— Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?” Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată… şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că, dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

  — Aveai.

  — Ipocriţii naibii! Nu se gândesc decât la cuvinte pline de emfază cu care să le impresioneze pe fetele proaspăt aterizate în facultate, dar, de fapt, nu-i preocupă decât cum să îşi bage mâinile sub fustele lor. Şi când ajung în anul al patrulea, se tund scurt şi îşi caută de lucru la firme ca Mitsubishi, TBS, IBM sau Banca Fuji. Apoi îşi găsesc soţii bune, care nu l-au citit niciodată pe Marx şi care le toarnă copii frumoşi, cărora le dau nume fanteziste. Deci, cine distruge şi ce anume distruge? Nu le-ar fi ruşine! îmi venea pur şi simplu să plâng, mai cu seamă că şi ceilalţi boboci erau la fel de tâmpiţi. Îmi ziceau cu toţii, râzând, să mă prefac că înţeleg chiar dacă nu înţelegeam nimic. Îmi spuneau în faţă că sunt proastă că nu aprob tot ce mi se vâră pe gât chiar dacă nu pricep nici o iotă. Mai am poveşti în traistă. Eşti dispus să mai asculţi?

  — De ce nu?

  — Într-o bună zi au decis să ţină o întrunire politică prelungită şi s-a stabilit ca fiecare fată să aducă douăzeci de găluşte din orez care să se mănânce seara târziu. Zău că nu glumesc. Şi mai aveau tupeul să vorbească despre discriminare sexuală! Eu, care întotdeauna găseam ceva de obiectat, am decis atunci să nu protestez în nici un fel şi să fac cele douăzeci de găluşte solicitate. În mijloc am pus prune murate şi apoi le-am înfăşurat în foiţe de alge de mare. Şi ce crezi că mi-au spus apoi? S-au plâns că cele pe care le-am făcut eu nu aveau decât prune murate în interior şi nici măcar n-am avut bunul simţ să mai aduc vreun fel de mâncare. Celelalte fete le-au umplut cu felii de somon sau cu icre şi au mai adus şi ruladă de ouă. M-am înfuriat atât de tare, încât n-am fost capabilă să scot o vorbă. Revoluţionari nenorociţi! Îţi dai seama ce preocupări înalte aveau dacă au fost capabili să facă atâta caz pentru nişte găluşte, cu atât mai mult cu cât ştii şi tu că cele umplute cu prune murate sunt considerate de foarte bun gust. Măgarii nu s-au gândit nici o clipă la bieţii copii indieni care mor de foame.

  — Ce s-a întâmplat cu clubul acela? am întrebat-o, râzând.

  — Turbam de furie numai când îi vedeam, aşa că i-am părăsit în luna iunie, spuse Midori. Erau nişte prefăcuţi. Trăiau cu frica-n sân ca nu cumva să descopere cineva că nu ştiu o mulţime de lucruri şi se apucau cu toţii să citească aceleaşi cărţi şi să arunce în jurul lor cu aceleaşi cuvinte sforăitoare, ascultau cântecele lui John Coltrane şi admirau, toţi, cu aceeaşi intensitate, filmele lui Pasolini. Asta se cheamă revoluţie?

  — Nu prea pot să-ţi răspund la întrebare pentru că n-am văzut o revoluţie adevărată cu ochii mei.

  — Dacă asta înseamnă revoluţie, eu n-am nevoie de ea. Probabil că sunt în stare să mă împuşte pentru că am pus prune murate în găluşte şi pe tine să te împuşte pentru că înţelegi subjonctivul.

  — Tot ce se poate.

  — Te rog să mă crezi că ştiu ce vorbesc. Eu sunt un om simplu. Cu revoluţie sau fără revoluţie, clasa muncitoare merge înainte, pentru omul de rând nimic nu se schimbă. Ce înseamnă, de fapt, revoluţie? Schimbări de nume prin posturile mai înalte, dar fanfaronii aceia nu sunt capabili să înţeleagă nici măcar atâta lucru. Ia ascultă, tu ai văzut vreodată un funcţionar de la garda financiară?

  — Niciodată.

  — Eu am văzut de multe ori. Dă năvală în casă, fără să bată la uşă şi vine cu întrebări sau observaţii stupide: „Pentru ce e registrul acesta?”, „Văd că vă merg bine afacerile!”, „Acestea de ce le-aţi trecut pe cheltuieli?”, „Aduceţi, în clipa aceasta, toate chitanţierele!” Auzi şi tu, chitanţierele! Noi stăm speriaţi într-un colţ, iar când se apropie ora cinei, trebuie să-l tratăm cu mâncăruri scumpe, comandate la domiciliu. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că tata şi-a plătit întotdeauna taxele, nu a trişat nici măcar o singură dată. Aşa e el, un tip demodat, dar n-ai cum să-l potoleşti pe funcţionar pentru că el nu face decât să scormonească şi să scormonească. „Venitul e cam mic!” Zău că nu glumesc, Watanabe. Normal că venitul e mic dacă nu avem de unde să mai scoatem! Întotdeauna îmi venea să urlu şi să-l trimit la alţii mai avuţi, la unii care ştiu să facă bani. Crezi că s-ar schimba atitudinea unui individ de la garda financiară dacă ar veni revoluţia?

  — Mă îndoiesc profund.

  — Atunci de ce să cred în revoluţie? Eu nu vreau să cred decât în dragoste.

  — Peace, am zis eu.

  — Peace, zise şi Midori.

  — Totuşi, spune-mi şi mie încotro ne îndreptăm.

  — Spre spital, spuse ea. Tata e internat şi astăzi e rândul meu să am grijă de el.

  — Tatăl tău? am întrebat eu, mirat. Parcă spuneai că-i în Uruguay.

  — Te-am minţit, spuse Midori, senină. Şi-a tot dorit să ajungă în Uruguay, dar n-a reuşit niciodată. N-a apucat să plece nici din Tokyo.

  — Cum se simte?

  — Ca să fiu cinstită, cred că e vorba de zile…

  Am mai făcut câţiva paşi fără să scoatem o vorbă.

  — Suferă de aceeaşi boală pe care a avut-o şi mama. Tumoare la creier. Poţi să crezi? Acum doi ani a murit mama din pricina asta şi acum, tata… exact la fel.

  Fiind duminică, culoarele spitalului universitar erau înţesate de vizitatori, precum şi de pacienţi deplasabili. În aer plutea un miros specific – dezinfectant, miros de urină şi aşternut îmbâcsit, amestecându-se cu parfumul florilor. Asistentele alergau de colo-colo, tocurile lor răsunând sec.

  Tatăl lui Midori se afla într-o rezervă cu două paturi, al lui fiind lângă uşă. Lăsa impresia unui animal mic, neputincios. Zăcea pe o parte, fără vlagă, cu braţul stâng atârnând inert la marginea patului, din pricina perfuziei. Era mic şi slab. Îţi imaginai cu uşurinţă că va slăbi şi mai mult. Capul îi era bandajat, iar braţele gălbejite erau pline de vânătăi – urme lăsate de injecţiile şi perfuziile intra-venoase. Ochii, pe jumătate deschişi, injectaţi, priveau fix un punct din spaţiu, dar s-au îndreptat spre noi când am intrat în rezervă. Şi-a aţintit privirile asupra noastră câteva secunde, apoi s-a întors iar la acel punct.

  Privindu-i ochii, îţi dădeai seama imediat că nu mai avea mult de trăit. Cu greu mai distingeai urme de viaţă în acel trup vlăguit. Arăta ca o casă dărăpănată, golită complet, care nu mai aştepta decât să fie demolată. În jurul gurii, barba neîngrijită crescuse asemenea buruienilor. A, deci barba mai creştea chiar dacă viaţa era pe cale să se stingă, gândii eu.

  Midori l-a salutat pe bărbatul solid, între două vârste, care zăcea în patul de lângă fereastră. Se pare că individul nu putea vorbi, aşa că a dat doar din cap. A tuşit de două-trei ori, a luat câteva înghiţituri de apă din paharul de la capătul patului, s-a întors pe partea cealaltă şi a rămas cu ochii pironiţi pe fereastră. Nu se vedeau decât fire de telegraf, iar pe cer nu se zărea nici măcar un nor.

  — Cum te mai simţi, tată? întrebă Midori, apropiindu-şi gura de urechea bătrânului, aproape de tot, ca şi când ar fi făcut o probă de microfon.

  Bătrânul îşi mişcă buzele, încercând să spună „nu bine”. Cuvintele păreau asemenea unui jet de aer uscat ce porneşte din gât. „Capul”, continuă el.

  — Te doare capul? întrebă Midori.

  — Da, răspunse el, incapabil să rostească mai mult de o silabă sau două o dată.

  — Nici nu-i de mirare, abia te-au operat. Normal să te doară. Îmi pare tare rău, dar încearcă să mai suporţi puţin. Acesta este prietenul meu, Watanabe.

  — Îmi pare bine de cunoştinţă, am spus eu.

  Bătrânul a deschis gura pe jumătate şi a închis-o imediat la loc.

  — Şezi acolo, mi-a spus Midori, arătând cu mâna spre un scaun din plastic de la picioarele patului.

  M-am aşezat unde mi se spusese. Midori i-a dat tatălui ei să bea puţină apă şi apoi l-a întrebat dacă vrea jeleu de fructe.

  — Nu.

  — Dar trebuie să mănânci ceva, a insistat Midori.

  — Am mâncat, a spus el.

  Pe noptiera de lângă pat se aflau o sticlă cu apă, un pahar, o farfurie şi un ceas mic. Midori a scos dintr-o sacoşă de sub masă o pijama şi lenjerie curată, le-a netezit cu mâna şi le-a aşezat în dulăpiorul de lângă uşă. La fundul sacoşei mai erau două grepfruituri, jeleu de fructe şi trei castraveţi.

  — Castraveţi? Ce naiba caută aici? întrebă Midori. Doar i-am spus surorii mele la telefon ce să cumpere şi sunt sigură că nu am pomenit de castraveţi.

  — O fi înţeles greşit, am încercat eu să o calmez.

  — Sigur i-am spus să cumpere kiwi, spuse Midori, pocnind din degete. Chiar dacă a înţeles greşit, putea să-şi pună mintea la contribuţie şi să-şi dea seama că n-au cum să-i facă bine castraveţii. Adică să stea bolnavul şi să ronţăie castraveţi cruzi? Tată, vrei un castravete? îl întrebă Midori.

  — Nu, răspunse bătrânul.

  Midori s-a aşezat pe marginea patului şi a început să-i povestească bătrânului diverse, punându-l la curent cu ce s-a mai întâmplat pe acasă: s-a stricat televizorul, dar a chemat pe cineva să-l repare, mătuşa lor din Takaido a spus că va veni peste două-trei zile să-l vadă la spital, farmacistul Miyawaki a căzut de pe bicicletă şi multe altele. După fiecare noutate, bătrânul zicea „îhî”.

  — Chiar nu vrei să mănânci nimic? îl întrebă Midori.

  — Nu vreau nimic, răspunse el.

  — Tu vrei un grepfrut, Watanabe?

  — Nu, mulţumesc.

  După câteva minute, Midori m-a luat cu ea în încăperea în care se afla televizorul. S-a aşezat pe canapea şi a fumat o ţigară. Mai erau acolo trei pacienţi în pijamale, care fumau şi urmăreau o dezbatere politică la televizor.

  — Ia uite la moşul ăla cu cârje cum se holbează la picioarele mele! îmi spuse Midori, amuzată. Cel cu ochelari, în pijama albastră.

  — Normal că se uită! Dacă ţi-ai pus o fustă atât de scurtă…

  — Nu mă deranjează. Or fi săracii plictisiţi şi poate le prinde bine să vadă nişte picioare tinere. Se înzdrăvenesc şi ei mai repede, nu?

  — Mă rog, totul e să nu le facă mai rău, am zis eu.

  Midori se uita la fumul ţigării ce se ridica drept în sus.

  — Ştii, începu Midori, tata nu e om rău. Mă mai înfurii eu uneori pe el, pentru că spune lucruri îngrozitoare, dar e un tip cinstit şi a iubit-o pe mama din tot sufletul. În felul lui, el şi-a trăit viaţa cu toată intensitatea de care a fost capabil. Poate e puţin cam moale şi nu e deloc făcut pentru afaceri… lumea nu-l prea îndrăgeşte, dar e de o mie de ori mai bun decât şmecherii din jurul lui care încearcă să umble cu tot felul de tertipuri. Recunosc că şi eu sunt o fire impulsivă şi de aceea ne-am certat de nenumărate ori, dar el nu-i deloc un om rău.

  Midori mi-a luat mâna de parcă ar fi cules ceva de pe jos şi mi-a pus-o pe genunchii ei. Îi atingeam fusta, dar şi coapsele. Mă privi fix în ochi câteva secunde.

  — Watanabe, scuză-mă că te-am adus aici, spuse ea. Te deranjează dacă mai stai cu mine?

  — Pot să stau până la cinci dacă vrei. Îmi place să fim împreună şi nici nu am altceva mai bun de făcut.

  — Cum îţi petreci duminicile, de obicei? mă întrebă Midori.

  — Spăl, calc…

  — Am impresia că nu prea ai chef să-mi povesteşti despre ea… despre prietena ta, nu? mă întrebă Midori.

  — Aşa e. Lucrurile sunt foarte complicate şi nu ştiu dacă aş fi capabil să te fac să înţelegi.

  — E în ordine, nu trebuie să-mi explici nimic, spuse Midori, dar te deranjează dacă îţi spun cam ce-mi umblă mie prin minte?

  — Nu mă deranjează deloc. Ştiu că ai imaginaţie, aşa că cred că orice îmi spui o să fie interesant.

  — Cred că e o femeie măritată.

  — Zău?

  — Da, are treizeci şi doi sau treizeci şi trei de ani, e frumoasă, bogată, poartă blănuri, pantofi de la firma Charles Jourdan şi lenjerie de mătase. E moartă după sex şi după figuri ciudate. Vă întâlniţi după-amiezele, în cursul săptămânii, şi vă satisfaceţi toate poftele, dar soţul ei e acasă duminicile şi de aceea nu vă puteţi întâlni. Am dreptate?

  — Maaaamă, ce poveste interesantă!

  — Îţi cere să o legi de pat, să o legi la ochi şi apoi să-i lingi fiecare colţişor al trupului ei minunat, după care te pune să-i bagi tot felul de ciudăţenii şi trece la poziţii incredibile, de acrobat maestru, şi tu îi faci poze cu polaroidul.

  — Chiar că sună interesant!

  — E moartă după sex şi e capabilă de cele mai ciudate figuri… nu se gândeşte decât la ele de dimineaţa până seara. E liberă toată ziua, aşa că are timp să cocheteze cu tot felul de poziţii cu care să te mai delecteze data următoare când o vizitezi. Când te bagi în pat cu ea, te devorează cu lăcomie şi juisează de trei ori la o repriză. Şi îţi spune: „Nu-i aşa că am un corp superb? N-au cum să te mai satisfacă fetele de vârsta ta. Ele nu se pricep la aşa ceva, nu? Cum e? Bine? A, nu-ţi da drumul încă!”

  — Ai văzut prea multe filme obscene, am spus eu, râzând.

  — Cred că ai dreptate. Îmi plac filmele pornografice. Mergem împreună data viitoare?

  — Bine, am zis. Când o să fii liberă.

  — Pe cuvânt? Abia aştept. Dar hai să mergem la un adevărat SM. Mor după sadicii care biciuiesc fetele până fac pe ele. Astea sunt filmele mele favorite.

  — Mergem.

  — Watanabe, ştii de ce-mi place să merg la asemenea filme?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Când începe câte o scenă mai deocheată, toată lumea îşi înghite saliva şi sunetul acela, în toată sala… nu se poate asemui cu nimic. Mor după el.

  După ce ne-am întors în salon, Midori i-a povestit iar tatălui ei o mulţime de fleacuri, la care el fie dădea din cap, fie scotea doar un mârâit. Pe la ora unsprezece a venit soţia individului din celălalt pat. I-a schimbat pijamaua şi i-a curăţat nişte fructe. Era rotunjoară la faţă şi părea o femeie de treabă. A stat destul de mult la taclale cu Midori. La un moment dat, a intrat o asistentă cu o nouă pungă pentru perfuzie şi a schimbat câteva vorbe cu Midori şi cu femeia, înainte ie a ieşi din salon. Neavând ce face, îmi plimbam ochii prin încăpere şi apoi aruncam câte o privire spre firele de telegraf. Din când în când zăream şi rândunele poposind câteva clipe. Midori îi vorbea tatălui ei, îi ştergea sudoarea de pe frunte, îl punea să scuipe în şerveţele, mai arunca o vorbă soţiei vecinului, făcând mici aluzii şi la prezenţa mea acolo, verifica perfuzia.

  Doctorul a venit să-şi vadă pacienţii la ora unsprezece şi jumătate, aşa că eu şi Midori am aşteptat pe culoar. Când a ieşit, Midori l-a întrebat cum îi merge tatălui ei.

  — Abia l-am operat, aşa că trebuie să-l ţinem pe calmante o perioadă de timp. Deocamdată pare epuizat. Aş mai avea nevoie de două-trei zile ca să pot evalua rezultatele operaţiei, spuse doctorul. Dacă operaţia a reuşit, atunci e bine, dacă nu, trebuie să ne gândim la ce se mai poate face.

  — Nu-l deschideţi iar, nu-i aşa?

  — Nu mă pot pronunţa acum, zise doctorul. Vai, dar ce-i cu fusta asta scurtă?

  — E frumoasă, nu?

  — Ce faci când urci scările? a întrebat doctorul.

  — Nimic special. Îmi etalez şi eu ce am de etalat, spuse Midori. Asistenta, care era în spatele doctorului, pufni în râs.

  — Ar trebui să te internezi într-o bună zi să-ţi deschid şi dumitale capul ca să văd ce se petrece în el, spuse doctorul, şocat. Te rog, fii drăguţă şi circulă cu liftul cât eşti în spital. Sunt prea ocupat ca să-mi vină şi alţi pacienţi pe cap.

  După vizita doctorului, a sosit ora prânzului. O infirmieră care împingea un cărucior cu mâncare intra din salon în salon. Tatăl lui Midori a primit supă, fructe, peşte dezosat şi pastă de legume fierte. Midori l-a aşezat cu faţa în sus, a învârtit de manivela de la capătul patului, l-a ridicat în poziţie şezândă şi i-a dat supă cu lingura. După cinci sau şase înghiţituri, bătrânul a dat din cap şi a spus că nu mai vrea.

  — Trebuie să mănânci măcar asta, zise Midori.

  — Mai târziu, spuse el.

  — Ce mă fac cu tine? Dacă nu mănânci, nu te înzdrăveneşti. Nu vrei să faci pipi?

  — Nu.

  — Watanabe, n-ai vrea să coborâm la bufet să mâncăm şi noi ceva? m-a întrebat Midori.

  Am fost de acord să mergem, deşi nu prea aveam chef să mănânc. Bufetul cu autoservire era plin de doctori, asistente şi vizitatori. Holul de la subsol care servea drept bufet, fără nici o fereastră, era încărcat de scaune şi mese şi toată lumea vorbea în timp ce mânca – probabil despre boli şi bolnavi – iar ecoul vocilor răsuna ca într-un tunel. Din când în când, ecoul era înăbuşit de microfonul la care se solicita prezenţa în spital a vreunui doctor sau a vreunei asistente. În timp ce încercam să fac rost de o masă, Midori s-a dus şi a cumpărat două porţii de mâncare, pe care le-a adus pe o tavă de aluminiu. Crochete cu sos, salată de cartofi, varză dată printr-o răzătoare fină, legume fierte, orez şi supă din pastă de soia. Toate erau aliniate pe tavă, în acelaşi tip de vase de plastic utilizate şi de către pacienţi. Am mâncat cam jumătate din porţia mea, dar Midori a mâncat, cu poftă, tot.

  — Nu ţi-e foame? m-a întrebat ea în timp ce îşi sorbea ceaiul fierbinte.

  — Nu prea.

  — Asta din cauză că eşti la spital, spuse Midori, cuprinzând încăperea cu privirea. Aşa se întâmplă când nu eşti obişnuit cu spitalele. Mirosul, zgomotele, aerul închis, chipurile pacienţilor, emoţiile, iritarea, dezamăgirea, durerea, oboseala – toate acestea sunt cauza, cu siguranţă. Ţi se adună toate în stomac şi-ţi taie pofta de mâncare. După ce te obişnuieşti, nu mai e nici o problemă. În plus, nu poţi îngriji o persoană bolnavă dacă nu mănânci ca lumea. Eu ştiu foarte bine lucrul ăsta pentru că i-am îngrijit pe bunicul, pe bunica, pe mama şi acum, pe tata. Nu ştii niciodată dacă ajungi să mănânci mai târziu, aşa că e bine să profiţi de fiecare ocazie care ţi se iveşte.

  — Înţeleg ce vrei să spui.

  — De câte ori vin rudele în vizită la spital, mănâncă aici, cu mine, dar toţi lasă cam jumătate din mâncare neatinsă şi îmi spun: „O, Midori, ce bine că ai poftă de mâncare! Eu sunt prea întors pe dos ca să pot mânca”. Dacă e să ne gândim bine, eu sunt cea care are grijă de pacient. Ei nu fac decât să treacă pe aici şi să compătimească bolnavul. Eu sunt cea care curăţă rahatul, flegma şi spală trupul bolnav. Dacă mila ar fi suficientă pentru a rezolva toate mizeriile astea, te asigur că aş avea de cincizeci de ori mai multă milă decât oricine altcineva, dar ei nu văd nimic din tot ce fac, ei constată doar că eu am poftă de mâncare. Ce părere au? Cred că sunt un măgar pus să tragă şi atât! De ce-or fi atât de proşti, că doar sunt destul de copţi ca să ştie că sunt multe de făcut, să cunoască mersul lucrurilor în lumea asta mizeră. E simplu să arunci cu vorbe, mai complicat e să cureţi rahatul. Sunt şi eu sensibilă şi obosită, ca toţi ceilalţi, iar uneori îmi e atât de rău, încât îmi vine să plâng. Şi-i mai vezi şi pe doctorii ăştia că taie capul unui pacient, convinşi fiind că n-au nici o şansă să-l vindece. Nu fac decât să-i zgândăre buba din cap şi după fiecare intervenţie, pacientul se simte mai rău şi e tot mai smintit. Crede-mă că îmi e şi mie greu să mai trăiesc doar cu asemenea perspective. Colac peste pupăză, mi se duc şi toate economiile. Nu ştiu dacă mai rezist să mă întreţin la facultate încă trei ani şi jumătate, iar sora mea nu-şi permite să facă nici măcar nunta dacă o ţinem tot aşa.

  — De câte ori pe săptămână vii aici? am întrebat-o eu.

  — De obicei, de patru ori, spuse Midori. Spitalul pretinde că asigură îngrijire totală şi asistentele sunt minunate, dar sunt puţine şi nu fac faţă. Trebuie să fie în permanenţă şi un membru al familiei care să dea o mână de ajutor. Sora mea vede de magazin, eu am ore la facultate, şi totuşi ea reuşeşte să vină aici de trei ori pe săptămână, iar eu de patru. Şi când te gândeşti că mai reuşim să furăm şi câteva clipe pentru sufletul nostru, măcar din când în când. Crede-mă, sunt ocupată până peste cap!

  — Cum de mai găseşti timp şi pentru mine dacă eşti atât de prinsă?

  — Îmi place să stau de vorbă cu tine, spuse Midori, jucându-se cu o ceşcuţă din plastic.

  — Hai, du-te şi te plimbă vreo două ore, stau eu cu tatăl tău, am zis.

  — De ce?

  — Trebuie să te desprinzi şi tu de spital, să te relaxezi puţin, să nu vorbeşti cu nimeni, să-ţi goleşti mintea de toate problemele.

  Midori se gândi câteva momente şi apoi dădu din cap.

  — Hmm, cred că ai dreptate, dar ştii ce să faci? Ştii să ai grijă de el?

  — Am văzut ce ai făcut tu şi am cam înţeles. Verific dacă merge bine perfuzia, îi dau să bea apă, îi şterg sudoarea şi îl ajut să scuipe. Plosca e sub pat, iar dacă i se face foame, îi dau mâncarea care a rămas. Dacă nu ştiu ceva, o întreb pe asistentă.

  — Cred că o să te descurci, spuse Midori, zâmbind. Ar fi o singură problemă. Din când în când o ia razna şi îndrugă tot felul de ciudăţenii… nu înţelegi nimic. Sper că nu te deranjează dacă se întâmplă aşa ceva.

  — Stai liniştită, am zis.

  Ne-am întors în salon şi Midori i-a spus tatălui ei că are puţină treabă şi că o să am eu grijă de el. Se pare că nu l-a impresionat în nici un fel ceea ce i-a spus Midori sau pur şi simplu nu a înţeles ce i s-a spus. Stătea întins pe spate, cu privirile în tavan. Dacă n-ar fi clipit din când în când, ai fi crezut că e mort. Ochii îi erau injectaţi de parcă băuse şi de fiecare dată când respira mai adânc, nasul i se dilata puţin. În rest, nu i se mişca nici măcar un muşchi şi nici n-a făcut vreun efort ca să-i răspundă lui Midori. Îmi era absolut imposibil să-mi imaginez ce e în mintea şi în sufletul lui.

  După ce-a plecat Midori, mă gândeam să vorbesc ceva cu tatăl ei, dar nu prea ştiam ce să-i spun şi cum să-i spun, aşa că am tăcut. Nu după mult timp a închis ochii şi a adormit. Stăteam pe scaun la capătul patului, îi priveam tremurul nărilor şi mă rugam să nu moară subit. Mi se părea ciudat să se întâmple aşa ceva tocmai când îl vegheam eu. La urma urmei, abia îl cunoscusem şi singurul lucru care ne lega era Midori, o fată cu care se întâmpla să fiu coleg la cursul de „Istoria teatrului – II”.

  Nu, nu murise. Dormea profund. Mi-am apropiat urechea de faţa lui şi i-am simţit respiraţia slabă. M-am mai liniştit şi am început să trăncănesc cu soţia pacientului din patul de alături. Ea nu mi-a vorbit decât despre Midori, presupunând probabil că sunt prietenul ei.

  — E o fată minunată, spuse ea. Are foarte multă grijă de tatăl ei, e bună şi blândă, sensibilă, harnică şi, pe deasupra, mai e şi drăguţă. Ai grijă cum te porţi cu ea. Să nu o părăseşti pentru că nu vei mai găsi alta ca ea.

  — N-am s-o părăsesc, am răspuns eu, simplu.

  — Eu am un fiu şi o fiică. El are şaptesprezece ani, ea douăzeci şi unu, dar nici unul dintre ei nu s-ar gândi să vină la spital. În clipa în care se termină orele, o şi întind la surf, la întâlniri sau mai ştiu eu pe unde. Sunt îngrozitori. Mă storc de bani şi apoi dispar fără ruşine.

  La ora unu şi jumătate, doamna a plecat la cumpărături. Amândoi bolnavii dormeau profund. Lumina blândă a soarelui de după-amiază inunda camera şi aveam senzaţia că o să mă fure şi pe mine somnul, aşa cum stăteam cocoţat pe scaunul cel rotund. Crizantemele albe şi galbene din vaza de pe masa de lângă fereastră îmi spuneau că e toamnă. În aer plutea miros plăcut de peşte fiert – era peştele care nu se mâncase la prânz. Asistentele circulau în permanenţă pe culoar şi le auzeam deseori vorbind clar şi tare. Din când în când mai aruncau câte un ochi în salon şi îmi zâmbeau dulce când vedeau că ambii pacienţi dorm buştean. Aş fi vrut să citesc ceva, dar nu erau cărţi, reviste sau ziare în încăperea aceea, doar calendarul de pe perete.

  M-am gândit la Naoko. Mi-a venit în minte trupul ei gol şi agrafa prinsă în păr. Îi vedeam curba taliei şi umbra lăsată de părul pubian. Oare de ce a ţinut să mi se arate astfel? Era somnambulă? Sau poate mi-a jucat mie feste imaginaţia? Pe măsură ce trecea timpul şi lumea aceea mică se pierdea în zare, eram din ce în ce mai puţin sigur că acele lucruri se întâmplaseră cu adevărat. Îmi spuneam că s-au întâmplat, credeam în asta, dar când le consideram un joc al închipuirii, chiar începeau să mi se pară astfel. Totuşi, îmi erau prea clare în minte şi prea detaliate ca să le consider pură închipuire, dar şi prea frumoase ca să le pot considera adevărate. Trupul lui Naoko şi lumina lunii…

  Tatăl lui Midori s-a trezit şi a început să tuşească, ceea ce m-a readus cu picioarele pe pământ. I-am ţinut un şerveţel ca să scuipe în el şi i-am şters sudoarea de pe frunte cu un prosop.

  — Vreţi puţină apă? l-am întrebat. A plecat capul cam patru milimetri, în semn că vrea. I-am ţinut sticluţa cu apă puţin înclinată, ca să poată lua câte o înghiţitură. Buzele îi tremurau, gâtul era cuprins de mici spasme. A băut toată apa aceea sălcie din sticlă.

  — Mai doriţi? l-am întrebat.

  Deoarece încerca să spună ceva, mi-am apropiat urechea de gura lui.

  — E suficient, a zis el cu o voce slabă şi seacă, parcă mai slabă şi mai seacă decât înainte.

  — N-aţi vrea să mâncaţi un pic? Cred că vă e foame.

