Furia mi-a trecut la fel de repede cum mă apucase. Am închis ochii şi am ascultat mai departe, doar pe jumătate atent, povestea nesfârşită a pescarului. În cele din urmă m-a întrebat dacă mâncasem ceva. I-am spus că n-am mâncat, dar că am în rucsac pâine, brânză, roşii şi ciocolată. M-a întrebat ce am mâncat de prânz şi i-am răspuns că am mâncat pâine, brânză, roşii şi ciocolată. Auzind acestea, mi-a spus să aştept puţin şi a dispărut. Am încercat să-l opresc, dar dus a fost în bezna nopţii.

  Văzându-mă singur, nu-mi rămânea decât să beau sake. Ţărmul era murdar de la artificiile care arseseră pe nisip, iar valurile, supărate parcă, loveau malul cu un vuiet asurzitor. Un câine costeliv se îndreptă, dând din coadă, spre focul pe care-l aprinsesem, în căutare de mâncare, probabil, dar văzând că nu e nimic, se îndepărtă resemnat.

  Tânărul pescar s-a întors după vreo treizeci de minute cu două cutii şi cu o sticlă de sake. Mi-a arătat cu care cutie să încep, spunându-mi că cea de dedesubt are doar orez înfăşurat în foiţe de alge de mare şi pastă de soia şi deci rezistă până a doua zi. Şi-a turnat sake în pahar şi mi-a turnat şi mie. I-am mulţumit politicos şi am înfulecat singur cele două porţii de sushi din cutia de deasupra. Apoi am băut iar sake amândoi, pe săturate. M-a invitat să dorm la el acasă în noaptea aceea, dar i-am spus că mă simţeam mai bine acolo, pe mal, singur, şi nu a mai insistat. Când s-a ridicat să plece, a scos din buzunarul hainei o bancnotă de cinci mii de yeni, împăturită în patru, şi mi-a băgat-o în buzunarul cămăşii. Mi-a spus să-mi cumpăr de banii aceia ceva mai consistent de mâncare pentru că arătam groaznic. Am încercat să-i înapoiez banii, zicându-i că mi-a dat destule şi că nu se cade să abuzez de amabilitatea lui, dar n-a vrut să-i ia. M-a rugat să nu-mi mai fac atâtea probleme şi să nu-i consider bani, ci doar o părticică din sufletul lui. Nu-mi rămânea decât să accept bancnota şi să-i mulţumesc.

  După ce-a plecat pescarul, mi-am amintit brusc de prima mea iubită, prima fată cu care mă culcasem în anul al treilea de liceu. M-au trecut fiori pur şi simplu când am realizat ce urât mă purtasem cu ea. Niciodată nu mi-a păsat de gândurile ei, de sentimentele ei, de faptul că o rănisem. Nu m-am mai gândit deloc la ea de-atunci, deşi fusese foarte dulce, dar la vremea aceea mi se părea că mi se cuvine totul. Ce-o mai fi făcând? Oare m-a iertat? Mi s-a făcut brusc rău şi am vomitat lângă barca părăsită. Mă durea capul de la sake şi mă simţeam cumplit de prost pentru că-l minţisem pe pescar şi-i mai luasem şi banii pe deasupra. M-am gândit imediat că ar fi cazul să mă întorc la Tokyo. Nu aveam cum să continuu, la nesfârşit, cu acest mod de viaţă. Mi-am băgat sacul de dormit în rucsac, mi-am pus rucsacul în spinare şi m-am îndreptat spre gara din localitate. L-am întrebat pe un controlor din gară cum să ajung la Tokyo. A scos mersul trenurilor, l-a studiat puţin şi mi-a răspuns că pot ajunge la Osaka până dimineaţă, schimbând trenul de câteva ori, iar de acolo, cu expresul, până la Tokyo. I-am mulţumit politicos şi cu cei cinci mii de yeni, primiţi de la pescar, mi-am luat bilet de tren până la Tokyo. În aşteptarea trenului, am cumpărat un ziar şi uitându-mă la dată, am văzut că era 2 octombrie 1970. Trecuse o lună bună de când pornisem în călătoria mea fără ţintă. Eram conştient că a sosit momentul să mă reîntorc la lumea cea reală.

  Luna de călătorie nu mi-a schimbat nici starea de spirit şi nici nu a atenuat şocul provocat de moartea lui Naoko. M-am întors la Tokyo cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care îl părăsisem cu o lună în urmă. Nu mă simţeam capabil nici măcar să-i telefonez lui Midori. Cum s-o abordez? Ce îi puteam spune? Să-i spun pur şi simplu că totul s-a terminat şi că de-acum încolo putem fi fericiţi? Nu eram în stare să-i spun aşa ceva. Dar oricum i-aş fi spus şi orice i-aş fi spus, realitatea nu se putea schimba cu nimic. Naoko era moartă, Midori trăia. Naoko era un pumn de cenuşă albă, Midori o fiinţă în carne şi oase.

  Aveam o senzaţie de maculare pe care nu o puteam învinge. Deşi mă întorsesem la Tokyo, n-am făcut decât să mă închid în casă câteva zile. Gândurile mele stăruiau asupra moartei mai degrabă decât asupra celei care era în viaţă. Încăperile sufletului meu, pe care i le dedicasem lui Naoko, au rămas zăvorâte, mobilele acoperite cu pânze albe şi pervazurile prăfuite. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilelor în acele încăperi. Apoi m-am gândit la Kizuki şi mi-am dat seama ce idei stranii puseseră stăpânire pe mine. „Deci ai pus, până la urmă, mâna pe Naoko”, ziceam în sinea mea. „Ei bine, stai liniştit, Kizuki, a fost a ta de la bun început. Probabil că aşa a fost să fie, acolo-i locul ei, dar să ştii că în lumea aceasta imperfectă în care trăiesc eu, am făcut tot ce s-a putut pentru Naoko. Mi-am dat toată silinţa să ne fie bine la amândoi, să începem o viaţă nouă. Asta e, n-am ce-i face. E a ta acum, pe tine te-a ales. Naoko şi-a pus funia de gât în pădurea aceea întunecată precum adâncul sufletului ei. Cândva, demult, Kizuki, ai luat o părticică din mine şi ai dus-o în lumea aceea a morţilor. Acum, Naoko a mai luat o părticică cu ea. Uneori am impresia că sunt doar un paznic de muzeu. Dar ştii ce muzeu? Un muzeu gol, pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care eu îl păzesc doar pentru mine.”

  La patru zile după ce m-am întors la Tokyo am primit o scrisoare expres de la Reiko. În plic am găsit un simplu bileţel în care îşi manifesta îngrijorarea că nu a mai luat de mult legătura cu mine şi mă ruga să-i telefonez la ora nouă dimineaţa sau la ora nouă seara, asigurându-mă că va sta lângă telefon.

  Am sunat-o la nouă seara şi a răspuns după primul apel.

  — Eşti sănătos? m-a întrebat ea.

  — Mai mult sau mai puţin, am răspuns eu.

  — Ia ascultă, te deranjează dacă vin poimâine până la tine? Vreau să ne întâlnim.

  — Ce vrei să spui? Vii la Tokyo?

  — Exact asta vreau să fac. Îmi doresc să stăm de vorbă pe îndelete.

  — Înţeleg că pleci definitiv de-acolo, nu?

