Ce faci, scumpo, îţi strici apetitul. Nu mergem la masă?
— N-am gătit nimic, servitoarea e dusă la mama. Mănâncă şi tu prăjituri.
— Dar ce s-a întâmplat, dragă? Observă Stănică, în sfârşit, cam iritat, dând drumul Olimpiei.
— S-a întâmplat că Titi iar a fugit de acasă. Unde, şi cu cine, ştie Dumnezeu!
— Nu mă-nnebuni! Exclamă Stănică, lăsându-se pe pat, plin de toate voluptăţile senzaţionalului.
Şi luând şi el o prăjitură, începu s-o mănânce, clătinând mereu din cap.
Felix visă înspre ziuă diguri lungi, pe care se spărgeau mari valuri, debutând cu urlete şi scurgându-se sfărâmat cu zornăitul unei grindini de sticlă. Apoi apele se retraseră cu totul, târâtoare ca fumul, şi lăsară descoperit fundul mării, care se vedea plin de creste inegale. Coborându-se din zbor asupra lor, Felix văzu că vârfurile de stâncă erau de fapt turle de biserici în care se clătinau clopote de toate mărimile, scoţând valuri de sunete, mai apropiate sau mai îndepărtate. Clopotniţele se prefăcură în dansatori, acoperiţi din cap până în picioare de zurgălăi, în faţa cărora Otilia se învârtea cu nişte castaniete în mână. Felix ştia că doarme şi visează, şi se silea să oprească mai mult fiece metamorfoză. Deodată, însă, ochii îi fură loviţi de suliţi de lumini, şi se recunoscu în patul lui, deşi nu rupsese toate legăturile cu visul. Curios, valurile de sunete răsunau mai departe, alcătuind frazele din Folies d'Espagne de Corelli. Felix îşi strânse şi mai tare ochii ca să se bucure de vis, însă simţi în picior răceala tăbliei patului. Printre genele obosite de atâta strângere silnică, se zăreau contururile camerei decolorate de prea multă lumină. Simţi că era treaz şi valul de sunete e o realitate. Sări din pat. O mână uşoară, furtunoasă execută partea allegro moderato, scoţând picurături vitroase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc. Mâna aceasta obişnuită cu fraza clasică, exercitată la muzică înaltă, pasionată în geometrie, era numai a Otiliei. Îşi apucă lucrurile să se îmbrace, şi de nervozitate şi le puse pe dos, întârziind operaţia. În cele din urmă, de bine, de rău, fu îmbrăcat. Fără să se mai spele, cu părul vâlvoi, alergă jos pe scări, apropiindu-se de sursa din ce în ce mai sonoră de armonie. Uşa odăii cu pianul era dată de perete. Înăuntru, ghemuită pe taburet, îmbrăcată însă ca de oraş şi cu pălăria pe cap, Otilia în persoană îşi legăna moale mâinile pe deasupra claviaturii, îmbătată de sunete, subliniind câte o măsură cu pan, pan, pan.
— Otilia! Strigă aproape fără voie Felix.
Sunetele muriră deodată, şi taburetul, printr-o mişcare bruscă, se suci pe axă înfăţişând-o pe Otilia stând turceşte.
— Felix! Răspunse fata şi sări în picioare.
Tânărul se apropie exaltat de ea, şi Otilia întinse braţele spre el. Când mâinile îi atinseră umerii, fata se opri puţin intimidată de timiditatea lui Felix. Apoi îl sărută uşor pe un obraz, uşor pe un altul şi, în cele din urmă, pe gură. Moş Costache scoase o clipă capul pe uşă şi fugi. Otilia îl ţinea strâns pe Felix la oarecare distanţă ca să-l poată privi bine:
— Felix, mi-era dor de tine. Ce-ai făcut tu atâta vreme? Otilia merse înspre taburet, reaşezându-se pe el şi trăgând după sine şi pe Felix, care se lăsă jos pe covor, cu capul în poalele ei.
— Felix, uită-te la mine, ce-ai făcut în lipsa mea? Şi fata, apucându-l de bărbie, îi ridică în sus capul.
Felix îşi reînfundă obrazul în poalele ei. Era copleşit de emoţie, dar devenit mai matur acum, mai capabil de a-şi analiza sentimentele, se sculă şi făcu recapitularea liniştit:
— Otilia, ce eram să fac? Te-am aşteptat. Eu am crezut că tu mă iubeşti, am avut încredere în tine, şi de aceea când ai plecat pe neaşteptate cu… Cu…
— Cu Pascalopol, preciză râzând Otilia.
— Da. Când ai plecat, am fost amărât. Nu te-am uitat niciodată, toate gândurile mele au fost numai pentru tine, însă eram demoralizat. Plecarea ta, trebuie să recunoşti, era ciudată, nu mi-ai explicat niciodată nimic. Cu toate că o speranţă absurdă îmi spunea altfel, în ultima vreme nu credeam că ai să mai vii.
— Ce prost eşti!
— Eu am crezut în tine, am fost devotat cuvântului dat (aici Felix avu un scrupul şi se opri puţin). Poate am greşit o clipă, sunt gata să-ţi mărturisesc, dar n-a fost nimic serios. O eroare, mai puţin decât atât, o desperare, fiindcă tu nu-mi scriai nimic. Otilia râse.
— Ştiu eroarea, te iert solemn!
— Ce ştii? De unde ştii?
— Ei, mi-a spus Stănică! Nu ştiu cum a aflat că vin, şi azi-noapte a fost la gară cu un buchet mare de flori. Bineînţeles, mi-a spus lucruri pentru o săptămână. Mi-a spus şi de o aventură a ta cu Georgeta, însă tu ştii că eu pot deosebi ce e adevărat de ce e palavră în vorbele lui Stănică. N-am crezut nimic.
— Era totuşi adevărat, până la un anume punct.
— Ah, Felix, rămâi mereu un copil! Nu poate fi nimic adevărat din punctul de vedere care ne priveşte. Ţi-am spus că te iubesc, nu sunt dădaca ta.
Otilia îl trase pe Felix de o mână, aşa cum şedea cu genunchii pe taburet, îl sărută, apoi cu cealaltă mână zdrăngăni fantezist pe pian, încheind:
— Va să zică, totul e în regulă! După puţină gândire, Otilia zise:
— Apropo, am primit o scrisoare foarte caraghioasă de la tanti Aglae et companie, însă cineva semna în ea: Isus Cristos. Probabil, în bătaie de joc. Cine să fie? Pe Titi nu-l cred în stare de astfel de originalităţi.
Felix fu de părere că nu putea fi decât Simion, care devenise, într-adevăr, Mântuitorul. Otilia se arătă profund impresionată de nenorocirea bătrânului, fricoasă chiar.
— Felix, întrebă ea, e posibil ca cineva să înnebunească aşa, dintr-o dată?
Felix asigură că nu, şi că Simion era, propriu-zis, bolnav organic. Otilia păru convinsă şi adăugă:
— Aşa spune şi Pascalopol. Tânărul se încruntă:
— Otilia, zise el, eu n-am nimic cu Pascalopol, dimpotrivă, îi sunt chiar îndatorat. E un om aşa de simpatic, încât nu mi s-ar părea deloc nepotrivit ca o fată ca tine să-l iubească.
— Aha! Făcu ironic Otilia.
— Însă, recunoaşte şi tu că totul e ciudat şi că cea mai tare credinţă şovăieşte. Te-ai dus la Paris şi ai stat atâta vreme cu Pascalopol. În ce calitate? Îl iubeşti? A crede asta înseamnă să nu mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă. Şi Pascalopol, şi eu suntem îndreptăţiţi să credem că ne iubeşti şi, totuşi, nimeni nu ştie sigur. Te rog, Otilia, spune-mi sincer, nu mă face să sufăr! De ce te duci mereu cu Pascalopol, de ce te porţi cu el în aşa fel încât să-i trezeşti speranţele?
Otilia se răsucise încet pe taburet şi cânta la pian, fără să răspundă.
Felix lăsă capul peste claviatură, cu băgare de seamă, ca să nu rănească degetele încăpăţânate ale Otiliei, şi îngenunchind lângă ea, îi cuprinse picioarele.
— Otilia, te rog, e adevărat ce spune lumea, că te-ai logodit cu Pascalopol?
Fata se uită blând şi lung, cu ochii ei albaştri, în ochii lui Felix, şi spuse simplu şi liniştit:
— Nu e adevărat, Felix. Acum eşti mulţumit?
— Ar trebui să fiu mulţumit, şi totuşi, este ceva care mă lasă în îndoială. Va să zică, tu eşti capabilă să dai unui om ca Pascalopol credinţa că-l poţi iubi, fără să fie adevărat.
— Pascalopol, zise Otilia, puţin cam iritată, nu crede că-l iubesc. El se poartă cu mine aşa cum s-a purtat de când eram mică, de cinci ani. Mi s-ar părea curios să fie altfel. Am venit acasă veselă, şi mă întristezi din nou.
— Otilia, regretă Felix, iartă-mă, n-am voit să te supăr. Ţi-am spus cu sinceritate ce-am gândit în lipsa ta.
— Felix, imploră Otilia, de ce nu vrei tu să fii cuminte? Am atâtea să-ţi spun! Haide cu mine sus.
Şi fata, apucându-l de mână, ca de obicei, îl trase şi începu să alerge cu el pe scări în sus.
În odaia Otiliei, pe pat, erau deschise două geamantane noi. Fata aruncă cu furie toate lucrurile de deasupra, spre a găsi ceva, şi în sfârşit scoase un morman de cravate şi unul de fotografii. Cravatele le aruncă pe toate în jurul gâtului lui Felix, care însă n-avu vreme să le admire, fiindcă Otilia îi trecea, una câte una, fotografiile, în care erau fixate momentele mai tipice ale petrecerii ei în Franţa. Curios, Pascalopol lipsea sistematic din aceste scene, ceea ce se explică, spunea Otilia, prin faptul că fotograful era chiar Pascalopol. Bucuria intimităţii le fu tulburată de apariţia lui Stănică.
— Ei, zise el triumfător lui Felix, nu ţi-am spus eu că are să se întâmple ceva extraordinar în curând? He, hei, Stănică e totdeauna bine informat. Ştiţi c-am făcut pe detectivul. L-am găsit pe Titi.
— Unde e?
— E acasă, îl tratează soacră-mea cu zeamă de lămâie. Stănică povesti scurta odisee a lui Titi. Nu fusese decât o banală escapadă. Titi se întâlnise cu Sohaţchi, care îl bătuse pe umeri amical şi-i făcuse teoria obiectivităţii. Între ei, zise el, nu putea fi nici un conflict. Ce fusese între Titi şi soră-sa, nu-l interesa. Sunt lucruri care se întâmplă des, fără ca prin asta să se rupă legăturile dintre prieteni. Ei, în definitiv, n-aveau decât păreri bune despre el, şi chiar Ana, „pe onoarea mea”, a regretat că s-au certat. Cum? Un bărbat cu o femeie, care au trăit împreună o vreme, trebuie să-şi scoată ochii? Sohaţchi reînvie amintirile de şcoală, ce plăceau atât de mult lui Titi, îl trată cu vin şi-l ameţi atât de bine, încât îl duse acasă la ei, la fostul lui cămin. Acolo, culmea, dădu ochii chiar cu Ana, care îl primi foarte jovial. Era măritată din nou, dar soţul avea casă în oraş. Acum avea să vină şi el aici s-o ia. Titi se sperie, însă toţi îl asigurară că nu e nimic, că, dimpotrivă, noul soţ zisese: cum se face că nu cunosc eu pe domnul Tulea, fostul tău bărbat? Aş fi onorat, am auzit că e pictor de seamă şi băiat de familie bună. Ana merse până acolo încât, în grabă, oferi lui Titi câteva mici atenţii de ordin erotic, de care acesta era atât de lipsit de multă vreme. Veni şi soţul, se arătă încântat şi generos, comandă de băut, se scandaliză la ideea ca Titi să plece aşa de repede şi, când după o noapte de băutură, constatară că s-a făcut ora patru dimineaţa, toţi sfătuiră pe Titi să rămână până se face bine ziuă. Soţul dispăru, şi Titi avu, pentru două ore, iluzia că este iar căsătorit. Ce urmărea Ana? Stănică pretindea că sunt la mijloc planuri infernale. În fond, se pare că nu era nimic altceva decât o lipsă de ţinută morală, de mică burghezie, amestecată şi cu speranţa ascunsă de a trage un mic folos. După ce se despărţise de Titi, Ana începuse să se slujească de amintirea lui ca de o distincţie. Fiindcă auzise vorbindu-se de Otilia, de moş Costache şi de ceilalţi cu nuanţă de respect burghez, se simţi datoare să explice lumii că-i cunoaşte, doar a fost căsătorită cu domnul Tulea, dar a fost nevoită să se despartă prin bună înţelegere, fiind interese mari de moştenire, care nu se pot spune. Ana inventă fel de fel de absurdităţi în privinţa asta. Noul soţ, care era un om de aceeaşi mentalitate, îi bătea în strună. Erau toţi oameni pentru care orice cunoştinţă era preţioasă, fiindcă poţi să te lauzi c-o ai, şi a căror unică petrecere în viaţă era de a vizita azi pe unul, mâine pe altul. Sohaţchi ar fi socotit cunoştinţă şi pe acela cu care s-ar fi bătut, după terminarea conflictului, atâta sociabilitate era în el. Odată, călcat pe picior, înjurase pe drum pe un individ, care răspunsese şi el cu multă culoare argotică. Sohaţchi uită incidentul, dar ţinu minte figura, şi într-o zi apucă pe individ de braţ, vorbi cu el, îl invită într-o bodegă mirându-se mereu de unde-l cunoaşte. Chestiunea se lămuri, dar rivalii efemeri rămaseră prieteni. Familia Sohaţchi era, cu toate ridicările prin profesii, încă de structură mahalagească, recalcitrantă la răceala protocolară, încât e foarte cu putinţă ca numai acesta să fi fost tot misterul reţinerii lui Titi. Însă Aglae, puţin complicată sufleteşte, dar cu purtări de familie veche, fu implacabilă. Pe Titi nu-l învinovăţi deloc că acceptase invitaţia, ci blestemă pe Ana şi toată stirpea ei c-au îndrăznit să ameţească un băiat slab, scăpat de sub ochii „mamei lui”. Îl sui pe Titi care, în fond, satisfăcut fiziologiceşte, se simţea bine, în pat, îi puse în jurul capului felii de cartof, îi dădu tisane şi-i recomandă ca, altă dată, să fie mai prudent. Aglae luase în stăpânire desăvârşită pe Titi, având aerul de a spune că, fără ea, Titi e un nefericit.
Otilia râse şi întrebă ce fac ceilalţi. Stănică îi comunică cum că toţi o iubesc superlativ şi regretă c-au jignit-o, şi mai ales îi transmise dorinţa Aurichii de a o vedea. Otilia n-avea nici un fel de fiere şi uita repede răutăţile altora. Consultă din ochi pe Felix şi zise că niciodată n-a fost supărată, ceea ce determină pe preagrăbitul Stănică să dispară numaidecât şi s-o aducă pe Aurica. Toată extraordinara revoluţie sufletească a lui Felix, la apariţia ca din vis a Otiliei, începu să fie amărâtă de aceste întrevederi, care îi răpeau ceva din drepturile lui. Otilia intui nemulţumirea lui Felix şi-l mângâie repede şi pe furiş pe o mână, în sensul că de el va avea ea grijă mai târziu. Aurica intră în odaie aproape umilită, sărută pe Otilia pe amândoi obrajii şi păru să nu mai aibă nimic din răutatea ei. Slăbise şi mai tare, gropi mari, vinete îi înconjurau ochii, şi era o mizerie s-o vezi vopsită violent pe faţă, ca să pară tânără. Otilia fu pe loc înduioşată şi, fiindcă simţea lipsa până şi a răului dacă se obişnuise cu el, revederea verişoarei o bucură. Îi mulţumi de cartea poştală şi de scrisoare, făcând-o să-şi lase capul în jos, şi atunci Stănică şi Felix îşi dădură seama că Aurica scrisese pe furiş o scrisoare Otiliei. Scoase din geamantan nişte nimicuri, o sticluţă de parfum, un guler scrobit de broderie (se purta atunci) şi le dădu generos Aurichii, deşi nu avusese intenţia aceasta, şi lucrurile le cumpărase pentru ea. Aurica începu să plângă, urâţindu-şi toată faţa. Nu plângea de căinţă, ci din nervozitate. Dacă s-ar fi analizat, ar fi descoperit că invidia pe Otilia ca întotdeauna, însă acum invidia se prefăcuse în sentiment de înfrângere, în casa ei. Apăsând, fără tact, pe partea cea mai dureroasă a sufletului ei, Stănică îi declamă aceste inepţii:
— Aurico! Nu mai plânge, că Stănică veghează. Viitorul tău abia acum începe. Am pentru tine nişte partide strălucite.
Aurica, însă, încetase numaidecât să plângă şi examina cu lacomă curiozitate obiectele Otiliei. Acum fu ea aceea care aruncă o vorbă neplăcută:
— Şi când sunteţi decişi să faceţi nunta? Întrebă în mijlocul unui oftat cu tril, ca după plâns.
— Nuntă? Cu cine? Întrebă mirată Otilia, observând paloarea subită a lui Felix.
— Cu… Pascalopol! Zise, cu o reală nevinovăţie, Aurica.
— Ah, se supără Otilia, m-aţi înnebunit cu Pascalopol ăsta! Am început să-l urăsc, săracul! Cine v-a spus că mă mărit cu Pascalopol? E o vorbă fără sens. Înainte nu vă miraţi deloc când Pascalopol mă ţinea pe genunchi, şi acum, că sunt nubilă, trebuie neapărat să vedeţi lucruri suspecte. S-a obişnuit cu mine şi cu noi toţi, cum ne-am obişnuit şi noi cu el. Asta e tot. Nu mă pot lipsi de el, cum nu mă pot lipsi de papa. Dacă asta trebuie neapărat să ducă la nuntă, atunci nu mai ştiu ce e prietenia şi mai ales respectul. Aş vrea să descopăr că mama îl înşela pe tata, că Pascalopol e tatăl meu adevărat. Atunci aş fi, în sfârşit, eliberată. Aş putea să-l iubesc în tihnă pe bietul meu Pascalopol, fără insinuaţii.
— Să fac eu cercetări! Se oferi Stănică.
Otilia strigă lui Felix:
— Dragă, dă-i o cravată, din partea mea, ca să nu mă mai persecute.
— Cum! Sări Stănică. Ai cravate?
Şi smulse tot mormanul de pe umărul lui Felix:
— Faine! Minunate! Adevărat pariziene. Otilia fu sărutată, cu un ţoc sonor, pe frunte.
Stănică dădu să fugă pe uşă cu cravatele, dar Otilia îi smulse câteva din ele:
— Nu toate, Stănică, ce faci? Mai sunt şi alţii.
— Care alţii, se răţoi Stănică, care alţii? Eu pentru tine mi-am pus liniştea sufletească în joc, am făcut aici fapte mari, cu modestie, în tăcere. Vei vedea tu ce merit de la tine! Am să-ţi spun o chestie teribilă, dar nu acum. Lasă, că Felix se duce el singur la Paris, vă duceţi amândoi, nu mai faceţi pe misterioşii. Am ştiri pozitive. Chestia e studiată, hotărâtă.
Abia seara târziu, Otilia scăpă de toţi şi, aşezată după modelul ei pe sofa, în faţa lui Felix, pe care-l chemase, îi povesti toate măruntele bucurii ale plimbării, mestecând, din când în când, câte o bomboană şi dând şi lui Felix. Acesta asculta şi contempla. Otilia se rotunjise puţin la faţă, aşa încât forma osoasă a capului ieşea şi mai bine în evidenţă, devenise mai lucioasă, mai feminină, fără să-şi piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenţi şi, în genere, ţinuta ei era mai sigură. În vorba şi gesticulaţia ei se citeau o stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. Cu toată exuberanţa fetei, Felix se simţea inferior. În ochii Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate, seriozitatea ei îl paraliza. Oricât compararea i se părea jignitoare, se gândea la Georgeta. Aceea părea şi ea emancipată, liberă în mişcări, protectoare şi avea şi ea detestabilul tic de a-l apuca de bărbie ca pe un copil. Şi, cu toate acestea, în ochii ei se citeau o totală neîncredere în puterile ei feminine şi un respect nesfârşit pentru bărbat. Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi justificate. Otilia părea că „ştie multe” şi intimida pe bărbat, iritând pe femei, care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de bărbat. Moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia. O scurtă oboseală a ochilor, o ducere a mâinilor la tâmple, ca un reproş, împietrea pe cauzatorul presupus al supărării şi-i dădea sentimentul catastrofei. Când Otilia înconjura cu laţul delicat al mâinilor ei subţiri gâtul lui moş Costache, bătrânul râdea cu toate liniile feţei, dar dacă Otilia dezaproba, oricât de blând, ceva, mergea în vârful picioarelor, ca în odaia unui bolnav. Această siguranţă izbise, din prima clipă, când intrase în casa lui Giurgiuveanu, pe Felix, şi o acceptase ca pe ceva ce-i lipsea, ghicind în ea unul din atributele maternităţii. Felix aşteptase de atâta vreme pe Otilia, şi acum, când o avea înainte, mai frumoasă şi mai binevoitoare pentru el ca oricând, era nemulţumit. Otilia din aşteptările lui se supunea închipuirilor, se mişca după dorinţele lui, aceasta era independentă. Când Otilia din vis deschidea gura să spună lui Felix că nu-l iubeşte, Felix amâna sentinţa şi o contesta, acum Otilia vorbea tare, spunea propoziţii satisfăcătoare, însă nu aşa netezi, cum le-ar fi dorit el.
— De ce mă priveşti aşa fix? Întrebă Otilia.
— Nu, nimic! Protestă Felix, deşi o serie întreagă de nedumeriri îi muncea creierul. Otilia nu spunea lui Felix că nu-l iubeşte, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubeşte. Nu da nici un curs sentimentului, nu în forma brutală pe care, de mult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibilă cu dragostea adâncă, dar sub chipul proiectelor, al visării împreună. Felix ar fi voit ca Otilia să spună: „Mai târziu, când vom fi împreună”, însă ea nu făcea nici un proiect de viitor. Odată, ea dăduse a înţelege că Felix are, mai întâi de toate, de îndeplinit o misiune în viaţă, să-şi promoveze cariera, însă nu era acesta un motiv de a goni pana şi visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, şi, dacă ea juca conştient o comedie, o juca cu multă fineţe şi graţie. Cu cât Otilia săruta mai des pe Felix, pe frunte, pe obraz, sau uşor, ca pe un copil, pe gură, cu cât îl asigura că „tu trebuie să faci cum îţi zic eu, am eu vederile mele”, sau îi reproşa „aşa mă iubeşti tu pe mine?”, cu stilul unei infirmiere frumoase care face ochi dulci unui rănit mustăcios pe masa de operaţie, cu atât demoralizarea se întindea pe sufletul lui Felix. Otilia nu-l iubea, Otilia se dezvăluia ca definiţia surorii, tocmai acum când se deşteptase în el dragostea. Suflet limpede, incapabil de disimulaţie, profund în sentimente, Felix, după oarecare codire, mărturisi Otiliei starea lui de spirit:
— Mă întrebi de ce te privesc! Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Prezenţa ta aici mă face fericit, te-am aşteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări. Dacă mi-ai spune neted că nu mă iubeşti, aş fi amărât cum nu poţi să-ţi închipui, totuşi m-aş resemna, fiindcă aş socoti că te tiranizez, făcând prea mare paradă de tristeţe. Nu ştiu bine ce hotărâre aş lua, dar ţi-aş păstra totdeauna devotamentul meu. Tu spui însă că mă iubeşti! Dar de ce nu spui asta ca mine, de ce sufletul tău nu e aşa de neted ca al meu? Nu pot să-mi închipui dragostea, decât sfârşind cu căsătoria. Sunt de acord că trebuie să aştept, dar de ce nu-mi vorbeşti de viitor, de ce nu mă faci părtaş la proiectele tale? De ce taci, pentru Dumnezeu, de ce nu-mi spui limpede cum vezi lucrurile, de ce nu spui nimănui nimic? Nu-mi trebuie de la tine decât un cuvânt, şi aştept oricât, şi mă port oricum vrei tu.
— Şi ce cuvânt e acela?
— Un cuvânt limpede, care să-mi dea certitudinea că mă iubeşti sau nu.
— Dar, Felix, pentru numele lui Dumnezeu, te iubesc, de câte ori ţi-am spus?
— Nu ştiu, nu m-am exprimat bine, văd că nu-mi ajunge! Te vei căsători vreodată cu mine?
— Felix, nu complica lucrurile! De ce, dacă tu singur recunoşti că nu e acum momentul pentru asta, să vorbim de viitor? Esenţial pentru tine este că te iubesc. Sunt sigură că te voi iubi şi mâine, dacă vei fi cuminte, bineînţeles, nu pot să vorbesc însă de pe acum de ceea ce se va întâmpla mâine. Poate că mâine, când tu sfârşeşti studiile, nu mă mai iubeşti.
— Niciodată!
— Vom vedea. Dacă mă vei iubi, se va întâmpla ceea ce doreşti.
— Deci, îmi făgăduieşti?
— Oh, eşti ineducabil. Este cum ţi-aş spune: îţi promit să nu mor mâine. Şi tu, Felix, vrei să te faci doctor, om tare! Am avut totdeauna frică să hotărăsc lucrurile dinainte, lucrurile care nu sunt încă în puterea mea. N-am zis niciodată: mâine voi cânta la pian, dar, în faţa pianului, am cântat. Niciodată nu m-ai auzit spunând: am să merg la Paris, şi am mers îndată ce mi s-a propus. Nu înţelegi ce vreau să-ţi spun? Eu stau de vorbă cu tine, cel de acum, şi ţie îţi spun: „te iubesc”, cu tine m-aş căsători, dar acum nu pot. Nu promit nimic, privesc viaţa care se desfăşoară, de tine depinde totul.
Teoreticeşte, Felix înţelegea prea bine, dar, pentru o fată, explicaţia părea cam subtilă. Tot sufletul lui, voluntar şi idealist, trăia în temeiul unui program, niciodată mulţumit cu prezentul. Putea să fie adevărat ceea ce spunea Otilia, dar putea fi şi o tactică de fată şireată de a ocoli preciziunile.
— Ascultă, Otilia, să zicem că mâine, când căsătoria noastră ar fi posibilă, eu te-aş iubi la fel şi tu la fel, atunci ai primi să fii soţia mea?
Otilia râse, strânse pe Felix în braţe, ca pe moş Costache, cu sensul: „nu-ţi vine mintea la cap deloc” şi zise:
— Felix, du-te şi te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat.
În ziua următoare, Pascalopol făcu o vizită quasioficială. Strânse viguros mâinile lui moş Costache, îi dădu un portţigaret dintr-un lemn parfumat, se interesă de sănătatea lui. Aceleaşi bune atenţiuni le avu şi faţă de Felix, a cărui mină o lăudă. Scoase din buzunar un portefeuille mic, de marochin roşu, şi i-l dădu.
Apoi, Pascalopol făcu faţă de câteşitrei un raport amănunţit asupra petrecerii în Franţa, destăinuind itinerariul, îngrijirile date Otiliei, micile incidente. Ai fi zis un unchi care comunică celorlalţi membri ai familiei cum s-a achitat de însărcinarea de a plimba o nepoată. Pascalopol se miră că anume scrisori nu fusese primite de moş Costache. Deoarece spusese acolo lucruri pe care aci în Bucureşti le ştiuse totuşi Stănică, Felix bănui pe dată pricina. Tăcu însă din gură, fiindu-i silă de orice delaţiune. Pentru că afară era cald şi adia un vânt dulce, cu miros de salcâm, Pascalopol avu dorinţa de a sta în chioşcul din grădină şi de a juca o partidă de cărţi. El găsi că e păcat ca rudele să se certe între ele, fiindcă acum ar fi avut-o şi pe Aglae printre ei. Otilia se oferi numaidecât s-o cheme, însă moş Costache fu neînduplecat. Spuse, foarte răguşit, punctul lui de vedere:
— Cine nu se poa-poartă bine cu fe-fetiţa mea n-are ce căuta aici.
Şi râse mulţumit, până la măselele din fund, către Otilia, care sări pe genunchii lui şi-l încoronă cu braţele.
— Papa! Zise ea, îndreptându-i unicul fir de păr, pe care acuitatea ochilor ei îl zărea în vârful ţestei bătrânului.
Moş Costache fu aşa de mulţumit, încât primi să joace cărţi, mizând cinstit, pe faţă, şi continuă jocul şi după ce pierdu. Satisfacţia lui învăluia şi pe Felix, căruia îi întinse, dintr-o dată, un fişic cu bani.
— A-am uitat să ţi-i dau, explică el, e dreptul dumitale.
— Ei, Costache, nu e aşa că domnul Felix e un băiat bun, cum ţi-am prevestit eu?
— Buun! Aprobă bătrânul. El şi cu Otilia sunt copiii mei.