  A înclinat puţin capul şi atunci eu am procedat la fel ca Midori – i-am ridicat patul şi am început să-l hrănesc, alternând pasta de legume cu peştele fiert. I-a trebuit enorm de mult timp să mănânce jumătate din mâncare, după care mi-a făcut semn că nu mai vrea. Gestul a fost aproape imperceptibil. Probabil că îl durea capul la mişcări mai ample.

  L-am întrebat apoi dacă doreşte fructe şi mi-a spus că nu. I-am şters colţurile gurii cu prosopul, am coborât patul şi am dus vasele pe coridor.

  — A fost bună mâncarea? l-am întrebat eu.

  — Oribilă! a zis el.

  — Da, nici nu arăta prea grozav, am subliniat eu, cu un zâmbet.

  Tatăl lui Midori nu părea hotărât dacă să deschidă ochii sau să-i închidă. Mă întrebam dacă ştia cine sunt. Părea mai relaxat numai în prezenţa mea, fără Midori de faţă. Probabil mă confunda cu cineva… sau cel puţin aşa voiam eu să cred.

  — E frumos afară! am spus, cocoţat pe scaun, cu picioarele sub mine. E toamnă, duminică, vreme superbă şi aglomerat peste tot. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci într-o asemenea zi este să te relaxezi acasă. E obositor să te ciocneşti la tot pasul de cineva. Aerul nu e deloc curat. De obicei, eu spăl rufe duminica. Le spăl dimineaţa, le pun la uscat sus, pe terasa căminului, le iau înainte de a apune soarele şi mă apuc de călcat. Nu-mi displace să le calc. Simt chiar o plăcere nebună în a netezi toate cutele… şi chiar mă şi pricep. Normal că la început eram jalnic, făceam cute şi acolo unde nu erau. După o lună de antrenament, am învăţat să fac treabă bună. Deci, duminica este ziua mea de spălat şi de călcat. Azi n-am apucat. Păcat! Ar fi fost o zi bună pentru uscat rufe.

  Nu-i nimic, o să mă scol mâine dimineaţă devreme. Nu vă faceţi griji. Nu am altă treabă duminica.

  Mâine dimineaţă, după ce-mi spăl rufele şi le pun la uscat, plec la facultate. Am ore de la zece. E cursul la care vine şi Midori, „Istoria teatrului – II”. Am ajuns la Euripide. Ştiţi cine a fost? Un antic grec… unul dintre cei trei mari maeştri ai tragediei greceşti, alături de Eschil şi Sofocle. Se zice că a fost mâncat de un câine, în Macedonia, dar există şi alte variante. Oricum, ăsta e Euripide. Mie îmi place mai mult Sofocle, dar e chestie de gust. De fapt, nu pot să vă spun care e mai bun.

  Ceea ce îmi place la piesele lui este modul în care se complică lucrurile atunci când personajele sale sunt prinse în cursă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Apar diferiţi oameni şi fiecare este pus într-o anumită situaţie, fiecare îşi are motivele şi scuzele lui şi fiecare îşi urmăreşte dreptatea şi fericirea lui. De aceea, nimeni nu poate face nimic. E şi normal. Adică este practic imposibil ca toată lumea să aibă dreptate şi să fie fericită, aşa că intervine haosul. Şi ce credeţi că se întâmplă atunci? Simplu… apare un zeu şi direcţionează traficul. Tu te duci acolo, tu vii aici, tu rămâi cu ea, tu stai cuminte o vreme. Se cam pricepe să aranjeze lucrurile şi până la urmă totul iese bine. Asta se cheamă deus ex machina. La Euripide există întotdeauna un deus ex machina şi din pricina aceasta părerile sunt împărţite în ceea ce-l priveşte.

  Dar ia să ne gândim! Ce s-ar întâmpla dacă ar exista deus ex machina în viaţa adevărată? Totul ar fi atât de simplu! Când te afli în vreo încurcătură, descinde zeul de acolo de sus şi-ţi rezolvă problemele. Ce-ar putea fi mai simplu decât atât? Asta este Istoria teatrului. Cam aşa ceva învăţăm noi la facultate.

  Tatăl lui Midori n-a spus nimic, dar a rămas cu privirile aţintite pe mine tot timpul cât am vorbit. Bineînţeles că nu-mi era limpede dacă înţelege sau nu ce spun.

  — Gata, nu vă mai plictisesc!

  Mi se făcuse o foame teribilă după ce trăncănisem atât. Nu mâncasem aproape nimic la micul dejun, iar prânzul, doar pe jumătate. Îmi părea rău că n-am mâncat ca lumea de prânz, dar regretele nu-mi erau de nici un folos. M-am uitat în dulăpior să văd dacă e ceva de mâncare, dar n-am găsit decât o cutie cu alge de mare, nişte picături de tuse şi sos de soia. În sacoşa din hârtie erau castraveţi şi grepfruturi.

  — Dacă nu vă deranjează, am să mănânc nişte castraveţi. Mi-e foarte foame.

  Tatăl lui Midori nu mi-a răspuns. Am spălat trei castraveţi în chiuvetă şi am turnat puţin sos de soia într-o farfurie. Am înfăşurat un castravete în nori26, l-am înmuiat în sosul de soia şi l-am mâncat.

  — E delicios! am zis. Simplu, proaspăt, miroase a viaţă. Sunt chiar buni castraveţii aceştia… mult mai gustoşi decât kiwi.

  După ce am terminat primul castravete, l-am atacat pe al doilea. Ronţăiam cu poftă şi ecoul răsuna ciudat în încăperea aceea mică. După ce l-am terminat şi pe al doilea, am decis să fac o pauză. Am fiert nişte apă pe aragazul din hol şi mi-am făcut un ceai.

  — Doriţi să beţi ceva? l-am întrebat pe tatăl lui Midori. Apă? Suc?

  — Castravete, a spus el.

  — Grozav, am zis, zâmbind. Cu nori?

  A înclinat capul în semn că da. Am ridicat iar patul, am tăiat o bucăţică de castravete cu cuţitul de fructe, am înfăşurat-o în nori, am luat-o cu o scobitoare şi am înmuiat-o în sos de soia, ducând-o apoi spre gura căscată a pacientului. Fără nici o schimbare în expresia feţei, a ronţăit bucăţica de castravete, a plimbat-o în gură şi apoi a înghiţit-o.

  — Cum a fost? Bun, nu? am întrebat eu.

  — Bun, a răspuns el.

  — E minunat când îţi place mâncarea. E o dovadă că trăieşti.

  A terminat tot castravetele. După ce a mâncat, a vrut apă, aşa că i-am dat să bea. După câteva minute, a vrut să facă pipi, aşa că i-am ţinut plosca în dreptul penisului. Am golit apoi plosca în toaletă şi am spălat-o. M-am întors în rezervă şi mi-am terminat ceaiul.

  — Cum vă simţiţi? l-am întrebat.

  — Un pic… Capul…

  — Vă doare un pic capul?

  După cum s-a încruntat, am înţeles că îl doare capul.

  — Nu-i de mirare, abia v-aţi operat. E adevărat că eu nu m-am operat niciodată, aşa că nu prea ştiu cum e.

  — Bilet…, a spus el.

  — Bilet? Ce bilet? am întrebat.

  — Midori. Bilet.

  Nu înţelegeam despre ce vorbeşte, aşa că am tăcut. A tăcut şi el o vreme şi apoi mi s-a părut că spune „vă rog”. A deschis ochii mari şi m-a privit fix. Am bănuit că vrea să-mi spună ceva, dar nu-mi puteam imagina ce.

  — Ueno. Midori.

  — Gara Ueno?

  A dat din cap în semn că da.

  Am încercat să leg vorbele lui: „bilet, Midori, vă rog, gara Ueno”. Habar nu aveam ce voia să spună. Presupuneam că mintea i s-a înceţoşat, dar dacă-i comparam privirea cu cea dinainte, acum era mult mai limpede. A ridicat mâna liberă, în care nu avea acele pentru perfuzie şi a întins-o spre mine. După cum îi tremura mâna în aer, mi-am spus că efortul pe care l-a făcut a fost de-a dreptul uriaş. M-am ridicat şi i-am luat mâna şubredă. M-a strâns cu toată forţa de care era capabil şi a mai spus o dată „vă rog”.

  — Staţi liniştit, am zis. O să am grijă de bilet şi de Midori.

  Şi-a lăsat mâna să cadă pe pat şi a închis ochii. Avea respiraţia cam precipitată, dar a adormit. M-am apropiat de el ca să mă asigur că mai trăieşte şi apoi am ieşit să mai îmi fierb nişte apă pentru ceai. În timp ce-mi sorbeam ceaiul, mi-am dat seama că începusem să-l îndrăgesc pe acest bătrânel aflat la un pas de moarte.

  Imediat după aceea s-a întors soţia celuilalt pacient şi m-a întrebat dacă totul este în ordine. I-am spus că n-au fost probleme şi că soţul ei a dormit buştean.

  Midori s-a întors după ora trei.

  — Am fost în parc şi am privit în zare, a spus ea. Am făcut cum mi-ai spus. N-am vorbit cu nimeni, mi-am golit capul de toate problemele.

  — Cum te simţi?

  — Mult mai bine, mulţumesc. Tot mai am senzaţia aceea de moleşeală, dar mă simt oricum mai vioaie decât înainte. Presupun că eram mai obosită decât credeam.

  Deoarece tatăl ei dormea, nu aveam nimic de făcut, aşa că ne-am cumpărat cafea de la automat şi am băut-o în încăperea cu televizorul. I-am povestit lui Midori ce s-a întâmplat în lipsa ei – tatăl ei a dormit bine, apoi s-a trezit şi a mâncat ceva din ce-i rămăsese de la prânz, pe urmă m-a văzut mâncând castraveţi şi a vrut şi el, a mâncat un castravete întreg, a făcut pipi.

  — Watanabe, eşti uimitor! spuse Midori. Noi ne dăm de ceasul morţii ca să-l convingem să mănânce ceva, iar tu l-ai făcut să mănânce un castravete întreg. Incredibil!

  — Nu ştiu ce să zic. Cred că i-am făcut poftă când am mâncat eu.

  — Ai tu darul ăsta de a face lumea să se relaxeze.

  — Da de unde! am spus, râzând. Sunt o mulţime de indivizi care gândesc exact pe dos despre mine.

  — Ce părere ţi-a făcut tata?

  — Îmi place. Nu că am fi avut ce să ne spunem unul altuia, dar e drăguţ.

  — A fost liniştit?

  — Foarte.

  — Trebuia să-l fi văzut acum o săptămână. A fost îngrozitor, spuse Midori, dând din cap. O luase razna rău de tot. A aruncat cu un pahar în mine şi-a ţipat… oribil: „Sper să mori o dată, proasta naibii!” Am înţeles că li se întâmplă celor cu o asemenea boală… Nu se ştie cauza, dar oamenii devin brusc extrem de răi. La fel i s-a întâmplat şi mamei. Ce crezi că mi-a spus? „Nu eşti fiica mea. Te urăsc din tot sufletul!” Când am auzit-o, mi s-a făcut negru înaintea ochilor, dar am înţeles că astfel de ieşiri se numără printre manifestările bolii. Ceva presează pe o parte a creierului şi-i face pe oameni să spună lucruri îngrozitoare. Chiar dacă ştii că egoismul face parte din simptomele bolii, tot te doare. Am muncit ca o nebună pentru ei şi m-am ales doar cu vorbe grele. Se duc naibii şi sentimentele…

  — Te înţeleg, am spus.

  Mi-am amintit cuvintele ciudate pe care le-a mormăit tatăl lui Midori.

  — Bilet? Gara Ueno? Oare ce voia să spună? întrebă ea.

  — Şi apoi a zis „vă rog” şi „Midori”.

  — Te-a rugat, deci, să ai grijă de mine?

  — Sau poate vrea să te duci la gara Ueno să cumperi un bilet. Cele patru cuvinte nu prea sunt înlănţuite logic, aşa că cine ştie ce o fi vrut să zică? Gara Ueno îţi spune ceva?

  — Gara Ueno… Midori căzu puţin pe gânduri. Singurul lucru care îmi vine în minte acum este fuga mea de acasă. Am fugit de două ori, în clasa a treia şi într-a cincea primară. În ambele cazuri am luat un tren din gara Ueno spre Fukushima. Am cumpărat bilet cu banii pe care i-am luat din casă. M-a înfuriat cineva cumplit şi am vrut să i-o plătesc. Aveam o mătuşă în Fukushima, care îmi plăcea, aşa că m-am dus la ea. Tata m-a adus acasă. A bătut atâta drum ca să vină după mine. Am mâncat gustări la cutie în drum spre Ueno. Tata mi-a spus atunci tot felul de poveşti, cam dezlânate, e adevărat. Mi-a vorbit despre cutremurul din regiunea Kantô[27][28]

  — Nu zău?!

  — E adevărat! Mergea cu bicicleta, de care era prinsă şi o remorcă, prin cartierul Koishikawa şi n-a simţit nimic. Când a ajuns acasă, toate casele din apropiere rămăseseră fără ţigle pe acoperişuri şi noi stăteam cu toţii lipiţi de stâlpi şi tremuram până în străfundul mădularelor, dar el tot nu a realizat ce se întâmplă. Ne-am dat seama după felul în care ne-a întrebat: „Ce naiba e cu voi?” Aceasta este povestea tatei legată de marele cutremur din Kantô. Midori râse. Toate poveştile lui vechi seamănă cu aceasta. Nimic dramatic, dar sunt puţin cam sărite de pe fix. Nu ştiu, dar când povesteşte el ceva de felul acesta, ai impresia că nu s-a mai întâmplat nimic deosebit în Japonia în ultimii cincizeci sau şaizeci de ani. Dacă-l întrebi despre revolta ofiţerilor din 26 februarie 1936 sau despre Războiul din Pacific, răspunde senin: „A, da, parcă s-a petrecut aşa ceva”. Ciudat, nu?

  Deci, mi-a povestit în tren, de la Fukushima la Ueno, tot felul de lucruri şi întotdeauna încheia cu: „Midori, peste tot e la fel. Oriunde te-ai duce”. Ce era eu să înţeleg din toate poveştile lui? Un copil ştie doar ce i se spune, nu?

  — Deci, aceasta este amintirea care-l leagă de gara Ueno? am întrebat.

  — Sigur, spuse Midori. Watanabe, tu ai fugit vreodată de acasă?

  — Niciodată.

  — De ce nu?

  — Nu mi-a trecut niciodată prin minte să fug de acasă.

  — Eşti tare ciudat! spuse Midori, încercând să pară impresionată.

  — Nu zău!

  — Oricum, cred că tata voia să te roage să ai grijă de mine.

  — Crezi?

  — Chiar cred şi simt asta. Intuitiv. Şi tu ce i-ai spus?

  — Nu înţelegeam ce voia să spună, aşa că i-am zis să nu se îngrijoreze, promiţându-i că voi avea grijă de tine şi de bilet.

  — I-ai promis aşa ceva tatălui meu? I-ai spus că vei avea grijă de mine? M-a privit fix în ochi, foarte serioasă.

  — Nu chiar aşa, m-am grăbit eu să-i explic. De fapt, nu prea înţelegeam…

  — Stai liniştit! Am glumit doar, spuse Midori, zâmbind. Tare eşti drăguţ când începi să te panichezi!

  Ne-am terminat cafeaua şi ne-am întors în salon. Tatăl ei dormea încă profund. Dacă te apropiai mai tare, îi auzeai respiraţia regulată. Pe măsură ce trecea după-amiaza, lumina de afară îţi sugera tot mai mult culorile palide ale toamnei. Câteva păsări s-au aşezat pe cablul electric şi apoi şi-au luat zborul. Eu şi Midori stăteam într-un colţ al încăperii şi vorbeam în şoaptă. Mi-a citit în palmă şi mi-a spus că voi trăi o sută cinci ani, că mă voi căsători de trei ori şi că voi muri într-un accident rutier. Frumoasă viaţă! am zis.

  Când s-a trezit tatăl lui Midori, imediat după ora patru, ea s-a aşezat la capul patului, i-a şters sudoarea de pe frunte, i-a dat să bea apă şi l-a întrebat dacă îl mai doare capul. A venit o asistentă şi i-a luat temperatura, a întrebat de câte ori a urinat şi i-a verificat perfuzia. Eu m-am dus la televizor şi m-am uitat puţin la un meci de fotbal transmis în direct.

  La ora cinci i-am spus lui Midori că plec. Apoi m-am întors spre tatăl ei şi am zis:

  — Trebuie să plec la serviciu. Vând discuri în Shinjuku de la ora şase până la zece şi jumătate.

  Bătrânul şi-a întors privirile spre mine şi a dat din cap.

  — Watanabe, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ziua de azi, mi-a spus Midori înainte de a ieşi din hol.

  — N-am făcut mare lucru, dar dacă-ţi sunt de vreun folos, vin şi duminica viitoare. Mi-ar face plăcere să-l văd pe tatăl tău din nou.

  — Vorbeşti serios?

  — Nu am cine ştie ce treabă la cămin, iar dacă vin aici, sunt tratat cu castraveţi.

  Midori şi-a încrucişat braţele şi a lovit cu tocul pantofilor în linoleum.

  — Aş vrea să mai merg cu tine la băut, spuse ea, înclinându-şi uşor capul.

  — Şi cum rămâne cu filmul pornografic?

  — Bine, mergem mai întâi la film, apoi bem ceva… şi vorbim toate prostiile din lume.

  — Nu eu vorbesc prostii, ci tu, am protestat eu.

  — Fie cum zici, dar vorbim, ne îmbătăm şi pe urmă ne culcăm unul în braţele celuilalt.

  — Îţi poţi imagina ce urmează? am întrebat, oftând. Eu o să vreau să ţi-o trag şi tu n-o să mă laşi, nu?

  A pufnit în râs.

  — Oricum, treci pe la cămin duminică dimineaţă şi venim aici împreună.

  — Să-mi pun o fustă mai lungă?

  — Neapărat.

  N-am mai ajuns la spital duminica următoare pentru că tatăl lui Midori a murit vineri. M-a sunat la şase şi jumătate dimineaţa ca să-mi spună vestea cea tristă. Soneria m-a anunţat că mă caută cineva la telefon, aşa că mi-am aruncat o jachetă peste pijama şi am coborât în hol. Afară ploua liniştit şi era răcoare.

  — Tata a murit acum câteva minute, a spus Midori cu o voce liniştită.

  Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

  — Nu, mulţumesc. Chiar nu ai ce face. Sunt obişnuită cu înmormântările. Am vrut doar să te anunţ.

  A scăpat un oftat.

  — Să nu vii la înmormântare, bine? Nu-mi plac lucrurile astea şi nu vreau să ne întâlnim acolo.

  — Am înţeles.

  — Dar mă duci la un film obscen?

  — Bineînţeles că te duc.

  — Unul cât mai dezgustător.

  — O să studiez piaţa foarte serios.

  — Bine, o să te mai sun, spuse Midori şi închise telefonul.

  A trecut o săptămână fără nici o veste de la Midori. N-a venit deloc la şcoală şi nici telefon nu mi-a dat. De câte ori mă întorceam la cămin, întrebam la poartă dacă nu m-a căutat cineva, dar răspunsul era invariabil negativ. Într-o seară, încercând să-mi ţin promisiunea pe care i-o făcusem, m-am gândit la ea în timp ce mă masturbam, dar n-a mers. Am înlocuit-o cu Naoko, dar nici imaginea ei nu m-a ajutat. Mi s-a părut ridicol şi am renunţat. Am luat o înghiţitură de whisky, m-am spălat pe dinţi şi m-am dus la culcare.

  Duminică dimineaţa i-am scris o scrisoare lui Naoko. În primul rând, i-am scris despre tatăl lui Midori.

  M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc.

  După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi. Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.

  Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

  Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele. Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

  Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.

  După ce am terminat scrisoarea, m-am dus până la cutia poştală care se află la vreo două sute de metri distanţă de cămin. Apoi mi-am cumpărat un sandviş cu ouă şi o Coca-Cola. Am luat-o spre parc, m-am aşezat pe o bancă şi am mâncat. Ca să îmi mai omor timpul, am privit meciul de baseball ce se desfăşura pe terenul din apropiere. Aerul de toamnă scotea şi mai mult în evidenţă albastrul intens al cerului. Am ridicat ochii şi am văzut două dâre albe, paralele, asemenea şinelor de tren, îndreptându-se spre vest. O minge trimisă printr-o lovitură neper-misă s-a rostogolit la picioarele mele şi când le-am aruncat-o, tinerii jucători şi-au scos şepcile şi mi-au mulţumit politicos. La meciurile copiilor se făceau deseori asemenea nereguli.

  După-amiază m-am întors în camera mea ca să citesc, dar nu m-am putut concentra. M-am trezit că stau cu ochii-n tavan şi mă gândesc la Midori. Mă întrebam dacă tatăl ei chiar încercase să mă roage să am grijă de Midori după moartea lui, dar nu aveam de unde să ştiu ce fusese în mintea lui. Poate mă confundase cu altcineva. În orice caz, el a murit în vinerea aceea ploioasă şi eu nu mai aveam cum să aflu adevărul. Îl vedeam cu ochii minţii mai zbârcit, mai mic, după moarte. Apoi l-au incinerat şi n-a mai rămas decât cenuşă din el. Ce-a lăsat în urma lui? O librărie amărâtă pe o stradă de cartier şi două fiice dintre care, cel puţin una, era cam stranie. Ce fel de viaţă era asta? mă întrebam eu. Oare ce se afla în creierii aceia tulburi, aşa cum zăcea în pat, cu capul bandajat şi cu privirile aţintite pe mine?

  Tot gândindu-mă la tatăl lui Midori, m-a cuprins un sentiment de tristeţe cumplită şi m-am dus după rufele de pe terasă înainte de a se usca complet. Am plecat apoi spre Shinjuku ca să-mi omor timpul, plimbându-mă pe străzi. Aglomeraţia de duminică m-a mai calmat puţin. Librăria Kinokuniya era la fel de aglomerată ca trenurile la oră de vârf. Mi-am cumpărat romanul Lumină de august al lui Faulkner şi am intrat în cea mai animată cafenea pe care am întâlnit-o în cale. M-am aşezat la o masă să citesc, ascultând Ornette Coleman şi Bud Powell şi bând o cafea caldă, tare şi nu prea gustoasă. La ora cinci şi jumătate am închis cartea, am ieşit din cafenea şi am plecat să mănânc ceva de cină. Oare câte zeci, câte sute de astfel de duminici mă aşteptau de acum încolo? gândii eu. „Liniştite, paşnice şi însingurate”, m-am trezit vorbind cu voce tare. Duminica nu răsuceam arcul ce mă punea în mişcare pe parcursul săptămânii.

  Capitolul al optulea.

  Pe la jumătatea săptămânii am reuşit să mă tai în palmă cu o bucată de sticlă. Nu observasem că unul dintre geamurile despărţitoare de pe raftul cu discuri era spart şi nu-mi venea să cred că poate curge atâta sânge. Văzând petele de un roşu aprins de la picioarele mele, proprietarul a adus repede nişte prosoape şi mi-a legat rana, strâns, după care a dat imediat un telefon ca să afle unde este cel mai apropiat serviciu de urgenţă. Individul nu era capabil, de obicei, de iniţiative, dar acum s-a mişcat foarte repede. Din fericire, spitalul era aproape, dar până am ajuns acolo, prosoapele erau deja îmbibate şi nu mai făceau faţă. Văzând picături de sânge pe caldarâm, lumea se dădea la o parte din calea mea, crezând, probabil, că mă bătusem. Nu pot să spun că mă durea, dar sângele nu se mai oprea.

  Doctorul a îndepărtat, câtuşi de puţin impresionat, prosoapele, mi-a legat încheietura cu un garou ca să oprească sângele, mi-a dezinfectat rana şi a cusut-o. Mi-a spus apoi să vin la control a doua zi. Când m-am întors la magazin, proprietarul m-a trimis acasă, asigurându-mă că nu-mi va tăia orele nelucrate. Am luat autobuzul, m-am întors la cămin şi m-am dus direct la Nagasawa în cameră. Nervos din pricina accidentului, simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva şi abia atunci mi-am dat seama că nu îl mai văzusem de mult timp.

  Nagasawa bea bere şi urmărea o lecţie de spaniolă la televizor.

  — Ce naiba ai păţit? m-a întrebat el când m-a văzut bandajat.

  — M-am rănit şi eu puţin.

  — Vrei o bere?

  — Nu, mulţumesc.

  — Te rog să aştepţi puţin, se termină imediat, spuse el, văzându-şi de lecţie.

  Mi-am fiert nişte apă şi mi-am făcut un ceai. O spaniolă citea nişte propoziţii: „N-am mai văzut o ploaie atât de teribilă! O mulţime de poduri din Barcelona au fost luate de ape”. Nagasawa citea şi el textul, cu voce tare.

  — Ce exemple oribile pentru un curs de limbi străine! spuse el. Nu sunt capabili de ceva mai interesant.

  După ce s-a terminat lecţia, Nagasawa a stins televizorul şi şi-a mai luat o bere din frigiderul său mic.

  — Eşti sigur că nu te deranjez? am întrebat eu.

  — Cum să mă deranjezi? Mă plictiseam de moarte. Chiar nu vrei o bere?

  — Nu, chiar nu vreau.

  — A, s-au afişat rezultatele. Am reuşit!

  — La examenul pentru Ministerul de Externe?

  — Da. Oficial se numeşte „Examen pentru personalul calificat din domeniul serviciului public al afacerilor externe”. Ce tâmpenie!

  — Felicitări! i-am spus eu, întinzându-i mâna stângă.

  — Mulţumesc.

  — Nu mă miră că ai luat examenul.

  — Nici pe mine, spuse Nagasawa, dar mă bucur că s-a anunţat oficial.

  — Şi o să lucrezi în străinătate imediat ce intri acolo?

  — Nu, mai întâi mă instruiesc vreun an de zile aici şi apoi mă trimit undeva la perfecţionare.

  Eu îmi sorbeam ceaiul, el îşi bea berea cu evidentă plăcere.

  — Îţi las ţie frigiderul când plec, spuse Nagasawa. Îl vrei, nu? E grozav pentru bere!

  — Normal că-l vreau, dar nu o să ai, totuşi, nevoie de el? O să locuieşti undeva într-un apartament închiriat, nu?

  — Nu vorbi prostii! Când plec de aici o să-mi cumpăr şi eu un frigider ca lumea. Am de gând să trăiesc pe picior mare! Mi-au ajuns patru ani într-o văgăună ca asta! Nu mai vreau să văd nimic din ce am aici. Bineînţeles că-ţi las ţie televizorul, termosul, radioul…

  — O să mă bucur de tot ce-mi laşi moştenire. Te-ai apucat de spaniolă? l-am întrebat, luând manualul de spaniolă de pe birou.

  — Da, cu cât ştii mai multe limbi străine, cu atât mai bine… şi le prind destul de repede. Am învăţat singur franceză şi mă descurc excelent. Limbile străine sunt ca jocurile. Înveţi nişte reguli şi apoi le aplici la toate. Ca în cazul femeilor…

  — Vai, ce introspectiv eşti! am spus eu, ironic.

  — Oricum, o să ieşim curând în oraş.

  — La vânat femei?

  — Nu, la o masă serioasă, împreună cu Hatsumi… la un restaurant ca lumea, ca să sărbătorim succesul meu. Plăteşte tata, aşa că o să alegem un local scump.

  — N-ai vrea, totuşi, să sărbătoreşti evenimentul numai cu Hatsumi?

  — Nu, e mai bine dacă eşti şi tu cu noi. Mă simt mai în largul meu şi sunt convins că şi Hatsumi se va simţi mai bine.

  Offff, la fel ca pe vremea lui Kizuki şi Naoko!

  — După aceea o să îmi petrec noaptea cu Hatsumi, aşa că te invit doar la masă.

  — Bine, fie, dacă vreţi amândoi. Dar, apropo, ce gânduri ai cu Hatsumi? După ce se termină cu instruirea ta aici, o să pleci în străinătate şi o să lipseşti mai mulţi ani, probabil, nu? Ce se va întâmpla cu ea în tot acest timp?

  — Asta-i problema ei, nu a mea.

  — Adică?

  Nagasawa stătea cu picioarele pe birou. A mai luat o înghiţitură de bere şi a căscat.

  — Nu am de gând să mă căsătoresc şi i-am spus clar lucrul acesta. Dacă Hatsumi vrea să se mărite, să-şi găsească pe cineva, eu n-o opresc. Dacă vrea să mă aştepte pe mine, n-are decât.

  — Bravo, măi!

  — Mă consideri o javră, nu?

  — Cam aşa ceva.

  — În principiu, lumea e plină de nedreptăţi, dar nu sunt eu de vină. Întotdeauna a fost astfel. N-am minţit-o niciodată pe Hatsumi, ea ştie foarte bine că sunt un individ îngrozitor şi i-am spus cinstit că nu mă supăr dacă mă părăseşte.

  Nagasawa a terminat berea şi a aprins o ţigară.

  — Nimic nu te sperie în viaţă? l-am întrebat eu.

  — Nu sunt chiar tâmpit, spuse Nagasawa. Normal că viaţa mă sperie uneori şi mi se pare firesc să fie aşa, dar nu pun chiar totul la inimă. Dau din mine tot ce pot şi merg înainte sută la sută, iau din viaţă ce-mi place şi dau la o parte ce nu-mi place. Ăsta e principiul meu şi dacă văd că lucrurile nu merg cum trebuie, mă opresc şi văd unde am greşit. Dacă ne gândim bine, o societate nedreaptă nu e decât o societate care ne permite să ne exploatăm posibilităţile la maximum.