  — Păi, dacă nu plec, n-avem cum să ne întâlnim, nu? răspunse Reiko. Şi consider că a cam sosit momentul să o şterg de-aici. Au trecut deja opt ani. Dacă mai stau mult, putrezesc de tot.

  Amuţisem complet. Nu ştiam ce să mai spun.

  — Vin poimâine cu expresul de trei şi douăzeci de minute. Poţi să mă aştepţi la gară? Mai ţii minte cum arăt? Sau nu te mai interesează deloc persoana mea de când a părăsit Naoko această lume?

  — Hai, lasă prostiile! am zis eu. Te aştept la gara Tokyo poimâine, la trei şi douăzeci.

  — O să mă recunoşti imediat. Nu cred că o să mai fie vreo femeie între două vârste, cu chitara în mână.

  Normal că am recunoscut-o imediat pe Reiko, în gară. Purta o haină bărbătească din stofă de lână englezească, ţesută de mână, pantaloni albi şi tenişi roşii. Era tunsă scurt şi, pe alocuri, şuviţele stăteau ridicate în sus ca nişte ţepi. În mâna dreaptă ţinea o valiză maro, din piele, iar în stânga, cutia neagră în care se afla chitara. Când m-a zărit, mi-a aruncat un zâmbet şiret căruia, surprinzător, i-am răspuns pe loc, în acelaşi mod. I-am luat din mână valiza şi am pornit, alături de ea, spre linia Chôô.

  — Ia ascultă, Watanabe, de când ai faţa asta groaznică? Sau aşa se poartă în Tokyo, mai nou?

  — Poate pentru că am călătorit mult şi nu prea am mâncat ca lumea. Ţi-a plăcut în expres?

  — E îngrozitor! Nu se poate deschide nici un geam şi voiam să-mi cumpăr ceva de mâncare, de pe un peron.

  — Bine, dar e mâncare şi în tren.

  — La ce te referi? La sandvişurile acelea scumpe şi scârboase? Nici un cal lihnit de foame nu s-ar atinge de porcăriile alea. Mi-au plăcut întotdeauna gustările cu plătică, pe care le cumpăram din gara Gotenba.

  — Dacă vorbeşti aşa, trebuie să mă port cu tine precum cu o bătrânică. Asta se întâmpla demult.

  — Păi sunt o bătrânică, nu? răspunse Reiko.

  În trenul de Kichijoji, a privit tot timpul pe fereastră, cu deosebit interes, peisajul oferit de câmpia Musashino.

  — S-a schimbat mult peisajul, în opt ani? am întrebat-o.

  — Ia ascultă, Watanabe! Nu cred că îţi dai seama ce simt eu acum.

  — Chiar nu.

  — Mi-e teamă. Mi-e atât de teamă, încât simt că pot să înnebunesc. Ce naiba caut eu aici? Singură…într-un asemenea loc! Da, dar nu ţi se pare că „a înnebuni” e un cuvânt drăgălaş?

  Am zâmbit şi am luat-o de mână.

  — Nu fi îngrijorată, totul e în ordine. Forţa ta interioară ţi-a purtat paşii până aici.

  — Nu forţa mea interioară m-a scos din locul acela, spuse Reiko. Tu şi Naoko m-aţi ajutat mult. Nu mai puteam suporta atmosfera de acolo fără Naoko şi simţeam nevoia să vin la Tokyo să stau de vorbă cu tine pe îndelete. De aceea am plecat. Probabil că mi-aş fi petrecut tot restul vieţii acolo dacă n-ar fi intervenit ceva care să mă determine să plec.

  Am aprobat-o din cap şi am întrebat-o:

  — Ce-ai de gând de-acum încolo, Reiko?

  — Mă duc la Asahikawa. Da, chiar la Asahikawa! O fostă colegă de colegiu are o şcoală de muzică şi mi-a propus acum doi-trei ani să merg la ea să o ajut, dar am refuzat-o, motivând că e prea frig pentru mine acolo. Acum, că mi-am dobândit iar libertatea, m-am decis să o iau spre Asahikawa. Greu de crezut, nu? Să ajung eu într-o văgăună ca aceea!

  — Nu-i chiar atât de îngrozitor, am asigurat-o eu. Am fost şi eu o dată acolo şi nu mi s-a părut un oraş prea rău. Ba chiar aş putea spune că are farmecul lui aparte.

  — Zău?

  — Ascultă ce-ţi spun! Cu siguranţă e mai bine acolo decât în Tokyo.

  — Nu am unde merge în altă parte şi mi-am trimis deja bagajele. Ia ascultă, Watanabe, o să vii în vizită la mine, în Asahikawa?

  — Bineînţeles. Tu ai de gând să pleci imediat acolo? Nu mai stai puţin prin Tokyo?

  — Aş sta vreo două-trei zile să-mi trag sufletul. Mă poţi găzdui? Îţi promit că nu te deranjez.

  — Nu mă deranjezi absolut deloc. Eu pot să dorm în dulapul din perete, în sacul de dormit.

  — Nu-ţi pot face una ca asta!

  — Zău că nu mă deranjează cu nimic. Dulapul e imens.

  Reiko bătea ritmic, cu degetele, în cutia chitarei, pe care o ţinea pe genunchi.

  — Trebuie să mă aranjez şi eu puţin înainte de a merge la Asahikawa. Încă nu m-am obişnuit cu lumea exterioară. Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg şi sunt extrem de emoţionată. Crezi că m-ai putea ajuta un pic? Nu am la cine apela.

  — Am să fac tot ce depinde de mine.

  — Sper că nu te deranjez, totuşi.

  — Cum să mă deranjezi!

  Reiko mă privi fix şi îmi zâmbi dulce, fără să mai spună nimic.

  La staţia Kichijoji am coborât din tren şi am luat autobuzul. Până la mine acasă nu am mai vorbit decât despre atmosfera de pe străzile capitalei şi despre cât de mult s-a schimbat Tokyo. Apoi, Reiko mi-a spus câte ceva despre anii ei de studenţie, iar eu i-am povestit despre singura călătorie pe care am făcut-o la Asahikawa. Au trecut zece luni de când n-am mai văzut-o pe Reiko, dar mă simţeam foarte calm şi liniştit în prezenţa ei. În clipa aceea, mi-am dat seama că am mai trăit asemenea senzaţii.

  Gândindu-mă mai bine, am realizat că exact la fel mă simţeam şi când mă plimbam cu Naoko pe străzile oraşului Tokyo. Atunci, eu şi Naoko deplângeam moartea lui Kizuki. Acum, eu şi Reiko o regretam pe Naoko. Dându-mi seama de lucrul acesta, n-am mai putut scoate nici un cuvânt. Reiko a mai continuat o vreme să povestească câte ceva, dar când şi-a dat seama că eu nu zic nimic, a tăcut şi ea.

  Era una dintre acele după-amieze de început de toamnă când lumina era clară şi plăcută, la fel cum a fost şi cu un an în urmă, când am vizitat-o pe Naoko. Norii albi erau subţiri ca un fir de pai, iar cerul părea foarte înalt. Adierea vântului, nuanţa luminii, floricelele din iarbă, ecourile slabe, toate îmi spuneau că se apropia toamna. Distanţa dintre mine şi cei morţi se mărea cu fiecare nou anotimp. Kizuki a rămas pentru mine la vârsta de şaptesprezece ani, Naoko avea pe veci douăzeci şi unu.