— Tu, Costache, ai părţile tale bune şi părţile tale rele, zise Pascalopol. Doar te cunosc de atâta vreme. Cine nu te-ar şti, cum te ştiu eu, ar zise că eşti indiferent faţă de copii, şi tu, dimpotrivă, îi iubeşti. Însă, vezi tu, Costache, n-ajunge să iubeşti un copil, trebuie să-i faci viaţa mai frumoasă, să-i dai toate bucuriile, dacă poţi să i le dai. Asta e vârsta lor cea mai încărcată de dorinţi, şi ce-ţi lipseşte acuma nu mai capeţi niciodată. Eu mi-aduc aminte, Costache, că, fiind copil, am vrut să mă duc la circ, odată când se reprezenta nu ştiu ce număr. Nu m-au lăsat, nu-mi amintesc din ce pricină. Viaţa pentru mine n-a avut în ziua aceea nici un înţeles. Apoi am fost la circ, chiar la acelaşi circ, ceva mai târziu, şi am văzut programul, dar nu mi-a trecut insatisfacţiunea. Prietenii mei care fuseseră îmi povestiră, spre ciuda mea, cu atâta culoare reprezentaţia la care nu asistasem, încât regretul de a nu fi văzut-o pe aceea a rămas nevindecat. Este, Costache, ca şi când fata pe care am dorit-o la douăzeci de ani mi-ar fi dată, ca prin minune, acuma. E prea târziu. Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute, dăcât ca după o tinereţe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme. Tu iubeşti pe Otilia, fără îndoială, şi ea te iubeşte pe tine. Îţi jur aici, faţă de ea, că niciodată nu s-a plâns. Deocamdată, nici n-ar avea de ce. Dar, Costache, gândeşte-te la ce ţi-am spus eu odată, de nu, îţi fur pe Otilia. Îmi trebuie şi mie.
Felix se încruntă deodată, însă Pascalopol îl văzuse şi-l bătu cu palma peste mână, întinzându-se puţin peste masă.
— Nu te speria, am respectat întotdeauna drepturile tinereţii. Şi dumneata îmi eşti simpatic, ca şi Otilia.
Moş Costache, fără să se supere de blânda morală a lui Pascalopol, aproba mereu cu capul şi, în cele din urmă, făcu cu ochiul, misterios:
— Am eu planurile mele, cu Otilia mea!
Otilia rugă atât pe moş Costache cât şi pe Pascalopol să nu-şi mai facă planuri în privinţa ei, pentru că ea, zicea, nu doreşte nimic altceva decât să ştie pe „papa” sănătos, şi fiindcă era „decisă” să moară tânără, înainte de a se ivi dezamăgirile în viaţă. Ea era, dimpotrivă, de părere ca „papa” să fie mai îngăduitor faţă de Aglae, căci îi era, în definitiv, soră. Veni vorba despre Simion, şi moş Costache deveni, amintindu-şi chestiunea, aşa de indignat, încât nu fu capabil să exprime nici o idee. Pascalopol dezvoltă această teorie:
— Persecutarea bărbatului de către femeie, în căsnicii cu copii mulţi, e un fenomen foarte frecvent. Am cunoscut multe cazuri, însă unul, mai cu seamă, îmi este încă proaspăt în minte. Când eram licean şedeam în gazdă pe strada Ştirbey-vodă, la un tâmplar, numit Scarlat. Strada asta, care acum e o stradă de lux, a fost, nu mult înainte, teritoriu cu vii. Tăierea bulevardului Elisabeta a atras după sine deschiderea unui cartier nou, prefăcând în orăşeni pe nişte simpli ţărani. Picat de la ţară de pe undeva, Scarlat a găsit aci pe ultimul vlăstar feminin al unei familii de acestea simple, care deţinea o curte mare de tot. Scarlat, fiind tâmplar, şi-a făcut spre stradă nişte case pasabile, care se văd şi acum, şi le-a închiriat. Terenul l-a tăiat în două prin altă casă cu prispă, pe care la fel o închiria mai ieftin, cu odaia, la studenţi. Coridorul acestei case cu pălimar răspundea în fund unde, în plin centru al oraşului, dădeai de o privelişte cu desăvârşire ţărănească. Acolo, Scarlat avea o casă, ca pe la munte în Muntenia, cu pridvor lat şi cu boltă, livadă mare, nebănuită, de pomi, şi în fund, în fund de tot, pierdută printre pomi, o magherniţă, servind de atelier. Acolo lucra el uşi, cercevele, lucruri de astea mai mult de dulgherie. Eu cred că nu există casă, în tot cartierul Matache Măcelaru, în care lemnăria să nu fie lucrată de Scarlat. Era un om simpatic afară din cale, martir al unei soacre greoaie, al nevestei şi al copiilor. Semăna puţin cu Creangă, fiind mai slab, avea un râs sănătos, contagios şi câteva expresii filosofice, printre care cea mai tipică era: „bun de tot!” Erau aşa de ţărani, încât mâncau pe o măsuţă joasă, stând turceşte în pat. Scarlat era un martir oficial al familiei. Când îi spuneai ceva care confirma această tragedie, clipea mărunt, striga „bun de tot” şi te bătea uşor pe pântece, râzând cu sughiţuri, cu un timbru de o nevinovăţie înduioşătoare, care îmi răsună încă în urechi. Dacă aş avea o placă de fonograf cu „bun de tot” al lui Scarlat, aţi pricepe ce fel de om era. Scarlat n-avea nici un mijloc de apărare, afară de râsul lui şi de „bun de tot”. Era tot ce făcea în momentele lui cele mai critice. Intram adesea în atelierul lui, unde îmi dădea bucăţi de lemn şi rândelele complicate să mă joc, şi-mi spunea cu glas comic lucruri de astea: „Bun de tot!” „Cea bătrână (soacră-sa) nu vrea să-mi dea de mâncare! Hi, hi, hi! Bun de tot!”
— Nu-i dădea chiar de mâncare? Întrebă Otilia.
— Nu, oricât v-aţi mira. Scarlat muncea ca un câine, se îmbăta câteodată la desperare, şi depunea tot câştigul în mâinile nevestei, despre care mi-aduc doar atâta aminte că avea faţa prea rumenă şi plină de vinişoare, şi ochii aprinşi de conjunctivită granuloasă. Avusese copii mulţi, pe care însă nu-i vedeam, fiind risipiţi, şi la care ţinea cu fanatism madam, să-i zicem, Scarlat. Bietul tâmplar era persecutat în chipul cel mai groaznic. Mânca numai urzici, timp de o săptămână, în faţa odioasei soacre („cea bătrână”), care muşca lacom dintr-un cârnat cu usturoi. Uneori, seara nu i se dădea de mâncare. Mi s-a spus chiar că a murit din cauza asta. A plecat dimineaţa la lucru şi a picat jos, mort, după ce ceruse în zadar nevestei să-i dea o bucată de pâine cu ceva. Scarlat ar fi cerut, însă era mândru, fiind proprietar. Să-şi oprească din câştig, nu putea iarăşi. Nevasta se ducea singură să încaseze banii, sub cuvânt că bărbatu-său e beţiv. Scarlat privea cum i se iau banii şi nu putea spune decât „Bun de tot!” Era de o onestitate scandaloasă. Singurul lui mijloc de a se hrăni mai bine, cu onoare, erau pomenile. Însă la pomeni, dându-se mai mult vin, se îmbăta.
— Cum îţi explici enormitatea asta, ca o femeie să chinuiască astfel un bărbat? Întrebă Otilia.
— În modul cel mai simplu. Nevasta lui Scarlat era o femeie de jos cu o capacitate de afecţiune redusă. Câtă vreme n-au avut progenitură, s-a purtat normal. Apoi au început să vină pruncii, şi nevasta a fost copleşită de grija pentru copii, care e mai puternică, fiindcă este instinctuală. La mamă-sa ţinea iarăşi prin instinct. Ca ţărancă de origine, îşi îndeplinea automatic aşa-zisul sentiment, care însă, din cauza copiilor mulţi, o irita, o obosea. Pentru Scarlat nu mai rămânea nimic decât iritaţia. Vreau să zic că oamenii simpli nu pot întreţine decât un singur sentiment, şi că şi pe acela îl înlocuiesc cu un fel de automatism. Un om din popor nu poate fi şi patriot, şi tată sublim totodată, o mamă nu-şi poate iubi bărbatul şi copiii. Ori iubeşte pe bărbat şi bate pe copii, ori iubeşte pe copii şi bate bărbatul. Eu am experienţă de la moşie, sunt, cum s-ar zice, vindecat de anume romantisme. Unul care ţine în chip exagerat la un câine este epuizat sufleteşte şi scoate cuţitul la tată-său. Emotivitatea, delicateţea sufletească, astea sunt produse ale inteligenţei, sunt complicaţiuni superioare. Am observat că părinţii cu copii mulţi iubesc rău copiii, în bloc, dimpotrivă, sunt plini de afecţiune aceia care n-au deloc copii. În sfârşit, să nu generalizăm şi să revenim la cazul Aglaiei. Ea a fost totdeauna o femeie potolită, lipsită de curiozitate, n-a fost la teatru, n-a citit cărţi. Când a început să aibă copii, ea şi uitase de Simion, şi când a avut copii mai mulţi, trecea de la unul la altul. Ea e femeia-tip, de structură normală, care nu poate fi ocupată decât de un singur sentiment deodată. În privinţa asta, mi-aduc aminte ceva foarte nostim. Aveam o mătuşă cu copii mulţi, care, când se aşeza cu dragostea la o fată (avea numai fete), o copleşea. Dar în timpul acela, era certată cu toate celelalte fete. Când se certa cu una, în chip necesar se împăca cu alta. Aglae are, dimpotrivă, sufletul mai cuprinzător. Ea ţine la toţi copiii ei, renunţând numai la bietul Simion. Nu-i pretinde, dar, să te iubească şi pe dumneata, domnişoară Otilia.
Felix nu-l văzuse niciodată pe Pascalopol aşa de vorbăreţ. Moşierul povestea, însă avea aerul că face o mărturisire deghizată, că-şi descarcă sufletul. De altfel, acelaşi sentiment părea să-l aibă şi Otilia, fiindcă, reluându-şi un vechi obicei, se aşeză îndărătul scaunului moşierului, şi-i tot scutura cu mâna umerii hainelor. Pascalopol avea aerul să zică: „numai eu ştiu să iubesc, fiindcă sufletul meu e vacant, fiindcă eu n-am iubit încă pe nimeni”. Amintindu-şi ce-i spusese moşierul despre trecutul lui, Felix pătrunse pentru întâia oară, eliberat de egoismul lui de tânăr, mica tragedie a lui Pascalopol. Moşierul suporta dificultăţile unei familii mai mult decât moş Costache, însă cu riscul de a fi plictisitor. Se expunea la situaţii ca aceea când el, Felix, determinase pe Otilia să nu-l mai primească. Ce instincte nesatisfăcute împingeau pe Pascalopol în această slăbiciune? Jumătate bănuitor, jumătate plin de interes pentru Pascalopol, Felix întrebă:
— Din cât vă cunosc, mi-am dat seama că sunteţi afectuos, că iubiţi copiii. De ce, atunci, măcar pentru asta, nu v-aţi căsătorit din nou?
Pascalopol privi pe Felix cu un zâmbet blând, amar, ca şi când ar fi ghicit o cursă din partea tânărului. În chip de apărare, Otilia îl îmbrăţişă de-a binelea, cu speteaza scaunului cu tot.
— Iubite domnule Felix, să vezi pentru ce nu. Sensibilitatea exagerată e legată de unele neajunsuri. Un om subţire nu iubeşte numai copiii, ci un anume fel de copii, el ar vrea, bunăoară, copiii de la o anumită femeie, pe care o iubeşte, şi ar avea silă de alţii. Aglae iubeşte copiii ei fără discernământ, deşi sunt ai lui Simion, pe care îl dispreţuieşte. Vezi că dragostea fină e selectivă. Cu temperamentul meu, cu educaţia mea, eu mi-am făcut în cap un anume tip de copil pe care l-aş iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să-i îngăduiţi să fie sincer şi să mărturisească cum că i-ar fi plăcut o fată ca domnişoara Otilia. Dacă prin căsătorie aş căpăta-o acum pe domnişoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp să mai aştept, m-aş căsători. Însă cum nu se poate, şi domnişoara Otilia e născută, profit şi eu de ocazie şi-i arăt şi eu micile mele paternităţi de om ratat în viaţa familială. Şi dumneata mi-eşti simpatic, adaugă moşierul, văzându-l pe Felix cam posac.
Însă Felix era întunecat dintr-o obscură gelozie. Nu-i plăceau demonstraţiile acestea de simpatie faţă de Otilia, nici măcar sub forma paternităţii. Se temea că, în fond, Pascalopol acoperea cu eufemisme pasiuni de altă natură. Prins în discuţie, îşi expuse rezerva:
— Tot ce spuneţi e interesant, în general. În cazul special al iubirii paterne, am oarecare îndoieli. Iubirea dintre tată şi copii se bizuie întâi de toate pe instinct, pe legătură de sânge. Fără îndoială că un om în vârstă e capabil de iubire dezinteresată pentru o fată, dar se poate să cadă şi în cursă, cum aş cădea eu, crezând că iubesc ca o soră o fată care nu mi-e rudă.
Pascalopol fu aşa de izbit de această observaţie a lui Felix, încât tânărul se căi şi-şi dădu seama abia după ce vorbise de brutalitatea insinuării lui. Moşierul bătu darabana cu degetele, oftă, întoarse capul spre Otilia şi zise, în sfârşit, în chip de închiere:
— Domnişoara Otilia e singură în măsură să judece în această materie. Suntem toţi nimic altceva decât nişte bieţi oameni.
Felix fu aşa de mâhnit de ieşirea lui inconştientă, încât, profitând de un moment de neatenţie din partea celorlalţi, se sculă de la masă şi se pierdu prin curte. La un moment dat, ieşi din ogradă cu mâinile în buzunar şi capul gol, şi se plimbă pe strada pustie, stăpânită de umbra clopotniţei mănăstirii. Se învinovăţi de răutate, de lipsă de respect faţă de Pascalopol, de gelozie neîndreptăţită. În planul de dezvoltare a personalităţii lui, pe care-l alcătuise în minte, sta acest principiu: de a nu jigni pe nimeni şi de a reacţiona împotriva inimiciţiei prin rezervă. Purtarea lui faţă de Pascalopol era vulgară, prin prea marea exteriorizare a temerilor sale. Jignindu-l pe Pascalopol, o supărase, fără îndoială, pe Otilia. În orice caz, dăduse semne de nestăpânire de sine. Se plimba prin întunericul profund din preajma mănăstirii, apoi, potolit şi hotărât, se întoarse. Pascalopol tocmai ieşea pe poartă şi se îndrepta spre trăsura care-l aştepta cu mult mai departe, fiindcă vizitiul adormise şi caii înaintaseră treptat, duşi de câteva smocuri de iarbă tăiată de prin vreo grădină oarecare, şi căzută, peste zi, din cotiuga gunoierului. Moşierul, văzându-l pe Felix, înaintă spre el cu mâna întinsă şi rămase puţin surprins de gravitatea acestuia.
— Domnule Pascalopol, începuse solemn tânărul, am spus mai adineauri, de altfel fără intenţie, nişte vorbe de care eraţi îndreptăţit să fiţi jignit. Vă rog să primiţi scuzele mele.
— Ah, dragă, făcu Pascalopol, ce-ţi trece prin gând! N-am observat nimic. Tot ce-ai spus era perfect, just, în cadrul discuţiunii. Nu te uita la mine. Sunt uneori, fără voia mea, îngândurat, şi asta dă impresia de supărare.
Lămurirea lui Pascalopol fu atât de firească, încât Felix căzu într-altă nemulţumire de sine. Va să zică, se grăbise într-un exces de amor propriu şi mărturisise moşierului o reacţiune pe care acela n-o băgase de seamă. Pascalopol trecu repede de tot asupra incidentului, şi Felix avu cel puţin sentimentul că n-a căzut în complicaţii mai ridicole. De altfel, ca un semn că luase cuvintele lui Felix în sensul unei poveţe convenţionale, Pascalopol îi mulţumi pentru bunele lui sentimente şi-l rugă, dacă nu se supără, să-l viziteze a doua zi, spre a-i spune nişte lucruri, care, nu se îndoia, „erau de cel mai mare interes pentru ei amândoi şi pentru o persoană la amândoi egal de scumpă”.
Deci, Felix se duse. Aşteptând în birou pe Pascalopol, auzi sunetele dulci, melancolice ale unui flaut. Îşi aduse aminte că i se spusese că moşierul cânta la flaut. Auzi o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai prin aceea mai plină de caracter. Părea să fie de Mozart sau de un contemporan al acestuia, o bucată de acelea din caiete pentru amatori. Cântecul avea oboseli şi stingeri graţioase, opriri şi reluări de fraze. Cântecul muri într-o notă, semn că se vestise prezenţa lui Felix. Pascalopol apăru, în mână cu flautul ca un sceptru de abanos şi îmbrăcat într-un greu chimono de mătase albastră, brodată cu balauri. Era impresionant.
Moşierul vorbi de una, de alta şi se vedea că voia să ajungă undeva fără să se bage de seamă, fără solemnitate. Zise, în cele din urmă, că pentru Otilia călătoria fusese o necesitate, că în mentalitatea ei observase, în lunile din urmă, schimbări îngrijorătoare. Călătoria îi liniştise spiritul, îi redase încrederea în viaţă. „Chiar” el, Felix, trebuia să fie mulţumit de împrejurarea care-i aducea înapoi o prietenă reconfortată. De altfel, şi el, mai curând sau mai târziu, avea să se ducă pentru studii la Paris, în care scop Otilia examinase toate posibilităţile şi venise cu informaţii utile pe care „ţi le-a comunicat probabil sau ţi le va comunica”. Un singur lucru îl mai îngrijora pe Pascalopol, că poate călătoria Otiliei la Paris, cu un om străin, să nu-i aducă iarăşi acele neplăceri din partea cui nu cunoştea lucrurile. Aşa vorbi Pascalopol, risipit, în frânturi, cu aerul de a nu da nici o importanţă la ceea ce spune, privind cu un ochi prin găurile flautului, şi suflând în chip de control câte o notă. Apoi, deodată, întorcându-se spre Felix, cu o faţă părintească şi hotărâtă, îl luă de mâini şi-l ţinu strâns cât dură acest mic discurs:
— Domnule Felix, Otilia nu m-a autorizat să-ţi spun nimic şi nu ştie nimic despre ce vorbim noi aici. Ştiu însă că are destulă simpatie pentru dumneata. Discreţia mă împiedică să fac aprecieri asupra naturii acestei simpatii. O fată se poate dispensa de buna opinie a femeilor, dar trebuie s-o aibă pe aceea a bărbaţilor. Ei bine, îţi dau cuvântul meu de onoare că m-am purtat cu Otilia, la Paris, ca un tată. A stat tot timpul într-o pensiune, de unde veneam s-o iau, de altfel cu destulă greutate, fiindcă direcţiunea ţinea, pentru renumele ei, să controleze mişcarea pensionarelor. (Era o pensiune numai de domnişoare.) Că s-a dus cu mine, nu dumneata, care cunoşti lucrurile, eşti îndreptăţit s-o învinovăţeşti. Se sufoca aici. De ce-ţi spun asta? Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m-aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă. Însă fac şi eu ce pot la vârsta mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea capriciilor tinereţii, dumneata lupţi cu ajutorul tinereţii. Recunosc că arma dumitale e mai sigură. Eu sunt un adversar (dacă pot eu să mă numesc astfel) leal. Poate că Otilia te iubeşte pe dumneata sau pe altcineva (eu te-aş prefera pe dumneata). Ei bine, atunci demnitatea mea îmi comandă să nu las să planeze calomnia asupra ei. Otilia e o fată cuminte şi aş fi mândru să am un copil ca ea. Dacă vei fi dumneata norocosul ei tovarăş (fiindcă nu văd siguranţa ferecirii decât în căsătorie), află de la mine că Otilia trebuie respectată. Se cade s-o spui şi altora.
Spunând aceste ultime cuvinte, Pascalopol căpătase, în chimono-ul lui, o demnitate de tragedian. Strânse încă o dată mâinile lui Felix şi-i dădu drumul definitiv. Felix vru să spună ceva, să se justifice, dar moşierul dăduse repede un curs familiar glasului şi invitase pe tânăr în sufragerie să ia un vermut. Orice încercare a lui Felix de a mai aduce vorba asupra problemei Otiliei fu infructuoasă. Plecă învăluit de gesturile afectuoase ale moşierului, însă tulburat. Din stradă, pe fereastra deschisă de la etaj, auzi limpede sunetele dulci ale flautului, reluând aria de menuet. Calea Victoriei pe porţiunea aceasta era destul de liniştită, şi notele se auzeau uneori clare ca-ntr-o poiană. Felix admiră pe Pascalopol şi gândi că era un om superior, vrednic de imitat. Se cădea ca şi el să fie la înălţimea moşierului şi să dea dovezi de aceeaşi demnitate. O îndoială îl chinuia. La cine făcuse aluzie Pascalopol? Evident, îi atrăsese atenţia lui să nu aibă nici o bănuială asupra Otiliei, însă vorbise de calomnie. El, Felix, nu se purtase de loc în aşa chip încât să merite astfel de reproşuri şi nu şi-o putea închipui pe Otilia plângându-se de învinovăţiri pe care nu le făcuse. Aluzia lui Pascalopol aluneca dincolo de ochii lui Felix, vorbea pentru altcineva. Mai mult din gesturi decât din vorbe, Felix înţelese să colaboreze cu el la apărarea Otiliei de calomniile altora. Ale cui? Se gândi că probabil Aglae bârfise, ca de obicei. Stănică îi răsări în minte. Dacă exista un colportor permanent de fleacuri, acela era Stănică. Asta e sigur. Ce putea să spună însă mai mult decât putea să gândească el, Felix, în clipe de pofidă? Că între Otilia şi Pascalopol pot fi legături de dragoste. Curiozitatea îl făcu pe Felix şiret. Îşi zise că de la Stănică (pe care-l găsi cu uşurinţă) poate afla misterul de-a dreptul. Sentimentul lui era că-şi îndeplineşte mandatul moral, că, aflând calomnia, va fi în stare să apere mai viguros reputaţia Otiliei; în fond era mânat de o gelozie pe care o credea vindecată.
— Domnule Stănică, zise el, te întreb ca pe un om cu experienţă, să-mi spui drept, ce crezi dumneata, ca bărbat, despre mergerea Otiliei la Paris?
— Ha, făcu Stănică, luat repede, ce cred? Ce să cred? (Stănică examină repede situaţia şi nu bănui nici o intenţie maliţioasă. De altfel, întârzia întotdeauna răspunsul, ca să poată inventa.) Domnule, să-ţi spun drept, vorbă mare nu vreau să scot, păcat nu vreau să fac. Am avut un copil pe care mi l-a luat Dumnezeu, fiindcă poate am greşit cu ceva. Lumea vorbeşte, dar ce, trebuie să te iei după lume? Nu e nimic, domnule, s-o fi dus fata să se plimbe.
— Dar ce zice lumea?
— Domnule, rea e lumea, pe onoarea mea, nu poţi să faci un gest care să nu fie interpretat. Păi, nici eu nu ştiu ce să mai zic, sunt câteodată coincidenţe absurde, care uimesc, care zguduie. (Stănică stinse glasul.) Ţi-o spun şi eu cum am cumpărat-o. Nu te obligă nimeni să crezi. Ei şi? Şi dacă? Ce, numai ea, mă-nţelegi?
Felix îşi stăpâni enervarea.
— Ce anume?
— Păi, se zice, eşti pezevenghi rău, parcă nu ştii! Nu zău! Nu ştii nimic? Totul e în definitiv o prezumţie, se zice că fata, pricepi, s-a dus la Paris să facă, doar eşti la medicină, un avort, de!
Felix fu atât de indignat, încât rămase nemişcat. Stănică nu-i pricepu, sau se făcu că nu-i pricepe starea de spirit şi izbucni tare:
— Auzeam eu, domnule, şi nu credeam că o femeie după ce naşte se face mai albă la faţă, mai picantă. Aşa era Olimpia după ce a născut pe Relu. Ei, dar Otilia e superbă şi aşa, straşnică fată.
— Porcule! Îi zise Felix cu glasul sugrumat, şi-i întoarse spatele.
În seara aceleiaşi zile, pe când moş Costache, Otilia şi Felix se aflau la masă (acum mâncau iarăşi acasă), Stănică îşi făcu apariţia, dădu mâna cu toţi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi declară că a venit mai cu seamă pentru Felix ca să-i arate o mostră de stofă de vară, faină, deşi cam scumpă.
Purtarea lui moş Costache deveni, după întoarcerea Otiliei, foarte curioasă. Din bâlbâielile lui se înţelegea că avea de gând să facă ceva pentru „fe-fetiţa” lui, însă ce anume nu se vedea limpede. În schimb, făcea dezordine. Alături de odaia lui Felix, mai era una aproape goală. Bătrânul scoase afară lăzile şi mobilele stricate ce se aflau acolo şi făcu broască bună la uşă, ca să se închidă bine. Apoi începu să depoziteze în ea tot soiul de materiale, al căror rost păru la început, cel puţin, misterios. Costache venea, de pildă, cu pungi mari de cuie de felurite mărimi, puţin cam ruginite şi le arunca pe duşumea, făcând purcoaie pe categorii. Faţă de cel care vedea scena, dădea, neîntrebat, o explicaţie vagă, bolborosită şi fără direcţiune precisă:
— Omul e bine să cumpere, când găseşte, de ocazie! Să stea acolo.
Într-altă zi, bătrânul veni cu o căruţă întreagă plină cu cercevele, fereşti, uşi de la vreo casă veche dărâmată.
— Papa, se miră Otilia, ce faci cu astea? Pentru foc? Bătrânul îşi frecă mâinile, ca omul care a făcut o afacere bună şi nu vrea s-o destăinuiască altuia, ca să-i facă surpriză mai târziu.
— Le-am luat ieftine, de ocazie, lemnărie bună, cum se făcea odată!
Otilia rămase surprinsă, văzând că bătrânul aduse într-o zi doi oameni să sape o groapă largă ca un bazin, în grădina din faţa chioşcului, stricând astfel gazonul. Bătrânul nu dădu nici o explicaţie, apărându-se cu satisfacţia omului care îşi îngăduie să scandalizeze pentru puţin aproapele nedumerit, ştiind că mai pe urmă îl va încânta cu buna lui intenţie. În orice caz, scopul imediat al gropii se destăinui curând, fiindcă moş Costache aduse câteva căruţe de var şi le răsturnă acolo. Zicea că le-a cumpărat chilipir de la o bina care a sfârşit lucrările.
— Dar ce vrei să faci, papa, vrei să zideşti?
— Hehehe, zise şiret bătrânul, fac eu ceva pentru fe-fetiţa mea! După aceea, bătrânul aduse grinzi mari de lemn de stejar, unele vechi, scoase de la alte case, altele noi, dar cam verzi, desigur toate de ocazie, şi le îndesă pe toate de-a lungul gardurilor. Într-o zi, aduse şi cărămidă veche, din demoliţiuni, şi o depozită morman pe gazonul din grădină, răpind chioşcului perspectiva. După toate aceste isprăvi, bătrânul era neliniştit să nu i se fure materialul, pe care îl însemna mereu cu var. Ieşea noaptea târziu sau dimineaţa în zori şi-i dădea târcoale, tresărea la cel mai mic zgomot şi trimitea pe Felix sau pe Otilia să spioneze. Cu toată isteţia lui, Stănică nu putea afla direct ce urmărea bătrânul. După logica lui, moş Costache făcea vreo speculaţie oarecare. Află însă Pascalopol, căruia bătrânul i se destăinui. Moş Costache zicea aşa: azi, banii sunt instabili, şi mai ales tinerii nu pot să-i ţină. Un bărbat, când ia o fată, e mulţumit să capete zestre o casă cu de toate. Casa nu ţi-o poate cheltui ginerele. I-ar fi dat el casă Otiliei, din câte avusese, însă nu erau potrivite cu nevoile ei. Acum o să-i facă una aici, pe locul grădinii, dar cu socoteală mare. Aici în Antim nu prea sunt prăvălii, încât dacă ai casă cu prăvălii faci afaceri grozave. Are să construiască o casă cu prăvălii la parter şi apartament la etaj, aşa că Otilia o să aibă şi casă gratis, şi venit da la prăvălii, bineînţeles, după moartea lui, fiindcă acum urma să-şi scoată ceva din cheltuielile pe care le-a făcut cu clădirea. Pascalopol rămase foarte surprins de hotărârea bătrânului şi prevesti că soarta Otiliei va rămâne din cele mai încurcate. Cunoscându-l pe moş Costache încăpăţânat şi capabil să facă iute contrariul, tăcu din gură. Însă, amărât pentru Otilia, îi vorbi acesteia, aceasta spuse nepăsătoare în glumă lui Felix, Marina îi auzi pe când bodogănea prin preajma lor şi astfel află în cele din urmă şi Stănică. Numai Stănică ţipă scandalizat, ca şi când chestiunea l-ar fi privit:
— S-a ramolit, are să vâre toţi banii în cărămidă veche şi n-o să mai găsiţi nimic. E iresponsabil, şi eu să fiu în locul dumitale (vorbea Aglaei) aş lua măsuri.
Aglae îl cunoştea însă pe frate-său. De aceea privi lucrurile cu calm.
— Dacă Costache s-a apucat să cumpere cărămidă, înseamnă că n-are de gând să-i dea mare lucru Otiliei. Nu dă el din mână lucrul lui, să-l tai, doar îl cunosc. Nu-ţi închipui c-a cheltuit cine ştie cât pe molozurile alea. Dacă face casă, lasă-l s-o facă. Casa n-o fură nimeni. Să nu facă testament pentru nebuna, de asta mă tem. Încolo, treaba lui.
