„Toată Facultatea s-a supărat pe mine şi nu mi-a iertat niciodată c-am avut îndrăzneala să mă vindec fără să-mi fac rezecţie de humerus, cum îmi spuneau toţi. Profesorul Tomescu era atât de jignit că nu-l ascultasem şi mai ales că mă şi vindecasem, încât nu numai că nu mă mai saluta, dar nici nu-mi mai răspundea la salut”, vorba doamnei doctor Florica Vărbănescu. Unii medici exagerează tipicul în maladii, alţii atipicul. Unii nu-i dau voie bolii să se prezinte altfel decât cum scrie la carte, alţii nu-i dau voie să meargă pe drumul drept, ci-şi poartă mintea şi cunoştinţele printr-un labirint al complicaţiei, împotrivindu-se evidenţei, pe care-o consideră faţadă-nşelătoare. Să fi căzut oare Verzeu în boala atipicului?
De la intervenţia lui Mitrăchel, boala Lilianei Fodor părea să se-nrăutăţească. Jenat, dar de data asta convins că Verzeu greşea, Mitrăchel, intervenise din nou. „Dacă familia ţine-aşa de mult, o deschid mâine”, declarase concesiv Verzeu, nelăsând nici o clipă să se ghicească uşurarea pe care-o simţea văzându-se servit într-o intenţie pe care de unul singur nu-i mai venea s-o materializeze. Un cui în pantof tot îi rămânea: echipa de-a doua zi era fixată: doctorul Haralambie Staicu şi doctoriţa Hangan. Staicu, chirurg de mâna-ntâi, secretar B. O. B., deşi afurisit de isteţ şi cu-o limbă pe care nu-i torsese nimeni, respecta regula jocului. El nu se pronunţase-n nici un fel, nu instigase pe nimeni. Avea simţul ierarhiilor, pregătindu-şi propria ierarhie. Doctoriţa-aceea iconoclastă, bântuită de pasiunea adevărului – deşi talentată şi tobă de carte, prea tânără pentru a reprezenta un concurent – îi stătea lui Verzeu ca o scamă-n ochi cu mult înaintea picăturii cu care vărsase-acum, în urmă, paharul, picătură care din scamă o schimbase-n spin. Ea totdeauna avea „păreri personale”, şi când nu contrazicea pe nimeni, cerea sau dădea lămuriri, intervenea cu precizări, cu amănunte, hărţuindu-te şi sâcâindu-te pe-un ton deferent, măsurat, detaşat, vorbind puţin şi cu miez, luată-n serios, vreai nu vreai, de tot spitalul, cu un ochi neiertător, cu-o limbă cu care ştia să-ţi zică una de să nu te mai scoli, „suflet de chirurg” cum o caracteriza pentru sine Verzeu, care se socotea un duios şi-un sensibil pentru faptul că-i venea să lăcrimeze la dramolete insipide, cinematografice sau teatrale, pentru că-l apuca o stare de preleşin când îi curgea o picătură de sânge, pentru că la cea mai măruntă durere, orgolios cum era, în loc să consulte un internist, citea la tratate de medicină generală pân-ameţea, pipăindu-se din creştet până-n tălpi, bolnav pe rând de fiecare boală-n parte, şi de mai multe deodată, înfrăţite-ntr-o hidră monstruoasă, cu tentacule aderente, cleioase, insinuante şi insidioase, care evoluau de la epidermă spre creier, fulgerându-l cu spaimă. Familiarizat cu moartea altora, ca orice chirurg la vârsta şi cu experienţa lui, gândul la propria moarte, gând trezit de cel mai vag junghi, de cel mai neînsemnat deranjament de burtă, îl aducea-ntr-o stare de panică şi-l făcea să se simtă nu numai cel mai nenorocit om din lume dar mai ales nedreptăţit. De când era el pe lume, Titus Verzeu, chiar dacă nu se considera totdeauna superior altora, egalul lor nu se considerase niciodată. Amintirile, indiferent de la ce vârstă, îl situau în afara egalităţii. Nici de supt, după cum îi spusese maică-sa, nu supsese ca alţi copii, ci cu-ntreruperi, cu un fel de lungi „meditaţii” între o-nghiţitură şi alta. Această „amintire” de familie îl făcea să creadă că laptele matern îi furnizase maxima plăcere. Altminteri, memoria lui nu reţinuse nici o plăcere intensă, nici o emoţie intensă, nici de partea bucuriei nici de-a durerii. O memorie nu poate-nregistra decât stări reale, iar realitatea lui Titus Verzeu, copil, adolescent, adult, bătrân aproape, era o zeamă călduţă. Puţin imaginativ, lipsit de generozitate şi deci, nimic de mirare, şi de dorinţa de-a idealiza ceva sau pe cineva, Titus Verzeu nu iubise niciodată pe nimeni. Avea casa plină de lucruri de valoare şi de-o mare frumuseţe, alese cu grijă de cinci generaţii din neamul lui, oameni purtaţi pe la-nalte şcoli la Viena şi la Berlin, alese de multe generaţii de mari negustori, unguri şi ovrei, din neamul nevesti-sii, oameni umblaţi prin lume, pricepuţi la fineţuri şi la scumpeturi, alese de el şi de Judith, nevastă-sa, aşezate cu priceperea pe care-o aduce-adesea o bună-stare stabil şi de multă vreme instalată, subţiind partea din om corespunzătoare gustului.
La tinereţe, preocupat de meserie şi de-a-şi face un nume-n meserie, interesat de lecturi, de muzică, de tot ce-l putea rafina şi pune în valoare, ataşat prin interese şi chiar din convingere de Judith, cu care se-nţelegea perfect, dar nedepăşind raţionalul în această legătură, nici la-nceput, Titus Verzeu nu simţise nevoia să se perpetueze-n vreo fiinţă. Mondenă, sportivă, preocupată de succesul lui Titus, fire lipsită de elanuri afective ce s-ar fi cerut revărsate permanent asupra cuiva, adeptă a unei temperaturi interioare care să nu depăşească temperatura normală a corpului, neiubindu-l pe Titus dar luptând împotriva oricui i-ar fi putut ştirbi liniştea, Judith Verzeu, fostă Horváth, fostă Eskinazy, nu-şi complicase viaţa şi nu-şi stricase linia impecabilă cu maternitatea. De pe urma primei ei căsătorii, cu doctorul Eskinazy, desfăcută după cinci ani, şi-a celor câteva legături dintre cele două căsătorii, legături cărora ea le pusese capăt, nesocotindu-le suficient de avantajoase, Judith Verzeu îşi desăvârşise ştiinţa de-a cuceri un bărbat şi pe cea, mult mai subtilă, de-a-l păstra. Pentru Judith, căsătoria era o profesie în cadrul căreia considera de datoria ei să nu se-arate niciodată obosită sau plictisită. Admiraţia discretă şi grija ca faţă de-un ou moale erau suficiente pentru mulţumirea vanităţii „de interior” a lui Titus. Frumuseţea, distincţia, educaţia, fidelitatea, comportamentul perfect, eforturile ei de-a-i face viaţa agreabilă îi mulţumeau vanitatea „de exterior”. Cum ceva pornit pe baze reci n-avea cum să se răcească, de-a lungul timpului nimic în cuplul Verzeu nu se-alterase. Refrigerenţa lui conservatoare păruse-ameninţată o singură dată: când Titus se lăsase tentat, mai mult din vanitate decât din pornire-adevărată, de una din cele două surori Veniamin, două frumuseţi a căror carieră de femei întreţinute se desfăşurase din punct de vedere topografic, în două apartamente somptuoase ale celui mai vestit hotel bucureştean al anilor '40, ani ce reprezentau apogeul acelei cariere, la susţinerea căreia mai tot ce era om cu bani în ţară îşi dădea obolul. De neam, dar pornite fără sfanţ din oraşul Băniei, cele două domnişoare, în afara studiilor în litere şi-n drept, se dedaseră cu pasiune, însoţită de mari aptitudini, studiului aprofundat al comediei umane.
La un punct al drumului ce-avea să ducă la desăvârşirea lor psihologică, apăruse Titus Verzeu, tânăr chirurg de viitor. Cum în cariera lor, majoritatea contribuabililor erau bărbaţi cu trecut şi cu prezent dar despre-al căror viitor nu se putea prezice nimic, o tânără speranţă ca Titus Verzeu le pica de minune pentru varietatea peisajului. Surorile Veniamin – despre care nu se vorbea decât la plural, iar când se-ntâmpla ca cineva s-o pomenească pe una singură zicea „Jeanine” sau „Fraga, una din surorile Veniamin” – erau citate ca o întreprindere în co-proprietate.
Ca o adevărată societate pe acţiuni, surorile Veniamin „funcţionau” perfect, aşa încât, cel mai exigent „acţionar” şi n-ar fi avut de ce să se plângă. Una – blondă, cu ochi căprui şi umezi de căprioară temătoare; alta – brună, focoasă, cu părul bătând în albastru şi cu nişte ochi verzi ca veninul, de te băgau în boale. Erau amândouă de-o rară frumuseţe, iar privite-mpreună – două frumuseţi complementare. Cu voci frumoase, cu dicţii perfecte, citite şi informate, pline de tact, ştiau să se poarte-n orice situaţie. Impecabil îmbrăcate, le-ai fi luat drept fiice sau neveste de bancheri. Câte o mică excentricitate era menită să atragă atenţia celui interesat şi să-l ducă cu gândul către breşele din virtutea şi din starea lor socială. Vara, una purta o brăţară, mereu schimbată, la glezna piciorului stâng, iar cealaltă, o brăţară pe braţul drept, gol, foarte aproape de umăr. Deşi de-aceeaşi statură, de păreau date cu talerul, surorile nu-şi treceau una alteia toaletele sau blănurile şi nici măcar bijuteriile. Căuta fiecare să-şi sporească patrimoniul, mai ales la ultimul capitol. Ceea ce-şi pasau adesea una alteia erau „acţionarii”. Era bine ca ei să treacă de la o „secţie” la alta, schimbând obiectul investiţiei, dar neînstrăinând capitalul, atâta vreme cât acesta exista din plin şi era oferit fără vreo reticenţă ori vreo restricţie. Totdeauna de-o dispoziţie egală – şi anume, bună – ştiind să-nveselească şi să dezgheţe, oferindu-i din plin omului pentru banii lui, surorile Veniamin aveau stofă de-adevărate curtezane. Orele petrecute alături de tinerele domnişoare erau ca o croazieră fastuoasă în care totul se-ntrecea în a-i da satisfacţie călătorului. În această atmosferă de vacanţă, se trezise-ntr-o bună zi şi Titus Verzeu, îmbarcat pe pachebotul de plăcere al surorilor Veniamin. Fraga, cea brună, care tocmai o rupsese cu un fabricant, om între două vârste – mai mult spre cea de-a doua – găsise că atât cât se afla-n „refacere” îşi putea-ngădui o fantezie cu chirurgul tinerel de la care cine-ştie-ce nu putea aştepta sub aspect pecuniar. Titus Verzeu nu dădea nici un semn de mare aprindere. Incitată de morga tânărului medic, de manierele lui desăvârşite, Fraga se-aprinsese ea, îndrăgostindu-se de-a binelea. Întrebată de soră-sa ce găsise la Titus Verzeu, Fraga răspunsese: „Cred că ăsta e genul meu: genul „piept de pasăre”„. „Piept-de-pasăre”, neobişnuit cu efuziunile sentimentale, un timp se lăsase pârjolit. Necontaminat însă, începând să obosească destul de curând de-atâta jăratic, se-ntorsese total, cu trupul şi cu sufletul lui de carne albă, spre căminul unde, răbdătoare şi odihnitoare – făcându-se, şi-n timpul aventurii lui şi după, că nu ştie nimic – îl aştepta Judith cu braţe deschise din care nu ieşeau scântei. Pe zi ce trecea, Titus Verzeu devenea mai mizantrop. Suporta oamenii atât cât îi cereau profesia şi-ndatoririle mondene. Bucuriile lor îi erau indiferente şi nici necazurile lor nu-l afectau mai mult. Orice contrariere din partea lor îl scotea însă din fire. Dar cum nu lăsa niciodată să se vadă acest lucru, se măcina în sinea lui, dând proporţii exagerate oricărui incident şi ţesând o pânză de animozitate tot mai strânsă în jurul individului care-l supărase. Răbdarea şi măiestria lui Titus Verzeu erau demne de-un păianjen. După ce fusese „supărat”, o vreme tăcea. Tăcea şi-şi filtra veninul. Dacă răzbunarea e-o mâncare ce se mănâncă rece, răzbunarea lui Titus Verzeu era o mâncare ce se mânca îngheţată. Când socotea că alimentul ofensei a atins punctul de congelare, Titus Verzeu îşi lua un aer suferind. Acela era şi momentul când „prietenul” lui de-o viaţă, Voicu Marin, îl întreba: „Ce ai bă, Tituţ? Că parcă nu ţi-ar fi boii acasă”. Profitând de solicitudinea întrebării, cu morga lui obişnuită, „Tituţ” azvârlea o vorbă care n-avea niciodată caracter de reclamaţie ci de confidenţă „ca-ntre prieteni”. La momentul oportun, moment pe care profesorul Voicu Marin – mare specialist al „experimentului provocat” – îl prilejuia neapărat, profesorul Titus Verzeu era descotorosit de elementul care-i tulburase boii.
