Alexandru Bujor s-a albit la faţă. Întrebarea mea lovise-n plin. S-a uitat la mine scurt, prin fumul de ţigară, cu privirea omului căruia grozav ce-i vine sa dea cu-o piatră-ntr-un geam. Atunci, pentru prima oară, mi-a fost frică de el. Îmi luasem o libertate la care nimic din comportamentul lui nu-mi dădea dreptul. Sunt convinsă şi astăzi că-ntrebarea aceea a mea a grăbit urmarea. Deşi nici el nici eu nu ne-am clintit din loc, simţeam cum între noi creşte o tensiune care-avea să ducă la altceva decât ce fusese pân-atunci. Azvârlindu-şi departe mucul de ţigară nestins, Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei şi, cu o voce niţel tremurată, m-a-ntrebat: „Mai vrei să ai copii, domnişoară? Nu te-ai răzgândit?”. „Nu. Eu mă răzgândesc greu”.

  Aplecându-se foarte puţin asupra mea, dar luându-mi lumina, a continuat, fără să mă scape din ochi: „Ai vrea să faci copiii-ăştia cu mine?”. „Da”.

  Răspunsul meu atât de prompt dovedea că fusese dat cu mult înaintea întrebării lui Alexandru Bujor. Eu mă-ndrăgostisem de el. Dacă n-ar fi fost corectitudinea lui care, nici azi nu ştiu dacă era o tactică sau adevărată lipsă de interes faţă de mine, poate că n-ar fi mers atât de la sigur. Şi dacă n-ar fi venit după „balul absolvenţilor”, la care mă simţisem fată-bătrână fiindcă mersesem singură, când hotărâsem să mă mărit cât mai curând, poate că aş mai fi reflectat înainte de-a-i răspunde lui Alexandru Bujor. Întrebarea lui era atât de neaşteptată, iar principiul meu de-a spune oamenilor adevărul, atât de-nrădăcinat în mine, încât… „Copiii vrei să fie legitimi, nu?”. „Sigur”, am răspuns eu cu un glas pierit. „Prin urmare, trebuie să te măriţi cu mine”. „Aşa s-ar părea”. I-a venit să zâmbească. „M-ai lua chiar dacă doamna Hangan ar zice „nu”?”. „Chiar”.

  În clipa-aceea, aplecându-se spre mine, m-a privit grav în ochi. Mi s-a părut că ceva se topeşte-n sufletul lui.

  — Pavele, aşa m-am măritat eu Alexandru Bujor.

  — Îţi pare rău că te-ai măritat cu el?

  — Nu. El m-a luat fiindcă voia copii. Copiii pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-i facă.

  — De unde ştii? Ţi-a spus el?

  — Nu mi-a spus nici el, nici altcineva, dar sunt atâtea lucruri pe care le ştii fără să ţi le spună nimeni! El m-a luat fiindcă dorea copii. La urma urmei, de-asta l-am luat şi eu. Era deştept, atrăgător, talentat, eram îndrăgostită de el. Ce puteam dori mai bun ca tată pentru un copil pe care ardoarea unei fiinţe de nouăsprezece ani, însetată de iubire şi de dorul maternităţii, abia-l aştepta? Asta, la o primă vedere. Apoi, Pavele, dacă privim viaţa ca pe-o permanentă experienţă nu ne mai pare rău de nimic. Zece ani, cât am fost măritată cu Alexandru Bujor, nu m-am putut mărita cu altcineva şi nici propuneri directe de amor nu mi s-au făcut. Plus că, fiind măritată, consideram de datoria mea să resping orice tentaţie erotică.

  — Şi-au fost multe?

  — Numărul nu contează, ci intensitatea. Am fost îndrăgostită de cineva. L-am ocolit, ca să rămân ceea ce numesc eu, tradiţionalistă cum sunt, femeie cinstită. Cât am fost măritată cu el, şefii mei, Voicu Marin şi Titus Verzeu, deşi „dragă” le eram şi-atunci ca sarea-n ochi, n-au îndrăznit să-mi dea un picior. Alexandru Bujor era şi pe-atunci, ca şi astăzi, nu numai un scriitor de talent, ci şi un gazetar temut. Unul care dacă te-a azvârlit o dată-n gura lumii nici dracul nu te mai scoate din ea şi nici o apă nu te mai spală. Dacă m-aş fi dus să mă plâng de Marin şi de Verzeu lui Alexandru nu spun că i-ar fi desfiinţat, dar o umbră ca un semn de-ntrebare cât un stâlp de telegraf tot ar fi azvârlit asupra lor şi ştii principiul că nu e bine să zgârmi în rahat. Dar ei ştiau foarte bine cu cine-aveau de-a face. Ştiau că cine nu-i spune lui Voicu Marin „vă rog, domnule profesor” pentru a-şi păstra postul n-o să se roage nici de-un bărbat care-a lăsat-o. Şi-apoi şi pe-atâţia-i lucraseră pân' la mine, încât ajunseseră maeştri în lucrături: reducere de posturi! Poţi să zici ceva?! Reducere de posturi, fără tinichea legată de coadă. Lucrătură fină. În meseria asta, Voicu Marin debutase ca un tâmplar de mobilă negeluită şi când îmi venise mie rândul la „exmatriculare”, ajunsese-un adevărat ebenist.

  — Sânziană, te-ai măritat din dragoste cu domnul Bujor. Nu te supăra că te-ntreb, cum ai ajuns să nu-l mai iubeşti? Că, după cum am înţeles eu, când v-aţi despărţit nu ţi-a părut cine-ştie-ce rău.

  — Da. Am să-ţi spun ceva, Pavele. Am fost îndrăgostită de el, până peste urechi, fiindcă e un bărbat foarte atrăgător, dar nu l-am iubit niciodată. Din focul de la-nceput, când a trecut vâlvătaia, în loc să rămână cărbuni trainici care să ardă acoperiţi mai departe, încet-încet n-a mai rămas decât un scrum firav. Mai întâi – asta n-are legătură numai cu Alexandru – îmi dau pe zi ce trece seama că eu nu pot iubi decât un om modest. Nu e vorba de situaţia lui socială. Iar modest pentru mine nu-nseamnă „oarecare”. Prin modestie – deşi unii o consideră virtutea cea mai apropiată de viciu, şi anume de ipocrizie – prin modestie, înţeleg calitatea sufletească a omului ajuns atât de sus încât consideră de la acea-nălţime pe toată lumea egală. Nu pot iubi oameni în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oameni care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. De aceea nu l-am iubit pe Alexandru Bujor. Căsătoria mea cu el ca şi răcirea mea de el au pornit de la Ileana Sachelarie. La vreo cinci-şase luni după ce ne-am căsătorit, i-a apărut Ilenei Sachelarie Rudele sărace ale gloriei. Eu socotesc romanul ăsta una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit, o carte demnă de orice mare literatură.

  — Aşa cred şi eu.

  — L-am citit cu sufletul la gură. În troleibus, în pauzele de la cursuri, iar când s-a terminat mi-a părut atât de rău de parc-aş fi pierdut o amintire dragă. I l-am dat şi lui Alexandru să-l citească – parcă trebuia să i-l dau eu?! A trecut o săptămână, au trecut două, Alexandru nu spunea un cuvânt despre carte. Era clar că nu voia să spună. Imaginea Ilenei Sachelarie abia se mai umbrise pentru mine. Rudele sărace ale gloriei o aduceau în actualitatea mea sufletească, aureolate de-o nouă lumină; o transformau într-o imagine acută.

  „Alexandre, ai citit Rudele sărace ale gloriei?”. „Da”. „Şi nu ţi se pare extraordinară?”. „Să nu exagerăm!”. „Mie, cu mintea mea a slabă mi se pare extraordinară!”. „Mă rog…”.

  Cu asta discuţia se-ncheiase.

  Trecuseră două luni de la apariţia cărţii. Nici un articol în vreo gazetă literară, nici măcar o recenzie cât de prizărită. O evidentă conspiraţie a tăcerii. Mi-am manifestat nedumerirea faţă de Mama, în a cărei judecată am crezut neclintit, totdeauna.

  „De ce te miri? Majoritatea criticilor fac cronici la oameni, nu la cărţi. Dacă Ileana Sachelarie ar fi directoare de editură, nevastă de director, redactor măcar, pe undeva, ar fi plouat cu osanale la adresa ei, dar aşa? Cine este Ileana Sachelarie? O scriitoare care stă acasă şi scrie, care nu trage sfori, nu face parte din nici o gaşcă, nu declară pe nimeni genial, ca acela s-o declare şi el genială, şi care, pe deasupra, mai are şi-un talent solid, un gust desăvârşit, calităţi care, oricum, nu se iartă!”. „Dar Alexandru cum de nu le spune în redacţie că merită să se scrie despre ea?”.

  Mama s-a uitat lung la mine şi nu mi-a dat nici un răspuns. Era inutil să-ncerc să forţez tăcerile, atât de expresivele tăceri ale Mamei.

  Într-o după-amiază, întorcându-mă de la cursuri, l-am găsit pe Alexandru cu doi dintre criticii care-l tămâiau şi care-l tămâie şi astăzi, cu Emil Anton şi cu Grigore Dinulescu. Emil Anton – devenit „Emil” din vreun elan rousseau-ist poate, căci pe numele lui adevărat îl cheamă Vasile Anton – scria şi scrie şi astăzi, mai ales despre morţi şi morţi demult, deci morţi cu situaţie clară, şi despre vii, foarte vii prin locurile unde sunt plasaţi. Faţă de Alexandru Bujor, Emil Anton a arătat totdeauna o fidelitate demnă de-o cauză mai bună, zic eu, dat fiind că-l apără şi-n cazuri de neapărat, când Alexandru Bujor, de exemplu, scrie scenarii de filme de-un gust îndoielnic sau cărţi nu zic nedemne, dar nu de demnitatea unui om care la douăzeci şi patru de ani era laureat al premiului de stat pentru un roman pe drept cuvânt clasic.

  Cu Grigore Dinulescu lucrurile erau şi sunt mai complicate. Dinulescu scrisese totdeauna la „concurenţă”, iar tămâierile lui la adresa lui Alexandru erau şi sunt intermitente. Între ei, când e mare amor, când răceli, tignafes, jucării aruncate peste gard, trânteli, pufneli, articole de luare peste picior ale unuia despre celălalt, ca după aceea să ajungă la „pupat toţi piaţa endependenţi”; unei asemenea perioade calme, duioase, îi urmează obligatoriu una de relaţii „deteriorate”, cum scriu ziarele. Cu Dinulescu, Alexandru s-a aflat de totdeauna, deci, într-un amor ciclic: aci pipa păcii, aci securea. Cum îţi spuneam, l-am găsit pe Alexandru în mare vervă, cu cei doi critici care, independent de relaţiile lor cu Alexandru, n-aveau ochi să se vadă unul pe altul, ca doi buni colegi de disciplină, la aceeaşi catedră universitară. Emil Anton, înăltuţ, bine făcut la corp, spelb – tipul de bărbat fără pic de păr pe piept, cu-o barbă pe care poate s-o radă-n fiecare zi sau la două săptămâni că tot atâta – cu un păr des, tuns modern, într-un stil intermediar între intelectual şi frizer, cu-o mutră frumuşică, de copil bătrân, totdeauna impecabil îmbrăcat, făcând pe frumosul şi fiind convins de succesul lui la femei, avid de aventuri de două parale, ca unul însurat din anul I de Facultate, dornic să recupereze o tinereţe monogamă, era tipul mediocrului relativ învăţat, al cărui singur merit era o perseverenţă şi-o conştiinciozitate în stare să găurească munţii. Ăsta n-ar fi scris un rând despre ceva ce n-ar fi citit din scoarţă-n scoarţă. Tu însă puteai să-l citeşti pe el tot din scoarţă-n scoarţă că afară de date – exacte, ce e drept – o idee demnă de reţinut nu găseai în cele minimum trei-patru sute de pagini pe care le scria anual. În scris îl ignora pe bunul său coleg Grigore Dinulescu aşa cum şi acesta-l ignora pe el. Însă de câte ori îşi vorbeau aveau grijă să-şi scoată pârleala, azvârlindu-şi în faţă unul altuia câte lături puteau, pe-un ton care-ncerca să fie de-o „maaare” urbanitate, ceea ce lui Dinulescu îi şi reuşea, el fiind şi deştept. De talie mijlocie, slab, negru-tăciune, cu un aspect ponosit, în ciuda hainelor bune pe care le purta, cu un cap cât un pumn, „coafat” romantic, cu nişte păr creţuliu lung şi fără luciu, adus abil – credea el – peste o chelie apărută de la prima tinereţe, cu nişte ochi frumoşi, negri, plini de-o ironie neagresivă, cu vorbă domoală, ponderată şi cu-o voce ca un fir de aţă tras dintr-o haină putredă, atât de subţire şi de pricăjită ce era, Grigore Dinulescu îţi inspira, de la prima vedere, simpatie şi chiar duioşie, iar când îl ascultai, respect pentru-nvăţătura, pentru fineţea judecăţii şi-a observaţilor lui. Cu o fire aplecată spre meditaţie, spre aprofundarea lucrurilor, cu o fire de cărturar deci, din păcate, lăsându-se antrenat pe panta gazetărească a criticii literare, adică, spre cronica săptămânală şi nu doar spre una, ci spre mai multe, alunecase şi spre o superficialitate pe care nu trebuia să fii de meserie ca s-o bagi de seamă. Cronicile astea ale lui – pe care, dacă le luai de bune, reieşea că Grigore Dinulescu citea pe puţin o mie, o mie cinci sute de pagini pe săptămână şi-n mai toate limbile pământului, pe lângă faptul că puţeau a citit din trei în trei şi-a compilare de articole de prin gazete străine, mai erau şi de-o platitudine cu totul nedemnă de el. Măsura inteligenţei şi-a culturii lui Grigore Dinulescu o găseai în cărţile lui, în lucrurile care nu se făceau de azi pe mâine. Grigore Dinulescu manifestă o ciudată instabilitate în comportament, cu-atât mai ciudată cu cât dedesubtul ei nu se află nici un interes. Pe lângă adevărate acte de cultură – pe care le face din convingere profundă, dându-şi silinţa să dezgroape scriitori de valoare, a căror viaţă civică n-a fost tocmai exemplară, ştiind de la-nceput că-şi va aprinde paie-n cap – îl apucă un pueril spirit de frondă, un spirit de „mamă a răniţilor”, manifestat prin cronici la unii scriitori care se-autodeclară nedreptăţiţi şi geniali, cronici, articole cu aprecieri disproporţionate faţă de valoarea cărţilor în cauză. Cronici şi articole care-l pun pe împricinat alături de Tolstoi, de Dostoievski, „egali la puncte”, iar pe Thomas Mann – alături el de-mpricinat, de exemplu. Mă rog, nişte lucruri alăturea cu drumul – dar rău de tot – pe care sunt convinsă că Dinulescu de fapt nu le crede. Ăştia erau cei doi companioni ai lui Alexandru din după-amiaza aceea. Am făcut nişte cafele pentru noi toţi şi i-am tratat cu ştrudel făcut de Mama. Se vorbea de una, de alta, de nişte schimbări pe la gazetele literare, care pe unde se mai dusese, lucruri neinteresante pentru mine.

  „Domnilor – am zis eu la un moment dat, după ce tot timpul tăcusem – cum de nu scrieţi, în fine, nu se scrie nici o cronică la Rudele sărace ale gloriei?”

  Amândoi, deodată, s-au uitat la Alexandru cu-o privire încurcată, şi-n chip de răspuns au dat vag din umeri.

  Alexandru s-a uitat la mine cu-o uitătură de să mă bage-n pământ şi alta nimic. Cu un glas alb ca şi faţa, mi-a spus din vârful buzelor: „Tu de-nvăţat nu ai?”. „Că bine zici! Mă duc să-nvăţ la anatomie”, am spus eu, şi luându-mi la revedere de la cei doi critici, am plecat la bucătărie să-nvăţ.

  Pe vremea aceea, locuiam într-o garsonieră. Învăţam eu, că trebuia să-nvăţ, dar nu-mi tihnea. Uitătura lui Alexandru îmi trecea ca o răcoare prin suflet. Când am auzit uşa de la intrare închizându-se-n urma celor doi musafiri, a-nceput să-mi bată inima. Alexandru a intrat în bucătărie izbind uşa de frigider.

  „Sânziana!”

  M-am ridicat în picioare ca un soldat strigat de sergentul-major şi, dând de ochii lui Alexandru, m-am tras instinctiv îndărătul mesei.

  „Te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi dacă n-ai destule scrie articole de critică şi-ncearcă să le plasezi pe la gazete, dar nu te-amesteca în relaţiile mele cu oamenii. Lasă tonul ăsta de domnişoară moralizatoare, care ţine discursuri pe pietroaie-n Hyde Park. Să nu zici că nu ţi-am spus!”. „Am să-mi dau osteneala de-aici înainte să nu mă mai amestec în nici un fel de relaţii ale tale cu nici un om: trecute, prezente sau viitoare. Şi-ţi mai promit ceva: am să-ţi studiez stilul verbal, cinetic şi mimic la fel de atent ca şi pe cel scris”. „Nu e treaba ta ce scriu sau despre ce scriu oamenii!”. „Şi eu care credeam că e treaba cititorilor!”.

  — Literatura nu era „treaba” mea atunci, aşa cum, mai târziu, nici viaţa Lilianei Fodor n-avea să fie „treaba” mea. Cât de mult se repetă viaţa! Şi cum nu ţi se iartă că, luând-o-n serios, vrei să participi la ea din toată fiinţa şi fără beneficiu…

  * „Meciul” nostru s-a-ncheiat la egalitate. Din ziua aceea, a apărut între mine şi Alexandru exact ceea ce nu trebuie să existe într-o familie: teama unuia faţă de celălalt. Eu am început să mă tem să-mi mai spun părerile faţă de el. În orice discuţie, ocoleam nişte subiecte aşa cum vasele ocolesc recifele. Alexandru, dându-şi seama din replicile mele că eram mai deşteaptă decât mă crezuse, a-nceput să se teamă de cenzura mea. Coleric, ţâfnos şi nestăpânit cum era, cu toate că ştia că-l observ atent, nu-şi dădea osteneala să se prefacă. Eu însă mă prefăceam. Vrând să par indiferentă la multe lucruri pe care le făcea şi care mie nu-mi plăceau, mă prefăceam. Mi-era teamă de privirea urâtă, umilitoare, care-i învineţea ochii, de dispreţul care-i ţâşnea din fiecare por, de scârba şi de răutatea din vocea lui când te certa.

  Mă certase şi Mama, şi nu o dată. Dar pe chipul şi-n glasul ei se citea atunci părere de rău, dezamăgire poate, niciodată însă dorinţa de-a nimici, de-a degrada, niciodată ură.

  Ce cred eu că i-a stricat şi-i strică cel mai mult lui Alexandru Bujor e felul ăsta de-a trăi mereu în „piaţă”, în public: „Învaţă să cunoşti oamenii printre oameni; învaţă să meditezi asupra lor în singurătate”, zice Goethe, dar Goethe e un autor care pe Alexandru îl plictiseşte! Alexandru are, nu exagerez, un fel de spaimă a vidului. Îi place să fie mereu înconjurat, de oricine, dar înconjurat, şi mai ales adulat. Pe la toate revistele pe unde-a trecut, avea adevărate „locotenenţe”, alcătuite din nişte tipi care nu se despărţeau de el, arivişti de duzină, pe care de fapt doi bani nu dădea, aliniaţi la dreapta lui, la stânga, în faţă, în spate, ca gorilele unui caudillo sud-american. Mult rău i-a făcut gazetăria… prost înţeleasă.

  — Dar el ca şi gazetar a făcut şi mult bine. A luat apărarea unor oameni, în cauze drepte, a deschis anchete, a stârnit un curent de opinii. Şi-apoi straşnic ştie scrie!

  — Tot ce spui tu e-adevărat. Alexandru Bujor e un amestec de mari calităţi şi de mari defecte. Cel mai mare defect al lui e lipsa de măsură; al doilea – o-ncăpăţânare care-l duce la fapte pur şi simplu stupide – e pătimaş, nestăpânit, bănuitor; darnic şi indulgent numai cu cine nu trebuie, azvârlind cu miile pe fereastră pentru toanele lui şi-ale „locotenenţilor” şi nedând cinci lei pe-o floare pentru nevastă. Asta eram eu. Nu e rău, nici zgârcit. Pe unde-a trecut, de câte ori s-a-nscăunat, a-nceput-o cu dărnicie, cu „parastase”. Nu e rău, dar face mult rău în jurul lui. E foarte influenţabil. Şi nu ştiu cum se face că toţi oamenii influenţabili sunt permeabili ca tifonul la sfaturile proaste şi impermeabili ca sticla şi ca betonul-armat la cele bune. Toate sfaturile proaste ale „locotenenţilor” şi-ale altora ca ei se prindeau de el ca scaieţii de coada câinilor. Ce era bun în el abia mai răsufla de gunoaiele-n care se-afunda tot mai mult, cu spiritul ăsta de gaşcă, de tras sfori, cu atmosfera asta de maidan intelectual în care se complăcea, cu azvârlirea permanentă de lături în capul cui se nimerea, viu sau mort, cu o ură nepotolită împotriva oricui îl ignora sau nu era de-aceeaşi părere cu el. A creat întotdeauna în jurul lui o atmosferă efervescentă, ce e drept, dar de-o efervescenţă insalubră. Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor. Alexandru Bujor nu respinge nici un mijloc prin care să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere nu se-nclină în faţa logicii şi-a adevărului, ci logica şi adevărul trebuie să se-ncovoaie-n faţa punctului său de vedere. Patima asta-i ia minţile, îi întunecă o inteligenţă reală. Când spun că mult rău i-a făcut gazetăria să ştii că ştiu ce spun. Ziceai că straşnic ştie să scrie. Cred că şi calitatea asta i-a dăunat. Dacă n-ar fi avut atâta iuţeală de condei şi-atâta incisivitate, necesare gazetarului, dacă fraza nu i-ar fi ieşit din primul foc, şi-ar fi trebuit s-o refacă, o dată, de două, de trei ori, poate că asta i-ar fi cerut mai multă reflecţie şi i-ar fi dat timp să se răzgândească în privinţa unor lucruri. După ce-şi pălea cu nădejde victima – adversar imaginar – Alexandru trecea printr-o scurtă, foarte scurtă, perioadă de remuşcări, când i-ar fi făcut victimei şi „bouche a bouche”, ar fi umblat să-i obţină cavou dacă acela era mort, locuinţă dacă era viu; era gata să umble, să se bată, să se zbată pentru victimă. Dacă însă victima vie-ndrăznea să riposteze, remuşcările lui Alexandru încetau brusc, îi lua „ca cu mâna”, şi se năpustea asupra omului, cu o-nverşunare-n care-i târa şi pe acoliţi, formau o tabără, deveneau reprezentanţii unui principiu sacru pentru care-mbrăcau armura şi puneau mâna pe sabia dreptăţii împotriva oricui nu le-mpărtăşea părerea, şi astfel, dintr-o chestiune personală, care n-ar fi solicitat mai mult de doi inşi – Alexandru Bujor şi cel atacat – deodată, acest atac la persoană se lăţea, solicitând în „verva” polemică fanatizată, de fapt ce este mai urât şi mai josnic în sufletul omului: spiritul de răfuială, dorinţa mahalagească de-a căta pricină. Astfel, prin Alexandru Bujor şi-n jurul lui se crea o atmosferă de Domnişoara Nastasia. Studiindu-l pe Alexandru Bujor, am zis că o avea dreptate nenea Iancu Stein care zice că românul suportă foarte bine răul şi foarte rău binele. Alexandru este tipic pentru felul cum i se urcă omului la cap şi cum, apucat de ameţeala propriei persoane, începe să creadă că totul i se cuvine. Până la el, credeam – şi chiar şi azi, în ciuda lui, continui să cred – că succesul trebuie să-l facă pe om mai bun.

  — Asta – cum ţi-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puţini îs aceia. E ca şi cu avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cât are mai mult cu atât să dea mai mult? Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-şi strânge mai tare băierile pungii şi-şi pune mai multe lăcate la uşi?! Puţine suflete rămân neîntinate la ban şi la mărire.

