Nu vreau să fiu o povară pentru tine. Nu pot suferi gândul că aş deranja pe cineva. Îţi cunosc sentimentele faţă de mine şi sunt fericită, iar acum nu încerc altceva decât să te fac să înţelegi cât de fericită sunt. Tocmai de afecţiune am eu mare nevoie acum. Te rog să mă ierţi dacă te-am necăjit cu ceva în această scrisoare. Aşa cum ţi-am scris şi mai înainte, eu sunt o fiinţă cu mult mai multe defecte decât crezi tu.

  De multe ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă noi doi ne-am fi întâlnit în împrejurări obişnuite şi ne-am fi plăcut reciproc? Dacă eu aş fi fost sănătoasă la minte şi dacă tu ai fi fost normal (bineînţeles că eşti!) şi dacă n-ar fi existat nici un Kizuki… ce s-ar fi întâmplat oare? Ce bine-ar fi dacă n-ar exista „dacă”! Acum nu-mi rămâne altceva decât să fiu cinstită şi deschisă şi sper să-ţi fi putut transmite o parte din sentimentele mele. Spre deosebire de alte spitale, cei de la sanatoriul acesta pot fi vizitaţi oricând. Trebuie să mă anunţi cu o zi înainte şi poţi veni când doreşti. Putem mânca împreună şi ai unde să stai. Mi-ar face mare plăcere să vii o dată la mine, când îţi convine ţie. Aştept cu nerăbdare să te văd. Îţi pun în plic şi o hartă ca să mă poţi găsi mai uşor. Scuză-mă că ţi-am scris atât de mult.

  Am recitit scrisoarea şi am coborât să-mi iau o Cola. Când m-am întors în cameră, am citit-o încă o dată, apoi am băgat-o la loc în plic şi am pus plicul pe birou. Numele şi adresa mea erau scrise pe plicul acela roz cu caractere mici, un scris frumos, perfect, un scris de fată. M-am aşezat la birou şi am studiat plicul. La adresa destinatarului scria „Căminul Ami”. Ce nume ciudat! O clipă mi-a trecut prin minte că ar putea veni de la franţuzescul ami21.

  După ce am pus scrisoarea în sertarul biroului, m-am schimbat şi am ieşit în oraş. Îmi era teamă că dacă mai stau acasă, o să citesc scrisoarea de zece sau de douăzeci de ori sau Dumnezeu ştie de câte! Am pornit pe străzile oraşului Tokyo, duminică, aşa cum făcusem de multe ori cu Naoko – fără nici o destinaţie şi fără nici un ţel în minte. Mi-am amintit toată scrisoarea, rând cu rând, şi poposeam asupra câte unei propoziţii ca să-i prind mai bine sensul. Când a apus soarele, m-am întors la cămin şi am dat telefon la Căminul Ami. Mi-a răspuns o femeie pe care am întrebat-o dacă o pot vizita pe Naoko a doua zi după-amiază. M-a întrebat cine sunt şi m-a rugat să revin după o jumătate de oră.

  După ce am mâncat de cină, am sunat iar şi a răspuns aceeaşi voce. Aveam permisiunea să o vizitez pe Naoko a doua zi. I-am mulţumit şi m-am apucat să-mi fac bagajele, adică să bag în rucsac nişte schimburi şi câteva articole de toaletă. Am pus mâna apoi pe Muntele vrăjit şi pe paharul cu coniac, aşteptând să mi se facă somn. N-am adormit decât după ora unu.

  Capitolul al şaselea.

  Luni dimineaţa m-am trezit la şapte, m-am spălat repede pe faţă, m-am bărbierit şi, fără să iau micul dejun, m-am dus direct la şeful de cămin să-i spun că voi pleca la munte pentru vreo două zile. Se obişnuise cu excursiile mele scurte în timpul liber, aşa că nu s-a arătat deloc surprins. Am luat un tren aglomerat până la gara Tokyo şi acolo mi-am cumpărat bilet, fără locuri, pentru expres. M-am urcat din mers în primul Hikari cu destinaţia Kyoto. Am mâncat un sandviş, am băut o cafea şi am dormit o oră.

  Am sosit la Kyoto puţin înainte de ora unsprezece. Am urmat instrucţiunile lui Naoko şi am luat mai întâi un autobuz până la staţia Sanjo şi apoi am întrebat, la cap de linie, de unde şi la ce oră pleacă autobuzul numărul şaisprezece. Am aflat că plecarea este la unsprezece şi treizeci şi cinci de minute şi că drumul durează peste o oră. Mi-am cumpărat bilet şi am intrat într-o librărie din apropiere să caut o hartă. M-am aşezat pe un scaun din sala de aşteptare şi am încercat să localizez Căminul Ami. Am constatat că se află chiar în inima muntelui. Autobuzul traversa câteva dealuri înalte, o lua spre nord şi, la cap de linie, drumul se înfunda. Trebuia să cobor la penultima staţie şi de acolo, după cum îmi scria Naoko, mai aveam de urcat pe o potecă de munte cam douăzeci de minute. Nici nu e de mirare că este atâta linişte acolo, gândii eu.

  Autobuzul, cu cei aproape douăzeci de pasageri, a luat-o pe malul râului Kamo şi apoi s-a îndreptat spre nordul oraşului Kyoto. Cu cât înaintam spre nord, cu atât peisajul citadin devenea mai pustiu, cedând locul câmpului şi spaţiilor virane. Acoperişurile negre ale caselor şi serele acoperite cu folii de plastic străluceau puternic în lumina soarelui de început de toamnă. Autobuzul a pătruns în munte. Drumul şerpuitor nu-i dădea şoferului răgaz nici măcar să-şi tragă sufletul – trăgea de volan ba la dreapta, ba la stânga. Mie mi se făcuse puţin cam rău şi simţeam în gât cafeaua pe care o băusem dimineaţă. Când am văzut că se mai împuţinează curbele, am respirat uşurat, dar imediat după aceea autobuzul a plonjat într-o pădure deasă de cedri. Copacii bătrâni şi falnici nu lăsau să se strecoare printre ei nici măcar o rază de soare, astfel că o umbră mohorâtă învăluia totul în jur. Am simţit brusc vântul rece care pătrundea prin ferestrele deschise ale autobuzului şi aveam senzaţia că umezeala îmi intră în oase. Drumul prin pădurea de cedri, care mergea paralel cu râul, părea nesfârşit, lăsându-mi sentimentul că întreaga lume fusese îngropată acolo pe vecie. Pădurea s-a terminat până la urmă şi autobuzul a ieşit într-o vale împrejmuită din toate părţile de piscuri. De jur împrejur erau terenuri cultivate, iar râul de la marginea drumului sclipea frumos. În zare se înălţa o dâră de fum alb. Ici-colo se vedeau rufe întinse la soare şi se auzeau câini lătrând. Stivele de lemne din faţa caselor se înălţau până la streşini şi aproape pe fiecare stivă dormea câte o pisică. Drumul era presărat cu case, dar n-am văzut nici măcar un singur om.

  Peisajul se repeta. Autobuzul intra în pădurea de cedri, ieşea din ea, trecea printr-un sat şi apoi intra din nou în pădure. Oprea în fiecare sat ca să coboare cineva, dar nu urca nimeni. La patruzeci de minute de la plecarea din oraş, autobuzul a ajuns pe o culme şi şoferul ne-a anunţat că putem coborî pentru o pauză de cinci-şase minute. Priveliştea care s-a deschis în faţa mea era absolut superbă. Mai rămăsesem doar patru pasageri în autobuz şi am coborât cu toţii ca să ne dezmorţim oasele, să fumăm şi să privim de acolo, de sus, panorama oraşului Kyoto. Şoferul s-a retras puţin ca să facă pipi. Un bărbat bronzat, la vreo cincizeci de ani, care s-a urcat în autobuz cu o cutie mare de carton, legată cu sfoară, m-a întrebat dacă am venit până acolo ca să urc pe munte. Pentru a evita şi alte întrebări, i-am răspuns, simplu, că asta aveam de gând să fac.

  După câteva minute, lângă autobuzul nostru s-a oprit un alt autobuz care urca din direcţie opusă. Cei doi şoferi au stat puţin de vorbă şi apoi s-au întors la autobuzele lor. Pasagerii şi-au reluat locurile şi autobuzele au plecat, fiecare în direcţia lui. Mi-a fost în cele din urmă clar de ce s-a oprit autobuzul nostru acolo: trebuia să aştepte să treacă celălalt autobuz. Când am început să coborâm, drumul s-a îngustat brusc şi ar fi fost imposibil ca ambele autobuze să poată trece în acelaşi timp. Nu era loc suficient nici măcar pentru două maşini mici – una ar fi trebuit să dea înapoi şi să aştepte, cuminte, într-o ieşitură a drumului, pentru a trece cealaltă.

  Satele erau acum mai mici, iar suprafaţa cultivată nu mai era atât de întinsă. Muntele părea mult mai abrupt. La oprirea autobuzului, câinii, la fel de mulţi ca şi în alte sate, au început să latre care mai de care.

  La staţia la care am coborât eu, nu am văzut nici oameni, nici terenuri cultivate, ci doar o plăcuţă pentru staţie, un râuleţ şi o potecă ce urca în munte. Mi-am aruncat rucsacul pe umeri şi am pornit în sus, pe potecă. Pe partea stângă a drumului curgea râuleţul, pe dreapta se întindea un crâng imens. Am urcat poteca încet, cam cincisprezece minute, până am ajuns la o răscruce. Aleea din dreapta era atât de îngustă încât abia încăpea o maşină. Pe panoul de la intrare scria: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”.

  Pe drumul ce intra în inima crângului se vedeau urme de roţi. Din când în când, auzeam fâlfâit de aripi şi-l auzeam atât de clar, de parcă sunetul ar fi fost trecut printr-un amplificator. La un moment dat, am distins un zgomot de armă, dar a răsunat înăbuşit, ca şi când ar fi străbătut mai multe filtre.

  Când am ieşit din crâng, am văzut un zid alb, din piatră. Nu depăşea înălţimea mea şi pentru că nu era împrejmuit cu sârmă ghimpată, mi-ar fi fost uşor să-l escaladez. Poarta neagră din fier părea solidă, dar era larg deschisă şi paznicul nu era în gheretă. Lângă poartă se afla o plăcuţă pe care scria, ca şi pe cea dinainte: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”. Ceva mă făcea să cred că, până cu câteva clipe înainte, portarul fusese la datorie. Uitându-mă mai bine, am văzut trei mucuri în scrumieră, ceaiul neterminat, un radio pe raft şi ceasul care bătea, sec. L-am aşteptat puţin pe paznic, dar când am văzut că nu dă nici un semn de viaţă, am apăsat de două sau de trei ori pe ceea ce mi s-a părut că ar trebui să fie o sonerie. Imediat lângă poartă era o parcare în care se aflau un microbuz, o maşină de teren şi un Volvo albastru închis. Parcarea era încăpătoare, pentru vreo treizeci de maşini, dar în momentul acela nu erau acolo decât cele trei.

  După două-trei minute şi-a făcut apariţia şi portarul, răsărind din crâng, pe o bicicletă galbenă. Era un bărbat înalt, chel, la vreo şaizeci de ani, îmbrăcat în uniformă bleumarin. Şi-a rezemat bicicleta de gheretă şi şi-a cerut scuze că m-a făcut să aştept. Mai bine se lipsea de „scuze” decât să le arunce, aşa, din vârful limbii. Pe plăcuţa de înmatriculare a bicicletei lui scria 32. I-am spus cum mă cheamă, a pus mâna pe telefon, a repetat numele meu de două ori pentru persoana de la celălalt capăt al firului, a zis „da, da” şi a închis telefonul.

  — Mergeţi la clădirea principală, vă rog, şi întrebaţi de doamna doctor Ishida, mi-a spus el. O luaţi pe drumul acesta, printre copaci, până la rond şi de acolo, a doua alee la stânga. Înţelegeţi? A doua la stânga de la rond. Când ajungeţi la o clădire veche, cotiţi la dreapta, mai treceţi printr-un crâng şi când ieşiţi din el, se vede o clădire din beton. Aceea e clădirea principală. E simplu, trebuie doar să urmaţi indicatoarele.

  Am luat-o pe a doua la stânga după rond, aşa cum mi s-a spus, şi am ajuns la clădirea cea veche. Era foarte interesantă şi mi-am dat imediat seama că aparţinuse, pe vremuri, unor bogătaşi. Grădina era frumos îngrijită şi m-au impresionat felinarele şi pietrele cu forme ciudate. Am cotit la dreapta şi după ce am ieşit din crâng, am văzut o clădire din beton cu două etaje. Deoarece se afla pe un teren excavat, nu mi s-a părut nimic spectaculos la ea. Fusese proiectată într-un stil simplu, dar trebuie să mărturisesc că lăsa impresia de curăţenie desăvârşită.

  Intrarea era la etajul întâi. Am urcat scările şi am intrat pe o uşă mare din sticlă. La recepţie am dat peste o femeie tânără, îmbrăcată în rochie roşie. I-am spus cum mă numesc şi că mi s-a indicat să iau legătura cu doamna doctor Ishida. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe o canapea maro, spunându-mi în şoaptă să aştept acolo. A format un număr de telefon. Eu mi-am scos rucsacul şi m-am cufundat în canapeaua moale, privind în jur. Era un hol curat, plăcut, cu multe plante ornamentale şi picturi abstracte de bun gust. Duşumeaua lucea de-ţi lua privirile şi-mi vedeam în ea pantofii ca într-o oglindă.

  La un moment dat, domnişoara de la recepţie mi-a spus că doamna doctor Ishida vine imediat. I-am mulţumit din cap. Doamne, câtă linişte e aici! gândii eu. Nu se auzea absolut nici un sunet, încât aveai impresia că este ora siestei. Oameni, animale, gândaci, plante – se părea că toţi dorm buştean. Ce după-amiază liniştită!

  Nu a trecut mult timp şi am auzit paşi uşori îndreptându-se spre mine. Am văzut o femeie cam între două vârste, cu părul aspru şi scurt. S-a aşezat lângă mine, şi-a pus picior peste picior şi mi-a luat mâna. A dat mâna cu mine, dar între timp a întors-o pe faţă şi pe dos, studiind-o cu atenţie.

  — N-ai cântat la nici un instrument muzical, sau cel puţin nu în ultimii ani, au fost primele ei cuvinte.

  — Da, aveţi dreptate, am spus eu, foarte uimit.

  — Se vede după mâini, spuse ea, râzând.

  Mi s-a părut extrem de ciudată. Era plină de riduri. Ridurile erau primele care-ţi atrăgeau privirile şi, cu toate acestea, nu arăta bătrână. Ridurile păreau că-i conferă chiar un aer tânăr acestei femei care depăşise o anumită vârstă. Mie îmi făceau impresia că fac parte din ea, din chipul ei şi că probabil s-a născut cu ele. Când zâmbea, zâmbeau şi ridurile. Când se încrunta, se încruntau şi ridurile. Când nu făcea nici una, nici alta, ridurile se împrăştiau, ironic şi cald, pe toată faţa ei. Avea aproximativ treizeci şi şapte-treizeci şi opt de ani, dar era fermecătoare. Mi-a plăcut de cum am văzut-o.

  Părul ei arăta de parcă fusese tuns de o mână nepricepută pentru că, pe alocuri, avea şuviţe ridicate în vârful capului, iar bretonul îi atârna, inegal, pe frunte, dar am recunoscut în sinea mea că tunsoarea o prindea grozav. Purta un halat albastru peste tricoul alb, pantaloni bufanţi şi tenişi în picioare. Era înaltă şi slabă şi nu avea aproape deloc sâni. Strâmba în permanenţă din gură, parcă ironic, dar într-o singură parte, iar colţurile ochilor păreau prinse de o uşoară şi aproape invizibilă convulsie. Părea drăguţă şi destoinică, dar oarecum plictisită de lume şi de viaţă.

  M-a privit din cap până-n picioare şi aveam impresia că va scoate, în orice clipă, metrul din buzunar şi mă va măsura.

  — Ştii să cânţi la vreun instrument? m-a întrebat.

  — Nu, la nici unul, am răspuns.

  — Păcat! Ar fi fost interesant să fi ştiut.

  — A, da? am zis eu, dar de fapt, nu-mi era deloc clar ce urmărea.

  A scos o ţigară Seven Stars din pachetul pe care-l ţinea în buzunarul de la piept, a pus-o în gură, a aprins-o şi a început să tragă cu nesaţ din ea.

  — Mă gândeam, domnule Watanabe – parcă aşa te cheamă, nu? – că ar fi mai bine să-ţi spun câte ceva despre locul acesta înainte de a te întâlni cu Naoko. De aceea o să stăm puţin de vorbă noi doi, mai întâi. Căminul acesta este foarte deosebit de altele şi dacă nu ai măcar nişte cunoştinţe elementare despre el, s-ar putea să te şocheze. Nu-i aşa că nu ştii nimic despre noi?

  — Mai nimic.

  — Păi, atunci… spuse ea plesnind din degete. Pun pariu că n-ai mâncat şi ţi-e foame.

  — Da, aveţi dreptate. Mi-e foarte foame.

  — Hai să stăm de vorbă în timp ce mâncăm. Programul s-a terminat, dar ne dau ei ceva dacă îi rugăm.

  A luat-o înainte pe coridor, cu paşi repezi şi a coborât la cantina de la parter. Era o încăpere mare ce ar fi putut cuprinde două sute de locuri, dar numai jumătate din ea era folosită, cealaltă parte fiind izolată prin paravane, ca la hotelurile din staţiuni în extrasezon. Am mâncat tocană de cartofi cu tăiţei, salată de legume, pâine şi am băut suc de portocale. Legumele erau extrem de gustoase, exact cum îmi spusese Naoko în scrisoare. Am mâncat absolut tot ce mi se pusese în farfurie.

  — Chiar că mănânci cu poftă, mi-a zis ea.

  — E minunată mâncarea şi, în plus, n-am mâncat nimic de dimineaţă.

  — Dacă îţi face plăcere, mănâncă şi porţia mea. Eu sunt sătulă.

  — Dacă nu o vreţi, o mănânc eu.

  — Stomacul meu e mic şi nu încape prea mult în el… şi apoi, compensez cu ţigările. Şi-a mai aprins un Seven Stars. A, apropo, spune-mi pe nume. Mă cheamă Reiko. Toată lumea îmi spune aşa.

  Reiko părea evident încântată că mănânc şi porţia ei, de care abia se atinsese. O priveam curios cum mesteca o bucată de pâine.

  — Naoko este pacienta dumneavoastră? am întrebat eu.

  — Pacienta mea? Ce te faci să crezi că sunt doctoriţă? a întrebat ea, extrem de mirată.

  — Mi s-a spus să o caut pe Ishida sensei22.

  — A, da. Eu predau muzică aici, la sanatoriu. De aceea îmi spune lumea sensei. Mă rog, fac pe profesoara de muzică. De fapt, şi eu sunt pacientă. Sunt aici de şapte ani. Îi învăţ muzică pe pacienţi şi mai dau o mână de ajutor pe la birouri, aşa că e greu să îţi dai seama dacă sunt pacientă sau fac parte din personalul sanatoriului. Naoko nu ţi-a spus nimic despre mine?

  Am dat din cap că nu.

  — Ciudat, a spus ea. Sunt colega de cameră a lui Naoko. Îmi place să stau cu ea pentru că putem discuta orice. Vorbim şi despre tine.

  — Despre mine?

  — Ar trebui să-ţi vorbesc mai întâi despre locul acesta, spuse Reiko, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea. Primul lucru pe care trebuie să-l ştii este că nu-i un „spital” obişnuit. Pe scurt, nu este vorba de tratamente, ci mai degrabă de recuperare medicală. E adevărat că avem aici câţiva doctori şi, bineînţeles, ne consultă cam o oră pe zi, dar aş putea spune că mai degrabă ne verifică starea sănătăţii, ne iau temperatura şi alte nimicuri de felul acesta. În nici un caz nu ni se aplică tratamente ca într-un spital obişnuit. Nu există gratii la ferestre şi porţile nu sunt închise niciodată aici. Pacienţii intră de bunăvoie şi pleacă de aici tot aşa. Ca să fim admişi, trebuie să solicităm recuperare. Cei care au nevoie de terapie specială, se internează într-un spital specializat. Până aici e clar?

  — Să zicem. Dar în ce constă recuperarea? Poate un exemplu concret m-ar ajuta să înţeleg mai bine.

  Reiko trase fumul în piept şi bău sucul de portocale care-i rămăsese în pahar.

  — Însăşi viaţa pe care o ducem aici are drept scop recuperarea. O viaţă regulată, sport, izolare de lumea din afară, linişte, aer curat. Terenul pe care îl avem la dispoziţie e suficient şi nu avem nevoie de televizor şi de radio. Aş putea spune că suntem ca într-o mare familie aici. Singura problemă este că te costă o căruţă de bani ca să poţi fi admis.

  — E chiar atât de scump?

  — Ei, nu e chiar exagerat de scump, dar nici ieftin nu e. Să vezi câte avantaje sunt! Avem un imens teren cultivabil, pacienţii sunt puţini, personalul este numeros şi, dacă mă gândesc la mine, eu sunt aici de foarte mult timp. Da, e adevărat, am cam ajuns să fac parte din personal, aşa că sunt scutită de taxă, dar… Vrei o cafea?

  I-am spus că vreau. Şi-a stins ţigara, s-a ridicat, s-a dus şi a umplut două ceşti şi a venit cu ele la masă. A pus zahăr în cafeaua ei, a amestecat-o, s-a încruntat şi a băut o înghiţitură.

  — Ştii, sanatoriul acesta este o instituţie non-profit, aşa că taxele nu sunt chiar uriaşe. Terenul a fost donat şi s-a înfiinţat un fel de societate pe acţiuni. Până acum vreo douăzeci de ani a fost considerat casă de vacanţă pentru fostul proprietar. Ai văzut casa cea veche, nu?

  — Da, am văzut-o.

  — Aceea era singura clădire de pe proprietate. Acolo se făcea recuperare medicală în grup. Aşa a început totul. Fiul fostului proprietar era predispus la o boală psihică şi doctorul îi recomandase terapie în grup. Conform teoriei doctorului, viaţa în grup, la ţară, în condiţii în care pacienţii se ajutau unii pe alţii la munci fizice şi aveau şi un doctor care să-i supravegheze, ajuta la vindecarea mai multor tipuri de boli. Au încercat, experienţa a reuşit, afacerea a sporit, sanatoriul a devenit persoană juridică, au extins terenul cultivabil şi au înălţat clădirea principală cu cinci ani în urmă.

  — Deci s-au văzut efectele.

  — Da, deşi nu chiar în toate cazurile. Sunt unii care nu se mai fac bine, dar şi alţii care nu au putut fi recuperaţi în alte părţi şi şi-au revenit complet aici. Lucrul cel mai minunat este modul în care se ajută unii pe alţii. Fiecare ştie că are o meteahnă şi încearcă să-şi ajute semenul. În alte părţi, din păcate, acest tip de ajutor nu există. Doctorii sunt doctori şi pacienţii sunt pacienţi. Pacientul solicită ajutorul doctorului, iar doctorul i-l dă. Aici, ne ajutăm unii pe alţii şi sufletele noastre se reflectă în ale semenilor ca într-o oglindă. Doctorii sunt prietenii noştri. Ei stau şi ne analizează şi intervin dacă consideră că avem nevoie de ajutor. Uneori, însă, au ei nevoie de ajutorul nostru. Se întâmplă, uneori, să fim mai buni decât ei în anumite domenii. De exemplu, eu îl învăţ pe unul dintre doctori să cânte la pian, o altă pacientă o învaţă franceză pe o asistentă. Mulţi dintre pacienţii cu probleme psihice, ca cei de aici, sunt înzestraţi cu talente speciale. Noi toţi suntem egali – pacienţii, personalul sanatoriului şi… tu. Atâta vreme cât eşti aici, eşti de-al nostru, aşa că eu te ajut pe tine şi tu mă ajuţi pe mine. Reiko zâmbi şi mi s-a părut că fiecare rid de pe faţa ei se mişcă. Tu o ajuţi pe Naoko şi Naoko te ajută pe tine.

  — Ce-aş putea eu să fac în mod concret?

  — Mai întâi trebuie să te gândeşti că eşti dispus să ajuţi pe cineva şi apoi că vrei să te laşi ajutat. În al doilea rând, trebuie să fii cinstit. Nu minţi, nu prezinţi lucrurile în altă lumină decât sunt ele, nu încerci să ascunzi nimic. Atât e suficient.

  — O să încerc, dar spune-mi, te rog, Reiko, de ce eşti aici de şapte ani de zile? De când stăm de vorbă nu mi s-a părut că ar fi ceva în neregulă.

  — Ziua mi-e bine, dar cum vine seara încep să vorbesc aiurea şi să mă tăvălesc pe jos, spuse ea, încruntându-se.

  — Chiar aşa? am întrebat eu.

  — Cum poţi să crezi? întrebă ea, puţin şocată. M-am făcut bine de tot, cel puţin deocamdată. Stau aici pentru că îmi place să ajut lumea să se facă bine, îmi place să predau muzică, să cultiv legume. Îmi place viaţa de aici. Suntem prieteni cu toţii. Ce mi-ar oferi lumea din afară? Am treizeci şi opt de ani şi voi face în curând patruzeci. Eu nu sunt ca Naoko. Pe mine nu mă aşteaptă nimeni „dincolo” şi nici nu am familie care să mă ia în primire. Nu am o meserie ca lumea şi nu prea mai am prieteni. Nici nu mai ştiu ce se întâmplă acolo, în lume. Mai citesc din când în când câte un ziar pe care-l iau de la bibliotecă, dar n-am mai călcat în lume de şapte ani. Nici nu ştiu ce m-aş face dacă aş pleca de aici.

  — Dar poate s-ar deschide o lume nouă pentru tine, am zis eu. Poate merită să încerci.

  — Ştiu eu, poate ai dreptate, Watanabe, spuse ea, răsucind pe toate părţile bricheta din mână. Am şi eu problemele mele. Poate am să-ţi povestesc cândva, pe îndelete.

  Am aprobat-o din cap.

  — Naoko s-a făcut mai bine? am întrebat.

  — Păi, ştiu eu, credem că da. La început a fost foarte răvăşită şi eram foarte îngrijoraţi din pricina ei, dar s-a liniştit mult şi a ajuns să se poată exprima mai uşor… Eu zic că e pe calea cea bună, dar ar fi fost cazul să înceapă tratamentul mult mai devreme. Simptomele bolii au apărut încă de când a murit prietenul acela al ei, Kizuki. Familia ar fi trebuit să vadă cum stau lucrurile şi să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. Apoi au mai fost şi problemele familiale…

  — Probleme familiale? am sărit eu.

  — Nu ştiai? a întrebat Reiko şi mai surprinsă decât mine.

  Am tăcut şi am dat doar din cap.

  — Atunci o las mai bine pe Naoko să-ţi spună. E pregătită pentru o discuţie deschisă cu tine. Reiko a amestecat iar cafeaua cu linguriţa şi a mai luat o înghiţitură. Mai e ceva ce trebuie să ştii, spuse ea. Conform regulilor de aici, tu şi Naoko nu aveţi voie să rămâneţi singuri nici o clipă. Vizitatorii nu pot sta singuri cu pacienţii. Ei trebuie să fie în permanenţă supravegheaţi, dar în cazul vostru, supraveghetorul sunt eu. Îmi pare rău, dar trebuie să te împaci cu ideea asta, bine?

  — Nu mă deranjează, am răspuns eu, zâmbind.

  — Te rog să nu te jenezi şi să discuţi orice cu Naoko, să nu te stânjenească prezenţa mea absolut deloc. Ştiu aproape totul despre tine şi Naoko.

  — Totul?

  — Aproape totul, a spus ea. Ştii, avem aici program de discuţii în grup, aşa că ştim, în mare, totul. In plus, eu şi Naoko discutăm orice, nu prea există secrete între noi.

  Am privit-o pe Reiko în timp ce-mi beam cafeaua.

  — Ca să fiu cinstit, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nici acum nu ştiu dacă ceea ce i-am făcut eu lui Naoko la Tokyo a fost bine sau nu. M-am tot gândit, şi tot nu ştiu ce să cred.

  — Nici eu nu ştiu, spuse Reiko. Nici Naoko nu ştie. Va trebui să lămuriţi voi doi problema aceasta. Înţelegi ce vreau să spun? Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, voi doi puteţi urni lucrurile pe calea cea bună, dar numai dacă vă înţelegeţi sentimentele reciproc. După aceea puteţi să stabiliţi, de comun acord, dacă a fost bine sau nu ceea ce aţi făcut.

  Am dat din cap.

  — Cred că noi trei ne putem ajuta unul pe altul – tu, Naoko şi eu – dacă dorim lucrul acesta şi dacă suntem cu-adevărat oneşti unul faţă de celălalt. Nici nu-ţi dai seama cât e de eficace metoda atunci când se procedează astfel. Cât poţi să rămâi aici, la sanatoriu?

  — Aş vrea să fiu înapoi la Tokyo cel târziu poimâine seară. Trebuie să merg şi la slujbă, iar joi am examen la limba germană.

  — Bine, spuse ea. Poţi să stai la noi. Nu te costă nimic şi puteţi sta de vorbă cât vă pofteşte sufletul.

  — Adică la cine „la noi”?

  — La Naoko şi la mine, bineînţeles, a spus Reiko. Avem două camere, iar în sufragerie este o canapea, aşa că ai unde să dormi. Noi ne retragem în dormitor, aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme.

  — E voie? am întrebat eu. Fetele pot găzdui un bărbat?

  — Măi să fie! Doar nu se gândeşte nimeni că o să intri peste noi în toiul nopţii şi o să ne violezi.

  — Normal că n-o să fac aşa ceva.