  — Eşti cam egoist, aş spune.

  — Poate că sunt, dar n-am de gând să stau cu ochii-n soare şi să aştept să-mi cadă para mălăiaţă în gură. În felul meu, muncesc foarte serios, poate de zece ori mai mult decât tine.

  — Da, cred că ai dreptate, am recunoscut eu.

  — Stau uneori şi mă uit la proştii din jurul meu şi mi se face pur şi simplu greaţă. De ce naiba nu fac ceva? mă întreb. De fapt, nu fac nimic şi apoi se plâng că lumea e nedreaptă.

  Uluit de asprimea tonului, am ridicat ochii şi l-am privit pe Nagasawa.

  — Poate nu am dreptate, dar mie mi se pare că muncesc pe rupte.

  — Aceea nu-i muncă serioasă, spuse Nagasawa. Munca serioasă e aşa cum o fac eu, munca direcţionată spre o ţintă precisă.

  — Adică să ştii exact unde vrei să lucrezi şi să te apuci de spaniolă când vine vacanţa, în timp ce alţii se relaxează pur şi simplu.

  — Da. Am de gând să stăpânesc bine spaniola până la primăvară. Mă descurc bine la engleză, germană, franceză şi am mai înaintat cu italiana. Crezi că toate acestea cad din cer, fără muncă serioasă?

  Nagasawa pufăia din ţigară şi eu mă gândeam la tatăl lui Midori. Eram sigur că cel puţin acestuia nu i-a trecut vreodată prin cap să se apuce de spaniolă după lecţiile de limbi străine de la televizor. Cred că nu s-a gândit în viaţa lui la diferenţa dintre munca serioasă şi cea mai puţin serioasă. A fost probabil prea ocupat ca să se mai gândească la prostii de-astea – ocupat cu librăria, ocupat cu creşterea fetei care fugise la Fukushima.

  — Ei, cât despre cina aceea grozavă, îţi convine sâmbătă?

  — Excelent!

  Nagasawa a ales un restaurant elegant şi liniştit de pe o stradă dosnică din Azabu. Şi-a spus numele la uşă şi am fost conduşi amândoi într-un separeu. Pe pereţii acelei încăperi mici atârnau cam cincisprezece suluri pictate. În aşteptarea lui Hatsumi, eu şi Nagasawa am băut câte un pahar de vin delicios şi am vorbit despre romanele lui Joseph Conrad. El purta un costum gri, elegant, iar eu eram îmbrăcat într-un sacou bleumarin obişnuit.

  Hatsumi a sosit după vreo cincisprezece minute. Era fardată cu grijă şi purta cercei de aur, o rochie superbă, albastră şi nişte pantofi de lac, roşii, de foarte mult bun gust. Când i-am spus că-mi place rochia ei, a subliniat că albastrul se numea „safir de noapte”.

  — Ce restaurant elegant! exclamă Hatsumi.

  — Tata mănâncă întotdeauna aici când vine la Tokyo, spuse Nagasawa. Am fost şi eu cu el o dată, dar nu mă dau în vânt după mâncărurile alese de aici.

  — Da, dar nu strică şi o asemenea experienţă, din când în când, spuse Hatsumi, întorcându-se spre mine.

  — Ai dreptate, am zis, atâta vreme cât nu ne plătim consumaţia.

  — Tata îşi aduce întotdeauna iubita aici. Are una în Tokyo.

  — Zău? se miră Hatsumi.

  Am luat o înghiţitură de vin, prefăcându-mă că n-am auzit nimic.

  A venit chelnerul să ne ia comanda. După ce a ales aperitivele şi supa, Nagasawa a comandat raţă, iar eu şi Hatsumi am cerut biban de mare. Mâncarea a sosit una câte una, ceea ce ne-a permis să ne savurăm vinul şi să conversăm pe îndelete. Nagasawa ne-a vorbit mai întâi despre examenul pentru Ministerul de Externe, subliniind că majoritatea candidaţilor sunt, de obicei, nişte lepădături care ar trebui aruncate la canal, deşi, a recunoscut el, printre ei se află şi unii mai de soi. L-am întrebat dacă procentajul celor buni faţă de cei slabi era mai ridicat decât în societate, în general.

  — E la fel, zise el. Normal că e acelaşi peste tot, adăugă el, legile sunt imuabile.

  Nagasawa a mai comandat o sticlă de vin când am terminat-o pe prima, iar pentru el a cerut un whisky dublu.

  Hatsumi a început să-mi povestească despre o fată cu care voia să-mi facă cunoştinţă. Aborda invariabil acelaşi subiect, avea întotdeauna câte o colegă drăguţă, dar eu mă eschivam mereu.

  — Zău că e drăguţă şi isteaţă, spuse ea. Am s-o aduc cu mine data viitoare. Sunt sigură că o să-ţi placă.

  — N-are rost, insistam eu. Eu sunt prea sărac ca să ies în oraş cu fete de la facultatea ta şi nici n-aş şti ce să vorbesc cu ele.

  — Nu mai spune aşa ceva. Fata are mult bun simţ, e naturală şi deloc afectată.

  — Hai, Watanabe, întâlneşte-te cu ea, măcar o dată. Nu trebuie neapărat să-i şi faci felul, spuse Nagasawa.

  — În nici un caz! se repezi Hatsumi. E virgină.

  — Cum ai fost şi tu cândva.

  — Exact, zise Hatsumi cu un zâmbet larg. Aşa cum am fost şi eu. Dar te implor, mi se adresă ea, nu-mi mai vorbi despre „sărăcie”, nu are nici o legătură una cu alta. Normal că în fiecare grupă sunt şi fete îngâmfate, dar majoritatea suntem absolut normale. Noi mâncăm de prânz la bufetul facultăţii şi nu cheltuim mai mult de două sute cincizeci de yeni pe mâncare.

  — Stai puţin, Hatsumi, am întrerupt-o eu. La bufetul de la facultatea mea se găsesc trei categorii de mâncăruri de prânz: categoria A – o sută douăzeci de yeni, categoria B – o sută de yeni, categoria C —optzeci de yeni. Sunt colegi care se uită urât la mine când dau o sută douăzeci de yeni pe mâncare, iar cei care nu-şi permit un prânz de categoria C, se mulţumesc cu ramen de şaizeci de yeni. Cam ăştia sunt indivizii ce frecventează şcoala pe care o urmez. Tot mai crezi că pot sta de vorbă cu colege de-ale tale?

  Hatsumi izbucni în râs.

  — Doamne, ce ieftin! Cred că acolo ar trebui să mănânc şi eu de prânz, spuse ea. Watanabe, tu eşti un individ atât de drăguţ, încât sunt convinsă că o să te împaci foarte bine cu fata asta. S-ar putea chiar să-i placă un prânz de o sută douăzeci de yeni.

  — În nici un caz. Nu mâncăm la cantină pentru că ne place, ci pentru că nu ne putem permite altceva.

  — Oricum, nu ne judeca după aparenţe. E adevărat că frecventăm o şcoală sofisticată, dar cele mai multe dintre noi suntem foarte serioase. Nu toate fetele umblă după băieţi cu maşini sport.

  — Înţeleg, am zis.

  — Watanabe are o iubită, zise Nagasawa, dar nu vrea să ne spună nimic. Când vine vorba de ea, tace chitic şi totul este învăluit în cel mai adânc mister.

  — E adevărat? m-a întrebat Hatsumi.

  — Da, numai că nu e vorba de nici un mister. Situaţia este puţin cam complicată şi îmi este greu să vorbesc despre ea.

  — Amor ilicit? Ştii că mie poţi să-mi spui totul!

  Am luat o înghiţitură de vin ca să evit răspunsul.

  — Vezi? spuse Nagasawa, care era la al treilea pahar de whisky. Nu vrea să divulge nimic. Dacă s-a hotărât să nu vorbească, nu-i scoţi vorbele nici cu cleştele.

  — Ce păcat! spuse Hatsumi, tăind o bucăţică de carne din aperitiv şi ducând-o la gură cu furculiţa. Dacă te-ai fi înţeles bine cu ea, ne-am fi putut întâlni toţi patru.

  — Ne-am fi îmbătat şi ne-am fi schimbat iubitele între noi, spuse Nagasawa.

  — Termină cu prostiile! zise Hatsumi.

  — Care prostii? Watanabe te place, spuse Nagasawa.

  — N-are nici o legătură cu ceea ce spuneam eu, replică Hatsumi, calmă. Watanabe nu e aşa cum vrei tu să insinuezi, el e sincer şi ştie să aibă grijă de ceea ce îi aparţine. Oricine îşi poate da seama de asta şi de aceea vreau să-i prezint o fată.

  — Da, aşa e, ţine la ce-i al lui şi de aceea a fost de acord să schimbăm fetele între noi… mai demult. Îţi aminteşti, Watanabe? mă întrebă Nagasawa cu o expresie indiferentă, dând pe gât restul de whisky şi comandându-şi imediat altul.

  Hatsumi a pus cuţitul şi furculiţa la o parte, şi-a şters buzele cu şervetul şi apoi m-a privit fix.

  — Watanabe, e adevărat că ai făcut aşa ceva? N-am ştiut ce să zic, aşa că am tăcut.

  — Spune-i adevărul, insistă Nagasawa. Nu mă deranjează!

  Lucrurile luau o întorsătură urâtă. Nagasawa era îngrozitor când se îmbăta, dar în seara aceasta atacurile lui erau îndreptate spre Hatsumi, nu spre mine, ceea ce mă făcea să mă simt şi mai prost.

  — Hai, spune-mi, insistă Hatsumi. Sună interesant.

  — Eram beţi, am spus.

  — Stai liniştit, nu te învinuiesc cu nimic. Vreau doar să-mi spui ce s-a întâmplat.

  — Ne-am dus să bem într-un bar din Shibuya şi am intrat în vorbă cu două studente de la nu ştiu ce colegiu. Erau şi ele cam ameţite, aşa că ne-am îndreptat spre un hotel din apropiere şi ne-am culcat cu ele. În toiul nopţii, Nagasawa a bătut la uşa mea şi a zis că ar fi cazul să schimbăm fetele, aşa că eu m-am dus în camera lui şi el a venit într-a mea.

  — Fetele nu s-au supărat?

  — Nici vorbă! Erau bete, oricum.

  — Am avut motivele mele să fac aşa ceva, spuse Nagasawa.

  — Ce fel de motive?

  — Una arăta într-adevăr bine, dar cealaltă era jalnică. Mi se părea nedrept să am doar eu parte de cea drăguţă, aşa că am decis să le schimbăm. Aşa-i, Watanabe'?

  — Cam aşa, am zis. Dar mie mi-a plăcut cea urâtă. Am avut ce vorbi cu ea şi era foarte plăcută. După partida de sex, stăteam de vorbă cu ea în pat când a venit Nagasawa şi a propus schimbarea. Am întrebat-o pe fată dacă o deranjează şi a spus că pe ea n-o deranjează nimic, dacă asta era dorinţa noastră. Probabil şi-a închipuit că voiam să mă culc cu cea frumoasă.

  — Cum a fost? întrebă Hatsumi.

  — Ce anume? Faptul că le-am schimbat între noi?

  — Nu, toată chestia.

  — Nimic special. Pe mine nu mă prea amuză asemenea aventuri.

  — Şi atunci?

  — Pentru că îl invitasem eu, spuse Nagasawa.

  — L-am întrebat pe Watanabe, se răsti Hatsumi la Nagasawa. De ce faci aşa ceva?

  — Pentru că uneori simt nevoia să mă culc cu o fată.

  — Dacă eşti îndrăgostit de fata aceea, nu poţi să te descurci cumva cu ea? întrebă Hatsumi după câteva clipe.

  — E complicat.

  Hatsumi oftă adânc.

  În clipa aceea s-a deschis uşa şi ospătarii ne-au adus mâncarea. Nagasawa a fost servit cu raţă, iar eu şi Hatsumi cu biban. Ne-au pus în farfurii legume fierte şi nişte sos. Apoi s-au retras, lăsându-ne iar singuri. Nagasawa tăie o felie de raţă şi începu să mănânce cu poftă, sorbind din când în când din whisky. Eu am mâncat puţin spanac, dar Hatsumi nu s-a atins de mâncare.

  — Ascultă, Watanabe, nu ştiu de ce este atât de complicată situaţia despre care vorbeai mai înainte, dar nu cred că ţi se potrivesc aventurile cu fete necunoscute. Ce părere ai? mă întrebă Hatsumi, punându-şi mâinile pe masă şi privindu-mă în ochi.

  — Da, ştiu. Uneori gândesc şi eu la fel.

  — Şi atunci de ce nu te laşi de ele?

  — Pentru că simt şi eu uneori nevoia de căldură umană, am răspuns cinstit. Dacă nu ating şi eu o femeie, simt că nu mai rezist.

  — Hai să tragem concluziile, interveni Nagasawa. Watanabe are o iubită, dar mai ştiu eu din ce cauze, nu se pot culca şi atunci el îşi satisface nevoile biologice cu cine apucă. Ce e rău în asta? Mie mi se pare absolut normal. Nu se poate să stea tot timpul încuiat în cameră şi să se masturbeze, nu?

  — Da, Watanabe, dar dacă o iubeşti cu-adevărat, nu te poţi stăpâni?

  — Poate că aş putea, am spus eu, luând o bucată de biban înmuiat în sos.

  — Tu nu prea înţelegi nevoile sexuale ale unui bărbat, îi spuse Nagasawa lui Hatsumi. Uită-te la mine, de exemplu. Suntem împreună de trei ani şi între timp eu m-am culcat cu o mulţime de fete, dar nu-mi amintesc nici măcar de una. Nu ştiu cum le cheamă, nu mai ştiu cum arată. M-am culcat cu fiecare o singură dată. Le-am cunoscut, am făcut-o şi gata! Ce vezi tu rău în asta?

  — Ceea ce mă enervează la tine este aroganţa, spuse Hatsumi aproape şoptit. Nu vorbim acum de faptul că te culci şi cu altele, asta e cu totul altceva. Nu ţi-am reproşat niciodată nimic, nu-i aşa?

  — Nici măcar nu pot spune că umblu după alte fuste. E doar un joc şi nu supăr pe nimeni, spuse Nagasawa.

  — Pe mine mă supără, normal. De ce nu te mulţumeşti numai cu mine?

  Nagasawa tăcu o clipă, scuturând paharul cu whisky.

  — Nu spun că nu m-aş mulţumi, dar e vorba de cu totul altceva. Tu nu poţi să înţelegi nevoia de femei pe care o simt eu. Dacă te-am supărat, îmi cer iertare. Deci, nu este vorba de faptul că tu nu mi-ai ajunge, dar aşa sunt eu şi asta mă face să fiu eu. Nu mă pot schimba, înţelegi?

  Hatsumi luă tacâmurile de pe masă şi începu să-şi mănânce peştele.

  — Măcar nu-l mai târî şi pe Watanabe după tine, spuse ea.

  — Din anumite puncte de vedere ne asemănăm foarte mult, eu şi Watanabe, spuse Nagasawa. Pe nici unul dintre noi nu-l interesează decât propria-i persoană. Să zicem că eu sunt arogant şi el nu, dar nu ne preocupă decât ceea ce gândim, simţim sau facem. De aceea, noi gândim altfel decât gândesc ceilalţi şi exact asta îmi place la el. Singura diferenţă dintre noi doi este că el nu e conştient încă şi de aceea mai are ezitări şi uneori suferă.

  — Ce fiinţă umană nu are ezitări sau nu suferă? întrebă Hatsumi. Vrei să spui că ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată?

  — Normal că mi s-a întâmplat, dar eu mă auto-disciplinez şi le ţin sub control. Până şi un şoarece ar căuta să scape de suferinţe dacă ar fi supus unor şocuri electrice.

  — Dar şoarecii nu se îndrăgostesc.

  — I-auzi! Şoarecii nu se îndrăgostesc, mi se adresă Nagasawa. Grozav! Ne-ar trebui un fundal muzical pentru asta – orchestră, două harpe şi…

  — Te rog nu râde de mine. Eu vorbesc serios.

  — Acum mâncăm, spuse Nagasawa, şi e şi Watanabe de faţă. Ar fi mai politicos să lăsăm pentru altă dată discuţiile serioase.

  — Pot să plec, am spus eu.

  — Te rog nu pleca, spuse Hatsumi. E mai bine dacă stai şi tu.

  — Cel puţin mănâncă-ţi desertul, spuse Nagasawa.

  — Zău că vă las, dacă vreţi.

  Am continuat să mâncăm în tăcere. Eu mi-am terminat peştele, dar Hatsumi a mâncat doar jumătate din porţia ei. Nagasawa îşi terminase de mult raţa şi acum se concentra asupra whiskyului.

  — Bibanul a fost excelent! am zis eu, dar cei doi n-au reacţionat în nici un fel, de parcă aş fi aruncat o pietricică în adâncurile unui puţ.

  Ospătarii au strâns farfuriile, au adus şerbet de lămâie şi cafea espresso. Nagasawa abia s-a atins de ele, trecând imediat la ţigară. Hatsumi nu a mâncat deloc şerbet. „Oh, Doamne!” gândii eu după ce am terminat şerbetul şi cafeaua. Hatsumi se uita la mâinile ei, pe care le ţinea pe masă. Erau la fel de delicate şi elegante precum toate obiectele de pe ea. M-am gândit la Naoko şi la Reiko. Ce-or fi făcând acum? mă întrebam. Probabil că Naoko stătea întinsă şi citea, iar Reiko cânta la chitară Pădurea norvegiană. Mi se făcuse cumplit de dor de camera aceea mică a lor. Ce naiba căutam într-un loc ca acesta?

  — Punctul nostru comun, spuse Nagasawa, este faptul că nu ne interesează dacă nu ne înţelege nimeni. Prin aceasta ne deosebim de toţi ceilalţi. Toţi vor să fie înţeleşi de cei din jur, dar eu şi Watanabe nu. Pur şi simplu nu ne pasă. Noi suntem noi şi ceilalţi sunt ceilalţi.

  — E adevărat? mă întrebă Hatsumi.

  — Nu, am răspuns. Eu nu sunt chiar atât de puternic, nu mă simt în largul meu dacă nu mă înţelege lumea. Există unele persoane pe care vreau să le înţeleg şi care să mă înţeleagă. În afara acestora, ştiu că, de multe ori, nu sunt înţeles, dar mă resemnez şi iau lucrurile ca atare. Eu nu sunt de acord cu ce spune Nagasawa în privinţa mea, pentru că mie îmi pasă dacă mă înţelege lumea.

  — E cam acelaşi lucru cu ce spuneam şi eu, accentuă Nagasawa, luând linguriţa de cafea în mână. Acelaşi lucru! Deosebirea e doar ca între un mic dejun întârziat şi un prânz servit prea devreme: aceeaşi mâncare, acelaşi timp, doar numele diferă.

  — Ţie chiar nu-ţi pasă dacă te înţeleg sau nu? îl întrebă Hatsumi pe Nagasawa.

  — Îmi pare rău că nu pricepi. Dacă cineva înţelege pe altcineva, asta se întâmplă pentru că a sosit momentul potrivit şi nu pentru că acel altcineva doreşte să fie înţeles.

  — Deci eu greşesc pentru că vreau să fiu înţeleasă… de tine, de exemplu.

  — Nu, nu greşeşti, răspunse Nagasawa. Multă lume ar numi asta dragoste… adică faptul că tu vrei să mă înţelegi, numai că sistemul meu de valori este cu totul altul decât al celorlalţi.

  — Deci nu mă iubeşti?

  — Ei bine, sistemul meu şi al tău…

  — Mai scuteşte-mă cu sistemul tău nenorocit! se răsti Hatsumi.

  A fost prima şi ultima oară când am auzit-o ridicând tonul.

  Nagasawa a apăsat un buton de la masă şi imediat după aceea a venit chelnerul cu nota de plată. Nagasawa i-a întins o carte de credit.

  — Watanabe, te rog să ne scuzi. O conduc pe Hatsumi acasă. Tu te duci la cămin, nu?

  — Nu ai de ce să te scuzi. Masa a fost excelentă, am spus eu, dar cei doi n-au reacţionat în nici un fel.

  Chelnerul a adus cartea de credit şi Nagasawa a semnat cu un pix după ce a verificat suma. Ne-am ridicat toţi trei şi am ieşit. Nagasawa a vrut să ia un taxi, dar Hatsumi l-a oprit.

  — Îţi mulţumesc, dar nu mai vreau să stau nici o clipă cu tine astăzi. Nu e nevoie să mă conduci. Mulţumesc pentru masă.

  — Cum vrei, spuse Nagasawa.

  — Vreau să mă conducă Watanabe.

  — Cum doreşti, spuse iar Nagasawa, dar să ştii că Watanabe seamănă cu mine. O fi el un individ blând şi amabil, dar în străfundul inimii lui e incapabil să iubească pe cineva. Mintea sa e mereu trează şi e foarte detaşat… doar poftele acelea îi mai dau târcoale din când în când. Crede-mă, ştiu ce vorbesc.

  Am oprit un taxi şi am lăsat-o pe Hatsumi să urce prima.

  — Stai liniştit, o să am grijă să ajungă acasă, i-am spus lui Nagasawa.

  — Îmi pare rău că te-am băgat în chestia asta, spuse Nagasawa.

  Mi-am dat seama că se gândea deja la altceva. După ce s-a închis uşa taxiului, am întrebat-o pe Hatsumi:

  — Unde vrei să mergi? Te întorci acasă, în Ebisu?

  Hatsumi a dat din cap.

  — Am înţeles. Vrei să mai bem undeva şi să stăm de vorbă?

  — Da, spuse ea.

  — Shibuya, i-am spus eu şoferului de taxi.

  Hatsumi şi-a încrucişat braţele, a închis ochii şi s-a ghemuit într-un colţ. Cerceii ei de aur se unduiau, sclipitor, în ritmul maşinii. Albastrul rochiei părea să se potrivească perfect cu întunericul taxiului. Buzele ei frumoase, rujate discret, tremurau uşor, lăsându-ţi impresia că sunt gata să vorbească singure. Privind-o, mi-am dat seama de ce pusese Nagasawa ochii pe ea. Multe fete erau cu siguranţă mai frumoase decât Hatsumi, dar ea avea un farmec aparte, care făcea să-ţi tresară inima. Nu emana o forţă deosebită, ci mai degrabă un rafinament care trezea rezonanţe adânci. Am privit-o tot timpul până am ajuns în Shibuya şi m-am întrebat ce anume mă atrage atât de mult la această fată, dar nu am reuşit să găsesc un răspuns.

  Mi-am dat seama mult mai târziu, după vreo doisprezece-treisprezece ani. Venisem la Santa Fe, în New Mexico, să mă întâlnesc cu un pictor. Am intrat într-o pizzerie şi în timp ce beam bere şi mâneam pizza, priveam splendidul apus de soare. Totul părea înmuiat în roşu – mâinile, farfuria, masa, lumea din jurul meu. Era un roşu sclipitor, de parcă totul ar fi fost stropit cu un suc special de fructe. Acel copleşitor apus de soare mi-a adus brusc, în faţa ochilor, imaginea lui Hatsumi şi în clipa aceea am înţeles ce mă atrăsese atât de mult la ea. Era o năzuinţă a tinereţii, rămasă neîmplinită şi fără şanse de împlinire. Uitasem de ea, uitasem complet că am fost vreodată capabil de asemenea simţăminte. Hatsumi a trezit acea părticică din mine care zăcuse amorţită extrem de multă vreme şi când mi-am dat seama, îmi venea să plâng. Hatsumi fusese o fată cu totul şi cu totul specială. Cineva ar fi trebuit să facă ceva pentru ea, ar fi trebuit să încerce să o salveze.

  N-am putut să o salvez nici eu, nici Nagasawa. Asemenea altor cunoştinţe de-ale mele, Hatsumi a ajuns la o anumită etapă din viaţă când s-a decis, brusc, să-i pună capăt. La doi ani după ce a plecat Nagasawa în Germania s-a căsătorit, iar după alţi doi ani şi-a tăiat venele cu lama.

  De la Nagasawa am aflat ce s-a întâmplat. Scrisoarea pe care mi-a trimis-o de la Bonn se încheia astfel: „S-a rupt ceva în mine. E cumplit de trist şi de dureros, chiar şi pentru mine”. Am rupt scrisoarea şi am aruncat-o. Nu i-am mai scris de atunci.

  Am intrat cu Hatsumi într-un bar şi am mai băut câteva pahare. Nici unul dintre noi nu avea chef de vorbă. Am stat faţă-n faţă, tăcuţi, ca doi oameni căsătoriţi şi plictisiţi, bând şi ronţăind alune. Când a început să se umple localul, am ieşit să ne plimbăm. Hatsumi a vrut să plătească, dar până la urmă am convins-o că eu am invitat-o şi deci nu se făcea să o las pe ea.

  Aerul nopţii era răcoros. Hatsumi şi-a pus jacheta gri deschis şi a păşit alături de mine. Ne plimbam fără ţintă, eu cu mâinile în buzunare. Ca atunci când mă plimbam cu Naoko.

  — Nu ştii unde am putea juca biliard, pe aici, prin apropiere? mă întrebă Hatsumi, brusc.

  — Biliard? Joci biliard?

  — Da, mă descurc destul de bine. Dar tu?

  — Joc şi eu un pic, dar nu sunt grozav.

  — Atunci, hai să jucăm!

  Am găsit o sală de biliard prin apropiere şi am intrat. Era o sală mică la capătul unei alei. Toată lumea întorcea capul după noi pentru că eram frumos îmbrăcaţi – Hatsumi în rochia ei elegantă, iar eu cu sacoul bleumarin şi cu cravată asortată —, dar pe Hatsumi nu o deranja deloc. Şi-a ales un tac, şi-a scos o agrafă din geantă şi şi-a prins părul într-o parte ca să nu o deranjeze la joc.

  Am jucat două partide. Hatsumi era într-adevăr foarte bună, dar pe mine, pe lângă lipsa de antrenament, m-a încurcat şi bandajul de la mână, aşa că am mâncat o bătaie zdravănă.

  — Eşti nemaipomenită! am exclamat eu, admirativ.

  — Aparenţele pot fi înşelătoare, nu? spuse ea, zâmbind, în timp ce-şi alegea cu grijă poziţia pentru lovirea mingii.

  — Cine te-a învăţat?

  — Bunicul. Tatăl tatălui meu a fost un jucător extraordinar. Îşi instalase o masă de biliard acasă şi mai jucam cu fratele meu. După ce am crescut, el m-a învăţat toate mişcările corecte. A fost un individ superb – un bărbat bine, deştept, manierat. A murit, din păcate. Îi plăcea grozav să se laude cu întâlnirea pe care a avut-o la New York cu Deanna Durbin.

  Hatsumi a câştigat de trei ori la rând, apoi a patra oară a pierdut. Eu am câştigat o dată, apoi am ratat o lovitură uşoară.

  — Din pricina bandajului, a spus Hatsumi ca să mă consoleze.

  — Nu-i adevărat, e din cauză că nu am mai jucat de foarte multă vreme. Doi ani şi cinci luni.

  — Cum de-ţi aminteşti cu atâta precizie?

  — Prietenul meu a murit în noaptea de după ultima noastră partidă de biliard.

  — De aceea te-ai lăsat?

  — Nu pot să spun că am renunţat, am zis eu după câteva clipe de gândire. Pur şi simplu de atunci n-am mai avut ocazia să joc.

  — Cum a murit prietenul tău? a întrebat ea.

  — Într-un accident de circulaţie.

  A mai lovit cu tacul de câteva ori, ţintind cu o precizie uimitoare. Privindu-i părul strâns frumos, ca să nu o împiedice la joc, cerceii de aur sclipitori, poziţia fermă a picioarelor, pantofii de lac eleganţi, degetele ei subţiri pe pâslă mesei de biliard, am avut senzaţia că toată încăperea aceea se transformase într-un salon de mare clasă. Nu-mi mai petrecusem niciodată timpul numai cu ea până atunci şi a fost o experienţă minunată pentru mine. Am avut impresia că mă trage în sus, pe culmi înalte… După cea de a treia partidă – m-a bătut, bineînţeles —, am simţit că-mi pulsează rana şi ne-am oprit.

  — Te rog să mă ierţi, spuse Hatsumi, părând într-adevăr îngrijorată. N-ar fi trebuit să te invit la biliard!

  — Nu-i nimic, am zis eu. Rana nu e chiar atât de gravă şi pe urmă chiar mi-a făcut plăcere să joc.

  Pe când ne pregăteam să plecăm, o femeie slabă, între două vârste – probabil proprietăreasa localului – i s-a adresat lui Hatsumi:

  — Surioaro, ai fost grozavă!

  Hatsumi i-a mulţumit cu un zâmbet dulce şi apoi a plătit.

  — Te doare? m-a întrebat ea după ce am ieşit în stradă.

  — Nu foarte tare, am zis.

  — Crezi că ţi s-a deschis rana?

  — Presupun că nu.

  — A! Ar trebui să vii la mine, să-ţi văd rana şi să-ţi schimb bandajul. Am dezinfectant şi tot ce-mi trebuie. Haide, stau aproape.

  I-am spus că nu era cazul să se îngrijoreze, dar ea a insistat, zicând că vrea să se convingă singură că nu am păţit nimic.

  — Sau nu vrei să mai stai cu mine? Arzi de nerăbdare să te întorci la cămin? mă întrebă ea, cu un zâmbet jucăuş.

  — Nici vorbă!

  — Atunci lasă nazurile şi hai să mergem! Facem puţin pe jos.