  — Alexandru Bujor nu se numără printre ele. De unde ziceam, şi mai zic şi-acum, că succesul trebuie să-l facă mai bun pe om, tot eu zic că succesul venit prea devreme, prea dintr-o dată, poate strica mult omului, îl poate strica de tot. Alexandru, fără să fi trăit în cine-ştie-ce mare bogăţie, totuşi, n-a ştiut niciodată ce-i lipsa. A mâncat totdeauna pe săturate şi lucru bun, i-a fost iarna – cald, vara – răcoare, a fost îmbrăcat ca lumea şi iubit şi crescut ca domnii, cu profesor de franceză şi de engleză, fiindcă domnu' Tase Bujor, tâmplar de lux din gura Oborului, şi coana Maria, oameni simpli dar luminaţi, vruseseră să facă din el domn. Domnu' Tase Bujor, oborean de baştină, şi coana Maria, ardeleancă venită-n Bucureşti ca fată-n casă la un doctor, căsătoriţi de la tinereţe, n-avuseseră nici un copil până la aproape cinzeci de ani ai coanei Maria şi până la peste cinzeci ai domnului Tase. Ţi-nchipui ce-nsemnase copilul ăsta pentru ei. Coana Maria numai mestecat în gură nu-i dădea, încolo până a strâns-o Dumnezeu, stătuse numai drepţi în faţa „pruncului”, care ieşise năzuros ca domnu' Tase, de nu ţi-ar fi mâncat două zile-aceeaşi mâncare şi nu s-ar fi-mbrăcat de două ori cu-aceeaşi cămaşă, ferească sfântul! şi zăcaş ca maică-sa, care, de-aceea, în viaţa ei n-avusese o prietenă, care nu pomenea o dată de neamurile ei, şi căreia, de când venise-n Bucureşti, o dată nu-i călcase piciorul prin Transilvania. De la coana Maria, Alexandru moştenise, pe lângă o fire pizmătăreaţă fără motiv, un spirit de ordine „austro-ungar” şi accese de zgârcenie surprinzătoare la un om – mai degrabă mână-spartă. Coana Maria dădea bani numai pe lucruri care meritau. Ca nevastă de tâmplar de lux, avea-n casă mobilă demnă de-un palat: piese rare, adunate în timp de domnu' Tase de prin poduri de la clienţi, considerate irecuperabile de-aceştia, restaurate cu-o răbdare de bijutier de domnu' Tase, copii după piese rare, făcute de mâna domnului Tase, mai „autentice” decât originalul, piese făcute din imaginaţia domnului Tase, care nu erau cu nimic mai prejos decât cele făcute de mari ebenişti. Aici, ai o mostră prea puţin reprezentativă: sufrageria asta, pe care Alexandru mi-a lăsat-o, neavând unde s-o pună la noua nevastă; e o comandă de prin '52, pe care clientul nu s-a mai prezentat niciodată s-o ridice, deşi o plătise pân' la ultimul creiţar. Piesele preţioase a găsit Alexandru unde să le pună la noua nevastă. Şi-a zis probabil că, pentru o doctoriţă, sufrageria asta e prea bună! Mobila Bujorilor era căptuşită şi dubşită de investiţiile coanei Maria: argintărie, olănduri, cristale, porţelanuri fine, vândute pe mai nimic de lume după război. Astea erau valori până la care urca informaţia şi priceperea coanei Maria. Altminteri, pe câte o piesă autentică din secolul al optsprezecelea, tronau – într-un cristal sau într-un porţelan, care chiar de nu era la fel de vechi ca „suportul” era însă de o calitate care nu-l contrazicea prea mult – tronau flori de mătase ori de tiul – că nu se inventase încă plasticul – iar pe pereţi picturi de gang. Acest interior eteroclit este perfect reprezentat spiritual în fiinţa şi-n opera lui Alexandru. Cu mult înainte ca eu să mă mărit cu Alexandru, pe când învăţam la literatură română despre el, Mama mi l-a caracterizat, cum până azi n-a reuşit nici un critic să-l caracterizeze, n-a reuşit sau n-a avut curajul: „Un amestec de mare şi viguros talent cu un prost-gust „desăvârşit”„. Cât timp povesteşte, Alexandru Bujor este un prozator de mâna-ntâi, în ciuda faptului că toate personajele lui, uman vorbind, sunt antipatice. Când însă vrea să „facă frumos”, să descrie de dragul descrierii, sau să facă, dragă Doamne, „consideraţii” este de-un prost-gust atât de „măreţ” că te-ntrebi – cine nu-l cunoaşte – dacă e voit, dacă nu e o farsă, o bătaie de joc la adresa cititorului. Astea sunt florile de crepsatin şi de tiul, ţigăncile cu ţâţe goale şi cu lulea din opera lui Alexandru Bujor! Îţi spuneam că, deşi mână-spartă, Alexandru are accese de zgârcenie, moştenite tot de la maică-sa, care nu se tocmea când cumpăra un pocal de argint, sau chiar dacă se tocmea, tot îl cumpăra, în schimb prăjea în aceeaşi untură până-o făcea scrum, iar piaţa şi-o făcea numai seara, când tot omul vinde pe cât o fi, numai să plece mai repede acasă. Foarte larg la nimicuri, culant cu portarii, cu chelnerii, cu şoferii de taxi, pe Alexandru-l apucă morbul zgârceniei la lucruri mari. N-am să uit cum, pe când era-nsurat cu mine, a vrut să cumpere de la cineva un Andreescu, un peisaj de-o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Mie, ca omului care-n viaţa lui n-a avut bani, îmi sunt necunoscute şi indiferente investiţiile. Dac-aş avea însă o dată bani să-mi cumpăr un tablou şi tabloul ăla mi-ar merge mie la suflet, de-ar cere vânzătorul pe el de zece ori cât ar face, dac-aş avea banii, i-aş da şi-aş lua tabloul. Pentru patru sute de lei nu s-au ajuns din preţ. Atâta l-am rugat să cumpere tabloul, eu care nu-l rugasem şi nici n-aveam să-l mai rog nimic! Atâta mi-ar fi fost de drag să ştiu că pot vedea zi şi noapte, la mine-n casă, tabloul acela ca un colţ de dumnezeire! Pentru patru sute de lei nu l-a luat! Să nu ţi-nchipui că nu-i avea! Nu! Dar nu admitea să dea pe-un lucru alt preţ decât cel stabilit de el. Patru sute de lei – vodca „locotenenţilor” pe-o săptămână! În sfârşit… Domnu' Tase, chibzuit, gospodar, ţinându-şi casa şi nevasta la mare cinste, bărbat chipeş şi cu vino-ncoa', nu-nţelesese să dea cu picioru' nici unei „ocazii”. Aşa că dintre femeile care-i plăcuseră îi scăpaseră numai ăle de urcaseră-n pruni, cum zicea coana Maria. Ceea ce, prin gene fidele, a moştenit nealterat Alexandru, care-n viaţa lui n-a dat cu piciorul vreunei „ocazii” cât de cât tentante, fără să acorde acestor amoruri mai multă importanţă decât unui mers la pescuit ori la vânătoare. Toate-aceste relaţii ale lui cu femeile erau înmatriculate-n categoria „parties de plaisir”, nepăsându-i nici pic ce-ar fi putut însemna el faţă de partenere. Pe el nu-l interesa decât ce-nsemnai tu pentru el. Printre-acele biete femei – bilet la cinema, tras cu puşca ori dat cu undiţa – unele-l iubiseră, suferiseră pentru el, fiindcă-şi făcuseră iluzii. Bărbaţii afemeiaţi, cu adevărat afemeiaţi şi nu simulanţi, sunt nestatornici, dar iubesc femeile. Ei suferă de-o mobilitate patologică, sufletească şi fizică, sunt pe drept cuvânt „suflet slab, ochi alunecoşi”, iubesc „efemerid”, dar sincer. Pentru un afemeiat, cea mai recentă femeie de pe listă este „unica” şi „ultima”. Afemeiatul are o inepuizabilă capacitate de-a se iluziona. Alexandru Bujor nu este un afemeiat. El nu se iluzionează şi nici nu iubeşte femeile. El iluzionează doar. Afemeiatul e tandru cu femeile. Alexandru Bujor nu e tandru cu nimeni. El poate avea gesturi, mai degrabă poate „acuza” manifestări de dragoste, dar niciodată de tandreţe.

  — Şi-atunci de ce-o mai face?

  — Din sindromul puterii, din dorinţa de-a-şi demonstra că poate şi asta, că şi asta i se cuvine. Ce-i drept, şi femeile i se-azvârleau de gât.

  — Sânziană, pe tine te-a iubit?

  — Cred că da. S-ar putea să mă-nşel. De un lucru sunt sigură: c-a iubit-o pe Ileana Sachelarie.

  — De ce?

  — Prea a urât-o şi prea o urăşte cu-nverşunare, ca să n-o fi iubit cu tot atâta-nverşunare. Conspiraţia tăcerii pe care-o ţese, o organizează-n jurul ei, unele răbufniri verbale, din când în când, răbufniri insultătoare la adresa ei îmi dovedesc toate cât de trainică este Ileana Sachelarie în sufletul lui Alexandru. Comportamentul ăsta al lui cu o femeie pe care-o iubise şi care-l exclusese din viaţa ei m-a-ndepărtat mult de Alexandru. Abia-mi mai trecuse de conspiraţia-n jurul Rudelor sărace ale gloriei, când Alexandru a scris despre Ileana Sachelarie câteva rânduri care m-au îngheţat. Cineva luase un interviu mai multor scriitori, printre care şi lui Alexandru şi Ilenei Sachelarie, cu privire la literatura contemporană. Ştiu că din răspunsul lui Alexandru reieşea că nimic nu era demn de luat în seamă; totul îl plictisea. Pe-un ton glumeţ, benign, Ileana Sachelarie răspunsese cam aşa: „Dat fiind cât de sus plasează Alexandru Bujor ştacheta exigenţei, eu aproape că nu mai îndrăznesc să spun că apreciez vreun contemporan”. În numărul următor al revistei în care apăruse acest interviu, Alexandru publica un „articolaş”: Să dăm lecţii că sunt mai ieftine, şi-n continuare: „O prozatoare care, pe vremuri, la această epocă, era apucată, împreună cu toată fauna, de alerta biologică de primăvară, acum se găseşte datoare să dea lecţii. Să fie, oare, de vină doar ireparabila trecere a timpului sau…”. Restul nu mai contează. Am citit o dată, de două ori, de zece ori „articolaşul”, şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Când mi-am revenit din stupoare, un gând mi-a trecut prin minte: „Bine că sunt doctoriţă şi că despre mine n-o să poată scrie-asemenea mârşăvii când ne-om despărţi”. Din acea zi, am fost sigură că n-avea să ne-apuce bătrâneţea-mpreună. Ocupaţi cum eram amândoi, ne vedeam foarte puţin. De mult nu mai vorbeam între noi despre lucruri importante. Eu, din punct de vedete spiritual, căzusem într-o mare indiferenţă faţă de Alexandru. Apreciam ce făcea bine şi bun în cărţi şi-n gazetărie, cum aş fi apreciat şi la un străin. Singura legătură dintre noi era Maria. Eu trebuie să-ţi spun că nu l-aş fi lăsat niciodată, fiindcă n-aş fi-ndrăznit să-mi iau asemenea răspundere faţă de Maria. Ea-l iubea şi încă n-avea să-i facă reproşuri; nu vedea în el decât un tată cunoscut, salutat de toată lumea, care-o ducea la premiere, de unde se-ntorcea încântată, cu braţe de flori, cu pungi de bomboane, unde era prezentată-n dreapta şi-n stânga, unde se simţea importantă şi fericită. Într-un ungher de suflet, aveam nădejdea că-ntr-o zi, temându-se de judecata Mariei, Alexandru avea să pună cât de cât frâu firii lui fără măsură, şi să-şi mai cântărească faptele şi vorbele. Şi, în sfârşit, episodul Dana Liveanu. Până la douăzeci şi şase de ani, momentul „apariţiei” sale-n viaţa noastră, Dana Liveanu fusese măritată, cu un tânăr cardiolog din secţie de la taică-său, pe când era studentă. După terminarea Institutului, fusese repartizată la un teatru din provincie, de unde un regizor din Bucureşti, foarte la modă, om la patruzeci şi ceva de ani, o adusese la teatrul lui, despărţind-o de doctor. Şi-n provincie şi-n Bucureşti, Dana Liveanu se impusese atenţiei publicului şi-a criticii prin roluri de virtuozitate, interpretate magistral, în teatru şi-n filme. Se părea că o idilă a ei prea pe faţă cu un partener dintr-o piesă îl determinase pe regizor, cel de-al doilea soţ, să-i ceară Danei să aleagă-ntre el şi partener. Situaţia ei profesională fiind consolidată, fata îl alesese pe partener, bun pretext pentru despărţirea de regisor, pretext, fiindcă sfârşitul idilei cu partenerul se pronunţase anterior celui de-al doilea divorţ al ei. Când norocul ne-a scos-o-n cale, mie şi lui Alexandru, Dana Liveanu era liberă ca pasărea cerului liberă, frumoasă, plină de elan şi de voie-bună.

  — Frumoasă? Ţi se pare frumoasă?

  — Ai văzut-o vreodată de-aproape?

  — În filme. Interesantă, corp foarte frumos, e-adevărat, dar frumoasă…

  — Nu ştiu dacă e frumoasă, dar îţi taie răsuflarea. E mult mai mult decât dac-ar fi frumoasă. Am s-o ţin minte toată viaţa aşa cum am văzut-o seara aceea la petrecerea unde-am cunoscut-o. În atelierul unui sculptor. O apariţie coborâtă de pe frizele templelor asiro-caldeene. O faţă prelungă, frunte-naltă, sprâncenele-aproape unite cu părul, gene dese, lungi şi drepte, umbrind ochi codaţi, de-o culoare amestecată, bătând în verde, nas acvilin, gură cu buze puternic reliefate, fragede şi de un roz suav, dinţi buni să sfâşie carne crudă, bărbie cu gropiţă la mijloc, un ten alb, mat, străbătut de-mpurpurări de moment, pus în valoare de-un păr negru, cu luciri de ţiţei, înnodat într-un coc abundent, ridicat niţel mai sus de ceafa ca un lujer de boboc. Umerii, fără să fie-nguşti, aveau o alunecare elegantă şi lină-n jos, ca prin tablourile din secolul trecut; din bustul de adolescentă, ţâşneau, împungeau obraznic ţesătura rochiei, sânii mici cât să-ncapă-n palmă, pe care-ţi venea să pui mâna ca să te-ncredinţezi că sunt vii şi-adevăraţi. Alunecând cu privirea-n jos, nici nu băgai de seamă cum din subţirimea taliei se ivea, abia simţită, amfora şoldurilor, aşa cum nu-ţi dădeai seama cum din netezimea trunchiului apăreau braţele, lungi, cu o rotunjime egală, mată şi pietroasă, cu-ncheieturi ascunse-n carne, ca nişte-ncuietori secrete. O palmă îngustă, cu degete lungi şi pline de nerv, termina acele vrejuri suple şi dure. Dana Liveanu părea o marmură cioplită după fantezia unduitoare a unui contur de liană. Era-mbrăcată-ntr-o rochie lungă, fără mâneci, mulată pe corp, cu un decolteu rotund, un pic mai jos de clavicule, o rochie dintr-o catifea în degradeuri de culori, în care gama predominantă era din albastru, cea mai frumoasă şi mai rafinată rochie pe care-o văzusem eu vreodată. Singura podoabă – două perle mari, sidefii, ca o lacrimă cu luciu catifelat şi insinuant, care alunecau până la jumătatea gâtului, atârnând de-un fir de metal subţire şi alb. Pe vremuri, ceea ce acum ajunsese atelierul unui sculptor fusese o cârciumă. Atelierul era amenajat pe trei nivele: pivniţă frumoasă, mare, aerisită, parter şi un foişor de lemn, cu sculpturi rustice – fost separeu al cârciumii, pentru clienţi mai simandicoşi – la care ajungeai urcând cele vreo zece trepte ale unei scări tot de lemn. Când am deschis uşa atelierului, dând cu ochii de Dana Liveanu, eu şi Alexandru am rămas în prag fulgeraţi, uitând cuvintele-ncepute mai înainte. În capul scăriţei aceleia derizorii, Dana Liveanu părea o zeitate misterioasă, care părăsindu-şi soclul, se pregătea să coboare impunătoarele trepte ale unui opulent templu babilonian. Privirea noastră, un fel de-a spune „a noastră”, a lăsat-o cu pasul suspendat în aer. S-a uitat la Alexandru cu o căutătură care, deşi nu voia să trădeze nimic, o clipă a fost străbătută de-un fior; apoi, s-a uitat în ochii mei, plini de admiraţie, cu privire de soră. A coborât scara frumos, fără să-şi dea aere, încadrându-se perfect în topografia modestă în care ne aflam, a venit zâmbind spre noi, întinzându-ne o mână fiecăruia: „Bună seara, doamnă, bună seara, domnule Bujor. Mai citim şi noi cărţi, aşa că v-am recunoscut. Pe mine mă cheamă Dana Liveanu”. „Mai mergem şi noi pe la teatru, pe la cinema, aşa că ştim şi noi cine sunteţi, domnişoară”. „Bine ziceţi „domnişoară”, că abia ce-am terminat al doilea divorţ!”.

  Şi Dana Liveanu a-nceput să râdă, cu un râs frumos, sănătos şi contagios, lăsând să i se vadă amândouă şirurile de dinţi, până-n fundul gurii. Dinţii ăia sănătoşi şi nările care i se trăgeau niţel în jos când râdea, te făceau să te gândeşti la ceva primar şi nestăpânit, la o fire care nu-şi pune stavilă în nici o-mprejurare şi care-şi duce viaţa numai după cum îi e cheful, neîncurcându-se-n cine ştie ce subtilităţi de conştiinţă. S-a mâncat, s-a băut, s-au spus bancuri. Era o bună-dispoziţie generală şi hărmălaia obişnuită unei petreceri, când, spre ora unsprezece, a apărut un bărbat mărunţel, pirpiriu, cu un păr lung, rar şi ponosit, vorbind cu un „r” foarte pronunţat, care s-a scuzat faţă de gazdă că venea aşa de târziu. Născuse nevasta unui prieten şi sărbătoriseră evenimentul împreună, şi nu chiar „pe uscat”, după cum era lesne de văzut din ţinuta lui cam feştelită.

  „Ce mâini curate, ferme, ai dumneata, doamnă”, mi s-a adresat el brusc. „Mâini de chirurg”. „Nu glumeşti?”. „De ce să glumesc?”. „E-atâta lume care glumeşte”. „Nu mă-ndoiesc”. „Să ştii că eşti frumoasă”. „Priviţi-o pe Dana Liveanu. Ea e frumoasă”. „Mie în frumuseţe nu-mi place neobişnuitul. Mi se pare butaforie. Îmi place calmul, regularitatea. Dana Liveanu a dumitale este o frumuseţe insolită. Dumneata eşti echilibrată, eşti trainică şi foarte greu de sculptat fiindcă n-ai nimic care să tragă spre caricatură; ea are, frumoasă aşa cum e. Dumneata ai remarcat ce mult seamănă profilurile egiptene vechi şi tot orientul antic cu şacalul? Uită-te la ea bine şi-ai să-mi dai dreptate. Uită-te mai ales la ochi”, mi-a spus el, făcând un racursi prin epoci. Mai întâi, m-am uitat la mine. Eram îmbrăcată cu ce-aveam eu mai bun pe-atunci şi care şi azi e tot ce am mai bun ca-mbrăcăminte: o fustă neagră de triple voile de lână, pe corp, evazată la poale, ca un volan, şi cu o ie de pânză topită, cusută cu mărgele verzi cusută de Maica, mama Mamei. Cu părul meu scurt, cu iia mea, vestigiu de civilizaţie rurală, cu fusta mea neagră şi cu pantofii mei de lac, oleacă şcolăreşti, cu bareţică peste picior, păream, pe lângă Dana Liveanu, o pisică domestică pe lângă o maiestuoasă felină a junglei.

  Urmând sfatul domnului pirpiriu şi ponosit – un sculptor de seamă, am aflat după-aceea – m-am uitat la ochii Danei Liveanu. Nu m-a frapat atât de mult nici distanţa neobişnuit de mare dintre ei, nici linia albastră, subţire, care-i contura pleoapele şi pe care n-o observasem pân-atunci, cât lipsa de vârstă a privirii, în stare de repaos – când nu exprima ceva anume, vreau să zic – privirea Danei Liveanu era seacă şi dură, lipsită de curiozitate.

  „M-am uitat la ochii ei, domnule, şi-mi par fără vârstă”. „Le-ai descoperit un minus. Bună observaţie. Dar nepăsarea lor n-ai văzut-o? Acest plus negativ, dacă nu te şochează aparenta contradicţie logică a termenilor. Asta trădează un suflet experimental. Te rog să mă ierţi, eu sunt cam beat. Să-ţi spun de fapt de ce. Am terminat azi o sculptură. Am avut un sentiment de eliberare. De-asta mă vezi aşa. Să ştii că nu sunt beţiv”.

  Brusc, sculptorul mi-a-ntors spatele şi i s-a adresat gazdei: „Ioane, te rog fă-mi un hatâr; cântă-mi o doină haiducească”.

  Şi Ion – Ion Dionisie – a cântat o doină haiducească. S-a făcut linişte. Ascultam cu urechea ciulită foşnetul codrului din cântec aşteptând parcă să se ivească printre noi umbra Jianului. A cântat apoi o cucoană, macedoneancă, nişte cântece ciobăneşti macedonene, de-o mare frumuseţe, cu un glas care-aducea-n acorduri molcome tot Pindul şi-l aşternea în faţa noastră.

  „Cântă şi tu, Dana”, a-ndemnat-o cineva la un moment dat pe Dana Liveanu.

  Dana Liveanu a cântat cu-o voce de piept, mai joasă decât cea din vorbire, de-o adâncime şi de-o limpezime tulburătoare, mai întâi un cântec vechi de ciobănie pe care nu-l mai auzisem pân-atunci, apoi o doină, un cântec de-al lui Anton Pann, cântece vechi franţuzeşti, cântece spaniole, marşuri revoluţionare ruseşti, marşuri de-ale armatei lui Denikin, cântece ţigăneşti ruseşti, marşuri de la '77, romanţe desuete, cântece de prin '30 şi mai desuete – într-o manieră voit desuetă, la limita între „portret şi caricatură” – cu nişte texte care le bat pe-ăle de-acum la punctaj-prostie, ne-a recitat din Conaki, din Grandea, cu un inimitabil patetism al unor vremuri apuse, încheindu-şi recitalul cu Moşii lui Caragiale. Este o actriţă desăvârşită. Face cu trupul, cu chipul, cu glasul ei ce vrea, cu o economie de mijloace, cu o fineţe de nuanţe, cu o inteligenţă atât de subtilă, încât trece mult dincolo de graniţa actoriei, situându-se-n vastul teritoriu fără hotare despărţitoare al Artei. Când nu juca, Dana Liveanu era faţă de Dana Liveanu-actriţa ca o poză, într-o atitudine cu totul oarecare, faţă de fiinţa vie pe care-o-nfăţişa. Când joacă este fascinantă. O clipă mi-am întors ochii de la ea, ca să caut privirea lui Alexandru fiindcă simţeam nevoia să comunic cuiva admiraţia mea pentru Dana Liveanu, bucuria pe care o simt totdeauna în faţa frumuseţii şi-a adevărului Dar n-aveam cui. Am simţit cum se duce tot sângele din mine. Privirea lui Alexandru nu mai vedea pe nimeni. Se topise în Dana Liveanu. Am închis ochii fiindcă aşa ceva n-ai voie să vezi, cum n-ai voie să asculţi o mărturisire care nu-ţi este adresată. Privirea lui Alexandru o mai văzusem o dată în ochii cuiva…

  — În ochii lui Mario Sidalgo când a văzut-o prima oară pe mama ta.

  — Într-adevăr… Dana Liveanu a pus capăt căsătoriei mele cu Alexandru. Ea era femeia de care avea el nevoie. Pentru care să lupte. Mai întâi – s-o cucerească, apoi – s-o păstreze, apoi – să-i scrie piese pe măsură, să-i obţină rolurile pe care ea şi le dorea în filme, să muncească pentru bani, ca să-i ofere nivelul de viaţă cu care era-nvăţată. Eu eram o miză prea mică pentru Alexandru. Adevăraţii jucători nu simt nici o voluptate acolo unde nu riscă. Pe lângă faptul că eram o persoană obscură, o doctoriţă oarecare, eram şi foarte ocupată şi pasionată de meseria mea; citeam, învăţam permanent, profitând că o aveam pe Mama care ne purta tuturor de grijă. Absenţa mea la mondenităţile unde era invitat Alexandru, studentă – din cauza cursurilor, doctoriţă – din cauza gărzilor, îl contraria şi-l enerva pe Alexandru. Îl enerva că nu mă-nduram să lipsesc de la un curs sau că nu făceam tot felul de slalomuri ca să-mi schimb ziua de gardă, de dragul de-a merge cu el la un spectacol, sau la o petrecere.

  În primul an de căsătorie, Alexandru mi-a propus să renunţ la Facultate şi să fiu doar doamna Bujor. I-am spus cât de importantă era pentru mine Facultatea, cât de importantă era pentru mine meseria pe care-aveam s-o fac, fără să-l conving, bine-nţeles, mai ales de importanţa ei în afara mea, dar reuşind să-l fac să nu mai insiste în repetarea acelei propuneri. Mi s-a părut firesc că Alexandru s-a-ndrăgostit de Dana Liveanu. Mi se pare firesc să iubeşti şi să admiri pe cineva din cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toţii scriitori, compozitori, interpreţi, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun accesibil, măcar parţial, oricărui om. Dar această admiraţie are un caracter abstract. Admiraţia mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuţi termeni de comparaţie. Daniel Şerban, Iancu Stein, Marina Şerban şi astăzi îl citează pe profesorul Bartolomeu, magistrul lor, mort de aproape treizeci de ani – îi citează vorbele de om şi de mare profesionist, cu aceeaşi veneraţie cu care l-ar cita pe Shakespeare. După unele operaţii, îmi venea să-i sărut mâinile lui Staicu, de admiraţie, şi dac-aş fi putut i-aş fi sărutat mintea care punea-n mişcare mâinile-acelea de mare chirurg. Şi eu îl admiram numai profesional pe Staicu. Era firesc, prin urmare – cel puţin în ochii unei femei ca mine – ca Alexandru să iubească şi să admire o actriţă de talia Danei Liveanu.

  La un moment dat, Ion Dionisie s-a apropiat de mine.

  „De ce nu eşti dumneata fericită?”, m-a-ntrebat el, privindu-mă atent. „Când ai certitudinea unei ratări, a ratării unei părţi din viaţa ta, crezi că poţi să fii fericit?”. „Nu. Cunosc modelul. Viaţa mea sentimentală – eşec total”. „De ce?”. „Am nimerit-o mereu alături. Femei pasionale, pasionate, ambiţioase, căpiate, niciuna o fiinţă aşezată, un om de nădejde”. „Nu te supăra că te-ntreb: Dana Liveanu pentru dumneata a venit, nu?”. „Aşa s-ar părea sau mai degrabă s-ar fi părut. Şi crezi că-i mare scofală?!”. „E o mare actriţă. Ţi se pare chiar de ici de colea? Şi-atât de frumoasă, de firească”. „Un bărbat trăieşte cu femeia, nu cu actriţa. Să te ferească Dumnezeu de femei de astea care şi noaptea nu visează decât cariera. Ştii ce-nseamnă viaţa cu-o asemenea femeie? Salahor care toarnă zi şi noapte găleata cu pietriş ca eşafodajul să nu se clintească. Şi-apoi, Dana Liveanu e o colecţionară de plăceri. E ca piatra care se rostogoleşte şi nu prinde muşchi. Iar tu dai, dai tot, iar ea îţi dă iluzii; şi când n-o mai amuză atâta „risipă”, ţi le blochează şi pe astea-n bancă”. „Astăzi e aniversara dumitale. Dacă cineva ţi-ar putea-mplini o dorinţă, ce i-ai cere?”.

  Ion Dionisie s-a ridicat în picioare şi, fără să ştiu de ce, m-am ridicat şi eu parcă trasă-n sus de privirea lui. „I-aş cere să te găsesc pe dumneata, într-o zi, în pragul cârciumii ăsteia, cu fetiţa dumitale de mână, îmbrăcată-n iia asta, în fusta asta, cu pantofii ăştia de şcolăriţă-n picioare, să te găsesc aici şi să-mi spui: „Dionisie Ion, am venit la tine şi nu mai plecăm”„.

  M-am aşezat pe scaun fiindcă mi se tăiaseră picioarele.

  „Să am şi eu o dată-n viaţă un prosop curat sub cap. Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!”.

  Ţinea ochii-nchişi, mâinile-mpreunate. Dacă şi-ar fi tăiat coastele şi şi-ar fi smuls inima şi mi-ar fi-ntins-o, nu mi s-ar fi părut mai mult că-mi pune inima pe masă cum o făcea cu vorbele-acelea, de om care se roagă altui om, ca unui Dumnezeu atotputernic.

  Ion Dionisie dacă mă văzuse de zece ori până atunci. Eram încremenită. Nici măcar nu-mi dăduse a-nţelege vreodată că l-aş interesa în vreun fel. Mă mira acum că se putea şi aşa ceva, eu care mă măritasem cu Alexandru la o lună după ce ne cunoscusem, vreo două săptămâni pierzându-le cu actele! Nu-ndrăzneam să fac nici o mişcare. Se-apropia cineva de colţul în care noi doi stăteam încremeniţi. Ion Dionisie a deschis ochii.

  „Ioane”, i s-a adresat un băiat, înalt blond.

  Ion Dionisie i-a făcut semn să stea pe loc.

  „Zânei şi îngerului trebuie să le spui adevărul, altfel nu mai trec pe la tine şi nu te mai întreabă”, mi-a spus el cu un glas de copil, trist de-a fi aflat că zânele şi îngerii întreabă doar, dar nu-mplinesc niciodată.

  L-am întâlnit pe stradă, la câteva luni după-aceea. Am vorbit, de una, de alta.

  „Uşa cârciumii e mereu deschisă. Tot aştept să se-ndure zâna şi să-mplinească ce-am rugat-o”. „Îţi mulţumesc”, i-am spus eu în timp ce el îmi săruta respectuos mâna.

  Când eram în divorţ, ne-am întâlnit din nou.

  „Uşa cârciumii e tot deschisă, dar zâna nu-mi dă nici un semn”. „Ion Dionisie, îţi mulţumesc din adâncul sufletului dar, pentru mine, închide uşa cârciumii. Roagă zâna să-ţi trimită pe cineva fără poveri în suflet”.

  Zâna l-a ascultat. Peste vreo doi ani de la această ultimă întâlnire a noastră, Ion Dionisie s-a-nsurat cu o femeie – fiinţă aşezată, om de nădejde, cum îşi dorise el. Când mi-a prezentat-o, la mare, rămânând cu mine o clipă între patru ochi, Ion Dionisie mi-a spus: „Nu mi-a trimis zâna ce i-am cerut. Nu mi-a ascultat ruga dintâi. Acum, mi-a trimis ce-a crezut ea de cuviinţă, care să semene cât de cât cu ce i-am cerut eu… Am plecat din cârciumă; nu mai aveam pentru ce să mai ţin uşa deschisă”.

  M-am uitat în ochii lui şi-am văzut o deznădejde pe care şi astăzi o simt ca pe-un cuţit în inimă.