  — Deci, nu e nici o problemă. Stai la noi şi o să putem trăncăni pe îndelete. E cel mai comod aşa. Cu siguranţă, o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine. Eu vă pot cânta şi la chitară. Să ştii că mă cam pricep.

  — Chiar nu vă deranjez?

  Reiko şi-a aprins a treia ţigară Seven Stars, după ce şi-a ţuguiat buzele în stilul ei.

  — Am discutat deja cu Naoko problema asta de nenumărate ori. Noi două te invităm, personal, să stai la noi. Nu crezi că ar fi frumos să accepţi, politicos?

  — Bineînţeles că accept cu plăcere.

  Ridurile de la ochi păreau că se adâncesc când mă aţintea cu privirea.

  — E ceva tare ciudat în felul tău de a vorbi, zise Reiko. Să nu-mi spui că vrei să-l imiţi pe protagonistul din romanul De veghe în lanul de secară!

  — Nici vorbă! am zis eu, zâmbind.

  Reiko mi-a zâmbit şi ea, cu ţigara în gură.

  — Pari băiat de treabă, totuşi. Eu citesc omul imediat. Nici nu-i de mirare, după şapte ani, timp în care am văzut o mulţime de lume venind şi plecând. Sunt persoane care îşi pot deschide inima, altele care nu pot. Tu eşti dintre cei care pot. Sau, ca să fiu cinstită, poţi dacă vrei.

  — Ce se întâmplă când omul îşi deschide inima?

  Cu ţigara între buze, Reiko şi-a împreunat mâinile pe masă, gata-gata să bată din palme.

  — Se face bine.

  Scrumul i-a căzut pe masă, dar nu s-a sinchisit.

  Împreună cu Reiko am părăsit clădirea principală, am traversat un deal, apoi am trecut pe lângă un bazin, pe lângă nişte terenuri de tenis şi unul de baschet. Pe terenul de tenis se aflau doi bărbaţi —unul slab, între două vârste şi unul gras, mult mai tânăr. Mânuiau rachetele destul de bine, dar mie nu mi se părea că ar fi tenis ceea ce jucau ei. Mai degrabă puteam zice că sunt două persoane pe care le interesează cum reacţionează mingea la loviturile lor. Păreau teribil de concentraţi şi îşi dădeau mingea de la unul la altul cu multă râvnă. Erau leoarcă de sudoare. Tânărul, ce se afla la capătul terenului dinspre noi, a văzut-o pe Reiko şi s-a îndreptat spre ea. Au schimbat două-trei cuvinte, zâmbindu-şi. Lângă teren am văzut un bărbat, fără urmă de expresie pe chip, care tundea iarba cu o maşină mare.

  Am mers mai departe, am intrat în crâng, unde se zăreau cincisprezece-douăzeci de căsuţe în stil european, la oarecare distanţă una de alta. În faţa majorităţii caselor se afla câte o bicicletă galbenă, la fel ca aceea pe care îşi făcuse apariţia portarul, la venirea mea. Reiko m-a anunţat că aici stă personalul spitalului împreună cu familiile.

  — Nu-i nevoie să mergem în oraş, avem tot ce ne trebuie, zise Reiko din mers. În ceea ce priveşte mâncarea, după cum ţi-am mai spus, avem chiar suficientă. Ouăle le luăm direct din coteţ, avem cărţi, discuri şi terenuri de sport, propriul nostru magazin alimentar şi chiar frizeri, coafeze şi cosmeticiene care vin săptămânal aici. La sfârşit de săptămână ni se proiectează filme. Dacă ne dorim ceva special, rugăm pe cineva din personalul sanatoriului, care iese în oraş, să ne cumpere. Comandăm îmbrăcămintea după cataloage, aşa că nu-i absolut nici o problemă care să ne deranjeze.

  — Nu aveţi voie să ieşiţi în oraş? am întrebat-o eu.

  — Nu, nu avem voie. Bineînţeles, dacă intervine ceva special, ca de exemplu mersul la dentist, sau mai ştiu eu ce urgenţă, atunci se schimbă situaţia, dar regulamentul nu ne permite să ieşim în oraş de capul nostru. Oricine este liber să părăsească locul acesta, dar, o dată plecat, nu se mai poate întoarce aici. E ca şi când ai da foc podurilor peste care ai trecut şi la întoarcere nu le mai găseşti. Nu se poate să pleci în oraş pentru două-trei zile şi apoi să te întorci. De fapt, mi se pare şi normal! Ar fi un du-te vino de nedescris.

  Dincolo de copaci începea o pantă lină. La intervale destul de neregulate, de-a lungul pantei se găseau nişte case din lemn, cu un etaj, care mi s-au părut cam ciudate. N-aş putea spune ce anume mi s-a părut straniu la ele, dar aceasta a fost senzaţia pe care mi-au lăsat-o. Dacă ar fi să asemui cu ceva această senzaţie, atunci aş spune că e la fel cu cea lăsată de dorinţa de a picta himere într-un mod cât mai plăcut. Mi-am dat brusc seama că probabil aşa ar fi arătat o versiune animată a picturilor lui Munch, realizată de Walt Disney. Toate casele aveau aceeaşi formă şi culoare, aproape cubice, perfect simetrice, cu uşi mari şi cu numeroase ferestre. Drumul şerpuia printre case asemenea pistelor de la şcolile de şoferi. In faţa fiecărei case se aflau tufişuri cu flori frumos îngrijite, iar la ferestre erau perdele. Nu era ţipenie de om.

  — Zona aceasta se cheamă zona C, a spus Reiko. Aici locuiesc femeile. Adică noi! Există zece case, fiecare este împărţită în patru părţi, deci două persoane pentru o parte. Ar putea cuprinde optzeci de persoane în total, dar pentru moment suntem doar treizeci şi două.

  — E foarte multă linişte aici! am zis eu.

  — La ora aceasta nu e nimeni, mă înştiinţă Reiko. Eu am permisiune specială ca să mă pot mişca în voie, dar ceilalţi sunt toţi la programele lor. Unii fac sport, alţii sunt prin grădină, alţii la terapia în grup, iar alţii prin pădure, la cules de plante. Fiecare îşi stabileşte programul şi-şi vede cu rigurozitate de el. Hai să vedem ce face oare Naoko acum? Cred că ea urma să lucreze la vopsea şi la tapet. Nu mai ştiu exact. Mai sunt şi asemenea lucruri de făcut din când în când. Până la ora cinci.

  Reiko a intrat în clădirea marcată cu „C-7”, a urcat scările din capătul holului şi a deschis uşa din dreapta, care nu era încuiată. Mi-a arătat apartamentul, care era cochet, deşi destul de simplu – cameră de zi, dormitor, bucătărie şi baie. Nu era încărcat cu mobilă sau cu ornamente, dar nici nu era excesiv de sobru. Nu avea nimic special, şi totuşi îmi plăcea, pentru că mă simţeam relaxat, ca şi înainte, când am stat de vorbă cu Reiko. În camera de zi erau o canapea, o masă şi un balansoar. În bucătărie era o altă masă. Pe ambele mese se aflau scrumiere mari. Dormitorul avea două paturi, două birouri şi un dulap în perete. Între cele două paturi se găsea o noptieră mică, cu o veioză deasupra şi o carte deschisă cu faţa în jos. În bucătărie era un aragaz electric de aceeaşi culoare cu frigiderul. Dacă voiau să-şi pregătească ceva simplu, acolo, puteau foarte bine.

  — Nu avem cadă, dar avem duş. Eu zic că stăm foarte bine, nu? Baia şi spălătoria sunt comune.

  — E impresionant! Camera mea de la cămin are doar un tavan şi o fereastră.

  — Bine, dar nu ştii cum sunt iernile aici, mi-a spus Reiko, bătându-mă pe umăr şi îndemnându-mă să stau pe canapea. S-a aşezat lângă mine. Sunt lungi şi aspre. Nu vezi decât zăpadă, zăpadă şi iar zăpadă. Umezeala şi frigul îţi pătrund în oase. Ne petrecem iarna curăţind zăpada. În rest, stăm în casă, unde-i cald şi bine, şi ascultăm muzică, stăm de vorbă sau tricotăm. Dacă n-ar fi atât de spaţios apartamentul acesta, ne-am sufoca. O să vezi cum e aici dacă vii la iarnă.

  Reiko oftă adânc, de parcă s-ar fi apropiat iarna şi îşi puse mâinile pe genunchi.

  — Aici o să dormi tu, spuse ea, bătând uşor canapeaua. Noi ne culcăm în dormitor. Sper că o să-ţi fie bine aici.

  — Sunt sigur că o să-mi fie bine.

  — Deci, ne-am înţeles! Noi ne întoarcem pe la cinci. Eu şi Naoko avem diverse treburi de făcut până atunci. Ne aştepţi aici? Te deranjează dacă rămâi singur?

  — Deloc. O să învăţ la germană.

  După ce-a plecat Reiko, m-am întins pe canapea şi am închis ochii. Era linişte şi m-am lăsat furat de gânduri. Brusc, ca din senin, mi-am amintit de o excursie pe care am făcut-o cu Kizuki, cu motocicleta. Mi-am dat seama că şi atunci era toamnă. Oare câţi ani trecuseră? Da, patru ani. Mai persista parcă şi acum mirosul jachetei din piele a lui Kizuki şi îmi răsuna în urechi zgomotul infernal făcut de Yamaha cea roşie de 125 CP. Ne-am dus undeva pe malul mării, departe, şi ne-am întors în aceeaşi seară, epuizaţi. Nu se întâmplase nimic deosebit în excursia aceea, dar mi-o aminteam foarte clar. Vântul aspru de toamnă îmi vâjâia în urechi şi cu toate că mă ţineam strâns de Kizuki, când am ridicat privirile spre cer, am avut senzaţia că o să fiu absorbit în spaţiu.

  Am zăcut aşa o bună bucată de vreme, lăsându-mi mintea să hoinărească printre amintiri. Nu ştiu de ce, dar această cameră mă făcea să-mi amintesc secvenţe la care poate nu mă gândisem niciodată. Unele erau plăcute, altele aduceau cu ele o umbră de tristeţe.

  Oare cât oi fi stat aşa? Eram atât de absorbit de torentul acela de amintiri (şi nu exagerez deloc dacă-i spun torent, ca unul ce ţâşneşte dintre stânci), încât nici n-am băgat de seamă când a deschis Naoko uşa şi a intrat. Când m-am uitat mai bine, am văzut-o în faţa mea. Am ridicat capul şi am privit-o în ochi. La început am crezut că e doar o imagine născocită de propria mea fantezie, dar era Naoko în carne şi oase.

  — Dormeai? m-a întrebat ea în şoaptă.

  — Nu, mă gândeam. Ce mai faci? am întrebat-o eu, ridicându-mă.

  — Bine, a răspuns ea cu un zâmbet pal, ce părea că vine dintr-o scenă îndepărtată. Nu prea am timp şi n-ar trebui să mă aflu aici, acum. Am întins-o pentru câteva minute, dar trebuie să mă întorc imediat. Nu-ţi displace părul meu?

  — Absolut deloc. E drăguţ.

  Era pieptănată simplu, ca o şcolăriţă, având părul prins cu o agrafă într-o parte, ca în vremurile de demult. Îi venea foarte bine, de parcă ar fi purtat pieptănătura aceea dintotdeauna. Arăta ca o fată frumoasă dintr-o gravură medievală.

  — Reiko şi-a dat toată silinţa să mă tundă. Chiar crezi că-mi vine bine aşa?

  — Bineînţeles.

  — Mama zice că-mi stă groaznic.

  A scos agrafa şi a lăsat părul să cadă, l-a netezit cu degetele şi şi-a prins agrafa din nou. Agrafa avea formă de fluture.

  — Voiam să te văd înainte de a fi toţi trei împreună. Nu am să-ţi spun ceva deosebit, dar voiam să-ţi văd chipul şi să mă obişnuiesc cu ideea că eşti aici. Dacă n-aş fi procedat aşa, mi-ar fi fost foarte greu. Sunt atât de nesociabilă!

  — Te-ai obişnuit un pic?

  — Da, un pic, spuse ea, atingându-şi iar agrafa, dar acum trebuie să plec.

  — Bine.

  — Watanabe, îţi mulţumesc din suflet că ai venit să mă vezi. Sunt foarte fericită. Dacă tu consideri că-i o povară pentru tine să stai cu mine, te rog spune-mi. Acesta e un loc special, cu un sistem special şi sunt persoane care nu se pot acomoda. Dacă simţi lucrul acesta, te rog spune-mi cinstit. N-o să mă supăr. Aici suntem cinstiţi unii faţă de alţii, ne spunem tot felul de lucruri cu inima deschisă.

  — Am să-ţi spun dacă e cazul. O să fiu cinstit.

  Naoko s-a aşezat pe canapea şi s-a rezemat de mine. Când i-am cuprins umerii, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi şi-a lipit faţa de gâtul meu. A rămas nemişcată o vreme, de parcă ar fi vrut să-mi ia temperatura. Simţeam că-mi bate inima mai tare. După un timp, s-a ridicat fără să spună nimic şi a ieşit din cameră încet, aşa cum intrase.

  După ce-a plecat Naoko, m-am întins pe canapea. Nu intenţionam să dorm, dar am adormit. A fost un somn adânc, liniştit, de care nu mai avusesem parte de multă vreme… plin de senzaţia că Naoko e prin apropiere. În bucătărie erau vasele pe care le folosea Naoko, în baie era periuţa de dinţi a lui Naoko, în dormitor era patul în care dormea Naoko. Pentru că am dormit atât de bine, am simţit cum oboseala părăseşte fiecare celulă, fiecare colţişor din trupul meu. Am visat un fluture care dansa în lumina palidă a amurgului.

  Când m-am trezit, ceasul meu de mână indica ora patru şi treizeci şi cinci de minute. Lumina îşi schimbase intensitatea, vântul încetase, forma norilor era diferită. Transpirasem în somn, aşa că m-am şters pe faţă cu un prosop mic pe care l-am scos din rucsac şi mi-am pus o cămaşă curată. M-am dus la bucătărie, am băut nişte apă şi am rămas acolo câteva clipe, ca să privesc pe fereastra din faţa chiuvetei. În dreptul ferestrei era fereastra clădirii vecine şi pe dinăuntrul acesteia atârnau, legate cu sfoară, câteva decupaje din hârtie care reprezentau o pasăre, un nor, o vacă, o pisică. Siluetele acestora se distingeau clar, până în cele mai mici detalii, dar fuseseră prinse împreună pentru a reprezenta un întreg. La fel ca atunci când am venit, n-am simţit prezenţa vreunei persoane acolo şi nici nu se auzea vreun sunet. Aveam senzaţia că trăiesc singur printre nişte ruine extrem de bine îngrijite.

  Lumea a început să se întoarcă în zona C imediat după ora cinci. Am privit pe fereastră şi am zărit trei femei trecând pe sub ea. Toate purtau pălării, aşa că nu le vedeam chipul şi nu-mi dădeam seama de vârsta lor, dar după voce nu păreau foarte tinere. Imediat după ce au dat colţul, au mai apărut patru femei din aceeaşi direcţie şi, asemenea grupului de dinainte, au dispărut după acelaşi colţ. Amurgul părea să învăluie totul. De la fereastra sufrageriei se vedeau copacii şi conturul dealurilor. Peste coama lor plutea o dâră de lumină palidă.

  Naoko şi Reiko s-au întors împreună la ora cinci şi jumătate. Eu şi Naoko ne-am salutat frumos, de parcă nu ne mai văzusem şi înainte. Părea chiar stânjenită. Reiko a văzut cartea şi m-a întrebat ce citesc. I-am spus că e Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

  — Cum ai putut să-ţi aduci o asemenea carte într-un loc ca ăsta? m-a întrebat ea. Avea dreptate, normal.

  Reiko a făcut cafea pentru toţi trei. I-am vorbit lui Naoko despre dispariţia bruscă a Cavaleristului şi despre ultima zi în care l-am văzut şi în care mi-a dat licuriciul. Naoko mi-a spus că-i părea rău că a plecat, pentru că i-ar fi plăcut să-i mai vorbesc despre el. Reiko a întrebat cine era Cavaleristul. I-am povestit şi ei câte ceva şi am făcut-o să râdă cu poftă. Poveştile despre Cavalerist smulgeau întotdeauna zâmbete şi înveseleau lumea.

  La ora şase ne-am dus la cantina din clădirea principală ca să cinăm. Eu şi Naoko am mâncat peşte prăjit cu salată de crudităţi, legume fierte, orez şi supă. Reiko s-a mulţumit cu o salată din paste şi crudităţi şi o ceaşcă de cafea, însoţită de o ţigară.

  — Pe măsură ce îmbătrâneşti, mănânci tot mai puţin, explică ea.

  În cantină mai erau vreo douăzeci de persoane. În timp ce mâncam, au mai sosit unii, dar între timp au plecat alţii. Cu excepţia diferenţelor de vârstă, atmosfera era asemănătoare cu cea de la cantina căminului, cu o singură precizare importantă: toată lumea vorbea pe un ton liniştit, nimeni nu striga, nimeni nu vorbea în şoaptă, nimeni nu râdea tare, nimeni nu gesticula, nu ţipau unii la alţii. Am văzut grupuri de trei până la cinci persoane. În fiecare grup vorbea o singură persoană şi ceilalţi ascultau cu interes, iar când persoana respectivă termina de vorbit, locul ei era luat de următoarea. Nu îmi dădeam seama despre ce vorbeau, dar felul cum vorbeau mi-a amintit de partida de tenis pe care o văzusem la prânz. Mă întrebam dacă şi Naoko vorbea la fel când era în grup cu ei. Ciudat, dar pentru o fracţiune de secundă m-a cuprins o senzaţie de singurătate amestecată cu gelozie.

  La masa din spatele meu, un bărbat cu un început de chelie, îmbrăcat în alb, cu aer de doctor, încerca să explice tânărului nervos, cu ochelari şi femeii între două vârste, cu faţă de veveriţă, ce efecte are imponderabilitatea asupra secreţiei sucului gastric. Amândoi îl ascultau, scoţând din când în când câte o exclamaţie, dar cu cât îl auzeam mai mult, cu atât eram mai convins că nu e doctor, deşi purta halat alb.

  Nimeni din cantină nu mi-a acordat o atenţie deosebită, nimeni nu m-a privit pe sub sprâncene şi nu eram convins că prezenţa mea fusese măcar băgată în seamă. Cred că li se părea normal să fiu şi eu acolo.

  Doar bărbatul în halat alb s-a întors o dată spre mine şi m-a întrebat:

  — Cât stai aici?

  — Două nopţi, am răspuns. Plec miercuri.

  — E frumos aici în această perioadă a anului, dar vino iar la iarnă. Zău că e superb când totul e acoperit de zăpadă.

  — S-ar putea ca Naoko să plece înainte de a începe ninsoarea, i-a spus Reiko individului.

  — Şi ce dacă, iarna e frumoasă aici, repetă el, cu o figură serioasă.

  Eu mă îndoiam din ce în ce mai mult că individul în alb ar fi doctor.

  — Despre ce vorbiţi în general? am întrebat-o pe Reiko.

  Câteva clipe, am avut impresia că nu a înţeles întrebarea mea.

  — Despre ce vorbim? A, nu cine ştie ce, doar despre lucruri obişnuite. Despre ce s-a întâmplat în ziua respectivă, despre cărţile pe care le-am citit, despre vremea de a doua zi… cam atât. Să nu-mi spui că-ţi imaginai că noi, cei de-aici, sărim ca arşi şi ţipăm ceva de soiul: „Mâine o să plouă dacă ursul polar mănâncă stelele în noaptea aceasta!”

  — Nu, normal că n-am vrut să spun aşa ceva. Doar mă întrebam ce fel de conversaţii se pot purta.

  — E un loc liniştit şi lumea vorbeşte liniştit, spuse Naoko. Făcuse o grămăjoară de oase de peşte în colţul farfuriei şi îşi tampona gura cu o batistă. Nu e nevoie să ridice nimeni vocea aici, nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic şi nu trebuie să atragi atenţia nimănui.

  — Aşa mi-am şi imaginat, am spus eu.

  În timp ce cinam în atmosfera tăcută, am fost surprins să constat că îmi lipsea gălăgia cu care mă obişnuisem. Mi s-a făcut brusc dor de râsete, de strigăte, de trăncăneli. Era exact gălăgia pe care nu am mai putut-o suporta în ultimele luni, dar acum că eram aici, într-o atmosferă de linişte, chiar stranie aş spune, nu mă simţeam relaxat. Atmosfera din cantină semăna cu cea de la un târg de maşini-unelte – un loc în care se adună specialişti interesaţi de un domeniu restrâns de activitate şi care fac schimb de informaţii pe care le înţeleg doar ei.

  După cină, înapoi în camera fetelor, Naoko şi Reiko m-au anunţat că pleacă să facă o baie la baia comună din „zona C” şi mi-au spus să fac un duş la ele în apartament, dacă doresc. După ce-au plecat, m-am dezbrăcat, am făcut duş şi m-am spălat pe cap. Am găsit în biblioteca lor un disc cu Bill Evans şi am vrut să-l ascult în timp ce-mi uscam părul. Mi-am dat imediat seama că era discul pe care i-l pusesem de mai multe ori lui Naoko de ziua ei, în camera ei, în noaptea în care a plâns şi eu am luat-o în braţe. Lucrul acesta s-a întâmplat doar cu şase luni în urmă, dar mie mi se părea că ţine de trecutul îndepărtat, poate din pricină că m-am gândit prea des la asta – atât de des, încât am pierdut pur şi simplu noţiunea timpului.

  Lumina lunii era foarte puternică, aşa că am stins lumina şi m-am întins pe canapea, ca să-l ascult pe Bill Evans la pian. Trimiţându-şi razele prin fereastră, luna arunca parcă umbre lungi pe pereţii ce păreau stropiţi cu cerneală neagră, diluată. Am scos din bagaj o ploscă din metal pe care o umplusem cu băutură. Am luat o înghiţitură şi am lăsat lichidul să alunece pe gât în jos, până în stomac, simţind cum se răspândeşte în fiecare colţişor al trupului meu. Am mai luat o gură şi am pus plosca la loc, în rucsac. Mi se părea acum că lumina lunii se leagănă în acordurile muzicii.

  Naoko şi Reiko s-au întors de la baie după douăzeci de minute.

  — Vai de mine, când am văzut de afară cât este de întuneric în cameră am crezut că ţi-ai făcut bagajele şi ai plecat la Tokyo! spuse Reiko.

  — Nici vorbă, dar n-am mai văzut de mult o lună atât de strălucitoare. Voiam să o privesc cu luminile stinse.

  — Ce drăguţ! spuse Naoko. Reiko, nu mai avem lumânări rămase de la ultima pană de curent?

  — Cred că mai sunt în sertarul de la bucătărie.

  Naoko s-a dus la bucătărie, a deschis sertarul bufetului şi a venit cu o lumânare mare. Am aprins-o, am picurat puţină ceară în scrumieră şi am pus lumânarea, dreaptă. Reiko şi-a aprins o ţigară de la flacăra lumânării. Aşa cum stăteam toţi trei în jurul lumânării, învăluiţi în liniştea desăvârşită, aveam impresia că n-am mai rămas decât noi, undeva la capătul lumii. Umbrele nemişcate aruncate de lumina astrului nopţii şi cele unduitoare ale lumânării se reflectau, ca prinse în mreje, pe pereţii albi ai camerei. Eu şi Naoko stăteam pe canapea, unul lângă altul, iar Reiko s-a aşezat pe balansoar, în faţa noastră.

  — Ai vrea nişte vin? m-a întrebat Reiko.

  — Se poate bea aici? am întrebat eu, surprins.

  — Ei, nu chiar, spuse Reiko, uşor jenată, frecându-şi lobul urechii. Sunt totuşi destul de îngăduitori dacă e vorba de vin sau de bere şi dacă nu bem prea mult. Am o cunoştinţă care face parte din personalul spitalului şi care îmi mai cumpără băutură din când în când.

  — Mai tragem câte un chef mic, noi două, spuse Naoko cu un aer şugubăţ.

  — Bravo vouă! am zis.

  Reiko a scos o sticlă de vin alb din frigider, a deschis-o cu tirbuşonul şi a adus trei pahare. Vinul avea un buchet plăcut şi părea natural. După ce s-a terminat discul, Reiko şi-a scos chitara de sub pat şi după ce a acordat-o, privind-o cu ochi drăgăstoşi, a început să interpreteze o fugă de Bach. A mai avut, pe ici, pe colo, mici scăpări, dar a fost un Bach adevărat – cald, personal, interpretat cu mult suflet.

  — La chitară am început să cânt aici, spuse Reiko. Nu există piane în camere, bineînţeles. Sunt autodidact şi nu am degete pentru chitară, aşa că n-o să fiu niciodată suficient de bună, dar îmi place mult să cânt la acest instrument. E mic, simplu şi uşor de mânuit… Îl simt ca pe o încăpere mică, intimă.

  Reiko a mai interpretat o melodie scurtă de Bach, ceva dintr-o suită. Cu ochii pe flacăra lumânării, sorbind vin şi ascultând Bach-ul lui Reiko, am simţit cum mă relaxez, treptat. După ce a terminat de cântat Bach, Naoko a rugat-o să cânte un cântec de-al formaţiei Beatles.

  — E momentul să cânt la cerere, spuse Reiko, făcându-mi cu ochiul. În fiecare zi îmi cere să-i cânt Beatles, de parcă aş fi sclava ei.

  În ciuda protestului aparent, Reiko a cântat Michelle şi a interpretat cântecul minunat.

  — E un cântec superb, spuse Reiko. Chiar îmi place mult de tot. A luat o înghiţitură de vin şi a fumat o ţigară. Melodia mă face să mă simt de parcă aş fi pe o pajişte întinsă, sub nişte stropi blânzi de ploaie.

  Apoi a interpretat Nowhere Man şi Julia. În timp ce cânta, mai închidea ochii şi dădea din cap. Apoi a luat paharul de vin şi o ţigară.

  — Cântă Pădurea norvegiană, te rog, zise Naoko.

  Reiko s-a dus în bucătărie şi a adus o puşculiţă pentru bani. Era o maneki neko23. Naoko a scos din portofel o sută de yeni şi i-a băgat în deschizătura puşculiţei.

  — Aşa e regula, zise Naoko. De câte ori îi cer să-mi cânte Pădurea norvegiană, mă costă o sută de yeni. Este melodia mea favorită, aşa că nu mă deranjează să plătesc. Îi cer să mi-o cânte când mi se face foarte dor de ea.

  — Şi în felul acesta îmi câştig şi eu banii de ţigări.

  Reiko şi-a flexat degetele şi a interpretat Pădurea norvegiană. A interpretat-o din tot sufletul, fără să se lase copleşită de sentimentalism. Am scos şi eu din buzunar o monedă de o sută de yeni şi am aruncat-o în puşculiţă.

  — Mulţumesc, făcu Reiko, zâmbindu-mi dulce.

  — Ciudat, dar uneori mă întristează foarte tare această melodie, a spus Naoko. Nu ştiu cum să spun, dar mă simt de parcă m-aş fi rătăcit prin pădurea adâncă. E frig şi întuneric şi nu vine nimeni să mă salveze. De aceea, Reiko nu o cântă decât atunci când o rog eu.

  — Parcă ar fi Casablanca, zise Reiko, râzând.

  Reiko ne-a interpretat apoi câteva bossanova. Între timp, eu am rămas cu ochii aţintiţi pe Naoko. Mi se părea că e aşa cum îmi scrisese în scrisoare. Arăta mult mai bine, era bronzată, părea mai robustă, poate datorită sportului şi a muncii în aer liber. Ochii ei au rămas aceleaşi două luminiţe sclipitoare, ca şi altădată, iar buzele mici îi tremurau timid, dar aerul general era al unei femei mature —o femeie frumoasă. Asprimea de pe vremuri, care se ascundea undeva în spatele frumuseţii – o asprime ca o lamă subţire de sabie, care-i îngheţa pe cei din preajma ei – cedase treptat locul unor trăsături calme, liniştitoare. M-a impresionat mult această nouă frumuseţe a ei, o frumuseţe aleasă şi eram uimit de faptul că o femeie se poate schimba atât de mult în doar o jumătate de an. Mă atrăgea mai mult ca oricând, dar gândul la ceea ce pierduse ea între timp m-a întristat profund. Frumuseţea aceea, caracteristică pubertăţii, care îşi urma acum cursul firesc de evoluţie, nu se va mai întoarce niciodată.

  Naoko voia să ştie cum îmi petreceam zilele şi ce s-a mai întâmplat pe la facultate. I-am povestit despre grevă şi apoi despre Nagasawa. Era prima oară când îi vorbeam despre el. Mi s-a părut extrem de dificil să o fac să înţeleagă personalitatea ciudată a acestui individ, modul lui unic de a privi lucrurile, de a se comporta în societate, dar până la urmă se pare că am reuşit. Nu i-am mărturisit că plecam cu el la agăţat, scoţând în evidenţă doar faptul că era singurul individ din cămin cu care îmi petreceam vremea. Între timp, Reiko, cu chitara în braţe, ne-a mai interpretat o dată fuga de Bach, făcând câteva pauze pentru o înghiţitură de vin şi o ţigară.

  — Ciudat individ, a remarcat Naoko.

  — Este foarte ciudat, am spus eu.

  — Dar îţi place, nu?

  — Nu ştiu cum să-ţi spun. Nu cred că-mi place, pentru că Nagasawa nu face parte din categoria celor care îţi plac sau îţi displac. El nici nu încearcă să se facă plăcut. Din acest punct de vedere, este un tip foarte onest, chiar stoic aş spune şi nu încearcă să păcălească pe nimeni.

  — Stoic? Cum poţi să spui aşa ceva când se culcă cu cine-i iese în cale. E chiar straniu, spuse Naoko, râzând. Cu câte fete s-a culcat până acum?

