Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă aflam se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Hamburg, străbătând plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima pământului, făcându-l să arate mohorât, echipajul de la sol era înfofolit în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia – întreg peisajul părea luat dintr-un tablou flamand. „Iar Germania”, gândii eu.
După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis” s-a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simţit un adevărat şoc.
M-am aplecat puţin în faţă, mi-am prins capul în mâini, ţinându-l bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat. Imediat s-a apropiat o stewardesă nemţoaică şi m-a întrebat în limba engleză dacă mi-e rău. I-am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară ameţeală.
— Sigur nu aveţi probleme?
— Sigur, am răspuns eu. Vă mulţumesc mult.
Mi-a zâmbit dulce şi a plecat. Acum se auzea o melodie de-a lui Billy Joel. M-am îndreptat în scaun şi am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viaţă: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzaţii şi idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.
Motoarele s-au oprit şi pasagerii au început să-şi desfacă centurile de siguranţă şi să-şi ia bagajele şi hainele de sus, timp în care eu mă pierdusem de tot în pajişte. Simţeam mirosul ierbii, adierea vântului, auzeam ciripitul păsărelelor. Se întâmpla în toamna anului 1969 şi urma să împlinesc douăzeci de ani.
Stewardesa a venit iar şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat dacă mă simt bine.
— E totul în ordine, am răspuns eu, zâmbind. M-a cuprins puţin melancolia şi-atât.
— Vă înţeleg, a spus ea. Mi se mai întâmplă şi mie din când în când.
S-a ridicat cu un zâmbet seducător.
— Vă doresc şedere plăcută. Auf Wiedersehen.
— Auf Wiedersehen, am răspuns.
Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amintesc ziua aceea de pe pajişte cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curăţaseră praful verii; iarba înaltă se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâşie subţire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzaţia că priveliştea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiştea şi a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foşneau şi din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o fiinţă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roşii, speriate, ţâşnind dinspre mijlocul pajiştii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.
Memoria se comportă uneori foarte ciudat. Cât timp am fost pe pajişte, n-am acordat nici o importanţă peisajului, sau mai bine zis nu am crezut că o să mă impresioneze atât de mult, încât să mi-l reamintesc până în cele mai mici detalii după optsprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe vremea aceea nu-mi păsa mie de peisaje nici cât negru sub unghie. Mă gândeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă gândeam la noi doi şi apoi iar la mine. Eram la vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem… o dragoste cu complicaţii. Peisajul nu-şi putea găsi nici un locşor în mintea mea la vremea aceea. Şi totuşi, a fost primul lucru pe care mi l-am amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puţin cam răcoros, coama muntelui, lătratul câinelui… toate acestea mi-au asaltat brusc memoria. Şi cu câtă claritate! Am acum senzaţia că dacă întind mâna, le cuprind, una câte una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu e nici Naoko, nu sunt nici eu. Unde naiba am dispărut? mă întrebam eu. Cum de s-a întâmplat aşa ceva? Şi totul fusese atât de important pentru mine – Naoko, eu, cel din vremurile acelea, lumea mea de atunci… unde-or fi dispărut toate? Acum nu sunt capabil să văd, măcar cu ochii minţii, chipul lui Naoko. Tot ce mi-a rămas este peisajul lipsit de personaje.
Bineînţeles, după puţin timp pot reface imaginea întreagă a lui Naoko. Încerc să o reconstitui din fragmente: mâna ei mică şi rece; părul drept şi frumos pe care-l mângâiam deseori; lobul rotund şi moale al urechii, cu aluniţa minusculă de sub el; haina din blană de cămilă pe care o purta iarna; obiceiul de a te privi direct în ochi când îţi punea o întrebare; uşorul tremurat al glasului, din când în când, de parcă vorbea de pe vârful unui deal aflat în bătaia vântului. Treptat, mi-a reapărut imaginea întreagă. Mai întâi profilul, şi asta pentru că întotdeauna mergea alături de mine. Deci profilul este cel care-mi apare mai întâi în faţa ochilor. Apoi se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte, îşi înclină puţin capul. Îmi spune câteva cuvinte şi mă priveşte drept în ochi, de parcă ar vrea să capteze cu privirea umbra unui peştişor prins de vârtejul ochiului de mare.
Am întotdeauna nevoie de timp ca să-mi pot aduce în minte figura lui Naoko. Cu cât trec anii, parcă se lungeşte şi timpul, asemeni unei umbre la amurg. E trist ce spun eu acum, dar e adevărat. La început îmi erau suficiente cinci secunde, apoi zece, apoi treizeci, apoi un minut. Mi-e foarte teamă că într-o bună zi întunericul va înghiţi umbra cu totul. Da, cu siguranţă, memoria mea se îndepărtează tot mai mult de locul în care se afla Naoko, de locul în care mă aflam eu însumi cândva. La mine nu se mai întoarce decât peisajul, acea pajişte din octombrie, ca o scenă simbolică dintr-un film. De fiecare dată însă, imaginea e ca un bobârnac: „Hei, trezeşte-te! Eu sunt aici! Trezeşte-te şi gândeşte! Gândeşte şi înţelege o dată de ce sunt aici!” Nu mai simt nici o durere. Nu mă mai apasă nimic. Mi se pare doar că fiecare bobârnac răsună sepulcral. Probabil că şi sunetul acela o să dispară într-o bună zi. În avionul companiei Lufthansa, pe aeroportul din Hamburg, bobârnacele mi s-au părut însă mai lungi şi mai puternice decât de obicei. „Trezeşte-te! Înţelege!” De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înţeleg până când nu scriu.
Hai să vedem! Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea?
A, da! Fântâna de pe pajişte! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre. Dar, o dată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiştea fără fântână. Adevărul este că din ziua aceea nu m-am mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fântâna pe care, de fapt, nu o văzusem niciodată. Fântâna făcea parte integrantă din pajişte. Pot chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în pământ, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare, vizibilă. Nu era decât o gaură, o deschizătură în pământ. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vânt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopârlă mică, verde se strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de-a dreptul fără fund. Şi apoi întunecimea ei… parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul lumii, cel mai dens întuneric.
— Este foarte, foarte adâncă, spuse Naoko, alegându-şi cuvintele cu grijă. Uneori vorbea extrem de rar, de parcă îşi căuta fiecare cuvinţel. Zău că e adâncă. Dar nimeni nu ştie exact unde este. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că se află pe undeva pe aici.
Când povestea despre fântână, îşi băga ambele mâini în buzunarele hainei şi îmi zâmbea de parcă vroia să-şi întărească afirmaţiile printr-un „zău că-i adevărat”.
— Cred că e cumplit de periculos, am spus eu. Există o fântână adâncă, dar nimeni nu ştie unde este. Poţi să cazi în ea şi gata cu tine!
— Bâldâbâc şi gaaaaaaaata!
— Chiar se poate întâmpla aşa ceva?
— Se mai întâmplă uneori. Cam o dată la doi sau la trei ani. Cineva dispare brusc şi nu-l mai găseşte nimeni. Şi atunci cei de pe-aici susţin că persoana respectivă a căzut în fântâna de pe pajişte.
— Nu-i o moarte prea grozavă.
— Nici nu e. Ba mi se pare chiar groaznică, spuse ea, îndepărtând de pe haină un fir de iarbă. Ar fi grozav dacă ţi-ai frânge gâtul şi gata, dar dacă se întâmplă să-ţi rupi doar picioarele, ai încurcat-o. Nu-ţi rămâne decât să ţipi cât te ţin plămânii, dar tot nu te aude nimeni şi nici nu poţi spera să te găsească cineva acolo, iar prin jurul tău mişună miriapozi şi păianjeni şi calci pe oasele putrezite ale celor care şi-au găsit sfârşitul înaintea ta. E întuneric beznă şi umezeală mare. Dacă ridici privirile, vezi un cerc mic-mic de lumină, care arată ca luna în toiul iernii. Şi mori acolo de unul singur, încet-încet.
— Numai când mă gândesc la aşa ceva mi se face pielea de găină, am zis eu. Ar trebui s-o găsească cineva şi s-o îngrădească.
— Da, dar nu e nimeni în stare s-o găsească, aşa că ai grijă să nu te abaţi de la cărare.
— N-am să mă abat!
Naoko şi-a scos mâna stângă din buzunar şi m-a strâns de mână.
— Tu n-ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu capul în nori, noaptea, tu n-o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt cu tine, n-am să cad nici eu.
— Niciodată?
— Niciodată!
— De ce eşti atât de sigură?
— Ştiu şi gata, spuse ea, strângându-mă de mână. A mai făcut câţiva paşi fără să scoată un cuvânt şi a continuat: Eu ştiu foarte bine ce înseamnă mâna asta. Nu că aş avea vreun motiv anume, dar simt. De exemplu, când sunt aproape de tine, ca acum, nu mi-e frică deloc. Nici întunericul nu mă sperie, nici nu are ce să mi se întâmple.
— A, păi e simplu. Tot ce ai de făcut este să stai cu mine tot timpul, am spus eu.
— Vorbeşti serios?
— Normal!
Naoko s-a oprit brusc. M-am oprit şi eu. Şi-a pus ambele mâini pe umerii mei şi m-a privit fix în ochi. În pupilele ei se distingea parcă un lichid negru, dens, de forma unui vârtej ciudat. Ochii aceia frumoşi m-au privit îndelung. Apoi, Naoko s-a ridicat pe vârfurile picioarelor şi şi-a apropiat obrazul de al meu. A fost un gest minunat ce mi-a încălzit sufletul şi mi-a făcut inima să-mi stea o clipă.
— Îţi mulţumesc, a spus ea.
— N-ai pentru ce, am răspuns eu.
— Sunt foarte fericită pentru ceea ce ai spus. Zău că sunt, a mărturisit ea cu un zâmbet trist. Dar este absolut imposibil.
— De ce?
— Nu se face. Ar fi îngrozitor. Ar fi…
Naoko n-a mai scos o vorbă şi şi-a văzut de drum. Deoarece am înţeles exact că în mintea ei se învârteau tot felul de gânduri, n-am mai zis nimic şi am mers, tăcut, alături de ea.
— N-ar fi bine nici pentru tine, nici pentru mine, reluă ea după un timp.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o eu, calm.
— Mie mi se pare imposibil ca cineva să aibă grijă de altcineva la nesfârşit. Hai să presupunem că ne căsătorim. Tu va trebui să mergi la serviciu, nu? Cât eşti tu la serviciu, cine are grijă de mine? Cine să aibă grijă de mine dacă tu pleci în deplasare? Ce să fac? Să mă cramponez de tine până mor? Unde o să ajungă relaţia noastră? Mai devreme sau mai târziu o să te saturi de mine. O să te întrebi tu însuţi ce s-a ales din viaţa ta. Adică să nu faci altceva decât să mă dădăceşti pe mine? Nu pot să sufăr gândul acesta şi, oricum, problema mea tot nu se rezolvă.
— Bine, dar n-o să ai probleme toată viaţa, am spus eu, bătând-o pe spate. Se vor termina ele o dată şi o dată, iar când se vor termina, vom sta şi ne vom gândi la ce avem de făcut. Sau poate o să am eu nevoie de ajutorul tău. Crezi că putem trăi liniştiţi dacă ne socotim la tot pasul? Dacă tu ai nevoie de mine acum, foarte bine, foloseşte-te de mine. Nu crezi că-i normal? De ce eşti atât de închistată? Relaxează-te! Când eşti tensionată, te gândeşti numai la rele. Dacă îţi relaxezi trupul, ţi se relaxează şi mintea.
— Cum poţi să spui asta? întrebă Naoko pe un ton sec.
Auzindu-i vocea, un semnal de alarmă părea să mă avertizeze că făcusem o greşeală.
— Spune-mi şi mie cum poţi fi atât de dur? întrebă Naoko privind în jos la pământul de sub picioarele ei. Ştiu şi eu că dacă-mi relaxez trupul mi se relaxează şi mintea. Ştiu şi eu atâta lucru, numai că dacă-mi relaxez trupul, se alege praful de mine. Întotdeauna am trăit aşa şi nu ştiu să trăiesc altfel. Dacă mă relaxez, nu îmi mai revin… se alege praful… şi o să-l spulbere vântul. De ce nu pricepi atâta lucru? Cum crezi că poţi avea grijă de mine dacă nici măcar nu înţelegi un fleac ca ăsta?
Nu am mai scos o vorbă.
— Sunt mai derutată decât poţi tu să-ţi imaginezi. Mai întunecată, mai rece, mai confuză… Ia ascultă, de ce te-ai culcat cu mine atunci? De ce nu m-ai lăsat în pace?
Ne plimbam printr-un crâng de pini înspăimântător de liniştit. Sub paşii noştri trosneau micile cadavre ale greierilor care îşi găsiseră sfârşitul la finele verii şi aleea era plină de ele. Mergeam cu nasul în pământ de parcă eram în căutarea unor obiecte pierdute.
— Te rog să mă scuzi, zise Naoko, luându-mă de braţ şi dând din cap de câteva ori. Nu voiam să te jignesc. Te rog să nu pui la inimă ce ţi-am spus. Îmi pare îngrozitor de rău. Te rog să mă ierţi. Eram pur şi simplu supărată pe mine.
— Cred că nu te înţeleg destul de bine. Nu sunt un tip prea isteţ şi-mi ia ceva timp ca să înţeleg anumite lucruri, dar dacă o să am vreodată timp, o să încerc să te înţeleg, o să-mi dau toată silinţa să te înţeleg mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva pe lumea asta.
Ne-am oprit, rămânând cu urechile ciulite în tăcerea aceea nelumească. Am rostogolit cu vârful pantofului nişte conuri de pin şi câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase cu privirea aţintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special.
— Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
— Bineînţeles, am răspuns eu.
— Pot să te rog două lucruri?
— Poţi să-ţi pui trei dorinţe. Naoko zâmbi şi dădu din cap.
— Nu, două sunt suficiente, chiar arhisufîciente. Una la mână… Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită… chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
— Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
— Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine.
— Bineînţeles că n-am să te uit niciodată, am zis eu.
Naoko n-a mai spus nimic şi a luat-o înainte. Lumina toamnei care se strecura printre crengile pinilor dansa pe umerii hainei ei. S-a auzit iar lătratul unui câine, dar de data aceasta mi s-a părut mai aproape. Naoko a sărit peste o moviliţă de pământ şi a ieşit din crângul de pini, pornind apoi, repede, pe pantă în jos. Eu eram cu doi-trei paşi în urma ei.
— Vino încoace! am strigat eu la ea. Poate dai peste fântână.
Naoko s-a oprit, mi-a zâmbit şi m-a luat de braţ. Restul drumului am mers braţ la braţ.
— Chiar îmi promiţi că n-ai să mă uiţi niciodată? mă întrebă ea, şoptit.
— N-am să te uit, am zis eu. N-am cum să te uit vreodată.
Chiar şi aşa, amintirile s-au mai şters şi am uitat deja o mulţime de lucruri. Când scriu din memorie, ca acum, simt o strângere de inimă. Oare n-am uitat ceea ce era mai important? Dacă în interiorul meu se află o temniţă întunecată în care s-au adunat toate amintirile importante şi se alege praful de ele, acolo?
Da, dar nu am de ales. Trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a mai rămas la îndemână. Trebuie să strâng în mintea mea, clipă de clipă, toate amintirile, aşa imperfecte cum sunt, şi să le aştern pe hârtie. Trebuie să fac tot ce depinde de mine ca să pot continua această carte, chiar dacă o fac cu disperarea unui flămând ce se hrăneşte cu oase. Trebuie să respect promisiunea pe care i-am făcut-o lui Naoko şi nu văd altă soluţie.
Cândva, demult, când mai eram tânăr şi când amintirile îmi erau încă foarte limpezi, am încercat de câteva ori să scriu despre Naoko, dar n-am fost niciodată capabil să aştern pe hârtie măcar un singur rând. Ştiam că dacă am să scriu primul rând, restul avea să curgă de la sine, dar nu m-am simţit în stare. Amintirile erau prea vii şi poate de aceea nu ştiam cu ce să încep. Aveam senzaţia că dacă le cuprind pe toate într-o carte, aceasta va arăta precum o hartă încărcată cu prea multe detalii şi tocmai din pricina aceea va fi greu de înţeles. Dar până la urmă am priceput… acum realizez că tot ceea ce pot să stochez în recipientul care se numeşte carte nu sunt decât amintiri imperfecte, gânduri imperfecte. Şi îmi dau seama că o înţeleg pe Naoko cu atât mai bine, cu cât amintirile legate de ea pălesc mai tare. Şi acum ştiu de ce m-a rugat să nu o uit niciodată. Naoko însăşi era conştientă de faptul că amintirile se vor şterge. De aceea m-a implorat să nu o uit niciodată şi să ţin minte că ea a existat.
Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate acestea pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit.
Demult, de fapt cu vreo douăzeci de ani în urmă, locuiam la cămin. Aveam optsprezece ani şi tocmai intrasem la facultate. Până atunci nu ştiusem mai nimic despre Tokyo şi era prima oară când stăteam fără părinţi. Îngrijoraţi de soarta mea, părinţii consideraseră că e mai bine pentru mine să locuiesc la cămin. Acolo aveam mesele asigurate, condiţii bune de trai şi se gândeau, probabil, că un tânăr neprihănit de optsprezece ani este mai în siguranţă în felul acesta. Bineînţeles se pusese şi problema banilor, pentru că era mult mai convenabil să stau la cămin decât să închiriez o cameră în oraş. Mobila era asigurată şi singurele lucruri care mă priveau erau aşternutul şi veioza. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi preferat să locuiesc într-un apartament închiriat, care să mă fi scutit de aglomeraţia din cămin, dar ştiind cât cheltuiesc părinţii mei cu taxele la acea universitate particulară, n-am obiectat câtuşi de puţin când s-a pus problema căminului. De fapt, nici nu-mi păsa unde locuiesc.
Căminul era situat în centrul oraşului, pe un platou de pe care se deschidea o privelişte superbă. Campusul cel mare era împrejmuit de un zid de beton, iar la poartă se înălţa un keyaki1 uriaş, despre care se spunea că atinsese vârsta de o sută cincizeci de ani. Dacă voiai să priveşti cerul stând sub el, din pricina frunzelor dese îţi era imposibil să distingi măcar un firicel de albastru. Cărarea pavată era puţin curbată în preajma copacului şi apoi continua, dreaptă, până în curtea interioară. De ambele părţi ale cărării se aflau, faţă-n faţă, două clădiri din beton, cu câte două etaje fiecare. Numeroasele ferestre îţi lăsau impresia că cele două clădiri arată ca o închisoare sau că închisoarea a fost transformată în cămin. Totuşi, nu era deloc murdar acolo şi nici nu aveai senzaţia de întuneric apăsător. Prin ferestrele deschise se auzeau radiourile, iar perdelele erau de culoare bej ca să nu poată fi decolorate de soare.
Cărarea pavată ducea până în faţa clădirii centrale a căminului, o clădire cu un etaj. Parterul era ocupat de cantină şi de o baie mare, comună, cu toate facilităţile necesare, iar la etaj se aflau săli de cursuri, o sală de şedinţe şi chiar o încăpere pentru oaspeţi a cărei utilitate nu am înţeles-o niciodată. În apropierea clădirii centrale se afla al treilea cămin, care avea şi el două etaje. Grădina interioară era spaţioasă, iar aspersoarele din mijlocul peluzei sclipeau în lumina soarelui şi se învârteau cu regularitate. În spatele clădirii centrale se afla un teren de baseball, unul de fotbal şi şase terenuri de tenis. Căminul era înzestrat cu tot ce trebuia.
Exista totuşi o singură problemă serioasă. Complexul căminului se afla sub conducerea unei grupări suspecte care avea ca lider un extremist de dreapta şi mie, cel puţin, măsurile luate mi se păreau cam dubioase. Cred că orice student nou îşi putea da seama dacă citea regulamentul căminului. Pe faţă, se proclama „angajarea în educarea tineretului în spiritul înfloririi naţiunii” şi mulţi dintre cei care sprijineau acest „spirit” şi-au adus contribuţia financiară majoră la ridicarea complexului. Nimănui nu îi era însă clar ce se ascundea în spatele acestei demagogii. Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Unii spuneau că ar fi fost vorba de evaziune fiscală, alţii îl considerau doar un truc publicitar, iar alţii pretindeau că ridicarea căminului nu era decât o fraudă prin care nişte escroci încercau să obţină bani de pe urma unei proprietăţi imobiliare valoroase. Se pare însă că lucrurile erau mult mai complicate. Cineva spunea că scopul fondatorilor a fost înfiinţarea unui club al elitelor. Eu nu ştiu prea multe despre acest club, dar cert este că membrii lui se întruneau de câteva ori pe lună, împreună cu unii dintre fondatori, iar cei care intrau în acest club nu aveau motive de îngrijorare în legătură cu găsirea unui loc de muncă la terminarea facultăţii. Nu ştiu nici acum care dintre supoziţii ar fi adevărată, dar tot ce pot spune este că atmosfera de acolo era destul de „dubioasă”.
Mi-am petrecut doi ani buni (din primăvara anului 1968 până în primăvara anului 1970) în acest cămin „dubios”. Nu îmi dau seama cum am rezistat acolo atâta vreme, deşi pentru studenţi nu avea prea mare importanţă dacă cei de la conducere erau de dreapta sau de stânga, dacă erau şireţi sau ipocriţi.
Fiecare zi la cămin începea cu înălţarea solemnă a steagului. Normal că se cânta şi imnul. Aşa cum nu lipsesc marşurile din ştirile sportive, tot aşa nu se putea înălţa steagul fără să se cânte imnul. Steagul se afla fix în centrul curţii interioare, ca să poată fi zărit de la absolut orice fereastră a celor trei clădiri ale căminului.
De steag răspundea şeful clădirii de est (cea în care mă aflam şi eu). Era un bărbat înalt, cu privirile dure, în jurul vârstei de şaizeci de ani. Părul aspru îi încărunţise pe alocuri, iar pe gâtul ars de soare avea o cicatrice lungă. Se zvonea că absolvise şcoala militară din Nakano, dar nimeni nu ştia cu siguranţă ce hram purta pe-acolo. Lângă el stătea un student care îndeplinea rolul de ajutor de stegar. Nici despre acest student nu se ştia mai nimic. Avea o tunsoare rotundă şi purta întotdeauna uniformă. Nu ştiam nici cum îl cheamă, nici în ce cameră locuieşte. Nu l-am întâlnit niciodată la cantină sau la baie şi nici măcar nu sunt sigur că era student… dar probabil că era din moment ce purta uniformă —şi „Uniformă” i-a devenit în curând şi porecla. Spre deosebire de domnul care absolvise şcoala din Nakano, acesta era scund, rotofei, palid la faţă. Cei doi indivizi ciudaţi răspundeau de înălţarea steagului Hi no maru2 în fiecare dimineaţă.
La începutul vieţii mele de student căminist, mă sculam special dimineaţa la ora şase ca să privesc acel ritual patriotic. Cei doi apăreau lângă steag exact în momentul când la radio se dădea ora exactă. „Uniformă” purta, normal, uniformă şi pantofi negri din piele, iar Nakano purta o bluză sau un pulover şi tenişi albi. Uniformă avea cu el o cutie din lemn, pe care o purta ceremonios, iar Nakano ducea un casetofon Sony. Nakano punea casetofonul la baza catargului, iar „Uniformă” deschidea cutia din care scotea un steag frumos împăturit. Îl oferea reverenţios lui Nakano, care îl prindea de frânghia catargului în aşa fel încât să scoată în evidenţă frumuseţea cercului roşu, reprezentând soarele, pe o suprafaţă întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa butonul.
Kimigayo3.
Steagul urca şi urca. Pe la versul „pietricelele să devină pietre”, steagul era pe la jumătatea catargului şi apoi ajungea imediat în vârf. Cei doi stăteau în poziţie de drepţi, cu privirile aţintite la steag. Era o privelişte extraordinară, mai cu seamă în zilele senine, când bătea puţin vântul.
Ritualul de coborâre a steagului, seara, era în mare, acelaşi. Doar gesturile erau inverse. Steagul cobora încet-încet şi intra în cutia de lemn. Peste noapte nu se lăsa niciodată steagul afară.
Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.
Conform regulamentului căminului, studenţii din anii I şi II stăteau câte doi în cameră, iar cei din anii III şi IV aveau camere individuale. Camera pentru două persoane măsura cam şase rogojini4, mai degrabă lungă decât lată, iar ferestrele erau prevăzute cu cercevele din aluminiu. În dreptul lor se găseau două birouri şi două scaune, dispuse astfel încât ocupanţii camerei să poată învăţa spate-n spate. În partea stângă a uşii se aflau două paturi de campanie. Mobila era solidă şi extrem de simplă, incluzând de fapt doar două dulăpioare, câteva rafturi prinse în perete şi o măsuţă mică pentru cafea. Oricât ai fi fost de generos în aprecieri, tot nu puteai califica un asemenea locşor ca fiind poetic. Pe majoritatea rafturilor din camere se găseau radiouri, uscătoare de păr, oale electrice sub presiune, reşouri, cafea instant, pliculeţe cu ceai, zahăr cubic, tigăi şi boluri pentru ramen5. Pe pereţi erau prinse cu ace fotografii reprezentând femei sumar îmbrăcate sau afişe furate de la filme pornografice. Un individ avea lipită pe perete o fotografie ce reprezenta doi porci împerechindu-se, dar aceasta era o excepţie printre cele cu femei goale, cântăreţe şi actriţe. Pe rafturi se aflau manuale, dicţionare şi romane.
Pentru că locuiau doar băieţi în cămin, camerele erau înspăimântător de murdare. Cojile mucegăite de mandarine se prinseseră de fundul coşurilor de gunoi; în cutiile de conserve transformate în scrumiere, straturile de mucuri de ţigări atingeau zece centimetri, iar când începeau să ardă mocnit, erau stinse cu cafea sau bere, emanând un miros acru, insuportabil. Bolurile şi farfuriile erau pline de funingine şi de grăsime, iar pe jos erau împrăştiate ambalaje de ramen, cutii goale de bere, conserve sau capace de toate felurile. Nimănui nu-i dădea prin minte să măture şi să arunce murdăria la coşul de gunoi. Orice adiere stârnea adevăraţi nori de praf. Camerele duhneau îngrozitor şi fiecare îşi avea mirosul ei aparte, dar, în mare, el provenea de la transpiraţie, de la mirosul individual şi de la gunoi. Hainele murdare erau aruncate grămadă sub paturi şi cum nimeni nu se gândea să-şi aerisească cu regularitate aşternutul, pernele emanau un miros de transpiraţie care nu părea să mai dispară vreodată. Privind în urmă, mă mir şi acum că toată mizeria de acolo n-a dat naştere unor epidemii devastatoare.
În comparaţie cu ce vă descriam înainte, camera mea era curată ca o încăpere de morgă. Duşumeaua şi ferestrele nu aveau nici o pată, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână, creioanele erau la locul lor în suporturi, perdelele erau spălate o dată pe lună, şi asta deoarece colegul meu de cameră era de-a dreptul maniac când era vorba de curăţenie. Nimeni nu mă credea când povesteam că spală până şi perdelele. Cred că nimănui nu-i dăduse prin cap că perdelele se pot spăla şi ele. Toată lumea se gândea, probabil, că aparţin ferestrelor şi atât.
— Individul nu e normal, afirmau cu toţii, catalogându-l ca fiind nazist sau poreclindu-l Cavaleristul.
Nu aveam nici măcar o fotografie indecentă pe pereţi. Singura noastră poză reprezenta un canal din Amsterdam… Când mi-am lipit şi eu un nud pe pereţi, tipul a protestat:
— Eee-u, Watanabe, e-eu nu p-pot s-să s-sup-port aşa c-ceva.
Nudul a dispărut într-o clipă şi locul lui a fost luat de canalul din Amsterdam, dar cum nu ţineam la nud în mod deosebit, n-am făcut scandal.