 

  („Ion Dionisie, Ion Dionisie, n-ai să ştii niciodată cât de cald mi-au ţinut vorbele dumitale, ce uşă de paradis era pentru sufletul meu uşa cârciumii dumitale. Dacă te-aş fi iubit… Ion Dionisie – încă un om care n-a avut parte-n viaţă de ce i-a fost drag: „Povestea unei vieţi, oricare-ar fi ea, este povestea unui eşec”. Aveţi dreptate, domnule Sartre. Daniel Şerban – adolescenţa mea, Gheorghe Vladimirescu – prima mea primă tinereţe – iubire mistuitoare, şi dumneavoastră, domnule doctor Murgu – reflecţia, melancolia, trăiniciile din sufletul adult, şi presimţirea că după dumneavoastră nu mai urmează nimic. Nici mie zâna nu mi-a adus în uşă pe cine mi-ar fi fost mai drag. V-a adus pe voi cei mai dragi, pe fiecare, cu o viaţă-n care, pe drum drept, eu nu puteam să-mi aflu loc. Zâna a fost totuşi bună cu mine: ei trei, fiecare pe rând, şi toţi trei împreună înseamnă de fapt nivelul exigenţei mele. Mama a fost cea mai exemplară fiinţă pe care-am cunoscut-o. De puţinele ori când m-aş fi lăsat tentată, poate, de facilitate, îmi ziceam: „Dacă m-ar vedea acum Mama, sau Daniel sau Gheorghe, iar în ultima vreme, dumneavoastră, domnule doctor Murgu”; şi tentaţia facilităţii se risipea. Şi-acum, când acele „Păduri ce-ar fi putut să fie” s-au scufundat, când nu le mai spun în gând „Daniel” şi „Gheorghe”, ci „nene Dal” şi „domnule doctor Vladimirescu”, ei sunt mereu prezenţi în concepţia mea de viaţă, în comportamentul meu. Sunt două peceţi de pe-al căror nimb vremea n-a şters decât polenul iubirii. Anii te-nvaţă să devii sfios cu sufletul altuia şi chiar cu sufletul tău însuţi. Dumneavoastră, domnule doctor Murgu, nu vă spun nici în gând altfel decât „domnule doctor”. Nu îndrăznesc. De la dumneavoastră, fiindcă acum pot să-nţeleg, am învăţat – mai mult decât de la oricine – că sunt oameni pe care nu-i poţi cântări pe un cântar obişnuit şi că sunt ierarhii sufleteşti atât de-nalte spre care-aproape că n-ai curaj să-ţi ridici ochii. Privilegiul de-a vă fi cunoscut ţine mereu ridicat pont-levis-ul între mine şi alţi oameni, spre care momente de slăbiciune, mai ales de slăbiciune – efect al singurătăţii – m-ar fi făcut să-l cobor. Absenţa dumneavoastră fizică din viaţa mea a avut până acum două efecte: Emil Giurăscu şi Mircea Nicoară. Ei au valoarea unor experienţe. Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea. M-am dus spre ei din sete de cunoaştere, cu inima deschisă, dornică să-i iubesc. I-am iubit atât cât m-au făcut ei să-i iubesc, şi-atâta timp cât au reuşit să mă facă să trec peste oroarea mea de „clandestin”. Am căutat, cât am putut, să uit peştele pe care Emil îl mâncase de unul singur; când peştele ăsta înviase, devenise acut, ne-am despărţit. Mircea, Mircea-mpărţea totul cu altul. Bucuria lui era să dea. Dar mie nu-mi venea să primesc; îi respingeam darurile. Erau atât de puţine clipele când uitam că e-nsurat. Mircea e singurul bărbat care-a vorbit cu mine deschis: ca un om cu alt om. „Sânziana, vrei să divorţez? Are să-mi fie greu fiindcă ţin mult la Amelia. Dar dacă tu vrei să divorţez, spune-mi. Dorinţa ta mi-ar da putere şi curaj să vorbesc cu Amelia cum vorbesc acum cu tine. Copilul pe care vrea să-l aibă cu mine o să-l aibă cu altul”. Atunci, am aflat că Amelia făcea un tratament, cu pronostic de reuşită, ca să aibă un copil, un copil cu bărbatul ei, Mircea Nicoară. Ce bine că Mircea a vrut să forţeze lucrurile, ca se le lămurească. Bărbaţii, în general, îşi lasă nevestele la-ndemnul insistent al altei femei. Dacă i-aş fi cerut eu lui Mircea să divorţeze, poate n-ar fi vrut, dar pentru că eu nu-i ceream nimic… Eu nu eram făcută să iau bărbatul nimănui, cu atât mai mult pe-al unei femei care se străduia să aibă un copil cu un bărbat, care voia să dea trăinicie legăturii dintre ei. L-am rugat să nu ne mai vedem şi dacă pleca şi dacă nu pleca-n Siria. Discuţia asta am avut-o la Sibiu. Drumul de-ntoarcere spre Bucureşti, pe Transfăgărăşan, niciodată n-am să-l uit. Toamna, acest anotimp prevestitor de sfârşit, era-n plină splendoare, însoţitor potrivit pentru-ncheierea unei iubiri încă vii.

  Viaţa-n care-aveam locul meu cinstit, viaţa la care pornisem cu toată credinţa – ce s-a ales de ea? Alexandre, cât aş fi vrut să ne fi-nţeles ca doi oameni. Să nu mă fi-ndepărtat de tine prin micimile făcute altora, prin indiferenţă, printr-atâta egoism la care nu spun că artiştii n-ar avea dreptul – dar atunci să stea singuri – prin felul atât de brutal de-a-mi pune botniţă. Iar când eu acceptasem toate astea, când mă resemnasem, când înfiasem o viaţă fără fericire – că, ce-i drept, nici după tine nu m-a dat fericirea afar' din casă – de ce n-ai avut răbdare să-ţi treacă şi de Dana Liveanu cum îţi trecuse şi de altele şi cum ţi-a trecut şi de ea după cât se vede. Acum îmi propui să „restaurăm” vasul spart. Numai în reconstituirile arheologice vasele sparte rezistă, cu petecele lor albe, fiindcă schimbă moartea din pământ cu moartea dindărătul unei etichete. În viaţa căsniciilor, vasele cârpite nu ţin, fiindcă-n ele se găteşte. Ion Dionisie îmi pare rău că zâna nu te-a ascultat şi că degeaba m-ai descântat spunându-mi de trei ori: „iubeşte-mă. „Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!”„.)

  — Ioane, dac-ar mai fi să iau viaţa de la început…

 

  („În tăcerile tale, Sânziană, se vede că trece din când în când unul Ion. Şi-n tăcerile lui, o trece din când în când una Sânziana”.)

  Pavel păstră pentru sine conţinutul propriei tăceri.

  —… dac-ar fi să mai iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita, aş face orice ca să-l împiedic, ca să-l conving pe bărbatul meu să nu facă ce nu se cuvine: aş plânge, i-aş cădea-n genunchi, aş sparge farfurii, aş arunca pernele pe fereastră, aş spune şi-acel jalnic „dacă nu – mă omor”, orice, înţelegi? Asta-nseamnă să fii nevastă cu-adevărat: să nu-ţi fie ruşine de nici un mijloc pentru atingerea unui scop. Nu retractilă ca melcul.

  — Sânziană, de-ar fi să te măriţi tu de-o sută de ori, aşa tot n-ai face! Eşti prea orgolioasă. Şi-apoi ai prea mult simţ al ridicolului şi cine-l are se şi teme de ridicol. Eu te cred în stare să spargi capul cuiva cu-o farfurie, dar să dai cu ea de pământ numai ca să produci „efecte sonore”, aşa nu mi te-nchipui.

  Sânziana începu să râdă.

  — Tu ai dreptate, Pavele. Cine nu se duce cu căciula-n mână când îi e pâinea-n joc, nici farfurii nu sparge ca să-şi „tragă” bărbatul pe calea cea bună. Şi, pe urmă, îmi pun întrebarea, o-ntrebare ţinând de esenţa omului în afara unui contract matrimonial: cât drept are cineva să vrea să-l facă pe altul să ducă o viaţă cu care omul acela nu se potriveşte. Cum să-i fi cerut eu lui Alexandru Bujor să stea închis în casă şi să mediteze asupra oamenilor, când toată structura îl propulsa ca din puşcă spre piaţă, spre stradă, spre tumult şi spre scandal?… Pavele, ţi-am spus – nu ştiu de ce brusc mi-am adus aminte acum – că-n timp ce mergeam în spatele lui Verzeu, alături de Staicu, pe culoar, după ce ieşisem de la sală, când a fost operată Liliana Fodor, am simţit că ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine: nu mai doream să fiu chirurg. Şi ţi-am mai spus că am simţit încă o dată-n viaţă cum ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine. Trecuseră vreo şase luni de când o cunoscusem pe Dana Liveanu, când, într-o zi, venind din bucătărie, l-am găsit pe Alexandru cu urechea lipită de radio atât de încordat încât, un moment, mi-a zburat inima, crezând că cine-ştie-ce catastrofă se-anunţase „Alexandre”, am zis eu îngrijorată. A ţâşnit în sus, într-o mişcare violentă, şi privindu-mă cu ochii micşoraţi şi plini de-o ură stătută, mi-a şuierat printre dinţi: „Taci dracu' o dată, cântă Dana”. Şi la radio a izbucnit în acelaşi moment vocea Danei Liveanu cântând o doină haiducească. N-ai să crezi, dar nu grosolănia faţă de mine m-a izbit atât de mult, cât întinarea iubirii pentru Dana Liveanu, pe care, deodată, vorbele-acelea o umpleau de ceva trivial, dovedind că ea era doar o pândă, o goană şi nu un extaz. Sufletul, cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia. În mine, ceva s-a rupt atunci definitiv: viaţa cu un asemenea om nu mă mai interesa. Eu am înţeles totdeauna dragostea între două fiinţe omeneşti ca pe-un gest. Gesturi fac numai oamenii: mişcări fac şi animalele. Dragostea lui Alexandru pentru Dana, pe care eu, în mintea mea, o ridicasem la nivel de gest, îmi apărea din vorbele-acelea ca o cinetică primară.

  — Te-ai mai împăca vreodată cu el?

  — Nu. Eu rabd multe oamenilor. Când însă am scos un om de la suflet, l-am scos pân' la Ziua de Apoi.

  — Tu nu porţi ierta?

  — Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. De altfel, mie, iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relaţie sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ţi arăt eu ce bun sunt şi ce generos şi cum te iert!”. Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Şi, fiindcă era vorba de Alexandru şi de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi. Am acceptat zece ani un om greu de suportat şi nu l-aş mai accepta. Asta este o ecuaţie corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-şi schimbe bărbaţii. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple fiinţe domestice, priponite la ţăruşul mărunţişurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt şi unele care fac oameni din nişte derbedei, care ştiu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o fiinţă plăpândă. E însă o greşeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

  Numai cei nouăsprezece ani sunt scuza că m-am măritat cu Alexandru. Numai extrema tinereţe este atât de credulă şi de-ncrezută, în acelaşi timp, pentru a-şi închipui că poate-nlocui orice şi pe oricine. Cred că sunt puţine fete de douăzeci de ani care să nu-şi închipuie că pot şterge din mintea unui bărbat o femeie de patruzeci. Şi-nchipuie că frăgezimea unui trup şi lipsa de experienţă sufletească sunt un leac universal. Eu nu eram femeia care s-o şteargă din sufletul lui Alexandru Bujor pe Ileana Sachelarie. Copilul făcut de mine nu-nlocuise copilul pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-l facă. Eu nu eram femeia pentru care Alexandru Bujor să vrea să se schimbe. Aşa am fost eu măritată: dintr-o dublă ambiţie: a lui Alexandru de-a-i demonstra Ilenei Sachelarie că se poate vindeca de ea cu un plasture dezinfectant; şi din ambiţia mea, nemărturisită, de-a-mi dovedi calităţile terapeutice. De-aici, terapia intensivă: a zis Alexandru să mă mărit – m-am măritat; a zis Alexandru să fac copil – am făcut. Şi, în sfârşit – eşecul acestei terapii: a zis Alexandru să ne despărţim – ne-am despărţit. Cu asta am terminat ce puteam să-ţi povestesc.

  — Sânziana, şi eu trebuie să plec. Peste-un ceas am tren.

  — Vrei să-i telefonezi Iuliei, să nu fie-ngrijorată?

  — I-am spus că nu-s sigur cu ce tren vin, iar duminica ea se duce cu copiii ori la ai ei, ori la mama. Îs curse din juma-n juma' de ceas… Vreau să te-ntreb trei lucruri. Spuneai că-ţi povesteşti viaţa aşa cum a fost, fără să faci o selecţie a faptelor şi-a personajelor cum ar face un romancier. Dac-ar fi să faci selecţia asta, cum am învăţat la literatură, pe mine m-ai păstra-n povestire?

  — Da. Şi te-aş păstra mai ales pentru acum.

  — Sânziană, să ştii că toţi anii ăştia am ştiut că dacă doamnei aceleia, adusă la noi în spital, nu i-ar fi murit bărbatul şi băiatul în accidentul ăla nenorocit, dacă-n seara aceea nu te-aş fi găsit pe plajă plângând cu capu-n nisip şi n-aş fi stat toată noaptea cu tine de vorbă, ca să uităm amândoi de moarte, am ştiut că nu ne-am fi iubit. Te-ai iubit cu mine ca să faci ceva pentru viaţă, împotriva morţii. Şi-ai lăsat copilul ca să duci până la capăt lupta asta.

  — M-a apucat o panică-ngrozitoare că aveam un singur copil. Trebuia să simt iar o viaţă pulsând în mine.

  — Doi necunoscuţi care făceau un copil…

  — Foarte bine făceau. Duceau viaţa mai departe. „Doi necunoscuţi”, zici. Te-ai întrebat vreodată câtă cunoaştere esenţială, câtă comunicare esenţială este între doi „cunoscuţi”? E-atâta rutină între oameni, Pavele, atâta pas bătut pe loc, când nu se face altceva decât transmiterea aceleiaşi emisiuni pe-o monocordă şi uzată lungime de undă. Mi se par atât de tulburătoare prin adevărul lor cele două versuri din Barbu pe care ţi le-am mai spus: „Că vinovat e tot făcutul/Şi sfânt doar nunta, începutul”. De-ai şti cât echilibru mi-a adus Ana. Îmi pare rău doar de complicaţia sufletească pe care ţi-am creat-o ţie, Iuliei şi, mai târziu, şi băieţilor tăi, poate.

  — A doua-ntrebare-a mea: când îmi dai răspunsul cu privire la Ana?

  — Spune-i Iuliei că te-ai înşelat.

  — Asta nu pot. Vrei să te sfătuieşti cu cineva?

  Pavel tăcu o clipă, apoi îşi plimbă privirea spre scaunul pe care şezuse Tudor Şerban şi-o apăsă grăitor pe locul unde stătuse-n picioare doctorul Murgu.

  * „Şi tu te puteai face psihiatru”, îşi spuse Sânziană, urmărindu-i, fără nici o sfială, privirea.

  — Când i-am spus Mamei că sunt însărcinată şi că vreau să fac copilul, ea mi-a spus: „Întreab-o pe Maria, ce crede despre asta: de părerea ei trebuie să ţii seamă”. Şi-am întrebat-o pe Maria. Întâi s-a uitat la mine lung, apoi mi-a sărit de gât: „Mamă, vrei tu să faci asta pentru mine? Să am şi eu o soră sau un frate! Să vadă „dumnealui” că şi noi putem avea un copil!”. Mie nu mi-ar fi trecut prin gând ca de dragul de „a-i da cu sâc” „dumnealui” să fac un copil. Mi-a venit să râd. Eram sigură că lui Alexandru puţin i-ar fi păsat dacă făceam unu, cinci sau zece copii, din flori sau legitimi. Rămân de fiecare dată uimită când văd cât de fără greş sunt intuiţiile copiilor şi-ale oamenilor simpli. Ei bine, n-ai să crezi cât de ofensat s-a arătat Alexandru de faptul că mi-am permis să fac un copil. Când s-a născut băiatul lui, făcut cu Dana Liveanu, eu l-am felicitat, l-am întrebat cum e, câte kilograme are. M-am purtat ca un părinte care-nţelege bucuria cuiva de-a avea un copil. Nu eram fosta nevastă, părăsită, ultragiată, eram un om care se purta ca-ntre oameni, şi fără prefăcătorie. Am trimis-o pe Maria să vadă băieţelul, să-i ducă un cadou; de când e mai mărişor, îl invit de ziua Anei şi trebuie să recunosc că Dana Liveanu are bunul-gust şi-l lasă să vină. Alexandru a fost atât de ofensat c-am făcut-o pe Ana, încât mai bine de-un an nici pragul nu mi l-a mai trecut. I-o ducea Mama pe Maria-n stradă şi tot din stradă o lua-napoi în casă.

  — Înseamnă că te mai iubeşte.

 

  („Înseamnă că s-au stricat rău lucrurile între el şi Dana, dacă e dispus să se-ntoarcă la mine, la mine şi la copilul meu din flori. Dacă i-au trecut „rigorile” morale nu-i a bună. Să fie el sănătos; atâta rău cât m-aş mai apuca să umblu iar în vârful degetelor şi să-mi dârdâie, la fiece mişcare, inima că iar l-a apucat nu-ştiu-ce, şi stă cu curu-n sus cu zilele şi cu săptămânile”.)

  — Aş! Nu-mi poate ierta că n-am rămas fidelă şi neconsolată! Pavele, să ştii că-n privinţa Anei n-am să mă sfătuiesc cu nimeni, în afară de mine însămi. Dar, te rog, dă-mi un răgaz.

  — Să viu vinerea viitoare?

  — Vineri… Nu. Vineri pleacă văru-meu, Gelu, băiatul popii Mitru, singura mea rudă pe pământ, pleacă definitiv în Suedia. S-a-nsurat cu o chimistă, o suedeză, şi pleacă. Nu ştiu dacă eu şi cu Gelu ne-am văzut de douăzeci de ori în viaţă, de când au plecat din Cernaţi. Ne-am văzut în ultimul timp şi-am tot vorbit la telefon, fiindcă m-am interesat mereu pe-aici de actele lui pentru plecarea asta. Vreau să-l conduc la aeroport. Nu mai are nici el pe nimeni pe lume… Pavele, haide acum să-ţi arat şi apartamentul. Când ai să te gândeşti şi tu la noi, să ne poţi aşeza-ntr-un spaţiu.

 

  („Eu n-am ştiut niciodată în ce spaţiu să v-aşez nici pe dumneavoastră, domnule doctor Vladimirescu, nici pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, „dus de la noi”. Pe dumneavoastră, domnule doctor Murgu, în afară de sufletul meu, unde-aş putea să vă situez? Vă ştiu locuinţa doar pe din afară. Nu ştiu niciunul dintr-acele mărunte obiecte de care e-atât de legată viaţa noastră şi care să facă parte din viaţa dumneavoastră. Nu vă pot imagina decât sub cerul liber. Poate că şi de asta vă abstractizez atât de mult…”.)

  — Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.

  — Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…

  — În astălaltă – fetele.

  — O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.

  — Ana sau ochii, tot atât”, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţonează, cum o plimbă. „Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul”… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.

  Ajunseră-n vestibul.

  — Frumos apartamentul tău, şi foarte bine-mpărţit.

  — Zece ani din viaţă am dat filodormă pentru el.

  — Sânziană, mai aveam să-ţi pun o-ntrebare. Când îţi dă târcoale-amărăciunea, sentimentul acela de eşec, pe care nu se poate să nu-l avem din când în când fiecare dintre noi, despre care-am vorbit, tu ce faci?

  — Mă fac că nu-l am. Muncesc, mă-ndârjesc să trec peste el. Pavele, mi-am bătut două rânduri de ţăruşi, adânc în pământ, şi oricum mi-ar fi, nu trec de ele: deşi nu cred în ceea ce, convenţional, numim Dumnezeu – fiindcă mintea mea respinge ceea ce nu poate pătrunde – mă port ca şi când Dumnezeu m-ar privi neîncetat cu toţi ochii lui telescopici şi electronici. Dacă forma de materie superior organizată pe care o reprezint mi-a dat posibilitatea să am o conştiinţă, deci posibilitatea de-a discerne între bine şi rău, folosesc acest dar. Şi dacă tot am o conştiinţă vreau s-o am împăcată. Una la mână. Dacă aş şti că mâine Pământul se năruie într-o catastrofă, aş trăi la fel cum trăiesc fără să ştiu acest lucru. Mama spunea că cele trei virtuţi teologale ar trebui să fie crezul laic al fiecăruia dintre noi: Credinţa – în ceea ce facem; Speranţa – că ceea ce facem nu este zadarnic; Iubirea – acel gând neobosit la semenul tău căruia trebuie să-i dai. Orice fiinţă este o restituire care, la rândul ei, trebuie să restituie: eu mă restitui vieţii prin copii şi prin muncă. E singura urmă pe care noi, muritorii de rând, o putem lăsa-n viaţa de pe lumea asta, care seamănă din ce în ce mai mult a ospiciu. Vorba lui nenea Daniel Şerban: „Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciară sau, şi mai probabil, ospiciul ei”. Orice-ar fi şi oricum ar fi, eu tot aşa trăiesc. Asta fac eu. Şi-ncerc şi eu, cât îmi îngăduie timpul şi timpurile, să mă bucur de ceea ce-au făcut muritorii care-şi supravieţuiesc: să le citesc cărţile, să le văd tablourile, sculpturile, să le-ascult muzica, să mă bucur de ce-au lăsat şi de ce lasă nişte minţi vizitate de geniu, nişte suflete vizitate de sublim.

  — Şi nu-ţi doreşti nimic?

  — Numai cei fericiţi sau prea-înţelepţii nu-şi doresc nimic. Aş dori, ca să vezi că n-am false pudori, un adult ca lumea lângă mine, şi-aş dori, măcar la pensie, presupunând că o apuc, să stau undeva la ţară, la munte, cu o grădiniţă-n faţa casei, cu două-trei găini în coteţ, cu nepoţii care mi-ar veni în vacanţe, doftoricind babele şi copiii din mahala, uitându-mă mereu pe cer după semnele care prevestesc schimbarea vremii, ducând o viaţă ghidată doar de anotimpuri… Vise, Pavele, vise… Tu ce-ţi doreşti?

  — Să iau în vară coasa şi să dau jos iarba din livada de-acasă şi să-mi văd copiii, toţi trei, sub nucu-ăl mare, jucându-se.

  — Aşa să fie.

  Pavel îşi luă impermeabilul din cuier.

  — Pune-l, că la ora asta e frig.

  — Rămâi cu bine.

  — Mergi cu bine.

  Frământându-şi mâinile, Pavel se uită nehotărât la Sânziana. Sânziana îl privea cu un zâmbet dezarmat. Pavel uită că o iubise, că o dorise, că o urâse. În faţa lui se afla acum o femeie fără umbră de cochetărie, cu un aer de seninătate înfrântă, un om: întâmplător de sex feminin. O strânse la piept şi-o sărută în creştet.

  — Ce frumos miroase părul tău!

  — A şampon „Miraj”, opşpe patruzeci flaconul, spuse Sânziana cu obrazul lipit de pieptul lui Pavel.

  Şi cu un glas care părea s-anunţe scufundarea unei întregi flote. Se despărţiră fără să se mai privească.

  Sânziana se aşeză pe lădiţa de pantofi a cuierului.

  „Cât de neverosimilă e realitatea! Cât despre sufletul nostru, ce să mai spunem?!… Hai la bucătărie, Hangan Sânziana, ai doi copii şi musafir la prânz. Curăţă peştele, găteşte-l!”.

  CAPITOLUL NOUĂ

  — Maria, de ce te-ai sculat cu noaptea-n cap, azi, duminică? Şi ce faci acolo?

  — Curăţ peştele. Du-te şi culcă-te, două-trei ceasuri, până să mergi la cimitir. Borş, plachie şi burta prăjită pentru infanţi, parc-aşa ai vorbit cu Tudor. Priveşte-aici băşică!

  — Vezi să nu-i spargi fierea.

  — Să fii dumneata sănătoasă, am scos-o demult!

  — Scuzaţi, vă rog!

  — Să ştii că mie-mi place omul ăsta, cu aerul lui stângaci, niţel greoi… Are ceva curat, proaspăt, nu mă mir că…

  — Că?

  — Nimic.

  — Dacă tot ţi-a scăpat vorba, hai, spune.

  — Nu mă mir c-ai făcut un copil cu el.

  Maria lăsă peştele-n chiuvetă şi, întorcându-se brusc, o privi scurt, necruţător, pe maică-sa drept în ochi.

 

  („Cum seamănă cu Alexandru când împlântă-n tine câte-o privire de-asta care nu dă nici un drept de apel!”.)

  Deşi Sânziana bănuise ce-avea să-i spună Maria, simţea cum îi fuge sângele din vine.

  — Mamă, un lucru nu-nţeleg: cum de un om ca el nu şi-a recunoscut copilul.

  — Nu ştia că acest copil există.

  — Cum?

  — Aşa cum auzi.

  Maria lăsă-ncet cuţitul în chiuvetă, lângă peşte, şi se-apropie de maică-sa.

  — Mama mea dragă, tu ştii cât te iubesc, tu ştii cât te preţuiesc, dar, zău, dacă nu eşti tu niţel cam nebună.

  — Tot ce se poate. Contrazic de multe ori típicul şi tipícul.

  — Pariez că vrea s-o recunoască pe Ana.

  Sânziana se gândi că n-avea dreptul s-o facă pe Maria să aibă o părere greşită despre Pavel Vlas.

  — Vrea.

  — Am simţit eu că e-un om. Când o recunoaşte?

  — Să mă mai gândesc.

  — Mamă, te rog! Gândeşte-te la Ana.

  — Pentru moment mă gândesc mai mult la tine. Începe să te deranjeze, şi te-nţeleg perfect, să ai o soră din flori.

  — Ce vorbă-i asta! O iubesc ca pe ochii din cap.

  — E vorba de-aspectul social. Nu eşti tu vinovată, bineînţeles, dar sunt oamenii care-ţi aduc aminte.

  — Îi dau dracului pe toţi, şi puţin îmi pasă de ei.

  — Îi dai dracului, dar îţi pasă. Ce e cu Bogdan, de n-a mai dat deloc pe-aici?

  — Nici n-o să mai dea. Am terminat-o cu el.

  — De ce?

  — N-are importanţă!

  — Ba are importanţă! Ţi-am spus de când erai de-un cot că mai bună prietenă decât pe mine, mama ta, nu poţi să ai. Să ştii că săptămâna trecută, când erai cu toată flota-necată, mi-a povestit taică-tău ceva, indignat împotriva ta.

  — Şi ce ţi-a spus „neprihănitul” şi „exemplarul” meu tată?

  — Vreau s-aud ce-mi spui tu.

  Maria trase aer în piept.

  — Într-o zi, Alina povestea cum îşi face ea lecţiile cu Gabriel, prietenul ei, cum se duc amândoi la cumpărături, cum spală vasele etc. Etc. „Maria, tu şi cu Bogdan vă petreceţi timpul împreună?”, m-a-ntrebat Alina, iar eu i-am răspuns: „Pe mine, Mama m-a-nvăţat că de pisici şi de băieţi trebuie să te desparţi la uşă”. Toţi au râs. Când ne-am oprit din râs, Andrei Drăgoescu m-a-ntrebat în zeflemea: „Aşa a făcut şi maică-ta când a făcut-o pe soră-ta?”. Printre cei care-au râs la replica asta atât de „spirituală” a fost şi Bogdan.

  — Şi?

  — Şi?

  — Se pare, aşa pretindea taică-tău, că n-a fost numai atât.

  — M-am repezit la domnul Andrei Drăgoescu, i-am ars una peste bot, şi i-am spus „Te bag în pizda mă-tii ăleia cinstite şi-ţi sparg şi capul dacă mai îndrăzneşti să spui ceva de mama mea. Aviz şi altor amatori!”.

  — Îţi mulţumesc pentru solidaritatea ta cu mine. Dacă vrei să faci ceva chiar pe placul meu, te rog din suflet, fă-te că n-auzi asemenea remarci „inteligente”.

  — Mamă, dacă-mi spunea oricine, poate că nu mă scotea atâta din sărite, dar el să-mi spună, când mă-sa, muiere de cinzeci de ani, se ţine-n văzul tuturor cu un puşti din teatru? De ce, fiindcă e băiat de director? Director de teatru!