— Cu „tehnica” asta de-naltă clasă, „haute couture” cum zice Tudor Şerban, îţi dai seama că nu mi-a fost deloc greu s-ajung la dispoziţia Ministerului, unde Voicu Marin era ce era. Ori mergeam la Giurgiu, unde se găsea un post de internist la o policlinică ori… Prin mijloace proprii am intrat la Institut. Aşa m-am trezit microbiolog.
— Şi bolnava-aceea, Liliana Fodor? întrebă Vlas.
— A fost operată de Titus Verzeu, cu Staicu şi cu mine. Peritonită. Tot abdomenul îi era plin de puroi. Operaţia – în afară de „pensă”, „tampon”, „pensă”, „catgut” – s-a desfăşurat într-o tăcere de moarte.
— Sânziana, de ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? îi spusese-ncet şi persuasiv Staicu în timp ce-şi scoteau mănuşile, după ce bolnava Liliana Fodor fusese trimisă, cu doctoriţa Giugaru, anestezista, la reanimare.
Sânzienei vocea lui Staicu îi sunase de data asta ca venită de pe altă lume, după atâta concentrare.
— De data asta, din ce v-a mai venit domnule doctor, o dăduse Sânziana pe glumă, revenind la realitatea exterioară mesei de operaţie.
— Din ce-mi vine mereu: când stau mai mult pe lângă tine m-apuc-o poftă nebuna sa ne iubim.
— Cu o femeie-nsărcinată, domnule doctor? vai! se poate? continuase Sânziana tot în glumă.
— Cât eşti acum de-nsărcinată eşti numai bună! glumise şi Staicu.
— Mulţi perverşi pe lumea asta, zisese Sânziana şi izbucniseră amândoi în râs.
Ea crezuse recidiva de propunere încheiată. Staicu o apucase de bărbie ca pe-un copil?
— De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? spune-mi!
„Mărioară de la Gorji, ţine-o rublă şi doi zloţi şi nu te iubi cu toţi”, îi trecuse prin gând Sânzienei.
De data asta, doctorul Staicu o privea duios şi rugător.
— Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc, răspunsese ea, privindu-l mângâietor.
— Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?
— Nuuu.
Sânziana spusese cu atâta convingere „nu”, încât Staicu nu se-ndoise că nu-l minţea.
— Domnule doctor, vă admir profesional atât de mult… că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi-ndrăgostit de şeful meu direct.
— Şi-atunci? în glasul lui Staicu era o nerăbdare plină de speranţă. Şi-atunci, de ce nu?
— Fiindcă vă e prea dragă puterea.
Urmase un moment de stupoare pentru Staicu.
— Şi ce e rău în asta? Nu e mai bine să aibă frâu-n mână unul bun, decât unul prost sau mediocru? Îm? ce zici? îşi revenise el.
— Ba da. Dar când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru e sa fii drept. Iar dumneavoastră nu ştiu cât vă puteţi ridica deasupra antipatiilor personale, umane.
— Recunoşti că ele sunt dublate şi de „binemeritate” antipatii profesionale?
— Recunosc. Dar când ele n-au să mai aibă justificare profesională? Sunteţi pătimaş, coleric, ziua asta are să vină oricum.
Erau trişti amândoi.
— Cui i-ai da tu dreptul să-i fie dragă puterea? Vocea lui Staicu sunase metalic, decisiv, deşi aproape şoptită.
— Oamenilor politici. Celor adevăraţi, celor de anvergură, care pentru-o convingere-şi riscă pielea.
— Un bărbat vrea să se iubească şi el cu-o femeie şi uite unde-ajunge… De ce să complicăm lucrurile? De ce să depăşim sfera strict erotică? Îm?
Staicu o privea niţel iritat pe cucoana asta care prea despărţea firu-n patru, şi alt fir decât cel întins de el. Niţel iritat ca fiecare dintre noi când aude altceva decât ceea ce-ar vrea s-audă. Altfel recunoştea că „muierea asta a dracului de deşteaptă” pusese degetul pe rană.
— Un bărbat vrea să se iubească şi el cu o femeie”, reluase Sânziana. Bărbatul şi femeia asta înainte de-a fi atât de bine delimitaţi pe sexe sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică, sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace, şi mă-ntreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, domnule doctor, nu vibrează decât la impulsuri venite de-aici – şi-şi dusese mâna la cap – impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe; deci, am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.
Se-ntorsese cu toată faţa spre Staicu. Staicu o privea grav. Dându-se un pas îndărăt, ca să mărească distanţa dintre ei, îi spusese cu un glas de-o duioşie pe care nu i-ai fi bănuit-o.
— Aşa cum mă vezi – şi-şi trecuse prin aer mâna, exagerând contururile trupului său mare şi vânjos, şi impulsurile mele vin tot de din sus de brâu. Ca să te iubeşti cu mine ţi-ar trebui să mă iubeşti. Te-nţeleg foarte bine fiindcă eu te iubesc.
La asta, Sânziana nu se-aştepta. Ca tot omul era pregătită împotriva agresiunilor, a propunerilor pe care ea nu le considera nici ruşinoase, nici dezonorante, ci doar prea bruşte; altfel socotea că numai femeile proaste sau ipocrite, sau – cel mai des – şi una şi alta se-arată ofensate de „omagiul” strict fizic al unui bărbat. Om al datoriei, exigentă mai ales cu ea însăşi – pentru a răspunde acestui „omagiu”, ea avea nevoie să ştie că actul fizic este girat de dragoste, sau măcar de iluzia dragostei, pentru partener.
Se uitase la doctorul Staicu plină de părere de rău. „Puiule, i se-adresase-n gând, dacă erai pe faţă de partea mea în cazul lui madam' Fodor te iubeam şi ne iubeam. Dar de…”. Omul acela investea în ea un sentiment căruia ea ştia că n-avea să-i răspundă niciodată. Iubirea fără ecou a cuiva pentru ea îi dădea o stare de jenă şi de apăsare, aproape un sentiment de vină. În adolescenţă, iubirea lui Mihai Şerban ajunsese s-o roadă ca o remuşcare. Simpla iubire a lui Mihai sau împletirea ei cu sentimentul unei duble vine? Nu ştia cum să numească altfel starea ei de-atunci – şi nici pe cea de-acum – vina de-a nu-l fi iubit pe Mihai şi cea de-a-l fi iubit pe nenea Daniel! „Să te iubească un băiat, iar tu să-l iubeşti pe tatăl lui?! Cui i-ar fi uşoară o asemenea situaţie? Doamne, câte paranteze mai sunt şi-n mine! Noroc că amintirile, ca şi visele, n-au durată reală, altfel ar însemna că tac de cel puţin o oră. De câtă vreme oi tăcea, oare? S-o fi luat de gânduri Pavel…”„.
* „Câte şi ce lucruri or ascunde oare tăcerile astea?”, se luase Pavel nu de gânduri, ci cu gândul.
— Dacă n-aş fi avut dreptate, poate-aş mai fi avut o şansă la-ndurarea lui Verzeu, dar fiindcă-avusesem dreptate îmi semnasem singură sentinţa, reluă Sânziana, ca şi cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Când am ieşit de la blocul operator, după patru ore jumătate, inginerul Fodor stătea, săracul, mai mult mort decât viu, răzimat de-un perete. „Aţi avut mare noroc!”, i-a spus Verzeu, pe tonul lui ponderat şi sigur de sine, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i putea. Staicu, om deschis şi coleric, s-a-ntors spre mine şi mi-a şoptit: „Să nu-l bagi în…?”. Ştiu c-am zis şi eu: „Ba să-l bagi…!”.
După plicul pe care mi l-a oferit mie inginerul Fodor, plic pe care eu nu l-am primit, mi-nchipui că nu era tocmai lui Verzeu, „salvatorului”, să nu-i ofere un plic burduşit cu „elementele” recunoştinţei. Cu două luni înainte de naşterea Anei, am fost transferată.
— Şi n-ai mai avut ocazia să lucrezi din nou în chirurgie?
— Nici n-am mai căutat-o. Nu ştiu încă dacă e-un defect sau o calitate-a mea interesul pe care-l am pentru toate ramurile meseriei noastre. Nu ştiu dacă poţi să-nţelegi, Pavele, dar de-o profesie-ţi poate trece ca şi de-un om. Despărţirea mea de chirurgie, dacă mă gândesc bine, a fost doar desăvârşită de actele oficiale. Ea a-nceput când am ieşit de la operaţia Lilianei Fodor. Mergeam în urma lui Titus Verzeu, fără nici o satisfacţie că pusesem un diagnostic exact, fără nici o spaimă că pentru acest diagnostic şi pentru viaţa de om care se afla-n spatele lui îmi riscam cariera, chiar pâinea. Simţeam… amărăciune? deznădejde? Poate. Eram sigură că ceva s-a rupt definitiv între mine şi profesia de chirurg. În mine… şi că nu mai putea fi reparat. Chirurgia nu era de mine. Degeaba ştiam carte, degeaba aveam ochi, minte şi mână sigură. Altceva-mi lipsea. Mergând pe urmele lui Verzeu, mi-am dat seama că eu n-aş fi avut calmul lui în faţa unei morţi de care-aş fi fost vinovată. Mi-am adus aminte, tot atunci, de doctorul Bebică Vernescu şi de pacienta pe care-o lăsase paraplegică şi care de şapte ani zăcea, blândă şi resemnată, într-un salon dintr-una din clinicile noastre. De la această operaţie, Bebică Vernescu ziua opera-n disperare, iar seara bea ca să poată dormi. Când m-am dus să-l văd, după primul infarct, la 47 de ani, mi-a şoptit: „Şi cât am sperat în infarctul ăsta…”, şi s-a uitat lung la mine. La al doilea, la patruzeci şi nouă de ani, speranţa i s-a-mplinit. Bietul Bebică! Puţini doctori am cunoscut atât de buni profesional şi-atât de devotaţi bolnavilor. Mergeam în urma lui Verzeu şi simţeam că ceva s-a rupt în mine, o singură data mai simţisem la fel când…
(Sânziana se opri. Fiindcă-şi dădu seama că cealaltă amintire nu făcea parte din „programul Verzeu”.)
— Când? se auzi-ntr-un târziu vocea lui Pavel.
— Odată cu mine, ca să nu pară totul prea cusut cu aţă albă, Voicu Marin i-a mazilit pe încă doi chirurgi din secţia lui. Am căpătat un transfer la microbiologie, tot în cadrul clinicii, dar trebuia s-aştept să se pensioneze o doctoriţă care-şi ceruse pensionarea. Când a văzut că i-a şi sosit „schimbul”, a mai ezitat, timp în care, două luni am ţinut locul unui medic de la un cămin de bătrâni, iar două luni pe cel al secretarei directorului de la microbiologic, operată la colecist. Înaintea acestor „aventuri” s-a născut Ana. Eram atât de mulţumită, era aşa de grasă şi de frumoasă, că m-a ajutat să trec mult mai uşor peste perioada mea de femeie la toate, decât dacă n-aş fi avut-o. În ziua când am plecat din clinica de chirurgie, ca persoană bine-crescută, m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Verzeu. În loc să-l găsesc doar pe Verzeu, cum era de aşteptat, am dat şi peste Voicu Marin. Era mai mult decât în visul meu. Verzeu zâmbea din vârful buzelor lui subţiri, iar Voicu Marin râdea cu gura pân' la urechi, proaspăt însurăţel, la şase luni după ce i se spânzurase prima nevastă, frânghia fiind prefăcută, pentru uzul public, în stop cardiac, iar soţul drapat într-o durere profundă în faire-part-ul din „România liberă”.
I-am salutat pe cei doi mari tenori reuniţi şi m-am gândit pe cine mai „lucrau”, graţie paşnicei lor cârdăşii.
* „Câtă imaginaţie… câtă imaginaţie-n vorbire are femeia asta. Oamenii, mai toţi, dar mai ales orăşenii, vorbesc ca ziarele. Standard vorbesc. Sânziana şi Iulia vorbesc altfel. Individualizat. O asemănare între ele”, îşi zise Pavel.
— Bună ziua, am zis eu.
Au dat amândoi din cap în chip de răspuns, cu aerul omului deranjat din ceva foarte important.
Nu mi-a spus niciunul nici un cuvânt. Atunci, mi-am luat eu inima-n dinţi şi-am zis:
— Domnule profesor Verzeu, astăzi plec din serviciul dumneavoastră şi-am venit să-mi iau rămas-bun.
— Da, pleci? m-a-ntrebat Voicu Marin, de parcă atunci afla această noutate pe care mi-o cocea de şapte luni.
M-am uitat la el cu silă. Bun observator, Titus Verzeu a remarcat privirea, care de altfel i se-adresa şi lui.
— Începeţi o activitate care vă va oferi mai mult timp în care să reflectaţi, s-a-ndurat într-un târziu să mi se-adreseze Verzeu, însoţind fiecare vorbă cu un zâmbet subţire şi de-o persiflare abia perceptibilă, şi s-a uitat la Voicu Marin. În care să reflectaţi mai mult la profesia dumneavoastră, la faptele, la vorbele dumneavoastră, a continuat el, ascuţindu-şi zâmbetul din ce în ce, vrând desigur să-mi dea a-nţelege, dacă nu pricepusem pân-atunci, că mazilirea – din limbă mi se trăgea.
