ARTA CONVERSAŢIEI

 

Cad frunzele, cad de departe, parcă

s-ar veştezi în ceruri grădini îndepărtate;

cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu

de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.

Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână

căderea asta nesfârşit de blând.

  ALEXANDRU PHILIPPIDE – TOAMNĂ

 

 

 

  CAPITOLUL UNU

  „Ce vânăt amurg…”.

  Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.

  Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.

  „Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el”.

  În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, „ultimele de anul ăsta”, şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.

(„Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!”.)

  În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi” de untdelemn, şi-n geanta maro, „de moaşă comunală” – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.

  — Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana.

  Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.

  — Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os.

  — Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.

  — Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.

  — Cum să vă uit!

  „Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie”. O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.

  — Ce vă mai fac copiii, bărbatul?

  — Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamne iartă-mă!

  „Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi”, se gândi Sânziana.

  — Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul.

  Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.

  — Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa…

  — Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.

  („Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia”.)

  — Foarte bine ziceţi.

  Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.

  „„Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne!

  Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?”.

  Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. „Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul?

  …Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune.

  Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea…

  Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

  Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calčche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!”.

  La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, „safe-ul băncii Angliei”, cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.

  Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept.

  „Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…”, îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie „yala”.

  — Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.

  Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.

  — Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.

  Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:

  — Ei, îm?

  — Vreun fost pacient…

  Fata închise un ochi.

  — Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.

  — Faci mişto de mine?!

  — Iar vorbeşti ca pe maidan?

  — Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:

  — Avem oaspeţi… pe „dumnealui”, de! pe tata.

  — A!

  — Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit „ca pe-o scrisoare la cutie”; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.

  De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca „domnul”, să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani.

  De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: „cu vreun gagic la cinema”, folosind „neologismul” foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl.

  „Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?”, o-ntrebă acesta.

  — În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.

  Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj „sictirizant” – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nici o ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru.

  Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.

  — Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu „marea vedetă”? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?

  — Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.

  — Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici „ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie”.

  — Tu ce-ai fi făcut în locul meu?

  — Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la „aia” şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam „paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!”. Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.

  Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate.

  Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi „marea vedetă” ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea…

  Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:

  — Dă-i dracu', noi să fim sănătoase.

  Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.

  — Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.

  În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, „Doamnei doctor Sânziana Hangan”, şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.

  „Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire, Mircea”.

  Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei. „Înţeleaptă mea iubire…”.

  Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi „Chinese jewels”.

  Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec.

  — Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe obraz.

  Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire.

  — Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri.

  „Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel”, se gândi fata.

  — Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat.

  — Sărut mâna.

  Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. „Nu mi se pare, chiar este”. Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa nici un muşchi.

  „Are o strălucire…”, îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, „strălucirea pe care o capătă orice corp când se ştie iubit”, trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare.

  Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. „La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!”. Mai strânse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală.

  Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă.

  Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: „La oaste când am plecat, Lino, Leano…”.

  Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de „bijuterii” luate de la „tinichigerie”, până-n doişpe lei bucata.

  Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată „travestită” astfel. Îi veni să-i spuie „ce te-ai boit ca o paţachină?”, dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său.

  Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:

  — Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?

  — Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! „Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!”.

  Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii.

  Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:

  — Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.- uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.

  La numele „Pavel Vlas”, Sânziana simţi nevoia să se-aşeze.

  Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii („O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?”):

  — V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu „„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă” – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă „falfabeta”?

  — Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până spre 6.

  — Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.

  — Ai bani?

  — Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frčre. Doamnă, domnule, bună ziua!

  La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă.

  „Aşa trebui' să fi fost soacră-mea la vârsta ei”, se gândi Alexandru. „Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!”.

  — Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.

  — În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără nici un interes în glas.

  În momentul acela, sună telefonul.

  — Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.

  „Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini”. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. „Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des”.

  — Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce?

  — Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi?

  — Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.

  — Ce fel de frustrare?

  — Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.

  — Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.

  — Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor.

  — Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.

  — În acest „sper” simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.

  — Ai putea s-o-mbraci mai bine.

  — E-mbrăcată decent, cum trebui' să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină „borfomană”, cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.

  — Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.

  — Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele „lipsă” ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană.

  — Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.

  — Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator…

  — Cum are cealaltă.

  — Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. („Ce-o fi vrând Pavel?”.) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit.

  — Cum ţi-am devenit ţie…

  — Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. („Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…”.) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper.

  — Hai să nu mai dramatizăm.

  — Hai să nu mai dramatizăm”! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria…

  — N-avem ce ne spune, nu-i aşa?

  — Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. („Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?”.)

  Sună din nou telefonul.

  — Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet… O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…

  — Am lichidat şi cu H. B.- urile.

  — Cu ce?

  — Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin „hoaşte bătrâne” zise şi „haş-bilici”, cum le-a botezat fiica noastră comună pe „tinerele” mele vecine, pe care nu le are la inimă.

  În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe.

  — Nu vrei o chiftea?

  — Aş bea ceva.

  — Cico” sau „Pepsi”, altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.

  Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.

  — Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă.

  — De 24 iunie?

  — Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă.

  — Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii?

  — Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat.

  — Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, „motiv” obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit?

  — Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?

  Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.

 

  („„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti nici un sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate”.)

  — Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. („N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi”.) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai nici un motiv să fii neliniştit de „exemplul” pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: „Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză”. Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.

  — Dar te şi respectă?

  — Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: „E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră”. Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: „De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?”. Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.

  Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. („Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?”.) Îşi drese glasul, oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare:

  — Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.

  * „Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut – fără nici o rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată nici un reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nici o importanţă. Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un 'nu' categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: 'Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară'„, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…”.

  Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui.

  — Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele.

  — Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare.

  În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor „Romarta”. Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. („Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta… Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…”.)

  În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.

  Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé.

 

  („Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă”.) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.

  Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o „avere”, iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei „pe puţin”, ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei.

  — Auzi tu, „Falfabeta”? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta?

  — Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei „Falfabeta”, duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor.

  În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez „Naşa-mare”, coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, „nenea Dal”, străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.

  „Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac”, zicea „Naşa-mare”, căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne („scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului”, cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul '40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: „Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă”, îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. „Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!” îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. „Tocmai că n-au avut – să aibă”, pusese Coana-mare punct discuţiei.

  Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată.

  — Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă?

  — 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.

  — Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie.

  — Palton.

  — Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu?

  — Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.

  Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. („Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată”.)

  — Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. („Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etC. Etc.”, îşi echilibră el starea de spirit.)

  — Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…

  — Cine?

  — Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.

  — A, da!

  — Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”„. Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea.

  Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.

  * „Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat? Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu' ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nici o clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân' la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?”.

  — Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a stofei.

  În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce dincolo („ce? nu s-a mai văzut?”), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri „dii, căluţule, dii!”.

  Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi „căluţi”: Maria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. „Căluţii” încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un „mihoho” la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră.

  — Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule.

  — Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii.

  — Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor.

  Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru.

  — Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână.

  — Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.

  — Înţeleg că mâine trebui' să te invit la masă…

  — Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui?

  — Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească.

  — Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă.

  — Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.

  De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. „Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri”. „Ei sunt familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…”, îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită.

  Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra „boierească”, Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că „ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor”.

  „Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă”, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.

  O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese „ambasada”, fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.

  Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nici o vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele „tehnice”, legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat „la revedere, am treabă”. Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? – el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n „contextul Sânziana”, în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor.

  Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.

  Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.

  „Parcă azi îl văd prima dată”, îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.

  — Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.

  — Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.

  — Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face?

  — Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă.

  — Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în „favoarea” unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină „Ford Capri”, covoare, argintărie, mobilă „stil”, clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie nici un dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane!

  De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.

  — La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.

  Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de „vedete”, fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că „piatra” asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare.

  În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nici o intenţie de ofensă. „Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice”, îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte „obligaţii” de-ale lui. „Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!”, îi spusese el atunci. „Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?”, constatase ea pe un ton plin de amărăciune. „Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti”, încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nici o părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza „doamnă”, „domnule”.

  Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de „bună seara” la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana „o fire foarte-nchisă”, iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept „frumuşică, tinerică şi proastă cât încape”. „Mă surprinde”, ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. „Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?”. „Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nici o vorbă? Poţi să crezi că e deştept?”, nu se lăsase literatul. „Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!”.

  Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nici o părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. „Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie”. Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental.

  De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum nici un inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.

  Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor.

  De multe ori, în „anabasele” ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise „lipsă la cântar”, dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: „uter şi anexe normale”, cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: „va să zică n-am nimic??”. „Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!”, răspunsese doctoriţa plictisită. „Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…”, zisese mai departe pacienta ca pentru sine. „Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?”, îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. „Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?”. „Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!”, zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. „Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!”. Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente „de-astea, mai aşa…”.

  Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etC. Etc. Că nevasta domnului Catafŕ o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafŕ, pentru a o ţine la curent cu necesităţile „tânărului” menaj Catafŕ: „Fanette dragă – îi spunea doamna Catafŕ, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa”. O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafŕ îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil „pauvre Valérie”, aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: „doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”„.

  Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la „Mercur”, adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii „ieşi afară, idioato” şi, ca să nu-l contrarieze, „idioata” ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era „bun de nimic” îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – „aşa i-a fost norocul” – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – „stop cardiac”.

  Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la „norocul” lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. „Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?”. Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.

  Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi.

  „Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară”, i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. „Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana”, strigase iar doctorul Staicu. „Prezent”, răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. „Ce-i cu dumneata?”, o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. „Ţi-e rău?”. „Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani”. „Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie”, îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.

  „De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?”. „G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii” şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: „Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?”.

  — Ziziana, mi-e foame, zise Şerban Şerban – („dacă are să-l cheme „Şerban Şerban” scapă de complicaţii, nu ca mine care sunt când „domnul doctor Tudor”, când „domnul doctor Şerban”, eu şi cu doctorul Kölönte căruia 90 la sută din lume-i spune „doctorul Zsolt”„) – şi părăsind berjera şi pe prietena şi colega lui de grădiniţă, Ana, Şerban Şerban se apropie de „Ziziana” şi-o apucă de picioare cu-amândouă mâinile.

  — Ziziana” are treabă, aşa că faceţi bine şi mergeţi cu mine la bucătărie să vă alăptez. Un-doi, un-doi, hai, „infanţilor”, zise Maria şi-i luă pe cei doi copii de mână.

  — Sânziana, „Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge”, spuse Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?

  — Am o cadă de „hăinuţe de pat”, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.

  Telefonul ţârâi din nou.

  — Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.

  Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie, apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.

  — A, domnul profesor Şerban, zise Tudor care apărea din culoar cu Ana şi cu Şerban de mână. Ai fost azi la Clinică, tată? continuă Tudor. Nu? Atunci nu ştii c-a murit Voicu Marin.

  — Dumnezeu să-l ierte, că are de ce! zise profesorul Daniel Şerban; şi fără tranziţie i se adresă Sânzienei: Sânziana, ce zici, n-ai găsi tu un loc unde să pui „la Normandie”? Fiindcă noi n-avem unde să ţinem o mobilă cât casa, Tudor n-are unde, Mihai n-are, de Matei şi de Marie-Jeanne – ce să mai vorbesc! Uite, şi scoase din buzunar un petec de hârtie, uite-aici dimensiunile. Mi-ar părea rău să nu-l mai văd niciodată. La tine, e-n familie.

  — Am să-l pun aici, zise Sânziana şi indică locul pe care-avea să-l ocupe imensul bufet normand făcut ca pentru eternitate.

  — Iar pe ăsta, şi Tudor arătă cu mâna bufetul lung din lemn natur pe care avea să-l înlocuiască „la Normandie”, unde-l „madamadamizezi”.

  — Pe culoar, zise Sânziana.

  „Iar vorbesc cifrat. Dracu-i înţelege acum”, îşi spuse Alexandru, furnicat de ciudă şi de curiozitate. Explicaţia urmă îndată. I-o dădu Tudor.

  — Prin '50 mereu auzeai: „Ştii, l-a evacuat pe X, ştii, l-a evacuat pe Y”, până când le evacuase şi pe ele, pe Sânziana şi pe Smaranda Hangan. Din ce în ce mai tulburată de cuvântul „a evacua”, al cărui conţinut îl înţelegea în sfârşit pe când se aflau deja-n mansarda din strada Cercului, Sânziana o-ntrebase-ntr-o zi pe maică-sa de unde venea verbul ăsta „a evacua”. Înainte ca maică-sa să apuce să-i explice ce este vacuum-ul de la care se trăgea verbul atât de en vogue în vremea aceea, Sânziana, cunoscătoare a mitologiei greco-romane şi, la fel de bine, a celei iudeo-creştine, îi făcuse maică-sii un semn cu mâna să tacă: „Mamă, ştiu de unde vine: de la Eva, madam Adam, că şi pe ea a dat-o Iehova afară din rai”. Acum, înţelegi mata ce-nseamnă să „madamadamizezi”, i se-adresă Tudor lui Alexandru Bujor şi, ducând două degete la chipiul imaginar, zise „salut” şi ieşi urmat de Maria, de Şerban, de Ana şi de profesorul Daniel Şerban, care-ncheia cortegiul.

  * „Azi, e „Ziua cadourilor”. Parfum „Hermes Calčche”, „Chinese jewels” şi-acum şi-un bufet normand. Moartea lui Voicu Marin, care, ce-i drept, nu m-a tulburat deloc, dar m-a indispus prin atmosfera creată-n jurul ei, aluzia doctorului, „profesor doctor” Staicu, mai mult decât transparentă: „Sărut mâna. S-ar putea să operăm în curând împreună”, îi spusese el începând „reorganizarea” secţiei înainte ca răposatul să se răcească bine. Iar conversaţia cu doctorul Kölönte credeam că le pune capac la toate… şi telefonul lui Pavel, iar mâine la 11… Trec uneori ani şi nu se-ntâmplă-n ei cât se-ntâmplă-n trei ore. De ce să-mi spună Zsolt – uite că-i spun Zsolt – tot ce mi-a spus? „L-am citit amândoi pe La Rochefoucauld…”. Are dreptate: între noi e o tensiune. Când sunt cu el pe-un loc, abia aştept să plec de-acolo sau să plece el. Cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, aş sta o viaţă pe-un loc, prezenţa dumneavoastră nu mă tulbură, deşi vă iubesc. Aş sta la picioarele dumneavoastră, v-aş mângâia hainele, v-aş şterge pantofii de praf, aş fi un credincios în perpetua adoraţie faţă de zeul lui. Ce-a fost, ce este, n-are nici o importanţă când mă gândesc la dumneavoastră, sublim doctor de bebeluşi. Cu Kölönte nu mi se poate-ntâmpla, deşi-l preţuiesc, deşi e un om demn de admiraţie, nu mi se poate întâmpla decât ceva… nu ştiu cum să-i spun… ceva sălbatic, ca o vijelie-ntr-o pustă. Să mă ferească Dumnezeu!”.

  * „Să-i spun direct, cum i-am spus şi când am plecat. Ce să mă tot sucesc şi să mă-nvârtesc. Lucrurile trebuie spuse deschis. Are pe cineva, pe Tudor ăsta, cu toate că nu s-ar părea, sau pe altul, ce era să facă: să m-aştepte pe mine pân' la-nvierea morţilor şi la viaţa veacului ce va să vie? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”. „Nu cunosc o expresie mai laică a optimismului decât acest cuvânt evanghelic”, spunea soacră-mea, doamna Smaranda Hangan. Pentru ea, toate religiile erau nişte coduri laice. Făcute de oameni pentru oameni, de dragul de-a stabili norme ale-mpăcării cu aproapele, împăcarea-aceasta lăsându-ţi timp să-ţi potoleşti şi dorul de absolut reprezentant de ideea divinităţii. Nu religii, ci etici. Mi-e atât de dor de ea uneori, de doamna Smaranda Hangan, mi-e dor şi-mi lipseşte. Câte-aş avea acuma să-i spun!”.

  — Sânziana!

  Sânziana tresări.

  — Vrei să bem o cafea?

 

  („În fine, foloseşte un plural în care mă asociază şi pe mine”.)

  — Aş bea.

  — Mă duc s-o fac.

  Alexandru o urmă-n bucătărie.

  — Sânziana, crezi că Smaranda s-ar bucura, mă rog, nu ăsta e cuvântul, ar fi de acord să ne-mpăcăm? îşi luă, în sfârşit, Alexandru inima-n dinţi.

  Sânziana se uita la el, a doua oară-n ziua aceea, cu aerul omului căruia nu-i vine să-şi creadă ochilor şi urechilor.

  — N-am vorbit niciodată cu ea despre asemenea posibilitate. La-ntrebarea asta nu-ţi pot răspunde.

  Sânziana se-apucă să spele farfuria şi tacâmul din chiuvetă. Era limpede că n-avea de gând să-l ajute cu nimic la conversaţia-sondaj în vederea tratativelor de-mpăcare.

  — Atunci ce-ai zice tu dacă m-aş întoarce acasă?

  — Acasă? care „acasă”?

  — La tine.

  — Eu nu sunt o noţiune locativă. La mine nu te mai poţi întoarce şi nici în „acasă” asta, dacă e vorba să stabilim spaţial nişte lucruri.

  — La divorţ puteam obţine şi eu o cameră-n apartamentul ăsta.

  — Puteai, bine-nţeles, aşa cum şi eu puteam să revendic jumătate din banii tăi de la C. E. C. Ştiu, erau bani câştigaţi de tine, pe cărţile tale, şi nici prin gând nu mi-a trecut să-ţi cer un leu, dar dacă ne ţineam de litera legii, ea e cu juma'-juma'. Dacă ai nevoie de casă, putem schimba oricând apartamentul ăsta pe două locuinţe, ca să-mpăcăm şi capra şi varza. Eu nu l-am schimbat, c-am zis s-aştept până s-o mărita Maria, s-avem atunci ce schimba. Altfel mă spetesc muncind la 120 de metri de casă, fără să mai vorbesc de banii care mă costă.

  Alexandru se uită la mâinile ei îngrijite, cu unghii şi cu pieliţe tăiate, frumoase încă, dar îngroşate de muncă. Mâini care spălau, găteau, frecau parchetul, pe care le aspreau detergenţii. Îi venea să le mângâie şi să le sărute. Un val de duioşie-l cuprinse pentru fosta lui nevastă.

  — Sânziana, eu la tine vreau să mă-ntorc, nu într-un „spaţiu locativ”, îi spuse Alexandru, şi o ţinti cu privirea drept în ochi, întorcând-o cu faţa spre el.

  Sânziana, cu-o farfurie-ntr-o mână şi cu buretele de spălat în cealaltă, se uită-n ochii albaştri cu pleoape cătând în jos ca ai măştii Tragediei, se uită de fapt prin aceşti ochi, parcă s-ar fi uitat la o lamă pusă la microscop, cu o privire în care se-amesteca absenţa şi curiozitatea. „Nu puteai să-ţi găseşti altă zi pentru propunerea asta?”, se gândi Sânziana apucată de-un fel de năuceală.

  Toată viaţa, Smaranda Hangan nu obosise să-i predice fiică-sii nişte principii pe care i le materializa prin purtarea ei, adică lui préchant d'exemple, cum zic franţujii.

  Dacă nu şi-ar fi adus aminte o vorbă a maică-sii („fata mamei, nu lua niciodată oamenii peste picior”), Sânziana, care, desprinzându-şi privirea din ochii lui Alexandru, se uita acum la farfurie şi la buretele de vase, venindu-i să râdă, i-ar fi spus fostului ei bărbat una de să nu se mai scoale. „Apele teatrale sunt în scădere?” sau „S-a stricat şandramaua pasiunii şi domnul vrea să se-ntoarcă la fosta nevastă precum câinele la borâtura lui?”, dar, în mintea Sânzienei, Smaranda Hangan era prezentă, după doi ani de la moarte, poate mai mult decât pe vremea când trăia. Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire – cazul obişnuit – sau să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional. Astfel, Smaranda Hangan ajunsese în inima fiică-sii o voce. Această voce rostea cuvinte pe care le rostise şi, la fel de bine, rostea cuvinte pe care nu le rostise, dar pe care le-ar fi putut rosti: „Nu e nimeni pe lume de care să nu-ţi poată fi milă. Fiecare-şi ştie sunetul lui. Şi nu e fericire-n niciunul”.

  — Dac-aş avea cincizeci de ani, cred că m-aş împăca, vreau să zic, aş accepta să locuiesc iar cu tine, Alexandre. Şi-atunci numai de dragul Mariei. Dac-aş putea şi-acum aş face-o de dragul ei. Dar…

  — E cineva de care nu poţi, adică de care nu vrei să te desparţi? o-ntrebă Alexandru cu glas confidenţial şi scăzut, ştiind ce mult îi apropie mărturisirile pe oameni.

  — De câte ori auzea de-o femeie care şi-a lăsat bărbatul pentru altul, Mama-ntreba: „S-a dus după ăla sau a fugit de ăsta?”. Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat („ca tine, Pavele”), dar nu sunt un stâlp pe care să-ţi sprijini existenţa. Nu e vorba că nu m-aş putea despărţi de cineva, e vorba că nu mai vreau să trăiesc cu tine. Nici chiar ca doi colocatari civilizaţi, şi tot nu mai vreau. Nu cunosc nici un bărbat despre care să pot spune: „uite, pe ăsta aş vrea să-l iau acasă, ăsta e bărbatul vieţii mele”. Probabil că există şi-asemenea bărbaţi. În lumea asta, unde sunt posibile „n” combinaţii… Cunosc un bărbat cu care m-aş duce la Poli pe jos, pentru care-aş face orice din admiraţie („da, domnule doctor, e-adevărat”), dar mă gândesc dac-aş vrea să fie bărbatul meu… Alexandre, între noi socotelile sunt definitiv încheiate.