  — Probabil că a ajuns la cifra de optzeci, am zis. Dar cu cât creşte numărul, cu atât fiecare act sexual are o semnificaţie tot mai mică pentru el şi impresia mea este că tocmai aşa ceva urmăreşte.

  — Şi asta înseamnă că e stoic?

  — Din punctul lui de vedere, da.

  Naoko a căzut pe gânduri câteva clipe.

  — Am impresia că e mult mai bolnav la cap decât mine, spuse ea.

  — Şi eu cred la fel, am spus, numai că el e capabil să-şi adune toate metehnele într-un sistem logic. Este sclipitor. Dacă l-ai aduce aici, ar pleca după două zile. S-ar lămuri imediat în legătură cu tot ce se petrece aici. Este tipul de om pe care-l respectă lumea.

  — Eu am impresia că sunt proastă, spuse Naoko. Nu înţeleg nimic din ce se petrece aici şi, de fapt, nu mă prea înţeleg nici pe mine.

  — Nu ţi se întâmplă lucrul acesta pentru că nu eşti deşteaptă, am spus. Tu eşti o persoană obişnuită. Şi eu am o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Noi doi suntem nişte indivizi cu nimic ieşiţi din comun.

  Naoko şi-a ridicat picioarele pe marginea canapelei şi şi-a rezemat bărbia de genunchi.

  — Aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, a zis ea.

  — Sunt un tip comun, dintr-o familie obişnuită, am primit o educaţie normală, am un chip obişnuit, note nici prea mari, nici prea mici şi mă gândesc, de obicei, la lucruri banale.

  — Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obişnuiţi, banali? Şi parcă-ţi plăcea Scott Fitzgerald, nu? Mi-ai împrumutat şi mie cartea, zise Naoko cu un zâmbet răutăcios.

  — Ai dreptate, am spus. Dar nu fac deloc pe nebunul. Eu chiar mă consider un tip obişnuit. Găseşti tu ceva la mine care să infirme afirmaţia pe care am făcut-o?

  — Bineînţeles că da, spuse Naoko puţin iritată. Chiar nu înţelegi? De ce crezi că m-am culcat cu tine? Doar pentru că eram atât de beată încât m-aş fi putut culca cu oricine?

  — Normal că nu cred aşa ceva, m-am apărat eu.

  Naoko a tăcut o vreme, privindu-şi fix degetele de la picioare. Negăsind ce să-i spun, am mai luat o înghiţitură de vin.

  — Watanabe, tu cu câte fete te-ai culcat? a întrebat Naoko cu voce joasă, de parcă atunci i-ar fi venit în minte întrebarea.

  — Opt sau nouă, am răspuns eu cinstit.

  Reiko s-a oprit din cântat şi a pus chitara pe genunchi.

  — Bine, dar n-ai împlinit nici douăzeci de ani! Ce fel de viaţă destrăbălată duci, mă rog?

  Naoko m-a privit cu ochii ei limpezi, fără să scoată vreun cuvânt. I-am povestit lui Reiko despre prima fată cu care m-am culcat şi despre cum s-a terminat relaţia noastră. I-am explicat că mi-a fost imposibil să o iubesc. I-am mai povestit şi aventurile mele sub tutela lui Nagasawa.

  — Nu încerc să mă scuz, dar mi-a fost cumplit de greu, i-am spus lui Naoko. Cât ai fost în Tokyo, te vedeam în fiecare săptămână şi stăteam de vorbă cu tine, ştiind foarte bine că singurul pe care l-ai iubit a fost Kizuki. Mi-a fost greu de tot. M-a durut foarte tare. Cred că acesta a şi fost motivul pentru care m-am culcat cu fete pe care nu le cunoşteam.

  Naoko a dat din cap de câteva ori, apoi a ridicat ochii şi m-a privit.

  — Atunci m-ai întrebat de ce nu mă culcasem cu Kizuki, mai ţii minte? Mai vrei să ştii?

  — Cred că ar fi mai bine să ştiu, am spus.

  — Şi eu cred la fel. Morţii cu morţii, viii cu viii.

  Am dat din cap. Reiko relua mereu acelaşi pasaj dificil, încercând să-l perfecţioneze.

  — Eram gata-gata să mă culc cu el, a spus Naoko, desfăcându-şi agrafa şi lăsând părul să-i cadă. S-a jucat puţin cu agrafa în formă de fluture şi apoi a continuat. Bineînţeles, şi el voia să se culce cu mine, aşa că am încercat. Am încercat de multe ori, dar n-a mers. N-am putut şi gata. N-am înţeles nici atunci de ce n-am reuşit şi nu înţeleg nici în ziua de azi. L-am iubit şi nu-mi păsa că-mi pierd virginitatea. Eram în stare de orice pentru el, dar lucrul acesta n-a mers.

  Naoko şi-a ridicat părul şi l-a prins iar cu agrafa.

  — Nu mă excitam deloc, spuse ea cu voce joasă. Nu mă udam şi de aceea mă durea îngrozitor. Eram prea uscată şi mă durea. Am încercat diverse metode – creme şi alte minuni – dar tot mă durea. Aşa că îi rezolvam problema lui Kizuki cu degetele şi cu gura… Înţelegi?

  Am dat din cap în tăcere.

  Naoko privi luna prin fereastră. Era acum mai mare şi mai strălucitoare decât înainte.

  — Am vrut să închid toată această durere în inima mea şi aş vrea să o pot face şi acum, dar trebuie să vorbesc despre ea. Nu înţeleg şi pace, adică atunci când m-am culcat cu tine eram foarte excitată, nu?

  — Îhî.

  — M-am excitat din clipa în care ai intrat în apartamentul meu, atunci, de ziua mea. Voiam să mă ţii în braţe. Voiam să mă dezbraci şi să mă atingi peste tot şi să intri în mine. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva înainte. Oare de ce? De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva? Vreau să spun… pe Kizuki l-am iubit cu-adevărat şi totuşi…

  — Pe el l-ai iubit şi pe mine nu. Vrei să ştii de ce te-ai simţit excitată în prezenţa mea, deşi pe mine nu mă iubeai?

  — Te rog să mă ierţi, spuse Naoko. Nu vreau să te jignesc, dar trebuie să înţelegi că între mine şi Kizuki a fost o relaţie cu totul specială. Am crescut împreună de la vârsta de trei ani şi eram tot timpul nedespărţiţi, vorbeam despre tot ce ne trecea prin minte şi ne înţelegeam unul pe altul absolut perfect. Prima oară când ne-am sărutat – în clasa a şasea primară – a fost de-a dreptul minunat. Când mi-a venit ciclul, am dat fuga la el şi am plâns ca un copil mic – într-atât eram de apropiaţi. După ce a murit Kizuki, nu am ştiut cum trebuie să mă port cu alţii, n-am ştiut ce înseamnă să iubeşti pe altcineva.

  A întins mâna după paharul de vin de pe masă, dar n-a făcut decât să-l dea pe jos, vărsând vinul pe covor. M-am aplecat, l-am luat şi l-am pus iar pe masă. Am întrebat-o dacă mai vrea să bea. Naoko tăcu o clipă şi apoi izbucni în plâns, tremurând toată. Şi-a îngropat faţa în mâini şi a plâns cu sughiţuri, cu aceeaşi violenţă cu care plânsese şi în noaptea aceea când m-am culcat cu ea. Reiko a pus chitara la o parte, s-a aşezat lângă Naoko şi a mângâiat-o pe spate. Când a cuprins-o de umeri, Naoko şi-a lipit faţa de pieptul lui Reiko ca un copil.

  — Watanabe, te rog să nu te superi pentru propunerea pe care ţi-o fac, dar poate ar fi bine să te duci să te plimbi vreo douăzeci de minute.

  Am dat din cap, m-am ridicat şi mi-am tras puloverul peste cămaşă.

  — Te rog să mă scuzi, Reiko.

  — N-ai de ce să-ţi ceri scuze, a zis ea făcându-mi cu ochiul. Nu a fost vina ta. Nu te-ngrijora, până te întorci o să fie bine.

  Picioarele m-au purtat pe alee în jos, drumul fiind luminat de luna aceea aproape ireală. Apoi am luat-o prin pădure. Din pricina lunii, toate sunetele aveau o reverberaţie ciudată. Sunetul surd al propriilor mei paşi părea să vină din altă direcţie, dar transformat într-un sunet ascuţit, dur, lăsând impresia că cineva umbla pe fundul mării. În spatele meu auzeam din când în când câte un pârâit sau foşnet. Un văl greu atârna deasupra pădurii, de parcă toate animalele nopţii îşi ţineau răsuflarea ca să pot trece eu.

  După ce am ieşit din pădure, m-am aşezat în capătul unei pante ca să privesc clădirea în care locuia Naoko. Mi-a fost uşor să-i depistez camera. A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii aţintiţi pe acea lumină multă vreme şi n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căuşul mâinilor ca să o ţin în viaţă. Am continuat să o privesc, la fel cum Jay Gatsby privea luminiţa de pe malul opus, noapte de noapte.

  Am pornit înapoi după vreo jumătate de oră. Când m-am apropiat de clădirea fetelor, am auzit-o pe Reiko cântând la chitară. Am luat-o încet pe scări şi am bătut la uşă. Când am intrat, nici urmă de Naoko. Reiko stătea singură pe covor şi cânta la chitară. Mi-a făcut semn cu degetul, spre uşa dormitorului, pentru a mă face să înţeleg că Naoko era acolo. Şi-a pus chitara pe duşumea şi s-a aşezat pe canapea, invitându-mă să stau lângă ea. Am împărţit vinul care mai rămăsese în două pahare.

  — Naoko e bine acum, a spus ea, atingându-mi genunchiul. Nu te îngrijora, nu are nevoie decât de puţină odihnă şi se linişteşte. S-a necăjit puţin. Ce-ar fi să ne plimbăm între timp?

  — De acord.

  Am pornit, alene, pe aleea luminată de felinare. Când am ajuns în apropierea terenurilor de tenis şi de baschet, ne-am aşezat pe o bancă. Ea a luat o minge de baschet portocalie de sub bancă şi a învârtit-o în mâini de câteva ori. M-a întrebat dacă joc tenis. I-am spus că ştiu să joc, dar nu sunt deloc bun.

  — Dar baschet? m-a întrebat.

  — Nu e punctul meu forte, am zis.

  — Bine, dar atunci care e punctul tău forte? mă întrebă Reiko râzând şi etalându-şi astfel ridurile de sub ochi. Bineînţeles, în afară de culcatul cu fetele.

  — Nici la asta nu sunt grozav, am spus eu, deranjat oarecum de observaţia ei.

  — Glumeam. Hai, nu te supăra! Chiar vreau să ştiu la ce eşti bun.

  — La nimic în mod deosebit. Există lucruri pe care îmi place să le fac.

  — Ca de exemplu?

  — Drumeţiile, înotul, cititul.

  — A, deci lucruri pe care le faci singur.

  — Cred că da. Nu m-am dat niciodată în vânt după jocuri în grup. Pur şi simplu nu mă atrag.

  — Atunci trebuie să vii aici la iarnă. Facem schi fond şi chiar avem de unde alege. Cred că ai fi fericit să te târâi prin zăpadă toată ziua şi să transpiri din pricina efortului.

  La lumina felinarului, Reiko şi-a privit mâna dreaptă cu atenţie, de parcă inspecta un instrument muzical antic.

  — Naoko face deseori asemenea crize? am întrebat.

  — Din când în când, spuse Reiko, uitându-se de data aceasta la mâna stângă. O apucă uneori, se ambalează şi apoi izbucneşte în plâns. Dar e bine, zic eu, pentru că astfel se descarcă. Mai grav este când nu eşti capabil să te descarci astfel, pentru că toate sentimentele negative se adună în tine şi mor acolo. Atunci e foarte grav.

  — Am spus ceva ce n-ar fi trebuit să spun?

  — Nu, absolut nimic. Nu-ţi face probleme, spune cinstit tot ce ai de spus. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci. Uneori adevărul poate fi dureros şi cineva se supără, aşa cum a făcut Naoko, dar până la urmă e cel mai bine aşa. Asta şi trebuie să faci dacă ţi-ai pus în cap să o ajuţi pe Naoko să se vindece. După cum ţi-am spus şi la început, nu trebuie să te gândeşti atât de mult că vrei să o ajuţi, cât mai degrabă că vrei să te restabileşti tu prin a o ajuta pe ea să-şi revină. Aşa se procedează la noi şi de aceea trebuie să fii cinstit şi să spui tot ce-ţi trece prin minte, cel puţin cât timp eşti aici. Nimeni nu-şi deschide inima în lumea de afară, nu?

  — Cam aşa e, am aprobat eu.

  — În cei şapte ani de când sunt aici, am văzut venind şi plecând o mulţime de oameni, poate chiar prea mulţi, zise Reiko. Doar privindu-i şi-mi dau imediat seama, poate din instinct, dacă se fac bine sau nu. În ceea ce o priveşte pe Naoko, însă, nu ştiu ce să zic. Nu pot să anticipez deloc ce se va întâmpla cu ea, nu am nici cea mai vagă idee. Uneori am senzaţia că-şi va reveni sută la sută în luna următoare, alteori că o va duce aşa ani de zile. De aceea, zău că nu ştiu ce să-ţi spun. Nu pot să-ţi dau decât sfaturi generale: fii cinstit şi încercaţi să vă ajutaţi unul pe altul.

  — De ce ţi se pare Naoko un caz atât de complicat?

  — Poate pentru că ţin extrem de mult la ea. Cred că emoţiile şi trăirile mele îmi blochează drumul de acces spre starea ei de spirit şi nu pot să apreciez ca lumea situaţia. Să ştii că eu chiar o plac pe Naoko. În afară de aceasta, Naoko mai are o serie de probleme, foarte încâlcite şi nu reuşim să le descâlcim. Poate că ne-ar trebui foarte mult timp pentru aşa ceva, dar la fel de posibil ar fi ca un ceva să declanşeze resortul blocat şi totul să se limpezească pe loc. Cam aşa stă situaţia şi de aceea îmi este greu să anticipez ce se va întâmpla cu ea.

  Reiko a luat din nou mingea de baschet de jos, a învârtit-o în mâini şi a bătut-o de pământ de câteva ori.

  — Cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi răbdarea. Iată încă un sfat de care te-aş ruga să ţii seama. Chiar dacă lucrurile sunt complicate, încâlcite şi ai senzaţia că eşti neputincios, că nu poţi face nimic, nu dispera şi nu te înfuria. Nu cumva să-l iei pe „imposibil” în braţe. Orice e posibil, numai că trebuie să te consolezi cu ideea că va dura probabil foarte mult şi trebuie să iei totul uşor, uşor. Crezi că eşti capabil de aşa ceva?

  — Pot încerca, am zis.

  — S-ar putea să dureze tare mult şi nici atunci nu e sigur că se va face bine. Te-ai gândit la asta?

  — Da.

  — E cumplit de greu să aştepţi, a spus ea lovind mingea de pământ. Mai ales cei de vârsta ta… mă rog, doar stai şi aştepţi să se facă bine… fără termene, fără să fii sigur de nimic. Crezi că poţi? O iubeşti chiar atât de mult pe Naoko?

  — Nu ştiu, am răspuns cinstit. Eu sunt la fel ca Naoko. Nu prea ştiu ce înseamnă dragostea, cu toate că la ea a fost puţin mai altfel. Totuşi, vreau să încerc să fac tot ce depinde de mine. Dacă nu încerc, nici măcar n-am să ştiu încotro s-o apuc. Aşa cum spuneai înainte, eu şi Naoko trebuie să ne salvăm unul pe altul. Ar fi singura noastră scăpare.

  — Şi mai ai de gând să te culci cu fete agăţate?

  — Şi asta e o problemă care mă frământă, am zis eu. Tu ce părere ai? Doar să aştept şi între timp să mă masturbez? Nu prea ştiu cum e mai bine.

  Reiko a pus mingea jos şi m-a bătut pe genunchi.

  — Uite, eu nu-ţi spun să nu te mai culci cu fete. Dacă ţie îţi face bine, atunci e în ordine. În fond, e viaţa ta la mijloc şi tu ar trebui să decizi. Vreau să-ţi atrag însă atenţia că nu are rost să-ţi iroseşti forţele pentru ceva care este contra naturii. Înţelegi ce vreau să spun? Ar fi mare păcat. Vârsta de nouăsprezece sau de douăzeci de ani este foarte importantă în procesul de maturizare şi dacă acum te abaţi de la ceea ce este normal, o să suferi mai târziu. Crede-mă că e adevărat, aşa că te rog să te gândeşti bine. Dacă vrei să ai grijă de Naoko, atunci ai grijă şi de tine. I-am promis că o să mă gândesc la tot ce mi-a spus.

  — Şi eu am avut douăzeci de ani. E adevărat că de mult. Poţi să crezi?

  — Te cred din toată inima.

  — Chiar din inimă?

  — Chiar, am zis eu, râzând.

  — Şi eu am fost destul de drăguţă. Nu chiar atât de drăguţă ca Naoko, dar oricum, drăguţă, şi nu aveam toate ridurile astea.

  I-am spus că-mi plac ridurile ei şi mi-a mulţumit.

  — Să nu mai spui vreodată unei femei că-ţi plac ridurile ei, a adăugat ea. Mie, în schimb, îmi plac asemenea complimente.

  — Bine, o să fiu atent.

  A scos o fotografie din portofelul pe care-l ţinea în buzunarul pantalonilor. Era poza colorată a unei fetiţe drăgălaşe de vreo zece ani, îmbrăcată în costum de schi, cu schiuri în picioare, stând în zăpadă şi pozând frumos.

  — Ce zici? Nu-i aşa că e dulce? E fiica mea, a zis Reiko. Mi-a trimis-o pe la începutul anului. E în clasa a patra, parcă.

  — Are zâmbetul tău, i-am spus, dându-i fotografia înapoi. Reiko a pus portofelul înapoi în buzunar, şi-a tras puţin nasul şi a mai aprins o ţigară.

  — Când eram foarte tânără, voiam să mă fac pianistă, să devin o adevărată profesionistă. Aveam talent, mă aprecia lumea şi ai mei făceau mare caz din pricina asta. Am câştigat multe concursuri şi aveam notele cele mai mari la conservator. Se punea problema să-mi continuu studiile în Germania după absolvirea conservatorului. Nimic nu întuneca perspectivele mele superbe. Totul mergea perfect, iar când se întâmpla să mă mai blochez, se găsea întotdeauna cineva care mă scotea din încurcătură. Într-o bună zi însă, s-a întâmplat ceva şi totul s-a spulberat. Eram în anul al patrulea la conservator şi mă aştepta un concurs foarte important, aşa că exersam întruna. Deodată, degetul meu mic de la mâna stângă a înţepenit complet. Nu ştiu de ce, dar aşa s-a întâmplat. Am încercat să-l masez, să-l bag în apă caldă, să fac pauză două-trei zile, dar toate încercările mele au fost zadarnice. M-am speriat şi m-am dus la doctor. M-au văzut mai mulţi doctori, mi-au făcut tot felul de teste, dar nu au găsit nici o soluţie. Susţineau că degetul n-a păţit nimic şi că stăteam bine cu nervii. Nu înţelegeau nici ei de ce nu mi se mai mişcă degetul. Au presupus că trebuie să fie vorba de o problemă psihică şi deci m-am dus şi la psihiatru, dar nici acesta nu înţelegea ce mi se întâmplă. Presupunea că ar fi de vină agitaţia şi emoţiile dinaintea concursului şi mi-a spus să nu mă mai ating de pian o vreme.

  Reiko a tras un fum cu nesaţ şi i-a dat drumul în sus. Şi-a plecat apoi capul, de câteva ori, într-o parte.

  — Am plecat la bunici, în Izu, ca să mă înzdrăvenesc. Îmi imaginam că acolo o să uit de competiţie şi că o să reuşesc să mă relaxez complet, neatingându-mă de pian timp de două săptămâni şi făcând tot ce-mi dorea sufletul. A fost în zadar. Nu mă gândeam decât la pian. Probabil că degetul meu nu se va mai mişca toată viaţa. Ce mă fac dacă se întâmplă aşa ceva? Ce altceva aş putea să fac? Erau singurele gânduri care mă frământau. Nici nu era de mirare, doar pianul fusese viaţa mea până atunci. Am început să cânt la pian la vârsta de patru ani şi am crescut fără să mă gândesc la altceva decât la pian. Nu am făcut niciodată nimic în casă, de teamă să nu mă lovesc la degete. Toată lumea mă răsfăţa. A lua pianul unei fete care a crescut cu el… ce-i mai rămânea? Nimic, aşa că pac! S-a desprins şurubelul care ţinea tot mecanismul. Mintea mi s-a întunecat… complet.

  A aruncat ţigara şi a stins-o cu piciorul, apoi şi-a plecat iar capul de câteva ori.

  — Acela a fost sfârşitul visului meu de pianistă. Am stat în spital două luni. Degetul a început să se mişte imediat după ce m-am internat, aşa că m-am putut întoarce la conservator ca să-mi termin studiile, dar din mine dispăruse ceva… o energie preţioasă… se evaporase din interior şi dusă a fost. Doctorul mi-a spus că eram labilă psihic şi că ar fi mai bine să renunţ la visurile pe care mi le făcusem. De aceea, după absolvire, am dat meditaţii acasă. Durerea pe care o simţeam era cumplită, a fost de-a dreptul sfâşietor. Trăiam cu senzaţia că viaţa mea s-a sfârşit. Aveam puţin peste douăzeci de ani şi tot ce fusese mai frumos în viaţă se terminase. Poţi măcar să-ţi imaginezi cât a fost de cumplit? Fusesem înzestrată cu un asemenea har şi m-am trezit într-o bună dimineaţă că nu-l mai aveam. Nu mă mai aplauda nimeni, nu mă mai răsfăţa nimeni, nu mai îmi spunea nimeni cât sunt de minunată. Stăteam toată ziua în casă şi-i învăţam pe copiii din vecini noţiuni elementare de pian. Eram atât de distrusă, încât plângeam toată ziua. Mă durea sufletul când auzeam că o persoană mult mai puţin talentată decât mine a luat locul al doilea la nu ştiu ce concurs sau că ţinea un recital în nu ştiu ce sală de concerte… şi-mi curgeau lacrimile şiroaie.

  Părinţii umblau în jurul meu doar în vârful picioarelor de teamă să nu mă supere, dar ştiam foarte bine cât sunt de dezamăgiţi. Fiica lor, de care ei fuseseră atât de mândri, fusese internată într-un spital de boli mintale. Se gândeau că nici măcar nu îmi vor putea găsi un soţ. Întotdeauna simţi şi ştii ce gândesc cei cu care trăieşti şi nu puteam suferi frământările lor. Îmi era frică să ies din casă, aveam impresia că vecinii vorbesc doar despre mine şi… iar pac! Şurubelul a zburat, iţele s-au încurcat… Mi s-a întunecat mintea… de tot. Aveam douăzeci şi patru de ani şi de data aceasta am stat şapte luni la un sanatoriu. Nu era ca aici, nici vorbă, ci un spital de nebuni, cu ziduri înalte şi porţi încuiate, un loc scârbos în care nu exista nici un pian. Nu ştiam ce să mă fac. Tot ce ştiam era că voiam să ies cât mai repede de acolo, aşa că am făcut eforturi disperate să mă vindec repede. Şapte luni… şapte luni de coşmar. Atunci am început să fac riduri.

  Reiko zâmbi, trecându-şi limba peste buze.

  — Imediat după ce am ieşit din spital, am cunoscut un bărbat şi m-am căsătorit. Era cu un an mai tânăr decât mine, inginer, lucra la o fabrică de avioane şi se număra printre elevii mei. Era un om bun. Nu vorbea mult, dar era cald şi deschis. Lua ore de pian de vreo şase luni când, brusc, m-a cerut de nevastă. Uite-aşa… Într-o bună zi pe când ne beam ceaiul de după lecţie. Poţi să crezi? Nu ne-am întâlnit niciodată în altă parte şi nici nu ne-am ţinut de mână. M-a luat complet prin surprindere. I-am spus că nu mă pot căsători, că-l plac, că îl consider un om drăguţ, dar, din anumite motive, nu mă puteam căsători cu el. A vrut să ştie care erau motivele şi i-am explicat totul, amănunţit, fără să-i ascund nimic. I-am spus că am fost internată de două ori pentru că mă scrântisem. I-am spus absolut totul: care au fost cauzele, starea în care m-am aflat şi posibilitatea să se repete crizele. Mi-a zis că are nevoie de timp ca să se gândească la tot ce i-am spus şi eu l-am încurajat să nu se pripească. Când a venit la lecţie săptămâna următoare, mi-a spus că s-a gândit bine şi că mă vrea de nevastă. L-am rugat să aştepte trei luni, timp în care aveam răgazul să ne cunoaştem mai bine şi dacă tot mai dorea să ne căsătorim, urma să discutăm din nou problema.

  Ne-am întâlnit o dată pe săptămână timp de trei luni. Am umblat peste tot, am vorbit despre orice şi a ajuns să-mi placă foarte mult. Când eram cu el, simţeam că trăiesc din nou. Mă simţeam extraordinar de liniştită şi eram capabilă să uit de toate nenorocirile care mi se întâmplaseră. „Şi ce dacă nu te-ai făcut pianistă?… Şi ce dacă ai fost internată în spital din pricina unei boli psihice?… Asta nu înseamnă că pui cruce vieţii. Viaţa e plină de lucruri minunate pe care nu le-ai cunoscut.” Îi eram recunoscătoare pentru felul cum îmi vorbea şi pentru modul în care încerca să mă facă să am încredere în mine. După trei luni, iar m-a cerut de nevastă. Atunci i-am spus: „Dacă vrei să te culci cu mine, nu mă deranjează. Nu m-am culcat niciodată cu nimeni, dar îmi place de tine, aşa că dacă doreşti lucrul acesta, îl fac, dar căsătoria e cu totul altceva. Dacă te căsătoreşti cu mine, preiei şi problemele mele şi să ştii că sunt mai multe şi mai grave decât îţi imaginezi”.

  Mi-a spus că nu-l deranjează şi că nu vrea doar să se culce cu mine, ci să se căsătorească cu mine, să împartă cu mine toate problemele pe care le purtam singură în sufletul meu. Şi să ştii că aşa şi gândea. Era genul de om care spunea doar ce gândea şi făcea tot ce zicea că face. Am consimţit să mă mărit cu el, pentru că nu mai aveam încotro. Ne-am căsătorit după vreo patru luni, cred. S-a certat cu părinţii lui din pricina mea şi a rupt relaţiile cu ei. Făcea parte dintr-o familie veche, ce locuia în partea rurală a insulei Shikoku. Mi-au cercetat cu rigurozitate trecutul, starea sănătăţii şi au aflat că fusesem internată de două ori. Nici nu era de mirare că se opuneau căsătoriei şi de aceea nici nu am făcut nuntă. Ne-am dus la primărie, ne-am înregistrat căsătoria şi am fost în călătorie de nuntă la Hakone, unde am stat două nopţi. Am fost foarte fericiţi. Eu am rămas virgină până în ziua căsătoriei şi aveam douăzeci şi cinci de ani. E incredibil, nu?

  Reiko a oftat şi a luat iar mingea de baschet de jos.

  — Mi-am imaginat că atâta vreme cât stau cu el, o să-mi fie bine, continuă Reiko. În preajma lui, necazurile mă vor ocoli, îmi ziceam. Cel mai important lucru pentru o boală ca a noastră este încrederea. Dacă mă las în mâinile lui, îmi va fi bine. Dacă starea sănătăţii mele se înrăutăţeşte iar, chiar şi numai un pic, adică dacă şurubelul se desprinde, el va observa imediat şi va reuşi să-l pună la loc, cu multă grijă şi răbdare. Astfel, toate firele încâlcite se vor aşeza, fiecare la locul lui. Eram convinsă că dacă mă încred în el, boala nu va mai apărea. Eram atât de fericită! Viaţa era superbă! Aveam senzaţia că m-a scos cineva din marea rece şi furioasă, că m-a înfăşurat într-o pătură şi m-a băgat într-un pat cald. La doi ani după ce ne-am căsătorit s-a născut fetiţa mea şi n-am mai avut timp de nimic. Am şi uitat cu totul de boală. Mă sculam dimineaţa, mă ocupam de gospodărie, vedeam de copil şi îmi hrăneam soţul când ajungea acasă… Făceam acelaşi lucru zi de zi, dar eram fericită. A fost probabil cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Oare cât a ţinut? A, da, până am împlinit treizeci şi unu de ani. Şi apoi, brusc, s-a întâmplat din nou. S-a prăbuşit totul.

  Reiko şi-a aprins o ţigară. Vântul se potolise. Fumul se ridica drept în sus şi dispărea în bezna nopţii. În clipa aceea am observat că cerul era plin de stele.

  — S-a întâmplat ceva anume? am întrebat-o eu.

  — Da, spuse ea, ceva extrem de ciudat, ca şi când mi s-ar fi întins anume o cursă. Şi acum mă trec fiori când îmi amintesc. Reiko şi-a frecat tâmpla cu mâna liberă. Îmi pare rău că te chinui cu toate poveştile mele. Doar ai venit până aici ca s-o vezi pe Naoko!

  — Chiar vreau să-mi povesteşti ce s-a întâmplat, dacă nu te deranjează.

  — Ei bine, începu Reiko, după ce mi-am dat fetiţa la grădiniţă am început să cânt iar, nu pentru cineva anume, pentru mine. Am reînceput cu piese scurte de Bach, Mozart, Scarlatti. Normal că după atâţia ani de pauză, m-am reobişnuit destul de greu şi degetele nu se mai mişcau ca pe vremuri. Dar eram fericită. Cântam iar la pian! Când eram cu degetele pe clape, realizam cât de mult iubeam muzica şi cât îmi fusese de dor de pian. E minunat să poţi cânta numai pentru tine!

  Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. A trebuit să trec de vârsta de treizeci şi unu de ani, să mă desprind de cercurile înalte în care mă învârteam ca să realizez lucrul acesta. Îmi trimiteam copilul la şcoală, făceam repede gospodărie, ca să-mi rămână o oră sau două pentru a cânta la pian melodiile îndrăgite. Până aici, toate bune, nu?

  Am dat din cap.

  — Într-o bună zi a venit la mine o doamnă din apropiere, o persoană pe care o cunoşteam din vedere şi ne salutam. M-a rugat să o învăţ pe fiica ei să cânte la pian. Nu ştiam că are o fată, pentru că, deşi locuiam destul de aproape, nu eram chiar vecine. Mi-a spus că fiica ei a insistat ca ea să vorbească cu mine fiindcă, de câte ori trecea prin faţa casei mele şi mă auzea cântând la pian, se oprea şi mă asculta. Spunea că îi place foarte mult cum cânt. Se pare că fata mă şi văzuse o dată. Era în clasa a doua de gimnaziu şi mai avusese profesoare de pian, dar nu s-a împăcat cu ele şi acum chiar nu avea pe nimeni.

  Am refuzat-o. Făcusem pauză mulţi ani şi dacă mă decideam să-mi iau elevi, atunci îmi luam începători, dar mi-ar fi fost imposibil în momentul acela să predau lecţii de pian cuiva care mai învăţase ani de zile. În plus, eram foarte ocupată cu propriul meu copil. Şi mai era ceva, deşi nu i-am spus femeii: e greu să te împaci cu un copil care-şi tot schimbă profesorii. Femeia m-a rugat să-i fac cel puţin hatârul fetei ei şi să o primesc o dată. Era tipul de persoană insistentă şi mi-am dat seama că nu voi scăpa de ea cu una, cu două, aşa că am acceptat să o întâlnesc pe fiica ei, dar doar să o întâlnesc. După trei zile, fata a venit singură la mine. Arăta ca un înger – dulce, frumoasă, de o frumuseţe transparentă. Nu mai văzusem niciodată, dar niciodată, o fată atât de frumoasă. Avea părul lung, negru şi lucios. Era subţirică, avea mâini şi picioare frumoase, ochi sclipitori şi o gură superbă, de parcă i-ar fi desenat-o cineva. Când am văzut cât e de frumoasă, am amuţit. Datorită ei, aşa cum stătea cuminte pe canapea, biata mea cameră de zi mi s-a părut o încăpere de-a dreptul superbă. O priveam cu coada ochiului, pentru că îmi era şi teamă să mă uit direct la ea. Parcă o văd şi acum.

  Reiko îşi miji puţin ochii, încercând parcă să şi-o imagineze.

  — Am stat la o cafea o oră întreagă şi am vorbit despre o mulţime de lucruri – despre muzică, despre şcoala ei, despre absolut orice. Mi-am dat imediat seama că este foarte deşteaptă şi că ştie să poarte o conversaţie. Avea opinii clare, precise şi era, aş putea spune, chiar înspăimântător de fermecătoare când vorbea. La început nu mi-am dat seama ce e înspăimântător la ea, dar pur şi simplu mi s-a făcut frică. Am realizat că în prezenţa ei nu mai pot judeca lucrurile la rece. Era atât de tânără şi de frumoasă, încât mă simţeam copleşită şi mă consideram un specimen mult inferior ei. Poate nu este o scuză tocmai potrivită, dar îmi ştiam bine metehnele şi n-am uitat prin ce trecusem.

  Reiko a dat din cap de câteva ori.

  — Dacă aş fi fost frumoasă şi deşteaptă ca ea, aş fi fost probabil o fiinţă mai normală. Ce-şi mai putea dori când avea asemenea calităţi? De ce trebuia să-i chinuie pe cei inferiori dacă toată lumea o aprecia? Oare de ce trebuia să se poarte astfel?

  — Ţi-a făcut vreun rău? am întrebat.

  — Am să-ţi spun mai întâi că era o mitomană cum nu mi-a mai fost dat să văd. Era bolnavă, pur şi simplu bolnavă. Mereu inventa câte ceva şi în timp ce inventa câte o poveste, ajungea să o creadă şi ea. Scornea apoi tot felul de minciuni care să se potrivească cu poveştile ei. Era atât de isteaţă, încât se afla tot timpul cu un pas înaintea ta şi nu puteai s-o iei prin surprindere. Avea grijă să evite amănuntele care puteau părea ciudate, astfel încât să nu dea nimănui de bănuit. În primul rând, cred că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că o fată atât de frumoasă este în stare să mintă chiar şi atunci când vorbea despre lucruri foarte obişnuite. Eu, una, nu mi-am dat seama. Mi-a spus un car de minciuni timp de şase luni şi nu am băgat de seamă. Am fost proastă şi gata.

  — Ce fel de minciuni spunea?

  — Când spun că minţea tot timpul, apoi crede-mă că aşa era, spuse Reiko, râzând sarcastic. Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. Aceasta e o boală şi se numeşte mitomanie. Când un mitoman spune minciuni, ele sunt, de obicei, nevinovate şi cei mai mulţi îşi dau seama cum stau lucrurile, dar fata aceasta era cu totul ieşită din comun. Ca să se apere, spunea, cu cel mai desăvârşit sânge rece, minciuni jignitoare şi se folosea de absolut orice prilej. Îşi alegea cu foarte multă atenţie partenerul pe care avea să-l asalteze cu minciunile ei. În general, nu o minţea pe mama ei sau pe prietenele apropiate, care şi-ar fi dat imediat seama despre ce e vorba, dar dacă trebuia totuşi să facă aşa ceva, avea foarte mare grijă să nu se descopere că minţise. Şi dacă totuşi se descoperea, lacrimile îi inundau obrajii şi implora iertare. Era mare specialistă în aşa ceva. Nimeni nu se putea supăra pe ea.

  Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe mine pentru a mă bombarda cu minciunile ei. Mă considera o biată victimă sau un mijloc de salvare? Chiar nu ştiu, deşi nu mai contează acum. Totul s-a terminat, numai că s-a terminat, din păcate, aşa cum vezi.

  A urmat o scurtă tăcere.

  — Mi-a spus ce-mi zisese, de fapt, şi mama ei, că a fost foarte impresionată de felul în care cântam la pian şi că se oprea în faţa casei mele ca să mă asculte, că mă văzuse de câteva ori pe stradă şi că mă adora. Chiar „adora” a fost cuvântul pe care l-a folosit. Eu m-am înroşit toată. Îţi dai seama cum m-am simţit când am auzit că mă adoră o fată frumoasă ca o păpuşă, deşi nu ştiu dacă pot să susţin categoric că minţea atunci. Împlinisem treizeci de ani, nu fusesem niciodată atât de frumoasă, deşteaptă şi sclipitoare pe cât era ea, dar probabil că aveam ceva care o atrăgea, ceva care îi lipsea ei. Poate că tocmai acel ceva i-a stârnit interesul… cel puţin aşa cred acum, când privesc în urmă, şi nu-ţi spun toate acestea ca să mă laud.

  — Nu, înţeleg, am zis eu.

  — Într-o bună zi, a adus nişte partituri şi m-a întrebat dacă poate să-mi cânte ceva. Am lăsat-o şi mi-a cântat o Invenţie de Bach. A cântat… interesant, sau mai degrabă aş putea spune că a fost puţin cam stranie interpretarea ei, nu o puteam asemui cu nimic. Nu era şlefuită… pentru că nu urmase şcoli speciale de muzică şi nici nu învăţase sistematic. Era mai degrabă autodidact. Nu avea experienţă şi dacă s-ar fi pus problema admiterii la o şcoală de muzică, ar fi fost cu siguranţă respinsă. Dar, mă rog, mergea. Cam nouăzeci la sută mi s-a părut groaznic, dar mai rămânea un zece la sută care se putea numi muzică. Şi era Bach! A început să mă intereseze şi am vrut să văd exact ce era în capul ei.

  Cred că nu trebuie să-ţi spun că lumea e plină de copii care cântă Bach, mult mai bine decât ea, poate de douăzeci de ori mai bine, dar majoritatea nu aduc nimic personal, interpretările lor răsunând în gol. Fata asta cânta prost, dar era ceva în interpretarea ei care atrăgea… sau cel puţin pe mine mă atrăgea. De aceea, m-am gândit că poate merita să o ajut să înveţe sistematic. Bine, nu se punea problema să ajungă la o asemenea performanţă încât să devină mare pianistă, dar mă gândeam că poate reuşesc să o transform într-o pianistă fericită, aşa cum fusesem eu… şi încă mai sunt. Speram că o voi face să iubească muzica pentru ea însăşi, să cânte pentru ea însăşi, dar m-am înşelat amarnic. Nu era genul care să dorească să facă ceva pentru propria-i persoană. Era genul de copil care-şi calcula fiecare mişcare, fiecare detaliu, numai şi numai ca să-i impresioneze pe alţii. Ştia exact ce are de făcut pentru a-i determina pe cei din jur să o admire şi să o laude, ştia exact cum şi ce trebuie să interpreteze pentru a mă atrage în mrejele ei. Îşi calculase totul, sunt sigură, şi îşi dădea toată silinţa să exerseze, în disperare, pasajele care îmi plăceau mie. Parcă o văd în faţa ochilor.

  Chiar şi acum, când ştiu exact ce-i cu ea, consider că interpretarea ei a fost ieşită din comun şi m-ar trece aceiaşi fiori dacă aş auzi-o din nou… deşi îi cunosc toate şiretlicurile, minciunile, defectele. Crede-mă, se întâmplă asemenea lucruri în viaţă.

  Reiko şi-a dres glasul şi a tăcut o vreme.

  — Deci ai luat-o ca elevă? am întrebat.

  — Bineînţeles. O şedinţă pe săptămână, în fiecare sâmbătă dimineaţa, pentru că nu avea şcoală. N-a lipsit niciodată, n-a întârziat niciodată, a fost o elevă ideală. Se pregătea serios de fiecare dată şi după lecţii o serveam cu prăjituri şi stăteam de vorbă.

  Reiko s-a uitat brusc la ceas de parcă şi-ar fi amintit ceva.

  — Ce-ar fi să ne întoarcem? Sunt puţin îngrijorată din pricina lui Naoko. Doar n-ai uitat de ea, nu?

  — Cum să uit? Dar m-a prins povestea ta, am spus eu, râzând.

  — Dacă vrei să asculţi continuarea, ţi-o spun mâine. E lungă… prea lungă pentru o singură întrevedere.

  — Eşti o adevărată Şeherezadă.

  — Dacă ar fi după mine, nu te-ai mai întoarce la Tokyo, spuse ea, râzând.

  Ne-am întors pe acelaşi drum pe care venisem. Lumânarea se stinsese şi becul din cameră nu ardea. Uşa de la dormitor era deschisă, veioza aprinsă şi lumina ei palidă se revărsa în camera de zi. Naoko stătea pe întuneric. Îşi pusese un halat bleu şi-şi ridicase gulerul. Şedea pe canapea cu genunchii lipiţi de bărbie. Reiko s-a apropiat de ea şi i-a pus mâna pe cap.

  — Ţi-e bine, da?

  — Da. Te rog să mă scuzi, a spus Naoko cu o voce pierdută. Apoi s-a întors spre mine şi şi-a repetat scuzele. Cred că v-am speriat rău.

  — Un pic, am spus eu, zâmbind.

  — Vino lângă mine, spuse ea.

  După ce m-am aşezat, Naoko s-a rezemat de mine, lipindu-şi gura de urechea mea, de parcă se pregătea să-mi spună un secret. M-a sărutat, gingaş, lângă ureche şi şi-a cerut, în şoaptă, scuze. Apoi a revenit la poziţia în care am găsit-o.

  — Uneori nu-mi dau seama ce mi se întâmplă, zise.

  — Eu sunt confuz tot timpul, am răspuns.

  Naoko a zâmbit şi m-a privit.

  — Ştii, aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, despre viaţa pe care o duci aici, despre ceea ce faci în fiecare zi, despre oamenii cu care stai de vorbă.

  Naoko mi-a povestit despre activităţile ei zilnice. Vorbea oarecum sacadat, dar clar. Se scula la ora şase, lua micul dejun, curăţa colivia păsărilor şi apoi, de cele mai multe ori, lucra la câmp, îngrijind legumele. Înainte sau după masa de prânz stătea, de obicei, de vorbă cu doctorul ei sau lua parte la discuţiile în grup. După-amiezele participa la cursurile care o interesau, îşi găsea de lucru pe afară sau făcea sport. Printre cursurile la care se înscrisese se numărau cele de franceză, tricotat, pian, istorie veche.

  — Reiko mă învaţă să cânt la pian şi la chitară. Noi, cei de aici, suntem pe rând profesori şi elevi. Cine ştie franceză, predă franceză, cine s-a preocupat la viaţa lui de ştiinţe sociale, predă istorie, cine se pricepe la tricotat îi învaţă şi pe alţii. E grozavă şcoala de aici! Din păcate, eu nu am ce să-i învăţ.

  — Nici eu nu mă pricep la nimic, am spus.

  — Aici îmi dau silinţa mai mult decât la facultate. Învăţ tot ce se poate învăţa şi chiar îmi place.

  — Ce faci după cină?

  — Stau de vorbă cu Reiko, citesc, ascult muzică, merg pe la alţii să jucăm ceva… cam aşa îmi petrec serile.

  — Eu exersez la chitară şi-mi scriu memoriile, spuse Reiko.

  — Memoriile?

  — Glumesc, spuse Reiko, râzând. Ne culcăm pe la ora zece şi dormim ca nişte bebeluşi. Nu ţi se pare că ducem o viaţă sănătoasă?

  M-am uitat la ceas. Era puţin înainte de ora nouă.

  — Deci, se apropie ora de culcare, nu?

  — Bine, dar azi e o zi specială, aşa că putem sta până mai târziu. Nu ne-am văzut de atâta vreme şi vreau să stăm de vorbă. Hai, spune-mi ceva.

  — Mai devreme, cât am stat singur, mi-au venit în minte tot felul de evenimente petrecute demult. Îţi aminteşti când te-am vizitat cu Kizuki, la spital? La spitalul de pe malul mării… Cred că eram în anul doi de liceu.

  — Da, când m-am operat la piept, spuse Naoko, zâmbind. Normal că-mi amintesc. Aţi venit cu motocicleta şi mi-aţi adus ciocolată. Era topită şi m-am mânjit toată când am mâncat-o. A trecut mult de-atunci…

  — Cam aşa e… Parcă scriai o poezie atunci, nu? O poezie lungă…

  — Toate fetele scriu poezii la vârsta aia, chicoti Naoko. Dar de ce ţi-ai amintit tocmai de acest episod?

  — Nu ştiu. Briza mării, parfumul florilor… mi-au venit brusc în minte. Ia spune-mi, Kizuki venea deseori la tine, la spital?

  — La mine, la spital? Aproape deloc şi ne-am certat din pricina asta… mai târziu. A venit o dată singur şi o dată cu tine. Asta a fost tot. Îngrozitor! Prima oară când a venit, a stat ca pe ace vreo zece minute. Mi-a adus portocale, a mormăit ceva de n-am înţeles nimic, mi-a curăţat o portocală, a mai bombănit ceva şi dus a fost. A spus că nu-i plac spitalele. Era tot copil şi gata! Normal, nimănui nu-i plac spitalele, nu? De aceea te şi duci în vizită la cei internaţi, ca să-i faci să uite, măcar un pic, de problemele lor, să-i încurajezi… Dar Kizuki nu vedea lucrurile astfel. Mi-a zis doar să mă fac bine, repede.

  — Dar când am fost eu cu el, n-a fost atât de îngrozitor. S-a purtat normal, nu?

  — Pentru că erai şi tu de faţă. Întotdeauna se purta normal când erai prin preajmă. Încerca să-şi ascundă metehnele. Sunt sigură că ţinea foarte mult la tine şi făcea tot posibilul să-i cunoşti doar părţile bune. Cu mine nu se purta aşa, îşi dădea arama pe faţă şi era cumplit de capricios… ba trăncănea, ba cădea, în următoarele secunde, în butoiul cu melancolie. Aşa a fost de mic copil. A încercat el să se schimbe, dar…

  Naoko îşi schimbă poziţia pe canapea.

  — A încercat din răsputeri, dar n-a reuşit şi asta îl înfuria şi-l întrista şi mai mult. Avea şi părţi bune, era capabil de atâtea lucruri frumoase, dar n-a reuşit niciodată să găsească încrederea de care avea atâta nevoie. Mereu zicea: „Trebuie să fac aşa, trebuie să mă schimb aici…” Până în ultimul moment. Bietul Kizuki!

  — Totuşi, dacă el mi-a arătat doar părţile bune, înseamnă că a reuşit într-un fel. Eu nu i-am cunoscut decât această faţă.

  Naoko zâmbi.

  — Ce mult s-ar bucura dacă ar auzi asemenea cuvinte. Ai fost unicul lui prieten adevărat.

  — Şi Kizuki a fost singurul meu prieten, am spus. N-a mai existat nimeni în viaţa mea, nici înaintea lui, nici după el, pe care să-l fi putut considera prieten.

  — De aceea îmi plăcea să fiu cu voi amândoi. Nu-i vedeam decât calităţile. Eram foarte relaxată şi nu mă mai îngrijora nimic atunci când eram toţi trei. Erau momentele mele cele mai fericite, cu toate că nu prea îmi dau seama cum te simţeai tu atunci.

  — Iar eu mă întrebam mereu cum priveşti tu situaţia, am zis eu, dând uşor din cap.

  — Problema este că o situaţie ca aceea nu avea cum să dureze la nesfârşit. Asemenea cerculeţe perfecte nu se pot menţine o veşnicie. Kizuki ştia lucrul acesta, îl ştiam şi eu, îl ştiai şi tu, nu-i aşa?

  Am dat din cap.

  — Ca să mărturisesc cinstit, continuă Naoko, îmi plăceau şi părţile lui slabe, îmi plăceau la fel de mult ca şi cele bune. Nu era deloc rău şi meschin. Era slab şi atâta tot. Am încercat să-l conving de lucrul acesta, dar nu m-a crezut. A zis că îl consideram astfel pentru că ne cunoşteam de când aveam trei ani, că îl ştiam prea bine şi că nu eram capabilă să fac vreo deosebire între ce e bun şi ce e rău. Orice-mi spunea, nu mă deranja. Eu l-am iubit tot timpul şi nu m-a interesat niciodată altcineva.

  Naoko m-a privit cu un zâmbet trist.

  — Şi relaţia dintre noi a fost cam neobişnuită. Aveam senzaţia că suntem legaţi fizic şi dacă se întâmpla să ne despartă ceva, parcă acţiona imediat o forţă gravitaţională care ne unea. Apropierea fizică dintre noi mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. Nu a fost nimic deliberat. Ne-am sărutat prima oară la vârsta de doisprezece ani şi am început să ne pipăim la treisprezece. Mergeam în camera lui sau venea el la mine şi îi provocam orgasmul cu mâinile. Nu mi-a dat niciodată prin minte că suntem precoci. Consideram că ceea ce făceam noi era un lucru cât se poate de firesc. Dacă voia să se joace cu sânii sau cu vaginul, nu mă deranja deloc, iar dacă voia să ejaculeze, îl ajutam cu cea mai mare nonşalanţă. Cred că am fi fost amândoi miraţi sau ne-am fi înfuriat dacă ne-ar fi reproşat cineva că nu e bine ceea ce facem, pentru că noi consideram că e bine. Făceam exact ceea ce gândeam noi că trebuie făcut. Ne cunoşteam trupurile reciproc, până în cele mai ascunse colţişoare, de parcă am fi fost unul. Nu am mers mai departe de atât, pentru că îmi era totuşi teamă să nu rămân însărcinată şi nu ştiam ce măsuri de contracepţie să iau. Aşa am crescut eu împreună cu Kizuki, mereu nedespărţiţi şi nu am cunoscut nici complexităţile vieţii sexuale, dar nici frustrările pubertăţii. După cum ţi-am spus şi adineauri, eram complet deschişi unul faţă de celălalt în ceea ce priveşte sexul. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Cred că da.

  — Nu suportam să stăm unul fără celălalt. Dacă ar fi trăit Kizuki, sunt sigură că am fi fost tot împreună, că ne-am fi iubit şi am fi devenit, treptat, nefericiţi.

  — De ce nefericiţi?

  Naoko îşi trecu degetele prin păr de câteva ori. Îşi scosese agrafa şi părul îi cădea pe faţă când îşi pleca fruntea.

  — Pentru că ar fi trebuit să restituim lumii ceea ce îi datoram, spuse Naoko, ridicând ochii şi privindu-mă. Nu dusesem o existenţă obişnuită şi nici n-am plătit pentru asta la momentul potrivit. Probabil că ar fi venit scadenţa. De aceea a murit Kizuki aşa cum a murit şi de aceea mă aflu eu aici. Am fost ca doi copii care au trăit, goi, pe o insulă pustie: când ne era foame, culegeam o banană; când ne simţeam singuri, ne aruncam unul în braţele celuilalt şi dormeam liniştiţi. Or, aşa ceva nu durează o veşnicie. Ne-am maturizat repede şi trebuia să intrăm în societate şi de aceea tu ai fost atât de important pentru noi. Tu erai legătura noastră cu lumea din afară şi noi încercam, prin tine, să ne adaptăm cât puteam mai bine. Până la urmă, n-a mers…

  Am dat din cap.

  — Nu vreau totuşi să crezi că ne foloseam de tine. Kizuki chiar a ţinut la tine foarte mult, dar aşa s-a întâmplat ca tu să fii legătura noastră cu exteriorul. Şi încă mai eşti. Kizuki e mort, dar tu însemni pentru mine acelaşi lucru ca şi pe vremuri: inelul de legătură cu lumea de afară. Aşa cum te-a iubit Kizuki, te iubesc şi eu. N-am avut nici cea mai mică intenţie să te jignim vreodată, dar probabil că am făcut-o. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că s-ar putea întâmpla aşa ceva.

  Naoko îşi plecă iar privirile şi tăcu.

  — N-ai vrea o ceaşcă de cacao? a întrebat Reiko.

  — Bună idee, spuse Naoko.

  — Dacă nu vă deranjează, eu aş bea nişte coniac din rucsac.

  — A, nu ne deranjează, spuse Reiko. Îmi dai şi mie un pic?

  — Bineînţeles, am spus, râzând.

  Reiko a adus două păhărele şi am dat noroc. A plecat apoi în bucătărie ca să pregătească cacaua.

  — N-am putea vorbi despre ceva mai vesel? a întrebat Naoko.

  Nu prea aveam nimic vesel la îndemână. Mă gândeam că ar fi fost bine să-l am pe Cavalerist prin preajmă şi atunci aş fi fost capabil să fac să curgă poveştile despre el, poveşti care amuzau pe oricine. Singurul lucru despre care am fost în stare să le vorbesc a fost mizeria din cămin. Mi se făcuse greaţă de asemenea istorioare, dar Naoko şi Reiko s-au tăvălit de râs, pentru că erau lucruri cu totul noi pentru ele. Apoi, Reiko i-a imitat pe câţiva dintre pacienţii de la sanatoriu. Şi asta ne-a amuzat. Naoko a început să caşte pe la ora unsprezece, aşa că Reiko a desfăcut canapeaua, mi-a dat o pernă, cearşafuri şi pături.

  — Dacă ţi se face poftă în toiul nopţii să ne violezi, ai grijă să nu ne încurci, spuse Reiko. Cea neridată, din stânga, e Naoko.

  — Mincinoaso! Eu dorm în dreapta, spuse Naoko.

  — Apropo, am aranjat să fim libere mâine după amiază, adăugă Reiko. N-aţi vrea să mergem toţi trei la iarbă verde? Ştiu un loc grozav prin apropiere.

  — Nemaipomenit! am exclamat eu.

  Fetele s-au spălat pe dinţi şi s-au retras în dormitor. Eu mi-am mai turnat nişte coniac, m-am întins pe canapea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de dimineaţa până seara. Mi s-a părut o zi tare lungă. Luna nu pălise încă, aşa că strălucirea ei îmi ţinea de urât. Din dormitorul în care dormeau Reiko şi Naoko nu se auzea decât un uşor scârţâit al patului, din când în când. Am închis ochii şi prin faţa lor au început să joace, în întuneric, tot felul de umbre, iar în urechi îmi mai stăruiau acordurile chitarei. Încet-încet m-a cuprins somnul. Am visat sălcii. Ambele versante ale muntelui din vis erau mărginite de sălcii. Incredibil de multe sălcii. Vântul bătea destul de puternic, dar nu se unduia nici măcar o crenguţă. Oare de ce? mă întrebam eu. Apoi am văzut că toate crengile erau încărcate cu păsărele. Probabil că ele ţineau crengile sălciilor în echilibru. Am luat un băţ şi l-am aruncat într-o creangă din dreptul meu, în speranţa că voi alunga păsărelele de pe ea şi în felul acesta o voi vedea unduindu-se, dar păsărelele nu şi-au luat zborul, ci s-au transformat în nişte păsărele metalice care au căzut la pământ, cu zgomot.

  Când am deschis ochii, mi s-a părut că văd continuarea visului. Luna avea aceeaşi sclipire albă, gingaşă. M-am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărelele din metal, dar bineînţeles că ele nu erau acolo. Am văzut-o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemişcată şi singură, cu ochii aţintiţi pe fereastră. Şedea cu genunchii la gură şi arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care-l pusesem lângă pernă, dar nu era unde ştiam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi-am imaginat că ar fi ora două sau trei. Mi s-a făcut cumplit de sete, dar m-am hotărât să rămân nemişcat şi să o privesc pe Naoko. Era îmbrăcată în acelaşi halat în care o lăsasem când plecase în dormitor, iar părul îi era prins într-o parte cu agrafa în formă de fluture, scoţând şi mai mult în evidenţă frumuseţea chipului ei în lumina lunii. Ciudat, gândii eu. Parcă îşi scosese agrafa când s-a dus la culcare.

  Naoko nu s-a mişcat deloc. Arăta ca un animal mic ce ieşise din cuib, atras de lumina lunii. Datorită ei, buzele se conturau chiar exagerat. Părea o umbră vulnerabilă ce vibra cu fiecare bătaie a inimii, de parcă voia să şoptească întunericului cuvinte neauzite.

  Îmi înghiţeam saliva în speranţa că-mi domolesc setea, dar sunetele pe care le scoteam răsunau incredibil de tare în tăcerea desăvârşită a nopţii. Ca şi când sunetele ar fi constituit semnalul, Naoko s-a ridicat şi a venit la capul patului. Halatul ei a foşnit uşor. A îngenuncheat lângă perna mea, fixându-mă cu privirile. Am privit-o şi eu, dar ochii ei nu-mi spuneau nimic. Ciudat de transparenţi, arătau ca două ferestre spre lumea de dincolo. Am pătruns în adâncul lor dar n-am descifrat nimic. Feţele noastre se aflau la o distanţă de doar trei centimetri, dar ea mi se părea la o depărtare de ani-lumină.

  Am întins mâna şi am încercat să o ating, dar Naoko s-a retras brusc. Am perceput un tremur uşor al buzelor ei şi atât. O clipă mai târziu, a ridicat mâinile şi a început să-şi descheie nasturii. Erau şapte în total. În timp ce priveam degetele subţiri şi frumoase descheind nasturii, unul câte unul, de sus până jos, am avut senzaţia că ceea ce văd este o continuare a visului. Şapte nasturi mici şi albi. După ce i-a descheiat pe toţi, Naoko şi-a aruncat halatul asemenea unei insecte care se leapădă de pielea năpârlită. Nu purta nimic pe sub halat. Doar agrafa sub formă de fluture, pe cap. În pielea goală, a îngenuncheat lângă pat şi m-a privit. Scăldată în lumina blândă a lunii, trupul lui Naoko avea strălucirea uimitoare a unui nou-născut. Când se mişca – deşi mişcările erau aproape imperceptibile – jocul luminii şi al umbrelor pe trupul ei era fascinant. Conturul sânilor, al sfârcurilor, adâncitura buricului, şoldurile, umbrele granuloase aruncate de părul pubian, toate se modelau şi se remodelau uşor, asemenea suprafeţei lacului unduindu-se în bătaia lină a vântului.

  Câtă perfecţiune! gândii eu. De când arată Naoko atât de bine? Unde a dispărut trupul pe care l-am ţinut în braţe în noaptea aceea de primăvară?

  În noaptea în care o dezbrăcasem uşor şi ea plânsese, trupul ei nu mi se păruse perfect. Sânii erau tari, sfârcurile proeminente, şoldurile ciudat de rigide. Era o fată frumoasă, bineînţeles, iar trupul ei era minunat şi atrăgător. Din punct de vedere fizic, m-a stimulat şi m-a excitat, ducându-mă pe culmile cele mai înalte ale plăcerii, dar în timp ce o sărutam şi o mângâiam, am avut o ciudată senzaţie de imperfecţiune. Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor şi ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le puteam spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtăşeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi. Bineînţeles că nu i-am spus nimic până la urmă, pentru că nu eram convins că o să mă înţeleagă. Am tăcut şi am ţinut-o doar în braţe, strâns. În momentele acelea am simţit în ea ceva rugos, straniu, ceva cu care nu aveam să mă obişnuiesc. Senzaţia m-a făcut să-mi fie dragă Naoko şi orgasmul a fost deosebit de puternic.

  Trupul pe care mi-l etala acum Naoko nu semăna deloc cu cel din noaptea aceea. Trecuse probabil prin multe transformări până să renască sub chipul acestei perfecţiuni, scăldată de lumina lunii. Formele durdulii de după moartea lui Kizuki au fost înlocuite de cele ale unei femei mature. Trupul ei era acum atât de frumos, atât de perfect, încât nici nu-mi stârnea pofte sexuale. Priveam doar, uimit, curba superbă a şoldurilor, rotunjimea perfectă a sânilor, silueta suplă, mişcările uşoare ale abdomenului cu fiecare răsuflare şi umbra neagră, pubiană.