Otilia fu foarte necăjită când află intenţiile lui moş Costache. Pe ea o plictiseau toate preocupările de a i se face o zestre, de a i se da o situaţie legală. I se păreau burgheze, umilitoare. Nu trăise niciodată în mizerie şi nu se temea de ea. Un instinct feminin îi spunea că interesul cu care era înconjurată de bărbaţi o va urmări totdeauna, iar ideea bătrâneţii n-o înspăimânta. Nu-şi închipuia că ar putea fi vreodată bătrână, altfel de cum arăta acum. Era hotărâtă să se sinucidă pe dată ce ar fi zărit semnele bătrâneţii. Însă fiindcă deocamdată ele erau de domeniul speculaţiei asupra viitorului, Otilia se gândea şi la această sinucidere ca la un eveniment foarte dramatic şi teatral, în felul unei sinucideri japoneze. Ea avea scrupule şi libertăţi de gândire cu totul deosebite de ale lui Felix, aceasta fiind pricina pentru care tânărul nu le înţelegea. A primi daruri de la un bărbat, a fi plimbată i se părea foarte firesc. Oricât ar fi cheltuit Pascalopol, Otilia nu găsea că face o faptă nepotrivită, atâta vreme cât nu se obligă cu nimic. Ar fi fost cuprinsă de milă să vadă că un tânăr face sacrificii ca să-i facă daruri, însă darurile le-ar fi primit, ca să nu-l jignească pe dăruitor, fiindcă lumea se împărţea, pentru ea, în bărbaţi care fac daruri şi femei care le primesc. Ideea de a nu-şi satisface capriciile, de a nu avea mănuşi şi ciorapi la vreme n-o înspăimânta pe fată, pentru simplul motiv că nu putea concepe această situaţie absurdă. Fiindcă moş Costache nu-i lua aproape nimic, se obişnuise să şi-l închipuie pe Pascalopol ca pe un înlocuitor providenţial. Deopotrivă o supărau pe Otilia preocupările de înzestrare, de statornicire a viitorului. Asta însemna pentru ea o încetare a omagiilor, înlocuirea lor printr-un regim de asistenţă. Pascalopol pătrunsese foarte bine sufletul Otiliei, fiindcă cunoscuse şi pe mamă-sa, femeie cu aceeaşi mentalitate, ca descendentă a unei familii foarte bogate. Mama Otiliei încredinţase, foarte neştiutoare, toţi banii ei lui Costache, care apoi o pusese la un regim de avar. Murise şi de tristeţe, fără să învinovăţească pe bărbat, pentru că nu-şi dădea seama ce fel de situaţie era aceea în care se afla. Pascalopol, cunoscător profund al acestei stări de spirit, fiindcă el însuşi trăise în astfel de condiţii şi avea milă mai mult de un om de familie bună, scăpătat, decât de un vagabond nemâncat, simţea datoria de a înlocui pe moş Costache. Felix vedea în Otilia o fată cu un bun-simţ exagerat, cu o experienţă de viaţă, dusă până la mizantropie, dar nu era aşa. Otilia era uşuratică, iubitoare. Era însă modestă, încredinţată că orice bine în viaţă trebuie plătit cu o nefericire sau măcar cu o duşmănie, că nu avea dreptul să pretindă nimic. Asta o făcea cuminte şi ridica nebuniilor ei acel aer de lăcomie feminină atât de caracteristic fetelor care au prestigiu asupra bărbaţilor. Gândul că moş Costache vrea să-i facă o casă cu prăvălii pentru speculă, o izbi pe Otilia într-un chip dureros. Ea visa viitorul ca un şir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moş Costache era odios. Raţional, înţelegea planul, însă sufletul ei era invadat de neliniştea copilului căruia i se pregăteşte plecarea într-un orfelinat.
Pascalopol încercă să convingă blând pe moş Costache că nu era potrivit să cheltuiască banii cu o casă de speculă chiar în Antim. Avea doar casă pentru Otilia. Bătrânul era însă fanatic în deciziunea lui, încât moşierul nu mai insista. În capul lui, ideea de speculă personală se combina din ce în ce mai tare cu aceea de asigurare a viitorului Otiliei, încât aceasta din urmă aproape dispărea. El merse până acolo încât să propună sub forma unui sfat părintesc lui Felix să contribuie la afacere. De pildă, dacă Felix ar fi contribuit la majorat, adică în toamnă, cu suma de bani pe care o avea depusă ca fond la o bancă, atunci el, Costache, ar fi construit o casă cu două etaje pentru Felix şi Otilia ca coproprietari. Bineînţeles, Felix i-ar fi plătit lui terenul „foarte ieftin”. În felul acesta, ar fi avut jos venit de la prăvălii, împreună cu Otilia, şi ar fi avut şi un apartament de locuit, pe care, cum era deocamdată singur, ar fi putut să şi-l închirieze, păstrându-şi o mansardă. Pentru un doctor, o astfel de afacere era strălucită. Felix iubea şi respecta pe Otilia peste orice măsură posibilă, dar combinaţiile lui moş Costache îl aruncau într-o silă care umbrea sentimentele lui. Exagerând, în sensul prudenţei, i se păru că se ţese în jurul lui o manoperă pentru a-l deposeda de avutul lui, pe care nu şi-l cunoştea bine, înainte de majorat. A i se propune să fie coproprietar cu Otilia, era un mod de a i se recomanda căsătoria cu Otilia, căreia, printr-o abilitate a bătrânului, i-ar fi constituit el însuşi dotă. Felix se temu, şi-n parte acesta era şi adevărul, că moş Costache construieşte casa cu banii lui. A se căsători cu Otilia, a pune toată energia lui la picioarele fetei, era năzuinţa lui cea mai înaltă. Cu toate acestea voia s-o ia el pe Otilia, s-o cucerească. Moş Costache părea a umbla să scape de Otilia, şi asta era aşa de jignitor, încât Felix se gândi că, dacă fata ar şti că bătrânul, dându-i-o de soţie, a voit să-l păcălească, ea ar fi copleşită de ruşine şi el însuşi n-ar mai fi fost în stare să suporte jena ei. Ceea ce făcea bătrânul era mijloc sigur de a-i înstrăina, prin ambiţie, pe Otilia.
Moş Costache stricase toată grădina cu materialele lui, şi un copac, apăsat prea mult la rădăcină de cărămizi, începu să se usuce. Verile sunt înăbuşitoare şi prăfoase la Bucureşti, şi tot colbul de cărămidă sfărâmată, luat de vânt, umplea treptele scărilor, cercevelele şi orice ciubucărie arhitectonică. Apoi bătrânul, grijuliu, nu lăsă lucrurile pe loc, ci le mişcă mereu. Ca să nu i se fure cărămizile, se puse să le care el însuşi în fund, făcându-şi faţa spână aprinsă ca o figură de piele-roşie. Grinzile le aşeză peste cărămizi ca să le ferească pe acestea de ploaie, apoi găsi că, dimpotrivă, grinzile au nevoie de uscăciune şi duse pe cele mai scurte din ele în odaia de sus cu materiale. Casa nu era prea solidă, şi lui Felix i se păru într-o noapte că aude pârâituri. Aprinse o lumânare şi zări în perete o crăpătură lungă şi zigzagată ca un fulger. A doua zi, moş Costache, mobilizând toată familia, cără grinzile într-o şură şi-şi pierdu restul zilei în examene amănunţite ale zidului vătămat. Ploaia inundase groapa cu var, pe care-l stinsese, prefăcându-l într-un lapte murdar. Toate aceste mici dezastre nu zdruncinară fanatismul constructiv al bătrânului. Te-ai fi aşteptat ca moş Costache să consulte un arhitect, să facă planuri din vreme, însă nu făcea asta. Scoţând din dulapurile lui creionul cel mai tocit, îşi făcea singur, pe hârtie, un fel de schiţe. Se exprimă limpede că arhitecţii sunt nişte hoţi şi că o casă trainică se face cu un zidar bătrân, priceput, cum fusese făcută şi casa în care sta. Un italian bătrân fusese chemat odată să vadă locul, şi bătrânul îi împărtăşise fel de fel de dorinţe extravagante. Bucătăria, locurile de confort, el le voia în fundul curţii, fiindcă zicea că aşa e mai sănătos; în loc de mai multe camere, era de părere că sunt de ajuns două, dar mari, care să ocupe tot spaţiul disponibil al unui apartament. Voia tavan cu grinzi, şi, în locul balconului, care ar fi putut să cadă, pălimar repetat şi la etaje. Pivniţa ţinea s-o facă nu sub casă, ci în fundul curţii. Zidarul ascultă aceste deziderate cu calm şi înţelegere, fiindcă era obişnuit să construiască locuinţe nu după raţiuni estetice şi arhitectonice, ci după instrucţiile clienţilor. Moş Costache voia să facă jos prăvălii, dar pretindea că trebuiau urcate cu cel puţin trei sferturi de metru deasupra solului, ca să nu intre hoţul de-a dreptul în prăvălie şi să fure. Văzuse el o dugheană, în tinereţe, aşa înălţată deasupra pământului, căreia i se punea ziua o scară de lemn în faţa uşii. Dacă zidarul ar fi executat planul oral al bătrânului, rezultatul ar fi fost comic. Însă nu-l înfăptui, fiindcă moş Costache amâna lucrările pentru o dată incertă, pe care urma el s-o fixeze, după studii serioase ale preţurilor mâinii de lucru. În vară construieşte toată lumea, aşa încât salahorii sunt scumpi. Toamna târziu, ei sunt însă fără lucru şi sunt bucuroşi să se angajeze şi pe puţin. Mai ales moş Costache îşi făcea acest calcul: „Angajez un zidar maestru cu atât pentru toată durata lucrărilor, pe care le voi supraveghea eu personal. Materialul îl cumpăr eu şi nu dau decât unde văd eu că este nevoie. Arhitectul aici te fură. Pentru partea de salahorie angajez o familie întreagă de ţigani. Ţiganul vrea să rămână şi el cu o mână de bani, să aibă peste iarnă. Oricât de bine i-ar plăti un arhitect, ei nu sunt înlesniţi, fiindcă trebuie să-şi cumpere hrană. Eu le dau atât la sfârşit (şi moş Costache gândea o sumă înfricoşător de minimă), care le rămâne, în schimb vor avea hrană. Pun pe Marina să le gătească zilnic. „Moş Costache începu să facă cumpărătiri de alimente, care puteau să mire pe cei care-l cunoşteau zgârcit. Cumpără fasole uscată, care vara nu se mai caută, linte, ceapă, costiţă râncedă, carne afumată (mai mult picioare, coaste şi fălci), în care Marina găsi viermi mici, albi. Bătând cuie în tavanul odăii, el îşi atârnă alimentele, aşteptând campania de lucru. În curând constată că ele n-ar rezista până la toamnă, şi atunci costiţa, ceapa şi celelalte apărură cu exagerată frecvenţă la masă. Otilia, de obicei, aproape nu mânca nimic şi privea bucatele ca pe nişte ciudate invenţii nepotrivite omului (numai ciocolata îi plăcea), iar Felix începu să vină acasă săturat din oraş.
Moş Costache, aşa de discret în afacerile lui, veni la Felix cu câteva coale de hârtie şi felurite note de plată şi însemnări şi-l rugă să-i alcătuiască o listă de tot ce cheltuise pentru materiale. Felix i-o făcu, rămânând totuşi mirat de scumpetea articolelor. O cărămidă veche din demoliţiuni costa aproape cât şi una nouă. Cum moş Costache nu arăta a fi omul uşor de păcălit, ignorant în asemenea chestiuni, ai fi fost înclinat să crezi că socoteala urmărea să înşele pe cineva. Dar, fiindcă moş Costache însuşi era cumpărătorul, problema rămânea fără rezolvare. Tot Stănică deschise ochii lui Felix, care se încredinţase că supărarea faţă de acesta e lipsită de orice eficacitate. El arătase, cu solide argumente, care putea fi preţul întregului material. Totul fusese cumpărat pe sume derizorii şi, întrucât priveşte cărămida, Stănică se jura că moş Costache a luat-o gratis. Într-adevăr, se dărâmase undeva, prin centru, câteva case vechi, în scopul de a se clădi un mare hotel. Întreprinzătorii cumpărase locul cu un preţ în care construcţia veche intra prea puţin. Dimpotrivă, zidăria îi încurca, fiindcă n-aveau unde s-o depoziteze şi transportarea ei i-ar fi costat parale. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiţia să fie ridicată numaidecât de pe teren. De acolo trebuie s-o fi luat bătrânul, concurând doar câţiva ţigani, care luaseră şi ei cât putuseră căra cu mâna. Varul, exagera poate Stănică, putea fi de furat. Cu bacşiş bun, îndupleci numaidecât un ţigan, de la binalele unde se consumă mari cantităţi de materiale, să-ţi scoată din groapă, peste noapte, câteva zeci de kilograme de var. Ca să încredinţeze pe Felix şi pe Otilia ce poate face un om îndrăzneţ şi cărpănos, Stănică se făcu forte să le-aducă, de probă, câte ceva din toate. Şi, într-adevăr, veni cu câteva cărămizi în sacul unui ţigan, cu un pachet de cuie, cu clei şi alte lucruri. Le obţinuse cu bacşiş de pe la binale. Ba chiar târziu de tot, în noaptea zilei în care Stănică făcuse demonstraţia, o ţigancă aduse, cu de la sine putere, un lighean încărcat cu var stins, gros, fiindcă, zicea, are nevoie de câţiva gologani. Moş Costache nu se miră de loc de gestul lui Stănică, pe care nu-l întrebă de ce aduce cărămidă, var şi celelalte, şi puse numaidecât stăpânire pe toate, după ce smulse lui Stănică mărturisirea că n-are nevoie de ele. Bătrânul veni din nou cu lista de materiale la Felix şi-l rugă, de vreme ce-o compusese el, s-o iscălească în josul paginii „ca să ştie el cine i-a făcut-o”. Felix o iscăli, dar foarte mirat şi cu aceeaşi neplăcere cu care semnase poliţele.
Aşa precum vorbise vărului său Toader, Stănică se socoti dator să pună pe Felix în legătură cu Lili, nemaiîndoindu-se că fata trebuia neapărat să-i placă. Încercă dar să convingă pe tânăr să meargă să i-o arate.
— Domnule, zise el, nu anticipez cu nimic şi nu pretind nimic. Am eu aşa un gust, o slăbiciune de unchi, ce vrei! Vreau să vezi o nepoată a mea, un crin de fată, s-o contempli ca pe-o icoană, fără să-i spui o vorbă, şi să pleci. Atât pretind. Să vedem, e numai amor propriu din partea mea, ori fata e o făptură divină? Ah, iubitule, să nu fiu însurat, să nu fie legile omeneşti la mijloc, pe Lili aş lua-o de nevastă. Să mă prostern înaintea ei, să-i sărut numai vârful piciorului. Ce pieliţă fină, ce râs, ce nevinovăţie! Şi plinuţă, colo, bine! Păcat că eşti „angajat”, insinua Stănică, c-ar fi pentru dumneata o partidă strălucită. Tată-său vrea să dea aşa pahar de cristal în mâinile unui tânăr curat la suflet şi la trup, cum eşti dumneata, de pildă. Are avere, domnule (ştiu că dumneata eşti idealist!), însă-ţi spun, are avere. Nu pretinde de la ginere nici o meserie; îi ţine pe amândoi tinerii ca pe nişte cănăraşi în colivie. Oh, Doamne, fă-mă iar tânăr! Văru-meu are moşie, îl ştie Pascalopol, moară mare mecanică, la Obor, e senator, e putred, dă-l dracului. Eu ţi-aş spune dumitale un lucru, dacă m-ai înţelege bine. Un tânăr sărac, cum eşti dumneata, în definitiv, căci prea bogat nu eşti, cu inteligenţă, cu capacitate de muncă, e dator să pună mâna pe o fată cu zestre, să absoarbă ceva din averile trântorilor, care n-au contribuit cu nimic pe altarul patriei. E singurul lor mod de a-şi justifica existenţa. Dumneata eşti speranţa ţării, savantul de mâine, nu trebuie să-ţi iroseşti tinereţea. Probabil că iubeşti pe Otilia, te aprob. Nu te uita acolo la un cuvânt scăpat fără intenţie. Otilia e o fată superbă, dar e vorba, te iubeşte şi ea, vreau se zic, te iubeşte cu aceeaşi intensitate? Se poate să te iubească, dar Otilia e sufleteşte obosită, blazată. Zi că nu există Otilia pe lume, dumneata rămâneai fără dragoste? Admit că Otilia e încântătoare, dar mai sunt şi alte fete. De aceea îţi spun: lasă-mă să te scot în lume, să-ţi arăt, fără obligaţii, o fată delicioasă. Hei, domnule, adevărata dragoste e totdeauna a doua dragoste. Vrei să-ţi mai spun un lucru secret, ţinând seamă că eşti un om simţitor, delicat? În inima Otiliei se dă o luptă grozavă între dragoste şi datorie: dragostea merge, nu mă îndoiesc, spre dumneata, iar interesul ei e să-l aibă pe Pascalopol ca ocrotitor, fiindcă moş Costache n-are să-i dea nimic, te-asigur eu, fiindcă nu-l lasă soacră-mea. Îţi repet: interesul şi datoria, fiindcă bănuiala mea este că Otilia (eşti om serios? Pot să-ţi încredinţez un secret? Adică, propriu-zis, o prezumţiune serioasă?), ei bine, Otilia trebuie să fie fata lui Pascalopol! Altfel, cum îţi explici dumneata dragostea asta între o fată de nouăsprezece-douăzeci de ani şi un om în vârstă? Ei, şi atunci, dumneata, dacă ar fi aşa, vii şi zdrobeşti inima unui tată, care nu poate să facă mărturisiri. Dar să ne întoarcem la nepoată-mea. Îi zice Lili. Bre, să vezi fată modestă, bine crescută, ruşinoasă, cultă, dar nu îndopată cu fel de fel de intelectualisme de astea, care strică femeile. Îţi fac o mărturisire: Olimpia mea n-are mai nici o zestre, pot să zic, şi e pretenţioasă foc. În sfârşit, vreau să vezi fata, m-am angajat, faţă de tată-său, că am să te prezint. Fireşte, nu le-am spus nimic de chestiune. Însă sunt şi eu mândru, de, să arăt familiei ce rude am căpătat prin alianţă! Dacă nu m-oi mândri cu dumneata, cu cine vrei să mă mândresc? Când poţi să mergi, ori mai bine s-aduc fata aici?
Felix n-avea nici o repulsie principială faţă de necunoscuta Lili, dar se temea de gafele lui Stănică şi de atmosfera de vizită pentru peţit. Aducerea fetei acum, când Otilia era acasă, nu o găsea nimerită. Îl rugă pe Stănică să lase asta pentru mai târziu, fiindcă acum era încurcat cu examenele. Stănică nu consimţi, în ruptul capului, ci voi numai să ştie când e acasă Felix, hotărât s-o aducă pe fată dincolo, la Aglae, unde îl ruga să-şi calce pe inimă şi să vină, dacă va fi chemat. Ca să scape, Felix făgădui, crezând că Stănică va uita chestiunea. Dar Stănică n-o uită, şi peste câteva zile, când fu sigur că toţi vor fi acasă, veni mândru în trăsura lui Toader, cu Lili alături de el. Fata era prietenoasă, supusă şi fără ascunzişuri, obişnuită să fie alintată, încât primi să vină, întocmai cum ar fi făcut o fată liberă, din curiozitate. Stănică o prezentă cu multe preambuluri Aglaei şi celorlalţi. Lili făcu o foarte bună impresie, din cauza atenţiei cu care privea toate. Obişnuită cu bogăţia, ea găsea interes în orice lucru, oricât de ridicol, şi, parte dintr-o modestie înnăscută familiei ridicate de jos, parte din lipsă de gust, nu făcea observaţii jignitoare. Aurica se extazia înaintea ei, şi Titi rămase prostit. Asta făcea plăcere lui Stănică, fireşte. Mai puţin interes stârni fetei Titi, ferindu-se totuşi de orice reacţiune. Stănică era indiferent, în privinţa asta, întrucât adusese pe fată în vederea lui Felix. În fundul sufletului dispreţuia toată progenitura Aglaei, şi o clipă nu i-ar fi trecut prin minte că cineva în acea casă s-ar fi gândit la vreo nouă alianţă cu familia lui, prin Lili. Vesti dar pe Aglae că ţine ca fata să cunoască pe Felix şi că acesta a consimţit să vină. Ca să se înlăture orice neînţelegere, ajutând astfel şi la împăcarea dorită cu moş Costache, era bine ca Aurica sau Titi să se ducă să-l cheme pe Felix. Titi ridică din umeri încăpăţânat, Aglae îi dădu ghes, şi Titi plin de rea-voinţă se ridică în sfârşit. Ieşi în sală, apoi în curte şi se opri. Pe Felix nu-l putea suferi din cauza superiorităţii care-l apăsa şi-l încurca. De când urma la belle-arte, se mai vindecase de această antipatie, judecând că el are un „talent”, care-l ridică deasupra celuilalt. Sentimentul care îi opri picioarele pe loc nu fu antipatia, ci gelozia. Era sigur că, dacă Felix va veni, cu aerele lui distinse, cu figura lui regulată, va plăcea fetei, aşa cum plăcuse şi Otiliei, şi Georgetei. Titi fusese cuprins, pe dată ce zărise pe Lili, nu de sentimentul dragostei, ci de dorinţa grabnică de a o lua de nevastă. Era decis, acum când vedea că Aglae se ocupă aşa de generos de treburile lui, să roage pe mamă-sa să facă tot ce-i stă în putinţă să i-o capete. Deci Titi se mişcă greu prin curte, apoi intră încet de tot în odaia lui, unde se unse cu cosmetic pe păr, ieşi din nou, fără grabă, trecu în curtea vecină, dădu un ocol aşa ca să nu fie observat şi se-ntoarse cu întârziere mare, declarând că nu e nimeni acasă şi că e aproape sigur că Felix a plecat în oraş. Departe de a bănui manopera lui Titi, a cărui veste înveseli pe Aglae, Stănică se scandaliză.
— Nu se poate să nu fie aici! Nu se poate. Domnul Felix e un tânăr serios. Când a spus o vorbă, e vorbă. Cel mult dacă s-a dus pentru puţin timp. Aurico, du-te tu!
Aurica s-ar fi dus, fiindcă ar fi fost încântată ca Felix să ia pe altcineva, aşa ca Otilia să vadă că nu este numai ea pe lume. Însă se crezu datoare, faţă de o domnişoară străină, să dea dovezi de o mare pudoare virginală.
— Nu pot, Stănică, să mă duc, gândeşte-te şi tu. Poate e singur acasă, în odaia lui. Cum o să intru eu, o fată, la el?
Stănică, nervos, ieşi din casă şi se duse drept în camera lui Felix, pe care-l găsi citind cursuri.
— Cum spune dobitocul ăla că nu eşti acasă?
— Care dobitoc?
— Păi Titi, domnule. L-am trimis la dumneata să te cheme şi mi-a spus că nu te-a găsit.
— N-a fost deloc aici! Se miră Felix.
Stănică, tenebros ca întotdeauna, găsi că se ţese la mijloc o conspiraţie, în scopul de a împiedica o legătură aşa de strălucită, fără să-şi închipuie serios că Titi ar putea să se gândească la Lili.
Felix consimţi să treacă dincolo, după ce se consultă cu Otilia, spre a-şi uşura conştiinţa. Lili nu i se păru extraordinară.
O găsi foarte drăguţă, simpatică, însă lipsită de vioiciunea nervoasă a Otiliei, de marele stil al acesteia. Se purtă cu ea cu atât mai amabil, cu cât nu se temu că trădează nici un alt sentiment mai sfânt. Tocmai această purtare tulbură pe Lili. Până acum fata se jucase în libertate şi vorbise de căsătorie ca despre păpuşi. Prin educaţia ereditară, simţurile ei erau coapte de pe acum pentru dragoste, şi căzu în ea cu aceeaşi repeziciune cu care-i căzuse victimă Titi. Urmărea cu ochi umezi tot ce spunea Felix, îl scruta cu supunere şi duioşie, râdea când râdea el şi se întorcea ori de câte ori acesta o ţintea în ochi. În acelaşi timp Titi simţea leşinuri când o privea pe Lili şi ură mocnită pentru norocosul la vorbă Felix.
Aglae făcu tot ce-i stătu în putinţă să orienteze pe Lili spre Titi şi să sfărâme convorbirea dintre Felix şi fată. Întâi ordonă lui Titi să facă fetei un portret frumos, aşa cum ştie el. Lili se supuse din politeţe şi se lăsă aşezată în semiprofil, aşa cum dorea Titi. Dar se plictisi numaidecât şi întoarse capul mereu, la orice cuvânt al lui Felix, încât Titi şterse de câteva ori schiţa cu guma, până ce, vânăt la faţă de ciudă, o rupse bucăţele şi o aruncă jos.
Lili privi foarte curioasă pe Titi şi comise imprudenţa de a-i spune:
— Nu trebuie să vă enervaţi, domnule, mai nimeni, din câţi s-au încercat, n-au putut să-mi dea asemănarea.
— Eu reuşesc, de obicei, foarte bine asemănarea, scrâşni Titi.
— Foarte bine reuşeşte, aprobă şi Aglae, ca un ecou.
Lili însă nu auzea nimic şi umbla cu ochii, blândă ca o oaie bolnavă, după Felix. Prin limbuţia lui Stănică, Lili află de Otilia, care venise de la Paris, şi puse întrebări lui Felix despre ea. Aglae făcu încercări desperate să sfărâme convorbirea, aduse dulceaţă, cafele. Stănică lăuda acum zgomotos pe Otilia şi demonstră că numai o astfel de fată superioară este vrednică de prietenia Liliei. În cele din urmă, Stănică luă pe Felix şi pe Lili şi trecură dincolo, la moş Costache, spre ciuda Aglaei, care nu-i putea urma. Titi, însă, se ţinu după ei. Otilia făcu cea mai bună primire blândei fete, stătu mâini în mâini cu ea, îi cântă la pian, mărindu-i vibraţia sufletească, pe care Lili o întrebuinţa toată spre a contempla pe Felix. Titi, uitat, încruntat, privea muţeşte pe Lili. Stănică lăudă ditirambic, când pe Otilia, când pe Lili, când pe Felix, nemaiştiind ce spune, ca de obicei, făcând pe diabolicul cu sentimentalism. În sfârşit, se aprinse atâta, încât îşi aduse aminte că Lili îi fusese încredinţată ca un „depozit sacru” şi că trebuie înmânată părinţilor. O conduseră cu toţii spre trăsură, şi Titi încercă să se aşeze cât mai aproape, pe linia fetei. Lili plecă blând entuziasmată de Felix, pe care-l visă multă vreme, şi împărtăşi numaidecât impresiile ei părinţilor, de faţă fiind şi Stănică, care izbucni jovial:
— Nu v-am spus eu? Felix e o podoabă, un model de tânăr, e mândria mea, ciracul meu! Când a minţit vreodată Stănică, săracul?
Evenimentele care urmară nu mai îngăduiră lui Felix să se gândească la Lili şi la momentele acestui scurt episod. Dar în casa Aglaei ura se dezlănţui din nou furioasă împotriva familiei de dincolo, şi intenţiile de împăcare fură din nou abandonate. Titi spusese întunecat, apăsat, ca atunci când vestea că e bolnav de inimă şi credea că are să moară, că el vrea de nevastă pe Lili. Aglae, departe de a se mira şi de a găsi această dorinţă ridicolă şi extravagantă, răspunse ambiţioasă:
— Ţi-o dau de nevastă, să ştiu că mă tai în cuţite cu Costache! Ocările împotriva Otiliei şi celorlalţi începură mai verzi.
Otilia era o „rafinată, cu şcoală de la Paris, care atrăgea, cu ajutorul „păcătosului de Stănică, fiindcă altfel nu pot să-i zic”, fete ca Lili pentru Felix, cu care voia să pună la cale cine ştie ce matrapazlâcuri. Îl ameţise şi pe bătrân, care voia să le facă casă la amândoi, ca să se dea peste cap. S-au mai văzut femei care împing pe amanţii lor spre căsătorii bogate, ca să mănânce banii nevestelor împreună cu ei. Felix era un stricat prefăcut, care ştia să intre pe sub pielea oamenilor. Toţi studenţii de la medicină sunt oameni fără ruşine, iar Felix, auzise ea, era făcut de tată-său cu nu se ştie cine, fiindcă altfel nu se explică de ce l-a ţinut tot printre străini. Deciziunea ei era să nu-l mai prindă pe Felix prin casa ei să-i strice băiatul.
Câtă vreme Titi a avut de-a face cu Felix, se zăpăcise. Acum, de când a rupt-o, şi-a venit în fire şi ascultă de ea, cum se cuvine unui băiat cuminte. O dorinţă are: să-l însoare pe Titi cum ştie ea, şi apoi să-l pună pe Costache la respect prin tribunal, ca să vadă dacă este de tolerat ca un om bătrân să-şi risipească averea după gustul unei fete şi al unui june, care nu-i sunt copii, nici rude de sânge, nici nimic. O fată ca Otilia merită să intre într-o casă de corecţie, iar Felix trebuie trimis la urma lui, nu să cheltuiască Costache cu întreţinerea lui cât nu ia din pretinsele venituri ale acestuia.