  — Of, ce bine că am ajuns şi într-un loc ca ăsta! spuse Reiko după ce coborî din autobuz şi privi atentă în jurul ei.

  — Nu-i mare lucru de văzut pe-aici, am spus eu.

  Am intrat pe poarta din spate, am luat-o prin grădină şi am intrat în cuibuşorul meu. Reiko părea impresionată de tot ce vedea.

  — Ce grozav! exclamă ea. Tu singur ai făcut toate acestea? Rafturile şi biroul?

  — Normal! am răspuns eu, în timp ce pregăteam ceaiul.

  — Eşti foarte priceput, Watanabe! Şi e atât de curat la tine!

  — Am învăţat de la Cavalerist. El m-a făcut să iubesc atât de mult curăţenia! Proprietarul e foarte fericit şi mereu mă laudă.

  — Aoleu, proprietarul! Trebuie să mă duc să mă prezint, a zis Reiko. Presupun că el locuieşte de partea cealaltă a grădinii, nu?

  — Să te prezinţi? De ce?

  — Nu-i normal? S-a strecurat la tine în casă o femeie ciudată, între două vârste, care mai cântă şi la chitară! Nu crezi că o să i se pară ciudat? Eu consider că-i mai bine să punem lucrurile la punct de la bun început. I-am adus şi un cadou – o cutie cu prăjiturele pentru ceai.

  — Ce înţeleaptă eşti! am exclamat eu, admirativ.

  — Înţelepciunea este apanajul vârstei. Am să-i spun că sunt mătuşa ta din partea mamei şi că vin de la Kyoto, aşa că te rog să nu mă dai de gol. Vezi tu, în situaţii ca acestea diferenţa de vârstă ne ajută. Nimeni nu o să intre la bănuieli.

  A scos prăjiturelele din bagaj şi a plecat să-l salute pe proprietar. Intre timp, eu am mai băut o ceaşcă de ceai pe verandă şi m-am jucat cu pisica. Reiko s-a întors după vreo douăzeci de minute şi a scos din bagaj o cutie cu crochete din orez, spunându-mi că sunt cadoul ei pentru mine.

  — Doamne! Ce-ai avut de vorbit cu el douăzeci de minute? am întrebat-o eu, în timp ce sfărâmam crochetele în dinţi.

  — Am vorbit despre tine, spuse ea luând pisica în braţe şi mângâind-o cu bărbia. Mi-a spus că eşti un tânăr foarte la locul lui, că eşti un student serios şi harnic.

  — Aţi vorbit despre mine?

  — Da, normal! răspunse Reiko, râzând. Apoi a dat cu ochii de chitara mea, a acordat-o puţin şi a interpretat melodia Desafinado a lui Carlos Jobim. N-o mai auzisem de mult cântând la chitară şi simţeam cum mi se încălzeşte iar sufletul.

  — Exersezi şi tu la chitară? m-a întrebat ea.

  — Am găsit-o aruncată într-un colţ al magaziei şi am împrumutat-o. Da, exersez şi eu puţin.

  — Bine, o să-ţi dau nişte lecţii mai târziu… gratuit, spuse Reiko, punând chitara jos. Şi-a scos haina de pe ea, s-a rezemat de stâlpul verandei şi a fumat o ţigară. Purta o cămaşă în carouri cu mâneci scurte.

  — E frumoasă cămaşa asta, nu? întrebă Reiko.

  — Da, este.

  De fapt, chiar arăta bine şi avea un imprimeu frumos.

  — A fost a lui Naoko, a spus Reiko. Ştiai că Naoko şi eu purtam aceeaşi măsură, mai ales când s-a internat? Apoi s-a mai îngrăşat puţin, dar, în mare, ne potriveam la bluze, pantaloni, pantofi, pălării. Doar sutienele nu le puteam împărţi între noi pentru că purtam numere diferite. N-aveam altceva mai bun de făcut, aşa că schimbam hainele între noi. De fapt, mai bine zis, tot ce aveam era în folosinţă comună.

  Am privit-o mai atent pe Reiko pentru că ea îmi atrăsese atenţia. Am constatat că era cam de aceeaşi statură cu Naoko. Avusesem impresia că Reiko este mai slabă decât Naoko, probabil din pricina formei feţei şi a încheieturilor subţiri ale mâinilor. Dar, uitându-mă bine la ea acum, am văzut că este surprinzător de solidă.

  — Şi pantalonii şi jacheta au fost ale ei. Toate au fost ale lui Naoko. Te deranjează că mă vezi îmbrăcată cu lucrurile lui Naoko?

  — Nici vorbă! Sunt sigur că lui Naoko i-ar face plăcere să ştie că-i poartă cineva hainele. Mai ales că i le porţi tu, Reiko.

  — Ciudat, spuse Reiko plesnind uşor din degete. Naoko n-a lăsat nici un testament. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost bileţelul pe care l-a lăsat pe biroul ei şi în care scria: „Vreau ca toată îmbrăcămintea mea să-i rămână lui Reiko”. N-a fost un copil straniu? Oare de ce se mai gândea la haine când se pregătea să moară? Ce mai contau hainele? Poate că ar fi avut o mulţime de alte lucruri de spus.

  — Poate nu, am răspuns eu.

  Pufăind din ţigară, Reiko părea dusă pe gânduri. Apoi spuse:

  — Presupun că vrei să ştii tot ce s-a întâmplat, de la bun început, nu?

  — Da, hai, povesteşte-mi totul!

  — În urma testelor pe care i le-au făcut la spital, s-a constatat că starea ei era mult mai bună, dar doctorii au considerat că ar fi mai înţelept să rămână internată o perioadă, pentru terapie intensivă, aşa că au transferat-o la un spital din Osaka. Parcă ţi-am scris despre asta în scrisoarea pe care ţi-am trimis-o în jur de zece august.

  — Da, am citit scrisoarea.

  — Ei, şi pe douăzeci şi patru august am primit un telefon de la mama lui Naoko. Mă întreba dacă poate să vină împreună cu Naoko să-mi facă o vizită. Naoko avea de gând să-şi strângă lucrurile pe care le lăsase la mine şi pentru că n-aveam să ne mai vedem o perioadă de timp, voia să stăm de vorbă pe îndelete şi poate chiar să rămână o noapte la mine, adică în apartamentul nostru de la sanatoriu. I-am spus că le aştept cu plăcere. Îmi era cumplit de dor de Naoko şi chiar voiam să vorbesc cu ea. Aşa că Naoko şi mama ei şi-au făcut apariţia a doua zi, pe douăzeci şi cinci, cu un taxi. Toate trei ne-am apucat de bagaje, discutând, în acelaşi timp, vrute şi nevrute. Spre seară, Naoko i-a spus mamei ei că poate pleca liniştită acasă. Au chemat un taxi şi mama ei ne-a părăsit. Nici eu, nici mama lui Naoko nu am fost neliniştite, pentru că Naoko părea a fi într-o stare de spirit foarte bună. Eu fusesem îngrijorată până atunci, aşteptându-mă să o văd deprimată, epuizată, slăbită. Vreau să spun că ştiu că testele şi terapia din spitale te storc de vlagă şi de aceea avusesem inima cât un purice. Cum am văzut-o însă, mi-am dat seama dintr-o privire că totul era în regulă. Avea o mină bună, arăta mult mai bine decât mă aşteptam, era zâmbitoare şi glumeaţă şi vorbea mult mai normal decât înainte. Fusese şi la coafor şi era foarte mândră de noua ei coafură. Nevăzând motive de îngrijorare, m-am gândit că mama ei poate pleca, liniştită, acasă. Naoko mi-a spus că de data aceasta vrea să stea cuminte la spital şi să facă tot ce i se spune pentru a se vindeca complet. M-a încântat grozav decizia ei. Apoi am plecat amândouă la plimbare şi am stat mult de vorbă. Ne preocupa, pe amândouă, viitorul. Mi-a spus chiar că i-ar plăcea grozav să părăsim amândouă sanatoriul şi să locuim undeva împreună.