  Şi-a expus trupul gol, în faţa mea, timp de cinci-şase minute, după care şi-a îmbrăcat iar halatul şi şi-a încheiat toţi nasturii. Apoi s-a ridicat şi a păşit uşor spre dormitor, a deschis încet uşa şi a dispărut înăuntru.

  Am rămas nemişcat în pat, mut de uimire, o bună bucată de timp. M-am ridicat şi mi-am recuperat ceasul din locul unde căzuse, l-am îndreptat spre lumina lunii şi am văzut că era ora trei şi patruzeci de minute. M-am dus la bucătărie şi am băut câteva pahare cu apă, apoi m-am băgat iar în pat, dar nu a fost chip să adorm până când primele raze ale soarelui au pătruns în toate ungherele încăperii, topind urmele palide ale lunii. Eram undeva între veghe şi somn când Reiko a venit la mine şi m-a bătut uşor pe obraz, spunându-mi „bună dimineaţa”.

  În timp ce Reiko aranja patul, Naoko a intrat în bucătărie ca să pregătească micul dejun. Mi-a zâmbit şi mi-a spus „bună dimineaţa”. I-am răspuns la salut. O priveam cum pune apa la fiert şi taie nişte felii de pâine, dar nici un gest de-al ei nu trăda ceea ce se întâmplase peste noapte.

  — Ai ochii roşii, mi-a spus ea în timp ce-mi turna cafeaua. Ţi-e bine?

  — M-am trezit în toiul nopţii şi nu am mai putut adormi.

  — Am sforăit? a întrebat Reiko.

  — Nu, deloc, am răspuns.

  — Ce bine! adăugă Naoko.

  — Cât e de politicos! zise Reiko, căscând.

  La început am crezut că Naoko făcea pe nevinovata din jenă faţă de Reiko, dar atitudinea ei a rămas neschimbată şi după ce a plecat Reiko din cameră, pentru câteva momente. In ochii ei nu puteam citi absolut nimic.

  — Cum ai dormit? am întrebat-o pe Naoko.

  — Buştean, răspunse ea, simplu. Purta o agrafă simplă de data aceasta.

  Aveam o senzaţie ciudată de neîmplinire, pe care am simţit-o pe tot parcursul mesei. În timp ce-mi ungeam pâinea cu unt sau îmi cojeam oul, o tot priveam pe Naoko în speranţa că voi găsi totuşi un semn cât de mic pe chipul sau în atitudinea ei.

  — De ce te uiţi aşa la mine? a întrebat ea.

  — Cred că e îndrăgostit, zise Reiko.

  — Eşti îndrăgostit? mă întrebă Naoko.

  — S-ar putea, am răspuns, zâmbind.

  Când cele două au început să mă tachineze şi să facă glume pe seama mea, am renunţat să mă mai gândesc la cele întâmplate peste noapte şi mi-am văzut de pâine şi de cafea.

  După micul dejun, Reiko şi Naoko au zis că se duc să hrănească păsările. M-am oferit să merg şi eu cu ele. Au îmbrăcat nişte haine de lucru şi s-au încălţat cu cizme din cauciuc, albe. Colivia era, de fapt, o adevărată „casă” cu păsări, amplasată într-un părculeţ din spatele terenului de tenis. Era înconjurată de straturi de flori, tufişuri şi bănci. Am văzut acolo puişori, porumbei, păuni, papagali şi multe alte păsări. Doi bărbaţi, între patruzeci şi cincizeci de ani, probabil şi ei pacienţi ai sanatoriului, greblau frunzele de pe alei. Reiko şi Naoko s-au îndreptat spre ei ca să-i salute, iar Reiko a reuşit să le mai smulgă un hohot de râs cu o glumă de-a ei. Înfloriseră şi florile numite „cosmos”, iar tufişurile erau extrem de bine îngrijite. Când au văzut-o pe Reiko, păsările au început să ciripească vesel şi s-au dus, cuminţi, la locurile lor.

  Fetele au adus din magazia de alături un sac cu grăunţe şi un furtun. Naoko a înşurubat furtunul la un robinet şi a deschis apa. Au intrat amândouă în colivia uriaşă, având grijă să nu iasă nici o pasăre. Naoko spăla murdăria făcută de păsări, iar Reiko freca pe jos cu o perie aspră. Stropii de apă sclipeau orbitor în lumina soarelui. Păunii zburau agitaţi, de teamă să nu fie stropiţi. Un curcan şi-a înălţat capul şi m-a privit asemenea unui moşneag cu toane, iar un papagal de pe stinghie şi-a exprimat nemulţumirea prin bătăi de aripi şi ţipete ascuţite. Reiko s-a strâmbat la papagal, mieunând ca o pisică, iar acesta s-a furişat într-un colţ, ţipând: „Mulţumesc! Nebuno! Rahatule!”

  — Nu ştiu cine l-a învăţat asemenea cuvinte, spuse Naoko, oftând.

  — În nici un caz eu, se apără Reiko. Eu n-aş face aşa ceva în ruptul capului. Reiko s-a strâmbat iar la papagal, mieunând, şi acesta tăcu brusc.

  — Exemplarul acesta o fi avut, cândva, o altercaţie cu vreo pisică, spuse Reiko, râzând. Altfel nu-mi explic de ce este speriat de moarte de mieunaturi.

  După ce au terminat curăţenia, fetele au pus uneltele deoparte şi au început să umple fiecare recipient cu mâncare. Împroşcând apa din băltoacele de pe duşumea, curcanul îşi croi drum spre vasul propriu, vârându-şi capul cu totul în el, deşi Naoko încerca să-l necăjească, plesnindu-l uşor peste coadă.

  — Faceţi lucrul acesta în fiecare dimineaţă? am întrebat-o pe Naoko.

  — Absolut în fiecare dimineaţă. De obicei, treaba aceasta o fac femeile nou-venite, pentru că e uşoară. Vrei să vezi iepurii?

  — Bineînţeles.

  Coteţul iepurilor era în spatele coliviei uriaşe. Am văzut vreo zece iepuri, dormind în paie. Naoko a măturat, le-a pus mâncare în cutii şi a luat în braţe un pui de iepure, frecându-l de obraz.

  — Vezi ce drăgălaş e? zise Naoko, veselă. Apoi mi l-a dat şi mie să-l ţin. Boţul acela mic de carne şi blană s-a lipit de mine, mişcând, caraghios, din urechi.

  — Să nu-ţi fie frică! Nu-ţi face nimic! spuse Naoko, mângâindu-i căpşorul cu un deget şi zâmbindu-mi. A fost un zâmbet atât de radios, încât nu am putut să nu zâmbesc şi eu.

  Unde o fi Naoko de peste noapte? mă întrebam. Eram absolut sigur că n-a fost vis şi că Naoko cea adevărată s-a dezbrăcat şi mi-a arătat trupul ei gol.

  Reiko fluiera, frumos, melodia Proud Mary şi între timp aduna gunoiul, îl băga în saci şi lega sacii la gură. Le-am ajutat să ducă uneltele şi sacii cu grăunţe în magazie.

  — Îmi plac grozav dimineţile, spuse Naoko. Parcă totul este proaspăt şi nou. Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.

  — Da, şi în timp ce gândeşti astfel, îmbătrâneşti ca şi mine. Te gândeşti că acum e dimineaţă, acum e seară, iar când te trezeşti la realitate, vezi că au trecut anii peste tine.

  — Eu am impresia că ţie-ţi place să îmbătrâneşti, spuse Naoko.

  — Nu chiar, spuse Reiko. Ceea ce ştiu este că nu mai vreau să fiu tânără.

  — De ce nu? am întrebat-o.

  — E atât de complicat! răspunse Reiko.

  A fluierat iar Proud Mary în timp ce punea mătura şi peria la loc. Apoi a închis magazia cu unelte.

  Cele două femei s-au întors acasă, au încălţat nişte tenişi şi au zis că pleacă la câmp.

  — Mai bine stai acasă şi citeşti ceva, îmi sugeră Reiko. Nu e prea interesant ce facem acolo şi, în plus, muncim în grupul nostru. Cât ne aştepţi, continuă ea, poţi să ne speli şi lenjeria de corp pe care am lăsat-o lângă chiuvetă.

  — Cred că glumeşti, am spus eu, uimit.

  — Normal, spuse ea, râzând. Eşti atât de dulce! Nu-i aşa, Naoko?

  — Chiar că e dulce, spuse ea.

  — Bine, o să învăţ la germană, oftai eu.

  — Da, fii cuminte şi învaţă, spuse Reiko. Ne întoarcem înainte de prânz.

  Fetele au plecat, chicotind. Am auzit paşi şi multe voci pe sub fereastră.

  Am intrat în baie şi m-am mai spălat o dată pe faţă. Apoi mi-am tăiat unghiile cu cleştişorul pe care l-am găsit acolo. Erau destul de puţine lucruri în baia aceea, mai cu seamă că era folosită de două fete. Cu excepţia câtorva sticluţe cu cremă, frumos aranjate, şi a unui tub cu cremă pentru buze, nu mai existau alte cosmetice. După ce am terminat de tăiat unghiile, mi-am mai făcut o cafea şi am băut-o la bucătărie, cu manualul de germană deschis în faţă. Am rămas doar într-un tricou, deoarece în bucătărie bătea soarele şi era cald. În timp ce memoram verbele neregulate din tabel, m-a cuprins o senzaţie cumplit de ciudată: mi se părea că o distanţă incomensurabilă separă verbele nemţeşti neregulate de această bucătărie.

  Naoko şi Reiko s-au întors pe la ora unsprezece şi treizeci de minute. Au făcut, pe rând, duş şi s-au schimbat. Am plecat toţi trei la cantină şi după prânz am luat-o spre poarta principală. De data aceasta, portarul era la datorie. Stătea la măsuţa lui şi mânca cu poftă. Probabil că i se adusese prânzul de la cantină. La radioul de pe raft se auzea o melodie populară veche. Ne-a salutat prietenos când ne-am apropiat şi i-am răspuns în acelaşi mod.

  Reiko i-a explicat că plecăm la plimbare şi ne întoarcem în vreo trei ore.

  — Grozav! a zis el. Aveţi noroc de vreme bună. Nu vă apropiaţi totuşi de drumul de lângă vale, au fost nişte alunecări de teren din pricina ploii torenţiale şi e periculos. În rest, puteţi să vă plimbaţi pe unde vreţi.

  Reiko a scris într-un caiet de învoiri numele ei şi al lui Naoko, precum şi data şi ora.

  — Distracţie plăcută şi aveţi grijă de voi! spuse portarul.

  — Ce om drăguţ! am exclamat eu.

  — Ee, are nişte doage stricate, spuse Reiko, arătând cu mâna spre cap.

  Avusese totuşi dreptate. Cerul era albastru şi un singur nor alb se agăţase de boltă, arătând ca o dungă trasată de probă pe o pânză. Ne-am plimbat o vreme pe lângă zidul din piatră al Căminului Ami şi apoi am început să urcăm pe o potecă îngustă, unul în urma celuilalt. Reiko era în frunte, Naoko la mijloc, iar eu încheiam plutonul. Reiko umbla cu paşi siguri, ca una care cunoştea fiecare colţişor. Drumul urca pieptiş şi nu prea mai aveam suflu şi pentru vorbe. Naoko era îmbrăcată în blugi albaştri şi cămaşă albă şi îşi ducea haina în mână. Îi priveam părul lung şi drept, legănându-se pe umeri. Din când în când se întorcea şi îmi zâmbea. Poteca urca şi urca ameţitor, dar Reiko nu slăbea deloc pasul. Naoko se ţinea după ea, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Deoarece nu mai urcasem de mult pe munte, îmi pierdusem antrenamentul şi simţeam că mi se taie suflarea.

  — Urcaţi deseori pe munte? am întrebat-o pe Naoko.

  — Cam o dată pe săptămână, răspunse ea. Ţi se pare greu?

  — Un pic.

  — Hai că mai avem puţin, spuse Reiko. Am făcut deja două treimi din drum. Doar eşti băiat mare, ce naiba!

  — Da, dar nu sunt în formă.

  — Dacă te ţii numai de fete, spuse Naoko cu voce joasă.

  Am vrut să-i răspund, dar am renunţat, pentru că abia mai respiram. Când şi când, zburau pe lângă noi nişte păsărele roşii, cu moţ caraghios. Siluetele lor se conturau minunat pe fundalul albastru al cerului. Câmpiile din jur erau pline de flori albe, albastre şi galbene, iar albinele bâzâiau întruna. Înaintam, pas cu pas, dar nu mă puteam gândi la nimic din pricina peisajului încântător.

  Panta s-a terminat după vreo zece minute de mers şi am intrat pe un platou. Ne-am odihnit puţin, ştergându-ne sudoarea de pe frunte, trăgându-ne suflarea şi bând nişte apă. Reiko a găsit o frunză şi a suflat în ea ca într-un fluier.

  Am început să coborâm o potecă înconjurată, pe ambele părţi, de iarbă înaltă. Am mers aşa vreo cincisprezece minute până când am ajuns la primul cătun. Nici urmă de fiinţă umană pe-acolo, iar cele douăsprezece-treisprezece case păreau a fi într-o stare de degradare avansată. Iarba crescuse până la brâu în preajma caselor, iar cuiburile porumbeilor făcute în găurile din zid se uscaseră complet. O casă se prăbuşise cu totul, rămânând în picioare doar stâlpii de susţinere, iar altele păreau încă locuibile dacă deschideai uşile. Ne-am strecurat pe aleea dintre casele tăcute, fără viaţă.

  — Casele astea erau locuite până acum şapte-opt ani, mă informă Reiko. Acesta era terenul pe care-l lucrau sătenii. Au plecat cu toţii… era prea grea viaţa de aici. Iarna erau complet izolaţi din pricina zăpezii şi nici solul nu e fertil. Au socotit că e mai bine la oraş şi câştigă mai mulţi bani.

  — Ce păcat! am exclamat eu. Unele case par chiar locuibile.

  — La un moment dat, au încercat nişte hippy să trăiască aici, dar n-au rezistat din pricina iernilor aspre.

  Imediat după ce am trecut de sat, am dat peste o zonă împrejmuită ce părea a fi păşune şi se vedeau câţiva cai păscând iarbă. Am luat-o de-a lungul gardului şi am zărit un câine care venea spre noi, în fugă, dând din coadă. S-a apropiat mai întâi de Reiko, s-a ridicat pe labele din spate şi i-a adulmecat faţa, apoi a sărit, jucăuş, pe Naoko. Am fluierat şi a venit la mine, lingându-mi mâna cu limba lui lungă.

  — Este câinele care are grijă de păşune, îmi explică Naoko, mângâindu-l pe cap. Cred că se apropie de douăzeci de ani, mai are doar câţiva dinţi şi nu poate mânca lucruri tari. Doarme toată ziua în faţa cafenelei şi o ia la fugă pe alee numai când aude paşi.

  Reiko scoase o bucată de brânză din rucsac şi simţindu-i mirosul, câinele se repezi, fericit, la ea.

  — Nu o să-l mai vedem pe copilul acesta multă vreme, spuse Reiko, mângâindu-l. Pe la jumătatea lui octombrie, vor încărca vacile şi caii în camioane şi-i vor duce la grajduri. Nu-i lasă să pască decât vara, în perioada în care e deschisă cafeneaua cea mică pentru turişti. E, nu sunt chiar turişti, le-aş zice mai degrabă drumeţi şi nu sunt mai mult de douăzeci pe zi. Ia ascultă, n-ai vrea să bei ceva?

  — Grozavă idee!

  Câinele ne-a condus la cafenea. Era o căsuţă albă cu o terasă mică, iar de streaşină atârna o firmă ştearsă, sub forma unei ceşti de cafea. Câinele ne-a luat-o înainte, pe scări în sus, şi s-a întins pe terasă, închizând ochii. Ne-am aşezat la o masă şi imediat după aceea a venit la noi o fetişcană cu coadă de cal, îmbrăcată în blugi albi şi cămaşă largă. Le-a salutat pe Reiko şi pe Naoko ca pe nişte vechi şi bune prietene.

  Reiko mi-a prezentat-o.

  — E prietena lui Naoko.

  — Bună ziua! m-a salutat ea.

  — Bună ziua! am răspuns.

  Cât au stat ele de vorbă, am mângâiat câinele. Avea gâtul tare, iar când i-am scărpinat locurile noduroase, a închis ochii şi a suspinat de plăcere.

  Am întrebat-o pe fată cum îl cheamă.

  — Pepe, a răspuns ea.

  — Pepe! l-am strigat eu, dar câinele nu s-a mişcat.

  — Nu prea aude, a zis fata. Trebuie să-i vorbeşti mai tare.

  — Pepe! am ţipat eu. Câinele a deschis ochii, s-a mişcat puţin şi mi-a răspuns cu un lătrat scurt.

  — Hai, Pepe, dormi, ca să trăieşti mult, îi spuse fata. Pepe s-a întins iar la picioarele mele.

  Naoko şi Reiko au cerut două pahare cu lapte cu gheaţă, iar eu am comandat o bere.

  — Hai să ascultăm radioul, a spus Reiko.

  Fata deschise amplificatorul şi prinse un post FM la radio. Formaţia Blood, Sweat and Tears cânta Spinning Wheel.

  — De aceea venim până aici, spuse Reiko, încântată. Nu avem radiouri în camere, aşa că dacă nu venim aici din când în când, habar nu avem ce se mai cântă în lume.

  — Locuieşti aici? am întrebat-o pe fată.

  — Doamne fereşte! Aş muri de singurătate dacă mi-aş petrece nopţile aici. Cel care are grijă de păşune mă duce seara în oraş şi vin iar dimineaţa. Mi-a arătat o camionetă parcată undeva mai încolo, în faţa biroului său.

  — O să înceapă în curând vacanţa cea lungă, nu? întrebă Reiko.

  — Da, o să închidem prăvălia, spuse fata.

  Reiko i-a oferit o ţigară şi au fumat amândouă.

  — O să-ţi simt lipsa, spuse Reiko.

  — Mă întorc anul viitor, în mai, zise fata, râzând.

  Cream a cântat la radio White Room, iar după publicitate am auzit Scarborough Fair al lui Simon şi Garfunkel.

  — Îmi place grozav, spuse Reiko după ce s-a terminat melodia.

  — Eu am văzut filmul.

  — Cine joacă?

  — Dustin Hoffman, am spus.

  — Nu-l ştiu, spuse Reiko, dând tristă din cap. Lumea se schimbă nebuneşte şi eu nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă.

  Reiko i-a cerut fetei să-i aducă chitara. Fata a închis radioul şi a adus o chitară veche. Câinele şi-a ridicat capul şi a adulmecat instrumentul.

  — Ăsta nu-i de mâncat, îi spuse Reiko.

  O briză uşoară, purtând cu ea parfumul florilor şi al ierbii, învălui terasa. Coama muntelui din faţa noastră părea că atinge cerul.

  — Parcă ar fi o scenă din Sunetul muzicii, i-am spus eu lui Reiko în timp ce-şi acorda chitara.

  — Ce vrei să spui? întrebă ea.

  Reiko zdrăngăni puţin la chitară, străduindu-se să găsească primele acorduri din Scarborough Fair. Se pare că era prima dată când interpreta cântecul acesta, dar după câteva încercări mai puţin reuşite, şi-a intrat în ritm şi a cântat excelent. Când a cântat-o a treia oară, a adăugat chiar acorduri personale.

  — Am ureche muzicală, nu? întrebă Reiko, întorcându-se spre mine şi făcându-mi cu ochiul. De obicei pot cânta orice, chiar şi fără partitură, cu condiţia să aud un cântec de cel puţin trei ori.

  A fredonat toată melodia Scarborough Fair, acompaniindu-se la chitară. Am aplaudat-o toţi trei, iar ea ne-a răspuns cu o elegantă plecăciune a capului.

  — Mai demult, am fost răsplătită cu aplauze entuziaste pentru un concert de Mozart, spuse ea.

  — Dacă ne cânţi Here Comes the Sun al Beatles-ilor, spuse fata, laptele cu gheaţă e din partea casei.

  Reiko i-a făcut un semn de OK cu degetul mare şi a atacat melodia solicitată. Nu avea o voce chiar atât de profundă şi poate era puţin cam asprită de tutun, dar a interpretat melodia foarte frumos. Ascultând-o, în timp ce beam bere şi priveam muntele, chiar aveam senzaţia că soarele o să se arate din nou. Interpretarea mi s-a părut extrem de sensibilă. Reiko a înapoiat chitara şi a spus fetei să deschidă radioul din nou, sugerându-mi să fac o plimbare cu Naoko prin apropiere.

  — Eu vreau să ascult radioul şi să stau de vorbă cu ea. Dacă vă întoarceţi pe la ora trei, e tocmai bine.

  — Nu te deranjează dacă rămânem singuri atâta vreme? am întrebat eu.

  — Păi, conform regulamentului, nu se prea permite, dar… nu sunt eu baba care să vă ţină de mână tot timpul! Vreau şi eu să mă relaxez puţin şi apoi, tu ai bătut atâta drum ca să stai de vorbă cu Naoko şi presupun că aveţi multe de vorbit, spuse Reiko, aprinzându-şi o altă ţigară.

  — Hai să mergem! spuse Naoko, ridicându-se.

  M-am ridicat şi eu. Câinele s-a trezit şi a venit după noi o bucată de drum, dar s-a plictisit repede şi s-a întors pe terasă. Am luat-o agale, pe drumul de lângă gard. Din când în când, Naoko mă lua de mână sau de braţ.

  — Parcă ne-am întors la vremuri de demult, nu-i aşa? întrebă ea.

  — Care vremuri de demult? am reacţionat, râzând. S-a întâmplat în primăvara aceasta şi dacă primăvara aceasta înseamnă „vremuri de demult”, atunci zece ani în urmă ar însemna istorie antică, nu?

  — Asta-i senzaţia mea, de istorie antică, spuse Naoko. Te rog să mă scuzi pentru azi noapte, eram un pachet de nervi. N-ar fi trebuit să fac aşa ceva după ce ai bătut un drum atât de lung pentru mine.

  — Nu-i nimic. Dacă poţi scăpa astfel de nervii care pun stăpânire pe tine, foarte bine. E oricum mai înţelept decât să-i ţii închişi în tine. Dă cu ei în mine şi gata! Apoi ne vom înţelege şi mai bine.

  — Şi la ce-mi serveşte să mă înţelegi tu pe mine?

  — Am impresia că nu ţi-e clar. Nu-i vorba de „la ce-ţi serveşte”. Să zicem că în lume sunt persoane cărora le place să studieze mersul trenurilor cât e ziua de lungă, alţii fac bărcuţe din beţe de chibrit. Cu ce te deranjează pe tine că s-a găsit în lumea asta mare un individ care vrea să te înţeleagă?

  — Vrei să spui că ăsta-i un fel de hobby al tău? întrebă ea, amuzată.

  — Da, cred că-l putem numi astfel. Nişte oameni mai normali ar zice că e vorba de prietenie sau dragoste, dar dacă tu vrei să-i spui hobby, pe mine nu mă deranjează.

  — Ia ascultă, Watanabe! Nu-i aşa că şi tu ai ţinut mult la Kizuki?

  — Normal că am ţinut, am răspuns.

  — De Reiko îţi place?

  — Îmi place mult. E tare drăguţă!

  — Cum de-ţi plac numai asemenea oameni, adică vreau să spun oameni ca noi? mă întrebă Naoko. Noi suntem ciudaţi şi un pic scrântiţi şi deoarece nu ştim să înotăm, ne scufundăm treptat. Aşa a fost Kizuki, aşa sunt şi eu, şi Reiko. De ce nu-ţi plac ţie oameni mai normali?

  — Pentru că eu nu vă văd astfel, am spus după o clipă de gândire. Eu nu vă consider smintiţi pe nici unul dintre voi. Cei pe care îi văd eu „scrântiţi” sunt acolo, în lumea de afară.

  — Nu-i adevărat, noi suntem scrântiţi, spuse Naoko. Îmi dau perfect de bine seama de lucrul acesta.

  Ne-am plimbat o vreme fără să mai scoatem nici un cuvânt. Am lăsat gardul ce împrejmuia păşunea în urma noastră şi am dat peste un petec de pajişte înconjurată de copaci. Aveam impresia că e un lac acolo.

  — Câteodată mă trezesc foarte speriată în toiul nopţii, spuse Naoko, strângându-mă de braţ. Îmi e teamă că n-am să mă mai fac bine niciodată. Am senzaţia că o să rămân aşa ca acum, că o să-mi petrec restul zilelor la fel ca acum şi o să putrezesc aici. Mă trec fiori şi îmi îngheaţă inima pur şi simplu. E îngrozitor… e atât de rece!

  Am cuprins-o pe Naoko de umeri şi am strâns-o în braţe.

  — Atunci am impresia că Kizuki întinde mâna după mine, pe întuneric, şi-mi spune că nu mai poate fără mine. Când îl aud, nu ştiu ce să fac.

  — Şi ce faci, de fapt?

  — Hai, nu mă lua peste picior.

  — Bine, tac.

  — O rog pe Reiko să mă ia în braţe. O trezesc, mă târăsc spre ea şi o rog să mă ţină strâns. Eu plâng şi ea mă mângâie până ce se topeşte gheaţa şi mă încălzesc. Nu ţi se pare că mă port ciudat?

  — Nu, nu e ciudat, dar aş prefera să te strâng eu în braţe, totuşi.

  — Atunci, ia-mă în braţe, aici, spuse Naoko.

  Ne-am aşezat pe iarba uscată a pajiştei şi ne-am îmbrăţişat. Iarba era înaltă, aşa că nu vedeam decât cerul şi norii. Am culcat-o, uşor, în iarbă. Era moale şi caldă şi a întins mâinile să mă mângâie. Ne-am sărutat cu foc.

  — Watanabe! Spune-mi ceva! îmi şopti ea la ureche.

  — Ce anume?

  — Vrei să te culci cu mine?

  — Bineînţeles că vreau, am spus.

  — Poţi să aştepţi?

  — Normal că pot.

  — Înainte de a o face din nou, vreau să-mi revin un pic. Vreau să fiu în toate minţile, să fiu mai pe placul tău. Aştepţi până atunci?

  — Bineînţeles că aştept.

  — S-a întărit?

  — Adică talpa?

  — Caraghiosule! chicoti Naoko.

  — Penisul, vrei să zici? Bineînţeles.

  — Eşti drăguţ să renunţi la cuvântul „bineînţeles”?

  — Bine, renunţ.

  — Suporţi greu?

  — Ce anume? am întrebat.

  — Erecţia!

  — Adică dacă mi-e greu?

  — Suferi? întrebă Naoko.

  — Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

  — Vrei să te ajut să ejaculezi?

  — Cu mâna?

  — Îhî! Adevărul e că mă înţeapă de când ne-am culcat în iarbă. Mă doare.

  M-am îndepărtat puţin de ea.

  — E mai bine acum? am întrebat eu.

  — Mulţumesc.

  — Naoko!

  — Ce doreşti?

  — Aş vrea să mă ajuţi.

  — Bine, spuse ea, cu un zâmbet dulce. A desfăcut fermoarul şi mi-a luat penisul întărit în mână.

  — E cald, zise ea.

  A început să-şi mişte mâna, dar am oprit-o. I-am desfăcut nasturii de la bluză şi i-am dat jos sutienul. I-am sărutat sfârcurile moi şi roz. A închis ochii şi a început să-şi mişte, uşor, degetele.

  — Te pricepi, am spus.

  — Fii băiat bun şi taci, zise Naoko.

  După ce-am ejaculat, am ţinut-o în braţe şi am sărutat-o din nou. Naoko şi-a pus sutienul şi şi-a încheiat bluza, apoi mi-a tras fermoarul de la pantaloni.

  — Acum o să-ţi fie mai uşor să umbli? a întrebat ea.

  — Datorită ţie, da.

  — Atunci n-ai vrea să facem nişte paşi?

  — Ba da, am zis.

  Am luat-o peste pajişte, am trecut printr-un crâng şi am ieşit în altă pajişte. În timp ce ne plimbam, Naoko mi-a povestit despre sora ei decedată. Mi-a atras atenţia că nu a prea vorbit nimănui despre ea, dar simţea nevoia să mi se destăinuiască.

  — Era cu şase ani mai mare decât mine, aveam firi complet diferite, dar ne înţelegeam totuşi foarte bine. Nu ne-am certat nici măcar o dată, te rog crede-mă. Datorită diferenţelor dintre noi, nici nu prea aveam motive să ne certăm.

  Sora mea mai mare era foarte bună în tot ce făcea. Era prima la învăţătură, prima la sport, era admirată, avea veleităţi de lider, drăguţă, cinstită, băieţii o plăceau, profesorii o îndrăgeau, avea vreo sută de diplome de merit. În orice şcoală există o asemenea fată şi eu nu-ţi spun toate acestea pentru că a fost sora mea. Vreau doar să subliniez că nici una dintre aceste calităţi nu i-a alterat caracterul şi nu a fost niciodată cu nasul pe sus. Nu exista persoană care să nu o placă şi orice i se dădea de făcut, făcea cu cea mai mare seriozitate.

  De aceea, când am fost mică, am decis ca eu să fiu o fetiţă drăgălaşă şi-atât. Naoko rupse un fir de iarbă şi îl răsuci între degete. Adică, eu am crescut auzindu-i pe toţi cei din jur spunând cât era ea de deşteaptă, cât era de bună la toate, cât era de iubită şi mi-am dat foarte bine seama că nu aveam cum să mă iau la întrecere cu ea. E adevărat că la chip eram puţin mai drăguţă decât sora mea şi de aceea părinţii s-au hotărât să facă din mine o fată atrăgătoare. M-au dat la şcoala aceea, de la bun început. Mă îmbrăcau în rochii de catifea, în bluze cu volănaşe, aveam pantofi de lac în picioare şi m-au dat la balet şi la pian. Toate acestea au făcut-o pe sora mea să mă iubească şi mai mult. Se lăuda cu mine la toată lumea. Îmi dădea tot felul de cadouri, mă lua cu ea peste tot, chiar şi la întâlniri. Eram de-a dreptul de invidiat pentru o asemenea soră.