Cei care intrau în camera noastră se mirau când vedeau o asemenea fotografie pe pereţi şi nu-i înţelegeau rostul.
— Cavaleristul se masturbează privind-o, le spuneam eu în glumă. Glumă-glumă, dar lumea a luat-o în serios şi încă atât de serios, încât ajunsesem şi eu să cred că e adevărat.
Toată lumea mă compătimea că îl am pe Cavalerist coleg de cameră, dar mie nu mi se părea chiar atât de îngrozitor. Mă lăsa în pace atâta vreme cât îmi păstram partea mea curată şi pentru că stăteam cu el, totul era mult mai simplu. El spăla, el aerisea aşternuturile, el arunca gunoiul. Mă adulmeca şi-mi sugera chiar să fac baie dacă eram prea ocupat şi neglijam acest aspect câteva zile. Ba chiar ajunsese să-mi spună când să merg la frizer şi când să-mi tai firele de păr din nas. Singurul lucru care mă deranja era faptul că dădea cu tone de insecticid când apărea un gândac rătăcit, iar eu mă vedeam nevoit să mă retrag în mizeria din vecini.
Cavaleristul urma secţia de geografie a unei facultăţi de stat.
— Ştii, e-eu învăţ h-hă-hărţi, m-a anunţat el când ne-am cunoscut.
— Îţi plac hărţile? l-am întrebat.
— Îhî. După ce termin facultatea, v-vreau să mă angajez la Institutul Naţional de Geografie şi să fac h-hă-hărţi.
Am fost chiar impresionat de visurile şi de ţelurile pe care ţi le poate oferi viaţa. Acesta a fost unul dintre primele lucruri care m-au impresionat când am venit la Tokyo. Da, într-adevăr este nevoie şi de oameni pe care să-i intereseze şi chiar să-i pasioneze hărţile… nu mulţi, dar e nevoie, chiar mare nevoie. Ceea ce mi s-a părut însă ciudat era faptul că un om care se bâlbâia mai ales când rostea cuvântul „hartă” dorea să lucreze chiar la Institutul Naţional de Geografie. Uneori nu se bâlbâia deloc, dar când rostea cuvântul „hartă”, era bâlbâit sută la sută.
— T-t-tu în ce te specializezi? m-a întrebat el.
— Teatru, am zis eu.
— Teatru… adică faci spectacole?
— Nu chiar. Citesc piese de teatru, cercetez… Racine, Ionesco, Shakespeare, chestii de astea.
Mi-a spus că a auzit de Shakespeare, dar de ceilalţi nu. Nici eu nu ştiam mare lucru despre alţii, dar măcar am auzit de ei la cursuri.
— Îţi plac piesele, nu? a zis el.
— Nu neapărat, am mărturisit eu.
Răspunsul meu l-a nedumerit şi când era nedumerit se bâlbâia şi mai tare. Îmi părea rău că-i făcusem una ca asta.
— Puteam să mă apuc de orice… etnologie, istoria Asiei. S-a întâmplat să aleg teatrul, şi-atât. A fost cea mai convingătoare explicaţie pe care m-am simţit în stare să i-o dau, dar nu l-a satisfăcut.
— Nu pricep, spuse el consternat. Mie îmi plac h-hă-hăr-hărţile şi de aceea învăţ despre h-hă-hăr-hărţi. De aceea am venit special la o universitate din Tokyo şi-i pun pe ai mei să-mi trimită bani. Dar tu… În cazul tău se pare că lucrurile nu stau aşa.
Argumentul lui părea solid. Am renunţat să-i mai explic. Apoi am luat nişte beţe de chibrituri şi am tras la sorţi paturile: el pe cel de sus, eu pe cel de jos.
Purta întotdeauna cămaşă albă, pantaloni negri, pulover bleumarin. Era înalt, cu pomeţi proeminenţi, părul scurt. Când mergea la ore, se îmbrăca în uniformă, iar servieta şi pantofii erau negri. Arăta ca un student tipic de dreapta şi de aceea toţi colegii îi spuneau Cavaleristul, dar bietul de el n-avea absolut nici o legătură cu politica. Spunea că poartă mereu uniformă pentru că e complicat să decidă cu ce să se îmbrace în fiecare zi. Singurele lucruri care îl preocupau erau schimbările geologice care se produceau de-a lungul coastei mării şi noile tuneluri construite pentru linii ferate. Dacă apuca să abordeze asemenea subiecte, se bâlbâia, se ambala şi nu-l mai oprea nimeni o oră-două. Trebuia s-o iau la fugă sau să adorm ca să-l fac să tacă.
Se trezea în fiecare dimineaţă la ora şase cu Kimigayo pe post de ceas deşteptător, aşa că nu se poate spune că ritualul înălţării steagului nu a avut nici un efect asupra lui. Se îmbrăca, mergea la baie, se spăla pe faţă. Îi lua teribil de mult timp să se spele pe faţă, încât ajunsesem să cred că-şi scoate fiecare dinte din gură şi îl spală separat. Când se întorcea în cameră, îşi scutura prosopul de câteva ori, având grijă să nu-i rămână vreo cută şi apoi îl aşeza la uscat pe calorifer, iar periuţa de dinţi şi săpunul le punea la locul lor. Apoi deschidea radioul şi făcea gimnastică.
Eu obişnuiam să citesc seara până târziu şi puteam să dorm dimineaţa liniştit până la ora opt. Chiar dacă el se scula şi începea să-şi târşâie paşii prin cameră şi să facă gimnastică, eu tot mai reuşeam uneori să dorm, şi încă bine. Dar când ajungea la partea cu săriturile, n-aveam cum să nu mă trezesc. Când începea să sară – şi zău că sărea tare sus! —, se cutremura patul ori de câte ori atingea podeaua. Am răbdat trei zile. Mi s-a spus că pentru a rezista la viaţa în comun trebuie să treci cu vederea anumite lucruri. Da, aşa o fi, mi-am zis eu, dar în a patra zi n-am mai rezistat.
— Ia ascultă, nu poţi să faci gimnastica asta pe acoperiş? am zis eu apăsat. Nu pot să dorm când sari în halul ăsta!
— Păi, e şase şi jumătate, zise el uimit de tonul meu.
— Ştiu şi eu că e şase şi jumătate, numai că asta e o oră la care eu vreau să dorm. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar mie aşa îmi prieşte.
— Nu se poate să sar pe acoperiş. Dacă sar pe acoperiş, vecinii de la doi or să bombăne. Sub noi nu e decât o magazie, aşa că nu se supără nimeni.
— Ieşi în curte! Du-te pe pajişte!
— Nici acolo nu se poate. Nu am radio şi apoi am nevoie de priză. Fără radio nu pot face gimnastică.
Avea dreptate. Radioul lui era o vechitură nenorocită fără baterii, iar al meu era un tranzistor portabil, dar nu mergea decât pe ultrascurte. Nu prindeam decât muzică.
— A, mi-a venit o idee! Hai să facem un compromis, am zis eu. N-ai decât să-ţi faci gimnastica de dimineaţă, dar renunţă la partea cu săriturile. Faci prea multă gălăgie! Ce zici?
— Să-săr-sărituri? Ce să-săr-sărituri? întrebă el teribil de uimit.
— Păi, sari în sus şi-n jos.
— Eu nu fac aşa ceva.
Începuse să mă doară capul. Voiam să renunţ, dar m-am gândit că-i mai bine să-mi spun punctul de vedere până la capăt, să-l fac să priceapă ce anume mă deranjează. M-am ridicat, am fredonat melodia de la postul de radio NHK pentru programul de gimnastică ritmică şi am început să sar.
— Uite, despre partea asta e vorba. Vezi că există?
— A, asta? Da, ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama.
— Acum înţelegi? l-am întrebat eu aşezându-mă pe marginea patului. Te rog, renunţă la partea cu săriturile şi lasă-mă să dorm. În rest nu mă deranjează nimic.
— Dar mi-e imposibil, spuse el serios. Nu pot să renunţ la nimic. Fac aceste mişcări în fiecare zi, de zece ani, şi o dată ce le încep, ele merg a-a-au-auto-mat. Dacă sar peste o singură mişcare, se duc t-t-to-toate naibii.
Nu mai aveam replică. Ce puteam să mai spun? Cea mai rapidă cale de a pune capăt calvarului ar fi fost să aştept să plece din cameră şi să-i arunc vechitura aceea de radio pe fereastră, dar ştiam că un asemenea gest ar fi pornit un scandal de nedescris. Cavaleristul era un individ care ţinea la lucrurile lui ca la ochii din cap. Mi-a zâmbit când m-a văzut stând neputincios pe marginea patului şi a încercat să mă consoleze:
— Hai, Watanabe! Ce-ar fi să te scoli şi tu devreme şi să faci gimnastică cu mine?
Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi a plecat la cantină.
Naoko s-a prăpădit de râs când a auzit că am făcut gimnastică, dimineaţa, împreună cu Cavaleristul. Nu încercasem să o amuz, dar până la urmă am râs şi eu. Chiar nu mai râsesem de mult cu atâta poftă.
Am coborât din tren la staţia Yotsuya şi am luat-o pe digul de lângă gară. Era duminică după-amiază, pe la jumătatea lunii mai. Ploaia încetase până spre prânz şi vântul dinspre sud alungase de tot norii denşi. Frunzele verzi, sclipitoare ale cireşilor se unduiau în bătaia vântului şi lăsau să se reflecte pe ele lumina soarelui. Era cald, ca la început de vară. Lumea îşi ţinea puloverele şi hainele pe umeri sau le ducea în mână. Păreau cu toţii fericiţi în acea duminică însorită. Tinerii care jucau tenis pe terenurile de dincolo de dig îşi scoseseră cămăşile şi rămăseseră în pantaloni scurţi. Doar două călugăriţe, care şedeau pe o bancă, îmbrăcate în uniforma lor de iarnă, nu păreau prea încălzite, deşi păreau că se bucură să pălăvrăgească la soare.
După cincisprezece minute de plimbare am simţit că m-am încins şi mi-am scos cămaşa de bumbac, rămânând în tricou. Naoko şi-a suflecat mânecile bluzei de trening până la cot. Bluza se decolorase probabil de la spălat şi aveam impresia că am mai văzut-o îmbrăcată cu ea, dar nu-mi aminteam exact. Posibil să fi fost doar o impresie, pentru că nu am cum să ţin minte prea multe amănunte din vremea aceea.
— Cum îţi place viaţa în comun? m-a întrebat ea. Te amuză să stai cu atâta lume la un loc?
— Păi, ştiu eu, n-a trecut decât o lună. Nu-i chiar atât de rău, oricum nu insuportabil.
S-a oprit în faţa unei ţâşnitoare şi a băut o gură de apă, s-a şters cu o batistă pe care o scosese din buzunarul pantalonilor şi apoi s-a aplecat şi şi-a legat din nou şireturile de la pantofi.
— Crezi că eu aş suporta o asemenea viaţă?
— Adică viaţa în comun?
— Da, răspunse Naoko.
— Depinde cum iei lucrurile. Sunt o grămadă de nimicuri care te pot deranja: regulamentul căminului, indivizi care fac pe nebunii de nu le ajungi la nas nici cu prăjina, colegul de cameră care face gimnastică dimineaţa la şase şi jumătate, când începe programul de gimnastică la radio. Dar dacă te gândeşti că probleme există peste tot, nu te mai deranjează. Dacă nu ai unde să stai în altă parte, atunci poţi să trăieşti bine şi la cămin.
— Aşa o fi.
Naoko părea că se gândeşte adânc la ceva. M-a privit apoi cercetător de parcă eram un obiect straniu. Abia în clipa aceea am realizat cât sunt de limpezi ochii ei şi mi-a tresărit inima. De fapt, până atunci nu mai avusesem ocazia să o privesc în felul acesta, deoarece era prima oară când ne plimbam amândoi şi când stăteam atât de mult de vorbă.
— Vrei să te muţi şi tu la cămin?
— Nu, dar mă întrebam cum o fi viaţa în comun. Şi… aveam de gând…
Muşcându-şi buzele, Naoko încerca să spună ceva, dar nu reuşea. Apoi oftă şi privi în jos, zicând:
— O, nu mai ştiu. Nu contează.
Aşa s-a terminat conversaţia noastră. Ea mergea în continuare spre est şi eu păşeam puţin în urma ei.
Nu o mai văzusem pe Naoko de aproape un an de zile, timp în care slăbise şi se schimbase mult. Obrajii bucălaţi, care fuseseră o particularitate a ei, erau acum supţi, iar gâtul părea mai firav. Nu vreau să spun că era numai piele şi os sau că părea bolnavă, dar slăbise într-un fel al ei, de parcă se ascunsese într-un loc strâmt şi lung o bună bucată de timp, ca să mi se arate apoi atât de suplă. Era mult mai drăguţă decât mi-o aminteam eu. Am vrut să-i spun asta, dar n-am găsit cuvintele potrivite şi am renunţat.
Nu stabilisem o întâlnire, ci am dat peste Naoko întâmplător în trenul de pe linia Chűô. Ea ieşise din casă cu intenţia de a vedea, singură, un film, iar eu eram decis să dau o raită prin librăriile din Kanda. Nici unul dintre noi nu avea vreo treabă urgentă, aşa că atunci când Naoko a zis să coborâm din tren, am coborât, şi asta se întâmpla chiar la staţia Yotsuya. Când am rămas numai noi doi, am constatat că nu prea aveam ce discuta şi n-am înţeles deloc de ce propusese Naoko să coborâm din tren. De fapt, de la bun început nu am prea avut ce să ne spunem unul altuia.
Când am ieşit din gară, a luat-o înainte fără să scoată un cuvânt, iar eu m-am văzut nevoit să merg în urma ei, la distanţă de vreun metru. Aş fi putut să micşorez distanţa dintre noi, dar ceva mă împiedica parcă, aşa că nu făceam decât să-i privesc spatele şi părul negru, drept. Părul îi era prins cu o agrafă mare, maro şi când întorcea puţin capul, îi zăream urechea mică, albă. Din când în când îmi adresa şi câte un cuvânt. Uneori aveam ce să-i răspund, alteori erau vorbe fără noimă sau chiar nu auzeam ce spune, dar se pare că ea nu se sinchisea nici dacă-i răspundeam, nici dacă nu-i răspundeam. Când termina ce avea de spus, îşi vedea mai departe de drum. Eu mă consolam în sinea mea, gândindu-mă că e o zi frumoasă pentru plimbare.
După felul cum mergea, pentru Naoko nu părea însă o simplă plimbare. La Iidabashi a luat-o la dreapta, până la şanţul cu apă ce împrejmuia castelul, a traversat intersecţia de la Jinbocho, a urcat panta de la Ochanomizu şi a ieşit în Hongo. De acolo, a mers pe linia troleibuzului până la Komagome. Mărturisesc că am făcut ceva drum. Când am ajuns la Komagome, soarele apusese deja şi era o seară liniştită de primăvară.
— Unde suntem? întrebă Naoko de parcă era picată din cer.
— Komagome, am spus eu. Nu ştiai? Am ocolit mult.
— De ce-am venit aici?
— Tu ai venit aici. Eu n-am făcut decât să merg în urma ta.
Am intrat într-un restaurant mic de lângă staţie ca să mâncăm nişte tăiţei. Fiindcă-mi era sete, am băut o bere. De când am făcut comanda şi până am terminat de mâncat, nici unul dintre noi nu a scos o vorbă. Fiind obosit de atâta umblat, stăteam pur şi simplu prăbuşit în scaun, iar Naoko îşi ţinea mâinile pe masă, cu gândurile departe. La ştirile de la televizor se anunţa că, fiind duminică, toate parcurile de distracţie erau pline de lume. Şi noi doi n-am făcut nimic decât să venim pe jos de la Yotsuya până la Komagome, gândii eu.
— Eşti în formă, i-am spus eu după ce am terminat de mâncat.
— Te miră?
— Da.
— Poate nu ştiai că în şcoala gimnazială eram alergătoare de fond, adică alergam zece-cincisprezece kilometri. În plus, tatălui meu îi plăcea enorm de mult să urce pe munte, aşa că mă lua şi pe mine în fiecare duminică. Muntele începea în spatele casei noastre… aşa că e normal să am picioare zdravene.
— Dacă mă uit bine la ele, n-aş zice.
— Da, ştiu, răspunse ea. Toată lumea mă consideră fragilă, dar nu trebuie să judeci un om numai după aparenţe, spuse ea, zâmbind.
— Îmi pare rău că trebuie să mărturisesc, dar sunt epuizat.
— Regret nespus că te-am târât după mine toată ziua.
— Îmi pare bine că am avut ocazia să stăm de vorbă. N-am mai făcut-o până acum, numai noi doi… am zis eu, încercând fără succes să-mi amintesc despre ce am vorbit.
Ea se juca cu scrumiera de pe masă.
— Ăăă, dacă vrei… dacă nu te deranjează… dacă poţi… ai vrea să ne mai întâlnim? Ştiu că n-am nici un drept să te rog aşa ceva.
— Cum adică, „drept”? am întrebat eu, uimit. Ce vrei să spui?
Ea s-a înroşit. Poate a surprins-o reacţia mea.
— Nu prea ştiu cum să-ţi explic, încerca Naoko să se scuze. Şi-a suflecat mânecile de la bluza de trening până peste coate şi apoi le-a lăsat iar în jos. Puful de pe braţele ei strălucea auriu în lumina gălbuie din restaurant. Nu voiam să spun chiar „drept”, continuă ea, voiam să spun altfel.
Cu coatele pe masă, se uita la calendarul de pe perete de parcă spera să găsească acolo cuvântul potrivit, dar se părea că nu-l găseşte. A oftat adânc, a închis ochii şi a început să se joace cu agrafa din păr.
— Nu mă deranjează, am spus eu. Cred că ştiu ce voiai să spui, dar nici eu nu găsesc cuvântul potrivit.
— Niciodată nu pot să spun ceea ce vreau, continuă Naoko. Mi se cam întâmplă de la o vreme. Încerc să zic ceva, dar nu rostesc decât cuvinte aiurea sau spun exact altceva decât ceea ce intenţionasem. Vreau să o dreg, dar iese şi mai prost. Îmi pierd şirul şi uit cu ce am început. Am senzaţia că mă dedublez şi joc leapşa singură. Jumătate din mine o aleargă pe cealaltă jumătate în jurul unui stâlp gros. La fel şi cu vorbele. Cealaltă jumătate ştie ce cuvinte se potrivesc, dar jumătatea de aici nu le prinde.
Naoko ridică ochii şi mă privi.
— Înţelegi ce vreau să spun?
— Mai mult sau mai puţin, toată lumea are senzaţia aceasta, am asigurat-o eu. Fiecare încearcă să spună ceva, dar până la urmă nu reuşeşte să exprime ceea ce simte şi se enervează.
— Nu-i doar asta. Naoko păru dezamăgită de răspunsul meu.
— Oricum, mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim. Sunt întotdeauna liber duminica şi plimbarea mi-ar prinde bine.
Am luat trenul pe linia Yamanote şi Naoko a coborât la staţia Shinjuku pentru a trece pe linia Chűô. Locuia într-un apartament mic, închiriat, în Kokubunji.
— Ia ascultă, s-a schimbat ceva în felul meu de a vorbi? m-a întrebat ea la despărţire.
— Am impresia că s-a schimbat ceva, am zis eu, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Ca să fiu sincer, ştiu că ne întâlneam deseori pe vremuri, dar nu ţin minte să fi stat prea mult de vorbă.
— Da, cred că aşa şi e, confirmă ea. Aş putea să-ţi dau un telefon sâmbătă?
— Da, normal. Aştept telefonul tău, i-am zis eu.
Pe Naoko am cunoscut-o în primăvara celui de-al doilea an de liceu. Şi ea era în anul doi şi urma o şcoală de elită, aflată sub patronajul unei misiuni creştine. Era atât de rafinată atmosfera din liceul ei, încât erai considerat prost şi lumea te arăta cu degetul dacă învăţai prea mult. Naoko era iubita celui mai bun prieten al meu, Kizuki – prieten în adevăratul sens al cuvântului. Cei doi fuseseră prieteni intimi încă din fragedă pruncie, iar casele lor se aflau la o distanţă nu mai mare de două sute de metri.
Asemeni tuturor perechilor cuplate încă din copilărie, relaţia dintre Naoko şi Kizuki era foarte deschisă şi nu prea căutau să fie doar ei singuri. Se vizitau, luau cina împreună cu familia, jucau mahjong. Ne întâlneam şi noi mereu, iar uneori Naoko mai venea cu câte o colegă de clasă şi mergeam cu toţii la grădina zoologică, la ştrand sau la cinema. Ca să fiu sincer, toate fetele pe care le aducea Naoko erau drăguţe, dar prea rafinate pentru mine şi de aceea mă simţeam mult mai bine în compania colegelor mele, care nu erau deloc cu nasul pe sus. Nu prea pricepeam eu ce e în căpşorul drăgălaşelor pe care le aducea Naoko şi probabil că nici ele nu mă înţelegeau.
După o vreme, Kizuki a încetat să-mi aducă vreo pereche şi ne întâlneam doar noi trei. Poate părea ciudat, dar aşa mă simţeam cel mai bine. Când era şi a patra persoană, atmosfera devenea un pic cam stânjenitoare. Când eram doar noi trei, ne simţeam ca într-o dezbatere televizată: eu eram oaspetele, Kizuki, talentata gazdă, iar Naoko, asistenta lui. Kizuki era grozav când se afla în centrul atenţiei. Era uneori sarcastic şi de aceea lumea îl considera arogant, dar adevărul e că era băiat bun şi cinstit. Avea întotdeauna grijă să ni se adreseze şi mie şi lui Naoko, să glumească cu amândoi la fel, astfel încât nici unul dintre noi să nu se simtă în plus. Dacă vreunul dintre noi tăcea prea mult, Kizuki îl provoca şi-l făcea să vorbească. Atunci gândeam că trebuie să-i fie foarte greu, dar pe urmă am observat cu câtă uşurinţă se adapta la orice situaţie şi cu cât tact manevra totul. În plus, avea marele talent de a lua din conversaţia neinteresantă doar părţile interesante, iar în prezenţa lui te simţeai de parcă ai fi fost cel mai grozav om din lume şi de parcă ai fi avut cea mai interesantă viaţă.
Cu toate acestea, nu era deloc sociabil şi, în afară de mine, nu s-a mai împrietenit cu nimeni la şcoală. N-am înţeles niciodată de ce un individ atât de inteligent şi un interlocutor atât de agreabil nu a căutat să-şi valorifice talentele într-un cerc mai larg de cunoştinţe şi se mulţumea doar cu acest trio al nostru. Şi n-am priceput nici de ce m-a ales pe mine ca prieten. Mie îmi plăcea să citesc cărţi singur, să ascult muzică singur, eram un individ obişnuit care nu se remarca prin nimic, aşa că nu ştiu ce l-a determinat pe unul ca el să pună ochii tocmai pe mine, când avea de unde alege. Cu toate acestea, noi doi ne-am înţeles extraordinar de la bun început. Tatăl lui era un dentist renumit şi ei trăiau pe picior mare.
— N-ai vrea să-ţi prezint şi ţie o fată duminică? m-a întrebat el de îndată ce ne-am cunoscut. Prietena mea urmează un colegiu de fete şi-ţi aduce şi ţie una drăguţă, dacă vrei.
— De acord, am zis eu.
Aşa am cunoscut-o pe Naoko.
Noi trei petreceam mult timp împreună, dar ori de câte ori pleca Kizuki din cameră, eu şi Naoko nu prea vorbeam. Nu ştiam despre ce să vorbim şi de fapt nici nu exista un subiect comun de discuţie. În loc să vorbim, beam apă, ne jucam cu obiectele de pe masă şi aşteptam să se întoarcă Kizuki ca să urnească conversaţia. Naoko nu prea era vorbăreaţă, iar mie îmi plăcea mai degrabă să ascult decât să vorbesc, aşa că întotdeauna mă simţeam stânjenit când rămâneam doar cu Naoko. Nu vreau să spun că eram incompatibili, dar pur şi simplu nu aveam despre ce vorbi.
M-am întâlnit cu Naoko, singură, doar o dată, la două săptămâni după înmormântarea lui Kizuki. Pentru că aveam de pus la punct nişte lucruri, am stat de vorbă într-o cofetărie, dar după ce am terminat, n-am mai avut ce vorbi. Am încercat să abordez câteva subiecte, dar fără succes, iar dacă Naoko zicea ceva, glasul ei avea ceva tăios. Părea supărată pe mine şi eu nu înţelegeam de ce. Nu ne-am mai văzut până în ziua în care ne-am întâlnit întâmplător pe linia Chűô din Tokyo, un an mai târziu.
Probabil că Naoko era supărată pe mine pentru că fusesem ultimul care l-a văzut pe Kizuki în viaţă şi poate că ar fi vrut să fie ea cea care să îi spună ultimele cuvinte. Nu ştiu cum să spun, dar parcă o înţeleg. Dacă ar fi fost după mine, aş fi fost de acord să schimbăm rolurile, dar aşa a fost să fie, nu se mai putea schimba nimic.
Fusese o după-amiază frumoasă de mai. Kizuki mi-a propus să chiulim de la ultimele ore şi să mergem să jucăm biliard. Nici pe mine nu mă interesau materiile respective, aşa că am plecat amândoi de la şcoală şi am luat-o încet, pe deal în jos, până la sala de biliard de lângă port. Am jucat patru partide. După ce am câştigat-o pe prima fără nici un efort, Kizuki s-a pus serios pe treabă şi m-a bătut la celelalte trei. Conform obiceiului, eu am fost cel care a plătit. În timpul jocurilor n-a făcut nici o glumă, ceea ce mi s-a părut teribil de ciudat. După ce-am terminat, am fumat câte o ţigară.
— De ce eşti atât de grav? l-am întrebat eu.
— Pur şi simplu n-aveam chef să pierd astăzi, spuse Kizuki cu un zâmbet satisfăcut.
El a murit în noaptea aceea, în garaj. A tras un furtun de cauciuc de la ţeava de eşapament a maşinii lui, N-360, l-a băgat pe geam, a astupat toate încheieturile cu bandă adezivă şi a turat motorul. Nu am nici cea mai vagă idee în câte ore şi-a dat sufletul. Părinţii lui plecaseră în vizită la o rudă bolnavă, iar când s-au întors şi au deschis garajul, el era deja mort. Radioul mergea, iar sub ştergătorul de parbriz era prinsă o chitanţă de la benzinărie.
Kizuki nu lăsase nici un bilet. Nimeni nu-şi putea imagina motivul care l-a determinat să facă acest pas. Pentru că eu fusesem ultimul care stătuse de vorbă cu el, am fost chemat la poliţie şi a trebuit să dau o declaraţie. I-am spus ofiţerului care se ocupa de acest caz că prietenul meu nu m-a lăsat să înţeleg nici o clipă că ar avea de gând să se sinucidă şi că s-a comportat ca de obicei. Probabil că nu i-am făcut o impresie prea bună poliţistului, nici eu, nici Kizuki, de parcă ar fi fost normal ca acela care chiuleşte de la şcoală şi se duce să joace biliard să sfârşească prin a se sinucide. A apărut un articol mic în ziar şi cu aceasta, afacerea s-a încheiat. Părinţii lui Kizuki au dat maşina roşie N-360. O vreme, pe banca lui s-a aflat o floare albă.
În cele zece luni care au trecut de la moartea lui Kizuki şi până la absolvirea liceului am avut senzaţia că sunt incapabil să îmi găsesc un loc în lumea din jurul meu. M-am împrietenit cu o fată şi m-am culcat cu ea, dar legătura noastră n-a durat mai mult de jumătate de an. Nu mă atrăgea nimic la ea. Am dat examen de admitere la o facultate particulară din Tokyo, una pentru care nu trebuia să învăţ cine ştie cât, deşi nu mă prea atrăgea. Am intrat. Respectiva fată m-a rugat să nu plec la Tokyo, dar eu voiam să scap neapărat de Kobe, să încep o viaţă nouă într-un loc unde nu cunoşteam pe nimeni.