M-am uitat la unul, m-am uitat la celălalt. Cât rău făcuseră şi cât aveau să mai facă! Ce gol trebuie să fie-n sufletul oamenilor ăstora doi dacă la şaizeci de ani împliniţi se gândeau numai cum să le pună altora pielea pe băţ!
M-am uitat la ei cu-o milă care venea de departe, de la generaţii şi generaţii de ţărani din neamul meu, oameni care scormoniseră din noapte până-n noapte pământul, găsind mereu timp să gândească, răzimaţi de coarnele plugului ori în coada sapei, în felul lor simplu şi esenţial, la fiecare gest al lor, repetat de veacuri şi menit să se-nscrie-n ciclurile armoniei universale căreia nu ştiau să-i dea nici un nume.
Şi, deodată, uitând timpul şi locul, uitând cu desăvârşire că oamenii aceia doi puteau să-mi facă încă mult rău, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, cu un glas de profet care nu făcea altceva decât să vestească ceea ce i se-arată, m-am trezit că le spun:
— La vorbele şi la faptele noastre vom afla cu toţii vreme să ne gândim: la o boală grea sau pe patul de moarte. Mai ales pe patul de moarte.
Le-a pierit zâmbetul. Am salutat scurt din cap şi ca şi când misiunea mea pe lângă ei fusese aceea de mesager al destinului, am plecat înfiorată de presimţirea că le prevestisem adevărul.
Cum mergeam pe culoar, mă asaltau tot felul de gânduri. Vecinele mele de palier m-au scârbit de totdeauna cu egoismul şi cu zgârcenia lor. Mamei îi era grozav de milă de ele.
„Două biete bătrâne”, a zis ea într-o zi. „Mai dă-le dracu'. Sunt putrede de bani şi de lucruri şi zgârcite că şi-ar mânca de sub unghie”, am zis eu. „E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice şi cât dispreţ cele psihice. Toată lumea zice „săracu' de el – e şchiop, e chior” şi nimeni nu zice „săracu' de el – e zgârcit, e ipocrit, e turnător, e intrigant”, când astea sunt infirmităţi de pe urma cărora suferi la fel de mult ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. Un defect fizic îţi dezechilibrează corpul şi dezechilibrul ăsta se răsfrânge asupra sufletului. Efectele lui sunt deci împărţite. Gândeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior, sau amândouă la un loc, sau câte cât vrei? Toate defectele psihice au la origine un complex de inferioritate. Cine e sigur pe sine nu e nici invidios, nici intrigant, nici arivist. „La om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet”„. „Cehov a spus asta?”. „Cehov. O umanitate fără complexe. Un echilibru dat de frumuseţea exterioară şi de cea interioară. Mi-au plăcut totdeauna oamenii frumoşi pentru că măcar sub aspect fizic ai garanţia că sunt scutiţi de complexe”.
Pe culoar, mi-am adus aminte vorbele Mamei şi-am început să mă-ntreb ce complexe i-or fi rozând de-o viaţă pe Verzeu şi pe Voicu Marin. „Dacă vrei, cât de cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui”, mă sfătuia Mama. Cum n-am economisit niciodată efortul, m-am pus întâi în locul lui Voicu Marin. Băiat de grădinari din marginea Bucureştiului, tată român, mamă bulgăroaică. Fizic, totul parcă prea mare. Ca la un televizor defect care dublează contururile. Nici urât, nici frumos. Mătăhălos. Ca maniere: nu se sfia să-şi sugă dinţii, să se scobească în nas ori în dinţi, ori să se scarpine de faţă cu alţii. Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-au fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme când mintea proprie îţi este-un educator suficient. Voicu ştia desigur că asemenea lucruri nu se fac. Se purta însă cum îi venea, din totală desconsiderare faţă de alţii. Dacă nu ştiai cine e, dacă nu-l auzeai vorbind şi te-ai fi gândit să-l plasezi undeva, l-ai fi plasat fie-ntr-o muncă necalificată, la cărăuşie, de pildă, fie-ndărătul unei tejghele. Când deschidea gura şi folosea un ton neutru, în vocea lui baritonală, frumoasă şi bine stăpânită, apăreau vorbe care nu te supărau atât prin ortoepia deficitară cât prin vulgaritatea cu care erau rostite. Simţeai în acelaşi timp o ameninţare în vorbele-acelea stâlcite, fiindcă îndărătul lor bănuiai o stâlceală mult mai adâncă, depăşind sfera vocabularului. Când vorbea oficial, tonul lui căpăta „importanţă” şi anume „importanţa” anilor '50-'60, '64, când mai ales vorbitorii din ideologie se găseau datori să pună accentele-n frază altfel decât le cerea logica limbii române. Chiar şi unii care folosiseră curent acest mod nefiresc de frazare, după '64 încercaseră – că-ncercarea moarte n-are – şi unii chiar reuşiseră să se debaraseze de mimarea asta ajunsă reflex. El încercase, nu-ncercase, nu ştiu. Ştiu doar că modul lui de frazare, deşi mare ştab la Minister, la Facultate, la Clinică, te făcea să-l consideri un personaj desuet, pe cale de dispariţie. El vorbea mai departe la fel şi purta mai departe, ostentativ sau nu, nici asta n-aş putea spune, pantaloni cu cracul larg ca pentru trei picioare barosane. Voia, cred, să demonstreze că-şi este fidel sie însuşi. În tinereţe, când nu era nimeni, o ceruse de nevastă pe fata care crezuse că n-avea să-l refuze şi nicidecum pe cine-ar fi vrut.
— Pe cine-ar fi vrut?
— Pe viitoarea nevastă a profesorului Daniel Şerban, pe mama lui Tudor, pe care l-ai cunoscut în seara asta. Şi mergând aşa pe „urmele” trupului, ale sufletului lui Voicu Marin dădeam şi de profesie, câmpul multor ambiţii, câmp unde lucrurile se puteau îmbunătăţi sau înrăutăţi. Era chirurg? – era. Drumul de la grădinărie la chirurgie era lung, dar odată ajuns aci nimeni nu se mai întreba cât de lung fusese drumul lui şi cât de scurt al altora. Era chirurg. Printre-atâţia alţii. Unii ştiu că sunt în profesie nişte utilităţi, şi acceptă această situaţie. Conştienţi că nu li se cuvine mai mult, îşi fac cinstit datoria, şi-şi văd numai de treburile lor. Ca utilitate, nimeni n-ar fi avut ce să-i reproşeze lui Voicu Marin. Dar vezi că el voia să se ia de piept cu cei mai mari chirurgi şi cum profesional n-avea şanse, ca Făt-Frumos cu Zmeul, să-i îngroape pân' la brâu, îi îngropa cu totul – pe criterii extraprofesionale. Unul avusese moşie (el, nevastă-sa); altul avusese aur, nu-l declarase, în schimb îl ascunsese-n masa de la sala de operaţie; cumnatul ăstuia se pare că ştiuse şi nu-l denunţase şi amândoi trecuseră niţel pe la „pension”; şi uite-aşa numărul culpabililor faţă de legi îi lărgea locul; alţii nu făcuseră nimic din punct de vedere juridico-administrativ, dar ca şi primii păcătuiau grav în ochii lui, păcătuiau „medical”: erau chirurgi de mâna-ntâi. Buni şi ăştia de dat la „abdomen” fiindcă la „torace” – mai mare şi mai mare era el.
Mă puneam în locul lui Voicu Marin şi, fără să-l aprob, îi înţelegeam mecanismul sufletesc. În definitiv, omul ăsta n-avusese niciodată ce-şi dorise. Profesional, deşi se declarase şi era luat oficial drept „ăl mai mare”, el ştia că nu e. Nevastă-sa, un om blând şi bun dar şters, nu era cine-şi dorise el; băieţii, doctori amândoi, nu-şi depăşeau profesional tatăl. Nevastă-sa se omorâse. Sătulă de vorbe grosolane, de palme arse între patru ochi şi chiar între mai mulţi. A doua – actriţă, frumoasă, foarte frumoasă, şi sâsâită. În actorie – ce era el în chirurgie: o utilitate, umplută de roluri de când se măritase cu el, că fiecare avea sau putea să aibă o mamă, o soacră, o cuscră bolnavă, nevoie de-un medicament străin. Altminteri, femeie cumsecade actriţa. Pe când mai lucram încă la chirurgie, deşi ea era „madam director”, a venit să mă roage să-i dau un bilet de intrare permanentă la o bolnavă din salonul meu, motivându-şi cererea prin faptul că programul ei de actriţă era-n contratimp cu orele de vizitare a bolnavilor. Gestul ăsta m-a făcut să nu-i prevăd un viitor prea fericit alături de Voicu Marin. Intrasem într-o perioadă de clarviziune, se autoironiză Sânziana. O femeie cât de cât cumsecade, oricâte vanităţi ar fi avut, pân' la urmă avea să se dea bătută faţă de Voicu Marin. Cât Voicu era maaaare, „Mercedesul” îi mai astupase din defecte, când se mai micşorase, deşi făcuse un copil cu el, actriţa a hotărât să nu-i mai suporte pe el şi pe cele două odrasle din prima lui căsătorie. Victime-ale eredităţii paterne, pe unde-o prindeau pe „mama lor vitregă” tinerii îi ardeau la scatoalce, însoţite, bine-nţeles, de vorbe corespunzătoare.
Sânziana făcu o pauză.
— Continuând efortul meu de identificare cu alte personaje, am ajuns şi la Titus Verzeu, al cărui nume, pretindeau cei din generaţia lui, ar fi trebuit pronunţat Vărzău, cum se şi scrisese înainte ca şcoala latinistă să fi introdus scrierea etimologizantă. El avusese tot ce-şi dorise, atât cât se poate judeca din afară un om. Şi, totuşi… Cu-nvăţătura şi cu mintea lui ternă dar corectă nu se putea să nu-şi dea seama că este doar un bun profesor şi nu un maestru în chirurgie. Sub aspectul cunoştinţelor generale, Verzeu era un tip enciclopedic.
— Era? Nu mai este?
— Deşi este conştient în cea mai mare parte a timpului, de patru ani stă-ntr-un fotoliu. Nu-şi mai poate mişca membrele inferioare, are afazii şi pierdere-aproape totală a graiului.
— Scleroză?
— După nişte autori americani se pare că un virus care dă fenomenele astea botezate generic „scleroză”. Îmi părea atât de rău că un om ca el – un mediocru, hai să-i zicem, dar un mediocru cu atâta ştiinţă de carte, cu o cultură umanistă atât de vastă – era atât de vanitos, de meschin şi se preta în primul rând la cârdăşia cu Voicu Marin, apoi la maşinaţii cu care-şi îndepărta cei mai buni colaboratori. De Staicu nu se-atingea fiindcă-i era frică. Pe vremea legionarilor, când un doctor gardist voise să-l mătrăşească pe Verzeu, din cauza nevesti-sii, doctorul Daniel Şerban spusese de faţă cu toată lumea că pleacă din spital dacă cineva-ndrăzneşte să-l mute pe Verzeu. Când Voicu Marin îl mutase pe Şerban, invocându-i originea, Verzeu nici măcar nu deschisese gura. Ba, dimpotrivă. Îi strecura azi o vorbă, mâine o vorbă lui Voicu Marin, cu abilitatea şi cu perseverenţa care-l caracterizau, vorbe prin care-i dădea de-nţeles că Şerban ar unelti-mpotriva lui, a lui Voicu şi, mai rău, că nu i-ar recunoaşte autoritatea medicală, indiscutabilă pentru toată lumea. „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Într-un elan de binefacere, Voicu Marin o trimisese la ţară şi pe fosta lui iubire, nemărturisită, pe Marina Şerban, nevasta „concurenţei”, căreia profesional şi uman n-ar fi avut ce să-i reproşeze, decât eventual că nu-i bănuise la timp iubirea. Verzeu, ca şi Voicu, nu suportă concurenţa. Tot un complex de inferioritate. Prin urmare, nici el n-avusese ce-şi dorise, aşa stând lucrurile.
— Sânziană, să nu te superi că te-ntrerup, tu ai avut pân-acum în viaţă ce ţi-ai dorit?
Sânziana se gândi. Răspunsul la această întrebare şi-l dăduse demult. Se gândea acum dacă era bine să-i răspundă lui Pavel aşa cum şi-ar fi răspuns ei însăşi. „Cu nimeni nu e bine să fii sincer cum eşti cu tine însuţi. Un moralist zice să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni prieten, ceea ce nu este conform cu principiile moralei ci-ale unei bune politici. O fi bine, dar nu e conform firii mele. Decât să spun ce nu cred mai bine tac. Uit totdeauna că există, în mare, trei feluri de-a minţi: minciuna-minciună, adică falsificarea adevărului; omisiunea unei părţi a adevărului; şi statistica, vorba lui Kölönte când se uită prin statisticile unora de la noi din laborator”.
— Unele lucruri majore, că despre cele majore merită să vorbim, sunt aşa cum mi le-am dorit. Am vrut să fiu doctoriţă şi sunt doctoriţă. Şi cred că am nimerit chiar într-o specialitate care mi se potriveşte. Chirurgia-mi plăcea. E partea cea mai spectaculoasă, cea mai palpitantă a medicinei. Dar tributul emoţional şi cel actoricesc erau prea mari pentru mine. Prefer microbiologia fiindcă-n ea nu risc să omor pe nimeni şi nici n-am de-a face cu „publicul”. În chirurgie, în fiecare zi ai „premieră”. Mai întâi, cum ţi-a reuşit operaţia şi nu numai ea. Grija complicaţiilor post-operatorii. Ce să-ţi mai spun, că ştii. Apoi, partea „mondenă”: ce zic superiorii, ce zic colegii, personalul mediu, pacienţii? Să fii impecabil cu toţi. Microbii şi viruşii sunt mai comozi, că nu-ţi comunică sentimentele. Deci, ca să mă-ntorc de unde-am plecat, fac o meserie pe care mi-am ales-o şi care-mi place. Am vrut să am copii şi-i am.