  Nimeni nu a înţeles de ce s-a sinucis. La fel ca în cazul lui Kizuki. Şi ea avea şaptesprezece ani, nu a dat niciodată vreun semn de depresie psihică reactivă, în comportamentul ei nu s-a simţit nimic ciudat şi nici nu a lăsat vreun bileţel. Exact la fel, nu?

  — Aşa s-ar părea, am spus.

  — Toată lumea spunea că a fost prea deşteaptă şi a citit prea multe cărţi. Şi chiar a citit enorm. După ce a murit, am citit şi eu câteva dintre cărţile pe care le citise ea. A fost cumplit de trist. Aveau însemnări pe margine, flori presate între pagini, scrisori de la iubiţi şi de fiecare dată când dădeam peste asemenea lucruri, plângeam. Am plâns tare mult.

  Naoko tăcu câteva secunde, răsucind iar firul de iarbă din mână.

  — Era genul de om care avea grijă de absolut totul. Nu cerea niciodată sfatul sau ajutorul cuiva, dar nu cred că din mândrie se comporta astfel. Aşa i se părea ei normal. Părinţii mei se obişnuiseră şi au considerat că pot să o lase să decidă singură. Eu îi ceream de multe ori sfatul şi era mereu gata să mă ajute, dar ea nu a solicitat nimănui nimic. Făcea de una singură ceea ce trebuia să facă. Nu se supăra şi nu se enerva niciodată pe nimeni. E adevărat tot ce-ţi spun, nu exagerez cu nimic. Majoritatea fetelor, la ciclu de exemplu, sunt ţâfnoase şi se înfurie pe alţii, dar ei nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Ea nu se înfuria, dar era uneori abătută, cam o dată la două sau trei luni. Se închidea în camera ei şi zăcea în pat, lipsea de la şcoală, nu prea mânca, stătea cu luminile stinse şi privea în gol. Nici măcar atunci nu pot să spun că era prost dispusă. Când mă întorceam de la şcoală, mă chema în camera ei, mă ruga să mă aşez lângă pat şi să-i povestesc ce-am făcut în ziua respectivă. Ii povesteam de toate: ce jocuri am jucat cu prietenii, ce-a zis profesoara despre rezultatele de la test şi tot felul de prostii. Asculta cu atenţie fiecare detaliu, făcea comentarii, îmi dădea sfaturi, dar de îndată ce o părăseam – plecam să mă întâlnesc cu prietenele sau la balet – cădea iar în melancolie. După vreo două zile îşi revenea brusc şi mergea la şcoală. Cred că vreo patru ani a tot avut asemenea stări. La început, părinţii s-au îngrijorat şi au vrut să o ducă la doctor, dar pentru că îşi revenea repede, au socotit că era mai bine să o lase în pace, considerând-o o fată deşteaptă şi fermă pe poziţii.

  După ce-a murit, i-am auzit pe părinţi vorbind despre un frate mai mic de-al tatei. Şi el fusese foarte deştept, dar se închisese în casă timp de patru ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci şi unu de ani. Într-o bună zi a plecat de acasă fără să spună nimănui nimic şi s-a aruncat sub roţile trenului. Tata a afirmat că e ceva ereditar şi că sora mea îi moştenea pe cei din familia lui.

  În timp ce vorbea, Naoko rupea, automat, pufuşorii de pe firul de iarbă, aruncându-i în aer. După ce n-a mai rămas nici unul, l-a răsucit pe degete.

  — Eu am găsit-o pe sora mea moartă, într-o seară ploioasă de noiembrie, continuă ea. Eram în clasa a şasea. M-am întors de la orele de pian la ora şase şi jumătate şi mama pregătea cina. Mi-a spus să o chem pe sora mea la masă. Am urcat la etaj, am bătut la uşa ei şi am strigat că cina e gata, dar n-am primit nici un răspuns. Era linişte desăvârşită în camera ei şi pentru că mi s-a părut ciudat, am mai bătut o dată, am deschis uşa şi am privit înăuntru. Am crezut că doarme, dar nu era în pat. Stătea în picioare la fereastră, privea afară, cu capul plecat într-o parte, de parcă medita profund. Luminile erau stinse şi nu distingeam ce se întâmplă. Am întrebat-o ce face şi i-am spus că masa e gata. În clipa aceea mi s-a părut mai înaltă decât era. Mă întrebam ce naiba face şi mărturisesc că nu mai înţelegeam nimic, era totul atât de ciudat. Îşi pusese tocuri? Se urcase pe ceva? M-am apropiat de ea şi eram gata-gata să-i spun două vorbe, când am zărit funia deasupra capului ei. Fusese prinsă de o grindă din tavan… era perfect dreaptă, de parcă trasase cineva o linie cu rigla. Sora mea era îmbrăcată cu o bluză albă – albă ca aceasta pe care o port eu acum – şi o fustă gri, iar vârfurile degetelor de la picioare erau îndreptate în jos, ca ale unei balerine, numai că era un spaţiu de vreo douăzeci de centimetri între vârfurile degetelor şi duşumea. Am observat toate detaliile, i-am privit faţa… Nu aveam cum să nu i-o privesc. Mi-am dat seama că trebuie să cobor şi să-i spun mamei, că trebuie să ţip, dar trupul nu mă asculta, se mişca pur şi simplu fără mine, încercând să o dea jos de pe funie, deşi mintea îmi spunea că trebuie să dau fuga jos. Normal că un copil ca mine nu avea puterea să desfacă funia aceea, aşa că am rămas cu privirile în gol mai bine de cinci-şase minute. A fost un gol total, de parcă murise ceva în mine. Până a venit mama să vadă ce se întâmplă, am rămas acolo, nemişcată, lângă sora mea, în camera aceea rece şi întunecată…

  Naoko a dat din cap.

  — După aceea n-am mai putut scoate nici un sunet, timp de trei zile. Zăceam pur şi simplu în pat, ca un mort, cu ochii larg deschişi, privind în gol. Nu înţelegeam ce se întâmplă, spuse Naoko lipindu-se de mine. Ţi-am scris şi în scrisoare că am mai multe metehne decât poţi tu să-ţi imaginezi. Boala mea este mai gravă decât crezi, are rădăcini foarte adânci. De aceea aş vrea să-ţi vezi de drumul tău, dacă poţi. Nu mă aştepta. Culcă-te cu ce fete doreşti şi nu te mai gândi la mine. Te rog să faci tot ce-ţi place. Nu vreau să îţi stric viaţa. Nu vreau să mă amestec în viaţa nimănui. Ţi-am mai spus şi înainte, tot ce-mi doresc este să vii să mă vezi din când în când şi să nu mă uiţi niciodată. Este tot ce vreau!

  — Dar eu nu-mi doresc doar atât, am zis.

  — Îţi iroseşti viaţa din pricina mea.

  — Nu irosesc nimic.

  — Dar s-ar putea să nu-mi revin niciodată. Tot vrei să aştepţi? Poţi să aştepţi zece ani, douăzeci de ani?

  — Eşti prea speriată şi sceptică, am zis. Prea multe gânduri întunecate şi negre… şi forţa celor dispăruţi care acţionează asupra ta… Trebuie să uiţi totul, şi dacă ai să uiţi, sigur te faci bine.

  — Dac-aş putea… spuse Naoko, dând din cap.

  — Dacă ai pleca de aici, ai vrea să stai cu mine? am întrebat-o. Te-aş proteja, n-ai mai visa urât şi te-aş ţine eu în braţe, în locul lui Reiko, atunci când ţi-e greu.

  Naoko se lipi de mine şi mai strâns.

  — Ar fi minunat! exclamă ea.

  Ne-am întors la cafenea puţin înainte de ora trei. Reiko citea şi asculta la radio un concert pentru pian de Brahms. Mi s-a părut minunat să asculţi un concert de Brahms la marginea unei pajişti unde nu se zărea nici picior de om. Reiko fluiera în ritmul violoncelului.

  — Backhaus şi Böhm, spuse ea. Am avut şi eu cândva discul acesta, odată, demult. L-am ascultat până l-am uzat… În sens propriu. Am absorbit toată muzica din el, fiecare notă…

  Eu şi Naoko am comandat câte o cafea.

  — Aţi reuşit să staţi de vorbă? a întrebat-o Reiko pe Naoko.

  — O grămadă, spuse Naoko.

  — O să-mi povesteşti tu mai târziu, amănunţit. Şi… cum a fost?

  — N-am făcut nimic, spuse Naoko, înroşindu-se.

  — Chiar n-aţi făcut nimic? m-a întrebat Reiko şi pe mine.

  — N-am făcut.

  — Ce plicticoşi sunteţi! spuse Reiko, oarecum nemulţumită.

  — Ai dreptate, am zis eu, luând o gură de cafea.

  Atmosfera din cantină era aidoma celei din ziua precedentă – aerul, vocile, chipurile. Doar meniul se schimbase. Bărbatul cel chel, îmbrăcat în alb, care vorbise ieri despre influenţa imponderabilităţii asupra sucului gastric, a venit la masa noastră şi ne-a bătut la cap cu relaţia dintre mărimea creierului şi inteligenţă. Până ne-am mâncat feliile de soia prăjită, multe ne-au auzit urechile despre dimensiunea creierului lui Bismarck şi cel al lui Napoleon. Şi-a dat farfuria la o parte, a scos un pix şi nişte hârtie şi ne-a schiţat creieri. Începea un desen, renunţa la el, spunând că nu e bun, şi făcea altul. Aşa s-a întâmplat de câteva ori. După ce-a terminat, a băgat cu grijă hârtia care mai rămăsese în buzunarul halatului alb şi pixul în buzunarul de la piept. Avea în buzunarul acela trei pixuri, creioane şi o riglă. După ce a mâncat, mi-a spus ce-mi spusese şi cu o zi înainte:

  — Iernile sunt frumoase aici. Să vii neapărat la iarnă.

  Apoi a ieşit din cantină.

  — Individul e doctor sau pacient? am întrebat-o pe Reiko.

  — Tu ce crezi?

  — Chiar nu ştiu ce să spun. Oricum, nu pare în toate minţile.

  — E doctor, spuse Naoko. Doctorul Miyata.

  — Ai dreptate, spuse Reiko. Pun pariu că e cel mai nebun de aici.

  — Şi domnul Omura, portarul, e cam nebun, adăugă Naoko.

  — Adevărat, zise Reiko, în timp ce se lupta cu porţia de broccoli din farfurie. Când face gimnastică, dimineaţa, ţipă cât îl ţine gura, fără nici un motiv. Are plămâni, nu glumă! Înainte de a veni Naoko aici, mai era la birouri domnişoara Kinoshita, care suferea de nevroză şi care a încercat să se sinucidă, iar anul trecut au concediat un asistent medical, pe Tokushima, care intrase în comă alcoolică.

  — Am impresia că îi puteţi băga în aceeaşi oală pe pacienţi şi pe angajaţi, am spus.

  — Exact, afirmă Reiko, vânturându-şi furculiţa în aer. Văd că ai ajuns să pricepi ce se întâmplă.

  — Mă străduiesc.

  — Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale.

  Ne-am întors în cameră. Eu şi Naoko am jucat cărţi, iar Reiko a cântat Bach la chitară.

  — La ce oră pleci mâine? m-a întrebat Reiko, aprinzându-şi o ţigară.

  — Imediat după micul dejun, am spus. Autobuzul vine după ora nouă. Doar aşa pot ajunge la slujbă mâine seară.

  — Păcat! Ar fi fost bine să mai poţi sta.

  — Dacă mai stau mult, o să sfârşesc prin a nu mai pleca de aici, am spus eu, râzând.

  — S-ar putea să ai dreptate. Apoi s-a întors spre Naoko. Vai de mine, ar fi trebuit să iau nişte struguri de la domnul Oka. Am uitat complet.

  — Vrei să merg cu tine? a întrebat Naoko.

  — Ce-ar fi să mi-l dai pe tânărul Watanabe?

  — De acord, spuse Naoko.

  — Bravo! Hai să ne facem plimbarea de noapte, spuse Reiko, luându-mă de mână. Şi aseară eram foarte aproape de locul cu pricina. În seara asta mergem până la capăt.

  — Bine, cum doriţi, spuse Naoko, chicotind.

  Era răcoare afară. Reiko purta o jachetă bleu peste cămaşă şi umbla cu mâinile în buzunarele de la blugi. A ridicat privirile spre cer şi a adulmecat aerul, asemenea unui câine.

  — Miroase a ploaie, spuse ea.

  Am încercat şi eu să adulmec briza, dar mie nu mi se părea că ar mirosi a ploaie, deşi cerul era plin de nori şi luna nu se vedea deloc din pricina lor.

  — Cel care stă aici mai mult este capabil să prevadă vremea după mirosul aerului.

  Am pătruns în zona împădurită, unde se aflau casele celor ce făceau parte din personalul sanatoriului. Reiko mi-a spus să aştept puţin şi a luat-o spre poarta unei case. A sunat la sonerie. A ieşit o femeie – fără îndoială stăpâna casei – şi a stat de vorbă cu Reiko, în prag, râzând tot timpul. Apoi a intrat în casă şi a ieşit cu o pungă mare de plastic. Reiko i-a mulţumit şi i-a urat noapte bună, înainte de a se întoarce la mine.

  — Ia uite! spuse ea, desfăcând punga.

  În pungă erau nişte ciorchini mari de struguri.

  — Îţi plac strugurii?

  — Bineînţeles că-mi plac.

  Mi-a dat ciorchinele de deasupra.

  — Poţi să mănânci liniştit. Sunt spălaţi.

  Ne-am văzut de plimbare, mâncând struguri şi scuipând cojile şi seminţele pe jos. Erau proaspeţi şi gustoşi.

  — Eu îl învăţ pe fiul lor să cânte la pian şi ei îmi dau câte ceva, din când în când. Vinul pe care l-am băut era de la ei. Uneori îi mai rog să-mi facă şi mie cumpărături din oraş.

  — Aş vrea să-ţi continui povestea de ieri, am spus.

  — Bine, zise Reiko. Dar dacă o să ne întoarcem târziu, Naoko o să intre la bănuieli.

  — Pe răspunderea mea.

  — În ordine, dar aş vrea totuşi un acoperiş. E cam răcoare afară, spuse Reiko.

  Înainte de a ajunge la terenul de tenis, a luat-o la stânga. Am coborât pe o scară îngustă şi am ajuns la câteva magazii, aliniate una lângă alta. Reiko a deschis uşa celei mai apropiate, a intrat şi a aprins lumina.

  — Hai, intră! Nu e mare lucru pe-aici, spuse ea.

  Magazia era totuşi bine aprovizionată cu schiuri, legături, clăpari, beţe, toate frumos aranjate, iar pe duşumea se aflau diferite ustensile de curăţat zăpada şi saci cu produse chimice folosite la topitul zăpezii.

  — Pe vremuri veneam aici să exersez la chitară… când voiam să fiu singură. E plăcut, nu?

  Reiko s-a aşezat pe saci şi m-a invitat să stau lângă ea. Am făcut cum mi s-a spus.

  — Nu există aerisire. Te deranjează dacă fumez?

  — Nu, poţi să fumezi.

  — E singurul obicei de care nu mă pot debarasa, spuse ea, încruntată, dar aprinzându-şi ţigara cu evidentă plăcere.

  Nu cred că erau mulţi cei cărora le plăcea tutunul aşa cum îi plăcea lui Reiko. Am mâncat struguri, aruncând cojile şi seminţele într-o cutie goală de conserve, care servea drept coş de gunoi.

  — Deci, până unde am ajuns cu povestea aseară? a întrebat Reiko.

  — Era o noapte întunecată şi furtunoasă şi te căţărai pe o stâncă abruptă ca să ajungi până la cuibul păsării.

  — Eşti uimitor! Cum poţi glumi cu faţa asta atât de serioasă? întrebă Reiko, surprinsă. A, cred că îţi povesteam cum îi dădeam fetei lecţii de pian în fiecare sâmbătă dimineaţa.

  — Aşa e.

  — Dacă împărţim lumea în două grupuri – cei cărora le place să-i înveţe pe alţii şi cei care nu se prea pricep la aşa ceva, eu cu siguranţă aparţin celui dintâi, spuse Reiko. Nu m-am gândit la asta cât am fost tânără şi cred că nici nu voiam să gândesc astfel, dar mi-am dat seama că este aşa după ce am ajuns să mă cunosc mai bine. Îmi place să-i învăţ pe alţii şi chiar sunt bună la aşa ceva.

  — Sunt sigur că eşti, am zis.

  — Am mai multă răbdare cu alţii decât cu mine şi ştiu foarte bine să scot din fiecare ce are el mai bun. Aşa sunt eu, cu alte cuvinte, sunt acea parte de pe cutia de chibrituri pe care se freacă gămălia de fosfor. Da, dar cred că e mai bine aşa, nu mă deranjează deloc. Oricum, prefer să fiu o cutie de chibrituri de calitatea întâi decât un băţ de chibrit de calitatea a doua. Mi-a fost foarte clar lucrul acesta după ce am început să mă ocup de fată. Îi mai învăţasem şi pe alţii când eram mai tânără, dar numai ca o activitate suplimentară, fără să stau să mă analizez. Abia după ce am început să-i dau ei lecţii de pian, am ajuns să gândesc astfel despre mine. Deci, mă pricep la predat şi din punctul acesta de vedere, lecţiile au mers strună.

  După cum ţi-am spus şi ieri, fata nu era extraordinară când era vorba de tehnica interpretării şi nu se punea problema să devină o pianistă profesionistă, deci îmi permiteam să o iau uşor. În plus, ea urma o şcoală de fete de unde toate absolventele, cu rezultate cât de cât bunicele, intrau automat la facultate, ceea ce însemna că nu era cazul să dea în brânci cu învăţatul. Şi mama ei m-a rugat să nu fiu prea severă, aşa că nici eu n-am forţat-o. Mi-am dat seama din prima clipă că nu e genul de copil pe care să-l forţezi să facă ceva, că dacă îi cereai să facă ceva, zicea „da”, însă făcea numai ceea ce voia ea. Deci, la început o lăsam să cânte o piesă aşa cum voia, sută la sută în stilul ei. Apoi i-o cântam şi eu, de câteva ori, abordând-o în mai multe feluri. După aceea, o întrebam care interpretare i-a plăcut mai mult. O puneam să cânte din nou aceeaşi piesă şi întotdeauna o interpreta mult mai bine decât prima dată. Îşi dădea singură seama unde greşise.

  Reiko oftă, privind capătul ţigării care ardea. Eu mi-am văzut mai departe de struguri, fără să scot nici un cuvânt.

  — Simţeam muzica, recunosc, dar fata aceea o simţea mai bine decât mine. Îmi părea rău de timpul pe care îl irosise în van. Dacă ar fi început cu un profesor bun şi ar fi învăţat cum trebuie, ar fi ajuns departe, gândeam eu. Dar mă înşelam, pentru că nu era genul de copil capabil de studiu intens. Există oameni care se nasc cu talente deosebite, dar care nu sunt în stare de eforturi pentru a şi le pune în valoare şi se irosesc în cele din urmă. Am văzut foarte mulţi. La început ţi se par uluitori, pentru că sunt în stare să descifreze la prima vedere o piesă grea şi o interpretează binişor până la capăt, dar nu pot mai mult de atât. De ce? Pentru că nu fac nici un efort în sensul acesta, nu sunt capabili să se auto-disciplineze. Le-a intrat în cap, de mici, că sunt talentaţi, au fost admiraţi, răsfăţaţi şi atunci munca li se pare o prostie. Ei exersează o piesă muzicală, să zicem, timp de o săptămână, pe când alţii stau aplecaţi asupra ei trei săptămâni. Profesorilor li se pare că e suficient… şi trec la alta. Şi tot aşa. Ei nu ştiu ce înseamnă să fii bătut la cap de profesor, le lipseşte acel element atât de important în formarea lor – cicăleala. E o adevărată tragedie. Şi eu am avut asemenea porniri, dar profesoara mea a fost extrem de severă şi a trebuit să mi le ţin în frâu.

  În orice caz, recunosc că mi-a făcut plăcere să o învăţ. Era ca o maşină sport foarte performantă pe autostradă, pe care nu trebuia decât să o atingi puţin ca să răspundă comenzilor. Poate uneori răspundea chiar prea repede. Şiretlicul de care trebuie să te foloseşti când dai lecţii unor asemenea copii este să nu-i lauzi prea mult. Sunt atât de obişnuiţi cu lauda, încât aceasta nu mai înseamnă nimic pentru ei. Trebuie să ştii să le arunci vorbe bune cu ţârâita şi, pe de altă parte, să nu-i sileşti să facă ceva. Trebuie să aibă impresia că alegerea este a lor, oricare ar fi ea, dar nu trebuie lăsaţi să treacă de la una la alta, ci opriţi din când în când şi puşi să gândească. Cine reuşeşte să procedeze astfel, obţine rezultate bune. Reiko aruncă ţigara pe jos şi o stinse cu piciorul. Apoi respiră adânc, de parcă voia să se liniştească.

  — La sfârşitul orelor, beam ceai şi stăteam de vorbă. Uneori îi mai arătam cum se cântă jazz la pian, în stilul lui Bud Powell sau Thelonius Monk, dar de cele mai multe ori vorbeam. Era tare vorbăreaţă şi mă fermeca, pur şi simplu. Ţi-am spus şi ieri că, în general, scornea poveşti, dar mi se păreau interesante. Avea un spirit de observaţie ascuţit, limbaj ales, umor cu carul şi era ironică. Ştia cum să ia omul ca să îl impresioneze şi era conştientă că are asemenea calităţi, pe care încerca să şi le etaleze cu multă măiestrie. Avea darul să te facă să te simţi exact cum dorea ea: supărat, trist, compătimit, descurajat sau fericit. Se juca cu sentimentele omului cu cea mai mare uşurinţă, nu din vreun motiv anume, cât pentru a-şi testa propriile forţe. Bineînţeles că mi-am dat seama de lucrul acesta mult mai târziu. La vremea aceea nici nu mă gândeam la aşa ceva.

  Reiko a dat din cap şi a luat şi ea câteva boabe de struguri.

  — Fata era bolnavă, spuse Reiko. Era ca un măr putred care le strică şi pe cele bune din jurul lui. Nimeni nu o poate vindeca şi va muri cu o asemenea boală. Din acest punct de vedere, este de compătimit şi mi-ar fi fost milă de ea dacă nu m-aş fi numărat printre victimele sale. Aş fi considerat-o eu o victimă.

  Reiko a mai mâncat câteva boabe de struguri. Aveam impresia că se gândeşte cum să-şi continue povestea.

  — Oricum, mi-a făcut plăcere să o am elevă timp de şase luni. E adevărat că uneori mi se păreau cam ciudate sau surprinzătoare poveştile ei, sau chiar mă înspăimântau maliţiozităţile ei, nemotivate şi complet absurde, sau mi se părea prea deşteaptă şi mă întrebam ce-o fi în capul ei. Dar, la urma urmei, îmi ziceam, fiecare are cusururile lui şi nu era treaba mea să o judec. Eu eram doar profesoara ei de pian şi pe mine nu trebuia să mă intereseze decât dacă exersează suficient sau nu. Ca să fiu cinstită, îmi plăcea fata, îmi plăcea mult de tot.

  Am fost foarte atentă să nu-i povestesc prea multe despre mine şi cred că am făcut-o din instinct. Mă întreba o grămadă de lucruri – era avidă să ştie cât mai multe – dar eu îi spuneam doar lucruri nesemnificative, nevinovate. I-am povestit câte ceva despre copilărie, despre şcoala pe care am urmat-o şi alte fleacuri. Cu toate insistenţele ei, nu i-am spus nimic din ce n-ar fi trebuit să-i spun. Am subliniat în nenumărate rânduri că sunt o persoană insignifiantă, că am un soţ bun, dar cu nimic ieşit din comun, că am un copil şi o grămadă de treburi gospodăreşti. Ea mă privea fix în ochi şi îmi spunea că mă place foarte mult. Mă treceau fiori de câte ori făcea lucrul acesta, dar tot nu-i spuneam ceea ce nu voiam ca ea să ştie.

  Apoi, parcă în luna mai, pe la jumătatea lecţiei de pian mi-a spus că îi este rău. Am văzut că era palidă şi transpirase. Am întrebat-o dacă vrea să întrerupem lecţia şi să plece acasă, dar ea a spus că îşi va reveni dacă va sta puţin întinsă. Am dus-o în dormitor… mai mult în braţe. Canapeaua era prea mică, aşa că singurul loc unde se putea întinde era patul din dormitor. Şi-a cerut scuze că mă deranjează, dar i-am spus să nu-şi facă probleme şi am întrebat-o dacă vrea să bea apă sau altceva. A spus că nu vrea să bea nimic şi că nu-şi dorea decât să stau puţin lângă ea.

  După câteva minute m-a rugat, cu o voce sfârşită, să o frec pe spate. Chiar am crezut că îi era rău şi transpira nebuneşte, aşa că am început să o masez. S-a scuzat apoi şi m-a întrebat dacă pot să-i scot sutienul, pentru că o jena. Am făcut ce m-a rugat. Purta o bluză strânsă pe corp, aşa că a trebuit să-i deschei toţi nasturii şi să bag mâna pe sub ea ca să-i desfac sutienul. Avea sâni mult prea mari pentru o fată de treisprezece ani, erau de două ori mai mari decât ai mei şi sutienul ei era unul scump, nu glumă. Bineînţeles că la momentul respectiv nu mi s-a aprins nici un beculeţ şi am continuat să-i masez spatele, ca o proastă. Ea se tot scuza că mă deranjează, cu o voce miorlăită, iar eu îi spuneam să nu se simtă stânjenită.

  Reiko a scuturat scrumul pe jos. Mă oprisem din mâncat struguri şi eram numai urechi la povestea ei.

  — După o vreme, fata a început să suspine. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o eu. „Nimic”, a zis. „Cum nimic? Spune-mi adevărul! am îndemnat-o eu. Ce te supără?” „E, mi se mai întâmplă uneori, spuse ea. Nu ştiu ce să fac, pentru că mă simt singură şi tristă, nu pot vorbi cu nimeni, nimănui nu-i pasă de mine. Mă simt complet neglijată şi intru în astfel de stări. Nu pot dormi nopţile, nu am poftă de mâncare şi nu-mi doresc decât să vină ziua lecţiei de pian.”

  Am îndemnat-o să-mi spună tot ce are pe suflet. S-a plâns că are probleme acasă, că nu-şi iubeşte părinţii şi părinţii n-o iubesc, că tatăl ei are o amantă şi dă rareori pe acasă, iar mama ei înnebuneşte din pricina asta şi îşi descarcă nervii pe ea. S-a văitat că mama ei o bate zilnic şi nici nu-i vine să mai meargă acasă. A început să hohotească în toată regula. Cred că şi zeul ei protector ar fi izbucnit în plâns dacă ar fi văzut-o în halul acela. I-am spus că dacă îi este atât de greu să meargă acasă, poate veni la mine oricând. Auzind aceasta, s-a aruncat de gâtul meu şi a spus, patetic: „Vă rog să mă scuzaţi pentru tot deranjul pe care vi-l pricinuiesc. Dacă nu v-aş avea pe dumneavoastră, nu ştiu ce m-aş face. Vă rog să nu-mi întoarceţi spatele. Dacă şi dumneavoastră îmi faceţi aşa ceva, nu mai am la cine să merg”.

  Auzind toate acestea, continuă Reiko, nu mi-a rămas decât să-i iau capul în braţe şi să-l mângâi, ca să încerc să o liniştesc. Şi-a încolăcit braţele în jurul meu şi a început să mă mângâie pe spate. Mă simţeam cumplit de straniu şi m-au trecut fiori din creştet până în tălpi. Aşa am ajuns, cu fata aceea frumoasă, descinsă parcă dintr-un tablou, întinsă în pat, îmbrăţişându-ne, şi mâinile ei îmi mângâiau spatele într-un fel incredibil de senzual. Soţul meu era un biet novice pe lângă ea, cred că nu-i ajungea nici la degetul mic. Aveam senzaţia că-mi pierd cumpătul ori de câte ori mă atingea şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit fără bluză, fără sutien şi cu ea mângâindu-mi sânii. Abia atunci mi-am dat seama că era lesbiană în toată puterea cuvântului. Mai cunoscusem una, în liceu, şi îmi ajungea. I-am spus să înceteze.

  „Vă implor! Numai puţin! Sunt atât de singură… nu vă mint, vă rog să mă credeţi că sunt atât de singură. Nu vă am decât pe dumneavoastră, vă roooog, nu mă respingeţi!” Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe sânii ei, nişte sâni frumos croiţi, n-am ce zice. M-au trecut fiori când i-am atins. Nu ştiam ce să mai fac şi tot repetam „nu, nu, nu”, ca o proastă. Eram ca paralizată, nu mă puteam mişca. Pe fata aceea din liceu am reuşit să o resping, dar acum eram neputincioasă. Trupul nu mă mai asculta, pur şi simplu. Mi-a luat şi cealaltă mână cu mâna ei stângă, mi-a pus-o pe piept şi a început să-mi sărute sfârcurile, iar cu dreapta să mă mângâie nebuneşte pe spate, pe burtă, pe coapse. Şi aşa m-am trezit, în propriul meu dormitor, cu perdelele trase, goală puşcă, lăsându-mă mângâiată de o fată de treisprezece ani – nici nu mi-am dat seama când m-a dezbrăcat, când a scos de pe mine toate hainele, una câte una —şi eu mă zvârcoleam de plăcere. Dacă privesc acum în urma, mi se pare incredibil. A fost o adevărată nebunie, nu crezi? Parcă îmi făcuse farmece.