— Deci nu te mai interesează persoana mea de când te-ai culcat cu mine, mi-a zis, plângând.
— Nu-i adevărat, am replicat eu. Îmi doresc să plec din acest oraş.
Nu voia să înţeleagă, aşa că ne-am despărţit. În trenul de Tokyo m-am gândit la toate părţile ei bune, la tot ce a fost frumos şi mi-am regretat comportarea, dar oricum nu mai aveam ce să fac. Mi-am propus să o uit.
Singurul lucru pe care trebuia să îl fac o dată ce intram în cămin şi începeam o viaţă nouă era numai să nu mai iau lucrurile atât de în serios şi să mă detaşez de tot ce nu îmi convenea. Atât şi nimic mai mult. Să uit de mesele verzi de biliard şi de maşinile roşii N-360 şi de florile albe de pe bancă. Să uit de fumul negru, înalt, ce ieşea pe coşul crematoriului şi de prespapierul din încăperea în care am fost interogat la poliţie. La început mi s-a părut că reuşesc. Am făcut eforturi uriaşe să uit totul, dar în sufletul meu a rămas un gol uriaş. Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:
Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.
Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există în prespapier, în mingile roşii şi albe de pe masa de biliard. Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.
În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.
Încă mai aveam un gol în suflet în primăvara următoare, când am împlinit optsprezece ani. Luptam din răsputeri să nu pun totul la inimă, să nu fiu prea serios. Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea era un adevăr foarte serios, indiferent din ce unghi o priveai. Cu această contradicţie în suflet, mă învârteam într-un cerc vicios din care nu mai vedeam nici o ieşire. Dacă stau şi mă gândesc la zilele acelea, mi se par foarte ciudate. Să fii în floarea vieţii şi totuşi să te învârţi în jurul morţii.
Naoko mi-a telefonat sâmbăta următoare şi duminică ne-am întâlnit. Cred că pot să-i spun chiar rendez-vous, pentru că nu-mi vine în minte un cuvânt mai potrivit.
Ca şi data trecută, ne-am plimbat pe străzi. La un moment dat am intrat într-o cofetărie, am băut cafea, iar ne-am plimbat, seara am luat cina împreună şi ne-am despărţit. Ea a vorbit cu întreruperi, uneori chiar fără noimă, dar se părea că nu o deranjează şi nici eu n-am făcut vreun efort anume ca să întreţin o conversaţie. Am discutat despre tot ce ne-a dat prin cap – despre viaţa noastră zilnică, despre facultate —, dar doar frânturi, fără nici o legătură între ele. Despre trecut n-am pomenit nici un cuvânt. În mare, n-am făcut decât să ne plimbăm fără ţintă. Din fericire, Tokyo este un oraş imens şi oricât am fi umblat, nu am fi reuşit să-l parcurgem pe tot.
Ne întâlneam aproape săptămânal şi nu făceam altceva decât să ne plimbăm. Ea mergea înainte şi eu o urmam la câţiva paşi. Naoko avea multe şi variate agrafe şi întotdeauna îşi prindea părul astfel încât urechea dreaptă îi rămânea liberă. Pentru că la vremea aceea îi vedeam mai mult spatele, el este cel pe care mi-l amintesc şi acum mai bine. Ori de câte ori se simţea stânjenită, Naoko se juca cu agrafa. Când se pregătea să spună ceva, îşi tampona mai întâi gura cu batista. Obişnuindu-mă cu ticurile ei, a început să-mi fie dragă.
Naoko urma un colegiu de fete de la periferia oraşului Musashino6, colegiu renumit pentru predarea limbii engleze. În apropierea apartamentului în care locuia Naoko se afla un canal cu apă limpede şi uneori ne plimbam pe malul lui. Câteodată mă invita în casă şi îmi făcea ceva de mâncare, dar se pare că nici măcar atunci nu realiza că ne aflam doar noi doi în încăpere. Era o cameră ordonată, fără lucruri inutile în ea şi doar nişte ciorapi puşi la uscat lângă fereastră trădau faptul că acolo locuieşte o fată. Trăia modest şi simplu, fără prieteni. Cei care o cunoscuseră în anii liceului nu şi-ar fi putut-o imagina astfel. Atunci se îmbrăca cu mult gust şi era înconjurată de foarte mulţi prieteni. Când i-am văzut camera, mi-am dat seama că ea, ca şi mine, s-a înscris la colegiu ca să înceapă o viaţă nouă, departe de toţi cei pe care îi cunoştea.
— Ştii de ce am ales colegiul acesta? m-a întrebat ea, zâmbind. Pentru că nici una dintre fostele colege de liceu n-ar fi venit aici. Lumea se aştepta de la noi să mergem într-un loc mai şic. Înţelegi ce vreau să spun?
Nu pot să afirm că relaţia dintre mine şi Naoko nu avansa deloc. Încetul cu încetul, ea s-a obişnuit cu mine şi eu cu ea. După vacanţa de vară, când a început noul trimestru, Naoko a început să păşească pe stradă alături de mine de parcă era cel mai normal lucru pe care-l făcea. Am tras concluzia că Naoko mă considera acum un prieten, iar mie nu-mi displăcea deloc să merg alături de o fată atât de drăguţă. Am continuat să ne plimbăm prin tot oraşul Tokyo, fără nici o ţintă, urcând pante, traversând râuri şi trecând peste linii ferate. Umblam şi umblam, fără să ştim dinainte unde vom ajunge. Plimbările noastre semănau cu un ritual religios menit să ne vindece spiritele bolnave. Dacă începea să plouă, ne deschideam umbrelele şi ne continuam plimbarea.
A venit toamna şi campusul s-a acoperit de frunze de keyaki. Am simţit mireasma noului anotimp în prima zi când mi-am îmbrăcat puloverul. Deoarece mi se uzaseră pantofii, mi-am cumpărat alţii, din piele de căprioară.
Nu pot să-mi amintesc despre ce am vorbit cu Naoko atunci. Presupun că nimic special. Evitam să vorbim despre trecut şi doar foarte rar pronunţam numele lui Kizuki. Puteam să stăm faţă-n faţă, la o cofetărie, fără să scoatem o vorbă.
Lui Naoko îi plăcea când îi povesteam despre Cavalerist. Odată, acesta a avut întâlnire cu o fată (o colegă de la geografie, bineînţeles), dar s-a întors la cămin devreme şi era foarte posac. Era prin iunie.
— Ia ascultă, Watanabe, tu ce vorbeşti cu fe-fetele, în general?
Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar oricum nu şi-a ales bine omul căruia să-i pună o asemenea întrebare. În iulie, în absenţa Cavaleristului, cineva din cămin a luat de pe perete fotografia ce ilustra canalul din Amsterdam şi a lipit, în schimb, una cu podul Golden Gate din San Francisco. Individul a motivat că vrea să ştie cum reacţionează Cavaleristul la schimbare şi dacă se masturbează şi în prezenţa podului. I-am spus, mai târziu, că i-a plăcut fotografia, ceea ce a determinat pe altcineva să lipească o fotografie care reprezenta un aisberg. De fiecare dată când se schimba poza în absenţa lui, Cavaleristul se enerva.
— C-ci-cin-cine naiba face aşa ceva? a întrebat.
— Habar n-am, dar ce contează? Sunt fotografii frumoase. Ar trebui să fii recunoscător.
— Da, ai dreptate, dar mă deranjează.
Poveştile mele despre Cavalerist o distrau întotdeauna pe Naoko. Râdea rareori şi de aceea, ori de câte ori aveam prilejul, îi mai spuneam câte ceva despre colegul meu de cameră, deşi trebuie să mărturisesc că nu eram foarte încântat că mă foloseam de el în felul acesta ca să o distrez pe Naoko. Era fiul cel mic al unei familii nu prea înstărite şi mi se părea mult prea serios pentru vârsta lui. În plus, întocmirea hărţilor era visul mărunt al unei vieţi mărunte şi nu avea nimeni dreptul să se distreze pe seama lui.
Cu toate acestea, „glumele pe seama Cavaleristului” deveniseră indispensabile pentru locuitorii căminului şi nu aveam cum să le desfiinţez eu. În plus, îmi plăcea grozav să o văd pe Naoko zâmbind, aşa că am continuat să furnizez tuturor poveşti noi despre Cavalerist.
Naoko m-a întrebat o singură dată dacă nu am vreo iubită. I-am povestit despre cea de care mă despărţisem.
— Era drăguţă, am zis. Mi-a făcut plăcere să mă culc cu ea şi îi duc dorul din când în când, dar, ca să fiu cinstit, nu mi-a răscolit inima prea tare. Poate inima mea e de vină, poate sunt un insensibil şi în ea nu încape nimic altceva. Oare sunt incapabil să iubesc?
— N-ai fost niciodată îndrăgostit? a întrebat Naoko.
— Niciodată.
Nu m-a mai întrebat nimic altceva.
La sfârşitul toamnei, când bătea vântul rece, Naoko se lipea uneori de mine în timp ce ne plimbam. Îi simţeam respiraţia prin haina groasă, căptuşită. Îşi strecura braţul pe sub al meu, îşi băga mâna în buzunarul hainei mele, iar când era foarte frig, se agăţa de braţul meu şi începea să tremure. Îi luam gesturile ca atare, fără vreo semnificaţie anume. Eu mă plimbam întotdeauna cu mâinile în buzunare. Pantofii noştri cu tălpi de cauciuc nu scoteau nici un zgomot, cu excepţia momentelor când călcam pe frunze uscate de platan. Când auzeam zgomotele acelea, o căinam pe Naoko în sinea mea. Nu de braţul meu avea ea nevoie, ci de braţul „cuiva”. Nu de căldura mea avea nevoie, ci de căldura „cuiva”. Aveam o senzaţie de culpabilitate când îmi dădeam seama că eu sunt cel care se află în preajma ei.
Pe măsură ce înaintam în iarnă, privirile lui Naoko mi se păreau tot mai limpezi. Era o limpezime transparentă, greu de explicat. Uneori Naoko îşi fixa privirile asupra mea, aparent fără nici un motiv. Mă scruta până în străfunduri, lăsând impresia că e în căutare de ceva şi în asemenea momente mă simţeam trist şi aveam o senzaţie foarte ciudată.
Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva voia să-mi transmită ceva, ceva ce nu putea rosti în cuvinte, ceva ce nu pricepea chiar înainte de a se transforma în cuvinte, o senzaţie pe care nu şi-o putea explica şi de aceea nu o putea materializa în vorbe. In asemenea momente, ea se juca cu agrafa de păr, îşi tampona colţurile gurii cu batista sau privea în gol. Îmi doream să o iau în braţe când făcea asemenea gesturi, dar ezitam şi, până la urmă, renunţam. Mi-era teamă să nu o jignesc. De aceea, nu făceam altceva decât să ne plimbăm pe străzile oraşului Tokyo, iar Naoko îşi căuta cuvintele în spaţiu.
Colegii de cămin mă tachinau întotdeauna când mă suna Naoko şi când plecam duminica dimineaţa. Presupuneau – şi mi se pare normal – că mi-am găsit o iubită. Nu le-am dat nici o explicaţie şi nici nu simţeam nevoia să mă destăinuiesc, aşa că i-am lăsat să creadă ce le place. Când mă întorceam seara acasă, trebuia să fac faţă unei avalanşe de întrebări stupide: ce poziţii am mai inventat, cum s-a simţit ea, ce culoare avea lenjeria ei de corp. Le răspundeam întotdeauna în doi peri, amuzat.
Aşa a mai trecut un an şi am împlinit nouăsprezece. Soarele răsărea şi apunea în fiecare zi, steagul se înălţa şi cobora în fiecare zi. Duminica mă întâlneam cu iubita prietenului meu mort. Nu-mi era prea clar ce fac şi nici nu ştiam ce o să fac mai departe. La facultate, eram capabil să-i înţeleg pe Claudel, Racine, Eisenstein, dar nu mă atrăgeau aproape deloc. Printre colegi nu mi-am făcut prieteni, dar nici faţă de cei de la cămin nu mă simţeam mai apropiat. Aceştia credeau că vreau să mă fac scriitor, pentru că mă vedeau tot timpul citind. Nu mă gândisem să mă fac scriitor. De fapt, nu voiam să mă fac nimic.
Aveam de gând să vorbesc cu Naoko despre senzaţia aceasta, considerând că ea mă poate înţelege cel mai bine, dar n-am reuşit niciodată să-mi găsesc cuvintele potrivite. „Ciudat”, gândii eu. Se pare că m-am molipsit de la Naoko. Cred că-i boală gravă asta cu găsitul cuvintelor.
Sâmbăta seara stăteam în hol, lângă telefon şi aşteptam să mă sune Naoko. Cum cei mai mulţi studenţi erau plecaţi sâmbătă seara, holul era de obicei aproape gol. Obişnuiam să privesc la firicelele de lumină care pluteau în locul acela liniştit, făcând eforturi deosebite să-mi scrutez inima. Ce voiam de fapt? Şi ce voiau alţii de la mine? Nu am găsit nici un răspuns rezonabil. Uneori întindeam mâna încercând să prind firicelele de lumină, dar degetele mele nu se loveau de nimic.
Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să recitesc cărţile favorite. Printre autorii pe care-i iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin citind asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. Acesta a fost un alt motiv pentru care nu aveam cu cine sta de vorbă şi îmi plăcea să mă închid în lumea mea, cu cărţile mele. Le reciteam şi uneori închideam ochii şi inspiram adânc parfumul pe care-l emanau. Le adulmecam, le mângâiam şi mă simţeam fericit.
La vârsta de optsprezece ani, cartea mea favorită era Centaurul lui John Updike, dar după ce am citit-o de câteva ori, a început să-şi piardă din strălucire şi locul i-a fost luat de romanul Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Marele Gatsby a deţinut locul întâi în sufletul meu multă vreme. Când mi se făcea dor de roman, îl luam de pe raft, îl deschideam la întâmplare şi citeam câteva pasaje. Devenise pur şi simplu un obicei. Nu m-a dezamăgit nici măcar o dată, nu am găsit nici o pagină plictisitoare. Era splendid. Am vrut să le spun şi altora cât e de superb, dar nu-l citise nimeni din jurul meu şi nici nu părea că ar intenţiona cineva să citească Marele Gatsby. Nu era cel mai înţelept lucru să te apuci să-l recomanzi cuiva pe Scott Fitzgerald în anul 1968, chiar dacă gestul nu era considerat reacţionar.
Când am întâlnit, în sfârşit, pe cineva care citise Marele Gatsby, ne-am împrietenit pe loc. Îl chema Nagasawa şi era student la Facultatea de Drept din cadrul prestigioasei Tôdai7. Era cu doi ani mai mare decât mine şi locuia în acelaşi cămin, aşa că ne ştiam doar din vedere. Într-o zi stăteam pe un scaun de la cantină, la soare, şi citeam. Cel care se aşezase lângă mine m-a întrebat ce citesc.
— Marele Gatsby, am răspuns.
— Îţi place? m-a întrebat.
— Este a treia oară când îl citesc din scoarţă-n scoarţă. Cu cât îl citesc mai mult, cu atât găsesc mai multe pasaje care mi se par interesante.
„Individul acesta zice că a citit Marele Gatsby de trei ori”, a spus el ca pentru sine. „Ei bine, va fi prietenul meu.”
Şi aşa ne-am împrietenit. Asta se întâmpla în octombrie.
Cu cât îl cunoşteai mai bine pe Nagasawa, cu atât ţi se părea mai ciudat. Cunoscusem şi întâlnisem o mulţime de indivizi ciudaţi în viaţa mea, dar nici unul nu era atât de straniu ca Nagasawa. Era un cititor şi mai împătimit decât mine, dar îşi făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărţi ale autorilor care nu muriseră cu cel puţin treizeci de ani în urmă.
— Nu mă inspiră decât asemenea autori. Nu că nu aş avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărţi care nu au trecut prin botezul timpului. Viaţa e mult prea scurtă.
— Ce fel de cărţi vă plac, domnule Nagasawa8? l-am întrebat eu.
— Balzac, Dante, Joseph Conrad, Dickens, răspunse el prompt.
— Nu sunt chiar la modă.
— De aceea îi şi citesc. Dacă am citi doar ce citesc alţii, am ajunge să gândim ca toată lumea. Dar aşa ceva fac doar ţăranii şi cei din topor. Celor din lumea bună le-ar fi jenă să procedeze astfel. Ştii, Watanabe, că în căminul acesta doar noi doi suntem oameni adevăraţi? Restul sunt gunoaie.
M-a luat prin surprindere.
— De unde ştii?
— Pentru că aşa e. Ştiu. Se vede clar că suntem însemnaţi pe frunte. Şi, în plus, am citit amândoi Marele Gatsby.
Mi-am făcut un calcul rapid în minte.
— Da, dar n-au trecut decât douăzeci şi opt de ani de când a murit Scott Fitzgerald.
— Şi ce dacă? Ce contează doi ani? Scott Fitzgerald e un scriitor minunat!
Nimeni din cămin nu ştia că Nagasawa citeşte pe ascuns literatură clasică şi oricum n-ar fi contat chiar dacă ar fi ştiut cineva. Toată lumea îl considera foarte deştept. A intrat la Todai fără nici o problemă, a obţinut rezultate excelente, va da examen pentru a intra în Ministerul de Externe şi va ajunge probabil diplomat. Provine dintr-o familie foarte bună. Tatăl lui este proprietarul unui mare spital din Nagoya, fratele lui a absolvit secţia de Medicină din cadrul universităţii Todai şi într-o bună zi o să preia el activităţile spitalului. Este o familie perfectă. Nagasawa avea întotdeauna mulţi bani în buzunar şi se comporta excelent. Toată lumea îl trata cu respect şi nici măcar şeful căminului nu se încumeta să-i reproşeze ceva. Dacă Nagasawa ruga pe cineva să facă ceva, persoana respectivă făcea tot ce i se cerea.
Se pare că Nagasawa avea darul înnăscut de a atrage lumea, de a-i face pe cei din jur să-l asculte. Ştia să discute cu oamenii, să cântărească dintr-o privire situaţia, să dea instrucţiuni precise şi preţioase pe care ceilalţi le luau imediat în considerare. Aura de deasupra capului, asemenea unui nimb de înger, stătea parcă mărturie a existenţei lui cu totul speciale. Impunea oricui o teamă respectuoasă. De aceea au fost cu toţii şocaţi când Nagasawa m-a ales pe mine ca prieten, eu care eram un individ absolut obişnuit. Acesta a şi fost motivul pentru care unii, pe care abia îi cunoşteam, mă tratau şi pe mine cu un respect deosebit. Se pare însă că nimeni nu înţelegea de ce beneficiasem tocmai eu de o asemenea alegere, dar explicaţia era foarte simplă: nu-l adulam, aşa cum făceau alţii. Mă interesa mult firea lui ciudată şi complexă, dar niciodată nu m-am arătat interesat de rezultatele pe care le obţinea, de aura lui, de viaţa lui şi probabil că aceasta era o mare noutate pentru el.
În comportament, sărea de la o extremă la alta. Uneori, chiar şi faţă de mine, era extrem de drăguţ, iar alteori cumplit de maliţios. Putea fi la fel de bine foarte manierat sau foarte necioplit, deborda de optimism sau cădea în butoiul cu melancolie de nu-l mai recunoştea nimeni. Eu îi depistasem de la bun început toate calităţile şi defectele şi eram mirat că nu săreau în ochi şi altora. Individul trăia în propriul lui iad, unul cu totul special.
Eu am reuşit, totuşi, să-l văd întotdeauna într-o lumină favorabilă. Cea mai mare calitate a lui era cinstea. Nu minţea niciodată şi-şi recunoştea cu seninătate greşelile şi defectele. Nu încerca să ascundă lucrurile care l-ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă. În ceea ce mă priveşte, cu mine se purta frumos şi era foarte săritor. Dacă n-ar fi fost el, nu m-aş fi simţit nici pe departe atât de bine la cămin. Cu toate acestea, nu mi-am deschis niciodată inima în faţa lui şi, din acest punct de vedere, relaţia mea cu el se afla la polul opus celei pe care o avusesem cu Kizuki. Când l-am văzut prima oară beat, chinuind o fată, mi-am propus să nu-mi deschid inima faţă de Naşasawa indiferent ce se întâmpla.
În cămin circulau câteva legende legate de Nagasawa. Potrivit uneia dintre ele, Nagasawa a mâncat odată trei melci, iar conform alteia avea un penis mare şi s-a culcat cu mai bine de o sută de fete.
Legenda cu melcii era adevărată. Mi-a povestit el însuşi ce i s-a întâmplat.
— Am înghiţit trei melci.
— De ce naiba ai făcut aşa ceva? l-am întrebat eu.
— S-a întâmplat în anul în care m-am mutat la cămin. Erau tot felul de disensiuni între boboci şi studenţii mai mari şi au ţinut din aprilie până prin septembrie. Am început să discut cu studenţii mai mari ca repezentant al bobocilor. Erau extremişti de dreapta care voiau să pună lucrurile la punct cu săbii de kendô[9][10]
— Cum au fost?
— Cum au fost? Nu poate înţelege decât cine a trecut printr-o asemenea experienţă! Maaamă, cum alunecă pe gât şi cum fac poc în stomac! Sunt reeeeeci… şi-ţi rămâne apoi un gust în gură… Numai când îmi aduc aminte şi mă trec fiorii… Era cât pe-aci să-i vomit, dar am făcut eforturi disperate să mă abţin. Dacă i-aş fi vomitat, ar fi trebuit să-i înghit iar şi nu suportam ideea. Simţeam că o să mor, aşa că i-am ţinut bine în mine, pe toţi trei.
— Şi ce s-a întâmplat după aia?
— M-am dus în camera mea şi am băut apă sărată… câtă am suportat. Ce altceva puteam face?
— Da, aşa-i, am aprobat eu.
— De-atunci nu s-a mai luat nimeni de mine.
Nici măcar cei din anii mai mari. Nu mai e nimeni în cămin care să fi putut înghiţi trei melci!
— Te cred şi eu că nu e!
Cât despre mărimea penisului, nu mi-a fost greu să aflu. Am fost amândoi la baia comună şi am văzut cu ochii mei. Era într-adevăr mare, dar oricum mi se părea exagerată povestea cu cele o sută de fete cu care se culcase.
— Poate şaptezeci şi cinci, mi-a mărturisit el. Nu mi le amintesc pe toate, dar cu siguranţă au fost cel puţin şaptezeci.
I-am spus că m-am culcat doar cu o singură fată şi Nagasawa mi-a promis că mă ia cu el data viitoare când merge la fete.
Nu l-am crezut, dar s-a ţinut de cuvânt şi zău că a fost simplu. Mult prea simplu după ce m-am ameţit. Ne-am dus împreună la un bar din Shibuya sau Shinjuku (avea el barurile şi restaurantele favorite), am găsit o pereche de fete (lumea era plină de astfel de perechi), am băut cu ele, am stat de vorbă, ne-am dus la un hotel şi am făcut amor. Nagasawa nu spunea cine ştie ce, dar avea un fel de a vorbi care fermeca fetele, iar acestea se culcau cu el după ce se îmbătau. Cred că erau mândre să se afle în prezenţa unui băiat frumos, amabil şi deştept. Mi se pare teribil de ciudat, dar când eram cu el, parcă reuşeam şi eu să le fascinez. Nagasawa mă îndemna să le vorbesc şi fetele îmi răspundeau cu aceleaşi zâmbete admirative pe care i le adresau şi lui. Totul se datora şarmului pe care-l emana şi-l admiram mult pentru asta. În comparaţie cu el, talentul lui Kizuki de a întreţine o conversaţie îmi părea acum un simplu joc de copii, diferenţa de ţinută era ca de la cer la pământ, dar, oricât eram de prins în mrejele lui Nagasawa, îmi era dor de Kizuki. Abia acum realizam cât fusese de sincer. El întotdeauna împărtăşea tot ce ştia cu Naoko şi cu mine, pe când lui Nagasawa, forţa de atracţie pe care o exercita i se părea un simplu joc. Tot în joacă se culca şi cu fetele, neluând niciodată în serios vreo legătură sentimentală.
Nu-mi prea plăcea să mă culc cu fete pe care nu le cunoşteam. Mărturisesc că era o modalitate simplă de a-mi satisface nevoile biologice şi nu mă deranja pentru moment să le îmbrăţişez, dar era cumplită senzaţia de a doua zi dimineaţa. Când mă trezeam, mahmur, şi o vedeam pe necunoscuta de lângă mine, sforăind, mi se făcea greaţă. Camera duhnea a alcool, luminile care sclipeau în jur, patul şi perdelele aveau iz de bordel. Fata se scula, îşi căuta chiloţii şi, în timp ce-şi trăgea ciorapii, îmi spunea: „Sper că ai folosit prezervativ aseară. E cea mai proastă perioadă a mea”. Apoi se aşeza în faţa oglinzii, bombănea că o doare capul şi se enerva pe machiaj, îşi dădea din nou cu ruj şi îşi lipea genele false. Asemenea gesturi îmi displăceau teribil. Aş fi preferat să nu-mi petrec o noapte întreagă cu asemenea fete, dar nu puteam trage semnalul la miezul nopţii, întrerupând aventura (ar fi fost imposibil şi din punct de vedere fizic), aşa că trebuia să rabd până dimineaţa şi să mă întorc la cămin dezamăgit şi scârbit. Soarele sclipea orbitor, aveam gura pungă şi capul îmi părea că nu-mi aparţine.
După trei sau patru asemenea experienţe l-am întrebat pe Nagasawa:
— Nu ţi se pare lipsit de orice haz să te mai culci cu fete necunoscute din moment ce ai deja vreo şaptezeci la activ?
— Dacă ţi se par fără rost asemenea aventuri, asta dovedeşte că eşti un individ cu mult bun simţ. Felicitări! Nu ai nimic de câştigat dacă te culci cu femei necunoscute, una după alta. Nu faci decât să te epuizezi fizic şi să-ţi fie silă de tine însuţi. Am şi eu aceeaşi senzaţie.
— Atunci de ce naiba mai continui?
— Mi-e foarte greu să-ţi explic. Ştii ce spunea Dostoievski despre jocurile de noroc, nu? Aşa şi eu. Când te împresoară nenumărate posibilităţi, cel mai greu lucru este să închizi ochii şi să-ţi bagi capul în nisip ca struţul. Înţelegi ce vreau să spun?
— Oarecum.
— Păi, vine seara, fetele ies la plimbare în oraş, apoi merg să bea. Ele par în căutare de ceva şi eu le pot oferi ceea ce caută. E foarte simplu, nu? E ca şi când ai deschide robinetul şi ai bea apă. Pur şi simplu. Până să-ţi dai seama, le-am dat pe spate, şi ele, de fapt, tocmai asta voiau. Aşa ceva înţeleg eu prin „posibilitate” şi posibilităţi sunt peste tot în jurul tău. Poţi să închizi ochii şi să le ignori? Dacă ai ocazia să foloseşti o asemenea posibilitate, poţi să nu o iei în seamă?
— Eu nu prea ştiu, pentru că nu am fost pus în asemenea situaţii, i-am spus, zâmbind. N-am nici cea mai vagă idee.
— Într-un anume fel, eşti un fericit.
Poate tocmai pentru că era afemeiat locuia Nagasawa la cămin. Altfel nu-mi explic de ce stătea aici când dispunea de posibilităţi financiare nelimitate. Presupun că tatăl lui l-a forţat să stea cei patru ani de studenţie în cămin, de teamă să nu se ţină numai de prostii o dată ce se trezea în Tokyo. Pe Nagasawa, însă, nu-l deranjau viaţa de cămin şi cele câteva reguli pe care trebuia să le respecte. El obţinea permisiunea să lipsească din cămin ori de câte ori avea chef şi pleca la vânătoare de fete sau îşi petrecea noaptea acasă la prietena lui. Biletele de favoare erau destul de greu de obţinut, dar pentru el nu constituiau o problemă… şi nici pentru mine, atâta vreme cât le solicita el.