— Dar îi ai cu cine-ai fi vrut să-i ai?
După ce rosti întrebarea, pe faţa lui Pavel apăru o expresie de regret, regretul că-ndrăznise prea mult; şi teama că i s-ar fi putut da un răspuns care să-l doară.
Sânziana fu izbită de-ntrebare: „Îmi dau seama că niciodată nimeni nu mi-a pus o-ntrebare atât de importantă, ţinând de ceva atât de intim din fiinţa mea şi-n acelaşi timp cu valoare de generalitate: „Ai copii, dar îi ai cu cine-ai fi dorit cel mai mult să-i ai sau i-ai avut cu cine s-a putut sau chiar s-a nimerit?”. E o-ntrebare care-ar putea să figureze-n orice chestionar adresat părinţilor. Câte lucruri s-ar explica din răspunsul sincer la această-ntrebare…”.
— La-ntrebarea asta-ţi pot răspunde, îţi pot răspunde-n două feluri, esenţa fiind aceeaşi. Am doi copii cu doi bărbaţi care mi-au fost dragi când am făcut copiii cu ei. Deci, nu-mi pot reproşa c-am făcut doi copii la-ntâmplare. Am dorit să-i am şi e cea mai mare mulţumire şi mândrie a mea că am copiii ăştia. Întrebarea ta aşteaptă însă un alt răspuns. Dacă nu ţi-aş da şi-al doilea răspuns ar însemna să mint prin omiterea unei părţi a adevărului.
(Îşi aminti iară de Kölönte, de mustăţile lui ţepoase, de ochii negri cu pleoape oblice care-i trăgeau în sus, de privirea lor enigmatică, plecată parcă să măsoare pustietăţi misterioase de care-l legau nostalgii ancestrale.)
Se scutură de-această amintire şi continuă:
— Cei cu care-aş fi vrut cel mai mult să am copii… cu-aceia n-am avut şi n-am să am copii.
— De ce? se-auzi glasul lui Pavel, înecat în părere de rău.
Sânziana ridică din umeri a neputinţă.
— Între paisprezece şi optsprezece – chiar nouăsprezece – ani, iubeam atât de mult pe cineva încât cea mai mare fericire ar fi fost să am un copil cu el. Dar era o diferenţă de vârstă foarte mare-ntre noi, el era-nsurat, avea copii…
— El te-a iubit?
— Nu ştiu, jur că nu ştiu.
— Şi n-ai vrea să afli?
— Pavele, mă-ntreb dacă e bine şi dacă nu-i facem trecutului o nedreptate încercând să-l clarificăm. Bine-nţeles, când e vorba de nebuloasa unor lucruri frumoase. Dacă bănuieşti că cineva te-a „turnat”, ţi-a făcut un rău, cred că eşti obligat să clarifici acest trecut; este o obligaţie, cum să-i zic, civică. Dar trecutul pur sentimental… Mi-e teamă că umblând cu el poţi păţi cum păţeşti cu florile presate când încerci să le muţi de pe-o foaie pe alta. Cred că dac-aş fi scriitoare aş încerca să clarific acest trecut din curiozitate psihologică, din obligaţie profesională deci, fiindcă eu consider psihologia profesia de bază a scriitorului. Şi-apoi, mă mai gândesc la ceva. Să nu-ţi închipui că n-am fost de multe ori ispitită să „dezvălui” acest trecut al imaginaţiei mele.
— Trecutul imaginaţiei e tot atât de-al nostru ca şi trecutul faptelor. Trăim cu imaginaţia cel puţin tot atât de mult cât trăim real – real însemnând ceea ce poate fi controlat şi confirmat şi de altul sau de alţii, în afara ta. Altminteri, cu ce, pentru individ în sine, e mai puţin autentic, mai puţin viaţă, ceea ce se-ntâmplă numai în sine însuşi decât ce i se-ntâmplă cu ştirea altora? Cu ce? Cu ce este mai puţin intensă dragostea unui om dacă ea este neştiută? Ba dimpotrivă. Este mult mai profundă, mai concentrată, faţă de-o iubire împărtăşită sau nu, dar materializată, adusă în planul realităţii, cea a martorului. Fiindcă din ea, din iubirea neştiută de celălalt, nu se risipeşte nici un strop în gesturi, în aşteptări, în vorbe care nu reuşesc totdeauna s-o exprime. După ani şi ani de la o iubire, auzi oameni care spun: „L-am iubit (sau am iubit-o) dar el (sau ea) habar n-avea, nici nu mă ştia”, situând această iubire la periferia iubirii, fiindcă ea nu era ştiută. Oamenii ăştia, după părerea mea, sunt o categorie – o categorie foarte întinsă – care nu-şi dă seama că oricât ai trăi cu alţii, există în tine fonduri personale inalienabile, adevăruri pe care nu le ştie nimeni şi care sunt cele mai adevărate. Ştiu că e un pleonasm să spui „adevărul adevărat” – după câte-mi mai aduc şi eu aminte de la liceu – dar aşa e. Nu te supăra că te-ntrerup mereu, oftă Pavel, de parcă ar fi scăpat de-o piatră grea de pe suflet.
— Nu suntem la tribunal, Pavele, ca să cerem voie părţii adverse când vrem să-i întrerupem pledoaria. Câtă dreptate ai! Oamenii au tendinţa de-a devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Şi o clădire apare mai întâi în imaginaţia constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îţi povestesc situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decât dacă ţi-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el – în cel mai fericit caz, cu ironie – ca şi când o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi când ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvârli, şi gata. Şi mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puţin se cunosc oamenii! Îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă – faţă de ei înşişi, în primul rând – de bucăţi din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om! Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sânziana, fără tranziţie. Poate şi când te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să observ. Atunci, eram „ocupată” să te iubesc, nu să te analizez.
— Minimalizăm trecutul? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş.
— Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio-chimistă. Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni. În viaţa mea nu mi-am bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac şi-n acelaşi timp am un mare şi neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.
— Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care „materia primă” e cuvântul. Scriitoare, ziaristă, avocată…
— Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.
— Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.
Glasul lui Pavel sună a pagubă.
— Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică „elementul m luat de n ori”. De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă? Atunci, luăm ce ne scoate-ntâmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sunt „strigătoare la cer”, ne-mperechem bărbaţi cu femei – fără să aşteptăm să apară „el”, „unicul” – „alegem” prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit – una cu care să nu fim flagrant nepotriviţi. Cât te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un număr de ani de „convieţuire” cu ea. Între un om şi profesia lui sunt aproape relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre; „convieţuirea”, ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: „Unde să mă mai duc acum? E prea târziu. O să meargă şi de-acum încolo, târâş-grăpiş, cum a mers şi pân-acum”. Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie – vine pensia; în căsătorie – vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntâmplării. Şi-acum, după atâtea „consideraţiuni generale”, să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. În liceu învăţam bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani, obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul, întoarsă-n ţară, a căpătat un post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era doctor; şi doctor foarte bun, după câte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front, în '42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, „Taica”, tatăl Mamei, s-a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele „parastas”, „pomelnic”, „colaci”, „colivă” şi le vedeam materializate. În cursul anului, mergeam de câteva ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mâna mea de copil, printre mâinile celor bătrâni, săltăm şi coboram încet o tavă cu colivă, în timp ce preotul cânta „Veşnica pomenire”. Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborâre, a cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui copil, iar „Veşnica pomenire” cu care preotul însoţea gestul nostru, un cântec de-adormit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem ci luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte aşezări, unde trăiau ei între ei şi nu voiau sau nu puteau să se-amestece cu viii. Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. „Cum zicea Gheorghe” sau „aşa ar fi zis Gheorghe”, vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-l cunoscuseră, Tata mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzând că nu mă hotărâm, m-a sfătuit să fac Medicina. Nevrând să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a pomenit de Tata; mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După Reforma-nvăţământului, latina şi greaca nu se mai predau în şcoli: catedra ei se desfiinţase. În învăţământ, i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură poate s-ar fi dus acolo ca să rămână-n învăţământ; dar mă avea pe mine, începea să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. „E bine să faci o meserie din care să nu poţi ajunge dactilografă sau vânzătoare. Începe epoca profesiilor tehnice. Maşini, fizică, chimie, calcule, calculatoare. Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage inima deloc… Oameni bolnavi au fost, sunt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi face-o profesie veche de când lumea şi care-o să ţină cât lumea. În locul tău, între Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Când erai mică şi te mai lăsai pe tânjeală îţi spuneam „învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai”. Tot aşa îşi spun şi-acum: fă o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi alte meserii decât pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a fost nevoit să-şi schimbe profesia”. Aşa m-am făcut eu doctoriţă.
— Important e că nu-ţi pare rău. Şi eu, dac-ar fi fost după inimă, etnolog m-aş fi făcut. Atât ce-mi place fiecare strai, fiecare ciob, fiecare obicei de pe la noi şi de pe unde umblu, şi să ştiu despre el până la Adam. Mama, draga de ea, femeie de la ţară, n-a ştiut să mă sfătuiască ştiinţific, aşa ca mama ta, mi-a spus numai să mă dau şi eu după vreme, şi să-mi fie pâinea mai albă. M-am gândit şi eu tot la stabilitate într-o profesie. Îmi dădeam şi eu seama că-ncepe epoca meseriilor legate de practică… Aşa m-am făcut şi eu doctor.
— Şi nu-ţi pare rău, nu?
— Acum, mi se pare că niciodată n-am dorit altceva. În viaţă, sunt multe-asemănări între lucruri. Te-nsori, să zicem, cu-o fată, fiindcă-ţi place, fiindcă aşa cum ziceai tu „ne-mperechem” cu oameni de care nu ne despart deosebiri „strigătoare la cer”.
— Văd că mă citezi.
— Te citez, Sânziană, fiindcă-mă place tare mult, cum vorbeşti. Puţină lume ştie vorbi, cu adevărat.
* „„Ştie vorbi…”. Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal plus infinitivul, ca-n latină”, observă Sânziana pentru sine.
— Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e „unica” sau aşa cum te gândeai c-ar fi sau chiar a fost „unica”. Şi trec anii şi te obişnuieşti atât de mult cu prezenţa femeii de lângă tine, încât uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.
— Cu o condiţie, Pavele: să nu fie-o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi-a dat realitatea.
Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine-ştie-ce şi-l mâhni gândul că şi el făcuse parte din această realitate.
— Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre „unicul” visat şi ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om – o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumuseţează, îl „flatează”, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în fericire – iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat. Îl înţelegeam, cum îi înţelegeam şi pe şefii mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală. În acest proces de stratificare, simţeam căldura din mine pipernicindu-se, ajungând un fel de fosilă-ncremenită sub gheţurile unei geologii neiertătoare. Când am divorţat, când a divorţat bărbatu-meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram demult despărţită de el. Ţi-am spus mai adineauri că-n ziua când a fost operată Liliana Fodor – care nici cu gândul nu gândeşte ce rol important a jucat în viaţa mea – în ziua aceea, cum mergeam în urma lui Verzeu, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi ţi-am spus că mai simţisem încă o dată acelaşi lucru. Vezi, n-am uitat c-am lăsat acolo nişte puncte de suspensie. Pavele, după nişte puncte de suspensie, ai să mai suporţi şi-o paranteză. Mie nu-mi place să povestesc un om cât sunt în vreun fel de relaţii cu el, iar după ce nu mai sunt, nici atât. Nici când cineva mă provoacă nu-i răspund. Nu reproduc niciodată convorbiri pe care le am cu oamenii, chiar când oamenii în cauză nu reprezintă nimic pentru mine sau, când, şi mai rău, nu dau pe ei nici două parale. Dacă cineva are o clipă încredere-n mine, mă socotesc obligată să-i îndreptăţesc încrederea. Foarte multe femei povestesc cum şi cine le-a făcut lor curte, mai ales când n-au acceptat-o, considerând că oamenii aceia care s-au dezvăluit în faţa lor n-au dreptul la nici o discreţie. Dacă am să-ţi vorbesc despre căsnicia mea n-o fac pentru a-mi bârfi fostul bărbat. Dar nu-ţi pot vorbi despre-o perioadă din viaţa mea fără să-ţi pomenesc de el.
Sânziana îi zâmbi de parcă i-ar fi cerut iertare.
— Pavele, să nu ţi se pară că sunt un bas bleu – cum le zic francezii cucoanelor gen „ştie-tot” şi care la tot pasul îi dau zor cu câte-un citat. Dar dacă cineva a făcut înaintea mea o observaţie, a formulat-o mai bine decât aş putea s-o formulez eu, cred că e preferabil să-l citez pe-acel cineva, mai ales când pe el îl ştie toată lumea! Cehov zice că un om bine-crescut nu face niciodată confidenţe fără să i se ceară.
— Dacă n-ai fi fost atât de bine-crescută, astăzi viaţa noastră ar fi alta.
Vocea lui Pavel Vlas sunase atât de trist, parcă de dincolo de neîmplinire, încât ştergea reproşul din cuvinte.