  Am făcut cincisprezece minute din Shibuya până în Ebisu. Clădirea nu era chiar impunătoare, dar elegantă, cu un hol mic şi lift. Hatsumi m-a invitat la bucătărie şi ea a intrat în dormitor, să se schimbe. A reapărut îmbrăcată într-un tricou, pe care era imprimat Princeton University şi pantaloni din bumbac. Cerceii dispăruseră. A adus de nu ştiu unde o trusă de prim ajutor, a pus-o pe masă, mi-a luat mâna, a desfăcut bandajul ca să vadă dacă rana era închisă sau nu, a dezinfectat zona şi mi-a pus un bandaj nou. A făcut totul cu o îndemânare uluitoare.

  — Cum de te pricepi la atât de multe lucruri? am întrebat-o.

  — Pe vremuri am lucrat ca voluntar într-un spital. M-am jucat şi eu de-a asistenta şi aşa am învăţat.

  După ce a terminat, Hatsumi a adus două beri din frigider. Ea a băut jumătate dintr-a ei, eu mi-am băut-o pe a mea plus ce a lăsat Hatsumi. Mi-a arătat apoi fotografii cu colegele ei. Avusese dreptate —câteva dintre ele erau foarte drăguţe.

  — Dacă vrei vreo prietenă, la mine să vii! spuse ea. Îţi aranjez imediat o întâlnire.

  — Aşa am să fac.

  — Watanabe, spune-mi cinstit, crezi că mă prinde rolul de peţitoare?

  — Oarecum, i-am spus eu, zâmbind.

  Hatsumi zâmbi şi ea. Era foarte dulce când zâmbea.

  — Te-aş ruga să-mi spui acum ce părere ai despre mine şi Nagasawa?

  — Adică cum?

  — Ce ar trebui să fac de acum încolo?

  — Nu ştiu dacă o să ţii cont de părerea mea, am zis, sorbind o înghiţitură de bere rece.

  — Nu-i nimic. Tu spune-mi.

  — Dacă aş fi în locul tău, l-aş părăsi. Aş căuta un individ care priveşte lucrurile mai normal şi aş trăi fără probleme. Nu ai cum să fii fericită lângă un asemenea tip. Cu firea asta a lui… el nici măcar nu se gândeşte la propria fericire sau la faptul că ar putea să facă pe altcineva fericit. Dacă rămâi cu el, o să-ţi distrugi nervii, o să înnebuneşti. Pentru mine e un adevărat miracol că ai rezistat trei ani. Fireşte, ţin foarte mult la el, în felul meu. Este un tip interesant, are o seamă de calităţi, o forţă demnă de invidiat, dar ideile lui şi modul cum îşi trăieşte viaţa nu sunt tocmai normale. Uneori, când stau de vorbă cu el, am impresia că mă învârt într-un cerc vicios. Acel ceva, care-l propulsează pe el tot mai sus, pe mine mă ţintuieşte locului şi mă face să simt un gol imens în suflet. Sistemele noastre de valori sunt total opuse. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Da, spuse Hatsumi, aducându-mi încă o bere.

  — Dacă intră la Externe, după anul de pregătire specială pleacă în străinătate. Ce ai de gând? Să-l tot aştepţi? Nu cred că are de gând să se căsătorească vreodată.

  — Ştiu şi asta.

  — Atunci nu mai am ce să-ţi spun.

  — Ai dreptate, zise Hatsumi.

  Mi-am umplut paharul cu bere.

  — Ştii, înainte, când jucam biliard, m-am gândit că în copilărie nu mi-am dorit niciodată să am un frate sau o soră. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu singur, dar atunci, privindu-te la biliard, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult să am o soră ca tine… deşteaptă, dulce, elegantă, cu cercei de aur în urechi, bună la biliard.

  Hatsumi mi-a zâmbit, fericită.

  — Este cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit în ultimul an, crede-mă.

  — Tot ce-mi doresc, am spus eu, înroşindu-mă ca un rac, este ca tu să fii fericită. Mi se pare cumplit de ciudat că te-ai agăţat tocmai de Nagasawa, când poţi să fii la fel de fericită cu oricine altcineva.

  — Sunt lucruri pe care nu le poţi controla, e o forţă exterioară care acţionează… şi nu am nici o putere. Dacă îl întrebi pe Nagasawa, ar zice că este numai vina mea dacă sunt nefericită şi că el nu are nici un amestec.

  — Altfel n-ar fi Nagasawa!

  — Să ştii, Watanabe, că nu sunt chiar atât de deşteaptă. Aş spune chiar că sunt proastă şi demodată. Mie puţin îmi pasă de „sisteme” şi „responsabilităţi”, pe mine mă interesează să mă mărit, să mă ţină bărbatul meu în braţe în fiecare noapte şi să fac copii. Nu-mi doresc mai mult de atât de la viaţă.

  — Dar aşteptările voastre de la viaţă se bat, pur şi simplu, cap în cap.

  — Lumea se mai schimbă, nu crezi? mă întrebă Hatsumi.

  — Adică, vrei să spui că băieţii ies în lume, mai iau nişte şuturi de la viaţă şi apoi devin mai buni?

  — Da. Poate dacă stă mai mult timp departe de mine, o să-şi schimbe sentimentele. Nu crezi?

  — Dacă ar fi un individ obişnuit, probabil că aşa ar sta lucrurile, dar el este cu totul altfel. Are o voinţă ieşită din comun, e mult mai puternic decât ţi-ai putea imagina şi o să fie din ce în ce mai dur. Un eşec nu-l doboară, ci-l întăreşte. Mai degrabă ar mânca râme decât să cedeze în faţa cuiva. La ce poţi să te aştepţi din partea unui asemenea om?

  — Da, dar nu pot să fac altceva decât să îl aştept.

  — Îl iubeşti chiar atât de mult?

  — Da, răspunse ea fără pic de ezitare.

  — O, Doamne! am exclamat eu, terminându-mi berea. Cred că e minunat când eşti convins că iubeşti cu toată puterea inimii.

  — Sunt proastă şi demodată, spuse ea. Mai vrei o bere?

  — Nu, mulţumesc. Trebuie să plec. Îţi mulţumesc din suflet pentru bandaj şi bere.

  În timp ce mă încălţam, în hol, a sunat telefonul. Hatsumi s-a uitat la mine, apoi la telefon, şi iar la mine.

  — Noapte bună! am zis eu, ieşind.

  Când am închis uşa, am zărit-o ridicând receptorul. A fost ultima oară când am văzut-o.

  Am ajuns la cămin la unsprezece şi jumătate. Am luat-o direct spre camera lui Nagasawa şi am bătut la uşă. După a zecea bătaie, mi-am dat seama că era sâmbătă seara şi că el obţinea întotdeauna permis să lipsească din cămin, sub pretext că stătea la nişte rude.

  M-am dus la mine în cameră, mi-am scos cravata, mi-am pus sacoul şi pantalonii pe umeraş, mi-am îmbrăcat pijamaua şi m-am spălat pe dinţi. „O, Doamne!” gândii eu. „Iar e duminică mâine!” Aveam impresia că duminicile vin din patru-n patru zile. Peste două duminici împlineam douăzeci de ani. M-am întins în pat şi am privit, fix, calendarul de pe perete, lăsându-mă stăpânit de gânduri negre.

  Duminică dimineaţa m-am aşezat, ca de obicei, la birou ca să-i scriu lui Naoko în timp ce-mi beam cafeaua şi-l ascultam pe Miles Davis. Afară ploua mărunt, iar în cameră era răcoare ca într-un acvariu. Mirosul de naftalină persista încă în puloverul cel gros pe care mi-l scosesem din cutia cu lucrurile de iarnă. Pe geamul de sus a poposit o muscă mare şi a rămas acolo, nemişcată. Deoarece nu adia vântul, Soare Răsare atârna parcă neputincios, de catarg, asemenea togii unui senator roman. Un câine maro, jigărit şi fricos, luase la mirosit toate florile din stratul de flori ce se afla în grădina interioară. Nu-mi puteam imagina de ce trebuie un câine să adulmece flori, pe o zi ploioasă.

  Scriam şi scriam, iar când mă durea tăietura din palmă, lăsam stiloul jos şi îmi plimbam privirile prin grădină.

  Am început prin a-i povesti lui Naoko cum mă tăiasem la mână în timpul serviciului, apoi i-am scris despre mica petrecere dată de Nagasawa în cinstea reuşitei la examenul pentru Externe. I-am descris restaurantul şi mâncarea, spunându-i că aceasta a fost excelentă, dar atmosfera s-a cam stricat pe parcurs.

  Mă întrebam dacă e bine să-i scriu despre Kizuki, legându-mă de faptul că am jucat biliard cu Hatsumi. Până la urmă i-am scris. Simţeam că trebuie să-i scriu.

  Încă îmi amintesc de ultima partidă de biliard jucată cu Kizuki, în ziua în care a murit. El a jucat excelent în ziua aceea, mult mai bine decât m-aş fi aşteptat. Se părea că norocul era de partea lui. A jucat absolut perfect, iar mingile albe şi roşii se frecau una de alta, pe pâslă, fără nici un zgomot. A fost o partidă superbă şi îmi stăruie încă în minte cu foarte multă claritate. Apoi, timp de doi ani şi jumătate, nu m-am mai atins de tac.

  În seara în care am jucat biliard cu Hatsumi nu m-am gândit la Kizuki de la bun început… şi am avut un şoc. Întotdeauna crezusem că o să-mi amintesc de Kizuki când joc biliard, dar în seara aceea nu m-am gândit la el decât după ce s-a terminat prima partidă şi mi-am luat un Pepsi de la automat. Băutura aceea a fost de vină, pentru că şi noi doi obişnuiam să punem pariuri pe câte o sticlă de Pepsi. M-am simţit vinovat pentru că nu m-am gândit imediat la Kizuki… de parcă l-aş fi uitat cu totul. După ce m-am întors la cămin, în camera mea, m-am gândit: au trecut doi ani şi jumătate de la sinuciderea lui, dar Kizuki avea pentru mine tot şaptesprezece ani. Amintirile legate de el nu au pălit, sentimentele pe care mi le-a trezit moartea lui sunt aici, în sufletul meu, limpezi şi clare, unele dintre ele poate chiar mai clare decât la vremea respectivă. Ceea ce vreau să spun este faptul că împlinesc în curând douăzeci de ani şi ştiu foarte bine că o parte din lucrurile pe care le-am împărtăşit cu Kizuki la vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani nu se vor mai întoarce niciodată. Nu sunt capabil să-ţi explic mai clar decât atât, dar cred că tu poţi să înţelegi ceea ce încerc să-ţi spun. De fapt, eşti singura din lume care ar putea înţelege. Mă gândesc la tine mai mult ca oricând. Plouă astăzi şi duminicile ploioase sunt groaznice pentru mine. Când plouă, nu pot spăla rufe şi, deci, nu pot călca. Nu mă pot plimba şi nu pot să stau întins pe terasă. Tot ce-mi rămâne de făcut este să ascult la nesfârşit Kind of Blue şi să privesc ploaia pe fereastră. După cum ţi-am mai spus, nu-mi răsucesc arcul duminicile şi de aceea e atât de lungă scrisoarea aceasta. Mă opresc aici şi mă duc să mănânc de prânz.

  La revedere.

  Capitolul al nouălea.

  Midori nu şi-a făcut apariţia nici la cursul din lunea următoare. Oare ce se întâmpla? Au trecut zece zile de când vorbisem cu ea la telefon. M-am gândit să o sun, dar m-am abţinut, pentru că a spus că mă va suna ea pe mine.

  M-am întâlnit cu Nagasawa la cantină, joi. S-a aşezat lângă mine, cu tava cu mâncare şi şi-a cerut scuze pentru ceea ce se întâmplase la mica lui petrecere.

  — Nu-i nimic, am zis. Îţi mulţumesc pentru cina aceea grozavă. Trebuie să recunosc, totuşi, că ţi-ai sărbătorit prima slujbă într-un mod cam ciudat.

  — Fir-ar ea să fie!

  Am mâncat, tăcuţi, câteva minute.

  — M-am împăcat cu Hatsumi, spuse el.

  — Nu mă surprinde.

  — Îmi amintesc că şi cu tine am fost cam măgar.

  — Ce te-a apucat? l-am întrebat. Eşti la ora regretelor?

  — S-ar putea, zise el, dând din cap de câteva ori. Hatsumi mi-a spus că ai sfătuit-o să mă părăsească.

  — Nu ţi se pare normal?

  — Ba da, spuse Nagasawa.

  — Hatsumi este o fată grozavă, am spus eu, sorbindu-mi supa.

  — Ştiu, zise el, cu un oftat adânc. E chiar prea bună pentru mine.

  Dormeam profund când am auzit soneria care mă anunţa că mă caută cineva la telefon. Îmi simţeam capul greu, de parcă îl ţinusem înmuiat în apă până se umflase. Ceasul arăta şase şi un sfert, dar nu-mi dădeam seama dacă e dimineaţă sau seară şi nici nu-mi aminteam ce zi era. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că steagul nu flutură pe catarg, de unde am dedus că e seară. Era şi înălţarea steagului bună la ceva!

  — Watanabe, eşti liber acum? întrebă Midori.

  — Nu ştiu, ce zi e azi?

  — Vineri.

  — Dimineaţă sau seară?

  — Seară, bineînţeles. Ce straniu eşti! A, uite, e şase şi optsprezece minute.

  A, deci era seară! Mă întinsesem în pat cu o carte în mână şi aţipisem. Mi-am pus mintea la contribuţie şi mi-am dat seama că vinerea nu trebuia să merg la magazinul de discuri.

  — Da, sunt liber. Unde eşti? am întrebat-o eu.

  — La gara Ueno, dar hai să ne întâlnim în Shinjuku. Plec acum.

  Am fixat locul şi ora întâlnirii şi am închis telefonul.

  Când am ajuns la DUG, Midori stătea în capătul barului cu o băutură în faţă. Purta o vestă bărbătească albă, şifonată, peste un pulover subţire galben, blugi, iar la mână avea două brăţări.

  — Ce bei? am întrebat-o.

  — Tom Collins.

  Am comandat whisky cu sifon şi în clipa aceea am observat un geamantan mare la picioarele lui Midori.

  — Am fost în excursie. Tocmai m-am întors, spuse Midori.

  — Unde?

  — La Nara şi la Aomori.

  — Într-o singură excursie? am întrebat eu, uimit.

  — Ei, pe naiba! Oi fi eu ciudată, dar tot nu pot cuprinde Nara şi Aomori într-o singură excursie. Am fost pe rând, normal. La Nara m-am dus cu prietenul meu şi apoi la Aomori, singură.

  Am luat o gură de whisky şi am întins mâna după un chibrit ca să-i aprind Marlboro-ul pe care îl ţinea în gură.

  — Ai avut multe probleme, nu?… cu înmormântarea.

  — Ei, na, m-am obişnuit, har Domnului! Îmi pun un kimono negru şi stau acolo ca o doamnă, iar alţii, de exemplu, un unchi, un vecin sau mai ştiu eu cine, au grijă de toate. Aduc sake, comandă sushi, încearcă să-i liniştească pe cei năpăstuiţi, plâng, jelesc mortul, deapănă amintiri despre defunct. E ca un picnic pentru mine… nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi bine. În comparaţie cu calvarul îngrijirii unui bolnav… Eu şi sora mea eram atât de obosite, încât nici nu am putut plânge, nu mai aveam lacrimi. Zău, crede-mă. De fapt, nici n-am vrut să plângem, pentru că aşa suntem noi, chiar cu riscul de a fi judecate de vecini, care au bârfit, probabil, că suntem nişte fiice nesimţitoare. Poate am fi putut plânge, ca să evităm bârfele, dar n-am făcut-o. Toată lumea se aştepta să plângem, dar noi n-am vrut să le dăm satisfacţie. Din punctul ăsta de vedere semănăm foarte bine, deşi suntem firi diferite.

  Brăţările lui Midori zdrăngăniră când ridică mâna să-i facă semn chelnerului. A mai comandat un Tom Collins şi un bol cu fistic.

  — După ce s-a terminat înmormântarea şi a plecat toată lumea, ne-am pus pe sake şi am băut până în zori. Am dat gata o sticlă şi jumătate şi i-am bârfit pe toţi: unul a fost prost, celălalt de-a dreptul idiot, mai ştiu eu care un câine râios, un oarecare a fost porc, altul ipocrit, ba am găsit şi un şarlatan. Nici nu poţi să-ţi dai seama ce bine ne-am distrat!

  — Îmi imaginez.

  — Ne-am îmbătat şi ne-am culcat. Am dormit buştean. Am dormit ore-n şir, nici nu mai ştiu câte, am ignorat telefonul şi toate celelalte zgomote. Am fost moarte pentru toată lumea. După ce ne-am sculat, am mâncat sushi şi am făcut planuri de viitor. Am decis să închidem librăria pentru o vreme şi să ne distrăm. Ne spetisem muncind şi meritam şi noi o pauză. Sora mea a zis că vrea să-şi petreacă nişte zile cu prietenul ei, eu am decis să merg într-o excursie de trei zile cu prietenul meu şi să ne-o tragem ca nişte nebuni. Midori şi-a strâns imediat buzele, s-a frecat după ureche şi a continuat: Scuză-mă, iar am vorbit prostii.

  — Nu-i nimic, am zis. Şi, deci, te-ai dus la Nara.

  — Da, întotdeauna mi-a plăcut Nara.

  — V-aţi tras-o ca nebunii?

  — Nu, nici măcar o dată, spuse ea, oftând. În clipa în care am intrat în hotel şi ne-am pus bagajele jos, mi-a venit ciclul. Torent, nu glumă!

  Am izbucnit în râs fără să vreau.

  — Ce-i de râs în asta? Mi-a venit cu o săptămână mai devreme şi când am văzut ce mi se întâmplă, am început să plâng. Trecusem prin prea multe în ultima vreme şi eram un pachet de nervi. Prietenul meu s-a înfuriat şi el groaznic. Aşa e el, se înfurie una-două. De data aceasta n-a fost vina mea, doar nu-mi doream să-mi vină ciclul. Vreau să-ţi spun că sunt groaznică la ciclu, nu am chef de nimic în primele două zile. Ai grijă să nu ne întâlnim în asemenea momente!

  — Aşa am să fac, dar de unde să ştiu când eşti la ciclu? am întrebat-o.

  — Bine, o să port o pălărie roşie în zilele acelea. Aşa o să ştii şi tu, spuse ea, râzând. Dacă mă vezi pe stradă cu pălăria pe cap, nu intra în vorbă, ia-o la fugă.

  — Bine. Aş vrea ca toate fetele din lume să facă gestul ăsta, am zis. Ei, şi ce-ai făcut la Nara?

  — Ce puteam face? Am hrănit căprioarele, ne-am plimbat peste tot. A fost îngrozitor! Ne-am certat zdravăn şi nu ne-am mai întâlnit după aceea. Am pierdut câteva zile prin Tokyo şi am decis să plec singură într-o excursie, în prefectura Aomori. Am stat la o prietenă în Hirosaki vreo două nopţi şi după aceea am hoinărit prin zonă… Shimokita, Tappi… Sunt splendide locurile acelea! Cândva am făcut o broşură despre zona respectivă. Ai fost vreodată acolo?

  — Niciodată.

  — Oricum, continuă Midori, luând o înghiţitură de Tom Collins şi desfăcând un fistic, tot timpul m-am gândit la tine. Mă gândeam ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine.

  — De ce?

  — De ce?! Midori se uita prin mine. Cum „de ce?”

  — Uite-aşa! De ce te-ai gândit la mine?

  — Poate pentru că te plac. Ce alt motiv aş fi avut? Cine naiba îşi doreşte să fie împreună cu cineva pe care nu-l place!

  — Dar ai un iubit, nu? Nu e cazul să te gândeşti la mine! am zis eu, sorbind o înghiţitură de whisky.

  — Adică n-am voie să mă gândesc la tine dacă am un iubit?

  — Nu, nu e vorba de asta…

  — Ascultă, Watanabe! zise Midori, arătând cu degetul spre mine. Iţi atrag doar atenţia că s-au adunat prea multe şi sunt gata să explodez. Mult prea multe. Ai grijă ce spui! Dacă mai arunci o singură vorbă ca asta, mă pun pe plâns şi o dată ce mă pornesc, nu mă mai opresc o noapte întreagă. Eşti pregătit să suporţi aşa ceva? Sunt ca un animal fioros când mă pun pe plâns, indiferent de locul în care mă aflu. Crede-mă.

  Am dat din cap şi am tăcut. Mi-am mai comandat un whisky şi am mâncat nişte fistic. Undeva, în fundal, dincolo de zgomotul shaker-ului, de clinchetul paharelor şi cuburilor de gheaţă, Sarah Vaughan cânta un vechi cântec de dragoste.

  — Relaţiile dintre noi s-au stricat de la incidentul cu tamponul.

  — Incidentul cu tamponul?

  — Cam acum vreo lună eram la un pahar cu nişte prieteni de-ai lui şi le-am povestit că unei vecine i-a sărit tamponul când a strănutat. Ciudat, nu?

  — Chiar că-i ciudat, am zis eu, râzând.

  — Da, şi ceilalţi au zis la fel, dar el s-a înfuriat şi mi-a spus că nu trebuie să vorbesc despre murdării de-astea. De-atunci, s-au răcit relaţiile între noi.

  — Îmi pare rău, am zis.

  — E un om bun, dar e tare îngust la minte uneori, spuse Midori. De exemplu, se înfuria când nu purtam lenjerie de corp albă. Ai mai pomenit aşa ceva?

  — Mă rog, e chestie de gust.

  Mi se părea incredibil că un individ ca acesta poate iubi o fată ca Midori, dar nu am mai dat glas mirării.

  — Tu ce-ai mai făcut? mă întrebă Midori.

  — Nimic deosebit, am zis eu, dar în clipa aceea mi-am amintit că am încercat să mă masturbez gândindu-mă la ea. Îi promisesem doar! I-am mărturisit pe şoptite ce-am făcut, ca să nu ne audă şi alţii.

  I s-au aprins luminiţele din ochi şi a pocnit din degete.

  — Cum a mers? A fost bine?

  — Nu, mi s-a făcut ruşine pe parcurs şi am renunţat.

  — N-ai reuşit să te exciţi?

  — Nu prea.

  — Ei, fir-ar să fie! spuse ea, aruncându-mi o privire supărată. Nu trebuie să-ţi fie jenă. Gândeşte-te la ceva excitant, îţi dau voie. A, gata, ştiu! Data viitoare o să stau cu tine la telefon: „Oh… e grozav! Ah… e bine acolo! O simt! Stai! Mai stai un pic!… Gata… o să-mi dau drumul! A, nu…!” Uite-aşa o să-ţi spun la telefon în timp ce te masturbezi.

  — Telefonul căminului e în hol, lângă uşa de la intrare şi lumea circulă tot timpul pe acolo, i-am explicat eu. Şeful căminului mă va omorî cu mâna lui dacă o să mă prindă masturbându-mă într-un asemenea loc.

  — Păcat!

  — Nu-i nimic, am zis. O să mai încerc într-una din zilele astea.

  — Dă-ţi silinţa, spuse Midori.

  — Bine.

  — Oare o să te gândeşti la mine? Eu nu prea sunt sexy… din naştere.

  — Nu-i vorba de asta, am spus eu. Contează mai degrabă punctul din care priveşti problema.

  — Ştii… am un spate extrem de sensibil. O atingere uşoară a degetelor… mmm.

  — O să ţin minte.

  — De ce nu mergem să vedem un film obscen? Unul cu-adevărat murdar, spuse Midori.

  De la bar am plecat la un restaurant specializat în ţipari, iar de acolo în Shinjuku. Am intrat într-unui din numeroasele cinematografe aflate pe străduţele dosnice. De fapt era singurul care anunţa trei filme pornografice. Mirosul dinăuntru era de nedescris. Am ajuns chiar la ţanc, pentru că în clipa în care ne-am aşezat, a şi început primul film. Prezenta povestea unei funcţionare şi a surorii ei, elevă de liceu, răpite de o bandă de sadici care le supuneau unor torturi oribile. Bărbaţii au pus-o pe cea mare să facă tot felul de lucruri îngrozitoare sub ameninţarea violului surorii ei, dar fata s-a transformat rapid într-o masochistă înverşunată, iar cea mică s-a scrântit de la cele văzute. Era un film cumplit de dur, cu scene care se repetau la nesfârşit, aşa că m-am plictisit repede.

  — Dacă aş fi în locul surorii mai mici, n-aş înnebuni aşa uşor, spuse Midori. Aş sta să văd ce se întâmplă.

  — Da, te cred în stare.

  — Nu crezi că sfârcurile ei sunt prea închise la culoare pentru o elevă de liceu, virgină?

  — Ba da, am zis eu.

  Midori îşi lipise privirile de ecran. Mă impresiona pur şi simplu interesul ei şi mă gândeam că n-a aruncat degeaba banii pe bilet. Comentariile ei nu se lăsau aşteptate: „Ei, ia uită-te acolo!” sau „Aoleu! Trei în acelaşi timp! Or s-o sfâşie pur şi simplu!” sau „Aş vrea să încerc şi eu figura aia, Watanabe!” Mie îmi plăceau comentariile lui Midori mai mult decât filmul în sine.

  Când s-au aprins luminile în pauză, am privit în jurul meu şi mi-am dat seama că Midori era singura femeie din sală. Un individ tânăr de lângă noi, probabil student, s-a uitat lung la Midori şi apoi s-a mutat în celălalt capăt al rândului.

  — Watanabe, ţi se scoală când vezi asemenea scene? întrebă Midori.

  — Păi, da, uneori, doar de aceea se fac asemenea filme, nu?

  — Adică vrei să spui că în momentul în care încep scenele amoroase, li se scoală la toţi cei de-aici? Adică la treizeci sau patruzeci de bărbaţi în acelaşi timp? Dacă stai şi te gândeşti, e cam ciudat, nu?

  — Da, aşa e, nu m-am gândit până acum.

  Al doilea film a fost mai blând, deci şi mult mai plictisitor decât primul – o mulţime de scene de sex oral – fellatio, cunnilingus, 69 – însoţite de efecte sonore scabroase, care mă făceau să mă simt ciudat la gândul că trăiesc pe această planetă stranie.

  — Cine poate să scoată asemenea sunete? am întrebat-o eu pe Midori.

  — Mie îmi plac, spuse ea.

  S-a auzit până şi sunetul unui penis mişcându-se în vagin. Nici nu îmi dădusem seama până atunci că există asemenea sunete. Bărbatul respira greu, iar femeia îl asalta cu tot felul de încurajări – „bine” sau „maaai” – în timp ce se unduia sub el. Se auzea şi patul scârţâind. Scenele de felul acesta nu se mai terminau. La început Midori păru amuzată, dar până la urmă s-a plictisit şi a sugerat să plecăm. Am ieşit din cinematograf şi am respirat adânc. Pentru prima oară în viaţa mea mi s-a părut că aerul din Shinjuku îmi face bine.

  — Mi-a plăcut, a spus Midori. Hai să mai venim şi altă dată.

  — Mereu se întâmplă aceleaşi lucruri, am spus eu.

  — Dar ce altceva ar putea să facă? Noi toţi facem aceleaşi lucruri, nu?

  Aici avea dreptate.

  Am intrat într-un bar. Eu am băut whisky, iar Midori vreo trei sau patru cocteiluri. După ce am plecat de la bar, Midori avea iar poftă să se urce într-un copac.

  — Nu sunt copaci prin apropiere, i-am spus eu. Şi chiar dacă ar fi, eşti prea ameţită ca să te poţi urca.

  — Măi, ce mă enervezi! întotdeauna strici totul. Ei bine, sunt ameţită pentru că aşa vreau să fiu. Şi ce-i rău în asta? Pot să mă caţăr în copaci şi dacă sunt beată. Mă urc până sus, sus, în vârf şi de acolo fac pipi peste toţi trecătorii!

  — Nu cumva vrei la toaletă? am întrebat-o eu.

  — Ba da.

  Am condus-o pe Midori la o toaletă din Shinjuku, am introdus moneda în deschizătură şi am împins-o înăuntru. Mi-am cumpărat un ziar şi l-am răsfoit, în aşteptarea ei. Ea nu mai ieşea. Tocmai începusem să mă îngrijorez după vreo cincisprezece minute şi eram gata să intru să văd ce-a păţit, când a ieşit, cam palidă la faţă.

  — Scuză-mă, am adormit pe toaletă.

  — Te simţi bine? am întrebat-o, punându-i haina mea pe umeri.

  — Nu prea, a zis ea.

  — Te conduc acasă. Trebuie să ajungi acasă, să faci o baie bună şi să te culci. Eşti epuizată.

  — Nu merg acasă. Ce rost are? Nu-i nimeni acolo. Nu am chef să dorm singură într-un loc ca acela.

  — Nu mai spune! Şi ce vrei să faci, mă rog?

  — Să mergem la un hotel din apropiere, ştii, din alea speciale, şi să dorm în braţele tale toată noaptea. Buştean. Mâine dimineaţă luăm micul dejun împreună şi mergem la facultate.

  — Acesta ţi-a fost planul de la bun început, nu? De aceea mi-ai şi telefonat!

  — Bineînţeles.

  — Trebuia să-l suni pe iubitul tău, nu pe mine. Aşa aş înţelege… de-aia există iubiţi pe lumea asta.

  — Dar eu vreau să fiu cu tine.