Nagasawa avea o iubită de când intrase la facultate. O chema Hatsumi şi era de aceeaşi vârstă cu el. Am întâlnit-o de câteva ori şi mi-a plăcut foarte mult fata. Nu era o frumuseţe care să-ţi taie respiraţia. De fapt, când am cunoscut-o, nu m-a impresionat cu nimic şi chiar mă gândeam cum de n-a reuşit Nagasawa să pună mâna pe o fată mai ca lumea. Stând de vorbă cu ea, a început să-mi placă. Era liniştită, inteligentă, nostimă, atentă cu cei din jur şi se îmbrăca cu foarte mult bun gust. Îmi plăcea atât de mult, încât mă gândeam că dacă aş avea o prietenă ca ea, nu mi-aş mai pierde nopţile cu tot felul de uşuratice. Şi ea mă plăcea şi s-a străduit din răsputeri să-mi găsească o colegă cu care să mă cupleze şi să ieşim în patru, dar am refuzat-o de fiecare dată, nevrând să repet greşeala pe care o făcusem în trecut. Ea urma un colegiu renumit şi erau numai fete de bogătaşi acolo, aşa că era puţin probabil să mă simt bine în prezenţa vreuneia dintre ele şi să fiu capabil să port şi o conversaţie ca lumea.
Hatsumi bănuia că Nagasawa îşi mai face de cap, că se culcă şi cu alte fete, dar nu se plângea. Era îndrăgostită de el până peste urechi şi nu îi reproşa niciodată nimic.
— Eu nu merit o fată ca Hatsumi, mi-a spus Nagasawa odată.
Nici nu o merita, gândii eu.
În iarna aceea mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă la un magazin de discuri din Shinjuku. Nu mă plăteau prea grozav, dar munca era simplă – păzeam magazinul trei seri pe săptămână – şi îmi convenea. Puteam să cumpăr şi discuri la preţ redus. De Crăciun, de exemplu, i-am cumpărat lui Naoko discul cu Henry Mancini care conţinea şi melodia ei favorită: Dear Heart. L-am împachetat eu însumi şi l-am legat cu o fundă roşie. Ea mi-a dat drept cadou o pereche de mănuşi din lână, cu un deget, pe care le tricotase ea însăşi. Degetele erau puţin cam scurte, dar mănuşile îmi ţineau de cald.
— A, te rog să mă ierţi. Sunt tare nepricepută, spuse ea înroşindu-se.
— Sunt bune, stai liniştită. Uite că-mi vin bine, am încercat eu să o conving.
— Cel puţin nu va mai trebui să mergi cu mâinile în buzunare, zise Naoko.
Naoko nu s-a dus la Kobe în vacanţa aceea. Eu a trebuit să lucrez la magazin până în ultima zi a anului, aşa că am rămas şi eu la Tokyo. Nu aveam nimic interesant de făcut în Kobe şi nici nu exista vreo persoană anume pe care să doresc să o întâlnesc. Deoarece cantina de la cămin era închisă de Anul Nou, m-am dus la Naoko. Am prăjit amândoi mochi10 şi am preparat zôni11.
În lunile ianuarie şi februarie 1969 s-au petrecut o sumedenie de lucruri.
La sfârşitul lunii ianuarie, Cavaleristul a căzut la pat cu febră foarte mare, aproape patruzeci de grade, şi de aceea a trebuit să contramandez întâlnirea cu Naoko. Pusesem cu greu mâna pe două bilete gratuite la un concert şi o invitasem pe Naoko. Ea abia aştepta să meargă la concert, mai cu seamă că se cânta Simfonia a IV-a de Brahms, pe care o iubea nespus. Din pricina Cavaleristului care se perpelea în pat, gata parcă să-şi dea sufletul, nu m-am îndurat să plec din cămin şi nici n-am găsit alt fraier care să vrea să aibă grijă de el. Am cumpărat gheaţă şi am băgat-o în pungi de plastic pe care i le-am ţinut pe frunte, l-am şters de transpiraţie cu prosoape umede, i-am luat temperatura din oră-n oră şi i-am schimbat cămaşa. Febra nu i-a scăzut deloc în ziua aceea, dar a doua zi dimineaţa a sărit din pat şi s-a apucat de gimnastica lui cretină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi-a luat temperatura şi avea 36 cu 2. Îmi era greu să cred că e o fiinţă normală.
— Ciudat, spuse Cavaleristul. N-am avut febră în viaţa mea.
Mi s-a adresat pe un ton de parcă eu eram de vină că făcuse febră.
— Dar ai avut acum, i-am spus eu înfuriat, arătându-i cele două bilete pe care le pierdusem.
— Bine că erau invitaţii şi n-ai dat bani pe ele! încercă el să mă consoleze.
Îmi venea să-i arunc radioul pe fereastră, dar pentru că mă durea capul, m-am culcat din nou.
În luna februarie a nins de câteva ori.
Spre sfârşitul lunii, m-am certat cu unul dintre studenţii dintr-un an mai mare, care locuia la acelaşi etaj cu mine, şi până la urmă i-am dat un pumn. Individul s-a lovit cu capul de un zid de beton, dar, din fericire, n-a păţit nimic şi Nagasawa a aplanat scandalul. Şeful căminului m-a chemat să-mi atragă atenţia să mă comport civilizat pe viitor. Din momentul acela nu m-am mai simţit bine în cămin.
A venit primăvara, anul şcolar s-a terminat12, dar, din păcate, am pierdut câteva credite, iar rezultatele mele nu au fost prea grozave: majoritatea de C şi D, doar câţiva B13. Naoko a obţinut note mult mai bune şi nu a ratat nici un examen, intrând cu brio în anul II. S-a dus un an…
Pe la jumătatea lunii aprilie, Naoko a împlinit douăzeci de ani. Eu eram născut în noiembrie, aşa că ea era cu şapte luni mai mare decât mine. Mi se părea ciudat că Naoko împlineşte douăzeci de ani, vârsta aceasta nu-mi spunea nimic. Eu aveam senzaţia că şi pentru Naoko, şi pentru mine, ar fi fost mai bine să ne întoarcem la perioada dintre optsprezece şi nouăsprezece ani. După optsprezece ani veneau nouăsprezece ani şi după nouăsprezece ar fi trebuit să vină iar optsprezece… aşa mi-ar fi plăcut, dar Naoko a împlinit douăzeci. Ce să-i faci? Şi eu voi împlini douăzeci la toamnă. Doar Kizuki rămânea la vârsta de şaptesprezece ani.
De ziua lui Naoko a plouat. După ore, am cumpărat un tort de la o cofetărie din apropierea facultăţii, m-am urcat în tren şi m-am dus la ea acasă. Pentru că împlinea o vârstă atât de importantă, voiam să o sărbătorim cumva. Probabil că şi eu mi-aş fi dorit acelaşi lucru dacă aş fi fost în locul ei. Era trist să-ţi petreci o asemenea zi de unul singur. Trenul a fost aglomerat şi, pe deasupra, m-a şi zgâlţâit bine, aşa că în momentul în care am ajuns la Naoko, tortul arăta precum vestigiile Coloseumului. Am reuşit totuşi să înfig în el cele douăzeci de lumânări pe care le adusesem, le-am aprins, am tras perdelele, am stins luminile şi atmosfera părea într-adevăr de sărbătoare. Naoko a deschis o sticlă de vin, am băut, am mâncat tort şi am luat o cină frugală.
— Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi se pare o prostie să împlineşti douăzeci de ani. Eu nu sunt pregătită. Mă simt tare ciudat… de parcă m-ar împinge cineva de la spate.
— Eu mai am şapte luni în faţă, aşa că am timp să mă pregătesc sufleteşte, i-am spus, râzând.
— Ce norocos eşti! Ai doar nouăsprezece ani, zise Naoko cu oarecare regret în glas.
În timpul cinei i-am povestit lui Naoko despre noul pulover al Cavaleristului. Până atunci avusese doar unul bleumarin, de uniformă. Era un mare eveniment că şi-a cumpărat pulover nou. Puloverul în sine era frumos, roşu cu negru, cu o căprioară tricotată pe piept, dar pe el arăta ciudat şi toată lumea pufnea în râs când îl vedea îmbrăcat astfel. El nu înţelegea de ce râde lumea de el.
— Wa-wat-watanabe, de ce râd toţi de mine? Am ceva ciudat? Am vreun semn pe frunte? mă întrebă el, când s-a nimerit să stea lângă mine la cantină.
— Nu, nu ai nimic, i-am răspuns, făcând eforturi să nu izbucnesc în râs. Ce pulover frumos ţi-ai luat!
— Mulţumesc, spuse el, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.
Lui Naoko i-a plăcut povestea.
— Trebuie să-l cunosc şi eu, să-l întâlnesc măcar o dată, zise ea.
— Imposibil, i-am răspuns. Nu o să te poţi stăpâni să nu râzi.
— Crezi?
— Pun pariu. Eu îl văd în fiecare zi şi tot îmi e greu uneori să mă abţin.
După ce-am terminat de mâncat, am strâns masa, ne-am aşezat pe jos, am ascultat muzică şi am băut vinul care mai rămăsese. Ea a băut două pahare până am terminat eu unul.
Naoko a fost neobişnuit de vorbăreaţă în seara aceea. Mi-a vorbit despre copilăria ei, despre şcoală, despre familie, povestindu-mi totul, până în cele mai mici amănunte. M-a uimit memoria ei. Am stat şi am ascultat, cu senzaţia că ceva nu e totuşi în regulă în felul în care povesteşte. Totul mi s-a părut ciudat, parcă nenatural. Fiecare poveste urma un fir aparte, dar legătura cu următoarea era ciudată. Istorioara A devenea pe nesimţite B, iar B se transforma în C şi a continuat în felul acesta la nesfârşit. La început, am aprobat-o din cap sau mârâiam ceva, dar până la urmă am renunţat. Am pus o placă la pick-up, s-a terminat, am ridicat acul, am pus alta şi când s-au terminat toate, am luat-o de la capăt. Avea doar şase discuri în total. Ciclul a început cu Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band şi s-a sfârşit cu Waltz for Debbie al lui Bill Evans. Ploaia bătea în fereastră. Timpul trecea greu. Naoko continua să vorbească de una singură.
Nenatural în felul de a vorbi al lui Naoko era faptul că îşi căuta cu grijă cuvintele ca să evite anumite lucruri sau nume. Unul dintre acestea era, bineînţeles, Kizuki. Dar nu numai el. Cu toate că-mi era clar că e hotărâtă să ocolească unele subiecte, vorbea neîncetat, povestind lucruri plicticoase. Nu o mai auzisem niciodată vorbind cu atâta foc, aşa că am lăsat-o să vorbească.
Când am văzut că s-a făcut ora unsprezece, am început să dau semne de plecare. Naoko vorbise fără încetare timp de patru ore. Îmi era teamă că o să pierd ultimul tren şi nu primisem bilet de voie ca să lipsesc peste noapte. Am profitat de un moment de tăcere din partea ei şi am intervenit.
— Ar cam fi momentul să plec. Aş vrea să prind ultimul tren, i-am spus eu, uitându-mă la ceas.
Se pare că vorbele mele n-au ajuns la urechile lui Naoko şi chiar dacă au ajuns, nu le-a perceput. A tăcut o clipă şi apoi şi-a văzut iar de poveştile ei. M-am resemnat, căutându-mi o poziţie mai comodă şi am băut vinul care mai rămăsese în cea de a doua sticlă. Socoteam că e mai bine să o las să vorbească şi să spună tot ce are de spus. Am decis să nu mă mai sinchisesc de ultimul tren şi de săritul porţii căminului.
Povestea lui Naoko n-a mai continuat multă vreme. Nici nu mi-am dat seama când s-a oprit din vorbit. Undeva i s-a rupt firul. Parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu putea. Vorbele i s-au evaporat pur şi simplu, probabil din pricina mea. Poate că ceea ce îi spusesem înainte a ajuns în sfârşit la urechile ei şi mesajul a fost decodificat. Timpul necesar pentru a înţelege cuvintele mele i-a răpit energia să-şi continue povestea, energie care o stăpânise atâta vreme. A deschis uşor gura şi m-a privit fix. Arăta ca un aparat care fusese scos din priză în timp ce funcţiona. Ochii i s-au înceţoşat, lăsând impresia că sunt acoperiţi cu o membrană subţire, translucidă.
— Scuză-mă că te-am întrerupt, am spus eu. S-a făcut târziu şi…
O lacrimă mare i s-a desprins din ochi, i-a alunecat în jos pe obraz şi a căzut cu zgomot pe învelitoarea discului. O dată ce prima lacrimă şi-a croit drum, restul s-au revărsat nestăvilite. Naoko şi-a pus ambele palme pe duşumea, s-a aplecat puţin în faţă şi a început să plângă cu sughiţuri, poziţia ei aducând cu cea a unei persoane care pare că-şi dă duhul vomitând. N-am mai văzut în viaţa mea pe cineva plângând în halul acesta. Am întins mâna şi am atins-o, uşor, pe umeri. Umerii ei tremurau ca varga. Am luat-o apoi, instinctiv, în braţe. Cămaşa mi s-a umezit – apoi s-a udat leoarcă – de la lacrimi şi de la respiraţia ei fierbinte. Degetele ei – toate zece – au început brusc să se mişte pe spatele meu. Parcă erau în căutarea unui obiect, a unui „ceva” care fusese întotdeauna acolo. Am ţinut-o doar cu stânga, iar cu dreapta am început să o mângâi pe păr. Era drept şi moale. Aşteptam nemişcat să înceteze cu plânsul. Am tot aşteptat, dar nu se mai oprea.
În noaptea aceea m-am culcat cu Naoko. Nu-mi dau seama nici măcar acum dacă am procedat bine. Au trecut aproape douăzeci de ani şi tot nu ştiu. Poate n-am să ştiu niciodată. Atunci nu prea am avut de ales. Naoko era cumplit de tulburată şi de agitată şi îmi era clar că aşteaptă de la mine un gest care să o liniştească. Am stins lumina şi i-am scos, cât am putut de încet, unul câte unul, toate lucrurile de pe ea. Apoi m-am dezbrăcat şi eu şi am luat-o în braţe. Era o noapte călduţă de aprilie şi nu ne-a fost frig, aşa îmbrăţişaţi. Ne-am mângâiat, pe întuneric, fără să scoatem o vorbă. Am sărutat-o şi i-am cuprins sânii. Ea mi-a luat penisul în mână. Se excitase şi parcă mă invita să intru.
Cu toate acestea, când am intrat, s-a chircit de durere. Am întrebat-o dacă este prima oară când se culcă cu un bărbat şi a dat afirmativ din cap. Nu mai înţelegeam nimic. Crezusem că o făcuse cu Kizuki cât au fost împreună. Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant… În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată.
După ce s-a sfârşit totul, am întrebat-o pe Naoko de ce nu se culcase cu Kizuki. N-ar fi trebuit să o întreb aşa ceva. Nici n-am apucat să-mi termin întrebarea, că şi-a luat braţele de pe mine şi a început să plângă înăbuşit. Am scos aşternutul din dulap şi am învelit-o. Am fumat o ţigară, privind pe fereastră la ploaia neîntreruptă de aprilie.
Ploaia s-a oprit spre dimineaţă. Naoko dormea cu spatele la mine… sau poate nu dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele dispăruseră de pe buzele ei şi trupul era ţeapăn de parcă îngheţase. Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am rămas multă vreme cu privirile aţintite pe umerii ei goi, dar până la urmă mi-am pierdut orice speranţă şi m-am decis să mă scol.
Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele, sticlele goale de vin şi scrumiera. Pe masă trona jumătate din tortul deformat pe care îl adusesem. Privindu-le, aveam senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Am luat lucrurile de pe jos şi am băut două pahare de apă de la chiuvetă. Pe birou se aflau un dicţionar şi un tabel cu verbele franţuzeşti. Pe peretele din faţa biroului atârna un calendar alb, neilustrat. Nu era nici o însemnare pe el.
Mi-am luat hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Pieptul cămăşii era încă umed şi rece. Mirosea a Naoko. Pe carneţelul de pe birou i-am scris: „Aş vrea să stau de vorbă cu tine după ce te linişteşti. Te rog, dă-mi un telefon cât mai curând. La mulţi ani!” I-am mai privit o dată umerii, am ieşit din cameră şi am închis uşa, încet.
A trecut o săptămână fără să primesc nici un telefon. In casa în care locuia Naoko nu avea cine să mi-o dea la telefon, aşa că duminică dimineaţă am luat trenul spre Kokubunji. Nu am găsit-o, iar numele dispăruse de pe uşă. Ferestrele erau închise şi jaluzelele trase. Proprietarul mi-a spus că Naoko se mutase cu trei zile în urmă, dar habar nu avea încotro o apucase.
M-am întors la cămin şi i-am scris o scrisoare lungă pe care i-am trimis-o acasă la părinţi, la Kobe. Mă gândeam că oriunde s-ar fi mutat, părinţii ei îi vor trimite scrisoarea.
I-am mărturisit cinstit ce simţeam. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam şi chiar dacă îmi dădeam silinţa, probabil că-mi va trebui mult timp să le înţeleg. Am precizat că nu ştiam unde voi fi la vremea la care le voi înţelege, dar acum nu-i pot face nici o promisiune, nu-i pot cere nimic, nu sunt capabil să aştern cuvinte frumoase pe hârtie. În primul şi în primul rând ne cunoaştem prea puţin unul pe celălalt, dar dacă îmi va acorda suficient timp, îmi voi da silinţa să fac în aşa fel încât a doua oară când ne vom întâlni să ne simţim mai bine. I-am scris că vreau să o mai întâlnesc şi să stăm de vorbă pe îndelete. De când l-am pierdut pe Kizuki, n-am mai găsit pe nimeni altcineva în faţa căruia să-mi pot deschide inima şi presupuneam că la fel i s-a întâmplat şi ei. Probabil că noi doi aveam nevoie unul de altul mai mult decât ne-am fi imaginat şi poate de aceea relaţia noastră a luat o asemenea întorsătură neplăcută. I-am mărturisit că poate n-ar fi trebuit să fac ceea ce am făcut, dar atunci aşa crezusem de cuviinţă şi, oricum, ceea ce am simţit pentru ea nu mai simţisem niciodată pentru nimeni altcineva. O rugam să-mi răspundă, să-mi scrie orice, numai să ştiu de ea.
Nu am primit nici un răspuns. Ceva se rupsese în mine şi nimic nu a mai putut umple golul. Mă simţeam ciudat de uşor, iar sunetele din jur răsunau ca nişte ecouri sparte. Am început să merg cu regularitate la şcoală şi să particip la toate cursurile. Acestea erau plictisitoare, cu colegii nu vorbeam, dar nu aveam altă soluţie. M-am aşezat de bună voie în primul rând, nu scoteam un cuvânt, mâneam singur, eram tot timpul singur şi m-am lăsat de fumat.
La sfârşitul lunii mai s-a intrat în grevă. Toată lumea era nemulţumită de dezorganizarea din facultăţi. „Jos cu facultăţile!”, se striga. Bun, jos cu ele, îmi ziceam eu. Călcaţi-le în picioare! Faceţi-le bucăţele! Mie nu-mi pasă. Îmi trag şi eu sufletul şi mai fac şi ce-mi place. Sunt pregătit pentru orice şi la nevoie dau şi o mână de ajutor. Hai! Daţi-i drumu'! Din pricina blocadei din campus şi a suspendării cursurilor, am început să lucrez la o agenţie de transport. Stăteam în stânga şoferului şi ajutam la încărcarea şi descărcarea camioanelor. La început mi s-a părut foarte greu, mă durea tot trupul, dimineaţa abia reuşeam să mă scol, dar pentru că leafa era bună şi făceam mişcare, nu am renunţat. În plus, simţeam că-mi umplu golul din suflet. Lucram cinci zile pe săptămână la agenţia de transport şi trei nopţi pe săptămână păzeam magazinul de discuri. În serile în care nu lucram, stăteam la mine în cameră, beam whisky şi citeam. Cavaleristul nu se atingea de băuturi alcoolice şi nici măcar nu suporta mirosul. De câte ori mă vedea trântit pe pat cu sticla în mână, strâmba din nas şi se văicărea că nu poate învăţa. Mă trimitea întotdeauna să beau afară.
— Ieşi tu! ţipam eu.
— Dar ştii că re-reg-regulamentul nu-ţi permite să b-b-bei în cămin, nu? îmi spunea.
— Ieşi tu! repetam eu.
Când mă vedea nervos, nu mai zicea nimic, dar pentru că apuca să-mi strice dispoziţia, ieşeam pe acoperiş ca să beau acolo, de unul singur.
În iunie i-am mai scris o scrisoare lungă lui Naoko, trimiţând-o tot la Kobe. Conţinutul era, în linii mari, asemănător cu cel din scrisoarea anterioară. La sfârşit îi scriam că îmi este îngrozitor de greu să tot aştept de la ea scrisori care nu vin şi că nu voiam decât să ştiu dacă am supărat-o cu ceva. În clipa în care am pus scrisoarea la cutie, am avut senzaţia că golul din sufletul meu creşte.
Tot în iunie am ieşit cu Nagasawa la agăţat fete, de două ori. A fost foarte simplu. Prima fată a făcut pe nebuna când am ajuns cu ea la hotel şi am vrut să o dezbrac, dar când am scos cartea să citesc şi n-am mai băgat-o în seamă, a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Cea de-a doua, după ce-am făcut amor cu ea, a vrut să ştie o mulţime de lucruri despre mine: cu câte fete m-am culcat, de unde sunt, ce facultate urmez, ce fel de muzică îmi place, dacă am citit romanele lui Osamu Dazai14, unde mi-ar plăcea să merg dacă aş putea călători, dacă sunt de părere că sfârcurile ei sunt prea mari în comparaţie cu ale altor fete. I-am răspuns calm la întrebări şi apoi m-am culcat. A doua zi dimineaţa a vrut să luăm micul dejun împreună şi iar m-a sâcâit cu tot felul de întrebări, după ce că ouăle, pâinea prăjită şi cafeaua de la ceainăria în care am intrat n-aveau nici un gust. M-a întrebat cu ce se ocupa tatăl meu, dacă am avut note bune la liceu, în ce lună m-am născut, dacă am mâncat vreodată broaşte etc. Mă durea capul pur şi simplu, aşa că, de îndată ce-am terminat de mâncat, i-am spus că trebuie să plec la muncă.
— Nu ne mai întâlnim? m-a întrebat ea cu o privire languroasă.
— O să ne mai întâlnim, i-am răspuns, întorcându-i spatele.
Pe drum am ajuns să mă întreb ce naiba fac, ce naiba se întâmplă şi îmi era pur şi simplu silă de mine. N-ar trebui să fac aşa ceva, îmi spuneam, şi totuşi… nu aveam de ales. Trupul meu tânjea după femei, dar ori de câte ori mă culcam cu asemenea fete, mă gândeam la Naoko, la pielea ei albă în întunericul camerei, la suspinele ei, la răpăitul ploii. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simţeam o nevoie mai acută să mă culc cu femei. Îmi luam sticla cu whisky, mergeam pe acoperiş şi de fiecare dată mă întrebam ce se va alege de mine.
La sfârşitul lunii iulie am primit o scrisoare scurtă de la Naoko.
Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar încearcă să mă înţelegi. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin şi să mă simt capabilă să scriu. Am început scrisoarea aceasta de cel puţin zece ori. Îmi vine foarte greu să scriu scrisori.
Încep cu concluzia. Am decis să-mi întrerup studiile un an de zile. Deocamdată aşa am hotărât, deşi am o vagă bănuială că nu am să mă mai întorc niciodată la facultate. Poate o să te mire, dar, de fapt, cochetez cu ideea aceasta de multă vreme. Am vrut să-ţi spun şi ţie de multe ori, dar nu m-am simţit capabilă să abordez problema. Îmi era frică şi să rostesc cuvintele.
Te rog să nu pui lucrurile la suflet. Orice s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, rezultatul ar fi fost oricum acelaşi. Poate nu-i frumos ce spun eu acum şi n-aş vrea să te jignesc, dar ceea ce vreau să subliniez este faptul că îmi doresc să nu te consideri vinovat pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Mă priveşte pe mine şi numai pe mine. Aproape un an de zile am tot amânat şi-am amânat, şi până la urmă ţie ţi-am creat neplăceri. Gata, s-a terminat! Toate au o limită. După ce am plecat din apartamentul din Kokubunji, m-am întors acasă la părinţi, în Kobe şi o vreme am tot mers pe la spital. Doctorul mi-a spus că există un sanatoriu care ar fi foarte bun pentru mine, undeva în munţii din preajma oraşului Kyoto. Nu este vorba, de fapt, de un spital propriu-zis, ci un fel de sanatoriu cu un program mai lejer. Amănunte îţi mai scriu cu alt prilej. Acum nu mă simt în stare. Nu încă. Am nevoie de linişte, trebuie să-mi odihnesc nervii într-un loc izolat de lume.
Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru că ai stat prin preajma mea un an de zile. Te rog să crezi măcar atât dacă altceva nu vrei să crezi. Nu mi-ai făcut nici un rău, eu mi l-am făcut singură. Zău că asta e părerea mea.
Încă nu sunt pregătită să te întâlnesc. Nu că n-aş vrea, dar pur şi simplu nu sunt pregătită. Când o să consider că sunt, îţi voi scrie imediat. Cred că atunci am putea să ne cunoaştem mai bine. Presupun că asta ar trebui să facem, să ne cunoaştem mai bine. La revedere.
Am citit şi recitit scrisoarea de sute de ori şi de câte ori o citeam, simţeam aceeaşi tristeţe profundă care mă învăluia ori de câte ori Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşură în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simţeam, dar nu avea gură să vorbească.
Îmi petreceam sâmbetele seara în holul căminului. Nu mai speram că va suna telefonul pentru mine, dar nu eram capabil să mă mişc de acolo. Deschideam televizorul şi mă prefăceam că mă uit la meciul de baseball, dar tăiam spaţiul dintre mine şi televizor în două, cu gândurile hoinărind, apoi fiecare jumătate iar în două, şi îl fracţionam tot aşa până reuşeam să-l cuprind în mână.
La ora zece închideam televizorul, mă întorceam în cameră şi mă culcam.
Pe la sfârşitul lunii, Cavaleristul mi-a adus un borcan de ness, cu găuri în capac, cu câteva firicele de iarbă şi un pic de apă. În el se afla un licurici. Pentru că era încă lumină, insecta arăta ca un gândăcel de apă negru, dar Cavaleristul a încercat să mă convingă de faptul că era un licurici autentic. Nu aveam nici un motiv să-l contrazic, aşa că l-am lăsat în pace. Licuriciul părea cam adormit, dar cu toate acestea făcea parcă eforturi disperate să se caţere pe pereţii alunecoşi ai borcanului şi cădea mereu înapoi.
— L-am găsit în curte.
— În curtea căminului? am întrebat eu, mirat.
— Bineînţeles. Ştii hotelul de a-al-alături? Acolo se practică lansarea licuricilor pentru oaspeţi. Acesta, bietul de el, s-a rătăcit pe la noi, zise Cavaleristul în timp ce-şi îndesa haine şi caiete în sacoşa lui neagră, marca Boston.
Trecuseră deja câteva săptămâni de când începuse vacanţa de vară şi în cămin mai eram doar noi doi. Nu aveam chef să mă întorc acasă, la Kobe, şi, de fapt, voiam să-mi continuu şi serviciul, iar Cavaleristul avusese practică. Acum i se terminase practica şi pleca acasă, la Yamanashi.
— Ai putea să-i dai licuriciul prietenei tale. Sunt convins că o să se bucure, a spus el.
— Mulţumesc, i-am răspuns.
