îmi cere concursul, pot să-i întorc spatele?

  — Ce artistă, ce artistă? Îi tăie Olimpia vorba. E o… Stănică se arătă pudic şi indignat:

  — Iubito, niciodată n-ai fost aşa nervoasă. E de faţă domnul Felix, avem un caz nenorocit în familie, acum te-ai găsit să-mi faci scene? Ai şi tu dreptate, vom discuta acasă.

  Cei trei ajunseră în curtea casei lui moş Costache, fiindcă Stănică ţinuse să-l conducă pe Felix. În dreptul casei auziră un pârâit grozav şi o şoaptă cavernoasă, care-i făcu să tresară:

  — Ei! Ce s-a întâmplat?

  Era moş Costache, care împinsese uşa gotică şi întreba. Stănică intră numaidecât înăuntru, gata să se sustragă reproşurilor Olimpiei.

  — Ce s-a întâmplat? I-a venit rău puţin, dar ce are, Dumnezeu ştie!

  — Doctorul ce-a zis? Întrebă moş Costache.

  — Doctorul! Se supără Stănică. Un pungaş. Vine, te pipăie şi spune că nu ştie precis. Ţi-ai ales meserie bună, amice! A spus că să vadă mai târziu. Icter, ictus, aşa ceva.

  — Ictus, confirmă Felix.

  — Asta. Pentru asta cere douăzeci de lei. Îi dau proştii. I-am dat numai zece.

  Stănică scoase din buzunar două piese de argint şi le jucă puţin în mână, apoi le vârî în buzunar.

  — Dă-le încoace! Zise Olimpia, avidă.

  — Lasă, acasă! Protestă Stănică.

  În sfârşit, cei doi plecară. Felix se întoarse în odaia lui şi luă un tratat de Patologie generală, pe care îl avea de la tatăl său. Răsfoi prin el, în scopul de a găsi cazul lui Simion. Atacul afazic putea fi un aspect al unei simple congestii cerebrale, dar putea fi şi altceva. Acest altceva, Felix refuză să şi-l închipuie măcar. Era cu neputinţă. Un molâu ca Simion! Luă iar caietul bătrânului şi privi cuvintele scrise în el. N-aveau nici o legătură logică între ele, totuşi, un fir asociativ părea să le înlănţuie. Probabil că Simion făcuse exerciţii de caligrafie, ca unul căruia îi plăceau lucrările manuale. Însă i-l dăduse ca o contribuţie la binele omenirii. Greşise caietul, bătea câmpii?

  Otilia spusese despre Simion că fusese în tinereţe un om aventuros. Felix trebui să recunoască sincer că, dacă ceilalţi n-ar fi afirmat că Simion se purta aşa totdeauna, ar fi jurat că nu e în toate minţile. Această idee începu să-l preocupe. Se dădu repede jos din pat, cu picioarele goale, şi scoase din dulapul lavoarului un morman de fascicole cu cursul de psihiatrie al profesorului care-l remarcase. Nu era obligat să urmeze acest curs, totuşi îl frecventase şi-şi cumpărase coalele litografiate. Începu sa citească lecţiile din primăvară, tocmai acelea în care se aflau elementele pe care le căuta, şi o ipoteză începu să i se contureze. Avu satisfacţii de detectiv. Se culcă târziu după miezul nopţii, răpus de emoţiile zilei, şi se deşteptă abia la prânz, când soarele era sus pe cer. Peste noapte visase că făcuse cu Otilia ceea ce i se întâmplase cu Georgeta şi fu profund mâhnit. I se părea că profanase o imagine sfântă. Se spălă ostentativ cu apă rece, încercă să înăbuşe toate emanaţiile răutăcioase ale visului. Să meargă în oraş, nu mai era vreme. Se dădu jos în curte, să se plimbe. Abia atunci îşi aduse aminte de Simion.

  — Cum îi mai este bătrânului? Întrebă el pe Marina.

  — Eh, bătrânul! Zise aceasta, dispreţuitoare. Ai mai văzut dumneata drac mort? Uite-l, bătrânul se plimbă prin curte.

  Felix rămase înmărmurit. Aruncă ochii peste gard şi într-adevăr zări pe Simion, care se plimba cu mâinile la spate şi cu capul în pământ, foarte agitat. Crezu de cuviinţă să treacă dincolo, să se intereseze de sănătatea lui. Simion îl văzu şi sări spre el cu agilităţi de felină.

  — Ai văzut? Zise el, s-a întâmplat o mare minune! Mort am fost şi-am înviat.

  — Într-adevăr, observă Felix, eşti foarte bine!

  În realitate, bătrânul, cu faţa suptă şi cu părul foarte albit, avea o privire fanatică, de-o fixitate supărătoare. Vorbele părură, totuşi, tânărului rezonabile. Dar bătrânul continuă într-un chip cam sibilinic:

  — Am înviat din nou. Asta nu s-a mai întâmplat de o mie nouă sute zece ani. Am să-ţi spun o taină mare, ssst! Să nu ne-o omoare cineva, am să-ţi spun o taină mare, anume cine sunt eu…

  Felix se prefăcu grăbit şi dădu să intre în casă.

  — Să vii să-ţi dau talanţii! Îi strigă Simion de departe. Ideea că bătrânul nu e în toate minţile se înfipse în capul lui Felix. Pusese în seara trecută un diagnostic şi aştepta curios să vadă desfăşurarea lucrurilor. Avea de gând, de altfel, să întrebe pe profesor. Aglae îi spuse nepăsătoare că Simion n-are nimic, că aşa se maimuţăreşte el totdeauna. Când Felix căută să-i strecoare bănuiala că ceva e schimbat în felul lui de a fi şi că ar fi trebuit totuşi să se cheme doctorul, Aglae râse dispreţuitor:

  — Dumneata nu-l cunoşti pe Simion. Totdeauna a fost niţel scrântit. Dacă m-aş lua după doctori! I-a venit rău, şi atâta tot.

  Totuşi purtarea lui Simion începu să pună pe Aglae pe gânduri. Simion îşi examina hainele şi le găsea prea scurte, dibuia prin toate dulapurile, scotea afară rufăria şi hăinăria şi se văita că duşmanii „omoară” hainele, le bat, le taie şi le chinuie, persecutând astfel spiritul ascuns în ele.

  — Eşti nebun, striga Aglae, eu nu ştiu ce-o să mă fac cu tine. Mi-ai pus toată casa cu josu-n sus. Nu ţi-a scurtat nimeni nici o haină, aşa au fost ele.

  — Le chinuiţi! Se căină Simion.

  Aglae era în fond singura plictisită, fiindcă Aurica îşi reîncepuse turneele pe Calea Victoriei, iar Titi, placid, privea neînţelegător, legănându-se cu spatele rezemat de sobă şi cu mâinile împreunate catolic. Când scandalul devenea mai mare, Aglae îl îndemna să se ducă în odaia lui, ca să fie liniştit. Simion pomenea mereu de duhul sfânt, de Isus, de persecutarea lui Dumnezeu în lume şi alte de acestea, însă nu ducea niciodată divagaţia până acolo, încât să fie prins în delirare. Convorbirea obişnuită era normală, şi toate actele vieţii îndeplinite cu o relativă regularitate. Mânca vârtos şi dormea tun. Felix îşi puse în cap să-l descoase, din interes psihologic. Simion fu încântat de convorbire.

  — De ce te vaieţi mereu, întrebă el, cine te supără?

  — N-ai văzut, scurtează hainele, bat lucrurile Domnului. Când le bate pe ele, pe mine mă bat!

  — Cum se poate să crezi dumneata una ca asta, că lucrurile neînsufleţite suferă şi-ţi aduc dumitale vreo atingere?

  Simion îl privi pe Felix serios şi ca şi mirat că acesta îl socotea aşa de neînţelept, ceea ce intimidă pe tânăr.

  — Ce-a zis Cristos apostolilor pe munte în Galileea? Iată, eu sunt cu voi, în toată ziua, până la sfârşitul veacului, amin. De atunci, Cristos e răspândit în toate, unde nu-l aştepţi, dar lumea îl urmăreşte, şi-l schingiuie, şi-l răstigneşte. Aşa mă răstigneşte pe mine şi hainele mele!

  Felix fu silit să recunoască o anume logică în panteismul extravagant al bătrânului. Cine ştie? Era un maniac cu vechi teorii mistice. Îl ispiti mai departe:

  — Atunci dumneata faci parte din Dumnezeu? Simion păru nedumerit de subtilitate.

  — Eu sunt purtătorul cuvântului dumnezeiesc, Isus etern, care înviază mereu. Ieri am înviat. „E nebun, gândi Felix, nebun de legat.”

  — Acum înţeleg eu, zise el tare, eşti Isus Cristos. Simion îl privi mirat, jignit, ca un om care e luat peste picior. Felix, deconcertat, crezu că s-a înşelat şi a făcut o gafă.

  — Drept cine mă iei, amice, he-he, eşti şiret. Am fost Isus, toţi am fost Isus, după ce duhul s-a răspândit din nou în lume. Dar, persecutat, a fugit de pe pământ şi nu se mai întoarce decât la judecata de apoi. Acum toate sunt goale, moarte. Eu, hainele mele, iarba au rămas fără duh sfânt în ele.

  Curios. Extravaganţa dialectică a lui Simion încântă spiritul lui Felix. Desigur, Simion bătea câmpii, dar parcă era o logică în vorbele lui. Dumnezeu se revelase prin Isus, omenirea răstignise această ipostază a divinităţii, prin sacrificiul Mântuitorului, acesta se risipise în lume, făcând să participe toată făptura la divinitate, însă omenirea ignorase caracterul divin al creaţiei şi izgonise cu totul spiritul din univers.

  — Deci crezi că redempţiunea a fost zadarnică? E interesant!

  — Ha? Exclamă uluit Simion, neînţelegând. Mi-au omorât hainele, îmi fură toate vorbele.

  „Hotărât, îşi zise Felix, e nebun.”

  Stănică se lăsase târât acasă de Olimpia, dar ciuda i se zugrăvea pe faţă. Însă era un om incapabil de a brutaliza pe cineva şi chiar de a se împotrivi voinţei cuiva. Din această pricină, se credea bun la suflet, şi era într-adevăr, atâta vreme cât îl stăpânea sentimentul. Din păcate, sufletul lui era labil şi cuprins de o dorinţă vie de schimbare şi avuţie. Pe Olimpia o înconjura cu cele mai mari atenţii. Îi dedica o dragoste eternă, pentru ca apoi să se plictisească şi să viseze o altă femeie, mai isteaţă, înduioşându-se totuşi asupra sorţii Olimpiei, după eventual un divorţ, şi făgăduindu-şi de-a face o despărţire de o nobleţe nemaipomenită, aşa încât „întâia lui mare dragoste” să nu sufere nimic, şi amândoi să rămână prieteni. Bineînţeles, aceste meditaţii Stănică nu le făcea în faţa Olimpiei, şi unele uşoare insinuări se izbiră de neînţelegerea încăpăţânată a femeii. Stănică se socoti atunci un martir neînţeles.

  — Iubita mea, zise el pe drum, înconjurând mijlocul Olimpiei, ştiu, sunt un distrat, te neglijez. Spune-mi verde în faţă, osândeşte-mă, iubirea mea.

  — Dragă, obiectă Olimpia cam acru, sunt măritată, avem o casă, de bine de rău, eu înţeleg să stau la casa mea. Mă ţii mereu pe drumuri, toată ziua la mama. Ce vrei, în definitiv?

  Stănică deveni deodată misterios şi diplomat.

  — Iubirea mea, aşa e dacă nu stai de vorbă cu mine. Eu îţi apăr interesele tale, mă zbat pentru ele. Stau acolo ca să observ, ca să iau măsuri.

  — Ce măsuri să iei? Tata ţi-a dat casa şi nişte bani, asta e totul, şi nimic mai mult. Mama e şi mai încăpăţânată decât el. Ea are în cap pe Titi şi pe Aurica, şi nu mai poţi scoate nimic de la ea.

  — Da, da, oamenii nu sunt eterni, ştii, nu vreau să te mâhnesc, ipoteza e îndepărtată, într-o zi o să moară şi ea. Eu vreau s-o învăţ să-şi facă bine interesele, să-şi consolideze averea, la care, într-o zi, poate să ai şi tu parte.

  — Lasă, că mama ştie să-şi facă mai bine interesele decât crezi. Şi apoi, eşti avocat, ştii asta. S-a făcut act dotal, acum nu mai am nici un drept.

  — Nu mă înţelegi. E moş Costache, care posedă avere şi n-are deocamdată nici un moştenitor legal, afară de voi. Acolo ai dreptul, indirect, fireşte.

  Olimpia păru interesată, dar văzu lucrurile în negru.

  — E la mijloc nebuna aia de Otilia, nu cred eu că moşu are s-o lase aşa, pe drumuri.

  — Dar eu ce fac? Zise cu aer jignit Stănică. Eu observ, trag iţele.

  — Mai bine ţi-ai vedea de afacerile tale. M-am plictisit să atârn de uşa altuia.

  Stănică şi Olimpia ajunseră şi intraseră în casa lor, şi Olimpia îşi aruncase blana de vulpe pe marginea unui scaun şi se dezbrăca, obosită. Dormitorul arăta un interior improvizat şi neglijat, de oameni care nu fac gospodărie. Nici o mobilă nu se potrivea cu alta. Olimpia îşi scosese şi rochia şi, rămasă în jupon, îşi înnoda părul în jurul capului. Pieptul şi spatele rămăsese goale, viguroase. Stănică, într-un elan de sentimentalism, veni tiptil şi o sărută apăsat pe umăr.

  — Ah, protestă Olimpia, lasă-mă, sunt foarte obosită. Stănică, contrariat, dădu altă ieşire sentimentelor lui.

  — Olimpia, comoara mea, poate nu mă mai iubeşti. (Olimpia îşi aruncă ghetele din picioare, după ce desfăcuse nasturii cu un ac de cap.) E perfect explicabil. Ce sunt eu? Un nimic, un ratat! Ce ţi-am adus eu? Nimic. Tinereţea ta, frumuseţea ta meritau omagii mai mari. Dar mă sacrific. Mă dau îndărăt din faţa viitorului tău, ca şi când n-aş fi fost (Olimpia se întinse pe spate şi căscă). Spune-mi un cuvânt şi eşti liberă. Îţi rămân un sclav veşnic recunoscător, fiindcă, orice ai zice, tu ai fost întâia mea mare dragoste şi vei fi unica. (Olimpia puse picior peste picior pe deasupra plapumei, privind în gol peste tăblia patului.) A, sau poate nu vrei despărţirea, de ochii lumii, nu mă dispreţuieşti până acolo încât să nu mă suferi în faţa ochilor tăi. Dar poţi şi aşa să fii fericită. Poate iubeşti pe cineva, spune-mi ca unui frate…

  — Ce? Zise aspru Olimpia, privindu-l fix. Stănică se fâstâci puţin.

  — Zic, poate iubeşti pe cineva, aspiri, mă rog, la altcineva, s-au mai văzut cazuri. Eu sunt om inteligent, suntem oameni moderni, amândoi. Ne căutăm fiecare fericirea care ni se potriveşte, fără să o stricăm pe asta de azi. Eu sunt un om preocupat, inapt pentru tine. Îţi redau libertatea. Ne întâlnim, stăm la aceeaşi masă, ieşim în lume, nimeni nu ştie nimic, cine ce-are cu noi. E sănătos, e inteligent.

  — Cum adică, întrebă rar şi ironic Olimpia, eu îmi iau un amant, tu îţi iei o amantă şi ne facem casa loc de întâlnire?

  — Exagerezi. N-am vrut să spun asta. Eşti în drept să iubeşti frumuseţea, luxul, pe care eu nu ţi le pot da.

  — Şi să-mi iau atunci un amant, care să-mi facă lux, şi tu să trăieşti de pe urma lui, nu?

  — Olimpio, frumuseţea mea, făcu Stănică, urcându-se în pat, mă atingi în adâncul sufletului. Sunt legat de tine pentru vecie, uniunea noastră va fi pildă de constanţă şi lealitate. Lasă-mă să muncesc pentru tine, să-ţi fac un altar demn de frumuseţea ta. Ai să vezi tu cine e Stănică!

  — Suflă-n lampă, ordonă Olimpia.

  Stănică oftă şi se execută. Gândul lui mergea departe de vorbe. Se gândea la Otilia şi se învinovăţea că nu ştiuse cum s-o ia, medita la Georgeta. S-o ia de nevastă pe aceasta din urmă nu era o afacere, deocamdată. I-ar fi stricat relaţiile. Mult mai bine ar fi fost s-o mărite cu generalul său, măcar de formă, cu altul, ca apoi s-o lanseze el. Ideea asta i se înfipse în minte. Georgeta măritată şi apoi văduvă era o perlă. Trebuia distrusă odată situaţia aceea incertă de artistă. Stănică se întoarse cu spatele la Olimpia, care făcuse la fel, se înfăşură bine în plapumă şi adormi aproape numaidecât.

  Când peste câtăva vreme Felix se duse din nou la Georgeta, află lucruri neaşteptate.

  — Uite, vezi ăsta, făcu Georgeta, arătându-i un portret al ei în creion, cam chinuit, plat, dar corect, academic, ghici, cine mi l-a făcut?

  Felix nu putu să ghicească, fiindcă acea uşoară intuiţie de ordin stilistic îi era împiedicată de raţionament.

  — Domnul Titi Tulea, simpaticul dumitale văr sau aşa ceva.

  — Dar de unde-l cunoşti?

  — Ah, nu ştii, zise Georgeta, e o poveste întreagă. Mi l-a adus aici tam-nesam Stănică. Nu şi nu, să-mi facă portretul. E un molâu, care te priveşte fix şi înghite mereu, de te-apucă capul. A venit nu ştiu de câte ori, săracul, până a terminat drăcia asta. Nici nu seamănă! Ce, aşa bătrână sunt eu? Începuse să mă cam îndese muţeşte, să mă apuce de mână. Am râs grozav. N-aş dormi cu ursul ăsta în casă, să mă tai. Dar pare de treabă, săracul, ce zici?

  — Da! Confirmă Felix.

  — Şi e de familie bună, nu?

  — Sigur!

  — În sfârşit, nu mă interesează! Numai, nu ştiu cum să scap de el. Mă jenez să-l bruschez, mi-e milă chiar, mă priveşte cu nişte ochi! Doamne, sunt o fată bună!

  — Şi ce vrea? Întrebă Felix, cu un început de egoism.

  — Ce vrea? Dumnezeu ştie. Îmi închipui eu ce-ar vrea el, dar asta nu se poate. Fii pe pace.

  De fapt, Titi îşi pierduse iarăşi liniştea. Suna în fiecare zi aproape la uşa Georgetei, sub un pretext oarecare, şedea pe scaun zâmbind prosteşte, fără să-i spună nimic, încerca s-o tragă de mână. Îi aducea desene înrămate şi i le bătea în perete. Georgeta, fată cu gust, le scotea numaidecât, dar se repezea să le pună la loc când îl auzea venind. Chestiunea devenea cam plictisitoare. Georgeta se hotărî să-l roage pe Stănică să pună odată capăt jocului. Stănică, auzind asta, sări în sus.

  — Eşti o nerecunoscătoare, nu-ţi dai seama că eu îţi vreau binele, cu sacrificiul fericirii mele, fiindcă idealul vieţii mele ar fi să fii nevasta mea. Ştii tu cum te iubeşte băiatul ăsta? Nebuneşte. O să-mi spui: e aşa şi pe dincolo, bleg (recunosc), nu frumos, nu deştept. De acord. Ăsta e tocmai omul care-ţi trebuie. Generalul nu te ia de nevastă, că nu-l lasă rudele. Îl pun sub interdicţie. Mai multe scoţi de la el aşa. Cât ai câştiga să fii măritată! Madam Tulea. Admirabil. Băiatul ăsta? Numaidecât te ia de nevastă. Îţi garantez eu consimţământul rudelor. Faci nuntă în regulă, intri în rândul oamenilor, şi pe urmă, dacă nu-ţi place, îl laşi în plata lui Dumnezeu.

  — Cum o să fac una ca asta? Am scrupule. Nu-s aşa infernală. Dacă m-aş mărita, înţeleg să rămân măritată, bineînţeles, cu condiţia să nu-mi facă viaţa prea austeră.

  — Păi, tocmai asta e. Titi e un băiat de zahăr, un om nul, artist, trece prin lume orbeşte. Lasă-mă pe mine să te pilotez. Ai să mă binecuvântezi.

  Georgeta îşi bătea joc în fond de Titi, dar omul i se părea blând, de treabă. Ideea de a se mărita o înflăcără subit. Făcu generalului câteva aluzii glumeţe la posibilitatea de a se mărita cu el, dar acesta o luă galant de bărbie şi-i spuse:

  — Meriţi mai mult decât un reformat ca mine.

  Poate că Stănică avea dreptate. Măritându-se, intra în altă lume. Putea apoi să divorţeze, dacă nu se înţelegeau, cu consimţământul chiar al lui Titi. Cu această fantezie în cap, primi pe Titi mai afabil. Acesta, ştiind pe dinafară lecţia învăţată în cealaltă scurtă căsnicie, declară solemn că doreşte să-i dea numele.

  — Cum? Întrebă amuzată Georgeta. Titi repetă în sudori.

  — Dar părinţii dumitale ce zic?

  Acum Titi, sigur pe bunăvoinţa Aglaei, îşi propuse să nu mai facă lucrurile în taină.

  — Părinţii mei aprobă. Însă trebuie să te vadă. Georgeta râse. Inteligenţa îi spunea că face prostii, un sentiment ciudat îi dădea brânci în această combinaţie falsă. Se lăsă dusă într-o bună zi de Stănică şi Titi la Aglae. Felix nu ştia absolut nimic. Simion o primi cu mâinile deschise şi-i zise apostolic:

  — Fii binevenită pe muntele Olivierilor!

  Fata, surprinsă, întrebă din ochi pe Stănică, dar acesta o trase înainte. Aglae o privi de la cap până la picioare cu o atenţie ostentativă, ca spre a nu se păcăli, în schimb Aurica fu entuziasmată:

  — Vai, zise ea, ce frumoasă sunteţi, domnişoară. Mamă, o să fie fericirea lui Titi.

  Aglae o cercetă, o întrebă de toate, îi făcu aluzii clare la necesitatea ca nora ei să fie o fată de treabă, nu o dezmăţată, iscodi de are zestre. Stănică făcu minuni de prezenţă de spirit, minţind, luând vorba din gura Georgetei, înflorind: generalul deveni „unchiul general”, şantanul, „teatru”. Georgeta era un fenomen de cuminţenie, o artistă extraordinară, care împreună cu Titi ar fi dat familia tipică de artişti. Georgeta se căi că venise, după atâta interogatoriu, deşi o ciudată mulţumire o cuprindea să se vadă luată în serios, îmbrăţişată într-o familie, sărutată pe obraz. Juca o piesă inedită. Titi zise cu posomorârea aceea care era prevestirea unei încăpăţânări de bou şi pe care Aglae o cunoştea aşa de bine:

  — Mamă, eu vreau s-o iau pe domnişoara Georgeta.

  — Dragă, zise Aglae, nu eu mă mărit, el se însoară. Îi placi, treaba lui. Să fiţi fericiţi, asta e esenţialul. Nu întreb cine eşti şi de unde vii.

  Era în indiferenţa ei un ac care atinse pe Georgeta, hotărâtă tocmai prin asta să facă tot ce-i sta în putinţă să scape de condiţia ei dintâi. După această întrevedere, Stănică întreţinu flacăra în amândouă părţile. Georgeta, zicea el într-o parte, are trusou, ceva parale (ceea ce era adevărat) şi pe generalul protector. Titi, spunea el dincoace, va avea casă de locuit şi va primi şi el o sumă de bani, ceea ce iarăşi era adevărat. Aglae se obişnui atât de mult cu ideea, încât, deşi aflase, nu se ştie cum, ceva de Georgeta, fu câştigată cauzei. Era mândră că va avea „artistă, în familie. Titi era un băiat cuminte, care asculta pe mama. La cea mai mică insinuaţie despre onestitatea Georgetei, răspundea înţepată:

  — Mai bine aşa, fată care a iubit şi a schimbat şi s-a potolit acum şi ţine la casă, decât stricate de astea cu mască de mironosiţe. Mie-mi place. Eu n-o învinovăţesc pe ea, ci pe bărbaţii care se ţin de capul fetelor frumoase.

  — Mamă, aprobă Aurica extaziată, frumoasă e! De ce nu m-am născut şi eu aşa?

  Era decisă să ia lecţii de frivolitate de la Georgeta. Astfel, în vreme ce Georgeta era îmbiată de viaţa casnică, familia Tulea glorifica pe demimondene.

  În cele din urmă, Felix află combinaţia din chiar gura lui Stănică.

  — Titi al dumitale, îi spuse acesta, dă o lovitură. O ia de nevastă pe Georgeta. Fată faină!

  Lui Felix i se făcu negură înaintea ochilor şi se-ntrebă singur de ce. În definitiv, nu iubea pe Georgeta şi n-avea cu ea decât legături care nu-i obligă pe niciunul la nimic. În lipsa Otiliei, însă, pusese în Georgeta ceva din puterea lui de prietenie pentru femei. I se păru odios ca o fată inteligentă, fie şi uşoară ca Georgeta, să arunce ochii asupra lui Titi. Era ca şi când ar fi stabilit o comparaţie între Titi şi el. Felix se simţi umilit, înşelat din nou în sentimentele lui faţă de femei. Se scrută bine şi-şi mărturisi că-i era ciudă pe Titi, că era gelos şi invidios. Îşi zise la început că era cuminte să nu se amestece în chestiunea aceasta. Dar apoi, reprezentându-şi noua situaţie, văzu că e mai grea. N-ar fi putut da niciodată ochii cu Titi şi ceilalţi fără a avea un sentiment de complicitate. Georgeta fusese amanta lui şi fără îndoială că ar fi continuat să fie şi mai departe, fiindcă nu şi-o putea închipui pe fată făcând acum pe austera. Căsătoria îi apăru din toate punctele de vedere absurdă, şi necazul lui viril îşi găsi numaidecât un aliat în obligaţia de a deschide ochii Georgetei. După ce o învinovăţi pe fată de discreţie culpabilă (aceasta se apără spunând că nu era nimic sigur, numai vorbe de-ale lui Stănică), o întrebă:

  — Ştii bine care e situaţia lui Titi, ce fel de om e?

  — Nu! Îmi închipui că nu e criminal. Mă sperii.

  — Titi a mai fost căsătorit.

  Georgeta rămase cu gura căscată. Combinaţia lui Stănică, în aparenţă în favoarea sa, apărea acum ca o manoperă de a căpătui un june bleg, care sta pe capul părinţilor.

  — Auzi dumneata! Spune-mi tot, Felix.

  Felix îi povesti fără exagerări, dar cu o răceală ironică intenţionată, toată istoria lui Titi. Căsătoria cu Ana, încăpăţânările sale, maniile (printre care nu uită legănatul), supunerea la instrucţiile Aglaei, convingerea lui că Simion era nebun şi că un factor ereditar apăsa şi asupra lui Titi. Toată fantezia matrimonială a Georgetei, care se ţinea numai de o vanitate de fată cu viaţă neregulată, se spulberă. Georgeta începu să râdă cu lacrimi.

  — Felix, zise ea, orice om are un gărgăune. Eu, Georgeta, fată cu libertate de gândire şi capabilă să sucesc capul la trei generali deodată, măritată cu un desenator? Dar e absurd. Felix, eşti prietenul meu. Pe Stănică am să-l dau afară.

  Însă nu-l dădu, atât de nevinovat părea la faţă când intră pe uşă chiar în acea zi. Mirosise parcă în aer schimbarea.

  — Ascultă, Stănică, tot mai susţii să mă mărit cu ursul tău?

  — Eu? Cum desconsideraţi bunele mele sentimente! Mă uitam la tine şi la Felix. Ce tinereţe şi frumuseţe! Vă invidiez. Iubiţi-vă, bucuraţi-vă de viaţă, daţi-le dracului de prejudecăţi. Ştii de ce-am venit? Am venit să te întreb frăţeşte, vrei cu dinadinsul să-l iei pe Titi? Ei s-au prins, o iau în serios. Eu am făcut o glumă, acolo, dar sunt dator să te previu. Titi ăsta nu e cum îl vezi, e ca un catâr. Soacră-mea, nici ea nu e sfântă. E o onoare pentru mine să-mi fii cumnată, întâi de toate însă vreau să-ţi fiu un prieten. Nu e aşa, domnule Felix?