Blestemurile acestea, aprobate cu o furie mută de Titi, fură produse în intimitate. Împotriva lui Stănică, Aglae căpătă oarecare necaz, dar nu îndrăzni să-i facă observaţii, fiindcă de delaţiunile acestuia avea nevoie, şi apoi acesta era un consilier juridic, interesat personal la parte, căruia ea putea să-i destăinuie toate dorinţele ei, oricât de lacome. Pe care avocat ar fi putut să-l întrebe cum să facă spre a moşteni un frate, care nu vrea să-i lase averea? Stănică mirosi indispoziţia Aglaei şi se supără el. Tot necazul lui de a fi făcut o căsătorie săracă îl strânse de gât acum, şi, cu o demnitate foarte distinsă, începu să ocolească pe Aglae, venind ostentativ numai la moş Costache. Stănică simţea amărăciunile umui romantic în faţa unui lac de munte, înconjurat de piscuri înzăpezite. El, omul bun, care aducea pe Lili ca să fericească un tânăr, care se interesa de afacerile Aglaei, deşi vedea că sunt „imorale”, sub demnitatea lui, el, care luase pe Olimpia pentru a înălţa instituţia căsătoriei, a o purifica de egoism, tocmai el era privit cu nasul sus. De acum încolo, nu se mai simţea legat de nici o obligaţie şi avea să-şi vadă serios de propriul lui viitor. Da, e adevărat că iubise şi poate o mai iubea pe Olimpia şi că adorase pe Relişor, însă care e scopul nostru în viaţă, mai presus de sentimentalisme? Să facem fii în dureri (Stănică se gândea, fireşte, la nişte dureri morale), să dăm ţării copii pentru apărarea graniţelor. Însă nu mai putea fi nici o îndoială. Olimpia nu mai era capabilă să-i dea alt fiu, mijloacele ei generatoare erau sleite. Se ştie că Napoleon şi-a frânt inima şi, pentru a-şi asigura un succesor, a divorţat de Josefina. Ei bine, avea să facă şi el acel gest sublim.
Stănică nu vorbi nimănui de divorţ, dar vorbi de cazul lui Napoleon şi al Josefinei, spre a vedea cum judecă lumea gesturile sublime. Deveni devotat pentru Otilia, îi făcu mulţime de mici servicii, iar lui moş Costache începu să-i procure materiale. Îi aducea piroane, vopselării, pensule, nimicuri dibuite, cine ştie pe unde, dar pe care bătrânul le primea cu mare satisfacţie. Îl întreţinu în preocuparea construcţiei, comunicându-i zilnic preţul varului, al cărămizilor, al cimentului. Intră prin case de cunoscuţi şi semicunoscuţi, ca să afle ce se mai pune azi într-o casă modernă, „fiindcă am un unchi care construieşte”, şi destăinui lui moş Costache misterele arhitecturii. O casă în construcţie, clădire mare, destinată unei bănci, prin reaua tratare a betonului, sau din alte cauze, se prăbuşi. Stănică anchetă foarte serios şi pasionat pe lucrători asupra cazului, ba chiar aduse, după o tratare cu ţuică, pe un salahor ce şedea prin Antim, la bătrân, şi-l puse să facă teoria artei arhitectonice. Moş Costache era foarte mulţumit să i se vorbească despre construcţie, cu atât mai mult cu cât asta ţinea locul acţiunii înseşi de a construi.
Era luna iulie, şi Felix, după terminarea examenelor, visa de-a binelea să meargă undeva la ţară, deşi nu prea ştia cum. Otilia nu pomenea nimic de vilegiatură, abia sosită cum era din străinătate, mai ales că ea, neavând nici o putere şi nici un ban, aştepta totul de la întâmplare, ca un copil. Întâmplarea era de obicei Pascalopol, care plecase acum pentru câtva timp să vadă moşia. Într-o zi, moş Costache invită pe Felix şi pe Otilia să meargă în oraş, să se plimbe şi să mănânce, şi le dădu în acest scop bani, atât cât nu scosese niciodată din buzunar pentru atare lucruri. Spunea că are să aducă un meşter constructor să facă unele măsurători şi că vrea să aibă linişte şi să nu-i supere nici pe ei. O trimise şi pe Marina pe la cunoştinţele sale. Stănică spusese tocmai că în acea zi pleacă la Ploieşti, pentru un proces. Stănică însă minţise din plăcere, şi veni pe la vremea prânzului. Găsi totul pustiu, şi perdelele de pânză şi de şipci trase peste tot. Avocatul se apropie tiptil de casă, încercă uşor de tot clanţele uşilor din faţă şi din dos şi văzu că sunt închise. Dinăuntru auzi însă lovituri surde de ciocan. Se apropie de fereastra de unde se auzea zgomotul, aduse, tot în vârful picioarelor, un scaun din grădină, se urcă pe el şi privi înăuntru prin interstiţiile şipcilor transparentelor. Apoi se dădu repede jos, puse scaunul la loc, şi fugi iarăşi, zâmbind uşor, luând-o de-a dreptul spre oraş.
Pe la sfârşitul lui septembrie, într-o zi de arşiţă tardivă, cu vânt uscat înecăcios, moş Costache se împletici din mers, pe când cotrobăia în curte printre cărămizile lui, şi căzu moale jos. Marina îl văzu din bucătărie şi-şi închipui că s-a aplecat dinadins să vadă ceva. Aşteptă să se ridice, dar moş Costache întârzia. Atunci Marina se apropie tiptil de locul căderii, se uită prudentă la bătrân, îl întoarse pe faţă şi, văzându-l inert şi roşu la obraz, fugi repede înspre casă, dar mereu tiptil, ca şi când ar fi fost la mijloc un secret mare, şi năvăli în odaia lui Felix.
— Vino repede, zise ea în şoaptă, aproape satisfăcută de senzaţia nouă pe care o încerca după atâta monotonie, a căzut jos bătrânul, mi se pare c-a murit.
Felix sări săgetat de ceva rece şi se năpusti pe scări aşa de repede, încât Otilia, presimţind ceva, ieşi speriată. Tânărul nu putu să-i spună nimic, de emoţie, deşi după paloarea feţei îşi dădu seama că ea a înţeles. Se repezi la bătrân, îl descheie la gât, ca să se afle în treabă, şi observă că respira şi gemea cu ochii pe jumătate închişi, ca un om care simte o durere. Îl ridică de jos, cu ajutorul Marinei, care îl luă de-a binelea în braţe, atât era de uşor bătrânul. Voi să-l ducă înspre dormitor, dar, când să păşească pragul, moş Costache mormăi destul de distinct:
— Acolo! Acolo! În sufragerie!
În sufragerie era o canapea lată, cu margini, ca un pat. Pe ea, Felix aşeză pe bătrân. Otilia îşi frângea încet mâinile privind sfioasă când la unul, când la altul, şi tremura. Numai când bătrânul începu să mormăiască, zise stins: „Papa!” Bolnavul şedea pe spate ca un om care a luat un narcotic greu şi nu poate să se deştepte. Cu ochii întredeschişi, tulburi privea prosteşte în jurul lui, şi cu mâinile se silea să găsească ceva în jurul mijlocului. În sfârşit, izbuti să-şi aducă aminte:
— Che-che…
— Cheile? Înţelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, şi-i întinse un inel încărcat cu chei, căzut jos de-a lungul pantalonilor, dar ţinut încă de mijloc printr-o curea.
Bătrânul puse mâna avid pe ele, le vârî greu sub pernă, făcând sforţări de a înlătura ajutorul altuia, apoi, ca şi când misiunea lui ar fi fost îndeplinită, se lăsă în voia gemetelor şi somnolenţei.
Felix îşi dădu seama că bătrânul avusese un atac. Cum nu se pricepea încă în latura practică a medicinei, nu îndrăzni să ia nici o măsură şi fu de părere să se cheme repede un doctor. Marina fu îndrumată numaidecât la un medic de pe aceeaşi stradă. Bătrâna rămase cam mirată de propunerea celor doi, cu aerul de a le spune că sunt nişte proşti, ieşi în curte bombănind, mai intră în bucătărie, apoi fără nici o grabă trecu în curtea vecină. Aglae, aflând accidentul lui moş Costache, căpătă deodată fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu:
— Aurica, strigă ea, vino repede, că i-a venit rău lui Costache! Chemă-l şi pe Titi. Treceţi dincolo, să nu fure vreunul ceva. Marino! Tu aleargă iute la Stănică. Să vie şi el, şi Olimpia şi să aducă doctorul pe care-l ştie el. Ah! Tocmai acum l-a găsit şi pe Costache. Sunt sfârşită. N-am pus nimic în gură de azi de dimineaţă.
Aglae bău, la repezeală, puţină cafea şi apoi trecu dincolo, înconjurată ca de o gardă de Titi şi Aurica. Bătrânul era mult mai limpezit şi privea numai îngrijorat spre mobilele din casă.
— Ce-i cu tine, Costache? Întrebă mai mult arogant decât comiserativ Aglae. Te-a pus dracul să cari cărămidă, să faci casă, parcă n-aveai casă. Aşa e când te iei după copii!
Aglae întoarse privirile spre Felix şi spre Otilia şi, ca şi când n-ar fi fost niciodată vreun conflict între ea şi ei, întrebă:
— Dar voi ce faceţi? Aici eraţi? Şi ce-ai, Costache? Continuă ea, poate de căldură, c-a fost un zăduf groaznic! Ar trebui să te sui în pat, ce stai aici, pe canapeaua asta?
Bătrânul gemu puţin şi făcu doar din cap semn că nu vrea să se mişte de acolo.
— Trebuie să te dezbraci măcar, că te sufocă hainele! Fără să mai aştepte aprobarea, Aglae îl răsuci ca pe un copil şi trase surtucul. Otilia se repezi să-i scoată ghetele cu gumilastic, uscate şi încovoiate de vechime, ca nişte iminei turceşti. Picioarele lui moş Costache apărură înfăşurate în nişte ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă. Degetele mari tăiaseră cu unghia vârfurile şi ieşiseră ca două ghemuri de ceară. În alte împrejurări Otilia ar fi râs, dar acum nu vedea şi nu auzea nimic, nimic. După surtuc Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, şi bătrânul apăru în nişte nădragi largi de stambă colorată, legaţi jos, în lipsa şireturilor rupte, cu bucăţi de sfoară.
— Poftim, observă Aglae, cu reproş, uite ce-nseamnă să n-ai o femeie de ispravă în casă! Aşa te îmbrăcai tu altădată?
Otilia dibuise în dormitor şi găsise o cămaşă de noapte, de pânză ţărănească grea, afară din cale de lungă, în care, vârât, chelul moş Costache semăna cu un faraon înfăşurat în pânze de in. I se aduse şi o plapumă, şi Aglae ridicase perna s-o scuture şi s-o umfle mai bine, când bătrânul scoase un ţipăt:
— Che… Che-i-le!
— Cheile, uite-ţi cheile, aici (moş Costache întinse o mână spre ele). Ar fi bine să mi le dai mie, să nu ţi le fure cineva!
În curând sosiră Stănică, Olimpia şi cu doctorul Vasiliad, şi odaia se umplu de inşi. Atmosfera era înăbuşitoare, fiindcă un miros fetid venea din partea bolnavului. Otilia deschise geamul de perete. Vasiliad consultă pe bolnav cu superficialitate, îi luă pulsul, îl privi în ochi. Faţa îi arăta neîncredere şi plictiseală.
— Ei? Vasiliade, ce zici? Întrebă, sugrumat de curiozitate, Stănică.
— Deocamdată n-am ce să zic. Să stea liniştit şi dacă se poate să i se pună o pungă de gheaţă la cap. Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu şi-a pierdut cunoştinţa. Să vedem mai târziu, dacă poate vorbi, dacă n-are vreo parte paralizată.
— Doamne fereşte, se-nchină Aglae, mai bine moartea decât aşa ceva! Poate un om paralizat aşa să trăiască mult?
— Depinde! Zise doctorul, cu aceeaşi strâmbătură de amărăciune.
— Ascultă, mă, Vasiliad, îl luă Stănică la o parte pe doctor, fii om cum te ştiu, nu ne-ncurca cu vorba! Tu ce crezi, o duce, sau moare? Să ştim ce facem!
— De obicei nu prea scapă nimeni la vârsta asta. Mai îi vine alt atac, pe urmă. Depinde însă de constituţie!
— A dracului e medicina asta a voastră, se scârbi Stănică, nu ştiţi nimic precis.
În sfârşit, Aglae se gândi să execute ordonanţa doctorului şi, fiindcă Otilia insista să se cumpere pungă şi gheaţă, întrebă tare pe bătrân:
— Costache, unde ţii tu banii? Să-ţi cumpărăm gheaţă! Dă-mi cheile!
Moş Costache holbă ochii şi-şi muşcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse şi mai tere cheile. Aglae întinse mâna şi dădu să i le apuce. Atunci, cu sforţare eroică, bătrânul se trase mai spre fundul canapelei, bombănind:
— Nu-nu-nu v-vrreau gheaţă!
— Vorbeşte! Observă Vasiliad.
Stănică făcu un gest de admiraţie şi de ciudă:
— E pezevenghi rău moşul! Îl ştiu eu. E tare de tot.
— Dar, Costache, se răsti de-a binelea Aglae, trebuie bani de cheltuială, de plătit domnul doctor, ce, vrei să plătesc eu?
Bătrânul, atunci, după îndelungă nemişcare, făcu semn cu mâna spre Felix, care se apropiase de pat, ridică cheile şi cu mare dificultate alese una pe care o arătă acestuia şi, cum Felix voia să ia tot ghemul de chei, se împotrivi, de unde tânărul înţelese că trebuie să scoată cheia de pe inel. Bătrânul încercă să-i explice:
— Şi-şifonier… În să-salon… E o cutie!
În vreme ce Felix se îndreptă înspre salon, Stănică se mişcă să-l urmeze şi chiar făcuse semn acestuia că vine şi el. Olimpia îi strică socoteala, fiindcă, fără nici un rost şi fără să intuiască situaţia, îl invită să stea lângă ea, fapt care trezi atenţia bolnavului. Stănică îşi întârzie dispariţia, ochind mereu uşa. Felix luă pe rând fiecare cutie a scrinului. Una era plină cu cutii de chibrituri de formă cilindrică. Scuturând una din ele, constată că sunt pline şi că nu era cu putinţă ca bătrânul să fi ţinut bani în ele. Altă cutie era umplută cu ţinte, printre care înotau câteva piroane. În sertarul de sus, Felix descoperi într-adevăr o cutie de tinichea din acelea pentru tutun, în care se afla un morman de monede de toate mărimile. Se gândi câţi bani să ia, apoi se hotărî să ia cutia cu totul. Atunci zări sub cutie un pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoară roşie, în chip de caiet, şi cu un titlu care-l izbi, cu toată graba lui, întrucât găsise acolo numele său. Scoase caietul şi citi pe copertă aceste rânduri:
Cont de cheltuieli ce-am făcut pentru minorul Felix Sima.
Învins de curiozitate, Felix depuse cutia cu bani pe scrin şi întoarse paginile, oprindu-se la cea din urmă, şi văzu această socoteală. Pagina era împărţită în două printr-o linie cu creion roşu, ca filele de registre, şi printr-o contabilitate empirică, în stânga erau însemnate primirile, iar în dreapta cheltuielile.
Primit la 3 ianuarie a.c., lei 2.000 de la Banca „Naţionala” dobândă 4% asupra capitalului depus de lei 50.000.
Primit în cursul lunii aprilie, după contracte, pentru prăvălia mare 1.000 lei pe şase luni pentru celelalte două prăvălii câte 800 lei pe şase luni.
Primit chiria de la etaj unu 350 lei pe trei luni.
Primit chiria de la etaj doi 300 lei pe trei luni.
Ianuarie.
Chirie pentru cameră, încălzit.
Spălat.
Dat în mână pentru teatru.
Dat în mână pentru buzunar.
Cumpărat instrument chirurgical.
Adus doctor, fiind băiatul bolnav.
Haine, rufărie.
Masa zilnică a 10 lei.
Februarie.
Chirie pentru cameră, încălzit.
Masa zilnică a 10 lei.
Spălat.
Dat în mână pentru buzunar.
Împrumutat.
Mănuşi.
Reparaţiuni în odaie.
Martie.
Chirie pentru cameră, încălzit.
Masă a 10 lei pe zi.
Supliment seara.
Dat bani nevoi tinereşti.
Doctorii.
Voiaj Iaşi pT. Vederea casei.
Batiste 30
Pardesiu 40
Aprilie.
Chirie pentru cameră, încălzit.
Materiale pentru construcţii.
Felix rămase cu gura căscată, uimit, pe de o parte, de venitul cel mare pe care-l avea, vreo opt sute de lei lunar, sumă considerabilă pentru acea vreme, şi scandalizat, pe de alta, de socoteala încărcată. Avea un venit de ministru, şi moş Costache îşi pusese în cap să-l facă să irosească pentru mizerabila întreţinere tot acest venit. Nu credea să se cheltuiască în casă, pentru coşniţă, mai mult de doi lei pe zi, poate cu mult mai puţin. O pâine costa douăzeci şi cinci de bani şi o para, carnea vreo optzeci de bani. Nu i se dăduse niciodată bani de teatru, sau bani de buzunar, nu i se cumpărase nici un pardesiu. Hainele le luase cu banii împrumutaţi, însă pe poliţă. Instrumentul chirurgical fusese inventat. De asemenea boala, doctoriile, doctorul, călătoria la Iaşi, batistele. Râse de cuvântul „încălzit” pe aprilie, fiindcă nu se mai făcea foc din martie, cu tot frigul. Dar scandalul nemaiauzit erau cei 2142 pentru materiale de construcţii. Care construcţie? Prin urmare cuiele, ţintele, cărămizile vechi, grinzile, toate erau în contul lui. Bătrânul făcea o casă pe spinarea lui şi nu se ştia dacă pentru el. Ameţit de descoperire, Felix uitase pentru ce venise aici şi că bătrânul e bolnav şi se gândea să facă scandal. Contul scris cu felurite cerneluri nu era terminat. Alături, Felix dădu de un pacheţel de hârtii soioase, pe care erau însemnate cu creion chimic felurite cifre cu o dată şi o justificare. De pildă: 10 mai, masă cu prăjituri 12 lei; 11 mai, bani de cinematograf 10 lei; 12 mai, cuie mari 20 lei. Erau note ce urmau să fie trecute mai târziu în cont. Era, dar, foarte adevărat ce spunea Stănică: bătrânul era un pezevenghi. Trânti contul la loc şi împinse cutia, când glasul autentic al lui Stănică se auzi în spatele lui:
— Ai găsit ceva, şmechere? Are parale moşul? Lasă-mă să mă uit şi eu.
După o scurtă meditaţie, Felix întoarse cheia în broască şi zise hotărât:
— N-are nimic decât cutia asta cu bani mărunţi. Încolo, tot cutii de chibrituri.
— De la tutungerie, desigur, observă Stănică, aparent convins, îţi spun eu că are tutungerie, pe numele altuia.
Felix, devenit matur prin experienţă, găsise că era şi ruşinos, şi primejdios ca altcineva să ştie cât venit are el şi cum îl fura bătrânul. În curând avea să fie major şi avea să scape de toate mizeriile astea. Cu astfel de venit putea să trăiască în străinătate, oriunde, consacrându-se ştiinţei numai pentru glorie. Când revăzu pe moş Costache întins pe spate, respirând greu, uită de toată duşmănia. Otilia avea un aer atât de rătăcit, părea atât de străină în acea casă, încât fu cuprins de milă. Nu. Providenţa avusese grijă de el şi-i dădu-se un tată bun şi mijloace de existenţă pe care nu le meritase. Bătrânul îi risipise venitul, dar nu se atinsese de capitalul lui. Trebuia prin urmare să fie calm, chibzuit, acum în aceste împrejurări grele, spre a putea să dea tot sprijinul Otiliei. Fata era mândră, şi cu un cuvânt greşit putea s-o jignească.
Bătrânul luă cutia cu mâna stângă. Dreapta nu putea s-o ridice decât cu greutate, şi atunci cei din odaie observară că o uşoară paralizie îi ţinea acest braţ. Chiar şi un colţ al gurii avea muşchiulatura puţin ruptă, căzută în jos, trăgând puţin şi o pleoapă. Cu mâna tremurătoare, moş Costache căută orbeşte în cutie, găsi o monedă de cinci lei, o lăsă repede din mână şi scoase o băncuţă pe care o întinse.
— Ce vrei să fac cu băncuţă ta? Se răsti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru domnul doctor.
Stănică se repezi lângă bolnav.
— Lasă, moş Costache, că iau cât trebuie. Uite atât, ajunge pentru gheaţă şi pungă (şi scoase câteva piese de cinci lei).
Uite, Vasiliad, îţi dau zece lei, că doar eşti doctor de casă, nu vrei să jupoi lumea (Stănică mai scoase încă patru piese, dând numai două doctorului).
Bolnavul, văzând că cutia se uşurează, gemu şi începu s-o tragă, izbutind s-o vâre sub plapumă. Stănică scoase zece bani şi-i întinse Marinei, căreia îi spusese mai încet:
— Du-te la farmacistul din Rahova, îl ştii dumneata, şi spune-i că l-a rugat domnul Raţiu să-i împrumute, ai auzit? Să-i împrumute o pungă pentru gheaţă. Şi uite zece bani să iei gheaţă.
Încetul cu încetul toţi se aşezară pe ce găsiră, ca nişte musafiri, uitând aproape de tot de moş Costache. Stănică zise lui Vasiliad, care făcuse gestul să plece:
— Stai, mă, unde pleci, parcă te-aşteaptă droaia de clienţi. Stai aici, ca medic al casei, să vezi cum îi merge bolnavului, doar nu suntem oricine. Te plătim (şi mai încet), nu fi prost, Vasiliade, te punem la cont.
Marina aduse gheaţa şi o pungă, şi în curând chelia bătrânului primi o scufie răsucită, căpătând o demnitate ridicolă.
— Ţi-e bine aşa? Întrebă Aglae.
— Bi-bine! Mormăi Costache.
— Acum ce să mai facem? Întrebă Aglae.
— Nimic, răspunse doctorul. Linişte şi altceva nimic. Natura lucrează singură.
Stănică pufni în râs.
— Aveţi şi voi doctorii formule. Natura lucrează (în şoaptă) pentru moştenitori.
Otilia se simţea aşa de rău de oboseală şi zbucium, încât Felix o trase lângă fereastră şi o strânse afectuos de braţ.
— Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tău! Stănică, văzându-l, făcu cu ochiul celorlalţi, cu adânci înţelesuri.
— În definitiv, mamă, zise Aurica, noi ce mai stăm aici? Trebuie să fie ceasul trei, nimeni n-a mâncat. Moş Costache stă şi singur, doar e aici Otilia, e Marina, domnul Felix.
Aglae luă o figură solemnă.
— Aici e casa fratelui meu, şi eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mişcă aici în casă şi nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă.
— Aud! Zise bătrânul aşa de stins, încât nu-l înţeleseră toţi.
— Zice c-aude, mamă! Interpretă Olimpia.
— E pezevenghi! Explică Stănică doctorului.
— Mamă-soacră, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei să fac de veghe nemâncat? Adu ceva aici, la botul calului. Voi n-aveţi nimic aici, nu gătiţi? Se adresă Stănică Otiliei, care îl privi speriată, umilă.
Nemaiaşteptând răspunsul, Stănică începu să caute prin dulap, trântind uşile. Găsi, împinse în fund, sticle cu vin înfundate, prăfuite, o sticlă de lichior şi un salam bine uscat, neînceput. Erau, probabil, daruri de-ale lui Pascalopol. Toţi, afară de Felix şi Otilia, se aşezară foarte bine dispuşi în jurul mesei, iar Olimpia se apucă să taie tacticos salamul.
— Taie-l mai gros, protestă Stănică, să simţi ce muşti. Olimpia tăie o felie groasă, pe care Stănică o şi înhăţă, mâncând-o fără pâine.
— Ăsta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-aveţi, Otilio?
Fata dădu din umeri, iar Olimpia făcu observaţie lui Stănică:
— Nu fi lacom, ce Dumnezeu, îl înghiţi cu pieliţă cu tot.
— Un tirbuşon, comandă Stănică, ca un client de restaurant. Marina, veselă, ca la o schimbare de stăpân, se repezi la bufet şi scoase un tirbuşon cu vârful puţin rupt.
— Bine, moş Costache, mustră Stănică de la masă pe bolnav, ai dumneata aşa vinuri în casă şi nu ţi-ai luat un tirbuşon ca lumea?
Bolnavul trona pe spate stupid, sub căciula de cauciuc, care, fiind puţin spartă, lăsa să se scurgă pe fruntea, ochiul şi un obraz al lui un fir de apă care se prelingea apoi, făcând la rădăcina perilor stufoşi de pe piept un smârc. Dopul pocni şi vinul începu să gâlgâie roşu, ca un sânge închegat, în paharul lui Stănică.
— Ce umblaţi cu scârbe de-astea mici, strigă acesta, daţi pahare de-ale mari de cristal, să simt gustul vinului! Iiih, ce aromă, ăsta e Bordeaux veritabil, Bordeaux din cel mai fin. De unde-l aveţi, Otilio?
Fără să mai aştepte răspunsul, Stănică turnă în pahare la toţi. Convivii ridicară întâi paharul în sus, cu gândul de a ciocni, apoi o oarecare ruşine îi reţinu, şi băură în tăcere. Olimpia făcuse un morman de felii de salam, şi comesenii luau acum pe tăcute şi mâncau. Vasiliad înghiţea ca un lup, aplecat asupra farfuriei.
Aglae, zărind pe Otilia şi pe Felix, deveni caritabilă.
— Tu, Otilio, nu mănânci? Şi dumneata, domnule Felix? Doar n-o să staţi nemâncaţi?! Ce-o fi o fi, acum, să fim tari.
Stănică se sculă, galant, de pe scaun şi merse să dea braţul fetei.
— Otilio, scumpo, fă-mi plăcerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu crezi că noi nu ştim ce e durerea? Parcă pe noi nu ne doare că moş Costache a mu… Vreau să zic e bolnav? Da' lasă, bun e Dumnezeu, s-o alege într-un fel. Vino la masă, întremează-te!
Otilia făcu cu mâna un gest de apărare atât de sălbatic, încât avocatul renunţă la rolul de conducător al fetei şi îndemnă pe Felix, nu fără ironie:
— Spune-i dumneata, domnule, fă-o să-nţeleagă, ştiu că v-aveţi bine!
Otilia plecă sus în odaia ei, iar Felix mai rămase, nefiind încă hotărât asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia, fiindcă era încredinţat că se cădea să apere pe moş Costache, cât trăieşte, cu toate păcatele lui, şi asta în vederea Otiliei. Stănică îi întinse, galeş, un pahar de vin şi-i zise, cu aerul unei fiinţe irezistibile:
— Domnule Felix, te rog eu, pentru mine!
Felix luă paharul, gustă puţin din vin şi, văzându-i culoarea de sânge, fu străbătut deodată de un gând: în cazuri de acestea de congestie se lasă sânge. Îşi spuse părerea către Vasiliad, şi acesta, puţin încurcat, recunoscu:
— Da, într-adevăr, am fi putut să-i lăsăm puţin sânge, dar n-am lanţetă pentru flebotomie. Dacă vreţi, trimitem servitoarea s-aducă.
— Fugi, domnule, de-acolo, se dezgustă Stănică, cu sângele. Tocmai acum la masă! Fleacuri! Asta poţi s-o faci mai târziu, încolo, nu i-au pus gheaţă la cap? El n-are sânge, şi vrei să-i mai iei! Asta-i dureros, domnule, lăsaţi omul în pace. Auzi, moş Costache, vrei să-ţi lase sânge, să te doară?
— Daa! Răspunse limpede şi văietător bătrânul.
— Ei, asta-i, rezistă Stănică, lasă că ştim noi mai bine ce-ţi trebuie. Mai târziu, încolo.
Apoi Stănică deveni nemulţumit de mâncare:
— Frate, la aşa vin, n-ajunge uscătura asta. Aş mânca ceva picant, ceva extraordinar, ce zici, mamă-soacră, mirosea a varză la dumneata azi.
— Păi, am făcut nişte sarmale cu varză nouă, acrită!
— Bravo, ura, să vie! Strigă nebuneşte Stănică; aducând-şi însă aminte de bolnav, coborî glasul: Oare credeţi că-l supără gălăgia?
Doctorul dădu din umeri. Aurica scoase farfurii şi tacâmuri din bufet şi aşeză masa, liniştită, ca pentru un festin. Aglae dădu instrucţiuni Marinei să ceară mâncările de dincolo. Felix, scârbit, plecă şi el sus, în căutarea Otiliei. La jumătatea scării se răzgândi, ieşi în stradă şi plecă înspre Sfinţii Apostoli, unde ştia că este o cofetărie. Voia să cumpere ciocolată pentru Otilia. Comesenii începură să mănânce cu poftă, clipocind furculiţele. Odaia se umpluse de miros de varză acră şi de bâzâitul conversaţiei mărunte, care se părea că tulbură pe bolnav, deoarece se mişca înspre perete.
— Oare lui moşu, întrebă Aurica, cu gura plină, nu-i dăm nimic de mâncare?
— Nimic deocamdată, dimpotrivă, ar trebui… (doctorul lăsă fraza în gol).
— Mâncarea prea multă strică, demonstră Stănică, bineînţeles, de la o anumită vârstă. Eu îmi mai dau zece ani de viaţă normală, şi pe urmă, adio, mâncare, adio, femei! Abstinenţă totală. Călugării cum trăiesc?
— Domnule doctor, întrebă Aglae, am făcut injecţii cu iod toată vara, ce zici, merge să fac şi iarna?
— Nu sunt de părere, iarna iodul dă accidente, iodisme! Satisfăcută, Aglae se întoarse cu gura spre farfuria ei.
Bolnavul, iritat de zgomot şi de mirosul de mâncări, gemu. Aglae întoarse capul şi, cu gura plină, zise:
— Ce ai, Costache? Te doare ceva? Aurico, du-te tu şi-i îndreaptă punga de gheaţă.
Aurica se duse lângă bătrân, care o privi fix, cu ochi duşmănoşi şi aproape limpezi, fără să spună totuşi nimic. Cu mâna liberă cercetă pe sub pernă şi-şi trase cheile mai aproape. După ce se asigură de prezenţa lor, întrebă încet:
— Fe-Felix uunde-i? Fe-Felix!
— Nu ştiu, moş Costache, a plecat!
— Lasă-l pe Felix acum, interveni Aglae, ce-ai cu el? Tu stai liniştit, acolo, ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap.