  — Nu se poate. În primul rând, trebuie să mă întorc la cămin, pentru că altfel încalc regulamentul. Am mai făcut o dată aşa ceva şi am plătit de m-am spetit. În al doilea rând, dacă mă culc cu o fată în acelaşi pat, vreau să-i fac felul până la capăt şi n-am de gând să mă abţin până îmi sar creierii din cap. Nu glumesc, s-ar putea să te violez.

  — Adică mă baţi, mă legi şi apoi mă violezi pe la spate?

  — Ia ascultă, eu vorbesc serios.

  — Mă simt cumplit de singură! Vreau să fiu cu cineva! Ştiu că te sâcâi îngrozitor, că-ţi tot cer favoruri fără să-ţi dau nimic în schimb, că te scot în oraş şi te târăsc după mine, că-ţi impui urechile cu tot ce-mi trece prin cap, dar eşti singurul cu care îmi permit aşa ceva. Niciodată, dar niciodată nu am putut face ce vreau, nimeni nu mi-a permis aşa ceva în cei douăzeci de ani de viaţă. Tata şi mama nu mă băgau în seamă, iar iubitul acela al meu nu e genul acesta. El se înfurie când am eu chef de ceva şi sfârşim întotdeauna prin a ne certa. Eşti singurul pe lumea asta căruia pot să-i spun orice şi acum sunt cumplit de obosită şi vreau să adorm spunându-mi-se că sunt plăcută, drăguţă şi alte prostii de felul acesta. Este tot ce-mi doresc. După ce mă scol mâine dimineaţă, o să mă simt iar bine şi nu o să te mai bat niciodată la cap cu tâmpenii. Jur! Promit că o să fiu fată cuminte.

  — Te cred, dar nu te pot ajuta de data aceasta.

  — Te implor! Dacă nu accepţi, o să mă aşez aici, o să plâng toată noaptea şi o să mă culc cu primul individ care intră în vorbă cu mine.

  Văzând că nu o scot la capăt cu ea, am sunat la cămin şi am vorbit cu Nagasawa. I-am spus că sunt cu o fată şi l-am rugat să facă în aşa fel încât să creadă lumea că m-am întors.

  — Stai liniştit, a spus el. E pentru o cauză nobilă şi sunt bucuros că te pot ajuta. O să întorc eticheta de la uşa ta ca să se creadă că eşti în cameră. Stai cât îţi pofteşte inima şi mâine dimineaţă poţi să intri pe fereastra mea.

  — Mulţumesc, îţi rămân dator.

  — S-a aranjat? m-a întrebat Midori.

  — Destul de bine, am răspuns cu un oftat.

  — Grozav! Hai să dansăm! E încă devreme.

  — Parcă spuneai că eşti obosită, nu?

  — Pentru asemenea lucruri mă simt excelent.

  — Vai de capul meu! am exclamat eu.

  Avusese dreptate. Am intrat într-o discotecă şi energia i-a revenit pe măsură ce dansam. A băut două pahare de whisky şi de Coca şi a stat pe ringul de dans până a fost leoarcă de sudoare.

  — Mă simt atât de bine! spuse ea când ne-am aşezat la masă, să ne tragem sufletul. N-am mai dansat aşa de secole! Nu ştiu cum să-ţi explic, dar când îţi mişti trupul, ai senzaţia că ţi se eliberează spiritul.

  — Nu cred că e cazul să te plângi. Spiritul tău e întotdeauna liber.

  — Nici vorbă! spuse ea, zâmbind. Acum, că mă simt mai bine, mi s-a făcut o foame de lup. Hai să mâncăm o pizza!

  Am dus-o la o pizzerie pe care o ştiam bine. Am comandat bere la halbă şi pizza cu anşoa. Nu-mi era foame, dar am mâncat patru din cele douăsprezece felii. Midori a terminat restul.

  — Repede ţi-ai mai revenit! am zis. Nu cu multă vreme în urmă erai palidă şi ameţită.

  — Pentru că e cineva care-mi satisface toate poftele, răspunse ea. Mi-a trecut şi oboseala. Pizza a fost extraordinară!

  — Ia ascultă, chiar nu e nimeni acasă la tine? am întrebat-o.

  — Pe cuvânt că nu e. Sora mea e la prietenul ei. E foarte fricoasă şi nu poate să doarmă singură în casă.

  — Atunci să nu mai mergem la hotel, am spus eu. N-are nici un rost. Hai să mergem la tine! Poate găseşti un aşternut şi pentru mine, nu?

  Midori s-a gândit câteva clipe şi pe urmă a dat din cap.

  — Bine, hai la mine!

  Am luat trenul spre Otsuka, pe linia Yamanote şi nu după mult timp ridicam oblonul de metal al librăriei Kobayashi. Pe el era prinsă o plăcuţă pe care scria „închis temporar”. Bătrâna librărie mirosea a hârtie de parcă nu s-ar mai fi tras oblonul de foarte multă vreme. Jumătate din rafturi erau goale şi majoritatea revistelor fuseseră legate în grămezi, pentru a fi returnate. Senzaţia aceea de gol rece era mai accentuată decât o avusesem când am vizitat-o pe Midori prima oară. Librăria arăta ca o corabie naufragiată, abandonată.

  — Nu aveţi de gând să mai deschideţi librăria?

  — Nu, o să o vindem, spuse Midori. Împărţim banii şi trăim fiecare pe cont propriu, fără nici un alt sprijin. Sora mea se va căsători anul viitor, iar eu mai am trei ani de facultate. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Eu îmi păstrez serviciul acela despre care îţi vorbeam, iar după ce vindem librăria, o să stau o vreme împreună cu sora mea, într-un apartament închiriat.

  — Crezi că o va cumpăra cineva?

  — Probabil că da. Ştiu o persoană care vrea să-şi deschidă un magazin de textile. M-a întrebat nu de mult dacă vreau să vând clădirea. Săracul tata! A muncit toată viaţa ca să aibă acest colţişor al lui şi a plătit toată viaţa împrumutul făcut, iar acum se alege praful de toate… asemenea baloanelor din săpun.

  — Dar ai rămas tu.

  — Eu? spuse Midori cu un zâmbet sarcastic. A inspirat adânc şi apoi a expirat. Hai sus! E frig aici.

  M-a aşezat la masa din bucătărie şi s-a dus să încălzească apa de la baie. M-am ridicat, am pus ibricul cu apă la fiert şi am făcut ceai. Aşteptând să se încălzească baia, am stat faţă-n faţă, la masă, şi ne-am băut ceaiul. Midori mă privea lung de tot, cu bărbia în mână. Nu se auzea nimic altceva decât ticăitul ceasului şi bâzâitul termostatului frigiderului. Se apropia miezul nopţii.

  — Watanabe, te-am studiat cu atenţie. Ai un chip foarte interesant.

  — Crezi? am zis, oarecum jignit.

  — Eu nu umblu decât după feţe frumoase, spuse ea. Şi a ta… ei bine, cu cât mă uit mai bine, cu atât îmi dau seama că merge.

  — Da, şi eu mă întreb uneori cum naiba merge.

  — Eu nu prea ştiu să dau glas sentimentelor, dar să ştii că ziceam de bine, nu de rău. De aceea nu mă înţelege lumea. Ceea ce voiam să-ţi spun acum este că-mi place de tine. Parcă ţi-am mai spus!

  — Da, mi-ai mai spus.

  — Vreau şi eu să învăţ puţin câte puţin despre bărbaţi.

  Midori şi-a adus un pachet de Marlboro şi şi-a aprins o ţigară.

  — Când porneşti de la zero, ai multe de învăţat.

  — Aşa o fi.

  — A, era să uit! Vrei să aprinzi un beţişor de tămâie pentru sufletul tatălui meu?

  Am mers cu Midori în camera în care se afla altarul budist al familiei şi am aprins un beţişor de tămâie în faţa fotografiei tatălui ei. Mi-am împreunat apoi mâinile a rugăciune.

  — Ştii ce-am făcut zilele trecute? M-am dezbrăcat în pielea goală în faţa fotografiei tatălui meu. Am scos totul de pe mine şi m-am aşezat în poziţie de yoga. L-am lăsat să mă privească atent şi i-am zis: „Tăticule, astea sunt ţâţele şi asta-i păsărică mea”.

  — De ce naiba ai făcut aşa ceva? am întrebat eu, uimit la culme.

  — Habar n-am. Am simţit nevoia să i le arăt. Adică, jumătate din trupul meu provine din sperma lui, nu? De ce să nu i le arăt? „Uite ce fată ai făcut!” Eram cam beată şi presupun că de-aia am făcut-o.

  — Da, probabil.

  — În clipa aceea a intrat sora mea în cameră şi i s-au muiat picioarele. Eram goală puşcă, crăcănată în faţa portretului comemorativ al tatălui meu. Bănuiesc că oricine ar fi reacţionat la fel.

  — Mi se pare normal.

  — I-am explicat de ce am făcut gestul şi am îndemnat-o şi pe Momo (Momo o cheamă) să facă acelaşi lucru, dar n-a vrut. A ieşit, şocată, din cameră. Ştii, ea e cam conservatoare.

  — Adică vrei să spui că e normală, nu?

  — Ascultă, Watanabe, ce părere ţi-ai făcut despre tatăl meu?

  — Nu prea ştiu să mă port cu oamenii pe care abia îi cunosc, dar nu m-a deranjat să stau singur cu el. M-am simţit chiar în largul meu. Am vorbit despre o grămadă de lucruri.

  — Cam ce anume?

  — Despre Euripide, de exemplu.

  Midori a izbucnit în râs.

  — Ce ciudat eşti! Cine naiba mai vorbeşte despre Euripide unui muribund pe care abia l-a cunoscut?

  — Dar nici eu nu mai cunosc pe nimeni care să stea goală, cu picioarele crăcănate, în faţa fotografiei tatălui ei defunct!

  Midori chicoti şi sună clopoţelul altarului.

  — Noapte bună, tăticule! O să ne distrăm şi noi puţin, aşa că nu te îngrijora. Somn uşor! Nu mai suferi, nu? Ai murit, da? Sunt sigură că nu mai suferi. Dacă mai ai neplăceri, mai bine plânge-te zeilor. Spune-le că nu e drept. Sper că o să te întâlneşti cu mami şi faceţi şi voi amor. Ţi-am văzut puţica când te-am ajutat să faci pipi. Zău că e impresionantă! Dă-ţi şi tu toată silinţa! Noapte bună!

  Am făcut baie pe rând şi ne-am pus pijamalele. Midori mi-a dat o pijama aproape nouă de-a tatălui ei. Era puţin cam mică pentru mine, dar mai bine decât nimic. Midori mi-a întins aşternutul pentru oaspeţi pe duşumeaua camerei cu altar.

  — Nu ţi-e frică să dormi în faţa altarului, nu? m-a întrebat ea.

  — Deloc. N-am făcut nimic rău, am zis eu, zâmbind.

  — Dar stai cu mine până adorm, bine?

  — Bine.

  M-am întins pe marginea patului lui Midori, dar era să cad de câteva ori. Am luat-o în braţe şi am rămas nemişcat. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a pus mâinile pe coapse. Am înconjurat-o cu mâna dreaptă, iar cu stânga mă ţineam de stinghia patului să nu cad. Nu era o poziţie care să favorizeze dorinţa de a face amor. Nasul meu se proptise undeva pe capul lui Midori şi firele scurte de păr mă gâdilau când şi când.

  — Hai, spune-mi ceva, zise Midori cu faţa îngropată în pieptul meu.

  — Ce vrei să-ţi spun?

  — Orice. Ceva care să-mi facă plăcere.

  — Eşti foarte drăguţă.

  — Rosteşte-mi şi numele. Midori.

  — Eşti foarte drăguţă, Midori, m-am corectat eu.

  — Cât de drăguţă?

  — Munţii se prăbuşesc şi oceanele seacă în prezenţa ta.

  Midori şi-a ridicat capul şi m-a privit.

  — Ai un dar nemaipomenit de a-ţi alege cuvintele.

  — Mi se înmoaie inima când te aud vorbind aşa, am zis eu, râzând.

  — Spune-mi ceva şi mai drăguţ.

  — Îmi placi tare mult, Midori.

  — Cam cât de mult?

  — Cam cât îmi place un ursuleţ, primăvara.

  — Un ursuleţ, primăvara? mă întrebă Midori, ridicând capul. Ce vrei să spui? Cum adică, un ursuleţ, primăvara?

  — Te plimbi pe câmp, singură, într-o zi de primăvară şi vine spre tine un ursuleţ cu blana catifelată şi ochii sclipitori şi-ţi spune: „Bună, domnişoară! N-ai vrea să ne dăm de-a rostogolul împreună?” Tu şi ursuleţul vă petreceţi toată ziua unul în braţele celuilalt, rostogolindu-vă pe panta acoperită cu trifoi. Frumos, nu?

  — Da, foarte frumos. Superb!

  — Cam aşa te plac eu pe tine.

  — E cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit vreodată, spuse Midori, cuibărindu-se la pieptul meu. Dacă mă placi atât de mult, înseamnă că o să faci tot ce te rog şi nu te înfurii.

  — Nu, nu mă-nfurii.

  — Şi o să ai mereu grijă de mine.

  — Sigur că o să am, am spus eu, mângâindu-i părul scurt. Nu te-ngrijora, o să fie totul bine.

  — Dar îmi este frică, zise Midori.

  O ţineam în braţe, uşor, şi imediat după aceea i-am văzut umerii ridicându-se şi coborând şi i-am auzit respiraţia regulată. Adormise. M-am dat jos din pat, m-am dus la bucătărie şi am băut o bere. Nu îmi era deloc somn, aşa că m-am gândit să citesc o carte, dar n-am găsit nimic ca lumea. Am vrut să mă întorc în camera lui Midori, dar îmi era teamă să nu o trezesc, scotocind după vreo carte.

  Am stat acolo, cu privirile în gol, sorbindu-mi berea şi deodată mi-am dat seama că mă aflam într-o librărie. Am coborât, am aprins lumina şi am început să caut prin rafturile cu cărţi. Nu mă atrăgea nimic, majoritatea le citisem, dar voiam neapărat să citesc ceva. Până la urmă am luat Sub roţi de Hermann Hesse, un exemplar cam decolorat, care zăcea probabil de multă vreme pe raftul acela, în aşteptarea unui cumpărător. Am pus banii pentru carte pe tejghea, considerându-i o neînsemnată contribuţie la reducerea inventarului librăriei Kobayashi.

  Am stat la masa din bucătărie, am băut bere şi am citit. Prima oară citisem cartea în anul în care intrasem la gimnaziu. Acum, după opt ani, o reciteam, în bucătăria unei fete, în toiul nopţii, îmbrăcat în pijamaua, cam mică pentru mine, a tatălui ei decedat. Straniu. Dacă n-ar fi fost împrejurările acelea ciudate, probabil că n-aş fi recitit Sub roţi.

  Cartea era puţin cam siropoasă, dar destul de bine scrisă. Mi-a făcut plăcere să o răsfoiesc pe îndelete, chiar într-o librărie, în tăcerea nopţii. Pe unul dintre rafturile din bucătărie am zărit o sticlă prăfuită, cu coniac. Mi-am turnat puţin în ceşcuţa de cafea şi am băut. O căldură plăcută mi-a învăluit tot corpul, dar somnul nu mi se lipea de gene.

  Am intrat la Midori în cameră înainte de ora trei să văd ce face. Dormea profund. Fusese probabil foarte obosită. Neoanele magazinelor de peste drum aruncau în cameră o lumină albă, asemenea celei trimisă de razele lunii, dar Midori era cu spatele la fereastră. Nu i se mişca nici măcar un muşchi, lăsându-mi impresia că e o stană de piatră. M-am apropiat de ea şi i-am auzit respiraţia regulată. Dormea exact ca tatăl ei.

  Geamantanul pe care-l luase în excursie stătea lângă pat, haina cea albă, pe spătarul unui scaun, lucrurile de pe birou erau frumos aranjate, iar pe peretele din spatele acestuia atârna un calendar Snoopy. Am privit pe geam la magazinele de duzină de peste drum – toate aveau obloanele trase. Roţile tirurilor străpungeau liniştea nopţii, din când în când, iar automatele din faţa magazinului de băuturi erau parcă singurele semne în aşteptarea zorilor. M-am întors în bucătărie, mi-am mai turnat nişte coniac şi am continuat să citesc Sub roţi.

  Când am terminat de citit, se luminase deja de ziuă. Mi-am făcut o cafea, am căutat o hârtie şi un pix şi i-am lăsat lui Midori un bileţel: „Ţi-am băut din coniac şi am cumpărat romanul Sub roţi. S-a făcut lumină şi plec acasă. La revedere”. Am ezitat puţin, dar pe urmă am adăugat: „Eşti tare drăguţă când dormi”. Mi-am spălat ceaşca de cafea, am stins lumina de la bucătărie, am coborât, am ridicat uşor oblonul şi am ieşit. Mi-era teamă să nu mă vadă vreun vecin, dar nu era nimeni pe străzi la ora şase dimineaţa. Doar ciorile stăteau de veghe, pe acoperişuri, supraveghind parcă strada pustie. Am mai aruncat o privire spre perdeaua roz pal de la fereastra lui Midori, am luat-o pe jos spre gară, m-am urcat în tren, am mers până la capăt de linie şi apoi iar pe jos, până la cămin. Găsind pe drum un restaurant mic, deschis, am mâncat orez, supă, legume murate şi ouă-ochiuri. Ajuns la cămin, am luat-o prin spate, am bătut la fereastra lui Nagasawa, mi-a deschis imediat şi am intrat pe acolo.

  — Cafea? a întrebat el.

  — Nu, mulţumesc.

  M-am dus la mine în cameră, m-am spălat pe dinţi, mi-am scos pantalonii, m-am băgat în aşternut şi am închis ochii. Am adormit imediat – un somn adânc, fără vise.

  Îi scriam lui Naoko săptămânal şi ea îmi răspundea din când în când. Nu-mi scria scrisori lungi şi începuse deja să-mi vorbească despre dimineţile şi serile reci de noiembrie.

  Te-ai întors la Tokyo exact în momentul când toamna îşi intra în drepturi, aşa că mi-e greu să-ţi spun dacă golul pe care-l simt în sufletul meu este din pricina plecării tale sau din cauza schimbării anotimpului. Am vorbit cu Reiko despre tine tot timpul. M-a rugat să te salut din partea ei. Este extrem de drăguţă cu mine. Nu cred că aş fi rezistat aici dacă n-aş fi avut-o pe ea. Mai plâng când sunt tristă. Reiko spune că plânsul face bine, dar te asigur că tristeţea doare. Când mă simt singură, nopţile, stau de vorbă cu morţii – Kizuki, sora mea. Şi ei sunt singuri şi simt nevoia să vorbească cu cineva. Vocile lor îmi răsună în urechi precum suspinul copacilor bătuţi de vântul nopţii.

  Deseori recitesc scrisorile tale noaptea, când sunt tristă. Nu înţeleg o seamă de lucruri care se petrec în lumea de afară, dar ceea ce îmi scrii tu mă linişteşte. Ciudat! De ce-o fi aşa pe lumea aceasta? Citesc şi recitesc scrisorile tale, le citeşte şi Reiko de nenumărate ori, apoi vorbim despre ce citim în ele. Mi-a plăcut foarte mult ce mi-ai scris în legătură cu tatăl lui Midori. Aşteptăm cu nerăbdare scrisorile tale săptămânale, ele sunt singura noastră alinare într-un loc ca acesta… de fapt, singura noastră bucurie.

  Îmi fac mereu timp să-ţi scriu, numai că o dată aflată în faţa foii de hârtie, încep să mă simt deprimată, mi se face inima cât un purice. Am depus eforturi disperate să-ţi scriu această scrisoare şi numai pentru că m-a certat Reiko că nu ţi-am scris. Te rog să nu mă înţelegi greşit. Aş vrea să-ţi spun o mulţime de lucruri, dar nu sunt capabilă să le aştern pe hârtie şi de aceea îmi este cumplit de greu să-ţi scriu.

  Midori pare o persoană foarte interesantă, iar din ceea ce deduc eu din scrisorile tale, aş îndrăzni să afirm că este îndrăgostită de tine. Când i-am spus asta lui Reiko, ea a reacţionat cam aşa: „Mi se pare normal. Şi eu sunt îndrăgostită de Watanabe”. Culegem ciuperci, castane şi mâncăm în fiecare zi… chiar în fiecare zi… orez cu castane, orez cu ciuperci de pădure, dar mâncăm cu poftă şi nu ne plictisim niciodată de ele. Reiko mănâncă tare puţin, deoarece pentru ea ţigările sunt mai importante. Păsările şi iepurii sunt bine.

  La revedere.

  La trei zile după ce am împlinit douăzeci de ani, am primit un pachet de la Naoko. În el am găsit o scrisoare şi un pulover pe gât, de culoarea strugurilor negri.

  La mulţi ani! Îţi doresc multă fericire la cea de a douăzecea aniversare a vieţii tale. De la a mea a trecut aproape un an şi sunt mai amărâtă ca oricând, dar îmi doresc din tot sufletul să fii tu fericit pentru amândoi. Vorbesc serios. Am tricotat puloverul împreună cu Reiko, pentru că dacă l-aş fi făcut singură, ar fi fost gata de Ziua îndrăgostiţilor. Partea tricotată frumos este a lui Reiko, cea urâtă este a mea. Reiko se pricepe la orice şi uneori mi-e ciudă pe mine când mă uit la ea. Te rog să mă crezi că nu este nici măcar un singur lucru pe lumea aceasta pe care să-l fac foarte bine.

  La revedere. Sănătate.

  Am găsit şi un bileţel de la Reiko.

  Ce mai faci? Poate că Naoko înseamnă pentru tine fericirea pe pământ, dar pentru mine este doar o fată stângace. Am reuşit, totuşi, să terminăm puloverul la timp. E drăguţ, nu? Noi am ales culoarea şi modelul. La mulţi ani!

  Capitolul al zecelea.

  Amintirile pe care mi le stârneşte anul 1969 îmi apasă greu sufletul. Am impresia că o mocirlă vâscoasă şi urâtă era gata să-mi înghită atunci încălţămintea la fiecare pas pe care-l făceam. Înaintam, epuizat, prin mocirlă, iar în faţa şi în spatele meu nu se vedea decât o nesfârşită mlaştină întunecată.

  Timpul se scurgea şi el în ritmul paşilor mei şovăitori. Cei din jurul meu o luaseră cu mult înainte, dar eu băteam pasul pe loc, târându-mă prin mlaştină. Lumea se schimba radical. Moartea-l luase cu ea pe John Coltrane, care a fost urmat apoi de alţii. Se anunţau schimbări revoluţionare – de parcă ne aştepta la fiecare colţ de stradă câte una —, dar nu s-a întâmplat mare lucru, deoarece schimbările nu au fost de fond, ci doar de formă. Zilele erau toate la fel pentru mine. Nu îndrăzneam nici măcar să ridic privirile, pentru că trebuia să le ţin aţintite pe mlaştina nesfârşită din faţa ochilor mei. Puneam jos piciorul drept şi îl ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul şi-l ridicam pe dreptul, fără să ştiu unde mă aflu, fără să ştiu măcar dacă merg în direcţia cea bună. Ştiam doar că trebuia să merg undeva, că trebuia să înaintez pas cu pas.

  Împlinisem douăzeci de ani, toamna a cedat locul iernii, dar în viaţa mea nu s-a petrecut nici o schimbare semnificativă. Mergeam la ore fără nici o tragere de inimă, lucram trei seri pe săptămână la magazinul de discuri, reciteam din când în când Marele Gatsby, iar duminica îmi spălam rufele şi îi scriam scrisori lungi lui Naoko. Uneori mai ieşeam cu Midori la restaurant, la grădina zoologică sau la vreun film. Librăria Kobayashi s-a vândut conform planului, iar Midori şi sora ei s-au mutat într-un apartament cu două camere lângă staţia de metrou Myogadani. Midori spunea că se va muta, singură, când se va căsători sora ei. M-au invitat şi pe mine o dată la masa de prânz ca să le văd apartamentul. Fiind luminos şi frumos, lui Midori îi plăcea mult mai mult acolo decât în fosta librărie Kobayashi.

  Nagasawa mă mai invita uneori în oraş, dar întotdeauna găseam altceva de făcut şi-l refuzam. Nu aveam pur şi simplu chef, nu pentru că nu m-aş fi culcat cu fete, ci pentru că mi se părea prea complicat tot procesul în sine: băutul în oraş, căutatul fetelor potrivite, vorbitul cu ele, mersul la hotel. Îl admiram pe Nagasawa pentru că era capabil să-şi continue ritualul, fără să se sature de el. Poate au avut ecou în mintea mea şi vorbele lui Hatsumi, dar mă simţeam mai fericit dacă stăteam acasă şi mă gândeam la Naoko decât dacă ieşeam în oraş să mă culc cu nişte necunoscute. Senzaţia provocată de degetele lui Naoko, acolo, în iarbă, era încă teribil de vie.

  I-am scris lui Naoko la începutul lui decembrie, să o întreb dacă ar vrea să-i fac o vizită în vacanţa de iarnă. Mi-a răspuns Reiko, spunându-mi că ar fi încântate să mă vadă, că Naoko avea momentan probleme cu scrisul şi mă ruga să nu mă îngrijorez pentru că i se mai întâmpla, uneori, aşa ceva.

  Când a început vacanţa, mi-am îndesat lucrurile în rucsac, mi-am încălţat cizmele şi am plecat spre Kyoto. Doctorul cel straniu avusese dreptate – munţii acoperiţi de zăpadă erau incredibil de frumoşi. Ca şi la vizita anterioară, am dormit două nopţi în acelaşi apartament cu Naoko şi Reiko, am petrecut trei zile făcând cam aceleaşi lucruri ca şi prima oară. Când apunea soarele, Reiko cânta la chitară şi stăteam toţi trei de vorbă. În loc de picnic, de data aceasta ne-am distrat cu schiurile. Eram frânţi şi transpiraţi după o oră de schiat pe munte. Cum ne făceam puţin timp liber, dădeam cu toţii o mână de ajutor la curăţatul zăpezii. Doctorul cel ciudat, domnul Miyata, a venit iar la masa noastră într-o seară şi ne-a explicat de ce degetul mijlociu de la mână este mai lung decât arătătorul, în timp ce la picior situaţia este exact inversă. Portarul, Omura, mi-a vorbit iar despre carnea de porc din Tokyo. Reiko s-a bucurat teribil de discurile pe care i le-am adus de la oraş. A transcris câteva melodii pe partituri şi apoi le-a interpretat la chitară.

  Naoko era şi mai puţin vorbăreaţă decât fusese prima oară. Când eram toţi trei împreună, stătea doar pe canapea şi zâmbea. Vorbea Reiko şi pentru ea.

  — Nu te-ngrijora, îmi spunea Naoko. Mă aflu într-unui din momentele când prefer să vă ascult decât să vorbesc.

  Reiko şi-a făcut de lucru pe-afară ca să mă lase singur cu Naoko. I-am sărutat gâtul, umerii şi sânii, iar ea mi-a provocat orgasmul, cu degetele ei, ca şi data trecută. Am ţinut-o apoi în braţe, strâns, şi i-am spus că am trăit două luni cu senzaţia pe care mi-o lăsase data trecută şi că m-am masturbat gândindu-mă la ea.

  — Nu te-ai culcat cu nici o fată? m-a întrebat ea.

  — Nici măcar una.

  — Bine, atunci o să-ţi mai las o amintire.

  S-a lăsat mai jos, mi-a sărutat penisul şi apoi l-a luat în gură, plimbându-şi limba pe el. Părul ei lung şi drept se unduia pe burta mea cu fiecare mişcare a buzelor. Am ejaculat a doua oară.

  — O să ţii minte ce ţi-am făcut? a întrebat.

  — Bineînţeles, am zis. O să ţin minte toată viaţa. Am ţinut-o strâns în braţe. Mi-am băgat mâna în chiloţii ei şi i-am atins vaginul uscat, dar Naoko a dat din cap şi mi-a îndepărtat mâna. Am rămas îmbrăţişaţi, fără să scoatem vreun cuvânt.

  — La sfârşitul anului şcolar intenţionez să plec din cămin şi să-mi caut un apartament, am zis. M-am săturat de viaţa de cămin. Dacă o să muncesc în continuare, o să reuşesc să mă descurc. N-ai vrea să vii să stai cu mine la Tokyo, aşa cum ţi-am mai sugerat şi altădată?

  — Îţi mulţumesc mult. Sunt foarte fericită că te gândeşti la mine şi-mi faci astfel de propuneri, spuse Naoko.

  — Nu vreau să spun că e rău aici. E linişte, mediul ambiant este perfect şi Reiko este o persoană minunată, dar nu e un loc în care să stai prea multă vreme. E făcut pentru şederi lungi şi nu e cazul tău. Cu cât stai mai mult aici, cu atât o să-ţi fie mai greu să pleci.

  Naoko şi-a întors capul spre fereastră, fără să spună nimic. Nu se vedea decât zăpadă. Zăpadă şi iar zăpadă. Norii groşi atârnau greu şi singurul spaţiu neacoperit de zăpadă era cel dintre nori şi pământ.

  — Ai tot timpul să te gândeşti, am spus eu. Orice s-ar întâmpla, mă mut la sfârşitul lunii martie. Dacă te hotărăşti să vii la mine, te aştept oricând cu braţele deschise.

  Naoko a dat din cap. Am îmbrăţişat-o, uşor, de parcă aş fi ţinut în mâini un bibelou fragil, iar ea şi-a pus mâinile pe după umerii mei. Eram în pielea goală, Naoko avea pe ea doar chiloţii albi. Trupul ei era atât de frumos, încât l-aş fi privit toată ziua fără să mă satur.