  — Uite ce e, amice, zise Georgeta, întoarce-o cum vrei, că nu te mai ascult. Spune-i pretendentului că eu nu mă mărit, iar soacrei că sunt o…

  Felix îi făcu un gest de reproş din ochi. Găsea că face abuz de cinism. Stănică zise:

  — Aşa îmi consum eu sufletul, din bunătate. Intenţiile mele sunt oneste, dar poţi greşi şi face răul, căpătându-ţi duşmani.

  Stănică se plimbă de câteva ori prin casă, ridică capacele la câteva cutii-bibelouri, privi pe fereastră, apoi, negăsind nimic de spus, zise bună ziua şi plecă. În uşă se întoarse însă brusc:

  — Dă-mi douăzeci de lei, zise Georgetei, ca să te vadă Dumnezeu.

  Georgeta luă un napoleon dintr-o cutie şi i-l aruncă. Stănică îl prinse din zbor.

  — Am sufletul uşurat, încheie el, ieşind pe uşă. Azi am făcut o faptă bună!

  În acea seară, Georgeta pretinse ca Felix să rămână la ea. Rămase, dar satisfacţia bărbătească îi fu alterată de un sentiment lăuntric că a devenit o secătură. În pat, Georgeta îl stimulă mereu să vorbească despre el. Voia să ştie intenţiile lui, planurile de viitor. Aceste întrebări, cam asemănătoare cu acele ale Otiliei, îi aduse aminte că trădează o imagine scumpă. Încercă să uite, vorbind Georgetei despre năzuinţele lui. Îi spuse că voia să ajungă un doctor mare, om de ştiinţă, că universitatea avea să-i fie un mijloc de a putea lucra. Voia să descopere ceva, să dezlege o enigmă ştiinţifică, să contribuie la progresul medicinei. Îi vorbi înflăcărat de datoria generaţiei lui de a face o muncă constructivă, de tristeţea în care se află când vede că numele românesc nu răsună nicăieri în cultura universală. Era capabil de sforţări supraomeneşti.

  Georgeta îi ţinea mâna pe umăr, încântată că un bărbat o crede, în sfârşit, aptă de convorbiri serioase. Era o fată destul de sprintenă la minte şi cu multe lecturi, de un caracter, însă, vag literar şi artistic, în limba franceză. Avea replica promptă, şi generalului îi plăcea să stea de vorbă cu ea. Dar nu ieşea din frivolităţi.

  — Entuziasmul tău îmi place, zise Georgeta. În viaţă însă mai sunt şi alte bucurii. Mai târziu are să ţi se urască de atâta studiu şi ai să vrei să trăieşti. Eu te văd făcând o căsătorie strălucită, cu o fată bogată, intrând în politică, ajungând deputat şi poate şi mai departe. Un băiat inteligent ca tine pătrunde oriunde.

  Felix fu dezamăgit de platitudinea gândirii Georgetei, dar nu făcu nici o observaţie. I se păru dintr-o dată banală.

  — De ce mă priveşti aşa? Îl întrebă Georgeta.

  — Te privesc… Aşa… În sfârşit, e firesc să te privesc când vorbesc.

  — Parcă ai vrea să-mi spui ceva.

  — Vezi că, se hotărî deodată Felix, eu trebuie să plec. Am uitat să-ţi spun că am lucrări grabnice mâine, trebuie să mă prepar pentru examene.

  Ideea de a sta o noapte întreagă la Georgeta îl chinuia. Totul i se părea fals şi căuta un pretext să fugă.

  — Ascultă, Felix, ai curajul şi spune-mi drept! Ţi-e frică să rămâi la mine, crezi, cum să zic, că n-ar fi convenabil.

  — Nu, nu, protestă Felix, încurcat, e aşa cum îţi spun eu. Se îmbrăcă repede, intimidat de privirile Georgetei, care-l contempla, în prada celei mai vii îndoieli. Gestul era cam jignitor, dar îşi dădea silinţa să creadă că Felix nu minţea. Ideea că un tânăr ar fugi de ea i se părea, de altfel, absurdă.

  Când Felix ieşi în sală, însoţit de Georgeta, dădu ochii de un individ în vârstă, care zâmbea galeş, scoţându-şi mănuşile. Nu auzise nimeni când venise.

  — Oh, generalul! Ţipă Georgeta.

  — Oui, mon enfant, c'est justement ton general2 Te miră? Am văzut lumină. Ce n'est pas de ma faute…3

  Felix deveni alb la faţă, ceea ce generalul, mereu zâmbitor, observă numaidecât. Era un bătrân simpatic, cu mustăţi albe, îmbrăcat foarte îngrijit, în haine de culoarea tabacului. În cap avea un melon, şi în jurul gâtului o mare cravată de mătase, neagră, cu trei derivaţii.

  — Acesta-i tânărul dumitale prieten? Sunt încântat. Îmi dai voie, generalul Păsărescu.

  Şi generalul bătu ghetele milităreşte şi, înclinându-se, întinse mâna, ceremonios, lui Felix.

  — Oh, zise el, fără nici o ironie, cu o sinceră părere de rău, sunt vinovat, n-am avut de lucru. V-am deranjat. Domnişoara Georgeta e o ştrengăriţă, nu-mi comunică exact orele când primeşte.

  Georgeta fugi, fericită de întorsătura lucrurilor, să-şi arunce o rochie pe ea.

  — Cum ai zis că te cheamă, tinere? Întrebă generalul.

  — Sima!

  — Care Sima?

  — Fiul doctorului Sima, din Iaşi.

  — Care a fost în armată?

  — Da!

  — Dar l-am cunoscut pe Iosif, pe tatăl dumitale. Ei, ce întâmplare!

  Generalul îl privi mai atent pe Felix, îl apucă de bărbie şi păru încântat. Lui Felix, apucatul ăsta de bărbie i se făcuse nesuferit. Otilia, Georgeta, bărbaţi, femei, toţi îl luau de bărbie, ca pe un copil mic.

  — Dragul meu, te felicit, râse generalul, nemaigăsind ce să spună.

  Umpluse anticamera cu efluvii de parfum. Felix făcu un gest de plecare.

  — Vai de mine, protestă generalul, nu trebuie să pleci. Te-am deranjat. Cobor îndată.

  — Trebuie numaidecât să plec, sunt aşteptat, zise desperat Felix.

  — Aşa? Se miră, politicos, generalul. Ştii, adăugă el, domnişoara Georgeta e o fată excelentă, merită prietenia noastră. Faci bine că vii s-o vezi. Se plictiseşte. Noi, bătrânii, pricepi, venim din amor propriu, ca să fim văzuţi de alţii. Numai dumneavoastră, tinerii, aveţi arta de a le distra.

  Deşi bătrânul nu punea nici o maliţie în vorbele sale, Felix ar fi intrat bucuros în pământ.

  — Vino, dragă domnişoară, vrea tânărul să-ţi spună bună seara. Georgeta reapăru îmbrăcată, şi cei doi jucară comedia despărţirii solemne. În vreme ce Felix alerga ca un nebun pe scări, generalul intră în salonul Georgetei şi se aşeză pe un scaun.

  — Admirabil tânăr, zise el către Georgeta. Să nu-l strici, şi te rog să nu-l mai pui în situaţii de astea penibile, reţinându-l la orele când pot veni eu. Bietul băiat!

  Georgeta se lăsă pe genunchii generalului. În vremea aceasta, Felix mai mult fugea decât mergea. Sufletul lui era răscolit ca de o furtună mare. Venise la Bucureşti cu gânduri de muncă, cu ambiţii mari, găsise o fată aşa cum o visase, îi jurase iubire şi stimă pe toată viaţa, şi acum ajunsese să doarmă noaptea la o individă suspectă. Fireşte, Georgeta era frumoasă, dar nu era decât o prostituată de lux. Probabil, gândi, îşi bătea joc de ingenuitatea lui, voia să guste senzaţii proaspete. De aceea umblase să se mărite cu Titi. El, rivalul lui Titi! Situaţia era scandaloasă. Dar apoi ruşinea întâlnirii, pe aceeaşi sală, cu generalul! Dacă acesta l-ar fi insultat, atacat, ar fi fost cel puţin mândru că se bucură de o favoare disputată. Dar şi generalul, şi el erau încurcaţi de întâlnire, de unde rezultă că pentru amândoi era compromiţătoare. Felix îşi exageră situaţia, socotind-o ca o decădere morală, şi îşi făgădui o cură de ascetism. Avea să se înfunde în cărţi, să dea examene strălucite, să-i arate Otiliei cum ştie el să se ţină de cuvânt. Examină din nou şi cazul Otiliei. Plecase, e adevărat, dar n-avea nici o dovadă că-l trădase. Fata scrisese, avea să se întoarcă, poate în curând, ce semnificaţie putea să aibă o plimbare de o lună, două în străinătate? Aşa se purta Otilia de obicei, şi dacă moş Costache nu făcea mare caz, cu atât mai puţin era el îndreptăţit să bănuiască lucruri grave. De atâtea ori, bârfelile îi aruncase îndoiala în suflet, şi, cu toate acestea, se încredinţase că nimic nu fusese adevărat. Era sau nu aşa cum vedea, Otilia înfăţişa nu mai puţin femeia lui ideală. Trebuia să creadă în ea, iar dacă fata i-ar fi dezminţit mai târziu iluziile, era îndatorat să-i cultive imaginea, în gol, ca o simplă posibilitate a existenţei. Trebuia să facă neapărat acest exerciţiu de statornicie şi devotament, spre a-şi controla şi exercita puterea sufletească. Trebuia să rămână cast până când fapta cea mare a existenţei lui se va împlini. Ajuns acasă, Felix urcă tiptil scările de din dos, blestemând treptele care scârţâiau, şi se dezbrăcă numaidecât. În pat îşi aduse aminte din nou de Georgeta, fiindcă venea din alt pat, dintr-al fetei. Imaginea sănătoasă, lucioasă, cu dinţi de porţelan a Georgetei râse de toate planurile lui austere. Şedea cu panglica cămăşii puţin căzută şi cu o mână albă pe umărul său şi-i spunea: „Vezi ce ingrat eşti?! Ţi-am oferit ceea ce mulţi ar dori, călcând o avere în picioare sau stricându-mi viitorul. Am făcut din tine, studenţaş timid, un bărbat care se poate mândri cu amanta sa. Ei, şi ce dacă am şi alţi amanţi? Asiduităţile generalului sunt o dovadă că nu sunt o fată comună, oarecare, ce-şi vinde graţiile. Cu cine m-ai văzut, şi cine ţi s-a lăudat că mă are? Fac şi eu ce fac atâtea, dar pe faţă, cu artă, având avantajul de a fi frumoasă. Otilia ta nu stă cu braţele de gâtul lui Pascalopol, nu se lasă întreţinută de el? Tot ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei ca mine s-a făcut. Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile. Eu îţi dau dragostea şi toate bucuriile, fără nici o obligaţie, fiindcă tu ştii că sunt curtezană, şi-ţi îngădui, fără blam, să mă plantezi oricând. Nu fi prost! Înţeleg stima ta pentru Otilia, iubeşte-o, slăveşte-o, asta e cu totul altceva. Eşti doar medicinist! De ce să fii absurd, să arunci bucuriile pe care ţi le dau eu, pentru că iubeşti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ţi încarci simţurile, să te gândeşti la ea cu impuritate, să crezi că o idolatrizezi, şi în fond s-o doreşti. Eşti tânăr, treci prin criză erotică. De ce-ţi închipui c-a fugit Otilia? Orice fată inteligentă intuieşte tulburările băieţilor. A fugit fiindcă îi e frică de tine şi te iubeşte. Pascalopol e altceva, e un om în vârstă, inofensiv, ca generalul meu. Eu nu te iubesc, fiindcă nu vreau să mă leg de nimeni, fiind o fată frivolă, îmi eşti simpatic numai, îmi satisfac, prin tine, nevoia ce-o am de a sta de vorbă cu un tânăr de vârsta mea. Generalul m-aprobă. El nu e supărat! N-ai văzut cum te privea? Astfel de scene sunt pentru aceşti bătrâni, care ne întreţin, o garanţie că nu ne băgăm mai milt în sufletul lor. Ştiu, ai să zici că eşti un profitor al lui, un… (ştii cum ţi-am spus). De ce? Eu nu-ţi dau bani! Eu sunt tânără, dorită de toţi. Scrupulele tale nu vestesc un doctor mare. Un doctor trebuie să vadă viaţa cu ochi lipsiţi de prejudicăţi, şi, ca s-o vadă aşa, trebuie s-o cunoască. Tu trebuia să faci Literele. Eşti un naiv poet.”

  Felix îşi vârî capul în plapumă şi încercă să sugrume cu întunericul vedenia supărătoare. Pentru a o izgoni, se agăţă cu voinţă de o imagine purificătoare. Numele „Isus” răsărindu-i în minte, aruncat de scurta apariţie în penumbră a lui Simion, se strădui să-l cultive. Dar asociaţia interioară luă forme care-l îngroziră. Noua umbră albă se îndreptă către cealaltă, care aştepta râzând şi mai sarcastic, şi totul se amestecă grotesc. Felix scoase capul la aer şi deschise bine ochii, ca să scape de rânjetele viselor. Preferă atunci să înfrunte treaz problema şi ajunse la încheierea virilă că, dacă Otilia înfăţişa fără îndoială aspiraţia sufletului său, Georgeta putea să-i fie o prietenă, fără nici un neajuns pentru cealaltă. Avea să fie doctor, om serios, nu se cădea să ajungă la excese mistice. Însă legăturile cu Georgeta deveneau cam primejdioase pentru demnitatea lui, dacă Titi continua să umble după Georgeta; chiar îngăduinţa mai mult sau mai puţin ironică a generalului era stânjenitoare. Se gândi să încerce o renunţare, măcar provizorie, la întâlnirile cu fata. Cu cât se hotăra mai tare, cu atât însă o dorea mai mult pe Georgeta, faţă de care se simţi, în orice caz, vinovat de brutalitate, fiindcă fugise în acel chip jignitor pentru amorul ei propriu. Fuga aceasta, medită el, medical, dovedeşte o timiditate bolnăvicioasă, o ineducare a voinţei. Trebuia să înveţe a se îndepărta de Georgeta înfruntându-i frumuseţea, şi-n orice caz îi era dator o reparaţie. Decise, dar, să rupă politicos cu fata, după ce-şi va cere scuze de la ea pentru plecarea precipitată (un gând ascuns îi şoptea chiar că putea să-i dovedească o singură dată că-i preţuia farmecele fizice), şi cu această hotărâre închise iar ochii mai împăcat, lăsându-se de astă dată, în toată voia, resemnat, pradă chemărilor Georgetei, care în clipa când adormi se numea Otilia.

  Moş Costache îl rugă, a doua zi de diminieaţă, să se ducă la Aglae, pentru a-i cere nişte chei de la casa din strada Ştirbey-vodă. Felix consimţi cu părere de rău.

  — Ce vrea cu cheile? N-are chei? Întrebă Aglae, agresiv, ca şi când Felix ar fi fost vinovat cu ceva.

  Acesta ridică din umeri. Privi cu neplăcere aşezarea în cerc a tuturor celor de faţă, căci se aflau acolo Aglae, nelipsiţii Stănică şi Olimpia, Aurica şi Titi. Acesta din urmă, aşezat la o măsuţă lângă fereastră, copia în acuarelă un desen dintr-o carte ilustrată şi arăta o atenţie încruntată, prin care se simţea obligat să nu mai remarce pe noul-venit. Felix simţi în aer o curiozitate insultătoare şi o duşmănie împietrită şi ar fi ieşit numaidecât pe uşă afară, dacă nu s-ar fi simţit îndatorat să aştepte cheile. Aurica trase prima împuşcătură, pe nepregătite.

  — Titi, zise ea, e foarte supărat, săracul, că domnişoara Georgeta, prietena dumitale, s-a purtat aşa de urât cu el. I-a trimis vorbă că n-are chef de căsătorie şi altfel de expresii ordinare. Curios. Părea o fată foarte distinsă. Dumneata ce zici?

  Întrebarea era atât de încărcată de subînţelesuri, încât Felix căută să-şi scape privirile din ochii reci ai Aurichii.

  — Hei, interveni Aglae, sarcastic, nu fata e de vină, e de vină cine a învăţat-o să facă asta! Las' că ştim noi…

  — Cine a învăţat-o? Întrebă automat Felix.

  — Domnule Felix, zise mieros Aurica, vezi cum eşti? Parcă dumneata nu ştii?! Noi am aflat precis că Georgeta face asta pentru dumneata. Noi nu zicem nimic, poate ţii la ea, dar nu trebuia să-l încurce pe bietul Titi.

  Titi mânuia pensula, cu ochii în hârtie, din ce în ce mai nervos. Felix rămase înmărmurit de insinuarea Aurichii, trebuind totuşi să-i recunoască o măsură de adevăr.

  — Eu, zise el, încurcat, nu am nimic cu domnişoara Georgeta, abia o cunosc… Întâmplător… E o eroare la mijloc… Cine v-a spus asta?

  — Cine ne-a spuuus? Întrebă Aglae, înţepat. Uite cine ne-a spus! Vorbeşte domnule!

  Şi cu mâna arătă pe Stănică. Acesta stătuse tot timpul cu ochii rătăciţi pe pereţi şi făcea acum lui Felix nişte semne mute de disculpare.

  — Am spus… Adică am auzit… N-am zis chiar că domnul Felix. În sfârşit, ce să mai învinovăţim pe unul şi pe altul… Trebuia să mă ascultaţi pe mine şi să nu vă încurcaţi cu o individă ca Georgeta. Aia e o… ştie toată lumea.

  Un bubuit neaşteptat se auzi dinspre fereastră. Titi bătuse cu pumnul în masă şi se ridicase în picioare, galben ca ceara.

  — Nu e adevărat, dumneata mi-ai spus că l-ai găsit pe Felix acolo şi au râs de mine. Otilia e o târfă, care a dormit cu Felix şi acum doarme cu Pascalopol. Nu dau voie, înţelegi…

  Titi bătu din nou în masă, risipind hârtiile. Indignat, Felix dădu să se scuze:

  — Îmi pare rău că vorbeşti aşa de Otilia.

  — E o târfă! Urlă ca un nebun Titi, bătând cu pumnul în masă.

  — Este vina mea, adăugă Felix, că stau de vorbă cu domnul Titi, care îşi îngăduie să spună astfel de neadevăruri.

  Asistenţa păru impresionată de supărarea lui Felix, numai Stănică îi făcea semne desperate cu mâna să tacă din gură, cu aerul de a-i zice: „E un secret mare la mijloc, nu pot să ţi-l explic”. Olimpia spuse:

  — Nu vă luaţi după gura lui Stănică! Aşa se amestecă el în toate!

  Felix dădu să iasă, dar, trecând pe lângă măsuţa lui Titi, acesta făcu un gest de nervozitate din braţ. Crezând că Titi vrea să-l lovească, Felix ridică şi el un braţ în faţa pieptului. În gesticulaţia sa, Titi se propti greşit pe covor şi alunecă pe spate peste masă, răsturnând-o. Această scenă accidentală fu interpretată de cei de faţă, care, privind pieziş, nu observase bine pe cei doi, ca o încăierare. Stănică sări numaidecât să prindă braţele lui Felix, în vreme ce Aglae ridicase şi ţinea strâns pe Titi, care striga cât îl ţinea gura: „Otilia e o târfă, aşa să ştiţi!” Felix fu scârbit şi de conflictul în sine, dar şi de falsa interpretare a accidentului. În vreme ce Aurica şi Olimpia încercau să-l potolească, fără să fie nevoie („Dar nu te supăra aşa, domnule Felix! Copilării! Nu ştii că Titi e nervos?”), supărat de-a binelea, împinse pe Stănică şi ieşi din casă. Pe urma lui, Stănică se ţinea cu paşi mari.

  — Scumpule, iubitule, degeaba eşti supărat pe mine, îi strigă acesta în mers şi încercând să-l prindă de braţ, ai dreptate, pune-te însă în locul meu! Nu le-am spus nimic. Or fi bănuit ei ceva şi dau acum vina pe mine. Pot eu să contrazic pe soacră-mea? Femeie bătrână! Dumneata eşti inteligent, pricepi! Eh, eu, să fiu ca dumneata, n-aş pune la inimă fleacurile astea. Mi-aş vedea de treabă, şi pace. Ei şi ce dacă a zis că trăieşti cu Otilia? E un rău? Norocul dumitale!

  — Domnule Stănică, zise exasperat Felix, dând să intre în casă la el, lasă-mă în pace!

  — Iar te-ai supărat? Se miră nevinovat Stănică. Vezi cum eşti, nu ştie omul cum să te ia.

  Felix trânti uşa şi se urcă repede la el în odaie. Stănică stătu puţin pe gânduri în faţa uşii, ezită, apoi o luă în vârful picioarelor, deschise binişor uşa gotică şi intră prin faţă la moş Costache. Felix îl zărise însă de pe fereastra geamlâcului. Îşi luă atunci pălăria şi, dându-se jos tiptil, ieşi pe poartă şi plecă în oraş. Era enervat şi descurajat peste măsură, şi toate vechile planuri de fugă îl năvăliră. Cursurile îl distrară puţin, şi când se întoarse acasă, primi cu recunoştinţă acest sfat, şoptit, al lui moş Costache:

  — Să nu te mai duci pe acolo! E mai bine aşa!

  Stănică vorbise, într-adevăr, bătrânului, înflorind lucrurile şi dându-le colori de dramă.

  — Domnule, zisese, tinerii, când iubesc, iubesc! Aşa eram şi eu. Felix al dumitale, aşa zice lumea, ar trăi cu Georgeta. Fată faină, n-am ce zice, bravo lui! Dar nu-ţi spui că Titi s-a îndrăgostit de ea şi a vrut s-o ia de nevastă… A adus-o aici, la soacră-mea, pe onoarea mea, totul era gata. Ce-a fost, ce n-a fost, fata nu mai vrea acum. Lumea zise că n-o lasă Felix! O fi, o fi! Fata e frumoasă, e dată dracului. Cum îţi spun. N-a mai vrut. Dar şi Titi, violent, nici nu-ţi vine să crezi, când îl vezi aşa bleg. Eu, când i-am văzut faţă-n faţă, am sfeclit-o. Hait, zic, acum se-ntâmplă ceva! Şi-ntr-adevăr, domnule, nici n-am băgat de seamă când au sărit unul la altul! Titi îşi încleştase mâna în părul lui Felix, Felix îl strângea de gât. Comedie mare! Pentru o femeie, pentru o femeie frumoasă, nu-i vorbă. Moş Costache, ascultă-mă pe mine, că-s avocat, pentru o femeie se fac crime, se strâng de gât fraţii între ei, se fac războaie. Femeia, asta-i discordia lumii.

  Moş Costache se plimbă sumbru şi cocoşat prin odaie, sugând cu îndărătnicie un muc de ţigară şi privind, din când în când, cu neîncredere şi dispreţ pe Stănică. Nu credea o iotă din ce-i spunea.

  — Ce-aveţi cu băiatul ăsta, zise el în sfârşit, de nu-l lăsaţi în pace? Nu v-a făcut nimic! Nu trebuie să-i spuneţi vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Păcat!

  Stănică prinsese această temă şi o dezvoltase:

  — Îmi pare rău că-mi spui astea! Eu nu respect orfanii? Eu însumi, mă vezi, am fost orfan de mic copil şi cunosc rana asta, să n-ai pe nimeni de aproape. Eu nu-l respect pe Felix? Dar ţin la el ca la un frate mai mic, şi intenţia mea e să-i ajut paşii în lume, să-l pilotez. În chestia Georgetei, ce să spun, e puţin-puţin vinovat. Eu i-am spus: „Amice, nu te vârî cu stricata aia, e o fată nefastă”. Când a venit să ceară cheile, i-am făcut semn să fie prudent faţă de Titi.

  — Ei, zise moş Costache, nerăbdător, mi-a găsit cheile?

  — Le caută soacră-mea. Dar, dă-mi voie, ce faci cu ele, că doar ai un rând… Vinzi casele cumva? Că de închiriat, acum a trecut timpul. Bine faci că le vinzi, tot mai bine e să ai banul în pungă, dar trebuie să fii cu ochii în patru, să pui un samsar bun. Cam cât ceri, aşa, ca să mă orientez?

  — Nu vând nimic! Zise scurt moş Costache.

  În fond, Stănică mirosise bine, bătrânul voia să vândă şi casele astea, precum voia să vândă tot. Acest imobil vechi îl cumpărase chiar de la Simion, cu mulţi ani înainte, când acesta avusese nevoie de bani spre a plăti unele datorii ajunse la scadenţă. Aglae nădăjduia că, cel puţin, dacă a consimţit la această vânzare, casele îi vor fi lăsate tot ei, pentru Aurica sau Titi. Cererea cheilor (avea un inel cu dublete de chei ruginite, uitat prin pod) o iritase. Costache le cerea fiindcă chiriaşii pierduse multe chei şi n-ar fi vrut să cheltuiască bani pentru facerea altora.

  — Nu vinzi? Răspunse Stănică. Nu e rău nici aşa. Banul fuge, imobilul e o valoare sigură. Cu cât stau să mă gândesc, îţi dau dreptate. Să nu vinzi. Şi să mă consulţi pe mine când vrei să întreprinzi ceva. Ştiu eu, cunosc chiţibuşurile, sunt avocat, îţi fac toate gratis. Îmi dai acolo, o nimica toată, pentru deplasări.

  Întors în sinedriul din casa Aglaei, Stănică începu să tune:

  — Mamă-soacră, se petrec lucruri suspecte de tot! De ce m-am temut eu, nu scăpaţi. Moş Costache a vândut restaurantul, acum umblă să vândă, cu siguranţă, şi casele din Ştirbey, mâine o să vândă tot. Ce faci atunci, adică ce facem, fiindcă îmi dai voie să îmbrăţişez interesele fetei dumitale, Olimpia? Bătrânul e sfătuit de cineva, nu face el de capul lui toate astea. Vinde tot, preface în bani şi dă cui vrea.

  — Îl dau pe mâna parchetului, strigă Aglae. Un om care vinde toate într-o zi nu e în toate minţile.

  — Iaca o idee, zise Stănică, cinic. Îl punem sub interdicţie, ca incapabil de a se administra. Numai, vezi dumneata, nu sunt la mijloc moştenitori direcţi, a căror succesiune să fie primejduită, şi moş Costache nu urlă, nu bate pe nimeni şi nici nu aruncă banii la joc. De găsit, se găsesc totdeauna oameni care să certifice tot ce pofteşti, dar te duci dumneata, ca soră, să declari că fratele dumitale e nebun!

  — Mă duc! Zise furioasă Aglae.

  — Te duci, dar nu te crede! Vine Otilia, vine Felix, vine Pascalopol, eţetera şi declară că totul e calomnie. Asta merge cu babe imbecile, dar cu moş Costache nu, este mai şiret decât credeam. Te faci de râs, prinde necaz pe dumneata şi nu-ţi lasă nimic prin testament.

  — Face el testament? Se îndoi Aglae.

  — Trebuie să facă! Dacă vinde tot, nu mai rămâne altă soluţie decât să te iei bine cu el, şi mai ales cu Otilia!

  — Eu cu Otilia? Niciodată!

  — Atunci, treaba dumitale!

  — Şi de ce Otilia, mă rog, e averea Otiliei? Crezi că Otilia renunţă la avere? De ce-i stă ea pe cap?

  — Aici e greşeala dumneavoastră de tact. Otilia face ochi dulci lui Pascalopol, şi Pascalopol Otiliei! Ei şi? De ce v-aţi supărat, mă rog, şi aţi început să-i împungeţi? Vroiai dumneata să te măriţi cu Pascalopol? Dacă nu, atunci ce te priveşte pe dumneata pe cine ia Otilia? Pe mine, ca om cu viziunea largă, ca avocat al intereselor dumitale, chestiunea mă încântă. Pascalopol e bogat, e bătrân, prin urmare îşi dă şi cămaşa de pe el ca să pună mâna pe Otilia, care umblă după avere. Moş Costache e zgârcit şi e vesel, la rândul lui, să nu-i dea nimic fetei. Şi atunci îşi cloceşte singur banii, până ce, într-o bună zi, gata, că nu suntem niciunul eterni, şi rămâi dumneata moştenitoare unică! Aşa, ce-ai făcut? Te-ai certat cu moş Costache, l-ai ambiţionat, şi omul se răzbună. S-au mai văzut zgârciţi care mor pe o rogojină şi lasă averea pe la aziluri, la stat!

  Aglae îngălbeni deodată.

  — Da, da, la stat! O sperie Stănică

  — Trebuie să fie nebun!

  — Asta e singura nebunie pentru care statul nu-l vâră la balamuc.

  Argumentaţia lui Stănică impresionă mult pe membrii acestui consiliu neoficial de familie. Aglae lăsase capul, îmblânzită.