Era o tăcere mormântală în cămin. Steagul fusese coborât şi în cantină se vedea lumină. Deoarece nu prea era nimeni prin cămin, mai funcţionau doar becurile de pe partea stângă, dar mirosul de mâncare ajungea până la mine. De data aceasta mirosea a tocană.
Am luat borcanul şi m-am dus pe acoperiş. Nu mai era nici picior de om acolo. Cineva îşi uitase pe frânghia de rufe o cămaşă albă care fâlfâia în bătaia brizei de seară ca o foaie de ceapă. Am urcat pe scara de fier ca să ajung în vârful acoperişului, unde se afla conducta de apă a căminului. Conducta cilindrică mai păstra ceva din căldura acumulată peste zi. M-am aşezat pe ea, m-am prins de balustradă şi luna albă, aproape plină, mi-a atras privirile. În dreapta, străluceau luminile cartierului Shinjuku, în stânga, cele din Ikebukuro. Farurile maşinilor se revărsau în şuvoaie strălucitoare, iar zumzetul permanent fu, la un moment dat, dominat de un zgomot ce părea că atârnă asemenea unui nor deasupra oraşului.
Licuriciul din borcan sclipea palid. Licuricii pe care-i văzusem ultima oară, de mult, sclipeau puternic în întunericul nopţii de vară şi aceasta era imaginea mea despre licurici.
Licuriciul meu era probabil pe punctul de a-şi da sufletul. Am scuturat borcanul de câteva ori şi licuriciul s-a lovit de pereţi, încercând să zboare, dar sclipirea era tot ştearsă.
Încercam să-mi aduc aminte când am văzut licurici ultima oară. Oare unde naiba s-a întâmplat? Îmi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi puteam aminti exact locul şi timpul. Aveam în urechi şi acum susurul apei şi parcă vedeam mânerul în formă de sferă, care închidea şi deschidea bătrânul stăvilar. Era totuşi un râu mic pe care iarba de pe mal îl ascundea aproape complet. Era atât de întuneric, încât în clipa în care am stins lanterna, nu mi-am mai văzut nici propriile picioare. Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost de-a dreptul feeric: sute de licurici au ţâşnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de scântei.
Am închis ochii şi m-am lăsat furat de valul amintirilor, de acea noapte întunecată. Auzeam vântul mai clar ca oricând. Sufla pe lângă mine, lăsând parcă dâre strălucitoare în urma lui. Am deschis ochii şi am constatat că noaptea începea să-şi intre pe deplin în drepturi.
Am ridicat capacul borcanului, am scos licuriciul şi l-am pus pe marginea conductei de apă care nu depăşea acolo dimensiunea de trei centimetri. Licuriciul nu părea să conştientizeze schimbarea. Pe când s-a împleticit în jurul unui nit, încercând să-l ocolească, şi-a prins un picioruş într-o crustă veche de vopsea. A pornit apoi spre dreapta şi după ce s-a convins că drumul era blocat, a luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a căţărat până în vârful nitului şi a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mişcat deloc.
Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile aţintite pe licurici, studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mişcat multă vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în întuneric.
Am aşteptat o veşnicie.
Licuriciul şi-a luat zborul brusc. Şi-a întins aripile ca şi când i-ar fi venit deodată o idee şi a trecut peste balustradă, plutind în beznă. A descris, rapid, cu aripioarele, un arc de cerc care-mi sugera intenţia lui de a aduce timpul înapoi. A planat puţin pe loc de parcă ar fi vrut să vadă linia trasată de aripioare în bătaia vântului şi apoi a zburat spre est.
Urmele sclipirii lăsate de licurici mi-au rămas în suflet încă multă vreme după ce acesta dispăruse. Cu ochii închişi, vedeam încă acea luminiţă palidă a unui suflet pierdut în bezna nopţii.
Am întins mâna de câteva ori, dar n-am atins nimic. Luminiţa pierise undeva, dincolo de vârfurile degetelor mele.
În timpul vacanţei de vară, universitatea a chemat trupele de ordine pentru a dărâma baricadele, iar studenţii dinăuntru au fost arestaţi. Nimic deosebit atâta vreme cât toate universităţile se aflau în aceeaşi situaţie. Universitatea noastră nu s-a desfiinţat. Se investise mult capital şi nu avea cum să se dizolve cu una, cu două, numai pentru că nişte studenţi furioşi ar fi cerut lucrul acesta. De fapt nici măcar studenţii grevişti nu doreau aşa ceva. Ei solicitau doar restructurarea facultăţilor şi luarea de măsuri şi iniţiative care să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii. Pe mine mă lăsau rece iniţiativele lor şi de aceea nu m-a afectat câtuşi de puţin înăbuşirea grevei.
Când m-am dus în septembrie la facultate, mă aşteptam să găsesc numai ruine, dar clădirile erau la locul lor, neatinse. Bibliotecile nu fuseseră jefuite, sălile profesorilor şi clasele fuseseră cruţate de distrugeri, iar birourile administrative studenţeşti scăpaseră de incendieri. Am rămas trăsnit. Ce naiba făcuseră greviştii aceia?
Cursurile s-au reluat, e adevărat, sub supravegherea trupelor de ordine şi cei care au ocupat primele rânduri în amfiteatre au fost chiar conducătorii grevei. S-au aşezat în bănci de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, îşi luau notiţe şi răspundeau „prezent” când se striga catalogul. Mi s-a părut cumplit de straniu: votul greviştilor nu fusese încă anulat şi nici nu s-a anunţat oficial încetarea grevei. Singurul lucru care s-a întâmplat, de fapt, a fost chemarea trupelor de ordine, ceea ce a atras după sine dărâmarea baricadelor, dar greva ar fi trebuit să continue, în principiu. Când s-a supus moţiunea adunării, ticăloşii n-au făcut decât să-i denunţe, fără nici o remuşcare, pe studenţii spărgători de grevă, aruncându-le vorbe de ocară şi înscenând chiar şedinţe judiciare. Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă.
Unde eşti, Kizuki, ca să vezi în ce lume mizerabilă trăiesc? Asemenea indivizi îşi iau creditele, apoi scot nasul în lume şi pun bazele unei societăţi demne de tot dispreţul.
O vreme am participat la cursuri, refuzând să răspund la apel. Îmi dădeam perfect de bine seama că revolta mea nu va da nici un rezultat, dar simţeam că nu pot proceda altfel. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost să mă izolez de colegi. Plutea un aer de stânjeneală în clasă când profesorii strigau catalogul şi eu refuzam să răspund, dar puţin îmi păsa. Nimeni nu-mi mai adresa nici un cuvânt şi nici eu nu vorbeam cu nimeni.
În a doua săptămână a lunii septembrie am ajuns la concluzia că educaţia universitară este inutilă şi de aceea am decis să o consider doar o perioadă de luptă cu plictiseala. Deoarece nu mi-am găsit o slujbă atractivă, nu aveam nici un motiv să părăsesc facultatea, aşa că am continuat să merg la cursuri, să-mi petrec timpul liber citind în bibliotecă sau studiind diverse lucruri care mă interesau.
Cu toate că era pe sfârşite şi cea de a doua săptămână din septembrie, Cavaleristul nu-şi făcuse încă apariţia. Eram pur şi simplu uluit. Nu era el genul de om care să chiulească de la cursuri. Pe biroul şi pe radioul lui se aşternuse un strat subţire de praf. Ceaşca din plastic, periuţa de dinţi, cutia cu ceai, insecticidul – toate erau frumos aranjate pe raft.
În lipsa lui am încercat să păstrez curăţenie în cameră, obicei pe care-l deprinsesem în anul şi jumătate cât am stat împreună. Acum că nu era, nu aveam încotro: măturam în fiecare zi, ştergeam ferestrele o dată la trei zile, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână şi-l aşteptam cu sufletul la gură să vină şi să-mi spună: „Vai, Watanabe! Ce-ai păţit? Ce frumos e în cameră!”
Cavaleristul n-a mai venit. Într-o bună zi m-am întors de la cursuri şi am constatat că bagajele lui dispăruseră toate şi că eticheta cu numele de pe uşă fusese scoasă. M-am dus la şeful căminului şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.
— S-a retras din cămin, mi-a spus el. Vei sta singur o perioadă.
N-am putut scoate de la el motivele dispariţiei Cavaleristului. Era genul de om care nu spunea nimănui nimic şi se părea că cea mai mare bucurie a vieţii lui era aceea de a avea control asupra tuturor lucrurilor.
Aisbergul Cavaleristului a mai rămas o vreme pe perete, dar până la urmă am rupt fotografia şi am înlocuit-o cu unele înfăţişându-i pe Jim Morrison şi Miles Davis, ceea ce făcea camera mai personală. O parte din banii economisiţi i-am cheltuit pe un stereo mic, aşa că serile ascultam muzică şi puteam bea fără să mă bată nimeni la cap. Mă mai gândeam din când în când la Cavalerist, dar îmi plăcea să stau singur.
Într-o luni dimineaţa, de la ora zece până la unsprezece şi jumătate, profesorul de la cursul de Istoria teatrului – II ne-a vorbit despre Euripide. După curs am luat-o pe jos până la un restaurant din apropierea facultăţii (am făcut cam zece minute) ca să mănânc omletă şi salată. Restaurantul se afla pe o străduţă dosnică (deci era foarte liniştit) şi se făcea omletă bună acolo, cu toate că preţurile erau puţin mai piperate decât la cantina studenţească. Patronul şi soţia lui erau tăcuţi şi mai aveau doar o singură angajată. Mâncam liniştit şi priveam pe fereastră, când a intrat un grup de patru persoane, două fete şi doi băieţi, îngrijit îmbrăcaţi. S-au aşezat la masa de lângă uşă, s-au uitat peste meniu, au discutat opţiunile şi, în cele din urmă, unul dintre ei a dat comanda.
După câteva clipe am simţit privirile uneia dintre fete aţintite asupra mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare şi o rochie mini din bumbac. I-am aruncat şi eu o privire, dar, dându-mi seama că nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea s-a ridicat de la locul ei şi a venit la masa mea.
— Eşti domnul Watanabe, nu? m-a întrebat ea, rezemându-se cu o mână de muchia mesei.
Am ridicat ochii şi am privit-o atent, dar nu-mi aminteam să o mai fi văzut. Era o tipă care se remarca imediat, aşa că dacă aş fi întâlnit-o, ar fi trebuit să îmi amintesc. În plus, nu erau mulţi cei din facultate care mă cunoşteau după nume.
— Te deranjează dacă mă aşez puţin sau aştepţi pe cineva? a întrebat ea.
Am dat din cap, mirat, şi i-am spus:
— Nu aştept pe nimeni. Ia loc, te rog.
Şi-a târât cu zgomot un scaun şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă prin ochelarii de soare şi coborându-şi apoi privirile în farfurie.
— Pare grozavă.
— Chiar este. Omletă cu ciuperci şi salată cu mazăre verde.
— Ah, ce păcat! O să cer şi eu aşa ceva data viitoare. Acum am comandat altceva.
— Ce-ai comandat?
— Macaroane gratinate.
— Nici acestea nu-s rele aici, am zis eu. Apropo, te cunosc de undeva? Zău că nu-mi amintesc să ne fi întâlnit.
— Euripide, a răspuns ea pur şi simplu. Electra. „Nici un zeu nu-şi pleacă urechea la durerile mele.” Cursul tocmai s-a terminat, nu?
O priveam uimit. Şi-a scos ochelarii de soare şi, în cele din urmă, am recunoscut-o: un boboc de la Istoria teatrului – II. Îşi schimbase complet coafura şi de aceea mi-a fost greu să-mi dau seama cine este.
— O, dar înainte de vacanţă aveai părul lung, peste umeri, nu? am întrebat-o eu, ducându-mi mâna cam cu zece centimetri mai jos de umeri.
— Da, ai dreptate. Mi-am făcut permanent în vara aceasta şi îmi stătea oribil. Îmi venea să-mi pun capăt zilelor, nu alta! Parcă eram o înecată adusă la mal, cu alge şi iarbă de mare în loc de păr. Dacă tot mă gândeam că ar fi mai bine să mor decât să mă văd în halul în care eram, am decis că pot muri şi fără prea mult păr pe cap, ca un călugăr budist. Cel puţin mi-e mai răcoare, zise ea, mângâindu-şi părul ce nu depăşea lungimea de patru-cinci centimetri şi aruncându-mi un zâmbet fermecător.
— Dar nu-ţi stă rău deloc, i-am spus, luptându-mă mai departe cu omleta. Ia să-ţi văd şi profilul!
A întors capul şi m-a lăsat să-i admir profilul vreo cinci secunde.
— Da, îţi vine foarte bine. Tunsoarea aceasta se potriveşte formei capului tău şi ţi se văd şi urechile cele drăgălaşe.
— Şi eu mă gândeam că mă aranjează o tunsoare de bonz şi de aceea m-am tuns atât de scurt, dar n-a fost băiat căruia să-i plac aşa. Toţi zic că arăt ca o puştancă din şcoala primară sau ca una scăpată dintr-un lagăr de concentrare. De ce le-o fi plăcând băieţilor fetele cu părul lung? Sunt toţi nişte fascişti, zău că da. De ce consideră băieţii că fetele cu părul lung sunt mai rafinate, mai dulci, mai feminine? Să ştii că eu cunosc vreo două sute cincizeci de fete cu părul lung, care sunt cumplit de vulgare. Crede-mă că-i aşa!
— Mie îmi placi mai mult aşa, i-am zis eu.
Nu i-am spus-o ca să-i fac un compliment, ci chiar consideram că-i stă mai bine tunsă scurt. După câte îmi aminteam, cu părul lung arăta ca o fată drăguţă a cărei figură nu-mi spunea nimic. Cea care stătea acum în faţa mea părea plină de energie, ca un animal mic ce-a venit pe lume o dată cu primăvara. Ochii i se mişcau vioi şi în ei puteam citi veselie, supărare, uimire, disperare. Nu mai văzusem ochi atât de expresivi de foarte multă vreme şi îmi făcea plăcere să-mi pironesc privirile asupra lor.
— Vorbeşti serios? întrebă ea.
Am dat din cap afirmativ, umplându-mi gura cu salată.
Şi-a pus iar ochelarii de soare pe nas şi m-a privit din dosul lor.
— Nu eşti mincinos, nu?
— Mie îmi place să mă consider om cinstit.
— Ei, hai, lasă!
— Spune-mi şi mie de ce porţi ochelari de soare atât de închişi la culoare?
— Când m-am văzut, brusc, cu părul scurt, m-am simţit teribil de lipsită de apărare, de parcă m-ar fi aruncat cineva, goală puşcă, în mijlocul unei mulţimi imense.
— Aşa mai înţeleg, i-am zis eu, luând din farfurie ultima înghiţitură de omletă.
Tipa mă privea cu deosebit interes.
— Te întorci la masa lor? am întrebat-o eu, arătând spre cele trei persoane cu care venise.
— Păi, am să mă întorc când vine comanda. Te deranjez?
— Nu mă deranjezi deloc, am terminat de mâncat.
Cum nu dădea nici un semn că ar vrea să se ducă la masa ei, mi-am comandat o cafea. Proprietăreasa restaurantului a strâns farfuriile goale şi mi-a adus zahăr şi lapte condensat.
— Am şi eu o curiozitate, zise. De ce n-ai răspuns azi la apel? Te cheamă Watanabe, nu? Toru Watanabe.
— Exact.
— Şi de ce n-ai răspuns?
— Pentru că n-am avut chef să răspund astăzi.
Şi-a scos iar ochelarii de soare, i-a pus pe masă şi m-a privit fix, de parcă eram un animal rar într-o cuşcă de la grădina zoologică.
— I-auzi! N-a avut chef azi! Vorbeşti de parcă ai fi Humphrey Bogart. Rece, calculat.
— Hai, lasă! Sunt şi eu un om obişnuit, ca oricare altul.
Mi s-a adus cafeaua şi am sorbit o înghiţitură fără să pun zahăr şi lapte.
— Uite la el! O bea amară!
— Pur şi simplu nu-mi plac dulciurile, am spus eu, răbdător. Am impresia că ţi-ai făcut o părere greşită despre mine.
— De ce eşti atât de bronzat?
— Am fost în drumeţie… două săptămâni. Cu rucsacul şi cu sacul de dormit în spinare… De-aia m-am bronzat.
— Pe unde-ai umblat?
— De la Kanazawa, am străbătut toată peninsula Noto şi am ajuns până la Niigata.
— Singur?
— Da, am răspuns. Pe ici, pe colo am mai găsit şi ceva companie.
— Companie romantică? Ai făcut cunoştinţă cu fete?
— Romantică? am întrebat eu, mirat. M-am convins că nu mă înţelegi. Cum să-şi permită un individ cu barba ţepoasă şi cu rucsacul în spinare să agaţe fete?
— Întotdeauna călătoreşti singur?
— Da.
— Îţi place singurătatea? mă întrebă ea, rezemându-şi bărbia în palmă. Călătoreşti singur, mănânci singur, stai singur în bancă…
— Cred că nimănui nu-i place singurătatea. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu nu caut să-mi fac prieteni, asta-i tot. Nu vreau să găsesc cu tot dinadinsul dezamăgirea.
— Ia uite la el! „Nimănui nu-i place singurătatea. Nu vreau să fiu dezamăgit!” se maimuţări ea. Cred că sunt idei tocmai bune pentru o autobiografie.
— Mulţumesc, am răspuns, sec.
— Îţi place culoarea verde?
— De ce mă întrebi?
— Pentru că porţi un tricou verde.
— Nu în mod special. Mă îmbrac cu orice.
— Nu în mod special. Mă îmbrac cu orice”, repetă ea din vârful limbii. Zău că-mi place cum vorbeşti. Parcă întinzi, frumos şi neted, tencuiala pe un zid. Ţi-a mai făcut cineva un asemenea compliment?
— Nimeni.
— Mă cheamă Midori15, dar arăt groaznic în verde. Sunt caraghioasă rău. Parcă aş fi blestemată, nu ţi se pare? Pe sora mea mai mare o cheamă Momoko16 – copilul-piersică. Nu-i ciudat?
— Îi vine bine culoarea roz?
— Îi stă extraordinar! Parcă s-a născut ca să poarte doar roz! Nu mi se pare drept!
Mâncarea a fost dusă la masa lui Midori şi un individ de-acolo a strigat-o:
— Midori, hai la masă!
Midori s-a întors spre el şi i-a făcut semn cu mâna, asigurându-l că vine imediat.
— Ia ascultă, domnule Watanabe, tu iei notiţe la cursuri?
— Normal că iau.
— Te rog să mă scuzi că îndrăznesc, dar ai putea să mi le împrumuţi şi mie? Am lipsit de două ori şi nu ştiu la cine aş putea apela.
— Bineînţeles că ţi le împrumut. Am scos caietul din mapă şi după ce m-am asigurat că nu era scris prin el nimic din ceea ce n-aş fi dorit să vadă şi alţii, i l-am întins lui Midori.
— Îţi mulţumesc. Vii la şcoală poimâine?
— Normal.
— Ne întâlnim la douăsprezece aici. Îţi aduc caietul şi-ţi fac cinste… doar nu-ţi stă mâncarea în gât dacă nu mănânci singur, nu?
— Ce rea eşti! Nu e cazul să-mi faci cinste doar pentru că-ţi împrumut caietul.
— Nu-ţi face probleme. Îmi place să fac cinste. E în ordine? Nu uiţi dacă nu-ţi notezi undeva?
— Nu uit. Poimâine la ora douăsprezece ne întâlnim aici.
Cineva de la masa ei a strigat:
— Hei, Midori! Vino repede! Ţi se răceşte mâncarea!
Midori a ignorat îndemnul şi m-a întrebat:
— Felul acesta de-a vorbi ţi-a fost întotdeauna caracteristic?
— Cred că da, am răspuns. Nici nu mi-am dat seama până acum.
Zău că era prima oară când îmi spunea cineva că am un fel aparte de a vorbi.
Midori căzu parcă pe gânduri câteva secunde, apoi se ridică şi se întoarse la masa ei. Când am trecut prin dreptul mesei, Midori mi-a făcut semn cu mâna, dar ceilalţi trei mi-au aruncat doar o privire.
Miercuri la ora douăsprezece, nici urmă de Midori în restaurant. Aveam de gând să beau o bere în aşteptarea ei, dar pentru că restaurantul s-a aglomerat, n-am avut încotro şi a trebuit să-mi comand şi mâncare. Până la urmă, am mâncat singur. Am terminat de mâncat la ora douăsprezece şi treizeci şi cinci de minute, dar Midori tot nu apăruse. Am plătit, am ieşit din restaurant, am traversat strada şi m-am aşezat pe o piatră din faţa templului, ca să-mi termin berea, cu speranţa că Midori va veni totuşi. Am aşteptat până la ora unu, după care am renunţat şi m-am întors, resemnat, la facultate. Am citit la bibliotecă până la ora două şi apoi m-am dus la cursul de limba germană.
După ore, m-am dus la secretariat şi am căutat numele lui Midori pe lista celor înscrişi la cursul de Istoria teatrului – II. Singura Midori de pe lista studenţilor era Kobayashi Midori. Am răsfoit apoi dosarul şi am văzut că intrase la facultate în anul 1969. I-am găsit adresa şi numărul de telefon şi mi le-am notat. Locuia în cartierul Toshima. Am intrat într-o cabină telefonică şi am format numărul. A răspuns o voce de bărbat:
— Da, vă rog! Librăria Kobayashi.
Librăria Kobayashi?
— Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj. Aş putea vorbi cu domnişoara Midori?
— Nu, nu este, mi-a răspuns vocea.
— A plecat cumva la facultate?
— Păi… nu cred. Probabil e la spital. Cine o caută, vă rog?
În loc să-i răspund, i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. Spital? O fi avut vreun accident sau s-a îmbolnăvit? Dar nu mi s-a părut nimic grav în vocea individului care a răspuns la telefon. Nu, nu se poate să fie la spital. Probabil că acesta era obiceiul, să spună că e la spital când nu e acasă sau la facultate, şi asta cu indiferenţa cu care ar spune că s-a dus să cumpere peşte. După ce m-am gândit la diverse posibilităţi, am constatat că e obositor să tot presupui câte ceva, aşa că am renunţat. M-am dus la cămin, m-am întins în pat şi am terminat de citit Lord Jim de Conrad, după care am trecut pe la Nagasawa să-i înapoiez cartea.
Nagasawa tocmai pleca la cantină, aşa că m-am dus şi eu cu el să mâncăm de cină. L-am întrebat cum a fost examenul pentru Ministerul de Externe, deoarece ştiam că în luna august a avut loc a doua serie de examene cu grad mare de dificultate.
— Eh, ca de obicei. Nimic deosebit. Dai examen şi îl iei. Discuţii în grup, interviuri… ca atunci când vrăjeşti o gagică.
— Deci, a fost uşor. Când afli rezultatele? am întrebat eu.
— La începutul lui octombrie. Dacă reuşesc, fac cinste mare.
— Cine se prezintă la asemenea examene? Indivizi grozavi ca tine?
— Hai, lasă prostiile! Cei mai mulţi sunt idioţi şi dacă nu sunt idioţi, atunci sunt cu siguranţă degeneraţi. Zău că nu mint. Adică nouăzeci şi cinci la sută dintre indivizii care devin birocraţi nu fac nici măcar o para chioară. Abia ştiu să citească.
— Atunci, tu de ce vrei să lucrezi la Ministerul de Externe?
— Din diverse motive, răspunse Nagasawa. Unul ar fi că-mi doresc să lucrez în străinătate, dar mai întâi şi mai întâi vreau să-mi testez capacităţile şi, dacă e să mi le testez, atunci vreau să o fac la cel mai înalt nivel posibil, adică la nivelul naţiunii. Vreau să văd cât de sus pot urca pe scara ierarhică din cadrul acestui sistem birocratic idiot, vreau să-mi încerc forţele, pur şi simplu. Înţelegi ce spun?
— Parcă ar fi vorba de un joc.
— Păi chiar este un joc. Nu dau doi bani pe putere şi pe bani. Crede-mă. Poate par un ticălos egoist, dar nu sunt nici egoist, nici interesat. Îmi place să ştiu tot, să-mi bag nasul peste tot şi să văd de ce sunt capabil în această cursă dură pentru supravieţuire.
— Deci n-ai idealuri?
— Normal că n-am. Nu ai nevoie de idealuri în viaţă, ai nevoie de fapte, de „fapte standard”.
— Da, dar sunt o mulţime care nu gândesc ca tine, nu? am zis eu.
— Aşa e, dar nu-ţi place felul meu de a fi?
— Nu despre asta e vorba. Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Eu, de exemplu, nu m-aş gândi să intru la Universitatea Tôdai, n-aş fi capabil să mă culc cu o fată care-mi place ori de câte ori am chef şi nici nu sunt prea vorbăreţ. Nici nu mă admiră lumea, nici iubită n-am. Ce perspective are unul care termină o facultate privată de mâna a doua? Ce se poate face cu o specializare în literatură?
— A, deci vrei să spui că mă invidiezi?
— Nu, nici vorbă. Sunt prea obişnuit cu stilul meu de viaţă ca să îmi doresc să-l schimb. Pe mine nu mă interesează nici Tôdai, nici Ministerul de Externe. Singurul lucru pentru care te invidiez este că ai o iubită atât de grozavă. Hatsumi este extraordinară.
Nagasawa tăcu şi-şi văzu de mâncare. După ce-a terminat, a zis:
— Ia ascultă, Watanabe. Eu am senzaţia că, peste vreo zece sau poate douăzeci de ani, drumurile noastre se vor încrucişa iar pe undeva.
— Parcă citezi dintr-un roman de Dickens, am răspuns eu, zâmbind.
— Aşa o fi, a zis el, râzând, dar să ştii că presimţirile mele se cam adeveresc.
După cină, am plecat cu Nagasawa la un bar din apropiere ca să bem ceva şi am stat acolo până după ora nouă.
— Spune-mi, Nagasawa, ce înţelegi tu prin „fapte standard”?
— O să râzi dacă-ţi spun.
— Nu râd.
— Păi, hai să zicem că ar însemna să fii „om ales”.
N-am râs, dar era cât pe-aci să cad de pe scaun.
— Om ales”? Adică ce vrei să spui?
— Ce-ai auzit.
— Ce-nseamnă pentru tine „om ales”? Dacă poţi să-mi dai vreo definiţie, aş fi fericit.
— Un „om ales” este cel care nu face ceea ce vrea să facă, ci ceea ce ar trebui să facă.
— Eşti cel mai ciudat individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, am zis eu.
— Eşti cel mai sincer individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, a replicat el. A luat apoi nota de plată de pe masă şi a plătit şi consumaţia mea.
Midori Kobayashi nu şi-a făcut apariţia nici la cursul din lunea următoare. După ce am aruncat o privire prin clasă şi m-am asigurat că nu este, m-am aşezat, ca de obicei, în rândul întâi şi, în aşteptarea profesorului, am început să-i scriu lui Naoko. I-am scris despre călătoriile din vacanţa de vară, despre oraşele prin care am trecut, despre oamenii pe care i-am cunoscut şi am continuat cu gânduri mai personale: „Serile mă gândeam la tine. Acum, că nu ne mai întâlnim, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşti. Mă plictisesc îngrozitor la şcoală, dar mi-am impus o autodisciplină, aşa că nu chiulesc de la cursuri şi învăţ serios. De când ai plecat, totul mi se pare fără sens. Aş vrea să ne mai întâlnim şi să stăm de vorbă pe îndelete. Aş dori să te vizitez la sanatoriu şi să te văd câteva ore. Crezi că se poate? Mi-ar plăcea să ne plimbăm unul alături de celălalt, aşa cum obişnuiam. Îmi dau seama că îţi este greu, dar te rog mult scrie-mi măcar câteva rânduri”.
Am scris patru pagini, le-am împăturit şi le-am băgat cu grijă în plic. Pe plic am scris adresa părinţilor ei, cu menţiunea că scrisoarea este pentru Naoko.