  — Mama lui se-ncadrează-ntr-o formă socială „omologată”: este căsătorită. Are un statut social formal perfect. Oamenii, în general, au o minte foarte conservatoare şi formalistă: forma li se pare mult mai importantă decât conţinutul. Obişnuieşte-te cu-această idee. Lumea nu stă să numere amanţii doamnei Drăgoescu: ei reprezintă trecătorul din viaţa ei; văd numai fixul – căsătoria. Toate recensămintele arată o disproporţie numerică între femei şi bărbaţi: mai multe femei decât bărbaţi. Într-un sistem de căsătorie monogamă e limpede că nişte femei rămân social singure. Fără să mai ţinem seamă că recensământul te numără doar fizic, el nu-ţi indică şi posibilităţile de relaţii sufleteşti cu nişte posibili parteneri. Arată doar: atâtea capete – masculi, atâtea capete – femele. Şi, totuşi, toată lumea se miră că sunt femei întregi nemăritate şi se miră şi mai şi că există copii nelegitimi. Eu am vrut să am doi copii, măcar doi copii, pentru echilibrul meu sufletesc şi ca să nu te las singură pe lume cum sunt eu.

  — Tudor ţi-e ca un frate. De ce vorbeşti aşa?

  — Mi-e ca un frate dar nu mi-e frate. Şi nenea Daniel mi-a fost ca un tată, dar nu mi-a fost tată. Tudor azi stă mai mult aici decât la el acasă. Dar, într-o zi, o Irină a II-a sau o Adelă I are să pună din nou, şi pe bună dreptate, contor pe timpul lui, pe relaţiile lui. De câte ori venea la noi, când era-nsurat cu Irina? Când am făcut-o pe Ana, eram femeie-n toată firea, aveam o meserie şi nu se vedeau semnele nici unei căsătorii la orizontul meu îngust. După cum vezi, nici azi nu e coadă de pretendenţi la uşă. Nu mă mândresc că am un copil din flori, dar nici ruşine nu-mi este, fiindcă n-am făcut un copil nici cu scopul de-a agăţa un bărbat, nici de-a trage vreun folos de pe urma lui, am făcut un fapt de viaţă, m-am legat cu încă o chingă de viaţă. Dacă tu ai face înaintea vârstei mature un copil din flori, n-aş da cu piatra, nici nu te-aş alunga, l-aş creşte şi l-aş iubi, dar fericită să ştii că nu m-ai face. Din moşi-strămoşi, e socotit frumos şi bine să faci copii la casa unui om. E şi practic: împărţi răspunderea cu cineva. E foarte bine c-am stat amândouă de vorba. M-ai făcut să iau o hotărâre, şi foarte repede: îl las pe Pavel s-o recunoască pe Ana.

  — Bravo mie! Uite-aici cum l-am tăiat pe peştică; la cherhana şi nu-l făceau mai frumos!

  Maria aduse florile-n bucătărie, să le schimbe apa: crizantemele-n oala pântecoasă albastră, cu două mănuşi, garoafele-ntr-un vas zmălţuit, cafeniu, şi trandafirii, într-un vas lung, subţire, de-un verde stins.

  — Mamă, care-ţi plac mai mult?

  Sânziana se uită sever la flori.

  — Trandafirii.

  — De ce?

  — Sunt flori distante.

  — Mamă, o sută de ani de-am trăi una lângă alta, sunt sigură că eu am să-ţi spun totul despre mine, iar tu mie – nimic despre tine.

  — Aşa se şi cade. Nici când sunt mici copiii, nici când s-au făcut mari, o mamă nu se dezbracă-n faţa lor.

  — Tu nici la propriu nu te-ai dezbrăcat niciodată-n faţa noastră.

  — Aşa se cade.

  * „Ce bine că nu e lume-n troleibus şi că nu s-a urcat nici un cunoscut. Nu poţi să nu stai de vorbă cu oamenii, fiindcă nu le poţi explica: „Ştiţi, mi-e sunetul catran, nu vă supăraţi, dar n-am chef de vorbă”. Mă doare sufletul după dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aşa cum m-a durut când aţi murit. Când a murit Mama, atâta durere s-a strâns în mine că n-aş fi crezut să mai fie loc pentru altă durere. Şi, poate, n-ar fi fost, dac-aţi fi murit de moartea „bună” şi strângătoare care ne ia pe toţi. Aţi sfidat-o pe-aceea şi v-aţi inventat una pentru dumneavoastră singur. Nu v-am plâns moartea, v-am plâns disperarea care v-a făcut s-o chemaţi. După ce-aţi plecat, toate vorbele dumneavoastră au alt tâlc.

  Trecea pe plajă un grup de fete superbe, cu nişte petecuţe cât palma în chip de costume de baie. „Ce frumoase sunt! Ce corpuri au!”, am zis eu. „Încă n-am ajuns sensibil la genul şaptesprezece-optsprezece ani, pe care-l numesc 'lăstunii impotenţei' „. Am râs şi m-am uitat ne-ncrezător la el. „Doamnă doctor, sunt mai calde corpurile care-au cunoscut toate experienţele, deci şi maternitatea”. „Mai calde, poate, dar nu la fel de estetice”. „Fetelor de vârsta asta nu le poţi reproşa inutilitatea. Femeilor care n-au făcut altceva decât să-şi păstreze frumuseţea unui trup pe care n-au vrut să-l deformeze cu maternitatea le reproşez inutilitatea, vidul. Detest inutilitatea. Mi-e necaz de femeile care nu-şi preţuiesc singurul avantaj, dar singurul pe care-l au: cel de-a crea viaţă. Mi se par ca un om talentat care-n loc să picteze, să scrie, să facă ceea ce ştie, să sape la darul cu care-a fost înzestrat, stă la cârciumă şi-şi pierde vremea-n pălăvrăgeli sterile, în fleacuri, de pe urma cărora nici sufletul, nici trupul nu se-aleg cu nimic. Pe două femei le-am rugat ca pe Dumnezeu să-mi facă un copil. Niciuna n-a vrut. Dumneavoastră n-a trebuit să vă rugaţi de nimeni ca s-aveţi doi copii. Sunt atâtea femei singure, fiindcă aşa se-ntâmplă, care-ar fi bucuroase sa aibă cu cine face un copil. Eu am avut marele 'talent' de-a iubi femei care, deşi declarau că mă iubesc, pe nimeni nu iubeau mai mult decât pe sine”. „Domnule doctor, îţi iei o răspundere atâta de mare când faci un copil, încât eu am ajuns să-i înţeleg şi pe cei care nu vor să aibă copii. Sunt unii oameni atât de greu loviţi de viaţă înaintea vârstei de-a avea copii, atât de loviţi, că la vârsta entuziasmelor, la vârsta când te mai poţi iluziona asupra oamenilor, asupra vieţii, ei nu mai doresc decât linişte. Deşi sunt mai tânără decât dumneavoastră, am ajuns să-nţeleg pe toată lumea. Afară de josnicie – şi pe-aceea o-nţeleg, dar n-o aprob – înţeleg tot. În 1956, la un liceu din Bucureşti, nişte elevi dintr-a unsprezecea s-au trezit cântând Trei culori cunosc pe lume. Li s-a făcut 'favoarea' să fie doar exmatriculaţi din toate şcolile din ţară, asta pentru că printre ei se afla şi unul din fiii doctorului Daniel Şerban, pe numele lui, Mihai Şerban; iar doctorul Daniel Şerban îngrijea, din fericire, pe vremea aceea, pe cineva extrem de important, Nevasta doctorului Daniel Şerban, doctoriţa Marina Şerban, făcea naveta la Giurgiu, avea amândoi părinţii grav bolnavi, un băiat exmatriculat şi care din acest şoc emoţional făcuse şi diabet, pe care-o să-l aibă cât o trăi. Într-o zi, venind pe la noi – Mama era cea mai bună prietenă a ei – ştiu c-a spus nişte cuvinte care şi-acum îmi trec o răcoare pe şira spinării: 'Smarando, fată, cine nu găseşte cianură la vreme, să facă copii!' „.

  „Ştiu cât a suferit Marina. Lucram şi eu la spitalul din Giurgiu pe vremea-aceea. Ce-i fac băieţii?”. „Mihai e-nsurat cu Myriam, fata profesorului Iancu Stein, are doi băieţi, o căsătorie bună, reuşită. Tudor, colegul meu, divorţat, cu un băieţel adorabil, pe care-l creşte tanti Marina. Cam aşa. Tanti Marina, aparent – bine; ceva însă o roade. E tare dezamăgită”. „E ceva mai vechi. Li se-ntâmplă-adesea celor care mizează totul pe-o singură carte. O femeie fidelă nu se poate-nvăţa cu infidelităţile bărbatului ei, oricât de domneşte s-ar purta el, şi chiar dacă sunt infidelităţi doar la nivel masculin şi nu uman. Dacă Marina ar lua viaţa de la-nceput ar face însă la fel”„.

 

  (Când nenea Daniel avea un amor, Marina-l întreba: „E-adevărat?”, şi el, cum nu ştie nici el să mintă, zicea: „Iartă-mă, da”. Ea-şi lua aşternutul şi se muta pe canapeaua din hol: „Aşa am învăţat eu la igienă”, zicea ea. Când amorul era pe ducă, nenea Daniel îi spunea: „Ar fi cazul să te muţi în dormitor”. „Mă mut în dormitor”, zicea ea. În popor, se spune că un mutat e jumătate de foc. La fiecare mutat, nu se poate să nu spargi, să nu strici ceva. Şi Marina, din dormitor până-n hol şi-napoi, spărgea mereu câte ceva. Într-o bună zi, şi-a luat aşternutul şi-a trecut în hol, fără ca această mutare să fi fost provocată de nenea Daniel. Foarte surprins, el a-ntrebat-o: „Acum ce ţi s-a năzărit? „În ceea ce te priveşte – nimic. De data asta, iubesc eu pe cineva”. Pe vremea-aceea, aveau amândoi aproape cinzeci de ani. De necrezut cât de ofensat – nu-i bine spus – cât de-ndurerat a fost nenea Daniel. Nu-i venea să creadă. Nu-i venea să creadă că nevasta lui, care de-un sfert de veac ţinea sus steagul unei răbdătoare fidelităţi, nevastă care nu părea preocupată de nimic altceva decât de el, de copii, de casă şi de meserie, se putea-ndrăgosti de cineva într-atât încât să-şi uite-ndatoririle. „Marina, îşi dai seama ce faci?” „Ce fac? Igiena nu-i o ştiinţă unidirecţionată. Fac ce-ai făcut şi tu măcar de trei ori până acum din câte ştiu eu, fără să numărăm „mărunţişul”„. „Marina, dar ai aproape cinzeci de ani!”, „Avem copii, atâţia câţi am avut întotdeauna”. Singura schimbare de aşternut când iubise ea, Marina, o făcuse doar din patul conjugal până-n hol. Mutatul acesta era doar o măsură de igienă morală. Neputându-şi înfrânge scrupulele, jena, şi-o anumită teamă de ridicol, pe care nu se putea să n-o aibă o femeie deşteaptă ca ea, ca debutantă, la aproape cinzeci de ani, în iubiri extraconjugale, se abţinuse de la acest debut. Un amor la cinzeci de ani, când nu se manifestă ca la pisici, cu umblat pe garduri, nu este nici neverosimil, nici ridicol, dimpotrivă, are mult mai multă gravitate decât unul la treizeci de ani, dar el nu poate fi primul în viaţa unei femei. Aşa cum unele fete rămân fete-bătrâne din jena de-a nu se fi culcat cu nimeni până pe la treizeci de ani, tot aşa multe neveste rămân fidele până la sfârşitul zilelor lor din jena de-a-şi permite un prim pas alăturea cu drumul, după patruzeci de ani. În viaţă, ca şi-n meteorologie, multe zile bune se cunosc de dimineaţă. Am admirat totdeauna la Marina felul deschis de-a discuta orice lucru, lipsa temerii de-a strica ceva prin brutalitatea pe care orice sinceritate o conţine. Ştiam de toate aventurile lui Alexandru, mai ales că mă făcea să le simt prin aerul dezgustat pe care-l afişa faţă de aspectele domestice ale vieţii: totul îi puţea acasă. Deşi aceleaşi învăţături mi le dăduse şi mie igiena, ca şi Mariei Şerban, eu, de teama de-a nu strica ceva stricat gata, stăteam cuminte şi răbdătoare-n partea mea de pat, acceptând firimiturile erotice pe care mi le-azvârlea-n marea lui milostenie „stăpânul”. Lipsa brutalităţilor inerente sincerităţii nu mi-a folosit la nimic, decât să văd cum este când îţi calci singur pe suflet, pe-un suflet învăţat cu bocancii cu ţinte care mărşăluiau peste el. Fără să am un suflet din cale-afară de duios, fiind înzestrată cu-o judecată rapidă şi rece, n-am însă nici sufletul tranşant, nici atitudinea pieptişă-n viaţă pe care-o are, şi pe care-a avut-o totdeauna, Marina Şerban. Mie mi-e teamă de discuţii; mai mult decât atât: îmi repugnă să mă cert cu oamenii. În ciuda acestei repulsii, deci fără azvârlirea cărţilor pe faţă, am şters atâţia oameni din inima mea. Şi pe cei mai mulţi nu i-am şters pentru felul cum se purtau cu mine, ci pentru comportamentul lor general. Mi-e imposibil să fac rabat la calitatea umană şi la cea profesională. Nu mă interesează oamenii pe care nu-i pot stima.)

  * „După ce n-am mai auzit împreună câinii-n Giurgiu, viaţa m-a despărţit de Marina. Dar o consider din fondul meu sufletesc activ. Când ne-ntâlnim, ne vorbim ca şi când ne-am fi văzut în ajun. În faţa numelui ei, n-am să pun niciodată cuvântul „fostă”. „Fosta mea prietenă”. Din păcate, acest atribut, acest trist participiu trecut, îl folosesc tot mai des, de la o vreme. Unii dintre aceşti „foşti” au plecat din viaţa mea fiindcă au plecat cu totul din viaţă. Mă gândesc la ei cu drag şi cu nostalgie. Mi se pare şi mai trist să mă gândesc la cealaltă categorie de „foşti”: la cei pe care i-am dat afară din inimă, descoperind că nu meritau locul pe care-l ocupaseră. Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine. Doamnă doctor Hangan, îngrijiţi-vă memoria, fiţi prudentă cu ea”.

  „Domnule doctor Naiculescu, cred că şi dumneavoastră trebuie să vă-ngrijiţi memoria!”.

  „De-aici înainte, memoria mea are de străbătut un drum mai scurt decât a dumneavoastră”.

  „Nu se ştie niciodată”.

 

  („V-aţi uitat grav în ochii mei, fără să spuneţi nimic. Deci, curmarea memoriei dumneavoastră, domnule doctor Naiculescu, era hotărâtă încă de-atunci. Ceva în sufletul meu s-a topit sub privirea dumneavoastră, Nini, Nini!”.)

  * „Vorbeam de singurătate, domnule doctor. Sunt şi oameni care simt singurătatea ca pe-o pavăză, ca pe-o asigurare tous risques. Actualul meu şef de laborator, doctorul Kölönte, un om remarcabil, cred că sunteţi de acord, îşi consideră singurătatea – singurătate voită – elementul esenţial al sentimentului de libertate şi de siguranţă în viaţă”.

  „Mi-am dat seama de forţa asta, singura care stătea la-ndemâna unui copil crescut la orfelinat, mi-am dat seama în şcoală. Pe toţi îi putea ameninţa învăţătorul, mai târziu dirigintele, cu „te spun părinţilor”: pe mine nu. Eu orice-aş fi făcut, orice mi s-ar fi-ntâmplat, pe nimeni n-avea să-l doară de mine. Dintr-un sentiment de frustrare, cum era la-nceput, această absenţă a cuiva căruia să-i pese de mine a devenit o forţă: asta era puterea mea. Pe-acest drum rectiliniu al singurătăţii, am avut doar o dată o ezitare. În anul trei de Facultate, m-am îndrăgostit de-o fată, crescută şi ea la orfelinat. De ea s-a-ndrăgostit şi-un conferenţiar al nostru. Eu nu-i puteam oferi fetei decât o cameră la căminul de studenţi căsătoriţi. Iar ea, în douăzeci şi doi de ani, se săturase de cămin. Voia şi ea o casă de om şi s-a măritat cu conferenţiarul, şi, spre „bucuria tuturor”, treaba merge bine”.

  „Nu vă pare rău că n-aveţi copii, domnule doctor?”, l-am întrebat.

  „Ideea c-aş putea să mor şi să-i las de mici ai nimănui mă face să nu-mi pară rău. Fac tot ce pot pentru viaţă, doamnă doctor, pentru viaţă în general. V-am expus arta mea „poetic㔄.

  „Orice „artă poetică” are un caracter constatativ, ea nu-ţi poate da reţete. Reţetele sunt prea individualizate. Ferice de cel care, acceptându-şi condiţia, şi-o consideră chiar model”.

  „Doamnă doctor Hangan, nici doctorul Kölönte – om remarcabil, într-adevăr – teoretician, strateg şi tactician al singurătăţii, nu este de fapt un singuratic din convingere. A fost forţat la această convingere. A fost orfan – i-a intrat în oase groaza de orfelinat. A iubit o fată orfană – îngrozită şi ea de cămin, remanentă a ideii de orfelinat din copilăria şi din adolescenţa ei. Dacă fata asta se mărita cu el, singurătatea, ca principiu de viaţă, ar fi pierdut un valoros teoretician: pe doctorul Kölönte. Eu îl consider şi pe el, faţă de singurătate ca principiu de viaţă, „laureat al unui concurs de-mprejurări”, cum zice profesorul Daniel Şerban. Fiecare dintre noi este, mai mult sau mai puţin, un astfel de laureat. Împrejurările şi legea selecţiei naturale funcţionează din gene şi până la mormânt. Tramvaiul, autobusul, coada sunt elementele unei permanente selecţii naturale. Nu eşti în stare să mergi pe scara tramvaiului, într-un picior – viaţa te elimină obligatoriu, daca nu-ţi poţi cumpăra maşină. Apoi, civilizaţia materială îţi oferă mereu elemente la care trebuie să te-adaptezi. Dacă stai deasupra unui magazin alimentar şi nu poţi dormi din cauza frigiderelor lui, care huruie zi şi noapte, dovedeşti o debilitate care-n cele din urmă te duce la neurastenie. Viaţa te va elimina. Nervii tăi trebuie să fie ca plastilina; pielea – ca tovalul: ea trebuie să se-nveţe cu nailonul şi cu detergenţii, aceste două produse care economisesc timp, un fel de ajutor şi de prieten al tuturor oamenilor şi, mai ales, al omului singur. Iar eu nu suport nici zgomotul, nici nailonul. Când mă gândesc că mă-ntorc din nou în Berceni, deasupra frigiderului de la „Alimentara”, pe care-l simt ca pe-o rană în creier, îmi vine să spun: „Ia-mă, vară, cu tine”„.

  „Şi unde-aţi vrea să vă ducă?”.

  „Spre-o vară eternă, spre un ţărm de mare etern. Să mă duc fără urmă… Geo Bogza spunea o dată că dac-ar ajunge la Dumnezeu i-ar aduce două mari învinuiri. I-ar spune-aşa: „Doamne, de ce-ngădui ca atâţia mari poeţi să fie oameni atât de mici?” – una; şi „Doamne, de ce între viaţă şi moarte ne faci să trecem prin starea de cadavru, de ce nu ne faci să dispărem deodată, ca un fum?” – a doua”.

  Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte, aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai devreme decât autorul lor.

  * „Doamnă doctor Hangan, v-aţi uitat o clipă la mine de parcă vi s-ar fi-necat toate corăbiile”.

  „Domnule doctor Naiculescu, mi se-ntâmplă din când în când un lucru ciudat: am impresia că trăiesc într-o clipă toate naufragiile – trecute, prezente şi, mai ales, viitoare. Am o ciudată impresie că-ntrezăresc, ca pe-un fulger, toate etapele vieţii mele şi pe-ale vieţii tuturor celor care fac parte din ţesătura vieţii mele. Atunci, îmi vine să cred că suntem nişte fiinţe programate – cum zice nenea Daniel Şerban – care urmăm riguros perforaţiile unei fişe electronice, din care nu putem şti decât itinerarul deja parcurs. Programatorul sau programatorii uită probabil, din când în când, o portiţă deschisă care face posibilă aprehensiunea viitorului. Această ipoteză nu conţine nimic de domeniul supranaturalului. De fapt, numim astăzi „supranatural” tot ceea ce scapă posibilităţilor noastre ştiinţifice de demonstraţie. Deoarece „oricât ar părea de ciudat, dar lumea are un sens”, cum zice Einstein, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ajungem să comunicăm cu programatorii, să ne putem tocmi cu ei, să le expunem şi punctul nostru de vedere asupra muncii lor. Aşa cum s-ar întâmpla dacă-ntr-o zi cobaii noştri şi toate animalele noastre de experienţă ne-ar comunica punctul lor de vedere asupra muncii noastre. Dar de această performanţă ştiinţifică – de comunicarea dintre noi şi programatorii noştri – ne-or despărţi milioane de ani-lumină”.

  „Uneori, şi-aici, pe pământ, ne despărţim cu mii de ani-lumină de părerile noastre anterioare. Poate că eraţi prea mică prin '54, pe vremea primei ediţii a unui Mic dicţionar filosofic, dicţionar care definea „chibernetica” drept „pseudo-ştiinţă reacţionară”. Mendel, Weismann, Morgan – nişte escroci, şi tâmpiţi pe deasupra. Ainsi va la vie. Dac-aş putea intra-n legătură cu programatorii ăştia ai dumneavoastră, aş vrea să-mi lămurească nedumerirea mea esenţială în privinţa lumii: cum au putut să programeze omul ca pe-o fiinţă raţională, care se comportă însă iraţional? Vezi războaiele, persecuţiile, absurdităţile de tot felul. Dacă aceşti programatori există, nu sunt în nici un caz infailibili. Înseamnă că se află încă la faza experimentală în privinţa creaţiei lor şi că lumea noastră e doar o schiţă în raport cu opera finită. Ceva făcut cam în dorul lelii. Creierului ăluia electronic care ne-ar fi programat i s-a ars ori i s-a astenizat precis un circuit. Prefer ipoteza materiei ajunsă la un anumit stadiu de organizare, fără intervenţia nimănui”.

  „Şi eu prefer această ipoteză, domnule doctor. Prefer ca după sfârşitul acestei vieţi, în care i-am avut ca for superior pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, să nu mai am şi post-mortem de-a face cu niscaiva programatori justiţiari. Dar posibilităţi sunt multe. Realităţii, care s-ar putea să nu corespundă nici unei ipoteze emise pân-acum, puţin îi pasă însă de speculaţiile noastre: ea-şi vede mai departe de drumul ei, cum îşi văd de scopul lor imediat, cert, palpabil, frumuseţile-alea blonde, nordice, de colo, care le fac avansuri băieţilor noştri de la „Salvamar”„.

  „Doamnă doctor Hangan, aparţin unei generaţii pentru care culcatul – iartă-mă – era un act final şi semnificativ în relaţia afectivă dintre doi oameni. Acum, a devenit o eventuală premisă a unor şi mai eventuale sentimente. Foarte multă lume trăieşte astăzi ca efemeridele”.

  „Deşi asupra capitolului pomenit am aceeaşi concepţie cu-a dumneavoastră, domnule doctor, înţeleg însă că ritmul vieţii dictează nu numai ritmul biologic al oamenilor dar şi pe cel moral-afectiv: eliminarea tuturor etapelor care despart de scopul „final” este un efect al ritmului contemporan. Să-nveţi cât mai repede o meserie, să ai cât mai repede dovada palpabilă că placi cuiva. Stilul epistolar, ca stil literar şi, mai ales, ca „stil de viaţă”, ca şi scrisul de mână, este „ieşit din uz”. Cine mai scrie astăzi, chiar la maşină, scrisori, când în două minute, la telefon, poţi obţine cât pentru un roman-fluviu? Viteza dă un nistagmus interior. Toate lucrurile se explică”.

  „Iar noi le acceptăm sau nu le acceptăm. Vai de cel care nu le-acceptă! Mă simt grozav de demodat”.

  „Şi eu mă simt demodată, domnule doctor”

 

  (În timp ce ne uitam unul la celălalt, încercând să prospectăm adâncimea gropii old fashion din noi, mă gândeam cât de fidelă eram acestui „principiu demodat” când era vorba de oamenii esenţiali din viaţa mea şi cât de-n ritm accelerat, sincronizat cu exteriorul, în celelalte relaţii ale mele: „Doctor Hangan Sânziana, 37 ani – un soţ – căsătorie din dragoste după una lună de la cunoştinţă; după doi ani de la divorţ, sub impresia zguduitoare a unei tragedii petrecută-n spitalul de pe Litoral, unde era detaşată – la doua zile de la cunoştinţă, se culcă – să nu fim ipocriţi şi pudibonzi – cu un student; rezultatul: un copil. Impresii: frumuseţe, puritate, amintire evocată cu nostalgie. Tot pe Litoral, la trei ani distanţă, pornind de la un peşte mâncat de doctorul Emil Giurăscu, pe terasă la Costică, peste două luni, se culcă şi cu Emil; cauza reală: curiozitate de ordin moral, aliată cu disponibilitate fizică. Impresii: încercare de iluzionare, cu slabe rezultate asupra psihicului; sentiment de singurătate în doi; nici o clipă un limbaj comun evoluat. Valoare: documentară. Mircea Nicoară, cunoscut după-ncheierea episodului Emil Giurăscu. Mamă-sa, bolnavă la urologie în salonul doctoriţei Marina Şerban. La rugămintea Marinei, Sânziana Hangan îi face bolnavei diverse analize. Bolnava moare la două săptămâni după externarea la cererea ei. Peste două luni de la aceste-ntâmplări, Mircea Nicoară se prezintă pentru a-i mulţumi doctoriţei Hangan. O conduce cu maşina pân-acasă. Ea-l invită – en tout bien, tout honneur – la masă. El o-ntreabă, la plecare, dacă-i dă voie unui bărbat însurat s-o mai vadă. Ea-l măsoară de sus până jos şi-i spune: „Printre oameni, sunt foarte puţini indivizi monogami din vocaţie”. Râd amândoi. La a şasea lui vizită – una pe lună când vine-n Bucureşti în interes de serviciu – o conduce cu maşina până la prietena ei, biochimista Sidonia – Sidi – Puşcaş. „Mulţumesc domnule inginer”. El coboară, îi deschide portiera. Ea-i întinde mâna. El ignoră mâna. O ia-n braţe şi-o sărută. Materializează ceea ce plutea-n aerul dintre ei, de la-nceput. „Dacă-n loc să mergi la prietena ta, Sidi, ai merge-n altă parte?… La colţul blocului, văd două cabine telefonice. Spune-i că nu te duci la ea, fiindcă te-a invitat un bărbat care te iubeşte… Te rog”. Şi bărbatul chiar o iubea”.

  Mircea Nicoară, omul cel mai direct, cel mai eficient, cel mai puţin complicat din câţi cunoştea. Cel mai bun camarad. O plăcere să trăieşti cu un asemenea bărbat, şi mai mare plăcere să trăieşti lângă un asemenea bărbat. „Bine c-am avut tăria să nu-l despart de-o femeie care-l iubeşte, care se chinuie să-i facă un copil. Cât m-aş bucura să aibă copilul ăsta cât mai curând. Prin oricâte dezamăgiri ai fi trecut, oricâte eşecuri ai fi înregistrat, un om ca Mircea te face să vezi că viaţa-n doi, cuplul, e nu numai ceva posibil, dar este chiar ceva ce să-ţi doreşti”.)