  — Mamă, zise leneş Olimpia, el cam are dreptate, într-astea nu-i prost!

  — Am dreptate, domnule, confirmă zgomotos Stănică, plimbându-se cu paşi mari prin casă, când n-am eu dreptate?

  — Şi ce vrei să fac acum? Întrebă Aglae, ironic. Să cad în genunchi în faţa Otiliei, să mă rog de ea să mă ierte?

  — Aş! Otilia nu e ranchiunoasă. Te faci că nu eşti supărată, că ai uitat, şi te duci în casă la moş Costache, frate, de! Şi mai ales nici o înţepătură lui Pascalopol. Să-i îndemnăm să se ia, să-i felicităm. Pascalopol te pupă când aude că-i lauzi pe Otilia, şi lui moş Costache îi pare şi lui bine de combinaţia asta.

  Stănică se plimbă de câteva ori în lungul şi latul odăii, apoi fu trăsnit de o idee:

  — Ştii ce? Am o idee admirabilă. Avem adresa Otiliei la Paris. Îi scriem colea o carte poştală ca şi când nimic n-ar fi, spunându-i şi de moş Costache că e bolnav. Fata e sensibilă.

  — Scrieţi voi! Eu nu scriu!

  — Scriem noi, dar iscăleşti şi dumneata.

  Stănică, într-adevăr, compuse această carte poştală: „Scumpa noastră Otilia, Am aflat cu nespusă bucurie că te afli la Paris, unde ai tot dreptul să te recreezi acum, cât eşti tânără. Ne era foarte dor de tine şi de Domnul Pascalopol. Ne lipseşti foarte mult. Dacă te-am supărat vreunul cu ceva, nu lua în seamă, căci bătrânii sunt totdeauna mai cu necazuri. Moş Costache nu spune, dar suferă fără tine. Felix, ca tinerii, are cu ce se distra, el uită mai repede. Noi am fost foarte necăjiţi cu moş Simion, care e tot bolnav. De acum, cu bătrânii nu te poţi aştepta la altceva. Să veniţi cu bine, căci vă aşteaptă cu dor ai voştri, Stănică, Aglae, Olimpia, Aurica, Titi”

  Stănică puse pe toţi să iscălească. Dinadins insinuase subţire indiferenţa lui Felix, ca să apropie şi mai mult pe Otilia de Pascalopol, şi făcuse aluzie la destinul bătrânilor, ca să arunce în sufletul fetei grija de moş Costache. Pe plic scrise: „Domnişoarei Otilia Pascalopol”.

  — N-are să se supere? Întrebă Aurica.

  — Ei, aş! Zi-mi mie Stănică Raţiu, deputat, şi vezi c-am să mă supăr. Trebuie să fim psihologi.

  Stănică luă cartea poştală şi ieşi cu ea să meargă în oraş. În antreu observă că afară ploua. Lăsă cartea poştală pe măsuţă şi se întoarse să ceară o umbrelă. În acest timp, Simion veni hoţeşte lângă măsuţă, privi scrisoarea pe amândouă părţile, apoi, vârând degetul în gură, trase lângă semnături o dungă de salivă şi iscăli gros cu un creion chimic: „Isus Cristos”. Stănică luă mai târziu cartea poştală, o puse în buzunar şi-o aruncă la cutie fără a o mai privi.

  Ceea ce-l întuneca pe Felix, dându-i oarecare doză de mizantropie, era indiferenţa tuturor, chiar a colegilor de universitate, pentru orice atitudine intelectuală, pentru orice înflăcărare ce n-avea un scop imediat, terestru. La Iaşi, în internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar în pat, după stingerea luminii, probleme pe care câteodată nu le înţelegea nimeni bine, dar care îi îmbătau, dându-le mândrii de filosofi. Problemele erau formulate îndeosebi în chipul întrebărilor (ce e viaţa? Ce e moartea?), aşa cum le întâlneau prin broşuri. Unul pusese o dată problema: „ce e femeia?” şi toţi se străduiră să dea soluţiile cele mai extravagante, nimeni nu făcu nici cea mai mică glumă indecentă şi nici măcar vreo aluzie la problema sexualităţii. Erau unii care puneau mâna pe reviste şi-şi scoteau din ele teme necunoscute celorlalţi, pe care le dezlegau cu soluţii tot din revistă, spre ciuda colegilor de dispută, care voiau să ştie de unde furaseră ideile. Într-o noapte, discutară despre Dumnezeu. Afară ploua cu găleata şi tuna, şi unii din băieţi, mai fricoşi şi mai puţin dialecticieni, tremurau de frică şi chiar se închinau pe sub pătură, încredinţaţi că o astfel de discuţie poate fi primejdioasă pe aşa vreme. Răspunse câte unul cu idei de manual, înflorite (studiau puţină istorie a filosofiei, abia în clasa ultimă): Dumnezeu este cauza dintâi şi scopul din urmă. Prin el, noi ne explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicaţie şi dăm un sens vieţii. Un băiat de popă zise că Dumnezeu „e o dogmă care nu se discută, şi că „noi trebuie să credem în tot ce e absurd”. În sfârşit, cel care stârnise discuţia strâmbă din buze dispreţuitor.

  — Spune tu, mă, atunci, dacă eşti mai deştept! Se supărase băiatul de popă. Ia te uită la el! Ce te strâmbi aşa, parcă tu ştii!

  — Mă, zise filosoful, Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp (asta se zice „în timp şi spaţiu”), pe când Dumnezeu e nesfârşit!

  Nimeni nu râsese de această soluţie uşor de caricaturizat, rămânând toţi tulburaţi. Afară fulgera. Numai unul întrebase incredibil:

  — De unde ai luat tu asta, că n-ai inventat-o tu?! Feciorul de popă făcuse această obiecţie, care multora le păruse foarte întemeiată:

  — Bine, mă, noi socotim pe Dumnezeu ca fiind de o bunătate nesfârşită, opus răului, adică diavolului, care e un răzvrătit, tăgăduind pe Tatăl nostru din ceruri. Păi, dacă lumea toată e Dumnezeu, atunci se cheamă că şi ucigaşul e o părticică din Dumnezeu, şi ce face, face cu voia lui. Se poate aşa ceva? Eşti un „eretic”.

  Fiul de teolog spusese această vorbă cu mare orgoliu, dar celălalt filosof recunoscuse sincer ignoranţa lui:

  — Vezi că eu nu m-am gândit la asta. Trebuie să fie şi aici o socoteală. Eu, unde am citit, am aflat că filosofia asta se cheamă panteism.

  Atunci se hotărâră cu toţii să întrebe pe profesorul Dumbravă, în care aveau mai multă încredere, fiindcă era sfătos, blând şi dispus la problemă. Era un bătrân cu părul tare şi negru, cu bărbuţa maioresciană şi care vorbea cu accent moldovenesc excesiv.

  — Domnule Dumbravă, se ridicase unul din ei (era în clasa a VI-a), colegii mei vă roagă, prin mine, să ne explicaţi ce este Dumnezeu.

  Dumbravă rămase înmărmurit.

  — Da ci, bre, voi v-aţi zărghit? Valeu! D-apăi aveţi răbdare, bre, până la anul măcar, când v-o veni mintea. Ci vrai, şi mă bat cu părintele?

  Totuşi le schiţase câteva aspecte ale problemei.

  Felix îşi aminti acei ani şi se simţi trist; în el clocoteau idealuri mari, probleme şi energii. Otilia îi plăcuse de la început, pentru aerul ei de intelectuală blazată, care nu vrea să spună ce ştie, şi în acelaşi timp pentru subţirimea ei delicată, botticelliană. Ei, Felix i se putea dedica, consacra. Otilia i se înfăţişase de la început ca o finalitate, ca un premiu, mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia. Depărtarea de fată nu-l supăra în sine, ba într-un fel îi convenea, fiindcă gusta, ca un călugăr, bucuria de a se înfăţişa mai târziu Otiliei perfecţionat sufleteşte. Îl supăra însă că plecase cu Pascalopol. Asta întuneca puţin figura Otiliei. Fecioara Maria este venerată de toţi şi nu e a nimănui. O fată care primeşte omagiile unui om în vârstă şi se plimbă cu el în străinătate e suspectă de aspiraţii comune, de obtuzitate pentru marile sacrificii bărbăteşti. Ar fi vrut-o pe Otilia călugăriţă, refuzându-se tuturor. Atunci ar fi rămas şi el ascet în onoarea şi adorarea ei. Pe Georgeta, Felix n-o dispreţuia. Îşi mărturisea chiar că-i place şi că o doreşte. Îl supăra însă că, fiind mai redusă intelectualiceşte decât Otilia, nu căzuse în capătul de jos al valorilor feminine. Ar fi dorit o Georgetă frumoasă ca şi aceasta, dar de un cinism mai accentuat, mai inconştient. Ar fi voit-o căzută, rătăcită, ca prostituatele din romanele lui Dostoievski, care în abjecţiune mai au o licărire de conştiinţă morală. Atunci i s-ar fi sacrificat invers decât Otiliei, salvând-o, ridicând-o până la el, vindecând-o trupeşte şi sufleteşte. Aşa, Georgeta îl irita puţin. Era încântătoare de frumuseţe şi sănătoasă tun, imorală, dar cu luciditate, cu principii burgheze şi bun-simţ. Nu numai că n-avea nevoie de salvatori, dar îl privea pe Felix matern, îngrijorându-se de studiile şi reputaţia lui, acordându-i favoruri din caritate. Raportul acesta era insuportabil, cu atât mai mult, cu cât, în ochii fetei, Felix credea că zăreşte o sclipire de ironie. Râdea oare Georgeta în sine de naivitatea lui Felix, care o privea ca pe o sfântă, sau, dimpotrivă, era mai onestă decât îşi închipuia, şi atunci ea observa cu maliţie orientările lui în lumea femeilor?

  Felix simţea, mai mult decât nevoia fiziologică şi psihologică de a avea femei şi de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-şi găsi un punct de vedere metafizic, în care să-şi ordoneze viaţa sentimentală. Îl plictiseau eternele apostrofe şi insinuări triviale ale colegilor: „Te-am văzut cu o damă bine”, „Ai dat o lovitură”, „Faci ceva?”, „Sper că nu e numai platonic!”

  Bântuit de astfel de gânduri, mergea încet de-a lungul Cheiului Dâmboviţei, când îl opri cu braţele larg deschise colegul Weissmann. Vorbea puţin cu el, abia îl cunoştea de fapt, totuşi nu rămase deloc surprins de familiaritatea studentului.

  — Ce mai faci! Îl întrebă Weissmann. Te plimbi gânditor, eşti pierdut în contemplări. Faci poezii?

  — Aş! Protestă Felix.

  — Şi de ce să nu faci? Crezi că eu n-am făcut? Ce, e ruşine? Am făcut caiete întregi de poezii, eram aşa de sentimental într-o vreme!

  — Publici? Întrebă Felix.

  — Ce să public? Le-am citit unui prieten al meu, băiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe ale lui, şi eu le-am aruncat pe foc pe ale mele. Băiatul ăsta are cel mai mare talent, e mai tare ca Heine.

  — Cum îl cheamă?

  — Cum îl cheamă? Barbu Nemţeanu! Trebuie să-l cunoşti, e de pe acum un poet celebru.

  Felix mărturisi că nu-l ştie, ceea ce miră pe Weissmann, care nu-şi luă totuşi aere de suficienţă.

  — Amice Sima, pe băiatul ăsta trebuie să-l cunoşti numaidecât, este cel mai mare poet contemporan. Îţi fac eu cunoştinţă. Am să-ţi aduc revistele în care publică el, să-ţi dai şi dumneata seama. De ce să te privezi de o asemenea beţie lirică?

  Weissmann vorbea cu un entuziasm extraordinar şi gesticula, oprindu-se din când în când şi rezemându-se de balustrada cheiului, spre a demonstra mai bine şi a-i declama unele versuri, persuasiv, în şoaptă, trăgându-le cu mâna din gură şi sugând din buze voluptuos, ca după muşcarea unei piersici. Îi puse lui Felix repetate întrebări, dacă nu cunoaşte cutare sau cutare poet român sau străin, şi Felix trebui să recunoască ruşinat că nu era atât de informat.

  — Ascultă o poemă delicioasă:

  II est d'étranges soirs oů les fleurs ont une îme, Oů dans l'air énervé flotte du répentir, Oů sur la vague lente et lourde d'un soupir Le coeur le plus secret aux lévres vient mourir.

  II est d'étranges soirs oů les fleurs ont une îme, Et ces soirs-lŕ, je vais tendre comme une femme.4

  Weissmann declama prelung, cântând aproape, apropiindu-se şi depărtându-se de urechile lui Felix, aşa cum fac violoniştii ţigani în Ungaria şi Austria.

  — Cum? Nu-ţi place, poate?! Aşa un poem minunat! Cred că ştii de cine e! Cum, nu ştii?! E de Albert Samain, cel mai mare poet francez, mai mare decât Lamartine. E o celebritate.

  De Samain Felix auzise şi-şi aduse chiar aminte că văzuse între cărţile Otiliei un volum destul de vechi, Au jardin de l'Infante. Dar nu-l citise fiindcă nu-l atrăsese până acum poeziile. Îl interesau romanele care înfăţişau cazuri de energie virilă, de tenacitate în ambiţie, biografiile oamenilor mari, în genere toate cărţile care tratau despre problema educării voinţei. În anul acesta întâi de facultate citise puţină literatură şi foarte multe cărţi de medicină. Mai mult decât risipirea, prefera profunditatea într-un lucru hotărât. Acum, însă, sufletul îi era sonor. Declamaţia lui Weissmann, care oprea în loc pe trecători, îi plăcea şi se decise în gând să citească acasă pe Samain.

  — Ai iubit vreodată? Întrebă brusc studentul, după ce-l aruncase inutil prin poezia rusească, prin Nekrasov şi Balmont.

  — Cred că da! Răspunse după puţină ezitare Felix. Weissmann îl privi incredul, apoi se porni, cu obişnuita frenezie, pe confesiuni.

  — Ca mine n-ai iubit! E imposibil. Eu am iubit fenomenal, aşa cum numai o dată un om iubeşte într-un secol. Am material sufletesc să fac bucuria unui poet mare. Am iubit o fată extraordinară, un adevărat înger, o fată nervoasă, impresionabilă, o fată, îţi zic, al cărei suflet vibra ca o vioară scumpă sub arcuşul unui Enescu, o adevărată Marie Baskirtscheff. Am petrecut cu ea ceasuri divine, ne-am topit în beţia sfântă a cărnii. Apoi am vrut să ne sinucidem amândoi. Ne-am închis în casă şi-am dat drumul la gaz. Fata s-a speriat la sfârşit şi a ţipat, şi atunci a venit o mătuşă a ei cu vecinii şi au spart uşa.

  — Şi de ce aţi vrut să vă sinucideţi?

  — De ce am vrut să ne sinucidem? Şopti tainic şi grav Weissmann. Tu nu cunoşti durerea cărnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile beţiei, de unde nu mai e nici o fericire posibilă? Când ajungi o astfel de culme, imediat te năvăleşte urâtul. Ne-a fost silă de viaţă, am vrut să prelungim clipa în eternitate.

  Lui Felix Weissmann i se păru cam prea teatral de subtil, dar seriozitatea cu care îşi făcea tragedii strict gratuite îl încânta. I se redeşteptau în suflet emoţiile nopţilor de dispută de la Liceul Internat.

  — Mă întrebi de ce am voit să ne sinucidem? Continuă Weissmann. Tu ai citit Weininger, marele Weininger, cel mai teribil gânditor contemporan?

  Felix trebui cu ciudă să mărturisească că nu citise nici pe Weininger şi fu umilit de puţinele lui cunoştinţe şi uimit de informaţia colegului.

  — N-ai citit? Te-ai privat de cel mai delicios festin al intelectului. Îţi fac eu rost de cartea lui; ştiu eu de unde să ţi-o cumperi cu un rabat inimaginabil. Când ai ceva de cumpărat în materie de cărţi, spune-mi mie, şi-ţi cumpăr mai ieftin ca oriunde.

  — Cine este acest Weininger? Întrebă Felix plin de curiozitate, dorind sincer să se informeze.

  — Weininger? Weininger este cel mai grozav critic al femeii, din care cauză s-a şi sinucis. După el, femeia este numai sexualitate, pe când bărbatul e sexual numai temporal. La ea sexualitatea e întinsă pe tot corpul. Eu şi iubita mea, care prin excepţie avea un suflet viril de intelectuală, am rămas înspăimântaţi când am citit cartea, şi ea mi-a dat ideea să ne sinucidem, scârbită de realitate, care contrazicea idealul ei.

  — Vreau să citesc această carte! Zise Felix.

  — Vrei se citeşti Geschlecht und Charakter? Admirabil. Dă-mi un franc şi ţi-o procur eu.

  Felix îi dădu francul. Merseră câtăva vreme tăcuţi unul lângă altul, fiindcă Felix, deşi iubitor de discuţii, se simţea stingherit să facă mărturisiri. I s-ar fi părut o necuviinţă să pomenească numele Otiliei, şi chiar al Georgetei, faţă de un altul, şi chiar să facă oricât de mici aluzii la existenţa lor. Ca să nu pară plictisit, întrebă pe Weissmann cum trăieşte, ce scopuri urmăreşte, dar se căi numaidecât, având sentimentul că cere altuia indiscreţii pe care el nu ar voi să le facă. Weissmann nu păru deloc contrariat şi se porni pe confesiuni fără nici o umbră de ruşine:

  — Trăiesc ca un câine, ca un desperat. Am pe capul meu trei surori mici şi o mătuşă bătrână, pe care trebuie să le întreţin eu, şi stăm cu toţii într-o odaie mizerabilă, un fel de cameră de vizitii, deasupra unui grajd, unde ne suim pe o scară de lemn mobilă. Eu trebuie să plătesc chirie, eu trebuie să găsesc de mâncare.

  — Şi cum faci?

  — Cum fac? Fac ce pot. Asist pe un dentist, fac injecţii ieftine pe la lucrători, sunt redactor la o gazetă socialistă, traduc cărţi pentru un editor, dau lecţii particulare, asta fac. Eu sunt un proletar care aşteaptă mântuirea clasei mele prin dialectica istoriei.

  — Eşti socialist?

  — Eu socialist? Ce e aia socialism? Toate spiritele mari fără prejudecăţi, din lume, cugetă ca mine. Eu sunt socialist ştiinţific. Susţin colectivizarea mijloacelor de producţie şi moralizarea dragostei prin eliminarea venalităţii: dragoste neconstrânsă.

  Felix, cu toate că era lipsit de prejudecăţi, simţi o stingherire în faţa acestor formule. În sufletul lui se simţea burghez şi admira liniştea, independenţa autoritară şi rafinamentul lui Pascalopol.

  — Crezi, întrebă el, că la noi sunt potrivite astfel de reforme?

  — Nu cunoşti chestiunea, ripostă Weissmann. A demonstrat-o la noi cel mai mare critic român.

  — Maiorescu?

  — Ce Maiorescu? Maiorescu e un pigmeu, Maiorescu e ceva ca degetul mic de la un picior al lui Brandes. Eu îţi vorbesc de Dobrogeanu-Gherea, cel mai mare critic român, care a scris despre G. Coşbuc un articol excepţional, Poetul Junimii. Trebuie neapărat să-l citeşti.

  Weissmann vorbea cu atâta pasiune şi convingere, că trecătorii întorceau capul. Felix nu-i împărtăşea nici o idee, dar era încântat de frenezia lui ideologică, aşa de absentă la alţii.

  — Am să mai stau un an, doi în România, unde nu pot să gândesc liber, până îmi mărit surorile şi plasez pe mătuşa la vreun cumnat, şi apoi mă expatriez. Mă duc în Franţa.

  Felix îi mărturisi că şi el avea de gând să plece la Paris, pentru a-şi desăvârşi studiile, dar că simţea ca o datorie de onoare să se întoarcă apoi în ţară, spre a contribui la progresul ei. Îl întrebă dacă pe el nu-l mişca la fel acel obscur devotament pe care îl are orice om pentru pământul în care s-a născut.

  — Tu poţi să vorbeşti aşa, fiindcă eşti creştin. Eu sunt evreu, suspectat în sentimentele mele patriotice. Şi dacă am să-ţi spun că şi mie îmi răscoleşte sufletul doina românească, ai să mă crezi? Mi-e teamă că n-ai să mă crezi nici tu. Mulţi ne atribuie exclusiv obstinaţia de a vedea peste naţii, de a pregăti răsturnări. Mirabeau, Danton, te întreb eu, au fost evrei, au lucrat ei contra patriei franceze? Toţi cei care cugetă la binele de mâine al omenirii şi văd peste prezentul îngust sunt calificaţi nepatrioţi de către privilegiaţii prezentului. Eu sunt patriot român, însă în numele ţărănimii şi al proletariatului, alături de orice bun român care nu exploatează. Azi, în societatea burgheză, toţi cei care gândesc ca mine, evrei sau creştini, fără deosebire, sunt trădători. Ce-s eu de vină că frecventez spiritele cu viziunea viitorului? Am sau n-am eu dreptate?

  — Poate ai dreptate, zise Felix, logic vorbind. Dar sufletul meu nu poate depăşi datele experienţei imediate. E totuna cum mi-ai spune că e zadarnic să iubesc o fată, fiindcă peste atâţia ani va fi bătrână şi va muri. Eu iubesc pe cea de acum, singura care există pentru mine, iraţional.

  — Sofism, sofism, eşti un escroc al logicii! Vociferă Weissmann gesticulând, gata să dea năvală cu alte argumente. Felix însă ajunsese aproape de casă şi trebuiră să se despartă. Weissmann îl întoarse din drum, îi privi hainele, le pipăi stofa cu mâna şi se arătă nemulţumit, deşi costumul lui Felix era foarte bun, numai puţin cam gros pentru anotimp.

  — Vrei să porţi un costum elegant, cum poartă numai Demetriad de la Naţional? Dă-mi costumul ăsta vechi şi douăzeci de franci, şi eu îţi procur un costum nou, cum n-ai mai purtat toată viaţa.

  Felix se codi, dar Weissmann îi vârî în mână o adresă pe o carte de vizită.

  — Ţine asta, parcă ce pierzi? Când ai să te decizi, ai să te duci şi-o să-ţi pară bine!

  — Să-mi aduci pe Weininger! Îi strigă de departe Felix, făcându-i un semn amical cu mâna.

  Ajuns acasă, intră de-a dreptul în odaia Otiliei şi căută poeziile lui Samain. Le răsfoi, se lăsă pe un scaun cu ele în mână, apoi se-ntinse pe sofa. Atmosfera aceea vaporoasă, mătăsoasă îl umplea de înfiorări noi. Nu-i plăcea în fond poezia, o găsea prea preţioasă, dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ei tăcute de fată. Pe marginea mesei zări un degetar şi o păpuşă de stofă. Din paginile volumului căzu un mic ac de păr ondulat şi o panglică verde. Otilia îi apăru ca o fiinţă fragilă, suferind la o muzică prea tare, ca o floare respirând în întuneric umiditatea. O fată care citea astfel de fluidităţi nu putea fi o fiinţă diabolică, ci contemplativă, victimă a oricărei mişcări pasionale prea tari, dependentă de cel care ar fi fascinat-o. Urî pe Samain. Se duse în odaia lui şi luă o carte medicală în care se vorbea tocmai de conformaţia femeii şi autorul sublinia, cu oarecare patetism, destinul ei de pasivitate. Felix îl căută în zilele următoare pe Weissman şi nu-l lăsă până nu căpătă pe Weininger. Îl citi cu pasiune, dar amărăciunea acelui original sinucigaş nu-l contamină. Dimpotrivă, rămase cu convingerea şi mai întipărită că femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui. Contactul cu Weissmann şi cu problemele sale dezvălui lui Felix o latură care-l ruşină. Da! Citise multe lucruri pentru vârsta lui, însă dăduse cu prea mult orgoliu atenţie numai pregătirii tehnice. Nu-şi cercetase sufletul, nu-şi pusese probleme, fusese un animal ambiţios. Viaţa avea aspecte multiple şi era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om îşi avea iertarea lui. Fusese un înfumurat egoist, mulţumit că are o stare, necunoscând nici o mizerie, purtându-se cu lumea rece. Desigur, Titi era un băiat mediocru, dar avea şi el un suflet. Îl umilise prin pretenţiile lui savante şi-l jignise în amorul propriu, purtându-se indiscret în afacerea cu Georgeta. Aglae era rea, duşmănoasă, dar fiindcă îşi iubea copiii. Cu Pascalopol se purtase fără nici o delicateţe, deşi n-avea nici un drept asupra Otiliei. Îndeosebi, Felix îşi scrută atitudinea lui faţă de cele două fete şi se găsi profund vinovat. Pe Otilia o urmărise, înainte de a se încredinţa că fata îl iubeşte, compromiţându-i, agravându-i situaţia, iar pe Georgeta o vexase pur şi simplu. Era şi ea o fiinţă ca toate fiinţele, care voia să aibă un cămin şi să fie stimată. Chiar dacă nu era decât o fată uşuratică, nu se cădea să fugă în chipul acela laş din patul în care ea îl primise cu atâta vădită sfială, cu un respect care-l măgulise. Ea îl iubea, fără îndoială, şi-l socotea mai presus de ea. Felix se hotărî ca, pe dată ce-şi va fi trecut examenele, să facă unele lecturi de documentare mai generală în domeniul vieţii şi să se scruteze mereu, spre a-şi surprinde şi sugruma orice impulsiune orgolioasă, şi orice cruzime faţă de alţii. Ca să nu uite, îşi luă caietul şi scrise neted: „Voi căuta să fiu bun cu toată lumea şi modest, şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios.”

  Felix, după multă luptă cu sine însuşi, ajunse la concluzia că „trebuie” să se ducă la Georgeta, spre a repara impresia de răceală pe care o lăsase fetei. Îl tulbura însă faptul că sila pe care şi-o făcea îl bucura lăuntric. Lua deci drept hotărâre ceea ce nu era decât slăbiciune? Şi apoi, nu cumva nu mai iubea îndeajuns pe Otilia? Căută să se analizeze sincer şi crezu că descoperă această dualitate. Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soţie, Georgeta îi era trebuitoare fiziologiceşte. Îl tulbura, o dorea, dar nu se temea că ar putea să se îndrăgostească de-a binelea de ea. Se duse deci la Georgeta, care-l primi cu o plăcere întristată. I se păru chiar curios lui Felix că o fată aşa de jovială şi deliberată în tot ce face, exprimând prin perfecţiunea de mare păpuşă de porţelan femeia crudă, indiferentă, e atât de preocupată de cazuistica morală.

  — Domnule Felix, îi zise ea, îmi pare sincer rău de Titi. N-am vrut deloc să-l fac să sufere. Dumneata nu înţelegi că e perfect absurd ca eu?… În sfârşit, e ridicol. E de vină numai Stănică. Dar sunt şi eu vinovată, că m-am jucat. Generalul a aflat, tot Stănică trebuie să-i fi spus, cum are obiceiul, şi mi-a făcut aluzie. Nu din gelozie, închipuie-ţi, din bunătate. E un om bun.

  Lui Felix i se păru ciudată şi această bunătate a unor oameni cu o situaţie morală atât de independentă. Se gândi şi la Aglae, şi la Pascalopol şi-şi făcu mintal socoteala că fiinţele dezlegate de cătuşele familiei, trecute prin toate plăcerile vieţii, sunt mai îngăduitoare. În tot cazul, fu înduioşat de judecata Georgetei şi o privi lung.

  — Ascultă, zise aceasta, eu am pretenţia de a fi frumoasă, seducătoare, ştii, nu sunt îngâmfată, dar o femeie îşi dă seama numaidecât de felul cum e privită de bărbaţi. Şi, apoi, în tagma mea sunt de o castitate aproximativă, pot să inspir tulburări romantice. M-am întrebat: eşti un timid, sunt eu lipsită de interes pentru un om cult? Spune-mi drept, nu mă supăr! De ce fugi de mine?

  Sub imperiul hotărârii lui disciplinare, Felix se apropie de Georgeta şi-i sărută mâna. În fond, era tulburat şi se temu că nu va fi consecvent. Simţi că o forţă naturală, imperioasă cere ca relaţii de acest fel cu femeia să devină normale. Georgeta îi văzu obrazul înroşit şi ochii vinovaţi şi-l luă de bărbie (în sine, Felix fu iar înciudat).

  — Ce curioşi sunteţi voi, tinerii, îndrăzneţi şi plini de ascunzişuri! De ce-ai fugit atunci?

  — Trebuie să înţelegi că e jenant pentru mine să lipsesc noaptea de acasă. Moş Costache e un om bătrân, merită respect. Apoi, Otilia…

  — O iubeşti, nu?