  Reiko se opri ca să mai tragă un fum.

  — Să ştii că este prima oară când destăinui unui bărbat această secvenţă din viaţa mea, spuse ea, privindu-mă în ochi. Îţi povestesc aceste tâmpenii pentru că aşa cred de cuviinţă, dar să ştii că nu mi-e chiar uşor.

  — Îmi pare rău, am zis eu. Nu găseam, oricum, altceva mai potrivit de spus.

  — A continuat să mă mângâie şi apoi mâna ei dreaptă a alunecat în jos şi m-am trezit cu ea în chiloţi. Eram udă toată. Mi-e ruşine să mărturisesc, dar nu mi se mai întâmplase aşa ceva până atunci şi nici după aceea. Mă considerasem întotdeauna o fiinţă ponderată, deloc avidă de sex şi nu puteam să înţeleg cum de ajunsesem să nu mai ştiu de mine. S-a jucat cu degetele ei subţiri şi moi… mi-e greu să-ţi spun în cuvinte ce s-a întâmplat. Vreau doar să-ţi mărturisesc că era cu totul altă senzaţie decât cea provocată de degetele stângace ale unui bărbat. A fost ceva de nedescris, zău. Simţeam că o să-mi explodeze creierii. Şi totuşi, deşi mi se înceţoşase mintea, îmi dădeam seama că trebuie să pun o dată capăt acelui joc nebunesc. Ştiam că dacă am să continuu, nu mă voi mai putea opri şi pe urmă aveam să port în suflet acel secret teribil şi iar am să înnebunesc. M-am gândit şi la copilul meu. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi văzut în halul acela? Fiica mea stătea întotdeauna la părinţii mei sâmbăta, până la ora trei, dar dacă venea mai devreme tocmai atunci? Gândul acesta m-a ajutat să-mi adun toate forţele şi să mă ridic în genunchi. „Încetează! Te rog!” am strigat eu.

  Nu s-a lăsat intimidată. Mi-a smuls chiloţii de pe mine şi a început să mă lingă. Nu-l lăsasem nici pe soţul meu să facă aşa ceva pentru că eram o pudică, dar fata aceea de treisprezece ani nu avea nici o jenă. M-am simţit, o vreme, neputincioasă de luptă şi n-am putut să nu ţip de plăcere.

  „Termină!”, am ţipat, arzându-i o palmă zdravănă peste obraz. S-a oprit până la urmă şi s-a ridicat în genunchi, privindu-mă în ochi. Amândouă eram goale puşcă, în genunchi, pe pat, uitându-ne una la alta. Ea avea treisprezece ani, eu treizeci şi unu… dar când mă uitam la trupul acela al ei, mi se părea irezistibil. Imaginea aceea îmi este încă foarte vie în minte. Tot nu-mi vine să cred că rămăsesem cu ochii pironiţi pe trupul unei fete de treisprezece ani. În comparaţie cu ea, eu arătam jalnic de-a dreptul, te rog să mă crezi.

  Am tăcut pentru că nu ştiam ce să spun.

  — Fata m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat? Nu-i aşa că vă place? Ştiam că o să vă placă de când v-am văzut prima oară. E mai plăcut decât să faci amor cu un bărbat, nu? Ia uitaţi cât sunteţi de udă! Pot să continuu, să fac în aşa fel încât să aveţi senzaţia că vă topiţi de tot. Vreţi, nu-i aşa?” Avea dreptate. M-am simţit mai bine ca oricând şi voiam să se repete, dar nu puteam să îmi permit aşa ceva. „Haideţi, măcar o dată pe săptămână, continuă ea. Doar o dată pe săptămână! Nu spun nimănui, o să fie doar secretul nostru.”

  M-am ridicat brusc, mi-am pus halatul de baie pe mine şi i-am spus să plece şi să nu mai calce niciodată în casa mea. M-a privit şi-atât. Ochii ei erau complet inexpresivi, ca şi cum ar fi fost pictaţi pe carton. Nici măcar o clipire. Mărturisesc că nu-i mai văzusem niciodată aşa. După ce m-a privit fix o vreme, şi-a adunat lucrurile fără să scoată un cuvânt şi s-a îmbrăcat cât a putut de încet, punându-şi fiecare articol de îmbrăcăminte pe ea, cu pauze studiate, de parcă făcea o demonstraţie. A intrat apoi în camera în care se afla pianul şi a scos o perie din geantă. Şi-a periat părul, şi-a şters sângele de pe buze cu o batistă, s-a încălţat şi a ieşit. În timp ce pleca, mi-a trântit: „Să ştii că eşti lesbiană. E adevărat. Oricât te-ai feri, tot lesbiană mori”.

  — E adevărat? am întrebat-o pe Reiko.

  Reiko îşi strânse buzele şi se gândi puţin.

  — Păi, este şi nu este. Mărturisesc că m-am simţit mai bine cu ea decât cu soţul meu şi acesta a fost un fapt palpabil. Aveam momente când mă înnebunea şi pe mine întrebarea asta – mi-o puneam şi nu ştiam ce să răspund. Poate chiar eram lesbiană şi nu-mi dădusem seama până atunci. Dar acum nu mai cred aşa, adică nu am asemenea porniri, sau poate le am, dar nu sunt lesbiană în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu simt nici o atracţie fizică faţă de vreo femeie. Înţelegi ce vreau să spun?

  Am dat din cap că am înţeles.

  — Un anume tip de fete tresar când trec pe lângă mine şi eu simt lucrul acesta. Sunt singurele momente când cred că sunt şi eu lesbiană, dar, de exemplu, pe Naoko pot să o ţin în braţe oricât şi nu simt nimic deosebit. Noi umblăm practic goale prin apartament când este cald şi facem baie împreună, uneori dormim chiar sub aceeaşi plapumă… dar nu ni se întâmplă nimic. Eu nu simt absolut nimic şi n-aş putea spune că Naoko nu e frumoasă. De fapt, odată ne-am jucat de-a lesbienele. Vrei să-ţi povestesc?

  — Povesteşte-mi.

  — După ce i-am spus povestea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie – ştii, noi ne spunem una alteia absolut totul – Naoko a vrut să vadă cum e. Ne-am dezbrăcat şi ea m-a mângâiat, dar n-a mers. Doar m-am gâdilat şi-atât. A fost tare stângace! Credeam atunci că o să mor de râs. Şi acum parcă-mi vine să mă scarpin, când mă gândesc cum a fost. În fine, dar cred că vrei să asculţi şi continuarea poveştii cu fata.

  — Ca să fiu cinstit, da.

  — Păi… spuse Reiko, scărpinându-şi o sprânceană cu vârful degetului… După ce a plecat fata de la mine, m-am prăbuşit pe un scaun şi am rămas cu privirile în gol, neştiind ce să fac. Îmi auzeam inima bătând puternic. Vibram în fiecare colţişor din trupul meu. Braţele şi picioarele mi se păreau ca de plumb, iar gura îmi era uscată de parcă înghiţisem molii. M-am târât până la baie, ştiind că urma să mi se întoarcă copilul. Voiam să spăl toate locurile pe care le-a atins nemernica aceea. M-am frecat cu săpun, de nenumărate ori, şi tot aveam impresia că nu pot scăpa de senzaţia aceea de murdărie cu care am rămas după plecarea fetei. Ştiam că s-ar putea să fie de vină doar imaginaţia mea, dar gândul acesta nu m-a ajutat. În noaptea aceea l-am rugat pe soţul meu să facem dragoste, considerând actul sexual o modalitate de a scăpa de maculare. Normal, nu i-am mărturisit nimic, pentru că n-am putut. I-am spus doar că vreau să mă ia încet, mai încet decât de obicei. Aşa a şi făcut. S-a concentrat pe fiecare detaliu, a avut multă, multă răbdare şi a fost extraordinar. A fost prima oară când mi s-a întâmplat să ating punctul cel mai înalt al excitaţiei. Ştii de ce? Pentru că simţeam încă degetele fetei pe tot trupul meu. Asta a fost. Îmi e cam ruşine că-ţi povestesc asemenea amănunte. I-auzi, să-ţi spun tocmai ţie că am transpirat, că am juisat… zise Reiko, zâmbind. Dar nici descărcarea aceea nu mi-a fost de vreun ajutor. După două sau trei zile mai simţeam încă degetele fetei, iar ultimele ei cuvinte îmi răsunau în urechi ca un ecou de care nu puteam scăpa.

  N-a venit la lecţie sâmbăta următoare. În timp ce o aşteptam, inima îmi bătea nebuneşte şi mă întrebam ce aveam de făcut dacă apărea totuşi. Nu mă puteam concentra şi eram incapabilă de vreo decizie. Ea n-a venit, însă. Normal, era mândră şi doar nu-i mersese cu mine până la capăt. N-a venit nici săptămâna următoare, nici după aia şi uite aşa a trecut o lună. Credeam că o să fiu capabilă să uit ce s-a întâmplat, o dată cu trecerea timpului, dar nu uitam. Când eram singură acasă, îi simţeam prezenţa şi nu mă linişteam nicicum. Nu puteam cânta la pian, nu puteam gândi… n-am putut face nimic în luna aceea. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă… Ori de câte ori plecam de acasă, vecinii se uitau la mine cam ciudat şi aveau o atitudine distantă. Erau la fel de politicoşi ca şi altădată, dar era ceva schimbat în tonul vocii şi în aerul lor. Vecina de alături, care obişnuia să mai îmi facă vizite din când în când, încerca să mă evite şi îmi era foarte clar lucrul acesta. M-am străduit să nu mă las copleşită de astfel de gânduri pentru că ştiam că, de îndată ce observ asemenea amănunte, e gata cu mine, boala se putea declanşa oricând.

  Într-o zi m-a vizitat o vecină cu care eram în relaţii destul de apropiate. Aveam aceeaşi vârstă, era fiica unei prietene de-a mamei şi fetele noastre mergeau la aceeaşi grădiniţă. Cum a intrat, m-a întrebat dacă ştiam ce bârfe groaznice circulă pe seama mea. I-am spus că nu ştiam nimic şi am întrebat-o despre ce era vorba. „Nici nu-ţi pot spune, zise ea. E atât de îngrozitor!” Am insistat, şi cu toate împotrivirile ei, până la urmă tot am tras-o de limbă. Eram conştientă de faptul că venise intenţionat ca să-mi spună ce auzise, aşa că nu avea cum să nu-şi dea drumul la gură în cele din urmă. Lumea zicea că sunt lesbiană şi că fusesem internată de mai multe ori în ospicii. Se spunea că am dezbrăcat o elevă de-a mea, că i-am făcut tot felul de lucruri şi când aceasta a încercat să-mi reziste, am plesnit-o atât de tare, încât i s-a umflat faţa. Povestea au croit-o cum le-a convenit şi mă deranja foarte tare, dar ce m-a şocat a fost faptul că se ştia că fusesem internată la nebuni.

  Prietena mea încerca să-i convingă pe toţi că mă cunoştea de multă vreme şi că nu puteam face aşa ceva, dar părinţii fetei au crezut-o pe fată şi au răspândit versiunea ei. Când au auzit ce i s-a întâmplat fetei, au făcut investigaţii serioase în ceea ce mă priveşte şi au aflat de problemele mele psihice.

  Prietena mea auzise că, într-o zi – era bineînţeles ziua cu pricina —, fata s-a întors acasă, după ora de pian, cu faţa umflată şi cu buza crăpată şi plină de sânge, cu nasturi lipsă la bluză şi cu lenjeria de corp sfâşiată. Poţi să crezi? A făcut toate acestea ca să-şi susţină povestea, bineînţeles, poveste pe care mama ei a trebuit să i-o smulgă cu cleştele. O şi văd pătându-şi bluza cu sânge, rupându-şi nasturii şi breteaua de la sutien, plângând la comandă până i s-au înroşit ochii, zburlindu-şi părul şi deşertând trei vedre de minciuni.

  Nu am de ce să învinuiesc lumea că i-a dat crezare. Şi eu aş fi crezut-o pe păpuşica aceea frumoasă cu limbă de diavol. Îmi imaginez că a ajuns acasă plângând, că a refuzat să spună imediat ce s-a întâmplat pentru că i se părea prea ruşinos, dar că pe urmă a turuit fără să respire. Normal că lumea a crezut-o pe ea. Şi, colac peste pupăză, era adevărat că fusesem internată la psihiatrie şi era la fel de adevărat că am plesnit-o pe fată cât am putut de tare. Dar cine să mă creadă pe mine? Poate doar soţul meu.

  M-am frământat câteva zile dacă să-i spun sau nu soţului meu despre zvonul care circulă pe seama mea, dar când i-am spus, m-a crezut. Mi se părea şi normal. I-am povestit tot ce se întâmplase în ziua aceea – tot ce-mi făcuse fata, toate gesturile ei de lesbiană, dar şi faptul că o plesnisem. Nu i-am putut mărturisi însă ce am simţit, nici nu aveam cum să fac aşa ceva. S-a înfuriat şi a zis că se duce imediat să stea de vorbă cu familia fetei ca să lămurească lucrurile. „Doar eşti căsătorită cu mine şi ai un copil. De ce să spună lumea despre tine că eşti lesbiană? Ce cretini!”

  Nu l-am lăsat să se ducă pentru că n-ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Ştiam că fata e bolnavă. Văzusem sute de oameni bolnavi şi ştiam foarte bine cum reacţionează. Fata era putredă pe dinăuntru, era putredă până în cel mai ascuns colţişor al trupului ei. Sub pielea cea frumoasă nu se afla decât o carne putredă. Ştiu că e oribil să spun aşa ceva, dar e adevărat. Îmi dădeam foarte bine seama că oamenii nu vor cunoaşte niciodată adevărul în legătură cu ea şi că noi nu aveam şanse de câştig. Era expertă în a manipula sentimentele adulţilor din jurul ei şi nu puteam nicicum dovedi că aveam dreptate. În primul rând, cine şi-ar fi putut imagina că o fată de treisprezece ani era capabilă să se dea la o femeie de peste treizeci de ani? Indiferent ce spuneam noi, ceilalţi credeau tot ce voiau ei să creadă şi, cu cât luptam mai mult, cu atât deveneam mai vulnerabili.

  Nu ne rămânea decât să ne mutăm. Dacă mai stăteam în zona aceea, încordarea se înteţea şi iar îmi zbura şurubelul. Deja simţeam că se apropie criza. Trebuia să plecăm undeva departe, unde nu mă cunoştea nimeni. Soţul meu nu era totuşi pregătit de plecare şi nu a realizat cât de critică devenise situaţia. Momentul era cumplit de nepotrivit, pentru că lui îi plăcea ceea ce făcea şi reuşisem să ne mutăm în propria noastră casă, iar fetiţei îi plăcea la grădiniţa aceea. M-a rugat să aştept puţin, argumentând că nu ne putem muta chiar aşa, cu una, cu două, că el nu-şi poate găsi un serviciu cât ai bate din palme, că va trebui să ne vindem casa şi să găsim o altă grădiniţă. Mi-a spus că, în cel mai fericit caz, poate rezolva totul în vreo două luni.

  I-am spus că nu puteam aştepta două luni, că situaţia era gravă şi că o perioadă atât de lungă m-ar fi terminat definitiv şi că n-o să-mi mai revin niciodată. „Crede-mă, ştiu ce vorbesc”, am încercat eu să-l conving. Simptomele nu se lăsară aşteptate: îmi ţiuiau urechile, auzeam tot felul de sunete stranii, aveam insomnii. Mi-a sugerat să plec undeva singură, înainte, şi mi-a promis că va veni şi el de îndată ce rezolva toate problemele.

  I-am zis că nu vreau să merg nicăieri singură, că nu rezist fără el, că am mare nevoie de el. L-am implorat să nu mă lase singură. M-a luat în braţe şi m-a rugat să mai rezist puţin, măcar o lună, răstimp în care se va ocupa de toate, îşi va părăsi slujba, va vinde casa, va căuta o grădiniţă fetiţei, îşi va găsi o slujbă nouă. Mi-a spus că, dacă toate mergeau bine, avea şansa să preia un post în Australia, dar îmi cerea să mai aştept o lună. „Totul va fi în ordine”, îmi promitea el. N-am mai avut ce să zic. Dacă încercam să mai spun ceva, nu făceam decât să mă izolez şi mai mult.

  Reiko oftă şi îşi ridică ochii spre lampa din tavan.

  — N-am mai rezistat o lună. Într-o bună zi, s-a desprins din nou şurubelul. Pac! De data aceea a fost îngrozitor. Am luat somnifere şi am dat drumul la gaz. M-am trezit la spital şi nu mi-am mai revenit câteva luni. După ce mi-am revenit puţin şi am fost capabilă să gândesc, l-am rugat pe soţul meu să divorţeze, spunându-i că e cel mai bine pentru el şi pentru fiica noastră. Mi-a spus că nici prin cap nu-i trece să divorţeze de mine. „Putem să o luăm de la capăt”, insista el. „Plecăm toţi trei undeva şi începem o viaţă nouă.” „E prea târziu”, i-am spus eu. „Totul s-a sfârşit când m-ai rugat să mai aştept o lună. Dacă îţi doreai într-adevăr să o luăm de la capăt, nu trebuia să-mi fi spus aşa ceva atunci. Indiferent unde mergem, indiferent cât de departe ne mutăm, boala mea recidivează. Eu îţi voi cere acelaşi lucru. Te voi face să suferi şi nu mai vreau.”

  Am divorţat sau, mai bine zis, eu am cerut divorţul, cu toată împotrivirea lui. El s-a recăsătorit acum doi ani. Îmi pare bine că l-am determinat să mă părăsească. Zău că da. Ştiam că voi rămâne aşa tot restul vieţii şi nu voiam să-l mai implic în problemele mele. Nu mai voiam să forţez pe nimeni să trăiască cu groaza permanentă că eu îmi puteam pierde minţile în orice moment.

  Se purtase minunat cu mine, a fost soţul ideal, credincios, puternic, răbdător, o persoană în care puteam avea toată încrederea. A făcut tot ce a depins de el ca să mă însănătoşesc şi eu mi-am dat toată silinţa să mă fac bine, atât de dragul lui, cât şi al fiicei noastre. Şi am crezut că m-am însănătoşit. Din momentul în care m-am măritat, adică timp de şase ani, am fost extrem de fericită. Datorită lui, totul a fost perfect nouăzeci şi nouă la sută, dar a mai rămas acel unu la sută… Pac! Tot ce construisem cu atâta grijă s-a prăbuşit într-o fracţiune de secundă… şi de vină a fost fata aceea.

  Reiko a strâns toate mucurile de ţigări de pe jos şi le-a băgat în cutia de conserve.

  — A fost îngrozitor, continuă ea. Am clădit totul cu grijă, pas cu pas, şi când s-a prăbuşit, s-a dus totul de râpă cât ai zice peşte.

  Reiko s-a ridicat în picioare şi şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor.

  — Hai să mergem acasă. E târziu.

  Cerul era mai întunecat, norii mai denşi, iar luna nu se vedea deloc. Acum îmi mirosea şi mie a ploaie, dar adulmecam în acelaşi timp parfumul proaspăt al strugurilor pe care îi duceam în mână.

  — De aceea nu pot pleca de aici, spuse Reiko. Mi-e teamă să plec şi să mă amestec cu lumea de afară. Mi-e frică să cunosc oameni noi şi să am gânduri noi.

  — Te înţeleg foarte bine, am spus. Dar eu cred că poţi, vreau să zic că ai fi capabilă să te descurci acolo, afară.

  Reiko zâmbi, dar nu mai spuse nimic.

  Naoko stătea pe canapea cu picioarele încrucişate sub ea, cu o carte deschisă şi cu mâna la tâmplă. Lăsa impresia că verifică, cu degetele, fiecare cuvânt în parte şi că vrea să se asigure că tot ce citeşte îi intră în cap. Picăturile de ploaie începură să se audă pe acoperiş. Lumina lămpii o învăluia pe Naoko, plutind în jurul ei asemenea unor particule minuscule de pudră. După lunga discuţie pe care o avusesem cu Reiko, tinereţea lui Naoko m-a frapat pur şi simplu.

  — Scuză-ne că am întârziat, spuse Reiko, mângâind-o pe cap.

  — V-aţi simţit bine? a întrebat Naoko, ridicând ochii.

  — Bineînţeles, spuse Reiko.

  — Ce-aţi făcut… amândoi? m-a întrebat Naoko.

  — Nu pot să-ţi spun.

  Naoko chicoti şi puse cartea deoparte. Apoi, am mâncat toţi trei struguri, pe fundalul picăturilor de ploaie.

  — Când plouă astfel, spuse Naoko, am senzaţia că nu mai suntem decât noi pe lumea asta. Aş vrea să plouă tot aşa şi să rămânem toţi trei împreună, pe vecie.

  — Şi cât staţi voi îmbrăţişaţi, spuse Reiko, eu să vă fac vânt cu un evantai lung sau să vă cânt la chitară, ca o sclavă, nu? Nu-mi convine!

  — A, nu, ţi-l dau şi ţie din când în când, spuse Naoko, râzând.

  — Parcă sună mai bine aşa, zise Reiko. Hai, să plouă şiroaie!

  A plouat cu găleata şi a tunat. După ce am terminat strugurii, Reiko şi-a aprins o ţigară, a scos chitara de sub pat şi a început să cânte, mai întâi Desafinado, Fata din Ipanema, apoi nişte Bacharach şi câteva cântece de-ale lui Lennon şi McCartney. Eu şi Reiko am băut vin, iar după ce s-a terminat, am atacat butelcuţa din rucsacul meu. Atmosfera era intimă, ne-am simţit extraordinar şi am stat de vorbă până târziu. Ajunsesem şi eu să-mi doresc, ca şi Naoko, să nu se mai oprească ploaia.

  — Mai vii să mă vezi? m-a întrebat Naoko, privindu-mă fix.

  — Normal că vin, am răspuns.

  — Şi o să-mi scrii?

  — In fiecare săptămână.

  — Scrii şi pentru mine câteva rânduri? întrebă Reiko.

  — Da, cu mare plăcere.

  La ora unsprezece, Reiko a desfăcut canapeaua şi a transformat-o în pat, exact cum procedase şi cu o seară în urmă. Ne-am urat noapte bună, am stins luminile şi ne-am culcat. Neputând să adorm, am scos din rucsac Muntele vrăjit şi o lanternă. Am citit o vreme. Puţin înainte de miezul nopţii, uşa de la dormitor s-a deschis uşor şi Naoko a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Nu mai era Naoko din seara precedentă, ci Naoko cea adevărată. Privirile erau normale, mişcările sprintene. Mi-a şoptit la ureche:

  — Nu ştiu de ce, dar nu pot să adorm.

  — Nici eu, am zis. Am pus cartea la o parte, am stins lanterna, am luat-o în braţe şi am sărutat-o. Bezna nopţii şi sunetul ploii ne învăluiau.

  — Ce-ar zice Reiko dacă ne-ar vedea?

  — Nu te-ngrijora, doarme tun. Şi când doarme, apoi doarme, nu glumă.

  Naoko m-a întrebat apoi:

  — Mai vii să mă vezi?

  — Vin.

  — Chiar dacă eu nu pot face nimic pentru tine?

  Am dat din cap. Îi simţeam sânii lipiţi de pieptul meu. Am urmărit cu palma conturul trupului ei, peste halatul de noapte: de la umeri, în jos, pe spate, până la şolduri. Am repetat gestul de câteva ori, încet-încet, încercând să-mi întipăresc în minte moliciunea trupului ei. Am stat îmbrăţişaţi o perioadă de timp, iar apoi Naoko mi-a atins fruntea cu buzele şi s-a dat jos din pat. Halatul de un bleu palid se unduia uşor, în bezna camerei, asemenea unui peşte.

  — La revedere! spuse Naoko în şoaptă.

  Am adormit, ascultând ploaia.

  Dimineaţa mai ploua încă. Era o ploaie frumoasă, de toamnă, aproape insesizabilă, diferită de ploaia torenţială de cu o seară în urmă. Îţi dădeai seama că plouă doar pentru că vedeai încreţiturile de pe suprafaţa bălţilor şi auzeai picăturile clipocind pe streşini. Când m-am trezit, o ceaţă lăptoasă învăluia peisajul, dar, de îndată ce a răsărit soarele, aceasta s-a risipit în bătaia brizei, iar munţii şi dealurile din împrejurimi mi s-au arătat în toată splendoarea lor.

  Am luat micul dejun împreună cu fetele, ca în dimineaţa precedentă şi apoi ne-am dus la colivie să vedem de păsări. Naoko şi Reiko purtau pelerine galbene, cu glugă, iar eu am îmbrăcat un pulover peste care mi-am pus o canadiană subţire. Aerul era umed şi rece. Aveam impresia că şi păsările încercau să evite ploaia, deoarece se înghesuiseră toate în spatele coliviei.

  — Se face frig când plouă, nu-i aşa? am întrebat-o pe Reiko.

  — De-acum, cu fiecare ploaie, o să fie tot mai frig, până va veni zăpada. Norii dinspre Marea Japoniei lasă-n urma lor tone de fulgi de nea când trec pe-aici.

  — Ce faceţi cu păsările, iarna?

  — Le ducem înăuntru, normal. Ce să facem cu ele, să le îngropăm în zăpadă şi să le scoatem congelate la primăvară? După aceea să le dezgheţăm, să le readucem la viaţă şi să ţipăm: „Hei, toată lumea la masă!” Nu se poate!

  Am zgândărit cu degetul plasa de sârmă şi, deranjând papagalul, acesta a dat din aripi şi a ţipat: „Rahat! Mulţumesc! Nebuno!”

  — Pe acela aş vrea să-l congelez, spuse Naoko, cu o privire tristă. Chiar cred că o să înnebunesc dacă-l aud în fiecare dimineaţă.

  După ce am făcut curat în colivie, ne-am întors acasă. În timp ce-mi făceam bagajele, fetele se pregăteau să plece la câmp. Am plecat împreună şi ne-am despărţit imediat după ce am trecut de terenul de tenis. Ele au luat-o la dreapta şi eu mi-am continuat drumul, drept înainte. Ne-am luat rămas-bun şi le-am promis că voi mai veni. Naoko mi-a zâmbit şi a dispărut după colţ.

  Am trecut pe lângă mai mulţi oameni în drum spre poartă şi toţi purtau aceleaşi pelerine galbene, cu glugă, ca Naoko şi Reiko. Toate culorile aveau o nuanţă şi o strălucire aparte în lumina soarelui. Pământul era negru-negru, crengile pinilor de un verde sclipitor, iar oamenii îmbrăcaţi în galben arătau ca nişte duhuri speciale cărora li se permitea să calce pe pământ doar în dimineţile ploioase. Se deplasau în tăcere deplină, ducând cu ei unelte, coşuri şi saci.

  Portarul şi-a amintit numele meu, l-a bifat pe lista vizitatorilor şi eu m-am îndreptat spre ieşire.

  — Înţeleg că eşti din Tokyo, spuse bătrânul, văzând adresa din registru. Am fost şi eu o dată acolo. Doar o dată. Acolo se mănâncă nişte carne de porc grozavă!

  — Da? am întrebat eu, neştiind ce să-i răspund.

  — Celelalte mâncăruri din Tokyo nu mi-au plăcut, dar carnea de porc a fost delicioasă. Cred că au crescătorii speciale acolo.

  I-am spus că nu ştiu şi că e prima oară când aud de aşa ceva.

  — Când aţi fost la Tokyo? l-am întrebat.

  — Păi, ştiu eu? zise el, dând din cap. Parcă a fost pe vremea când s-a căsătorit Prinţul Moştenitor. Fiul meu era la Tokyo şi mi-a spus că trebuie să văd şi eu oraşul măcar o dată în viaţă. Atunci am mâncat carne de porc… În 1959.

  — A, da, pe vremea aceea trebuie să fi fost bună, am zis.

  — Acum nu mai e? a întrebat el.

  L-am asigurat că nu ştiam mare lucru despre carnea de porc şi mi s-a părut că răspunsul meu l-a dezamăgit. El ar fi vrut să continuăm conversaţia, dar i-am spus că trebuia să prind autobuzul şi am luat-o spre drum. Deasupra râului mai pluteau nişte pete de nori, dar vântul blând încerca să le ducă spre versantul muntelui din apropiere. Din când în când mă opream, mă întorceam şi oftam, fără un motiv anume. Aveam senzaţia că am păşit pe o planetă unde gravitaţia era alta. A, da, bineînţeles, mi-am zis eu, trist. Am ajuns în lumea de afară.

  M-am întors la cămin la ora patru şi jumătate, m-am schimbat şi am plecat imediat la magazinul de discuri din Shinjuku, ca să-mi iau slujba în primire. De la ora şase până la zece şi jumătate am avut grijă de magazin şi am vândut doar câteva discuri, iar, în rest, am privit, absent, pe fereastră, la şuvoiul de lume care se scurgea prin faţa mea, afară. Am văzut familii cu copii, cupluri, beţivi, mafioţi, fete vesele în fuste scurte, hippy cu barbă, animatoare şi multe alte soiuri imposibil de definit. Când puneam un disc cu muzică rock, hoinarii şi hippy se adunau în faţa magazinului şi dansau sau pur şi simplu se aşezau pe jos şi ascultau, dar când îl puneam pe Tony Bennett, dispăreau.