Profesorul intrase deja în clasă şi când am ridicat privirile, l-am văzut ştergându-şi sudoarea de pe frunte în timp ce făcea prezenţa. Era mic de statură şi abătut. Deoarece avea probleme la mers, se rezema întotdeauna într-un baston din metal. Nu pot să spun că mă amuzau cursurile lui, dar spunea lucruri interesante şi îşi pregătea întotdeauna orele ca lumea. După ce a remarcat că este foarte cald, ne-a vorbit despre deus ex machina în drama lui Euripide şi ne-a explicat apoi prin ce se deosebeşte conceptul de zeu, la acesta, faţă de Eschil şi Sofocle. Vorbea deja de vreo cincisprezece minute, când s-a deschis uşa şi am văzut-o pe Midori intrând în clasă. Purta o cămaşă sport bleumarin, pantaloni bej şi obişnuiţii ei ochelari de soare. Zâmbind, i-a cerut scuze profesorului pentru întârziere şi s-a aşezat lângă mine. A scos apoi un caiet – caietul meu – din geanta pe care o purtase pe umăr şi mi l-a dat. În el am găsit un bileţel: „Scuze pentru miercuri. Eşti supărat?”
Pe la jumătatea cursului, în timp ce profesorul ne schiţa pe tablă o scenă din teatrul grec, uşa amfiteatrului s-a deschis iar şi de data aceasta au intrat doi indivizi cu căşti pe cap. Arătau ca nişte actori de comedie: unul era înalt şi palid, celălalt era scund, cu faţa rotundă şi mai închis la piele. Cel mic purta o barbă lungă, total nepotrivită staturii lui. Cel înalt avea braţele pline de manifeste, iar cel scund s-a adresat profesorului, anunţându-l că ar dori să folosească ultima parte a cursului pentru o dezbatere, sperând în concursul acestuia. De fapt, nu a fost vorba de o rugăminte, ci de un anunţ, deoarece, în completare, a afirmat că lumea se confruntă cu probleme mult mai serioase decât tragedia greacă. Profesorul şi-a dat seama că nu avea ce discuta cu ei şi că oricum ei vor face cum îi va tăia capul, aşa că s-a prins de marginea catedrei, a coborât de pe podium, şi-a luat bastonul şi a ieşit, şchiopătând, din amfiteatru.
În timp ce studentul cel înalt a împărţit manifeste, rotofeiul s-a urcat pe podium şi a început prelegerea. Manifestele erau pline de lozinci scurte şi concise: „Împiedicaţi alegerile frauduloase la postul de preşedinte al universităţii”; „Strângeţi rândurile pentru o nouă grevă în campus”; „Zdrobiţi sistemul educaţional imperial”. Mă rog, nu aveam obiecţii în ceea ce privea conţinutul lor, dar nu mi se păreau convingătoare, nu inspirau încredere, nu stârneau interes în nici un fel. Nici discursul rotofeiului n-a fost mai grozav… aceeaşi veche melodie cu alte cuvinte. M-am lămurit imediat – duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie.
— Hai să plecăm! a spus Midori.
Am dat din cap, m-am ridicat şi ne-am îndreptat amândoi spre uşă. Individul cel scund mi-a spus ceva, dar nu am înţeles ce anume. Midori i-a fluturat mâna şi l-a salutat nonşalantă:
— Pa!
După ce-am ieşit din amfiteatru, Midori mi-a zis:
— Te pomeneşti că suntem contrarevoluţionari. Oare or să ne spânzure de stâlpul telegrafic dacă le reuşeşte revoluţia?
— Aş vrea să mâncăm înainte de a ne spânzura, am zis.
— Foarte bine. Vreau să te duc la un restaurant anume, deşi e puţin cam departe. Stai bine cu timpul?
— Da, n-am nimic de făcut până la cursul de la ora două.
Ne-am urcat în autobuz şi Midori m-a dus la un restaurant din apropierea staţiei Yotsuya. Era un restaurant în care se servea prânzul în cutiuţe frumos lăcuite. De îndată ce ne-am aşezat la masă, ni s-au adus două boluri cu supă şi două cutii pătrate, roşii, cu meniul zilei. Zău că a meritat să venim până aici, gândii eu.
— Grozavă mâncare! am zis.
— Şi ieftină! Vin aici din liceu. Vechea mea şcoală este foarte aproape. Erau foarte severi şi trebuia să venim pe furiş ca să mâncăm aici. Erau în stare să te elimine din şcoală dacă te prindeau că mănânci în oraş.
Când îşi scotea ochelarii de soare, Midori părea mult mai somnoroasă decât cu ei pe nas. Avea două ticuri: se juca cu brăţara de la mâna stângă sau se scărpina cu degetul mic la colţurile ochilor.
— Eşti obosită? am întrebat-o.
— Puţin. Nu dorm destul, dar nu te îngrijora, mă simt bine. Îmi pare foarte rău pentru miercuri, dar a intervenit ceva important chiar în dimineaţa respectivă şi n-am avut încotro. Am vrut să sun la restaurant, dar nu mi-am amintit cum se numeşte şi nu-ţi ştiam nici numărul de telefon de acasă. M-ai aşteptat mult?
— Nu-i nimic, eu sunt un individ cu mult timp la dispoziţie.
— Mult?
— Aş vrea să-ţi mai pot da şi ţie din el, ca să te odihneşti.
Midori şi-a sprijinit bărbia în palmă şi mi-a zâmbit dulce.
— Ce drăguţ eşti!
— Nu-s drăguţ, am pur şi simplu timp. Apropo, am sunat la tine acasă atunci şi cineva mi-a spus că te-ai dus la spital. S-a întâmplat ceva?
— Acasă? a spus ea încruntându-se puţin. De unde-ai ştiut numărul?
— L-am căutat în dosarul de la facultate. Oricine poate face asta.
A dat din cap de două-trei ori şi a început iar să se joace cu brăţara.
— Păi da, mie nu mi-a dat prin cap aşa ceva. Puteam să mă gândesc şi eu la soluţia asta. Cât despre spital, o să-ţi spun data viitoare. Acum n-am chef.
— Lasă, lasă! De fapt nu voiam să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Scuză-mă, te rog.
— Nu, nu-i vorba de asta, dar sunt cam pleoştită… ca o maimuţă în ploaie.
— Nu crezi că ar fi mai bine să te duci acasă şi să tragi un pui de somn?
— Nu chiar acum. Hai să ne plimbăm puţin!
M-a dus până la fostul ei liceu, care se afla la câţiva paşi de staţia Yotsuya.
Trecând pe lângă gară, mi-a venit în minte Naoko… şi nesfârşitele noastre plimbări. De fapt, totul a pornit de la acele plimbări. Mi-am dat seama că dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea întâmplător în tren, în acea duminică de mai, viaţa mea ar fi avut cu totul alt curs. Ba nu, mi-am zis în gând, chiar dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea, ar fi fost la fel. Ne-am întâlnit întâmplător pentru că aşa a trebuit să fie. Dacă nu ne-am fi întâlnit atunci şi acolo, cu siguranţă ne-am fi întâlnit altă dată, în altă parte. Nu aveam nici un motiv să gândesc astfel, dar aşa simţeam în clipa respectivă.
Ne-am aşezat pe o bancă, în parc, şi priveam clădirea fostei ei şcoli. Iedera împânzise toată clădirea şcolii, iar porumbeii se odihneau pe coama clădirii. Era o construcţie veche, impunătoare. În curtea şcolii se înălţa un stejar bătrân, iar în dreptul lui se vedea o dâră de fum alb. Lumina palidă a verii dădea fumului un aspect ceţos.
— Ştii ce-i cu fumul acela? m-a întrebat Midori, brusc.
— Nu ştiu, am răspuns.
— Ard tampoanele igienice.
— Serios? N-am găsit alt cuvânt mai potrivit drept comentariu.
— Şerveţele igienice, tampoane igienice şi alte prostii de felul ăsta, spuse Midori, zâmbind. Doar e şcoală de fete, nu? Bătrânul îngrijitor le adună de peste tot şi apoi le arde. De la ele vine fumul.
— Oau!
— Păi aşa exclamam şi eu când eram în clasă şi vedeam fumul pe fereastră. Gândeşte-te numai, la gimnaziu şi la liceu sunt în total aproape o mie de fete. Imaginează-ţi că nouă sute sunt deja la ciclu şi cam o cincime, adică aproximativ o sută optzeci de fete, au ciclul cam în acelaşi timp. Deci, în fiecare zi se strâng cam tot atâtea tampoane.
— Aşa o fi. Eu nu mă pricep la asemenea calcule.
— Cam multe, nu? O sută optzeci de tampoane de adunat şi de ars zilnic. Cam cum crezi că se simte cel care se ocupă de ele?
— N-am nici cea mai vagă idee, am spus.
Cum puteam să-mi imaginez ce simte bătrânul? Am continuat amândoi să privim fumul cel alb.
— Eu chiar n-am vrut să urmez şcoala aceasta, a spus Midori. Îmi doream din tot sufletul să merg la o şcoală obişnuită, la un liceu obişnuit, cu oameni obişnuiţi, unde să mă pot relaxa şi distra ca orice adolescent. Părinţii mei au ţinut să urmez o şcoală de elită. Aşa se întâmplă cu cei care au note mari în şcoală primară. Profesorul le bagă părinţilor în cap că un copil cu note mari trebuie să-şi continue studiile la o şcoală renumită. Aşa am aterizat aici. Şase ani de gimnaziu şi de liceu17 care nu mi-au făcut nici o plăcere. Nu-mi doream decât să scap de şcoală, era singurul lucru la care mă gândeam zilnic. Şi am luat diplomă de merit pentru că nu am întârziat şi nu am lipsit niciodată. Îţi dai seama cât de mult am urât locul acesta, nu?
— Nu, nu înţeleg.
— Uram şcoala de-mi venea să mor, dar nu voiam să fiu mai prejos decât colegele mele. Mi-era teamă că dacă mă dau bătută, o să alunec pe pantă-n jos, tot mai jos. Şi când aveam febră, chiar treizeci şi nouă de grade, tot mă târâm până la şcoală. Dacă observa vreo profesoară că sunt bolnavă, negam până-n pânzele albe şi spuneam că mă simt absolut perfect. Drept răsplată, am primit cele două diplome despre care ţi-am zis adineauri şi un dicţionar de limba franceză. De aceea învăţ germană acum. Nu vreau nimic care să-mi amintească de şcoala asta. Te rog să mă crezi că nu glumesc.
— Ce anume ţi-a displăcut atât de mult?
— Ţie ţi-a plăcut şcoala ta?
— Nu neapărat, dar nici n-am urât-o. Eu am urmat o şcoală publică obişnuită, dar nu prea m-a deranjat nimic.
— Păi şcoala aceasta, începu Midori, scărpinându-se la coada ochiului cu degetul mic, este o şcoală a elitelor, aproape o mie de fete de origine aleasă şi, pe deasupra, cu note mari. Fete bogate, nu glumă. Trebuiau să fie bogate ca să supravieţuiască. Taxe şcolare mari, tot felul de alte taxe, excursii şcolare scumpe. De exemplu, dacă mergeam la Kyoto, poposeam la hanuri tradiţionale dintre cele mai scumpe, la ceremonia ceaiului ni se servea mâncare specială pe tăvi lăcuite, o dată pe an eram duse la hotelul Okura din Tokyo unde se ţin cursuri de bune maniere. După cum vezi, nu este o şcoală obişnuită. Ştii, din cele o sută şaizeci de fete din seria mea, eu eram singura din Toshima. Am avut o dată curiozitatea să aflu unde locuiesc celelalte fete şi m-am uitat în catalog. Am văzut că sunt toate din cartiere de bogătaşi, cum ar fi: Chioda, Minato, Ôta, Setaya. A, ba nu, mai era o fată din Kashiwa, prefectura Chiba. M-am împrietenit puţin cu ea. Era tare drăguţă. M-a invitat la ea acasă, dar şi-a cerut scuze că locuieşte foarte departe. M-am dus şi-am rămas mută de uimire când am văzut ce casă şi ce curte are. Am dat ocolul curţii în cincisprezece minute, atât era de mare! Grădina era şi ea superbă şi avea doi câini imenşi care se hrăneau cu carne de vacă. Cu toate acestea, fata se simţea stânjenită că locuieşte în Chiba. Dacă era în întârziere, o aducea până aproape de şcoală un Mercedes Benz. Avea şoferul ei. Şoferul era ca scos din cutie şi purta întotdeauna pălărie şi mănuşi albe. Şi totuşi, fata se simţea complexată. Poţi să crezi aşa ceva?
Am dat din cap.
— Eu eram singura din şcoală care locuia într-un loc ca Kita-Otsuka, în cartierul Toshima. La profesia părinţilor, la mine scria „librar”. Fetele din clasă mă invidiau pentru că, ziceau ele, pot citi orice cărţi doresc. Nu glumesc deloc. Cred că ele se gândeau la o librărie cu şapte etaje, precum Kinokuniya. Nici nu cred că şi-ar fi putut imagina o librărie mică, sărăcăcioasă. Librăria Kobayashi. Biata librărie Kobayashi. Uşa de la intrare scârţâie jalnic şi în faţa ochilor nu-ţi apar decât reviste. Cele mai fidele cumpărătoare sunt gospodinele preocupate de ultimele tehnici în arta amorului. Ele cumpără revista Femeia care are şi un supliment special, ilustrat, dedicat vieţii sexuale. Probabil că stau la masa din bucătărie şi îl citesc cu zel din scoarţă-n scoarţă şi pun în aplicare poziţiile studiate când vin soţii lor acasă. Incredibil! Oare ce-o fi în capul unor asemenea femei? Se vând bine şi benzile desenate: Magazine, Sunday, Jump. Şi, bineînţeles, revistele săptămânale. Deci, mai mult reviste decât cărţi în biata noastră librărie. Sunt şi câteva cărţi broşate, dar nu de calitate: cărţi poliţiste, cărţi de aventuri, de dragoste şi alte tâmpenii. Doar asemenea cărţi se vând. Apoi mai sunt cărţile practice: cum să câştigi la go, cum să creşti un bonsai, ce cuvântări se rostesc la nunţi, cum se face sex, cum să te laşi de fumat şi altele de felul ăsta. Mai avem şi câteva articole de papetărie lângă casa de marcat: pixuri, creioane, caiete. Asta-i tot. Nu tu Război şi pace, nu tu Fiinţe sexuale18 sau De veghe în lanul de secară. Aşa arată librăria Kobayashi. Ce naiba e de invidiat aici? Tu mă invidiezi?
— Îmi imaginez cum arată.
— E aşa cum ţi-am spus. Cei din apropiere vin la noi şi cumpără, la cerere le transportăm acasă, avem clienţi vechi, aşa că ne descurcăm onorabil cu banii. Suntem patru şi avem ce mânca, nu avem datorii şi ambele fete suntem studente. Dar atât. Nu ne putem permite absolut nimic în plus. Nu ar fi fost cazul să mă ţină la o asemenea şcoală! A fost îngrozitor! Îi auzeam bombănind de fiecare dată când trebuiau să mai plătească vreo taxă suplimentară şi aveam întotdeauna inima cât un purice când trebuia să ies cu colegele în oraş pentru că mă temeam că nu-mi vor ajunge banii. E cumplit să trăieşti astfel. Voi sunteţi bogaţi?
— Noi? Părinţii mei? Nu sunt nici bogaţi, nici săraci, sunt undeva pe la mijloc. Ştiu că nu le e uşor să mă întreţină la o facultate particulară din Tokyo, dar nu mă au decât pe mine, aşa că nu-i chiar foarte greu. Nu-mi trimit prea mulţi bani lunar şi de aceea trebuie să muncesc şi eu. Avem o căsuţă obişnuită şi o maşină Toyota Corolla.
— Cum e slujba ta?
— Păzesc trei nopţi pe săptămână un magazin de discuri din Shinjuku. E simplu de tot. Nu fac decât să stau şi să păzesc magazinul.
— Nu-mi vine să cred. Uitându-mă la tine, credeam că n-ai avut niciodată greutăţi financiare.
— Da, aşa e. Nu am avut probleme deosebite, dar nici nu ne dau banii afară din casă. Ca toată lumea, nu?
— Ei bine, toate colegele mele erau bogate, a spus Midori punându-şi mâinile pe genunchi. Asta a fost marea mea problemă.
— De acum încolo o să ai multe ocazii să vezi o lume fără asemenea probleme. Poate chiar mai multe decât ţi-ai dori.
— Ştii ce mi-ar plăcea cel mai mult să aud de la un bogătaş?
— Habar n-am.
— Că n-are bani. De exemplu, eu îi propun unei colege să facă ceva şi ea îmi răspunde: „Îmi pare rău, dar n-am bani”. Dacă aş fi pusă eu în situaţia respectivă, n-aş putea niciodată spune aşa ceva. Dacă aş spune „nu am bani”, asta ar însemna că realmente nu am. E trist, dar adevărat. E la fel ca şi când o fată drăguţă ar spune: „Nu ies azi din casă pentru că arăt groaznic”. Dacă ar spune aşa ceva o fată urâtă, lumea ar râde de ea cu siguranţă. Cei şase ani au fost un coşmar… până anul trecut.
— O să-i uiţi repede, am încurajat-o eu.
— Sper din tot sufletul. Chiar că m-am mai liniştit de când am intrat la facultate. Sunt foarte mulţi oameni obişnuiţi.
A zâmbit în colţul gurii şi şi-a netezit părul tuns scurt, cu palma.
— Tu munceşti undeva? am întrebat-o eu.
— Da, scriu explicaţii pentru hărţi. Ştii, când cumperi o hartă, e însoţită şi de o broşurică cu tot felul de explicaţii: descrieri ale unor zone, cifra demografică, puncte de interes, ce-ar fi de vizitat, de văzut, vreo legendă mai aparte legată de locul respectiv, flori sau păsări specifice zonei. E uşor şi le scriu cât ai zice peşte. Merg la biblioteca din Hibiya, mă documentez şi sunt în stare să scriu lejer o broşurică într-o singură zi. Pentru o asemenea muncă, nu trebuie decât să stăpâneşti nişte mici şiretlicuri şi ei te copleşesc cu oferte.
— Ce fel de şiretlicuri?
— Să scrii ceva ce nu s-a mai scris şi atunci cei de la agenţia de hărţi sunt foarte mulţumiţi, te consideră un mic geniu literar şi-ţi mai trimit de lucru. Nu trebuie să fie cine ştie ce, ajunge şi un fleac, ca de exemplu, atunci când s-a făcut barajul cutare, s-a inundat satul cutare, dar păsărelele îşi amintesc şi-acum de satul acela şi vin în fiecare primăvară să ciripească, vesele, deasupra lacului. Când introduci un asemenea episod, toată lumea se bucură. Îţi fură privirile şi este emoţionant. Un om obişnuit care prestează o asemenea muncă nu se străduieşte să afle şi lucruri deosebite, dar eu câştig bani frumoşi pentru ceea ce scriu.
— Dar trebuie să găseşti acele „episoade”.
— E adevărat, a spus Midori plecând puţin capul, dar dacă le cauţi, le găseşti. Şi dacă nu le găseşti, întotdeauna se poate inventa ceva care să nu deranjeze.
— Da, ai dreptate, am spus eu, admirativ.
— Hai, gata cu ale mele!
Deoarece Midori voia şi ea să audă câte ceva despre căminul în care locuiam, i-am povestit despre ridicarea steagului dimineaţa şi despre gimnastica Cavaleristului. Şi pe Midori a distrat-o grozav povestea acestuia, ca de fapt pe oricine altcineva. Mi-a spus că i-ar plăcea mult să vină să vadă cum e la cămin. I-am spus că nu-i nimic amuzant pe-acolo.
— Doar câteva sute de studenţi care locuiesc în nişte camere murdare, beau şi se masturbează.
— Şi tu faci aşa ceva?
— Toată lumea face, am zis eu. Fetele au ciclu, băieţii se masturbează. Toată lumea. Nu există nici o excepţie.
— Chiar şi cei care au iubite?
— Masturbarea n-are nici o legătură cu sexul. De exemplu, studentul de la universitatea Keio, care stă lângă mine, se masturbează înainte de partidele de sex. Susţine că masturbarea îl relaxează.
— Eu nu prea înţeleg asemenea lucruri… am absolvit un colegiu de fete.
— Presupun că în suplimentul revistei Femeia nu scrie aşa ceva.
— Chiar că nu scrie, a zis Midori, râzând. Ia ascultă, Watanabe, ai ceva timp duminica asta? Eşti liber?
— Sunt liber în orice duminică până la ora şase după-amiază. Atunci plec la serviciu.
— N-ai vrea să-mi faci o vizită? La librăria Kobayashi. Librăria este închisă, de fapt, dar eu trebuie să stau pe-acolo până spre seară. S-ar putea să primesc un telefon important. Ce-ai zice de o invitaţie la prânz? Fac eu de mâncare.
— Ţi-aş fi chiar recunoscător.
Midori a rupt o foaie din caiet şi mi-a desenat traseul până la ea acasă. Apoi a scos un pix roşu şi a marcat cu un „X” casa respectivă.
— N-ai cum să te rătăceşti. Scrie mare LIBRĂRIA KOBAYASHI. Te aştept pe la douăsprezece cu masa gata.
I-am mulţumit şi am băgat hârtia în buzunar. I-am spus că vreau să ajung la cursul de limba germană de la ora două. Midori mi-a zis că are nişte treabă, aşa că a luat trenul de la staţia Yotsuya.
Duminică dimineaţă m-am sculat la ora nouă, m-am bărbierit, mi-am spălat lucrurile şi mi le-am dus la uscat, pe acoperiş. Era o vreme superbă. În aer plutea un iz de început de toamnă. Libelulele zburau speriate prin campus, alungate de plasele copiilor ce porniseră în căutarea lor. Nu era nici o adiere de vânt, aşa că Hinomaru atârna parcă fără vlagă de catarg. Am îmbrăcat o cămaşă proaspăt călcată şi am ieşit în staţie. Duminica dimineaţa, străzile din preajma căminului păreau moarte. Erau practic pustii şi aproape toate magazinele închise. Diversele zgomote răsunau într-o asemenea zi cu o claritate de nedescris. O fată încălţată cu saboţi a traversat strada lăsând în urma ei ecoul fiecărui pas, iar patru-cinci băieţi aruncau cu pietre în nişte cutii de conserve goale pe care le aliniaseră chiar lângă refugiul de tramvai. Am văzut o florărie deschisă, aşa că m-am dus şi am cumpărat nişte narcise. Poate era ciudat să cumperi narcise toamna, dar mie mi-au plăcut întotdeauna.
Singurele pasagere din tramvaiul de duminică dimineaţă erau trei femei în vârstă. S-au uitat la mine şi apoi la flori. Una dintre ele mi-a zâmbit şi i-am zâmbit şi eu. M-am aşezat pe locul din spate şi am privit pe fereastră la casele pe care le lăsam în urmă. Aveam impresia că tramvaiul atinge streşinile caselor. Pe pardoseala unei uscătorii am văzut zece ghivece cu roşii, iar lângă ele o pisică mare, neagră, întinsă la soare. În curtea altei căsuţe, un copilaş făcea baloane din săpun. De undeva se auzea un cântec de-al lui Ayumi Ishida şi am simţit chiar miros de curry. Tramvaiul şerpuia printre alei intime. Pe traseu s-au mai urcat câţiva pasageri, dar cele trei bătrâne trăncăneau neîncetat.
Am coborât în apropierea staţiei Otsuka şi am mers după harta lui Midori, până am ieşit într-o stradă mare. N-am prea avut la ce să mă uit şi magazinele nu mi se păreau deloc prospere. Erau toate vechi şi înăuntru domnea întunericul. La unele dintre ele nici nu se mai distingea scrisul de pe firme. Judecând după vechimea şi stilul lor, zona părea a fi scăpat de raidurile aeriene din timpul războiului şi de aceea clădirile rămăseseră, în mare parte, intacte. Bineînţeles că se vedeau şi clădiri refăcute complet, dar majoritatea fuseseră doar mărite sau reparate pe alocuri şi tocmai aceste cârpeli păreau să dea un aer mai sărăcăcios cartierului decât înseşi clădirile vechi.
Întreaga atmosferă te ducea cu gândul la faptul că majoritatea celor care au locuit aici s-au săturat de maşini, de aerul poluat, de zgomot şi de chiriile mari şi s-au mutat undeva în suburbii, lăsând în urma lor apartamente ieftine, camere pe care întreprinderile le închiriază angajaţilor, magazine ce nu se lasă mutate şi câţiva indivizi ce se cramponează de proprietăţile lor de familie. Totul părea înceţoşat şi murdar de parcă ar fi fost învăluit în fum provenit de la ţevile de eşapament.
Am mers pe jos cam zece minute până am ajuns la benzinărie şi acolo am luat-o la dreapta, pe o străduţă cu magazine. Pe la mijlocul ei am văzut firma librăriei Kobayashi. Îmi era clar că nu e o librărie mare, dar, oricum, nu era atât de mică precum mi-o imaginasem eu din poveştile lui Midori. Era o librărie obişnuită de pe o stradă obişnuită. Era la fel ca librăria la care alergam nerăbdător să-mi cumpăr revistele pentru adolescenţi chiar în ziua apariţiei lor. M-a cuprins o uşoară nostalgie când m-am oprit în faţa librăriei lui Midori.
Oblonul din metal era tras complet şi am văzut scris pe el „Săptămânalul Bunshun se vinde joia”. Mai erau cincisprezece minute până la ora douăsprezece, dar nu aveam chef să-mi omor timpul hoinărind prin preajmă cu narcisele în mână, aşa că m-am decis să sun. Am apăsat pe soneria de lângă oblon şi m-am dat doi-trei paşi îndărăt. Am aşteptat vreo cinci secunde, dar nu mi-a răspuns nimeni. În timp ce ezitam dacă să mai sun o dată sau nu, am auzit un geam deschizându-se chiar deasupra capului meu. Am ridicat privirile şi am văzut-o pe Midori făcându-mi semn cu mâna.
— Ridică oblonul şi intră, strigă ea.
— Am ajuns mai devreme. Te rog să mă scuzi.
— Nu-i nimic. Urcă la etaj! Sunt ocupată în clipa asta şi nu pot coborî, zise ea, închizând geamul.
Am ridicat oblonul cam un metru de la pământ şi acesta a scârţâit îngrozitor. M-am strecurat pe sub el şi l-am închis la loc. Înăuntru era întuneric beznă. M-am împiedicat de grămezile de reviste legate, era cât pe-aci să cad de câteva ori, dar până la urmă am reuşit să ajung la scara ce se afla în colţul încăperii. Mi-am scos pantofii şi am urcat la etaj, pe pipăite. Totul în jur era cufundat în întuneric. Camera din capul scărilor părea a fi o cameră de zi şi era mobilată simplu: o canapea şi două fotolii. Era o încăpere mică, slab luminată de o biată dâră de lumină ce-mi amintea de vechile filme poloneze. În partea stângă se afla un mic spaţiu, dedicat probabil depozitării unor lucruri, şi se mai zărea şi o uşă de toaletă. Urcasem scările cu foarte multă grijă şi am respirat uşurat când am văzut că la etaj nu mai trebuia să orbecăi.
— Vino-ncoace! a strigat Midori.
Vocea s-a auzit dinspre partea dreaptă, aşa că acolo era sufrageria, iar la capătul ei bucătăria. Casa era veche, dar bucătăria părea să fi fost de curând renovată: modulele noi de pe pereţi, bufetul, chiuveta şi robinetele sclipeau pur şi simplu. Midori pregătea ceva, o oală clocotea pe foc şi în aer plutea miros de peşte prăjit.
— E bere în frigider, mi-a spus Midori, întorcându-se spre mine. Ia loc până termin mâncarea.