  Felix găsi o deosebită mulţumire să se mărturisească şi i se păru chiar foarte firesc ca să-şi dovedească astfel prietinia faţă de Georgeta:

  — O iubesc, într-adevăr.

  Georgeta îl strânse repede de un braţ şi-l sărută.

  — Dar la mine ce cauţi atunci, aşa iubeşti tu pe Otilia? Felix se dădu înapoi, dezarmat de argument. Georgeta redeveni serioasă.

  — Nu, zise ea, glumesc, desigur. Iubeşti într-adevăr pe Otilia şi o fericesc. Nu faci o crimă dacă vii la mine, oricărui bărbat îi e îngăduit asta.

  — Nu-i aşa? Se prinse Felix de precept. De Otilia sunt legat de mult, din copilărie. Şi pe tine te iubesc… Altfel. N-am avut nici o intenţie rea atunci, îngăduie-mi să repar greşeala.

  — Ah, râse Georgeta, ce şiret eşti! Vrei iarăşi să-l trădez pe generalul cu tine? Ei bine, am să fac şi asta, fiindcă sunt o fată bună şi, de altfel, am prins slăbiciune pentru tine, dar fără manifistări casnice. Ai dreptate, în definitiv, însă află că în cele din urmă devin primejdioasă. Un tânăr s-a sinucis din cauza mea! Iubeşte-mă pe furate, nu te zăpăci!

  Pe Felix, această morală îl supără iarăşi, lucru pe care Georgeta îl remarcă. Fata se aşeză pe genunchii lui Felix şi-i înconjură gâtul cu un braţ.

  — Sunt o proastă că-ţi fac atâta morală, iartă-mă, inspiri atâta respect, încât am devenit pedantă. La drept vorbind, îmi placi, asta-i principalul! Fă cum crezi!

  Ca un fulger trecu prin mintea lui Felix iarăşi imaginea Otiliei. Hotărârea de a-i fi absolut credincios îi întârzia spontaneitatea plăcerii de a se simţi alături de Georgeta, apoi se simţi profund ridicol ca în asemenea împrejurare să stea să mai cântărească sentimentele. Se lăsă cu totul în voia simţurilor, şi atât el cât şi Georgeta fură fericiţi în acest joc care avea savoarea primejdiei, fără a fi propriu-zis ameninţaţi. La plecare, Georgeta îl privi pe Felix cu o simpatie adâncă şi-i şopti cu un galeş reproş:

  — Felix, să nu te îndrăgosteşti de mine! Fii impertinent, aşa trebuie să fie un bărbat! Ţi-o spun pentru binele tău.

  Felix se simţea fericit. Era absurd să tăgăduiască acest lucru. Se simţea mai ales ocrotit de toate împrejurările şi de oameni ca de o conjuraţie a favorii. Otilia îi păstra un gând de departe şi el avea voluptatea de a o iubi, Georgeta îi dădea cu mari gingăşii ceea ce era în puterea ei. Era însă nemulţumit de el însuşi, de această luptă lăuntrică între impulsurile momentane şi nevoia congenitală de a-şi face un program în viaţă. Dacă se va duce mereu la Georgeta, va fi un profitor, lipsit de orice capacitate de asceză în numele unei iubiri mai pure, dacă nu se va duce, va fi un ridicol cazuist, timid. Otilia şi Georgeta şedeau foarte bine laolaltă, lucrul era limpede, cu toată îndărătnicia de a găsi vreo antinomie. Mai degrabă îl supără facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze. Felix avu în treacăt ideea, pe care n-o lăsă să se dezvolte din pudoare, că spre a-şi controla voinţa şi capacitatea lui de a urmări un scop ar fi trebuit să încerce să cucerească experimental o altă fată, inaccesibilă. Însă examenele îl absorbiră cu totul şi câtăva vreme uită şi de Otilia, şi de Georgeta.

  Pe când citea un curs, străduindu-se să memoreze pagină cu pagină, moş Costache, după ce dădu câteva târcoale prin faţa odăii lui, crăpă uşa şi îşi vârî înăuntru capul lui ca o bilă.

  — Nu-nu-nu te-te duci nicăieri azi? Întrebă el.

  — Nu. Am de învăţat. Dar de ce? Ai vreo trebuinţă de ceva?

  — Nu. Am zis că e frumos afară, e soare, ţi-ar face bine să mai iei aer. Eeee întuneric aici!

  — Îţi mulţumesc, zise Felix. Am să ies mâine. Azi vreau să citesc cursul.

  Moş Costache scoase capul din întredeschizătura uşii şi dădu să plece. Ezită însă, şi după câteva târcoale îl vârî din nou.

  — Nu-nu-nu ieşi din odaie, nu-i aşa? Pe jos e urât, fa-fac nişte reparaţii.

  — Nu ies! Răspunse Felix.

  — Bi-bine faci! Se bâlbâi moş Costache, vesel.

  Deşi întrebările bătrânului erau cam fără rost, Felix nu le luă în seamă, dar rămase cu sugestia vremii frumoase. Într-adevăr, i-ar fi plăcut să se plimbe puţin la Şosea, să-şi mai consolideze prin odihnă terminologia în memorie. De jos se auzi un huruit ca de mobilă târâtă pe duşumea şi apoi bătăi de ciocan. Îşi aruncă ochii prin ferestrele geamlâcului şi văzu că în curte nu era nimeni. Uşa de la odaia Marinei era închisă cu lacătul, ceea ce însemna că bătrâna nu era acasă. Moş Costache apăru deodată în curte cu un ciocan în mână. Privi înspre poartă, în fundul curţii, în toate părţile, uitând să arunce ochii în sus, apoi se întoarse, călcând în vârful picioarelor chiar pe pământ, ca un hoţ. Se auziră din nou huruituri şi scârţâituri ca de lungi cuie trase greu cu un cleşte. Felix se decise să plece în oraş. Tot trebuia să mănânce undeva, de vreme ce Marina nu era acasă. Se dădu jos pe scară fără să fie auzit. În sufragerie însă fu oprit în loc de o scenă pe care n-o aştepta. Marele bufet era dat la o parte, iar moş Costache şedea îngenuncheat în faţa unei găuri în duşumea, făcută prin scoaterea unei bucăţi de scândură. În ea, Felix zări, fără să vrea, o cutie de tablă de-ale Regiei, în care luceau monede, şi un pachet cu hârtii, după toată aparenţa, bancnote. Bătrânul se silea, cu mâinile tremurătoare şi pline de sudoare, să pună repede deasupra bucata de scândură. Felix voi să se strecoare îndărăt pe uşă fără a fi văzut, dar duşumeaua trosni sub paşii lui, şi moş Costache sări galben în picioare cu ciocanul în mână:

  — Ci-ci-cine e? Nu intra!

  — Eu sunt, moş Costache! Am venit să-ţi spun că mă duc în oraş. Dacă voiai să repari dulapul, trebuia să-mi spui mie, să-ţi ajut.

  Felix minţise intenţionat, dar moş Costache îl crezu sau se făcu că-l crede.

  — Nu-nu nu-i nimic. S-a rupt puţin o scândură, îl repar eu, că mă pricep.

  Felix se strecură pe uşă cu ochii în tavan, ca să dovedească bătrânului că nu vede nimic. Pe dată ce ieşi, auzi cheia răsucindu-se în broască. Ieşit în stradă, întoarse instinctiv privirea şi văzu că moş Costache pândea la fereastră să vadă dacă a plecat. Bătrânul îi făcu un semn de adio cu mâna, ca să fie sigur că pleacă.

  — Imprudent bătrân, îşi zise Felix, dacă află Stănică, e un om mort.

  Stănică nu află, dar extraordinarul lui simţ pentru tot ce se petrecea în umbră pe raza intereselor lui îl făcea neliniştit şi căutător ca o pisică în preajma unei fripturi. Felix nu-şi putea da seama, în definitiv, ce urmărea Stănică, şi nici acesta nu i-ar fi putut explica într-un acces de sinceritate. Stănică nu urmărea nimic special, aştepta numai, înfrigurat, lovitura care să-i schimbe cursul vieţii. Această relativă gratuitate a activităţii lui îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un adevărat artist. Stănică era pretutindeni, întreba de toate, dădea sfaturi în toate direcţiile, era frate, părinte, consilier pentru oricine, înduioşându-se de propriile lui improvizaţii sentimentale. Felix îl surprindea adesea privind pe fereastră în odaia lui moş Costache sau cotrobăind prin casă. Totdeauna întorcea astfel vorba, încât indiscreţia lui părea un lucru firesc şi neînsemnat. Felix îl găsi într-o zi chiar în odaia lui. Îl văzuse bine cum scotoceşte prin cameră, dar, când intră, Stănică şedea pe un scaun lângă masă şi contempla atent o pagină dintr-un tratat.

  — E foarte interesantă chestia asta, zise el, bătând cu degetele în carte, ca şi când era limpede că pentru carte venise. Când termini examenele, să mi-o dai şi mie s-o citesc, vreau să mă informez şi eu. Ştiinţă exactă, asta a fost pasiunea mea. N-am avut părinţi…

  Felix îl privise totuşi aşa de surprins, încât Stănică simţi nevoia de a mai da o îndreptăţire prezenţei lui acolo:

  — Domnule, mă uitam la Marina asta, a îmbătrânit rău, săraca. Ştii că le e cam rudă dumnealor! Ai dracului oameni!

  Să-ţi fie rudă, şi s-o faci servitoare. Şi nici nu-ţi închipui în câte familii bune, mă-nţelegi, există porcăria asta! O soră nemăritată, o mătuşă, aşa puţin mai cretină, spală rufele celorlalţi gratis. Să zic că Marina nu prea face cine ştie ce treabă, dar, oricum gratis, e o afacere. Eu aş lua-o bucuros, s-o scap din mizeria asta, dar te lasă dumnealor? Culmea, nu vrea nici ea. Domnule, Marina asta trebuie să aibă parale, pe onoarea mea, asta i-a împrumutat o dată lui moş Costache două mii de franci. Unde dracului i-o fi ţinând? Cunosc o familie care ţinea o decrepită de asta numai pentru că ştia că are bani. Când a murit însă, n-au găsit nimic. Ştii de ce? Ia să văd dacă ai fler! Felix ridică din umăr.

  — Avea amant, puiule, avea amant un cocoşat, cu care făcuse şi doi copii admirabili, cel puţin ca ten. Nu ştiu ce învăţaţi dumneavoastră la medicină, dar cocoşaţii fac copii albi, planturoşi, cu pieliţa ca de chiparoasă şi crin, ca de plantă ţinută în pivniţă. Mor însă matematic după un an. Ei, eu mă întreb la cine rămâne Marina dacă, doamne fereşte (lucrul e inevitabil), moare Costache? Cine se păcăleşte sau se procopseşte? În locul dumitale, eu aş pipăi terenul, aş trage-o de limbă (am văzut că Marina ţine la dumneata), să văd ce bani are. Dumneata ai putea s-o iei foarte bine, ca student ai în ea o comoară, fără nici un ban, pentru puţină ţuică. Şi pe urmă, şmechere, rămâi cu banii. Dar e vorba, are, sau nu are? Dumneata ce zici?

  — Niciodată, răspunse Felix, nu m-am gândit la asta, şi chestia mi se pare inactuală, bineînţeles pentru cel interesat. Ar trebui să moară moş Costache, apoi ea, sunt prea multe evenimente de aşteptat. Mi se par foarte solizi.

  — Bine, bine, noi lucrăm cu probabilităţile. Ia să presupunem că eu, care am experienţă, şi dumneata, la care ţin ca la un frate mai mic, facem un pact. Dumneata observi, eu pilotez, apoi împărţim beneficiile. Evident, e o loterie, dar o loterie cu toate numerele câştigătoare. Trebuie numai răbdare. Numai cu asta nu trăieşti, dar dacă mai joci şi la alte loterii de astea, poate veni vremea când toate să se tragă deodată.

  Atunci trebuie să fii pregătit. Dumneata eşti doctor, pentru numele lui Dumnezeu, şi ştii. Ce e viaţa? Vax. Ai trecut de o anumită vârstă, încep beteşugurile: ba un reumatism, ba o gută, ba inima, ba rinichii. Într-o bună zi, pac, şi nu pică unul, ci toţi de vârste apropiate. E statistic, e ştiinţific. Ieri l-a pocnit pe Simion (se curăţă la sigur, fac prinsoare), mâine pe moş Costache, şi nici ceilalţi n-o să trăiască o mie de ani. E rândul nostru, al tinerilor, să ne aşezăm la masa vieţii. Da, dar trebuie să fim pregătiţi, să nu lăsăm lucrurile de azi pe mâine. Bătrânii sunt şireţi, escroci, ţi-o spun eu, ca avocat, au duşmănie declarată pe moştenitori. Un bătrân care toată viaţa n-a ştiut să se folosească de averea lui, gelos pe tineri, face farse, de pildă, lasă averea la o biserică sau la alte instituţii şi mai neprevăzute. E frumos ca Otilia să-şi fi consumat aici tinereţea şi apoi să rămână pe drumuri, tocmai când e mai încântătoare şi are nevoie de lux?

  — Nu cred eu că moş Costache n-are să aibă grijă de ea, spuse Felix, puţin atins.

  Stănică îi surprinse momentul de slăbiciune.

  — E în stare, e în stare, nu-ţi face iluzii, bătrânii au psihologia lor. E de datoria dumitale, dacă zici că o iubeşti pe Otilia, să pui umărul să creăm aici o atmosferă sănătoasă, pentru ca succesiunea, când o fi, să se deschidă în mod echitabil. Ori vrei să pună mâna soacră-mea pe toate, pe averea în fond a Otiliei? Dumneata ştii că restaurantul a fost cumpărat de moş Costache cu zestrea nevestei lui? Era, de fapt, dreptul fetei.

  Felix făcu un gest de protest la injustiţie. Stănică atacă problema mai adânc:

  — E din partea dumitale o faptă de moralitate. Fata asta dulce, delicioasă trebuie ferită de primejdii, de ispite. Fără nimic şi nimeni pe lume, ştii ce face Otilia, ce e îndreptăţită să facă? Se aruncă în braţele lui Pascalopol, asta face! Şi-i dau dreptate.

  Stănică, încredinţat că a pus punctul pe i, închise cu zgomot tratatul de medicină. Felix se întunecase mai mult, iritat de readucerea în chestiune a cazului Pascalopol.

  — Ce pot să fac eu? Zise el plictisit. Nu pot şi n-am căderea să m-amestec. În curând voi fi major, şi prezenţa mea în această casă va trebui să înceteze.

  — Nici nu trebuie să faci nimic. Să ai numai încredere în mine, să-mi uşurezi misiunea, să mă laşi să fac fericirea Otiliei şi a dumitale. Eu aş voi să-l ajut pe moş Costache, să-l învăţ cum să facă bine lucrurile. Nu vezi ce prostii face? A vândut două imobile până acum, cu sume mari. I-a primit banii în mână, stiu sigur asta, doar am vorbit cu cumpărătorii. Ei bine, ce-a făcut moş Costache cu banii? I-a pus la bancă? Nu cred! Îţi închipui că eu n-am colindat peste tot? Bătrânii, domnule, nu depun banii! Ei vor să fie siguri de ei, să-i aibă în labă, de aceea şi vând. Vor să-i manipuleze, să păcălească pe moştenitori. Bătrânii îngroapă, amice. Eu fac prinsoare cu dumneata că moş Costache a îngropat undeva banii. Dar unde? Asta-i chestiunea. N-ai mirosit nimic, nu bănuieşti nimic?

  — Nu, nici nu m-am gândit la aşa ceva!

  Stănică îl scrută neîncrezător şi râse tactic, cu capul lăsat pe umăr.

  — Hoţule, nu zău! Nu-mi prea vine să te cred. Am ajuns la convingerea că eşti fin de tot. La dame, cel puţin, eşti maestru. N-am făcut în doi ani cu Georgeta ce-ai făcut dumneata în cinci minute. Ăştia care au succes la dame se pricep şi în lucruri băneşti, contrar părerii comune. Dar să zic că n-auzi, nu vezi. Eu te întreb aşa, să văd, dumneata cum judeci? Unde să-i fi ascuns?

  — În casă nu cred că-i ţine, zise Felix, dintr-un sentiment de solidaritate cu bătrânul. Avarii îngroapă banii prin grădini.

  — Ei, asta în poveşti, nu pe aici pe la oraş. Crezi că eu nu m-am plimbat prin grădină? Nici eu n-aş crede că-i ţine în casă. Însă să ştii că aici sunt ascunzişuri pe care numai el le ştie şi soacră-mea, ascunzişuri de casă veche. Ai să vezi că bătrânul nu face iarna foc, să-l tai, în cutare sobă, ceea ce înseamnă că-i e frică să nu-i ardă bănetul ascuns prin apropiere. În definitiv, treaba lui, vorba dumitale, cum îşi aşterne, aşa doarme. Eu, unul, n-am nici un interes. Mă ocupam şi eu, aşa ca filantrop, pentru binele lui, şi puţin şi pentru Olimpia. Am, ca să zic aşa, un mandat moral, să apăr interesele generaţiei noi faţă de cea veche.

  Fiindcă Felix dădea oarecare semne de plictiseală, Stănică se ridică şi chiar trecu pragul, dar se întoarse din nou.

  — Ceea ce vrusesem să-ţi spun, tocmai aia nu ţi-am spus. Te invită Iorgu mâine seară la nouă la restaurant. Vine şi moş Costache. Are omul o fată căreia îi rupe turta, şi a găsit pretext ca să dea o masă cunoscuţilor, în vederea că a devenit proprietar. Mai mult pentru asta. Tocmai dumneata, care ai mijlocit, ca să zic aşa, afacerea, şi moş Costache sunteţi eroii serii. Vin şi eu, nici vorbă.

  — Nu cred că am să pot merge!

  — Refuz nu se poate. Am ordin să te aduc. Mai dă-le dracului de examene! Mi se pare c-o să-ţi arăt o fată faină.

  Încredinţat că a aruncat argumentul suprem, Stănică ieşi pe uşă maiestuos. Într-adevăr, Felix se duse la restaurant, fiindcă moş Costache ţinu neapărat să fie însoţit, şi apoi pretindea că trebuie să închidă casa peste tot cu cheia, fiindcă a aflat că umblă nişte hoţi care se introduc prin case şi aşteaptă acolo, ascunşi, până când pleacă lumea. În „şambrul” în care Iorgu oferea, plin de mulţumire, masa, Felix avu surpriza şi neplăcerea să întâlnească indivizii cei mai puţin acordabili. Venise Georgeta, generalul, Olimpia şi chiar Titi, adus s-o însoţească, explicau ceilalţi, pe Olimpia până la sosirea lui Stănică, şi să facă portretul lui Iorgu. Era şi Weissmann, studentul (care îl lămuri pe Felix că făcea dantura familiei pe un preţ absurd de avantajos). Nevasta lui Iorgu era o femeie grasă, enormă, cu faţa severă, hindenburgiană, şi părul roşcat adunat într-un coc ridicol de ascuţit. Părea binevoitoare, cuviincioasă şi de origine germană. Fata, care da pretext sărbătorii, nu era de faţă. Fusese culcată de mult. Mai participau câteva figuri necunoscute, un frate al lui Iorgu, un ofiţer cu râs încântat, ostentativ optimist, o soră a doamnei Iorgu, doi bărbaţi maturi, corect îmbrăcaţi, dar cu aere de flăcăi bătrâni. Unul se prezentase ca maestru caligraf, şi Iorgu comunicase asistenţei că arta musafirului constă în a face inscripţii, afişe, liste de mâncare, în felurite caractere. Situaţia lui Felix fu din cele mai penibile. A săruta mâna Georgetei faţă de Olimpia şi de general i se arăta ca o operaţie desperată. Însă atât Georgeta, cât şi generalul avură purtările cele mai cordiale. Georgeta îl primi cu aclamaţii, şi generalul voi cu orice chip ca Felix să se aşeze lângă el. Titi nu dădu nici un semn de supărare. Făcu el însuşi un salut din mână lui Felix, cu obişnuitul aer placid şi timid, părând a fi uitat cu desăvârşire incidentul. Cât despre Olimpia, ea nu făcu nici o dificultate morală, ocupată să admire multele brăţări ale doamnei Iorgu, care îşi scotea greoi şi cu multă amabilitate bijuteriile, spre a face plăcere musafirilor. Totuşi, Felix era tulburat. Titi se afla exact în faţa lui, de cealaltă parte a mesei, cu nişte bucăţi de hârtie de bloc, pe care îşi propunea, probabil, să treacă la nemurire agapa. Să stea de vorbă, cu o familiaritate pe care nu şi-o putea reprima, cu oricâtă sforţare la ipocrizie, între privirile lui Titi şi ale generalului, i se păru lui Felix un chin nou. În ochii lui Titi nu citi decât o mahmură, enigmatică lipsă de gândire. Generalul fu încântător în chipul cel mai jenant. Îşi vârâse un braţ după acela al Georgetei, şi altul după al lui Felix şi făcea legătura de unire între ei, vorbindu-le încet:

  — Mon jeune ami5, zise, am aşteptat să te mai văd, şi nu te-am mai întâlnit. Păcat! Munceşti mult, îmi închipui. Însă, te rog eu, nu exagera. Ai timp. Ce zici, întrebă el pe Georgeta, munceşte mult?

  — Aşa cred! Răspunse Georgeta.

  — Vezi? Reproşă generalul. Totuşi e frumos, e foarte frumos ce faci! Nu e nevoie însă să-ţi părăseşti prietenii pentru asta. Domnişoara Georgeta mi s-a plâns, sunt dator să-ţi spun, că ai neglijat-o. Est-ce qu'on néglige une beauté comme ça? 6

  — Generale, eşti un galant incorigibil, am gust să te sărut.

  — Faites, faites, 7 aprobă acesta, mângâindu-şi mustăţile terminate în bilă. Apoi se mărturisi la urechea lui Felix: E o fată delicioasă, o fată bună, plină de virtuţile antice.

  — Papa! Reproşă Georgeta în glumă.

  — Zic virtuţi, corectă generalul, în sensul de perfecţiune. E femeia perfectă, totală, nu o matroană, pentru Dumnezeu!

  — Va să zică, noi suntem matroane, bietele femei măritate! Crezu Olimpia că trebuie să obiecteze, pentru întreţinerea convorbirii.

  — Oh, madam, deloc. N-avem dreptul să calomniem femeile înainte de a le cunoaşte posibilităţile.

  Georgeta fu cam îngrijorată de această conversaţie, ce putea degenera în altercaţii cu o femeie ca Olimpia, şi, ca să înlăture răspunsul generalului, luă o bucăţică de şvaiţer şi-l vârî cu vârful degetelor în gura acestuia. Generalul prinse şvaiţerul şi, în treacăt, sărută şi degetele Georgetei. Fata se pregătea să-i mai astupe gura cu o altă bucată, făcând şi ea la fel, în scopul stimulării, când sosi Stănică. Primejdia era înlăturată.

  — Să mă iertaţi c-am întârziat, dar de-abia am scăpat de socru-meu. Olimpia, ce să-ţi spun, iubitul tău tată e imposibil. A aruncat pernele pe fereastră, a sfâşiat cearşafurile, a făcut un tămbălău grozav.

  — Ce are? Întrebă madam Iorgu. Stănică râse.

  — Are gărgăuni, madam Iorgu, ce să aibă? I-a intrat în cap că duhul sfânt, prigonit de oameni, s-a ascuns în cearşafuri, şi se supără când baţi cu băţul plapuma şi celelalte. Astă-seară n-a vrut să se culce, fiindcă rufele n-aveau duh, fiind spălate cu leşie şi persecutate. M-a văzut pe mine cu batista asta şi striga zor-nevoie că duhul sfânt s-a ascuns în ea şi să i-o dau să doarmă pe ea. De-abia l-am potolit.

  — De ce nu-l duce într-un sanatoriu? Observă madam Iorgu. Ofiţerul râse zgomotos.

  — Ce sanatoriu? Balamuc! Nu şi-a făcut injecţiile. Această ieşire neghioabă făcu pe toţi să tacă, din respect pentru Olimpia, care încruntase sprâncenele. Felix reţinu totuşi banala calomnie cu injecţiile, şi un raţionament îi străbătu repede, obscur prin minte.

  — Hai mai bine să ne veselim, îndemnă Stănică. Toată lumea să trăiască, şi în special eroii serii, am numit pe iubitul nostru conu Iorgu cu familia sa şi pe simpaticul meu moş Costache et compania. Ce gândiţi dumneavoastră? Conu Iorgu a devenit proprietarul celui mai rentabil local de noapte, iar moş Costache a încasat parale bune. Spune drept, moş Costache, erau noi hârtiile, frumoase? Unde le-ai ascuns?

  — Unde le-am ascuns eu, nu le găseşti dumneata! Glumi cu maliţie moş Costache.

  — Doar nu le-ai depus la vreo bancă, să dea faliment. S-au pârlit mulţi.

  Stănică examină faţa lui moş Costache, spre a-i surprinde reacţiunile, dar acesta îngiţea de zor, cu lăcomie aperitivele.

  — E bine să fii bogat, dar e bine să fii şi sărac. Fiecare stare cu avantajele ei. Azi, dacă ai bani, nu ştii ce să faci cu ei. La bănci nu sunt siguri, acasă te pradă hoţii, să-i cheltuieşti te îmbolnăveşti, să nu-i cheltuieşti, la ce-i mai ai?

  — De asta, se vede, observă Olimpia ironic, nu faci tu avere, ca să nu-ţi baţi capul!

  — Să ştii că da! Zise Stănică, prefăcându-se că o ia în serios. Nici nu ştii ce se poate întâmpla! Iată un caz tragicomic. Unul are câteva sute de mii de lei pe care nu vrea să-i depună la bancă şi-i ţine în casă. I-a pus pe undeva prin sobă, sau într-un dulap, între două scânduri, aşa ceva. Spune dumneata, moş Costache, unde se ţin banii de obicei?

  — Unde nu-l taie capul pe ticălosul de moştenitor!

  Toţi râseră, iar Stănică, în gândul lui, făcu pe bătrân pezevenghi.

  — În sfârşit, i-a pus pe undeva prin casă, unde poţi doar să-i pui, în pivniţă, în pod, sub saltea etcetera. Ei, şi servitoarea a şters parchetul cu benzină, uitând să deschidă geamurile, un chibrit aprins a căzut pe duşumea, şi vaporii de benzină au luat foc, şi toată casa a fost scrum în două ceasuri, cu bani cu tot. Morala: Nu pune banii de unde nu poţi să-i scoţi imediat.

  Stănică încercă să fixeze în ochi pe moş Costache, care continua a părea nepăsător, însă mânca cu o repeziciune cam nervoasă, evitând să ridice privirea.

  „Să ştii, îşi zise Stănică detectivistic, că l-am prins pe moş. Îi are în casă banii!”

  — Domnule, zise el tare, sunt oameni care strâng o avere în lăzi, şi nu prind de veste când moneda iese din circulaţie, rămânând ca tinichea goală. Dar o să iasă acum o lege, am auzit eu, teribilă. Statul are nevoie să circule capitalurile. Dacă le ţii în ladă, frustrezi societatea de posibilităţile închise în ele. Ei bine, statul te forţează să declari ce parale ai, chemându-te să preschimbi bancnotele. Nu le-aduci, treaba dumitale, îi pierzi, dacă însă îi aduci, atunci eşti obligat să împrumuţi statul cu atât, contra titluri.

  — Eşti deştept dumneata! Cine a inventat legea asta? Zise moş Costache cu o indispoziţie abia acoperită.

  Stănică deveni elocvent:

  — Asta e o metodă clasică de a pune mâna pe paralele particularului. Numai un război să vină, cum se aude, şi nu te-ntreabă nimeni dacă-ţi convine ori nu. Dar dacă m-ai întreba pe mine cum să te aperi, eu ţi-aş spune.

  — Cum? Întrebă moş Costache, sarcastic, dar mâncând mereu.

  — Trecând-o asupra moştenitorilor, în câteva părţi, ca să nu atingi minimul impozabil. Sau, dacă vrei, le laşi obligaţiunile statului, şi dumneata mănânci banii.

  Moş Costache era gata să declare supărat că „n-are nimic”, însă Iorgu se afla în faţa lui ca cea mai bună dovadă că primise bani. Se mulţumi să glumească:

  — Când eşti tânăr, n-ai bani, şi când eşti bătrân, dacă i-ai strâns, te pândesc rudele!

  — Asta aşa e! Aprobă generalul. De aceea eu am hotărât să-i cheltuiesc cu tinereţea.

  Zicând acestea, strânse de braţ pe Georgeta şi pe Felix, dar mai mult pe cea dintâi.