  — De ce nu mă excit? întrebă Naoko cu glas încet. Mi s-a întâmplat doar atunci… unica dată din viaţă… În ziua în care am împlinit douăzeci de ani, în aprilie… În noaptea când m-ai ţinut în braţe. Ce se întâmplă oare cu mine?

  — E doar o problemă psihică. Ai răbdare, o să treacă.

  — Am numai probleme psihice, spuse Naoko. Ce se întâmplă dacă nu mă mai fac niciodată bine, dacă nu o să mă pot culca cu tine? O să continui să mă iubeşti? O să-ţi fie suficiente doar degetele şi buzele sau o să-ţi rezolvi problemele culcându-te cu alte fete?

  — Sunt optimist din naştere, am zis.

  Naoko s-a ridicat în pat, şi-a pus un tricou şi peste el o cămaşă groasă, iar apoi şi-a tras pantalonii pe ea. M-am îmbrăcat şi eu.

  — Lasă-mă să mă mai gândesc şi o să te gândeşti şi tu, spuse Naoko.

  — Bine. Buzele… să ştii că au fost absolut grozave!

  Naoko s-a înroşit uşor şi mi-a zâmbit.

  — La fel spunea şi Kizuki, mărturisi ea.

  — Aveam gusturi şi păreri asemănătoare, am subliniat eu, cu un zâmbet.

  Ne-am aşezat la masa din bucătărie, faţă-n faţă, am băut cafea şi am vorbit despre vremuri trecute. A început să povestească mai multe despre Kizuki, cu toate că se poticnea şi-şi alegea cu greu cuvintele. Din când în când ningea, apoi iar se oprea, dar cerul nu s-a înseninat deloc în cele trei zile cât am stat acolo. La plecare, i-am spus că intenţionez să o vizitez iar în martie. Am mai strâns-o o dată în braţe, aşa îmbrăcat, şi am sărutat-o pe buze.

  — La revedere! zise Naoko.

  — un an ce punea capăt adolescenţei mele, un an ce avea să-mi poarte paşii spre o nouă mlaştină. Am dat examenele de sfârşit de an şi le-am trecut destul de bine. Dacă n-ai ce face şi te duci tot timpul la cursuri, n-ai cum să nu iei examenele, chiar dacă nu mai înveţi în preajma lor.

  La cămin au fost câteva probleme serioase. Nişte indivizi, care făceau parte dintr-un grup de activişti suspecţi, au păstrat coifurile şi bastoanele de fier în camerele lor. S-au luat la harţă cu gardienii campusului, conduşi de şeful căminului şi, ca urmare, doi au fost răniţi şi şase daţi afară din cămin. Incidentul a avut urmări multă vreme, dând naştere la neînţelegeri zilnice. Atmosfera din cămin era apăsătoare şi toată lumea era cu nervii în pioneze. Era cât pe-aci s-o încasez şi eu de la unul din gardieni, dar a intervenit Nagasawa şi a aplanat scandalul. În orice caz, sosise momentul să-l dau naibii de cămin.

  După ce mi-am dat majoritatea examenelor, am început să-mi caut, serios, un apartament. După o săptămână de căutări, am găsit locul potrivit, undeva în apropierea templului Kichijoji. Locuinţa nu era amplasată foarte convenabil din punct de vedere al mijloacelor de transport, dar era totuşi casă – şi stăteam complet separat. Un adevărat chilipir! Probabil că fusese cândva un fel de magazie, dar se afla într-un colţ al curţii, separată de clădirea principală printr-o grădină lăsată în paragină. Proprietarul folosea poarta din faţă, iar eu pe cea din spate, simţind astfel că nu o să-mi stea nimeni în coaste. Aveam o cameră rezonabilă, o bucătărie mică şi o toaletă, iar dulapul din perete era incredibil de încăpător. Avea chiar şi o verandă ce dădea spre grădină. Proprietarii, mai în vârstă, erau foarte drăguţi. Au închiriat respectiva cameră cu anexele ei la un preţ mult mai mic decât cel de pe piaţă, în ideea că la anul urma probabil să se mute nepotul lor la Tokyo şi atunci chiriaşul trebuia să părăsească locuinţa. M-au asigurat că pot să fac ce-mi place şi că nu se vor băga în viaţa mea.

  Nagasawa m-a ajutat la mutat. A reuşit să împrumute o camionetă ca să-mi car lucrurile şi, aşa cum îmi promisese, mi-a dat frigiderul, televizorul şi termosul cel mare. Probabil că el nu mai avea nevoie de ele, dar mie îmi prindeau foarte bine. El urma să se mute peste două zile, undeva în Mita.

  — S-ar putea să nu ne mai vedem multă vreme, spuse el, aşa că rămâi sănătos. Sunt sigur că o să ne întâlnim în cine ştie ce loc ciudat peste ani de zile.

  — Abia aştept, am zis.

  — Atunci când am schimbat fetele între noi, să ştii că cea urâţică era mai bună.

  — De acord, am spus eu, râzând. Nagasawa, te rog să ai grijă de Hatsumi. Nu găseşti fete ca ea pe toate drumurile şi să ştii că e mai fragilă decât pare.

  — Da, ştiu. De aceea mă gândeam să pui tu mâna pe ea după ce plec eu. Voi doi v-aţi înţelege minunat.

  — Nu glumesc!

  — Glumesc eu! zise Nagasawa. Oricum, să fii fericit! Am senzaţia că te vor aştepta multe clipe grele, dar ştiu că eşti un ticălos încăpăţânat şi le vei birui pe toate. Te superi dacă-ţi dau un sfat?

  — Nu, normal.

  — Nu te mai autocompătimi, zise el. Numai cretinii fac aşa ceva.

  — Bine, o să am grijă!

  Am dat mâna şi ne-am despărţit, el pornind spre lumea lui nouă, eu întorcându-mă la mlaştina mea.

  La trei zile după ce m-am mutat, i-am scris lui Naoko. I-am descris casa şi i-am mărturisit că mă simt excepţional departe de toţi idioţii aceia din cămin. Începeam o viaţă nouă într-o stare de spirit nouă.

  Fereastra dă spre o curte mare, folosită ca loc de întrunire pentru toate pisicile din cartier. Când am timp, îmi place să mă întind pe verandă şi să le privesc. Nu prea ştiu exact câte sunt în total, dar se adună foarte multe. Fac plajă grupuri-grupuleţe. Nu cred că sunt încântate că mă au pe mine locatar, dar când le-am aruncat o bucată de brânză veche, s-au apropiat câteva de ea şi au adulmecat-o. Probabil că o să ne împrietenim în curând. Este printre ele şi un motan vărgat cu urechile pe jumătate mâncate. Nici nu ştii cât de mult seamănă cu fostul meu şef de cămin şi din clipă-n clipă aştept parcă să înalţe steagul.

  Stau destul de departe de facultate, dar după ce încep specializările, nu voi mai avea multe ore dimineaţa, aşa că nu o să fie chiar atât de greu. Poate chiar reuşesc să mai citesc câte ceva în tren. Tot ce mi-a mai rămas de făcut este să-mi găsesc o slujbă de trei-patru zile pe săptămână prin apropiere şi atunci o să pot reveni la răsucirea arcului. Nu vreau să crezi că te presez, dar luna aprilie e o lună bună pentru a începe ceva şi rămân la părerea mea că cel mai înţelept lucru pe care l-am putea face ar fi să stăm împreună. Tu te-ai putea întoarce la facultate, dacă lucrurile merg bine. Dacă nu vrei să stăm împreună, îţi caut un apartament prin apropiere. Ar fi foarte important pentru noi să fim unul lângă altul în permanenţă. Nu trebuie neapărat să o facem acum, primăvara, o putem lăsa şi pentru la vară dacă ţie îţi convine mai mult. Scrie-mi şi mie, te rog, ce ai de gând să faci.

  O vreme aş vrea să lucrez mai mult ca să pot să-mi cumpăr tot ce-mi trebuie în casă: oale, cratiţe, farfurii şi alte nimicuri de-astea. Am nevoie de aşa ceva, acum că locuiesc singur. În martie o să fiu liber şi vreau neapărat să vin să te văd. Când îţi convine? O să-mi leg drumurile şi o să vizitez şi Kyoto atunci. Aştept cu nerăbdare răspunsul tău.

  Mi-am petrecut două sau trei zile prin magazinele de lângă Kichijoji pentru a-mi cumpăra cele necesare şi apoi am început să-mi gătesc singur. Mi-am procurat nişte scânduri ca să-mi fac un birou, atât pentru studiu, cât şi pentru masă. Mi-am confecţionat nişte rafturi în bucătărie şi am cumpărat tot felul de condimente. O pisicuţă albă, în vârstă de vreo şase luni, s-a ataşat de mine şi venea să-i dau de mâncare. Am botezat-o Pescăruş.

  După ce m-am aranjat cât de cât, am pornit în căutarea unui serviciu şi am găsit ceva, temporar, ca ajutor de zugrav. Luam bani frumoşi, dar munca era ucigătoare şi mi se învârtea capul de la mirosul de dizolvant. În fiecare seară, după ce îmi terminam treaba, mâneam la un birt ieftin, beam o bere, mă duceam acasă şi mă jucam cu pisica. Apoi mă culcam şi dormeam buştean. Au trecut două săptămâni fără să primesc vreun răspuns de la Naoko.

  Într-o zi, pe când zugrăveam, mi-a venit în minte Midori. Mi-am dat seama că nu mai luasem legătura cu ea de aproape trei săptămâni şi că nici măcar nu am anunţat-o că m-am mutat. Îi spusesem în treacăt, odată, că aveam de gând să mă mut, dar asta a fost tot.

  Am intrat într-o cabină telefonică şi am sunat la Midori acasă. Persoana care a răspuns era probabil sora ei. M-am prezentat, mi-a zis să aştept puţin, dar Midori nu a răspuns la telefon.

  Apoi, sora ei sau cine o fi fost persoana respectivă a luat iar receptorul şi mi-a spus:

  — Midori mă roagă să vă transmit că e prea supărată pe dumneavoastră ca să vă vorbească. De când v-aţi mutat n-aţi mai dat nici un semn de viaţă, nu-i aşa? Nici măcar nu i-aţi spus unde staţi! Acum e supărată foc şi dacă se supără, nu îi trece prea repede. E ca un animal sălbatic.

  — Sunteţi drăguţă să mi-o daţi totuşi la telefon? Aş vrea să-i explic…

  — Mi-a spus că nu vrea să audă nici o explicaţie.

  — Aş putea să vă explic dumneavoastră? Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez, dar sunteţi amabilă să mă ascultaţi şi apoi să-i transmiteţi ce v-am spus?

  — În nici un caz! Explicaţi-i singur! Ce fel de bărbat sunteţi? E treaba dumneavoastră, aşa că descurcaţi-vă!

  Văzând că nu-mi acordă nici o şansă, i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. Îmi dădeam foarte bine seama că nu o puteam învinui pe Midori pentru că s-a supărat, dar pur şi simplu am uitat de ea… fiind prea ocupat cu mutatul, aranjatul, cumpărăturile şi apoi cu munca de zugrav, pentru a face rost de bani. Nici măcar la Naoko n-am avut timp să mă gândesc. Aşa mi se întâmpla întotdeauna – când mă concentram pe câte ceva, uitam de toate celelalte.

  M-am gândit apoi la ce-aş fi simţit eu dacă lucrurile ar fi stat invers, adică dacă Midori s-ar fi mutat şi nu ar fi dat nici un semn de viaţă timp de trei săptămâni. Probabil că m-aş fi simţit jignit… şi încă rău. Nu eram amanţi, e-adevărat, dar eram mai deschişi unul faţă de celălalt decât dacă am fi fost iubiţi. Eram tare mâhnit. Ce îngrozitor e să răneşti, fără să vrei, sentimentele cuiva la care ţii!

  De îndată ce am ajuns acasă, m-am aşezat la biroul meu cel nou şi i-am scris lui Midori. I-am povestit, cinstit, tot ce simţeam şi mi-am cerut scuze pentru neglijenţă, fără să-i dau explicaţii suplimentare. Am menţionat că mi-era dor de ea şi că o aşteptam să vină să-mi vadă casa. Am rugat-o să-mi scrie şi am trimis scrisoarea expres.

  N-am primit nici un răspuns.

  Ciudat început de primăvară. Mi-am petrecut toată vacanţa aşteptând scrisori. Nu am plecat în nici o excursie, nu m-am dus să-mi văd părinţii, nu m-am angajat temporar în altă parte pentru că nu ştiam când o să primesc scrisoarea de la Naoko în care să-mi ceară să mă duc să o văd. Îmi petreceam după-amiezele prin apropiere de templul Kichijoji, mergând la cinematografe la care rulau două filme consecutiv sau citind într-o cafenea în care se cânta jazz. Nu mă întâlneam cu nimeni, nu vorbeam cu nimeni. O dată pe săptămână îi scriam lui Naoko, dar niciodată nu am insistat să-mi răspundă, pentru că nu voiam să o presez. I-am scris despre slujba găsită, despre Pescăruş, despre florile de piersic din grădină, despre amabilitatea vânzătoarei de tôfu28, despre nesuferita de proprietăreasă a birtului, despre mâncărurile pe care mi le preparam singur. N-am primit nici un răspuns.

  Când mă săturam de citit sau de ascultat muzică, lucram prin grădină. Am împrumutat de la proprietar o greblă, o mătură, foarfece de grădină şi pliveam sau tundeam tufişurile. Nu mi-a luat prea mult timp ca să fac grădina să arate bine. O dată, m-a invitat proprietarul să bem un ceai la el, pe verandă, şi am stat multişor de vorbă, ronţăind osenbe29. Mi-a povestit că, după ce s-a pensionat, a mai lucrat o vreme la o agenţie de asigurări, dar a renunţat cu doi ani în urmă, iar acum trăieşte liniştit, fără să se mai agite. Casa şi terenul aparţineau familiei de foarte multă vreme, copiii lui au crescut şi sunt pe la casele lor, aşa că îşi poate trage sufletul în tihnă. De aceea, el şi soţia lui aveau timp să călătorească.

  — Grozav! am exclamat eu.

  — Nu-i chiar aşa, spuse el. Nu mă dau în vânt după excursii, aş prefera să lucrez.

  Grădina ajunsese în paragină, mi-a explicat el apoi, pentru că nu a găsit un grădinar ca lumea, iar el făcuse o alergie urâtă care-l împiedica până şi să tundă iarba. După ce am terminat de băut ceaiul, m-a dus într-o magazie şi mi-a arătat o mulţime de obiecte vechi, pe care nu le mai folosea nimeni, şi m-a îndemnat să iau de acolo orice aveam nevoie. Magazia era într-adevăr înţesată cu tot felul de lucruri: o cadă veche, mare, una mică, pentru copii, bâte de baseball, o bicicletă, o măsuţă cu două scaune, o oglindă, o chitară.

  — Aş vrea să mi le împrumutaţi pe acestea, dacă nu vă deranjează.

  — Te rog, ia ce doreşti, spuse el.

  Am pierdut o zi întreagă să pun bicicleta la punct: am curăţat-o de rugină, am uns-o, i-am umflat cauciucurile, i-am reglat rulmenţii şi am dus-o la un atelier ca să-i înlocuiască lanţul. După ce am terminat, arăta ca nouă. Apoi am curăţat de praf măsuţa şi i-am aplicat un strat nou de lac. Am înlocuit coardele chitarei şi am încleiat o porţiune ce se desprinsese. Cu o periuţă de sârmă, am frecat rugina de pe cuiele de acordare şi le-am reglat. Chitara nu arăta grozav, dar cel puţin am aranjat-o şi am acordat-o. Mi-am dat seama că nu mai pusesem mâna pe o chitară din anii de liceu. M-am aşezat pe verandă şi am interpretat melodia Up on the Roof a formaţiei Drifter, pe care o cântam mereu când eram elev. Am fost surprins să constat că încă mi-o aminteam bine.

  Din scândurelele rămase, mi-am făcut o cutie poştală. Am vopsit-o în roşu, mi-am scris numele pe ea şi am pus-o în faţa uşii. Până la data de 3 aprilie, singura scrisoare care mi-a onorat cutia a fost cea trimisă la cămin şi de-acolo, la noua adresă. Am găsit în plic o notiţă care îmi anunţa întrunirea cu foştii colegi de clasă din liceu. Era ultimul lucru pe care mi-l doream la ora aceea. Era clasa în care fusese şi Kizuki. Am aruncat plicul la coş.

  În ziua de 4 aprilie, după-amiaza, am găsit o scrisoare de la Reiko Ishida. Am tăiat plicul, frumos, cu foarfecă şi m-am dus pe verandă să o citesc pe îndelete. Aveam presentimentul că nu mă aşteaptă veşti bune şi nu m-am înşelat.

  Scrisoarea fusese scrisă pe data de 31 martie şi Reiko se scuza că nu mi-a răspuns mai devreme. Naoko s-a tot străduit să-mi scrie, spunea ea, dar n-a reuşit niciodată să ducă o scrisoare până la capăt. Reiko se oferise să răspundă la scrisori, atrăgându-i atenţia lui Naoko că nu e frumos să nu dea nici un semn de viaţă, dar Naoko spunea de fiecare dată că va scrie ea, pentru că era treaba ei.

  De aceea am întârziat atât de mult cu răspunsul. Te rog din suflet să mă ierţi.

  Îmi imaginez cât ţi-a fost de greu să aştepţi scrisoarea lui Naoko o lună încheiată, dar, crede-mă, nici lui Naoko nu i-a fost bine. Încearcă să înţelegi prin ce trece. Trebuie să mărturisesc cinstit că nu o duce deloc bine cu sănătatea. Şi-a dat toată silinţa să îşi revină, dar rezultatele nu se arată mulţumitoare.

  Privind în urmă, realizez acum că primul simptom al bolii ei s-a manifestat prin neputinţa de a scrie scrisori. Asta s-a întâmplat la sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie. Apoi a început să audă voci. De câte ori se apuca de o scrisoare, auzea persoane vorbindu-i şi îi era imposibil să mai continue. Vocile o împiedicau să-şi aleagă cuvintele potrivite. Nu mi s-a părut foarte grav până la a doua ta vizită, aşa că nu am acordat prea multă atenţie acestui aspect. La bolnavii psihic, simptomele revin mereu, mai mult sau mai puţin accentuat, dar la ea s-au agravat după plecarea ta. Acum, de exemplu, îi este greu chiar să poarte o conversaţie banală. Nu-şi găseşte cuvintele şi din pricina aceasta este dezorientată – dezorientată şi speriată. Apoi, „lucrurile” pe care le aude sunt tot mai grave. Stăm zilnic de vorbă cu ea, eu şi doctorul. Încercăm să înţelegem toţi trei ce anume s-a întâmplat, unde este buba cea mare. Eu am fost de părere să te chemăm şi pe tine la aceste întruniri ale noastre şi doctorul a fost de acord, dar Naoko s-a opus. Motivul ei a fost următorul: „Vreau să fiu frumoasă când îl întâlnesc”. I-am spus că nu asta contează şi că cel mai important lucru era să se facă bine repede şi am încercat să mai insist, dar nu a vrut să cedeze sub nici o formă.

  Cred că ţi-am mai spus că acesta nu este un spital de boli mintale. E adevărat că avem specialişti aici şi se fac tratamente, dar terapia intensivă e cu totul altceva. Sanatoriul acesta este bun pentru mediul ambiant pe care-l creează, astfel ca fiecare pacient să-şi dorească să se facă bine singur, dar nu se pune problema unui tratament medical. Asta înseamnă că, dacă starea lui Naoko se înrăutăţeşte, o vor transfera la un spital. M-ar durea sufletul să se întâmple aşa ceva, dar nu avem încotro. Normal că se poate întoarce aici, să zicem „în permisie”, dar cel mai bun lucru ar fi să se vindece complet în spital. Te asigur că facem tot ce ne stă în puteri şi Naoko îşi dă şi ea silinţa să coopereze. Cel mai bun lucru pe care tu-l poţi face între timp este să te rogi pentru sănătatea ei şi să-i trimiţi în continuare scrisori.

  Reiko Ishida.

  După ce-am terminat de citit scrisoarea, am rămas pe verandă, privind grădina învăluită în prospeţimea primăverii. Un cireş bătrân îşi etala florile în toată splendoarea lor. Briza uşoară conferea tuturor lucrurilor un contur estompat. Pescăruş a apărut şi el de pe undeva şi după ce a zgâriat de câteva ori scândurile verandei, s-a culcat lângă mine.

  Ştiam că trebuie să mă gândesc la ceva serios, dar nu îmi dădeam seama la ce anume şi, ca să fiu cinstit, era ultimul lucru pe care doream să-l fac. Venea el timpul când trebuia să pun ordine în gândurile mele, dar nu voiam să mă gândesc la nimic acum. Mi-am petrecut multă vreme rezemat de stâlpul verandei, privind grădina şi mângâindu-l pe Pescăruş. Mă simţeam epuizat. Soarele era la asfinţit şi umbrele albăstrui se conturau tot mai puternic. Pescăruş dispăru, dar eu nu mă mai săturam de florile de cireş care, în lumina pală a amurgului, îmi lăsau impresia că sunt gata să explodeze, asemenea bubelor supurânde ce stau să plesnească. În momentul acela grădina se umplu de un miros dulceag, greoi, de carne putrezită şi atunci m-am gândit la Naoko. Trupul ei frumos îmi plutea în faţa ochilor, culcat, în întuneric şi muguri infiniţi răsăreau din pielea ei catifelată… muguri verzi ce tremurau uşor din pricina brizei aproape imperceptibile. De ce era bolnav un astfel de trup? mă întrebam eu. De ce nu o lăsau mugurii aceia în pace pe Naoko?

  Am intrat în casă, am tras perdelele, dar n-am scăpat nici acolo de miresmele primăverii. Învălui-seră totul în jur, dar eu nu eram capabil să simt decât miros de putrefacţie şi am început să urăsc primăvara, presimţind că ea nu-mi va aduce nimic bun. Uram durerea surdă ce o stârnise în sufletul meu. Nu mai simţisem atâta ură în viaţa mea.

  Am petrecut apoi trei zile ciudate, cu senzaţia că nu fac altceva decât să mă plimb pe fundul mării. Nu prea auzeam ce mi se spunea şi nici lumea nu părea să înţeleagă ce zic eu. Trupul meu părea învăluit într-o membrană ce mă izola complet de tot ce se afla în jurul meu. Nu-i puteam atinge, dar nici ei nu mă puteau atinge. Mă simţeam neputincios, dar atâta vreme cât rămâneam în starea aceea, şi ei erau neputincioşi în faţa mea.

  Stăteam rezemat de perete, cu ochii în tavan. Când îmi era foame, ciuguleam ceva, beam puţină apă, iar dacă mă cuprindea tristeţea, o potoleam cu whisky. Nu m-am spălat, nu m-am bărbierit. Aşa au trecut trei zile încheiate.

  Pe data de 6 aprilie am primit o scrisoare de la Midori. Voia să ne întâlnim la facultate şi să mâncăm împreună de prânz pe data de zece, când urma să ne înscriem la cursuri. Îmi mărturisea că a amânat cât a putut de mult să-mi scrie ca să fim chit şi îmi propunea să ne împăcăm, recunoscând că îi era dor de mine. Am citit scrisoarea de patru ori şi tot nu înţelegeam ce vrea de la mine. Ce naiba voia să zică? Aveam creierul atât de înceţoşat, încât mă simţeam incapabil să fac legătura între propoziţii. Ce legătură avea „să fim chit” cu ziua înscrierii la cursuri? De ce să luăm masa împreună? Mintea nu-mi funcţiona pur şi simplu, iar voinţa de a face eforturi să înţeleg ceva mă părăsise parcă. Trebuia să ies din starea aceasta! În clipa aceea mi-au venit în minte cuvintele lui Nagasawa: „Să nu te auto-compătimeşti niciodată. Numai cretinii fac asta!” „Bravo, Nagasawa, m-am trezit eu spunându-mi. Ai dreptate.” Am oftat adânc şi am sărit în picioare.

  M-am apucat să spăl rufe, ceea ce nu mai făcusem de săptămâni întregi, m-am dus la baia publică, m-am bărbierit, făceam cumpărături, îmi găteam, îl hrăneam pe Pescăruş, pe care-l neglijasem complet, beam numai bere, făceam gimnastică treizeci de minute zilnic. Când m-am uitat în oglindă în timp ce mă bărbieream, nu-mi venea să-mi cred ochilor că ajunsesem într-un asemenea hal.

  A doua zi dimineaţa am mers mult cu bicicleta şi după ce am mâncat de prânz, acasă, am mai citit o dată scrisoarea primită de la Reiko. Apoi am început să mă gândesc serios la ceea ce am de făcut. Motivul pentru care mă răscolise atât de mult scrisoarea lui Reiko a fost faptul că mi-a zdruncinat într-o secundă optimismul privind starea sănătăţii lui Naoko. De fapt, îmi spusese şi Naoko: „Boala mea este mult mai gravă decât crezi, ea are rădăcini mult mai adânci”. Reiko mă prevenise că nu se ştie niciodată ce întorsătură puteau să ia lucrurile, dar pentru că o văzusem pe Naoko de două ori, speram că totul o să fie bine. Am admis de la bun început că s-ar putea să-i fie greu să se reîntoarcă la lumea reală, dar eram convins că, dacă va avea acest curaj, noi doi o vom scoate la capăt.

  Scrisoarea lui Reiko a zdruncinat din temelii castelul de nisip pe care mi-l construisem, lăsând în urma lui o suprafaţă aplatizată, golită de orice sentimente. Trebuia neapărat să-mi redobândesc echilibrul. Naoko îşi va reveni probabil foarte greu şi chiar dacă îşi revenea, va fi cu siguranţă slăbită şi fără pic de încredere în ea. Va trebui să mă adaptez noii situaţii. Eram conştient că oricât aş fi de puternic, asta nu rezolvă lucrurile şi că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să îmi ţin firea şi să aştept să se facă bine.

  Ia ascultă, Kizuki! gândeam eu. Eu nu sunt ca tine, eu vreau să trăiesc… şi încă bine. Ştiu că ţi-a fost greu, dar nici mie nu mi-e uşor. Îmi este chiar foarte greu şi asta numai pentru că te-ai sinucis şi ai lăsat-o pe Naoko singură. Eu n-am să fac aşa ceva niciodată. Nu o să-i întorc în veci spatele, în primul rând pentru că o iubesc şi apoi pentru că sunt mai puternic decât ea. Am de gând să ajung şi mai puternic, vreau să mă maturizez, să fiu adult în adevăratul sens al cuvântului. Asta trebuie să fac. Ştiu că ziceam că aş vrea să rămân la vârsta de şaptesprezece sau optsprezece ani, dar nu mai vreau. Nu mai sunt adolescent şi ştiu acum ce înseamnă simţul responsabilităţii. Nu mai sunt cel care am fost când ne pierdeam timpul împreună. Am împlinit douăzeci de ani şi trebuie să plătesc tribut vieţii.

  — Ce naiba ai păţit, Watanabe? întrebă Midori. Eşti numai piele şi os!

  — Chiar aşa?

  — Pun pariu că ai făcut prea mult amor cu prietena aia a ta, căsătorită.

  Am zâmbit şi am dat din cap.

  — Nu m-am mai culcat cu o fată de la începutul lunii octombrie.

  — Vai de mine! Nu poate fi adevărat! Au trecut şase luni!

  — Exact!

  — Şi atunci cum de slăbeşti?

  — Mă maturizez, am zis eu.

  Midori m-a prins de umeri şi m-a privit fix în ochi, la început încruntată, mai apoi zâmbindu-mi.

  — Da, ai dreptate, spuse ea. Te-ai schimbat… faţă de cum erai înainte.

  — Ţi-am spus că m-am mai maturizat. Sunt şi eu adult acum.

  — Măi, eşti grozav! Cum poţi gândi astfel? întrebă ea, cu un aer admirativ. Hai să mâncăm! Mi-e foame!

  Ne-am dus la un restaurant mic din spatele Facultăţii de Litere şi am comandat amândoi meniul fix.

  — Watanabe, eşti supărat pe mine?

  — De ce să fiu supărat?

  — Pentru că nu ţi-am răspuns la scrisoare. Am vrut să fim chit. Crezi că n-ar fi trebuit să fac aşa ceva? Tu ţi-ai cerut scuze şi ar fi trebuit să le primesc…

  — Da, dar eu am început, aşa că eu am fost de vină.

  — Sora mea zicea că m-am comportat ca un copil prost, că n-ar fi trebuit să mă răzbun astfel.

  — Dar ţie ţi-a făcut bine că suntem chit şi asta contează, nu?

  — Îhî.

  — Păi atunci, totul e în ordine.

  — Tu eşti indulgent, spuse Midori. Spune-mi adevărul, Watanabe, chiar nu te-ai culcat cu nici o fată de jumătate de an?

  — Nici măcar o dată.

  — Atunci când m-ai pus în pat, cred că-ţi doreai foarte mult să te culci cu mine.

  — Cam aşa ceva.

  — Dar n-ai făcut-o.

  — Ştii ce? Eşti cea mai bună prietenă a mea şi nu vreau să te pierd.

  — Dacă ai fi încercat să te culci cu mine, n-aş fi fost capabilă să-ţi rezist pentru că eram epuizată pur şi simplu.

  — Era mare şi foarte tare.

  Midori mi-a zâmbit şi mi-a atins mâna.