Am scos o cutie de bere şi m-am aşezat la masa din bucătărie. Berea era atât de rece, încât aveam senzaţia că stătuse la frigider jumătate de an. Pe masă se aflau o scrumieră mică, albă, un ziar şi un recipient cu sos de soia. Am mai văzut un pix şi o foaie de hârtie pe care erau notate nişte cifre, păreau a fi nişte socoteli de la cumpărături şi un număr de telefon.
— Termin în zece minute, a spus ea. Mai rezişti?
— Bineînţeles că da.
— Sper să ţi se facă foame ca lumea. E o groază de mâncare.
În timp ce sorbeam berea, o priveam pe Midori, deşi stătea cu spatele la mine. Se mişca cu extrem de multă îndemânare, făcând patru feluri de mâncare în acelaşi timp. A gustat ceva, în următoarea secundă a tocat ceva, apoi a scos altceva din frigider şi a presărat peste mâncarea dintr-un castron, iar în următoarea clipă a şi spălat o oală pe care nu o mai folosea. Parcă era un instrumentist indian care cânta în acelaşi timp la mai multe instrumente de percuţie: clopoţei, tobe, oase de bivol. Fiecare mişcare era precisă, calculată, echilibrată. O priveam admirativ.
— Nu te pot ajuta cu nimic? am întrebat-o eu.
— Mă descurc, răspunse Midori, întorcându-se spre mine şi zâmbindu-mi dulce. Sunt obişnuită să fac totul singură.
Midori purta blugi şi un tricou bleumarin. Pe spatele tricoului era imprimat un măr uriaş. Şoldurile ei erau teribil de înguste. Păreau atât de fragile, de parcă ar fi sărit peste etapa în care acestea se solidifică şi poate tocmai de aici aerul acela care o făcea să arate cu totul altfel decât majoritatea fetelor îmbrăcate în blugi. Lumina ce pătrundea prin fereastra de deasupra chiuvetei îi contura, vag, silueta.
— N-ar fi trebuit să te deranjezi atât de mult, i-am spus eu.
— Nu e nici un deranj, a spus Midori, fără să se întoarcă spre mine. Ieri am fost prea ocupată şi n-am mai ajuns la cumpărături, aşa că nu fac decât să folosesc ce-am avut prin frigider. Te rog să nu-ţi faci probleme, zău! Şi pe urmă mai e tradiţia familiei Kobayashi la mijloc – trebuie să ne primim oaspeţii cum se cuvine, vrem ca ei să se simtă bine. Mi-a intrat şi mie în sânge obiceiul ăsta, de parcă ar fi un fel de boală. Nu suntem noi oameni speciali şi lumea nu se dă în vânt după noi, dar când avem musafiri, ne place grozav să-i tratăm ca lumea. Toţi suntem aşa. Nu ştiu dacă-i bine sau nu. Uite, tata, de exemplu, nu prea bea, dar în casă există întotdeauna băutură, pentru musafiri. Nu te jena, bea cât îţi pofteşte inima.
— Mulţumesc.
Mi-am adus brusc aminte că am uitat florile jos. Le pusesem deoparte cât mi-am scos pantofii şi am uitat să le mai iau. M-am strecurat la parter şi am găsit cele zece fire albe zăcând în întuneric. Midori a scos un pahar înalt şi îngust din bufet şi a aranjat florile în el.
— Îmi plac mult narcisele, a spus Midori. În liceu am cântat şi eu o dată la o serbare cântecul Şapte narcise. Îl ştii?
— Da, bineînţeles.
— Pe atunci exista şi o formaţie în şcoală şi eu cântam la chitară.
Midori a cântat Şapte narcise în timp ce punea mâncarea în farfurii.
Mâncarea lui Midori a fost mai grozavă decât mi-aş fi putut închipui. M-a răsfăţat cu o gamă largă de feluri, toate preparate delicios, având gustul specific bucătăriei din zona Kansai19.
— Sunt grozave! am exclamat eu cu gura plină.
— Watanabe, ia spune adevărul. Nu te aşteptai să gătesc atât de bine, nu?
— Cam aşa ceva, am răspuns eu cinstit.
— Eşti din Kansai şi de aceea îţi plac asemenea delicatese, nu? a întrebat ea.
— Să nu-mi spui că le-ai făcut special pentru mine.
— Nu fi caraghios! Nu m-aş deranja eu chiar atât de mult. Nu, noi întotdeauna mâncăm aşa ceva.
— Cine-i din Kansai, mama sau tata?
— Nici unul. Tata e din Tokyo, mama din Fukushima. Nu am nici măcar o singură rudă născută în Kansai. Suntem toţi din Tokyo sau din partea de nord a regiunii Kanto.
— Zău că nu mai înţeleg. Atunci cum poţi să găteşti atât de perfect în maniera celor din Kansai? Te-a învăţat cineva?
— A, e o poveste lungă, spuse ea, luând o înghiţitură de ruladă cu ouă. Mama nu putea suferi gospodăria şi n-a gătit niciodată. Şi pentru că la noi se punea mereu problema afacerilor, tot timpul auzeai: „Astăzi suntem tare ocupaţi, hai să comandăm ceva la restaurantul din colţ” sau „Hai să cumpărăm nişte crochete din carne de la măcelărie”. Întotdeauna se întâmpla aşa. Nici când eram mică nu puteam să sufăr să se gătească o oală mare cu mâncare, să zicem curry, şi să mâncăm acelaşi fel trei zile în şir. Aşa că, într-o bună zi, în clasa a noua, m-am hotărât să gătesc eu pentru întreaga familie şi eram decisă să fac lucrul acesta ca lumea. M-am dus la librăria Kinokuniya din Shinjuku, am ales cea mai grozavă carte de bucate, m-am întors cu ea acasă şi am studiat-o din scoarţă-n scoarţă. Am învăţat cum se alege un tocător, cum să ascut un cuţit de bucătărie, cum se dezosează un peşte, cum să fac fulgi katsuobushi20. Am învăţat din cartea aceea absolut totul. S-a nimerit ca autorul cărţii să fie din Kansai, aşa că eu am învăţat să fac mâncare specifică zonei Kansai.
— Vrei să spui că ai învăţat din carte cum să faci toate minunile astea? am întrebat eu, uimit.
— Apoi am început să economisesc bani şi să merg la restaurante ca să văd ce gust trebuie să aibă, de fapt, mâncarea. Îmi aminteam apoi gustul şi acţionam în consecinţă. Pot să spun că stau bine la capitolul intuiţie, deşi cu logica e mai greu…
— E nemaipomenit că ai ajuns să găteşti atât de bine fără să te fi învăţat cineva.
— N-a fost uşor, a spus Midori oftând, mai cu seamă că eu creşteam într-o casă în care nimeni nu dădea doi bani pe mâncare. Când le spuneam că vreau să cumpăr cuţite şi oale, nu voiau să-mi dea bani. Acum avem de toate, dar zău că nu glumesc când afirm că a fost cumplit de greu să mă înţeleg cu ei. Când le arătam cu ce cuţit jalnic trebuia să desfac peştele ca să-l curăţ, îmi spuneau că nu era nevoie să-l curăţ. Văzând că nu ajung la nici un rezultat, am strâns bănuţ cu bănuţ şi am cumpărat cuţite ca lumea, oale, strecurătoare şi tot ce-mi trebuia. Îţi poţi imagina o fată de cincisprezece ani ciupind câte un bănuţ de ici, de colo, pentru a putea cumpăra strecurătoare, tocilă, tigaie pentru tempura, atunci când celelalte colege ale ei, cu banii de buzunar, îşi cumpărau rochii şi pantofi? Nu ţi se pare că sunt de compătimit?
Am dat din cap, luând o înghiţitură de supă.
— În primul an de liceu am avut nevoie de o tigaie specială, lungă şi îngustă, pentru rulada cu ouă, ca asta pe care o mâncăm acum şi care se numeşte dashimaki. Cu banii cu care ar fi trebuit să-mi cumpăr un sutien nou, am cumpărat această tigaie şi timp de trei luni m-am descurcat cu un singur sutien. Poţi să crezi? A fost îngrozitor. Îl spălam seara şi mă chinuiam să-l usuc pentru a-l putea purta în ziua următoare. Şi dacă nu se usca, era teroare. Nimic nu e mai îngrozitor decât să umbli cu un sutien umed pe tine. De multe ori mi-au dat lacrimile… dar am strâns din dinţi şi am suferit pentru acea tigaie.
— Vai de mine! am spus eu, râzând.
— Ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar trebuie să mărturisesc că m-am simţit uşurată când a murit mama. Bugetul familiei a trecut în mâinile mele şi puteam cumpăra ce doream. Acum am cam tot ce-mi trebuie în materie de ustensile de bucătărie. Tata habar n-are ce avem şi ce nu.
— Când a murit mama ta?
— Acum doi ani. Cancer. Tumoare la creier. A stat în spital un an şi jumătate. A fost îngrozitor. A suferit de la început până la sfârşit. A ajuns să nu mai fie conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei şi a devenit dependentă de medicamente, dar tot nu putea să moară. Până la urmă s-a îndurat cineva de ea şi a murit prin eutanasie. Oricum, e îngrozitor să te chinuieşti să mori. E îngrozitor şi pentru cel care e într-o agonie permanentă, dar şi pentru familie. Am rămas fără nici un ban. O injecţie costa douăzeci de mii de yeni şi avea nevoie şi de supraveghere permanentă, aşa că am stat mai tot timpul cu ea. Nu aveam când să învăţ şi mi-am întrerupt facultatea un an. Ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns… Midori s-a oprit în mijlocul propoziţiei, şi-a pus beţişoarele jos şi a oftat. Cum naiba am ajuns să discutăm lucruri atât de îngrozitoare?
— Toată povestea ta a pornit de la sutien, am zis.
— Da, aşa e. Te rog să mănânci toată porţia aceea de dashimaki, a zis Midori, cu o expresie solemnă.
Mi-am terminat porţia şi mă simţeam foarte sătul. Midori a mâncat mult mai puţin decât mine.
— Când gătesc, nici nu mai e nevoie să mănânc, a spus ea. Mă satur doar gustând.
Midori a strâns vasele, a şters masa, a adus de undeva un pachet de Marlboro, a băgat o ţigară în gură şi a aprins-o. Apoi a luat în mâini paharul în care pusese narcisele şi le-a privit câteva clipe.
— Cred că stau mai bine aici. Nu le mai mut în vază. Dacă le las aşa, am impresia că tocmai le-am cules eu însămi, de pe malul unei ape, şi le-am băgat în primul recipient care mi-a picat în mână.
— Le-am cules eu de pe malul iazului de lângă staţia Otsuka.
— Ce ciudat eşti! chicoti ea. Când mă uit la faţa ta, nici nu-mi vine să cred că poţi fi capabil de glume.
Cu bărbia în palmă, a fumat jumătate din ţigară şi a stins-o în scrumieră. S-a frecat apoi la ochi de parcă i-ar fi intrat fum.
— Să ştii că fetele trebuie să stingă ţigara mai elegant. Tu ai stins-o ca un ciocănar. Nu trebuie să o striveşti cu forţă, apas-o uşor şi răsuceşte-o puţin până se stinge. Atunci nu se mai îndoaie în halul ăsta. E urât. Şi apoi fetelor nu le stă bine să scoată fum pe nas. Aş vrea să-ţi mai spun ceva. Atunci când iei masa singură cu un bărbat, nu-i frumos să-i vorbeşti despre unicul sutien purtat timp de trei luni de zile. O fată nu face aşa ceva.
— Sunt un ciocănar, spuse Midori, scărpinându-se lângă nas. Nu ştiu cum, dar nu reuşesc niciodată să fiu o delicată. Mă mai prefac câteodată, dar oricum nu-mi reuşeşte. Mai ai şi alte critici la adresa mea?
— Marlboro nu-i o ţigară pentru fete, am zis eu.
— Ce contează ce fumez? Toate miros la fel, a spus ea, răsucind pachetul de ţigări pe toate părţile. M-am apucat de fumat luna trecută… nu că ţineam neapărat să fumez, dar am vrut şi eu să încerc.
— De ce?
Midori şi-a împreunat palmele şi a rămas pe gânduri o vreme.
— Ce contează? Tu oricum nu fumezi, nu?
— M-am lăsat în iunie.
— De ce te-ai lăsat?
— Mă săturasem să rămân fără ţigări în toiul nopţii. Nu pot să sufăr să depind de ceva, chiar dacă acel ceva ar fi ţigările.
— Văd că ştii foarte bine ce vrei.
— Da, probabil, am spus eu. Şi poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea… şi nici nu m-a plăcut vreodată.
— Bine, dar dacă mă uit la tine atentă, nici nu am impresia că ai fi dintre aceia care suferă pentru că nu sunt plăcuţi. Pe alţii tocmai lucrul acesta îi înnebuneşte, mormăi ea, cu bărbia în palmă. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Eşti atât de diferit de ceilalţi… „Nu pot să sufăr să depind de ceva…” mă maimuţări Midori.
Am ajutat-o să spele vasele. Ea le spăla, eu le ştergeam şi le puneam pe bufet.
— Ai tăi nu sunt acasă astăzi? am întrebat-o.
— Mama e în mormânt. A murit acum doi ani.
— Mi-ai mai spus.
— Sora mea e la întâlnire cu logodnicul ei şi probabil că au plecat undeva cu maşina. El lucrează la o firmă de maşini şi îi plac foarte mult maşinile. Mie nu-mi plac.
Midori tăcea şi spăla vasele. Eu tăceam şi ştergeam vasele.
— Mai e tata, a reluat ea după o vreme.
— Exact, am spus eu.
— A plecat în Uruguay anul trecut în iunie şi e acolo de atunci.
— Uruguay? De ce tocmai în Uruguay?
— Acolo s-a gândit el să se stabilească. Ţi se pare o tâmpenie, nu? Ei bine, un fost coleg de armată are o fermă acolo. Tata m-a anunţat pe neaşteptate că pleacă. S-a urcat singur în avion şi dus a fost. Am încercat să-l oprim, să-l convingem că nu are rost să meargă într-un asemenea loc, că nu vorbeşte limba, că nici din Tokyo nu a plecat de multe ori, dar n-a luat în seamă sfaturile noastre. L-a şocat foarte tare moartea mamei. S-a smintit de tot şi asta pentru că a iubit-o mult pe mama.
N-am găsit nici o replică. Am rămas cu gura căscată şi cu ochii ţintă la Midori.
— Ştii ce ne-a zis tata, mie şi surorii mele, când a murit mama? „Mai bine mureaţi voi două decât ea.” Am înlemnit când l-am auzit. N-am fost capabile să scoatem o vorbă. Oricât ţi-ar fi de greu, nu se spune aşa ceva, nu? Bine, să zicem că a murit femeia pe care o iubise, partenera lui de viaţă. I-am înţeles amărăciunea, tristeţea, durerea copleşitoare. Mi-a fost milă de el, dar tot nu am înţeles cum a putut să le spună fiicelor lui, fetelor pe care le-a crescut, că mai bine ar fi murit ele în locul ei. Nu ţi se pare că a fost mult prea dur, mult prea groaznic pentru noi?
— Asta cam aşa e.
— Asta-i o rană care nu se închide niciodată, spuse Midori dând din cap. De fapt, toţi din familia noastră sunt cam ciudaţi… fiecare e dus puţin cu pluta.
— Aşa se pare, am aprobat-o eu.
— Da, dar nu crezi că e minunat când oamenii se iubesc? Of, Doamne! Să-şi iubească un bărbat atât de mult soţia, încât să le spună fiicelor lui că mai bine ar fi murit ele în locul ei…
— Cred că nu v-a fost uşor, am spus eu.
— Şi apoi ne lasă baltă şi pleacă în Uruguay.
Am tăcut şi am şters mai departe farfuriile. După ce le-am terminat de şters, Midori le-a luat şi le-a băgat în bufet.
— Mai ai veşti de la tatăl tău? am întrebat.
— O vedere şi atât. În martie. În loc de o vedere cu un peisaj, ne-a trimis una cu un măgar. Nu ne-a scris decât prostii: că-i foarte cald, că fructele nu sunt atât de gustoase precum se aşteptase. S-a ţicnit cu siguranţă. Nici măcar nu ştim dacă s-a întâlnit sau nu cu prietenul acela al lui. A, a mai scris că după ce se linişteşte puţin, o să ne cheme şi pe noi. De atunci, nici un rând. Nu ne răspunde nici la scrisori măcar.
— Ce-ai face dacă tatăl tău te-ar chema în Uruguay?
— Probabil că m-aş duce să văd cum e acolo. Nu ţi se pare interesant? Sora mea a spus că nu s-ar duce nici în ruptul capului. Ei nu-i plac lucrurile şi locurile murdare.
— E chiar atât de murdar în Uruguay?
— Habar n-am, dar aşa susţine ea. Zice că drumurile sunt pline de excremente de măgar, că e plin de muşte scârboase, că de cele mai multe ori toaletele nu funcţionează, că te împiedici la tot pasul de şopârle şi de scorpioni. Cred că a văzut ea vreun film… şi nu poate suferi nici gândacii. Ei nu-i place decât să se plimbe în maşini luxoase prin Shônan.
— Vai de mine!
— Ba nu, eu m-aş duce în Uruguay.
— Cine se ocupă de librărie acum? am întrebat eu.
— Sora mea, dar nu poate s-o sufere. Avem un unchi care stă aproape şi ne ajută zilnic. El se ocupă de livrări. Mai dau şi eu o mână de ajutor când am timp. Nu e cine ştie ce de lucru, aşa că ne descurcăm. Dacă nu ne-am descurca, am vinde-o probabil.
— Îţi iubeşti tatăl?
— Nu prea, spuse Midori dând din cap.
— Atunci cum poţi să pleci la el, în Uruguay?
— Am încredere în el.
— Încredere?
— Da, nu mă omor după el, dar am încredere în el. Cum să nu am încredere într-un om care îşi părăseşte casa, afacerea, copiii din pricina şocului provocat de moartea soţiei? Înţelegi ce vreau să spun?
Am oftat adânc.
— Uneori am impresia că înţeleg, alteori nu mai înţeleg nimic.
Midori râse şi mă bătu pe umeri.
— Nu contează. Chiar nu contează.
În după-amiaza aceea de duminică s-au petrecut tot felul de evenimente. A fost o zi tare neobişnuită. A izbucnit un incendiu în apropierea casei lui Midori, l-am privit liniştiţi de la fereastra spălătoriei aflată la mansardă, ne-am şi sărutat. Aşa cum prezint eu lucrurile acum, par chiar ciudate, dar aşa s-au întâmplat ele de fapt.
Ne beam cafeaua de după masă şi vorbeam despre universitate, când am auzit sirenele maşinilor de pompieri. Se apropiau tot mai mult şi mi se părea că numărul lor creşte. Lumea fugea speriată şi unii ţipau chiar. Midori s-a dus într-o cameră cu vederea la stradă, a deschis fereastra şi a privit în jos. Mi-a spus să aştept un pic şi a dispărut, după care am auzit-o tropăind pe scări, în sus.
Continuam să-mi beau singur cafeaua şi încercam să localizez Uruguayul pe harta minţii. A, Brazilia e aici, Venezuela aici şi Columbia undeva mai încolo. Nu ştiu de ce, dar nu-mi puteam aminti deloc unde este Uruguayul. Midori a coborât după câteva minute şi mi-a spus să merg cu ea, repede. M-am ridicat şi am urmat-o până la capătul coridorului, după care am urcat pe o scară îngustă şi abruptă până la mansardă. Aceasta se afla la o înălţime mai mare decât casele dimprejur, aşa că de acolo se vedea totul foarte bine. Nori negri de fum se înălţau la vreo trei-patru case mai încolo şi erau purtaţi de vânt spre strada principală. Mirosul de ars se simţea până la noi.
— A, e casa lui Sakamoto, spuse Midori aplecându-se peste balustradă. Pe vremuri făceau uşi şi ferestre, dar s-au lăsat de afaceri.
M-am aplecat şi eu peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar se pare că veniseră vreo trei sau patru maşini de pompieri. Doar două dintre ele reuşiseră să pătrundă pe aleea îngustă, iar celelalte staţionau pe strada mare, pregătite să intervină la nevoie. Zona era împânzită, ca de obicei, de gură-cască.
— Midori, ar fi mai bine să-ţi strângi lucrurile de valoare şi să le ai pregătite în caz că trebuie să evacuezi clădirea. Vântul bate acum în direcţie opusă, dar nu ştii niciodată cum îşi schimbă direcţia. Şi mai e şi benzinăria aceea aproape… Te ajut eu să-ţi strângi lucrurile.
— Ce lucruri de valoare?
— Oi fi având tu ceva la care ţii, nu? Poate carnetul de conturi, ştampile, certificate de garanţie… şi neapărat banii încasaţi.
— Nu-ţi mai face griji! Eu nu fug de-aici.
— Chiar dacă se întinde incendiul?
— Da, a răspuns Midori. Puţin îmi pasă dacă mor.
Am privit-o în ochi şi ea m-a privit pe mine. Nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte serios sau dacă glumeşte. Am mai stat acolo o vreme şi m-am liniştit şi eu.
— Bine, am zis. Am înţeles. Stau cu tine.
— Vrei să spui că murim împreună? întrebă ea. Ochii îi sclipeau.
— A, nu, nici vorbă! Eu o iau la sănătoasa dacă simt că devine periculos. Dacă tu vrei să mori, n-ai decât să mori singură.
— Maaaaamă, ce individ de gheaţă!
— N-am de gând să mor împreună cu tine doar pentru că m-ai invitat la prânz. Poate dacă ar fi fost cină…
— Ei, hai, lasă… Să vedem cum evoluează lucrurile şi, până una-alta, să cântăm. Dacă se îngroaşă gluma, vedem noi atunci.
— Să cântăm?
Midori a adus două perne de pus pe jos, patru cutii cu bere şi o chitară. Am băut şi am privit fumul negru ridicându-se spre cer. Midori a zdrăngănit ceva la chitară şi a cântat. Am întrebat-o dacă atitudinea ei nu o să-i supere pe vecini. Nu mi se părea cel mai potrivit lucru din lume să stai să priveşti cum se înalţă fumul şi între timp să bei bere şi să cânţi.
— Nu-ţi face probleme. Nouă nu ne prea pasă de ceea ce gândesc vecinii.
A cântat nişte cântece populare pe care le interpretase pe vremuri. Nu puteam să spun că era un talent, dar era clar că-i face plăcere. M-a delectat cu Lemon Tree, Puff, Cinci sute de mile, Unde-au dispărut florile, Michael, vâsleşte la mal. A încercat să mă înveţe cum să o acompaniez, dar când a văzut cât sunt de afon, a renunţat şi a cântat singură, după placul inimii ei. Mi-am văzut mai departe de bere, ascultând-o şi privind focul. Ba se înteţea, ba se domolea. Lumea ţipa şi se dădeau tot felul de comenzi. S-a auzit şi un helicopter… probabil al presei. S-a învârtit de câteva ori deasupra locului cu pricina, a făcut fotografii şi a plecat. Bine-ar fi fost să nu ne fi prins şi pe noi în fotografii, gândii eu. Un poliţist ţipa la cei care căscau gura, ordonându-le să se dea îndărăt. Un copilaş se pierduse de mama lui şi urla cât îl ţineau plămânii. Undeva se spărseseră nişte geamuri. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi scânteile începură să-şi croiască drum spre noi. Cu toate acestea, Midori îşi vedea mai departe, nestingherită, de bere şi de cântece. După ce-a cântat toate cântecele pe care le ştia, m-a anunţat că va interpreta unul compus de ea.
Aş vrea să-ţi fac tocană Dar n-am cratiţă.
Aş vrea să-ţi împletesc un fular Dar n-am lână.
Aş vrea să-ţi scriu o poezie Dar n-am cu ce.
— Se intitulează N-am nimic, m-a anunţat Midori.
Erau îngrozitoare şi versurile, şi melodia.
În timp ce ascultam cântecul acela jalnic, mă gândeam cum va sări casa în aer dacă se aprinde şi benzinăria. Obosită de atâta cântat, Midori puse chitara la o parte şi se rezemă de umărul meu, ca o pisică la soare.
— Ţi-a plăcut cântecul meu? m-a întrebat ea.
— Unic, original şi foarte potrivit personalităţii tale, am răspuns eu, alegându-mi cu grijă cuvintele de apreciere.
— Mulţumesc. Tema cântecului e „n-am nimic”.
— Mi-am imaginat.
— Ştii, l-am compus când a murit mama, a zis, întorcându-se spre mine.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Păi, nu ţi se pare că nu m-a întristat deloc moartea ei?
— Ba da.
— Nici când a dispărut tata n-am fost tristă.
— Zău?
— Îhî. Nu ţi se pare că sunt groaznică? Ca un sloi de gheaţă…
— Ai avut şi tu motivele tale.
— Da, motivele mele… Lucrurile au fost foarte complicate în casa asta. Ştii, întotdeauna m-am gândit că o să fiu tristă dacă vor muri sau dacă vor pleca şi nu-i voi mai vedea. Dar nu s-a întâmplat aşa. N-am simţit nimic – nici tristeţe, nici amărăciune şi mă gândesc rareori la ei. Uneori o mai visez pe mama. Apare de undeva, din întuneric, şi-mi reproşează: „Îţi pare bine că am murit, nu?” Nu-mi pare bine, dar nu sunt nici foarte tristă. Ca să-ţi spun adevărul, n-am vărsat nici măcar o lacrimă la moartea ei, deşi când mi-a murit pisica, pe vremea când eram copil, am plâns toată noaptea.
De unde atâta fum? gândii eu. Nu se vedeau flăcări şi nici nu mi se părea că focul s-ar extinde, dar se vedea o dâră groasă de fum care şerpuia spre cer. Ciudat, foarte ciudat. Oare ce-ar putea să ardă atâta vreme?
— Nu sunt doar eu de vină, continuă Midori. E adevărat că am şi eu cusururile mele, recunosc, dar dacă indivizii – adică tata şi mama – m-ar fi iubit un pic mai mult, poate aş fi gândit şi eu altfel, poate m-ar fi întristat pierderea lor.
— Nu crezi că te-au iubit suficient?
S-a întors şi m-a privit ţintă. Apoi a dat puternic din cap.
— Undeva între insuficient şi deloc. Am fost întotdeauna avidă după dragoste. Aş fi vrut să pot spune că am fost iubită ca lumea, că m-am săturat de dragoste. Măcar o dată, o singură dată. Dar ei nu mi-au oferit nici un pic de căldură sufletească, nici un pic, înţelegi? Dacă mă guduram pe lângă ei şi le ceream ceva, mă alungau şi ţipau: „Costă prea mult!” Acesta a fost tratamentul de care am avut parte. De aceea, în clasa a cincea sau a şasea primară, am decis să găsesc singură omul care să mă iubească trei sute şaizeci şi cinci de zile din trei sute şaizeci şi cinci.
— Extraordinar! am exclamat eu, admirativ. Şi cu ce s-au soldat căutările tale?
— Aici e problema, a răspuns Midori, privind fumul şi căzând un pic pe gânduri. Am aşteptat prea mult… În căutarea perfecţiunii… de aceea mi-e greu.
— Cauţi dragostea perfectă?
— Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte tarte cu căpşuni şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să-mi cumperi. Te-ntorci cu ele, gâfâind, şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.
— Ce legătură are asta cu dragostea? am întrebat eu, teribil de uimit.
— Are. Habar n-ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de importante.
— Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?
— Exact. Şi în clipa aceea aş vrea ca băiatul să-mi spună: „A, am înţeles, Midori. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să-ţi iau altceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?”
— Şi tu cum ai reacţiona?
— I-aş da toată dragostea mea.
— Eşti absurdă!
— Ei bine, asta înseamnă dragoste în accepţiunea mea. Nimeni nu mă înţelege. Midori şi-a frecat uşor capul de umărul meu. Pentru anumite persoane dragostea începe de la un fleac, de la un moft… sau nu începe deloc.
— N-am mai cunoscut vreo fată care să aibă asemenea opinii.