  — Mai înainte, pomeneai de Maria. Nu crezi că pentru ea ar fi mai bine sa trăim din nou împreună? Măcar aşa s-o luăm.

  „Oare toate dialogurile sunt dialoguri de surzi? Fiecare o ţine pe-a lui?!”, se gândi Sânziana, trase aer în piept, ca şi când ar fi oftat şi-şi continuă expunerea, pe partea ei, făcând însă un enchaâné cu spusele interlocutorului.

  — Tare mi-e teamă că-n privinţa Mariei – ce s-a stricat faţă de tine, faţă de noi, luaţi ca un cuplu – ce s-a stricat nu se mai drege.

  — Nu s-au mai văzut cazuri de soţi despărţiţi şi recăsătoriţi? Ce-ar putea să i se pară aşa de şocant?

  — Şocant nu, dar nu ne-ar mai lua-n serios. „Părinţii ăştia-ai mei, care se joacă aci de-a divorţul, aci de-a-nsuratul”; sunt sigură că aşa ne-ar judeca.

  — Bine, dar nişte oameni pot sincer să regrete nişte lucruri, pot să ierte sincer nişte lucruri, şi se pot sincer împăca. La vârsta ei, crezi că nu-nţelege aşa ceva?

  — Ea poate da, eu însă nu. Şi nu e vorba că eu nu cred că asemenea lucruri nu se pot întâmpla şi că nu se şi-ntâmplă, dar nu mie. Ca să-ţi spun c-aş putea lua viaţa de la-nceput cu tine ca şi când ne-am cunoaşte azi, şi-aş avea iluziile intacte despre tine, te-aş păcăli.

  — În general, în viaţă puţine lucruri se pot lua de la zero; fiindcă noi pe noi nu ne mai putem lua de la zero. Luăm lucrurile şi pe noi aşa cum sunt şi aşa cum suntem. Îţi repugn fizic chiar aşa de mult?

  „Ce pleonasm logic! Ca şi când repulsia ar avea un fel de scară Richter”.

  „Nu-mi repugni, dar ori de m-aş culca cu tine ori cu miliţianul din colţ – tot atât…”.

  — Nu-ţi comunic nici o noutate spunându-ţi că şi fizic lucrurile au originea tot aici, zise Sânziana, şi-şi duse mâna la frunte. Aici se produc toate apropierile şi toate depărtările dintre oameni, în privinţa ta, aici s-a produs un stop.

  — Te-am întrebat ceva precis: îţi repugn fizic chiar aşa de mult? insistă Alexandru, în speranţa de-a afla de la ea lucruri cu implicaţii şi-n teritoriul Danei.

  — Nu-mi repugni nici mult, nici puţin, răspunse Sânziana zâmbind şi ridicând din umeri, dar nici nu mă interesezi.

  — Să ne-nchipuim c-am fi pe-o insulă pustie. Nu crezi că dezinteresul tău faţă de mine ar putea fi depăşit?

  — În vacanţa de iarnă din ultima clasă de liceu, am mers cu şcoala-ntr-o excursie-n Bucegi. Deşi cabanierul fusese anunţat din vreme de sosirea noastră, nu-ncălzise decât camerele-n care avea deja nişte excursionişti. Clasa noastră a fost cazată-n nişte-ncăperi în care s-a făcut focul abia când am sosit noi. Îţi dai seama ce plăcere, după un drum de 15 kilometri, făcut pe-ntuneric şi cu zăpada pân' la genunchi! Diriginta noastră s-a-nfuriat şi s-a certat cu cabanierul, spunându-i că era bătaie de joc ce făcuse. Calm, cabanierul i-a replicat: „Închipuiţi-vă că era război!”. Am tremurat toată noaptea, dar mi-a fost imposibil să-mi închipui că e război. Sunt o fiinţă fără imaginaţie!

  — Poate că nici eu n-oi avea mai multă, parabolele însă le-nţeleg! Şi dac-am sta fiecare-n camera lui, ca doi colocatari civilizaţi care, din când în când, joacă tabinet împreună, ce-ai zice?

  — Tot „nu” aş zice. De ce să stau „în comun” dacă pot sta separat? De ce să ne legăm la cap fără să ne doară?

  — Pe tine nu te doare. Pe mine mă doare, nu vezi?! îi spuse el cu un zâmbet pişicher în ochii cu pleoapele trăgând în jos ca ai măştii Tragediei sau ca ai asiaticilor, dar aşezaţi de-a-ndoaselea.

  — Când visez urât, visez ori că mă evacuează cineva-n mansarda din Cercului, ori că-mi forţează uşa vrând să-mi ocupe apartamentul, ori că fac de zor mărţişoare şi desenez felicitări ca-n copilărie, ori că mănânc pâine neagră şi rece cu marmeladă „la cutie, cu 5 lei kilul” şi că beau ceai de tei, ori c-aud ţăcănit de maşină, maşina la care bătea Mama.

  — Apropo, ce se-aude? şi Alexandru arată spre tavan de unde venea zgomot ca de cuie bătute-n pereţi.

  — Noii locatari. La ora asta-ncep amenajările.

  — Cine sunt?

  — Cine să fie?!… Nu ştiu. N-au dat decât cinci sute de mii pe apartament. Leafa mea pe douăzeci de ani! Oameni economi! L-a vrut şi Bogdan Marin – fiul cel mare al răposatului profesor Voicu Marin, Bogdan, însurat cu fata celui mai mare doctor din Ploieşti, cum zicea el când a luat-o, fireşte „cel mai mare doctor” fiind ăl cu ăi mai mulţi bani, pediatră fata – a vrut şi el să-l cumpere, dar i-o fi displăcut vecinătatea cu mine… n-o fi avut atâtea parale… Mă rog, treaba lor, pe mine primejdia de-a-mi cumpăra casă de-o juma' de milion nu mă paşte.

  — Nu-ţi pierzi totuşi prea multă vreme cu treburi extraprofesionale?

  — Ba-mi pierd. Circa patruzeci la sută din viaţă mi-o petrec şi eu ca majoritatea femeilor de pe mapamond: la nivelul a patru clase primare, ca să poţi citi numele străzilor nu de alta, că altfel nici de asta n-ar fi nevoie, dar ce-aş putea să fac? Să-mi iau o femeie care să mă coste o mie de lei pe lună, pe puţin, când eu, în cel mai fericit caz, câştig trei mii?

  — Şi cu banii Mariei?

  — Am un caiet în care notez tot ce-i dai tu Mariei. Una peste alta n-au fost niciodată mai mult de-o mie cinci sute de lei pe lună, din care mă străduiesc să-i pun de fiecare dată deoparte două-trei sute şi pe urmă-ncepe altă strădanie: să nu m-ating de ei.

  — Presupun că şi tatăl celei mici îţi dă ceva…

  — Tu l'as voulu, Georges Dandin! Dar nu e treaba mea!

  — Asta ziceam şi eu!

  — Sânziana, eu zic să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă vrei, pot să-ţi explic de ce-am ajuns la concluzia c-ar fi bine să ne-mpăcăm, şi pe ce căi, zise Alexandru, dornic să schimbe tonul dezagreabil al ultimelor replici şi cu speranţa că avea să-i incite Sânzienei curiozitatea.

  — Nici când m-ai lăsat nu te-am întrebat de ce mă laşi, nici acum când vrei să mă iei înapoi nu te-ntreb de ce; aşa sunt eu – fire discretă, zise Sânziana jumătate-n glumă, jumătate-n serios, ca să-i taie lui Alexandru elanul „confidenţial”, în care voia s-o implice.

  * „Mi-ajung confidenţele Ninei despre jumate din Bucureşti, aşa că a se slăbi… Doar n-o să-mi spui că vrei s-o laşi fiindcă se ţine cu unu-n văzul lumii! Eşti prea orgolios. Foarte bine face! Bravo ei! Începi însă, începi să ai dubii asupra fizicului tău privit de sexul advers. E distrugător să te-ndoieşti de tine fizic. E distrugător să ştii că te-nşeală nevasta şi nu pentru că singur ţi-ai dinamitat soclul, ci pentru că – aşa ţi-nchipui tu – a găsit un mascul mai grozav decât tine şi nu poate rezista atracţiei fizice a acestui nou super-bărbat. Niciunul dintre voi nu acceptă că „masculul” nou e numai un biet brânci care dă jos şandramaua veche şi şubrezită. Când ţi-oi fi luat tonul ăla de anchetator, cred că s-a căit amarnic „marea vedetă” că s-a legat la cap cu tine. De, băieţaş, toate se plătesc pe lumea asta…”.

  — Uneori abandonezi o haină, care poate fi de calitate, pentru că nu-ţi mai vine bine, alteori fiindcă ţi s-a urât de ea şi-ai vrea una nouă, care poate nu e de-aceeaşi calitate însă e nouă, zise Sânziana pe-un ton de constatare, uitându-se pe fereastră la soarele enorm care-nvăpăia un cer violet „la fel ca-n tabloul lui nea Matei, de la mine din cameră”.

  — Eu cred că tu trebuie să fii vreo nepoată de-a lui Aisopos!

  — Mama spunea că dinainte chiar de perioada clasică diftongii se monoftongaseră-n greacă. Aşa că sunt nepoata lui Esop, puse la punct Sânziana felul cum se pronunţa numele străvechiului fabulist al antichităţii eline.

 

  („Iar am nimerit-o ca cu – frumoasă cacofonie – ca cu „pontifus”, fir-ar el al dracu' de „pontifex”„).

  Telefonul puse capăt discuţiei filologice dintre cei doi foşti parteneri de viaţă.

  — La telefon, zise Sânziana cu un glas atât de stins încât trebui să repete răspunsul… Cum aş fi putut?… La ce oră trebuie să pleci? Vino când vrei. Sigur că da. La 5 minute de-aici trec 33, 86, 94… ai la alegere. Nu, stăteam de vorbă cu cineva. E o singură intrare. Butonul de lumină e-n stânga uşii. Etajul I, cel din faţa scării. Scrie pe uşă. Perfect. La revedere.

  Pe chipul Sânzienei apăru o expresie de nelinişte.

  — Acum, m-apuc să spăl rufele, adică le bag în maşină, zise ea pe-un ton care, deşi foarte politicos, arăta că vizita s-a terminat.

  Alexandru era sigur că ultimul telefon era cauza acestei despărţiri bruşte. „Păcat, azi era-n toane bune… am mai fi putut sta de vorbă”, îşi spuse el şi se-ndreptă spre vestibul, îşi luă trenciul, îi sărută mâna Sânzienei şi-o mângâie pe bărbie. Simpla intenţie de-a se reînsura cu ea parcă-i dădea nişte drepturi. Sânziana, fără să protesteze – că de asta-i ardea ei acum – îi spuse „la revedere” şi, din graba cu care-i deschise, uşa-i scăpă din mână, trântindu-se.

  * „„Pe musafir du-l până-n drum ca să fii sigur că nu se mai întoarce”, parc-aşa zicea nea Krikor Krikorian. O-nţelepciune de-a lor armenească. Tare frumos mirosea la el în dugheană a cafea! Sânziana se poartă foarte româneşte cu mine, aproape să-mi dea cu uşa-n cap. De fapt, mă conduce numai când n-are cine-nchide după mine, altfel… La urma-urmei, ce pretenţii aş putea să am?! Se poartă şi s-a purtat totdeauna lux, fiindcă e o fire-nfrânată şi mai are şi-o educaţie desăvârşită. Şi eu îmi dau seama cum ar trebui să mă port, că la mama, deşi nu era profesoară de latină şi de greacă, numai lucruri bune şi bunăcuviinţă am văzut; dar eu, deşi-mi dau seama cum ar trebui să mă port, nu mă rabdă inima să nu mă port cum îmi vine şi nici măcar pentru că nu pot să mă stăpânesc, ci pentru că nu vreau să mă stăpânesc. Abstracţie făcând de felul în care-au evoluat lucrurile-ntre mine şi Dana, tot m-aş întoarce la Sânziana. După maică-sa, e singura femeie de la care-nvăţ de fiecare dată câte ceva, e un personaj mereu viu, n-a-nţepenit într-un tipar; deşi atât de egală – e plină de neprevăzut, în timp ce Dana, deşi atât de inegală, e cât se poate de previzibilă. Nimic mai previzibil decât oamenii nestatornici… Păcatul meu e că nu vreau şi nici n-am vrut să-nvăţ nimic de la nimeni. Nu m-am exprimat bine: de-nvăţat vreau să-nvăţ de toate de la toţi, dar nu vreau să fiu învăţat. Ileana socotea opoziţia, încăpăţânarea asta, păcatul meu major. Şi de Ileana mi-e dor de multe ori. Dar mi-a tăiat-o… scurt: „Să ne mai vedem? Ca să ne spunem ce? Eu ce scrii citesc… de cunoscut ca persoană particulară te cunosc…”. Sânziana nici nu ştiu dacă mă citeşte. Cu ea trebuie să discut acest subiect; de-acum înainte am să discut tot felul de subiecte cu ea”.

  Pe vremea când Smaranda Hangan nici cu gândul nu gândea că Alexandru Bujor avea să-i fie ginere i-l caracterizase o dată Sânzienei ca scriitor: „Un amestec de talent, mare şi adevărat, cu un prost gust „desăvârşit”. Un personaj incredibil”; iar când Sânziana-i spusese că voia să se mărite cu el, Smaranda-ncercase s-o oprească, de astă dată făcându-i portretul dincolo de literatură: „E de-o ambiţie nemăsurată. Ambiţia socială a celui care nu suportă să-i fie cineva superior, nici măcar egal. O ambiţie care seamănă grozav cu arivismul. Are-n el o sete de putere, pe care niciodată cu nimic n-o s-o potolească. E-un personaj ros pe dinăuntru de nişte lucruri obscure, pe care nici lui nu-ndrăzneşte să şi le mărturisească şi poartă-n el nişte germeni care se propagă. Să nu zici că nu ţi-am spus”. „Mamă, îl cunoşti atât de puţin, de ce eşti atât de sigură că e-aşa cum mi-l descrii mie? Dacă l-ai văzut de douăzeci de ori…”. „L-am văzut puţin, dar i-am citit cărţile, cum n-o să i le citească nimeni niciodată. Eu i le-am bătut la maşină, şi-n timp ce i le băteam, cântăream fiecare cuvânt, aşa că-l cunosc foarte bine. Eu nu mă opun, Doamne fereşte, să-l iei, dar îţi atrag atenţia pe cine iei. Nu de-un copil ca tine ar avea el nevoie. Ar avea nevoie de cineva autoritar, de cineva care să-i impună şi care să-i satisfacă şi vanitatea, iar vanitatea asta nu se poate mulţumi cu-o fetiţă de nouăşpe ani, oricât de frumoasă ar fi ea, de deşteaptă, de cuminte, de modestă şi de studentă la medicină. Ar avea nevoie de-o femeie voaiantă, cunoscută, vestită, îi plac stridenţele, nu calmul”. „Bine, mamă, dar nevastă-şi ia pentru el, pentru sufletul lui, nu pentru ca să le ia ochii altora”. „Să dea Dumnezeu aşa să fie!”, îi urase doamna Hangan. „Şi n-a fost aşa”, îşi zicea acum Sânziana, în timp ce punea „hăinuţele de pat” în maşină. „Pe nimeni nu invidiez. N-aş vrea să fiu în locul nimănui, iar în locul lui Alexandru mai puţin ca-ntr-al oricui. Să fii ros tot timpul de suspiciuni, de invidii, de ambiţii nu e nici o bucurie, oricât ai fi de cunoscut, de recunoscut, de omologat. Eu, care n-am avut altă ambiţie-n viaţa asta decât să-nvăţ ca să ştiu, şi tot spun că nu e uşor. Viaţa nu-i o sinecură. N-am vrut să iau scaunul nimănui, nu m-am temut pentru scaunul meu modest, la care nu credeam că cineva poate râvni, şi câte copite-am primit… şi cât de-nvăţată cu greul am fost de când mă ştiu… Uneori, îmi vine să cred că Sartre, pe care nu-l ador, are dreptate când spune că „povestea unei vieţi, oricare-ar fi această viaţă, e povestea unui eşec”; aşa sau cam aşa, în orice caz, asta este esenţa. Dacă i-ai spune cuiva că o adolescentă e-ndrăgostită de-un bărbat de-o seamă cu taică-său, că bărbatul ăsta, un om în toată puterea cuvântului, nu-şi pune mintea cu ea şi că prin fiecare gest încearcă să-i tempereze ardoarea, că adolescentei îi trece, se mărită din dragoste cu un băiat potrivit cu ea, că mai cunoaşte apoi şi alţi bărbaţi, spre care se-ndreaptă, hai să nu zicem neapărat din dragoste, dar cu trup şi suflet, şi totuşi, după douăzeci de ani, fosta noastră adolescentă simte neîmplinirea dragostei aceleia ca pe-o mutilare a dragostei în general, ca pe-un eşec irecuperabil, dac-ai povesti asta cuiva ce-ar zice? Ar zice că bine-a fost c-a fost aşa. O fată de cinşpe-şaişpe ani şi-un bărbat de patruşcinci de ani, Doamne Dumnezeule! Ce, se prădase lumea de bărbaţi? Ca dovadă că fata-şi găsise un bărbat potrivit, se măritase, se lăsase, dar asta era altă parte a poveştii… Oamenii sunt interşanjabili, priviţi ca utilităţi. Cu condiţia să nu-i iubeşti. Aş fi vrut să mă săruţi, nene Dal, să mă iubeşti o dată, una singură: cu trupul şi cu sufletul tău frumos, şi pe urmă puteam să şi mor. După niciunul dintre ceilalţi n-am simţit că m-am împlinit într-atât încât să pot muri. Dragostea cu niciunul nu e-atât de proaspătă-n minte, ca dragostea noastră neîmplinită. Fiindc-a fost neîmplinită? Ce folos că celelalte…? Am fi ştiut numai tu şi cu mine. Şi-aşa ştiam. Nu erai orb. Lecţia ta, pe care-aş intitula-o „Tăiat necesar de aripi”, nici pe patul morţii n-am s-o uit. M-am aruncat la pieptul tău suspinând şi te-am cuprins în braţe. Nu mai ştiam nici ce se-ntâmplă cu mine, dară cu tine?! Într-un târziu, am simţit o mână care mă mângâia pe cap şi-am auzit o voce albită de emoţie, care se străduia să vorbească liniştit. „Fetiţa tatei, fetiţa tatei, toate trec, toate trec”. Aveam o viaţă-nainte care să-mi dovedească trecerea, atenuarea, semi-uitarea asta continuă. Te-ai desprins încet de mine, m-ai lăsat cu braţele desfăcute-n aer după forma ta şi te-ai dus. Am stat acolo cu ochii-nchişi pân-a venit cineva de-afară. Ai făcut ce trebuia să faci, nene Dal. Întrebarea e: cui i-a folosit? Aş fi făcut, aş face la fel ca tine, dar tot m-aş întreba: cui foloseşte? A doua zi după cezariană, când am născut-o pe Maria, a venit doctorul Vladimirescu să mă vadă. Era ora mesei şi cele trei colege de rezervă se duseseră-n sufragerie. Doctorul m-a-ntrebat cum mă simt, cum e temperatura, am discutat despre facultate, mi-a povestit câte ceva de pe vremea studenţiei lui, totul pe un ton sobru, pe tonul lui obişnuit. S-a uitat la ceas, s-a ridicat şi, de sus, m-a privit drept în ochi. Am simţit că ceva se topeşte-n mine şi-n aceeaşi clipă ceva s-a schimbat în privirea lui. În pupilele lui vedeam… ce vedeam? Ceva ce n-are nume, n-are durată, nu se repetă. Am închis ochii-ncercând să păstrez în ei ce văzusem. Când i-am deschis, doctorul stătea-ntr-un genunchi lângă patul meu şi mă privea. S-a ridicat şi din toată-nălţimea s-a frânt în două spre mine. Când mai erau două palme-ntre mine şi el i-am pus o-ntrebare din ochi. „E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr…”, a şoptit el cu ochii-nchişi, mi-a sărutat perna şi-a plecat. Cu-o zi înaintea ieşirii mele din spital, Alexandru plecase cu-o delegaţie-n Polonia, da, în Polonia. Maria, toată numai panglici şi dantele, era instalată-n portbebeul-valiză. Am rugat-o pe Mama, care venise să ne ia cu un taxi, am rugat-o să stea o clipă cu fetiţa, ca eu să-mi iau rămas-bun de la doctorul Vladimirescu. Am intrat în cabinetul lui exact în momentul când dinăuntru ieşea cineva, aşa că n-a fost nevoie să bat la uşă. Se uita la nişte radiografii, cu spatele spre mine. Purta pantaloni gri-nchis, reiaţi, şi-o cămaşă lila. M-am uitat în voie la corpul lui suplu, la părul care-ncepea să-ncărunţească, i-am urmărit mişcările. Uitasem pentru ce mă aflam acolo. Mă aflam acolo ca să mi-l întipăresc în minte. Mi-a simţit prezenţa şi s-a-ntors către mine privindu-mă.

  Stăteam nemişcată lângă uşă. Nu găseam nici un cuvânt. Nici nu-l căutam. Câtă vreme o fi trecut aşa nu ştiu. Doctorul s-a depărtat de negatoscop şi-a venit până-n mijlocul camerei.