  Mama zicea că eşecurile în practica unei ideologii nu anihilează ideologia şi cum convieţuirea-n doi este consecinţa unei ideologii, eşecurile tale în cadrul unuia sau a mai multor cupluri nu anihilează ideea de cuplu. Mircea mi-ar fi fost un bun partener de viaţă. Dac-ar fi fost liber. Oare? Eu sunt o fiinţă sucită. Sufletul meu nu trage la simplu, la necomplicat. Sunt sucită şi atrag oamenii suciţi. Daniel Şerban, care-a pendulat toată viaţa între două femei esenţiale – Marina, nevastă-sa, şi Mama, Mama de care, fizic, l-a despărţit totdeauna umbra Tatei, de Mama şi de mine – ceea ce nu l-a-mpiedicat să iubească şi alte femei, printre care pe-acea adorabilă doamnă doctor Florica Vărbănescu, „dusă de la noi”. „Smarando, ştii ce mă scoate cel mai rău din sărite la Daniel? Că n-a fost una măcar cu care să se fi ţinut şi care să nu-mi placă”, zicea tanti Marina, şi râdea a pagubă. „Pe Florica aş face-o bucăţi. Dar când o-ntâlnesc pe culoar la Clinică şi-i văd ochii ăia de căprioară rănită şi-i mai aud şi glasul ăla frumos cu care-mi povesteşte blând toate necazurile ei, cum dracu' să mă mai supăr? Şi când îmi aduc aminte şi ce-mi povesteşte şi astăzi Daniel din război, îmi spun că oamenii care-au trecut pe firul de aţă atât de precar ce desparte viaţa de moarte, şi-n care numai clipa are valoare, oamenii ăştia şi-au făcut probabil un principiu din a nu respinge bucuria clipei. Doctor fiind, trăieşte tot între două lumi: a vieţii adevărate, al cărei simbol este sănătatea, şi-a bolii, pierdere temporară – uneori definitivă – a sănătăţii, limita precară între viaţă şi moarte. „Minus tunurile, am zile-n spital când mă simt ca pe front, atâtea grozăvii pot vedea”, îmi spune Daniel, câteodată. Nici la mine, la urologie internă, nu e tocmai vesel, la chirurgie e însă şi mai şi. Mă-ntreb, când am cazuri disperate, cum de-mi mai pasă că mă-nşală bărbatul, care mai şi suferă că mă-nşală, care e, pe de-o parte, ros de remuşcări pentru amărăciunea pe care mi-o pricinuieşte mie, pe de alta – transportat de fericire pentru bucuria pe care i-o face ăleilalte. Şi totuşi, mă supăr – simt cum mă roade nemulţumirea ca un vierme. Şi mai e şi familia asta a lui. Doamne, de n-ar fi Coana-mare şi nebunul de Matei cu Costana lui, cred că mă despărţeam de Daniel. Şi mai rău ca orice e nepăsarea lui pentru părinţii mei. Smarando, să mai am douăzeci de ani, cu un singur bărbat pe lumea asta m-aş mai mărita, cu Iancu”. „Dar el nu te-ar lua, el tot pe Marioara ar lua-o şi tu iar ai fi „constrânsă” să-l iei pe Daniel. Marina, ştii care e buba adevărată? Puritatea ta. Nimic nu este mai intolerant decât puritatea. Dacă o dată, o singură dată, l-ai fi-nşelat pe Daniel te-ai fi considerat chit cu el şi-ai fi văzut şi cum este când înşeli; şi nu numai cum, dar ce înseamnă să înşeli. Poate ca nu e aşa de uşor. Când nu eşti un fluşturatic şi n-o faci din uşurătate, ci dintr-o irezistibilă atracţie către cineva, în timp ce eşti legat, sincer legat, şi-n altă parte, nu poate fi uşor. Pentru un om de caracter, aproape nimic nu e uşor în viaţă. Iar Daniel este un om de caracter. Nici un soţ român nu are însă capacitatea asta de-a „înfia” pe care-o au soţii evrei, chiar când sunt oameni cu totul obişnuiţi şi nu de calitatea lui Iancu. Toate fiinţele, la care cuplurile rămân neschimbate în cursul vieţii, trăiesc mai puţin decât omul şi n-au imaginaţia lui. Iubirea face parte din mecanismul cunoaşterii, iar dorinţa face parte din mecanismul iubirii, deci este subsumată mecanismului cunoaşterii. Cunoaşterea unui om este ca şi cititul unei cărţi. Îţi place-un autor, îl reciteşti. Asta nu te opreşte să citeşti şi alţi autori, fără a-i deveni „infidel” celui preferat. Teoretic, lucrurile se-aliniază-n ecuaţii foarte simple: practica sufletească şi cea fizică le complică însă îngrozitor! Cum oamenii nu sunt perfecţi, când îi judecăm trebuie se le punem pe un plan calităţile, pe celălalt – defectele şi să vedem care trage mai greu. Apoi, c'est ŕ prendre ou ŕ laisser. Iar Daniel e de luat, nu de lăsat. Fidelitatea e-atât de corozivă! Te-nţeleg pe tine, îl înţeleg şi pe el, le-am înţeles şi pe ele. Şi iar ne-ntoarcem la povestea cu rabinul: „… şi tu ai dreptate…”„. „Smarando, mare teoreticiană a amorului eşti tu! Cu practica însă stai slab de tot”. „Teoreticienii se concentrează asupra ideii, n-au timp să şi practice. Când înţelegi mecanismele umane care, cu excepţia anumitor subtilităţi, sunt înscrise în tot ce e viu, azvârli vanităţile, una câte una, ca pe nişte pietre care ţi-ar îngreuna buzunarele. În timp ce pentru Daniel tu eşti persoana numărul unu, aureolată de toate calităţile şi de sentimentul culpei lui faţă de tine, tu, cu puritatea ta, îl rozi ca un acid şi, fără să-ţi dai seama – în timp ce el rămâne mereu lângă tine – tu te-ndepărtezi şi te-nstrăinezi de el. Ăsta este pericolul major care ameninţă doi oameni cu linii de comportament deosebite chiar şi-ntr-un singur punct de vedere”. „Smarando, dacă mă gândesc bine, cred că tu eşti cea mai deşteaptă femeie, pe care-o cunosc…”. „Nu ştiu cât sunt de deşteaptă, ştiu însă cât de-adâncă e privirea mea în sufletul oamenilor”.

 

  (Mario Sidalgo fusese singurul „autor” pe care Mama-l citise, fără a-i deveni infidelă lui – Daniel Şerban. Daniel Şerban, pe care-l iubise toată viaţa, despărţiţi fizic de umbra Tatei. Mario Sidalgo fusese elementul care le-adusese eliberare, destindere şi egalitate morală. Mario Sidalgo fusese singurul bărbat care-l făcuse pe Daniel Şerban să afle şi el ce era gelozia. Iar Marina, care ştia că Daniel o iubea pe Smaranda, nu-i reproşase niciodată această iubire. Deci, oricât de deşteaptă era Marina Şerban, geloasă era însă ca toată lumea: pe cel mai efemer element al iubirii – pe orizontalitatea ei.)

  * „Smaranda a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume”.

  „Nene Dal, Mama a fost omul pe care l-ai iubit cel mai mult, nu femeia pe care ai iubit-o cel mai mult”.

  „Într-o bună zi, ai să-nţelegi, Sânziana, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de-această poziţie esenţial umană. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile… E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. Ne amintim, după ani şi ani, gândurile despre cineva iubit, cu tot mecanismul care le-a declanşat, în timp ce ne este imposibil să reţinem o senzaţie, una singură, sau vibraţia ei. Ai să vezi…”.

  „Am şi văzut, nene Dal. Suntem vii cu-adevărat doar cât creştem. Apoi, murim încetul cu-ncetul, împlinindu-ne, cocându-ne, scuturându-ne. Iubirea e vie doar cât creşte, cât e boboc. Floarea ajunsă la maturitate, la-mplinire, se ofileşte, se scutură. Repetăm veşnica ciclicitate a materiei care, în perfidia ei superior organizată, ne-nvăluie nouă, oamenilor, nepieritoarele ei mecanisme în mantii vaporoase, care-acoperă schemele fixe ale unor prozaice roţi dinţate – măşti cărora le spunem sentimente”.

 

  (De când Mama „a plecat de la noi”, nenea Daniel îşi revarsă asupra mea toată nevoia lui confesivă – de fapt, nevoia de-a avea un permanent spectator al gândirii lui, spectator comprehensiv, participant şi, mai ales, afectuos. Fără să vreau, compar sinuozităţile acestui suflet complicat, cu unghiurile drepte ale sufletului lui Mircea. Deşi pe nenea Daniel îl ştiu de când mă ştiu pe lume, şi mai are şi dezavantajul de-a-l fi iubit toată adolescenţa – dezavantaj, căci cu nici o fiinţă nu suntem mai nemiloşi decât cu cei pe care-am încetat să-i iubim – îmi dă totdeauna o stare de-ncântare superioară, mă predispune la visare. Nu l-aş da pe nimeni. Doctorul Vladimirescu, doctorul Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, faceţi parte din aceeaşi familie spirituală cu Daniel Şerban, în sufletele voastre zonele de lumină orbitoare alternează cu clar-obscururi, cu estompări pline de mister, iar sufletul care se-aventurează pe cărările de filigran din sufletele voastre se-nvăluie şi el în flu-ul acestor zone de incertitudini, de căutări, de sete de absolut. Sunt momente când uit că Mama şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aţi murit. O permanenţă spirituală nu ţine seamă de absenţa fizică. Daniel Şerban, Gheorghe Vladimirescu, Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, păreţi unghiuri ale unei singure feţe. Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.)

  * „Cu câtă atenţie am umblat şi umblu cu oamenii importanţi pentru viaţa mea, cu oamenii cu care-aş fi ajuns, ori aş ajunge, la situaţii grave. Cu cei pe care i-am ferit şi-i feresc de ceea ce cred eu că nu trebuie să facă. Nenea Daniel m-a tratat ca pe copilul prietenului său mort. Singura fisură faţă de el a fost, atunci, în mansarda din Cercului, când m-am aruncat plângând la pieptul lui. Nu mă-ndoiesc de interpretarea pe care-a dat-o el izbucnirii aceleia. Formal, ea nu era univocă însă. Cu doctorul Gheorghe Vladimirescu m-am purtat explicit, dar am acceptat renunţarea, l-am ferit de greşeală. Dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, dumneavoastră m-aţi ferit de agravarea stării dintre noi. Vă purtaţi ca şi când nimic n-ar fi fost, cu toate că, fără să vreau, am aflat că era. V-am întâlnit pe culoarul din faţa camerelor din căsuţa administraţiei, unde stăteam noi, medicii detaşaţi la sanatoriul de pe Litoral. V-am invitat să beţi o cafea. V-am lăsat în cameră şi-am plecat la bucătăria din extremitatea culoarului. Când m-am întors cu cafeaua, eraţi pe balcon. La-nceput, am vrut să vă strig, fiindcă nu vă vedeam. Pe culoar era semi-întuneric. V-am căutat din ochi în cameră. Mi-am îndreptat privirea spre balconul luminat puternic. La-nceput, n-am înţeles ce făceaţi; deşi vedeam, n-am înţeles. Îmi mângâiaţi lenjeria-ntinsă la uscat, o mângâiaţi cu gestul recules şi meditativ cu care un bibliofil răsfoieşte o ediţie rară. Apoi aţi strâns-o la piept şi v-aţi îngropat obrazul în ea. Am închis ochii şi, peste gestul dumneavoastră, s-a suprapus o bluză de chirurg, frângându-se peste patul meu; alte buze-mi sărutau perna. Am aşteptat până v-aţi aprins ţigara. Am trântit uşa ca şi când atunci aş fi intrat.

  — Iertaţi vă rog intrarea asta intempestivă, am zis eu cât am putut de firesc. S-a făcut curent. Iertaţi vă rog şi decorul ăsta „modernist”. Nu v-aţi încurcat în el? am adăugat, începând să strâng rufele de pe sfoară.

  M-aţi privit absent şi mi-aţi răspuns într-un târziu când nu mai aşteptam răspuns.

  — M-am încurcat…”.

 

  (După-amiaza, pe plajă, mi-a povestit cât o iubise pe fosta lui nevastă, care-l considera un ratat. În vreme ce colegi de-ai lui, care nu terminaseră Facultatea cu 10, ca el, care nu citeau şi nu-nvăţau zi şi noapte, ajunseseră profesori, directori de spital, şefi ai unor clinici importante, el ce era? Un obscur medic de laborator, medic primar, ce mare scofală! Deşi o iubea, îşi făcuse bagajul, şi, un an jumătate dormise pe-o masă-n laborator, până primise garsoniera de-acum, situată deasupra unui frigider, „în judeţul Ilfov”. Când avea optsprezece ani, îi murise mama. Taică-său, pe-atunci în vârstă de cinzeci de ani, nu ştiuse cum să se descotorosească mai degrabă de singurul lui copil. Cuprins de-un juvenil elan de „libertate”, la care asociase şi-un număr de pipiţe, deşi băiatul luase cu 10 examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, părintele iubitor îl transferase la Facultatea din Cluj, fiindcă nu era deloc rău ca un copil să-nveţe să se descurce şi fără familie.

  — Şi-am învăţat să mă descurc şi să-l urăsc. Doamnă doctor Hangan, nu cred că poate fi ceva mai rău pe lume decât s-ajungi să-ţi urăşti sau să-ţi dispreţuieşti părinţii. Sufleteşte, este echivalentul unei cocoaşe sau al unui picior mai scurt. Orice-ai face, de asta nu te mai poţi vindeca. Am plecat în viaţă cu un suflet coclit.

  Privit din profil sau când ţinea ridicat chipul lui prelung, cu trăsături nete, acviline, avea o distincţie distantă. Barba, tăiată colier, căruntă, gâtul, un pic prea lung pentru statura lui – mijlocie – şi mai ales ochii alungiţi, căprui cu puncte verzi, privirea, în care se citea canonul întoarcerii permanente în sine însuşi, îi dădeau aerul mistic pe care-l au toate portretele de bărbaţi ai marilor spanioli, pe care-atât de bine-l redase Matei Şerban, în portretul pe care i-l făcuse doctorului Naiculescu, în urmă cu vreo doi ani. Nini Naiculescu era una dintre puţinele fiinţe pe care nenea Matei le tolera-n jurul lui. Toată lumea care văzuse portretul strigase „El Greco”. Nenea Matei, posac, strigase şi el, şi, la drept vorbind, nu numai din spirit de contradicţie: „Nici un El Greco, domn'e, Zurbarán!”.)

  — Nu vi se pare cunoscut apusul ăsta? Nu seamănă cu… aţi spus dumneavoastră cu ce…

  — Cu Amurg de Matei Şerban?

  — Văd că avem aceleaşi „lecturi”.

  — Domnule doctor Naiculescu, ştiţi că nenea Matei s-a-nsurat acum două săptămâni?

  — Sunt detaşat aici de trei săptămâni, aşa că această mondenitate incredibilă mi-a scăpat. Şi cine este fericita şi temerara aleasă? Cine se-ncumetă să-i îndure ţâfnele, hachiţele, trântelile, pufnelile, huiduielile?

  — Costana, care i le-ndură de treizeci de ani. El ar fi luat-o mai demult, fiindcă e singurul mod de-a se plăti faţă de ea. Consilierii „morali” ai lui nea Matei, Coana-mare, Dumnezeu s-o ierte, şi Mama l-au aprobat. Ele de altfel îi sugeraseră mai demult se se-nsoare cu ea.

  „Aştept s-apună „familia regală” Şerban-pčre, ca să nu se spună că i-am ucis eu cu vreun infarct, vestindu-le o căsătorie „morganatic㔄.

 

  (Costana, vară de-a doua de-a Mamei, din partea Maicăi, venise fată-n casă la Matei Şerban, după divorţul lui de nevastă-sa dintâi, profesoara. Venise la douăzeci de ani şi nu mai plecase. „Cui să-l las, verică?”. Se-ntreba ea retoric faţă de Mama. De prin '50 şi până prin '60 şi ceva, pe când Matei Şerban era „decadent şi putrefact”, pe când – după ce vânduse partea lui de moştenire de la Coana-mare, bijuterii, mobilă, covoare – pentru a agonisi un ban de culori, căra pe la lume butelii de aragaz cu o bicicletă cu ataş şi făcea injecţii, Costana mergea cu ziua ca ei doi să aibă ce mânca. Pleca totdeauna de-acasă cu nişte borcănele cu capac şi, din tot ce mânca pe unde mergea cu ziua, punea de-o parte şi pentru „domnu' Matei”. Toate-ncercările lui Matei Şerban de-a o face să plece de la el fuseseră zadarnice. „Nu plec, domnu' Matei. N-a murit nimeni de foame, n-om muri nici noi. Las' că vine ea şi vremea dumitale!”. Seara, când se-ntorcea ruptă de la lucru, Matei o aştepta cu masa pusă, cu patul făcut, cu patul ei, căci niciodată nu dormiseră-n acelaşi pat.

  — Vino, Costană, să-ţi arăt ce-am făcut azi.

  Cu mâna la gură, ceea ce pentru omul de la ţară-nseamnă adâncă meditaţie, Costana se uita la ce pictase domnu' Matei, ca la Maica Precistă. Ar fi stat ceasuri să se uite-aşa, dacă domnu' Matei n-ar fi trezit-o cu câte-o-ntrebare:

  — Ei, ce zici?

  — Domnu' Matei, dac-ai da ici cu mai mult galbin?

  — Unde dracu'? sărea Matei Şerban, pus pe ceartă, ca totdeauna.

  — Ici, zicea Costana, şi-i arăta cu degetul fără s-atingă pânza.

  Fără să zică nici da nici ba, domnu' Matei – după ce se uita lung la tablou – punea totdeauna „galbinul” cerut de Costana.

  — Costana e cel mai competent critic pe care-l cunosc, zicea el.

  Şi nu glumea.

  Ne-ntrebată, Costana nu se dădea niciodată cu părerea.

  La un moment dat, lui Matei Şerban îi venise un chef să facă portretele neamurilor şi pe-ale prietenilor lui. Dintre portretele astea, pe-al Mamei îl ţine-n faţa patului.

  — Când mor, îţi rămâne ţie, Sânziana.

  Când pleacă din Bucureşti, am aflat de la Costana, ia portretul Mamei cu el: Leonardo şi Gioconda!

  — Ce zici, Costana? o-ntrebase nenea Matei, plimbând-o prin faţa portretelor lui de familie.

  — Domnu' Matei, dumitale nu prea-ţi sunt dragi ăi bătrâni, domnu' Sică şi cu coana Luţa, iar pe domnişoara (doamna Serafiotti, fostă domnişoară Şerban) ai făcut-o ca pe-o gaie.

  Costana se numără printre puţinii oameni pe care Matei Şerban îi respectă şi printre şi mai puţinii la care ţine. Domnul Sică şi coana Luţa Şerban muriseră. Matei Şerban, fostul „decadent şi putrefact” devenise „marele” Matei Şerban, un nume în ţară şi în lume. „Las' că vine ea vremea dumitale”, îi proorocise Costana. Vremea venise. Costana trebuia răsplătită pentru anii când îşi rupsese de la gură ca să-i aducă şi lui mâncare-n borcan, pentru o viaţă de credinţă pură.

  — Costana, spune tu drept, de ce faci tu toate astea pentru mine?

  — Mi-e drag ce faci, domnu' Matei. Când spăl, când mătur, când frec parchetul pe la lume, mă gândesc: ce-o mai face domnu' Matei acuma? Ce-oi găsi deseară pe pânză? Şi iote-aşa trece vremea mai uşor şi pentru mine. Mă uit la dumneata cât stai cu pânzele-astea. Parc-ai zidi o casă. La-nceput, nu e nimic, şi pe urmă se ridică păreţii, se pune coperişul. De-aia stau aici, să ştii.

  — Costana – asta e „o viaţă pentru o idee!”, zice nenea Matei. Ceea ce nu-l împiedică să-njure de toţi dumnezeii când e nemulţumit de ceva, de faţă cu „viaţa pentru o idee”, ea fiind totdeauna vinovată de tot ce pierde, uită sau rătăceşte el. Costana e de fapt singurul om care nu pune deloc la inimă, dar deloc, firea omului Matei Şerban. Când îi spusese că vrea s-o ia de nevastă, mai întâi Costana rămăsese ca trăsnită. Făcuse apoi o cruce mare şi-o mătanie.

  — Doamne, domn'e Matei, io zic că ţi-a luat Dumnezeu minţile!

  Pentru prima oară-n viaţa ei, Costana-i telefonase doctorului Daniel Şerban, de la un telefon public.

  — Domnu' Daniel, eu cred că nu-i a bună cu domnu' Matei.

  — Ce s-a-ntâmplat? se-alarmase Daniel Şerban.

  — Nici nu-mi vine să-ţi spui. Vrea… vrea să se-nsoare cu mine. Dumneata m-auzi?

  — Foarte frumos din partea lui.

  Mama, „verica Măndiţa”, o hotărâse.

  — Aba, Măndiţă, şi cum să mă-mbrac eu? M-aş duce-aşa, cum umblu eu, da' nu vreau să-l fac de râs. Dacă mă-mbrac şi eu ca cocoanele, zic şi eu „da” acolo şi nu bagă nimeni de seamă.

  Mama-i făcuse rochia de „mireasă”, îi cumpărase pantofi, ciorapi, un lastex, geantă, mănuşi. Totul, după gustul ei. Îi făcuse un coc frumos, o pusese să meargă vreo două ceasuri prin casă-mbrăcată „mireasă”, ca să se obişnuiască şi ea.

  — Să mai stau niţel, Măndiţă, că năduşesc şi stric ţoalele.

  Matei Şerban o lua acum peste tot cu el, în toată Europa, în cele doua Americi. Costana umblă-mbrăcată precum cucoana cea mai autentică şi se poartă tot aşa. Când o-ntreabă cineva româneşte câte ceva despre artă, literatură sau mai ştiu eu ce, răspunde foarte firesc: „Nu ştiu, domnule (sau doamnă), eu sunt o femeie simplă, de la ţară”. Toată lumea crede că-i o glumă. Când o-ntreabă cineva-ntr-o limbă străină îi roagă pe domnu' Matei să traducă răspunsul: „Domnu' Matei, te rog spune-i dumneata că eu sunt femeie de la ţară, sunt servitoarea dumitale de-o viaţă”. Şi domnu' Matei traduce cuvânt cu cuvânt. Acasă, nu apare-n faţa nimănui. Strecoară o mână, cu-o tavă, prin uşa-ntredeschisă: „Domnu' Matei, am adus o gustare”.

  — Le mariage blanc, ăsta e de mine. Costana şi cu mine – le mariage blanc-lys.

  Pe doctorul Nini Naiculescu îl cunoscuse prin cumnată-sa Marina, de pe vremea „clinilor din Giurgiu”. Nini Naiculescu îi aducea, îi trimitea culori, pe vremea borcanelor cu capac şi-a bicicletei port-butelii.

  Matei Şerban, cam mână-spartă de felul lui, când era vorba de tablouri făcute de el, era de-a dreptul avar. Degetele de la mâini erau prea de-ajuns pentru-a număra tablourile pe care le dăruise vreodată cuiva.

  Apusul, dăruit Mamei; Ţărani la cină – lui nenea Daniel; Răsărit în pădure – Coanei-mari; Păunul – părinţilor lui; Crăiţe – lui Mihai, nepotu-său; Sara pe deal – lui Tudor; El Desdichado – lui Nini Naiculescu: un tablou simbolic, înfăţişând un trandafir cu lujer nemăsurat de lung – o floare austeră, mistică şi-ndurerată, un portret-floare al marilor spanioli.

  — Când mă uit la trandafirul ăsta, îmi vine să plâng, zisese Costana, uimindu-l pe Matei Şerban.

  Atunci, pe plajă, ne-a apucat seara vorbind despre nenea Matei).

  * „„Ce rochie frumoasă aveţi”, aţi spus dumneavoastră în timp ce-mi încheiam nasturii rochiei de plajă, pregătindu-mă de plecare.

  — Costă treizeci şi şase de lei. Eu sunt propria-mi casă de mode.

  — E-atât de cochet făcută că poate concura cu „Balenciaga”, cu „Chanel”.

  — Cu toată haute cutura! Singura mea cochetărie este să fiu spălată, curată şi curat îmbrăcată.

  — Cochetăria omului echilibrat. Prea multă grijă pentru propria persoană, ca şi avida acumulare de bunuri sunt semnul unei mari nemulţumiri, acoperă sentimentul inutilităţii; uneori – pe-al singurătăţii. Dacă râcâi doar un pic poleiala unei cochetării exagerate – mă gândeam la persoanele inteligente – sau a setei de acumulare, dai de amărăciune.

  — Prietena mea, Sidi Puşcaş zice-aşa: „Când ai să mă vezi coafată, machiată, manichiurată, îmbrăcată ca de dus la vedere sau ca de pus în raclă, să ştii că sunt cu moralul la pământ. Coafeza mea îmi spunea mai deunăzi: 'Pe vremuri, se coafau numai cucoanele. Azi, se coafează toată lumea. Cele mai multe femei se coafează când le bate bărbatul, ori când li se-mbată, ori când le-nşeală. Atuncea zic şi ele: Ei, fir-ar a dracu' de viaţă, măcar cu-atât să m-aleg şi eu!' „.

  — Câtă dreptate are coafeza asta – La Rochefoucauld! Ca orice om care face trotuarul condiţiei umane, cum zice Marina Şerban despre medici, a ajuns şi ea să desprindă morala unei fabule căreia-i este martoră-n fiecare zi.

  Mi-aduc aminte că m-a trecut un fior de tristeţe. În mijlocul unei convorbiri sau al unei tăceri cu dumneavoastră, mă trecea, fără motiv imediat, câte-un fior de tristeţe.

  După masa de seară, ne-am mai plimbat pe faleză, apoi, ne-am întors la sanatoriu. Era pustiu. Toată lumea se dusese la televizor. Am ajuns în dreptul camerelor noastre, care se aflau faţă-n faţă. Am rămas nehotărâtă-n mijlocul culoarului. Brusc, v-am văzut în lumina puternică a dimineţii, în balconul camerei mele. Nimeni până atunci nu-mi sărutase lenjeria. Eram o femeie singură. Fusesem totdeauna o femeie singură. Căsătoria mea se desfăşurase sub semnul unei terne domesticităţi care nu cunoscuse gesturile. Pentru o femeie, mai ales singură, gingăşia este simţită ca o stare acută. M-am uitat în ochii dumneavoastră şi-am aşteptat un semn.

  — Doamnă doctor Hangan, îmi îngădui să vă dau un sfat. Nu angrenaţi niciodată în viaţa dumneavoastră cauze pierdute. Niciodată.

  „R”-ul dumneavoastră, rostit foarte apăsat, sunase ca un lanţ care se-ncolăceşte pe-un butuc.

  M-a trecut iară fiorul de tristeţe, ca un impuls primit de la un emiţător străin.

  Dumneavoastră ne-aţi ferit de agravarea stării dintre noi – nu a noastră, ci dintre noi – o stare-ntinsă-ntre doi oameni, ca o punte-ngustă peste-o prăpastie.

  Apoi, la Bucureşti, telefoane care-ncepeau totdeauna cu: „Omagii”. Pe urmă, scrisoarea: „Doamnă doctor Sânziana Hangan, Gândiţi-vă că vara m-a luat cu ea. V-aduceţi aminte cum spuneam: 'ia-mă vară cu tine'? Vela s-a rupt demult. Acum e doar momentul strângerii ei metodice.

  Am trăit multe veri. Niciuna atât de frumoasă ca cea din urmă.

  Strângându-mi vela, mă gândesc la un balcon de astă-vară.

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.

  E mai uşor să fii patetic într-o limbă străină. Dacă ar putea să fie şi o limbă străină pentru plecările definitive…

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné. Sânziana, ştiai, nu-i aşa?

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.

  Primeşte această treime din partea prietenului tău care nu suporta nici zgomotul, nici nailonul.

  N. N.”

  Am să uit vreodată scrisoarea asta? Mă trezesc spunând-o cel puţin o dată pe zi. Am început s-o psalmodiez ca pe-o litanie, fără întristare, fără suspin. Îmi spun mereu: „dacă aşa aţi vrut dumneavoastr㔄.

  Pe banca de lângă mormântul Smarandei Hangan, stătea Tudor Şerban.

  — Am trecut cu mama şi cu tata pe-aici, îi spuse Tudor în loc de salut.

  — Mneaţa.

  — Stai aici. Mă duc eu s-aduc apă.

  Sânziana lăsă florile pe bancă şi citi, ca totdeauna, inscripţia de pe cruce. „Doctor Gheorghe Hangan, căzut pe front… Smaranda Hangan…”. „Asta a rămas de pe urma voastră. Şi eu. Iar de pe urma ta, Mamă, şi registrele-acelea pe care am voie să le citesc abia peste opt ani, să le citesc şi eventual să le public, „dacă vreo editură o să le vrea”, cum zici tu”.