În timpul acesta, Felix venea aproape gonind cu pachetul de ciocolată, meditând pe drum ce trebuia să facă. Starea bătrânului i se părea gravă, şi situaţia în casă foarte tulbure. Întrucât îl privea, mai avea câteva săptămâni până la majorat şi ar fi răbdat până atunci. Dar Otilia era duşmănită de Aglae şi putea, în cazul morţii bătrânului, să fie oricând izgonită. Îi lăsase bătrânul ceva prin testament sau nu făcuse nici un testament? Şi dacă făcuse testamentul, Stănică şi cu toată liota ar fi putut să-l caute şi să-l fure. Avea ceva bani în buzunar, s-ar fi prezentat la tribunal într-un caz fatal, luând informaţii asupra consiliului de familie care-l tutela şi pe care nu-l aflase niciodată şi apoi s-ar fi pus la dispoziţia Otiliei. Care era însă modul de a face pe Otilia să primească asemenea ocrotire, fără să se supere? Găsi pe Otilia ghemuită pe sofaua ei, muşcând nervos din vârful unei batiste de dantelă. Felix desfăcu pachetul de ciocolată, rupse o bucată şi-o întinse fetei, care o luă în tăcere şi-ncepu s-o ronţăie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Neştiind cum să înceapă vorba, Felix întrebă:
— Otilia, ce gândeşti tu acum, de ce plângi şi nu spui nimic?
— Papa moare!
— Poate că nu, cred că e în afară de vreun pericol imediat.
— Toţi cei care s-au strâns în jurul lui n-au nici un interes să-l scape, nu-i dau nici un ajutor.
— Şi eu am impresia asta, îţi mărturisesc. Din păcate, sunt prea novice în medicină, ca să am curajul să iau o iniţiativă. Cunoştinţele mele sunt teoretice. Am putea să chemăm un doctor mare.
— N-au să-l lase să vină.
— E posibil. M-aş duce să chem pe Weissmann. E mai mult un autodidact şi un empirist decât un student, fiindcă abia e în anul întâi, dar are o practică de adevărat intern. El ar vedea, fără să-l bănuiască Stănică, şi pe urmă am consulta amândoi un doctor.
Otilia aprobă din cap, cu puţină încredere.
— Otilia, zise Felix, tu nu pui nici un temei în mine. Ai spus că mă iubeşti şi că ai fi gata să te căsătoreşti cu mine, când ai fi sigură că nu-mi strici viitorul. Poate n-ar fi mo-mentul să-ţi spun acum asta, dar în ce chip să-ţi arăt devo-tamentul meu fără să te jignesc? Vreau să-ţi fiu un logod-nic, iar dacă vrei, numai un frate. Am văzut întâmplător că am un venit de zece mii de lei pe an. Aproape n-aş mai avea nevoie să muncesc, dacă n-aş fi ambiţios. Viitorul nu mi-l strici în nici un caz, fiindcă alături de tine aş munci şi mai viguros. Vreau să ai încredere în mine, să nu te mai simţi aşa de singură.
— Am încredere în tine, zise Otilia, dar mi-e milă de pa-pa. Cu el am trăit de mică în această casă, şi mă-ngrozeşte ideea că toate astea au să se sfărâme.
— Nici eu, Otilia, nu am pe nimeni, cum vezi; de aceea aş fi vrut să fim amândoi alături.
— Felix, zise Otilia, reluându-şi vechea ei ţinută hotărâtă, ţin la tine şi aş dori ca toate dorinţele tale să se realizeze. Acum nu am puterea să-ţi spun nimic în privinţa asta. Eşti bun la suflet şi vrei să mă aperi, însă tu însuţi ai nevoie de un ocrotitor. Afacerile tale pot fi încurcate, bietul papa e un om cam întortocheat şi tăcut. Vrei să te trezeşti cu cine ştie ce greutăţi?
— Îţi mărturisesc, zise Felix, că am zărit la moş Costache nişte socoteli, din care urmează că cheltuiesc cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte.
— Dragă Felix, sunt sincer ruşinată de chestiunea asta. Te-am prevenit că papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Şi eu am suferit multe şi sunt, din cauza asta, cum mă vezi, plină de capricii, dar pe papa îl iubeam. Mă iubea în felul lui, cum te iubea şi pe tine. Papa a furat averea mamei şi ciupeşte din a ta, şi ne iubeşte cum ştie el. Tanti Aglae nu mi-a luat nimic, dar mă urăşte. Şi tu ai nevoie de un ocrotitor. Stănică e şiret, se vâră în toate, şi aici e nevoie, pentru tine, numai pentru tine, de un om cu prestigiu, cu legături. Nu te supăra, îţi jur că e în interesul tău, nu face nici o interpretare, du-te pe furiş la Pascalopol şi spune-i să vină aici ca din întâmplare; te rog.
— Mă duc! Zise decis Felix.
Otilia îl sărută. Felix îşi luă pălăria, se dădu încetişor pe scară şi ieşi în stradă prin curtea casei Aglaei, care era pustie. Pe drum trebui să recunoască cum că Otilia avea dreptate. Numai prin Pascalopol putea da lui moş Costache o mână de ajutor. Pretenţiile lui de a ocroti pe fată erau copilăroase, dar şi tiranice, fiindcă încercau să înlănţuie prin obligaţie. Pe Pascalopol îl întâlni pe scară, tocmai când acesta pleca. Moşierul rămase consternat de ştire şi invită pe Felix înăuntru.
— E rău? Îşi păstrează cunoştinţa? Vorbeşte?
— E conştient şi spune puţine cuvinte. Mi s-a părut mai mult că se fereşte de ceilalţi.
— Bietul Costache! Zise Pascalopol plimbându-se încoace şi-ncolo. Trebuie să chemăm un doctor, dar să facem aşa, să nu bage de seamă Aglae că ne amestecăm intenţionat în treburile ei. Domnule Felix, eşti un tânăr inteligent, în pra-gul majoratului, ştiu că ţii la Otilia, în privinţa căreia ţi-am arătat sincer atitudinea mea, te rog să-mi ajuţi să te ajut. Dumneata însuţi, în cazul când s-ar prăpădi bietul Costa-che prea curând, ai nevoie de asistenţă. Voi pune avocatul meu, fiindcă de altfel îţi cunosc situaţia. Probabil că Cos-tache a făcut puţin abuz cu veniturile dumitale, dar în ce priveşte administrarea lor te asigur că ţi-a apărat bine interesele. Costache era puţin cam avar, însă, în fond, om de treabă. De Otilia mi-e teamă. Dumneata o cunoşti: e o fată mândră, independentă. Ea primea oarecare daruri ca de la un prieten vechi al casei, dar mi-ar fi greu s-o umi-lesc, impunându-i-le acum. Pot eu, om în vârstă, să-i insi-nuez că aş lua-o în căsătorie? Acum, când Otilia ar fi sin-gură, ar fi o dureroasă, o penibilă constrângere. Dumneata ca tânăr ai fi faţă de ea în altă situaţie, fireşte…
— Însă şi eu, spuse Felix, cu capul în jos, împărtăşesc părerea dumitale, că acum orice atenţie ar fi o abuzare de situaţia ei.
— Atunci? Bineînţeles, sper ca bietul Costache să scape. Poate că chiar s-a gândit să-i aranjeze viitorul. Să ne gândim întâi la un doctor. Stai să văd.
Moşierul merse la telefon, ceru pe doctorul Stratulat, care răspunse, îi expuse cazul (se vedea din convorbire că e un prieten intim al lui Pascalopol) şi-l întrebă dacă putea să vie să-l ia cu trăsura pe la orele şase.
— Aşa? Perfect. Atunci viu! Încheie moşierul, agăţând la loc receptorul.
— Iubite domnule Felix, dumneata te duci înainte şi te prefaci că nu te-ai întâlnit cu mine, afirmând însă că tocmai eram azi aşteptat de Costache. Eu mă fac că vin cu docto-rul Stratulat întâmplător, şi, dacă vedem că e posibil, îl du-cem pe Costache la un sanatoriu, ca să fim siguri că e bine îngrijit şi să scăpăm pe biata Otilia de atâta zbucium.
Felix plecă, cu gândul de a se îndrepta repede spre casă, spre a nu lăsa pe Otilia singură. Îşi aduse aminte de Weiss-mann şi simţi că spiritul lui săritor i-ar face bine. Ştia că se mutase şi şade acum prin jurul străzii Labirint. Găsind adresa însemnată, se urcă într-o trăsură şi în curând se găsi în stradela cu pricina, în care nu se aflau decât ma-gherniţe cu aspect de prăvălii, nemaifolosite, şi o singură curte mare ca de han vechi cu o casă în chip de potcoavă, cu etaj. Părea un hotel sau o casă de raport, şi era de o murdărie înspăimântătoare. În mijlocul curţii şedeau îngră-mădite mormane de gunoaie. Câini şi copii alergau printre ele. Câte un geamlâc cu ochiuri sparte înconjura fiecare rând, susţinut pe stâlpi putrezi şi unsuroşi. După oarecare dibuire, Felix urcă nişte scări de lemn murdare şi se trezi în geamlâcul de sus în care se juca, alergând cu mult zgo-mot, o droaie de copii jerpeliţi. Podişca răsună grozav la paşi, şi coridorul mirosea pătrunzător a excremente. Felix ar fi voit să plece, spre a nu fi prins de Weissmann, atât de umilitoare i se părea situaţia, însă câteva capete ieşiră la o uşă. O femeie tânără despletită înainta de-a binelea, arătân-du-şi picioarele goale. Un evreu bărbos, mai mult bătrân, îi strigă:
— Intră înapoi, Fany, de ce ieşi dacă tu n-ai pantofi? Ce să-ţi fac eu dacă n-ai pantofi? Ce să caute domnul? Întrebă apoi bătrânul pe Felix, în vreme ce numeroase capete apă-rură de jur împrejur la uşile şi ferestrele din geamlâc.
— Căutăm un domn student Weissmann…
— Ha, ha, Weissmann, este, este Weissmann, stă acolo în capăt, cu mătuşă, pot s-o chem, că el acum e dus. Dar are să vină, sigur că are să vină.
Vesel că nu-l găsise, Felix protestă:
— Nu e nevoie!
— Dar nici cum vă cheamă nu vreţi să spuneţi? Când are să vină, eu am să-l anunţ, sigur că am să-l anunţ! Nu pot eu să fac aşa un serviciu la un vecin?
— Spuneţi-i că a venit colegul Felix şi-l cheamă urgent acasă.
— S-a făcut, zise bătrânul, conducându-l pe tânăr jos. Poate aveţi nevoie să cumpăraţi ceva, poate mobilă, poate haine, ciorapi buni, plăci de gramofon? Ştiu eu nişte ocazii. Orice putem să vă procurăm.
Felix făcu un semn de negaţie cu capul. Bătrânul, întris-tat, coborî glasul:
— Ştiu eu ce cauţi dumneata! Avem nişte domnişoare minunate, nişte prinţese, le-au murit părinţii, săracele.
Tânărul iuţi paşii. Bătrânul, pierzând orice speranţă, îi strigă din mijlocul curţii:
— Ştii câţi stăm noi aci? Aici sunt două sute de chiriaşi, aşa să am eu bine, şi numai un singur closet.
Înfricoşat, Felix se urcă în trăsura care-l aştepta, şi făcu semn cu mâna birjarului să mâne. Se dădu jos în strada Rahovei şi o luă apoi pedestru şi iute spre casă. În curtea care i se păru a avea un aer cimitiros, dezolat răsuna ecoul convorbirii din sufrageria cu ferestrele deschise. Felix îi găsi pe toţi în jurul mesei, jucând cărţi şi vorbind ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, învăluiţi în perdele mari de fum. Moş Costache, pe canapea, începuse să tuşească, dar pă-rea limpezit la faţă, normal. Aşezată pe un scaun, alături, Otilia îi îndrepta aci punga cu gheaţă, aci plapuma, între-bându-l în şoaptă dacă se simte mai bine.
— Na, afurisită carte, exclamă Stănică, trântind o figură oarecare, e tot ce am. Aşa mi se-ntâmplă când joc cu Olim-pia. Nevasta e piază-rea.
Vasiliad, foarte atent, muşcând cu dinţii dintr-un ţigaret de os, şedea înfundat în evantaiul lui de cărţi şi arunca hoţeşte numai privirile la ceilalţi.
— Lucrezi muţeşte, hoţomanule, îl mustră Stănică, ami-cal, eşti vulpe bătrână, las' că te ştiu eu. Câştigi mereu, de un ceas. Ai luat banii lui moş Costache degeaba, şi acum ne cureţi şi pe noi.
— Stănică, nu vorbi atât, şi joacă, dacă joci. Aruncă colo cartea, vorbi Aglae.
— Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. Ba-rem de aş trage vreun folos de unde ştiu eu. Acum toţi sun-tem la ordinele mamei-soacre, ea e cloşca cu pui. Nici nu mai joc.
Aurica se văietă:
— Vai, dar de ce nu mai jucăm, ce vrei să facem? Ne plictisim să tot păzim atâta.
Stănică schiţă cu buzele mai mult decât pronunţă:
— Îţi păzeşti zestrea ta, fetiţo. Mama-soacră ne umple de bani, dacă… Mă-nţelegi.
Aglae îi făcu semn cu mâna să fie prudent, în vreme ce Stănică strâmba din nas, cu înţelesul „nu contează”.
Olimpia, tăcută, gravă, mestecă cărţile, apoi le puse în faţa doctorului Vasiliad, spre tăiere. Jocul reîncepu şi con-vorbirea continuă. Felix, distrat, n-o putea urmări, dar au-zea, rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingân-du-le după timbru, căci jucătorii erau ascunşi, ca zeii, în norii de fum.
Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt din supă-rare, nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea. Iau iod, dar nu văd nici un folos, cu toată reclama. Îmi spunea o damă să mă duc la băi, la Pucioasa. Odată şi odată, când oi scăpa de necazurile astea, tot am să mă duc.
Stănică: Parc-aş mânca ceva bun, ceva rar. Îmi vine un miros cunoscut în nări, de la bufetul ăsta, şi nu ştiu ce.
Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poţi să fii frumoasă, poţi să ai zestre, poţi să ieşi în lume, şi bărbaţii nu se uită la tine. Pentru asta trebuie să te naşti. Mai sper şi eu câtăva vreme şi, pe urmă, adio. Nu mai sunt nici bărbaţi cavaleri, ca înainte, azi te invită, ies cu tine în lume şi apoi se fac că nu te ştiu.
Stănică: Am păzit odată un unchi trei zile şi trei nopţi în şir, până am picat toţi jos de oboseală, şi bolnavul nu mai murea. Când ne-am scult, a patra zi, l-am găsit rece.
Titi: Am să-l copiez în format mai mic şi să-l tratez numai în creion numărul 1.
Vasiliad: Am clienţi care mă scoală noaptea din somn degeaba, ca să mă duc să constat decesul. „Nu puteai să aştepţi până dimineaţa?” zic eu. „Faceţi-i o injecţie, domnule doctor, poate se deşteaptă din leşin!”, „E mort, cocoană, n-auzi?” Uite aşa păţesc.
Olimpia: Bărbaţii nu pot să stea două zile fără femei şi fără băutură. Sunt blânzi numai o lună înainte şi o lună după nuntă, şi pe urmă cad iar în patimile lor. Şi dacă ar fi ceva de capul femeilor după care umblă! Dar le aleg pe cele mai decăzute, pe cele mai strâmbe. Georgeta, de exemplu, ce-ai văzut tu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului?
Aglae: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i doreşte binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu mai era asta. După nuntă vine şi dragostea.
Stănică: Socru-meu a fost blând, pot să zic inofensiv, dar sunt unii care fac urât de tot. Am cunoscut un magistrat, pe care l-a apucat într-o noapte. Domnule, făcea ca la menajerie, cânta ca păsările, dădea din aripi să zboare şi ciugulea de pe jos. Îi intrase în cap că e privighetoare.
Vasiliad: Azi doctorul trebuie să se dea şi el după client, dacă vrea să trăiască. Clientul a auzit de cutare doctorie, a auzit de tratament cu injecţii şi alte comedii şi, dacă nu-i dai, zice că nu te pricepi. Reclama produselor farmaceutice ne omoară.
Stănică: Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar, şi Olimpia ar sta numai la Nisa. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât, până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. Să ai noroc în viaţă, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata.
Aglae: În familia noastră, toţi au fost strângători şi au ţinut la neamuri. Numai Costache nu ştiu cui a semănat că a fost tăcut, secret cu rudele, de nu ştie nimeni cum stau lucrurile lui.
Aurica: Frumuseţea nu e totul, sunt femei urâte care plac bărbaţilor, e şi luxul, însă pentru asta trebuie să ai bani.
Titi: Nu mai joc, m-am plictisit, mă duc mai bine să mă legăn.
Aglae: Olimpia, şi tu, Aurica, să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape.
Vasiliad: Toate îngrijirile, în caz de astea, de apoplexii, de tromboze, le găsesc inutile. Mai devreme sau mai târziu, bolnavul tot moare. E numai o supărare pentru familie, afară de cazul când bolnavul mai poate fi utilizat pentru testare.
Olimpia: Eu cred, mamă, c-ar trebui să-l întrebi dacă a făcut vreun testament şi unde l-a pus, nu să-l căutăm, ca nişte nebuni, în urmă.
Toată această hârâială fragmentată, Felix o auzi fără atenţie voită, privind la Otilia şi la bolnav. Ultimele vorbe ale Olimpiei îl izbiră prin brutalitatea lor, mai ales că fizionomia lui moş Costache părea a trăda înţelegerea convorbirii. Auzi răspunsul Aglaei:
— Taci şi tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu.
Se înserase de-a binelea când se auziră tropote de cai şi rostogolirea roţilor unei trăsuri.
— Parcă vine cineva, observă Stănică, cu trăsura nu poate fi decât Pascalopol!
Otilia tresări, iar Felix, spre a înlătura bănuielile, minţi, conform învoielii:
— Probabil, fiindcă azi îmi spuse mie că are să vie. Nici nu ştie că moş Costache e bolnav.
Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenţionat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul uşii, de unde, văzând pe Aglae şi lume, zise înclinându-se:
— Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorba să meargă cu mine în oraş.
Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreţ: „Aaaici!” şi făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe duşumea, simţi greutate şi se lăsă iarăşi pe spate, cu o strâmbătură.
— Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? Se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.
— I-a venit rău, informă Stănică, bătrâneţe, ce vrei, congestie! Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere şi, liniştind-o pe aceasta din ochi, zise:
— Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaşte Costache, era vorba să ne întâlnim pentru nişte chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiţi oare să-l aduc înăuntru?
— L-a văzut domnul doctor Vasiliad! Observă, moale şi ostil, Olimpia.
— În nici un caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moşierul, cu excesivă politeţe, spre doctor.
Pascalopol se duse să aducă pe Stratulat, în vreme ce Aglae făcea semn la ceilalţi să strângă cărţile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foştii jucători, aşa încât toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nici o aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului şi una spre odaie şi zise:
— Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?
— Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.
— Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo. Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforţări să se dea jos din pat, provocând un zornăit. Felix şi cu Stănică, apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragi de stambă şi cu pătură pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăţi. Doctorul şi Pascalopol merseră, după câteva minute, înspre odaia bolnavului, urmaţi de toţi ceilalţi, însă Strătulat, foarte grav, le aduse la cunoştinţă că pentru o consultaţie aşa de gravă are nevoie de linişte desăvârşită. Stănică însuşi, care, fiind înăuntru, se prefăcu că n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol rămase şi el afară, pentru a nu da loc la bănuieli. Stratulat îl chemă însă peste puţin timp înăuntru, ca spre a-i cere informaţii.
Situaţia era aceasta. Bătrânul avusese un atac de congestie cerebrală, foarte uşor, şi puţina jenă a braţului şi piciorului, care indica ruperea unui mic vas de sânge, avea să dispară de la sine, dacă bolnavul ar fi avut linişte. Fireşte, un alt atac nu era exclus, cum totuşi bătrânul era aşa de solid, cu toată aparenţa lui de slăbiciune, el putea fi evitat, deocamdată. Doctorul ştia că Costache se bâlbâie, deci nu dăduse nici o importanţă acestui fapt, numai nu înţelegea ce voia să spună bătrânul cu atâta iritaţie.
— Vezi dumneata ce vrea! Invitase el pe Pascalopol.
— Ce e, Costache, spune-mi mie, fără să faci sforţări, îl întrebă acesta cu compătimire.
Bătrânul, cu o tremurătură de furie a întregii feţe, aproape comică, zise plângător:
— Pu-pungaşi… Mă-mă-mă pândesc să să mă fure… Să mă moştenească pân-pân-n-am murit… Să-i dai afa-afară pe toţi, pe toţi, să nu văd de-decât pe fe-fe-tiţa mea şi pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiţei mele ce-i al ei, am să-ţi dau du-dumitale…
Du-dumneata eşti pri-prietenul meu credincios… Nu vreau să ştiu de soră şi de nepoţi, afa-afară din ca-casa mea!
— Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita aşa. Ai încredere în mine. Avem să facem totul cum e mai nimerit, acum să stai liniştit, să te faci bine. Vorbim mâine.
Stratulat fu de părere că aici Costache nu avea condiţiile unei bune îngrijiri şi-l sfătui să meargă la un sanatoriu. Bătrânul privi speriat la Pascalopol şi protestă că n-are bani pentru sanatoriu, că nu poate părăsi casa. Ironia blândă a moşierului îl făcu să tacă şi probabil că, după anume socoteli, ar fi consimţit. Doctorul se izbi însă, când ieşi afară, de opunerea dârză a Aglaei, care pretindea că fratele ei trebuia să stea acolo, sub privegherea ei, iar nu printre străini. Stănică, dimpotrivă, în gândul lui blestema îndârjirea soacră-sei, fiindcă îşi făcuse repede planul ca în lipsa de acasă a bătrânului să scotocească cu de-amănuntul toate odăile. În sfârşit, Stratulat ridică din umeri, recomandă linişte în camera bolnavului şi unele revulsive, şi plecă spre trăsură. Pascalopol îşi luă ziua bună de la bătrân şi de la Otilia, căreia îi strânse mâna cu afecţiune, profund, fără a scoate, din prudenţă, vreun cuvânt. Era tocmai să plece, când auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, şi, bătrânul, după ce se încredinţă că nu-l auzeau ceilalţi, şopti în urechea moşierului:
— Să-să vii mâine, să-i goneşti pe toţi, vreau să-să-ţi dau zestrea fe-fetiţei!
— Ce zici? Întrebă Pascalopol pe Stratulat, când fură în trăsură.
— Accident banal, bine suportat. Am impresia că a făcut o sforţare oarecare, a stat în soare. Deocamdată, îl cred în afară de pericol, dar dacă are de aranjat ceva, să aranjeze acum. La un al doilea atac, poate muri subit.
Aglae şi cu ceata ei rămase, faţă de sentinţa lui Stratulat, cu un dispreţ de loc acoperit, alimentat de altfel şi de doctorul Vasiliad, care se simţise jignit de neîncrederea cu care fusese primită de Pascalopol ştiinţa sa. Făcu teoria că, dimpotrivă, un bolnav bătrân, cu tabieturi, nu trebuie scos din casa lui, care îi întreţine sentimentul vieţii. Spitalul demoralizează şi ucide, dovadă că cei mai mulţi preferă să moară în patul lor. Stănică fu numaidecât cucerit de teorie, cu toată ciuda lui dintâi.
— Bravo, Vasiliade, nu te ştiam filosof! Ai cea mai perfectă dreptate. Tot un doctor de-ai noştri, cu experienţă, se pricepe, săracul! Parcă profesorii universitari ştiu mai mult decât e în carte! Medicina e practică, nu teorie.
În fond, Stănică se gândise că tot mai bine ar fi putut scotoci casa cu bătrânul acolo, fiindcă ar fi avut un pretext să vină mereu. De aceea, când Olimpia, de obicei somnoroasă, molatică, începu să caşte şi zise: „în definitiv, acum e mai bine, să ne ducem şi noi la casa noastră, că mi-e somn”, Stănică protestă vehement:
— Ce? Să lăsăm bolnavul fără nici un ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boală dificilă, oricând poate să-i vie rău. Dacă se dă jos noaptea din pat şi-şi sparge capul cumva? Datoria noastră e să-l păzim, să-l ocrotim, fiindcă e unchiul nostru, iar pe Vasiliad îl invit să stea şi el. E doctorul curant, aţi priceput, şi-l plătim.
— Stau, stau! Consimţi Vasiliad.
Aglae nu făcu nici o obiecţie. Dimpotrivă, luă comanda casei, ajutându-se de Marina şi de propria ei servitoare. Din nou masa fu aşezată în sufragerie, masă la care Felix şi Otilia fură invitaţi, dar fără multă insistenţă când aceştia refuzară. Transformând canapelele în pat şi distribuind prin odăi câteva saltele, toate camerele fură prefăcute în dormitoare. Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnată să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea mesei, care dură foarte mult, toată casa fu ocupată milităreşte de cele şapte persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), încât nici o mişcare nu era cu putinţă fără trecerea prin odaia cuiva. Lămpile rămaseră aprinse micşorat, peste tot. Aproape toţi adormiră însă curând aşa de adânc, că toată casa se umplu de sforăituri. Numai Stănică umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate odăile, apoi se închise în salon, încuind uşa cu cheia. Acolo merse de-a buşilea, să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu şi canapeaua, apăsându-le cu mâna să vadă dacă fâşâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise chiar uşiţele de la sobă şi, negăsind nimic, începu să meşterească broaştele sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care şi-o pregătise din vreme. Însă limbile broaştelor erau lungi şi bine strânse în arcuri, şi toată meştereala lui Stănică fu zadarnică. Atunci Stănică, supărat, îşi scoase ghetele din picioare şi se întinse pe salteaua pusă jos, adormind aproape numaidecât.
Felix izbuti să încredinţeze pe Otilia că e mai bine să se culce, deoarece era necesar să fie odihnită a doua zi, pentru a da lui moş Costache toată asistenţa posibilă. O făcu chiar să mănânce, în odaie la ea, ceva mai mult decât batoane de ciocolată. El însuşi făgăduia să doarmă îmbrăcat, spre a fi gata la orice eventualitate. Ieşind în curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept în piept, cu Weissmann. Acesta venise târziu acasă, aflase de invitaţia lui Felix şi alergase fără să întrebe asupra motivului. Lumina slabă de prin toate odăile îl mirase şi se întreba dacă trebue să intre şi pe unde să intre. Felix îi povesti repede întâmplarea, îi comunică diagnosticul şi recomandaţiile lui Stratulat şi-i mărturisi ciuda lui că ceilalţi îşi vedeau de treabă şi nu executaseră nici o prescriere. Weissmann ceru doi lei, dispăru, se întoarse peste zece minute şi propuse lui Felix să meargă sus. Trecură prin sufrageria în care Aglae sforăia ţiuit, iar Olimpia grohăit, şi se-ndreptară spre dormitorul lui Costache. Atunci văzură că bătrânul izbutise să se dea jos din pat şi căuta să iasă din odaie, în vreme ce Marina, pusă să păzească, adormise, ca o vită, pe un scaun.
— Unde vrei să mergi? Întrebă Weissmann. Asta nu e bine!
— Vvreau să stau de vo-vorbă, zise supărat bătrânul, vreau să stau în sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?
— Lasă, că stai de vorbă cu noi, domnule, făcu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? Şi-l împinse blând pe moş Costache înspre pat, unde acesta căzu cu zornăit, căci ţinea mereu la subsuoară şi în mână cutia cu bani şi cheile.
— Pune deoparte cutia asta, te rog eu! Insistă studentul.
Moş Costache privi întrebător la Felix, apoi, ascultând, aşeză cutia adânc sub pernă, iar cheile le legă la brâu.
— Aşa-mi place, când m-asculţi! Zise Weissmann: eu am venit să-ţi fac bine, să execut ordinele doctorului. Mâine, dacă eşti cuminte, poţi să mergi să faci chef!
— He, he! Râse moş Costache, amuzat, desfăcând ştirbenia gurii.
Cei doi studenţi încununară din nou pe bătrân cu o pungă de gheaţă, şi Weissmann, după ce-i trase ciorapii groşi din picioare, îi puse sinapisme pe tălpi, ceea ce produse bolnavului gâdilituri şi bună dispoziţie. În genere, Felix fu izbit de exuberanţa neaşteptată a bătrânului, de pornirea lui de a vorbi.
— În cazurile astea, explică Weissmann, încredinţat că bătrânul nu înţelege, avem puţină euforie!
— Injecţie nu-mi faci? Întrebă deodată moş Costache pe Weissmann.
— De ce să-ţi fac injecţie, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!
— Dacă-ţi trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îţi vând eu una ieftin.
Şi Weissmann şi Felix râseră, şi acesta din urmă fu în fundul sufletului mulţumit de manifestările de avariţie ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăţilor mintale şi era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, şi moş Costache, aşa de închis de obicei, avu gust de povestit şi făcu celor doi tineri, aşezaţi pe scaune de o parte şi de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuiri din tinereţea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.