  — Ştiu că pleci acasă. Ţi-am semnat externarea. Ai un doctor bun pentru fetiţă?

  — N-am.

  — Pe dumneata cine te-a văzut când erai copil?

  — Nimeni. Adică, un chirurg, coleg cu tata.

  — Tatăl dumitale e chirurg?

  — A murit pe front în '42.

  — Şi tata a murit pe front în '42. Era-nvăţător la ţară.

  A scris ceva pe-un carnet de reţete, apoi a ridicat ochii spre mine.

  — Mama dumitale s-a recăsătorit? m-a-ntrebat el, întinzându-mi hârtia pe care, scrise ordonat şi citeţ, se aflau numele, adresa şi telefonul dumneavoastră, domnule doctor Murgu.

  — Nu s-a recăsătorit.

  M-a privit ca un orfan care se uită la alt orfan.

  — Dacă ai nevoie de ceva, Sânziana, indiferent ce-ar fi şi când ar fi, caută-mă.

  Nu-mi spusese până atunci niciodată pe nume. Cele opt luni cât mă văzuse, îmi zicea „domnişoară”, „domnişoară doctor”, „stimată doamnă”, mi-o mai fi zis şi altfel, dar pe nume niciodată. Am tresărit.

  — Credeai că nu ştiu cum te cheamă? mi-a ghicit el gândul. 24 iunie 1940… a rostit apoi data naşterii mele, spaţiind cuvintele.

  După o pauză, a continuat:

  — Sânziana, peste-o lună, trebuie să vii la control. Eu cred că am să fiu în concediu; vino la doamna doctor Cantuniari, mi-a spus el după o clipă de ezitare.

  — Vă mulţumesc, domnule doctor, am zis eu, ne-ndrăznind să mă mişc din loc.

  El s-a apropiat de mine şi m-a-ntrebat cu glas scăzut şi niţel răguşit:

  — Dac-ar fi să faci ce-ţi spune inima ce-ai face-acum?

  Mă uitam la el, iar inima, biata mea inimă, se făcuse cât un purice. Nu-mi aduc aminte să mă fi simţit nici pân-atunci, nici de-atunci încolo mai tulburată decât în clipa aceea. Mă uitam la fruntea lui înaltă şi boltită, la ochii cenuşii, micşoraţi între nişte riduri fine, la creasta nasului care se subţia spre vârful niţel acvilin, la gura cu un pic de prognatism, la bărbia cu gropiţă, la faţa lui tuciurie de parcă toată ziua l-ar fi bătut vântul şi nu-mi venea o vorbă, una singură, în minte.

  — Vreau să plec, am spus eu în sfârşit, într-o inspiraţie „supremă”.

  — Atunci, pleacă, a zis el şi s-a uitat la mine cu indulgenţa cu care te uiţi la un copil prins cu minciuna. Cu mâna stângă mi-a pipăit faţa. Ca un orb. A-nchis ochii şi a lăsat mâna-n jos. Te rog să vii la doctoriţa Cantuniari.

  Ne uitam unul la altul ca la un paradis pierdut. Am început să plâng, fără suspine, fără nici un sunet. Am pornit-o spre uşă. Simţeam o sfâşiere şi-o fericire fără seamăn.

  — De ce-o fi viaţa atât de complicată? s-a-ntrebat el, de parc-atunci ar fi descoperit asta.

  M-a luat pe după umeri şi-a mers alături de mine. A barat uşa cu spatele şi mi-a dat drumul. Ne despărţea acum o jumătate de metru. „E-atâta rutină pe lume, dar şi-atât adevăr!”, mi-a trecut prin minte. Era prima oară când mă simţeam tot una cu-o altă fiinţă. Deodată, din mine, din acea mine pentru care lumea se reducea la omul din faţa mea, pe care-l sorbeam şi de care eram sorbită, a răsărit un glas de-o frumuseţe şi de-o linişte vecine cu veşnicia, un glas care dăruia tot ce-aveam mai ascuns şi mai adânc în mine: „Vă iubesc, domnule doctor”. Eram liberă şi fericită. Luam din inima mea piatra care mă apăsa şi-o îngropam în inima dumneavoastră, domnule doctor. Mi-a sărutat gura, solul care-i adusese acea bună-vestire…

  M-a petrecut până la taxi. S-a-nclinat adânc şi i-a sărutat mâna Mamei. I-a luat coşuleţul, i-a ajutat să urce, s-a uitat duios la fata mea, i-a pus mamei coşuleţul în braţe şi a-nchis portiera. Mi-a sărutat mâna, s-a uitat în ochii mei în speranţa unui verdict, apoi mi-a spus cu un glas pe care mai mult îl bănuiam:

  — Cum ai să vrei tu aşa are să fie.

  „Domnul doctor Vladimirescu, la direcţie, domnu' doctor”, a răsunat de undeva, de la o fereastră, o voce care-l chema la ordinea rutinei”.

  * „Am pus destul detergent, rufele nu sunt nici prea multe, nici prea puţine, acum, frumoaso, fă-ţi meseria”, spuse-n gând Sânziana şi dădu o „tapă” amicală maşinii de spălat.

  „„E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”, dar pentru adevărul ăsta puţin şi rar, pentru acest miracol merită să trăieşti. De câte ori mi-a fost greu, de câte ori îl aveam de-nfruntat pe răposatul profesor Voicu Marin şi „curtea” lui, închideam ochii peste rutină şi-i deschideam spre adevăr. N-o să ştiţi niciodată, domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, niciodată, cât preţ are pentru mine adevărul acela unic şi nerepetabil de-atunci dintre noi. Zile, săptămâni, luni, n-am trăit: am plutit. Să te ştii iubit şi să iubeşti. Nu mai aveam nici un gând numai al meu. Gândurile mele erau ale dumneavoastră, dumneavoastră eraţi singurul meu gând. Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea! Îl iertam pe Alexandru că lipsise, el ştie unde, în noaptea când am născut-o pe Maria. Îl iertam, că oricât îl rugasem să nu fumeze, cât fusesem însărcinată, fumase, îl iertam că nouă luni n-adusese o pâine, un măr, o salată din piaţă, lăsând totul pe seama Mamei, „sluga fără simbrie” bună-la-toate, şi-a mea. Îl iertam de tonul iritat pe care-l avusese-n ultimele luni, când sunt sigură că se-ncurcase cu cineva. Adevărul acela al nostru m-a făcut să-l iert şi peste nouă ani, când lăsa o nevastă şi-un copil şi se ducea după o mare iubire, adevărul acela m-a făcut să-l iert, dar să-mi şi pun întrebarea „cui a folosit?”. Cui a folosit că m-am lipsit de-acel adevăr? Cui a folosit c-am lăsat să se usuce atâta dragoste, atâta foame? Cui a folosit c-am slăbit în două luni zece kilograme; „din cauza alăptatului”, ziceau toţi, afară de Mama care, ştia-nu ştia, simţea că de dor; afară de ea şi de nenea Dal, care mi-a spus într-o zi: „Ce te roade, ce e cu tine? Te suge-un zburător?”, şi m-a privit cu nişte ochi în care citeam înţelegerea paradisurilor pierdute. Mă uscam de dor. Douăzeci de minute mă despărţeau de harul tămăduitor. Şi nu mă duceam spre el fiindcă legea unei căsătorii e „să nu minţi”. „Să nu minţi” cu ce? Dragostea pe care-am extirpat-o din mine, pe care-am lăsat-o să moară-n dumneavoastră… Cui a folosit cenuşa acestei incinerări? „Cui foloseşte?”, ajung iar la-ntrebarea asta. La fel aş face şi azi, la fel şi mâine, domnule doctor Vladimirescu, dar întrebarea tot mi-aş pune-o. Şi-am să mi-o pun pân' la Ziua de Apoi”.

  Sânziana închise ochii istovită. Monoloagele ei interioare o sleiau mai mult decât două zile de laborator puse cap la cap şi decât toată casa dată cu fundu-n sus, la curăţenia de Paşti. Îşi duse mâna la frunte şi oftă.

  * „De ce-o fi atât de complicată viaţa? Oare pentru toată lumea? Ce ştim noi despre „toată lumea”, când nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu care mâncăm la o masă, cu care dormim într-un pat? Fiecare se ştie pe sine. Restul – presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Când o să renunţăm la aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru?… Mi-aţi lăsat cea mai frumoasă amintire despre dragoste, domnule doctor Vladimirescu, şi un regret fără sfârşit. Neîmplinirea dragostei pentru nenea Dal tăia o mână unei copile, neîmplinirea dragostei cu dumneavoastră, amputa vitalitatea unei femei. M-aţi învăţat ce e dorinţa, partea aceea fierbinte, iraţională şi-atât de-adevărată a dragostei. Îl iubisem pe nenea Dal. Nimic nu putea şterge iubirea asta. Şi pe el îl dorisem. De ce să mint? Ca să fac retrospectiv pe pura cu mine însămi? Dar atunci nu ştiam ce doresc. Atunci – bănuiam, acum – aflasem. Îmi ţineam cursuri de morală de dimineaţa până seara: „tentaţii ai să-ntâlneşti mereu; bărbaţi pe care să-i doreşti, care să te neliniştească aşa cum te nelinişteşte, cum te bântuie acest domn doctor atât de sobru şi-atât de pătimaş, ai să găseşti şi azi şi mâine. Trebuie să-nveţi să te-nfrânezi, să te disciplinezi. Spune-ţi mereu: sunt femeie măritată, nu trebuie. Sunt mamă de copil, nu trebuie. Căsătoria şi copilul sunt permanenţele mele, sunt teritoriul meu. N-am voie să trec fraudulos frontiera şi să le schimb pe efemer. Bărbaţi care să-mi strice liniştea, sobri şi pătimaşi, am să găsesc şi azi şi mâine”… De şaisprezece ani, n-am mai găsit. N-am mai găsit focul acela mistuitor. Am găsit frumuseţea-nălţătoare a adoraţiei pentru dumneavoastră, domnule doctor Murgu, te-am întâlnit pe tine, Pavele, băiatul meu drag şi curat, coborât din creierul munţilor, te-am întâlnit pe tine, Emile, singura mea eroare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, pe tine, Mircea, şi vă iubesc pe toţi, şi-mi sunteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi nici cu mine, v-am întâlnit pe voi, dar pe el nu l-am mai întâlnit în niciunul din voi şi ştiu, simt, că nici n-am să-l mai întâlnesc, în nimeni, niciodată. „Nimeni”, „niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am dezvăţat să le analizăm conţinutul, fiindcă vorbim la-ntâmplare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o valoare. „Nimeni”, „niciodată” sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca un mormânt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntâmplare. Sunt cam patetică. De ce n-aş fi? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi? Atunci, când? Şi faţă de cine? Faţă de viermii cei neadormiţi care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte… Am un respect pentru cuvânt ca pentru o fiinţă. Poate pentru că m-a născut şi m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale cuvântului: la cel de la ea din sat, de la Cernaţi, şi la cel al culturii clasice, învăţată-n şcoli. „Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai mare”, aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele, cum ai umbla cu un ou moale”, mă dojenea ea blând când o mai luam eu razna cu gura. Aşa învăţase ea din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De când am început şcoala, în fiecare dimineaţă se uita la mine ca la o icoană şi-mi spunea cu un glas rugător şi pătrunzător, care voia să intre-n fiecare fibră din mine: „ai grijă ce vorbeşti, copilul mamei, sunt vorbe care, ştii tu… te roagă mama…”. Aflasem şi eu că erau vorbe care te puteau evacua în spaţii mai strâmte decât mansarda noastră din Cercului”.

  * „„Uite, Hangan, ce bine ştie! Ea cum a-nvăţat şi tu nu?”, m-a dat de exemplu, într-o zi, profesoara de franceză, prin '50, cred, când Niura, una din gemenele Dulgheru, pe care-o ascultase după mine, se poticnise la „si conditionnel”.

  „Hangan a avut guvernantă”, s-a grăbit o colegă să ne-ajute pe-amândouă. „Guvernantă n-am avut, dar mama mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat acolo franţuzeşte şi englezeşte şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică”. „Parcă-n fişă scrie că mama ta e dactilografă”, m-a-ntrerupt profesoara, care ţinuse-un trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la specializare în U. R. S. S.). „Acum e dactilografă, dar la bază e profesoară de latină şi de greacă”. „La bază”. Mi-era greu să stabilesc vreo relaţie între „baza” din această formulare şi „baza” din geometrie. Dar nu ştiam să exprim altfel decât prin sintagma aceea „tip” situaţia profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sunt?”, a continuat profesoara, dintr-odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani”. „Şi şi-au trimis fata la doctorat, la Paris?”, a rostit profesoara, neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu bursă”. „Tatăl tău ce e?”. „A fost doctor; a murit pe front”.

  Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic despre mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca personaj pozitiv pentru asta – însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-nvăţat de-a valma cu toţi copiii. Înţelegeam că oameni care ţineau haine de blană la naftalină umblau cu lodene; înţelegeam că etalarea unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-ndemâna tuturor putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale, ca, de pildă, o limbă străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva? Pe cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez? Cum putea fi cineva ofensat că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin sau deloc? I-am povestit Mamei cele-ntâmplate la şcoală şi i-am expus cum m-am priceput nedumerirea mea cu privire la bunurile materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care puteau să-l stârnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual este convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa rezum eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se gândeşte: cât ar trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta?'„.

  Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-nţelegeam de ce omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul care picta, ca nenea Matei, de pildă. „Fiindcă se gândeşte: cât timp ar trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot sta şi să pictez un tablou?'„. „Mamă, şi tu crezi că el are dreptate când gândeşte aşa?”. „Draga mamei, nu ştiu dacă are sau n-are, dar aşa gândeşte şi aşa e-nvăţat să gândească. Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după-aceea să-l judeci. De când lucrez la 'Cauciucul', înţeleg altfel lucrurile decât înainte”. Mi-aduc aminte că am fost tristă toată ziua. În sufletul meu se furişase ceva tulbure, ce nu existase pân-atunci: îndoiala, bănuiala”.

  * „De ce spunem, „mamă vitregă”, „tată vitreg” şi nu spunem şi „bărbat vitreg” şi „nevastă vitregă”; „bărbatul vitreg” şi „nevasta vitregă” întâlnindu-se mult mai des decât mama şi tatăl? De ce mi-a venit gândul ăsta? Nu ştiu. Pentru că, probabil, demult îl cloceam şi-acum a spart coaja.

  Mama, într-o zi când aveam dexterităţi, m-a dus la „Cauciucul”. Să văd munca unui schimb. M-a plimbat prin toată fabrica. Ţin minte nişte oameni negri ca nişte draci, luptându-se cu nişte furci negre pe care se opinteau să le-nfigă-n ceva. Căldura, curentul, negreala… Mama nu mi-a spus niciodată de ce mă dusese-acolo. Am înţeles din vizita aceea un lucru mult mai important decât părea la prima vedere: am înţeles de ce cât lumea şi pământul acei care n-au îi vor urî pe-acei care au, şi de ce acei care muncesc cu mâinile vor avea totdeauna o bănuială-n sufletul lor în privinţa celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieşit din mâna omului şi de incertitudinea pe care-o simţi în faţa lucrului ieşit din mintea lui. Ce iese din mâna omului se măsoară, se cântăreşte. E bun sau nu e bun. Dar ce iese din mintea lui? Cine este judecătorul – suprem, imparţial – care să judece lucrul ieşit din mintea omului şi care să-l încredinţeze pe cel care munceşte cu mâinile că lucrul acela al minţii e bun, nu numai fiindcă aşa i se pare judecătorului, ci fiindcă el este bun în mod absolut? Cine să-l încredinţeze pe cel care-şi măsoară priceperea cu metrul şi cu balanţa că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun? Un şurub e bun sau nu e bun. El nu poate stârni controverse. Dar cu ce să-l convingi pe cel care munceşte cu braţele că un lucru venit din stricta sferă a minţii e bun sau nu, când acel lucru stârneşte-atâtea controverse? Pe cine să creadă omul acela: pe cei cu ditirambii sau pe cei cu hula? Şi lui îi spune inima ceva când citeşte, când vede, când aude lucrurile ieşite din complicatele tipare ale minţii, dar se sfieşte să strige sus şi tare ce crede; se teme să nu-i spună careva „ce ştii tu?” şi-şi spune el însuşi „ce ştii tu?”.

  Începeam să mă-mpac cu gândul că-ntre oameni nu e numai iubire.

  Antoaneta, prietena mea din clasa-ntâi, Antoaneta, care nu s-ar mai fi dezlipit de mine, nu-mi strigase: „Hoaţo, mi-ai furat geografia!”? Aşa mă cunoştea ea pe mine?! Cum putuse ea să creadă aşa ceva despre mine? O săptămână am dus-o-ntr-un plâns. „Nu te-amărî, fetiţa mamei. Ai s-auzi atâtea-n lumea asta, atâtea pe nedrept, ăsta-i doar începutul”, mă liniştea Mama. Zadarnic a-ncercat Antoaneta să se-mpace cu mine, zadarnic mă-mbia cu păpuşile ei, cu mingile ei, cu bilele ei. Îmi ieşise de la inimă. Într-atât încât, deşi am fost douăzeci şi unu de ani colege, habar nu mai aveam de existenţa ei şi nu fiindcă aş fi făcut pe indiferenta, ci fiindcă, din ziua când îmi strigase „hoaţo”, pentru mine Antoaneta murise. Nu-i purtam nici o pică. Ne salutam, schimbam câteva cuvinte neutre ca-ntre oameni care se văd zilnic, dar pentru mine din ea nu rămăsese nici umbra Antoanetei pe care-o iubisem. Plânsesem atunci nu umilirea mea, nu imposibilitatea mea de-a-mi demonstra nevinovăţia – cum să dovedeşti ceva ce n-ai făcut? – plânsesem moartea unei prietenii. Îmi dau seama că din acea-ntâmplare de-acum douăzeci şi nouă de ani se trage rezerva mea faţă de oameni. Dac-ar fi fost numai acea-ntâmplare poate că s-ar fi estompat şi-ncet-încet aş fi-nceput s-o consider ca pe ceva ieşit din comun, care, deşi mă zdruncinase, putea fi dat uitării. Dar mereu se-adăuga altceva care-mi mărea nedumerirea şi bănuiala. Într-o zi, am „zbârcit-o” la un aspect imperfectiv la rusă.