  Parastasul se terminase. Sânziana şi cu Tudor mergeau încet pe-o alee, în urma lui Daniel şi-a Marinei Şerban, care stăteau de vorbă cu nişte cunoştinţe de-ale lor.

  — S-a-ntors Irina. A fost aseară pe la mine. Sânziana, vreau să-ţi cer un sfat.

  — Cere-mi.

  — Irina vrea să se-ntoarcă la mine. Ce mă sfătuieşti? Să mă-mpac cu ea?

  — Dacă poţi, împacă-te.

  — Tu dac-ai fi-n locul meu te-ai împăca?

  — Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ţi-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de-nfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găseşti uman nişte defecte pe care nu i le poţi tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticeşti oala.

  — Dacă, să zicem, Alexandru Bujor ar vrea să se-ntoarcă la tine, ai accepta?

  — Dacă tu mi-ai făcut o confidenţă, să-ţi fac şi eu una: n-ai să crezi, dar ieri m-a cerut de nevastă!

  — Şi?

  — Şi-am zis „pas”. Nu-i vorba de orgoliu de femeie părăsită, care se ţine băţoasă ca să-i arate „dumnealui” că aşa şi pe dincolo. Nu. Alexandru Bujor nu mă mai interesează. Dacă eu aş fi fost scriitoare, un milion să-mi fi dat cineva şi n-aş fi semnat unele scenarii de filme şi chiar şi ultimele două cărţi ale lui Alexandru Bujor. Eu accept ca un om să nu ia-n serios multe lucruri: profesia şi copiii însă – nu. Cine e artist n-are voie să pună bunul-trai mai presus de artă. Dacă-şi bate joc de-acest dar în stare să-nfrunte moartea şi timpul, nu mă mai interesează. De Alexandru Bujor mă desparte concepţia de viaţă. Doi oameni cu concepţii de viaţă diferite nu pot forma un cuplu. Asta trebuie să-ţi fie clar. Cuplu ne-nsemnând doi oameni de sex opus, „capabili” să se reproducă, trăind sub acelaşi acoperiş şi culcându-se din când în când unul cu celălalt, că aşa se-ntâmplă şi la păsări şi la flori. Ţi-am expus „arta mea poetică”. Ŕ bon entendeur, salut!

  — Sânziana, deşi totdeauna te-ai purtat impecabil cu Irina, am bănuit că nu-ţi place. Aş vrea o dată, acum, să-mi spui deschis ce crezi despre ea.

  — Tudore, îţi dau un sfat pe care nu mi l-ai cerut: în comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre-acel cineva. De fapt, asta faci de când te ştiu. Acum, simţi însă nevoia ca eu să-ntăresc părerea ta despre Irina sau să ţi-o infirm. Ar fi mult mai bine să n-o ştii. Şi dacă te-mpaci, şi dacă nu te-mpaci cu ea.

  — De ce?

  — Tudore, din practica mea psihologică de până acum am observat că şi cei mai deştepţi dintre noi aşteaptă totuşi să le spui ce vor ei s-audă şi nu ce ai tu să le spui cu-adevărat.

  Tudor îi sărută mâna.

  — Vrei să mă mituieşti sau s-o iau ca recunoaştere a „înaltei mele psihologii”?

  — Ia-o ca pe-o mită. Spune-mi, ce crezi despre Irina?

  — Pe urmă, când ai să te-mpaci cu ea, are să-ţi vină foarte greu să te mai uiţi în ochii mei, şi-ai să-ncepi să mă eviţi. („Şi Mihai mă evită, dar din cu totul alt motiv”.) Ca „uvertură” la părerea mea despre Irina, am să-ţi spun ce-a zis Mama când a cunoscut-o: „Nu se potriveşte cu Tudor, cum nu te potriveai nici tu cu Alexandru”. Am întrebat-o de multe ori pe Mama cu cine dintre cunoştinţele noastre credea ea că m-aş fi potrivit. A refuzat totdeauna să-mi răspundă. Şi-acum, să atacăm tema. Irina este tipul de arivist de categoria a II-a. Cel care vrea să-ajungă prin intermediari: mamă, tată, fraţi, surori, neamuri, relaţii, căsătorie. Arivistul de gradul I este cel (cea) care pune propriul cur la bătaie. Dă din coatele lui, trage el sforile, pupă personal, mă rog, se străduieşte omul. Cei din categoria a II-a sunt mai puţin curajoşi, mai puţin hotărâţi şi mai economi cu propria persoană. Etica lor fiind însă la fel de laxă ca şi-a celor din categoria I.

 

  („În gura Sânzienei „fondul principal de cuvinte” sună totdeauna foarte academic. Îl foloseşte în fraze elegante, şi-l rosteşte pe-un ton elevat. Nimic nu sună vulgar în gura ei. Ca şi Staicu, foloseşte „cuvinte grele” ca pe-o marcă de dispreţ. Staicu-i înjura pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu pentru a-şi manifesta scârba faţă de ei şi nicidecum în accese de nestăpânire. Sânziana este cea mai interesantă femeie de vârsta mea, din jurul meu”.)

  — Irina s-a măritat cu tine pentru ceea ce-şi închipuia că avea să facă din tine: un ambiţios, un vânător de titluri, de situaţii şi, mai ales, de bani. Când şi-a dat seama că s-a-nşelat, că eşti un aluat cu prea multă făină ca să te-ndoi ca plastilina, şi-a-ndreptat privirile către ce i s-a părut „ocazia” vieţii ei: doctorul Iordache. Spre deosebire de ariviştii de rând, pe Irina o apucă, din când în când, nişte accese de inimă-albastră. Suferă de permanenta nemulţumire a omului nehotărât, a celui care nu ştie exact ce vrea de la viaţă. Mulţumită sau nemulţumită, eu, de exemplu, ştiu ce vreau pe lumea asta: corectitudine, acord cu propria conştiinţă, viaţă simplă şi dreaptă. Îmi reuşeşte, nu-mi reuşeşte – ştiu însă ce vreau. Eu pot să spun că motive de fericire n-am avut niciodată. Am ajuns însă la o seninătate şi la o-mpăcare, mai ales după ce din viaţa mea a plecat Mama. O mare durere-i aduce-aceluia-n stare să-nveţe o privire mai înţeleaptă asupra vieţii, detaşare şi seninătate. De câte ori vin aici, îmi spun „încă un an şi-un vis şi-un somn”, şi ne-ntoarcem iar printre minerale.

 

  („Cât m-aţi durut şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu… Dac-aţi putea să mai ştiţi cât de rău îmi pare că n-am stat niciodată de vorbă cu dumneavoastră ca la Judecata de Apoi. Aşa, aţi plecat fără să ştiţi ce-aţi însemnat pentru mine”.)

  — Tudore, iartă-mă că-ţi vorbesc despre mine când nu despre asta „e vorba-n propoziţiune”. Şi când suntem foarte deştepţi nu putem să nu raportăm tot universul la noi! Tudore, ce are Irina cel mai rău în firea ei, mai rău şi decât parvenitismul şi decât abilitatea de-a se strecura prin viaţă, făcând pe marea doamnă, gudurându-se discret şi cât trebuie pe lângă cei mai mari decât ea, mai mult decât orice, este indiferenţa ei, neamestecul şi neparticiparea ei la nimic – considerând această atitudine suprema eleganţă-n viaţă, ca şi colega mea, doamna doctor Lucreţia Jorda, de fapt Joardă, fosta Lucreţia Bleandă. Irina împrăştie-n jurul ei nervozitate, anxietate. Pe scurt, din punctul meu de vedere, nu-mi place să am de-a face cu ea nici în bine, nici în rău. E-o fiinţă obositoare prin veşnica ei agitaţie psihică, prin lipsa de ideal (dincolo de excursii, interior, maşină şi boarfe). Când eşti tânăr – ori te miri prea mult ori nu te miri deloc. Mă miram grozav cum te-ai însurat tu cu ea. De când m-am copt, am început să demontez, ca un ceasornicar, mecanismele relaţiilor dintre oameni. Până la o anumită vârstă, oamenii sunt mai ales robii atracţiei fizice. Şi, ce-i drept, Irina a du chien, plus că e deşteaptă, deşi deşteptăciunea ei e pusă pe ironie, deci pe ceva răutate, ceea ce nu denotă un suflet de-o esenţă prea pură. Felul concesiv în care te priveşte când vorbeşti, nerăbdarea de-a te vedea terminând cât mai repede ce ai de spus – dovedesc lipsă de curiozitate psihologică, lipsa dorinţei de-a cunoaşte oamenii după vorbire, acest sistem de semnalizare pur uman. Inteligenţa îi spune că e superficială şi vanitoasă. Dar inteligenţa nu poate schimba calitatea sufletească a omului. Sunt convinsă că-n sinea ei Irina se dispreţuieşte şi nu o dată, aplicându-şi tratamentul pe care-l aplică tuturor oamenilor, fiindcă Irina dispreţuieşte pe toată lumea. Nu acceptă că-n lumea asta plină de josnicii, de abjecţii şi, în cel mai bun caz, de platitudini, există şi sublim. Te-ai însurat cu ea fiindcă era cea mai inaccesibilă din câte femei cunoscuseşi până la treizeci de ani, potrivită social cu tine şi care te tenta foarte mult fizic. Te tenta şi te juca, fiindcă nu-ţi ceda cum erai obişnuit. Ne căsătorim adesea de dragul unui pat, uitând că, oricât de „sublim” ar fi patul, stăm prea puţin în el. Fără acest „amănunt”, o căsătorie este un eşec, dar el nu este o asigurare tous risques. La treizeci de ani, este un „amănunt” semnificativ, care-şi pierde din valoare ceva mai târziu. La prima tinereţe, acest amănunt este aproape decisiv în relaţiile dintre sexe. Apoi, spre cincizeci de ani mai ales, la bărbaţi se trece printr-o „redivivă” a acestei stări, printr-un fel de „vară indiană” a hormonilor. Vi se-aprind călcâiele, fiindcă aşa mă exprim eu elegant şi eufemistic, după demoazele de cel mult jumătatea vârstei voastre. E inutil să-i spui unui bărbat de cincizeci şi ceva de ani că amorul unei tinere de douăzeci pentru el, şi amour il y a, nu poate să dureze cine-ştie-cât, n-ai să-l convingi niciodată. A se vedea directorul nostru şi minunata sa Lili, făcătoarea de copil. Ba, mai mult, când Dumnezeu nu-i ia minţile cu totul, omul, deşi ştie că amorul nu e plantă perenă, lasă, totuşi, tot pentru amorul efemer dar mistuitor. Înainte de-a-şi da sufletul, hormonii devin de-o virulenţă neutronică. Tu crezi că eu îmi bat joc acuma? Folosesc doar un stil hazliu pentru a exprima o situaţie dramatică. Exploziile astea hormonale vin parcă să dărâme, să abolească tot eşafodajul migălos al moralităţii, al instituţionalizării existenţei. Ele sunt un fenomen mult mai complicat decât pare la o privire superficială. Găsesc că ele corespund gradului de maximă uzură fizică şi psihică a omului. Momentului când oboseala te face să-ţi pierzi controlul, momentul de surescitare şi de veghe, care apare-n orice fenomen de maximă uzură, de multe ori chiar la muribunzi. Această „vară indiană” este un fel de revoltă a-ntregii fiinţe a celui care trece prin ea şi, ca orice revoltă, are-n ea ceva dramatic. Dramatismul şi ridicolul nu se exclud. Pe mine nu mă paşte nici o primejdie să asist în casa mea la asemenea drame, fiindcă sunt singură.

  — Nu poţi să ştii ce fericire te mai aşteaptă.

  — M-aşteaptă un rahat, sauf votre respect. Întorcându-ne la ce te interesează pe tine, recapitulăm: dacă te poţi împăca, împacă-te cu Irina.

  — N-o mai iubesc.

  — Dacă doar asta te opreşte… Pe Adela o iubeşti? Iartă-mă că te-ntreb.

  — Şi cu ea a-nceput să cam fileze lampa. Fiindcă tot ne-am lansat pe pista adevărului, am impresia că nici pe Adela n-o „adori”.

  — Am câteva intoleranţe în caracterul meu plin de-nţelegere şi de bunăvoinţă: nu suport oamenii comozi – una bucată intoleranţă la mine. De doi ani, de când te tot iubeşti cu această sublimă Adelă, o dată, o singură dată, n-a catadicsit măcar să-ţi vadă copilul. Eu, dacă iubesc un om, îl iubesc cu nevastă, cu copii, cu câine, cu pisică, dacă le are, cu amantă, dacă o are. Te rog să mă ierţi că mă iau din nou pe mine unitate de măsură. Voiam doar să-ţi explic de ce iubirea mea pentru Adela nu e prea fierbinte. Adela este o geamănă a Irinei. Să fi umblat pământu-n lung şi-n lat şi două care să semene aşa una cu alta n-ai fi putut găsi: frumoase, cu vino-n-coa', calde la trup, reci la suflet, deştepte, egoiste, superficiale şi interesate. Dacă au reuşit să fie iubite de-un bărbat ca tine, bravo lor, înseamnă că ele au dreptate. (Ştiam demult că nimeni nu face pasiuni pentru femei cumsecade. Ele două sunt un elocvent material ilustrativ al acestei „teorii”.)

  — Sânziana, grozav aş vrea să te văd pe tine iubind.

 

  („Dar m-ai văzut, neghiobule! M-ai văzut toată adolescenţa iubindu-l pe tatăl tău; la pragul între adolescenţă şi vârsta matură, m-ai văzut iubindu-l pe doctorul Vladimirescu, dar e drept că nu m-ai văzut niciodată-n prezenţa lui, după cum nici în prezenţa lui Nini Naiculescu nu m-ai văzut; mă vezi acum iubindu-l pe doctorul Murgu!”.)

  Sânziana îl privi cu-o ironie duioasă.

  — Ce-nţelegi prin asta? îl întrebă ea.

  — Aş vrea să te văd în doi: doar tu cu el. Aş vrea să văd ce concesii faci tu când iubeşti.

  — Ai fi dezamăgit: nici o concesie. Iubirile mele au fost totdeauna situate la nivelul pluralului de reverenţă. Aşa s-a-ntâmplat. În rest, mă port cu iubirile mele aşa cum mă port cu toată lumea. Nu m-ai putea vedea „prostită” de iubire, torcând, clipind măsurat din ochi, dezvelindu-mi ca din întâmplare picioarele, întinzând labele pentru a prelungi cochet gamba, descheindu-mi tot din întâmplare doi nasturi de la bluză, ori întrebuinţând mai ştiu şi eu ce armă răsuflată dar atât de eficientă din arsenalul exterior al „iubirii”, echivalent cu coloraţia intensă a penelor la păsările masculi în perioada-mperecherii. Nu folosesc nici un truc fizic sau psihic cu cineva, oricât l-aş iubi. Nu caut să mă pun în valoare. Ştiu că nu fac bine, dar nu pot face altfel. Mă port cu toată lumea la fel, în orice-mprejurare.

  — Ţi se pare că te porţi la fel, Sânziana. Ţi se pare. Dintre oamenii cu care te porţi altfel decât cu ceilalţi am să-ţi citez doar câţiva-n prezenţa cărora te-am văzut şi eu.

  — S-auzim, zise Sânziana curioasă, dar fără prea mare entuziasm.

  Discuţia ei cu Tudor alunecase pe nesimţite spre panta confidenţei, lucru care nu-i făcea nici o plăcere.

  — Bine, s-auzim.

  — Cu tata, cu Mihai şi cu doctorul Murgu te porţi altfel. Nu e vorba de ceva exterior. Ai o reţinere interioară care se reflectă-n vocabular. În faţa lor, n-ai rostit şi n-ai rosti niciodată cuvinte pe care le rosteşti în faţa mea şi-a altora, cărora ne-arăţi o faţă a ta fără supraveghere. Lor nu le-ai spune pentru nimic în lume „na pufuleţii ăştia şi inima mea”, cum îi spui lui Ionică Wagner. De ei trei, de tata, de Mihai, de doctorul Murgu, aş zice că-ţi pasă major, lor le-arăţi o Sânziana expurgată de multe laicisme. Dintr-o altă categorie cu care te porţi supravegheat, fac parte Staicu şi Kölönte. De ei n-aş zice că-ţi pasă major. Cu ei te porţi supravegheat în sensul unei durităţi exterioare care n-are nimic de-a face cu duritatea ta reală. Duritatea reală ţi se trage dintr-o judecată dreaptă şi rece. Cu Staicu şi cu Kölönte foloseşti duritatea asta ca pe-o armă defensivă.

  — Defensivă?!

  — Cu ea te aperi de atacurile lor.

  — Atacuri?

  — Sânziana, toată clinica ştie că Staicu era turbat după tine. Staicu e un om de acţiune, nu e un visător ca…

  — Ca cine? îl întrebă tot curioasă şi tot fără entuziasm, fiind sigură de răspuns.

  — Chiar vrei să-ţi spun?! Ca Murgu. Iartă-mă, dar tu l'as voulu, Georges Dandin. Cu Staicu nu puteai să adopţi tactica struţului, fiindcă el e genul care-ţi scoate capul din nisip. E un tip impetuos.

  — Să ştii că e un om cu care te poţi înţelege; nu e tipul de agresor fizic, iar eu nu-s vreo sexy care să facă pe cineva s-o ia razna, de să nu se mai poată stăpâni.

 

  („Eşti cea mai cumsecade, cea mai cu principii şi mai la locul ei femeie din câte am văzut, dar eşti foarte sexy, prostănaco!”.)

  — Sânziana, tu confunzi o calitate cu „aplicarea” ei practică sau cu profitul pe care-l poate aduce. O femeie sexy – şi nu e nimic rău în asta – este acea femeie care inspiră dorinţă, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi şi foarte variate de bărbaţi, de la vlădică până la opincă. Tu eşti prea deşteaptă, prea raţională, prea puţin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri bărbaţilor care nu te interesează. Atracţia spre tine a celor care te interesează e complicată şi de elementul psihic, de-asta e derutantă. Cred că tu-ţi atribui toată puterea de seducţie inteligenţei tale remarcabile neglijând feminitatea fizică din tine. Îţi spui, probabil, „mă place X fiindcă sunt spirituală, fiindcă am farmec uman etc.”. Am dreptate?

  — Eu nu-mi spun niciodată „mă place X”, prefer să-mi spun „îi plac lui X”. Tranzitivitatea asta prea directă nu-mi place.

  — Asta e deosebirea esenţială dintre tine, Irina şi Adela. Ele trag tot ce pot din tranzitivitatea directă pe care tu n-o socoteşti de demnitatea ta.

  — Să ne-ntoarcem de unde-am pornit: dacă poţi, împacă-te cu Irina.

  — Nu pot.

  — Nu te-mpăca.

  — Însoară-te… Nu te-nsura”. Să ne-ntoarcem la concesii, vrei?

  — Să ne-ntoarcem.

  — Recunosc: nici Irina şi nici Adela nu sunt idealul meu uman de femeie şi nici măcar idealul meu feminin. Ai dreptate când spui că spre ele m-a minat orizontalitatea. Plăcându-mi mai întâi fizic, am ajuns să le iubesc, să vibrez cu toată fiinţa pentru ele. Spiritul meu de disociere nu funcţionează atât de bine ca al tău. Deşi o concesie pe care n-ai ascuns-o nimănui pot cita şi eu din viaţa ta: pe Emil Giurăscu, despre care n-ai să-mi spui că este idealul tău uman; masculin poate – că tipul e foarte bine, şi fizic şi intelectual.

  — Tudore, există, fără doar şi poate, o mistică a spiritului şi o mistică a sexului. Emil Giurăscu n-a reprezentat pentru mine niciuna, nici alta. Legătura mea cu Emil Giurăscu reprezintă o concesie făcută faţă de mine, nu faţă de el. Am acceptat o legătură cu un om pe care nu-l iubeam. Ai să-mi spui că rezultatul e acelaşi ca în cazul tău cu Irina şi cu Adela. Nu e. Ţie ele ţi-au plăcut fizic şi-ai ajuns să le iubeşti. Eu pe Emil Giurăscu nu l-am iubit nici o clipă. Nu i-am făcut nici o concesie. Nu e frumos din partea mea că ţi-am spus acest lucru, dar nu-mi place să-ţi faci o idee greşită despre mine. Eu nu pot iubi pe cineva fără să-l admir, iar Emil nu face parte dintre puţinele mele admiraţii.

  — Pe Staicu îl admiri şi totuşi nu mi s-a părut că-l iubeşti.

  — Între mine şi Staicu a intervenit ceva de natură umană care m-a-ndepărtat de el în momentul când l-aş fi putut iubi. A trecut baba cu colacii.

 

  (Sânziana se posomorî. Staicu făcea parte dintr-un acut sentiment de eşec care-o apuca din când în când. „De câte ori mi-aduc aminte de el şi de chirurgie parcă se rupe ceva-n mine. Ca şi de dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Uneori, glasul dumneavoastră sună atât de apropiat. „R”-ul dumneavoastră-mi apasă timpanele. Uit că aţi murit: de moartea patricienilor. Nu v-a trimis nici un Nero invitaţie să vă deschideţi vinele. Cezarul dumneavoastră a fost tristeţea. Mama a murit îmbrăcată, cu ce-avea mai bun, ca orice ţăran care se pregăteşte de suprema ceremonie, a-ntâmplării necunoscutului: cu lumânare, pe care singură şi-a aprins-o, într-un borcan cu apă, pe noptiera de spital. A murit în zori, la ora când tot neamul ei punea sapa pe umăr şi-o pornea pe tarla. A plecat de-acasă pentru nişte analize de rutină, fiindcă ameţise de două-trei ori. Ea ştia că nu se mai întoarce. Altfel de ce şi-ar fi luat cu ea rochia albastră cu buline albe, rochia în care se logodise cu Tata? De ce şi-ar fi lăsat acasă verigheta, în cutiuţa în care era verigheta Tatei, pe care ne-o adusese nenea Daniel de pe front? De ce şi-ar fi luat cu ea lumânare? Orice fiinţă care trăieşte aproape de pământ simte când o cheamă pământul înapoi. A mai ştiut cineva că Mama moare: nenea Daniel. Din momentul când Mama a hotărât să meargă la spital, am simţit în el o adâncă tristeţe. Stătea aproape tot timpul cu ea. După ce-a murit Mama, mi-a spus că avusese un vis: o visase pe Mama tânără, îmbrăcată-n rochia albastră cu buline, stând în picioare sub nucul mare din curte de la Taica. „Ce faci, Smarandă?”, o-ntrebase el. „Îl aştept pe Gheorghe să vină să mă ia. Mergem în Moldova la rudele lui”. „Bine, dar cum pleci aşa fără nici un bagaj?”. „Acolo, n-o să am nevoie de nimic”. Ce avertisment ciudat. La patru şi jumătate, am intrat pe uşa spitalului. M-am trezit la trei şi jumătate în dimineaţa aceea. Sunt sigură că atunci a murit Mama. Când a murit Nini, m-am trezit la unu din noapte şi n-am mai putut adormi până dimineaţa. Visam că-i telefonam şi că nu răspundea. Se făcea că-i telefonasem de foarte multe ori. Deodată, a venit Mama, care murise cu doi ani mai înainte – mi-a luat receptorul din mână, l-a pus în furcă şi mi-a spus: „Nu-i mai telefona. Acum, are nevoie de linişte”. Medicul legist a afirmat că Nini murise-n jurul orei unu din noaptea aceea. Câte ciudăţenii. Care-o fi originea lor? Mi-aş da acum viaţa în schimbul unei singure clipe în care să pot vedea adevărul”.)

  — Nu te duci nicăieri azi cu Adela? îl întrebă Sânziana pe Tudor când ajunseră-n faţa blocului ei.

  — Nu.

  — Ai vreun program după-amiază?

  — Nu.

  — Te-aş ruga să iei „trupa” s-o duci vreo două ceasuri undeva, ca să pot dormi şi eu, fiindcă simt cum m-ajunge oboseala. Azi-noapte, n-am dat geană-n geană. Am stat de vorbă cu Pavel Vlas.

  — Îmi place Pavel Vlas. Sânziana, o femeie care-mi merge la suflet e Iulia. Asta, ca să ştii care e genul meu adevărat şi nu cel pe care mi l-a oferit caldarâmul, cum zice mama. Mă bucur că Iulia nu s-a păcălit.

  — Ca alţii.

  — Ca alţii.

 

  (Trezindu-se brusc la zbârnâitul scurt şi apăsat al soneriei, Sânziana nu-şi dădu seama dacă e zi sau noapte.

  „Ce poate fi cu el la ora asta?”, se-ntrebă ea, în timp ce-şi punea capotul peste cămaşa de noapte.

  Fără să privească prin vizetă, deschise uşa la perete. „Numai dumneavoastră sunaţi aşa”.)

  — Domnule doctor!

  — Doamnă!

  — Vă rog să intraţi.

  Doctorul Murgu intră, închise uşa, lipindu-se cu spatele de ea.

  — Să mergem înăuntru.

  — N-aş vrea să deranjez.

  — Sunt acasă numai eu.

  Doctorul Murgu închise o clipă ochii. Părea un crucificat cu braţele căzute. Acum se uita la Sânziana.

 

  („Doamne, cum îmi bate inima! Ce e-n capul meu, parcă sunt nebună! Ce să-i spun, când ar fi un singur lucru de spus?! „Ce mult vorbesc cu dumneavoastră-n gând, şi-acum, când sunteţi lângă mine, când nu e nici un ochi să ne vadă, nici o ureche să ne-audă, nu-ndrăznesc să vă spun un cuvânt, mă uit doar în ochii dumneavoastră albaştri, pe care nu i-am văzut niciodată fără pavăza ochelarilor”„.)

  — Calea tăcerii e o cale grea, doamnă.

  — Dar cu mai puţine primejdii decât a cuvintelor.

  — Fisurile sonore dintr-o tăcere de durată sunt primejdii şi mai mari.

  — Ca nişte gloanţe care spintecă o noapte liniştită, nu-i aşa?

  — Doamnă, într-o luptă de gherilă, pânda macină mai mult decât lupta-n sine.

  — În orice luptă, cineva e-nfrânt.

  — Acum cine credeţi că e-nfrânt?

  — Eu, domnule doctor. Fiindcă eu am rupt convenţia tăcerii, eu am comis prima fisură sonoră.

  — Sunteţi sigură că e aşa?

  — Acum un an, vrând s-o chemaţi pe Ana la dumneavoastră, i-aţi spus „vino, Sânziana”. Eu am luat-o drept o simplă neatenţie din partea dumneavoastră: încurcaseţi numele.

  Doctorul Murgu o privi mustrător.

  — Domnule doctor, mint şi n-are rost. Nu-ndrăzneam să cred, să sper, că-n gândurile dumneavoastră-mi spuneaţi pe nume. Locul dumneavoastră e atât de sus în sufletul meu. Când mă gândesc la dumneavoastră mă simt ca un corăbier care se uită la Steaua Polară.

  — O stea a Nordului, stea rece.

  — Toate stelele sunt reci. V-am abstractizat prea mult.

  — De ce?

  — M-aţi obligat să vă abstractizez.

  Doctorul Murgu se uită-ntrebător la ea.

  — De câte ori aici tensiunea creştea, dispăreaţi cu lunile. Absenţa doare.

 

  („În aceste absenţe v-aţi strecurat voi, Emil şi Mircea, într-o singurătate exasperată de lipsa acestui om pe care-l iubesc şi pe care, închipuita de mine, am crezut că-l feresc de sfera eroticului. Cui îi foloseşte renunţarea asta?”.)

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — V-am explicat de ce-am ajuns să vă abstractizez, doar atât.

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Nu vedeam din dumneavoastră decât o privire albastră apărată, depărtată de nişte lentile. Şi, dintr-o dată, aţi devenit atât de concret…

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Aţi făcut şi-am făcut numai ce-aţi vrut dumneavoastră.

  — Ce-am vrut…?

  — În măsura-n care acţiunea e-o expresie-a voinţei.

  — Am făcut ce-am crezut că trebuie, doamnă.

  În glasul lui, parcă băteau steagurile albe ale capitulării.