CAPITOLUL PATRU
„Ne-ntoarcem mereu de unde-am plecat. El are dreptate. Un copil nu-i o rochie pe care ţi-ai cumpărat-o şi-o treci sub tăcere faţă de-un bărbat. Ciudat mi se pare că până azi n-am avut deloc remuşcări că nu-i spusesem lui Pavel de Ana. Cât de repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: „Suntem imprevizibili, atât cât suntem, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate deodată: astea sunt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-ţi apară? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi împotriva imprevizibilului? De-aceea mi se par puerili, îngâmfaţi, apsihologi toţi cei care spun: 'aşa ceva n-aş face să ştiu că mor!'. Şi-i vezi cum în faţa unor mize departe de moarte ca cerul de pământ fac tot ce juraseră că n-ar face nici morţi. Nu exista 'material didactic' mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decât sufletul omului”. Cât de important eşti în viaţa mea, nene Dal, aproape că nu e situaţie-n care să nu-mi aduc aminte un cuvânt de-al tău!”.
* „Câtă vreme mi-ar trebui ca s-ajung din urmă toate citatele-astea ale Sânzienei…? Mă simt intimidat intelectual în faţa ei, acum mai mult chiar decât atunci, mă simt ca un şcolar în faţa-nvăţătoarei lui. Şi am impresia că se scuză tot timpul că e mai învăţată decât mine. Cu doctorul Şerban n-ar face-o, fiindcă nu e nevoie. Cum ar fi fost căsătoria noastră, dac-ar fi fost?”.
— Pavele, ai dreptate.
Tresăriră amândoi ca şi când unul ar fi putut vedea gândurile celuilalt.
— Ai dreptate. Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai facă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. („Da, domnule doctor Vladimirescu, sunteţi singurul om faţă de care, faţă de care, în sfârşit…”.) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te „filtrezi” de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor. Vorbind despre fenomenul care sunt eu, nu ştiu de unde să-ncep…
— De unde vrei. Pân' la urmă pun eu cap la cap bucăţelele, ca la jocurile alea cu cuburi, au un nume străin…
— Puzzle.
— Aşa. Pân' la urmă te-aleg eu, te cern eu dintre alţii.
— Atunci, întinde sita. O fată de nouăsprezece ani, crescută de-o mamă văduvă, cunoaşte, din întâmplare, un tânăr cu zece ani mai mare decât ea. Dacă-ncep aşa, e bine?
— Tu ştii.
Sânziana se gândea cum să-i povestească viaţa ei lui Pavel. Care să fie raportul dintre-adevăr şi minciuna prin omisiune. N-avea de gând să-l mintă, însă cum ar fi putut, ceea ce este cu neputinţă, să-i înfăţişeze tot adevărul, cum să-nfrângă pudoarea? Cum să-i spună că nopţi întregi, în adolescenţă, nu dormise de dorul lui Daniel Şerban, omul la umbra căruia crescuse, pe care-l asemuia unui copac cu-o imensă coroană ocrotitoare? Şi ce cuvinte să folosească? Toată viaţa nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi – pe-ale altora, alţii – pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?
„„O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin nimic”, spune-un moralist de-al meu”.
Pentru Sânziana, Pavel Vlas căpăta acum o altă valoare. El nu mai era băiatul cu care se iubise-o lună de vară la mare şi cu care-avusese, din întâmplare, un copil, băiat pe care-l exclusese din viaţa ei, situându-l într-un album cu amintiri. De-acum înainte, Pavel Vlas – dacă-l lăsa ori nu s-o recunoască pe Ana – devenea o prezenţă, independentă de voinţa ei. N-avea de gând să se-nfrumuseţeze cu nimic în ochii lui. Îi era însă foarte greu să-şi aleagă tonul povestirii.
— Pavele, am să-ncep mai de departe. Într-un sat din Muntenia, acum vreo sută patruzeci de ani, un negustor grec, pe nume Costi Mavros, cumpărase o moşie de vreo două sute de pogoane şi-o pădure mare de tot de la nişte boieri. Nevasta a doua a grecului, rămasă văduvă, se măritase cu un boier cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât ea, un boier care-şi tocase averea pe la Paris. Boierul ăsta, Ienache Kreţulescu, rămas văduv la rândul lui, se-nsurase cu-o cucoană, tânără şi frumoasă, cu care-avusese-o fată, Luxiţa…
— Ce nume e ăsta, de la ce vine?
— De la Ruxandra, Ruxiţa. Dar fata-şi spunea, când era mică, Luxiţa, şi-aşa-i rămăsese numele! Luxiţa Kreţulescu se măritase cu un domn Bantaş şi-avusese o fată, Luţa, măritată Şerban. Luţa şi Sică Şerban, magistrat, avuseseră trei copii: Daniel, Marie-Jeanne şi Matei. Daniel – doctor, profesorul Daniel Şerban; Marie-Jeanne – licenţiată-n drept, profesase doi-trei ani, până se măritase cu doctorul Dinu Serafiotti, profesorul Serafiotti; Matei – doctor, care, de dragul picturii, nu practicase niciodată medicina.
— Pictorul Matei Şerban?
— Exact.
— Apusul” ăsta nu-i de el? întrebă Vlas, arătând cu mâna spre tabloul de pe peretele din faţa lui.
— Ba da.
— A fost în „retrospectiva” de anul trecut?
— Da. Grecul, Costi Mavros, şi grecoaica lui, Melina Mavros, avuseseră două slugi, doi fraţi, un băiat şi-o fată, dintr-o casă cu douăzeci de copii: Gore şi Fira – Grigore şi Glafira. Cu vreo doi ani înainte de-a muri, grecoaica le dăduse fiecăruia, cu acte-n regulă, câte şaişpe pogoane de pământ bun, şi le făcuse câte-o casă-n apropierea conacului. Gore se-nsurase, flăcău tomnatic, şi-avusese două fete. Una din fete e străbunica mea, Sulfina. Stră-străbunicul meu, Gore, moştenise şi averea soră-sii, Fira, care nu se măritase niciodată. Străbunica-mea, Sulfina, o moştenise pe soră-sa, care n-avusese parte de copii. Aşa se făcea că străbunicii mei dinspre mamă, Sulfina şi Ilie Pribeagu, se văzuseră stăpâni pe două case şi pe treizeci şi două de pogoane de pământ. Stră-străbunicu-meu, Gore, şi soră-sa, Fira, muriseră slujindu-i cu credinţă pe boierul Ienache Kreţulescu şi pe fiică-sa, coana Luxiţa Bantaş, oameni de omenie care mâncau dintr-o oală cu slugile şi nu se bucurau să ia sufletul din om. Coana Luxiţa, femeie chibzuită, energică şi inimoasă, pietruise toate uliţele din Cernaţi, pe cheltuiala ei, adusese doctor în sat, mărise şcoala, renovase biserica, făcea pomeni de sufletul maică-sii, care-o lăsase orfană la doi ani, şi de-al grecoaicei, la care chema şi omenea tot satul.
În fiecare toamnă, mergea-n pădure cu oamenii şi le dădea lemne de foc şi de ridicat case. Le zidise cuptor de cărămidă şi cuptor de pâine. Le scria şi le ducea plângeri pe la autorităţi, crezându-le ţăranilor – că-i vedea zi de zi, fiindcă ea nu ţinea nici administrator, nici vătafi. Le credea că-i ţinuse loc de mamă o ţărancă: Fira. Le ştia toate păsurile, le ştia şi nu se făcea că nu le ştie.
Nu-ntâmplător, la 1907, conacul şi hambarele ei rămăseseră neatinse.
Străbunică-mea, Sulfina, şi soră-sa, Fanida, crescuseră pe lângă domnişoara, adică pe lângă coana Luxiţa. Le cununase pe-amândouă, le botezase copiii şi-i plânsese cu ele când muriseră mititei, cum mureau pe vremuri copiii.
Străbunică-mii, din opt copii îi trăise doar o fată, Simina, bunică-mea, pe care-o dăduseră dup-un băiat zdravăn şi harnic, care le mai adusese şi el zece pogoane de pământ. Bunicii mei, Vasile şi Simina Dorobanţu, au avut trei copii: pe Dumitru, pe Ion şi pe Smaranda. Toţi trei se-arătau isteţi şi buni la carte. Învăţătorul îi spusese naşei, coanei Luxiţa, c-ar fi fost păcat de copiii ăştia să nu meargă mai departe cu-nvăţătura. Coana Luxiţa tăbărâse cu gura pe bunicul:
— Mă, Vasile, nu vrei să vezi copiii ăştia domni?
— Şi cu pământul ce să fac, naşă? Cine să-l muncească?
— De-asta ţi-e? Pământ să fie, că s-o găsi cine să-l muncească.
— De ce să nu rămânem noi, ţăranii, cu ţarina şi dumneavoastră, boierii, cu cartea?
— Mă, Vasile, dacă vezi că seacă un ogor ce-i faci?
— Păi, ce să-i fac?
— Păi, nu-i pui gunoi proaspăt şi-l îngraşi?
— Ba-i pun.
— Aşa şi cu mintea. A boierilor a cam secat. E nevoie de minte proaspătă. Şi zeama de varză o vânturi ca să nu se-mpută. Lumea nu stă pe loc, Vasile. Dă copiii la carte.
— E greu, naşă. Trebui' să ai bani şi să mai şi cunoşti lumea pe ia oraş. Eu ce să mai ştiu? Că pe câmp mi se luminează, pe câmp mi se-nnoptează.
— Oi mai pune şi eu umărul, că nu m-oi prăpădi aşa curând.
— Ba să păzească bunul Dumnezeu să te prăpădeşti, naşă!
Şi naşa nu se lăsase până ce nu-i văzuse pe-ăi doi băieţi ai Bunicului, unul – la Şcoala normală, altul – la Seminarul teologic; fiindcă, mai intelectuali de-aşa Bunicul nu se-ndurase să-i facă, în ruptul capului.
Venise şi rândul mamei. Domnu-nvăţător o lăuda-ntruna.
— Bade Vasile, îi spunea el Bunicului, de când sunt eu învăţător copil ca fata dumitale n-am văzut! Ce ţi-ai fi făcut păcat cu băieţii de nu i-ai fi dat la carte, dar ce păcat ţi-ai face să n-o dai pe Smaranda.
De-aşa ceva Bunicul nici nu voia s-audă. Fată de ţărani, frumoasă şi cu zestre, şi să-nveţe carte! Cât trebuia ca să citească sărbătorile-n călindar, să-nsemne ouăle de pus sub cloşcă şi de numărat şirele pe arie ştia. Fetei însă-i intrase-n cap să-nveţe. Citea din scoarţă-n scoarţă manualele fraţilor ei mai mari şi pe-ale nepoţilor coanei Luxiţa. În clasa a patra, ştia pe dinafară toate declinările şi toate conjugările latineşti şi manualul de franceză pentru clasa-ntâi de liceu. Dar Bunicului puţin îi păsa de latinească şi de franţuzească. Avea s-o mai lase cinci-şase ani, să se-nalţe, să joace şi ea de două-trei ori în horă, să-nveţe să ţeasă-n război velinţe şi pânză şi s-aşeze-o oală la foc şi pe urmă punea el ochii pe-un flăcău de nădejde care să ducă la greu.
Într-o zi, fata luase trei ouă de bibilică – de câţă, cum se spune pe la noi – şi cu ele-ntr-o batistă se dusese la curte, la naşa.
* „„Pe la noi”… Omul nu-şi rupe niciodată toate rădăcinile din suflet. Sânziana e născută, crescută la Bucureşti, dar pentru ea „la noi” e satul bunicilor şi-al străbunicilor ei. De-aş trăi o mie de ani la Cluj, la Bucureşti, oriunde, „la noi” tot Vuioara ar fi”, gândi Pavel Vlas care, pe măsură ce se desfăşura povestea Sânzienei, simţea cum îl învăluie o ceaţă de tristeţe
— Ce e Smarandă cu tine? o-ntrebase coana Luxiţa.
Drept răspuns, fata-i întinsese batista cu ouăle. Coana Luxiţa-şi învinsese un zâmbet şi pusese cu grijă şi cu seriozitate ouşoarele pestriţe-ntr-o fructieră.
— Dacă mi-ai adus ouăle-astea aşa de frumoase, am să-ţi dau şi eu ceva. Hai cu mine.
Purtând fetiţa prin toată casa, coana Luxiţa o dusese la cămară. De pe-un raft, luase un borcan cu dulceaţă de chitră şi i-l dăduse.
— Ţine de la mine, şi-ţi mulţumesc. Şi-acum, spune tu naşei care ţi-e oful.
— Năşică, vorbeşte matale cu taica să mă dea şi pe mine la carte. El vrea să mă mărite şi eu nu vreau.
Coana Luxiţa de data asta nu se mai putuse ţine: izbucnise-n râs. Râdea cu-atâta poftă că, pân' la urmă, se pusese şi fetiţa pe chicotit. Şi ţin'te râs amândouă!
— Nu'l las eu să te mărite. Pân' la toamnă-l îmblânzesc eu şi te dă la şcoală.
Pe urmă, coana Luxiţa o pusese să-i conjuge verbul „aller”, verbul „avoir” şi verbul „ętre”, o pieptănase frumos şi-i împletise două panglici roşii în părul negru, îi dăduse o carte de basme şi-o petrecuse până la poartă, în care timp o-ntrebase de toţi ai ei şi de vecini.