  — Mon géneral, prinse ocazia Georgeta, când îmi cumperi o blană?

  — Întrebarea e improprie! Răspunse galant generalul. Cumpărătura e de mult făcută! Vrei să spui, când să te însoţesc ca să ţi-o alegi!

  Olimpia privi pe Georgeta cu invidie şi cu o curiozitate infinită, ca şi când aceasta ar fi fost un animal apocaliptic.

  Printr-o firească asociaţie, convorbirea începu să se desfăşoare asupra copiilor, pentru care părinţii strâng bani privându-se de toate bunurile, ca apoi ei să-i risipească.

  — Noroc că am fată, zise madam Iorgu, fetele sunt mai cuminţi!

  — Pe fete nu trebuie să le măriţi? Observă Olimpia. Uneori e mai greu ca cu băieţii. Ştiu asta din familie.

  — N-o silesc să se mărite! Dacă are noroc, mărite-se, dacă nu, e bine şi aşa!

  — Perfect, zise Weissmann, va practica iubirea liberă, pentru plăcerea proprie.

  În afară de Georgeta, Felix şi generalul, care pufniră de râs, ceilalţi priviră uimiţi la Weissmann. Olimpia îndeosebi îl contemplă ca pe un monstru.

  — Cum, ţipă aproape Stănică, să ţii fata nemăritată? E o crimă dublă împotriva vigoarei naţiei şi a economiei. Cum, să stea fata sterilă, să piară naţia românească, să scadă populaţia? Şi cu averea ce faci? În definitiv, ea e numai un împrumut al societăţii, care trebuie restituit…

  — Bravo! Aprobă Weissmann. Trebuie restituit comunităţii. Weissmann fu iarăşi contemplat cu mirare.

  — Dă-mi voie, corectă Stănică, nu umbla cu socialisme de ale dumitale. Bunurile trebuiesc redate societăţii prin mâinile copiilor, ca să se folosească şi generaţia nouă.

  — Baţi câmpii, Stănică, zise Olimpia, asta e de la sine înţeles că copiii au să moştenească.

  — Fireşte, făcu voluminoasa doamnă Iorgu.

  Iorgu însuşi se aplecă înspre locul unde şedeau generalul, Felix şi Georgeta şi mărturisi cu un gest generos din mâini:

  — Îi las fetei avere împărătească! Mititica! Stănică auzise.

  — Nu m-aţi înţeles, strigă el, dacă mă împiedicaţi să vorbesc! Nu e de-ajuns să-i lăsaţi fetei avere, trebuie s-o măritaţi, ca de avere să se folosească şi altul.

  — O mărităm, o mărităm, zise împăciuitor Iorgu.

  — Întrebarea este, cu cine o măriţi?

  — Eu aş vrea ofiţer sau doctor, zise madam Iorgu.

  — Doctor, sări Stănică, uite doctor! Şi întinse mâna spre Felix. Lucica are opt ani acum, peste şase ani e nubilă, şi atunci dumnealui este tocmai doctor proaspăt. Băiat fain.

  Atât Iorgu, cât şi nevasta lui priviră cu simpatie şi modestie la Felix, care găsea scena foarte penibilă şi blestema în gând limbuţia lui Stănică. Olimpia însă părea nemulţumită, şi pe Felix îl surprinse asemănarea ei cu Aglae.

  — Fata dumneavoastră, zise ea, cu o maliţie molatică, trebuie să aibă aspiraţii mai înalte, un magistrat, un ofiţer superior.

  Stănică pufni de râs, fără să explice cauza. Iorgu, împăciuitor, închise discuţia:

  — Ce-o fi, nu ne uităm, să fie numai tânăr de ispravă, să muncească, cum am muncit şi eu, care m-am ridicat de jos. Însă, ce să vorbim acum degeaba, că fata e mică. Mai bine să bem în sănătatea ei şi a tuturor.

  Chelnerii, mobilizaţi la spatele invitaţilor, umplură paharele şi toţi băură. Generalul se ameţise de-a binelea, păstrând totuşi dignitatea. Voia cu orice chip să vadă relaţiile între Felix şi Georgeta mai cordiale.

  — Mă rog matale, insistă el pe lângă Felix, care se simţea jenat, Georgeta e o perlă, e o fată adorabilă, pe care ţiu s-o cultivi, te invit s-o cultivi. Îmi datoreşti această fineţe. Predau în mâinile dumitale o pupilă scumpă.

  În tot acest timp, moş Costache, mulţumit că scăpase de insinuaţiile lui Stănică, mânca harnic şi bea mereu, sugându-şi buzele groase, privind numai în farfurie. Madam Iorgu, căzând cu ochii asupra lui, crezu de datoria ei să fie amabilă:

  — Domnule Giurgiuveanu, am auzit că aveţi o fată, domnişoară, să vă trăiască, s-o vedem măritată. Unde e acum, de ce n-aţi adus-o?

  Moş Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. Stănică luă cuvântul în locu-i:

  — Otilia? Unde e ea acum, n-are nevoie de noi. E la Paris. Stănică spuse ultimele vorbe triumfător, rotindu-şi privirile asupra întregii asistenţe. Inocentă, madam Iorgu întrebă pe Olimpia:

  — Studiază?

  Olimpia făcu o strâmbătură, pe care Stănică o remarcă.

  — Studiază muzica, zise el, făcând totuşi cu ochiul spre grupul din jurul generalului.

  — Aşa? Exclamă madam Iorgu, fără să intuiască jena celorlalţi. Trebuie să cheltuieşti, domnule Costache, multe parale… Cu întreţinerea.

  Moş Costache bâlbâi ceva în paharul de vin pe care tocmai îl ducea la gură. Stănică, făcând iarăşi cu ochiul, explică:

  — Are bursă. A remarcat-o un profesor, care a stăruit pentru specializare şi a condus-o personal, notaţi bine, personal, la Paris.

  — Foarte frumos! Aprobă madam Iorgu. Ofiţerul, imprudent, intră pe neaşteptate în vorbă:

  — Parcă plecase cu unul Pascalopol, moşier mare. Aşa auzeam vorbindu-se, doar o cunosc pe duduia, fată superbă.

  Felix se simţi înăbuşit. Georgeta voi să salveze situaţia:

  — Sunteţi informat greşit, domnule locotenent. Otilia mi-a fost colegă de conservator. Este o pianistă excepţională.

  Olimpia, care dădea mereu semne de plictiseală, încercă să reteze discuţia:

  — Nu înţeleg de ce ne pierdem vremea cu astfel de nimicuri. Otilia nici nu ne este rudă, nu e fata lui moş Costache, e o…

  N-apucase să sfârşească. Moş Costache, înroşindu-se brusc, bâlbâi violent:

  — Să-să-să nu spui prostii, de-despre fa-fa-fata mea! Stănică îşi însuşi indignarea bătrânului:

  — Vezi ce comedii faci, iubito? Cum poţi să spui asemenea prăpăstii, când nu cunoşti lucrurile? Aşa e, o scuză Stănică faţă de ceilalţi, când o fată e crescută în idei greşite şi în duşmănii. Familiile dumnealor nu prea se au bine, mă înţelegi, şi de aci toată povestea.

  — E rău când nu e unire în familii, zise madam Iorgu, mereu placidă şi nepricepând situaţia.

  Felix fu foarte deprimat de această scenă care îl atingea direct, deşi cei de faţă nu se gândeau o clipă că el ar fi în cauză. Atunci îşi dădu seama că tot ce privea pe Otilia îl preocupa, cu toate sforţările de indiferenţă pe care încerca să le facă. Georgeta însă observase asta de la început şi, împreună cu ea, din fineţe şi din experienţă, şi generalul. Amândoi se străduiau să atragă pe Felix, folosindu-se şi de Weissmann, într-o convorbire străină de obiectul conflictului:

  — Am auzit, domnule Felix, că la balamuc, vorbea Georgeta, sunt bolnavi foarte interesanţi. Mi-ar plăcea să văd o dată.

  Weissmann interveni:

  — Te duc eu, domnişoară. Optzeci la sută din bolnavi provin nu din infectaţii sanguini, ci din cei morali. Constrângerea, în materie erotică, zdruncină creierul. Dumneata, care eşti o fată fără prejudecăţi, dispunând liber de posibilităţile dumitale sexuale, ai să vezi dezastrele societăţii burgheze.

  Georgeta, deşi cam încurcată de libertatea de limbaj a lui Weissmann, îl ascultă în interesul lui Felix, fără să-i pese de ochirile celorlalţi, aprobată de zâmbetul cordial al generalului. Felix era, în chip învederat, distrat. Generalul găsi că ar fi potrivit ca Felix să se retragă şi, cu aprobarea recunoscătoare a acestuia, cei trei se ridicară. Moş Costache declară posac că vine şi el. Familia Iorgu se arătă mâhnită:

  — Puteai să stai, măcar la prăjituri.

  Într-adevăr, chelnerii aduceau pe tăvi lungi de argint mormane de prăjituri şi de fructe. Pe faţa lui moş Costache se dădu o scurtă luptă de tonuri, apoi lăcomia învinse, şi bătrânul rămase pironit pe scaun. Georgeta şi generalul conduse pe Felix pe strada pustie, ţinându-l fiecare de un braţ şi silindu-se, într-un chip care în altă împrejurare ar fi fost comic, să-l învioreze. Generalul părea afectat:

  — Fetiţa mea, dar tânărul nostru mi se pare că e îndrăgostit.

  — Aşa mi se pare şi mie, confirmă Georgeta în şoaptă, cu grija unei mame de a nu deştepta copilul.

  — O! Dar atunci e îngrozitor! Te invit să ai grijă de dânsul. Felix simţi nevoia de a rămâne singur, îşi lua rămas bun de la cei doi, care-l părăsiră cu cele mai atente gingăşii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor. Adunarea la restaurantul lui Iorgu îi apăru de o hibriditate caricaturală. Moş Costache, avarul care vânduse localul, mânca la masa cumpărătorului. Stănică şi Olimpia, hiene avide de moşteniri, făceau pe moraliştii. Georgeta, curtezană, şi generalul, stricat bătrân, îl ocroteau pe el, care avusese legături cu Georgeta. Politeţea, mai mult, delicateţea lor erau indiscutabile. Se vede că numai oamenii fără legi în viaţă erau în stare să perceapă situaţiile fine. Totuşi, ce penibilă postură! Şi în mijlocul acestei adunături, el suferea şi se indigna de calomnierea Otiliei, care plecase într-adevăr în Franţa, însă nu pentru studii, cum pretindea, cu onctuoasă perfidie, Stănică, ci ca să se plimbe cu moşierul Pascalopol, aşa cum afirma necioplitul locotenent. Moş Costache se arăta atins de ponegrirea Otiliei, dar el însuşi nu o ajuta cu nimic să-şi clarifice situaţia, ba chiar o împingea, lacom, la combinaţii cu Pascalopol. În această societate, mai de treabă era tocmai aparent teribilul, cinicul Weissmann, care, limitându-se la orori verbale şi la paradoxuri, le făcea totuşi mici şi discrete servicii medicale. Obosit, Felix se lăsă pe o bancă. Aerul se învineţi, apoi se albi, şi lucrurile căpătară contururi. Un hârşâit monoton de târn se auzi pe undeva, şi două faetoane de lăptari matinali se îndreptară spre oraş. Se făcuse dimineaţa. Sufletul lui Felix se umplu de elanuri şi hotărâri mari. Experienţa lui nu se prefăcu în deprimare, ci într-o mare voinţă de a se ridica deasupra tuturor. Îşi puse în gând să facă astfel încât să nu depindă de nimeni, să nu fie silit să sufere trivialitatea nimănui. Nădăjdui orbeşte că Otilia se va păstra mândră, până ce el va fi liber de el însuşi, ca atunci, plin de mărinimie şi fără nici o răsplată, să-i întindă mâna. Liniştit de această hotărâre, se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre oraşul care începea să fiarbă.

  Simion devenise atât de supărător, încât Aglae se hotărî să scape de el. Propriu-zis, ea nu prea credea în nebunia lui şi-l trata ca şi când el s-ar fi prefăcut, ca să-i facă ei zile negre. Ideea de a-l interna într-un sanatoriu fu respinsă cu indignare:

  — Cu ce să-l ţin în sanatoriu? Are el vreo avere?

  — Are pensia, observă Stănică.

  — Ce-ai zis? Pensia? Dar eu, copiii cu ce trăim?

  În realitate, Aglae avea destulă avere, strânsă din chiar banii lui Simion, privat sistematic de orice plăceri. Stănică propuse în cele din urmă, cu oarecare prudenţă, de a vârî pe Simion într-un ospiciu, deşi, zicea el, s-ar putea afla că bătrânul are avere (însă el avea să facă rost de un act de paupertate), şi apoi soluţia ar putea să nu convină, fiindcă e penibil să se ştie că ai un soţ la ospiciu etc.

  — Şi ce, zise Aglae, acru, eu l-am adus în halul ăsta? Să se ducă unde l-au adus faptele lui.

  Într-o duminică, totul fu pregătit ca Simion să fie scos din casă. Weissmann se oferise să îndeplinească delicata însărcinare, după ce ospiciul fusese prevenit. Bătrânul avea să fie plimbat sub un pretext oarecare, dus apoi la ospiciu, ca spre a-l vizita, şi lăsat acolo. Isteţul medicinist studiase bine chestiunea, conversând de câteva ori cu Simion, şi-şi alcătuise în cap câteva scene posibile. Aglae strânsese într-un geamantă-naş câteva lucruri de îmbrăcăminte, pe cele mai rupte, şi acum aştepta în sufragerie sosirea lui Weissmann. Mai milt din curiozitate decât din simpatie, toţi ai casei, Stănică, Olimpia, Titi, Aurica, se adunaseră în aceeaşi încăpere, pe canapea şi pe scaune, de-a lungul pereţilor, şi priveau ca la un spectacol. Din când în când, deschidea uşa cu o curiozitate avidă, lipsită de orice ruşine, Marina, plină pe mâini de făină, aşa cum ieşise din bucătăria casei vecine. Simion, cu ochii exaltaţi, slăbit şi cu barbă crescută în săgeată, şedea la masă şi sorbea lacom dintr-o ceaşcă cu lapte. După ce sfârşi de băut, privi în fundul ceştii, mirosi, apoi zise:

  — Aici a fost oţet.

  Aglae se supără:

  — Eşti nebun? Ce oţet? Dacă era oţet, nu-l beai! De unde până unde oţet?

  — Lui Isus, lumea îi dă să bea oţet. Cu asta mă hrănesc eu de când au apărut semnele.

  Ochii lui Simion arătau îngrijorare şi suferinţă, însă Aglae nu trăda nici un fel de milă şi nu arunca nici o vorbă blândă spre a-l potoli. Dimpotrivă, fu din ce în ce mai iritată:

  — Slavă Domnului, te-am hrănit ca pe un trântor, cu ce-a fost mai bun, ani de zile, fără nici o bucurie din partea ta, şi acum vii să-mi spui că ţi-am dat oţet. Oţet să fie în inima duşmanilor.

  — S-au arătat semnele! Repetă, mai tare, Simion.

  — Ce semne, tată-socrule? Întrebă Stănică, cu intenţii psihiatrice, făcând cu ochiul celorlalţi. Cine ştie, poate dumnealui are dreptate. Trebuie să-l ascultăm.

  Simion arătă cu degetele descărnate înspre barbă.

  — Domnul mi-a dat barba lui.

  — Mai bine te-ai fi tuns puţin, decât să stai în halul ăsta.

  — Eu să mă tund? Zise Simion violent, sărind de pe scaun. Nimeni să nu se atingă de Domnul Isus.

  Aglae îl privi cu mare dispreţ, ceilalţi cu felurite grade de placiditate. Numai Stănică părea aci distrat de spectacol, aci străbătut de milă.

  Cuprins de agitaţie, Simion începu să se plimbe prin casă, gesticulând şi privind la hainele lui. Nasul îi era înroşit ca de ger, şi mucozităţile se prelingeau pe mustăţi. Vorbi repede:

  — Ereticii îmi fură banii, s-au unit toţi să-mi chinuie hainele, uitaţi-vă la pantaloni (erau scurţi) cum mi i-au decolorat, mi-au bătut hainele pe cruce. Cristos a fost izgonit din lume, au omorât pe Cristos, lumea a rămas fără Dumnezeu, îmi scriu ucenicii şi nu-mi daţi scrisorile, asta e scandal, am să reclam împăratului Cezar, mi-aţi furat mănuşile, Cristos s-a făcut iarbă şi-l mănâncă găinile (nişte găini se vedeau în curte), unde e pardesiul meu…?

  — Eu ţi-am furat banii, strigă Aglae, în culmea ciudei, eu?

  — Mamă, încercă Olimpia s-o potolească, nu te potrivi!

  — Lasă-mă în pace, dragă! Eu i-am furat banii? Banii i-ai risipit cu stricatele, să mă ierte copii ăştia, ele te-au adus în halul ăsta. N-ai haine? Dar ce, eram să-ţi fac eu haine? Din pensia ta păcătoasă? Alţi oameni de vârsta ta aleargă, muncesc, nu stau ca trântorii. Am copii mari şi nu i-am pus la casa lor. Tocmai când să îngrijesc şi eu de bătrâneţea mea, că nu mai sunt aşa tânără cum am fost odată, îmi faci zile fripte? Mi-am mâncat tinereţea cu tine, ticălosule!

  Aglae începu deodată să plângă, din nervozitate, cu sughiţuri ascuţite, ca şi Aurica altă dată. Apoi îşi şterse brusc ochii şi luă o mină şi mai duşmănoasă ca înainte. Pe buzele lui Stănică flutură un zâmbet: „Mare cutră, soacră-mea asta! Gândi el. Cum sare capra, sare şi iada. Aşa ar fi în stare să facă şi iubita mea Olimpia, dacă, Doamne fereşte, aş fi bolnav şi bătrân. Familie scârboasă!”

  — Mamă, continuă el tare, de ce-ţi strici sănătatea? Fii rezonabilă! Uite, suntem noi în jurul dumitale, sunt eu. Contează pe mine, ca pe un fiu devotat. Vom face cum va fi mai bine.

  Simion, uitând furia dinainte, zise, bine dispus şi profetic:

  — Curând, şi nu mă veţi mai vedea. Mă duc unde m-aşteaptă armatele de îngeri să mă îmbrace cu haine de aur!

  Titi începuse, să se legene, rezemat de sobă, iar Aurica, la fereastră, îşi tăia cu foarfecele pieliţele din jurul unghiilor. În sfârşit, Weissmann sosi cu o trăsură, pe care o lăsă să aştepte în poartă. Anticipând în mod imprudent planul de captare a lui Simion, Aglae zise:

  — Simioane, uite, a venit domnul doctor. Să te duci cu dumnealui să te vadă, să-ţi dea ceva să te faci bine, şi pe urmă te întorci acasă. Vă duceţi cu trăsura!

  Simion făcu o săritură de maimuţă:

  — Ce doctor? Eu nu sunt bolnav. Eu sunt cel mai sănătos om. Eu sunt Omul şi nu voi muri în vecii vecilor. Cel ce se-nchină mie şi tatălui meu, acela se va mântui.

  — Papa, găsi cu cale Olimpia să intervină, domnul îţi vrea binele, de ce să nu mergi?

  Toată inimiciţia iraţională a lui Simion pentru Olimpia se redeşteptă:

  — Nu vorbesc cu dumneata! Să nu-mi zici papa, că nu te cunosc. Nu eşti fata mea! Copiii mei sunt cei ce mă urmează şi se închină mie.

  — Eu îţi sunt fiu adevărat, fiindcă cred în învăţăturile dumitale! Zise Weissmann.

  Simion îl privi cu interes, dar îşi reluă iarăşi preumblările prin casă, ca un câine prudent, după ce a mirosit un individ. Olimpia, jignită, lăsă să se vadă în ochii ei toată verzimea urii. Aglae clătină din cap, agasată:

  — Aşteaptă birjarul, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă coste o groază de parale!

  Weissmann o examină pe furiş şi se putea ghici uimirea lui faţă de o astfel de nesimţire. Prudent şi politicos din fire, nu-şi trădă sentimentul lăuntric şi medită repede asupra mijloacelor oportune pentru a scoate pe bătrân din casă.

  — Domnule profesor, zise el foarte ceremonios, doamnele au glumit, fără îndoială, sau e la mijloc o eroare. Eu nu sunt doctor şi n-am venit să vă consult. De altfel, sănătatea dumneavoastră mi-este cunoscută, vorbeşte toată lumea. Am venit atras de reputaţia dumneavoastră de… De învăţat. De.

  Simion se opri din mers şi sorbi vorbele lui Weissmann, privindu-l, deşi la drept vorbind pupilele, în neputinţă de a se concentra, erau risipite în gol. Cuvântul „profesor”, respectul studentului îl măguleau. Însă Weissmann folosise titulatura la întâmplare, neştiind de fapt ce profesiune avea Simion.

  — A auzit lumea de învăţăturile mele? Întrebă serios Simion.

  — Dacă a auzit, mă-ntrebi? Dar cine nu cunoaşte pe marele, pe marele… (Weissmann nu-i cunoştea numele.)

  — Profet Tulea, sugeră Stănică.

  — Exact! Confirmă studentul.

  — Şi ce doreşte lumea de la mine? Întrebă măreţ Simion.

  — Ce doreşte? Să ieşi în lume, să luminezi opinia publică, să aduci pe rătăciţi pe calea ceea bună.

  Simion se mai gândi câtva, apoi se împotrivi:

  — Nu merg. Misiunea mea pe pământ s-a sfârşit. Am băut fiere şi oţet, am fost răstignit în hainele mele, acum trebuie să mă întâlnesc cu îngerii.

  — Domnule Tulea, se rugă Weissmann, eu de ce-am venit? Îngerii te aşteaptă. Pe cinstea mea. M-au trimis pe mine cu trăsura, să te chem. Priveşte caii!

  Simion aruncă ochii rătăcit pe fereastră şi privi caii costelivi, înfrumuseţaţi de birjar cu câte o floare la ureche.

  — Au aripi? Întrebă el.

  — Cum să n-aibă, domnule Tulea? Au câte douăsprezece aripi fiecare.

  Simion se plimbă din nou nedumerit prin odaie, în aşteptarea anxioasă a celorlalţi, apoi se încăpăţână iarăşi:

  — Nu merg! Îngerii trebuie să vină aici să mă ridice de-a dreapta tatălui. Nu mă înşelaţi dumneavoastră pe mine. Diavolul e şiret, ia felurite chipuri.

  Weissmann se scărpină la ceafă, contrariat. Se pipăi la buzunarul din spate al pantalonilor, unde avea o cutie „Record”, cu seringă şi fiole de morfină, apoi luă la o parte pe Stănică şi-i şopti ceva la ureche, în vreme ce Simion îi observa foarte alarmat. Trecură amândoi în odaia învecinată, de unde se întoarseră peste câteva minute. Weissmann ţinea în mână seringa cu morfină, iar Stănică o bucată de vată îmbibată cu alcool, al cărui miros se răspândi în odaie.

  — Domnule Tulea, maestre, zise dulceag studentul, ştiu eu un mijloc ca îngerii să vină mai curând. Îţi facem o mică înţepătură în braţ, neînsemnată, cu asta, şi numaidecât ai să simţi lucruri minunate.

  Simion se dădu înapoi, cu oroare. Din fericire, Stănică avu un cuvânt nimerit:

  — Îmi pare rău că te porţi aşa, zise el cu prefăcută dezamăgire, mi se pare mie că nu eşti ceea ce pretinzi. Isus a fost înţepat pe cruce cu suliţa, şi dumneata nu te laşi înţepat cu un ac. Ce fel de sfânt eşti?

  Surprins de argumentare, Simion se opri locului fără replică, şi Weissmann îi trase haina cu repeziciune şi-i făcu injecţia înainte ca bătrânul să se dezmeticească. Stănică îi şterse locul înţepat cu vată, în vreme ce Simion, repede ameţit, privea curios spre propria-i mână:

  — Nu cumva vreţi să-mi furaţi mâna, cum mi-aţi scurtat hainele?! Zise el bănuitor.

  — Nu! Protestă amabil Weissmann.

  Îmbătat de stupefiant, Simion se lăsă pe un scaun, privind tulbure înaintea lui. Părea foarte fericit.

  — Ei, cum te simţi acum?

  — Mă simt bine, foarte bine, simt sănătatea în trupul meu.

  — Nu ţi-am spus eu? Zise Weissmann, privind pe fereastră înspre trăsură, al cărui birjar, impacientat, plesnea din bici. Gândeşte-te mai bine! Norodul te aşteaptă, de ce nu vrei să mergi? De altfel, orice sfânt se retrage câtăva vreme în pustiu, într-o chilie, ca să se purifice. Dacă vrei, te ducem într-o mânăstire adorabilă, unde vei putea medita absolut singur. Nu vin acolo decât îngeri îmbrăcaţi în alb, dimineaţa la nouă şi seara. Acolo este locul dumitale, maestre!

  — Şi e pustiu?

  — Pe onoarea mea! Mai pustiu ca-n Thebaida.

  Un cap zbârlit se lipi de fereastră. Era Marina, care spiona de afară. Simion, exaltat, se lăsă luat de braţ de Stănică şi Weissmann, care-l suiră iute în trăsură, ca să nu se răzgândească. Nimeni din casă nu arătă vreo emoţie deosibită. Aglae privea înciudată că scena se prelungeşte prea mult, Olimpia nu-şi descreţise nici acum fruntea strânsă de necaz. Titi se legăna lângă sobă, iar Aurica îşi îngrijea atent mâinile. Birjarul dădu bice cailor, şi roatele se rostogoliră pe caldarâm. Atunci Simion întoarse capul înapoi şi, ca şi cuprins de o subită emoţie, strigă, arătând cu degetul:

  — Uite salcâmul ce mare s-a făcut!

  — Lasă, zise Stănică speriat, că-l vedem când ne-ntoarcem. Şi făcu semn birjarului să mâne repede.

  Rămasă singură, Aglae îşi puse un şorţ dinainte, mobiliză pe Aurica şi pe Olimpia, precum şi pe servitoare şi începu să scoată afară toate lucrurile din camera lui Simion. Strânse patul şi-l aruncă într-o magazie, aruncă pe foc toate hârtiile pe care le găsi, resturile de îmbrăcăminte le zvârli la gunoi, curăţă pereţii şi duşumelele, apoi făcu un fel de odaie de primit.

  — Uite, aici să staţi voi când veniţi pe aici, zise ea Olimpiei. Am mai limpezit casa, că se făcuse grajd.

  Din ziua aceea, Aglae nu mai aminti niciodată numele lui Simion şi nici nu dete vreodată semn că regretă lipsa lui. Peste câteva zile venise Weissmann să-i comunice că ar fi nimerit să trimită bătrânului unele lucruri şi bani. Ea declară mirată că i-a dat tot ce trebuie. Atins, studentul îi aminti că cheltuise câţiva franci cu trăsura, ceea ce era adevărat, fiindcă Stănică spusese că n-are bani şi că Aglae va plăti pe dată ce i se va cere. Aglae, însă, deveni neîncrezătoare.

  — Curios, zise ea, mie ginerele meu mi-a spus că s-a plătit tot. Am să-l întreb şi, dacă n-a plătit, cu plăcere.

  Vexat, Weissmann plecă fără să mai insiste. Felix, căruia îi povesti aceste lucruri, fu atât de ruşinat, încât recurse la o minciună. Dădu zece lei colegului, sub cuvânt că într-adevăr Stănică îi dăduse aceşti bani amintind numele lui Weissmann, dar el în grabă nu ţinuse minte explicaţiile aceluia. Weissmann zâmbi cu îndoială.

  — Accept, zise el, istoria ta, fiindcă n-am un franc în buzunar. Dar să ştii că cucoana pentru care arunci zece lei nu merită astfel de sacrificiu. Cât despre bătrân, te vestesc că nu mai face două parale. Are paralizie generală. Şi măcar n-o are interesantă. Tot ce poate fi mai tipic, din punct de vedere clinic. Era să mi-l dea înapoi.

  După plecarea lui Simion, Aglae îşi schimbă deodată manierele. Începu să se îmbrace din ce în ce mai modern, să meargă în oraş după cumpărături, să cheme în casă prietene. Lucru ciudat. Pe Aurica şi pe Olimpia nu le mai privi cu ochi buni. Toată atenţia ei fu în direcţia lui Titi, căruia îi cumpără haine noi, îi dădu un ceas de aur, confiscat demult de la Simion, şi chiar bani de buzunar. Pretindea acum să iasă în oraş împreună cu el şi, pentru întâia dată în viaţă, se duse la cinematograf, în sala „Minerva”, unde se reprezenta La tour de Nesle şi o comedie cu Rosalia. Reprezentaţia nu-i plăcu, afirmând c-o supărase la ochi. Laudă în schimb Fata aerului, pe care o văzuse odată la teatru, şi însărcină pe Titi să-i comunice dacă se va mai juca vreodată. După reprezentaţie îl invită la „Carul cu bere”, unde cu multă demnitate comandă bere, după ce dădu o mulţime de recomandaţii inutile chelnerului. Vederea altor grupuri de oameni mulţumiţi în jurul meselor îi produse invidie, ceea ce şi mărturisi lui Titi.