  — Domnule doctor, înţeleg. Dumneavoastră aveaţi de apărat o armonie la dana dumneavoastră fixă, eu n-aveam de apărat decât…

  — Decât?

  — Părerea dumneavoastră despre mine.

  — Ce-aţi fi vrut să fac?

  — Suntem nişte biete efemeride cu suflet.

  — Cu suflet!

  — Fără suflet… Dacă asta vă rezolvă ceva…

 

  („De trei ori în viaţă, am căutat să-mi depăşesc condiţia de efemeridă. Tot ce faci împotriva datelor speciei tale, datelor tuturor speciilor, de fapt, se simte ca o mutilare. Eşti mulţumit, mândru de tine însuţi, dar neîmplinirea tot mutilare rămâne. Cui foloseşte?”.)

  — Doamnă, mă gândesc tot mai des că nu ne dăm seama de valoarea faptelor noastre în viaţa altora. Că pentru bucuria noastră împiedicăm poate o altă desfăşurare a vieţii cuiva. Mă gândesc că „apariţiile” mele „meteorice”, alternând cu lungi absenţe, tot acest timp în care sunt atât de-aproape de-aici şi-atât de răvăşit, schimbă ceva în viaţa dumneavoastră, mai degrabă ţin în loc ceva în viaţa dumneavoastră. S-ar putea să fiu un închipuit.

  — Ţin în loc o lumină aprinsă, într-un ungher ascuns de suflet, ţin în loc fiecare cuvânt al dumneavoastră, pe care mi-l spun de mii de ori, aşa cum fac păsările care tot schimbă penele-n cuib până să le aşeze-ntr-un fel, ţin trează în mine o exigenţă faţă de mine însămi şi faţă de alţii, care cerne ca o sită nemilos de deasă.

  — Sunteţi subiectivă, doamnă. Lumina-aceea pură e doar în închipuirea dumneavoastră.

  — Fiinţele, chiar şi lucrurile, din jurul nostru, sunt pe jumătate alcătuite – pentru noi – din închipuirea noastră. Rod al imaginaţiei. Nu sunt deloc originală, deci.

 

  („Originală, stimată doamnă, e frumuseţea gândului dumneavoastră. Cu ea daţi aripi şi inhibaţi în acelaşi timp. E firesc să-i fie oricui teamă de cădere, chiar şi unui biet bărbat”.)

 

  („De câte ori mă uitam la mâinile lui Emil sau ale lui Mircea nu puteam să nu le compar cu mâinile dumneavoastră, expresive, cu linie viguroasă şi pură. Mâinile lui aveau plusuri, impurităţi. Le comparam, fără să vreau, vocea cu vocea dumneavoastră atât de stăpânită, în care străbat accentele clare ale disciplinei dumneavoastră interioare, le comparam privirea, cu privirea dumneavoastră fără echivocuri, mă gândeam de multe ori, în sfârşit, comparam cunoscutul, trăitul cu închipuirea, cu ce-ar fi putut să fie, dar mai bine nu…”.)

  Sânziana-şi trecu o dată mâna prin faţa ochilor.

  — Voiaţi să alungaţi o imagine? O imagine anume?

  — Cele mai de nealungat imagini sunt cele care n-au existat. Cele care n-au existat niciodată.

  — Ştiu, doamnă.

  — Domnule doctor, aş vrea să vă gândiţi cu linişte la mine. Când mă gândesc la dumneavoastră o pace-mi coboară-n suflet.

  — Dac-ar fi numai sufletul…

  — M-aţi întrebat ce-aş fi vrut să faceţi. Vă respect pentru ce-aţi făcut. Acum vă-ntreb ce-aţi fi vrut să fac eu?

  — Vă respect pentru ce-aţi făcut.

  — Are Sartre o vorbă…

  — Spuneţi!

  — Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este povestea unui eşec”. Mi se potriveşte perfect vorba asta.

  Doctorul Murgu tresări.

  — Iertaţi-mă că v-am spus asta. Demn este să-ţi ascunzi crucea. Câteodată, apare-n fiecare din noi, oricât am fi de discreţi, nevoia irepresibilă de-a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui.

  — Vă mulţumesc, doamnă.

  — Vă rog să mă iertaţi. N-avem dreptul să-mpovărăm pe nimeni cu poverile din sufletul nostru.

  — Doar pe cei care le-au mărit apăsarea.

  — Nici pe ei. Trebuie să ne acceptăm fiecare condiţia.

  Sânziana-şi duse-o mână la ochi.

  * „Dragostele ăle marii ţin la drumuri ca tâlharii.

  Dragostele ăle mici priponite-s la uluci.

  Ce ştie despre dragoste cineva care nu s-a iubit cu niciunul dintre oamenii pe care i-a iubit acut, major? Ce ştie despre un aliment cel care n-a mâncat decât surogatul acelui aliment”.

  — Preferaţi tăcerea dinainte?

  — Nu ştiu ce să vă spun, doamnă.

  — Incertitudinea are avantajul de-a fi o stare certă!

  Pentru prima oară, se priviră zâmbind. Un zâmbet încărcat de-nţelegere şi lipsit de veselie.

  — Sărut mâna, doamnă. Trebuie să plec. Noapte bună.

  — Noapte bună. Să vă conduc până jos.

  — E-ntuneric pe scară, s-a ars becul.

  — Cu atât mai mult.

  — Staţi aici, vă rog, îi spuse doctorul Murgu, oprind-o cu un gest. Mi-e teamă de-ntuneric.

  Îşi deschise uşa singur. Plecă fără să se uite-n urmă. Ca de obicei.

  — Domnule doctor, zise ea cu vocea pe jumătate, simţindu-i prezenţa de cealaltă parte a uşii.

  — Doamnă.

  — Dacă am fi la Judecata de Apoi, ar trebui să vă spun doar două cuvinte.

  — Spuneţi-le, doamnă.

  — Le ştiţi.

  — Nu le ştiu.

  — Vă iubesc… Aşa cum se iubeşte. Acum, faceţi ce vreţi.

  — Dac-aţi şti… Dac-aţi şti… Spuneţi-mi să plec acasă.

  — Trebuie să vă spun?

  — Vă rog!

  — Atunci, mergeţi cu bine!

  Sânziana-i numără paşii pe scară. Se aşeză pe bancheta cuierului şi-şi puse capu-n mâini. „Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”. Ne-om aminti! Fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn. Semnul meu: „Păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi”.

  CAPITOLUL ZECE.

  A doua zi, la Institut, era agitaţia firească oricărei schimbări. Proaspătul profesor doctor docent Haralambie Staicu fusese numit director în locul răposatului profesor Voicu Marin.

  — Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.

  — N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din birou.

  — Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.

  — Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de lucru.

  Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia – căreia biată mă-sa-i zicea „Lucreţă, mamă” – nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. „Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de snobism al lui madam „Joardă” – pe numele adevărat, căci acest „nobil” „Jorda” nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră”. Cealaltă colegă de „spaţiu” şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan – om de mare nivel ştiinţific decanul – găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi – acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei – dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una – cu ifosele, cealaltă – cu tăcerea ei superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.

  Kölönte invită toată secţia în biroul lor – fiind cel mai spaţios – pentru o scurtă comunicare. Lumea începea să se risipească. Rămăseseră vreo opt-zece persoane, „curtea” permanentă a doctoriţelor Jorda şi Gorea. Sânziana stătea de vorbă cu doctorul Albu, un „independent”, care nu aparţinea nici unei „curţi”. În această atmosferă, uşa se deschise la perete şi-n ea apăru doctorul Staicu.

  — Sărut mâna, salut, zise el.

  — Vă salutăm şi la mai mare, zise doctorul Albu.

  În tăcerea care se-aşternu, vocea joasă a lui Staicu sună ca vocea unui şerif de „western”, fost gunman profesionist, care se-adresează prietenei lui, cântăreaţa de saloon, azvârlită acolo de hârtoapele vieţii, fată cu suflet pur în fond, care nu visează la altceva decât s-ajungă nevastă de fermier, cu un cârd de copii.

  — Sânziana, am ceva să-ţi spun.

  * „A venit aici ca să-mi crească acţiunile. Frumos din partea lui! Să-i spun „Da, domnule profesor” sau să-i spun ca pe vremuri? Prudent ar fi s-aleg prima formulă. A doua însă este un test”.

  — Da, să trăiţi! răspunse, ca pe vremuri, Sânziana, îndreptându-se spre Staicu, iar el dădu aprobator din cap.

  Într-o clipă, încăperea se goli.

  Staicu plimbă o privire ironică de jur-împrejur.

  — Luaţi loc, domnule doctor. Îmi pare bine că aţi ajuns ăl mai mare, adăugă ea în chip de felicitare pentru noua funcţie a lui Staicu.

  — M-am uitat după tine la incinerarea răposatului şi nu te-am văzut.

  — M-am abţinut să vin.

  — Îţi dai seama că eu trebuia să mă duc.

  — Cum să nu vă duceţi, când i-aţi luat locul!

  Staicu o strânse de umăr şi râse cu un râs sănătos şi contagios.

  — Sânziana, am venit să te iau înapoi la chirurgie.

  — Nu mai merg, domnule doctor.

  — De ce? Crezi că microbaşii ăştia şi hârtiuţele astea sunt de tine?

  — Mai mult decât chirurgia. Să nu credeţi că e vorba de orgoliu rănit, de ambiţii, de lucruri de felul ăsta, ori de teama că mi-am „ieşit din mână”, în anii ăştia. În patru ani, aici am făcut pe animale operaţii de mai mare fineţe decât aş fi putut face pe oameni. Mintea mea fiind însă de tip speculativ, e mai de mine să lucrez într-un sistem unde supoziţia şi deducţia sunt pe primul plan, decât într-un domeniu cu vizualitate cum e chirurgia. Şi, pe urmă, vreau şi eu o viaţă liniştită.

  — Aici te-nţeleg. Dar îţi place microbiologia?

  — Nici nu mă aşteptam cât de mult.

  — Şi mediul?

  — Multă mediocritate, ca peste tot, dar şi minţi remarcabile.

  — Sânziana, eu ştiu că te-am dezamăgit atunci când cu cocoana aia, Liliana Fodor, nu? trecu Staicu la subiect. Era chiar momentul când între noi doi se crease o stare, o tensiune…

  — O bază materială favorabilă…”, o dădu Sânziana pe glumă, ca să evite o discuţie căreia nu-i prea vedea sfârşitul.

  — Deşteaptă şi cu haz eşti, Sânziano! De-asta te iubesc!

  — Nu numai de-asta. Mă iubiţi fiindcă sunt printre puţinii oameni deştepţi, capabili şi cinstiţi din jurul dumneavoastră, care, întâmplător este şi femeie, şi vă şi place.

  Staicu o privea ca pe vremuri, când, după o operaţie reuşită, ea-l întreba: „Ce notă-mi daţi, boss?”.

  — Deşi nu mai sunt practiciană, tot tare am rămas la diagnostic, nu?

  — Sânziana, dac-ai şti cât îmi lipseşti. Am nevoie de-un prieten.

  — O s-aveţi din ce în ce mai multă nevoie de-aici înainte.

  — Ştiu.

  În glasul lui Staicu, suna presimţirea unui cortegiu de dificultăţi din care nu lipsea ţesătura de intrigi şi de invidii care răsar, ca ciupercile după ploaie, în jurul oricărui loc mai important în ierarhia socială.

  — Am nevoie de-un prieten. Cu ocazia „măririi” ăsteia, am descoperit că n-am nici un singur prieten.

  — Vreau să ştiţi că de „mărirea” dumneavoastră se bucură mulţi oameni de bine.

  — Ca, de pildă?

  — Ca, de pildă, profesorul Şerban, profesorul Stein, doctorul Şerban, colegul meu, doctorul Kölönte, şeful meu. V-am spus nişte nume la a căror părere ştiu că ţineţi.

  — Şerban e cel mai mare chirurg pe care-l ştiu eu… Ascultă Sânziana, am nevoie de tine. Vreau să te ştiu alături de mine: la chirurgie, aici, unde vrei tu, dar să ştiu că am un suflet alături de mine.

  — Lucica! Mai alături decât ea cine poate fi?

  — Lucica e cea mai bună mamă, cea mai bună soţie şi ţin la ea ca la o parte din mine. În mine sunt însă nişte valenţe pe care numai tu le poţi acoperi. Acum îţi vorbeşte omul, nu bărbatul.

  — Spune-mi ce-ai face dacă ai avea-n mână puterea, şi-am să-ţi spun cine eşti”, rosti Sânziana cu o voce absentă.

  — Sânziana, cere-mi ce vrei. Am mult de recuperat faţă de tine. Cere-mi ce vrei. Ai timp să te gândeşti. Acum trebuie să plec.

  Sânziana-l conduse către uşă.

  — Domnule doctor!

  Staicu se opri, surprins de tonul ei precipitat.

  — M-am hotărât să vă cer ceva.

  — Cere-mi.

  — E ceva foarte greu.

  — Cere-mi, te rog!

  — Vă rog să-mi făgăduiţi ceva: dacă am să trăiesc mai mult decât dumneavoastră, făgăduiţi-mi că la-n-mormântarea dumneavoastră am să vin.

  Lui Staicu i se opri respiraţia. Sânziana-l privea cu melancolia omului învăţat cu tot felul de răspunsuri.

  — Făgăduiesc.

  — Aşa să fie.

  Glasul Sânzienei era plin de solemnitate.

  Se priveau ca doi oameni care scăpaseră de-o mare povară.

  Staicu se-apropie de ea şi, fără s-o atingă, o sărută pe gură cum ar fi sărutat pecetea unui testament.

  Sânziana rămase locului şi-nchise ochii. „„Păduri ce-ar fi putut să fie…”, păduri, păduri, păduri”.

  — Sânziana, aş vrea să stau de vorbă câteva clipe cu tine. Profit că cele două colege ale tale sunt plecate-n laborator.

  — Luaţi loc, domnule doctor.

  — Dacă vrei să-mi faci o plăcere, spune-mi „Jolt”. La orfelinat, o dată nu mi-a spus cineva „Jolt”, şi nici pe-aici.

 

  („De ce trebuie să-mi înfigi şi tu un cuţit în inimă, am şi-aşa destule!”.)

  — Bine, Jolt, dacă aşa vrei…

  — Totdeauna faci ce vor alţii?

  — Numai când ceea ce vor ei nu e-n dezacord cu mine.

  — Sânziana, între noi doi există o anume nelinişte! Ştii bine că-mi placi. Eu îţi plac? Răspunde-mi. Vreau „da” sau „nu”!

  Sânziana se uită la fruntea lui înaltă, peste care cădea o şuviţă de păr negru, ţepos, la ochii oblici, plini de-o nostalgie pe care ea n-o putea descifra, la mustaţa deasă care-aproape că-i acoperea gura ca un dreptunghi sever, mărginită de două riduri adânci, gropiţa din bărbia pătrată, care-n ansamblu aminteau de chipurile aztece, se uită la corpul lui vânjos, şi parcă atunci îl vedea pentru prima oară.

  — Da.

  Kölönte o privi fără zâmbet.

  — Ai avea ceva-mpotrivă să ne vedem în afara Institutului?

  — Jolt, trec printr-o pasă nu neapărat proastă, dar, sigur, tulbure. Printr-o complicaţie sufletească. Am hotărât să-nvăţ să trăiesc la modul „imperfect” singular. De patru ani, încerc să mă păcălesc la „imperfectul” plural, şi degeaba.

  — Ce să-nţeleg din asta?

  — Foloseşte la ceva să-ţi spun?

  — Te rog să-mi spui.

  — Iubesc pe cineva.

  — Şi dacă mi-aş asuma riscul de-a accepta starea asta? În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.

  — N-ar fi cinstit faţă de tine.

  — Şi faţă de celălalt?

  Sânziana tăcea.

  — Dacă mă respingi acum, îţi propun ceva: îngroapă-mă ca pe-o secure de război. Dacă ai să ai nevoie de mine, dezgroapă-mă.

  — Mulţumesc, Jolt.

  * „Final deschis”, se gândi Sânziana. „Câtă dreptate aveai, Mamă, când îmi spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Şi este. Fizic – mereu. Dacă Jolt ar insista, ar lua locul lui Mircea, al lui Emil. La Mircea am ţinut şi ţin. Începe să-mi fie dor de simplitatea lui, deşi nici pe departe n-a-nsemnat pentru mine ce-am însemnat eu pentru el”.

  — Părea foarte-ncântat profesorul Staicu, n-o răbdă sufletul pe doctoriţa Jorda să nu-i spună Sânzienei, cu aerul ei obişnuit – vesel, săltăreţ, încântat de sine.

  — Aşa e orice lună de miere! răspunse Sânziana, uitându-se pe sub sprâncene la madam doctor Gorea, care rămăsese cu mâna suspendată-n aer şi cu gâtu-ntins de curiozitate.

  „Fir-aţi voi ale dracu' de „mari doamne”. Până acum o oră vă uitaţi la mine ca la un gunoi, şi-acum abia aşteptaţi să ne facem confidenţe!”.

  Pe lângă această „reflecţie”, vorbele doctoriţei Jorda, ca de altfel şi propriile vorbe, îi stârniră brusc o stare de proastă dispoziţie dominată de un acut sentiment al zădărniciei, de nemulţumire faţă de tot ce era în jurul ei şi faţă de ea însăşi.

  * „Ce n-aş da, uneori, să pot trânti totul de pământ şi să-l fac ţăndări, să nu rămână din viaţa mea nimic şi nimeni, să mă trezesc fără memorie, doar cu fetele mele-alături, şi să uit cu cine le-am făcut. Uite, în clipa asta, nu mai iubesc şi n-am iubit pe nimeni”, îşi zicea Sânziana, îndreptându-se către casă cu pas ursuz.

  Când se-ntoarse Maria de la grădiniţă cu Ana, cu Şerban şi cu Tudor, Sânziana tocmai termina de şters pe jos.

  — A fost ceva cu descărcări electrice pe-aici? o-ntrebă Maria, uitându-se-n ochii ei cu privirea „model Bujor”, cum numea Sânziana privirea aceea spintecătoare, pe care Maria o moştenise de la tai-că-său fără nici un retuş.

  — De ce?

  — Păi, atâta zel gospodăresc ştiu că e ceva metabolic la tine.

  — M-a apucat un parapon pe lume şi pe viaţă.

  — Chiar pe toată lumea?

  — Pe toată.

 

  („Iertaţi-mă, domnule doctor Murgu, dar m-aţi ucis de-atâtea ori prin inaniţie, acest mod lent de-a ucide, care aproape că te face să te simţi omorât pe cale naturală… Şi mi-am mai adus aminte şi de-acel detaliu din viaţa dumneavoastră, pe care l-am aflat fără să vreau, de-o cucoană cu care v-aţi iubit până nu de mult… Când am s-ajung, oare, ca o soluţie suprasaturată de propria imperfecţiune, pentru a deveni imună la imperfecţiune în general? Ca să fiu sinceră cu mine însămi, dacă nu mi-aş fi amintit acest detaliu, ca pe un punct din „programul” imperfecţiunii noastre, cred c-aş fi fost acum într-o dispoziţie neutră – acea zeamă chioară care ne populează „majoritar” timpul interior. Cât de rău dor gândurile”.)

  — Sânziana, pot să stau niţel? o-ntrebă Tudor Şerban.

  — Cât vrei, dar fără mine.

  — Te incomodez? Ai ceva de făcut?

  — Am de făcut ordine. Vreau să răstorn toate sertarele din mine cu fundu-n sus. Şi vreau să beneficiez de privilegiul femeii singure: vreau să nu fac ce n-am chef.

  Sânziana pironi cu-o privire necruţătoare ochii lui Tudor, în care citi o mare nedumerire.

  „M-am uitat acum ca Alexandru Bujor şi ca fiică-sa. Toate lucrurile „bune” se iau!”, îşi spuse Sânziana.

  — Sânziana, spune-mi, te rog, te-am supărat cu ceva?

  În glasul lui Tudor se simţea contrarierea-ntristată a omului care se vede pedepsit fără nici o vină, dintr-o neînţelegere.

  — Cu nimic, Tudore! Ţie nu ţi se-ntâmplă deloc să n-ai chef de nimeni şi mai ales de tine însuţi?

  — De tine nu mi s-a-ntâmplat niciodată pân-acum să n-am chef.

  — Iartă-mă, Tudore. Pleacă, te rog, fiindcă-mi vine să plâng.

  — Plângi pe umărul meu.

  — Tu nu faci parte din lacrimile astea.

  — Lacrimile nu sunt ca o corespondenţă obişnuită: „Expeditor: X; destinatar Y”. Aş fi vrut să fac parte din ele.

  Tudor se uită la ea cu-o privire subţire, pe care-o plimbă apoi de jur-împrejurul camerei, apăsând-o pe jilţul „expiator” – cum numea Sânziana un jilţ de lemn de-o formă sobră şi incomodă din zestrea lui Alexandru – pe care se-aşeza totdeauna doctorul Murgu.

  — Toate trec, Sânziana.

  * „„Toate trec, fetiţa tatei”„.

  Sânziana închise ochii. Se văzu-n holul din Cercului, cu geamurile lui violet, de pe vremea camuflajului, încleştată cu disperarea iubirii de la paisprezece ani, de gâtul lui Daniel Şerban. „De ce nu sunteţi acum, aici, domnule doctor Murgu, să gem la pieptul dumneavoastră şi să-mi spuneţi dumneavoastră că „toate trec”, fiindcă şi dumneavoastră va trebui să-mi aplicaţi bisturiul „tăiatului necesar de aripi” şi să-mi lăsaţi la vârsta asta nişte cioturi cu care să nu mai pot zbura niciodată, fiindcă, de la o vârstă, „ce-a fost verde s-a uscat” şi nu mai dă lăstari niciodată?! De ce nu sunteţi acum, aici, pentru a-mi da adevărata lecţie-a vieţii mele?! Păcat!”.

  — Tudore, „toate trec”. Uneori ai vrea să treci tu înaintea lor.

  — Uneori simt cum înfigi cuţite-n mine, Sânziana.

  — Cuţite-nfig în noi doar cei pe care-i iubim.

  — Exact.

  Tudor se duse la bucătărie, îl luă pe Şerban de mână şi plecă fără nici un cuvânt.

  — Mamă, ce s-a-ntâmplat?

  — Nimic, ce să se-ntâmple?

  — Atunci de ce-a plecat Tudor ca uraganul „Flora”?

  — E dreptul lui.

  — Nu-mi place să te cerţi cu el. Te poţi certa cu toată omenirea, dar cu el nu.

  — Nu m-am certat. Şi dacă m-aş fi certat?

  — E omul cu care te potriveşti cel mai bine şi e singurul cu care se şi poate…

  — Se poate ce?

  — Să rămâi împreună!

  Maria o privi necruţător.

  — Mamă, tu eşti făcută să trăieşti ori măritată ori ca o pustnică. Tu nu poţi trăi decât cu conştiinţa-mpăcată. Mărită-te cu Tudor.

  — Mâine-i cer mâna!

  — Fă-l pe el să ţi-o ceară!

  — Cum?

  Sânziana era atât de amuzată de ce-i spunea fiică-sa, încât uită să mai facă pe supărata pentru felul în care aceasta o trata şi pentru insolenţa cu care-o măsura.

  — Culcă-te cu el!

  — Maria, cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine?

  De data asta, Sânziana se albi la faţă de furie.

  — Mamă, după ce-asculţi, calcă-mă şi-n picioare dacă vrei, dar întâi ascultă-mă.

  Fără s-aştepte nici o-ncuviinţare, Maria continuă.

  — Mama mea dragă, o primă constatare: iubeşti prea mult şi te culci prea puţin şi nici atunci cu cine trebuie. De când am şi eu ochi de văzut, am bănuit că te culci cu Emil Giurăscu şi cu ingineraşul de la „Steagul Roşu”. E clar că nice pe unul, nice pe altul nu l-ai iubit cine-ştie-ce. Dacă tot n-ai îndrăzneala să te culci cu cine iubeşti, atunci de ce nu te-ai mărita cu un bărbat la care ţii, cu care te-nţelegi, cu un om? Ce-ai să faci? Până când ai să suspini după el şi el după tine? Pân-acum, alta i-ar fi stricat de-o sută de ori casa! Dar tu, cum să faci aşa ceva?! Şi, pe bună dreptate. Pentru asta, printre multe altele, te respect. Dar de ce nu te culci cu el ca să-ţi treacă, şi ţie şi lui? „Cum zice profesorul doctor Daniel Şerban: „Gripa şi amorul cu patul se vindec㔄 Nu vezi marelui meu tată cum i-a trecut de marea vedetă? Nu-l vezi cum îi pică mucul aici? Crezi că nu-mi dau seama că vrea să vină înapoi? Numai că nu te-aş sfătui, cu el nu te-aş sfătui. Mai întâi că are o fire „superbă” – să dai să fugi – şi-apoi, zi bună-n casa asta n-ar avea, săracul! I-aş freca o ridiche! Nici pe el cred că nu l-ai iubit cine-ştie-ce. N-am simţit niciodată-ntre voi fiorul dintre tine şi doctorul Murgu. E drept că prin nici o casă de-nsuraţi pe unde-am fost şi eu nu fâlfâie prin aer virusul amorului. Te-nţeleg că-l iubeşti pe nenea doctorul, îl înţeleg şi pe el. Mamă, ai mâine-poimâine patruzeci de ani. Eu, în şase-şapte ani, am să fiu la casa mea, fiindcă mi-ai spus că vrei nepoţi legitimi. Rămâi cu Ana. Cu cât o să treacă vremea, cu-atât are să-ţi fie mai greu singură, fără un adult cu care să schimbi o vorbă, căruia să-i ceri o părere. Dacă tot nu-ţi foloseşti libertatea-n vreun fel, în amoruri frenetice, în căţărări pe munţi, în umblat prin peşteri, în ciclism, în vreo formă de-asta de astupat insatisfacţii, mărită-te sau măcar colează-te şi tu cu unul! Ungurul ăla, şeful tău, după cât l-am văzut, i se cam scurg ochii după tine. Spui mereu că e deştept, că e-un microbiolog aşa şi pe dincolo, şi mai e şi-un tip mişto. Aş vrea să te măriţi cu Tudor fiindcă e-un tip de calitate, e un om, ca şi nenea doctoru'. Şi cu unul şi cu altul ai ce să-ţi spui şi-n afara dragostei. Dacă n-ar fi-n jurul tău suflet de bărbat cu care să poţi avea ceva, sigur că nu te-aş trimite să-ţi cauţi vreun june cu „coşuleţe” de la mine din clasă, te-aş trimite la schi, la-not, am găsi noi ceva. Dar aşa? Îţi dau un ultimatum: ori te măriţi cu Tudor, ori te culci cu nenea doctoru', nu „răzleţ” ca pân-acum – tu cu unii de dorul lui, el cu altele de dorul tău; ori te culci cu ungurul! Dar aşa, ca pe-o stafie, să ştii că nu vreau să te mai văd! Duci o viaţă nefirească. Ai o imaginaţie prea abundentă şi-o realitate castrată. Să ştii că-n viaţă nu câştigă fetele care-au avut zece la literatură. Am terminat.

  Sânziana se uita la Maria cu un sentiment de-nfrângere, de admiraţie şi de teamă.

  Înfrânt se simte orice om când îşi vede mecanismul existenţial demontat şi azvârlit într-un vraf de piese care, detaşate din complicatul lor ansamblu, devin nişte jalnice rotiţe, şuruburi şi piuliţe pe care nu mai dai nici doua parale.

  Deşi era de totdeauna convinsă de inteligenţa şi de spiritul de observaţie al Mariei, n-ar fi crezut totuşi ca fata ei să facă o radiografie-atât de nemiloasă prin peretele solid al unei tăceri şi-al unei decenţe cărora, cu mâna pe inimă, Sânziana nu le găsea nici o fisură.

  „N-am făcut un gest, n-am spus un cuvânt în doi peri, n-am schimbat o privire echivocă sau măcar elocventă cu vreunul din ei în faţa Mariei şi ce bine ştie ea să disocieze ersatz-ul de ce este-adevărat. „Dragostea şi tusea nu se pot ascunde”. Cât de-adevărată e vorba chinezească! De când mă observă ea şi cu ce ochi…”.