— Năşică, nu mă uita. Că matale eşti cucoană mare şi te-ascultă.
— Cum să te uit? Vorba-i vorbă!
De Sân Pietru, coana Luxiţa se-nfiinţase la şcoală, la serbare, unde se-adunase tot satul. Adusese o trăsură de cofeturi şi de covrigi pentru copii. Mama recitase Trei, Doamne, şi toţi trei atât de frumos că plânsese toată lumea. Toţi îşi amintiseră de cei căzuţi pe front, cu patru ani mai înainte. Ce-ţi spun eu se petrecea-n 1922. Coana Luxiţa brusc îşi adusese aminte că-n urmă cu doi ani se strânseseră nişte bani pentru un monument al eroilor din comună.
— Lisandre, i se adresase ea ca arsă primarului, ce se-aude cu monumentul eroilor?
— Care monument, coană Luxiţa?
— Cum care? ăl pentru care-am dat bani cu toţii.
— Păi, să vezi, coană Luxiţa…
— Lisandre, băiete, eu ştiam că să iei şi de pe viu şi de pe mort e-al popilor. Fă bine şi până-ntr-o lună, ca să nu zici că suntem oameni răi, să fii cu banii pe masă; eu am listele acasă cu ce-a dat fiecare. Să nu zici că nu ţi-am spus!
Apoi, fără nici o tranziţie, Bunicului:
— Ce zici, Vasile, de Smaranda? O faci profesoară? Halal copil!
— N-o stătea dracu-acasă, şoptise Lixandru primarul şi oftase-a-nfrăţire, odată cu Bunicul, căci amândorura le stricase cheful coana Luxiţa, care nu ierta pe nimeni.
La vreo două săptămâni de la serbare, Mama păzea vitele pe izlaz. Luase cu ea şi-un manual de latină al lui frate-său, Mitru. Răsucind mereu în căpşorul de unsprezece ani „silva-silvae” nu băgase de seamă că o pereche de boi intrase-ntr-o porumbişte din coasta izlazului. Cum şedea ea pe burtă şi cu ochii-n carte, deodată se văzuse acoperită de-o umbră ameninţătoare. Sărise-n sus.
— Fi-ţi-ar cărţile-ale dracu'! zisese Bunicul, căci a lui era umbra, şi-o croise peste picioare cu biciuşca. Bine e-acu' c-ai lu' Hodorogea mi-au dus boii la gloabă? Bine e? şi-o croise din nou cu sete peste picioare. Dumnezeii lor de hârţoage!
Şi ridicase opinca-nspre carte. În clipa aceea, Mama s-a azvârlit cu burta peste foile ei deschise şi de-acolo a strigat cu deznădejde:
— Omoară-mă, taică, dar cartea nu mi-o strica.
Bunicul a dat drumul biciuştii în iarbă.
— Ce carte e aia?
— A lu' neică Mitru, de latină.
— Asta ce mai e?
— E mama limbii noastre, a mai căpătat fata inimă.
— Mama limbii noastre! Ia te uită, şi limbile au mamă?! Dar tată cine-i e? întrebase Bunicul după un moment de gândire.
— Nu ştiu, că nu scrie. Zice numai de mamă.
— Îhî! Dacă pe ta-său nu l-o şti…
— Păi ce, pe-al Floarii lu' Vasile îl ştie careva, şi ea e de la noi din sat…
— Aşa e! Şi-n limba asta de ziseşi sunt vorbe multe?
Mama dăduse afirmativ din cap.
— Multe…
— Îi zice şi la „bou” în vreun fel? ori n-avură.
— Îi zice „bos, bovis, bovi, bovem, bos, bove”, recitase mama dintr-o suflare.
— Ia… parcă-l auzi mugind! Da' ce cuvânt lung… Doamne! Şi la noi cum s-a scurtat!
Pavel Vlas zâmbea, imaginându-şi scena petrecută cu peste-o jumătate de veac înainte.
— Bos-bovis” a hotărât soarta Mamei. În toamnă, Bunicul a dat-o la liceu, că pe ea nu putea s-o facă popă, iar învăţătoare nu voise ea să se facă, în ruptul capului.
Opt ani a fost premiantă de onoare a şcolii, patru ani studentă strălucită, iar ca bursieră la Paris a uimit Sorbona.
S-a măritat cu tata, i-a cununat doctorul Daniel Şerban, cu nevastă-sa, Marina, în 1937. A venit războiul. La trei luni de la „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”, în septembrie, Tata, doctorul Şerban, Bunicu-meu, Vasile Dorobanţu, fraţii Mamei, Dumitru – Mitru, preot în satul Dobriţa – şi Ion, învăţător chiar la Cernaţi, au plecat pe front.
Din neamul nostru, numai Bunicul – Taica, aşa-i spuneam noi – s-a mai întors în '43, cu un picior ţeapăn. Mitru a lăsat un băiat, Ion n-a lăsat pe nimeni, iar Tata m-a lăsat pe mine. Când a plecat Tata pe front, aveam opt luni. Un văr de-al coanei Luxiţa era mare de tot în Ministerul de Război. Conu Sică şi coana Luţa Şerban, ginerele şi fata coanei Luxiţa, părinţii profesorului Daniel Şerban şi-ai pictorului, toată ziua n-o slăbeau cu gura pe coana Luxiţa: „Du-te, mamă, du-te, mamă, şi roagă-l pe nenea Jorj să-i mobilizeze pe loc”. Şi coana Luxiţa, săraca, şi-ar fi călcat pe inimă, deşi nu prea-i era drag văru-său, şi s-ar fi dus cu săru' mâna la el, dar nenea Daniel şi nenea Matei nici n-au vrut s-audă. „Ce, voi aţi făcut războiul, voi aţi cerut să mergeţi pe front?”, striga coana Luţa Şerban. „Ţăranii şi toţi care merg pe front crezi că ei au făcut războiul? Crezi că-i întreabă cineva dacă vor să meargă pe front? Ce-o fi cu toată ţara românească o fi şi cu noi”, ziceau ei. „Mie-mi pasă de voi nu de „ce-o fi cu toată ţara româneasc㔄, nu se lăsa convinsă coana Luţa. „Ba să-ţi pese, mamă, că până la urmă orice-ar face-un om, soarta lui e legată de soarta ţării lui”. Şi s-au dus pe front. Tata şi nenea Daniel au fost repartizaţi la aceeaşi unitate. În dimineaţa zilei când a murit, Tata i-a spus lui nenea Daniel: „Dănuţule, dacă mor, te rog să ai grijă de fetele mele. Dacă n-ai fi-nsurat, ţi-aş zice s-o iei pe Smaranda de nevastă…”, adăugase el ca să mai îndulcească vorbele de la-nceput, care sunau a prevestire. „Hai, măi Gheorghe, nu mai cobi, că e destul de „vesel” şi-aşa”, zisese nenea Daniel. Toată ziua fusese un iad: atac, contra-atac, atac, contra-atac. La apus, lucrurile se liniştiseră. Tata şi cu nenea Daniel se duseseră să se-ncredinţeze că printre cei declaraţi morţi de brancardieri nu mai era nimeni viu. Se-aplecau, iar se ridicau. Era linişte. Doar din când în când orăcăia câte-o broască pe malul unei bălţi din apropiere. „De ce-or mai fi oamenii fiinţe raţionale dacă raţiunea nu-i ajută să se-nţeleagă şi se poartă unii cu alţii mai rău decât brontozaurii-ntre ei?”, se-ntrebase Tata cu glas tare. „Fiindcă interesul este o formă „evoluată” a animalităţii, iar manifestările cinetice, printre care şi omorul, folosite în locul expresiei raţionale, le-au rămas de pe vremea când nu descoperiseră limbajul articulat, pe care şi astăzi îl folosesc cu multă economie! Ridică mai repede parul decât să deschidă gura. Domnii din guverne – cu parul, iar noi, „cetăţenii”, oile raţionale – trimişi la abatoare cu devize-nălţătoare în cap de coloană. Parul hotărăşte, nu raţiunea. Îmi spunea Iancu Stein că la ei, la muncă forţată, a ieşit o glumă. Un plutonier îi dă lui Iţic un pat de puşcă-n coaste. Iar Iţic zice: „De ce dai, domnu' plotoner, nu poţi să-njuri?”„. „Ce primăvară frumoasă”, a zis Tata şi s-a uitat, s-a uitat pe cer la un cârd de cocori. „Primăvara mai mult ca oricând…”. Un glonţ rătăcit l-a doborât. „Primăvara mai mult ca oricând” au fost ultimele lui cuvinte.
Profesorul Bartolomeu obţinuse la Bucureşti, printr-o intervenţie la Ică Antonescu – Mihai Antonescu… Ştii cine era Ică Antonescu? i se-adresă Sânziana lui Pavel.
— Am învăţat la istorie.
— Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori „de o excepţională valoare”, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Belu, un cimitir de-aici din Bucureşti. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942”, aşa scrie pe cruce…
Taica, bunicu-meu dinspre mamă, se-ntorsese cu un picior ţeapăn. Îi muriseră pe front feciorii şi ginerele… Vitele – rechiziţionate pentru front. Bunica ara cum putea cu vacile, ca toate femeile din sat, muncea şi făcea pomeni de sufletul morţilor. Le făcuseră şi ei feciorilor morminte-n cimitir la Cernaţi, în care-ngropaseră sicrie cu câte un rând de haine şi cu câte-o fotografie a morţilor.
A venit Reforma-nvăţământului; Mama, din profesoară, s-a văzut dactilografă la „Cauciucul”. Pleca dimineaţa la cinci jumătate ca să poată ajunge la ora şapte la fabrică, în afara oraşului. Eu plecam la şcoală cu cheia la gât şi când mă-ntorceam nu-ndrăzneam să descui decât după ce mă-ncredinţam că nu m-a urmărit nimeni. Spaima asta mi se trăgea dintr-o zi când o familie compusă din tată, mamă, trei copii de mână şi unul în burtă, încercaseră să ne forţeze uşa ca să ne ia casa, o garsonieră dublă în blocul vecin ăstuia-n care stau acum. Sunaseră la uşă. Mama se uitase pe vizetă.
— Pe cine căutaţi?
— Pe dumneavoastră.
— Pentru ce? întrebase mama.
— Am vrea să vă spunem ceva.
— Spuneţi.
— N-aţi vrea să deschideţi niţel? Cum să vorbim aşa prin uşă?!
Mama deschisese fără să tragă lanţul de siguranţă. Eu stăteam lipită de ea. Bărbatul şi-a-nfipt piciorul în vestibul şi-a dat s-o-mpingă pe Mama la o parte cu umărul. Nevasta lăsase copiii lipiţi de zidul palierului şi stătea şi ea-n poziţie de atac. Mama i-a tras bărbatului un pumn drept între ochi şi-a-mpins cu putere uşa, strivindu-i piciorul. De pe palier, bărbatul o-njura printre dinţi pe Mama de toţi Dumnezeii, iar femeia o blestema: „Alege-s-ar praful de voi, bestii burghezo-moşiereşti ce sunteţi! Voi staţi în palate, şi noi în nişte magazii”. În vremea asta, bieţii copii – cel mai mare să fi tot avut cinci ani – plângeau toţi trei. Eu, lipită de Mama, tremuram atât de tare că nu ştiu cum nu m-am îmbolnăvit de inimă. În toată hărmălaia aceea, am auzit glasul grav al Mamei, ca venit din altă lume: „Oameni buni, n-am avut nici moşii, nici fabrici, nici case. Stau cu chirie în casa asta, dinainte de război, din '37. Bărbatu-meu era doctor şi-a murit pe front. Sunt femeie văduvă cu un copil orfan. Mă scol dimineaţa la patru şi mă-ntorc seara la cinci acasă. Bat la maşină într-o fabrică. Eu ştiu că nevoia v-a adus în starea asta. Dumneavoastră, într-o zi o să primiţi o casă, eu dac-o pierd pe-asta… Femeie dragă, atât cât ai un bărbat lângă dumneata, ai un sprijin, gândeşte-te că eu nu-l mai am”. A urmat un moment de linişte care mie mi s-a părut o veşnicie. „Hai, mă, să mergem, fir-ar a dracu' de viaţă”, a zis femeia, şi-a luat copiii pe lângă ea şi s-au dus. Mama a-nceput să plângă. N-o mai văzusem niciodată plângând. Nici la mormântul Tatei, nici la al fraţilor ei, niciodată. Spaima-mi trecuse. Copil aşa cum eram, începeam să pricep când ceva se frânge-n om. Pricepusem că oamenii de-afară nu erau tâlhari, ci nişte biete fiinţe amărâte, ajunse la capătul puterilor şi-al răbdării. Glasul Mamei, drept şi curat, ca al omului care spune adevărul, cuvintele puţine în care le povestise drama unei vieţi îi făcuseră pe oamenii-aceia şi mai nefericiţi. Eram sigură că le venea greu să se uite unul la altul, de ruşine. Iar Mama, fiinţa aceea-nţeleaptă şi blândă, care trebuise să lovească un semen al ei! Câtă spaimă trebuie să fi fost în sufletul ei. Ce prăbuşire dacă plângea, ea care nu plângea şi nu se plângea niciodată. S-a aşezat pe-un scaun, cu mâinile-n poală, şi stătea ca moartă. Vii în ea rămăseseră doar lacrimile care nu se mai opreau. S-a ridicat deodată şi s-a dus în baie. Abia respirând, mi-am lipit urechea de uşa băii. Auzeam un plâns înecat în suspine şi-n sughiţuri. Deodată, n-am mai auzit nimic. Apoi, ritmic şi monoton au început să-mi toarne-n urechi nişte cuvinte: „Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut…”. Rostite fără nici o-nvinuire, lipsite chiar şi de ton interogativ, ca pornite dintr-o maşinărie stricată care se-nvârteşte-n neştire. M-am culcat pe podea-n faţa uşii. Era pentru prima oară-n viaţă când aş fi vrut să mor. Mama a deschis într-un târziu uşa, m-a ridicat, m-a mângâiat şi, ca şi când nimic nu s-ar fi-ntâmplat mi-a spus: „Hai niţel prin oraş. Ne mai uităm şi noi în dreapta, în stânga, mai vedem ce s-a adus pe cartele. Poate că ne facem nişte rochii frumoase”. Acţiunea se petrecea-n 1951-52. Şi-am plecat pe stradă. Mama-n lodenul ei gri, eu într-un pardesiu de lână seină, croşetat, pe care toată lumea-l admira. Mama avea ambiţia să mă-mbrace frumos. Şi, cum spuneam, am luat-o fără nici o ţintă pe străzi. Mă uitam la oameni şi la lucruri cu umilinţa şi cu-mpăcarea celui care-a trecut la un pas de moarte. Eu nu trecusem pe lângă moarte; aflasem însă ce-nsemna să vrei să mori. Din ziua aceea, nu m-am mai uitat niciodată la lume cu ochii cu care mă uitasem pân-atunci. Se stinsese ceva-n mine şi-n schimb se trezise bănuiala unor dureri, a unor amărăciuni, a unor umilinţe şi, mai ales, a unor urâţenii la care nu mă dusese pân-atuncea gândul.