— Şi tata şi moşu-meu, zicea el, au trăit mult. Moşu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit şi nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Piteşti, în sus, călare şi cu puşca la umăr. Călărea bine şi se ţinea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simţit ceva lângă o pădure şi s-a speriat, şi cum moşul se rezemase cu mâna de un copac, înţelegi, calul a rupt-o la goană şi moşu-meu a alunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsuceşte, bătrânul nu mişca deloc. A stat aşa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, şi, văzând că nu suflă, a crezut că e mort şi a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruţă să-l ia. Când au venit cu căruţa să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi şi uitându-se cu ochiul în ţeava puştii, cine ştie ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mişcare greşită se vede cu mâna şi glontele, pac. Aşa că a murit împuşcat. Tata, Dumnezeu să-l ierte, mai trăia mult, deşi avea şaptezeci şi opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, şi tata a tot mâncat din şorici până i s-a pus nod în gât. Ai noştri au venit de peste Dunăre, aşa spunea moşu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedoneni bogaţi. Când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moşu-meu trăia mai mult la oraş, şi tata s-a desfăcut de moşie şi şi-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate al lui moşu-meu, aşa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc şi a cutreierat munţii, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania şi i s-a pierdut urma. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă şi mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu mă vede el şi aşa, ştie că n-am furat de la nimeni, şi ce am este cu cinste. Să-să-să munceşti, să strângi. A-a-a-asta-i toată filosofia. Casa noastră, eram mic când a făcut-o tata. A lucrat-o tot cu meşteri italieni şi a împărţit un morman de straie, când a ajuns la căpriori. Hei, hei, şi asta-i casă trainică, bătrânească, cu var bun şi cărămidă uscată, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum, pe care le numiţi case. De ce-am cumpărat eu cărămidă veche? Ă-ăia e mai bună de zece ori decât asta nouă, am luat tot de la o casă, pe care am văzut-o eu când o clădea, pe când eram copil. Acum cincizeci de ani şedeam pe aici ca-n pădure. Noaptea se clătinau pomii cu şuier, ca la ţară. Casele erau rare şi ieşeam pe aici, ceata de copii, trecând prin dosul cazărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste şoseaua Bolintini şi ieşeam peste Dâmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crângaşi şi ne întorceam, pe partea cealaltă a Dâmboviţei, pe la Malmaison, tocmai pe seară. Ne jucăm tot în sus, pe Rahovei, prin Jarcaleţi şi prin Tutunari, sau şi mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, şi furam toamna struguri. În fundul curţii am avut grajd pentru cai, că tata avea trăsură, dar noi luam caii şi mergeam călare, ocolind Bucureştii prin vii, până la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu ştiu să petreacă. Să vă spun ce-am făcut odată. Ne-am dus câţiva, călări, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, şi ne-am ţinut, până au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, după o grecoaică, o fată care mergea cu tat-su, negustor grec, în căruţă cu coviltir. Grecul s-a plâns la întoarcere tatei, şi de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, când se dădeau artose, la Antim, la Sfinţii Apostoli, La Mihai-vodă, şi chiar mai departe şi, punându-ne în rând, goleam în câteva clipe tava şi treceam la altă biserică, încât ne luaseră popii la ochi şi puneau câte un dascăl să ne pândească. Mai păcăleam şi pe babe. Erau unele care împărţeau lumânări şi noi ne îndesam, ghiontind pe alţii, ca şi când am fi fost străini unul de altul, iar după ce luam lumânările femeii ne aşezam pe două rânduri, cu ele în mână aprinse, şi mergeam cântând popeşte pe nas. Tot aşa mâncam colivele, însă trebuia să schimbăm mereu bisericile şi să punem din vreme câte unul din noi să aflăm cine face pomeni. Hâi, şi mi-a venit un gust de pastramă! Pe atunci nu prea mâncam decât carne de vacă, ori pasăre, ori capră în grăsimea lor. Mai mult seu decât untură, iar slănina de porc o mâncam afumată. În post făceam pilaf cu tahân şi chiftele de icre. Primăvara mergeam pe iarbă, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar să vă spun despre nunta mea cu răposata nevastă-mea, cu cea dintâi, nu cu mama Otiliei. Când m-am însurat întâia oară, aveam numai douăzeci de ani, şi Cuzavodă nu fusese încă detronat. Puţin după aceea a venit Carol. Eu fata n-am văzut-o deloc, fiindcă pe atunci aşa era obiceiul, ca părinţii sa hotărască tot, fata, zestrea. Erau pregătite toate, masa, lumânări aprinse (uitai să spui că tata făcea şi comerţ de ceară), popa aştepta la altar, când ne-am trezit în poartă cu o cupea, şi, după ea, o căruţă acoperită, din care au început slugile să descarce boccele, foteluri şi alt calabalâc. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacră-mea de mână, şi era numai de treisprezece ani, şi de mică ce era, nici nu ştia bine ce înseamnă măritişul. Noaptea întâi a început să plângă că nu vrea să doarmă singură, fără mă-sa, şi a trebuit să rămână soacră-mea. Pe urmă, am luat-o cu binişorul şi s-a deprins, dar sărea într-un picior şi voia să se joace, nebănuind, he, he, ce urmăresc eu. Când era însărcinată, că am avut cu ea un copil, care n-a trăit, se juca cu păpuşile. Nici n-a trăit mult săraca, la douăzeci şi unu de ani a murit, numai după opt ani de căsnicie, şi pe urmă am stat văduv aproape douăzeci de ani, până am luat-o pe mama Otiliei, care era şi ea tot tânără, de vreo douăzeci de ani, şi Otilia de un an, fiindcă am luat-o văduvă, îi murise bărbatul după un an de vieţuit împreună. Nu ştiu cum s-a făcut că n-am avut noroc nici cu a doua nevastă, cu care am trăit, să zic, cinci ani. Când unui om i-e dat să trăiască, trăieşte în ciuda doctorilor, ce-mi umblaţi mie cu do-doctorii. Otilia seamănă cu mamă-sa. Tot aşa era, mândră, ţinea la casă, dar să nu te fi amestecat în treburile ei. Şi cânta bine la pian, clavirul de la ea a rămas. Şi cum îţi spun, aşa se făceau nunţile pe atunci. Dar doctorii, şi atunci ca şi acum, nu ştiau nimic. Numai doi au fost oameni şi jumătate, doctorul Obedenaru şi Drash. Obedenaru venea ori în cupea, ori călare şi era înmănu-şat şi cu ţilindru pe cap. Drash însă făcea minuni, de-l pomenesc toţi. Să vezi cum a vindecat pe unul care credea că-i intrase un sticlete în cap şi-i cânta mereu în ureche. I-a spus azi, i-a spus mâine că n-are nimic în cap, omul nu, zicea că are şi doctorul nu ştie, până ce Drash, făcându-se că-l ascultă mai bine, i-a zis: „Mi se pare mie că ai dreptate, parcă-l aud şi eu! Să vii mâine, să ţi-l scot”. A doua zi, neamţul a făcut rost de un sticlete de la prinzătorii cu clei, şi, ţinându-l ascuns în mână, l-a vârât pe închipuit într-o odaie goală, i-a dat un pumn zdravăn în ureche şi a lăsat să scape, pe furiş, sticletele din mână. „Ai văzut cum a zburat? Acum eşti sănătos.” Şi închipuitul a crezut. He, he, he, he! Mâine-poimâine, când m-oi scula din pat, m-apuc eu să zidesc casă, cum nu s-a mai văzut în Bucureşti, cu cărămidă sănătoasă şi grinzi uscate, numai să găsesc salahori ieftini.
Bătrânul pălăvrăgi aşa până târziu după miezul nopţii, când cântau cocoşii de revărsatul zorilor, apoi obosi şi adormi în sfârşit cu punga de gheaţă aplecată, ca un fes, peste un ochi. Weissmann plecă, iar Felix stătu treaz până la ziuă ca să cruţe pe Otilia. A doua zi moş Costache păru absolut normal, dar simţea oboseală şi amorţeală într-un picior când călca. Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un braţ şi cu cheile într-altă mână. Atmosfera era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muştar ud. În sufragerie se ţinu un mic consiliu de război, în care Olimpia şi Aurica fură de părere că, de vreme ce bătrânul este mult mai bine, măcar pentru puţină vreme să se ducă fiecare acasă. Aglae se împotrivi, admiţând doar o scurtă retragere din partea fiecăruia. Ea însăşi se duse acasă să se schimbe şi fu înapoi după o jumătate de ceas, când trimise pe rând pe Titi, pe Aurica şi pe Olimpia. Casa era ocupată milităreşte. Situaţia era din ce în ce mai supărătoare, şi Felix întrevăzu cu spaimă viitorul Otiliei, dacă lucrurile ar fi continuat tot astfel. Certându-se bătrânului bani pentru cheltuiala casei, acesta refuză sub cuvânt că el nu mănâncă şi se mulţumeşte cu puţin lapte „dacă rămâne de la alţii”. Felix dădu el bani Marinei, îndemnând-o să nu spună nimic despre asta Otiliei, fiindcă era sigur că atunci fata nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amănuntul fiecare odaie, intrând până şi-n camera Otiliei şi a lui Felix, Stănică, pe de alta, scotocea peste tot şi ciocănea, în căutare de trape misterioase, păzindu-se chiar de Olimpia, fiindcă, atunci când aceasta intră după el în salon, se răsti:
— Ce te ţii, frate, după mine, am şi eu nevoie de linişte, după atâta zbucium, să-mi adun ideile.
Cum aceasta închidea uşa la loc, o chemă în şoaptă, se uită puţin prin odaie şi scoase din perete o miniatură cu ramă de fildeş, pe care o ochise de mult, şi o vârî în sânul Olimpiei:
— Ascunde-o bine, să nu te vadă soacră-mea, ăsta e un lucru de artă, trebuie păstrat în familie!
Pascalopol veni la prânz şi-i găsi pe toţi inamicii strânşi la masă în sufragerie, chiar şi pe Vasiliad, care plecase şi apoi se întoarse, ca orice bun medic curant. Întrebând pe bătrân ce voia să-i spună, sau să-i dea, acesta îi comunică, fără şoptire de data asta, că nu poate să facă nimic acum, că i-au pus stăpânire pe casă, dar că are să se scoale el să facă rânduială. Peste câteva zile însă avea să-i „spună” ceva foarte important pentru fe-fetiţa lui. A treia zi, când ocupanţii casei se sculară, găsiră pe moş Costache îmbrăcat, plimbându-se prin curte, cu mâinile la spate şi inspectându-şi cărămizile. Privea atât de urât la toţi şi avea înfăţişarea atât de normală, încât toţi îşi dădură seama că e caraghios să-l mai ţină sub regimul arestării. Titi, Aurica, Olimpia plecară, Aglae mai aruncă o întrebare:
— Cum te simţi tu, Costache, să stau aici să-ţi ajut? Trebuie să te îngrijeşti, Marina asta nu se pricepe la nimic.
Moş Costache răspunse posac:
— N-am nevoie de nimic, las', că are cine sa vadă de casă! Stănică, dezamăgit, simulă entuziasmul:
— Bravo, moş Costache, ura, să îngropi toţi doctorii, care nu ştiu nimic. Doctorii mi-au omorât pe îngeraşul meu! Dumneata şi bolnav! A fost acolo o oboseală, un pic de insolaţie. Aş da tot să am eu sănătatea dumitale!
În ziua următoare, moş Costache goni pe toţi din casă rugând chiar pe Felix şi pe Otilia să plece până seara. Otilia se duse veselă, cu sentimentul că bătrânul se făcuse bine, însoţi până la un loc pe Felix, apoi se despărţi şi Felix avu încredinţarea că fata merge la Pascalopol. Bătrânul închise uşile şi ferestrele, trase perdelele şi, întocmai ca în rândul trecut, se auziră bocănituri de ciocan în sufragerie. Stănică nu mai pândea la geam, fiindcă era chiar în casă. Intrase în odaia lui Felix, puţin după plecarea acestora şi, înainte de a se închide uşile, se coborâse în ciorapi pe scară şi privise în sufragerie pe gaura cheii, unde nu văzuse mare lucru, dar putuse sa facă unele deducţiuni după natura zgomotelor. Apoi, găsind uşa de din dos închisă, fiindcă bătrânul uitase s-o descuie, se urcă din nou în odaia lui Felix şi se culcă de-a binelea în patul lui. Tânărului îi spusese că venise de vreun ceas, să-l mai întrebe de una, de alta, şi adormise. Felix nu aminti de asta bătrânului, nevăzând nimic suspect şi, chiar dacă bătrânul ar fi aflat, crezând că a deschis uşa înainte, n-ar fi bănuit nimic. Stănică fu discret de data asta, şi Olimpiei, care acum îşi luase cartier în casa părintească, până la noi dispoziţii, nu-i pomeni absolut nimic de întâmplare. Moş Costache şedea acum numai în sufragerie, a cărei canapea o decretase pat, îmbrăcat şi învelit cu o pătură, cu cheseaua de tutun lângă el, cu cheile şi cu tinicheaua de bani. Încuiase uşile de la toate odăile şi, când avea nevoie de ceva, trimitea numai pe Otilia şi pe Felix, în care avea încredere. Cu Aglae se împăcase, dar o privea pieziş când aceasta, de câteva ori pe zi, pretextând solicitudinea, venea în casă şi dădea ordine. Ceilalţi veneau şi ei, din când în când, trimişi de Aglae. Stănică, însoţit adesea de Vasiliad, era nelipsit şi se afla prin preajmă chiar când s-ar fi părut că nu este. Otilia îl găsi într-o zi în bucătărie, bând cafea. Zicea că numai Marina e în stare să respecte aroma cafelei; a soacră-sei era infectă. Pascalopol, din tact, venea mai rar şi convenise cu moş Costache să-l cheme atunci când are nevoie de serviciile lui. Nu voia să deştepte bănuieli în Aglae că ar urmări ceva, şi de aceea afecta oarecare răceală ceremonioasă faţă de Otilia, a cărei linişte mai tristă, ce e drept, dar încrezătoare, îi dovedea lui Felix că se-ntâlnea cu Pascalopol. În cele din urmă, Otilia însăşi, văzându-l pe Felix adumbrit, mărturisi:
— Felix, am observat că mă suspectezi! Nu eşti cuminte deloc. Eu sunt tristă de papa şi foarte greu m-aş obişnui cu ideea de a-l pierde. Oricât de independentă aş fi, ca fată, simt nevoia unei ocrotiri. Nu mă pricep în nimic, papa nu mi-a dat nici o experienţă. Tu, tu eşti altceva. De devotamentul tău nu mă îndoiesc o clipă. Dar tu însuţi eşti fără experienţă, amândoi avem nevoie de un prieten mai în vârstă, cum e Pascalopol. El n-are nici un folos din toate astea, ba îşi face şi vorbe, însă are autoritate, şi chiar tantei Aglae îi e ruşine de el. Tu nu ştii cum sunt ăştia (Otilia făcu un semn spre casa Aglaei), şi de ce m-am speriat eu. Pentru mine este indiferent, mă duc să dau lecţii de pian, poate mă iei tu (Felix făcu un gest de consimţire exaltată, în vreme ce Otilia continua grav, fără a da importanţă propoziţiei), dar mi-e milă de papa. Dacă papa ar fi bolnav, să nu se mai poată mişca din pat, ştii de ce sunt în stare? Să-i ia toate lucrurile din casă şi să-l lase pe scândura goală. Tu singur, cu ochii tăi, ai văzut cum s-au aşezat la masă, fără să le pese de noi. Le era ruşine deocamdată, fiindcă nu ştiau cum au să iasă lucrurile, dar ne dădeau afară şi pe mine şi pe tine. Tu trebuie să ai răbdare, să ţi se dea conturile. Cu mama lor aşa au făcut. A fost bolnavă multă vreme, paralitică, şi, văzând că nu mai moare, i-au scos toate mobilele din casă şi au lăsat-o singură. Papa a mai avut o soră, mai mică, care a rămas văduvă şi s-a îmbolnăvit de hemiplegie, se vede că asta e în familie. Neavând nici o avere, a fost internată în spital, unde a murit aproape de foame. Doctorii au aflat că avea frate şi soră bogaţi şi au silit-o să le ceară ajutor. Ba i-au plătit trăsura şi au venit până la Aglae, în curtea căreia a fost dată jos. Aglae a văzut, însă a ţipat la toţi să se ascundă în casă şi n-a ieşit, cu toate vaietele bolnavei. Birjarul, înduioşat, i-a blestemat pe toţi şi a dus-o înapoi la spital. Ca să nu se mai întâmple să le vină pe cap, au ticluit o scrisoare, ca din partea unor cunoscuţi care au aflat de escapada bolnavei de la vecini, dar comunicau că nu mai trăieşte nici o rudă de aproape şi că ei, ca să-şi facă pomană, au să-i trimită, din când în când, câte un pachet de alimente. Şi ştii ce făceau? Duceau pachetul la nu ştiu cine, la Chitila, acela îl da unui cheferist, cheferistul îl dădea unui birjar care avea pe cineva la spital, aşa că niciodată n-au putut să afle la spital cine trimitea pachetul şi de unde. Aşa sunt ăştia, scumpul meu. Încât, dacă apelez la un prieten în vârstă, cu experienţă, o fac în interesul lui papa şi al tău, mai mult decât în al meu. Uite, acum te rog chiar să te duci la Pascalopol şi să-l rogi să vină după-amiază, că l-a chemat papa, cum a fost vorba.
Pascalopol veni, şi bătrânul puse pe Otilia şi pe Felix să pândească întâi prin toată curtea şi apoi să se ducă sus. Apoi, sugând un muc de ţigară, moş Costache vorbi văietăreţ:
— Am strâns nişte bani şi nu ştie nimeni, pentru Otilica, dacă eram sănătos îi făceam o căsuţă colea, poate tot i-o fac. Dar ce-i al ei e pus deoparte.
— Aşa? Bravo, ştiam eu că eşti om de ispravă! Dar cum îi laşi? Ştii, tu ai să trăieşti încă multă vreme, doar mi-a spus Stratulat că n-ai nimic, însă vezi, de la o vârstă oarecare, omul îşi pune lucrurile în ordine, iată, eu am făcut de mult testamentul.
— Nu vreau testament, se indignă bătrânul, n-am murit, să-mi fac testament, ce trebuie să ştie şi alţii ce-i dau eu fe-fetiţei? Am pus trei sute de mii de lei la o parte din vânzarea caselor. Aglae o să aibă casa asta şi ce-o mai fi, să nu spună că n-am grijă de nepoţi. O s-o aibă târziu, încolo, când oi muri şi eu, dar Otilichii vreau să-i dau acum, să nu ştie nimeni, decât eu şi dumneata. Ţi-i dau dumitale să-i pui la bancă, pe numele ei, în secret.
— Bine, Costache, şi aşa e bine, chiar mai bine, fiindcă nu se mai face discuţie!
— Aşa că, bătrânul trase un fum din ţigară, fe-fetiţa are zestrea ei.
— Foarte frumos! Şi când ai de gând să-i dai la bancă? Bătrânul făcu un semn speriat lui Pascalopol să tacă, îl trimise cu gestul la fereastră, să privească în curte, ceea ce acela făcu însă cu obişnuita lui demnitate.
— Vino-ncoace, şopti bătrânul.
Pascalopol se apropie de canapeaua pe care fusese aruncată o saltea. Bătrânul apucă un colţ al saltelei dinspre perete şi-l rugă din ochi pe moşier să tragă şi el. Moşierul trase, răsturnând puţin pe moş Costache, care nu voia să se dea jos de pe canapea cu îndărătnicia unei cloşti, şi descoperi un pachet de jurnal legat cu sfori, îl trase afară şi-l dădu bătrânului. Acesta îl desfăcu mulţumit, umplându-şi plapuma cu sfori de cârpe şi cu jurnale, şi scoase trei pachete de bancnote, legate şi ele cu sfori:
— Ăştia sunt! Murmură bătrânul, examinând atent cotoarele, cu teama de a nu se fi rupt ceva.
— Foarte bine, Costache! Mă duc la banca mea, cu care lucrez, bancă solidă, pun să deschidă un cont discret şi-ţi aduc mâine scrisoarea băncii, adresată Otiliei, ca să nu fie nici o încurcătură.
— Nu-nu-nu! Nu a-acum! Protestă Costache, spre surprinderea moşierului. Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. Când oi vedea eu că nu mi-e bine, îţi fac semn, şi tu îi iei şi faci ce ţi-am spus eu.
— Să fie cum zici tu, Costache, spuse, Pascalopol, deziluzionat, însă cum îţi închipui tu că pot eu, oricât am fi de prieteni vechi, să vin să-ţi iau banii de sub saltea, dacă, Doamne fereşte, ai fi bolnav? Când ţi-a fost rău, a fost aici pază militară în regulă. Doar cumva să-mi dai o scrisoare că ai în depozit de la mine atâţia bani, ca să-i pot sustrage de la… De la succesiune… Şi apoi şi asta e suspect. Aşa, eu nu intru deloc în combinaţie. Doar mă fac purtătorul sumei la bancă. E mai sigur, Costache dragă, e şi mai onorabil, mai potrivit pentru delicateţea fetei. Cum o s-o conving eu să primească de la mine o sumă de bani, când cu nimic nu pot s-o conving că sunt într-adevăr ai ei? Doar să-i spui şi ei!
— Nu-nu-nu! Fe-fetiţa să nu ştie, să afle şi ceilalţi şi să-i spună vorbe grele!
— Atunci?
Moş Costache medită câtăva vreme, sugând din ţigară, apoi păru convins:
— Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată, să-mi fac bine socotelile, dar ţi-i dau mâine, poimâine, când mai treci pe aici. Îi ştii unde sunt, aici sub saltea. Acum mă simt bine, sunt sănătos, poate găsesc salahori, să fac şi casă cum ştiu eu.
Bătrânul îşi legă din nou hârtiile în jurnale şi sfori şi depuse pachetele sub saltea, cu ajutorul lui Pascalopol, care, după puţină vreme, nemaiavând nici un rost, dădu să plece. Când deschise uşa se izbi, piept în piept, cu Stănică. Moş Costache izbucni:
— Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie de spioni în casă la mine, fiecare să stea la casa lui, ce, poate crezi că am bani în casă?
Stănică făcu un gest jignit, privind cu înţeles spre Pascalopol:
— Vezi cum eşti dumneata, iubite unchiule, fiindcă pot să-ţi spun, îmi eşti ca un adevărat unchi, am slăbiciunea asta. Adineauri picai, dar tocmai adineauri, să văd ce mai faci, doar oameni suntem, nu sălbatici. Însă vezi, eu nu mă supăr, dimpotrivă. Vioiciunea dumitale e semn de sănătate. Jos doctorii idioţi! Dă-te jos din pat mai bine, să mergem la plimbare, să-ţi pui oasele-n mişcare, să bei un pahar de vin bun. Dar poate nu te înlesneşti, n-ai bani în casă, se-ntâmplă, te-mprumut eu, cu toată sărăcia mea, îţi fac eu rost, doar dumneata eşti cel mai solvabil om de pe lume.
La aceste cuvinte, aprehensiunea zugrăvită pe faţa bătrânului se şterse în bună parte.
— Când mi-o trebui, o să-ţi cer, se văietă el, că n-am bani în casă decât ce-a fost în cutie, o să-ţi cer eu, dacă n-oi putea să merg în oraş.
În loc să răspundă, Stănică se-ntoarse spre Pascalopol şi zise:
— Domnule, ce toamnă superbă, altădată pe vremea asta ningea. Totul se schimbă, până şi clima!
Dar moşierul făcu un semn de adio, cu bastonul, şi ieşi pe uşă.
În trăsură, Pascalopol medită îndelung, cu bărbia rezemată în mânerul de argint al bastonului, care înfăţişa capul unui ogar. Purtarea bătrânului era ca întotdeauna generoasă, sentimentală, însă plină de întortochieri avariţioase, în latura materială. Se putea foarte bine întâmpla ca Costache să moară înainte de a se fi decis să facă o situaţie fetei. El, Pascalopol, ţinea la Otilia până la sacrificiu şi se bucura de afecţiunea neanalizată, dar sigură, a ei. Ar fi vrut-o soţie, ar fi vrut-o fiică sau ceva între aceste două ipostaze, care să-i asigure dreptul de a o păstra. Prin capul lui Pascalopol trecea chiar şi extravaganta idee a unei căsătorii numai de formă, protectoare, cu toate libertăţile pentru Otilia. Ar fi putut cel puţin ieşi la braţ o dată pe săptămână cu o fată aşa de graţioasă. Însă cum ar fi fost cu putinţă acum, în împrejurarea că bătrânul ar fi murit, să se ocupe de Otilia, fără jenă din partea acesteia şi fără bârfeală din partea altora? Dacă moş Costache nu-i lasă nimic fetei, el, Pascalopol, nu putea s-o ocrotească şi s-o întreţină ca pe fiica lui, nu putea să-i facă nici măcar acele capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă Otilia ar fi simţit caritatea şi ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace. S-o ceară în căsătorie, ar fi fost un mijloc nedelicat. Poate că Otilia, exasperată, iubitoare de lux, ar fi primit, în cele din urmă, dar mereu cu sentimentul constrângerii. El, Pascalopol, nu şi-ar fi putut da seama atunci dacă Otilia îl iubea cu adevărat, sau numai accepta asistenţa lui acoperită. Numai liberă, având o zestre a ei, prietenia sau iubirea fetei era mângâietoare. Atunci o putea chema oricând în casa lui, ca şi în vizită, deoarece ea n-ar mai fi avut bănuiala constrângerii prin caritate. Costache vrea cu tot dinadinsul să-i dea bani Otiliei: trei sute de mii e o sumă considerabilă. Chiar şi o sută de mii de lei ar fi de ajuns pentru ea, fiindcă doar avea să se mărite. O sută de mii de lei cu cinci la sută dobândă face un venit anual de cinci mii de franci, suficient pentru o fată ca Otilia, care poate da şi lecţii de pian. Dar dacă bătrânul amână mereu şi moare într-o noapte, şi vine Aglae şi-i găseşte banii? „Ce om, ce om, Costache ăsta!” Pascalopol se duse de-a dreptul acasă, îşi puse halatul chinezesc, ceru o sticlă de Vichy, pe care-l îndulci cu puţin sirop, se plimbă prin casă, cântă puţin din flaut, cu întreruperi, menuetul din D dur-Divertimento de Mozart, apoi trecu la registrele lui, le consultă bine, iar se plimbă, cu mâinile la spate, lovind palmele una într-alta, în prada celor mai adânci preocupări, umplu din nou un pahar de Vichy şi trecu hotărât la birou, în faţa maşinii de scris, la care începu să bată următoarea scrisoare: „Bucureşti, 9 octombrie 1910
Onor. Banca „AGRARA”
Loco.
Vă rog, în chip absolut confidenţial, să deschideţi un cont la Banca d-v. Pentru domnişoara Otilia Mărculescu, virând în creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100.000, depozit căruia îi veţi acorda, sper, acelaşi procent de 5%, ca şi depozitului meu. Îmi rezerv dreptul de a vă comunica data când veţi putea plăti dobânzi sau acorda retrageri de capital posesoarei fondului, pe care nu o veţi aviza până atunci. Originea creditului rămâne strict secretă. Voi avea onoarea de a vă da unele lămuriri personal.
Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”
Leonida trase hârtia din maşină şi o iscăli cu mâna, o puse în plic, scrise adresa, apoi puse plicul deoparte. Luă apoi o altă foaie de hârtie, o vârî în maşină şi scrise: „Bucureşti, 9 octombrie 1910
Onor. Banca „AGRARA”
Loco.
Va autorizez prin aceasta, la data când dispoziţiunea vă va fi comunicată de mine personal sau de legatarul meu, să avizaţi pe d-ra Otilia Mărculescu de existenţa la Banca dV. A creditului de 100.000 lei şi să-i plătiţi procente sau chiar să-i înapoiaţi depozitul care îi aparţine în deplină proprietate, ca fiind făcut din sume numai încredinţate mie, care însă îi aparţin de drept.
Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”
Pascalopol făcu alt plic, sună feciorul, îi dădu întâia scrisoare s-o ducă la bancă şi-i ordonă să cheme pentru a doua zi pe avocat. Apoi îşi luă flautul, se aşeză turceşte pe sofa, sub candelă, şi cântă cu mai multă râvnă Menuetul lui Mozart.
O zi, două după aceasta, moşierul trecea din nou pe la bătrân şi-l ruga s-o lase pe Otilia să se plimbe cu el la şosea, ca s-o distreze puţin, după atâta îngrijorare. Mai mult în glumă, Pascalopol întrebă pe moş Costache:
— Hei, când mă chemi să-mi dai zestrea Otiliei?
— Te chem, te chem, zise Costache, cu ochii în jos, răsucind ţigări.
— Măi, Costache, glumi Pascalopol, ţie ţi-e frică să scoţi banii din mână. Tu n-ai auzit că oamenii care-şi fac coşciugul din viaţă sau mormânt de veci nu mor curând? Scapă-te de o grijă, trăieşte şi tu ca un tânăr!
— Dau, dau, bombăni bătrânul, ce-i al ei e pus deoparte!
— Asta aşa e, zise Pascalopol, gândindu-se la contul de la bancă.
Costache zâmbi satisfăcut, crezând că e vorba de pachetul de sub saltea.
În trăsură, moşierul luă o mână a Otiliei între mâinile sale şi-i vorbi aşa, semiglumeţ, semiserios:
— Am să-ţi fac o comunicare, cu totul confidenţială, cu condiţiunea să-mi făgăduieşti că nu vei spune nimic nimănui. Costache e un om de ispravă, cum m-aşteptam, şi a făgăduit să-ţi pună la o bancă, prin intermediul meu, o sumă de bani mai mult decât bunicică. De case n-ai nevoie, de surpături de celea. În chipul acesta nu te cerţi cu cocoana Aglae şi nimeni nu face nici o opoziţie, neştiind de existenţa banilor. Mi-a făgăduit, îţi zic, dar ştii cât e de greoi Costache, deşi are inimă bună. Totuşi am smuls un acont bun, încă o dată te rog să nu-i spui nimic lui, nici nimănui, altfel strici totul, am căpătat de la el o sută de mii de lei, cu însărcinarea de a-i pune la o bancă pe numele dumitale. Nu te vei folosi de ei, deocamdată, fiindcă dacă vede lumea că ai bani, intră numaidecât la bănuieli şi-i bate capul lui Costache să nu-ţi mai dea nimic. Dar îi vei folosi exact în momentul când îţi va lipsi sprijinul altora. Eşti deci o fată independentă, cu zestre deloc neglijabilă. Ce nu poţi cumpăra cu o sută de mii de lei? O moşie straşnică. Acum pot să-ţi fac curte ca orice pretendent, adăugă Pascalopol, galant, sărutându-i mâna şi pe o parte şi pe alta. Acum eşti o partidă bună. Dacă nu mă vrei ca pretendent, rămân bunul prieten al dumitale de totdeauna cu care nu te sfieşti să faci escapade. Poţi fi pupila mea, putem să ne aventurăm în lume, cum am mai făcut. Nu mi-ai datora nimic, fiindcă ai avea atâţia bani câţi trebuiesc pentru întreţinerea graţioasei dumitale persoane. Eşti mulţumită?