  Brutalitatea, vulgaritatea voită a Mariei, modul, ei de-a-nvârti bisturiul prin situaţii şi prin cuvinte ca printr-o bubă coaptă, felul ei de-a demonta viaţa ca pe ceva de trei parale, judecăţile casante şi de-o exactitate de metronom o speriau pe Sânziana.

  * „Câtă dreptate ai, domnişoară Bujor! Dar la vârsta dumitale nu gândeam aşa, iar de vorbit aşa, în viaţa mea n-am vorbit şi n-am să vorbesc cu nimeni! Când aveam paisprezece ani, Roli Fekete, colocatarul nostru din mansarda din Cercului, s-a-nsurat cu Anişoara. Tânărul cuplu a stat patru ani în aceeaşi cameră cu Fekeţii seniori. Odată cu-nsurătoarea lui Roli, în spatele closetului comun, a apărut, bine dosită, o spumătoare. Nu-i înţelegeam rostul până când, într-o dimineaţă, trezindu-mă înaintea întregii case, am găsit plutind în closet un prezervativ. Mama şi cu Marilena culegeau cu spumătoarea acele obiecte pentru a le feri de ochii mei. Amintirea asta e cea mai dezgustătoare amintire din viaţa mea. N-am pomenit-o nimănui. Cred că nu e permis să fâlfâie promiscuitatea, ideea sau amintirea ei în faţa nimănui. Mi-e urât şi să-mi amintesc ziua aceea. Până atunci, „comunul” avusese doar dezavantaje, acum începea să conţină un element oribil, care-mi producea tot atâta panică pe cât mi-ar fi produs un viciu dezgustător pe care l-aş fi descoperit unei fiinţe apropiate. Pentru prima oară-n viaţă, pentru prima şi, sper, pentru ultima, simţeam promiscuitatea, acea gelatină descompusă în care parcă intri până-n gât. Cred că amintirea asta mi-a inculcat o idee de neclintit a pudorii.

  Sunt femei care discută despre stările lor fiziologice cum ar vorbi despre un pahar cu apă. Care-şi povestesc intimităţi cum ar povesti o-ntâmplare din tramvai. În viaţa mea n-aş spune cuiva nici măcar: „mă dor ovarele”. Iar fata asta a mea – din dragoste pentru mine, bine-nţeles – vorbeşte despre sufletul şi despre trupul meu ca despre o cratiţă „cu care trebui' să facem ceva”. Cred că s-a gândit ea mult până să-şi ia inima-n dinţi şi să mă „atace”. Şi, ca să-şi facă mai mult curaj, a ales forma cea mai brutală, ca „să-mi ia maul!”„.

  Maria se uita niţel speriată la maică-sa, neştiind cum să-i interpreteze muţenia.

  — Maria, eu niciodată nu i-aş fi spus Mamei aşa ceva. Eu n-aş fi avut curajul ăsta al tău. Cu nimeni, nu numai cu Mama. N-aş fi putut să scutur viaţa cuiva ca pe-o haină, cum faci tu cu viaţa mea. M-ar fi-mpiedicat pudoarea.

  — Mamă, aş fi o ipocrită dacă nu ţi-aş spune ce cred despre viaţa ta. Dragostea pentru tine mă face să-nving pudoarea. Ca s-ajungi să iubeşti total un om, mă gândeam la iubirea dintre un bărbat şi-o femeie, nu trebuie să-nvingi pudoarea? Dacă-ţi iubeşti mama, nu crezi că trebuie să-ţi învingi şi faţă de ea pudoarea?

  Sânziana tăcea. Se gândea dacă fiică-sa avea sau nu dreptate.

  — Mamă, dacă voiai să ai un copil „Oxford like”, aşa cum eşti tu, ar fi trebuit să-mi alegi alt tată, nu pe cuţitarul de Alexandru Bujor!

  — Nu-l iubeşti nici un pic pe „Alexandru Bujor”?

  — Îl iubesc, fir-ar el al dracu', dar îmi vine să-i scot ochii!

  — Maria, îţi urez să ai parte de-o viaţă-n care fiică-ta să nu-ţi poată spună ce mi-ai spus tu mie.

  Sânziana o privi cu melancolie.

  — Fetiţa mamei, ai să vezi mai târziu cât de complicat este şi sufletul şi trupul omului. De asta, nimeni nu te poate apăra.

  — Iartă-mă, mamă!

  Sânziana trecu pe lângă ea şi-o sărută-n creştet, ca pe vremea când Maria era un nod.

  La şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, când pornea după iaurt, Sânziana găsi un braţ de trandafiri, aşternuţi ca un covor, în faţa uşii de la intrare.

  * „În ajun de Sânziene, mi-aţi aşternut în faţa uşii un braţ de bujori. Atunci – era după-amiaza. Acum, la ce oră v-aţi sculat ca să-mi aşterneţi iar covor de flori? Dac-aţi şti cât vă iubesc! Dac-aţi şti cum vă iubesc!”.

  La Institut, se-ntâlni la ascensor cu Emil Giurăscu şi cu Adina Iamandi-Giurăscu.

  — Bună dimineaţa, spuse Sânziana, înglobându-i pe amândoi într-o singură privire.

  „Nici ăştia nu par fericiţi: nu par, fiindcă nu sunt”.

  Adina Iamandi-Giurăscu înclină abia perceptibil din cap.

  — Sărut mâna, Sânziana. Am de vorbit ceva cu tine, i se-adresează Emil Giurăscu, pe-un ton de-o familiaritate excesivă, privind-o evaluativ de sus şi până jos, de parcă n-ar fi fost nimeni de faţă.

  — Poftim, zise ea pe un ton neutru.

 

  („Ce porc! A luat-o din interes. Treaba lor. Dar să te porţi aşa cu ea?! De ce era nevoie de privirea asta cu care să-i facă rezumatul unei situaţii trecute dintre mine şi el! Cum te calcă bărbaţii-n picioare când nu te iubesc sau când nu te mai iubesc! Deşi n-o am la inimă pe domnişoara Iamandi, tot mi-e milă de ea”.)

  — Sărut mâna!

  Emil Giurăscu îi sărută Sânzienei podul palmei, neimpresionat de privirea ei dezaprobatoare.

  — De ce, Emile?

  — Sânziana, am şi eu un fix: tu! Mi-e un dor nebun de tine. Hai să ne vedem.

  — De ce te porţi aşa de urât cu nevastă-ta?

  — De ce mă port urât?

  — Crezi că azi te-ai purtat frumos cu Adina

  — Sânziana, m-am săturat de ea ca de mere pădureţe!

  — Erai sătul dinainte d'en goűter!

  — Nu mai pot simula. Moral – am mai putea ajunge la un modus vivendi, fizic însă nu mai pot. Nu te poţi culca cu-o femeie fără pic de apetit pentru ea.

  — Emile, nu sunt dispusă deloc s-ascult confidenţe! Apetitul tău pentru ea a scăzut brusc de când a rămas frate-său în Statele Unite şi-ai rărit-o cu „schimbul de experienţă”.

  — Eşti singură-n momentul ăsta?

  — În momentul ăsta şi poate şi-n restul momentelor vieţii mele.

  — Şi-atunci, pentru ce mă respingi aşa, fără drept de apel?

  — Iubesc pe cineva.

  — De mult?

  — De la 1 octombrie 1974.

  — Glumeşti?

  — De ce-aş glumi?!

  — Cum poţi ţine minte data exactă când ai început să iubeşti un om?

  — Uite că poţi!

  * „Da, domnule doctor. Am început să vă iubesc din ziua de 1 octombrie 1974. Plecam de la clinică. V-am întâlnit îmbrăcat de spital. „Sunteţi de gardă, domnule doctor?”. „Nu. Dar rămân până mâine-n spital. Am un copil grav bolnav în secţie”. „Al cui e?”. „De la un orfelinat”. Acela a fost momentul când, respectându-vă ca şi până atunci, rămânând la fel de reticentă faţă de dumneavoastră ca şi până atunci, am început să vă iubesc”

  — Şi-atuncea eu, care-am fost post 1974, cum de-am mai avut loc pe lângă această mare iubire?

 

  („Domnule doctor Murgu, dacă vă iubeaţi cu acea cucoană şi veneaţi să mă vedeţi pe mine, mă gândesc eu c-o fi mâncat şi ea vrun peşte-n faţa dumneavoastră”.)

  — Aşa cum pot arde nişte vrescuri alături de un sequoia care-a luat foc. Vreascurile pot doar să-i impurifice aerul.

  — Mai gândeşte-te la ce ţi-am spus, Sânziana. Pentru mine tu eşti sequoia.

  — Emile, mă pot gândi pân' la Ziua de Apoi, tot degeaba. Fă ce vrei cu viaţa ta, fără mine însă.

  La sfârşitul programului, Kölönte o invită la cinema.

  — Am auzit că e un film bun şi vreau să-l văd cu un om inteligent.

  Sânziana avu un moment de ezitare.

  — Să-i telefonez Mariei.

  După film, Kölönte o invită să bea sau să mănânce împreună.

  — Mulţumesc, dar vreau acasă.

  — Sânziana, între noi pot exista şi relaţii camaradereşti. Te-aş ruga să le-accepţi.

  În timp ce Sânziana era la cinema, acasă o aşteptau Alexandru Bujor şi Tudor Şerban. Pe Alexandru Bujor, incitat de refuzul Sânzienei, îl mânau un fel de draci spre ea ca spre orice-i stârnea cheful şi imaginaţia şi pe care nu putea pune mâna imediat, firea lui posesivă şi pofticioasă neadmiţând că, până la urmă, obiectul sau fiinţa cu pricina i-ar putea scăpa.

  Tudor Şerban venise fiindcă nu suporta situaţiile încordate între el şi Sânziana.

  — Unde e maică-ta? o-ntrebă Alexandru Bujor pe fiică-sa, Maria, care-acum era cu părul strâns la spate, îmbrăcată într-o rochiţă de casă din diftină, elevă cuminte care se pregătea să-şi facă lecţiile.

  — Mama? Cu un gagic la cinema.

  În timp ce dădea acest răspuns, se uită cu ochii micşoraţi: întâi – la taică-său, apoi – la Tudor. Nevrând să se dea-n spectacol faţă de Tudor Şerban, Alexandru Bujor o privi doar mustrător pe fiică-sa, şi-o-ntrebă, în timp ce se îndrepta spre ieşire:

  — Şi când vine?

  — Nu ştiu. Cinema-ul poate avea şi „prolonjeu”.

  — Maria, ţie nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa despre mama ta?

  „Altu-acum!”, îşi zise Maria mustăcind în sinea ei.

  — Ascultă, Tudore! Pe tine te deranjează exprimarea mea sau „conţinutul ei logic”?

  Tudor tăcea.

  „Hai, c-am nimerit-o! Azi am spus chestia cu „gagicul” şi cu „prolongeaua” pentru tine, nu pentru „monsieur mon pere”„, se gândea Maria, şi-i venea să-şi frece mâinile de bucurie.

  — Tudore, mama e-o femeie liberă. Ţie nu ţi se pare normal să mai iasă şi ea din când în când cu cineva, nemaivorbind că e normal să aibă şi-un amant?

  — De ce-mi spui toate astea, Maria?

  — Fiindcă te consider prieten. Cred că tu, prietenul mamei de-o viaţă, te bucuri de bucuria ei: că duce şi ea o viaţă ca tot omul.

  — Mă bucur de bucuria ei. Oare ea chiar se bucură?

  — De, Tudore, dacă chiar vrei să ştii, întreab-o!

  — Salut! Ce faceţi?

  Sânziana încercă să-şi facă o voce cât mai veselă, deşi discuţia din ajun cu Maria şi florile de dimineaţă, din faţa uşii, nu-i aduseseră nici veselie, nici linişte, fără să mai fi vorbit de filmul pe care-l văzuse cu Kölönte, superb ce-i drept, dar de-un „optimism” că-ţi venea să te spânzuri: Pianina mecanică.

  — Ai fost la cinema? o-ntrebă Tudor, cu speranţa că Maria spusese doar aşa, o vorbă.

  — Da, cu Zsolt Kölönte.

 

  („Sunt atât de deprimată că nu mă iubesc cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, am un asemenea sentiment al eşecului, al inutilităţii, din care cum să ies? Sunt bolnavă de dumneavoastră. La ce paliativ să mai recurg, ca să nu iau câmpii?”.)

  — Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.

  — Am impresia că te-a deprimat.

  — Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.

  — La ce oră?

  — La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.

  — Să te duc cu maşina.

  — Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o „bună”-dispoziţie contagioasă.

  — Îmi asum riscul acestei „bune”-dispoziţii.

  — Nu.

 

  („Conversaţia cu Maria este radiografia care clarifică necruţător anxietatea unor bănuieli clinice. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Prin erotică înţelegând implicarea trupului şi-a sufletului. Dacă aş fi fost măritată? Tot nu mi-aş mai fi iubit bărbatul d'amour, după şaptesprezece ani de căsătorie. Aş fi fost însă mai puţin disponibilă. Decenţa mea ar fi fost de două ori angajată: faţă de mine însămi şi faţă de bărbatu-meu. Unii bărbaţi – foarte puţini – prin delicateţea lor te angajează la o decenţă pe care nici în tine însăţi n-o poţi încălca. Într-o convieţuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea cazurilor, de teama de complicaţii, pe de o parte, şi de cât ştie să te oblige moral partenerul, pe de altă parte. Dac-ar fi fost pe cât de puţin mă obliga Alexandru, n-ar fi trebuit să resping nici o tentaţie, nici o solicitare, ar fi trebuit să mă port cu el cum se poartă azi Dana Liveanu. M-am îndrăgostit de doctorul Vladimirescu, mai ales dintr-un efect de contrast între Alexandru – brutal, posesiv, nestăpânit – şi el – blând, generos, echilibrat. Am sacrificat o mare iubire pentru ideea de căsătorie, de instituţie. La fel şi-acum – pentru căsătoria dumneavoastră, domnule doctor Murgu. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Ridurile, musculatura obosită or fi, oare, frâne împotriva dorinţei şi-a imaginaţiei? Oboseala sufletului? Nu-ndrăznesc s-o-ntreb pe tanti Marina. Dacă aş judeca după bieţii bărbaţi, astea n-ar fi deloc frâne, ci, dimpotrivă, exacerbări ale dorinţei şi-ale imaginaţiei. Câte capete năpârlite, câte burţi proeminente nu vezi aprinse după june copile, şi bieţii posesori se mai cred şi iubiţi! Chiar s-or crede? Şi când nu sunt tâmpiţi? Mă-ndoiesc. Acceptă ultimele firimituri de la viaţă. Renunţă la orgolii şi mai ales la orgoliul reciprocităţii. Tinereţea monogamă e de multe ori primejdie a vârstei coapte şi-a celei trecute din copt. „Vara indiană a hormonilor” trebuie să fie la fel de virulentă şi la femei. La ele, simţul ridicolului este mult mai puternic decât la bărbaţi, iar capacitatea de-a se iluziona, mult mai slabă. Această vârstă este, de fapt, şi la bărbaţi şi la femei, vârsta panicii. Naturi mai vitale, bărbaţii convertesc panica în aventură erotică, femeile, mai răbdătoare, mai învăţate cu anxietatea, cu decepţia şi cu insatisfacţia, îşi impun să traverseze demn şi-acest ultim deşert. Exemplarele mai puţin înarmate pornesc pe calea reparării ireparabilului – în ce scop?: gimnastică, operaţii estetice, masaje, farduri – cele cu bani, evident; câte o operaţie de monturi, un coafat şi culori „tinereşti” – cele mai modeste. Există, oare, în viaţa omului vreo vârstă uşoară? Niciuna. Ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi avut copii? De pe-acum simt atâtea panici în bietul meu suflet şi-n bietul meu trup de femeie. Aceşti copii şi meseria – singura mea asigurare tous risques. Încolo, nici măcar o zi, nici măcar o noapte, lângă un om pe care l-am iubit major, mistuitor. Mereu păduri, păduri, păduri ce-ar fi putut să fie… Mâine pleacă Gelu. De necrezut ce gol îmi lasă-n suflet plecarea acestui băiat care, fără plecarea asta, n-ar fi-nsemnat nimic pentru mine”.)

  — Sânziana, am impresia că de câtva timp se petrece cu tine ceva care te nemulţumeşte. Nu eşti în apele tale.

  — Ai dreptate, Tudor. Te rog să mă ierţi pentru ziua de ieri.

  — Nu-i nimic. Mama şi cu tine sunteţi modelele mele de echilibru. Mama, cu felul ei aspru, cu brutalităţile ei, cu privirea ei care-ţi face sunetul felii, înţelege esenţa vieţii şi dă la o parte, fără nici un menajament, tot ce consideră balast. Nu tresare la nimic, n-o mai impresionează nimic. Este invulnerabilă. Ia viaţa-n serios ca orice om de calitate, dar nu mai dramatizează nimic.

  — Ştiu. E însă atât de dezamăgită. Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei. Am impresia că tanti Marina nu mai crede în ea, deşi investeşte permanent.

  — Sânziana, eu nu sunt pe măsura durităţilor mamei. Nu-ndrăznesc să stau de vorbă cu ea. Felul ei tranşant de-a face „răritură” prin sentimentele altuia mă inhibă. Admir echilibrul ei, dar pe mine mă inhibă. Durităţile tale au la origine duioşii reprimate. Echilibrul tău este mai uman. Porneşte de la mai multă-ngăduinţă. Cu tine-ndrăznesc să stau de vorbă. Ştii atât de bine să asculţi. Aş vrea să-mi vorbeşti şi tu despre tine.

  — Mă tem că nu pot vorbi cu nimeni despre mine, Tudore.

  — Va trebui să vorbim într-o zi.

  — De ce?

  — Simt că trebuie.

  Gelu îndeplinise toate formalităţile vamale. Aşteptând să fie chemat la ultimul control, o privea pe Sânziana, cu aerul distrat al omului căruia gândul îi e în altă parte.

  — Sânziana, era să uit. Ţi-am adus nişte-amintiri: o icoană rămasă de la tata, de când s-a hirotonisit, şi-un şir de mărgele pe care i l-a cumpărat tata mamei când s-au dus prima oară-n Bucureşti.

  — Mulţumesc, Gelule.

  O clipă, ţinură amândoi de pachetul pe care i-l întinse Gelu, niţel mai mare decât o carte obişnuită.

  „Parcă am legăna o colivă la căpătâiul unui mort”, se gândi Sânziana şi-i veni să plângă. „Sau o ţară”.

  — Gelule, o iubeşti pe Ingrid?

  — O iubesc. Altfel nu m-aş fi-nsurat cu ea.

  — Când te gândeşti că străbunii noştri nici nu ştiau unde este Suedia! Gelule, în ce limbă vă-nţelegeţi voi doi?

  — Pentru moment, în engleză.

  — Englezeşte – „imposibil” se zice „impossible”.

  Gelu se uita nedumerit la Sânziana.

  — Când ai să-i povesteşti tu de pe la noi, ea o să-ţi tot spună „impossible”. Pe când trăia Mama, şi pe mine m-a cerut de nevastă un biolog francez. Mama spunea că dacă m-aş fi măritat cu el, la multe din câte i-aş fi povestit eu, el mi-ar fi spus amabil „pas possible”.

 

  („Vă mulţumesc, doctore Jacques Héraut, că aţi vrut să faceţi din mine nevasta dumneavoastră – ceea ce s-ar fi putut – şi franţuzoaică – ceea ce nu s-ar fi putut, în vecii vecilor”.)

  Se priviră cu-o tristeţe pe care niciunul nici celălalt nu-ncercară s-o ascundă.

  Sânziana-i luă bine seama vărului ei. Înalt, slab, cu două brazde mergând de la aripile nasului până mai jos de gură, cu chip prelung, cu frunte înaltă, cu ochi de-un albastru-cenuşiu încărcaţi de melancolie, de sfială şi de oboseală, moştenire de la atâtea generaţii trudite, Gelu semăna leit cu bunica lui, Simina Dorobanţu. Cu o talie care parcă nu se dedase încă bine cu pantalonii, că mereu îi ridica să şi-i potrivească, Gelu Dorobanţu avea ceva de ţăran plecat la târg, târgul de data asta fiind lumea largă.

 

  („Ingrid asta trebuie să fie-o femeie cumsecade dac-a ales un băiat care zici că acum a lăsat sapa din mână, copil orfan crescut de-un tată vitreg, în loc să fi luat şi ea, ca toată lumea, vreun play boy autohton, „cucerit” pe litoral”.)

  — Sânziana, multe-am îndurat pe lumea asta, să ştii. De n-ar fi fost decât doar c-am fost copil fără tată.

  — Eu n-am fost copil fără tată?!

  — Măcar tu n-ai avut tată vitreg, nici fraţi vitregi, şi câte şi câte altele… Nu-ţi spun asta ca să mă justific că plec.

  — Nici nu trebuie. Fiecare trăieşte cum crede şi de multe, de foarte multe ori, cum poate.

  — Sânziana, dac-ai să ai nevoie de ceva sau dac-o să-ţi doreşti ceva, te rog să-mi spui. De unde-oi avea, de unde n-oi avea, am să-ţi trimit.

  — Sper să n-am nevoie de nimic. În privinţa dorinţelor, sunt foarte disciplinată; m-am învăţat să doresc numai lucrurile care-mi sunt accesibile.

  — Şi eşti mulţumită?

  — Omul trebuie să-şi impună o disciplină generală în viaţă. Mulţumirea e un lucru-atât de relativ…

  — De tine o să-mi fie dor acolo, Sânziana, tare dor.

  — Are să-ţi fie dor de mine şi de multe şi de mulţi… Tu să fii fericit.

  — Fericit?!

  — Să faci copii ca să treci mai uşor peste hopuri.

  „Pasagerii pentru zborul numărul… sunt invitaţi să se prezinte la vamă”, se auzi de trei ori apelul obişnuit pe aeroporturi.

  Gelu se-apropie de Sânziana şi-o strânse-n braţe.

  — Rămâi cu bine, Sânziana, îi şopti Gelu cu vocea gâtuită.

  — Mergi sănătos, vere, îi spuse ea, cu glas liniştit de femeie bătrână, învăţată cu paguba, în timp ce se desprindea din îmbrăţişarea lui Gelu, pe care-l privea atent pentru a şi-l întipări bine în minte.

  Gelu porni încet spre vamă, în urma a vreo patruzeci de persoane. Brusc, se-ntoarse şi-o căută pe Sânziana din ochi. Sânziana rămăsese pe loc petrecând cu privirea şirul de oameni care se-ncheia cu vărul ei. „Om de afaceri, om de afaceri, turist intelectual, nevastă de bancher, negustor de brânzeturi, emigrant, încă un emigrant, arheolog, matematician… Inginer chimist român, ultimul bărbat din neamul lui, ultimul bărbat din neamul lui Dorobanţu din Cernaţi, plecat să trăiască şi să moară prin străini”.

  Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta „Veşnica pomenire”, cântarea aceea de adormit morţii. „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire”.

  Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. „Plânsul meu constatativ”, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. „Mergi sănătos, băiete”. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. „Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de „important” şi de „definitiv” pe care-o am?”.

  În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.

  — Tudore, ce-i cu tine?

  — M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.

  — Mulţumesc.

  Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.

  — La ce te gândeşti, Sânziana?

  — Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.

  Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.

  — De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.

  — Am ceva de vorbit cu tine.

  Sânziana îl privi întrebător. Intrară în maşină. Tudor nu pornea.

  — Sânziana, mă simt singur, îngrozitor de singur.

  — Te cred, te cred.

  — Mă simt singur fără tine. Eşti unicul om pe care simt nevoia să-l văd, să-l aud.

  — Om”, Tudore. „Om”, iar ţie ţi-ar trebui o femeie pe care s-o vezi, s-o auzi…

  — Nu de mult vorbeai de verticalitatea din noi. Sunt într-un moment al vieţii când vreau ca hotărârile să-mi fie dictate de verticalitatea din mine. Verticalitatea din mine te cere, te impune. Te rog, Sânziana…

  — Ce să fac? întrebă Sânziana cu un glas pierit şi tremurat.

  — Mărită-te cu mine!

  — Când ţi-a venit ideea asta!

  — Când mi-a spus Maria că te-ai dus cu Kölönte la cinema. A-nceput să-mi fie teamă că ai să te-ndepărtezi iară de mine. Că-n viaţa ta ar putea interveni un bărbat exclusivist, care să-mi închidă uşa-n nas.

  — Tudore, te-ncumeţi să te-nsori cu-o femeie pe care n-o iubeşti? Spune, nu crezi că o să-ţi fie greu?

  — Tu eşti omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume. Ţie o să-ţi fie greu…

 

  („Da, domnule doctor Murgu, fiindcă omul pe care-l iubesc eu cel mai mult pe lume sunteţi dumneavoastră”.)

  — Sânziana, ţi-aduci aminte când erai însărcinată cu Maria? Ţi-aduci aminte cum stăteam la toate cursurile lângă tine, cum te conduceam acasă? Golanii mă-ntrebau mereu ce-mi face copilul, până i-am rugat să-nceteze, ca nu cumva gluma asta „bună” s-ajungă la urechile lui Alexandru Bujor. Aş fi vrut ca Maria să fi fost a mea.

  Sânziana avea impresia că n-auzise bine.

  — Aşa cum ai auzit: aş fi vrut ca Maria să fi fost copilul meu, aş fi vrut ca şi Ana să fi fost copilul meu.

  — Pe Ana ai şi vrut s-o recunoşti…

  — Am vrut şi vreau.

  — O s-o recunoască tatăl ei.

  — De asta a venit la tine?

  — De asta, răspunse fără nici o ezitare Sânziana.

  I se păruse de prisos să-i mai ascundă ceva lui Tudor.

  — Sânziana, cred că Smaranda s-ar fi bucurat să te măriţi cu mine.

  — De câte ori venea vorba de fosta mea căsătorie cu Alexandru, Mama spunea: „„Era firesc să vă despărţiţi la un moment dat, fiindcă nu vă potriveaţi”. „Şi cu cine crezi tu, mamă, că m-aş potrivi?”, o-ntrebam eu. „Cu altcineva, dar acum nu mai are importanţ㔄. Şi am bănuit totdeauna că acel „altcineva” erai tu.

  — Şi mama şi tata s-ar bucura.

  — Ce-ar zice străbunii mei să vadă o fata din neamul de clăcaşi ai lu' Pribeagu şi-ai lu' Dorobanţu, măritată cu un strănepot al boierului Ienache Kreţulescu?!

  — Ar zice că s-a stins lupta dintre clase.

  Râseră amândoi. Apoi tăcură, cu capetele înfundate-n tapiseria scaunelor.

  Tudor se-ntoarse-ncet, o privi pe Sânziana în ochi şi-i şopti la ureche:

  — Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”.

  Sânziana strânse din dinţi şi-şi înfipse degetele-n stofa scaunului. „Of! Păduri… Păduri… Păduri”. Îi întinse lui Tudor mâna.

  — Mâna?

  — Tudore, înaintea unei pante grele, cred că alpiniştii îşi dau mâna.

  „Habar n-am dac-aşa se-ntâmplă în realitate, dar mi-ar plăcea să ştiu că măcar unuia să nu i se pară ridicol gestul… Pentru simbolica lui…”.

  Cineva le bătu-n parbriz.

  — Nu vă supăraţi, vă rog. V-aş ruga să-mi faceţi şi mie un pic de loc, să pot parca maşina în partea asta.

  — Pornim imediat, îl asigură Tudor pe solicitant. Atunci, să mergem, doamnă doctor Şerban-Hangan.

  — Să mergem, că ne-aşteaptă acasă trei copii.

  — Într-o bună zi, s-ar putea să ne-aştepte patru.

  Sânziana scrută atent cerul. „La-nceput, a fost viaţa, apoi a fost tot viaţa, apoi va fi tot viaţa”, se gândi Sânziana şi ridică din umeri.

  — Ţi se pare ceva neobişnuit? o-ntrebă Tudor.

  — Nimic neobişnuit pentru un anotimp ca ăsta. Un amurg vânăt. Totul, deci, aşa cum trebuie să fie.

 

 

          SFÂRŞIT