  — Împreună?

  — Da, normal, spuse ea, ridicând uşor din umeri. I-am spus că pe mine nu mă deranjează absolut deloc, dar am întrebat-o cum rămâne cu tine, Watanabe. Mi-a răspuns, senină, că lămureşte ea lucrurile în ceea ce te priveşte. Asta a fost tot în legătură cu tine. Apoi am vorbit despre noua locuinţă şi am făcut planuri de viitor. După aceea, ne-am dus la colivie şi ne-am jucat cu păsărelele.

  Mi-am mai luat o bere din frigider, iar Reiko a mai fumat o ţigară. Pisica dormea, liniştită, pe genunchii ei.

  — Copila pusese totul la cale de la bun început, până în cele mai mici detalii. De aceea şi părea atât de energică, zâmbitoare şi sănătoasă. Probabil că i se luase o piatră de pe inimă în clipa în care a decis ce avea de făcut. Apoi am intrat în cameră şi am strâns toate lucrurile, iar pe cele care nu-i mai trebuiau le-am dus la tomberon şi le-am ars. A ars şi caietul în care îşi ţinea jurnalul şi toate scrisorile primite. A ars până şi scrisorile tale. Mi s-a părut cam ciudat şi am întrebat-o de ce le arde şi pe acelea. Până atunci păstrase scrisorile de la tine cu sfinţenie şi le tot citea şi recitea. Mi-a spus că vrea să arunce tot ce o leagă de trecut, pentru a fi capabilă să înceapă o viaţă nouă. Am crezut-o şi mi se părea că există chiar o logică în spusele ei. Îmi doream mult să o văd sănătoasă şi fericită. Naoko a fost foarte dulce în ziua aceea şi mi-ar fi plăcut foarte mult să o vezi şi tu aşa.

  Apoi ne-am dus la cantină şi am luat cina, ca de obicei. După cină, am făcut baie şi am deschis o sticlă de vin de foarte bună calitate, pe care o pusesem bine, pentru ocazii speciale. În timp ce ne cinsteam, eu cântam la chitară, ca de obicei, cântecele Beatles-ilor, care erau favoritele ei: Pădurea norvegiană, Michelle etc. Ne simţeam amândouă extraordinar. Apoi am stins luminile, ne-am dezbrăcat şi ne-am băgat în pat. Era o noapte extrem de călduroasă şi cu toate că am deschis larg toate ferestrele, nu simţeam nici măcar o adiere. Se auzeau doar insectele ţârâind, iar mirosul florilor de câmp inunda toată camera. Naoko a început, brusc, să vorbească despre tine, despre seara când te-ai culcat cu ea. Mi-a dat şi cele mai mici detalii: cum ai dezbrăcat-o, cum ai atins-o, cum şi-a dat seama că s-a excitat, cum ai intrat, cât a fost de grozav. Mi-a spus tot, tot. Eu am întrebat-o de ce-mi povesteşte, aşa tam-nisam, aventura ei sexuală cu tine. Vreau să-ţi spun că până atunci nu îmi vorbise niciodată atât de deschis. Am mai discutat noi despre sex, ca un fel de terapie, dar niciodată nu mi-a dat vreun amănunt. Probabil se jena. De aceea am fost atât de uimită când am văzut-o cum turuie, fără oprire. Pot să spun, chiar şocată.

  „Simt nevoia să-ţi povestesc”, mi-a spus ea, „dar dacă nu ai chef să mă asculţi, nu mai zic nimic.”

  Am încurajat-o să spună tot ce avea pe suflet, asigurând-o că eram numai ochi şi urechi.

  „Când a intrat, nu-mi venea să cred că pot exista asemenea dureri. Era pentru prima oară. Eram excitată şi a intrat uşor, dar mi s-a înceţoşat şi mintea de durere. Am crezut că a intrat de tot, dar mi-a ridicat puţin picioarele şi a pătruns şi mai adânc. M-au trecut nişte fiori reci de nedescris. Parcă mă pusese cineva în apă cu gheaţă. Îmi amorţiseră mâinile şi picioarele şi aveam frisoane. Mi se părea că o să mor acolo, pe loc. Şi-a dat seama că mă doare şi s-a oprit, adică nu s-a mai mişcat, dar nici n-a ieşit. M-a strâns tare în braţe şi m-a sărutat pe cap, pe gât, pe piept. M-a copleşit pur şi simplu cu săruturi. Mi-am revenit puţin, mi-era cald şi bine şi el a început să se mişte uşor, uşor. O, Doamne, Reiko! A fost minunat! Aveam senzaţia că mi se topesc creierii. Voiam să rămân acolo, în braţele lui, tot restul vieţii.” „Păi, dacă a fost atât de grozav, de ce nu te-ai mai întâlnit cu Watanabe, de ce n-aţi mai făcut dragoste?” am întrebat-o eu.

  „Nu am mai putut, Reiko. Ştiam că nu se va mai întâmpla niciodată aşa ceva. Şansa a venit şi a plecat. Fusese unica şansă din viaţă, ştiam asta. Nu mai simţisem niciodată ce-am simţit atunci şi nici după aceea. Nici n-am mai avut vreodată chef de aşa ceva şi nici nu m-am mai excitat.”

  Eu i-am explicat că asemenea lucruri se mai întâmplă, mai ales la început, dar cu timpul, în majoritatea cazurilor, situaţia se normalizează. Dacă i s-a întâmplat o dată, nu avea de ce să se îngrijoreze că nu o să i se mai întâmple. I-am spus că şi eu am avut tot felul de probleme la început, dar au trecut.

  „Nu, Reiko, la mine nu-i la fel” a zis ea. „Nu ceea ce spui tu mă îngrijorează, ci pur şi simplu nu mai vreau în viaţa mea să mai intre cineva în mine. Zău că nu mai vreau să fiu violată astfel. De nimeni.”

  Mi-am terminat berea, iar Reiko cea de a doua ţigară. Pisica s-a întins în poala ei, şi-a schimbat poziţia şi s-a culcat la loc. Reiko ezită puţin dacă să continue sau nu şi între timp şi-a aprins a treia ţigară.

  — Apoi, Naoko a început să plângă cu suspine. M-am aşezat pe marginea patului ei şi am mângâiat-o pe păr. I-am spus să nu se îngrijoreze pentru că o fată tânără şi frumoasă ca ea trebuie să găsească un bărbat care să o ţină în braţe şi să o facă fericită. Naoko era udă de lacrimi şi de transpiraţie. Am adus un prosop şi i-am şters faţa şi trupul. Era udă până la chiloţi, aşa că am ajutat-o să şi-i dea jos… Ei, să nu te gândeşti la cine ştie ce acum. Făceam întotdeauna baie împreună şi o tratam ca pe sora mea mai mică.