(Pavel se-ntreba când îşi dorise el pentru prima oară moartea. Când murise taică-său. De-atunci, amărăciuni avusese destule, dar chiar să moară parcă n-ar mai fi vrut. Se uita la Sânziana şi nu găsea nici un cuvânt să-i spună. „Orice i-aş spune, trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile”.)
— Pavele, ţi se pare curios că ţi-am povestit cu atâtea amănunte întâmplarea asta?
— Durata afectivă e alta decât durata reală. O clipă, de multe ori, ţine-n sufletul omului mai mult decât întâmplări din ani şi ani, puse cap la cap.
— Am o memorie care, profesional, mi-e de mare folos. Citesc o dată un lucru şi-ţi pot spune şi că este pe pagina din stânga sau pe cea din dreapta. O memorie atât de fidelă are însă păcatul că nu operează diferenţiat. Păstrează tot. Mă face să simt prea acut trecutul. Trec pe străzi. Mi-aduc aminte stările şi gândurile pe care le-am avut pe fiecare palmă a lor. Memoria mă-nţeapă tot timpul de parc-aş sta pe un recif de corali. Prezentul pentru mine e mereu însoţit, dublat, bruiat de imagini din trecut. Din ţepile-acestui recif se-nalţă câteva lame tăioase şi nesfârşit de-nalte. Amintirea pe care ţi-am povestit-o face parte dintre ele. Prima dată când am simţit dorinţa să mor.
— Şi de-atunci încoace?
— Uneori, m-aş întinde jos să mor, cum zicea Maica, bunică-mea. Sunt momente când mă simt sătulă de viaţă; când sunt prea obosită şi când, scăzându-mi tonusul, îmi scade şi rezistenţa morală. Mai mult ca orice mă oboseşte incorectitudinea oamenilor, provenită din versatilitate, din incapacitate, din lene şi din inerţie. Tot ce este inestetic în comportamentul oamenilor mă deranjează. Dar mă scutur de dorinţa de-a muri şi-mi spun: „Vino-ţi în fire: ai doi copii de crescut, pe care liberă şi nesilită de nimeni i-ai adus pe lume! N-ai dreptul la tristeţi metafizice”. Şi mă-nalţ de la podea înainte de-a număra până la zece. Totul e să nu fii făcut knock out de dorinţa de-a muri. Altminteri, cred că toţi am dori din când în când să murim. Tu nu?
— Eu oare n-oi face parte din „toţi”?
(Sânziana se uită-n ochii lui Pavel, apoi lăsă privirea-n jos şi o plimbă peste plăcuţele parchetului şi printre lujerele stilizate ale covorului.)
— Aveam, cred, şase ani, îşi reluă ea firul amintirilor fără să ridice privirea de jos, când am văzut o pisică fătând. Mă uitam fascinată, de suferinţa ei şi de fiinţele nătânge şi oarbe care ieşeau din trupul ei ca nişte larve. Mă uitam cu ochi dilataţi de curiozitate şi de uimire. M-am uitat până s-a sfârşit. Dup-aceea am vărsat şi sufletul din mine şi n-am spus nimănui ce văzusem. Şi să-ţi povestesc şi cea mai frumoasă amintire a mea. Cam tot înaintea primului an de şcoală, eram vara la bunici. O căţea de-a lor, Molda, fătase sub un pătul. Nimeni nu-i văzuse căţeii. Într-o zi, m-am vârât de-a buşilea până la culcuşul lor. Era-ntuneric sub pătul, aşa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogâldeţe, le-am vârât în traista pe care-o adusesem cu mine şi-apoi am târât-o cu băgare de seamă în curte, în bătaia soarelui. Mi-am scos fusta şi-am aşternut-o pe jos, pe urmă, uşor de parc-aş fi umblat cu nişte ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase, două albe şi trei negre, stăteau amestecate-n faţa mea, unul peste altul, cum căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se-aşeze-n altă „formaţie”. Le era bine oricum. M-am culcat pe burtă şi-am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Erau pe cât de lungi pe-atât de laţi. Atât de graşi că n-aveau gât. Şedeau ca la rugby, trei cu capul spre mine, doi cu coada. M-am uitat în ochii celor trei cu care mă aflam acum bot în bot: şase mărgele de-un cenuşiu lăptos care nu ştiai dacă te văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau una cu trupul, bulzurile-acelea păreau nişte zeităţi ale bunei-stări şi-ale mulţumirii de sine. Am căpătat curaj şi-am luat unul în mâini şi l-am întors cu labele-n sus. Nişte labe ca nişte pâinişoare dospite. Vedeam cum îi curge sângele prin nişte fire-albastre care brăzdau „peisajul” fraged, alb-rozaliu, al burţii umflate de lapte. L-am lipit cu burta pe pieptul meu şi l-am ţinut aşa, ca-ntr-un extaz. M-a apucat apoi un fel de frenezie. M-am culcat cu faţa-n sus şi i-am luat pe toţi şi i-am aşezat pe mine, mi-i puneam pe faţă, mi-i lipeam de urechi, şi-i sărutam, îi sărutam în neştire. Din când în când, printre rostogoalele pufoase, vedeam petece albastre dintr-un cer fără pată. Eram zdrobită de fericire. Mi se părea că pân-atunci fusesem oarbă. Şi, deodată, mi-era dat să fiu martora unui lucru de-o frumuseţe nebănuită. Pentru prima oară, fără să ştiu să formulez ce simţeam, înţelegeam adâncimea şi măreţia vieţii. Vietăţile-acelea mărunte şi fericite erau o parte din scânteia vieţii. Am adormit lângă ei. M-a trezit o atingere caldă şi umedă. Am crezut la-nceput că plouă. Molda, în picioare, cu puii atârnaţi de ţâţe, într-un elan matern mă lingea pe obraz.
(„Eu n-am izbutit să-ţi dăruiesc fericirea pe care ţi-au dăruit-o vieţuitoarele-acelea. Tu însă mi-ai dăruit-o, acolo, la ţărmul mării. Măcar de-ar fi fost sau de-ar fi careva vrednic…”.)
— Niciodată n-am mai fost eu fericită ca atunci.
— Poate ai să mai fi, Sânziană.
— Nu cred. În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are „ediţii” mereu adăugite şi-mbunătăţite.
— Replicile importante le-mbraci într-un înveliş ironic sau glumeţ. Dar dincolo de „rochiţa” asta, ca să vorbesc şi eu ca tine, mi se pare că văd un sâmbure de pesimism.
— Toate fructele au sâmburii amari. N-ai băgat de seamă? Nu sunt pesimistă, Pavele, dar nu mai am iluzii. Sunt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi luciditatea sunt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus – din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca, în toate adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămâne acest suport moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu… Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţa. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem.
— Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce i-ai spune?
Pavel aştepta răspunsul Sânzienei cu emoţia cu care aştepţi o comunicare foarte importantă.
— N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: „Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-aş vedea „preşedinta” – că nu găsesc alt titlu – „preşedinta” pământului?”. Hegel spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred – dar de ce să nu teoretizăm? – aş începe prin câteva negaţii: „O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice”. Dar, după cum vezi, cu definiţia asta n-am făcut altceva decât să dăm capra afar' din casă, ca-n banc. Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic. Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru. Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concepe fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e-n noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes. Tu cum concepi o existenţă, hai să-i zicem tot „fericită”?
— Cam ca şi tine, doar că eu nu mă ştiu exprima atât de… „teoretic”. Oricum, o componentă a fericirii e mintea sănătoasă în trup sănătos. E drept că nu se poate pune semnul „egal” între lipsa nenorocirii şi fericire. Totuşi, eu zic că un bilanţ în care nu apar nenorociri, în care echilibrul, cum ziceai tu, nu este stricat, şi-n care, ici-colo, mai luminează şi câte-o scânteie de fericire poate fi considerat bilanţul unei existenţe fericite.
— Teoretic aşa pare. Dar important este dacă aşa simte cel care-şi face bilanţul. Tu eşti fericit? Iartă-mă că te-ntreb.
— Conform teoriei mele, da.
— Dar „conform” cu ceea ce simţi?
Lui Pavel glasul Sânzienei îi sună cum presupunea că sună glasul unui judecător de instrucţie când inculpatul e prins cu fofârlica.
(„Femeia asta, cu mintea rece ca gheaţa şi limpede ca sticla, să mă fi iubit ea pe mine? Sau măcar să i se fi părut că mă iubeşte? Sau poate când sufletul se-ncălzeşte-n oamenii ăştia raţionali, mintea o lasă mai domol? Să faci un copil din flori, cu un om care nici nu ştie, pare, şi poate chiar este, faptă de om exaltat. Câte căi sunt în sufletul omului, câte suflete într-un singur trup…”.)
— Fericirea mea a fost luna aceea. Oamenii mai pot să-şi şi dea fericire nu numai s-o ia. Când am întâlnit-o pe Iulia, eram şi eu şi ea suflete convalescente. Eu te pierdusem pe tine, ea-şi pierduse iubitul. Murise într-o prăpastie-n Bucegi. Astăzi, nu mi-aş mai închipui viaţa fără Iulia şi cred că nici ea nu şi-ar mai închipui-o fără mine. Dar când ne-am cunoscut, fiecare aveam impresia că ne cârpim viaţa.
(„Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre-n viaţa celuilalt. Răul pe care i l-am făcut rămâne bun-făcut”.)
Sânziana se-ntristă. Până în ziua aceea n-avusese remuşcări acute.
— N-am vrut să te-ntristez, Sânziana, dar dacă nu ţi-aş fi spus ţie oful ăsta, cui să-l fi spus? Nu-ţi aduc nici o vină. Ai făcut şi tu cum ai crezut că e mai bine. Dar să ne-ntoarcem la fericire, zise el, zâmbind, după o pauză. Tu eşti fericită?
— Nici fericită, nici nefericită. Duc o viaţă echilibrată. Sunt şi-am fost totdeauna sănătoasă. E-o mare bogăţie. Fac o meserie care-mi place, am doi copii normali, sănătoşi şi chiar frumoşi. Echilibrul meu e-asigurat. Neavând altfel de familie decât copiii, nu sunt obligată să suport pe nimeni care mi-ar putea călca pe nervi. E-adevărat că un adult simte nevoie de afecţiunea unui adult de sex opus. La ultimele cuvinte – spuse, jumătate-n serios, jumătate-n zeflemea – dădu din cap ca şi când ar fi făcut o concesie că le rostise. Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic de deznădejde. Bipedul uman e făcut să trăiască-n cuplu. Îndată ce-mi vin asemenea idei, fac o trecere-n revistă a unor cupluri pe care le cunosc şi văd cât de şubredă le e arhitectura. N-ar rezista nici la o bătaie de vânt. N-ar rezista, însă ţin. Şi parcă ţin cu-atât mai mult cu cât sunt mai şubrede. Într-o căsnicie adevărată, reuşită, oamenii se despart mult mai uşor: când nu mai merge bine se observă numaidecât, pe când într-una proastă din croială ce să observi? Căsnicia mea, ca să nu vorbim în abstract, era o căsnicie nepotrivită. Mie însă nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mă despart: din cauza Mariei, recunosc. Până la urmă, unul din noi a avut curajul şi-a rupt-o: bărbatu-meu. Pretextul: o mare iubire pentru o femeie remarcabilă. Era un pretext. Cauza adevărată era nepotrivirea dintre noi. În momentul când mi-a spus „Trebuie să ne despărţim” nici nu l-am întrebat de ce. I-am spus doar: „Te rog, fă-ţi bagajele şi pleacă acum, dar chiar acum”. Cred că Alexandru nu se-aştepta la o asemenea reacţie din partea mea. A pus-o, bineînţeles, pe seama orgoliului jignit. Mai întâi, m-am gândit la Maria. Vedeam un copil cu sufletul făcut bucăţi de-ndoieli şi de nedumeriri, copil de părinţi divorţaţi. La gândul ăsta, m-am întristat dar m-a apucat şi furia. Îmi venea să-l bat, să-l zgârii, să-l scuip şi să-l ocărăsc, ca la uşa cortului, pe Alexandru! Dar până la treizeci de ani învăţasem să mă stăpânesc, din convingere, de nevoie, învăţasem şi nu m-am dezvăţat nici până astăzi. Maria – primul gând. Dar mai eram şi eu. Eu ce pierdeam? Situaţia socială? Nu-mi păsa. O căsnicie proastă e bine să fie desfăcută. Alexandru lua o măsură salubră pentru noi amândoi. Trebuia să nu-i dau nici pic de timp să se răzgândească. Pavele, crede-mă, dar crede-mă, nu mi-a părut niciodată rău că m-a lăsat. Cred că o femeie, dacă-şi dă osteneala, poate păstra un bărbat; cu o condiţie: să-l iubească. Numai dragostea poate inventa mijloace de convingere. Dragostea sau şantajul. Eu nu-l mai iubeam, iar de şantaj – ce să mai vorbim. Mi se pare nedemn din partea cuiva să spună „Dacă mă laşi, mă omor”. Mi se pare nedemn să speculezi slăbiciunea omenească. Nu mi-am dat niciodată osteneala nici să cuceresc, nici să păstrez un bărbat.