  Într-un glas, Niura şi Şura, gemenele Dulgheru, au spus corect ceea ce eu greşisem. Cum multe reacţii sunt „tip”, profesoara de rusă zisese la fel ca cea de franceză altă dată: „Ele cum ştiu şi tu nu ştii, Hangan?”, iar eu, imitând-o pe colega mea care intervenise-n folosul Niurei la ora de franceză, am zis: „Ele-au avut guvernantă”. Profesoara s-a schimbat la faţă. Niura s-a roşit şi-a protestat: „N-am avut guviernantî”. În pauză, profesoara de rusă, care ne era şi dirigintă, m-a chemat şi m-a moralizat. Mi-au rămas în minte doar „Bastion al păcii… cel mai înaintat din lume, iar tu…”. Cu mine nu mai ştiu ce era. Pe lângă imperfectivul unui verb pe care l-oi ţine minte câte zile-oi avea, ziua aceea m-a-nvăţat că era bine să nu răspund decât la lecţii. Nu i-am spus nimic Mamei. De ce s-o mai indispun şi pe ea, dacă nu chiar s-o sperii! Avea şi-aşa destule necazuri pe cap, mai ales de când pe Taica şi pe Maica îi dusese în Bărăgan. Îşi făcuseră cum putuseră, cu mâinile lor, o odaie din chirpici. Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-un kil de marmeladă de 5. Bătea toată ziua la maşină – la fabrică şi-acasă. Făcea mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina nu-i lăsa: „Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!”. Ce să-i mai fi spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. „Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru”, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. „Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie”. Noi, cu gurile căscate, că nu-nţelegeam nici pic. Nici diriginta, nici ea nu-nţelegea. Părinţii Dulgheru ţineau o gazetă de perete în care criticau copiii, pe cele două gemene şi pe fratele lor mai mare, Leonea. Aceştia, la rândul lor, ţineau şi ei o gazetă de perete în care răspundeau. „Şi ce scrieţi, bre, acolo?”, le-a-ntrebat Suru Georgica. „Ne facem autocritica şi ne riemuşcăm”, au răspuns Niura şi cu Şura-ntr-un glas. Toată lumea a râs, afară de mine. Nu mă ţinusem să nu râd. Nu-mi venise deloc să râd. Ce devreme mi-a pierit mie cheful de râs! Râd foarte rar. Râd greu. Nu sunt un temperament depresiv şi nici posacă nu sunt. Dar foarte rar îmi vine să râd. Am plâns mult în viaţă, numai pe ascuns. Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie şi sufletul nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui. Sunt convinsă de necesitatea comunicării-ntre oameni ca de-o etică obligatorie, respect oamenii şi mi-e milă de ei şi nu preget să-i ajut, îi respect, îi ajut, dar nu mă pot împiedica să nu-i judec. Sunt generoasă. E-n firea mea şi-am şi-nvăţat generozitatea de la Mama. „În lumea asta ai să găseşti totdeauna pe altul mai sărac şi mai necăjit decât tine. Să-i dai totdeauna: să nu spui: 'şi eu sunt sărac şi eu sunt necăjit'. Dau din ce am şi din ce ştiu. Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de-a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume. 'Memento mori' nu era un adagiu al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te ţină într-o permanentă stare de veghe: 'bagă de seamă ce faci cu viaţa, că nu e veşnică'„. Mama zâmbea când spunea cuvintele-astea. Cu zâmbetul ei de-o-naltă resemnare. Măicuţa mea dragă, nu te-am văzut niciodată stând picior peste picior sau ţinându-ţi mâinile, în rarele clipe de răgaz, altfel decât aşezate cuminţi una peste alta, în poală. Fiindcă aşa stau de veacuri ţărancele noastre: într-o atitudine hieratică, în aşteptarea ungerii pentru împărăţia supremei bune-cuviinţe. „Aş vrea să se termine totul aici, să nu mai fie şi-o Lume de Apoi. Dacă, totuşi, este o Lume de Apoi, şi eu cred că este, mă mângâi cu gândul că am să mă mai întâlnesc cu cei care mi-au fost dragi”. Aşa spuneai tu, Mamă. Dac-aş vrea o Lume de Apoi, în care eu nu cred, aş vrea-o ca să te-ntâlnesc pe tine, pe Tata pe care nu l-am cunoscut, pe Dina, pe doamna doctor Florica Vărbănescu, pe Maica şi pe Taica, pe maica Ana, pe Coana-mare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Că mulţi v-aţi făcut! Aproape că sunteţi mai mulţi, voi, cei de-acolo, decât cei pe care mi-e drag să-i întâlnesc aici, în lumea cu luminile. „Când vine câte-o zi mare, când, vrând-nevrând, îţi faci bilanţul, vezi cât de mulţi au plecat din viaţa ta. Unii s-au dus, s-au mutat de la noi, pe alţii i-am dat noi afară din viaţa noastră. La cei dintâi – te gândeşti cu părere de rău dar şi cu-mpăcare, ca-n faţa inexorabilului; la ceilalţi – cu-amărăciune că n-au ştiut să-şi păstreze locul în inima cui îi primise. Se răresc rândurile prietenilor mei. Multora le duc flori şi le-aprind lumânări; în faţa multor nume ale celor care trăiesc trebuie să spun 'fostul meu prieten'. Parcă şi aerul se rarefiază-n jurul meu. Încep să m-apropii de imponderabilitate”. Cred c-a fost ultima noastră conversaţie, domnule doctor Nini Naiculescu. Ştiam că sunteţi bolnav, dar n-am bănuit că hotărâseţi… Mâine se-mplineşte un an de când aţi plecat cu bună-ştiinţă. Eraţi singurul om căruia i-am vorbit despre Pavel. Pentru prima oară, atunci, pe-o plajă a Mării Negre, am înţeles că oricât de pudic ar fi un om, o dată-n viaţă, măcar o dată, trebuie să-şi descarce sufletul în faţa cuiva. Atunci, l-am înţeles pe nenea Daniel, pe nenea Dal al meu, model de pudoare. Am înţeles de ce simte nevoia unui confident şi de ce, după ce-a murit Mama – confidenta lui de-o viaţă – m-a ales pe mine confident. Toate legendele au un tâlc. Atunci, la ţărmul mării, l-am înţeles pe bietul bărbier al regelui Midas. Ştiam că dumneavoastră sunteţi o trestie care n-o să-i şoptească vântului taina mea. Domnule doctor Naiculescu. Nini, Nini! Povestea mea cu tine, povestea mea, Pavele…”.

  CAPITOLUL DOI.

  Soneria ţârâi slab şi scurt. Dac-ar fi auzit trâmbiţa Judecăţii de Apoi, Sânziana Hangan n-ar fi sărit mai rău decât la sunetul acela timid şi nehotărât.

  Porni din baie, ştergându-şi mâinile de-un prosop. Ajunse-n faţa uşii de intrare şi, contrar obiceiului, deschise fără să privească prin vizetă. Deschise uşa larg, la perete. „Semn de caracter leal, de om generos şi netemător de nimic”, aşa diagnostica doctorul Daniel Şerban acest fel de-a deschide uşa.

  În faţa Sânzienei, stătea un bărbat înalt, şaten, într-un costum maroniu în carouri, cu-o valijoară burduf şi cu un trenci bleumarin într-o mână, cu un buchet de garoafe învelit în celofan, în cealaltă mână.

  Sânziana se uita la el şi, dac-ar fi putut să pună un diagnostic stării ei, ar fi spus cum spunea maică-sa: „Uneori ai momente când parcă-ţi ia Dumnezeu minţile”. Îi bătea inima atât de tare că-i simţea pulsaţiile-n cerul gurii; sau făcuse o sincopă? Îşi trecu o mână prin faţa ochilor ca spre-a alunga nălucile.

  — Sărut mâna, sună în fine glasul bărbatului şaten, aducându-i pe-amândoi la realitate.

  — Bună seara, Pavele. Hai, intră…

  — Credeam că… m-ai uitat, zise el, în timp ce-şi punea valiza şi trenciul pe lădiţa de pantofi a cuierului din vestibul.

  O clipă ezitase asupra persoanei la care să folosească verbul.

  Îi întinse florile.

  — Cred că trebuia să le scot hârtia, nu-i aşa? o-ntrebă el, privind-o şi zâmbind. Sunt subtilităţi de-astea care mie-mi scapă.

  — Vezi-ţi de treabă! Să mergem în casă.

  — Nu deranjez pe nimeni?

  — Cred că cel puţin o oră de-aici încolo n-o să se-arate nimeni.

  Pavel Vlas se aşezase-n berjera din sufragerie, pe care i-o arătase Sânziana cu mâna. Tocmai când Sânziana se pregătea să-şi tragă un scaun şi să se-aşeze şi ea, sună telefonul.

  — Iartă-mă o clipă.

 

  („E la fel de frumoasă şi n-a-mbătrânit deloc, dar ceva i s-a schimbat în privire, s-a adâncit, s-a-ntunecat”.)

  — Da, Myriam, îi spun, sigur. Trebui' să se-ntoarcă. Nu te superi că nu stau de vorbă, dar am o vizită. La revedere.

  Sânziana se-aşeză pe scaun, potrivindu-şi grijuliu fusta. Pavel Vlas o privea, implorând-o-n gând să spună un cuvânt, dar Sânziana, neavând deloc aptitudini mondene, nu se pricepea s-azvârle un cuvânt anodin cu care să pună capăt unui moment greu de trecut. Cu dinţii-ncleştaţi şi tremurând ca de friguri, se uita la el şi tăcea.

  — Credeam că m-ai uitat, sună în sfârşit glasul lui Pavel, stins de parcă venea de cine-ştie-unde. S-ar fi putut, au trecut cinci ani. În august s-au împlinit cinci ani, continuă el, cu-o voce un pic mai sigură, închizând ochii.

  — S-ar fi putut, Pavele, ce nu se poate pe lumea asta? S-ar fi putut, dar nu te-am uitat. Eu nu uit nimic. Câteodată mi-e frică să nu mor de-atâta memorie. Nu uit nimic şi pe nimeni. Iar cine-a-nsemnat ceva în viaţa mea, un ceas măcar… nu mai are nici o şansă să-l uit.

  Ultimele cuvinte le spuse cu intenţia de-a-ndulci niţel tonul amar şi patetic cu care rostise restul frazei.

 

  („Să-i spun dintr-o suflare ce am de spus, că doar n-o să stăm de poveşti până plec la gară”.)

  — Sânziana, cred că eşti tare mirată că te-am căutat. Acum cinci ani m-ai rugat să nu te caut niciodată. Ţi-am făgăduit şi m-am ţinut de vorbă şi n-aş fi venit niciodată să te tulbur dacă…

  — Dacă?

  — Dacă n-aş avea o bănuială…

  Se opri, dar de data asta, Sânziana, care nu mai avea pic de sânge-n obraz, nu-l mai ajută.

  — De ce nu spui nimic? Ştii bine la ce mă gândesc. Fiica ta cea mică, Ana, e copilul meu. Că astă-vară la mare („la marea care mi-a fost atât de dragă acum cinci ani”), că as' vară, fetiţa, Ana, se juca-n nisip cu băieţii mei, asta ştii. Lumea-i mică, Sânziana… Când m-am uitat bine la Maria, la fiică-ta cea mare, mi s-a părut că mai văzusem cândva fetiţa asta. M-am întrebat atunci de ce te făceai că nu mă vezi. Pe urmă, mi-am dat eu seama. „„Cum te cheamă pe tine, copilă?”. „Ana Hangan, şi-am patru ani”„. Pe cea mare – Bujor, pe cea mică – Hangan, ca pe tine. Una era dintr-o căsătorie, alta – din altă căsătorie. Le creştea un domn Hangan care credea că una e a lui.

  — Nu le creştea nici un domn Hangan. A existat un singur domn Hangan şi-acela a murit, în '42, pe front. Frumoase gânduri ţi-ai făcut despre mine…

  Pavel se duse-n faţa Sânzienei, şi-o luă de mână.

  — Te rog, nu te supăra…

  Sânziana se uită-n ochii lui albaştri şi văzu atâta căinţă şi-atâta amărăciune că simţi cum îi urcă un nod în gât şi-o podidi plânsul. („Doamne, Doamne, ce-or avea toţi oamenii cu mine de nu mă lasă o dată să trăiesc în pace?”.)

  Murea de ruşine să plângă-n faţa cuiva. Îşi duse amândouă mâinile la ochi, apoi, cu capu-n pământ, plecă din cameră. Se-ntoarse, e drept că spălată pe faţă, dar cu pleoapele de sus umflate de parcă le-ar fi injectat de curând ceva sub pielea transparentă, albăstruie.

 

  („Doamne Dumnezeule, martor îmi eşti că nici cu gândul n-am gândit s-o supăr”.)

  — Iartă-mă, Pavele. Dar pe fiecare din noi ne-ajunge câteodată, nu ştiu ce ne-ajunge, dar ne-ajunge… E câte-o zi când vine totul peste tine ca un tăvălug. Te rog să mă ierţi! N-aş vrea să te simţi prost în casa mea. La urma urmei, tot aşa aş fi gândit şi eu ca şi tine. Te rog să mă ierţi! Toată viaţa m-am stăpânit, mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de câte ori, dar sunt zile când nu mai pot. Atunci, intru-n baie şi plâng sau plec pe stradă. Acum însă…

  Şi iar o podidi plânsul şi iar se ridică să plece. Pavel i se-aşeză hotărât în cale şi-o apucă de-amândouă mâinile, o luă apoi de bărbie şi-ncercă să se uite-n ochii ei, dar Sânziana întoarse capul ca să nu-i observe el lacrimile.

 

  („Aşa ne-am cunoscut, aşa ne revedem”.)

  Pavel scoase din buzunarul de la piept o batistă albă şi-i şterse ochii.

  * „Toată viaţa m-am stăpânit şi mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de câte ori…”. Cuvintele astea îl izbiseră cum îl izbiseră lacrimile ei, atunci, pe plajă. „Ce-o fi fost viaţa femeii ăsteia înainte, înaintea verii de-atunci, şi pe urmă? Dacă fetiţa e copil din flori, cum am auzit, câte umilinţe o fi-ndurat în ăştia cinci ani, câte lacrimi o fi-nghiţit? Femeie necăjită, pe care-am iubit-o ca pe nimeni în lumea asta, pe care-o iubesc şi-am s-o iubesc…”.

  Cu-o mână o strângea la piept, cu cealaltă o mângâia pe cap. Sânziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe şi grele, şi nu-i picase o lacrimă. Şi, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârşea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulţi alţii, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine şi curăţenie în sinea ei. Nu-şi jura nimic, nu lua nici o hotărâre, nu se-nverşuna-mpotriva nimănui şi-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele şi-obositoare. Dacă se-ntâmpla seara, ieşea să se plimbe niţel singură, se-ntorcea acasă şi se băga imediat în pat. Norocul ei că, de când se despărţise de Alexandru, nimeni n-o-ntreba „de ce?”. Alexandru, principalul furnizor al motivelor ei de plâns, n-o-ntreba nici el prea des. O-ntreba „ce, iar ţi s-au înecat corăbiile?”, doar când grosolănia pe care-o comisese, faţă de ea sau faţă de alţii, nu i se părea atât de flagrantă, şi deci în stare s-o indispună.

  La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi păzind-o pe Surica Juster, „tanti Surica”, mătuşa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun – dar ce-aveau mai bun? – cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune „ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…”. Acest moment de concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.

  Imaginea mamei ei, în fustă neagră, în bluza de bumbac, toarsă, vopsită, împletită de mâna ei, imaginea aceea pe care-o ţinea de mână şi cu care cânta O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… o făcea să geamă o dată înfundat şi-apoi, ca la un sfârşit de lume, când totul e pierdut, când sufletul e cuprins de răceala supremei linişti, Sânziana înceta să plângă. Sufletul ei răcit şi golit, uşor ca un fulg, era din nou eliberat pentru un timp. Amărăciunile, durerile care treceau peste maluri se revărsaseră, se duseseră-ntr-o groapă comună a durerii universale, lăsându-i în suflet spaţiu pentru noi dureri şi pentru noi amărăciuni. Pentru Sânziana, plânsul era o terapeutică, lacrimile – o toxină a sufletului care trebuia evacuată. „Sechelele din suflet. O hartă cu dureri, cu iubiri, cu frânturi de-amintiri şi cu-amintiri frânte. Sechelele de multe ori nu mai sunt o primejdie, ci doar martori ai unor stări trecute. Simple marginalii ale unor ipostaze. Uneori, te uiţi prin ele ca prin sticlă. Alteori, consemnează şubrezenii pe care le ducem cu noi o viaţă. Am vrea să le uităm, dar ele dor. Dragostea mea pentru Pavel – scurtă: un fulger. Ucisă cu premeditare. Nu-l mai iubesc? L-am iubit tot timpul. Îl iubesc în clipa asta. Nu-l mai doresc. Mângâierile lui sunt caste, iar eu nu mai tresar la ele. Suntem un cristal care nu mai vibrează”.

  — Sânziana, Sânziana, mare păcat ţi-ai făcut. Cu tine, cu mine, cu copila noastră.

 

  („Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei şi-l întind altora ca pe-o ofrandă: „ţine, ia, acesta e sufletul meu”„).

  Glasul lui Pavel Vlas, scăzut că abia de-l auzise, cuprindea în inflexiunile lui fără-nălţimi spectaculoase, asemenea munţilor de unde-şi avea el obârşia, toată amărăciunea pe care-o simte un suflet de om în faţa unui dezastru. Nici urmă de-nvinuire-n glasul acela de ţăran, ci numai constatare.

  — Ce-ai fi vrut să fac? îl întrebă Sânziana, cu glas plin de resemnare.

  — Să-mi fi spus. Că nu mi-ai spus nimic despre viaţa ta, nici asta n-a fost bine. Era însă un lucru care te privea. Eu ţi-am întins viaţa mea ca pe-un colac pe un ştergar. Tu nu mi-ai spus o vorbă despre tine. Şi n-am stăruit să-mi spui că mi-am zis că ţi-o fi greu să te iubeşti cu un bărbat şi să spui că eşti femeie măritată. Cum să te fi iscodit? Dac-aş fi-ntrebat în dreapta şi-n stânga, aş fi aflat, că doar „gura lumii”… Ştii şi tu, Sânziana… Dară eu am gândit că de ce să umbli să afli despre un om ce nu vrea el să-ţi spună? Că doară n-om fi poliţie! Fiecare cu tainele lui. Un copil însă… acela nu-i numai al unui om. Doi oameni l-au făcut, doi oameni trebuie să ştie de el; al amândorura e…

  — Dacă te-aş fi-ntrebat atunci… dacă ţi-aş fi cerut voie să fac acest copil, ce-ai fi zis?

  — Aş fi zis să-l faci pentru că viaţa e mai presus de noi. Mi-aş fi zis: copilul ăsta trebuie să se nască dacă o femeie vrea să-l nască.

  Urmă un moment de tăcere.

  — Spune drept, i se-adresă Pavel Sânzienei, depărtându-se un pic în timp ce-o privea, chiar ai vrut să ai copilul ăsta? sau pentru că-ntâmplarea a făcut…

  Orice-ar fi spus ea lucrurile n-aveau cum să se mai schimbe, dar fiindcă nu voia şi de-aceea nici nu ştia să mintă, Sânziana se gândi să-i spună adevărul.

  — A fost o-ntâmplare, întâmplarea că acest copil s-a… lipit de mine. Noi toţi suntem nişte roade-ale-ntâmplării. Cu un minimum de precauţie întâmplarea putea fi evitată. Cu un minimum de efort această-ntâmplare putea să nu capete nici o finalitate. Vorbim ca-ntre medici, nu? M-am iubit cu tine, Pavele, în prima seară, ca să fac ceva împotriva morţii, cum bine-ai zis tu atunci. Apoi, m-am iubit cu tine, fiindcă te iubeam, îmi părea rău că am un singur copil. Mi-ar fi plăcut să mai am un copil, dintr-o căsătorie, bine-nţeles, ca tot omul. Eram divorţată de peste doi ani şi nimeni nu mă ceruse-n căsătorie şi nici până astăzi nu m-a cerut nimeni care să-mi fie pe plac. Aş fi putut s-aştept pân' la Ziua de Apoi un tată legitim pentru un copil pe care grozav aş fi vrut să-l am. Te-am întâlnit pe tine şi te-am iubit. Dacă nu faci un copil cu un om pe care-l iubeşti, atunci cu cine să-l faci? Şi la ce vârstă să-l faci, ca să mai ai şi timp să-l creşti? Nu-mi mai făceam şi nici nu-mi fac vreo iluzie cu privire la ceea ce numeşte lumea „refacerea vieţii”. E greu să fii femeie singură şi să creşti doi copii, recunosc! E chiar foarte greu.

  Deşi respiră o data adânc, ca pentru o lungă expunere, Sânziana se opri brusc. Îi spusese esenţialul.

  — De ce nu mi-ai spus? Cum ai putut să nu-mi spui? o-ntrebă el, de data asta pe-un ton de-nvinuire.

  — Să-ţi fi spus… Era foarte uşor! Greu a fost să nu-ţi spun. Erai un copil orfan, ca şi mine. Eraţi patru copii orfani, crescuţi de-o biată femeie singură. Numai tu ştiai cum făcuseşi liceul. Munciseşi doi ani în mină ca să repari casa părintească şi ca să laşi doi-trei bănuţi mamei şi surorilor tale, ca să te poţi duce cu inima uşoară la Facultate. Cărai sticle de lapte dimineaţa în timpul Facultăţii tot ca să le trimiţi lor ceva. Mai aveai un an şi terminai, în sfârşit, Facultatea. Aveai trei surori care trebuiau să-şi facă un rost în lume. Tu erai capul familiei, nădejdea a patru suflete. Cum aş fi putut să vin eu şi să le spun ăstor patru suflete: „Poftiţi, v-am adus un plocon: pe mine, pe fata mea dintr-o căsătorie şi un copil de care fiul dumneavoastră, măicuţă, şi fratele vostru, fetelor, nu ştie nimic, de care nu e bietul om vinovat cu nimic!”? Cu mâna pe inimă şi judecând cinstit, puteam eu să fac aşa ceva? Nu mă-ntrerupe, îl opri Sânziana cu un gest pe Pavel, care deschisese gura să spună ceva. Care mamă se bucură să-şi vadă băiatu-nsurat cu-o femeie despărţită şi cu copil după ea? Eu nu m-aş bucura să-mi văd copilul purtând o haină cârpita când îşi poate lua o haină nepurtată. Greşeli am făcut destule-n viaţă dar lucruri murdare, lucruri pe care să mi le reproşez, nu. Mie nu-mi era teamă că tu sau mama ta aveaţi să mă respingeţi, ci dimpotrivă. Ştiam însă c-aş fi făcut un lucru pe care nu trebuia să-l fac.

  — Şi crezi că să-i ascunzi unui om că are un copil asta-i ceva de făcut? Adică eu niciodată n-aş fi aflat de copilul ăsta al meu, dacă lumea n-ar fi atât de mică? Tu nu mi-ai fi spus niciodată?

  — Niciodată.

  — Sânziană, nimeni pe lumea asta nu ştie că Ana e copilul meu?

  — Ştie cineva. Ştia doar povestea fără nici un nume. Acel cineva s-a omorât acum un an. Mâine, merg la parastasul lui.

  — Şi omul acela, ierte-l Domnul, ce zicea?

  — Poate n-ai să crezi, dar zicea că am dreptate.

  — Dar mama ta?

  — Mamei i-am spus doar că vreau să fac copilul pe care l-am făcut. Ei nu i-am spus povestea. N-am vrut să-i încarc sufletul cu pietrele din sufletul meu. Iar ea respecta atât de mult oamenii că nu punea nimănui nici o-ntrebare, nu făcea nici o aluzie. Mi-a explicat doar ce ştiam şi eu: cât de greu avea să-mi fie.

  — Sânziană, să nu-ţi închipui c-am venit să-ţi reproşez tăcerea faţă de mine, cel mai interesat în povestea asta afară de tine. Am venit să-ţi cer voie să recunosc fata.

  — Ce să faci?

  — Aşa cum ai auzit: să-mi recunosc fata.

  — Cum de eşti aşa de sigur că-i a ta?