  — Ştiu, ştiu, am spus.

  — Naoko mi-a zis apoi că vrea să o ţin în braţe. Eu i-am spus că-i prea cald ca să ne îmbrăţişăm, dar a început să se smiorcăie că e ultima oară, aşa că am luat-o în braţe. Am stat aşa, o vreme, cu un prosop între noi ca să nu ne lipim una de alta. Apoi s-a liniştit, am şters-o iar de transpiraţie, i-am pus cămaşa de noapte şi am culcat-o. A adormit imediat. Sau poate doar se prefăcea că doarme. Oricum, era tare frumuşică în seara aceea. Arăta ca o fetiţă de treisprezece-paisprezece ani care nu cunoscuse nici un moment de supărare de când s-a născut. Văzând-o astfel, m-am liniştit şi m-am culcat cu inima împăcată.

  Când m-am trezit la ora şase, ea nu mai era. Cămaşa de noapte fusese aruncată pe jos, dar tenişii, hainele şi lanterna pe care o ţineam întotdeauna lângă pernă dispăruseră. Imediat mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Până şi simplul fapt că luase lanterna cu ea m-a determinat să socotesc că plecase în plină noapte. Mi-am aruncat privirile pe biroul ei să văd dacă găsesc ceva şi am dat peste bileţelul acela în care scria „Vreau ca toată îmbrăcămintea mea să-i rămână lui Reiko”. Am trezit imediat pe toată lumea şi am pornit, în direcţii diferite, în căutarea lui Naoko. Am scotocit fiecare colţişor, începând cu interiorul sanatoriului şi terminând cu pădurile ce îl împrejmuiau. Am găsit-o, în sfârşit, după cinci ore. Îşi adusese singură până şi funia.

  Reiko oftă adânc şi mângâie pisica pe cap.

  — Vrei un ceai? am întrebat-o.

  — Da, te rog, spuse Reiko.

  Am fiert apa, am turnat ceaiul şi m-am întors pe verandă. Se însera încet-încet. Lumina zilei pălise şi umbrele lungi ale copacilor se întindeau până la picioarele noastre. Pe când îmi beam ceaiul, priveam la grădina care, în clipa aceea, mi se părea teribil de amestecată: trandafiri japonezi, azalee, o plantă numită nanten, toate într-o dezordine ciudată.

  — A venit apoi ambulanţa şi a luat-o pe Naoko, iar poliţiştii mi-au pus o mulţime de întrebări. Întrebările au fost mai mult de formă, pentru că exista bileţelul acela, să-i zicem testamentar, şi le-a fost de la început clar că era vorba de sinucidere. Ştiau foarte bine că bolnavii mintal sfârşesc, în general, în felul acesta. Cum au plecat poliţiştii, ţi-am telegrafiat ţie.

  — Ce înmormântare tristă şi sobră! am zis eu. A fost făcută pe furiş, cu lume extrem de puţină. Probabil că s-au simţit foarte prost că aflasem de moartea lui Naoko. Eram sigur că nu voiau ca lumea să ştie că a fost vorba de sinucidere. Poate ar fi fost mai bine să nu mă fi dus. De aceea m-am simţit atât de stânjenit. Apoi, imediat, am pornit la drum.

  — Watanabe, nu facem şi noi o plimbare? Poate cumpărăm ceva pentru cină. Mor de foame, să ştii.

  — Bine, hai! Ţi-ai dori ceva anume?

  — Sukiyaki, spuse ea. N-am mai mâncat de ani de zile mâncăruri făcute în tigaie şi chiar am ajuns să visez că mănânc sukiyaki…îmi îndesam în gură carne, ceapă, tăiţei subţiri, tofu şi tot felul de legume…

  — Sigur, putem să facem, dar nu am tigaie pentru sukiyaki.

  — Mă descurc eu. O să împrumut de la proprietari.

  A dat fuga la proprietăreasă şi s-a întors cu o tigaie excelentă, cu un aragaz mic şi cu un furtun.

  — Ei, ce zici?

  — Grozav! am exclamat eu, admirativ.

  Am cumpărat de la un magazin mic din apropierea casei carne de vacă, ouă, legume şi tôfu. Am ales şi un vin alb care să se potrivească mâncării. Am insistat să mă lase să plătesc eu, dar Reiko n-a vrut.

  — Gândeşte-te ce o să mai râdă familia de mine dacă află că mi-am lăsat nepotul să plătească mâncarea, zise Reiko. În plus, eu chiar am bani acum. Nu-ţi mai face griji. Doar nu plecam eu lefteră de-acolo!

  Reiko a spălat orezul şi l-a pus la fiert, în timp ce eu am tras furtunul aragazului pe verandă şi pregăteam toate cele necesare ca să mâncăm acolo. După ce am terminat cu pregătirile, Reiko şi-a scos chitara din cutie, ne-am aşezat pe veranda învăluită în lumina înserării şi ea a început să-şi încerce parcă instrumentul cu o fugă de Bach. Unele porţiuni le-a cântat mai rar, altele mai repede, sau detaşat, sau sentimental şi părea evident încântată de sunetele pe care le scotea chitara. Când cânta la chitară, Reiko arăta ca o fetişcană de şaptesprezece-optsprezece ani, care îşi admira o rochie nouă. Ochii îi străluceau, iar buzele uşor ţuguiate se conturau într-un zâmbet calm. După ce-a terminat de cântat, s-a rezemat de stâlpul verandei şi a privit cerul, dusă pe gânduri.

  — Pot să te întreb ceva?

  — Da, te rog, răspunse Reiko. Tocmai mă gândeam cât îmi e de foame.

  — Nu ai de gând să te duci să-ţi vezi soţul şi fiica dacă tot eşti aici? Sunt în Tokyo, nu?

  — Nu, în Yokohama, dar nu mă duc la ei. Parcă ţi-am mai spus că e mai bine pentru ei să nu mai aibă de-a face cu mine. Ei au început o viaţă nouă, iar mie mi-ar fi teribil de greu să-i întâlnesc. Cel mai bine este să nu ne mai vedem.

  Reiko a mototolit pachetul gol de Seven Stars, l-a aruncat şi şi-a scos din bagaje un pachet plin. L-a desfăcut, a băgat o ţigară în gură, dar nu a aprins-o.

  — Eu sunt o fiinţă terminată. Ceea ce vezi tu acum în faţa ochilor este doar o amintire a ceea ce am fost cândva. Cea mai importantă parte a mea – mă refer la cea interioară – a murit de mult şi eu nu fac altceva acum decât să trăiesc cu acea amintire îndepărtată.

  — Dar mie îmi place de tine, Reiko, aşa cum eşti, chiar dacă tu te consideri doar o prelungire a acelei amintiri. Şi vreau să-ţi mai spun un lucru, chiar dacă pentru tine nu are mare importanţă: sunt foarte bucuros că porţi hainele lui Naoko.

  Reiko zâmbi şi mai aprinse o ţigară.

  — Deşi eşti tânăr, ştii foarte bine să faci o femeie să se simtă fericită.

  — Nu spun decât ceea ce gândesc, am zis, înroşindu-mă.

  — Da, normal, comentă Reiko, zâmbind.

  Între timp orezul fiersese, aşa că am luat tigaia şi am uns-o, pregătind şi ingredientele pentru sukiyaki.

  — Te rog să-mi confirmi că nu visez, spuse Reiko, atentă la ceea ce făceam.