  — Uite, lumea petrece! Aşa trebuia să fac şi eu cât eram tânără. Cu cine să te înţelegi însă? „El” mergea după stricatele lui, şi eu îmi băteam capul cu voi. Ce-a fost a fost. Acum vreau ca măcar tu să trăieşti altfel, să mă bucur şi eu pe lângă tine, fiindcă fetele, odată măritate, îşi văd de bărbaţii lor. Trebuie să m-asculţi pe mine, dacă vrei să te fac om. Ţi-ai făcut mendrele, ai greşit o dată, acum cred că te-ai săturat. Să mă laşi pe mine să-ţi găsesc o fată bună, cu avere, fie şi mai în vârstă. Chiar mai bine în vârstă. Azi banul e tot. Cu cartea nu faci nimic. Să-l văd pe Felix al dumitale ce-are să facă cu medicina lui. S-o ia pe zăpăcita de Otilia.

  După puţină gândire, Aglae îşi corectă impresiile:

  — Dacă ar lua-o pe Otilia, n-ar fi prost. Dar nu se uită ea la un studenţaş. Ei îi trebuie moşieri. Otilia era bună pentru tine. E obraznică, dar îndrăzneaţă, urâtă nu. Ai fi rămas cu avere, nu glumă, de la Costache. Fiindcă nu eşti şi tu mai înfipt, mai bărbat, cum să-ţi spun? Vă pricepeţi la altele, vă lăsaţi păcăliţi de câte o nebună, şi pe o fetişcană ca Otilia nu ştiţi s-o struniţi. Vă râde în nas. Pe vremea mea, când bărbatul şi părinţii se hotărau, fata era înşfăcată pe sus. În sfârşit, acuma cu Otilia nu mai vreau eu. Frica mea e să nu-i lase păcătosul de Costache toată averea pe mâinile ei. Fată, lasă că-ţi găsesc eu, numai să fii ascultător.

  Titi, lipsit de pesonalitate, şi în fond preocupat mereu de problema sexuală, ascultă cu religiozitate şi plăcere, încântat de a-şi vedea aspiraţiile astfel conduse de altul. Prin nu se ştie ce mijloace, Aglae făcu cunoştinţa grasei neveste a lui Iorgu, care se simţi foarte onorată de vizitele ei, fiindcă, deşi foarte bogată, se socotea de o categorie socială inferioară. Madam Iorgu era afabilă, greoaie la mers, avea interior bogat, fără ştiinţa luxului, şi oferea prăjituri nemţeşti, din care Aglae mânca bine, cu multe laude. Fetiţei lui Iorgu, Lucica, fată care împerechea caracterele rasei germane şi ale celei eline, având păr blond în cozi, ochi albaştri, sprâncenele negre, îmbinate, şi nas drept, Aglae îi aduse fel de fel de nimicuri, cărora le dădea o valoare istorică prin cuvintele: „Aşa purtau fetele pe vremea mea!” Titi făcu portretele doamnei Iorgu şi Luciei, spre încântarea mai ales a celei dintâi. Fata, deşi măricică şi sprintenă, era lipsită de orice cochetărie, părând a ignora cu desăvârşire că pe lume sunt două sexe. Mânca cu plăcere, răspundea cuviincios la întrebări şi fugea, din când în când, afară, sărind dintr-un picior pe altul. Aglae se interesă bine asupra vârstei şi tuturor condiţiunilor fetei şi într-o zi expuse doamnei Iorgu această idee:

  — Madam Iorgu, eu, în locul dumitale, la treisprezece ani aş mărita-o. Când o fată trece de optsprezece ani, oricât de frumoasă şi de bogată, e primejdie să-ţi rămână pe cap. Sunt păţită.

  Era limpede, oricât de absurd s-ar fi părut, că prin capul Aglaei trecea aceeaşi idee care străbătuse, în chip de glumă semiserioasă, prin capul lui Stănică. Oricum, ipoteza aceasta apăru Aglaei ca prea îndepărtată, fiindcă la casa ei începu să primească tot felul de cucoane bătrâne care profesau, neoficial, peţitul şi cărora le prezentă cu mare satisfacţie pe Titi.

  — Mamă, zise într-o zi Aurica, tu eşti mai ocupată să-l însori pe Titi decât să mă măriţi pe mine!

  — Da' ce, vrei să te arunc eu de gâtul bărbaţilor? De acum încolo fă ce vrei, numai să nu-ţi scoţi vorbe.

  Aurica sughiţă iarăşi repede într-o batistă, dar se refăcu numaidecât şi-şi continuă mai departe automatismele ei erotice.

  Că Aglae dorea să reia legăturile cu moş Costache, nu mai era nici o îndoială. Stănică fu instruit să înceapă tratativele.

  — E urât, zise acesta lui Costache, ca fraţii să se certe între ei. Ştii dumneata, vorbeşte lumea. Şi-apoi la vârsta asta! O mână spală pe alta, şi amândouă obrazul. Doamne fereşte, ai nevoie de ceva, de un ajutor, vine o boală. Fireşte, suntem noi, nu te lăsăm noi, n-avea grijă, dar cine, mai mult ca o soră, poate să ghicească trebuinţele unui frate? Supărări trecătoare, fleacuri. Pentru nişte copii nu face să împingeţi lucrurile prea departe. Poate greşeala nu e de partea dumitale, de acord. Eu spun chiar: greşeala e a soacră-mi. Nu trebuia s-o jignească pe Otilia. Dar vezi şi dumneata. E singură acum, necăjită, moş Simion bolnav, gândeşte-te însuţi.

  Moş Costache contemplă ironic pe Stănică şi zise, în sfârşit:

  — Şi… Şi ce doreşte de la mine? Nu stă bine unde stă? Aceste cuvinte deconcertară pe Stănică. Temându-se ca el însuşi să nu se strice cu bătrânul pentru o chestiune la care nu ţinea deloc, schimbă pe dată vorba.

  Aglae opri pe Felix în drum, deşi acesta, după incidentul cu Titi, nu mai călcase în casa ei, dând a înţelege că e supărat. Îl întrebă de sănătate, se miră inocent că nu mai vine pe la ea, se informă asupra activităţii lui, asupra sănătăţii lui Costache, ceru lămuriri dacă el şi Costache mănâncă bine şi au toată îngrijirea din partea Marinei.

  — Vezi, zise ea, în chip surprinzător, Otilia era ea cam distrată, dar cu vorba ducea casa. Nu v-a scris nimic?

  Într-o zi, apăru în casa lui Costache chiar Aurica. Cu dulcegării şi moliciuni îl vesti că Aglae ar dori să-i spuie „ceva”, rugându-l să treacă dincolo, după-amiază.

  — Spune! Zise bătrânul.

  — Apoi, eu nu ştiu, se apără Aurica, mama vrea să-ţi vorbească.

  — Să-ţi spună ce vrea, şi vedem noi! Răspunse, clipind din ochi, bătrânul.

  Aglae începu să fie preocupată de sănătatea ei, găsi că are reumatisme şi manifestări artritice şi află că un tratament cu iod, acum când era cald, ar fi fost foarte nimerit, mai ales injectabil. Madam Iorgu, care făcea astfel de injecţii, îi destăinui că Weissmann, deşi tânăr, făcea injecţiile bine şi ieftin. I-l recomandase chiar un doctor, care se slujea de serviciile lui. Aglae fu silită să cheme pe Weissmann, prin Felix, şi să-i plătească cheltuielile cu trăsura. Îl convinse totuşi să se mulţumească numai cu cinci franci, fiindcă, zise ea, eşti tânăr, e ca şi când te-ai fi plimbat cu birja şi ai făcut şi un bine unui bătrân bolnav. În convorbirea cu Weissmann, care profesional aducea vorba şi de Simion, Aglae, evitând numele acestuia, se exprima în aşa fel încât să se înţeleagă cum că între bătrân şi ea nu e nici un raport. Dacă Weissmann se oferea să vadă pe Simion, Aglae spunea:

  — Cum vreţi! Îţi faci pomană cu un nenorocit. Concepţia ei în privinţa lui Simion, pe care i-o descoperi Weissmann, era că „decât aşa, mai bine moartea”, sau în variantă: „mor tineri în primăvara vieţii, şi pe un nenorocit nu-l culege Dumnezeu de pe pământ”.

  — Domnule, zise Weissmann lui Felix, pe care-l ţinea de braţ, în vreme ce amândoi se plimbau, într-o luminoasă dimineaţă de iunie, la Şosea, aşa o femeie rea ca mătuşa dumitale, să nu te superi, n-am văzut.

  — Nu e mătuşa mea. Nici n-aş putea spune ce grad de rudenie este între mine şi ea. Aproape nimic.

  — Este baba absolută, fără cusur în rău, pot să jur. Bărbatul ei înnebunea şi fără infecţie. Acum e fericit, fiind înconjurat de ingeri. Şi ăsta nu e un caz particular. Aşa se va întâmpla în chip necesar, subliniez, ne-ce-sar, cu oricine se însoară. Căsătoria monogamică, alunecă Weissmann în paradoxuri în care credea, este o instituţie falsă, contra naturii. Zoologia ne învaţă că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un bărbat cu o singură femeie este un emasculat de fapt. Câţiva ani, până la treizeci de ani cel mult, când femeia are încă nevoi sexuale, nevasta e o fiinţă care poate fi graţioasă şi supusă. Apoi femeia, contrar credinţei comune, devine frigidă şi autoritară. Sexualitatea dispărută lasă în locu-i, ca focul care se stinge, un fum greu de derivate: ambiţii sociale, iubiri inegale de copii, avariţie. Cei mai mulţi bărbaţi aşa-zişi de acţiune nu sunt decât involuntare victime ale nevestelor, ajunse la vârsta când femeilor le cresc mustăţi şi păr pe picioare, semn al regresiunii secreţiilor interne. Pe cea mai delicioasă fată îţi dau voie s-o iubeşti, dar, dacă vrei să-ţi rămână neştearsă în amintire, fugi de ea. În antichitate, numai curtezana era cu adevărat respectată. Iubita mea, de care ţi-am vorbit şi care era o fată inteligentă, adică cu inteligenţă virilă, şi-a dat seama de dezastrul care o aşteaptă şi a vrut să ne sinucidem. Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.

  Lui Felix, numele Otilia în gura altuia, precum şi convorbirea în jurul chestiunilor intime îi displăceau, de aceea lăsă capul în jos. Îl distra aprinderea cu care Weissmann debitase teoria lui antimatrimonială, dar, spirit prudent, nu credea în ea. Vioiciunea colegului îl surprinsese la început, ca şi lectura lui, şi în faţa unei aşa de violente activităţi teoretice se simţise inferior. Acum însă, după un examen atent, avu sentimentul că Weissmann spunea banalităţi. Îi mărturisi delicat această impresie:

  — În fond, spui cu vorbe mai de spirit ceea ce se spune aşa de des în glumă: să nu te-nsori cu femeia pe care o iubeşti. Mă întreb dacă ai dreptate. Aşa-zisa mea mătuşă Aglae este astfel din familie. Şi fratele ei, moş Costache, tutorele meu, este tot aşa de avar şi de lipsit de simţ familial. Ceea ce mă surprinde este că pe toţi, aici în Bucureşti, îi văd lipsiţi de solidaritate de sânge. În familia în care mă aflu, unul pândeşte pe celălalt, şi-l cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârşăvii. Nu pot să-mi închipui iubirea fără apropierea statornică între cei care se iubesc. Că dragostea degenerează, încetul cu încetul, în altceva, admit. Dar există un instinct al căsătoriei, fiindcă toţi fac teoria dumitale, şi în cele din urmă se căsătoresc.

  Weissmann lăsă braţul lui Felix şi sări înaintea lui:

  — Mă-nscriu în fals împotriva observaţiilor dumitale. Bunul-simţ a ceea ce spui acuză eroarea fundamentală, abil ascunsă. Sunt deprinderi înrădăcinate care iau locul instinctelor. Ia să se retragă legea din domeniul erotic, şi să vezi cum dispare şi instinctul!

  Acum Weissmann, iubitor de discuţii aprinse, aştepta replica. Însă Felix n-avea gust de dispută. Vigoarea vegetaţiei, seninătatea cerului îl duceau cu gândul în altă parte. Se întreba pe unde se află acum Otilia, ce făcea, ce gândea. Sufletul se dezvolta aşa de liniştit în Felix, încât mania lui Weissmann de-a face teorii îl mira profund. O iubea pe Otilia, fără îndoială. Dar nici prin gând nu-i trecea să examineze temeinicia sentimentului însuşi, să-şi dea seama dacă merită sau nu să iubească o fată. Prin educaţia şi citirile lui de până aici înţelesese că iubirea e un sentiment care se înfăptuieşte la toţi oamenii în acelaşi chip: prin căsătorie. Vorbele lui Weissmann i se părură calambururi din Furnica. Felix avea în sufletul lui un fond de gravitate. Se despărţi sub un pretext oarecare de Weissmann şi se întoarse acasă, unde se închise în odaie. Discuţia îi redeşteptase amintirea Otiliei. Singura întrebare era dacă Otilia îl iubeşte sau nu, lucru de care se îndoia din ce în ce mai mult, dar că el iubea pe Otilia şi că era drept s-o iubească, orice s-ar fi întâmplat, după zece-douăzeci de ani în virtutea degenerării caracterului feminin, n-avea nici o îndoială. De aceea, ca să-şi ateste sieşi solemnitatea sentimentului, luă tocul şi scrise în caietul lui: „Iubesc pe Otilia.”

  Apoi începu să se plimbe prin odaie. Aruncându-şi ochii pe fereastra care dădea în curtea vecină, văzu o scenă care-l intrigă. Aglae, îmbrăcată, ieşi pe uşă cu multă discreţie şi se îndreptă spre poartă. Puţin după ieşirea ei din casă, Aurica, tot îmbrăcată, crăpă uşa şi urmări cu ochii pe mamă-sa. Când aceasta ieşi pe poartă şi se pierdu după case, Aurica alergă repede înspre poartă, unde aşteptă câtva. Apoi, în acelaşi chip, porni şi ea pe stradă. Felix deduse că Aurica urmărea pe Aglae. De la Stănică, venit a doua zi cu aere misterioase în odaia lui, Felix află sensul urmăririi. Stănică închisese uşa cu precauţie şi vorbea lui Felix ca şi când ar fi fost vorba de vreo problemă importantă pentru toată lumea. Iată despre ce era vorba: Aglae avea unele bijuterii, brăţări de aur îndeosebi, cam demodate, dar, în orice caz, de o valoare materială indiscutabilă. Aurica le socotea, întotdeauna, ca destinate ei. De la o vreme, Aglae găsea că în casă sunt o mulţime de „boarfe” care încurcă odăile. Vându unele mobile, o maşină de cusut şi era pe cale să scape şi de altele. Aurica ţinea la toate lucrurile din casă ca fiind, virtual, zestrea ei. Împuţinarea lor o umplu de spaimă. Se simţi părăsită, trădată, şi plânse ceasuri întregi pe înfundate. Aglae n-avea nici un fel de ostilitate împotrivă-i. Dar, pe de o parte se socotea stăpână pe avutul ei şi era agasată de rolul de simplă depozitară a bunurilor copiilor, cum voiau s-o privească ceilalţi, pe de altă parte, avea ideea că unei fete îi ajunge să aibă o casă şi o zestre oarecare, în bani, restul privind pe eventualul soţ. Încercase să-i vâre în cap Aurichii că „bărbaţii” vor acum lucruri moderne şi că toanele sunt fără rost. Aglae găsea că Titi are mai multă nevoie de asistenţa ei, fiindcă femeile sunt fără cap şi n-ar fi fost în stare să-l mai facă să trăiască viaţa din casa părintescă. Toată străduinţa Aglaei fu de a-i da de pe acum lui Titi tot ce putea să-i dea, schimbând destinaţia bunurilor. În colocvii numai cu Titi, vestise că avea de gând să-l însoare cum vrea ea, cu o femeie care s-o asculte, să stea împreună cu ea, în care caz ar fi contribuit larg la existenţa lor, administrându-le totodată gospodăria. Titi gustă aceste propuneri, devenind discret faţă de ceilalţi, spre ciuda Aurichii şi Olimpiei, care începură să-l urască şi să-l bârfească. Însuşindu-şi aceste sentimente, Stănică le comunică lui Felix:

  — Domnule, să ştii că mutul ăsta se procopseşte! Soacră-mea are parale, nu glumă, am mirosit eu! Şi ştii dumneata cât e de prost Titi? Fenomenal! E imbecil, completamente idiot. M-am interesat eu, n-ai grijă. N-are absolut nici un talent. Să nu te superi că-ţi spun, dar toţi recunoaştem inteligenţa dumitale, toţi te laudă. Faţă de dumneata, Titi e ca un gândac puturos lângă un cal de rasă.

  Indignarea metaforică nu încântă pe Felix, care era plictisit de a se ocupa de probleme cu totul străine de conştiinţa lui. Stănică urmă relaţiunea:

  — Şi cum îţi zisei: soacră-mea strânge bani. Mi se pare mie că vrea să cumpere o casă pentru Titi, să-l instaleze cu nevasta pe care i-o găsi-o şi să stea şi ea cu ei. Ei bine, Aurica, bănuind-o, a urmărit-o şi i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijuterii să vândă ceva. Atunci a desfăcut, cu un ac de cap îndoit, scrinul, unde ştia că sunt brăţările şi a văzut că lipsesc. A fost scandal mare, să nu spui nimănui. Aurica a plâns, a ţipat, soacră-mea a pălmuit-o că umblă la scrin, şi celelalte. Acum s-au împăcat. Foarte bine. Cine ştie ce învoială au făcut împreună?! Însă, eu acum vin să te-ntreb: frumos e asta? Dar Olimpia, ale cărei interese le prezint, nu are nici un drept? Actul dotal e fleac. Convenţiunea tacită a fost ca Olimpia să aibă partea ei din averea mă-si. Aşa se întâmplă când te însori din sentiment. Pe mine sentimentul, bunătatea m-au omorât. Dar am să fiu forte de aci înainte, nu mai admit nici o slăbiciune. Nu se ţine angajamentul, o redau pe Olimpia căminului părintesc.

  Felix, neştiind ce atitudine să ia faţă de aceste ieşiri, pentru el indiferente, întrebă ca să se afle în vorbă:

  — Şi acum ce faci?

  Stănică se uită în toate colţurile odăii, deşi era de prisos, apoi şopti la urechea lui Felix:

  — Vreau s-o înduplec pe soacră-mea să-mi dea, cu titlu de împrumut, nişte bani. Am învăţat-o pe Olimpia s-o atace, sub cuvânt că trebuie să facă imediat avort. Banii împrumutaţi între rude sunt bani aruncaţi. Mai repar puţin din pierdere.

  În cele din urmă, Felix scăpă de Stănică. Cum acesta fumase tot timpul, odaia era plină ca o pădure, în care ceaţa a căzut pe sol. Deschise geamul, şi fumul ieşi în suluri, consistent. Mucurile de ţigări strivite în farfuria călimării împuţeau hârtiile. Felix le aruncă în sobă. Ca să respire puţin şi să-şi odihnească spiritul, se dădu jos. În loc să iasă afară, fu ispitit să intre în odaia cu pianul. Toate erau cum le lăsase Otilia. Notele risipite pe duşumea, pe capacul instrumentului şi chiar pe pupitru erau acoperite cu o bură de praf. Nişte flori uscate erau aruncate pe pian, de câteva luni. Felix ridică capacul de pe claviatură şi se pregătea să înfigă un deget, când auzi glasul lui Stănică. Acesta se afla acum alături şi cuvânta lui moş Costache:

  — Pe onoarea mea, l-a lăsat ca pe un câine. N-are nici cămăşi pe el. Îmi crapă obrazul de ruşine, fiindcă, ce vrei, sunt ginere. M-am întâlnit cu un intern. Măcar dumneata, ca cumnat, ai putea să-i trimiţi, acolo, o sută de lei, să speli ruşinea familiei. Eu ce-am putut am dat. Dă-mi-i mie, că trec eu pe acolo.

  Felix înţelese că Stănică vorbea de Simion. Moş Costache fu auzit mormăind:

  — Auzi ru-ruşine, cu pensia lui.

  — Nu-i aşa? Se auzi glasul lui Stănică. Ştiam eu că dumneata eşti omul lui Dumnezeu şi ai să-i dai.

  — Asta am să văd eu, trimit eu pe Felix, n-ai grijă dumneata.

  — Eh! Făcu Stănică, dezamăgit.

  Lui Felix îi fu frică de putinţa ca Stănică să spună despre el o vorbă care să-i displacă. Pentru a înăbuşi orice prostie a acestuia, Felix înfipse mâinile în clape şi începu să descifreze o pagină din Folies d'Espagne de Arcangelo Corelli. Prins asupra faptului, Stănică ieşi din odaia lui Costache şi plecă, după ce făcu muţeşte, cu mâinile, un semn de reproş către Felix că i-a stricat combinaţia. Felix continuă să cânte bucata lăsată deschisă, înainte de plecare, chiar de Otilia. În odaia înaltă şi aproape goală, pianul răsuna, făcând ecouri prin unghere. Se însera. Felix şi-o aminti pe Otilia stând cu un picior îndoit sub trup pe scaun, scuturând mereu părul blond peste urechi şi aruncând furtunos degetele subţiri deasupra clapelor, în vreme ce cu glasul îngâna fraza muzicală. Încercă să dea mâinilor alergarea aceea, spre a-şi însuşi starea de spirit a fetei, dar nu fu în stare. Nu era un pianist prea bun. Trase repede capacul peste claviatură. Răsunetul coardelor interioare se mai auzi puţin, ca scuturarea unui brad încărcat cu chiciură, apoi totul se isprăvi într-un chiţcăit uşor, şi Felix avu uimirea de a constata că din direcţia pianului fugea mărunt un şoricel speriat. „Am gonit geniul pianofortelui”, gândi el, şi părăsi odaia.

  Ieşind în oraş, Felix visă mai mult decât oricând la Otilia, cu o vagă presimţire că ceva trebuia să se întâmple. Prin asociaţie îşi aminti de Georgeta. Ideea de a se duce la aceasta i se păru acum cu desăvârşire absurdă. Ciudata familiaritate a generalului, îngăduinţa lui insistentă, toate i se păreau tulburi şi degradante, iar situaţia de a fi compătimit de Georgeta şi de general că iubea pe Otilia i se înfăţişă ca rizibilă în cel mai înalt grad. Nu, n-avea să se mai ducă la Georgeta. Chiar dacă Otilia îl uitase, îşi datora lui însuşi un act de purificare. Trebuia să se dovedească în stare de statornicie şi devotament, aşa încât, trădat de Otilia, să aibă amara satisfacţie de a fi mai presus de ea.

  Stănică vestise, solemn, că, graţie protecţiilor, va fi numit spre toamnă în magistratură, deocamdată pe undeva prin provincie. Se plictisise, zicea, de incertitudini şi mizerii şi voia să scape de familie. În provincie avea să-şi facă o mică gospodărie, avea să se bucure de linişte. După el, marile cariere începuseră totdeauna în mediu provincial. Acolo, concurenţa e mai mică, meritul iese mai repede în evidenţă. În capitală, lupta e mare, geniu să fii, şi e greu să pătrunzi. E mai bine, cum spune înţelepciunea populară, să fii capul cozii decât coada capului. Da, decât el nu înţelegea să-şi facă meseria superficial, ca orice român. Superficialitatea e o boală naţională, de aceea nu progresăm. Unui magistrat i se cer cele mai variate cunoştinţe, psihologice, ştiinţe politice, medicină. Mai ales medicină. Stănică ceru lui Felix un tratat, ceva, zise, sintetic, ca pentru un magistrat care vrea să-şi desăvârşească cultura generală. Felix îi dădu un compendiu de psihiatrie, asta credea că-l interesează, destul de vechi, unde însă autorii atingeau mereu problema responsabilităţii. Stănică îl răsfoi, deveni savant în convorbiri cu Aglae şi restul familiei, dar lui Felix îi mărturisi că e un cal prea bătrân ca s-o înceapă şcolăreşte. Lucrurile astea, fu el de părere, trebuie să le culegi vii, din gura profesorului. Într-o zi, Felix avu uimirea şi neplăcerea să-l vadă pe Stănică la un curs pe care-l asculta cu mare devoţiune. Venise cu Weissmann. Bineînţeles, Stănică nu stărui în capriciul lui, în care nu era nici o intenţie serioasă, dar făcu cunoştinţă cu câteva studente şi studenţi, din ani mai înaintaţi, prin indivizi pe care se vede că-i cunoştea mai dinainte. Afecta acum a se simţi bine printre tineri şi a-şi câştiga prin ei timpul pierdut în ariditate. Astfel într-o după-amiază, pe când Felix era închis în odaie şi citea, se trezi cu Stănică:

  — Vino-ncoace, domnule, ţi-au venit musafiri.

  Felix auzi, într-adevăr, un amestec de râsete feminine şi masculine, jos în curte, şi fu cuprins de oarecare silă. Întrebă cine este.

  — Haide, domnule, nu fi sălbatic, mai tânăr sunt eu decât dumneata. Au venit colegii să te vadă. E Weissmann, mai sunt nişte domnişoare, ai să vezi. Îmbracă-te repede şi vino.

  Stănică plecă jos, lăsând pe Felix foarte intrigat. Dacă ar fi putut să sară pe fereastră, în curtea vecină, ar fi sărit. Nu invitase niciodată pe nici un coleg acasă şi nu-şi închipuia cine putea să fie. Auzi câteva note de pian. Cineva încerca stângaci, de nerecunoscut, câteva măsuri din bucata lui Corelli, care se începea cu un adagio, apoi, renunţând, cădea în Cât te-am iubit, cântat cu un singur deget. Pe pianul Otiliei, asta i se păru lui Felix o profanare. În cele din urmă, coborî. Auzi râsete în odaia pianului, unde fuseseră toţi poftiţi, şi distinse chiar glasul răguşit al lui moş Costache. Puse mâna pe clanţă, cu îndoială în suflet.

  — Uite-l, domnule, trâmbiţă Stănică, „vărul” meu sălbatic! Îmi pare rău!

  Felix aruncă o privire şi văzu pe Weissmann lângă un perete, pe un alt ins slab, cu pleoape prea lăsate peste ochi, şi trup osos, pe un scaun, apoi o domnişoară la pian, care continua să cânte dintr-un deget Cât te-am iubit, şi o alta aşezată pe pervazul lat al ferestrei deschise, jucând picioarele în sus şi-n jos. Domnişoarele erau mai degrabă urâte, cu figuri îndrăzneţe, cea de la fereastră oacheşă şi cu bărbia ascuţită şi grasă, cea de la pian subţire, înaltă, dar cu membre dezvoltate, cărnoase. Felix nu-i cunoştea şi privi zăpăcit înspre moş Costache, pe care Stănică îl ţinea locului de braţ în pragul celeilalte uşi, care dădea spre interiorul casei.

  — Cum, se scandaliză Stănică, nu cunoşti pe domnişoarele, pe domnul?

  — Aşa cred, că nu-i cunoaşte, spuse timid Weissmann, dumnealor sunt în ani superiori.

  Stănică privi îngrijorat la moş Costache, către care se vede că afirmase că musafirii sunt prieteni de-ai lui Felix, şi rectifică repede:

  — Ce-are-a face anul? Dumnealor, zise el către moş Costache, merg de-a valma. Lasă-i să glumească.

  Renunţându-se la orice explicaţie, cei de faţă se purtară unii cu alţii ca şi când s-ar fi cunoscut. Felix nu-şi putea închipui ce-l determinase pe Stănică să-i aducă în casă astfel de inşi. Nu era probabil nici o explicaţie, afară de acea obişnuită, că Stănică era nevindecabil în a se amesteca în toate şi a provoca cele mai absurde situaţii, ca să stea de vorbă cu toată lumea şi să afle toate.

  — Fumaţi, nu e aşa? Întrebă Stănică, şi apoi tot el răspunse: Cum să nu fumaţi?

  Se prefăcu că se caută prin buzunare, apoi se scuză:

  — Sunt şi eu un boem în felul meu! Am crezut că am, dar n-am! Însă „unchiul” meu are un tutun tare, teribil! Numai nu-i pentru domnişoare.