  — Sunt sigur. Afară de date, care se potrivesc ca la carte, are sus pe pulpa dreaptă, aproape de vintre, o pată, o stropitură cafenie, ca un strugure. Aşa cum am eu. Mama e-ncredinţata că semnul îl am…

  — Fiindcă a furat un strugure când era-nsărcinată cu tine şi fără să-şi dea seama a pus pe corp mâna cu care furase, exact acolo unde ţi-a ieşit ţie pata. Ştiu de la bună-mea de credinţa asta, spuse Sânziana pe tonul cu care-ar fi povestit o poveste cu Făt-Frumos.

  — Văd că ştii. Ei, bine…

  — Pavele, dac-aş spune că Ana nu e-a ta aş minţi. Şi nu mă pricep deloc să mint. Ca să te creadă cineva când minţi, şi nu numai când minţi, trebuie s-o faci cu convingere. Altfel, cum să te creadă omul? Dar ca s-o recunoşti… Ce rost ar avea? Eu nu ţin deloc la convenţiile sociale când n-au o acoperire solidă.

  — Să ştii că de convenţii puţin îmi pasă. Dar eu nu pot să ştiu că un copil care e-al meu trece drept al nimănui. Ţi-e ruşine cu mine? Să ştii că nu mă laud, dar n-ai avea de ce.

  — Pavele, dac-aş fi ştiut că mor şi n-aş fi făcu un copil cu un om cu care să-mi fie ruşine. Ai doi copii şi-o nevastă. Nu-ţi strica rostul. Nu-i strica inima nevesti-tii. Cu ce-a păcătuit ca s-o fericeşti cu un copil din flori?

  — L-am făcut înainte de-a mă-nsura cu ea.

  — Asta e-o subtilitate aproape avocăţească. E-o foarte slabă consolare pentru ea. Pentru ea, copilul din flori ia ceva de la gura copiilor ei legitimi; le faci ei şi lor o nedreptate. Să fim oameni rezonabili şi să nu ne complicăm viaţa, că şi-aşa e destul de complicată. Ce-ar zice când i-ai spune, te-ai gândit?

  — I-am şi spus.

  — De ce i-ai spus fără să mă-ntrebi?

  — Tu ai făcut un copil cu mine fără să mă-ntrebi…

  — Dar n-am venit să tulbur viaţa nimănui cu el.

  — Doar pe-a mea.

  — N-am vrut.

  — Ştiu că n-ai vrut, dar ai reuşit. Ţi-a fost teamă să nu mi-o tulburi atunci, iar acum mi-ai tulburat-o mult mai rău. Mă-ntreb cum de tu, un om atât de deştept şi de cinstit, ţi-ai putut închipui că ceva tulbure se poate limpezi de la sine. Fata asta acum e-un boţ de om, dar când s-o face mare n-are să te-ntrebe şi ea cu cine-ai făcut-o?

  — Ei am să-i spun când o fi-n stare să-nţeleagă.

  — Sânziană, eu trebuie să recunosc fata, orice-ai spune tu.

  — Ce-a zis nevastă-ta când i-ai spus?

  — A zis să recunosc fata, fiindcă aşa e cinstit.

  Sânziană se gândea la Iulia Vlas, fata aceea zdravănă şi veselă, care parc-atunci coborâse din munte şi de-abia apucase să-şi lepede bunda şi opincile ca să se-mbrace de oraş. Şase luni umpluse laboratorul cu vorba ei de ţărancă şcolită, cu gropiţele ei de copil rumen şi sănătos, cu pofta ei de muncă, cu glumele ei „spuse cu-atâta ştiinţă a situaţiei c-ar fi invidiat-o şi Camera Lorzilor”, cum zicea Tudor. Iulia Vlas făcuse un curs de specializare în laborator la Tudor. Deşi Tudor era entuziasmat de Iulia şi i-o cita în fiecare zi, Sânziană evitase consecvent şi dibaci s-o cunoască. Se salutau şi-şi zâmbeau: „Bună dimineaţa, doamnă doctor”, „Bună dimineaţa, doamnă doctor”. Iulia, ca orice ţăran, nu făcuse nici un pas către cineva care stătea pe loc. Ceva i se păruse ciudat Iuliei în această atitudine, dar nu încercase deloc să-şi lămurească rezerva doctoriţei Hangan faţă de ea. Din toate laboratoarele, Iuliei îi plăceau, de-adevăratelea, doi oameni: doctorul Tudor Şerban, pe care-l cunoştea; şi doctoriţa Sânziana Hangan, pe care n-o cunoştea, dar pe care şi-o „plăsmuise” din spusele altora. Când auzise – şi cum ar fi putut să n-audă! – că Sânziana Hangan avea un copil din flori, Iulia exclamase admirativ: „Brava, muiere!”.

  Pentru Iulia, Tudor Şerban întruchipa ce avea mai bun oraşul: învăţătură şi rafinament. Pe lângă acestea – simplitate şi modestie, calităţi care se găseau rar îmbinate-n aceeaşi persoană şi-ntr-o proporţie-atât de armonioasă. Toate situaţiile de pe lume testează caracterele. Când pronunţi greşit un cuvânt, comportamentul celui care ştie pronunţia corectă a cuvântului este conform cu caracterul lui: unul nu te corectează fiindcă nu-l interesează să te facă mai deştept – expresie restrânsă a unei indiferenţe mult mai largi; altul, fiindcă – prudent şi ţinând seama de susceptibilitatea oamenilor – nu vrea să-şi aprindă paie-n cap; unul – delicat, rosteşte, ca din întâmplare, cuvântul incriminat; altul te corectează cu un sarcasm nedisimulat, făcându-te să vrei să te-nghită pământul. Tudor Şerban te corecta la fel de firesc cum ţi-ar fi spus că ai o scamă pe haină. Îţi indica surse bibliografice sau te informa despre-o noutate profesională ca şi când ar fi-mpărţit cu tine-o bucată de pâine. Tudor Şerban făcea parte dintr-o categorie foarte restrânsă: dintre oamenii care socoteau de datoria lor să-mpartă tot ce ştiau cu alţii şi care se bucurau de binele altora. Se bucurau că cineva a câştigat la loterie şi că, având mai mult, era de presupus că avea să devină măcar pentru un timp mai bun şi mai îngăduitor. Un pas ştiinţific îl umplea de admiraţie, oriunde şi de oricine ar fi fost el făcut, considerându-l ca pe-o victorie a omului asupra adversităţii necunoscutului.

  Printre-atâţia oameni al căror statut intelectual era stabilit doar de nişte patalamale, Iulia îl întâlnise pe Tudor Şerban, pe care-l învestea cavaler al ordinului intelectualilor: mintea pe de o parte, sufletul pe de alta. Semnul sub care îl înscria Iulia pe Tudor Şerban – într-un tablou al calităţilor umane, stabilit riguros ca cel al lui Mendeleev – era generozitatea, indispensabilă, gândea ea, concepţiei intelectuale. Judecata fără patimă, capacitatea lui de-a considera oamenii şi faptele de pe-o poziţie înaltă, dar nu dispreţuitoare îl distingea de mulţi dintre colegii lui şi dintre oamenii pe care-i cunoscuse Iulia.

  — Eram sigură că aşa avea să spună. Iulia, Iulia…

  — De unde ştii cum o cheamă?

  — Şase luni a făcut specializare la noi, la Hematologie. Şeful ei de laborator este cel mai vechi prieten al meu.

  — Doctorul Şerban?

  — Da. Ai să-l cunoşti astă-seară. Pavele, de când am văzut-o prima dată pe Iulia a-nceput să-mi pară tare rău că nu ţi-am spus la timp şi-am început să presimt c-ai să afli. Nici nu ştii ce dragă mi-e Iulia şi cum am ocolit-o. Ce slalom am făcut ca să nu ne cunoaştem.

  — Tu erai doctoriţa misterioasă şi frumoasă care-i zâmbea – şi-atât? Imaginea aceea văzută ca printr-o perdea? Aşa vorbeşte Iulia despre tine.

  — Şi deodată imaginea văzută printr-o perdea se materializează şi-i dă cu un par în cap. Te rog, te rog ca pe Dumnezeu, spune-i că te-ai înşelat, că era o presupunere…

  — Nu pot s-o mint. N-am minţit-o pân-acum niciodată şi nu vreau s-o mint. Cred că un bărbat şi-o nevastă nu trebuie să se mintă.

  — Foarte frumos.

  — Eu nu ştiu ce căsnicie ai avut tu, dar noi…

  — O căsnicie ca multe altele. O căsnicie-adevărată, în care cei doi parteneri se simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de rară ca o operă de artă. În rest – mediocritate, minciună şi dacă nu minciună – tăcere, multă, posomorâtă, un permanent sentiment de eşec.

  — Aşa a fost căsnicia ta?

  — Aşa a fost. Nu minţeam prin afirmaţii, ci prin omisiuni.

  — Nu te-ai măritat din dragoste?

  — Ba da. Şi din dragoste poţi să greşeşti. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e-o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi-ntr-o boală, criza nu poate ţine-o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză dar criza nu ţine-o viaţă. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu foloseşte la nimic…

  — Îmi place-atât de mult să te-ascult.

  — Îţi mulţumesc, Pavele.

  — De ce să-mi mulţumeşti? fiindcă-mi faci o bucurie? Într-o seară, atunci, mi-ai spus să citesc doi scriitori: pe Tolstoi, marele pontif al continuităţii şi-al cotidianului, şi pe Malraux, marele combatant al stării excepţionale, aşa le-ai zis tu atunci. I-am citit, i-am recitit şi mi-am dat seama câtă dreptate-aveai. Atât aş fi vrut să stau de vorbă cu tine despre monumentele astea două. Nu ştii, Sânziană, de câte ori aş fi stat cu tine de poveşti. Îmi pare atât de bine că din ce-a fost atunci a ieşit un copil. Dacă m-ai iubit atunci, dă-mi odihnă şi lasă-mă să-mi recunosc fata. Fie-ţi milă de-un suflet de om!

  Pavel Vlas se ridică-n picioare. Din spate, un tablou, reprezentând un apus de toamnă, în care-acum se răsfrângeau razele amurgului de-afară, îi proiecta o aură de-un violet sângeriu în jurul capului.

  Cu hainele-n carouri, cu capul niţel înclinat pe-o parte, cu mâinile-mpreunate, într-o atitudine de penitenţă meditativă, Pavel era un fel de profet modern păşind pe-o mare-nţepenită. În urmă cu cinci ani, îl rugase să n-o conducă la gară. Culcându-şi capul pe umărul lui îi şoptise: „Îţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-ai dăruit-o. Îţi mulţumesc pentru sufletul şi pentru trupul tău”. Plecase, neîndrăznind să se uite-n urmă. Se uitase de pe faleză, fiindcă de-acolo privirile nu li se mai puteau întâlni. Ochii ei părăseau o stană de piatră înfiptă în tipsia mării.

  — Pavele, eşti singurul bărbat cu care-am fost fericită, îi spuse Sânziană cu glasul uimit al celui căruia i se dezvăluie pe neaşteptate un adevăr.

  — Şi tu eşti singura femeie cu care-am fost fericit, îi răspunse el, atât de sigur de parcă de-o viaţă numai la fericirea aceea îi stătuse gândul.

  — Şi cu Iulia?… Iartă-mă că te-ntreb.

  — Cu ea am mulţumire şi-am tihnă. Când m-a găsit ea, nu ştiu cum să-ţi spun, dar parc-ar fi găsit ceva scăpat de la prăpăd. Sunt oameni structural monogami. Aşa cred că sunt eu. Femeia vieţii mele erai tu. Când m-am însurat cu Iulia, sufletul meu era văduv.

  Sânziană tresări.

  — Poate fiindcă totul a fost atât de scurt, zise ea într-un târziu, filtrând printre gene aura violet-cardinal din jurul lui Pavel.

  — Poate, Sânziană, poate. Dar ştii, zice-se că nici profeţilor nu li se-arată Dumnezeu în fiece clipă. Dacă zici c-ai fost fericită cu mine, ai să-nţelegi, ai înţeles de mult, că doi oameni nu pot fi la fel în viaţa cuiva. Fiindcă oamenii seamănă şi mai ales nu seamănă între ei. „Il y a plus de différence entre un homme et un autre homme qu'entre deux animaux d'espčce différente”. Ţtii de la cine-am aflat vorbele-astea?

  — De la mine. În noaptea pe care-am petrecut-o pe scara falezei ca să nu scăpăm nici o clipă luna-aceea, cum n-am mai văzut niciodată alta.

  Figura lui Pavel Vlas, mereu egală cu ea însăşi, deodată se destinse. Nu se-aşteptase ca memoria Sânzienei să fie-atât de fidelă unor relicve de pe care crezuse că numai el ştergea cu evlavie praful.

  — Te miri că n-am uitat? De cinci ani, ori de câte ori mi-e greu şi vine viaţa ca un tăvălug peste mine, de câte ori mi-e greu, şi mi-e de multe ori, scot din cutia cu amintiri fiecare gest al nostru, fiecare vorbă a noastră de-atunci, îmi derulez mereu în minte povestea, fidel, ca pe-un film, ca pe-o bandă de magnetofon, şi mă liniştesc şi mă-nseninez şi-adorm şi-mi spun: „Ce fericită sunt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, câţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?”. Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie-a lumii. Şi bogăţia asta este de două ori extraordinară: este abstractă – urma rămasă-n inima mea; şi materializată – într-un copil.

  — Ţi-a părut vreodată rău că m-ai întâlnit?

  — Nu mi-a părut. Şi-acum, când vad că nu m-am înşelat asupra ta, când văd cât de cinstit eşti, mă socotesc mai bogată decât înainte. Îţi spun acum ce n-ar trebui să-ţi spun: de multe ori în ăştia cinci ani te-am urât. Uram tocmai buna ta credinţă, te uram că-ţi respectai cuvântul dat. Omul raţional din mine zicea „Respectă-l! Câţi oameni se ţin de cuvânt?”. Iraţionalul din mine se revolta şi-ar fi vrut să aibă un corespondent în sufletul tău echilibrat: aş fi vrut să mă cauţi. Într-un ungher din mine stătea mereu ascunsă, pitită, speranţa că-ntr-o zi aveam să ne vedem din nou. Nu-mi închipuiam în nici un fel întâlnirea noastră şi-n nici un loc. Parcă s-ar fi petrecut undeva între cer şi pământ. De când am aflat azi că m-ai căutat şi pân-ai venit n-am mai ştiut cu ce să-mi ocup gândurile şi mâinile. Orice făceam iar mă-ntrebam: „Ce-o fi vrând Pavel?”.

  Se opri brusc, dar Pavel aproape că nici nu băgă de seamă că tăceau. Cât timp durase monologul Sânzienei, în gând el dusese un aprig dialog cu ea, atât de aprig, încât nu găsi de cuviinţă să-l traducă-n vorbe în momentul când Sânziană tăcu.

  * „Pe mine nu mă-ntrebi cât te-am urât în vremea asta? Eu care n-aş omorî o muscă, te-aş fi călcat în picioare. Nu-mi era gândul decât la tine. Cu tine se sfârşiseră femeile de pe lume, se prădase lumea de femei. Tu sau nimeni. Dac-ai fi murit n-aş fi suferit atât. Să te fi ştiut a nimănui. Ştiam că mă iubeşti, măcar luna aceea ştiam că mă iubiseşi. Şi totuşi… Mă-ndoiam de dragostea ta. Mă-njoseam pe mine însumi zicând: „Am fost o aventură cum cine ştie câte-avuseseşi şi câte aveai să mai ai”. În momentele-acelea, când mă-njoseam pe mine însumi, îţi spuneam cele mai hidoase lucruri, îţi puneam cele mai indiscrete şi mai indecente-ntrebări şi sfârşeam cu un fel de scrâşnet, după ce te culcam cu toţi bărbaţii din lumea asta, sfârşeam cu un scrâşnet: „Femeie ticăloasă, femeie ticăloasă, ce-ai avut cu mine, fecior curat care ţi-aş fi dat şi sufletul? Femeie ticăloasă!”. Şi-aş fi vrut să zbori spre mine, să nu-ţi păstrezi cuvântul prin care ne legasem să nu ne căutăm unul pe altul. Cât te-am urât!”.

  — Tu nu ştii cât poate urî un bărbat, Sânziană. De unde să ştii? îi spuse Pavel ca pe-o continuare firească a gândurilor de mai înainte. În bărbaţi, şi mai ales într-unii, toate lucrurile sunt mai puternice, nu ştiu dacă mai persistente, dar mai puternice. O chestiune legată desigur de hormoni, pentru care nimeni n-are nici un merit. De-aceea, printre bărbaţi se află cei mai mulţi eroi, cei mai mulţi inventatori. În afară de condiţia lor fizică privilegiată şi de cea morală, privilegiată de asemenea, chiar în condiţia unei perfecte egalităţi, rămân foarte deosebiţi de femei. Nu mă laud c-aş cunoaşte bine sufletul femeii. Nu sunt cine ştie ce psiholog. Dar atât cât îl cunosc, să nu te superi, cred că-n cinci ani n-ai suferit mai mult decât mine. M-aşteptam să-mi zâmbeşti dispreţuitor sau neîncrezător, dar văd că n-o faci.

  — Sunt foarte modestă în privinţa presupunerilor mele despre oameni. Îmi spun mereu că nimeni nu ştie ce e-n sufletul altuia.

 

  („Dacă n-aş şti cât a suferit Tudor când l-a lăsat Irina şi s-a dus după doctorul Iordache…”.)

  Pavel încuviinţă din cap.

  — Tu ai avut de-nfruntat opinia publică şi nu e puţin lucru. Suferinţa ta era obiectivată şi mărită de lupa aceea necruţătoare, şi uneori deformantă, care e opinia publică. Suferinţa mea era pur subiectivă şi zăcea-n mine, şi mă rodea ca o boală. Te-am urât cum n-am urât pe nimeni, fiindcă n-am iubit pe nimeni cum te-am iubit pe tine. Asta a fost.

  — Pavele, îţi pare rău că m-ai întâlnit?

  Pavel se uită lung la ea. Spre deosebire de mulţi oameni care, contemplând după ani un fost obiect al iubirii lor, nu mai înţeleg cum se declanşase-n ei focul pentru-acel obiect, întrebându-se de multe ori „Cum am putut eu să iubesc aşa ceva?”, spre deosebire de-aceştia, Pavel înţelegea de ce-o iubise pe Sânziana Hangan şi-ncepu să se teamă c-ar fi putut s-o iubească din nou.

  — Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină (Sânziana tresări), mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune s-aleg, înfăţişându-mi de la-nceput şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege, Sânziană. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, şi-ţi mulţumesc, cum îi mulţumesc Lui, c-ai lăsat urma verii aceleia, c-ai adus-o pe lume. Ea e-un adevăr. Dacă fiecare stare de har s-ar preface-n ceva, lumea ar trebui să fie-acoperită numai de frumuseţi. Măcar o dată-n viaţă şi tot îl atinge aripa harului pe fiecare din noi, măcar o dată ne simţim fiecare-n faţa adevărului, simţim cum ni se-arată. Mi-e milă de cei care trăiesc doar ca o insulă în mijlocul unui ocean de rutină.

 

  („E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”. Sânziana închise ochii şi i se păru că un bărbat înalt, în bluză de chirurg, ţinând într-o mână masca de la sală, se frânge din toată-nălţimea şi-i apasă corpul cu obrazul şi-i sărută o pernă imaginară, sfiit şi cucernic. „Domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, vă mulţumesc că v-am iubit. Faceţi parte din harul meu”.)

  — Sânziană, te respect şi te-admir pentru curajul tău. Să ai curaj să faci un copil nelegitim şi să ai curaj să-nfrunţi părerea lumii că l-ai făcut cu un ticălos, că numai un ticălos nu-şi recunoaşte copilul.

  — Asta mă durea cel mai mult. Că mai toată lumea presupunea că l-am făcut cu un ticălos care, probabil, mă păcălise că „mă ia” şi pe urmă nu mă luase. Dar „bună-voinţa” se răsfrângea şi-asupra mea. Nici eu nu scăpăm mai ieftin. Făcusem acest copil ca să „agăţ”, desigur, pe cineva, pe cineva important, că doar nu era să-l fac aşa la-ntâmplare, de vreme ce acest copil era o trambulină pentru mine. Cu cineva însurat, desigur, să-l despart de-o biată nevastă, femeie cinstită. Lumea-i foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă. Unii se uitau la mine cu o milă prefăcută, ca la un copil tâmpit, alţii cu plăcerea pe care-o simte omul „cinstit” când îl vede înşelat pe-nşelător. Apoi era atitudinea bărbaţilor din jurul meu, care mai toţi se credeau îndreptăţiţi, aproape datori, să-mi propună exerciţiile preliminare facerii copiilor. Niciodată ca-n timpul sarcinii cu Ana şi ca-n următoarele câteva luni, până s-au mai potolit lucrurile, n-am avut prilejul să văd atâta aramă dată pe faţă, să-mi stric părerea despre-atâţia oameni. Dacă oamenii pot gândi atâta murdărie despre-un om, gândul ăsta este un simptom al murdăriei din ei. Dacă le-aş fi spus adevărul nu m-ar fi crezut; ar fi zis că le-ndrug o poveste bună de-adormit copiii sau m-ar fi crezut idioată, masochistă; în orice caz, nu în toate minţile. Am avut însă şi două surprize plăcute. „Surpriză” nu e cuvântul potrivit. Ci mai degrabă confirmarea unor păreri despre nişte oameni. Doi oameni, prieteni, absolut prieteni, s-au oferit s-o recunoască pe Ana. E tonic să vezi că există o solidaritate umană şi nu numai în cauzele rele.