  — Este sută la sută sukiyaki adevărat… dacă iau în considerare experienţa mea de bucătar, am afirmat eu.

  Fără să mai scoatem o vorbă, am atacat sukiyaki-ul cu beţişoarele, am băut bere şi apoi am mâncat orez. Atras de mirosul de mâncare, s-a apropiat de noi un pescăruş şi i-am dat şi lui nişte carne. După ce am mâncat pe săturate, ne-am rezemat de stâlpul verandei şi am privit luna.

  — Eşti satisfăcută? am întrebat eu.

  — Nici n-am cuvinte, mormăi Reiko, parcă cu oarecare greutate. N-am mâncat în viaţa mea atât de mult.

  — Ce vrei să faci acum?

  — Să fumez o ţigară şi apoi să merg la baia publică. Părul meu e într-un hal… trebuie să mă spăl pe cap.

  — E-n regulă. E o baie publică în apropiere.

  — Apropo, Watanabe, aş vrea să te întreb ceva şi îmi răspunzi numai dacă vrei. Te-ai culcat cu fata aceea? Midori…

  — Adică vrei să ştii dacă am făcut amor cu ea? Nu încă. Ne-am decis să nu o facem până ce nu se lămuresc toate lucrurile.

  — Şi acum s-au lămurit, nu?

  Am dat din cap de parcă nu mi-ar fi fost clar unde vrea să bată.

  — Vrei să spui că s-au lămurit toate acum că a murit Naoko?

  — Nu, nu-i vorba de asta.

  — Oricum, ai decis cu mult înainte de a muri Naoko că nu te poţi despărţi de acea Midori. Nu contează dacă Naoko trăieşte sau nu, aceasta nu are absolut nici o legătură cu decizia ta. Tu ai ales-o pe Midori. Naoko a ales moartea. Eşti om în toată firea acum, aşa că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Dacă nu, se duce de râpă totul.

  — Da, dar nu pot să o uit, am zis eu. I-am promis lui Naoko că o voi aştepta şi nu am aşteptat-o. Până la urmă, i-am întors spatele. Nu spun că e de vină cineva anume, e doar vina mea şi-atât. Cred că şi dacă nu i-aş fi întors spatele, situaţia ar fi fost aceeaşi. Naoko alegea, oricum, moartea. Da, dar nu asta contează. Ceea ce mă doare este că nu mi-o pot ierta. Tu spui că nu te poţi împotrivi legilor firii, iubirii care îţi dă târcoale, dar nu uita că relaţia mea cu Naoko nu a fost chiar atât de simplă. Dacă stai să te gândeşti mai bine, noi doi ne-am aflat de la bun început la graniţa dintre viaţă şi moarte.

  — Dacă simţi vreo durere în suflet legată de moartea lui Naoko, n-ai decât să trăieşti cu ea tot restul vieţii. Dacă tu consideri că ai ceva de învăţat din asta, te rog să înveţi. Făcând însă abstracţie de aceste două aspecte, tu şi Midori trebuie să fiţi fericiţi. Durerea ta nu are nimic de-a face cu Midori. Dacă vei continua să o superi mai mult decât până acum, s-ar putea ca rana ei sufletească să nu se mai vindece. Oricât îţi este de greu, te rog să fii tare. Trebuie să mai creşti puţin, să fii mai bărbat. Acesta este motivul pentru care am plecat de la sanatoriu: să vin până aici ca să-ţi spun toate acestea. De aceea m-am urcat în coşciugul acela de tren.

  — Înţeleg foarte bine ce vrei să-mi spui, Reiko, dar nu sunt încă pregătit sufleteşte. Crede-mă, înmormântarea a fost cumplit de dureroasă! Nimeni nu ar trebui să cunoască o asemenea moarte!

  Reiko a întins mâna şi m-a mângâiat pe cap.

  — Noi toţi vom sfârşi prin moarte. Şi tu, şi eu…

  Am luat-o pe malul râului până la baia publică şi, când ne-am întors acasă, ne-am simţit mult mai bine. Am desfăcut sticla de vin şi ne-am aşezat pe verandă să bem.

  — Watanabe, vrei să mai aduci un pahar?

  — Da, aduc, dar pentru ce?

  — Vreau să bem pentru Naoko… nişte funeralii nu chiar atât de triste.

  Când i-am dat paharul, Reiko l-a umplut ochi şi l-a pus pe un felinar de piatră din grădină. Apoi s-a aşezat pe verandă, rezemându-se de stâlp, cu chitara în braţe şi a fumat o ţigară.

  — Adu-mi, te rog, şi o cutie cu chibrituri… cea mai mare pe care o găseşti.

  Am venit cu o cutie mare din bucătărie şi m-am aşezat lângă ea.

  — Ştii ce te rog? Să aşezi acolo un băţ de chibrit după fiecare melodie pe care o cânt. Vreau să-ţi cânt tot ce ştiu.

  Mai întâi a interpretat liniştit şi frumos melodia Dear Heart a lui Henry Mancini.

  — I-ai dat lui Naoko un disc cu melodia asta, nu? a zis Reiko.

  — Da, i l-am făcut cadou de Crăciun acum doi ani. Îi plăcea foarte mult.

  — Şi mie îmi place. Este atât de sentimentală şi de frumoasă!

  A reluat un pasaj înainte de a sorbi puţin vin.

  — Oare câte cântece o să pot cânta înainte de a mă îmbăta? Frumoase funeralii, nu? Şi nici măcar nu e atât de trist.

  Reiko a trecut apoi la Beatles şi a interpretat la chitară Pădurea norvegiană, Yesterday, Michelle şi Something. După aceea a cântat Here Comes the Sun şi apoi doar la chitară The Fool on the Hill. Eu mi-am făcut datoria, aliniind şapte beţişoare de chibrit.

  — Şapte melodii, zise Reiko, sorbind din paharul cu vin şi fumând iar o ţigară. Indivizii ăştia chiar ştiau ce înseamnă tristeţea vieţii şi blândeţea.

  „Indivizii ăştia” erau, desigur, John Lennon, Paul McCartney şi George Harrison.

  Reiko a inspirat adânc, a stins ţigara şi a luat iar chitara în mână. De data aceasta a interpretat Penny Lane, Blackbird, Julia, When I'm 64, Nowhere Man, And I Love Her şi Hey Jude.

  — Câte melodii s-au făcut?

  — Paisprezece, am zis.

  A oftat şi m-a întrebat:

  — Tu nu vrei să cânţi nimic?

  — Eu nu prea ştiu cânta.

  — Nu-i nimic, chiar dacă nu ştii.

  Mi-am adus chitara mea şi am cântat Up on the Roof, cum m-am priceput. Reiko a făcut pauză de o ţigară şi a mai sorbit puţin vin. Când am terminat, m-a aplaudat din toată inima.

  Reiko a interpretat apoi, extrem de frumos, o adaptare pentru chitară a piesei Pavanne for a Dying Queen de Ravel şi Claire de Lune de Debussy.

  — Aceste două melodii mi le-am perfecţionat după moartea lui Naoko, a spus Reiko. Până în ultima clipă copila asta nu a depăşit faza sentimentalismului în muzică.

  A cântat apoi câteva cântece de Bacharach: Close to You, Raindrops Keep Falling on My Head, Walk On By urmate de Wedding Bell Blues.

  — Douăzeci de melodii, am anunţat-o eu.