  — Şi de ce să nu fie pentru domnişoare? Zise studenta de pe fereastră, bălăbănind picioarele şi relevând un glas gros.

  — Auzi, scumpe unchiule? Strigă Stănică. Dă-ne, te rog, puţină mahorcă de-a dumitale. A venit tinereţea, studenţimea, trebuie s-o sărbătorim. E în joc onoarea nepotului dumitale şi iubitului meu văr, Felix.

  Moş Costache se fâstâci, vru să spună ceva, dar Stănică nu-l lăsă:

  — Nu te deranja, că ştiu eu unde-l ţii. În chesea, pe scrin! Dispăru numaidecât pe uşă. Costache, alarmat, voi să alerge şi el după Stănică, dar fu oprit de glasul domnişoarei de la pian:

  — Dar pentru cine ţii dumneata pianul ăsta? Dumneata cânţi? Răguşit de îngrijorare, bătrânul răspunse cu glasul său cel mai stins:

  — Cântă fata mea!

  — Aha! Va să zică, ai o fată! Mare?

  — Domnişoară, şopti pe ghimpi Costache, cu ochii la uşă.

  — Ce curioasă extincţie a vocii ai dumneata! Observă domnişoara de la fereastră, sărind în picioare. Se vede că fumezi prea mult. Ia deschide puţin gura.

  Prins prea repede cu comanda, bătrânul deschise gura, în care domnişoara privi.

  — De altfel, mi se pare, zise ea, că are şi o iritaţie a amigdalelor. Nu vi se pare?

  Toţi se strânseră în dreptul gurii lui Costache şi priviră. Bătrânul fu salvat de Marina, care apăru pe uşă:

  — Mi-a spus Stănică, zise ea, mahmură ca întotdeauna, să fac cafele. Câte cafele să fac?

  — Ce cafele? Se sperie moş Costache.

  — Fă şi dumneata mai multe, vreo zece, întrerupse domnişoara de la pian pe bătrânul înspăimântat.

  Acesta încerca măcar o rectificare a numărului:

  — De ce zece?

  — Ei, moşule, sări domnişoara oacheşă, nu fi econom la cafea! Felix fu foarte rău impresionat de această scenă, şi-l blestemă în gând pe Stănică cu toată violenţa de care era capabil. Stănică, în odaia în care se jucau cărţi, descoperise numaidecât cheseaua, din care scosese un pumn bun de tutun şi-l ascunse în buzunarul pantalonilor, adăugând şi câteva foiţe „Job”. Întârzie, însă, intenţionat, ca să scotocească prin odaie. Trase de mânerele sertarelor, care erau însă închise, se uită pe dedesubtul mobilei, întoarse un tablou pe dos, mai medită, căută apoi să vadă dacă masa n-avea vreo cutie a mesei, în care se aflau cărţi de joc şi fel de fel de nimicuri, bine aşezate, privi repede şi grăbit, luă numai un creion roşu şi albastru, neascuţit, împingând iarăşi cutia la loc.

  „Al dracului moş, murmură el, cum seamănă cu soacră-mea! De unde are el atâtea creioane neîncepute? Să-i fi cerut, nu ţi-ar fi dat.”

  Reapărut în odaia cu musafiri, Stănică împărţi, generos, tutunul din chesea, oferind, parcă în deriziune în cele din urmă şi lui moş Costache, care, vizibil necăjit de dispersiunea tutunului său, luă ultimele fire şi-şi făcu o ţigară mai groasă decât a tuturor.

  — Va să zică, unchiul dumitale, zise medicinista de la pian, are o domnişoară.

  — Şi ce domnişoară încă! Declamă Stănică. Domnişoara Otilia este o frumuseţe rară. Să sperăm că în curând vom face nuntă.

  — Nuntă, cu cine? Întrebă medecinista de la fereastră.

  — Cu dumnealui, dacă dă Dumnezeu, zise Stănică, arătând cu mâna spre Felix şi făcând cu ochiul spre bătrân. Felix se posomorî atât de tare, încât musafirii râseră de el zgomotos.

  — Nu pricep ce spui dumneata, zise domnişoara de la pian, între două fumuri de ţigară, spui că dumnealui e nepot şi domnişoara e fiică. Ce fel de căsătorie e asta?

  Stănică, prins asupra contradicţiei, căută să se strecoare:

  — Beţi cafeaua, că se răceşte, întâi, şi să-l lăsăm pe vărul meu Felix, că e ruşinos. E aici un caz de rudenie pe care nu pot să vi-l explic.

  Domnişoara de la pian răsfoi notele Otiliei, dându-le şi cu piciorul, spre necazul lui Felix:

  — Ce de mai note muzicale, şi tot lucruri pretenţioase! Domnişoara dumitale nu e deloc frivolă.

  — E pianistă mare, domnule, protestă Stănică, studiază la Paris.

  Domnişoara se uită distrată la el, apoi începu să cânte rău, cu intermitenţe, Songe d'automne. Colegul uscat se aplecă familiar peste umărul cântăreţei şi-şi lipi, cu concursul acesteia, obrazul de obrazul ei. Cealaltă domnişoară se dădu jos de pe pervazul ferestrei şi începu să valseze.

  — Dansezi? Întrebă ea pe Stănică.

  — Tinereţe, tinereţe, parcă sunt iar student! Exclamă Stănică, privind semnificativ spre moş Costache şi se prinse în vals cu studenta.

  Aceasta întrebă pe bătrân peste umărul lui Stănică:

  — Moşule, nu mai ai o ţigară?

  Bătrânul, înspăimântat, bulbucă ochii mari, nerăspunzând, apoi la o întoarcere a fetei se strecură pe uşă şi dispăru.

  — Unde e moşul? Întrebă aceasta fără tact. Ce, moşul e supărăcios?

  Însuşi Stănică îşi dădu seama că limbajul acesta era cam prea nepotrivit, şi făcu semn domnişoarei să tacă. Îi spuse mai încet:

  — Unchiul meu e cam bolnav, nu trebuie să-l supărăm.

  — De bolnav, e bolnav, n-ai grijă dumneata, replică fata, nepăsătoare. Are un gât congestionat, ceva de speriat! Mult n-o duce aşa.

  — Crezi? Întrebă Stănică mai mult interesat decât speriat sau scandalizat de cinismul fetei.

  — Dumneata, domnule Felix, zise domnişoara de la pian, îmi faci impresia că nu te simţi bine cu noi. Eşti cast, nu suferi tovărăşia femeilor?

  — Ba da, ba da! Spuse automat Felix.

  — Ce vorbiţi, sări Stănică, vărul meu să nu sufere femeile?! Phii! E un cuceritor de marcă. Dacă v-aş spune eu ce are el la activul lui, v-aţi schimba opinia.

  — Bolnav ai fost vreodată? Întrebă serios domnişoara de la pian.

  Toţi izbucniră în râs (e drept, Stănică mai puţin), în vreme ce Felix rămase înmărmurit, nevoind să înţeleagă.

  — Vai, dragă, ce ochi face! Spuse autoarea spiritului către ceilalţi, ca şi când Felix ar fi fost un intrus amuzant în propria lui casă. Il faut absolument le deniaiser! 8.

  Propoziţia franceză jigni şi mai mult pe Felix, fiindcă presupunea din partea domnişoarei presupoziţia că el nu înţelegea. Urî numaidecât pe toţi şi tremură de mânie, mai ales că văzu cum domnul, după o scurtă cercetare cu ochii, strivi mucul de ţigară în farfurioara sfeşnicului pianului. Domnişoara încercă la pian Tu ne sauras jamais.

  — Micule, zise ea întorcându-se către tip, ce dulce e bucata asta!

  Cei doi se sărutară fără jenă, prelung şi ostentativ.

  — Voi vă sărutaţi? Se miră cealaltă domnişoară. Asta e trădare, domnule Raţiu, zise şi ea lui Stănică.

  Acesta se prezentă ofiţereşte, foarte emoţionat, şi probabil s-ar fi pretat falselor demonstraţii de libertinaj ale fetei dacă n-ar fi auzit trântitul unei uşi. Felix fugise din odaie.

  Într-adevăr tânărul suferea. Avea impresia că profanase un sanctuar, că batjocorise imaginea Otiliei. I se păru că aude, pe când trecea prin apropierea ferestrei deschise: „Dar n-am ştiut că se supără!” Era aşa de surescitat, încât nu ştia bine ce să facă. Porni cu capul gol pe stradă. În urmă, simţi paşi şi se auzi chemat de Weissmann. Când fu lângă el, acesta îi spuse foarte încurcat:

  — Eu n-am nici o vină, îţi jur pe iubirea mea. Eu nici nu-i cunosc pe dumnealor decât din vedere. Domnul Stănică ne-a adunat. Ne-a spus aşa, că e îngrijit de tristeţea ta, că ai suferit mari decepţii în dragoste şi vrea să te distreze, să te iniţieze în adevărata viaţă studenţească.

  Felix se rugă de Weissmann să-l lase singur, şi el se plimbă pe străzile singuratice din cartierul Antim, ieşind apoi în strada Rahovei, până ce se linişti. Când se întoarse, nu mai era nici un student în odaia cu pian. Sus, în odaia lui, găsi pe Stănică. Individul începuse să-l agaseze.

  — Iubite domnule Felix, zise acesta pompos, te rog să primeşti scuzele mele cele mai solemne. De aceea am aşteptat aici. Ai avut dreptate, perfectă dreptate. Pe tipi i-am expediat numaidecât, le-am dat a înţelege că aici nu e ce cred dumnealor. Eu însumi, îţi mărturisesc, am fost indus în eroare. Mi-au spus că te cunosc, că aşa şi pe dincolo. Dacă ştiam, nu-i aduceam. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creştere! Asta e noua generaţie! Păi, domnule, pe vremea mea fetele erau sfinte! Olimpia să se maimuţărească în halul ăsta?! Am adorat-o, am cultivat-o, şi nu m-am apropiat de ea decât când mamă-sa mi-a încredinţat-o cu mâinile ei (în realitate fusese, precum ştia şi Felix, altfel). Astea sunt intelectuale! Ruşine! Nu-i vorbă, intelectuală este şi Otilia, dar ce fată, ce gingăşie! Eu, când tot glumesc că o iei pe Otilia, în fond îmi trădez o dorinţă lăuntrică: s-o iei odată cu adevărat. Da, domnule, dumneata eşti tânărul curat la suflet, şi ea e un crin. Luaţi-vă şi fiţi fericiţi!

  Felix scăpă cu greu de Stănică. Acesta trecu şi la Aglae, şi denatură lucrurile după metoda lui, adăugând (ca să se răzbune că i se stricase combinaţia cu studenta) că Felix e un băiat bun, dar nesociabil. Apoi îşi aduse aminte de verdictul medicinistei şi adăugă:

  — Apropo! Ştiţi că am pus pe doctoriţă să-l examineze pe moş Costache, mi-a venit mie o idee. Ei bine, e bolnav rău, săracul, nu vă uitaţi pe din afară. Dacă m-aş lua după doctoriţă, apoi atunci e grav de tot (Stănică spuse „grav” cu intonaţia cu care ai zice „straşnic”), îl pierdem şi pe el, săracul, fireşte, dacă nu-l îngrijim. Eu zic că ar fi bine să vă împăcaţi.

  — O să văd eu ce fac şi cu el! Zise Aglae gânditoare, desfăcând capacul ceasului de aur şi pocnindu-l iarăşi la loc.

  Oroarea lui Stănică împotriva studentelor nu era chiar în totul simulată. În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta. În ascendenţa lui se aflau, pe cât se putea ghici, albanezi veniţi de-a dreptul de peste Dunăre şi numiţi, mai dulce, „arnăuţi” sau, cu totul eufemistic, „macedoneni”.

  — Moşii mei au fost negustori, oameni de acţiune, de la ei am eu groaza de a sta pe scaun, la un birou. Jos funcţionarismul!

  Raza operaţiilor acestor moşi se deducea din vorbele lui Stănică a fi fost Oborul. El vorbea câteodată, copleşit de amintiri, de cuptorul plin cu pâini, de şuri cu saci de grâu, de cai, de harabale, de câmpul lui Eliade. Se putea presupune, fără greutate, că părinţii şi moşii lui fuseseră brutari. Apoi rămăsese orfan, el şi cu mulţii lui fraţi, şi pomenea de un mare morar, cu nume tot balcanic, care i-ar fi crescut. Ba chiar lui personal i s-ar fi făcut propuneri strălucite.

  — Domnule, unchiu-meu a vrut să mă trimită la Paris, cu copiii lui, să fac şcoala acolo, şi n-am primit. Prostie. N-am vrut să mă înstrăinez, fiindcă aveam suflet curat. Unde mai sunt încă o dată copil, c-aş şti acum ce să fac! Eram om şi jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaş!

  Adevărul este că Stănică avea simţ familial şi că familia lui împărtăşea acest sentiment. Din numele pe care le pronunţa reieşea că avea încă fraţi şi surori în număr mare, precum şi numeroase rude de a doua categorie. În convorbirea lui, expresiile „unchiu-meu”, „mătuşă-mea”, „moşu-meu”, „soră-mea” apăreau cu nota fanatismului. De sărbători, Stănică arunca la cutie un pachet de felicitări şi primea el însuşi un morman. În casă la el, însă, nu venea nici o rudă. Pentru ce? Olimpia dovedise un caracter acru şi declarase de la început că e sătulă de rude. Astfel, Stănică nu fusese în măsură de a o prezenta multelor sale rubedenii, ceea ce îl jigni în adâncul sufletului. Lipsind această formalitate de deferenţă, rudele lui, surori, fraţi, unchi, mătuşi, cumnaţi şi cumnate, refuzară să-l viziteze, fără ca totuşi să-i facă vreo aluzie oricât de puţin maliţioasă asupra Olimpiei, şi amintind mereu în chip cordial, în corespondenţă, şi de ea. Poate că unele dintre rude ar fi consimţit în cele din urmă să-i calce în casă, dar Stănică rezista el însuşi şi nu invita, ceea ce pentru educaţia excesiv formalistică a familiei lui era decisiv. De fapt, lui Stănică îi era ruşine să-şi publice căsătoria şi, oricât el însuşi ar fi fost fără prejudecăţi, sângele vorbea în el ca în toţi ceilalţi. Iar pentru toţi ceilalţi, căsătoria unui bărbat trebuia să fie condiţionată numai de avere. Fetele, ca să uşureze pe părinţi, puteau să se mărite şi mai rău, dar un bărbat ca Stănică, cu carte, niciodată. Acest punct de vedere, devenit disciplină, pact al neamului, era susţinut cu îndărătnicie, mai cu seamă de femei. Prin urmare, Stănică, în ciuda sincerităţii sentimentelor lui pentru Olimpia, la început, fie şi sub formă nestabilă, se simţea vinovat de a fi călcat regula şi se temea să înfrunte ochii ironici ai rudelor. Casa pe care o luase de la Simion era o dărăpănătură. Prin avere se înţelegea în familie lucruri fabuloase. Nu toţi în familie erau bogaţi, unii erau chiar cu desăvârşire scăpătaţi sau de o condiţie mai mult decât modestă, mulţi erau însă bine situaţi, mari industriaşi sau moşieri, sau, în sfârşit, în posturi de comandă bine retribuite, mai degrabă în mari întreprinderi decât la stat. Erau printre ei magistraţi, politicieni, dar nici un ofiţer. De serviciul militar căutau printr-un straniu atavism să scape toţi. Lucru notabil, indiferent de situaţia lor materială, rudele se aveau bine între ele şi nu se dispreţuiau. Cei bogaţi veneau măcar o dată pe an în casa celor săraci, în oraş ruda cu mari relaţiuni îşi lăsa tovarăşii de convorbire şi întindea mâna rudei cu haina roasă, mic impiegat. Stănică era foarte mândru de rudele lui şi circula, cu ştirea sau fără ştirea Olimpiei, de la unul la altul. Îl opreau la masă oriunde se ducea şi, cum rudele lui erau foarte numeroase, ar fi putut mânca două luni în şir gratis, fără să intre de două ori în aceeaşi casă. Astfel se explică necesitatea pe care o simţea Stănică de a sta de vorbă cu multă lume, de a trece de la o familie la alta, de a afla tot ce se petrece peste tot. Deşi sărac, Stănică nu avea grija viitorului, cu atâtea rude solidare. E drept că acestea nu-i dădeau bani decât foarte puţini, fără ştirea Olimpiei, fiindcă în genere ele nu admiteau ca unii să trăiască pe socoteala altora. Perfect egali în evenimentele capitale ale vieţii, naştere, nuntă, moarte, aniversări, unde se adunau în număr considerabil, ţineau să rămână despărţiţi prin avere. Dar averea nu le dădea orgoliu. Dimpotrivă, cei bogaţi doreau ca cei săraci să se procopsească şi le căutau mijloace, fără să-i silească. Familia avea cultul iniţiativei personale. Dacă Stănică ar fi dorit să-şi găsească o meserie mai sigură, ar fi căpătat-o fără îndoială. Însă el se mulţumea cu mediocritatea lui liberă şi sigură, în aşteptarea unei lovituri. Rudele nu-i cultivau lenevia, întreţinându-l, dar socoteau foarte legitimă aşteptarea lui de a-şi face o situaţie mare şi neprevăzută. Familia lui Stănică avea foarte multă asemănare cu familiile domnitoare din Europa. Din acelea fac parte regi şi ofiţeri săraci, împărătese şi obscure soţii de conţi provinciali. Regii în activitate dau rudelor numeroase un ajutor neînsemnat, câteodată, care nu le scoate din mediocritate, dar le onorează apartamentul sărac cu vizita lor şi le acordă cu prisosinţă atributul de „unchi” sau de „văr”. Şi acolo meseria lucrativă e socotită ca o eroare, iar legăturile de familie se pun la cale după un examen colectiv. Situaţia aceasta are avantajele şi dezavantajele ei. De pildă, spre a se putea căsători cu Olimpia, Stănică a trebuit să se pună în conflict cu familia, dar aceeaşi familie îi dădea siguranţa pe lume.

  La Stănică, lăcomia şi versatilitatea nu obtenebrau observaţia morală. Că un bătrân trebuie să moară şi să lase averea tânărului, asta înţelegea foarte bine. Ba chiar avea o listă de rude, care, prin decese sistematice, puteau să-l pună şi pe el în măsura de a moşteni, deşi din cauza prolificităţii familiei el rămânea o rudă veşnic colaterală. Dar să arunci în spital un bătrân sau să privezi un copil de succesiune, asta i se părea o infamie. Aglae era pentru el o „viperă”, iar Olimpia pierduse mult în ochii lui prin indiferenţa arătată faţă de accidentul lui Simion. Şi purtarea lui moş Costache, care strica orice previziune, îl irita. Când era în joc interesul lui, Stănică găsea, nu-i vorbă, argumente suplimentare. Dacă din înlăturarea lui Simion ar fi tras un profit, ar fi susţinut că se făcuse „tot ce era uman posibil” şi că acum trebuiau apărate „legitimele drepturi ale copiilor frustraţi de uzul bunurilor ce li se cuveneau”. Câteodată se înduoioşa la gândul absurd că moş Costache putea să-i lase şi lui ceva, şi atunci admira „jertfa oamenilor vechi”, care se privează de bucuriile vieţii ca să facă cu putinţă „înălţarea tinerilor”.

  O problemă începuse să devină pentru Stănică, de la o vreme, Olimpia. Dacă o iubea sau nu, este greu de spus, întrucât lui Stănică îi lipsea expresia mai analitică a sentimentelor. Din purtările lui nu se puteau desprinde decât emoţii şi o concepţie. De bună seamă că atunci când se căsătorise cu Olimpia fusese emoţionat. Încercase în mândria lăuntrică de-a face un gest necugetat, romantic, în dauna intereselor lui. Nu mersese până la căsătorie, fiindcă, îşi zisese că, după atâta sacrificiu, se cădea să judece matur şi să apere existenţa „fiului său şi a mamei fiului său”. A urmat ceea ce ştim. Când vorbea de dragoste, de căsnicie, Stănică era totdeauna emoţionat exterior. În fundul sufletului, simţea o inexplicabilă plictiseală, O vină imensă, nedeterminată. La drept vorbind, gestul de a se căsători cu Olimpia nu era romantic decât momentan. Stănică crezuse că face un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu. Informaţiile lui, despre moş Costache îndeosebi, erau strălucite. Nu aflase însă despre Otilia decât ca de o fetiţă crescută de milă, dimpotrivă, i se spusese că toată averea era destinată fetelor Aglaei.

  Stănică devenise romantic prin eşec şi acum era trist, aşa de trist, încât i se păru că încearcă toate emoţiile prin care trece un mare izbit de soartă. Gândul obscur de a se scăpa de Olimpia şi a încerca o altă lovitură, de data asta bine controlată, cu ajutorul rudelor, îl mai invadase adesea. Nu aproba nici temperamentul Olimpiei. N-o putea învinovăţi de nimic, însă admiraţia lui era pentru femeia sprintenă, sociabilă, pe care o înţelegea ca pe Otilia, şi ar fi scuzat-o ca pe Georgeta. Ar fi vrut o femeie care „să-l împingă,. A scăpa de Olimpia însemna divorţul. Să dea însă divorţ fără motiv era, după concepţia lui, o „canalierie„. Olimpia era „mama îngeraşului lui mort„. Imposibil. „Nu se întemeiază o patrie fără fidelitate conjugală„. Aşa spunea el faţă de lume. În schimb, întrevedea despărţirea în două chipuri pe care şi le prezenta cu plăcere şi consolare mental. Se întorcea acasă şi găsea pe Olimpia în braţele unui individ. Scena îl zguduia, îl mişca chiar în imaginaţie. Antipatia lui, visa el, de acolo venea, din presimţirea că Olimpia este o nemernică. El, omul de viitor, căruia i se făcuse propuneri strălucite, făcuse idealism, luase „din dragoste„ o fată fără nimic, cu rude mizerabile, punându-se în conflict cu propria lui familie, ca apoi să fie terfelit. Ipoteza aceasta era frumoasă în imaginaţie. Din păcate, Olimpia, placidă, nu-l înşela. Stănică încerca pentru o clipă remuşcarea de a bănui o soţie atât de pură. A doua ipoteză pe care o visa era ca Olimpia, ghicindu-i nemulţumirea, să-l cheme şi să-i ţină acest discurs: „Stănică, tu nu eşti făcut pentru viaţa asta. Ţie-ţi trebuie o femeie de lume, cu bani, care să te ajute în carieră. Câtă vreme am avut copilul, am tăcut. Acum însă văd că nu mai merge. Nu vreau să te am pe conştiinţă. Mă retrag cu Aurica. Puţinul cât îmi trebuie să trăiesc am.„ Tot în închipuire, Stănică încerca să protesteze patetic: „Nu, nu, nu se poate să te las. Tu eşti mereu mama copilaşului nostru, a lui Relişor. Doar dacă tu nu eşti fericită cu mine! Atunci, fireşte, mă sacrific, mă dau îndărăt din faţa norocului tău. Nici aşa nu-ţi închipui că te voi părăsi. Nu, îmi fac o datorie sfântă să-ţi dau şi mai departe, de la distanţă, ocrotirea mea.„ Atât de mult înduioşau pe Stănică aceste ficţiuni, încât se simţea bun la suflet, victima chiar a bunătăţii lui. Liberat prin aceste două ipoteze de Olimpia, făcea apoi planuri măreţe, fie că noua nevastă era o femeie „consumată, fie că, mai bătrână, avea o considerabilă avere. Nici Georgeta nu-i displăcea. Era frumoasă, cu relaţii care erau mai degrabă folositoare decât dezonorante, cu putinţe admirabile de a-l împinge. Fireşte, Georgeta contrazicea conceptul lui de femeie sfântă, dar dacă în fundul nemărturisit al sufletului tocmai calitatea de curtezană cu trecere îl atrăgea, la lumina conştiinţei îşi zicea că face o faptă minunată: „ar înălţa-o pe Georgeta până la el”.

  Toată ciuda lui Stănică venea din faptul că Olimpia nici nu-l înşela, nici nu-i propunea să divorţeze, dimpotrivă, îl privea ironic şi bănuitor, şi, noaptea cel piţin, îl urma în toate escapadele lui.

  În ziua când calendarul ortodox prăznuieşte pe sfânta martiră Agripina (zi de lucru de altfel), Stănică îşi aduse aminte că are o mătuşă Agripina, la care obişnuia să treacă o dată pe an. Ca să se mai smulgă din preocupările-i grele şi ca să ia un contact tonic cu familia lui, fără să spună nimic Olimpiei, porni chiar de dimineaţă în oraş şi se urcă în tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, care mergea pe Calea Moşilor. Se dădu jos la Bariera Moşilor şi se îndreptă spre Şoseaua Mihai Bravul, spre strada Fundătura Vaselor. Trecu printre butoaie noi şi alte ustensile de dogărie, scoase în faţa prăvăliilor, printre mormane de rogojini, pe dinaintea prăvăliilor cu lână şi plăpumi, şi intră în Fundătură, ocolind prin strada Vaselor şi strada Maşinii, ca să se gândească mai bine ce felicitare să-i facă bătrânei. Atunci şi-aduse aminte că nu i-a adus nimic. Se căută prin buzunar, unde găsi câţiva franci, strâmbă din gură şi se întoarse spre Barieră. Acolo dibui o simigerie, intră înăuntru şi ceru o pungă cu alune americane prăjite şi câţiva covrigi uscaţi, cu susan, dintre aceia în forma unui inel de lanţ, care se sfărâmă în gură. Aceste produse ale cuptorului plăceau cu deosebire mătuşii Agripina. Stănică se întoarse din nou în strada Fundăturii Vaselor, de astă dată pe drum neocolit, şi se opri în faţa a două case fără etaj, destul de mari şi cu tencuiala scorojită, stând de o parte şi de alta în fruntea unei ogrăzi enorme, ca două corpuri de gardă în faţa curţii de onoare a unui palat imperial. Una din case, cel puţin, cu aer de părăsire, deşi încă impunătoare, se ghicea că fusese prăvălie, din cauza obloanelor trase. Forma ferestrelor şi un pervaz lat de lemn în faţa lor, ca o tejghea, dovedeau că fusese o brutărie. Între cele două case, ar fi trebuit să fie un gard, dar nu era decât o poartă în aer, într-o parte. Curtea avea înfăţişarea unui han cu case de jur împrejur, vechi şi cu încăperi ce se ghiceau prea mari. Latura din fund a patrulaterului avea o tindă pe stâlpi de lemn, prefăcută în geamlâc. Curtea era plină de butoaie, de doage, de scânduri scurte de stejar, de papură, fiindcă într-o parte şedea un dogar. Erau şi câteva căruţe ţărăneşti cu coviltir. Într-un colţ, un individ potcovea un cal prins între trei bare în chip de uluci. Un fel de boltă fusese refăcută şi folosită ca potcovărie. Stănică îşi aduse aminte că, pe când era copil, curtea era plină de căruţe pentru pâine. Mătuşa Agripina era sora mamei lui şi era măritată după un brutar. Toată curtea era proprietatea ei, şi el se juca cu copiii Agripinei, verii lui, ascunzându-se prin unele odăi care slujeau ca depozit de făină şi grâu. Lucrătorii le dădeau voie să intre în sala unde dospea aluatul, şi le făceau mici pâini pentru fiecare. Lui Stănică i se păru chiar că miroase a cuptor.

  „Te pomeneşti, gândi el, că a luat cineva brutăria şi scoate pâine!”

  Constată însă că miroseau covrigii din buzunarul lui.

  „Cum zboară averile! Murmură el, nemulţumit. Toate astea erau ale Agripinei, şi acum ea stă cu chirie într-o odaie a caselor ei. Am avut rude putred de bogate, şi eu sunt un pârlit, când puteam să fiu milionar.”

  Ceea ce murmurase Stănică era adevărat. Agripina vânduse casele ca să-şi crească progenitura, şi acum trăia din ajutorul pe care i-l dădeau cu regularitate copiii şi chiar celelalte rude. Din casa ei însă nu voise să iasă. Îi plăcea la Obor.

  Ajuns în fundul curţii, Stănică văzu două trăsuri luxoase. Căută cu ochii prin curte şi descoperi unul din vizitiii particulari.

  — A venit şi văru-meu Panait, măi Vasile?

  — A venit numai coniţa, explică vizitiul.

  „Sigur, îşi zise Stănică, e bine când ai copii ajunşi sus.”