  * „Cutra aia de domnişoara doctor Neacşu… „Mare curaj pe dumneata, doamnă doctor, să faci al doilea copil, şi-n ce condiţii!” „Chiar, mare curaj”, îi sărise-n ajutor Silvia Capan, biochimista. M-am uitat la ele: una măruntă – doctoriţa Neacşu, cu un cap de mâţă zburlită (la care te frapau buzele senzuale, dinţii albi şi puternici, ochii cu arţag posomorit), cu bust frumos modelat (drept care avea-ntotdeauna grijă să nu-şi încheie toţi nasturii de sus de la bluze), cu bazin generos pentru statura ei, placat în faţă cu un pântece bombat cât trebuie, iar în spate cu un curişor gogoneţ pe care-ţi venea mereu să-l ciupeşti, cu picioare nervoase, cu muşchi proeminenţi, mergând ca o ghiulea ieşită proaspăt din gura tunului, sugerând prin toată alura o ploşniţă intrepidă pornită la supt sânge.

  Vreo şase ani se ţinuse cu doctorul Staicu, pe care-l iubise şi care-o iubise. Într-o zi, Staicu, sătul de răutatea ei, de sforile pe care le trăgea – de la otgon până la mătasea-broaştei – de umbletele insei după măriri şi după titluri, o dăduse dracului şi se-nsurase – spre cinstea lui – cu-o asistentă medicală, fată la locul ei, blândă şi bună, care-i spusese de la bun-început că ea vrea casă nu amant, fie el şi chirurg vestit, şi care-i făcuse la iuţeală doi băieţi şi-o fată, scutindu-l de ţâfnele, de lacrimile, de tocurile domnişoarei doctor, care sunau ca o toacă de cruciadă pornită-mpotriva-ntregii lumi. Dacă nu murise-atunci de ciudă, de durere-adevărată şi mai ales de orgoliu jignit, domnişoara doctor avea toate şansele s-apuce suta de ani.

  Cealaltă, Silvia Capan, biochimista, era o femeie frumoasă, şi mai ales frapantă, care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. Îmbina cele trei elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit, înaltă de 1 metru 71, cântărea 60 de kilograme distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă sculptorul e artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dând imbold spre cercetarea petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri. Eu n-am văzut până la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire a perlelor, pe care-o are carnea ei.

  În acest ansamblu clasic, susceptibil totodată şi de comparaţii romantic-desuete, natura se jucase niţel de-a barocul. Pe-un chip cu un contur pe care l-ar fi invidiat antichitatea, pornind de sub o frunte riguroasă ca un fronton de templu, dintre doi ochi de necrezut cât de mari şi de albaştri puteau fi, pornea un nas lătăreţ şi scurt, din care dalta sculptorului, pe de-o parte, retezase vârful, pe de alta, n-avusese timp să taie prisosul; dedesubtul acestei imperfecţiuni, o altă scăpare voită: gura cu buze frumoase şi cărnoase, pe care-o făceau şi mai ispititoare dinţii desăvârşiţi, de-un alb sclipitor, înfipţi în maxilare cu un uşor şi provocator prognatism, gură din care ieşea o voce joasă, niţel răguşită, peste care parcă se trecuse cu glaspapir ce-i luase netezimea condimentând-o, în schimb, cu un grăunte de vulgaritate, plin de promisiuni, ca o prună – de zeamă.

  La genunchi, picioarele ei zvelte aveau o curbură abia perceptibilă. Ţi se părea că le ţine niţel crăcănate ca să facă pe copilul prost. Braţele, fine ca o aripă de porumbel, se terminau cu două mâini străine de neamul zburătoarelor: late, pătrăţoase, cu degete boante cărora parcă le trăsese careva un satâr, mâini care la o privire atentă nu te frapau atât prin urâţenie cât printr-o indiscutabilă vulgaritate. Ceea ce nu le-mpiedicase de când se ştiau pe lume să fie-acoperite de sărutări. Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani câţi avea-în momentul acela, Silvia Capan nu-şi schimbase genul, amestec de clasic şi de french cancan, perfect asortat cu clasicismul şi cu barocul făpturii ei; coafură blondă lăiaţă, cu laţe pe frunte, fard puţin dar esenţial, subliniind albăstrimea ochilor şi agresivitatea gurii, îmbrăcăminte turnată, din ţesături care se mulau ca pielea pe trup, pânză topită, caşa, triplu voal, velur – cu câte-un umăr căzut şui, croieli clasice la stămburi fistichii, croieli fistichii la stofe de mare fineţe, cu un mers drept, fără fâţâieli, dar nu ştiu cum că parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai bine cât să nu dea pace ochiului spectator.

  Eu, înainte chiar de-a o cunoaşte, o clasificam drept „genul parşiv”. Tudor, cu gura lui spurcată, îi zicea „gen servitoare unguroaică hoaţă care, la trei zile după ce-ai angajat-o, se culcă cu domnu' „.

  Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani, Silvia Capan nu-şi schimbase nici genul moral, gen cu miros infailibil la ban – ban + amor. Niciodată unul fără altul. Ubi pecunia ibi amor. În Facultate, fusese măritată, din dragoste, cu un chirurg. În timp ce colegele ei umblau în loden, Silvia purta petit-gris, marmotă, boarfe din pachete, se dădea cu parfumuri franţuzeşti dintre cele mai scumpe. Când se terminase amorul, se terminase şi căsătoria, nu înainte ca Silvia – care, altminteri, învăţase foarte bine – nu înainte ca ea să-şi aleagă un post. Urmase la rând un pictor: mare amor mare şi cu acela, în vremea când mama avea 600 de lei pe lună, pictorul Silviei câştiga 9-10.000, tot pe lună. Aproape-n fiecare seară mergeau la restaurant, fiindcă Silvia, deşi gospodină foarte pricepută, adora să meargă la restaurant unde totul se potrivea cu făptura ei de cover girl sau, în limbaj mai belle epoque, de regină de operetă. Dar cum amorul nu moare ci trece, vorba lui Tudor Muşatescu, nici amorul (consfinţit prin căsătorie) cu pictorul nu ţinuse mai mult de patru ani, cam cât amor acordă şi Freud unui cuplu. Urmaseră apoi câteva legături nemaritale, dar tot amoroase şi tot fructuoase, printre care un doctor, niţel mai tânăr decât ea, care-i cumpărase un apartament. Unii, mai pesimişti de felul lor, ziceau că-i dăduse numai banii de acont, în momentul când se petreceau cele pe care mi le-aduc acum aminte, Silvia era deja cuplată cu doctorul Predoiu, chirurg-cardiolog de mâna-ntâi, cu vreo zece, dacă nu cu doisprezece, ani mai tânăr decât ea. Pe chipul Silviei vedeai totdeauna mulţumirea şi echilibrul pe care le dă omului inteligent viaţa trăită după pofta inimii. „De când mă ştiu, am fost o femeie semi-ntreţinută”, zice ea despre sine, fără sfieli ipocrite. „Semi-ntreţinută – dar numai de cine mi-a plăcut”. În viaţa ei n-a făcut rău cuiva, dar bine numai atât cât să nu se deranjeze prea mult, binele care-i stătea strict la-ndemână, căci instinctul de conservare este trăsătura cea mai pronunţată a caracterului Silviei.

  M-am uitat la ele, la Silvia şi la doctoriţa Neacşu. În primul moment, mi-a venit să le spun: „Ia mai duceţi-vă dracu' şi nu-mi purtaţi mie de grijă”, apoi mi-am adus aminte sfatul mamei: „Nu-ţi bate joc de nimeni niciodată, iar răului răspunde-i cu bine”. „Doamnele mele”, m-am trezit eu spunându-le, „cred că eu am făcut copiii ăştia, şi pe primul şi pe-al doilea, fiindcă nu sunt atât de optimistă şi-atât de echilibrată ca dumneavoastră. Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a trebuit şi-a doua, ca să mă echilibrez în mersul acrobatic pe frânghia vieţii. Omul trebui' să fie pregătit ca oricând să poată trăi singur. Eu presupun că n-aş fi-n stare. Undeva-n subconştientul meu cred că era şi teama de singurătate a bătrâneţii. S-ar putea să nici n-o apuc”. „Dacă faci copii cu gândul la bătrâneţe s-ar putea să te păcăleşti”, a zis doctoriţa Neacşu cu un aer înţepat, ca de obicei. („Asta parcă tot timpul are-un ardei în cur”, vorba lui Tudor). „Ce au părinţii noştri de la noi?…”, a zis şi Silvia cu un aer de nostalgică părere de rău. „Ce să aibă, doamnă?”, am zis eu. „Dumneata ce crezi că ai să ai de la copii, doamnă doctor?”, m-a luat iar în şfichiul biciului domnişoara doctor Neacşu. „Tot o să am ceva, domnişoară doctor. La vârsta când dumneavoastră, cele fără copii, o să creşteţi câini şi pisici şi n-o să mai ştiţi ce mărci de progesteron să-nghiţiţi ca să mai amânaţi cinci-şase luni menopauza – solul ăsta care ne vesteşte că ne-a cam trecut făina prin traistă – atunci eu am să am nepoţi. Ei au să-mi aducă aminte că sunt o femeie coaptă bine şi că e cazul să-mi bag toate minţile-n cap şi că-n loc de a-mi restaura toată ziua frumuseţea-n oglindă, mai bine să-i şterg pe ei la fund”.

  În momentul acela, m-a chemat doctorul Staicu la sală. Mi-a părut şi-mi pare rău şi azi că le-am spus un adevăr atât de dur şi cu vorbe tot atât de dure. Dar nu mă adresasem numai lor: mă adresam unor stiluri de viaţă. Eu nu-mi manifestam dezaprobarea faţă de stilul de viaţă al nimănui. De ce era nevoie ca atâta lume să-mi atragă atenţia că-l dezaproba pe-al meu, care nu incomoda pe nimeni cu nimic? Le-am spus „la revedere” pe un ton cordial şi le-am îmbrăţişat cu-o privire de soră. Nişte biete femei şi ele! Mi-a venit să râd fiindcă mi-am adus aminte o vorbă de-a lui Tudor despre ele: „Şi Hitler le-ar fi selecţionat pentru prăsilă: pe Silvia – de frumoasă şi de oscior de curvă, iar pe Necşoaia – pentru bazinul ei care-ar fi ţinut de minune gemeni şi i-ar fi slobozit ca pe cireşe”. Mi-aduc mereu aminte de-aceste femei şi nu pentru că doctoriţa Neacşu a răsuflat uşurată când m-a văzut debarcată de la chirurgie şi nici pentru că Silvia a-ncercat să-l înduioşeze pe Voicu Marin în favoarea mea, ci pentru valoarea lor teoretică-n viaţa mea, ca exponente a două concepţii de viaţă ducând la acelaşi rezultat”.

  Uşa dinspre vestibul se deschise şi-n sufragerie apărură Maria şi Tudor Şerban, cu Ana şi cu Şerban în braţe.

  — Bună seara, ziseră-ntr-un glas Maria şi Tudor, rămânând pe loc, iar cei doi copii, care stăteau agăţaţi de gâtul lui Tudor ca de-o creangă, mormăiră şi ei ceva.

  — Domnul doctor Tudor Şerban, domnul doctor Pavel Vlas, domnul Şerban Şerban, iar cu domnişoarele te cunoşti, făcu Sânziana prezentările.

  — Dumneavoastră eraţi?! zise Maria care-l recunoscuse din primul moment. Ce fac băieţeii?

  — Sărut mâna, cel mare, în sfârşit la grădiniţă, cel mic – la creşă.

  — Domnule doctor, sunteţi cumva din Cluj? i se adresă Tudor.

  Pavel încuviinţă din cap, cu ochii la Ana.

  — Soţia dumneavoastră e hematolog?

  Pavel încuviinţă din nou.

  — Vă rog să-i spuneţi că mi-e dor de ea. Ţineţi minte numele meu? Tudor Şerban. Aşa mă cheamă.

  — Îl ştiu, domnule doctor. Mereu vă pomeneşte Iulia mea. Întruna vorbeşte de doctorul Tudor Şerban.

  — Şi noi vorbim mereu despre ea-n laborator şi-o cităm. Mi-e tare dor de ea! Dacă nu era măritată să ştiţi că vă eram concurent.

  — M-aş fi simţit foarte onorat de-asemenea concurenţă, îi răspunse Pavel, mulţumindu-i printr-o-nclinare a capului.

  Sânziana îi cuprinse pe-amândoi dintr-o privire şi-şi dădu seama că se plac. „Slavă Domnului, că s-ar putea să se mai vadă şi de-acum înainte, fiindcă până nu s-o-nsura Tudor din nou ca să mi-l ia careva de pe cap, dragul meu, şi parcă văd c-o să-mi pară rău – vine-aici zi şi noapte, ca un pui lăsat de mamă”.

  Soneria sună scurt şi apăsat. Maria se-ndreptă spre vestibul, dar Sânziana îi făcu semn să stea.

  De data asta, Sânziana se uită prin vizetă. Prin spaţiul cât un clişeu microradiografic, de după nişte lentile dreptunghiulare înrămate în negru, o privea o pereche de ochi albaştri. Sânziana lăsă pleoapele pentru a-şi stăpâni emoţia pe care i-o trezea dintr-o zi anume privirea albastră în faţa căreia lentilele, i se părea ei, erau mai mult o pavăză decât un mijloc de corectare a unei vederi deficiente.

  Deschise ochii şi, odată cu ochii, deschise uşa.

  — Domnule doctor…

  — Sărut mâna, zise doctorul Murgu, în timp ce-i întindea un buchet de trandafiri vişinii, ţinând în aceeaşi mână hârtia din care-i scosese.

  — Vă mulţumesc, ce frumoşi sunt! zise Sânziana luând cu o mână trandafirii, cu cealaltă hârtia. Vă rog să intraţi.

  — Stau numai cinci minute. Sunt cu un taxi. Mai am de văzut trei copii în seara asta. Am crezut că plouă, îi spuse el în timp ce-şi scoase „balonseidele”, „fâşul”, şi-l atârnă-n cuier.

  Sânziana îl privi în faţă.

  — S-a-ntâmplat ceva? o-ntrebă doctorul Murgu.

  — Nu… de ce?

 

  („Psihiatru ar fi trebuit să vă faceţi”.)

  — Mi se pare ceva-ncordat în privirea dumneavoastră. De obicei, sunteţi calmă, relaxată. S-ar putea să mă-nşel.

  — Vreau să pun trandafirii-n apă.

  — Nu-i puneţi aici? o-ntrebă el, arătându-i cu mâna oala ţărănească de sarmale, cu două mănuşi, improvizată-n vas de flori, plină de crizanteme, aşezată-ntr-un colţ al vestibulului.

  — Nu. Mai întâi, pentru că florile ţin mai mult când nu le-amesteci între ele…

  — Asta „mai întâi”, şi pe urmă?

  Deşi foarte distrat, uneori absent cu desăvârşire la ceea ce se petrecea-n jurul lui – ca mulţi oameni care se concentrează asupra gândurilor proprii – doctorul Murgu te urmărea însă cu logica până-n pânzele albe, când subiectul îl interesa. Cum ştia că Sânziana n-avea ticuri verbale, o trăgea acum la răspundere, vorba vine, pentru acel „mai întâi”.

  „Oricât te-ai supraveghea, uneori nişte gânduri ies la iveală prin câte-o vorbă care-o ia razna”, se gândi ea.

  Tăceau amândoi. Doctorul îşi dădu seama că-ntrebarea-i scăpase şi că făcea parte dintre acele-ntrebări pe care nu le pui, deoarece răspunsul lor este obligatoriu indiscret. Uitându-se la Sânziana, tocmai se pregătea să-i abată atenţia spre ceva anodin, când glasul ei, niţel răguşit, îl făcu să tresară.

  — Mai întâi, fiindcă durează mai mult dacă nu le-amesteci şi-apoi fiindcă n-amestec niciodată florile de la dumneavoastră cu alte flori.

  „Adevărul e cea mai bună minciună. Are să-nţeleagă ce-are să vrea şi dacă are să-nţeleagă adevărul, cu-atât mai bine. Oare?”.

  Sânziana deschise uşa dormitorului, luă un vas de flori de pe-un dulap şi se-ndreptă spre baie. Doctorul Murgu o urmă fără nici un cuvânt. Nu se-aşteptase deloc la acel răspuns. El nu corespundea codului după care se orientau relaţiile dintre ei. În baie, se uită la maldărul de rufe puse la clătit în cadă.

  — Cine le-a spălat?

  — Eu, în colaborare cu ea, sau ea-n colaborare cu mine, zise repede Sânziana, arătându-i maşina de spălat.

  În sfârşit, aveau un subiect de conversaţie fără spini.

  Răzimat de usciorul băii, doctorul Murgu se uită la Sânziana cum, aplecată peste cadă, umple vasul cu apă. Se gândi la rufele care-aşteptau să fie-ntinse, strânse, călcate. „Câtă vreme irosită”. Privirea lui urcă din maldărul de ţesături colorate spre talia subţire, poate prea subţire pentru şoldurile destul de pronunţate, sugerând o amforă, continuate lin de coapse, pe care le bănuiai dolofane sub fusta-n carouri. Cu mintea legănată de-un amestec de tristeţe şi de voluptate, doctorul Murgu uită să mai vorbească.

  Sânziana ar fi vrut ca vorbele ei de mai-nainte să n-aibă nici o importanţă pentru doctorul Murgu. Gândurile lor, ale unuia despre celălalt, trebuia să urmeze un traseu rectiliniu, stabilit printr-o convenţie nerostită, respectată în cei câţiva ani de când se cunoşteau, cum sunt respectate numai convenţiile nedeclarate şi nedeclarative, pe care nici o patalama nu se face că le-ar consfinţi. „Cea mai bună disciplină sufletească tot dreptul „coutumier”, rămâne”, se gândi Sânziana. În cadrul acestui sistem, ea hotărâse mai demult că pentru a-şi păstra un om, în imaginaţie, neschimbat ca un mit, condiţia esenţială era să nu-l orizontalizeze nici cu fapta, nici cu gândul. Omul trebuia scos din sfera erotică. Trebuia scutit, apărat de sfera aceasta care aplatizează, care te face asemănător cu alţii.

  „Poate că n-am dreptate, dar ţin la părerea asta. O parte din gândurile noastre este corespondentul condiţiei noastre „nearticulate”, iar cealaltă parte este corespondentul condiţiei noastre „articulate”, al condiţiei noastre verticale. Gândurile noastre vorbesc aceste două limbaje, în acelaşi timp. Un limbaj rudimentar, cu un singular dar cu mai multe pluraluri, şi un limbaj abstract, cel care l-a dat pe Shakespeare şi pe Beethoven, divinităţile mele. La această înălţime vreau să vă păstrez, domnule doctor”. Sânziana avu o privire jenată când dădu cu ochii de doctorul Murgu. Era obişnuită să i se-adreseze, în gând, zilnic, chiar atunci când nu-l vedea şi nu-l auzea cu lunile. Aşa cum uitase acum de prezenţa lui, de multe ori uita de absenţa lui şi se trezea şoptind, drept răspuns la o-ntrebare mută: „da, domnule doctor, e-adevărat”. Treceau amândoi peste-acest răspuns indiscret şi-şi continuau conversaţia-n gând, în gândul ei. „Nimeni n-ar vrea să creadă că o femeie cu doi copii, care de-abia-şi trage sufletul de ocupată ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit supărător de critic, trăieşte atât de mult în imaginaţie. Copiii au parteneri imaginari de joacă. Eu îl aveam pe Ghiţă Vizon, motanul Ioanei, „personaj” real, dar absent din viaţa mea. Maria îşi crease un personaj care se chema când Dana, când Pia. Ana o avea şi ea vreun partener, dar cum este ea tăcută nu ni-l spune. Când m-am vindecat – nu ştiu de fapt nici cum, nici când – în sfârşit, când m-am trezit vindecată de nenea Daniel, nu-mi venea să cred că mi s-ar mai putea-ntâmpla acelaşi lucru la mai mult decât dublul vârstei de-atunci. Când fac pe psihanalista şi mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile-acestea pe planul imaginaţiei şi neconvertirea lor în realităţi drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acţiuni zilnice găsesc nişte momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică. Zeitate familiară a gândurilor mele, apăreţi firesc. Şi vorbim. Vorbiţi ce este mai bun în mine. O dată mi s-a părut că intuiţi copilăria din mine. Întâmplător să-mi fi scris, într-un caiet, cu scrisul dumneavoastră ordonat şi drept, cuvântul lui Brâncuşi: „quand nous ne sommes plus enfants nous sommes déjŕ morts”? Nu cred. Dumneavoastră nu vă lăsaţi dominat de întâmplător”.

  Sânziana se-ndreptă, cu vasul de flori în mână.

  — Ce fac fetele? o-ntrebă doctorul Murgu.

  — Mulţumesc, o să le vedeţi numaidecât, răspunse Sânziana, în timp ce lua câte-un trandafir din chiuvetă şi-l aşeza-n vas.

  Zgomotul apei, gândurile ei despre doctorul Murgu, o făcuseră să-i uite, dar să-i uite cu totul pe cei din sufragerie.

  — Să mergem, îl invită Sânziana pe doctor.

  Acesta se lipi de tocul uşii, lăsându-i loc să treacă.