  — Parcă aş fi un tonomat uman, constată Reiko, amuzată. Dacă m-ar vedea foştii mei profesori de la conservator, ar fi şocaţi, cred.

  Reiko a continuat să cânte, să bea şi să fumeze. M-a delectat cu aproape zece bossanova, cu Rodgers & Hart, Gershwin, Bob Dylan, Ray Charles, Carole King, The Beach Boys, Stevie Wonder, apoi cu melodia Să păşim privind în sus32, cu melodii ca Blue Velvet, Green Fields. Din când în când închidea ochii şi dădea din cap sau fredona.

  După ce s-a terminat vinul, am băut whisky. Am vărsat vinul care a rămas în pahar pe felinarul de piatră şi am turnat whisky.

  — La câte melodii am ajuns? a întrebat Reiko.

  — Patruzeci şi opt, am răspuns eu.

  Cea de a patruzeci şi noua melodie a fost Eleanor Rigby, după care a mai interpretat o dată Pădurea norvegiană.

  Reiko şi-a odihnit mâinile şi a mai băut nişte whisky.

  — Nu crezi că am cântat destul?

  — Ba da. Ai fost uimitoare!

  M-a privit drept în ochi şi mi-a spus:

  — Watanabe, te rog să uiţi funeraliile la care ai participat acolo. Ţine-le minte doar pe cele minunate de astăzi.

  Am aprobat-o din cap.

  — Uite, ţi-o cânt şi pe a cincizeci şi una.

  A fost fuga ei favorită de Bach. După ce a terminat, mi-a spus aproape şoptit:

  — Ce-ar fi s-o facem, Watanabe?

  — Ce ciudat! Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru.

  Am intrat în cameră şi am tras perdelele. În încăperea întunecată, ne căutam trupurile de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume. I-am scos bluza, pantalonii şi apoi chiloţii.

  — Am dus o viaţă ciudată, spuse Reiko, dar n-am crezut niciodată că o să-mi scoată chiloţii un bărbat cu nouăsprezece ani mai tânăr decât mine.

  — Preferai să ţi-i scoţi singură?

  — Nu, continuă, te rog, dar să nu te dezamăgească ridurile mele.

  — Îmi plac ridurile tale.

  — Mă faci să plâng, şopti ea.

  Am sărutat-o de sus până jos, având grijă să îi cuprind, cu limba, toate ridurile. Avea sâni ca de fetiţă. I-am mângâiat şi i-am prins sfârcurile în dinţi, apoi am băgat un deget în vaginul ei cald şi umed. Am început să-l mişc.

  — Ai greşit, Watanabe. Acela-i doar un rid.

  — Nu pot să cred că eşti capabilă de glume în asemenea momente!

  — Scuză-mă, spuse ea. Mi-e teamă. N-am mai făcut dragoste de mulţi ani. Mă simt ca o fată de şaptesprezece ani care intră în camera unui băiat şi se trezeşte, brusc, goală.

  — Ca să fiu cinstit, mă simt de parcă aş viola o fată de şaptesprezece ani.

  Rămânând cu degetul în „ridul” ei, am sărutat-o pe gât, pe urechi şi i-am apucat un sân cu mâna cealaltă. Când i-am simţit respiraţia agitată şi gâtul tremurând, i-am desfăcut picioarele şi am intrat uşor.

  — Nu mă laşi însărcinată, sper. Te rog să ai grijă, bine? murmură Reiko în urechea mea. Mi-ar fi foarte ruşine să rămân însărcinată la vârsta asta.

  — Nu te-ngrijora! Relaxează-te!

  După ce am intrat de tot, ea a tremurat şi a scos un suspin. Am mângâiat-o pe spate, m-am mişcat încet, încet şi am ejaculat brusc, fără să mă pot controla. M-am agăţat cu amândouă mâinile de ea în timp ce sperma pulsa în căldura trupului ei.

  — Iartă-mă! N-am fost capabil să mă opresc.

  — Nu fi prost! spuse Reiko, dându-mi o palmă peste fund. Nu trebuie să-ţi faci probleme. Întotdeauna te gândeşti la chestia asta când te culci cu fete?

  — Cam da.

  — Nu e cazul acum. Hai, uşurează-te cât pofteşti! Ţi-a plăcut?

  — Grozav! De aceea nici nu m-am putut controla.

  — Nu e momentul să te controlezi. Bravo! Şi eu m-am simţit extraordinar.

  — Reiko…

  — Da.

  — Ar trebui să-ţi găseşti un iubit. Eşti magnifică şi e păcat să te iroseşti aşa.

  — O să mă mai gândesc, spuse ea. Mă întreb dacă se găsesc prin Asahikawa.

  Excitându-mă din nou, am intrat iar. Reiko îşi înăbuşea suspinele şi se răsucea sub mine. M-am mişcat încet, cu ea în braţe, stând de vorbă. Mi-a plăcut grozav să stau de vorbă cu ea în poziţia aceea. Dacă spuneam ceva amuzant şi o făceam să râdă, hohotele ei treceau parcă prin penis. Am rămas îmbrăţişaţi mult timp.

  — O, e minunat! exclamă Reiko.

  — Nici în mişcare nu e rău, am zis eu.

  — Hai, mai încearcă!

  Am ridicat-o puţin, am intrat adânc şi am savurat, din plin, senzaţia de mişcare în cerc până când am ejaculat iar.

  Ne-am împreunat trupurile de patru ori în noaptea aceea. De fiecare dată, Reiko rămânea în braţele mele, tremurând uşor, cu ochii închişi, suspinând.

  — N-am să mai fac lucrul acesta niciodată, spuse Reiko. O, Watanabe, te rog spune-mi că-i adevărat! Spune-mi că pot sta liniştită de-acum încolo, că am făcut amor ca să-mi ajungă tot restul vieţii.

  — Nimeni nu poate spune aşa ceva. Nu se ştie niciodată.

  Am încercat să o conving pe Reiko că avionul e mai rapid şi mai convenabil, dar ea a ţinut morţiş să meargă la Asahikawa cu trenul.

  — Îmi place să merg cu vaporul de la Aomori la Hakodate şi nu pot să sufăr să călătoresc prin aer, sublinie Reiko.

  Am condus-o până la gara Ueno. Ea îşi ducea chitara, iar eu îi căram bagajul. Ne-am aşezat pe o bancă de pe peron şi am aşteptat trenul. Reiko era îmbrăcată exact la fel ca atunci când sosise în Tokyo.

  — Chiar crezi că Asahikawa nu e un oraş prea rău? mă întrebă Reiko.

  — E frumos. O să-ţi fac o vizită în curând.

  — Zău?

  Am dat din cap.

  — Şi o să-ţi scriu.

  — Îmi plac scrisorile tale. Naoko a ars toate scrisorile pe care i le-ai trimis tu… Erau atât de grozave!

  — Scrisorile nu sunt, la urma urmei, decât nişte bucăţi de hârtie, am afirmat eu. Chiar dacă le arzi, ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum.

  — Ştii ceva, Watanabe? Ca să-ţi mărturisesc adevărul, mi-e cam frică să plec la Asahikawa de una singură. Să-mi scrii neapărat. Scrisorile tale mă fac să te simt alături.

  — Dacă îţi fac bine scrisorile mele, o să-ţi tot scriu. Oricum, nu mai fi îngrijorată, te rog. Ştiu bine că oriunde te-ai duce, o să te descurci.