— Bietul papa, zise Otilia, înduioşată, ştiam eu că el e un om bun! Nu-mi trebuie nici un ban, dar îmi pare bine că se gândeşte la mine. Deseară am să-i cânt la pian!
Acasă, Felix şedea cu capul în palme, la masă, în faţa caietului, în care scrisese, preocupat ca şi Pascalopol de problema Otiliei, următoarele rânduri: „Am jignit-o pe Otilia, vorbindu-i mereu de protecţie şi de bani. Nu trebuie să fiu aşa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o, şi să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidenţă situaţia critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezenţa ei.”
— Nu ştiu ce-am să mă fac cu Costache ăsta, zicea Aglae la masă, unde erau adunaţi toţi ai ei, inclusiv Stănică, niciodată n-am fost supărată ca acum. Moare, Doamne fereşte, mâine-poimâine, căci la altceva nu te poţi aştepta când un om a căzut o dată lovit de dambla, şi eu nu ştiu deloc cum stau lucrurile lui. El a vândut localul lui Iorgu, ce-a făcut cu banii? Unde-i ţine? Dacă i-a pus la vreo bancă, cine-o ştie? Ori îi ţine în casă şi-i fură cineva, în zăpăceală. Pe Marina nu pun eu temei, e în stare să şi fure, am mai prins-o eu. Te făceai tare şi mare, domnule, zise Aglae către Stănică, că afli toate, şi văd că n-ai făcut nici o ispravă.
— Recunosc, spuse Stănică, modest ca niciodată, n-am putut să aflu nimic.
— Pe urmă, aş vrea să ştiu şi eu, a făcut vreun testament, n-a făcut?! De unde să-l iau eu testamentul, dacă el nu spune nimic? Dacă nu-l găsesc sau i-l fură cineva?
— Atunci dumneata, mamă-soacră, zise Stănică, fiind unică moştenitoare de drept, iei tot, vreau să zic tot ce se vede.
— Lasă-mă în pace, se răsti Aglae, ca şi când Stănică era vinovat de lipsa testamentului, iau casa, că nu-mi închipui c-o să aibă neobrăzarea s-o lase pe mâini străine, dar banii, bănişorii pe care i-a cules el vânzând bunătate de acareturi, cine-i ia?
— Îi ia Otilica! Declară Stănică, imperturbabil şi cu diminutiv intenţionat.
— Ba te rog să laşi gluma, e în joc viitorul, viitorul copiilor şi al Olimpiei dumitale. Dacă ai fi mai conştient, n-ai face haz.
— Eu nu sunt conştient? Observă cu umor Stănică. Îmi pare rău! Eu păzesc zi şi noapte, dar nu pot să fac imposibilul în definitiv, am şi eu puţină jenă, sunt uman, ce vrei, nu pot să mă duc să-i vorbesc bătrânului de testament şi de moştenire. E ca şi cum l-aş întreba cum vrea să-i fie coşciugul.
Aglae nu se lăsă de loc impresionată de parada umanitară a lui Stănică şi dădu noi ordine:
— Să nu slăbiţi din ochi nici o clipă casa de dincolo. Unul să stea tot prin curte pe lângă gard, că doar e cald ca şi vara, şi altul să se ducă din când în când pe dincolo, să întrebe pe Costache cum îi mai este, dacă vrea ceva. Să băgaţi de seamă să nu ia nimeni nimic din casă, să nu iasă nici c-un pacheţel. Să mă chemaţi pe mine numaidecât. Bine ar fi să-l trageţi de limbă pe Costache, dar fin, dacă a făcut sau nu testament.
Titi, incapabil de subtilităţi, se mulţumi să se plimbe prin curtea vecină, făcându-se că ia schiţe sau să privească pe pereţii din odăi ca să copieze în acuarelă un tablou ori o fotografie. Bătrânul nu-i dădu însă voie să stea decât lângă el în sufragerie, trimiţându-l cu Felix să aleagă şi să se înapoieze. Într-o zi, plictisit, îl puse să-i povestească ce-a văzut la cinematograf, unde el nu fusese niciodată. Titi, narator din plăcere, începu:
— Întâi arată un puţ cu roată, pe urmă vine o fată cu o găleată mare, apoi apar doi bătrâni, un moş şi o babă care vorbesc între ei, pe urmă arată cum trage fata găleata după ea, baba se răsteşte la ea şi moşul o loveşte cu un bici, apoi arată pe fată închisă într-o odaie goală, mâncând un codru de pâine, apoi e noapte şi fata deschide geamul.
— Ce-i asta, ce înseamnă asta? Întrebă iritat moş Costache. Aşa e la cinematograf?
— Aşa e! Răspunse naiv Titi.
— Dacă e aşa, e urât! Constată bătrânul şi nu vru să mai asculte.
Bătrânul nu bănuia că Titi nu înţelegea afabulaţia filmelor şi le confunda cu o succesiune de imagini, a căror sinteză nu era în stare s-o facă, fiindcă nu pricepea nici inscripţiile în franţuzeşte. Când filmul îi plăcea mai mult, atunci Titi îşi procura un program cu desene sau fotografii de actori din colecţia Pathe-Freres şi le copia în pastel sau în acuarelă.
Olimpia nu ştiu să vorbească bătrânului decât de Aglae, Aurica şi ceilalţi care „ţin foarte mult, unchiule, la dumneata”, ceea ce nu provocă din partea lui moş Costache decât nişte mormăituri incredule. Aurica îi vorbi de tragedia fetelor fără noroc şi-i povesti întâmplarea unei fete „nici frumoasă, nici deşteaptă, căreia un unchi bogat i-a făcut zestre, înlesnindu-i măritişul. Moş Costache tuşi violent şi supse ţigara, dar nu-şi dădu nici o opinie asupra datoriei unchilor. Aglae înţelese că marea chestiune trebuia dezbătută direct între ea şi bătrân, şi într-o zi se aşeză gravă ca un judecător în faţa lui şi-i făcu această predică:
— Costache, trebuie să-ţi vorbesc ca soră, fiindcă văd că tu nu eşti prevăzător. De acum încolo suntem în vârstă, şi mult nu mai avem de aşteptat. Este şi viaţă şi moarte. Ce speranţă să mai am eu: ca mâine sapa şi lopata (bătrânul se făcu palid). Omul cu cap îşi pune lucrurile în regulă, se mai îngrijeşte şi de suflet. Doamne fereşte, vine o moarte, ai văzut cum ai căzut jos…
— La-la-lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace, strigă sugrumat bătrânul către imposibila Aglae.
— Ce să te las în pace, spun ce-i adevărat! Dacă mori, nu ştie omul unde să caute banii să-ţi facă cele creştineşti. Oamenii bătrâni mai merg pe la biserică, se mai spovedesc, îşi pun bani de înmormântare deoparte, haine curate…
— La-la-lasă-mă-n pace, că n-am murit! Pleacă de aici, că n-am murit! Strigă, din nou livid, Costache.
— Degeaba te superi, ca soră sunt datoare să-ţi spun ce-i bine. Tu ai avere, ai case, ai bani. Eu sunt soră şi nu ştiu de loc de rosturile tale. Unde-s actele tale de proprietate, unde ai pus banii luaţi din vânzare, ce avere ai, ce datorii, toate astea nu le ştiu. Poate şi un străin să-ţi ia tot, şi eu ca soră nu pot să zic nici pis, fiindcă n-am cunoştinţă de nimic. Gândeşte-te că ai nepoţi, e Titi care trebuie întreţinut până-şi face un rost, iar Aurica nemăritată, Olimpia şi ea stă ca vai de lume. Eu de unde să le dau, că ştii ce am. Pensia lui cela, pe care nu vreau să-l numesc? Fleac. Datoria ta e să laşi tot familiei tale, să-i dai numai acolo două-trei mii de lei şi fetei ăleia, să aibă şi ea un ban până şi-o găsi un rost, că doar e fată mare. Nu eşti dator tu să ai grijă de o fată care nu e a ta. Nici nu-mi trece prin gând că ai să faci altfel, însă pentru asta trebuie să faci o regulă, să-mi spui toate socotelile tale, să ştiu de unde să le iau, la un caz de nevoie. Nu trebuie să te sperie asta, fiindcă nu moare nimeni dacă pune ordine în afacerile lui. Dimpotrivă, am văzut oameni care s-au împărtăşit, şi-au făcut testamentul, şi pe urmă au trăit ani de zile. Ascultă, Costache, spune-mi mie, ai făcut vreun testament, ceva, ori te-ai gândit să-l faci?
— Treaba mea dacă l-am făcut sau nu, zise supărat moş Costache.
Încercările de felul acesta rămânând infructuoase, Aglae se mulţumi, din prudenţă, să amintească lui Costache că e foarte bine pentru un bătrân „să-şi vadă de suflet din când în când”.
— Vax, suflet! Zise Stănică, faţă de toţi ai familiei, strânşi în jurul canapelei lui moş Costache în ziua de Sfântul Dumitru. Prostii, prejudecăţi, ca să se îndoape popa cu băncuţe. Fugiţi de-aici. Azi suntem în secolul progresului, al luminii, râde de astea şi copilul din albie.
Aglae se închină, în semn de protest, iar Olimpia se arătă vădit scandalizată, fară să fie în stare să spună vreun argument. Moş Costache, morfolind ţigara în dinţi, era atent şi încruntat.
— Ce e aia suflet, întrebă Stănică cu ironie victorioasă, spuneţi-mi ce e aia suflet? Sufletul e suflul, adică suflarea, respiraţia, anima, cum zic latinii; sufli? Ai suflet! Nu mai sufli? Te-am dus la gunoi. Cum adică, puiul de găină pe care-l mâncaşi să n-aibă şi el suflet, iar dumneata, mamă-soacră, să te duci în rai? Ori supravieţuim toţi, de la râmă până la om, ori nu e nimic. Dar vă spun eu, pe onoarea mea, că Dumnezeu are alte treburi decât să păzească sufletul dumitale. Să-ţi spună amicul (Stănică arătă pe Felix) ce e omul. Pe mine, când eram student, m-a dus un prieten medicinist la morga unui spital. Ce să vezi dumneata? Într-un fel de magherniţă cu geamuri mari erau vreo câteva mese de brad cu scândura subţire, puţin îndoită şi cu o gaură la partea din mijloc, iar dedesubt o găleată. Un om cosea repede cu o undrea pieptul şi pântecele unui mort. Maţele erau violete ca nişte găitane bine împăturite, iar coastele erau date frumuşel de o parte şi de alta şi aveau seu pe dedesubt. Pe urmă am văzut cu ochii mei cum îl aruncau în camion. Unul îl ţinea de cap, altul de picioare, îl legăna puţin pentru ca să-i dea vânt şi îl arunca deasupra, ca la abator. Asta e omul. Sufletul? Unde e sufletul? În cap? În piept? În picior? În ce e sufletul?
— Mai las-o, Stănică, cu prostiile tale! Îl mustră Olimpia, făcând un semn cu ochiul că asta face rău bătrânului.
Încăpăţânat, Stănică izbucni cu flacără mai mare, ca un foc stropit cu gaz.
— Să-ţi spun eu unde te duci după moarte, c-am fost când dezgropa un mort să-l pună în loc de veci. Ia, nişte oase acolo pline de pământ şi părul, că părul rezistă.
Moş Costache, înspăimântat, îşi trecu mâna peste cap, dar, neîntâlnind nici un fir de păr, respiră uşurat, ca şi când ar fi fost scăpat de moarte.
Stănică nu stătu mult pe poziţia de esprit fort şi trecu la extrema opusă, când fu singur cu bătrânul. Era limpede că, inconştient, trădându-şi preocupări lăuntrice, ori intenţionat căuta să-i vorbească bătrânului numai de moarte.
— Iubite moşule, are şi religia rostul ei, că doar n-ar fi luptat pentru ea atâţia oameni superiori. Deunăzi am vorbit şi eu aşa, ca să-i fac sânge rău soacră-mei, dar, în fond, să-ţi spun drept: cred. Am văzut oameni de ştiinţă, savanţi, care merg la biserică. Aşa să ştii: religia şi ştiinţa merg mână în mână, şi amândouă descoperă cu mijloacele lor, credinţa şi raţiunea, puterea lui Dumnezeu. De când a murit Relişor, am meditat adânc, mi-am scrutat sufletul şi am zis: naţia noastră s-a apărat cu credinţa de turci, de tătari şi de toţi duşmanii. Românul e creştin ortodox. Eu sunt român, deci mă rog lui Dumnezeu. Şi apoi ştii ceva? Există forţe misterioase, domnule, pe care nu le poate pătrunde nici cel mai mare savant! Parcă ce suntem noi faţă de atotputernicia lui Dumnezeu? Vax! Am văzut oameni cu piciorul în groapă pe care-i condamnau toţi doctorii mari şi au scăpat cu slujbă bisericească. Mă bat cu pumnul în piept că n-am făcut maslu pentru îngeraşul meu. Ce vrei, domnule, cel mai mare intelectual, şi e înfrânt de misterul universului şi se întoarce la înţelepciunea poporului. În adâncul sufletului meu am fost totdeauna creştin ortodox, dar de-aici încolo devin practicant: am să postesc, să ţin tradiţia, să dau exemplu eu ca intelectual, ca om luminat ce sunt, noilor generaţii. Asculţi, unchiule? Îţi comunic ceva confidenţial. Mi-a spus un preot bătrân, om învăţat, om sfânt, că nimic nu întăreşte sufletul mai mult decât confesiunea. Mister mare, dar aşa e, şi eu pot să-ţi dau şi raţiunea ştiinţifică. He, hei, Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior. Vrei să-ţi spun raţiunea ştiinţifică? Orice om are conştiinţă morală, căci asta ne deosebeşte de animale, care ne apasă, oricât am căuta să facem noi pe pezevenghii. Bunăoară, am avere şi am lăsat pe altul să sufere, atunci conştiinţa mă munceşte fără voia mea şi-mi intoxică sângele. Dacă însă spun duhovnicului: preasfinte, am făcut pe cutare să sufere, sunt un păcătos, se descarcă conştiinţa, se purifică sângele, pe legea mea! D-aia trăiesc babele atâta. Apoi mi-a mai spus părintele şi altele, şi în adevăr că are dreptate: omul strânge până la o vreme, dar apoi nu mai are nici un sens să adune. Ce-o să mai trăieşti? Să zic cincisprezece-douăzeci de ani („ca mâine te-ngrop”, gândi Stănică în sine). Copii n-ai, purcel n-ai, căţel n-ai! Aruncă, domnule, banii în dreapta şi-n stânga, petrece, fă-ţi poftele, căci şi asta e creştinesc, fiindcă trăieşte un negustor român după dumneata şi te binecuvântează. De altfel e şi o lege economică: bogăţia înseamnă circulaţie. Intră în circulaţie, domnule. Adică ce urmăreşti dumneata, hai? Ca după o viaţă de economii, ca după o existenţă călugărească să vie soacră-mea să-ţi ia tot şi să petreacă cu averea dumitale? Evident, e sora dumitale, dar ea a avut partea ei, şi dumneata ai avut-o pe a dumitale. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la Sfânta Scriptură. Dumneata ai fost om muncitor, de ispravă, ai sporit talantul, deci e meritul dumitale. O să vie Titi să se răstoarne picior peste picior în fotoliurile dumitale şi-o să mănânce cu femeile ce-ai strâns o viaţă întreagă prin muncă cinstită. Aşa e viaţa.
Bătrânul înţelegea foarte bine manevrele, şi ale Aglaei, şi ale lui Stănică şi nu se lăsa intimidat sub raportul pecuniar.
Veşnica amintire a morţii însă începuse să-l înfricoşeze. O dată cu limpezimea creierului, dispăruse euforia şi se încuibase spaima. Nu se gândise niciodată la moarte, nu mersese la biserică, n-avusese nici o convingere nici într-un fel, nici într-altul, deoarece sufletul tot îi fusese absorbit în realitatea existenţei. Moş Costache credea în adevărul cărămizilor din curte, al tutunului, al banilor din pachet şi nu-şi putea închipui nici raiul fără aceste elemente. Frica lui era obscură, instinctivă şi era însoţită mai ales de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toţi să-l jupoaie, să-i ia totul, să-l scoată din casă, în vreme ce el vede şi nu se poate mişca. Astfel se înfăţişa moartea lui moş Costache: ca un furt total agravat cu paralizie integrală şi eternă. O mai mare pedeapsă decât să vezi asta şi să nu poţi face nimic nu i se părea că poate fi. Noaptea visa că vrea să fugă, dar e ţinut în loc de noroaie vâscoase sau de o stranie înţepenire a membrelor inferioare, ori visa că se ceartă cu Aglae şi cu copiii ei. Visa că hoţi îi legau picioarele cu frânghie, că pica de sus cu capul în jos. Mai des visa gândaci mulţi, mari şi negri. Când se culca după-amiază, vedea mereu un dric cu mulţi cai trecând peste el.
Deşi la începutul lui noiembrie vremea se strică, şi ploi mărunte, fumegoase întristară oraşul, moş Costache, devenit tare din frică, îşi puse în gând să iasă din casă. Pentru asta avea nevoie de precauţii mari, ca nimeni să nu-i fure banii. Găsi într-un dulap un fel de pânză tare, cam ca aceea din care se face foaia de cort şi o dădu Otiliei să-i facă în săculeţ bine cusut cu un cordon la gură. Tot Otiliei îi dădu însărcinarea de a-i face în spatele pantalonilor un buzunar interior închis cu trei nasturi. Lucrul Otiliei era foarte satisfăcător, însă spre mai multă siguranţă bătrânul mai trase o cusătură cu sibiaş, străbătând chiar stofa. În pungă răsturnă mărunţişul de argint pe care-l ţinea de obicei în casă, în cutia de tinichea, pentru nevoile zilnice, iar în buzunar îndesă pachetele cu hârtii. Ca nu cumva să se desfacă nasturii, prinse deschizătura de sus a buzunarului şi cu două ace de siguranţă, iar peste mijloc se legă cu o curea lată (nu purta niciodată bretele). Aşa ieşi în oraş de mai multe ori moş Costache. Seara, însă, îşi punea săculeţul sub pernă şi pantalonii sub saltea. Văzând că bătrânul pleacă de acasă, Stănică se hotărî să-l pândească, mai mult din curiozitate decât din vreun interes, şi avu norocul să prindă momentul când bătrânul ieşea din casă. Deşi erau orele cinci, afară era întuneric, şi ceaţa udă împiedica vederea la distanţe mari. Învelit într-un palton gros şi verzui de vechime, păşind mărunt, bătrânul mergea cu capul în jos, privind când la dreapta, când la stânga. O luă spre Sfinţii Apostoli, apoi ieşi la pod, stătu puţin la îndoială. („Te pomeneşti, ghiujul, îşi zise urmăritorul, că merge după aventuri erotice!”) O luă pe Calea Victoriei înspre Poştă. („Se duce la o bancă, l-am prins”, gândi Stănică.) Apoi urcă pe bulevard în sus, trecu la statuia lui Brătianu şi se opri în faţa unei case cu etaj, peste drum de Ministerul de Domenii şi Agricultură, privind ceva pe zid. (, Ce dracu caută ăsta?
— Se miră Stănică, te pomeneşti că are vreun avocat!„) După oarecare ezitare, bătrânul dispăru înăuntru. Stănică se apropie iute de casă şi văzu că pe zid se află firma unui doctor. („Ei, comedie!„) Fără a mai sta la îndoială, se urcă hoţeşte pe scări şi ajunse la vreme, spre a vedea că bătrânul intrase chiar în apartamentul doctorului şi nu în altă parte. („îmi pun capul că are o boală ascunsă, din tinereţe, şi se tratează!”) încântat de descoperire, Stănică nu mai aşteptă ieşirea bătrânului şi se-ntoarse repede cu tramvaiul acasă, adică la Aglae.
— Nu ştiţi unde se duce moş Costache? Întrebă el, aţâţător.
— Unde?
— La doctor! Să ştiţi că are o racilă secretă!
— N-are nimic, îl asigură Aglae, îl cunosc eu bine. Toată viaţa a fost sănătos. A devenit grijuliu!
Bănuiala Aglaei era cea adevărată. Începând să iubească viaţa, bătrânul voia să ştie bine ce boală are, şi fiindcă avea impresia că doctorii aduşi în casă îl minţeau, îşi puse în gând să consulte el un neprevenit. În acelaşi scop întrebase pe Felix ce doctor e mai bun şi mai ieftin. Doctorul la care intră plăcu bătrânului. Avea mina serioasă, uşor încruntată, a unui om de cincizeci de ani, vorbea puţin şi grav, dar cu multă politeţe şi chiar bunătate.
— De ce suferi dumneata? Întrebă el pe moş Costache.
— Nu-nu sufăr de nimic. V-r-r-reau să ştiu, fiind în vârstă, dacă sunt sănătos şi ce trebuie să fac ca să nu mă îmbolnăvesc.
— Foarte frumos. Sunteţi prudent. Vă rog, dezbrăcaţi-vă. Doctorul examină atent pe moş Costache, dar fără amănunţimi exagerate. Făcu o auscultaţie sumară, palpă şi percută ficatul, ascultă inima şi zise:
— N-aveţi nimic la examenul somatic, şi după toate aparenţele sunteţi un om sănătos. Doar un tonus mai accentuat al inimii.
— Va să zică, n-am nimic? Vru să se asigure mai bine bătrânul.
— Ai vârsta, râse doctorul, care e şi ea o boală! Dar dă-mi voie, adăugă el, privind în ochi pe bătrân, n-ai avut nici un accident, aşa, vreo pierdere de cunoştinţă, dureri mari în ţeastă?
Prins în uşa întrebării, bătrânul mărturisi:
— Ba-ba a-am căzut jos de aprindere la cap!
— Ei, vezi? Să nu se mai întâmple! Trebuie să ţii dietă, să nu fumezi, să nu bei alcooluri, să duci un regim descongestionant. Am să-ţi dau o reţetă, dar să ştii că totul depinde în primul rând de regim. De altfel, de acum încolo evită supărările, distrează-te calm, fără iritaţii. Ai vreo avere?
— A-a-am ceva… Puţin. Cât îmi trebuie am! Se bâlbâi moş Costache, punând instinctiv mâna în buzunarul pantalonilor.
— Cu atât mai bine!
— Şi… Şi n-am nimic? Mai întrebă moş Costache.
— Nimic, domnul meu, zise blând doctorul, decât un organism care trebuie menajat. Eu însumi, dacă aş comite o imprudenţă, aş fi primejduit să fac o congestie. Deci măsură, ca să te foloseşti şi mai departe de fizicul dumitale rezistent.
— Şi… Să fumez n-am voie?
— Nu!
Bătrânul îşi strânse bine haina la piept şi merse spre uşă, urmărit de ochii calmi ai medicului. Acolo îşi aduse aminte că trebuie să plătească. Felix îi spusese că doctorul ia douăzeci de lei. După mari căutări prin buzunare, moş Costache scoase două piese de cinci lei, depuse una pe biroul doctorului, reţinând pe cealaltă în podul palmei şi aşteptând un gest de aprobare. Dar medicul era impenetrabil. Atunci lăsă şi piesa cealaltă şi porni mărunt pe uşă afară, fără să privească înapoi.
Doctorul dăduse bătrânului o reţetă, şi acum acesta, după oarecare îndoieli, se hotărî s-o facă. Se lăsă în jos pe bulevard şi se opri la o farmacie, peste drum de cinematograful „Minerva”.
„Aici trebuie să fie scump!” gândi moş Costache, după ce dădu câteva târcoale prin faţa uşii, impresionat de dulapurile baroce şi bocalele de porţelan. Merse mai jos, unde întâlni o drogherie. Socotind că drogheria vinde mai ieftin, intră înăuntru. Droghistul regretă. I-ar fi făcut una mai simplă, cu prafuri, dar aci era un lichid de băut, pentru care n-avea toate elementele. Moş Costache o luă pe Calea Victoriei, înspre Poştă, în Lipscani ştia o farmacie. Intră, dădu reţeta şi fu invitat să aştepte. Farmacistul puse tocmai mâna pe flacon când bătrânul, înspăimântat, întrebă:
— Vreau să ştiu întâi cât costă.
Farmacistul îl privi puţin cam mirat, căută într-un repertoriu, făcu o mică socoteală şi declară că doctoria asta costă doi lei şi cincizeci de bani.
— E-e-e prea scump! Mai ieftin nu se poate?
— Nu se poate, ce vorbă e asta? Dumneata nu ştii că aici preţurile sunt fixe?
— Aşa? Atunci, se răzgândi moş Costache, n-o mai fac. Farmacistul îi aruncă reţeta şi se îndreptă spre alt client.
Bătrânul merse încet până în strada Sfinţii Apostoli, unde era o altă farmacie. Acolo întrebă pur şi simplu:
— Cât ar costa să-mi faci reţeta asta?
— Doi franci şi optzeci! Răspunse farmacista, după oarecare contemplare a foiţei.
Moş Costache luă reţeta, ieşi în stradă, stătu pe gânduri, apoi, încet-încet, se întoarse din nou în Lipscani, la întâiul farmacist şi comandă doctoria. Economisise treizeci de bani. La întoarcere, observă lumina în mica bisericuţă de lângă Societatea de tir şi, obosit, găsi cu cale să intre înăuntru. Câteva babe dădeau acatiste şi se închinau lung pe la icoane, sărutându-le zgomotos. Un dascăl moţăia într-o strană, scoţând pe nas litanii fără sfârşit. Moş Costache, fascinat de sclipirea altarului şi de îngânatul cântăreţului, se simţi pătruns de evlavii şi începu să se închine larg, cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga îşi pipăia locul banilor. Se gândi că Dumnezeu nu se putea să nu-l vază pe el, care se gândea la viitorul Otiliei şi-i făgăduise atâţia bani, şi mai ales n-avea să-ngăduie ca el să moară înainte ca Otilia să aibă un rost, fiindcă mai bună decât banii e tot ocrotirea părintească. De pildă, un om cu o experienţă, ca el, ar fi depus suma la o bancă şi ar fi pregătit Otiliei, cu vremea, din dobândă, un adevărat nou capital, fără să se atingă de fond. Nu s-ar fi supărat niciunul, nici Aglae, căreia i-ar fi rămas capitalul, nici Otilia, care s-ar fi folosit de el. Moş Costache ieşi uşurat din biserică, după ce se închină cu evlavie, mergând de-a-ndăra-telea, şi se simţi cu duioşie bun. O babă îmbrobodită până peste gură întinse mâna văietându-se:
— Fă-ţi milă şi pomană, să-ţi ajute Sfânta Vinere de azi şi Maica Domnului!
Bătrânul vârî mâna în buzunar, scoţând câteva monede, însă văzând că n-are decât piese de zece şi douăzeci de bani şi deloc de cinci bani, afară de o para, ruşinându-se să dea paraua, zise:
— Crede, babo, n-am mărunte!
— Eh, zise baba agresiv, n-ai, dumneata, boierule, să n-ai! Dacă n-aveţi dumneavoastră, boierii, cine să aibă, eu? D-aia nu v-ascultă Dumnezeu.
Înspăimântat, mai mult de ideea că cerşetoarea ar fi putut să ştie că are parale la el, îi dădu zece bani, pe care baba îi luă nemulţumită şi bodogănind un „bogdaproste” mai mult dispreţuitor.
Moş Costache predă în taină doctoria Otiliei, rugând-o să i-o dea regulat, după cum scrie în reţetă. Pretinse că era trebuitor să ţină dietă şi consultă pe Felix, punând mereu întrebări explicative, ce se înţelegea prin dietă. Se făcu chiar ceva mai înţelegător în privinţa cheltuielilor şi oferi pentru masă o sumă mai rezonabilă. Îşi făcu o voluptate de a întreba în toate chestiunile privind sănătatea pe Felix şi pe Otilia, aştepta ca fata să-i întindă linguriţa la gură şi râdea de plăcere când aceasta îl îmbrăţişa. Totuşi, bătrânul punea pe recomandaţiile medicului un preţ abuziv. După fiecare doză de doctorie aştepta optimist, închipuindu-şi că ea avea să-şi facă un efect brusc, să-i dea o tărie nemaiavută. Lacom din fire, înţelegea regimul ca un medicament. Mânca legume, dar multe, până la îndopare, crezând că ele au o putere curativă. Felix încercă să-i explice că dieta îi era recomandată spre a odihni organismul şi că, la vârsta lui, nu mai avea nevoie de atâtea alimente. Bătrânul se încăpăţână. Auzise bine pe doctor când îi spusese că sunt „bune” pentru el legumele, zarzavaturile. Dacă erau bune, trebuia sa mănânce cât mai mult, „ca să-şi facă efectul”. Efectul fu că moş Costache începu să se îngraşe. Stănică îl aprobă în totul în aceasta interpretare:
— Mănâncă, unchiule, dacă ţi-a spus doctorul, ştie el ce ştie. Poftă de mâncare să ai, asta e totul. Uite, eu n-am!