  În sufragerie, Şerban şi Ana se jucau. „Eu helicoptam şi tu erai un pasager”, îi propunea Şerban fetiţei. Pavel Vlas, cu vorba lui molcomă, îi descria lui Tudor Şerban un drum prin Munţii Apuseni, necunoscut de turişti, drumul care ducea-n satul bunilor lui dinspre tată.

  Maria-l asculta şi-l măsura nestingherită, întrebându-se ce căuta-n casa lor omul ăsta pe care era limpede că Sânziana îl cunoştea, dar despre care nu pomenise niciodată.

  Înalt, vânjos, cu o tunsoare intermediară, între cea nemţească şi cea cu perciuni, a momentului – tunsoare care-ncerca să nu contravină prea mult modei – cu părul din faţă dat cam trei sferturi pe stânga, fără să facă însă cărare, îmbrăcat corect, dar dând impresia că totul, fiind prea nou şi nedat cu corpul, îl ţinea pe la-ncheieturi, Pavel Vlas avea un aer greoi sau, mai degrabă, stângaci. Cum îi lua seama, ascultându-i atent povestirea, Maria dădu cu ochii de mâinile lui mari ca nişte lopeţi de lemn noduros, mâini care stăteau ţepene pe lângă trup şi doar din când în când, ca pentru a-şi confirma existenţa, îşi îndoiau reflex degetele.

  „Toată stângăcia de la mâini i se trage”, observă Maria şi gândul ăsta o-nduioşă.

  „Ăsta e-un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, cum ar fi zis Maica. Ardelean de la ţară. Numai ţăranul când nu munceşte nu ştie ce să facă cu mâinile, de-aceea bărbaţii le ţin ca pe nişte prăjini atârnate fără rost pe lângă trup, iar femeile şi le-aşază-n poală ca pe nişte vite ostenite, la iesle, cum zicea Buniţa. Cât de firesc îşi mişcă Tudor mâinile, iar tu, săracul de tine, parcă le ai bătute-n cuie. Un negru şi-un japonez nu s-ar deosebi mai mult ca ăştia doi. Tudor orice-ar pune pe el parcă aşa l-a făcut mă-sa. Totu-i vine bine”, se gândi Maria.

  „Şi mama, ce frumoasă e! Are nişte picioare superbe. E superbă toată. Nu-nţeleg cum nu s-or îndrăgosti de ea toţi ăia de la ea de la Institut! Şi bou' ăla de tata s-o lase pentru-o… Dar doctorul Murgu… i-o fi doar milă de ea?”.

  Gândul că i-ar putea fi milă cuiva de mama ei o enervă. „N-are-albeaţă-n ochi, n-are un picior mai scurt şi-o mână mai lungă, aşa că s-o slăbească toţi cu mila lor”, îşi continuă Maria gândul şi – moştenire de la Sânziana – ca să-l alunge, se ridică-n picioare, gata să-şi afle o ocupaţie. Dând cu ochii de doctorul Murgu, îi veni să râdă că o găsise paraponul în legătură cu presupusa lui milă pentru Sânziana şi-i ceru iertare-n gând. „Ce mi-o fi venit? auzi! să cadă năpasta tocmai pe tine, dragul mamei, tu care eşti un bun şi-un iubit”. Tuturor persoanelor dragi, Maria le spunea în gând „dragul mamei” şi „tu”, unindu-i într-o confrerie pe care-o botezase O. D. M., ceea ce voia să-nsemne „obiecte dragi Mariei”.

  Şerban şi Ana strigară-ntr-un glas „nenea doctoru'„ şi-l apucară pe doctor cu braţele de picioare. Astfel sechestrat, doctorul Murgu îi sărută Mariei mâna ca unei persoane mari, dădu mâna cu Tudor şi cu Pavel Vlas. Îi sărută pe creştet pe protejaţii lui cei mici şi le-ntinse câte un „Donald” din plastic, iar Mariei un pix cu mai multe culori.

  — Cine credeţi, domnule doctor, că vine-n locul răposatului? Staicu sau Gancea? îl întrebă Tudor pe doctorul Murgu.

  — După cât părea de „animat” azi-dimineaţă, şi după câtă pietate optimistă arăta în organizarea funeraliilor răposatului, cred că Staicu vine. Se purta ca un succesor de drept.

  — Şi eu cred că el vine, zise Sânziana, amintindu-şi tonul cu care Staicu-i spusese de dimineaţă: „Poate o să lucrăm din nou împreună”. Elementul dubitativ „poate” fiind doar retoric. Sunt curioasă cât de prieten o să mai rămână cu Gancea. Am văzut ce s-a ales din prietenia lui Sabău cu Deleanu când s-au împărţit şefiile la noi. Iartă-ne, Pavele, că vorbim despre nişte lucruri străine ţie.

 

  (Sânziana ezită înainte de-a-l tutui pe Pavel de faţă cu alţii, dar îşi învinse nehotărârea gândindu-se că aşa era cinstit faţă de Pavel şi faţă de ea însăşi).

  — Oamenii-s peste tot la fel. Numele doar îs altele, zise Pavel, mişcându-şi pentru prima oară o mână, cu care parcă voia să niveleze nişte lut.

  Doctorul Murgu îşi luă rămas-bun fără nici o explicaţie, lucru ce-l miră pe Pavel Vlas, fiindcă i se păru cu totul neaşteptat din partea cuiva care nu părea pus pe fugă, ci mai degrabă dispus să se-aştearnă la taifas.

  Deşi Pavel Vlas nu-şi manifestă-n nici un fel această nedumerire, Tudor se simţi dator să-i explice comportamentul insolit al doctorului Murgu.

  — Doctorul Murgu duce o luptă permanentă anti-cronometru. Trăieşte pe apucate. Nu ştiu când doarme şi când mănâncă. Este fugărit de timpul care e prea strâmt pentru generozitatea lui, pentru risipa lui de sine. Se-ntoarce zdrobit acasă, la unsprezece noaptea, să zicem, şi tu-l chemi la un copil bolnav la 1. Şi el vine.

  — Are familie?

  — Nu sunteţi primul care pune-ntrebarea asta. Are. Nevastă, trei copii, mamă, tată. O familie, o adevărată familie pe care-o iubeşte, care-l iubeşte şi-i înţelege felul de viaţă. În meserie, nu ştie ce e graba. Stă cu ceasurile şi observă un copil. Când pleacă toată lumea din clinică, el vede din nou toţi pacienţii. Vă-nchipuiţi câtă vreme i se duce: când însă vine şi el, ca tot omul într-o casă de oameni, poate sta cinci minute şi tot aşa de bine trei ceasuri. Vizitele lui şi durata lor sunt la fel de imprevizibile. Este pentru sine când avar, când risipitor cu timpul. Pare un om ciudat şi de fapt este. Eu cel puţin nu cunosc pe cineva mai distrat şi-n acelaşi timp cu-o minte mai riguros organizată decât a lui, pe cineva mai timid şi-n acelaşi timp de-un curaj să te lase mut.

  — De pildă? întrebă Vlas care, evident, se referea la ultima parte a afirmaţiei.

  — De pildă, pe vremea când proaspăt răposatul Voicu Marin era cine era, şi-n această calitate tăia şi spânzura, pe vremea-aceea, doctorul Murgu, şef de secţie la nou-născuţi, a citat-o „pe ordinea de zi”, cerându-i mutarea din secţie pentru incompetenţă, nici mai mult nici mai puţin decât pe doctoriţa Evelina Marin, nora lui Voicu Marin, nenea cu satârul. Voicu Marin, bun la suflet şi drept cum era, l-a mutat pe Murgu de la nou-născuţi, iar pe noră-sa, pe care doi bani nu dădea-n particular, a făcut-o bine-nţeles şefă la nou-născuţi. Povestea e lungă. V-am spus o parte din ea ca s-aveţi idee cine e omul.

  În timp ce Tudor făcea această schiţă de portret, Sânziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse „merg până jos”. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte. „Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu, mai ales când…”.

  — Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor.

  Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.

  „Timpul fericirii, timp fără durată”, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.

  „Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie”.

  — Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…

  CAPITOLUL TREI.

  Sânziana urcă scările-ntr-un suflet. Se simţea gata să plutească, descătuşată de toate legăturile, demiurg fericit să se contemple-n propriul adevăr. Se mai simţise astfel în ziua când îi spusese doctorului Gheorghe Vladimirescu: „Vă iubesc, domnule doctor”, zi memorabilă când pleca dintr-o maternitate ţinând în braţe trecerea ei în nemurire prin îndeplinirea datoriei faţă de specie, şi când, pentru prima oară, starea ei de graţie se tradusese în vorbe. Nici pân-atunci şi nici de-atunci încolo nu mai simţise nevoia irepresibilă de-a spune lucrul cel mai profund şi mai grav, după părerea ei, pe care i-l poţi spune cuiva. Urcând acum treptele, amintirea clipelor acelea de supremă sinceritate o izbi viu în plex. Cuvintele de-acum traduceau un amalgam de stări trecute prin diverse intensităţi, decantate într-o stare nestinsă niciodată. În sinea ei, Sânziana definea starea aceasta drept „claritate ambiguă” sau „ambiguitate clară”. Deşi ambele definiţii puteau părea un calambur… termenii lor excluzând-se reciproc, Sânziana ştia că nu-şi fură singură căciula şi că-şi spune adevărul. Nu era prima oară că un adevăr părea absurd. Absurdul contrazice doar logica nu şi adevărul, categorie atotcuprinzătoare şi indiferentă faţă de cuprinsul ei.

  Sânziana se opri-n uşa sufrageriei şi privi scena ce i se-nfăţişa: doi copii jucându-se, o adolescentă croşetând, doi domni stând amical de vorbă, luminaţi de-un amurg violet-opalin.

  Părea un studiu de lumină, în care penelul artistului reuşise să redea bunăstarea interioară a personajelor. Acel tableau de genre, cu aerul lui desuet, avu darul să tragă o pânză de linişte peste pâcla agitaţiei prin care trecuse-n ziua-aceea Sânziana.

  — Ziziana, i se adresă Tudor ca-n copilărie, fuseşi să-l vezi pe defunct şi să prezinţi condoleanţe orfanilor?

  — Nu fusei şi nici nu mă duc. Eu nu sunt dintr-ăia pentru care moartea-nfrumuseţează, aşa cum astupă zăpada murdăria.

  — Parcă-l aud pe tata.

  — Şi ce, n-aveam dreptate? N-am jucat eu comedia ipocriziei când aş fi avut un folos de tras, darmite-acum. Iar mondenă cum nu sunt, nu simt deloc nevoia să mă duc „fiindcă-aşa e frumos!”.

  — Cred că fräulein doctor şi „curtea” o să cadă ca la paradontoză.

  — Bine-nţeles. De când îi pândeşte el Staicu la cotitură. Din partea mea, poate să-i ia şi dracu.

  — Eu zic să mâncăm, propuse Sânziana, fără altă tranziţie.

  Maria se ridică numaidecât şi scoase dintr-un sertar al bufetului o faţă de masă, pe care o desfăcu şi-o întinse.

  — Eu am să plec, zise Tudor. Hai, Şerbane.

  — Mai stăm puţin, protestă băieţelul.

  — Lasă-l aici că mâine dimineaţă-i duce Maria la cinema cât sunt eu la parastasul lui Nini.

  — Să trec să te iau?

  — Mulţumesc, dar am mai multe lucruri de făcut.

  — Cum doriţi, doamnă.

  Tudor îşi luă rămas-bun de la Pavel Vlas, duse mâna la un chipiu imaginar şi plecă.

  Masa era pusă cu toate bucatele pe ea. Pe-un fund de lemn, pâinea „Dâmboviţa” stătea-ntreagă.

  — S-o tai? o-ntrebă Pavel pe Maria.

  — Vă rog, zise fata, şi-i întinse-un cuţit lung cu zimţi.

  Pavel Vlas întoarse pâinea cu partea de vatră-n sus şi cu vârful cuţitului făcu într-un colţ al ei semnul crucii, apoi se-apucă s-o taie felii groase.

  Mariei îi veni să plângă. Numai străbunica ei, Simina Dorobanţu, făcea peste pâine acest semn de respect şi de mulţumire pentru hrana de fiecare zi.

  Masa trecu într-o tăcere deplină. Doar din când în când – un zgomot de furculiţă lovită de farfurie, şi-acela înăbuşit de-un gest controlat ce restabilea o linişte nefirească.

  „Se vede că nu suntem oameni de lume, că nu ştim să umplem o tăcere”, se gândea Sânziana.

  Mulţumită că masa, în sfârşit, se terminase, Maria se grăbi să strângă farfuriile, paharele şi tacâmurile şi să le ducă la bucătărie.

  Sufrageria-şi recăpătase aspectul obişnuit, fructiera apăruse din nou în mijlocul mesei, pe pătratul ei de ţesătură aurie.

  — Ce lucru frumos, rosti Pavel în şoaptă aplecându-se peste fructieră şi uitându-se-n ea ca-ntr-o fântână.

  — E cadoul mamei de la botez, cadou de la naşa ei. E un Gallé, îi explică Maria, impresionată de sensibilitatea lui Pavel la frumos.

  — Parcă ar fi un fund de mare, zise Pavel uitându-se tot mai atent şi mai fermecat prin pereţii vasului.

  — Eu mă duc să-i culc pe ăştia mici şi pe urmă am să mă culc şi eu. La revedere, domnule doctor, şi mai veniţi pe la noi, îi spuse Maria, întinzându-i mâna.

  — Sper, domnişoară, zise Pavel, îi sărută mâna, apoi se-aplecă şi sărută creştetele copiilor.

  Rămaşi singuri, Pavel şi Sânziana, deşi stingheriţi, parcă tot se simţeau mai la largul lor decât sub privirile iscoditoare ale Mariei care, dacă n-ar fi bănuit că maică-sa şi cu Pavel aveau ceva important de vorbit între patru ochi, nu s-ar fi „retras”, fiind foarte amatoare să stea de vorbă cu oameni mult mai în vârstă decât ea.

 

  („Deşteaptă fată am. Are-un nas de copoi. Ăsteia n-ai cum să-i ascunzi ceva. Iar tu, săracul de tine, cum ţi-o fi fost cu-atâta lume străină între tine şi copilul tău? Să joci comedia asta a indiferenţei. Cum mi-ar fi mie să ştiu, admiţând prin absurd, să ştiu că am undeva un copil? Când nu ştii – stai liniştit, dar când afli, dacă eşti om de omenie, cum să te faci ca nu ştii?”.)

  — Pavele, vrei să te odihneşti până la ora de plecat la gară?

  — Mă gândeam să nu te supăr şi să plec, că poate oi fi şi tu obosită.

  — La cinci ani o dată, mi-o trece oboseala.

  — Atunci, decât să stau întins într-un pat, cu ochii-n tavan, mai bine-om sta de poveşti. Sânziana, în vremea asta, de când sunt eu aici, te-ai gândit ce să facem cu Ana? Uitasem să-ţi mulţumesc că i-ai pus numele mamei.

  — Pavele, m-am gândit, bine-nţeles. Acum, ca ştii, vino s-o vezi când vrei.

  — Nu la asta mă gândeam eu. Mă gândeam s-o recunosc, ştii foarte bine.

  — La asta încă nu ştiu ce să-ţi răspund, trebuie să mă mai gândesc.

  — Vrei să te sfătuieşti cu cineva?

  — Mai întâi să mă mai sfătuiesc cu mine însămi.

  — Să ştii că formalităţile sunt foarte simple: o declaraţie din partea mea la notariatul din sectorul tău şi-atâta tot. M-am interesat.

  — De ce-ţi trebuie actul ăsta?

  — Vreau să mă laşi s-o iau în vacanţa la Cluj, s-o vadă şi mama, să se joace cu băieţii. Să ştie toată lumea că-i a noastră. Iar pân-atunci, te rog… să nu te superi, dar trebuie să-ţi dau pensie pentru ea.

  — Asta nu!

  — Ba da!

  — Niciodată!

  — Te dau banii-afar' din casă? Iartă-mă că te-ntreb!

  — Mă dau-nu mă dau, nu primesc.

  Pavel se gândi să mai spună ceva, dar se lăsă păgubaş. Îi veni în minte că-n vară, pe plajă, Maria-i spusese data de naştere a Anei. Prin urmare, putea să facă un carnet C. E. C. Pe numele fetiţei, trecând-o la condiţii de retragere pe Sânziana, a cărei zi de naştere o ştia de asemenea.

  — Ia loc, îl invită Sânziana, arătându-i berjera, şi iartă-mă dar vreau să mă schimb, am obosit de-azi dimineaţă-n pantofi, şi-mbrăcată de oraş.

  Se-ntoarse peste vreo cinci minute, în nişte papuci cu faţa de catifea neagră, matlasată, şi-ntr-un chimonou de diftină lavand, cu nişte pătrăţele verzui şi galbene, lung cam până la jumătatea genunchiului. Dintr-un sertar al bufetului, scoase nişte andrele circulare pe care era o-mpletitură din lână groasă, vişinie, se-aşeză pe-un scaun şi, uitându-se la Pavel, în timp ce tricota, îl întrebă:

  — Ce fac surorile tale?

  — Bine. Bine. Cea mare e-n ultimul an la Medicină şi se mărită de Anul Nou cu un coleg de-al meu, mijlocia e-n anul III la Electrotehnică, iar a mică e contabilă-n sat la noi, la cooperativă, s-a măritat cu un inginer agronom, băiat tot de la noi, are doi gemeni, de doi ani, de-o seamă cu Gusti al meu, şi stau în casa părintească, stau cu mama. 'S bine toate.

  — Bravo lor! Cred că şi tu le-ai ajutat.

  — Cât am putut şi cât pot. Dar şi ele-au dat din mâini. Şi-au văzut de carte şi-s şi cuminţi. N-am avut cu ele nici o supărare. A mare, Livia, care-o să fie doctoriţă, mi-a tras anul trecut o spaimă cu nişte ganglioni. Că azi, cum vezi un ganglion inflamat – la Hodgkin te gândeşti.

  — Erau tebece?

  — Nici măcar. Nişte sechele de la o gripă, dar să ştii c-au ţinut aşa vreo două luni.

  — Din câte-am înţeles de la Tudor, din spusele Iuliei, tu faci chirurgie.

  — Şi din câte-am înţeles eu de la Iulia, tu nu mai faci chirurgie. Acum cinci ani, ştiu că făceai chirurgie. Te-ai răzgândit?

  — Eu nu m-aş fi răzgândit niciodată sau cel puţin aşa cred. Dar m-a răzgândit răposatul-chiar-azi, răposatul „profesor doctor docent” Voicu Marin, Dumnezeu să-l ierte că are de ce, vorba lui nenea Daniel, profesorul Daniel Şerban vreau să zic. E-o poveste nici lungă, nici scurtă. Dac-aş şti că nu te plictisesc…

  — Sânziană, mă crezi sau nu mă crezi, dar să ştii că orice lucru cât de mic, dacă e legat de viaţa ta…

  Cu patru ani şi-aproape jumătate în urmă, pe când Sânziana era-nsărcinată cu Ana şi sarcina-ncepea să se vadă, şi-odată cu-această evidenţă începeau şi presupunerile asupra paternităţii viitorului copil, schimbându-l pe „candidat” de la o zi la alta – încât de la cel mai neînsemnat doctor din clinică şi până la profesorul Voicu Marin nimeni nu fusese trecut cu vederea – pe-atunci, într-o bună zi, pe la 4 după-amiază, fusese adusă cu „Salvarea”, la camera de gardă a Clinicii, o avocată, în vârstă de treizeci şi doi de ani, cu diagnosticul „peritonită”, stabilit de doctoriţa de la „Salvare”.

  În urma unor intervenţii ale familiei, bolnava fusese mutată chiar de-a doua zi, din salonul doctorului Bocioagă, unde-o internase medicul de gardă, punând-o imediat pe-o doză masivă de antibiotice, în secţia profesorului Titus Verzeu, un nume în chirurgie. Profesorul Verzeu, deşi bolnava prezenta abdomen acut şi-avea 39°, nu se-alarmase deloc, dimpotrivă, îi redusese doza de antibiotice, lăsându-i doar o doză de-ntreţinere. El infirmase diagnosticul „Salvării”, scriind în foaia de observaţie a bolnavei: „nimic chirurgical”.

  Boala însă, ca multe alte boli, deşi catalogată de-o somitate într-un compartiment care nu-i dădea voie să se manifeste precum se manifesta, nu voia să aibă habar de drepturile ei „legale” şi-şi vedea mai departe şi-n voie de treabă.

  Bolnava, pe nume Liliana Fodor, se simţea din ce în ce mai rău, cum era şi de-aşteptat pentru doctoriţa Hangan şi pentru şeful ei direct, doctorul Haralambie Staicu, doctori care, după ce examinaseră bolnava, gândiseră amândoi „peritonită”.

  — Trebuie deschisă imediat, zisese foarte hotărât doctoriţa Hangan, dar doctorul Staicu, spre surprinderea ei, se făcuse că n-o aude.

  — Domnule doctor, insistase atunci Sânziana, trebuie deschisă.

  Destul de iritat de-ncăpăţânarea acestei doctoriţe tinere, care-şi spunea atât de inoportun părerea de faţă cu-o liotă de surori şi de studenţi, doctorul Staicu îi spusese pe-un ton rece:

  — Doamnă doctor, doamna e pacienta domnului profesor.

  — Foarte bine, s-o opereze domnul profesor.

  — Domnul profesor nu e de-aceeaşi părere, i-o tăiase doctorul Staicu şi, întorcându-i spatele, trecuse la alt pat.