  Lângă magazinul la care lucram eu se afla unul ce vindea Jucării pentru adulţi”, unde era prezent în permanenţă un bărbat cam adormit, între două vârste. Nu prea înţelegeam eu ce-i cu prostiile alea, cine pentru cine le cumpără, dar se pare că-i mergea bine afacerea. Pe o alee, în diagonală faţă de magazinul de discuri, am văzut un student vomitând. Probabil băuse prea mult. La centrul de jocuri mecanice de peste drum, bucătarul unui birt din apropiere îşi omora pauza jucând bingo şi toca bani serioşi. Sub streaşină unui magazin care se închisese, am văzut un vagabond, cam negricios la faţă, ghemuindu-se la pământ şi rămânând acolo, nemişcat. O fată rujată, ce părea a fi doar elevă de gimnaziu, a intrat şi m-a rugat să-i pun discul cu melodia Jumping Jack Flash a formaţiei Rolling Stones. Când i-am pus discul, a început să pocnească din degete în ritmul melodiei, să-şi mişte şoldurile şi să danseze prin magazin. Apoi mi-a cerut o ţigară. I-am dat o ţigară de-a patronului pe care a fumat-o cu evidentă plăcere şi, după ce s-a terminat melodia, a plecat fără măcar să-mi mulţumească. La interval de aproximativ cincisprezece minute se auzea sirena ambulanţei sau a maşinii poliţiei. Trei funcţionari beţi, în costum şi cravată, au trecut şi ei prin faţa magazinului, râzând cu poftă ori de câte ori îi strigau unei fete cu părul lung, frumos, dintr-o cabină telefonică: „Maaaamă, ce bucăţică!”

  Cu cât priveam mai mult la scenele din jurul meu, cu atât nu mai înţelegeam nimic. Ce naiba se întâmpla? Ce naiba însemnau toate astea?

  Patronul s-a întors după cină şi mi-a spus:

  — Watanabe! Ştii că alaltăieri seară i-am făcut felul fetei de la buticul ăla?

  Ştiam că, nu cu multă vreme în urmă, pusese ochii pe o fată de la un butic din apropiere şi din când în când îi mai ducea cadou câte un disc. L-am felicitat şi el a început să-mi dea o serie de amănunte şi să mă înveţe ce am de făcut dacă voiam să pun mâna pe o fată drăguţă. Părea foarte încântat de sfaturile lui. Mi-a spus că trebuie să-i fac mai întâi cadouri fetei, apoi să o îmbăt şi gata, nimic mai simplu.

  Cu mintea mai încâlcită ca oricând, m-am urcat în tren şi m-am întors la cămin. Am tras perdelele, am stins luminile şi m-am întins în pat. Aveam senzaţia că Naoko se va strecura lângă mine în orice moment. Cu ochii închişi, îi simţeam sânii moi, lipiţi de pieptul meu, o auzeam şoptindu-mi ceva şi îi percepeam conturul trupului în mâini. Stând pe întuneric, m-am întors la lumea aceea mică a ei. Mă gândeam la ea, o vedeam goală, ca în noaptea aceea cu lună, mi-o imaginam curăţind colivia şi îngrijind legumele, trupul acela frumos, acoperit de pelerina cea galbenă cu glugă. Mi-am luat penisul în mână şi m-am gândit la Naoko până am ejaculat. Creierii mi s-au mai limpezit puţin, dar tot nu puteam să adorm. Eram epuizat, nu-mi doream decât să dorm şi, cu toate acestea, somnul nu mi se lipea de gene.

  M-am ridicat din pat şi m-am dus la fereastră. Am privit în zare şi ochii mi s-au oprit pe catarg. Fără steagul naţional prins de el, parul acela arăta ca un os alb, uriaş, străpungând întunericul nopţii. Oare ce făcea Naoko acum? mă întrebam. Cu siguranţă dormea, dormea adânc în lumea aceea mică şi ciudată a ei. M-am trezit că-i urez, în gând, să aibă somnul lin, fără vise chinuitoare.

  Capitolul al şaptelea.

  La ora de sport de joi dimineaţa, am înotat câteva lungimi în bazinul de cincizeci de metri. Efortul mi-a mai limpezit mintea şi mi-a deschis pofta de mâncare. Am mâncat o porţie mare la masa de prânz şi, în timp ce mă îndreptam spre sala de lectură a Facultăţii de Litere ca să mai studiez ceva, am zărit-o pe Midori Kobayashi. Era cu o studentă mică de statură, ce purta ochelari, dar, când m-a zărit, s-a apropiat singură de mine.

  — Unde te duci? m-a întrebat ea.

  — La bibliotecă.

  — Lasă biblioteca şi hai să mâncăm împreună de prânz!

  — Tocmai am mâncat, am zis.

  — Şi ce dacă? Mai mănânci o dată.

  Până la urmă m-a convins şi am intrat într-un restaurant mic. În timp ce ea a mâncat o porţie de curry, eu am băut o cafea. Purta o cămaşă albă, cu mâneci lungi, şi peste ea avea o vestă galbenă, din lână, cu un peşte mare, tricotat. La gât purta un lănţişor subţire de aur, iar la mână un ceas Disney. A mâncat cu poftă şi a băut trei pahare de apă.

  — Unde-ai dispărut? m-a întrebat Midori. Te-am sunat de nenumărate ori.

  — Voiai să-mi spui ceva anume?

  — Nimic special, doar te-am sunat.

  — Aha.

  — Aha… ce? întrebă ea.

  — Nimic. Am zis şi eu „aha”… Au mai fost ceva incendii în ultima vreme?

  — Nu, dar văd că acela ţi-a plăcut. N-au fost pagube mari, deşi a fost ceva fum, nu glumă. Grozav, nu?

  Midori a mai băut un pahar cu apă, a respirat adânc şi m-a privit fix o vreme.

  — Hei, ce-ai păţit? m-a întrebat ea. Parcă nu-ţi sunt boii acasă.

  — N-am nimic. Am fost şi eu într-o mică excursie şi sunt cam obosit.

  — Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie, spuse Midori.

  — Zău?

  — Ai ore în după-amiaza asta?

  — Germană şi religie.

  — Poţi să chiuleşti?

  — La germană nu, pentru că am test.

  — Când se termină?

  — La două.

  — Bine. Ce-ar fi să vii cu mine în oraş să bem ceva?

  — Să bem la ora două? am întrebat eu.

  — Ca să-ţi mai schimbi starea de spirit… pari atât de abătut! Hai cu mine ca să-ţi mai transmit un pic de energie! Eu asta aş vrea… să bem ceva şi să-mi mai revin şi eu. Ce zici?

  — Bine, hai să mergem! am zis eu, oftând. Te aştept la ora două în faţa clădirii.

  După germană, am luat autobuzul şi ne-am dus în Shinjuku. Am intrat într-un bar subteran, undeva în spatele librăriei Kinokuniya. Am început amândoi cu două pahare de vodcă şi apă tonică.

  — Vin aici din când în când, spuse ea. Nu se sinchiseşte nimeni că bei ziua-n amiaza mare.

  — Obişnuieşti să bei peste zi?

  — Câteodată, spuse ea, făcând să răsune cuburile de gheaţă din pahar. Uneori, când mi se pare grea viaţa… vin aici şi beau vodcă şi apă tonică.

  — Ţi se pare grea viaţa?

  — Da, uneori, spuse Midori. Am şi eu problemele mele.

  — Ca de exemplu?

  — Familia, prietenii, cicluri menstruale neregulate… prostii de-astea.

  — Mai bem câte un pahar? am îndemnat-o eu.

  — Bem!

  Am făcut semn cu mâna chelnerului şi am mai comandat două pahare de vodcă şi apă tonică.

  — Mai ţii minte că m-ai sărutat în duminica aceea? întrebă Midori. M-am tot gândit la gestul tău… a fost grozav!

  — Îmi pare bine!

  — Îmi pare bine!” mă maimuţări Midori. Doamne, cât eşti de ciudat!

  — Zău?

  — Ştii, mă gândeam că ar fi fost grozav ca acela să fi fost primul sărut din viaţa mea. Dacă aş fi capabilă să schimb cursul vieţii, pe cuvânt că aşa l-aş considera şi m-aş gândi la el toată viaţa. Apoi m-aş întreba ce s-o fi întâmplat cu băiatul acela, Watanabe, pe care l-am lăsat să mă sărute pentru prima oară în viaţă, pe terasa de la mansardă… o fi având vreo cincizeci şi opt de ani acum?… N-ar fi grozav?

  — Cum să nu! am zis eu, spărgând un fistic.

  — Ia ascultă, ce-i cu tine? Pari atât de absent… şi nici măcar nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Probabil că nu m-am obişnuit cu lumea asta, am zis eu după o clipă de gândire. Nu ştiu, dar am senzaţia că lumea nu e cum trebuie. Oamenii, peisajul… totul mi se pare ireal.

  Midori şi-a rezemat un cot de bar şi m-a privit fix.

  — Parcă am mai întâlnit asta undeva… Într-un cântec de-al lui Jim Morrison. Sunt sigură.

  — People are strange when you're a stranger24.

  — Peace25! spuse Midori.

  — Peace! am zis şi eu.

  — Zău că ar trebui să vii cu mine în Uruguay, spuse Midori, stând în continuare rezemată de bar. Dă-i încolo pe toţi – iubită, familie, facultate!

  — Nu-i rea ideea, am spus, râzând.

  — Nu ţi se pare minunat să scapi de toate şi de toţi şi să te duci undeva unde nu cunoşti pe absolut nimeni? Uneori îmi vine să fac aşa ceva. Chiar mi-aş dori. Dacă m-ai duce cu tine, undeva departe, ţi-aş trânti o grămadă de prunci voinici ca nişte tăuraşi şi am trăi cu toţii fericiţi, alergându-ne şi hârjonindu-ne.

  Am râs cu poftă şi mi-am terminat al treilea pahar de vodcă.

  — N-ai vrea o grămadă de prunci voinici ca nişte tăuraşi?

  — Cum să nu! am zis. Mi-ar plăcea grozav să-i văd cum arată.

  — Nu-i nimic dacă nu-i vrei, spuse Midori, în timp ce mânca un fistic. Vezi bine că spun doar prostii la ora asta. Dă-i încolo pe toţi şi hai să plecăm undeva… Ce rost ar avea să mergem în Uruguay? Nu vezi acolo decât rahat de măgar.

  — S-ar putea să ai dreptate.

  — Rahat de măgar peste tot. Rahat ici, rahat colea… toată lumea asta-i un rahat! Te rog desfă-mi şi mie fisticul ăsta.

  M-am chinuit până am reuşit să-l sparg şi să-l curăţ de coajă.

  — Da, dar ce grozav a fost în duminica aceea! continuă ea. Sus, pe terasă, privind focul, bând bere, cântând… Nici nu mai ţin minte de când nu m-am mai simţit atât de relaxată. De obicei, mereu am câte ceva de făcut, mereu mi se dă ceva de făcut. Cel puţin, tu mă laşi în pace.

  — Păi, eu nu-ţi cer nimic pentru că încă nu te cunosc bine.

  — Vrei să spui că dacă m-ai cunoaşte mai bine, te-ai comporta ca toţi ceilalţi?

  — Probabil, am zis. Ca să supravieţuieşti în lumea asta, trebuie să-i pui pe alţii la treabă.

  — Sunt sigură că tu nu mi-ai face aşa ceva. Eu zic că mă pricep la oameni şi ştiu exact cine profită de altul sau cine se lasă păcălit. Tu nu eşti genul ăsta şi de aceea mă simt atât de bine cu tine. Ai idee cam câţi sunt cei care profită şi cei pe seama cărora se profită? O mulţime! Şi apoi îi auzi lăudându-se că au păcălit pe nu ştiu cine sau se vaită că au fost păcăliţi. Nu pot să sufăr asemenea chestii, dar n-am încotro. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac şi le iau ca atare.

  — Cum profiţi tu de alţii şi cum profită ei de tine?

  Midori îşi băgă un cub de gheaţă în gură şi începu să-l sugă.

  — Ia ascultă, vrei să mă cunoşti mai bine sau nu?

  — Oarecum.

  — Ascultă-mă! Te-am întrebat dacă vrei să mă cunoşti mai bine sau nu. Ce fel de răspuns e ăsta?

  — Da, Midori, aş vrea să te cunosc mai bine.

  — Zău?

  — Crede-mă!

  — Cu riscul de a mă evita apoi?

  — Eşti chiar atât de groaznică?

  — Păi, oarecum, da, spuse Midori, încruntându-se. Aş mai vrea un pahar.

  Am chemat chelnerul şi am mai comandat un rând de votcă. Până a venit băutura, Midori a stat cu bărbia proptită în palmă şi cu cotul rezemat de bar. Am rămas nemişcat, ascultându-l pe Thelonius Monk cântând Honeysuckle Rose. Mai erau vreo cinci-şase clienţi în restaurant, dar numai noi doi beam alcool. Mirosul puternic de cafea dădea încăperii întunecate un aer intim.

  — Eşti liber duminică? mă întrebă Midori.

  — Cred că ţi-am mai spus că sunt întotdeauna liber duminicile. Mă rog, după ora şase trebuie să merg la serviciu.

  — Atunci ne întâlnim duminica aceasta?

  — Da, am spus.

  — Vin să te iau de la cămin duminică, bine? Nu prea ştiu la ce oră am să pot…

  — Nu contează, te aştept.

  — Watanabe! Ştii ce mi-ar plăcea mie să fac acum?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — În primul rând, să mă întind pe un pat moale, pufos. Aş vrea să mă simt bine, să beau şi să nu mai văd nici un rahat de măgar în jurul meu Mi-ar plăcea să stai şi tu lângă mine… Şi apoi să-mi scoţi, una câte una, toate hainele… uşooooor de tot, ca o mămică ce-şi dezbracă bebeluşul.

  — Hmmmm…

  — Eu mă simt bine, sunt cu gândurile departe şi nu-mi dau seama, până la un moment dat, ce se întâmplă. Apoi, brusc, ţip la tine: „Potoleşte-te, Watanabe! îmi place de tine, dar am un prieten. Nu pot să mă culc cu tine, să ştii. Te rog fii cuminte!” Dar tu nu te potoleşti.

  — Ba mă potolesc, am zis.

  — Ştiu. Nu contează, aşa-mi imaginez eu acum, spuse Midori. Şi-apoi îmi arăţi… chestia aia a ta… mare şi tare. Eu îmi acopăr ochii, ruşinată, dar de văzut am văzut-o o fracţiune de secundă şi-ţi spun: „Potoleşte-te! Nu vreau! Nu se poate să bagi în mine aşa ceva… mare şi tare”.

  — Nu e mare, e normală.

  — Ei, nu contează, îmi fac şi eu iluzii. Şi apoi tu te întristezi şi eu încerc să te consolez: „Vai, săracul de tine!”

  — Şi chiar asta ai vrea să faci acum?

  — Da.

  — O, Doamne!

  Am plecat de la bar după ce am băut, fiecare, câte cinci pahare de vodcă şi apă tonică. Când am vrut să plătesc, Midori mi-a dat peste mână şi a scos din portofel o bancnotă de zece mii de yeni, nou-nouţă.

  — Lasă-mă pe mine, spuse ea. Tocmai am încasat nişte bani şi, în plus, eu te-am invitat. Mă rog, dacă eşti un fascist încăpăţânat şi nu-ţi place să-ţi facă cinste o femeie…

  — Bine, e în ordine.

  — Şi nici măcar nu te-am lăsat să mi-o bagi.

  — Pentru că e mare şi tare.

  — Ai dreptate, spuse Midori. Pentru că e mare şi tare.

  Ameţită de băutură, Midori a făcut un pas greşit şi era cât pe-aci să cădem amândoi pe scări. Stratul de nori care atârnase greu pe cer înainte de a intra noi în restaurant dispăruse şi soarele încălzea, cu razele sale palide, străzile oraşului. Am hoinărit pe străzi o vreme şi apoi Midori mi-a spus că ar vrea să se caţere într-un copac. Din nefericire, nu a găsit nici un copac adecvat prin Shinjuku, iar grădina Gyoen era închisă.

  — Păcat! Ador să mă caţăr în copaci, spuse Midori.

  Ne-am continuat plimbarea şi am căscat ochii la vitrine. Străzile au început să mi se pară mai reale decât fuseseră înainte.

  — Îmi pare bine că te-am întâlnit. Parcă m-am mai obişnuit şi eu un pic cu lumea.

  Midori se opri brusc şi mă privi în ochi.

  — Aşa mi se pare şi mie. Parcă nu mai priveşti în gol. Ai văzut? îţi face bine să hoinăreşti împreună cu mine.

  — Fără îndoială.

  Pe la ora cinci şi jumătate, Midori m-a anunţat că trebuie să plece acasă pentru a pregăti cina. I-am spus că eu iau autobuzul spre cămin, dar am condus-o mai întâi pe ea până la staţie.

  — Ştii ce-aş vrea acum? mă întrebă Midori.

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Aş vrea să ne ia prizonieri nişte piraţi, să ne lase goi puşcă, lipiţi unul de altul şi să ne lege bine.

  — De ce să facă aşa ceva? am întrebat eu.

  — Piraţi perverşi, spuse ea.

  — Tu eşti perversa.

  — Apoi să ne încuie în cală, ameninţându-ne: „Vă aruncăm în mare peste o oră. Până atunci, distraţi-vă!”

  — Şi?

  — Şi noi ne simţim bine timp de o oră, ne rostogolim şi ne hârjonim… aşa legaţi.

  — Asta ai vrea tu să faci acum?

  — Da.

  — O, Doamne! am zis, dând din cap.

  Midori a venit să mă ia duminică dimineaţa la ora nouă şi jumătate. Tocmai mă trezisem, aşa că nu apucasem să mă spăl pe faţă. A bătut cineva la uşă şi a strigat: „Hei, Watanabe, scoală-te! Te caută o femeie”. Am coborât în hol şi am văzut-o pe Midori. Purta o fustă de jeans incredibil de scurtă şi şedea pe un scaun, picior peste picior, căscând. Toţi cei care treceau pe acolo în drum spre cantină rămâneau cu ochii pironiţi la picioarele ei. Chiar avea picioare foarte frumoase!

  — Am venit prea devreme? întrebă ea. Am impresia că abia te-ai sculat.

  — Poţi să mă aştepţi cincisprezece minute? Mă spăl pe faţă şi mă bărbieresc.

  — Pot să aştept, numai că toţi indivizii care trec pe aici se chiorăsc la picioarele mele.

  — Cam la ce te aşteptai când ţi-ai pus fusta asta scurtă? Doar ştiai că o să intri într-un cămin de băieţi! Mi se pare normal să se uite la tine.

  — A, dar stai liniştit. Mi-am pus astăzi şi nişte chiloţi drăgălaşi… roz, cu danteluţă.

  — E şi mai grav, am zis eu, oftând. M-am întors în cameră, m-am spălat şi m-am bărbierit cât am putut de repede, am îmbrăcat o cămaşă albastră şi un sacou gri, am coborât şi am ieşit repede, cu Midori, pe poarta căminului. Mă trecuse o transpiraţie rece.

  — Ia ascultă, Watanabe, spuse Midori privind spre clădirile căminului, toţi indivizii de aici se masturbează?

  — Probabil că da, am spus eu.

  — Şi se gândesc la fete când fac aşa ceva?

  — Presupun. Mă îndoiesc că se gândeşte cineva la bursa de valori, la conjugarea verbelor sau la Canalul de Suez. Păi, ce să zic, sunt aproape sigur că fiecare se gândeşte la vreo fată când se masturbează.

  — Canalul de Suez?

  — Ţi-am dat şi eu un exemplu.

  — Eu cred că fiecare se gândeşte la o anumită fată, nu?

  — N-ai vrea să-l întrebi pe iubitul tău? am zis. De ce trebuie să-ţi explic eu asemenea tâmpenii duminica dimineaţa?

  — Eram şi eu curioasă. În plus, dacă-l întreb aşa ceva, se înfurie cumplit. El zice că fetele nu trebuie să pună asemenea întrebări.

  — Mi se pare logic.

  — Dar eu vreau să ştiu… din pură curiozitate. Indivizii se gândesc la anumite fete când se masturbează?

  — Păi… cel puţin eu, da. Despre ceilalţi nu ştiu ce să zic, am spus eu, resemnat.

  — Watanabe, te-ai gândit vreodată la mine când ai făcut-o? Spune-mi cinstit, nu mă supăr.

  — Ca să spun drept, nu.

  — De ce nu? Nu sunt destul de atrăgătoare?

  — Nu-i vorba de asta. Eşti atrăgătoare, eşti drăguţă şi ţi se potriveşte grozav stilul ăsta provocator.

  — Atunci de ce nu te gândeşti la mine?

  — Ei bine, în primul rând te consider prietenă şi nu vreau să te amestec în ciudăţeniile mele sexuale, iar în al doilea rând…

  — Ai pe cineva la care te gândeşti.

  — Da, cam aşa e.

  — Măi, să fie! Eşti manierat şi când e vorba de trivialităţi, spuse Midori. De-aia îmi place de tine. Totuşi, n-ai vrea să-mi acorzi şi mie măcar o singură prezenţă în gândurile tale, atunci când te delectezi cu fanteziile sexuale sau când visezi cu ochii deschişi? Îţi cer lucrul acesta pentru că suntem prieteni. Cui i-aş putea solicita aşa ceva? Nu pot să opresc pe cineva pe stradă şi să-i spun: „Dacă vă masturbaţi în seara aceasta, vă rog să vă gândiţi la mine”. Tocmai pentru că te consider prieten, îţi cer această favoare. Şi apoi să-mi spui cum a fost, adică ce-ai făcut etc.

  Am oftat adânc.

  — Da, dar ai grijă să nu pătrunzi în mine… suntem doar prieteni, nu? Atâta vreme cât nu intri în mine, poţi să faci ce doreşti şi să gândeşti ce-ţi place.

  — Nu ştiu ce să zic. Nu mi s-au mai pus niciodată atâtea condiţii… cam prea multe restricţii, totuşi.

  — Vrei doar să te gândeşti la mine?

  — Bine, o să mă gândesc.

  — Ştii, Watanabe, n-aş vrea să-ţi formezi o impresie greşită despre mine. Nu sunt indecentă, nici frustrată şi nici obsedată. Pur şi simplu mă interesează asemenea probleme. Eu am crescut printre fete la colegiul acela, doar ţi-am mai spus. Vreau să ştiu ce gândesc bărbaţii, cum sunt alcătuite trupurile lor… şi nu din revistele pentru femei, ci prin studii de caz.

  — Studii de caz? am mormăit eu, disperat.

  — Eu vreau să ştiu orice, să încerc orice, dar prietenul meu nu acceptă nimic. E foarte rezervat, se supără şi mă face obsedată sau nebună. Nu mă lasă nici măcar să i-o sug. Sunt dornică să ştiu tot felul de lucruri.

  — Ooooo!

  — Ţie îţi displace să ţi-o sugă cineva?

  — Nu, deloc.

  — Adică vrei să spui că-ţi place?

  — Da, cred că da. Dar putem să vorbim despre aşa ceva data viitoare? E o dimineaţă superbă şi chiar nu am chef să o stric cu masturbări şi sex oral. Hai să vorbim despre altceva! Prietenul tău e la aceeaşi universitate cu noi?

  — Nu, la alta, bineînţeles. Ne-am cunoscut în liceu, la o activitate de club. Eu eram la un colegiu de fete, el era la o şcoală de băieţi şi ştii cum sunt activităţile astea şcolare comune… Relaţiile dintre noi s-au strâns după terminarea liceului… Watanabe!

  — Da?

  — Te rog, măcar o dată, spuse ea implorator.

  — Bine, o să-ncerc data viitoare, am zis eu, dându-mă bătut.

  Am luat trenul spre Ochanomizu. Deoarece nu mâncasem micul dejun, când am schimbat trenul la Shinjuku, mi-am cumpărat un sandviş subţirel din gară. Mi-am luat şi o cafea, care era apă chioară. Trenurile de duminică dimineaţa erau pline de cupluri şi familii cu copii. La un moment dat au urcat în vagon nişte băieţi cu bâte de baseball, îmbrăcaţi în uniformă. Mai erau fete cu fuste scurte, dar nici una ca Midori. Trăgea ea de fustă ca să o lungească, dar câţiva bărbaţi se uitau insistent la coapsele ei. Eu mă simţeam oarecum stânjenit, însă ei nu-i păsa.

  — Ştii ce-aş vrea să fac acum? îmi şopti Midori după vreo zece minute de mers cu trenul.

  — Habar n-am, dar te rog să nu vorbeşti prostii aici pentru că te poate auzi cineva.

  — Păcat! Era o chestie nebună de tot, spuse Midori, dezamăgită.

  — Apropo, de ce mergem la Ochanomizu?

  — O să vezi.

  Din pricina numeroaselor şcoli pregătitoare din preajma staţiei Ochanomizu şi a simulărilor de examene, zona era împânzită de elevi de şcoală gimnazială şi de liceu. Midori s-a avântat în mulţime, ţinând cu o mână cureaua genţii pe care o purta pe umăr, iar cu cealaltă apucându-mă de mână.

  — Ia ascultă, Watanabe, poţi să-mi explici şi mie diferenţa dintre subjonctivul prezent şi subjonctivul trecut în limba engleză? mă întrebă ea pe nepusă masă.

  — Cred că da.

  — Pot atunci să te întreb la ce-ţi serveşte aşa ceva în viaţa de zi cu zi?

  — La nimic, am mărturisit. S-ar putea să nu servească unui scop concret, dar îţi dă posibilitatea să înţelegi lucrurile mai sistematic şi să le priveşti logic.

  Midori s-a gândit o clipă serios la ceea ce i-am spus.

  — Eşti grozav! zise ea. Mie nu mi-ar fi dat niciodată prin cap să privesc astfel problema. Întotdeauna am considerat că subjonctivul, calculul diferenţial şi simbolurile chimice sunt complet nefolositoare, o durere de cap în plus, aşa că le-am ignorat cu bună ştiinţă. Acum stau şi mă întreb dacă felul meu de a privi lucrurile n-a fost complet eronat.

  — Le-ai ignorat?

  — Pentru mine n-au existat, pur şi simplu. Eu habar n-am ce-i ăla sinus şi ce-i cosinus.

  — Nu pot să cred! Doar ai absolvit un liceu, nu? Cum naiba ai intrat la facultate?

  — Nu fi prost! spuse Midori. Nu trebuie să ştii mare lucru ca să intri la facultate. Ai nevoie doar de puţină intuiţie… şi eu am cu carul. „Alegeţi răspunsul corect din următoarele trei variante.” Aşa sună enunţul şi eu îmi dau seama imediat care e cel corect.

  — Eu n-am intuiţia ta, aşa că trebuie să învăţ sistematic, măcar până la un punct… la fel cum îşi adună cioara proviziile în scorbura copacului.

  — Şi-ţi serveşte la ceva?

  — Nu ştiu, dar probabil că până la un punct lucrurile sunt mai uşoare.

  — Dă-mi şi mie un exemplu.

  — Gândirea metafizică, să zicem. Apoi stăpânirea unor limbi străine.

  — La ce bun?

  — Depinde de om. Unora le serveşte, altora nu, dar e vorba de instruire în primul rând şi apoi se pune problema dacă asemenea cunoştinţe sunt folositoare sau nu.

  — Hmmm, spuse Midori, oarecum impresionată. M-a luat de mână şi am coborât panta. Ştii ceva, Watanabe? Îmi place că ştii să explici.

  — Zău?

  — Pe cuvânt. Am întrebat multă lume la ce serveşte subjonctivul din engleză şi nimeni n-a fost în stare să-mi explice ca tine. Nici măcar profesorii de limba engleză. Fiecare a reacţionat în felul lui: unii s-au eschivat, alţii s-au supărat, alţii au râs stânjeniţi. Nimeni nu mi-a dat până acum un răspuns cât de cât rezonabil. Dacă aş fi găsit unul ca tine, care să-mi răspundă la întrebare şi să-mi explice, cred că m-ar fi interesat subjonctivul şi pe mine.

  — Chiar aşa?

  — Tu ai citit Capitalul? m-a întrebat Midori.

  — Mda, dar nu în întregime. Aşa cum îl citesc cei mai mulţi…

  — L-ai înţeles?

  — Unele părţi le-am înţeles, altele nu. Trebuie să ajungi la un sistem de gândire ca să poţi citi Capitalul. Am impresia că înţeleg totuşi, în mare, ce-i marxismul.

  — Crezi că un student din anul întâi, care nu are cunoştinţe de bază, înţelege ceva din Capitalul?

  — N-are cum să-l înţeleagă dintr-un foc, am zis eu.

  — Ştii, când am intrat la facultate, m-am înscris la un club de muzică populară, pentru că voiam să cânt pur şi simplu. Membrii clubului erau nişte snobi şi mă trec fiori şi acum când mă gândesc la ei. Primul lucru pe care i-l spuneau celui care se înscria în club era că trebuie să-l citească pe Marx. „Pentru data viitoare citiţi de la pagina cutare până la pagina cutare.” A trebuit să le suport toate aberaţiile, să-i ascult cum îmi explică importanţa cântecelor populare pentru societate şi pentru mişcarea radicală… M-am dus acasă şi m-am apucat să-l citesc. Mi-am dat toată silinţa, dar n-am înţeles o iotă. A fost chiar mai rău decât subjonctivul. Am renunţat după trei pagini. M-am prezentat la următoarea întrunire şi le-am spus, ca un copil cuminte, că am citit, dar n-am înţeles nimic. Din clipa aceea m-au tratat ca pe o idioată. Ei susţineau că habar nu aveam ce înseamnă conştiinţa luptei de clasă şi că sunt o paria a societăţii. Vorbesc serios. Şi s-au purtat aşa cu mine pentru că am mărturisit cinstit că nu am înţeles. Nu eşti de părere că au fost oribili?

  — Ba da, am zis.

  — Şi discuţiile pe care le purtau erau oribile. Foloseau cuvinte pompoase şi pretindeau că înţeleg foarte bine ce se petrece în jurul lor. Eu le puneam întrebări când nu înţelegeam ceva, ca de exemplu: „Ce înseamnă exploatare capitalistă? Are ea cumva legătură cu Compania Indiilor Orientale?” „Ce înseamnă distrugerea legăturii între universităţi şi întreprinderi? Adică nu ai voie să te angajezi la o întreprindere după ce termini facultatea?” Nimeni nu-mi explica nimic. Dimpotrivă, se înfuriau pe mine şi atât. Mă crezi?

  — Da.