— De-de ce n-ai? Întrebă moş Costache, interesat de toate chestiunile de sănătate.
— De ce n-am? Izbucni Stănică. N-am poftă de mâncare, fiindcă n-am poftă de viaţă! La ce să trăiesc, pentru cine să trăiesc? Rostul omului e să aibă o familie, să aibă copii în care să retrăieşti, care să-ţi ducă mai departe numele. Dumnezeu mă pedepseşte, mă osândeşte la sterilitate sau poate îmi deschide ochii şi-mi zice: „Stănică, fii brav, nu te lăsa răpus de sentimentalisme, gândeşte matur.” O să mă gândesc până am s-o fac într-un fel.
Stănică întreţinea pe bătrân într-o continuă teroare, împărtăşindu-i decesuri:
— Moş Costache, nu ştii una? Colonelul, colonelul Constanti-nescu, cel din sus de lângă Arionoaei, de la care ai cerut burghiul.
— Ei?
— Ei, a murit azi-noapte!
— De ce-a murit? Întrebă îngrozit bătrânul, sperând într-un accident imposibil de repetat.
— De ce moare orice om cu constituţia lui. L-a lovit damblaua. Trăsnit, nu altceva. A stat la masă până la unsprezece noaptea cu nişte invitaţi şi, când s-a sculat, pac. Mâine îl îngroapă. Las' că mă duc eu să mai aflu câte ceva.
Stănică se ducea într-adevăr şi venea cu alte ştiri:
— Anul ăsta a fost nefast! Zicea el scârbit. Îi cară cu zecile, cu sutele. Tot copilaşi şi bătrâni. Toamna face rău grozav la plămâni, la cap. A murit băcanul din colţ de la care am luat untdelemn. Nici nu l-am văzut bolnav vreodată. Aşa, din senin. Nu vrei să vii să-l vezi? Nu ştiu ce Dumnezeu o fi având că s-a făcut ca un tăciune la faţă, e de nerecunoscut. Spune nevastă-sa că s-a luptat trei zile cu moartea.
Moş Costache făcea sforţări să scape de evocările lui Stănică, dar acesta le dădea drumul cu o viteză satanică.
Bătrânul începu să fie superstiţios şi hipocondru, să se vaiete de dureri adevărate sau închipuite. I se părea că-i pocnesc urechile, că nu mai are stomac bun, că inima i se opreşte deodată, fiindcă el n-o mai aude. Luă purgativele cele mai respingătoare, stând ore întregi cu gravitate pe recipientul destinat uşurării lui, în chiar mijlocul casei. Găsea pe cale deductivă cauzele tulburărilor şi mijloacele de îndreptare şi-şi alcătuise un meniu fantezist. Sfârşindu-i-se doctoria, nu voi s-o mai repete, sub cuvânt că doctorul nu i-a spus, dar se decise să vadă iar medicul, când, într-o noapte, visă că toate cărămizile din curte se vărsau peste el în sunetul muzicii militare.
— Ce să mai fac, domnule doctor? Întrebă el pe medic.
— Cum, ce să faci? Nimic! Să duci viaţă aşezată. Bătrânul povesti toate suferinţele lui. Doctorul zâmbi şi bătându-l pe umeri îl încurajă:
— Nu e nimic. Mizerii de-ale vârstei noastre. Ca să nu le mai bagi în seamă, plimbă-te, distrează-te, întovărăşeşte-te cu oameni tineri, stai ziua, când e frumos, în aer liber, în Cişmigiu, la Şosea, cu condiţia să nu răceşti.
Moş Costache ascultă recomandaţiile cu religiozitate, puţin nemulţumit că nu i se dăduse şi doctorii. Otilia, pusă la curent, se hotărî să distreze pe bătrân, şi aşa se întâmplă că, prin amabilitatea nedezminţită a lui Pascalopol, moş Costache şi Otilia se plimbau aproape zilnic cu trăsura, întâlnindu-se foarte adesea şi cu moşierul. Felix se adumbri iarăşi, mai cu seamă că Pascalopol, cu scopul distrării bătrânului, făgăduise să vină din nou să joace cărţi. Cu spiritul ei feminin, în care lipsa de orice prejudecăţi se alia cu superstiţia, Otilia intui că bătrânului îi trebuia o atmosferă de încredere într-un factor stabil. Intră în fosta odaie a mamei sale, unde lângă câteva icoane şedea o candelă de argint, mereu nefolosită, o curăţă, o mută în sufragerie, unde moş Costache îşi stabilise domiciliul ca să facă şi economie de combustibil, o umplu cu untdelemn şi o aprinse. Bătrânul se uită surprins la ea, nu aprobă nimic cu vorba, dar nu protestă şi într-o zi veni singur la fată şi-i spuse îngrijorat:
— S-a stins candela, trebuie s-aprinzi candela!
Când, prin consumarea untdelemnului, flacăra atingea stratul de apă şi începea să sfârâie, Costache se înspăimânta ca de un limbaj cu înţelesuri sinistre. Toate aceste mici mizerii psihice nu făceau din bătrân un abătut. Nu. În fundul sufletului era încredinţat că sentinţa doctorului trebuie interpretată în modul cel mai favorabil şi că un om nu poate să moară, când un medic spune că e sănătos. De altfel, n-avea nici o cunoştinţă de medicină, nici o noţiune, măcar empirică, despre boale, şi în ceea ce i se întâmplase nu vedea decât „o sfârşeală”, un efect al căldurii sau al oboselii. Îşi aducea aminte că, copil fiind, se îmbolnăvise de o boală cu călduri (nu ştia anume ce), şi se făcuse sănătos, şi-şi închipuia că acum, că a luat doctoria, este iarăşi în putere. Noţiunea mai complexă a uzurii organismului n-o înţelegea. Planurile pe care le rumega în tăcere erau din ce în ce mai vaste şi se întindeau pe zone mari de timp.
Felix îşi căpătase în sfârşit majoratul (atunci văzuse că Aglae făcea parte din tutelă), şi acum îşi putea ridica singur veniturile capitalizate la o bancă şi realizate de un avocat care ciupea cam mult ca onorariu, fiind cel puţin onest în linii generale şi de o solicitudine încercată. Fusese trist, ca de-o izgonire, dar bătrânul se grăbise să-i arate convingerea că va sta mai departe la el, „tot cu atât”. Otilia nu se amestecase numai de ruşine, şi Felix îşi chinuise mintea, ca să se convingă că nu poate fi şi alt motiv la mijloc, până ce, leal, fata îi mărturisise:
— Papa te speculează puţin. E o mică slăbiciune foarte urâtă a lui, de care nu pot să-l vindec, acum la bătrâneţe. Fiindcă ai rămas, acum îţi spun că-mi pare bine.
Felix îndrăznise s-o sărute pe obraz.
Fiindcă tutelatul de până ieri nu făcuse nici o obiecţie asupra gestiunilor trecute, care arătau toate o completă utilizare a creditelor, moş Costache se socoti proprietarul de drept şi de fapt al cuielor, grinzilor şi cărămizilor şi începu din nou să le mişte de la locul lor. Descoperi doi lucrători cam zdrenţăroşi, cu priviri cam încurcate, cu care se ascunse în odăile din faţă şi intră în lungi conferinţe arhitectonice, cu tot gerul ce se lăsase la începutul lui decembrie. Ce voia să facă? Se văzu când oamenii se puseră să care mobilele din salonul din faţă şi altă odaie alăturată şi să le grămădească într-o încăpere din aripa laterală. Moş Costache dăduse naştere unui plan economic, care consta în împărţirea prin pereţi de jumătăţi de cărămidă a două odăi din faţă, spre a le preface în patru, şi divizarea sălii de intrare printr-un paravan de lemn, pentru ca apartamentul din faţă să aibă o intrare separată. Îşi făcuse socoteala că ar fi putut închiria camerele ca mobilate cu măcar patruzeci lei pe lună, luând pe an aproape două mii de lei chirie. Două mii lei înmulţit cu zece (adică cu zece ani) dădeau douăzeci de mii de lei. Pentru Otilica, gândea el, era o sumă bună, adăugându-se mai târziu şi venitul de la banii pe care i-ar fi depus la bancă. Oamenii începură lucrările, murdărind toată casa, făcură zidurile despărţitoare, dar, fie din cauza frigului, fie din aceea a materialului, pereţii rămaseră uzi, pătaţi de un fel de bube roşcate. Casa era trainică, într-adevăr, însă duşumeaua era aşezată pe grinzi de lemn, care, oricât de tari, erau slăbite de vechime. Greutatea neaşteptată aşezată în mijlocul odăii îndoi grinzile sau le făcu să roadă pragurile de moloz pe care şedeau, încât după câteva zile duşumeaua devenise concavă şi elastică, asemeni unei şele, şi aderenţa zidului cu tavanul se stricase, lăsând un interstiţiu curbat. Moş Costache se înfurie, declară pe meşteri „pu-pungaşi”. Se iviră şi conflicte băneşti, bătrânul descoperind cu indignare că i se cere mai mult decât crezuse el că prevedea învoiala. Lucrătorii plecară nemulţumiţi, înjurând, iar moş Costache decisese ca în primăvară, când o fi vreme bună, să găsească alţi meşteri mai cumsecade şi să colaboreze cu mâinile lui. Supărat de pierderea pe care socotea că o suferă prin îndepărtarea momentului comercial, bătrânul îşi munci capul să găsească aiurea o compensaţie. Otilia îl surprinse la vreme, făcând lui Felix, care asculta încurcat, nişte propuneri:
— E-e bine să fa-facem un contract pentru un an, doi, în folosul dumitale, ca să fii sigur că nu pierzi odaia. Dacă vine altul să ţi-o ia, dând mai mult? Po-pot să-ţi dau încă o odaie, alături sau în faţă, ca să stai mai bine, mai plăteşti patruzeci de lei.
Adevărul este că Felix plătea o pensiune scandaloasă şi ar fi putut cu câteva zeci de lei sa trăiască foarte bine oriunde, dacă nu l-ar fi reţinut slăbiciunea pentru Otilia.
— Papa, papa, zise aceasta bătrânului, ruşinată, dar cu glas de blând reproş, din milă pentru starea lui, de ce faci lucruri de astea, papa? Îi iei atâţia bani lui Felix şi îi mai pretinzi şi contract? În loc să stea aci ca oaspetele nostru? Mi-e ruşine să vin la masă, când mă gândesc că plăteşte numai el.
Bătrânul se arătă deocamdată plin de căinţă, curând însă se porni iar pe chibzuiri. Aflase de undeva că sunt bănci care fac asigurări pe viaţă, în favoarea moştenitorilor. Plăteşti nişte anuităţi şi, cu începere de la un anume termen, moştenitorul indicat poate ridica, în caz de deces al asiguratului, o sumă de bani. I se păru o afacere admirabilă şi se învârti prin casă de satisfacţie, la ideea combinaţiei. S-ar fi asigurat pentru o sumă oarecare, în beneficiul Otiliei, pentru viitorul căreia era sincer preocupat, şi în chipul acesta nu mai avea nevoie să-i dea nici un ban direct. Banii i-ar fi folosit să înalţe case de speculă cu apartamente mici şi ieftine, care aduc mai mult decât apartamentele mari. La bancă însă îi râse în nas fără nici o jenă:
— La vârsta asta, asigurare?
Bătrânul plecă mirat, neînţelegând de ce un om la vârsta lui nu se poate asigura. Atunci îi intră în cap că avea prea multe lucruri în casă şi că trebuiau vândute. Câteva izbuti să le dea pe la cumpărătorii de vechituri. Dar când un samsar ovrei veni chiar în casă, insistând să cumpere în total, apăru deodată Aglae, c-o falcă-n cer şi una pe pământ:
— Da, ce faci aici, Costache?
— Cum, ce fac?
— Asta te-ntreb şi eu! Te-ai apucat să vinzi lucrurile din casă?
— Şi ce dacă vând? Am să dau socoteală cuiva?
— Am dat un preţ aşa de bun! Zise onctuos samsarul.
— Ieşi afară de aici! Zbieră Aglae la ovrei, ce-i aici, hală de vechituri?
Samsarul fugi, iar Costache se înfurie aşa de tare, încât i se vedeau vinele strânse pe frunte, ca nervurile pe o mare foaie de varză. Ţipă cu glas ascuţit, întrerupt de răguşeli, ridicol de groase:
— N-am eu voie, în casa mea, să fac ce vreau? Ce pofteşti dumneata?
— Poftesc că nu vreau să arunci mobile vechi, de la părinţi, la un nespălat de samsar, care ţi le ia pe nimic!
— Şi ce te priveşte pe dumneata dacă le ia pe nimic?
— Mă priveşte!
— Nu te priveşte!
— Ba mă priveşte, că sunt soră!
— Şi dacă eşti soră, ai vreun drept să mă epi… Să mă epitropiseşti?
— Am dreptul să te împiedic, dacă nu mai eşti în toate minţile şi faci prostii, învăţat cine ştie de cine.
Moş Costache simţi că se sugrumă.
— Eu prost? Eu nu sunt în toate minţile? N-am eu voie să fac ce vreau în casa mea, cu lucruşoarele mele, nu pot eu să vând ce vreau şi cui vreau? Tot am să vând, şi casă, şi lucruri, tot am să vând şi n-am să las nimic la nimeni. Mai bine le dau la un spital.
Aglae, cam speriată de ameninţare, se îmblânzi.
— Nu ţi-am spus că n-ai voie să vinzi, am zis că laşi să te tragă pe sfoară mizerabilii ăştia de samsari. Dacă vrei să vinzi, vinde, că eu nu te-mpiedic, dar barem să găsim nişte familii, prin vorbă, care să cumpere cu preţ mai ca lumea. Eu vreau să-ţi fac binele!
— N-am nevoie de binele dumitale! Se împotrivi moş Costache, pe jumătate convins totuşi.
Din aceste conflicte răsări în capul bătrânului o idee neaşteptată. Otiliei îi aşezase viitorul (aşa îşi închipuia, luând intenţia drept fapt), era încă în putere şi sănătos (cum zisese doctorul). Să rămână „toată viaţa” singur, însemna să se expună dezolării, bolii, amestecului Aglaei. Bătrânul se crezu în putere de a-şi lua ceea ce numea el o „menajeră”. Avea o veche cunoştinţă, pe care-o frecventa de pe când era văduv şi care îl mulţumea prin aerul de modestie materială. Se gândi că ar putea s-o ia în casă „ca pe o nevastă”, ca să-i închirieze odăile, să-i vadă de gospodărie. La căsătorie nu cugeta deloc, nu numai fiindcă îi era frică de cheltuieli, dar fiindcă îşi zicea că o femeie care trăieşte în casă e prin chiar aceasta o adevărată soţie. Ideea legalităţii era cu totul străină de mentalitatea bătrânului şi acesta era motivul pentru care nu adoptase pe Otilia, ţinând-o totuşi în familie cu fidelitate. Într-o bună zi, Otilia şi Felix se treziră în casă cu o femeie, după înfăţişare mai degrabă simplă, curat îmbrăcată, cu părul strâns bine într-un conci solidificat cu un mic pieptene şi cu ace. Părea să aibă vreo patruzeci-cincizeci de ani, era slabă prin oase şi rotunjită puţin din bunăstare, şi faţa avea o antipatică nuanţă pergamentoasă. Femeia fu numaidecât odioasă celor doi, din cauza blândeţei mieroase şi interesate. Se amesteca în toate, suferind cu ipocrizie orice aluzie, arăta o solicitudine ridicolă pentru bătrân, care însă era aşa de mulţumit, încât râdea cu toată întinderea gurii. Când bătrânul se aşeză la masă, „menajera”, căreia îi zicea Paulina, îl legă la gât cu un şervet înnodat la ceafă, ca pe copii.
— Vezi, aşa, observă ea cu o blândeţe cerească, în care intra şi puţin reproş la adresa altora, aşa nu mai cade şervetul jos.
Otilia pufni de râs, în indiferenţa studiată a Paulinei, care alergă la bucătărie şi se-ntoarse cu Marina, căreia îi dădea numeroase instrucţiuni, primite cu ochi dispreţuitori. Paulina adusese lui moş Costache ouă fierte, şi acesta, lacom, întindea mâna să le ia, dar quasinevasta nu-l lăsă. Ceru o farfurie mică Marinei („Repede, repede, madam Marina, domnul nu trebuie să aştepte!”), o puse înaintea bătrânului, şi cu o linguriţă începu să răstoarne conţinutul găoacei. Nerăbdător, bătrânul se repezi să vâre pâinea în gălbenuş, dar Paulina îl opri cu un gest blând, de infirmieră, ca să-i pună puţină sare, cernută printre degete.
— Vreau şi piper, ceru moş Costache.
— Piper nu e bine, suflete, zise Paulina, îţi face rău! Marina, oprită în uşă, privea ca la panoramă, dar bătrânul era încântat. Paulina nu se aşeză la masă decât după ce moş Costache isprăvi de mâncat, apoi ciuguli şi ea pe apucate, aruncând ochi atenţi asupra protejatului ei. Cu maniere blânde, adulatoare, femeia încercă în chip evident să-şi câştige un fel de autoritate în casă. Otilia însăşi fu îndepărtată, cu multe semne de prefăcută delicateţe, de a vedea pe moş Costache, într-o dimineaţă, sub cuvânt că „dânsul” pierduse o parte din somn şi trebuia să se mai odihnească. Otilia simţi că în curând nu se va mai putea reţine şi va da un brânci nesuferitei intruse, însă domnia Paulinei fu scurtă. După ce se crezu instalată în simpatia bătrânului, Paulina începu să-l întreţină treptat cu nevoile ei:
— Lumea e rea, bârfeşte, trebuie să ne ferim. Sunt văduvă, am şi eu nevoile mele. Să am şi eu o mulţumire, să ştiu că n-am îngrijit degeaba un om. S-au mai văzut bărbaţi care au înşelat femeile după ani de zile de răbdare.
— Şi ce vrei? O întrebă moş Costache, intrigat, după câteva insinuări de soiul acesta.
— Vreau şi eu o mulţumire cât de cât, acolo, cum să zic, dacă nu altceva, să mă treci la testament.
Bătrânul recăpătă nervurile de foaie de varză pe frunte şi răguşi complet:
— Ce testament? Eu nu fac nici un testament! N-am nimic de lăsat! Ce testament? N-am murit încă!
— Nu trebuie să te superi, am zis şi eu aşa, ştiu eu că dumneata eşti un om bun.
Moş Costache, îngrijorat şi aşa de prea marea consumaţie de alimente, se înfricoşase, însă nu ştia cum să scape de Paulina. Laşitatea lui înnăscută îi răpea orice iniţiativă. Privi deci cu mulţumire pe geam numai mimica unei scene pe care n-o putea auzi, şi în care se vedea cum Marina, fioroasă, dă brânci Paulinei afară din bucătărie şi o ameninţă cu făcăleţul. Menajera stătu în casă doar atât cât să-şi întărească la loc conciul, şi apoi dispăru pentru totdeauna. Felix şi Otilia râseră, moş Costache îi privea cu mina comică a unui vinovat care îşi dă seama de neghiobia lui, în schimb Stănică înflori dincolo incidentul, din toată seva imaginaţiei lui.
— Îţi dau cuvântul meu de onoare că moş Costache are un copil cu ea, am văzut eu copilul, să nu vă miraţi dacă o să-i lase ceva avere, de hatârul progeniturii. De ce crezi c-a gonit-o Marina? A fost pusă la cale de Otilia şi de Felix, care n-au nici un interes să fie concuraţi. A bătut-o măr, am auzit chiar că s-a internat în spital.
Otilia, aşezată pe genunchii bătrânului, îi mângâia chelia de porţelan.
— Papa, zău, tu eşti bătrân şi n-ai nici o minte. Ce nevoie aveai s-o aduci în casă pe individa aia? Nu te îngrijim noi, nu-ţi facem toate gusturile?
Bătrânul şedea cu o buză lăsată-n jos, în cea mai perfectă poză de căinţă.
— Las' că am eu grijă de fe-fetiţa mea, zise el, cu gândul la speculaţiile lui fanteziste, am eu grijă.
— Papa, nu te mai îngriji de mine, ţi-am spus, eu n-am nevoie de nimic!
Spunând acestea, Otilia era cu desăvârşire sinceră, fiindcă uitase de banii de care vorbise Pascalopol că s-ar fi depus pe numele ei.
Marina vârî în cap lui moş Costache că e bine să facă sfeştanie în casă pentru gonirea duhurilor rele, fiindcă de aceea se abăteau atâtea necazuri de la o vreme. Nu mai călcase popa de nu ţinea minte, ca la păgâni, în cele din urmă, ideea fu primită şi părintele veni într-o dimineaţă, însoţit de un dascăl şi de popa Ţuică. Acest popă Ţuică fuse preot mai înainte la biserica părintelui, şi acum bătrânul rămăsese supranumerar. Avea şaptezeci de ani, o barbă ascuţită şi vânătă, ca o bidinea, şi bea multă ţuică, de unde şi porecla. Ocăra, pronunţând foarte des numele necuratului, se văieta chiar în biserică, la lume, de bătrâneţe şi dureri prin încheieturi şi spovedea copiii, care-i râdeau sub patrafir, întrebându-i dacă au mâncat fasole şi varză acră. Cânta mormăind, sughiţând, trecând repede de la cele mai grave registre la un schelălăit înfricoşat spre hazul credincioşilor tineri. Babele îl mustrau de la obraz, dar îl venerau, şi de altfel şi el le certa, împroşcându-le cu numiri nemaiauzite de sfinţi. Părintele titular îl ocrotea dintr-o omenie pe care o declara tuturor plin de emfază şi de prefăcută îngrijorare pentru prestigiul bisericii. Sfinţia-sa era un bărbat înalt, rotund, roşu la faţă, cu barbă mare, albă, răsfirată pe tot pieptul. Râdea din tot pântecele, rezista la cele mai grozave insinuaţii păgâne, parând cu glume prudente loviturile, ferindu-se de a se compromite.
Părintele, asistat de dascăl, făcu sfeştanie, umplând casa de fum de tămâie şi stropind pereţii cu agheasmă. Popa Ţuică scotea din când în când câte un ison izolat, privind cu coada ochiului, să vadă dacă nu se pregăteşte ceva băutură. Când sfinţia-sa stropi pe cei de faţă cu agheasmă (moş Costache se îndoi din şale, plin de evlavie), dădu ochi cu Stănică, pe care-l cunoştea prea bine, şi râse cu înţeles către el.
— De unde mai ieşişi, satană? Îl întrebă părintele cu umoare, când sfârşi slujba, în vreme ce-şi trăgea epitrafilul pe deasupra cozii.
— Păi ce, sfinţitule, obiectă Stănică bisericos, eu n-am voie să iau parte la sfânta slujbă a sfeştaniei, să mă-ngrijesc de suflet?
— Ba ai, cum să n-ai, porc de câine, chiar te laud că te-ai dat şi tu pe brazdă şi păşeşti către cele bune. Te-aştept la spovedanie şi la sfânta împărtăşanie.
Părintele tutuia pe toţi, socotindu-i „fii duhovniceşti”, iar cu cei mai intimi îşi îngăduia porecla „porc de câine”. Moş Ţuică întrebă, plictisit de aşteptare, pe Otilia:
— Ascultă, găinuşa taichii, n-ai cumva nişte ţuiculiţă, că nu ş'ce mă ţine-n gât, de azi de dimineaţă?
Şi, ca să confirme suferinţa, bătrânul emise o tuse pe două note, făcând unison.
— Moş Costache, zise Stănică, trebuie să dai şi dumneata un aperitiv, acolo, nişte vin, nişte mezeluri, aşa e obiceiul!
— Mai bine ţuică! Mărturisi inocent popa Ţuică. Costache se uită foarte încruntat spre Otilia, iar Stănică forţă lucrurile:
— Scoate, unchiule, un pol, să cinstim feţele bisericeşti. Părintele titular auzi instrucţiunile date de Stănică Marinei şi interveni cu preciziuni:
— Ascultă, bre, porc de câine, spune-i să ceară de la Cristache din vinul cela de care-mi dă mie şi să ia şi niţeluş caşcaval. E bun cu vinaţ.
— Să ia şi nişte ţuică, moţata taichii, s-o beau fiartă! Se rugă popa cel bătrân.
Otilia, amuzată, îi făcu hatârul. În aşteptare, sfinţii părinţi se aşezară pe scaune, după ce trimiseră pe dascăl acasă cu obiectele bisericeşti.
— E bine, din când în când, câte o sfeştanie, zise părintele titular, ca să se afle în vorbă. Să ne mai gândim şi la Cel-de-sus, care ţine toate în slăvita lui mână.
— Şi să bem şi oleacă de vin! Adăugă Stănică.
— Şi vinul e bun, porc de câine, pară părintele lovitura, că e hărăzit de Domnul, spre binefacerea şi bunăstarea făpturilor sale. Însă cu măsură.
— Ninge al dracului, observă părintele anexă, mi-a intrat zăpada şi-n gură. N-a mai nins aşa de-acum cincisprezece ani, din 1895, când a viscolit în noiembrie. Se vede că şi-a vârât dracu coada, să mă răguşească pe mine!
— Bre, cuvioase, îl mustră, cu prefăcută indignare, părintele titular, ţi-am spus să nu mai pomeneşti pe ucigă-l-crucea. Ce păcatele, doar eşti preot bătrân! Doar atâta iertare să ai pe lângă Domnul milostiv.
Stănică deveni provocător:
— Aşa sunteţi dumneavoastră. Pe alţii îi sfătuiţi să nu bea, să nu ocărască, dar sfinţiile-voastre faceţi tot ce poftiţi. Cum să mai creadă lumea?
— Darul! Zise popa Ţuică, apucându-şi cu mâna toată mica lui barbă. Creştinul respectă în mine darul dumnezeiesc, nu pe mine, care sunt păcătos.
— Măi, porc de câine, protestă părintele titular, se vede că eşti în mâinile satanei azi! M-ai auzit pe mine vreodată hulind, luând numele Domnului în deşert? Cuvioşia-sa e bătrân, săracul, îşi mai dă în petic, căci plini de păcate suntem toţi. Zici că beau, satano? Gust şi eu un păhărel de vin, cât e îngăduit şi de scripturi, căci zice Solomon în Pildele lui: „De vei şedea la masa celui puternic, înţelepţeşte mănâncă din cele ce ţi se pun înainte”.
Popa Ţuică cântă pe nas: „Mănâncă miere, fiule, că este bun fagurul, ca să se îndulcească gâtlejul tău.” Apoi întrebă, îngrijorat:
— Oare, tăiculiţă, mai stă mult cu ţuica aia? Că mult nu mai am de trăit!
— Hei, cuvioase, nu ne e dat nouă, păcătoşilor, să ştim cât vom trăi şi nu se cade să mâniem pe Dumnezeu cu trufia noastră. Domnul vede.
— Asta-i acum, observă Stănică în liber-cugetător, crezi că Dumnezeu stă cu răbojul să ne ţie socoteala vieţii?
Părintele făcu un gest de oroare şi ameninţă pe Stănică cu pumnul:
— Pus-am gurii mele pază, când a stătut păcătosul împotriva mea.”
Marina şi Otilia veniră cu proviziile şi le întinseră pe masă. Părintele aruncă ochii asupra aperitivelor, se închină, făcu semnul binecuvântării şi zise.:
— Caută, Doamne Isuse Cristoase, preste mâncările cărnu-rilor şi le sfinţeşte pre ele, precum ai sfinţit mielul, carele ţi-a adus ţie Avel, spre jertfă, aşijderea şi viţelul cel gras… Că tu eşti hrana cea adevărată, şi dătătorul bunătăţilor, şi ţie mărire înălţăm, împreună cu Părintele tău cel fără de început, şi cu Preasfântul Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor, amin!” Apoi se închină din nou, plescăi din buze şi puse mâna pe o bucată groasă de salam.
Popa Ţuică, indiferent la mâncare, strânse paharul în mâini şi în aşteptarea ţuicii cântă:
— Nu fi beţiv, nici te întinde la sfaturi şi la cumpărături de cărnuri.”
— Bată-te să te bată, porc de câine, aşa-i zău, zise părintele, trăgând pieliţa altei felii de salam, „că de vei da ochii tăi spre urcioare şi spre pahare, la urmă vei umbla mai gol decât pilugu”.
— He, he, he! Râse popa Ţuică, văzând că Otilia făcea haz de glumele lor. Râzi, porumbiţa taichii! Îţi mai aduci aminte când te-am vârât în cristelniţă? Phii! Era şi atunci un ger al dracului. A fiert ţuica aia? Că tare mă dor încheieturile! „Precum oţetul la rană şi fumul la ochi nu foloseşte, aşa boala, căzând în trup, mâhneşte inima.”
— Da' dumneata, fiule, nu mănânci? Întrebă părintele pe moş Costache. Bea colea din vinul ăsta. Are porc de câinele cela de Cristache un vin dumnezeiesc, de pus în grijanie.
— Tata a fost cam bolnav, explică Otilia, nu are voie sa abuzeze.
— Aşa?! Se miră părintele, dând vinul din pahar pe gât, n-am ştiut. Însă a uza nu e a abuza. Vinul bun se dă şi la boală, aşa ştiu din bătrâni. Decât că eu, ca duhovnic, nu mă pricep în cele trupeşti. Să dea Dumnezeu sănătate şi minte la cei păcătoşi. Amin!
— Ascultă, fiico, mai e blestemăţie de ceea cu scorţişoară? Întrebă popa Ţuică pe Otilia, că de-abia-i simţii gustul. Toarnă colea, să am păcate mai multe, ca să mă smeresc Domnului când mă va chema. „Mărturisi-mă-voi ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu!”
— Apropo de alăută, zise Stănică, ăsta e vin de chef cu lăutari, nu cu aperitiv. Păcat că sfinţiile-voastre nu puteţi juca!