  Panait era directorul unei mari fabrici de zahăr şi senator sub regim conservator. Stănică se urcă pe trepte în geamlâc, deschise o uşă şi pătrunse într-o săliţă în care mirosea grozav a năut şi a cafea prăjită. Apoi bătu puţin într-o uşă, enorm de înaltă şi vopsită aşa de demult, încât se băşicase de uscăciune, şi intră. Atunci văzu acest lucru, care pentru el de altfel nu era o surpriză, că odaia, mai înaltă decât adâncă, era plină de lume. Se duse întâi la un fotoliu cu speteaza foarte înaltă, pe care şedea o bătrână cu faţa pătrată, însă cu bărbia ascuţită ca un supliment triunghiular. Bătrâna avea pe cap o scufie împodobită cu jeuri, iar un ochi îl avea stricat de albeaţă, din care pricină privea pieziş şi zâmbea în permanenţă.

  — Sărut mâna, mătuşă o firitisi tare Stănică, sărutându-i afectiv mâna ridicată în acest scop, cele dorite şi să ne îngropi pe toţi.

  — Ba să mă ferească Dumnezeu! Dar ce miroşi aşa a pâine caldă? Parcă sunt pe vremea când scoteam cuptorul!

  — Ei, ce miroase? Zise Stănică cu umor. Ţi-am adus covrigii tradiţionali. Ce poate să-ţi aducă un pârlit ca mine, ajuns la covrigi? Uite şi alune.

  Bătrâna luă covrigii, foarte încântată, şi începu să ronţăie monoton.

  — Ia să văd, cine mai e pe aici? Continuă Stănică ridicând capul.

  Pe un pat bătrânesc, înalt şi lat, cu multe suluri şi perne, dar fără tăblii, ca paturile ţărăneşti, şedeau îngrămădite vreo cinci fete de vârste felurite, de la cincisprezece la douăzeci de ani. Fetele erau îmbrăcate bine, chiar luxos, iar după faţă arătau a duce o existenţă fără griji. Erau nepoate de ale Agripinei, fiice a feluriţi copii, toţi foarte bogaţi, crescându-şi copiii cu guvernantă. Însă copiii nu se ruşinau să vină la Agripina, unde de altfel părinţii îi obligau să facă măcar o vizită anuală. Fetele râdeau şi mâncau năut, amestecat cu alune, dintr-un fel de grea cupă de aramă.

  — Ce faci, Lili, ce mai faci, Lucia, ce faci, Lică? Întrebă familiar, făcând semn cu mâna, Stănică, satisfăcut.

  — Bine, unchiule! Dar dumneata n-ai mai venit pe la noi.

  — Nu pot, dragă, se posomorî Stănică, viaţa mea trece prin momente decisive. Ori, ori…

  — Tu totdeauna treci prin momente decisive. Aşa eşti tu, cu gura mare. De când te-ai însurat, te-ai înfundat nu ştiu pe unde, la soacră-ta. Vino să-ţi facă Costică un loc la fabrică.

  — Nu mă fac eu, dragă, slugă, la vârsta asta. Poate dă Dumnezeu şi dău o lovitură.

  Persoana căreia îi vorbea Stănică era o cucoană mai degrabă tânără, dar bine hrănită, îmbrăcată cu lucruri scumpe, care nu speriară pe avocatul nostru. Doamna, dimpotrivă, tăcu, ca să nu-l supere. Hotărât, Stănică avea autoritate în familie. În mirosul de năut, el distinse efluviile unui parfum.

  — Cine miroase aşa a parfum? Tu? Se adresă el doamnei bogate, care-i era verişoară. Cu ce dai?

  — Uite cu ce dau! Şi doamna scoase din săculeţ o sticluţă ca un bloc de cristal.

  — Ad-o-ncoace! Comandă Stănică şi, punând mâna pe sticluţă, o varsă pe haină.

  — Stănică, ţipă doamna, eşti nebun? Cu asta se dă numai puţin.

  Stănică însă voia să se bucure o dată şi bine de beţiile parfumului scump.

  — Ce vă pasă, zise el ironic, vă jucaţi cu banii. Mama ei de viaţă! Când oi da de filon, mă scald în şampanie. Daţi-mi nişte bani, că mi-am cheltuit ultimele resurse pe covrigii tantei Agripina.

  Agripina asculta mulţumită discuţia şi ronţăia.

  — Cât să-ţi dau, Stănică? Întrebă verişoara.

  — Ce să-mi dai? Am zis şi eu, aşa. Parcă tu ai bani? Bărbatu-tău te ţine din scurt. Să-ţi văd geanta.

  Stănică luă într-adevăr geanta, privi în ea, mişcă admirativ din cap, luă câteva piese pe care şi le strecură în buzunar şi-apoi înapoie geanta verişoarei, decretând:

  — Nu minte, are!

  Pe un scaun şedea, în apropierea unei ferestre înalte ce dădea înspre pălimar şi curte, şi care revela grosimea extraordinară a zidului, un domn bine îmbrăcat, cu o perlă în cravata. Era ceva mai în vârstă decât Stănică şi amintea puţin pe Pascalopol, fără să aibă fineţea aceluia. Era proprietarul unei mori, milionar şi senator. Stănică văzându-l, îi făcu semn fluturător cu mâna şi-l întrebă foarte familiar:

  — Ce faci, mă Toadere?

  Interpelatul nu se supără şi răspunse simplu:

  — Bine, Stănică, dar tu?

  Stănică făcu semn cu mâna că e dezastru şi privi către ceilalţi din odaie, făcându-le salutări cu mâna, fără să-i mai onoreze cu vorba.

  — Ascultă, mătuşă Agripina, zise Stănică, privind prin odaie, tot nu te mai descotoroseşti de vechiturile astea?! Şi începu să examineze odaia.

  Zugrăvită cu mari flori de un verde-întunecos, învechit, odaia, prea mare, părea goală. La fereastră erau câteva ghivece cu cerceluşi, rezemaţi de câte o scăricică de aşchii. Cea mai mare parte din peretele de la răsărit era acoperită de icoane de toate mărimile, în faţa cărora atârnau, cu sârme legate de tavan, trei mari candele de biserică. Peretele din dreptul patului era acoperit cu două imense rame care colectau mulţime de fotografii format vizit, de nuanţă cafenie, în genere făcute de Waber şi de Gerstl. În şiruri egale, ca nişte fronturi, erau de faţă acolo toţi membrii numeroasei familii. Stănică, aplecându-se asupra patului şi sprijinindu-se cu mâinile de umerii fetelor, examină cu atenţie un cadru, până ce descoperi ceea ce căuta.

  — Uite, Lili, zise, ăla sunt eu!

  Şi arătă un băieţaş cu pantaloni scurţi, trecând de genunchi, cu surtuc de om matur, cu părul lins, despărţit printr-o cărare laterală, însă cu capetele inegale, parcă smulse. Părea un băiat timid, curăţel.

  — Erai drăguţ, unchiule! Zise fata.

  — He-hei, se mândri Stănică, eu am fost ceva în viaţa mea! Peretele dimpotrivă ferestrei era acoperit, până sus, cu un raft ca acelea pe care se pun pâinile în brutării. S-ar fi zis că Agripina îl scosese chiar din prăvălie, dacă lemnul gol n-ar fi fost mascat de bucăţi de caşmir vechi şi de broderii grele. Rafturile erau pline cu vase, pahare, ustensile de bucătărie chiar, cărora însă vechimea lor şi materialul le dădeau aerul unor obiecte de lux sau cel puţin de muzeu. Într-adevăr, cratiţele erau nişte tingiri mari de aramă, cu capace conice ca nişte scuturi. Numeroase tăvi de aramă, puse una într-alta, în ordinea mărimii, ibrice, căni, bizare piuliţe, toate de aramă sau alamă, făceau din raft o vitrină de muzeu. Erau acolo, aşezate în vrafuri, farfurii cu fine desene negre în tuş, semănând cu nişte litografii. O serie înfăţişa un soi de păuni zburători, amestecându-se cu fluturii în foile unor trandafiri. Marca de serie a acestor farfurii era „Asiatic Pheasan”. Unele farfurii întinse, de servit, frumoase ca nişte dantele, reprezentau înăuntru un lac pe care trecea o barcă cu ornamente rococo, dusă, cu şase vâsle lungi de galeră şi, în acelaşi timp, cu o prăjină veneţiană, de câţiva marinari în costume englezeşti, stil 1820. În barcă se afla un pavilion chinezesc. În loc de nuferi, pe lac creşteau trandafiri. Barca se îndrepta spre o fântână rococo, în marginea căreia, pe o scoică, şedea un Neptun întunecat, încoronat ca un rigă de cărţi. În fund, se zăreau o peluză englezească şi un castel. O statuie, înfăţişând un ins cu redingotă, ridica mâinile spre pajişte. Un podeţ veneţian ducea de la peluză către o insulă, unde se ridica o biserică de cel mai pur stil gotic anglican. Marca de serie era „Fountain Scenery”. Câteva cuvinte arabe dedesubt rămaseră nedescifrate de Stănică. Erau şi altele ceva mai noi şi mai stângace, însă tot aşa de ciudate. În locul trandafirilor, atârnau ciucuri de flori verzui de laur. Pe o lagună trecea un fel de gondolă încărcată cu marinari, părând nişte piei-roşii şi având unelte de pescuit. De jur împrejurul lagunii se ridicau creste mari de munţi înzăpeziţi, poate nişte fiorduri. Nori grei se îngrămădeau în jurul lunii pline. Iar pe o insulă, o mare biserică gotică cu turnuri moscovite îşi înălţa vitraliile albite de lună şi zidurile negre în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, în ciuda răcelii de Septentrion a priveliştii. Alte farfurii erau aşa de înflorite cu albastru-intens de Prusia, încât apăreau ca nişte enormi irişi. Recipientele de băut ale Agripinei erau şi mai curioase. Stănică începu să le cântărească în mâini.

  — Uite, aşa se făceau lucrurile altădată! Constată ca şi în anul celălalt, în aceeaşi împrejurare.

  Agripina nu mai avea un serviciu întreg de cristălărie, dar avea unele exemplare din toate. Avea, de pildă, pahare grele, ca făcute dintr-un singur bloc şlefuit pe câteva laturi, pahare groase cu pereţii găuriţi de ochiuri mari în chipul fagurelui, cupe de cristal, cu coadă, asemeni unor bombe, tăiate în flori şi grătare, aducând aminte de fructul ananasului, părând mai degrabă operă de bijutier decât de sticlar. Cele mai frumoase şedeau pe o bază masivă de cristal, tăiat în ovule clasice, se subţiau apoi şi se redeschideau ca un crin. Rozete de cristal pecetluiau cele opt zone. Apoi, desene fine roşii poleiau tot paharul, conturând tăieturile şi desfăşurând festoane de trandafiri caligrafici. Stănică nu se mulţumi numai cu cântărirea paharelor, ci le şi mirosi. Agripina se slujea de pahare ca de nişte borcane, punând în ele, după cum îi venea la îndemână, ţinte, sfoară, stafide, nuci curăţite. Paharele mirosite de Stănică acuzau enibaharul şi scorţişoara. O chesea mare cu capac de sticlă ce s-ar fi putut zice sculptată, şi care semăna cu o urnă funerară, era plină de cuişoare.

  — Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.

  — Ce mâncare? Zise Agripina, mărind pupila unicului ochi valid.

  — Ei, ce mâncare? Iei carne tocată, fără vine, şi fără miez de pâine sau ou, ca pentru cârnaţi de vacă (Stănică făcu buze lacome), pui frumuşel usturoi tăiat bucăţele, sare, piper mult, boia de ardei, enibahar pisat, chimion şi puţină apă să fiarbă.

  — Nu apă, Stănică, întrerupse doamna bogată, zeamă de supă şi grăsime.

  — Exact. Am pus-o eu pe nevastă-mea, dar n-a făcut nimic. Pentru asta se cere să ai înstinct, să te naşti cu sentimentul enibaharului.

  Fetele de pe pat strâmbară din nas.

  — Ce, sări Stănică, faceţi mofturi? Ştiţi voi ce e mirodenia? Aţi mâncat voi pătlăgele vinete cu scorţişoară?

  — Vai! Se scandalizară fetele.

  — Ba e bun, zise Agripina. Stănică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite. Şi mâncau mai mult peşte şi carne de oaie. Pătlăgelele aşa se fac: cureţi vinetele de pieliţă, ca de obicei, le dai în undă, le scurgi de apă, le toci, le prăjeşti în untdelemn, pui şi puţină ceapă tocată mărunţel, pe urmă le aşezi în tingire cu apă, sare, piper, ce-i trebuie, pătrunjel, scorţişoară şi unt de nucă (cum se mânca odată), şi înăcreşti cu zeamă de lămâie. Şi laşi să fiarbă.

  — Şi pe urmă, adaugă Stănică cu apetit, presari pe deasupra tot scorţişoară pisată!

  — Aşa mâncam noi, bătrânii! Încheie simplu Agripina, ronţăind alune americane.

  Stănică îşi continua ancheta prin rafturi. Se uita acum la ceştile de cafea, multe şi desperecheate. Una plină de stafide o deşertă pe gât. Cele mai delicate aveau forma unor boluri de ceai chinezesc, erau mici şi zugrăvite cu ramuri subţiri, înflorite. Neavând mâner, erau vârâte în nişte picioare ovoluide de aramă, căpătând astfel înfăţişarea unor candele.

  — Mătuşă, zise Stănică, ce faci cu atâtea ceşti, dă-mi şi mie două, să le ţin ca amintire, să arăt şi eu urmaşilor cum bea lumea cafea altădată.

  Aceasta era formula tipică cu care Stănică împuţina rafturile Agripinei. Fără să aştepte răspunsul, el şi strecurase ceştile în buzunar. Agripina făcu o invitaţie enigmatică:

  — De, Stănică, cum crezi şi tu! Astea le mai am şi eu, şi pe urmă nu mai am din ce bea!

  — Să fii dumneata sănătoasă, o încurajă Stănică, băgând repede în buzunarul umflat încă două ceşti.

  Stănică sărută mâna Agripinei, făcu semne de diferite nuanţe celorlalţi şi dădu să iasă. Toader declară că merge şi el, şi că-l duce cu trăsura până unde vrea. Avocatul acceptă, se sui în trăsură, alături de Toader, şi primi alături de el, aproape în braţe, şi pe Lili, fata lui Toader şi nepoata lui, în jurul mijlocului căreia întinse braţul, de altfel de prisos, ca şi când ar fi voit s-o susţină să nu cadă. Vizitiul de casă plesni uşor biciul pe deasupra cailor, şi trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roţi cu pneuri. Era un vehicul elegant, căptuşit cu velur maron, prevăzut cu saltele moi de divan garnisite cu broderie. Părul fetei, înfoiat în chip florentin pe umeri, îşi arunca unele fire pe obrazul lui Stănică, gâdilat în mod plăcut. La început, Stănică strânse talia fetei automatic, indiferent, acum începu s-o palpeze mai atent cu vârfurile degetelor, simulând jocul barabanei.

  „O fetiţă, o scârbă, gândi el, şi ce şolduri, ce talie! Domnişoară de măritat în regulă. Serie nouă. Aşa e când huzureşti. Hrănite bine, plimbate, cum să nu crească?”

  — Câţi ani ai tu, Lili? Întrebă el tare, strângând-o acum cu braţul, oficial.

  — Şaisprezece!

  — Ia taci! Se miră Stănică. Eşti bună de măritat.

  — Chiar vreau s-o mărit, spuse Toader liniştit.

  — Serios? Sări Stănică.

  — Ce te miri? E destul de mare. Şi mamă-sa tot la vârsta asta s-a măritat. I-am dat atâta educaţie câtă trebuie unei femei, şi acum să mă lase liniştit să văd şi de ceilalţi copii.

  Nu era o concepţie originală. În toată familia lui Stănică fetele se măritau foarte tinere, cu bărbaţi desemnaţi de cei bătrâni. Când o fată ajungea la vârsta de paisprezece ani, vorbea în mod liber de măritiş. Atât de tradiţională era această normă, încât nici o fată nu se simţea nefericită, dimpotrivă, orice întârziere o neliniştea. Fetele înţelegeau trebuinţa căsătoriei, nu se îndrăgosteau nebuneşte şi iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea raţiunii. Nu sufereau de altfel nici o constrângere şi, dacă nu le plăcea un tânăr, îl refuzau fără nici o discuţie. Luau însă parte, împreună cu familia, la procesul de alegere, îşi dădeau părerea, o ascultau pe a altora, aşa cum faci când cumperi o stofă scumpă. În acest chip, toate se măritau cu oameni bogaţi sau în stare să devină, preferând aproape cu stricteţe marii industriaşi, marii restauratori sau hotelieri, magistraţii care aveau şi moşie, mai rar un ofiţer, de la colonel în sus, niciodată un profesor, niciodată un intelectual. Fetele erau umblate prin străinătate, vorbeau câte o limbă străină, ştiau să se conducă în lume şi erau încredinţate de valoarea clasei lor, nu citeau însă nimic, nu aveau nici un fel de cunoştinţe artistice sau literare. Orice intrare pe domeniul acesta era socotită, în chip tacit, ca o dovadă de prost-gust, de proastă origine, şi individul imprudent era privit cu mirare, de la picioare spre cap, spre a i se descoperi semnele mizeriei. De aceea, în numeroasa familie, femeile, de la douăzeci şi cinci de ani în sus (căci domnişoare de vârsta aceasta nu puteau exista), erau mai degrabă antipatice, prin suficienţă burgheză şi totală, impertinentă mirare în faţa cui depăşea mijloacele intelectuale sau era sub mijloacele lor materiale. Stănică însuşi nu le cam înghiţea, fiindcă, deşi el nu avea prea mari înclinaţii intelectuale, afecta totuşi a fi „boem”, om ratat „de prea multă simţire şi dor de ce e frumos în vată”. Fetele, de la paisprezece la nouăsprezece ani, însă, erau toate drăguţe şi simpatice, fiindcă, pe de o parte, prin educaţie, depăşeau nivelul fetelor obişnuite, iar pe de alta, nefiind intelectuale prin tradiţie, erau modeste. Lili, de pildă, cu părul ei căzut în cascade pe umeri, cu pălăria de paie largă, cu ochii ei negri, uniţi prin îmbinătura sprâncenelor, prin tenul măsliniu, grecesc, era cu adevărat graţioasă. Era un fel de Otilie oacheşă, care însă prevestea că avea să evolueze spre burghezie.

  Stănică mai pipăi puţin pe Lili, lăsând tamburinarea dinspre coapsă înspre genunchi.

  „Hm, comentă el mental, ce nepoată plinuţă am! Ferice de ticălosul care-o s-o ia. Ştiu că am rude frumoase! Cu aşa familie, mă pot mândri!”

  — Ei, continuă iarăşi tare, ai pus cumva ochii pe cineva, jucăm la nuntă?

  Lili ascultă aceste vorbe liniştită, cu naturaleţe, doar cu o notă de mulţumire. Toader explică:

  — N-am găsit până acum, dar o să găsim. Mi-au dat a înţelege c-ar lua-o vreo doi oameni cu stare, de treabă, dar sunt cam în vârstă. Mă gândesc şi la asta. O fată de şaisprezece ani nu stă bine lângă un om de patruzeci şi cinci. S-a cam dus obiceiul ăsta. Mi-a spus doctorul de casă că n-ar cam fi potrivit, ştii, pentru progenitură. Înţeleg ca fata să facă copii.

  — Ai perfectă dreptate, aprobă Stănică, strângând iar mâna, nu e bine bătrân, dar nici tânăr de tot. Aşa în floarea vârstei, când e omul cu entuziasm şi cu experienţă, aşa ca mine, Toader.

  Stănică nu gândise nimic extraordinar spunând aceste vorbe, dar apoi fu străbătut de o idee insidioasă. „Ce mai nevastă, îşi zise, ar fi „o fată ca asta„ (evită înadins, din scrupul, preciziunea), grecoaică de-a noastră, sănătoasă, fără maimuţăreli. Şi ce mai avere are fata asta! Ah, Doamne, de ce m-ai făcut unchi?!”

  — Nici nu ne gândim, urmă Toader, numaidecât la un om cu avere. Îi dau zestre destulă. Mai bine un tânăr sărac, dar care să vrea să muncească, să-l ţin eu din scurt, să-l introduc în morărit. Face el avere.

  Precum se vede, Toader admitea „le jeune homme pauvre”9, numai în branşa morăritului şi industriilor agricole.

  O idee fulgeră scurt prin creierul lui Stănică, pe care însă n-o exprimă: „Oare mitropolitul-primat nu poate să dea dezlegarea de căsătorie între o nepoată şi un unchi, vorba vine unchi, când sunt în joc interese mari, păstrarea forţei unei familii, consolidarea sângelui? În definitiv, ce dacă e fata copilului surorii mamei? Ei şi? Dar sângele ei nu s-a înstrăinat prin alianţa părinţilor? În familiile domnitoare asta e ceva curent. Dă-le dracului de prejudecăţi, de-aia scade natalitatea. Cu asta şi cu paralele ei eu aş popula patria, aş face România Mare.”

  Stănică strânse peste braţe sânul fetei şi-i zise cu aer părintesc:

  — Vezi, Lili, cum eşti? Ai ajuns fată de măritat, şi pe la unchiul tău nu treci să-l rogi să se intereseze de viitorul tău. Am şi eu relaţiile mele, experienţa mea.

  Ideea de a pune la cale viitorul fetei înduioşă atât de brusc pe Stănică, încât îl făcu să deteste numaidecât gândul nemărturisit dinainte. „Sunt un păcătos, îşi zise, auzi la ce mă gândesc! N-am decât o scuză, că n-am avut parte de ceea ce meritam.”

  Stănică lăsă mâna jos, cast, şi zise cu taină lui Toader:

  — Mă Toderiţă, ce nu mai aruncaţi şi voi rugina? Tot moară, tot moşie, tot fabrică de zahăr. Numai avere şi avere. Mai sunt pe lume şi alte bunuri, morale, mă-nţelegi. Lumea evoluează, se subţiază. Să dai tu perlă de fată pe mâna unuia care stă în tărâţe! Mă, am un băiat unic, un giuvaer, ruşinos ca o fată mare, deştept, de viitor, băiat de familie bună, băiatul, mă rog ţie, al doctorului Sima. Cine n-a auzit de doctorul Sima? Face şi el medecina, şi e în anul al treilea (Stănică minţi intenţionat). Are şi avere bunicică. Mă, s-au speriat profesorii de el, scrie cărţi, are să fie cel mai mare doctor. Ăla ajunge sigur la Universitate şi la Academie. Mă, şi e frumos, de pică. Să am fete, i-aş da două deodată. Tu ştii cât câştigă un doctor mare? Colosal! Şi ce face? Te-ascultă niţel ici, niţel colo, şi-ţi ia banii. Pe urmă, cinstea. Madam doctor Sima, profesor doctor Sima. Înalţi nivelul familiei, că m-am plictisit tot de moşieri şi de directori de fabrici. Să dăm, ceara mă-si, un Eminescu. E tocmai ce-ţi trebuie ţie, un doctor.

  — Pe nevăzute nu pot să mă pronunţ! Zise cu comică gravitate Lili.

  — Ştii că-mi placi! Păi când l-oi vedea, pici jos. Ăla suceşte mintea fetelor într-un minut (Stănică simţi că se contrazice şi atenuă), vreau să zic suceşte fără să facă nimic, că e băiat serios. Primejdia e să nu vrea el, dar am încredere în gustul lui fin. Când te-o vedea, nu se poate să nu-i placi. Ştii, băiatul ăsta e puţin sub conducerea mea morală, eu îi dau directive în viaţă, aşa că m-ascultă, se lasă sugestionat. Hai să provocăm o întâlnire…

  — N-ai decât, zise Toader, n-are ce strica.

  Stănică încruntă sprâncenele în chip de adâncă meditaţie, apoi zise hotărât:

  — S-a făcut. În curând aveţi ştiri de la mine. Opreşte, mă, că mă dau jos.

  Trăsura trasă de cei doi cai lucioşi ajunsese în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe. Stănică întinse mâna spre tovarăşul de călătorie şi zise grăbit, fără timiditate:

  — Mă Toderiţă, dă-mi repede ceva parale, că nu prea am procese. Să beau şi eu din diurna unui senator.

  Toader scoase repede o hârtie mototolită pe care o ţinuse pregătită şi i-o dădu zâmbind, fără strâmbătură de neplăcere şi fără emfază. Stănică o luă, sări jos, făcând cu mâna la cei doi, şi se-ndreptă spre Lipscani, fără alte ceremonii. De-abia după o sută de metri de mers, scoase hârtia din buzunar şi o privi. Era o bancnotă de o sută de lei. Stănică visase absurditatea de a primi o mie de lei.

  — Poftim, zise el cu pofidă, aruncă suta, cum aş arunca eu o băncuţă. Bani nemunciţi.

  Stănică cumpără prăjituri de la o cofetărie şi porni spre casă. Învârtindu-se cu mintea tot în jurul ideii de căsătorie, se înflăcăra de Olimpia. Mâna pe care o retrăsese cu sentimentul vinovăţiei de pe Lili voia s-o întindă legal spre nevastă-sa. Credea că o înţelege. În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta. Olimpia era şi ea femeie, avea nevoie de lux, de rochii, de blănuri. E adevărat că nu era vina lui şi că o femeie trebuie să aibă zestre, însă nici vina ei nu era vina că avea părinţi denaturaţi. Câtă deosibire între fetele din familia lui şi cele din familia Tulea! Sărăcia te face posac, acru. Biata Olimpia! O trăsură să fi avut şi făcea din ea regină. Cu aceste sentimente generoase, Stănică intră pe poarta „proprietăţii” lui, înlăturând, pe cât cu putinţă, privirile de pe faţada strâmbă, culcată pe-o rână, a casei. Voi să intre în marchiza de lemn, aplicată ca o gheretă peste uşa principală, dar se răzgândi şi merse spre fund, unde era bucătăria. Îi era foame şi voia să ştie ce se găteşte. Bucătăria era închisă, goală. Pe fereastră văzu maşina de gătit, fără foc. Simţi o primă nemulţumire. Intră pe dindos în sufragerie, unde constată că masa era nepusă. Pe Olimpia o găsi în dormitor, îmbrăcată ca de oraş, uitându-se în oglindă.

  — Bau! Făcu Stănică, cu voinţă optimist.

  Olimpia îl privi liniştită, aproape senină. Stănică îi întinse pachetul de prăjituri:

  — Uite, iubito, mi-am permis o mică atenţie. Nu te uită Stănică.

  — Ce-ai adus acolo? Întrebă Olimpia.

  — Ce-ţi place ţie, prăjituri cu cremă.

  — Bine-ai făcut! Aprobă Olimpia fără exagerare. Cuprins de un val de sentimentalitate, Stănică se aşeză în spatele ei, cu faţa spre oglindă, scoase capul mustăcios de după coafura ei şi o strânse de mijloc.

  — Olimpia mea scumpă, tot ce văd mă întăreşte şi mai mult în convingerea că nimic nu e mai înalt ca misterul căsătoriei. Iubirea eternă, pentru care părăseşti familie, bogăţii, onoruri.

  — Mă strângi prea tare, reproşă moale Olimpia.

  — Te strâng ca să simţi că ai îndărătul tău un apărător dezinteresat, devotat, pe soţul tău, pe tatăl fiului tău. Pe cine altcineva poţi conta? Iubita ta mamă, şi soacră mie, vinde tot ce are în casă, vrea să petreacă şi să nu mai rămână şi altuia un capăt de aţă. Socru-meu abia ţi-a dat baraca asta, ca să ne asigurăm un adăpost, sub demnitatea ta. Dar n-avea grijă, nu cer decât un pic de iubire, şi las' că-ţi realizez eu toate dorinţele tale. Rudele? Îţi dau voie să le dispreţuieşti, să rupi definitiv cu ele. Ce-ai avut şi ce-ai pierdut? Amândoi, prin iubire, facem un bloc.

  Stănică strânse încă de un grad cercul braţelor şi sărută pe Olimpia pe lobul unei urechi.

  — Şi, barem sunt proaspete prăjiturile? Că de obicei le iei stătute! Observă ea, fără schimbarea glasului.

  — Îmi pare rău. Le-am comandat special pentru tine. Numai pentru tine, comoară scumpă. Uite, ţi-am cumpărat de la anticar patru ceşti de cafea antice, notează bine, de-ale strămoşilor, pe care am pus de mult ochii. Vreau să strângem de pe acum lucruri de preţ pentru căminul nostru cel nou.

  Când Stănică vru să sărute pe Olimpia şi pe obraz, aceasta arătă puţină plictiseală:

  — Dragă, mă-nţepi cu mustăţile. Lasă-mă puţin, că sunt supărată!

  — Dar ce ai? Se alarmă Stănică, aşa faci tu totdeauna, la bucuriile şi durerile tale eu nu particip niciodată.

  Olimpia desfăcu pachetul de prăjituri, luă o bucată şi începu s-o mănânce încet.