  — A, şi mai vreau să-ţi spun ceva. Am senzaţia că a rămas ceva în mine. Oare e doar iluzie optică?

  — O vagă amintire, am spus eu, râzând.

  A râs şi Reiko.

  — Să nu mă uiţi, a zis Reiko.

  — N-am să te uit niciodată.

  — S-ar putea să nu ne mai întâlnim, dar oriunde voi fi, îmi voi aminti de tine şi de Naoko.

  Am privit-o în ochi. Erau plini de lacrimi. Am sărutat-o fără să realizez că suntem pe peron şi că cei din jur rămăseseră cu ochii pironiţi pe noi. Nici nu-mi mai păsa, de fapt, de asemenea lucruri. Noi doi trăiam şi nu trebuia să ne gândim decât la viaţă.

  — Îţi doresc să fii fericit, mi-a spus Reiko în timp ce se urca în tren. Ţi-am dat toate sfaturile pe care aveam să ţi le dau. Nu mi-a mai rămas nimic de spus. Să fii fericit. Ia de la mine şi de la Naoko ce-am avut noi mai bun şi bucură-te.

  Ne-am dat mâna şi ne-am despărţit.

  I-am telefonat lui Midori.

  — Trebuie să stau de vorbă cu tine, i-am zis. Am să-ţi spun o grămadă de lucruri… o grămadă. Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât să te întâlnesc. Vreau să ne întâlnim şi să stăm de vorbă. Vreau să luăm totul de la început.

  Midori a tăcut multă vreme la celălalt capăt al firului. O tăcere lungă, lungă… greu de asemuit cu ceva. Mi-am lipit fruntea de geamul cabinei telefonice, am închis ochii şi am aşteptat. În cele din urmă, vocea lui Midori rupse tăcerea.

  — Unde eşti?

  Chiar, unde eram?

  Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii şi am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. „Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoşteam nimic… nici măcar direcţia. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.

  Postfaţă.

  În principiu, nu-mi place să scriu postfeţe la romanele mele, dar de data aceasta consider că este necesar.

  În primul rând, romanul de faţă se bazează pe povestirea Licuricii, scrisă cu cinci ani în urmă, povestire apărută în volumul Licuricii, Incendiul din hambar şi alte povestiri. Pornind de la Licuricii, intenţionam să scriu o poveste simplă de dragoste, de aproximativ o sută douăzeci de mii de caractere, înainte de a mă apuca de o altă lucrare de dimensiuni mai mari, care să urmeze romanului În ţara aspră a minunilor şi la căpătui lumii, dar povestea mea de dragoste a ajuns, până la urmă, să aibă trei sute şaizeci de mii de caractere. Mi-ar fi greu acum să mai spun că e un roman simplu şi uşor şi trebuie să mărturisesc că m-am ambalat mai mult decât am crezut la început.

  În al doilea rând, consider acest roman ca fiind foarte personal, la fel ca În ţara aspră… sau ca Blândeţea nopţii şi Marele Gatsby, romanele lui Scott Fitzgerald. Pot spune că este vorba despre acelaşi tip de probleme psihologice. Unii cititori mă plac, alţii nu. Aceeaşi soartă o va avea, probabil, şi romanul meu, dar eu sper din tot sufletul ca el să dăinuie în timp şi să se bucure de un succes mai mare decât m-am bucurat eu ca individ.

  În al treilea rând, am scris romanul în sudul Europei. Am început să-l scriu pe 21 decembrie 1986, într-o vilă de pe insula Mikonos din Grecia, şi l-am încheiat într-o cameră de hotel de la marginea Romei, la data de 27 martie 1987. Mi-era imposibil pe atunci să-mi imaginez cum va fi primit romanul meu în Japonia, cu atât mai mult cu cât mă aflam departe de ţară. Uneori, aveam senzaţia că se va bucura de succes, alteori, mă temeam că nu, dar, oricum, am fost mulţumit că musafirii şi telefoanele m-au lăsat în pace şi am putut să mă concentrez asupra scrisului. Prima jumătate am scris-o în Grecia, apoi am luat o pauză, trăgându-mi sufletul în Sicilia, iar a doua parte am scris-o la Roma. În camera ieftină de hotel nu exista masă, aşa că am intrat în fiecare zi într-o tavernă cumplit de gălăgioasă şi, cu căştile pe urechi, ascultând Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band de aproximativ o sută douăzeci de ori, am reuşit să-mi termin romanul. De aceea, aş putea spune că Lennon şi McCartney mi-au fost de mare ajutor.

  În al patrulea rând, acest roman este dedicat câtorva dintre foştii mei prieteni care nu mai sunt în viaţă, precum şi unora care se află încă printre noi.

  Iunie 1987

  Haruki Murakami

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

[1] Keyaki face parte din familia ulmului, atinge înălţimea de treizeci de metri şi diametrul trunchiului este de aproximativ doi metri.

  [2] Steagul Ţării de la Soare-răsare [3] Imnul naţional al Japoniei [4] O rogojină măsoară 90/180 cm [5] Tăiţei semipreparaţi [6] Localitate în apropierea oraşului Tokyo [7] Universitatea Tokyo [8] Eticheta cere ca, cel puţin la început, cel mai tânăr să se adreseze în termeni politicoşi celui mai în vârstă, chiar dacă diferenţa de ani este foarte mică.

  [9] Sport tradiţional japonez, practicat cu săbii din lemn [10] Turte din orez [11] Mâncare tradiţională de Anul Nou care constă din turte din orez şi legume fierte [12] Anul şcolar japonez începe în luna aprilie [13] În sistemul de notare japonez se dau note de la A la D, aceasta din urmă fiind cea minimă.

  [14] Osamu Dazai (1909-l948), renumit scriitor japonez contemporan [15] Midori înseamnă „verde”.

  [16] Momo înseamnă „piersică”, iar momoiro, „culoare roz” [17] Sistemul de învăţământ japonez cuprinde şase ani de şcoală elementară, trei de gimnaziu şi trei de liceu.

  [18] Roman al scriitorului japonez Kenzaburo Ôe, care a luat Premiul Nobel în anul 1994.

  [19]. Zona Kansai cuprinde marile oraşe: Osaka, Kyoto, Nara.

  [20] Fulgi dintr-un soi de peşte, numit katsuo, care se fierbe, apoi se prăjeşte în ulei şi se pune la uscat.

  [21] Prieten [22] Sensei este un apelativ pentru doctori, profesori, artişti.

  [23] Maneki neko este o pisică specială, din ceramică, cu o lăbuţă ridicată, cu care invită clienţii să intre într-un magazin. Asemenea pisici se văd la intrarea maga­zinelor japoneze.

  [24] Oamenii sunt stranii când eşti un străin (engl.).

  [25] Pace (engl.) [26] Foiţe din alge marine, uscate şi presate [27] Marele cutremur din zona Tokyo-Yokohama, care a avut loc la data de 1 septembrie 1923 [28] Cheag din pastă de soia [29] Uscăţele din orez [30] Este vorba de un meniu fix, servit în cutii lăcuite, care cuprinde, de obicei, orez, murături, peşte prăjit sau pane, legume pane, pui fript etc.

  [31] În Japonia se circulă pe partea stângă a drumului [32] Melodie interpretată de celebrul cântăreţ Kyu Sakamoto, care a murit într-un accident de avion.