  — Decisesem deja că pot avea încredere în tine… sută la sută. De aceea am şi fost liniştită. Ştiam că sunt în siguranţă lângă tine şi am dormit buştean.

  — Chiar că da.

  — Pe de altă parte, dacă mi-ai fi cerut să o facem, probabil că aş fi acceptat. Să nu crezi acum că încerc să te seduc sau să te necăjesc. Îţi spun doar ce gândesc şi ce simt… cu toată onestitatea.

  — Te cred, am zis eu.

  În timp ce mâncam, ne-am arătat unul altuia fişele de înscriere şi am constatat că alesesem două cursuri comune. O vedeam, deci, cel puţin de două ori pe săptămână, gândii eu. Midori mi-a povestit apoi despre ea. Mi-a spus că viaţa cea nouă, în apartament, i se părea prea simplă. Nici ea, nici sora ei nu s-au putut obişnui o vreme cu gândul că nu mai trebuie să alerge zilnic ca nebunele, să aibă grijă de bolnavi, să vadă de librărie şi de alte lucruri care le mâncau tot timpul.

  — Până la urmă ne-am obişnuit noi, zise ea. De fapt, aşa ar fi trebuit să trăim tot timpul, nu să ne dăm sufletele pe altarele sacrificiului. La început nu ne-a venit să credem, eram nervoase şi aveam senzaţia că plutim la vreo doi-trei centimetri deasupra pământului. Ni se părea că o asemenea viaţă nu putea fi adevărată şi eram atât de tensionate, încât aveam senzaţia că o să se răstoarne pământul cu noi din clipă-n clipă.

  — Bietele de voi, am zis eu, râzând.

  — Da, pentru că viaţa a fost prea crudă cu noi, spuse Midori. Acum totul e în ordine şi o să primim de la viaţă ceea ce merităm.

  — Sunt sigur de asta, doar te cunosc. Sora ta cu ce se ocupă?

  — O prietenă de-a ei şi-a deschis un magazin de bijuterii pe lângă Omote Sando şi o ajută de trei ori pe săptămână. În restul timpului, învaţă să gătească, se întâlneşte cu logodnicul ei, merge la filme, pierde timpul… mă rog, se bucură de viaţă.

  Midori m-a întrebat cum mă descurc eu. I-am descris casa, grădina şi i-am vorbit despre Pescăruş şi proprietar.

  — Te simţi bine? întrebă ea.

  — Nu e deloc rău.

  — Dar nu arăţi grozav, spuse Midori.

  — E primăvară, ce să fac!

  — Şi porţi puloverul pe care ţi l-a tricotat prietena aia a ta.

  Mi-am privit, uimit, puloverul de culoarea strugurilor negri.

  — Cum de-ai ghicit?

  — Pentru că eşti cinstit. Se vede de la o poştă! exclamă Midori, resemnată. Dar nu-mi place cum arăţi.

  — Păi, încerc şi eu să mă adun.

  — N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri!

  Am dat din cap şi m-am uitat la ea.

  — Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui.

  — Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri.

  — Maaaaamă, ce filozofie!

  — Dar e perfect adevărat! Îţi spun din propria mea experienţă, mă asigură Midori.

  În timp ce ne beam cafelele, s-au îndreptat spre noi două fete, probabil colege de-ale lui Midori. Şi-au arătat fişele de înscriere la cursuri şi au stat puţin de vorbă despre tot felul de fleacuri: „Ce notă ai luat la germană?” „Cutărică şi cutărică au fost răniţi în ambuscada din campus.” „Ce pantofi grozavi! De unde i-ai cumpărat?” Le auzeam doar pe jumătate, trăind cu senzaţia că veneau din altă lume. Îmi beam cafeaua şi priveam pe fereastră. Era atmosfera tipică a unui campus universitar, primăvara: o ceaţă uşoară plutea în aer, cireşii erau înfloriţi, studenţii din anul I (uşor reperabili) aveau braţele pline de cărţi noi. M-au furat gândurile şi am realizat că Naoko nu poate urma cursurile facultăţii nici anul acesta. Pe pervazul ferestrei era o vază mică cu anemone.

  După ce fetele s-au întors la masa lor, eu şi Midori am ieşit şi ne-am plimbat puţin. Am trecut pe la anticariate, am cumpărat câteva cărţi, am intrat într-o cofetărie şi am mai băut câte o cafea, am jucat nişte jocuri mecanice, ne-am aşezat pe o bancă în parc şi am vorbit – sau mai bine zis Midori vorbea, iar eu o ascultam. Când mi-a spus că îi e sete, am dat fuga şi am cumpărat două Cola. Când m-am întors, ea scria ceva cu pixul pe o foaie de hârtie liniată.

  — Ce scrii? am întrebat-o.

  — Nimic, zise ea.

  La ora trei şi jumătate m-a anunţat că trebuie să se întâlnească cu sora ei în Ginza. Ne-am dus împreună până la staţia de metrou şi acolo ne-am despărţit. Înainte de a ne despărţi, Midori mi-a strecurat în buzunarul hainei foaia de hârtie care era împăturită în patru şi mi-a spus să o citesc acasă. Am citit-o în tren.

  Îţi scriu cât eşti plecat după băutură. Este prima oară în viaţa mea când scriu o scrisoare cuiva care stă lângă mine, pe bancă, dar simt că doar aşa pot să comunic cu tine, doar aşa pot să-ţi transmit ceea ce am de spus, pentru că nu prea eşti atent la ce îţi spun eu. Am dreptate?

  Îţi dai seama că ai fost îngrozitor astăzi? Nici măcar n-ai observat că mi-am schimbat coafura, nu? M-am străduit din răsputeri să o aduc în forma aceasta şi am reuşit, în sfârşit, săptămâna trecută să arăt cum vreau, dar nici nu ai băgat de seamă. Mie mi se părea că arăt bine şi speram că o să te şochez, mai cu seamă că nu ne-am văzut de atâta vreme, dar tu nu ai observat schimbarea. Nu ţi se pare că eşti îngrozitor? Pun pariu că nici măcar nu îţi aminteşti cu ce am fost îmbrăcată astăzi. Hei, sunt fată totuşi! Chiar dacă ai ceva pe suflet, ai fi putut să-mi acorzi şi mie o privire! N-ar fi trebuit decât să-mi spui că-mi stă bine tunsoarea şi aş fi fost capabilă să te iert pentru milioanele de gânduri ce te apăsau. De aceea te şi mint. Nu mă întâlnesc cu sora mea în Ginza. Aveam de gând să-mi petrec noaptea la tine şi mi-am luat pijamaua cu mine. Crede-mă. Am pijamaua şi periuţa de dinţi în geantă. Sunt complet idioată! Nici măcar nu m-ai invitat o singură dată să-ţi văd noua casă. Mi-e clar că vrei să fii singur şi o să te las singur. N-ai decât să gândeşti până nu mai poţi!

  Nu vreau să spun că sunt foarte supărată pe tine, ci doar tristă. Ai fost atât de drăguţ cu mine când am avut probleme, dar acum că le ai tu pe ale tale, am impresia că eu nu te pot ajuta cu nimic. Te-ai închis complet în lumea aia a ta şi când bat la uşă, strigându-te, scoţi nasul o secundă şi fugi la loc. Uite, te văd întorcându-te cu Cola – păşeşti şi gândeşti. Mi-ar fi plăcut să te împiedici şi să cazi, dar n-ai căzut. Stai lângă mine şi bei Cola. Tot mai speram că ai să observi că m-am schimbat, dar tu n-ai văzut nimic. Dacă ai fi văzut, aş fi rupt scrisoarea asta şi ţi-aş fi spus: „Hai la tine! Îţi pregătesc eu cina şi apoi fuga-n pat la giugiuleală!” Dar tu eşti insensibil ca o stană de piatră. P. S. Să nu mai vorbeşti cu mine în clasă de acum încolo.

  Am sunat-o pe Midori când am coborât din tren la staţia Kichijoji, dar n-a răspuns nimeni. Neavând altceva mai bun de făcut, am hoinărit prin zonă căutându-mi de lucru. Eram liber sâmbăta şi duminica, puteam să lucrez după ora cinci lunea, miercurea şi joia, dar era greu să găsesc un serviciu temporar care să se potrivească cu programul meu. Am renunţat şi m-am dus acasă. Când am ieşit să-mi cumpăr de mâncare pentru cină, am încercat iar la Midori. Mi-a răspuns sora ei, care nu avea nici cea mai vagă idee la ce oră se întorcea Midori. I-am mulţumit şi am închis.

  După ce am mâncat, am încercat să-i scriu lui Midori, dar după câteva încercări nereuşite, am renunţat şi i-am scris, în schimb, lui Naoko.

  I-am spus că a venit primăvara, că a început noul an şcolar, că îmi era dor de ea şi speram să ne putem întâlni ca să stăm de vorbă. I-am menţionat că am decis să fiu puternic, realizând că numai aşa vom ieşi din impas.

  „Ar mai fi o problemă, dar probabil că ţie îţi este totuna. Nu mă mai culc cu nici o fată pentru că nu vreau să uit senzaţia pe care mi-ai lăsat-o ultima dată. Pentru mine a însemnat mult mai mult decât îţi poţi închipui şi mă gândesc tot timpul la asta.”

  Am băgat scrisoarea în plic, am lipit un timbru şi am rămas la birou încă multă vreme, uitându-mă la ea. Scrisoarea era mai scurtă decât de obicei, dar aveam senzaţia că Naoko mă va înţelege mai bine aşa. Mi-am turnat puţin whisky în pahar, l-am băut dintr-o înghiţitură şi m-am dus la culcare.

  A doua zi am găsit de lucru lângă staţia Kichijoji: serveam la mese într-un restaurant mic, italian, sâmbăta şi duminica. Nu mă plăteau grozav, dar transportul şi masa de prânz erau incluse, iar dacă avea cineva liber într-una din serile când puteam eu munci, adică luni, miercuri, joi (ceea ce se întâmpla deseori), îi ţineam eu locul. Mi-au convenit condiţiile şi proprietarul a spus că-mi va mări leafa după trei luni şi că dorea să încep chiar din sâmbăta aceea. Avea mai mult bun-simţ decât caraghiosul de la magazinul de discuri din Shinjuku.

  Am sunat iar la Midori şi mi-a răspuns tot sora ei. Midori nu venise acasă de ieri şi începuse şi ea să se îngrijoreze. M-a întrebat dacă am idee unde ar putea fi. Tot ce ştiam eu era că are la ea pijamaua şi periuţa de dinţi.

  Am văzut-o pe Midori în clasă miercuri. Purta un pulover verde închis şi ochelarii aceia de soare fumurii. Stătea în ultimul rând şi vorbea cu o fată cu ochelari pe care o mai văzusem o dată. M-am apropiat şi i-am spus că aş vrea să stau de vorbă cu ea după ore. M-a privit mai întâi fata cu ochelari, apoi a ridicat şi Midori privirile. Coafura cea nouă o maturiza, într-adevăr.

  — Am o întâlnire, spuse Midori, dând uşor din cap.

  — Nu-ţi răpesc mult timp, am spus. Cinci minute.

  Midori şi-a scos ochelarii şi a mijit ochii. Aveam senzaţia că priveşte o casă abandonată, pe cale de a se prăbuşi.

  — Nu vreau să vorbesc cu tine. Scuză-mă.

  Fata cu ochelari mă privea de parcă voia să spună: „N-auzi? Nu vrea să stea de vorbă cu tine”.

  La cursul despre operele lui Tennessee Williams şi locul lor în literatura americană, m-am aşezat în rândul întâi, pe banca din dreapta, iar când s-a terminat, am numărat în gând până la trei şi m-am întors. Midori plecase.

  Fiind tot timpul singur, luna aprilie a fost foarte grea, mai cu seamă că toţi cei din jurul meu păreau fericiţi. Colegii mei îşi aruncau hainele de pe ei, stăteau de vorbă la soare, băteau mingea, îndrăgostiţii se plimbau şi se îmbrăţişau. Eu eram mereu singur. Naoko, Midori, Nagasawa – nici unul nu mai era prin preajma mea. Nu aveam cui să-i spun „bună dimineaţa” sau „bună ziua”. Îmi era dor chiar şi de Cavalerist. Mi-am petrecut toată luna cu senzaţia dureroasă de singurătate. Am încercat de câteva ori să intru în vorbă cu Midori, dar răspunsul ei era veşnic acelaşi: „Nu vreau să vorbesc acum cu tine”. Îmi dădeam seama din tonul vocii ei că nu-mi acordă nici o şansă. Midori era întotdeauna însoţită de fata cu ochelari sau de un individ înalt, tuns scurt, cu picioare incredibil de lungi şi încălţat cu bascheţi albi.

  Aprilie a trecut, a venit luna mai, dar aceasta a fost şi mai groaznică. În plină primăvară, eu simţeam o apăsare dureroasă pe inimă şi aceasta se accentua la apusul soarelui, când parfumul magnoliilor stăruia mai puternic în aer. Închideam ochii, strângeam din dinţi şi aşteptam să-mi treacă palpitaţiile. Treceau, dar încet de tot, lăsând în urmă o durere surdă.

  În asemenea momente îi scriam lui Naoko, dar menţionam doar lucrurile plăcute şi frumoase: parfumul florilor şi al ierbii, senzaţia lăsată de briza primăverii, de lumina lunii, un film pe care l-am văzut, un cântec care mi-a plăcut, o carte care m-a impresionat. Mă linişteau şi pe mine scrisorile pe care i le scriam, aşa că le reciteam de câteva ori şi ajungeam să cred că lumea în care trăiesc este minunată. Am scris multe asemenea scrisori, dar n-am primit nici un rând de la Naoko şi Reiko.

  La restaurantul la care lucram, am cunoscut un individ pe care-l chema Itô, student cam de aceeaşi vârstă cu mine. A trecut ceva vreme până când am reuşit să intru în vorbă cu acel băiat drăguţ şi tăcut, student la Facultatea de Arte, Secţia de Pictură, dar după ce ne-am împrietenit, mergeam după orele de serviciu să bem o bere prin apropiere şi stăteam de vorbă. Îi plăcea să citească şi să asculte muzică, aşa că vorbeam despre cărţile şi discurile favorite. Itô era slab şi prezentabil, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat mult mai îngrijit decât colegii lui. Nu vorbea mult, dar ştia exact ce-i place şi avea păreri personale. Îi plăcea literatura franceză, îndeosebi romanele lui Georges Bataille şi Boris Vian. În ceea ce priveşte muzica, îi prefera pe Mozart şi Ravel. Asemenea mie, dorea să se împrietenească cu cineva cu care să poată discuta despre toate acestea.

  Itô m-a invitat o dată la el acasă. Locuia într-un fel de vilă mică, amplasată în spatele parcului Inokashira. Camera lui era înţesată de tablouri şi instrumente de pictură. Am vrut să-i văd lucrările lui personale, dar mi-a spus că îi este jenă să mi le arate. Am băut câte un pahar de Chivas Regal pe care îl luase pe şest de la tatăl său, am mâncat legume la ceaun şi peşte prăjit şi l-am ascultat pe Robert Camdesus interpretând un concert de pian de Mozart.

  Itô era din Nagasaki şi avea acolo o iubită cu care se culca de câte ori mergea acasă, dar relaţia dintre ei se cam stricase în ultima vreme, a mărturisit el.

  — Ştii cum sunt fetele, spuse Itô. Când împlinesc douăzeci sau douăzeci şi unu de ani, încep să se gândească la măritiş, devin brusc foarte realiste. Tot ce fusese romantic şi frumos se duce naibii. Mai nou, după ce facem amor mă întreabă, invariabil: „Ce ai de gând să faci după ce termini facultatea?”

  — Chiar, ce ai de gând? l-am întrebat eu.

  — Păi ce poate să facă un absolvent de pictură? zise el, dând din cap şi mestecând. Mai nimic. Dacă stau şi mă gândesc bine, nu sunt mulţi care se încumetă să facă pictură în ulei şi oricum nu faci aşa ceva ca să-ţi câştigi existenţa. Mă bate la cap să mă întorc la Nagasaki şi să lucrez ca profesor. Ea o să fie profesoară de limba engleză.

  — Am impresia că nu-ţi mai place atât de mult, nu?

  — E adevărat, recunoscu Itô. Şi cine naiba vrea să fie profesor de desen după ce a urmat o asemenea facultate? Cine crezi că-şi doreşte să devină profesor de şcoală generală ca să-şi mănânce viaţa învăţând nişte maimuţe gălăgioase să deseneze?

  — Bine, asta-i altceva, dar nu crezi totuşi că ar fi cazul să te desparţi de fata aceea? Cred că ar fi mai bine pentru amândoi.

  — Aş vrea, dar cum să fac? Vrea să rămânem toată viaţa împreună. Cum să-i spun că totul s-a terminat şi că nu îmi mai place?

  Am băut Chivas sec, fără gheaţă, şi după ce am terminat peştele, am tăiat castraveţi şi ţelină în felii lungi şi subţiri şi i-am înmuiat în pastă de soia. În timp ce ronţăiam castraveţi, mi-am amintit de tatăl lui Midori şi mi-am dat brusc seama cât de searbădă devenise viaţa mea fără Midori. Abia atunci am realizat ce loc important ocupa ea în sufletul meu.

  — Tu ai iubită? m-a întrebat Itô.

  — Da, am răspuns cu un oftat. Din anumite motive însă, nu putem fi deocamdată împreună.

  — Vă înţelegeţi bine, nu? întrebă el.

  — Aşa îmi place să cred, am răspuns, chicotind.

  Itô mi-a vorbit, liniştit, despre măreţia lui Mozart. Îi cunoştea opera la fel de bine ca un sătean ce ştie toate potecile muntelui din apropierea casei. Mi-a spus că şi tatălui său îi plăcea Mozart şi că l-a pus să-l asculte încă de la vârsta de trei ani. Eu nu ştiam prea multe despre muzica clasică, dar ascultând concertul de Mozart împreună cu Itô şi auzindu-i comentariile entuziaste, el răsuna altfel în urechile mele acum şi am simţit că mă linişteşte. Nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme să mă simt atât de bine. Am privit luna nouă ce se înălţase deasupra parcului Inokashira şi am băut sticla de Chivas Regal până la ultima picătură. Grozavă băutură!

  Itô m-a invitat să rămân la el peste noapte, dar i-am spus că mai am nişte treburi de rezolvat. I-am mulţumit pentru băutură şi pentru mâncare şi am plecat puţin înainte de ora nouă. În drum spre casă am intrat într-o cabină telefonică şi am sunat-o pe Midori. Spre surprinderea mea, a răspuns chiar ea la telefon.

  — Scuză-mă, zise ea, dar nu vreau să vorbesc cu tine acum.

  — Ştiu, ştiu, dar nu vreau ca relaţia noastră să se termine astfel. Eu nu prea mai am pe nimeni şi mă doare sufletul că nu pot să te văd şi să stau de vorbă cu tine. Vreau să-mi spui măcar când putem vorbi.

  — Când o să am eu chef, spuse ea.

  — Ce mai faci? am întrebat-o.

  — Bine, spuse ea şi trânti telefonul.

  Pe la jumătatea lunii mai am primit o scrisoare de la Reiko.

  Îţi mulţumesc pentru că ai scris atât de des. Lui Naoko îi face mare plăcere să-ţi citească scrisorile. Şi mie la fel. Nu te deranjează că le citesc şi eu, nu? Te rog să mă scuzi că nu ţi-am răspuns mai repede. Ca să-ţi mărturisesc adevărul, m-am simţit cam obosită şi nici n-am avut veşti bune. Naoko nu este în apele ei. Zilele trecute, a venit mama ei de la Kobe şi am stat de vorbă cu ea şi cu doctorul. Am ajuns la concluzia că ar fi mai bine pentru Naoko să se interneze într-un spital de boli mintale pentru tratament şi pe urmă, dacă va fi cazul, să se reîntoarcă aici. Naoko ar vrea să stea aici, să se vindece singură. Sunt conştientă de faptul că o să-mi fie dor de ea şi o să-mi fac griji pentru ea dacă pleacă, dar adevărul e că ne este din ce în ce mai greu să o ţinem sub control. În cea mai mare parte a timpului se simte bine, dar, din când în când, starea ei psihică devine atât de instabilă, încât nu ne putem lua ochii de pe ea. Nu putem şti ce e în capul ei şi de ce e în stare. Când aude voci, se crispează şi se închide în ea cu totul.

  Eu sunt de părere că cel mai bun lucru pentru Naoko ar fi să se interneze într-un spital şi să urmeze un tratament. Îmi este foarte greu să mărturisesc lucrul acesta, dar cred că nu ne rămâne altceva de făcut. După cum ţi-am mai spus şi altădată, răbdarea e cel mai important lucru. Trebuie să descâlcim iţele, una câte una, fără să ne pierdem răbdarea. Oricât de gravă este starea sănătăţii ei, trebuie să-i găsim cauza, mai devreme sau mai târziu, şi să o punem pe picioare. Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. Când ajunge la tine scrisoarea aceasta, Naoko va fi probabil deja internată în spital. Îmi pare rău că nu te-am anunţat mai devreme, dar am socotit că e mai bine să ştii ce decizie s-a luat. Lucrurile au evoluat, oricum, foarte rapid. Spitalul e bun şi doctorii sunt renumiţi. Îţi dau adresa ei de acolo şi te rog să-i scrii. Mă vor ţine la curent cu starea sănătăţii ei şi o să te anunţ şi pe tine. Sper în veşti bune. Ştiu că îţi este foarte greu, dar te implor, ţine-te tare. Chiar dacă Naoko nu mai e aici, te-aş ruga să îmi scrii şi mie din când în când.

  La revedere.

  În primăvara aceea am scris extrem de multe scrisori: una pe săptămână lui Naoko, câteva lui Reiko şi alte câteva lui Midori. Scriam în clasă, scriam la birou, acasă, cu Pescăruş în poală, scriam pe mesele goale de la restaurantul la care lucram, când nu aveam clienţi. Scrisorile păreau să-mi susţină viaţa ce ameninţa să se sfărâme în bucăţi.

  Lui Midori i-am scris că lunile aprilie şi mai au fost groaznice pentru că nu am putut sta de vorbă cu ea şi că era prima oară în viaţa mea când simţeam că primăverile sunt de-a dreptul dureroase. Mai bine trei luni februarie la un loc decât o primăvară ca aceasta. Deşi ştiam că e prea târziu, ţineam să-i spun că noua coafură îi venea foarte bine şi că era foarte drăguţă. În încheiere i-am scris: „Lucrez la un restaurant italienesc acum şi bucătarul m-a învăţat să prepar nişte spaghete extraordinare. Abia aştept să te tratez şi pe tine”.

  Mă duceam la facultate în fiecare zi, lucram la restaurant de două sau trei ori pe săptămână, vorbeam cu Itô despre cărţi şi muzică, citeam romanele lui Boris Vian pe care mi le împrumutase el, scriam scrisori, mă jucam cu Pescăruş, făceam spaghete, lucram în grădină, mă masturbam gândindu-mă la Naoko şi mergeam destul de des la cinematograf.

  Midori a început iar să-mi vorbească pe la jumătatea lunii iunie, după două luni bune de tăcere încăpăţânată. La sfârşitul unuia dintre cursuri, s-a aşezat în bancă lângă mine, şi-a proptit bărbia în palmă şi a rămas aşa fără să zică nimic. Afară ploua. Începuse sezonul ploios şi simţeai ploaia până în măduva oaselor, chiar dacă nu bătea deloc vântul. După ce-au ieşit toţi colegii noştri din sală, Midori a mai stat o vreme fără să spună un cuvânt, apoi şi-a scos un Marlboro din buzunarul jachetei, a băgat ţigara în gură şi mi-a întins chibriturile. I-am aprins ţigara. Midori şi-a ţuguiat buzele şi mi-a suflat tot fumul în faţă.

  — Îţi place coafura mea?

  — E grozavă!

  — Cât de grozavă?

  — Capabilă să răstoarne copacii din toate pădurile lumii, am zis eu.

  — Chiar aşa crezi?

  — Da, chiar aşa.

  A rămas o vreme cu privirile aţintite pe mine, apoi mi-a întins mâna dreaptă. I-am strâns-o cu putere. Midori a răsuflat uşurată, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Părea chiar mai uşurată decât mine. A scuturat scrumul pe jos şi s-a ridicat în picioare.

  — Hai să mâncăm! Mor de foame, spuse ea.

  — Unde ai vrea să mergem? am întrebat.

  — La restaurantul magazinului Takashimaya din Nihonbashi.

  — De ce tocmai acolo?

  — Din când în când am chef să merg acolo.

  Am luat metroul până la staţia Nihonbashi. Pentru că plouase toată ziua, localul era aproape gol. Mirosea parcă a ploaie şi în magazin, iar vânzătorii păreau dezorientaţi. Am intrat într-un local mic de la subsol şi după ce am cercetat cu atenţie mostrele de plastic din vitrină, am comandat, fiecare, câte un meniu la cutie30. Deşi era ora prânzului, puteai să numeri clienţii pe degete.

  — O, Doamne, de când n-am mai mâncat într-un restaurant elegant! am exclamat eu, în timp ce beam ceaiul verde din ceşcuţa albă de porţelan, pe care numai într-un asemenea restaurant o poţi găsi.

  — Îmi plac grozav asemenea ieşiri, spuse Midori. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar am senzaţia că fac ceva deosebit. Cred că-mi amintesc de copilărie, când îmi doream să ajung mai des în asemenea localuri, dar părinţii mei nu mă prea scoteau în lume.

  — Eu nu mă pot plânge. Mamei îi plăcea la nebunie să intre în asemenea magazine.

  — Norocosule!

  — Da de unde! Eu nu mă prăpădesc după magazine universale.

  — Vreau să spun că ai fost norocos că le păsa de tine şi că te scoteau în lume.

  — Am fost singur la părinţi.

  — Când eram mică, visam să pot mânca ce-mi place, de una singură, în restaurantele din magazine universale. Visam şi eu, ce vrei? Dacă stau şi mă gândesc bine, nu e nimic amuzant în a mânca într-un asemenea local, de unul singur. Mâncarea nu e grozavă, de obicei e aglomerat, atmosfera e îmbâcsită şi e multă gălăgie. Cu toate acestea, mai vin din când în când.

  — Am fost tare trist în aceste două luni, am zis eu.

  — Da, ştiu. Mi-ai scris, spuse Midori, cu voce monotonă. Acum hai să mâncăm! Nu mă pot gândi la altceva.

  Am mâncat toate bunătăţile din compartimentele cutiei în formă de semilună, am băut supa şi apoi ceaiul. După ce şi-a terminat ţigara, Midori s-a ridicat brusc şi şi-a luat umbrela, fără o vorbă. M-am ridicat şi eu şi mi-am luat umbrela.

  — Unde vrei să mergi acum? am întrebat-o.

  — Dacă am venit să mâncăm la un restaurant dintr-un magazin universal, următorul popas este acoperişul, normal.

  Deoarece ploua, nu mai era nimeni acolo sus. Magazinele cu alimente pentru animale şi casa de bilete pentru maşinuţe erau închise. Am desfăcut umbrelele şi ne-am plimbat printre căluţii de lemn uzi de ploaie, printre scaunele şi tarabele din grădina de pe acoperiş. Nu-mi venea să cred că există în inima oraşului Tokyo un loc atât de pustiu. Midori mi-a spus că vrea să se uite prin telescop, aşa că am introdus o monedă şi i-am ţinut umbrela deasupra capului.

  Într-un capăt al acoperişului se afla un colţişor acoperit, în care erau maşinuţe pentru copii. Ne-am aşezat pe un podium ca să privim ploaia.

  — Hai, vorbeşte, spuse Midori. Ştiu că vrei să-mi spui ceva.

  — Nu vreau să mă scuz, dar am fost cu-adevărat deprimat atunci şi creierii îmi erau parcă înceţoşaţi. Nu eram capabil să observ nimic. Am înţeles că, de fapt, tu erai cea care mă ţinea la suprafaţă abia după ce nu ne-am mai văzut. În clipa în care te-am pierdut, nu am mai fost capabil să mă adun, s-a năruit totul.

  — Poţi să-ţi imaginezi cam cât de tristă şi de singură m-am simţit fără tine în aceste două luni?

  Nu eram pregătit pentru o asemenea declaraţie.

  — Nu, am zis. Nici nu m-am putut gândi la aşa ceva. Am crezut că eşti pur şi simplu supărată pe mine şi nu vrei să mă vezi.

  — Cum poţi fi atât de prost? Bineînţeles că voiam să te văd! Ţi-am spus doar că te plac! Şi când îmi place cineva, apoi chiar aşa e. Nu-mi schimb sentimentele de la o zi la alta. Nici măcar atâta lucru nu ai înţeles?

  — Aăă, ba da, însă…

  — Vezi, de aceea am fost supărată pe tine. Îmi venea să-ţi dau o sută de şuturi în fund. Adică, nu ne văzusem o grămadă de vreme şi când ne-am întâlnit, erai cu gândurile doar la fata aia a ta şi nici măcar nu te-ai uitat la mine. Cum să nu mă fi supărat? În afară de asta, m-am gândit că poate ar fi bine pentru mine să nu ne vedem un timp ca să-mi clarific o serie de lucruri.

  — Adică?