  Întâlnindu-se după aceea singuri în camera medicilor, Staicu nu-i spusese nici un cuvânt.

  O dată cineva-i spusese Sânzienei: „Ai făcut o gafă”.

  „O gafă este ceva neintenţionat. Eu gafe nu fac”.

  Dându-şi seama că Verzeu „o” greşise – că cine nu greşeşte!

  — Sânziana se făcuse că „face o gafă” pentru a pune indirect pe pacientă-n gardă, pacientă care desigur ştia ce sunt erorile judiciare, erori ce nu reprezintă „unicate”, ci au pe lume, în toate domeniile, surori făcute parcă de-o mamă şi de-un tată.

  Dar cum o eroare judiciară, dacă nu se referă la pedeapsa capitală, poate fi reparată, era bine ca pacienta să nu asimileze total erorile din profesia ei cu cele din profesia lor.

  — Domnule doctor, sunt sigură că vă daţi seama că domnul profesor nu are dreptate şi că doctoriţa de la „Salvare” a pus exact diagnosticul care trebuia.

  — Doamnă doctor, nu e treaba noastră.

  — Deci, o lăsăm să moară, fiindcă asta nu e treaba noastră.

  Staicu nu răspunsese acestei „provocări”.

  — O lăsăm să moară?…

  Staicu nu era prea hotărât asupra sorţii dedesubtul căreia avea să-şi pună iscălitura, soarta avocatei Liliana Fodor, de-un lucru însă era sigur: că-i venea s-o omoare pe doctoriţa Hangan.

  Femeia asta, în loc să-şi vadă dracului de treburile ei, se-apuca să-şi aprindă paie-n cap cu Verzeu care, când era vorba de vreun orgoliu de-al lui, îşi pierdea complet umorul a cărui doză nu era nici aşa excesivă. La orice contrariere, cât de măruntă, Titus Verzeu cădea-ntr-o muţenie posacă, în care simţeai că se petrec furtuni de adâncime, dintr-acelea care declanşează valuri în stare să măture totul în drumul lor.

  În sinea ei (respectându-l pentru-nvăţătura lui şi pentru a fi fost – deşi lipsit de fantezie – şi uman şi profesional, un bun profesor), Sânziana îl califica drept un mediocru doct, disciplinat, stăruitor, care, în ciuda unei totale detaşări faţă de ce se-ntâmpla-n jur, ştia să-şi aranjeze perfect treburile, trăgând sfori – ce-i drept, nu odgoane vizibile de la şapte poşte, ci o ţesătură de sforicele care, adunate la un loc, făceau cât o parâmă – la limita între integritate şi oportunism, un oportunism bine deghizat sub haina duioasă a unor afecţiuni din tinereţe; ca, de pildă, prietenia lui cu Voicu Marin, cu care nici un fost coleg, om de bine, nu-şi dădea mai mult de „bună ziua”. Dacă această prietenie n-ar fi fost simulată, Sânziană ar fi şters oportunismul dintre noţiunile cu care şi-l definise pe Titus Verzeu. Bănăţean, dintr-o familie de intelectuali, la a şasea generaţie, cu-o educaţie şi cu un comportament de ceas elveţian „de limbă germană”, măsurat, politicos şi distant, făcând doar ceea ce trebuia sau dacă nu ceea ce trebuia, totdeauna însă aşa cum cereau uzanţele, sobru, uscat pe dinafară şi pe dinăuntru, scump la vorbă, incapabil de vreo efuziune, râzând foarte rar şi numai din buze, fără urmă de sunet, discret, şters de la natură şi din bună-ştiinţă, Titus Verzeu nu putea fi prieten cu „marele” Voicu Marin (tip de mahalagiu brutal şi gălăgios, violent, care-şi bătea nevasta şi copiii, dând în ei ca la fasole, care-şi aducea dame-n casă, în camera lipită de-a nevestei, nevastă care, după douăzeci şi doi de ani de-asemenea tratament, se spânzurase, lăsând locul unei actriţe frumoase, mediocre şi peltice, actriţa care, la rându-i, în dor de-un nume cu care să lase tot teatru-n coadă, de nişte roluri care s-o scoată din anonimat, şi de nişte parale care să-i amelioreze starea financiară modestă pe care actoraşii cu care se ţinuse nu i-o sporiseră cu nimic, îl luase de bărbat pe „marele om”.)

  Duşman al oricărei forme de violenţă, structural incompatibil cu Voicu Marin, Titus Verzeu nu putea decât să simuleze prietenia pentru el. La rândul lui, Voicu Marin, incapabil de vreo prietenie ci doar de cârdăşie, îl păstrase pe Titus Verzeu pentru a-şi demonstra largheţea, după ce-i decapitase pe Şerban et comp., Titus Verzeu neavând stofa unui adevărat concurent. Continuându-i portretul, Sânziana socotea că Titus Verzeu era îmbinarea perfectă între umoarea unui ulceros şi-a unei fete bătrâne. Când dădea frâu liber fanteziei şi-i proiecta pe cei „doi prieteni” în epoci trecute, şi-l închipuia pe Voicu Marin – un ucigaş cu simbrie, ucigaş cu şişul, iar pe Titus Verzeu, sub aerul recules al unui benedictin – un doct otrăvitor, pritocind cu gesturi dulci, pioase, moartea-ntr-o retortă.

  — O lăsam să moară? îşi înnoi Sânziană supărătoarea-ntrebare, pe-un ton persuasiv şi blând care doctorului Haralambie Staicu-i sună ca trâmbiţa Judecăţii de Apoi.

  „A dracului muiere…”.

  — Sânziană, de ce vrei să-ţi aprinzi paie-n cap, fata tatii? Şi eu ştiu şi dumneata ştii că cucoana asta ar trebui deschisă, dar nu e treaba noastră. Familia a adus-o la Verzeu, că umblă toţi după titluri, să se spele cu el pe cap! Dumneata-l cunoşti pe Verzeu de cinci ani, eu îl cunosc de douăj'şi. Domn, aşa cum vi se pare vouă ăstora tineri, că voi credeţi că tot ce zboară se mănâncă, ăsta-ţi poartă sâmbetele şi pentru-o privire, şi pentr-un zâmbet, ăsta e ca o muiere la menopauză şi ne… nemaipunând la socoteală că e prieten la toartă cu tartoru-ăl mare. Când i-a belit Voicu Marin pe Şerban şi pe ăilalţi, Voicu tăia şi ăsta-i ascuţea cuţitele. E mai periculos decât Voicu. Voicu măcar ia bâzdoaca-n mână şi-ţi dă-n cap prin faţă, ăsta însă-ţi dă la tâmplă dintr-o parte, că nu ştii de unde ţi-a venit. Mie de mult îmi întorcea mironosiţa de Verzeu pielea pe dos dacă n-aveam originea de-o am. Amândoi – două curve: numai că Voicu Marin – curvă de mahala, iar Verzeu – curvă-salon. Cum ieşi deasupra şi poţi să le fii concurent sau îi contrazici, te-au belit. Mediocri amândoi, n-au nevoie decât de calfe-ascultătoare.

  Cu limbajul lui plastic şi „nemachiat”, trăgându-şi comparaţiile din domeniul măcelăriei, de unde-şi trăgea şi obârşia, tip vital, coleric, deschis, cu un ascuţit spirit de observaţie, doctorul Haralambie Staicu nu făcuse altceva decât să-ngroaşe, cu-o pensulă viguroasă şi brutală, trăsăturile imaginii pe care-o avea Sânziana despre cele două personaje asupra cărora nu-şi făcea nici umbră de iluzie.

  — Domnule doctor, nu-mi spuneţi nici o noutate, îmi dau seama de ce mă paşte pentru simplul fapt de-a fi contrazis, de faţă cu-atâta lume, diagnosticul „profesorului”. Se găseşte totdeauna un suflet bun şi „fidel” care să-i spună. Ce vă-ntreb eu este: o lăsăm să moară? Conflictul deschis sau „astupat” cu Verzeu, riscul de-a ne vedea puşi la dispoziţia Ministerului şi azvârliţi la Spirocheţii din Deal ori la Treponemiţa din Vale, cum ziceţi dumneavoastră, teama de-acest risc trebuie să ne facă să semnăm cu bună-ştiinţă un certificat de deces?

  — Orice chirurg semnează certificate de deces în cariera lui, zise Staicu pe-un ton de părere de rău.

  — Dar nu voluntar, domnule doctor. Noi însă, de data asta, cu bună-ştiinţă condamnăm un om la moarte.

  — Mă, Sânziano, vezi-ţi, fată, de copilul tău, vezi-ţi de burta asta care-a-nceput să se vadă, şi lasă-i dracu' pe toţi ăilalţi în plata Domnului, îi replică Staicu-nciudat pe ea că avea dreptate şi că-i stricase cheful şi liniştea, şi-aşa stricate de falsul diagnostic al lui Verzeu. Îţi promit că-i măresc doza de antibiotice, fără să ştie… bine-nţeles.

  — Domnule doctor, eu am să-i spun azi „profesorului”, ca pe-o informaţie, ca şi când asta s-ar fi ivit după vizita lui, că pacienta se simte foarte rău şi că eu, eu – nici nu pomenesc despre dumneavoastră – eu cred c-ar trebui deschisă.

  — Rău faci! Să nu zici vreodată că nu ţi-am spus, zisese, cu un glas de profeţie ameninţătoare, Staicu.

  Precum îi promisese lui Staicu, pe tonul cel mai deferent cu putinţă, Sânziană îi comunică profesorului Verzeu, ca pe ceva nou, starea bolnavei Liliana Fodor, inclusiv părerea ei, a doctoriţei Hangan, despre acest caz.

  — Părerea dumneavoastră mi-a fost comunicată. Ca şi pe Cezar, faima vă precede, doamnă doctor Hangan. Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi corectându-mi diagnosticele.

  După ultimul cuvânt, rostit ca toate celelalte, pe-un ton care-o făcuse pe Sânziana Hangan să se gândească la un iceberg pornit în mişcare, profesorul Verzeu, ca o prăjină perfect uscată, din care-a pierit orice semn c-ar fi fost vreodată creangă verde, se ridicase-n picioare, în semn că-ntrevederea se terminase.

  Tonul „refrigerent” şi alura lugubră a profesorului Verzeu echivalaseră-n mintea Sânzienei cu certificatul de deces al carierei sale de chirurg.

  Lucidă, în ciuda febrei, Liliana Fodor reţinuse convorbirea de dimineaţă dintre doctorii Staicu şi Hangan, pe care i-o relatase bărbatului ei, foarte-ngrijorat de starea din ce în ce mai rea a nevesti-sii. Inginerul Fodor îi ţinuse calea lui Staicu, după contravizită.

  — Domnule doctor, sunt foarte-ngrijorat de starea soţiei mele. E de şapte zile internată şi starea ei se agravează.

  — De unde ştiţi? îi replică Staicu.

  — Domnule doctor, nu sunt doctor, dar cu mintea mea de inginer şi cu un bun-simţ elementar cred că pot şi eu să apreciez că nu e cu nimic mai bine decât la internare. Şi, după câte mi-a spus soţia mea, există şi ceva controversat asupra diagnosticului: doctoriţa de salon, doamna doctor Hangan, este de altă părere decât profesorul, şi Liei, soţiei mele, i s-a părut că dumneavoastră sunteţi de părerea doamnei doctor Hangan, dar că domnul profesor Verzeu fiindu-vă şef… Domnule doctor, vă-nţeleg perfect atitudinea, că doar am şi eu şefi şi ştiu ce-nseamnă să-i contrazici, dar, credeţi-mă, e vorba de viaţa unei femei de treizeci şi doi de ani, mamă a doi copii.

  Bietul inginer Fodor aproape că plângea.

  — Domnule inginer, se ţinuse tare Staicu, doamna Fodor e pacienta domnului profesor Verzeu. Aţi scos-o „cu mari sacrificii” de la doctorul Bocioagă şi-aţi adus-o cu mâna dumneavoastră la profesorul Verzeu. Vorbiţi, vă rog, cu profesorul Verzeu. Copii am şi eu, domnule inginer, şi încă trei. Este şi-o etică profesională care ne opreşte să ne-amestecăm în cazurile altor medici.

  — Dar o „etică” pur şi simplu nu există, domnule doctor? Am luat-o „cu mâna” mea aţi zis, de la doctorul Bocioagă şi-am adus-o la profesorul Verzeu. Am înţeles foarte bine ce-aţi vrut să spuneţi. Domnule doctor, mâine dacă cineva dintre dumneavoastră de-aici se-mbolnăveşte, dumneavoastră ştiţi la cine să vă duceţi, fiindcă ştiţi câte parale face fiecare dintre dumneavoastră; eu – un biet om de pe stradă – la cine vreţi să mă duc: la cine are cel mai mare renume, la cineva cu „firmă”! De unde să ştiu eu cât preţuiesc „firmele” chiar în toate domeniile?

  — Vorbiţi, vă rog, cu domnul profesor, insistaţi, vă rog, şi Staicu-i strânsese-n grabă mâna şi-o ştersese.

  Din conversaţia cu doctorul Staicu, inginerul Fodor îşi dăduse bine seama că bătea pasul pe loc. Pe Verzeu îl văzuse de două ori în săptămâna de când îşi internase nevasta, şi Verzeu îi spusese invariabil: „Staţi liniştit, nu e nimic grav!”.

  Disperat, inginerul Fodor, o pândise şi pe doctoriţa Sânziana Hangan, agăţându-se ca-necatul de firul de pai. Îi relatase, cuvânt cu cuvânt, conversaţiile cu „profesorul” şi pe cea cu doctorul Staicu. Aruncând o privire plină de speranţă asupra pântecului ei care-ncepea să se bombeze, inginerul Fodor apăsase pe calitatea de mamă a doi copii, pe care-o avea bolnava, soţia lui.

  Şi fără privirea aceea – pe care numai într-o epuizare a resurselor de convingere o putea folosi un om bine-crescut cum era inginerul Fodor – Sânziana, pentru care calitatea de om a fiecărui pacient n-avea nevoie de nici un adaos, i-ar fi spus inginerului Fodor aceleaşi lucruri. Îi spusese deci că era de mirare, pentru ea ca medic, cum de pacienta mai trăia.

  — Doamnă doctor, dumneavoastră n-o puteţi opera?

  — Şi cine să fie mâna a doua?

  — Un medic ca şi dumneavoastră.

  — Domnule inginer, nici anestezist nu s-ar găsi, îi spusese Sânziana, explicându-i cu o privire-ntristată, ca un lamento pentru curajul mort al colegilor ei, ceea ce nu-i explica prin vorbe.

  — Ce mă sfătuiţi să fac?

  Sânziana dăduse din umeri, dar nu de gesturi de spălat pe mâini avea omul acela nevoie.

  — Aţi avea de făcut un lucru: să vorbiţi astăzi cu un chirurg din alt spital s-o primească, iar mâine să veniţi, şi-nvingându-vă politeţea să vă certaţi furcă aici şi s-o luaţi cu tam-tam şi s-o duceţi dincolo. S-ar putea ca-n faţa unui scandal, „profesorul” să-şi ia inima-n dinţi şi s-o opereze.

  — Doamnă doctor, credeţi că dacă cineva ar vorbi cu profesorul Voicu Marin, iar dânsul ar interveni pe lângă profesorul Verzeu… propusese inginerul Fodor o soluţie delicată, conformă firii sale.

  Sânziana făcuse un semn din cap cu care anula eficienţa unei asemenea intervenţii.

  — Dar dacă profesorul Mitrăchel ar interveni…

  — El da, pentru că profesorul Verzeu îi este obligat. Domnule inginer, nu uitaţi să-i explicaţi profesorului Mitrăchel cât de gravă e situaţia. Aţi fost prea delicat pân-acum şi e un vers celebru: c'est par délicatesse que j'ai perdu ma vie. E dreptul nostru să facem ce vrem cu viaţa noastră, dar cu viaţa altuia, când acel altul mai are şi doi copii… i se păru necesar Sânzienei să-i atragă atenţia inginerului Fodor care, după părerea ei, se-arătase inadmisibil de credul faţă de diagnosticul profesorului Verzeu cu-ale cărui explicaţii succinte – „Oxford like” – „fiţi liniştit, nu e nimic grav”, se mulţumise ca un prost. În sinea ei, Sânziana judeca foarte aspru oamenii şi faptul că nu le-o spunea-n faţă era doar rezultatul educaţiei şi, mai mult decât atât, al perfectei stăpâniri de sine.

  Cu un an în urmă, doamna Verzeu, bolnavă de-un cancer genital, devenise pacienta profesorului Mitrăchel. În serviciul profesorului Mitrăchel, la loc de cinste se afla un anatomopatolog, cumnat cu inginerul Fodor, anatomopatolog care-i sugerase inginerului Fodor să-şi mute nevasta din serviciul doctorului Bocioagă, despre care el, anatomopatologul, n-auzise, în timp ce de profesorul Titus Verzeu auzise o lume-ntreagă.

  Pe de-o parte, inginerului Fodor nu-i venea să creadă că o somitate se putea-nşela asupra unui diagnostic; pe de altă parte, felul evaziv al doctorului Staicu, despre care, într-o săptămână, aflase ce medic de calitate era, şi felul hotărât al doctoriţei Hangan de-a-i trage toate clopotele de alarmă, supărându-l fără doar şi poate pe Verzeu, îl duceau pe inginerul Fodor cu gândul spre un diagnostic pe care nici în minte nu-ndrăznea să şi-l spună, diagnostic pe care-l pusese, probabil, Verzeu, socotind de-aceea inutilă orice intervenţie.

  Ca mai toată lumea din vremea lui, inginerul Fodor considera agenţi ai morţii doar cancerul şi infarctul, celelalte maladii părându-i-se benigne cochetării între boală şi sănătate. Pe linia acestei fixaţii, care-ncepea să-i obsedeze şi pe medici nu numai pe profani, inginerul Fodor plecase din clinica în care-i era internată nevasta, cu gândul la peritonită ca la o adevărată speranţă.

  Invocând dibaci un presupus diagnostic oncologic de care se temea familia bolnavei, profesorul Mitrăchel intervenise la Verzeu în favoarea Lilianei Fodor, oferindu-se să transfere bolnava în clinica lui sau, la rugăminţile anatomopatologului, subalternul său – „înţelege-l şi pe el, dragă Titus”, se scuzase Mitrăchel – să asiste când bolnava avea să fie deschisă.

  Verzeu, cu tonul, lui egal şi liniştitor, îl asigurase pe Mitrăchel că nu era nimic grav, nimic chirurgical, ci o pancreatită care nu ceda încă, dar nici nu se agrava.

  Mitrăchel nu era nici el născut de ieri de-alaltăieri şi nici novice-n chirurgie. Cine ştie ce relaţii profesionale directe cu Verzeu n-avusese pân-atunci, ca să-i poată verifica diagnosticele. Ştia însă, ca toată lumea, că oricine poate greşi. Ca şi Sânzienei Hangan, îi erau cunoscute greşeli de pomină făcute de specialişti de mâna-ntâi. Nu raclase el Bebică Vernescu o măduvă crezând că încă raclează abcesul rece pe care-l şi raclase, lăsând paraplegică o femeie de treizeci de ani? Pandele nu scosese un rinichi unui pacient, uitând că pacientul avea doar un rinichi? Înaintea acestor cazuri nefericite, şi după ele, specialiştii în cauză făcuseră operaţii reuşite, unele chiar surprinzătoare prin modul abordării, prin introducerea unei tehnici noi, prin observaţii cu valoare de generalitate, operaţii trecute-n cursuri şi-n tratate, pentru care meritau reputaţia de care se bucurau în chirurgie. Viaţa intimă a oamenilor, ca şi cea profesională, e plină de greşeli, mai mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mâine scrie o carte mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, creând un personaj de neuitat, adevărat punct de referinţă pentru interpretările generaţiilor viitoare, mâine – un personaj care nu i se mai potriveşte chiar ca pielea pe trup. Spectatorul şi cititorul sunt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost prost, şi-n această neîndurare uită şi ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în fiecare seară, cu fiecare spectacol, el, artistul irepetabilului? Ce posteritate are un medic? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eşec. Nici Sânziana Hangan, nici profesorul Mitrăchel nu-l desfiinţau pe Titus Verzeu pentru o greşeală. De la distanţă, Mitrăchel îl suspecta pe Verzeu doar de eroare de diagnostic. De aproape, doctoriţa Hangan îl suspecta pe profesorul Verzeu de ceva mult mai grav: de persistarea într-o eroare pe care-n sinea lui o-ndreptase, punând diagnosticul corect, dar pe care, de dragul de-a nu se contrazice şi de-a nu-şi ştirbi autoritatea, n-o recunoştea. Şi uman şi profesional, Sânziana Hangan accepta greşelile-n care buna-credinţă a celui care greşea nu putea fi pusă la-ndoială. Amorul-propriu şi rănile lui, pentru dânsa nu erau o scuză nici în cauze mai mici decât viaţa unui om. Pentru respectul profesional pe care i-l purta lui Verzeu – deşi era sigură că Verzeu avea să se descotorosească de ea la prima ocazie, ocazie pe care-avea să i-o pregătească răbdător, cu priceperea lui iezuită, încet şi-atât de târziu ca nimeni să n-o mai pună-n legătură cu ireverenţa de-a-l fi contrazis – şi pentru respectul faţă de breaslă, Sânziana ar fi preferat ca Verzeu să fi greşit de-adevăratelea de la-nceput pân' la sfârşit.