— Multă lume e de aceeaşi părere, spuse ea jucându-se cu degetele. Eu nu pot gândi altfel, vorbesc serios, dar măcar sunt cinstită. Niciodată nu mi-a dat prin cap că modul meu de a privi lucrurile diferă de al altora. Când vorbesc serios, toată lumea crede că glumesc sau fac pe nebuna şi atunci mă simt foarte stingherită.
— Şi acum vrei să mori cuprinsă de flăcări?
— Acum e vorba de curiozitate, pur şi simplu.
— Adică ce fel de curiozitate? Vrei să experimentezi nişte flăcări pe pielea ta?
— Nu, spuse Midori. Voiam doar să văd cum reacţionezi. Nu mi-e frică de moartea în sine. Zău că nu. În cazul de faţă, m-ar învălui fumul, mi-aş pierde cunoştinţa şi aş muri cât ai zice peşte. Acest tip de moarte nu mă sperie deloc dacă o compar cu chinurile iadului prin care a trecut mama… şi alte rude. Toate rudele mele au murit din pricina vreunei boli cumplite. E în sânge, presupun. Dura mult până îşi dădeau duhul şi ajungeam chiar să mă întreb dacă mai trăiesc sau au murit, atât de lent era procesul. Şi în urma lor nu rămânea decât durere şi suferinţă.
Midori a luat o ţigară şi a aprins-o.
— Asemenea tipuri de moarte mă sperie… când umbra morţii devorează încet, încet partea vitală şi până să-ţi dai seama, totul în jur se întunecă şi nu mai vezi nimic, iar cei din jur te consideră mai mult mort decât viu. E cumplit. N-aş putea suporta aşa ceva.
Până la urmă, după încă vreo jumătate de oră, focul a fost stins. Au reuşit să împiedice flăcările să se răspândească şi se pare că n-au existat nici răniţi. Cu excepţia unei maşini de pompieri, celelalte s-au întors la bază şi lumea s-a împrăştiat, ici-colo zărindu-se grupuleţe care comentau evenimentul. O maşină de poliţie, al cărei girofar se învârtea neîncetat, încerca să restabilească traficul. Două ciori, apărute de undeva din văzduh, s-au instalat pe stâlpul de telegraf ca să vadă şi ele ce se întâmplă acolo jos. Midori părea epuizată. Privea în gol, departe. N-a mai scos nici o vorbă.
— Eşti obosită? am întrebat-o eu.
— Nu chiar. Pur şi simplu mă simt fără vlagă şi mi-e capul greu. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.
Am privit-o în ochi şi Midori m-a privit şi ea. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o. A tresărit, apoi s-a relaxat şi a închis ochii. Am rămas aşa cinci-şase secunde. Soarele de început de toamnă i-a aruncat umbra genelor pe obraji şi aceasta părea că tremură puţin.
A fost un sărut uşor, dulce, unul care nu depăşea nici o limită. Probabil că n-aş fi sărutat-o pe Midori în ziua aceea dacă nu ne-am fi petrecut după-amiaza pe terasa de la mansardă, dacă n-am fi băut bere, dacă nu am fi privit acoperişurile din jur, care sclipeau în bătaia soarelui, fumul, licuricii. Toate acestea au dus la o apropiere între noi, au ţesut o vrajă care, în subconştientul nostru, doream să nu se destrame. Aşa a fost sărutul nostru – nevinovat şi totuşi nu lipsit de o doză de pericol, ca de altfel toate săruturile.
Midori a rupt tăcerea. M-a luat de mână şi, cu oarecare jenă, mi-a spus că are un prieten. I-am spus că mi se părea normal să fie aşa.
— Tu ai o iubită?
— Da, am răspuns.
— Dar eşti întotdeauna liber duminicile, nu?
— E foarte complicat, am zis.
În clipa aceea am realizat că vraja din după-amiaza de început de toamnă s-a spulberat.
La ora cinci i-am spus că trebuie să plec la serviciu şi am invitat-o să iasă cu mine să luăm o gustare. M-a refuzat, spunându-mi că trebuie să stea acasă să aştepte telefonul despre care îmi vorbise.
— Nu pot să sufăr să stau în casă şi să aştept să sune telefonul. Când rămân singură, am impresia că putrezeşte carnea pe mine. Da, putrezeşte puţin câte puţin, se topeşte şi se transformă într-un lichid verde care se scurge pe pământ şi e absorbit. În urma lui nu mai rămân decât hainele. Asta e senzaţia care pune stăpânire pe mine când stau toată ziua în casă.
— O să-ţi ţin companie şi data viitoare când ai de aşteptat un telefon… atâta vreme cât prânzul e inclus.
— Grozav! O să pun la cale şi un incendiu, pentru desert.
Midori nu şi-a făcut apariţia la cursul de Istoria teatrului – II de a doua zi. După curs, m-am dus la cantina studenţească şi am luat prânzul de unul singur. Nu mi-a plăcut deloc. Apoi m-am aşezat la soare şi am privit la ce se întâmpla în jurul meu. Chiar lângă mine, două studente stăteau de vorbă, în picioare. Una dintre ele ţinea la piept o rachetă de tenis cu aceeaşi grijă cu care o mămică şi-ar fi ţinut copilaşul, cealaltă avea braţul plin de cărţi şi un LP cu Leonard Bernstein. Amândouă erau drăguţe şi îmi era clar că le place să trăncănească vrute şi nevrute. Dinspre clădirea clubului studenţesc se auzea o voce de bas care făcea game. Pe ici, pe colo, se vedeau grupuri de câte patru-cinci studenţi care schimbau opinii, râdeau sau ţipau unii la alţii. În parcare, câţiva indivizi se distrau cu rolele, iar un profesor cu o servietă de piele în braţe făcea slalom printre ei, încercând să-i evite. În curtea interioară, o studentă cu coif pe cap, ghemuită la pământ, scria ceva în legătură cu invadarea Asiei de către americani. Era atmosfera obişnuită a pauzei de prânz din campus, dar, privind cu mai multă atenţie, am devenit conştient de un lucru: fiecare, în felul său, părea fericit. Nu ştiu dacă erau chiar fericiţi sau numai îşi afişau fericirea, dar mie mi se păreau fericiţi în acea după-amiază de septembrie şi din această pricină m-am simţit cumplit de singur. Era o senzaţie nouă şi aveam impresia că doar eu eram străin de atmosferă.
De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, în ce atmosferă am mai reuşit eu să mă integrez în ultimii ani? în nici una. Ultima dată când m-am simţit bine a fost la biliard, cu Kizuki, lângă port. Kizuki a murit în noaptea aceea şi de atunci încoace, între mine şi lume s-a interpus un imens sloi de gheaţă. Ce-a însemnat Kizuki pentru mine? N-am putut niciodată răspunde la această întrebare. Tot ce ştiu – şi e o certitudine – este faptul că moartea lui Kizuki mi-a răpit, definitiv, o parte din adolescenţă. Ce semnificaţie a avut lucrul acesta sau ce consecinţe urma să aibă, n-am ştiut şi probabil nici n-am să ştiu vreodată.
Am stat multă vreme nemişcat şi am privit atmosfera din campus, m-am uitat la cei care treceau pe-acolo, sperând totodată că o voi vedea şi pe Midori. Ea n-a apărut însă. După pauză m-am dus la bibliotecă să mă pregătesc pentru cursul de germană.
În sâmbăta aceea, după-amiază, a venit la mine în cameră Nagasawa şi mi-a propus să ne petrecem noaptea în oraş. Mi-a promis că va obţine permis şi pentru mine. Am fost de acord să-l însoţesc. Toată săptămâna mă simţisem foarte straniu şi eram dispus să mă culc cu orice fată.
Spre seară am făcut un duş, m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat frumos. Am luat cina la cantină cu Nagasawa şi apoi am mers cu autobuzul spre Shinjuku. Ne-am învârtit puţin prin cartierul animat şi apoi am intrat într-unui din barurile noastre, decişi să aşteptăm o pereche de fete. De obicei, perechile curgeau gârlă, mai puţin în seara aceea. Am băut whisky cu sifon ca să nu ne ameţim prea rău şi am aşteptat aproape două ore. În cele din urmă, au apărut două fete care s-au aşezat la bar şi au comandat gin şi margarita. Nagasawa le-a abordat imediat, dar ele i-au spus că-şi aşteaptă prietenii. Am stat totuşi de vorbă toţi patru până au venit băieţii, după care am rămas iar singuri.
Nagasawa mi-a propus să schimbăm barul, aşa că am ajuns la unul mic, mai retras, unde clienţii erau deja afumaţi, făcând o gălăgie asurzitoare. La masa din colţ am văzut trei fete. Ne-am dus la ele şi am stat toţi cinci de vorbă. Ne-am simţit în formă, eram bine dispuşi, dar când le-a propus Nagasawa să mergem să mai bem şi în altă parte, ele au spus că se grăbesc pentru că se închid porţile căminului. Toate trei locuiau la un cămin de fete. A fost o zi plină de ghinioane. Am mai intrat într-un restaurant, dar nici acolo norocul nu a fost de partea noastră. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar n-am avut parte de fete în seara respectivă.
Pe la ora unsprezece şi jumătate Nagasawa a decis să renunţe, mărturisind că seara a fost un fiasco.
— Îmi pare rău că te-am târât atâta după mine, a spus el.
— Nu-i nimic, îmi pare bine că ţi se mai întâmplă şi ţie să ai parte de asemenea seri, am zis eu.
— Cam o dată pe an, recunoscu el.
Să fiu cinstit, îmi trecuse pofta de sex şi mă săturasem de băut. Prea multă agitaţie în Shinjuku sâmbăta noaptea.
— Ce-ai de gând să faci acum, Watanabe?
— O să intru într-un cinematograf în care rulează filme toată noaptea. N-am mai văzut un film de nu ştiu când.
— Atunci eu merg la Hatsumi, spuse Nagasawa. Te superi?
— Normal că nu. De ce să mă supăr? am spus eu,râzând.
— Dacă vrei, te prezint unei fete care te-ar lăsa să dormi la ea.
— Nu, zău că am chef de nişte filme.
— Te rog să mă ierţi. Îmi scot eu pârleala altă dată, spuse el, dispărând în mulţime.
Am intrat într-un fast-food să mănânc un sandviş cu brânză şi să beau o cafea caldă ca să îmi mai revin. Apoi am intrat în cel mai apropiat cinematograf şi am văzut Absolventul. Nu m-am omorât după film, dar cum nu aveam ce face, am stat şi l-am mai văzut o dată. Am ieşit din cinematograf pe la patru dimineaţa şi am pornit-o pe străzile cartierului Shinjuku în răcoarea dimineţii, gândindu-mă la diverse lucruri.
Când am obosit, am intrat într-o cofetărie, am comandat o cafea şi am citit, în aşteptarea primului tren. N-a trecut mult timp şi localul s-a umplut de alţii ca mine, care aşteptau primele trenuri. Cineva şi-a cerut scuze şi m-a întrebat dacă se poate aşeza la masa mea. Am dat afirmativ din cap. Nu mă interesa cine stătea de partea cealaltă a mesei când citeam.
La masa mea s-au aşezat două fete cam de aceeaşi vârstă cu mine. Nu erau frumoase, dar nici urâte. Erau machiate cu gust, bine îmbrăcate şi nu mi se păreau a fi dintre cele care pleacă la agăţat prin cartierul de distracţii la ora cinci dimineaţa. Probabil că, dintr-un motiv sau altul, pierduseră ultimul tren. Am avut impresia că răsuflă uşurate când le-am permis să stea la masa mea. Eram dichisit, proaspăt bărbierit şi, în plus, citeam Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.
Una dintre fete era mai solidă. Purta o canadiană subţire din fâş, cu glugă, de culoare gri şi blugi albi, iar în urechi, cercei mari în formă de scoici. Avea la ea o mapă mare, din vinilin. Cea mică de statură purta ochelari şi era îmbrăcată cu o canadiană albastră peste cămaşa în carouri. I-am observat inelul cu peruzea pentru că avea obiceiul să-şi tot scoată ochelarii şi să-şi apese ochii cu degetele.
Ambele fete au comandat cafea cu lapte şi câte o prăjitură, iar în timp ce mâncau şi beau, discutau în şoaptă. Discuţie serioasă, se pare. Cea mare îşi pleca, din când în când, capul într-o parte, cea mică o dezaproba prin gesturi. Nu auzeam ce spun din cauza muzicii (Marvin Gaye, Bee Gees etc.) care era dată foarte tare, dar mi se părea că cea mare încerca să o consoleze pe cea mică, ce părea supărată sau indispusă. Eu citeam, dar din când în când mai aruncam câte o privire şi în direcţia lor.
Cea mică s-a ridicat brusc, şi-a luat geanta şi s-a dus la toaletă, iar prietena ei a profitat că e singură şi a intrat în vorbă cu mine. Am pus cartea deoparte.
— Scuzaţi-mă, vă rog, nu ştiţi unde s-ar mai putea bea la ora aceasta, undeva prin apropiere?
— La ora cinci dimineaţa? am întrebat-o eu extrem de mirat.
— Da…
— La ora cinci şi douăzeci dimineaţa, lumea se duce de obicei acasă pentru a se drege cu un pui de somn.
— Da, ştiu, a răspuns ea jenată, dar prietena mea vrea neapărat să bea ceva. Are nişte probleme.
— Atunci nu vă rămâne decât să vă întoarceţi cuminţi acasă şi să beţi acolo cât poftiţi.
— Da, numai că eu trebuie să iau trenul de şapte şi jumătate spre Nagano.
— În cazul acesta nu aveţi decât să vă cumpăraţi băutură de la un automat şi să găsiţi un loc unde să şedeţi.
— V-aţi supăra dacă v-am ruga să veniţi cu noi? Ştiţi, două fete singure la ora asta…
Multe am mai văzut eu prin Shinjuku, dar niciodată n-am fost invitat de două fete străine la băutură, la ora cinci şi douăzeci de minute dimineaţa, îmi era greu să le refuz, aşa că am acceptat, pentru că nu eram presat de timp. Am cumpărat câteva sticle de sake şi nişte sărăţele şi am luat-o spre ieşirea de vest a gării, în căutarea unui loc potrivit pentru banchetul nostru improvizat.
Fetele mi-au spus că s-au împrietenit în perioada în care lucrau, temporar, la o agenţie de turism. Ambele erau absolvente de colegiu şi tocmai se angajaseră definitiv. Cea mică avea un prieten de vreun an de zile, dar a aflat recent că se mai culca cu o fată şi şocul a fost prea puternic pentru ea. Cea mare ar fi trebuit să ia de cu seară trenul spre Nagano, deoarece mergea la nunta fratelui ei, dar în ultimul moment s-a hotărât să-i ţină companie prietenei ei şi să se urce în primul expres din acea dimineaţă de duminică.
— De unde ai aflat că prietenul tău se culcă cu altcineva? am întrebat-o pe cea mică.
— Nu a fost nevoie să aflu, a spus ea, luând nişte înghiţituri de sake şi rupând câteva fire de iarbă. Am deschis uşa şi l-am văzut cu ochii mei.
— Când s-a întâmplat?
— Alaltăieri seara.
— Hmmm. Uşa nu era încuiată?
— Nu.
— De ce n-o fi încuiat uşa? am întrebat.
— De unde naiba să ştiu? răspunse ea, iritată.
— Nu crezi că a fost un şoc pentru ea? întrebă cea mare. Îngrozitor! Îţi dai seama ce e în sufletul ei?
— Nu ştiu ce să zic… poate ar fi bine să stai de vorbă cu prietenul tău şi după aceea să decizi dacă îl ierţi sau nu.
— Nu mă înţelege nimeni, spuse fata, încruntată şi continuă să rupă fire de iarbă.
Dinspre vest apăru un cârd de ciori care trecu peste magazinul Odakyű. Se luminase complet şi se apropia plecarea trenului de Nagano, aşa că am dat unui cerşetor băutura care ne rămăsese, fata şi-a cumpărat bilet şi noi am condus-o la tren. După aceea, nu ştiu cum, dar ne-am trezit într-un hotel. Nici unul dintre noi nu avea chef de amor, asta îmi era clar, dar probabil că aventura matinală trebuia să aibă şi ea un final.
După ce am intrat în camera de hotel, eu am fost primul care s-a dezbrăcat. M-am băgat în cadă cu berea în mână şi am continuat să beau de parcă mă cuprinsese disperarea. A intrat şi ea cu mine, procedând la fel, şi ne-am întins apoi, bându-ne berea în tăcere. Nici unuia dintre noi nu-i era somn şi nici nu ne-am ameţit. Fata avea pielea albă şi fină, iar picioarele ei erau chiar frumoase. Când i-am făcut un compliment, a mârâit un „mulţumesc” şi-atât.
După ce ne-am băgat în pat, a devenit cu totul altă persoană. Mi se părea foarte sensibilă şi fiecare atingere a degetelor mele o făcea să se răsucească şi să geamă de plăcere. După ce-am pătruns în vaginul ei, şi-a înfipt unghiile în spatele meu şi în apropierea orgasmului a strigat un nume de bărbat fix de şaisprezece ori. M-am concentrat asupra numărătorii ca să-mi amân ejacularea. Apoi am adormit amândoi.
Când m-am trezit la douăsprezece şi jumătate, ea nu mai era. Nu-mi lăsase nici măcar un bileţel. Pentru că băusem la ore atât de stranii, îmi simţeam capul cumplit de greu. Am făcut un duş ca să mă dezmeticesc, m-am bărbierit şi m-am aşezat, aşa gol cum eram, într-un fotoliu. Am scos un suc din frigider şi, pe când îl beam, mi-am amintit tot ce se întâmplase cu o seară în urmă. Fiecare scenă pe care o revedeam mi se părea ireală, de parcă aş fi privit-o prin câteva rânduri de geamuri, dar totul, absolut totul, mi se întâmplase mie fără doar şi poate. Mărturie stăteau paharele goale de pe masă şi periuţa de dinţi folosită.
Am mâncat ceva de prânz prin Shinjuku şi apoi m-am îndreptat spre o cabină telefonică să văd dacă nu cumva o găsesc pe Midori Kobayashi acasă, singură, în aşteptarea vreunui telefon. Am lăsat telefonul să sune de cincisprezece ori, dar n-a răspuns nimeni. Am mai făcut o încercare după vreo douăzeci de minute, dar rezultatul a fost acelaşi. M-am urcat în autobuz şi m-am întors la cămin. În cutia poştală de la intrare am găsit o scrisoare care fusese expediată expres. Era de la Naoko.
Naoko îmi mulţumea pentru scrisoare. Părinţii ei o trimiseseră „aici”, scria ea, şi i-a făcut deosebită plăcere. Îmi mărturisea că tocmai era şi ea pe punctul de a-mi scrie.
M-am ridicat şi am deschis fereastra, mi-am scos jacheta şi m-am aşezat pe pat. Auzeam porumbeii gângurind pe o creangă din apropiere. Vântul adia şi mişca perdeaua. Cu cele şapte pagini ale scrisorii în mână, m-am lăsat pradă unui şuvoi de sentimente ce mă asaltau. Aveam impresia că adevărata lume din preajma mea îşi pierduse culoarea după doar câteva rânduri pe care apucasem să le citesc. Am închis ochii şi am încercat să mă reculeg. Am stat aşa o bună perioadă de timp, după care am respirat adânc şi am continuat să citesc.
Au trecut patru luni de când sunt aici. M-am gândit mult la tine în tot acest timp. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat seama că nu am fost cinstită faţă de tine. Ar fi trebuit să fiu mai onestă, să mă fi purtat mai frumos cu tine.
Poate că nu mă exprim chiar cum ar trebui. Fetele de vârsta mea nu folosesc niciodată cuvântul „onest”. Fetele tinere, ca mine, nu prea fac deosebire între ceea ce e cinstit şi ceea ce nu e. Puţin le pasă de acest aspect. Ceea ce le interesează este ceea ce e frumos sau ceea ce le face fericite. „Onest” este un cuvânt pe care-l folosesc bărbaţii, de fapt, dar nu pot să nu mi-l asum şi eu acum pentru că simt că mi se potriveşte perfect. Pentru mine, cuvinte ca „frumos” şi „fericit” au devenit mult prea complicate şi de aceea încerc să mă agăţ de alte standarde. Eu vreau să ştiu dacă ceva este „cinstit”, sau „onest”, sau „adevăr universal”.
Oricum, consider că nu am fost onestă faţă de tine. Te-am târât într-un cerc vicios şi probabil te-am rănit profund. Procedând astfel, m-am târât şi pe mine în acelaşi cerc şi m-am autorănit. Nu-ţi spun lucrul acesta ca să mă scuz sau să mă justific, ci vreau să ştii că sunt conştientă de tot ce s-a întâmplat. Dacă eu am lăsat o rană deschisă în inima ta, aceea este şi rana mea. Te rog din suflet să nu mă urăşti pentru asta. Sunt o fiinţă cu multe defecte, mult mai multe decât îţi poţi imagina şi tocmai de aceea îmi doresc din tot sufletul să nu-mi porţi pică. Dacă faci aşa ceva, s-a terminat cu mine. Eu nu sunt capabilă, ca tine, să mă închid în carapacea mea şi să aştept să treacă totul. Nu ştiu dacă tu eşti exact cum zic eu acum, dar aşa îmi imaginez eu. Te invidiez pentru asta şi poate tocmai acesta este motivul pentru care te-am târât în acel cerc despre care-ţi vorbeam.
Poate modul în care privesc eu lucrurile este prea analitic, nu? În orice caz, nu pot spune acelaşi lucru despre tratamentul care mi se face aici. După ce stai într-un sanatoriu câteva luni, devii, fără să vrei, mai mult sau mai puţin analitic. „Asta s-a întâmplat din pricină că… aceea are sens… de ce-o fi aşa…?” Sunt întrebări pe care ţi le pui inevitabil, dar nu ştiu dacă ele simplifică lumea sau o complică. In orice caz, toată lumea de aici este de părere că mi-am revenit mult. Şi eu simt lucrul acesta. Este prima oară când mă simt capabilă să mă aştern, liniştită, pe scris. În scrisoarea pe care ţi-am scris-o în iulie, am simţit că scot cu cleştele fiecare cuvinţel (deşi, ca să fiu cinstită, nu îmi amintesc ce ţi-am scris. A fost groaznică?), dar acum cuvintele curg singure pe hârtie. Aerul de aici e curat, m-am izolat de lume, e o linişte desăvârşită, am un program regulat, fac sport. Se pare că de aşa ceva aveam nevoie. Este extraordinar să poţi scrie scrisori! E minunat să simţi nevoia să comunici cu cineva, să te aşezi la birou, să iei stiloul şi să-ţi aşterni gândurile pe hârtie. Normal că atunci când mă apuc de scris, nu reuşesc să cuprind în cuvinte tot ce mi-aş dori, dar nu mă deranjează. Pe mine mă face fericită chiar şi numai dorinţa de a scrie. De aceea îţi scriu acum. Este şapte şi jumătate seara, am mâncat şi tocmai am făcut baie. Este o linişte deplină în jurul meu şi afară e întuneric beznă. Nu se zăreşte nici măcar o dâră de lumină. De obicei văd stelele de la fereastra mea, dar astăzi e înnorat şi nu se vede nici o stea. Cei de aici ştiu foarte multe despre astre şi deseori îmi arată care e Fecioara, care e Săgetătorul. Probabil că nu au ţinut neapărat să le înveţe, dar nu au avut cu ce-şi omorî timpul după apusul soarelui. Ăsta e motivul pentru care ştiu o mulţime de lucruri şi despre păsări, flori, insecte. Când stau de vorbă cu ei, realizez cât am fost de ignorantă, dar nu mă deranjează deloc sentimentul acesta.
Suntem aici cam şaptezeci de pacienţi, iar personalul sanatoriului (doctori, asistente, funcţionari etc.) se ridică la peste douăzeci de persoane. Pentru că spaţiul de care dispune sanatoriul este foarte mare, nu mi se pare că suntem mulţi, ci mai degrabă aş spune că e pustiu. Trăim în sânul naturii şi suntem cu toţii foarte liniştiţi, atât de liniştiţi încât de multe ori am senzaţia că aceasta este lumea obişnuită, cea adevărată. Dar nu e chiar aşa. Noi, cei de-aici, trebuie să respectăm nişte condiţii. Joc tenis şi baschet. Echipele de baschet sunt formate atât din pacienţi (urăsc din tot sufletul cuvântul acesta, dar nu am de ales), cât şi din personalul sanatoriului. În timpul meciurilor, însă, nu mai fac nici o deosebire între cele două categorii. Poate ţi se pare ciudat, dar când îi privesc pe jucători, toţi mi se par la fel de „anormali”.
I-am spus într-o bună zi părerea mea unuia dintre doctori şi a zis că am dreptate. Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. Cei de acolo nu sunt conştienţi de propriile metehne şi-şi văd de viaţa lor fără probleme, pe când noi, cei din lumea aceasta mică, le etalăm în văzul tuturor, asemenea indienilor care poartă pene pe cap pentru a indica triburile cărora le aparţin. Trăim liniştiţi, fără să ne supărăm unii pe alţii.
În afară de sport, ne ocupăm şi de cultivarea legumelor şi fructelor: roşii, vinete, castraveţi, ceapă, varză, ridichi, pepeni, căpşuni şi multe altele. Cultivăm orice şi avem şi sere. Cei de aici sunt foarte pricepuţi şi îşi fac treaba cu multă pasiune. Se documentează, cheamă specialişti cu care stau de vorbă de dimineaţa până seara pentru a afla ce îngrăşăminte să folosească şi să afle părerea lor despre calitatea solului. A început să-mi placă şi mie activitatea asta şi nici nu pot să-ţi spun ce simt când văd fructele şi legumele dând în pârgă. E minunat! Te-ai ocupat vreodată de pepeni? Ştii cum cresc? Ca nişte animale mici la început, şi apoi tot mai mari şi mai mari.
Mâncăm fructe şi legume proaspete în fiecare zi. Normal că ni se dă şi carne şi peşte, dar când trăieşti într-un asemenea loc, simţi tot mai puţin nevoia să mănânci aşa ceva. Legumele sunt atât de gustoase! Mai ieşim uneori în pădure şi culegem ciuperci. Există aici experţi (după cum vezi e plin de experţi la noi!) care ne spun ce e bun de mâncat şi ce nu. De aceea m-am îngrăşat trei kilograme de când am venit la sanatoriu. Datorită sportului şi a meselor regulate, am atins greutatea ideală.
Când nu ne ocupăm de agricultură, ascultăm muzică sau tricotăm. Nu avem televizoare şi radiouri, dar avem o bibliotecă bunicică de unde împrumutăm cărţi şi discuri. În colecţia de discuri se găseşte orice, de la simfoniile lui Mahler până la Beatles, şi îmi place să stau în camera mea şi să ascult muzică în tihnă. Problema cea mai mare este că o dată ce ajungi să trăieşti aici, nu mai ai chef să pleci sau, mai bine zis, îţi este teamă să pleci. Cât ne aflăm aici, suntem calmi şi liniştiţi. Metehnele le luăm ca atare şi chiar avem impresia că ne-am vindecat oarecum, dar nu suntem siguri că, dacă ieşim în lume, vom fi acceptaţi aşa cum suntem.
Doctorul meu spune că a sosit momentul să iau legătura cu „lumea din afară”, vreau să spun cu lumea normală, cu oameni normali. De câte ori îl aud spunând lucrul acesta, nu mă gândesc decât la tine. Ca să fiu cinstită, pe părinţii mei nu prea am chef să-i văd. Sunt prea răvăşiţi din pricina mea şi chiar dacă aş avea puterea să stau de vorbă cu ei, discuţia n-ar face decât să mă răscolească. Pe lângă aceasta, sunt lucruri pe care vreau să le discut cu tine. Nu sunt sigură că o să fiu capabilă să-ţi explic ca lumea, dar sunt lucruri importante şi nu le mai pot evita.