  — Relaţia dintre noi, normal. Ajunsesem să-mi facă mai multă plăcere să fiu cu tine decât cu el. Nu ţi se pare ciudat… şi dificil? Bineînţeles că îmi este încă drag. E adevărat că e puţin cam egoist, îngust la minte şi un pic cam fascist, dar are o seamă de calităţi şi oricum e primul băiat cu care am avut o relaţie serioasă. Totuşi, tu însemni ceva cu totul special pentru mine. Când sunt cu tine, am impresia că toate lucrurile merg cum trebuie, am încredere în tine, te plac şi nu vreau să-ţi dau drumul. Deoarece sentimentele mele erau din ce în ce mai confuze, m-am dus la el şi l-am întrebat ce să fac. Mi-a cerut să nu te mai văd, ameninţându-mă că rupe relaţia cu mine dacă ne mai întâlnim.

  — Şi ce-ai făcut?

  — M-am despărţit de el. Definitiv.

  Midori a scos un Marlboro, a băgat ţigara în gură, şi-a făcut paravan cu mâna, a aprins-o şi a tras cu sete din ea.

  — De ce?

  — De ce? scânci ea. Eşti nebun? Ştii subjonctivul din engleză, ştii trigonometrie, îl citeşti pe Marx şi nu eşti capabil să înţelegi atâta lucru? De ce naiba mai întrebi? De ce mă pui în situaţia să-ţi spun direct ceea ce ai putea foarte bine să simţi şi fără vorbe? Ţin la tine mai mult decât la el. Asta-i tot! Mi-ar fi plăcut să mă îndrăgostesc de un băiat mai arătos, dar dacă n-a fost să fie… M-am îndrăgostit de tine!

  Am vrut să spun ceva, dar mi s-a pus un nod în gât şi n-am fost capabil să scot nici măcar o vorbă. Midori a aruncat ţigara într-o băltoacă.

  — Eşti drăguţ să scapi de expresia aia nenorocită de pe chipul tău? Mă faci să plâng. Nu fi îngrijorat, ştiu că eşti îndrăgostit de altcineva şi nu vreau de la tine decât o mică îmbrăţişare. Să ştii că mi-a fost foarte greu aceste două luni.

  Am deschis umbrela şi am luat-o prin spatele jocurilor mecanice. Ne-am îmbrăţişat şi buzele ni s-au întâlnit. Simţeam mirosul ploii în părul şi în haina ei. Trupurile fetelor sunt atât de moi şi de calde! Îi simţeam sânii, prin haine, presându-mi pieptul. De când nu m-am mai apropiat de o fiinţă umană?

  — Când ne-am văzut ultima oară…în seara aceea, m-am despărţit definitiv de el, spuse Midori.

  — Te iubesc, i-am spus. Din toată inima. Nu vreau să te mai las să pleci, dar pentru moment nu pot face nici o mişcare.

  — Din cauza ei?

  Am aprobat din cap.

  — Te-ai culcat cu ea?

  — Doar o dată. Acum un an.

  — Şi n-ai mai văzut-o de atunci?

  — Ne-am întâlnit de două ori, dar n-am făcut dragoste.

  — De ce? Nu te iubeşte?

  — E greu de explicat. Este foarte complicat. Ne cunoaştem de foarte multă vreme şi nu mai ştiu ce să spun. Nici ea nu ştie. Tot ce pot să-ţi mărturisesc este că am o anumită responsabilitate, ca om, şi nu pot să-i întorc spatele. Cel puţin aşa simt acum… chiar dacă ea nu mă iubeşte.

  — Să ştii, spuse Midori lipindu-şi obrazul de pieptul meu, că eu sunt o fiinţă umană, în carne şi oase şi prin venele mele curge sânge. Tu mă ţii în braţe şi eu îţi spun că te iubesc. Sunt gata să fac orice-mi ceri. Oi fi eu puţin cam trăsnită, dar sunt copil bun, cinstit, muncesc din greu, sunt destul de drăguţă la faţă, am sâni frumoşi, fac mâncare gustoasă şi am moştenit jumătate din averea tatei. Pot fi o partidă bună, nu crezi? Dacă nu mă vrei, o să găsesc pe altcineva care să mă ia.

  — Am nevoie de timp, am zis. Îmi trebuie timp ca să gândesc, să-mi fac ordine în idei şi să iau o hotărâre. Îmi pare rău, dar e tot ce-ţi pot spune acum.

  — Mă iubeşti din toată inima şi nu vrei să-mi mai dai drumul, da?

  — Este aşa cum am spus.

  Midori s-a tras puţin şi m-a privit cu un zâmbet.

  — Bine, aştept! Am încredere în tine, dar când o să mă iei, mă vei lua doar pe mine şi când o să mă ţii în braţe, te vei gândi numai la mine. Clar?

  — Înţeleg exact ce vrei să spui.

  — Poţi să-mi faci ce vrei, dar să nu mă jigneşti. Am avut destule greutăţi în viaţă şi nu mai vreau. Acum îmi doresc să fiu fericită.

  Am strâns-o mai tare şi am sărutat-o pe gură.

  — Aruncă naibii umbrela aia şi strânge-mă în braţe ca lumea!

  — O să ne ude ploaia.

  — Şi ce dacă? Vreau să nu te mai gândeşti la nimic şi să mă ţii strâns. Am aşteptat două luni încheiate această clipă!

  Am pus umbrela jos şi am strâns-o în braţe, pe ploaie. În jurul nostru nu se auzeau decât maşinile de pe autostradă. Ploua neîncetat, fără zgomot, şi eram uzi leoarcă din cap până-n picioare: părul, obrajii, hainele.

  — Ce-ar fi să ne adăpostim undeva? am zis eu.

  — Hai la mine. Nu e nimeni acasă. O să răcim dacă mai stăm aşa.

  — Ai dreptate.

  — Parcă am fi traversat un râu înot, spuse Midori, zâmbind. Ce senzaţie grozavă!

  Am cumpărat un prosop mare de la raionul de lenjerie şi am intrat la toaletă, pe rând, să ne uscăm puţin părul. Am luat metroul, l-am schimbat de câteva ori şi am ajuns la apartamentul ei din Myogadani. M-a lăsat pe mine să fac duş primul şi apoi a făcut şi ea. Mi-a dat un halat de baie să-l îmbrac până mi se uscau hainele, iar Midori a îmbrăcat o cămaşă şi o fustă. Ne-am aşezat la masa din bucătărie şi am băut cafea.

  — Hai, vorbeşte-mi despre tine, zise Midori.

  — Ce anume vrei să ştii?

  — Păi… de exemplu, ce nu-ţi place?

  — Carnea de pui, bolile venerice şi frizerii care vorbesc prea mult.

  — Altceva?

  — Nopţile de aprilie în care mă simt părăsit şi husele cu dantelă de pe telefoane.

  — Altceva?

  — Nu-mi vine nimic altceva în minte.

  — Prietenul meu, adică fostul meu prieten, ura o mulţime de lucruri. Nu-i plăcea când purtam fuste prea scurte, când fumam, când mă ameţeam, când spuneam câte-o prostie sau când îi criticam prietenii. Dacă vezi ceva la mine care nu-ţi place, spune-mi fără nici o reţinere şi încerc să mă corectez.

  — Nu cred că ar fi ceva, am spus eu după ce m-am gândit puţin. Nu e nimic care să nu-mi placă.

  — Zău?

  — Îmi place cum te îmbraci, îmi place ce faci şi ce spui, cum umbli şi cum te ameţeşti. Îmi place totul.

  — Adică n-ai nimic de obiectat?

  — Nu ştiu ce ai putea schimba. Mai bine rămâi aşa cum eşti.

  — Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori.

  — Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu.

  — Hmmm, spuse Midori, satisfăcută. Mă mai iei o dată în braţe?

  Ne-am întins pe patul din camera lui Midori. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, ascultând ploaia. Am vorbit apoi vrute şi nevrute, de la formarea universului şi până la preferinţa fiecăruia în ceea ce priveşte fiertul ouălor.

  — Oare ce-or fi făcând furnicile în zilele ploioase? întrebă Midori.

  — N-am idee, am zis. Ele sunt foarte muncitoare, aşa că probabil fac curat în cuib sau îşi inventariază agoniseala.

  — Dacă sunt atât de harnice, de ce nu evoluează şi ele? Au rămas furnici de când lumea şi pământul.

  — Nu ştiu, am spus eu. Probabil că structura trupului lor nu le permite nici o evoluţie… În comparaţie cu maimuţele, să zicem.

  — Văd că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştii. Watanabe, eu credeam că tu ştii totul.

  — Lumea e mare! am exclamat eu.

  — Munţi înalţi, oceane adânci.

  Midori şi-a strecurat mâna pe sub halatul meu şi mi-a apucat penisul. Stăpânindu-şi emoţia, a spus:

  — Hei, Watanabe! Să ştii că nu glumesc, dar chestia asta nu merge. E prea mare şi prea tare ca să intre. Zău, crede-mă.

  — Glumeşti, am spus eu, oftând.

  — Normal că glumesc, spuse ea, chicotind. Stai liniştit. Sunt sigură că o să se potrivească. Te deranjează dacă o examinez puţin?

  — Te rog.

  Midori se vârî sub pătură, îmi pipăi penisul şi îmi cântări testiculele în palmă. Apoi scoase capul şi exclamă:

  — Îmi place! Nu te flatez… zău că-mi place!

  — Îţi mulţumesc, i-am spus eu, simplu.

  — Watanabe, ştiu că nu vrei să te culci cu mine… până nu lămureşti lucrurile acelea, nu?

  — Nu că nu vreau, vreau al naibii de tare, dar nu mi se pare cinstit.

  — Eşti îngrozitor de încăpăţânat. Dacă aş fi în locul tău, eu aş face-o şi m-aş gândi pe urmă.

  — Vorbeşti serios?

  — Nu, glumeam, spuse Midori, aproape şoptit. Probabil că n-aş face-o nici eu dacă aş fi în locul tău. Şi exact asta îmi place la tine…îmi place la nebunie!

  — Cât de tare îţi place? am întrebat-o eu, dar Midori nu mi-a răspuns. Se lipi de mine, îşi apropie buzele de sfârcurile mele şi începu să-şi mişte, încet, mâna cu care îmi cuprinsese penisul. Primul lucru care m-a străfulgerat a fost diferenţa dintre ea şi Naoko, dintre felul cum îşi mişcau mâinile. Amândouă erau minunate şi o făceau cu răbdare, dar exista o deosebire între ele. Simţeam cu totul altceva acum.

  — Hei, Watanabe, te gândeşti la fata aceea?

  — Nici vorbă, am minţit eu.

  — Serios?

  — Serios.

  — Mi-ar displăcea grozav, spuse Midori.

  — Nu mă pot gândi la nimeni altcineva acum, am zis.

  — Vrei să-mi pipăi sânii sau acolo, jos? întrebă Midori.

  — Normal că vreau, dar cred că mai bine mă abţin. Sunt prea multe deodată.

  Midori a dat din cap, şi-a băgat mâna liberă sub pătură şi şi-a scos chiloţii, punându-i apoi în dreptul penisului.

  — Poţi să ejaculezi în ei, spuse ea.

  — Da, dar ţi-i murdăresc.

  — Termină o dată cu prostiile, mă faci să plâng. N-am decât să-i spăl, aşa că nu te mai abţine, dă-i drumul! Dacă te îngrijorează chiloţii mei, poţi să-mi cumperi alţii… sau te împiedică să ejaculezi pentru că sunt ai mei?

  — Nici vorbă!

  — Atunci, hai!

  După ce am terminat, Midori mi-a examinat sperma.

  — Maaaamă, ce cantitate! spuse ea, admirativ.

  — Cam multă, nu?

  — Nu, e bine, nu mă deranjează. Prostuţule! Scoate din tine câtă vrei, spuse ea, râzând, şi apoi mă sărută.

  Seara, Midori s-a dus la cumpărături prin apropiere şi mi-a pregătit cina. Am mâncat tempura, mazăre, orez şi am băut bere, la masa din bucătărie.

  — Hai, mănâncă mult şi fabrică multă spermă, spuse Midori. Apoi te ajut eu să scapi de ea.

  — Îţi mulţumesc mult, am zis.

  — Ştiu tot felul de şiretlicuri învăţate de prin revistele pentru femei pe care le aveam în librărie. La un moment dat, exista chiar o ediţie specială, care le învăţa pe femei ce să le facă soţilor în perioadele proaste, când nu se puteau culca cu ei. Există o grămadă de modalităţi. Vrei să le încercăm?

  — Abia aştept, am zis eu.

  Mi-am luat la revedere de la Midori, am cumpărat un ziar din gară, dar când l-am deschis în tren, mi-am dat seama că nu aveam nici un chef de ziar şi că, de fapt, nici nu înţelegeam ce scrie în el. Nu eram capabil decât să privesc, absent, la pagina aceea tipărită şi să mă întreb ce o să se întâmple cu mine de acum încolo, cum se vor schimba lucrurile. Aveam senzaţia că totul vibra în jurul meu. Am oftat adânc şi am închis ochii. Nu regretam nimic din ceea ce făcusem în ziua aceea. Ştiam că dacă era să o iau de la capăt, aş fi făcut exact aceleaşi lucruri, aş fi trăit exact în acelaşi fel: aş fi ţinut-o pe Midori în braţe, pe acoperiş, în ploaie şi apoi, în patul ei, aş fi lăsat-o să-şi plimbe degetele pe penisul meu, până la punctul culminant. Nu aveam nici o îndoială în legătură cu asta. O iubeam pe Midori şi eram fericit că s-a întors la mine. Eram absolut convins că noi doi ne puteam înţelege de minune. După cum spusese şi ea, era o fată normală, vie, căreia îi curgea sânge în vene şi îşi lăsa trupul moale şi cald în braţele mele. Abia m-am abţinut să nu o dezbrac, cu mâinile mele, şi să mă scufund în căldura trupului ei, dar nu am fost capabil să o opresc o dată ce a început să-şi mişte, încet, degetele pe penisul meu. Voiam s-o facă, voia şi ea şi, în plus, ne iubeam. Cine ar fi putut-o opri? Da, o iubeam pe Midori şi probabil că ştiam de multă vreme, dar n-am vrut să recunosc.

  Problema mea era că, dată fiind starea sănătăţii ei, nu puteam să-i explic lui Naoko ce se întâmpla. Şi dacă ar fi fost sănătoasă, tot mi-ar fi fost greu, dar acum chiar nu-i puteam spune că m-am îndrăgostit de altă fată. În plus, o mai iubeam pe Naoko… aşa ciudată cum era dragostea noastră. Undeva, în sufletul meu, se afla un locşor dedicat numai şi numai ei.

  Ceea ce puteam face, însă, era să-i scriu lui Reiko şi să-i mărturisesc adevărul. Stăteam pe verandă, priveam ploaia şi grădina, noaptea, şi îmi formulam fraze în minte. M-am dus apoi la birou şi am scris scrisoarea. „Îmi displace teribil faptul că sunt nevoit să-ţi scriu o asemenea scrisoare” am început eu. I-am povestit pe scurt relaţia mea cu Midori şi i-am explicat ce se întâmplase în ziua respectivă.

  Am iubit-o întotdeauna pe Naoko şi încă o mai iubesc, dar între Midori şi mine există o încredere nestrămutată, o forţă irezistibilă care mă proiectează în viitor. Dragostea mea pentru Naoko este liniştită, blândă, transparentă, dar pentru Midori simt cu totul altceva. Dragostea mea pentru Midori e pe picioarele ei, trăieşte, respiră, pulsează, mă cutremură de-a dreptul. Nu ştiu ce să fac, sunt teribil de confuz. Nu încerc să mă scuz, dar cred că am trăit cât am putut de cinstit. Nu am minţit niciodată pe nimeni şi am avut mereu grijă să nu jignesc lumea, iar acum mă trezesc, azvârlit, în acest labirint fără ieşire. Cum e posibil aşa ceva? Nu-mi pot explica şi gata! Nu ştiu ce să fac. Reiko, eşti singura care-mi poate da un sfat.

  Am lipit timbre pe plic şi am expediat-o expres în aceeaşi seară.

  Răspunsul lui Reiko a sosit după cinci zile, pe data de 17 iunie.

  Mai întâi veştile bune.

  Se pare că Naoko îşi revine mai repede decât ne-am fi aşteptat. Am vorbit cu ea la telefon şi mi s-a părut foarte coerentă. S-ar putea să se reîntoarcă în curând la sanatoriu.

  Şi acum despre tine.

  Părerea mea este că prea despici firul în patru. A iubi e un lucru minunat şi dacă dragostea este sinceră, nu ştiu cum poţi să te consideri prins, din acest motiv, într-un labirint fără ieşire. Nimeni nu ar gândi astfel. Te rog să ai mai multă încredere în tine. Sfatul meu este foarte simplu. Mai întâi de toate, dacă această Midori te fascinează atât de mult, mi se pare normal să te fi îndrăgostit de ea. Lucrurile pot merge bine sau pot sfârşi prost, dar aşa e dragostea. Este absolut firesc să dai frâu liber sentimentelor o dată ce ele au pus stăpânire pe tine. Eu, cel puţin, aşa consider. Este şi aceasta o manifestare a sincerităţii.

  În al doilea rând, în ceea ce priveşte legăturile tale sexuale cu Midori, este problema ta şi numai a ta. Eu chiar nu ştiu ce să zic. Discută cu Midori şi ajungeţi singuri la o concluzie rezonabilă.

  În al treilea rând, te rog să nu-i povesteşti nimic din toate acestea lui Naoko. Dacă nu vei mai avea încotro şi chiar va trebui să îi spui, atunci o să ne sfătuim şi o să vedem cum e mai bine să procedăm. Deocamdată îţi cer să păstrezi tăcere desăvârşită. Ai încredere în sfaturile mele.

  În al patrulea rând, chiar dacă tu, care ai fost pentru Naoko un sprijin atât de puternic, nu mai nutreşti sentimente de dragoste pentru ea, o mai poţi încă ajuta în multe alte feluri. Te rog nu te mai frământa atât de mult. Noi toţi (vreau să zic că noi toţi înseamnă şi cei normali şi cei mai puţin normali) suntem nişte fiinţe imperfecte care trăim într-o lume imperfectă. Nu ne măsurăm acţiunile şi sentimentele cu rigla sau cu raportorul şi nici nu putem să trăim cu precizia unui cont bancar, nu? Ce zici? Dacă e să mă iau după ceea ce simt, aş putea spune, cred, că Midori este o fată minunată. Din scrisoarea ta reies clar motivele pentru care te-a fascinat. Şi înţeleg de ce ţii şi la Naoko în acelaşi timp. Nu cred că ai comis vreun păcat. Asemenea lucruri se întâmplă frecvent în lumea asta largă. Ştii ce imagine mi-a venit în minte acum? într-o zi senină, te plimbi cu barca pe un lac splendid şi îţi vine să exclami că cerul şi lacul sunt minunate. Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece aşa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere. Aşa-i viaţa, ce să-i faci! Nu vreau să-ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi şi tu asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într-un calapod de-al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să-ţi petreci zilele într-un spital de boli mintale, deschide-ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. Eu sunt o femeie slabă şi imperfectă, dar tot am momente când gândesc că viaţa este foarte frumoasă. Crede-mă că-ţi spun adevărul. Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit.

  Cred că nu e cazul să-ţi spun cât de rău îmi pare că relaţia ta cu Naoko nu va avea un sfârşit fericit. Dar cine ştie oare ce e bine şi ce nu? De aceea, sinchiseşte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din proprie experienţă că dacă scapi asemenea şanse —şi ele nu sunt decât două-trei în viaţă – o să regreţi apoi câte zile vei trăi.

  Eu cânt în fiecare zi la chitară, nu pentru cineva anume. Poate pentru tine n-are nici un haz ce-ţi spun eu… Trebuie să-ţi mai mărturisesc că urăsc nopţile întunecate şi ploioase. Sper că voi mai avea totuşi prilejul să mănânc struguri în camera în care vă aflaţi voi doi, adică tu şi Naoko, iar eu să vă cânt la chitară.

  Pe curând.

  Ishida Reiko.

  Capitolul al unsprezecelea.

  Reiko mi-a mai trimis câteva scrisori după ce-a murit Naoko, scriindu-mi că n-a fost vina mea, că de fapt n-a fost vina nimănui şi că moartea lui Naoko n-a putut fi oprită, aşa cum nu poţi opri ploaia. Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut scrie? La ce bun? Naoko nu mai există în lumea aceasta, ea nu mai este decât un pumn de cenuşă.

  Funeraliile au avut loc, discret, la sfârşitul lunii august şi după terminarea lor m-am întors la Tokyo, anunţându-mi imediat gazda că am să lipsesc o perioadă de timp, iar patronul, că nu voi putea merge, o vreme, la slujbă. I-am scris un bileţel lui Midori, în care o anunţam, cu inima strânsă, că deocamdată nu-i puteam spune nimic, dar o rugam să mai aibă puţină răbdare. În următoarele trei zile am stat prin cinematografe de dimineaţa până seara. După ce am văzut toate filmele noi din Tokyo, mi-am îndesat lucrurile în rucsac, mi-am scos toţi banii din cont şi am pornit spre gara Shinjuku, urcându-mă în primul expres care s-a nimerit.

  Nu-mi aduc aminte nici pe unde am umblat, nici cum am călătorit. Îmi amintesc perfect privelişti, sunete, mirosuri, dar numele localităţilor s-au pierdut în ceaţă. Nu mai ştiu nici măcar ce am văzut mai întâi sau la urmă. Călătoream dintr-o localitate în alta cu trenul, cu autobuzul sau făceam autostopul, şi mă luau camionagiii pe locul din stânga31. Îmi întindeam sacul de dormit pe locuri virane, prin gări, prin parcuri, pe malurile râurilor sau pe plajă. Chiar m-au lăsat într-o noapte să dorm la poliţie, iar în alta am dormit în cimitir. Puteam dormi oriunde, atâta vreme cât nu încurcam pe nimeni şi cât puteam să zac oricât îmi făcea mie plăcere. Când oboseam, mă băgăm în sacul de dormit, luam câteva înghiţituri de whisky ieftin şi dormeam buştean. Erau localităţi în care lumea, drăguţă, îmi aducea chiar de mâncare sau spirale împotriva ţânţarilor, iar în alte părţi erau şi unii mai puţin drăguţi care chemau poliţia şi mă izgoneau de prin parcuri. Oricum nu conta. Singurul lucru pe care-l doream era să dorm în localităţi pe care nu le cunoşteam.

  Când rămâneam fără bani, munceam trei-patru zile şi îmi câştigam banii de care aveam nevoie pentru o perioadă de timp. Se găsea oriunde ceva de lucru pentru mine. Nu aveam o destinaţie anume în minte, ci pur şi simplu mă mutam dintr-o localitate în alta. Lumea cea mare e plină de lucruri ciudate şi de persoane stranii. La un moment dat i-am telefonat lui Midori. Îmi era cumplit de dor de vocea ei.

  — Să ştii că şcoala a început de mult, mi-a spus ea. La unele cursuri ni se cer deja referate. Ce naiba ai de gând? Ai lipsit deja trei săptămâni. Unde eşti şi ce faci?

  — Îmi pare rău, dar încă nu mă pot întoarce la Tokyo. Nu încă.

  — Doar atâta ai să-mi spui?

  — Acum nu sunt în stare de mai mult. Poate în octombrie…

  Midori mi-a trântit receptorul în nas.

  Mi-am văzut mai departe de drumurile mele. Mai poposeam din când în când la câte un hotel ieftin ca să fac baie şi să mă bărbieresc. Privindu-mă în oglindă, realizam şi eu în ce hal ajunsesem. Pielea îmi crăpase de la soare, ochii mi se înfundaseră în orbite, pe obraji aveam pete şi tăieturi inexplicabile. Arătam de parcă tocmai mă târâsem afară dintr-o văgăună. Nu-mi venea să cred, şi totuşi eram eu.

  La un moment dat, mă aflam undeva pe coasta de nord a mării, în Tottori sau la nord de Hyogo. Îmi era uşor să umblu pe malul mării şi puteam găsi întotdeauna un loc confortabil pentru odihnă. Nisipul era plăcut ca aşternut. Apoi adunam lemne care pluteau pe apă şi făceam focul la care prăjeam peştele cumpărat de la pescărie. Beam nişte whisky şi în timp ce ascultam vuietul valurilor, mă gândeam la Naoko. Mi se părea cumplit de ciudat că ea a murit şi că nu mai face parte din lumea aceasta. Nu puteam pur şi simplu să accept această realitate. Nu-mi venea să cred. Am auzit cu urechile mele când s-au bătut ultimele cuie în capacul sicriului şi totuşi refuzam să cred că ea a trecut în nefiinţă.

  Imaginea ei îmi era încă mult prea vie în minte. Nu puteam să uit cum îmi cuprinsese penisul în gură şi încă mai trăiam senzaţia părului ei lung mângâindu-mi abdomenul. Îi simţeam căldura trupului şi respiraţia şi retrăiesc parcă momentul orgasmului. Îmi aduceam aminte de toate acestea de parcă s-ar fi petrecut cu cinci minute în urmă. Aveam impresia că Naoko era lângă mine şi dacă întindeam mâna, o atingeam. Dar ea nu era lângă mine, trupul ei nici nu mai exista pe lume.

  Oare de ce figura lui Naoko mă obseda în nopţile în care nu puteam dormi? Pur şi simplu nu eram capabil să-i alung imaginea. S-au adunat în mine mult prea multe amintiri, şi dacă una singură dintre ele îşi croia drum spre suprafaţă, toate celelalte năvăleau după ea, iar eu mă simţeam incapabil să le stăvilesc.

  Aveam senzaţia că o ating pe Naoko cea îmbrăcată în pelerină galbenă de ploaie, curăţind colivia păsărilor şi ducându-le de mâncare. Îmi trecea prin faţa ochilor imaginea tortului pe jumătate turtit şi cămaşa udă de lacrimile lui Naoko. De fapt, plouase şi în seara respectivă. În iarna aceea m-am plimbat cu Naoko, îmbrăcată în haina din păr de cămilă. Îşi purta părul strâns cu o agrafă mare şi o pipăia mereu să vadă dacă stă bine. Naoko ce mă scruta cercetător cu ochii ei limpezi, era îmbrăcată în cămaşă albastră de noapte şi şedea, cu genunchii la bărbie, pe canapea.

  Toate aceste imagini mă izbeau cu violenţă, una după alta, asemenea unor valuri puternice care voiau parcă să mă poarte spre un ţinut straniu… O lume în care să trăiesc împreună cu moarta. In lumea aceea Naoko trăia, vorbea cu mine, ne îmbrăţişam. Era o lume în care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci făcea parte integrantă din viaţă. Naoko continua să trăiască cu moartea în ea.

  — Să ştii, Watanabe, că mi-e bine. Nu-ţi face griji! E doar moartea şi-atât, părea ea că-mi spune.

  Nu mă simţeam mâhnit într-un asemenea loc. Moartea era moarte şi Naoko era Naoko.

  — Care-i problema? mă întreba ea cu un zâmbet sfios. Sunt aici şi gata.

  Gesturile ei familiare îmi alinau sufletul şi-mi vindecau rănile. „Dacă aceasta este moartea”, gândeam eu, „nici nu-i chiar atât de rău”.

  — Da, spuse Naoko, moartea nu e cine ştie ce. E doar moarte. Totul este atât de simplu aici.

  Vocea lui Naoko îmi răsuna în urechi în răgazul pe care-l lăsau valurile negre ce se izbeau de ţărm.

  În cele din urmă, valurile s-au domolit şi eu am rămas singur pe plajă. Stors de vlagă, nu mă simţeam în stare să fac doi paşi şi m-am trezit prins în mrejele tristeţii. In asemenea situaţii mă puneam pe plâns. Nu ştiu dacă pot să-i spun chiar plâns. Erau nişte lacrimi mari care se prelingeau precum sudoarea.

  La moartea lui Kizuki am învăţat un lucru pe care n-am să-l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieţii, ci face parte din viaţă.

  Era cu siguranţă adevărat ce spusese el. Cât trăim, avem moartea în noi şi o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care trebuie să le ştim. Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat. Cu vuietul valurilor şi cu şuieratul vântului în urechi, apăsat de asemenea gânduri, zilele treceau pe nesimţite. Supravieţuind doar cu whisky, apă şi pâine, cu părul plin de nisip, cu rucsacul în spinare, la acel început de toamnă, am luat-o pe malul mării tot spre vest, spre vest.

  Într-o seară cu vânt puternic, pe când stăteam încotoşmănat în sacul meu de dormit, lângă o barcă părăginită şi plângeam în voie, a trecut pe lângă mine un pescar tânăr, care mi-a oferit o ţigară. Nu mai fumasem de vreo zece luni, dar am acceptat-o imediat. M-a întrebat de ce plâng. Fără să cuget deloc, i-am trântit o minciună. I-am spus că mi-a murit mama şi pentru că nu mă mai puteam linişti, am pornit la drum, fără nici o ţintă. M-a compătimit din tot sufletul. A luat-o spre casă şi s-a întors cu o sticlă de sake de 1,8 litri şi două pahare.

  În bătaia vântului spulberând nisipul, beam liniştiţi. Mi-a spus că i-a murit mama când avea şaisprezece ani. Nu fusese niciodată sănătoasă, dar pentru că muncise prea mult, de dimineaţa până seara, fără întrerupere, puterile au părăsit-o cu totul. Eram atent, cu gândurile totuşi departe, dând din cap sau mormăind ceva în semn de ascultare. Aveam senzaţia că mi se spunea o poveste din altă lume. Despre ce naiba vorbea individul acela? Mă cuprinse brusc o furie de-mi venea să-i sucesc gâtul. Ce-mi păsa mie de mama lui? Eu am pierdut-o pe Naoko! A dispărut complet de pe faţa pământului trupul ei frumos! De ce-mi vorbea el despre mama lui?