„Mie-mi spui?”, îi scăpă lui Pavel replica-n gând.
— M-am hotărât să nici nu mă mai gândesc la măritat. De altfel, drept să-ţi spun, cu doi copii, nu mă paşte nici o primejdie!
— Sânziană, chiar dacă ai întâlni un om care să-ţi placă, dar să-ţi placă de-adevăratelea, tot nu te-ai mai mărita?
— Omul ăsta ar trebui nu numai să-mi placă el mie, dar să-i plac şi eu lui, iar lui să-i placă şi fetele mele. E cam greu să le găsesc pe-astea trei la un loc.
— De când te-ai despărţit de domnul Bujor chiar nu ţi-a plăcut nimeni? Ca să-ncepem cu prima condiţie pe care-o pui tu…
— Mi-ai plăcut tu, şi mi-au mai plăcut vreo doi bărbaţi, dar au nevastă, copii, ca mai toţi oamenii potriviţi ca vârstă cu mine. M-au cerut de nevastă doi bărbaţi. Un doctor din provincie, văduv, cu stare, o vedetă în regiunea lui, potrivit ca vârstă, dar nu-mi plăcea. O deşteptăciune de şmecher, plin de sine, unul dintr-ăia care ştiu să dea din coate, să dea la o parte, să se-nvârtească, şi să le meargă din plin. Tipul perfect al arivistului. După cum vezi, n-aş fi rupt inima târgului. Îmi plac bărbaţii care dau din mâini, nu din coate. Eu – dacă, să zicem, m-aş mai mărita – m-aş mărita cu un om, nu cu o situaţie. Aş vrea un bărbat căruia să nu trebuiască să-i fac „bruiaj” moral fiindcă m-aş jena de faptele lui, sau acustic fiindcă ar fi prost ori mitocan. O legătură cu un bărbat, pentru mine, nu este nici concubinajul cu un post şi nici terapeutică hormonală. Iartă-mă că vorbesc atât de brutal. Este-o legătură cu un om şi mai întâi şi obligatoriu – sufletească. N-am de gând să fac nici un rabat de calitate, chiar de-ar fi să stau singură cuc pân' la Ziua de Apoi. Acum doi ani, la un congres, m-a mai cerut un microbiolog francez. Om cumsecade, simpatic, deştept, cineva profesional, dar nu mă atrăgea deloc fizic. Bine că nu l-am iubit, că tot nu m-aş fi măritat cu el. Eu n-aş pleca niciodată din ţară. Eu sunt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe! Dacă n-ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obârşia. Nişte morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung, o dată pe an, s-aprind o lumânare. Sunt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la cimitir la Cernaţi, la neamul Mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.
— Pentru ei n-are nici o importanţă…
— Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sunt puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sunt rădăcinile continuităţii noastre spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei cinstiri. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La toate sărbătorile, cimitirele noastre sunt pline. O pală de vânt a eternităţii bate-atunci în sufletul nostru.
* „Când aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămânea decât să-şi plângă amărăciunea în faţa unui mormânt şi tot acolo s-azvârle sămânţa unei flori, sămânţa speranţei că şi pe mormântul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi să răsădească o floare. Îi rămânea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de speranţă. Oare-n faţa câtor morminte, a câtor vetre arse, a câtor ogoare pârjolite o fi stat românul până să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă ce urcă din adâncuri spre faţa pământului, fiindcă acolo nu mai încape?”, se gândi Sânziana.
Pavel se gândea la mormintele fără semn, peste care călcăm în fiecare zi. Morminte cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-l şteargă. Se gândi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi împăraţii. Cât or fi plâns ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care trăiau poeţi, gânditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici când să afle de poeţi, de gânditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decât legiunile şi caii. Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rând nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte înfrângerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi când unii, când alţii; iar morminte, câmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămânţa de flori şi de speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela… Câte morminte, câte morminte… Toată ţara un câmp de flori ar trebui să fie pentru câte oase-odihnesc în ea.
„„Şi-oi fi pe sub pământuri domn al oaselor ce drepte dorm”. Câte oase, oare, s-or fi-ngropat la noi în ţarină până să răsară din ele vorbele astea?!”.
— Unor oameni le e sortit să plângă-n viaţă mai mult decât altora. Şi unor popoare le e sortit să plângă mai mult decât altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren; nici în autobus, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales când stau lângă cineva mai bătrân, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu până şi reţete de mâncare, de prăjituri. M-am gândit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decât faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii – albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochi care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gândesc că ceva mai adânc decât temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lângă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămânea decât sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngâne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp ce alte naţii, care nu ştiau atâta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la câmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămânea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…
CAPITOLUL CINCI.
Tăceau amândoi. Sânziana rămăsese cu ochii-n gol, cum rămânea uneori la Institut după ce privea atent o lamă la microscop şi se gândea că, între micro-organismele pe care le vedea ea, dincolo de relaţiile învăţate din cărţi şi confirmate-n practică, existau poate legături ascunse, care scăpau percepţiei noastre pentru că depăşeau nivelul înţelegerii noastre. Şi tocmai acelea s-ar fi putut să fie cele mai importante.
Pavel se uita la Sânziana de parc-ar fi vrut să-i vadă gândurile. Privirea ei pierdută-n scrutarea cine-ştie-căror amintiri, aerul resemnat şi sever, atitudinea de ţărancă la fotograf, cu trunchiul înţepenit de spătarul scaunului, cu mâinile una peste alta-n poală, cu picioarele strâns lipite şi trase niţel îndărăt, îi aminti de mama, de bunica lui, de femeile vârstnice din Vuioara, uitându-se cu ochi absenţi, duminica la horă, de pe scaunele pe care stau aliniate-ntr-o latură, ca nişte bătrâni soldaţi osteniţi.
— În 1951, am fost evacuate din blocul în care locuiam. Evacuarea a fost precedată de-atâtea „vizite” ale Spaţiului locativ încât a ajuns să ni se pară ca moartea după o boală incurabilă: o mântuire… Atâta ne bătea inima de câte ori suna cineva la uşa noastră, că am înţeles dorinţa nu mai-ştiu-cui, a lui Churchill, dacă nu mă-nşel, ca la uşă să nu-i bată altcineva decât poştaşul. Mereu veneau, cu aere misterioase şi conspirative care ne băgau în sperieţi. În sfârşit, într-o zi, s-au hotărât. Cum ar fi azi, ne-au anunţat că a doua zi ne evacuează şi ne-au evacuat, cu camioane şi cu soldaţi. Cineva a-ntrebat, în toată zarva aceea, pentru ce ne evacuau.
— Se ia pentru un „Sovrom”, a catadicsit să răspundă careva dintre cei autorizaţi.
Ulterior, am aflat de la doctorul Rosenthal, singurul care nu fusese evacuat din blocul nostru, am aflat că „Sovromul” renunţase şi că blocul fusese dat la populaţie. În garsoniera noastră stătea un acordeonist. Am înţeles că „Sovromul” nu fusese decât cuvântul magic care să-ngheţe orice-ntrebare. Era vorba de-o pritocire a populaţiei.
— Noi plecăm ultimele, i-a şoptit Mamei o funcţionară de la Spaţiu.
Am fost duse-n două cămăruţe mansardate care totalizau 13 metri 60, pe-o străduţă centrală, frumoasă şi liniştită, strada Cercului.
Când ne-am văzut sus, uitându-se-ntrebător la Mama dacă putea vorbi faţă de mine, funcţionara ne-a şoptit:
— V-am dat aici că era cel mai bine. Pe cei mai mulţi îi duce la pământ pe jos. Am văzut că eşti şi dumneata văduvă de război ca şi mine, cu copil, ca şi mine.
Funcţionarea m-a sărutat pe creştet, iar Mamei i-a strâns în fugă mâna.
— Să vă dea Dumnezeu numai bine, doamnă, i-a spus Mama, şi-am condus-o amândouă până jos.
„Camerele” noastre dădeau într-un hol în care era-ntuneric beznă fiindcă geamurile uşii, singurele pe unde-ar fi putut pătrunde lumina, erau văpsite violet de pe vremea camuflajului. Din hol, la dreapta, se făcea o cameră, singura din apartament care putea fi numită cameră, nemansardată, cam de douăzeci de metri. În ea locuia o familie Fekete, tată, mamă şi-un băiat de optsprezece ani, aduşi dintr-un loc luat de un „Sovrom”, dar acela chiar luat de-adevăratelea. Din hol, drept înainte, ajungeai într-un culoar. Din culoar, la dreapta, era o cămăruţă de şase metri cu-o bucătărie cam tot pe-atâta, improvizate din fosta baie a apartamentului ca să-ncapă cât mai multe suflete. Cada fusese „amplasată” în pod. În cămăruţa aceea locuia o doamnă Gavrilovici, văduvă de general, cu o fată de douăzeci de ani, Marilena, care doi ani la rând dăduse examen la Medicină şi reuşise fără loc. Văzând că la Facultate nu-ncape, încercase să-şi găsească o slujbă, dar nici acolo n-avusese mai mult spor: fiică de general mort pe frontul de Răsărit. Eu eram colegă de şcoală cu o fată, Creţan Emilia, orfană de război ca şi mine. Tată-său, fost coleg de an şi de spital cu Tata. Pensia ei era mai mare decât a mea: Tata căzuse în est, tatăl Emiliei – în vest. Iartă-mă, Pavele, că sar aşa de la una la alta.
— Înţeleg.
— Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută, cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa – prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un „M” mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două cute adânci de la nări până-n bărbie – era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate – n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa – madame la générale, cum îi zicea Marilena – altă sursă de trai decât vânzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la „Notre-Dame”, madame la générale ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi câştige singură existenţa. „Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?”, o-ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. „Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile”. „Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să murim?”. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, „optase pentru artele liberale”, ceea ce-n limbaj „Marilena” se traducea printr-un carton, agăţat cu sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde – de câte ori mi-aduc aminte, îmi vine să râd! – scrisese „Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 – sunaţi 1 dată”.
— Marilena, eu cred că etcśtera-ul ăla ai putea să-l scoţi că şi-aşa e-o enciclopedie ce-ai scris, îi spusese Mama râzând.
— Lasă-l, doamnă Hangan, lăsaţi-l că aşa e mai sexy. Să vedeţi ce clientelă de boşorogi o să-mi pice.
— Şi ce te faci dacă-şi fac idei…
— Le trag o labă de nu se mai scoală.
Avusese dreptate Marilena să lase etcśtera-ul pe carton, că-ntre timp învăţase de la Mama să bată şi la maşină, iar, pe cont propriu, să repare instalaţii sanitare, să repare instalaţii şi aparate electrice, ajunsese pe drept cuvânt homo universalis, cum îi zicea Mama.
În timp ce Mama avea 320 de lei salariu lunar şi bătea particular pe 40 de bani pagina, în 3 exemplare, Marilena câştiga cel puţin 600 de lei pe lună cu „artele liberale”; noi, cu pensia de la Tata, abia de reuşeam s-o ajungem din urmă. Pavele, atât de prost am mâncat între 1951 şi 1955-56, încât, astăzi, când pot să mănânc pe săturate, cred că dac-aş şti că mă fac de 200 de kile şi tot nu m-aş opri de la mâncare. Munţi de marmeladă am mâncat în anii aceia. Ani în şir n-am ştiut ce-nseamnă să fii sătul. Macaroane, gris; gris, macaroane; cartofi, ştevie; ştevie, cartofi; mămăligă cu lapte; lapte cu mămăligă, iar când vedeam o bucăţică de carne o-nghiţeam şi pe-aceea cu noduri, fiindcă Mama mi-o dădea mie pe toată. Până-n 1951, bunicii ne dădeau o jumătate de porc din care-ntindeam cât puteam. Aveam şi noi de Crăciun pe masă oală cu sarmale, piftii, caltaboşi, tobă – ca tot creştinul. Pe urmă, ne rămânea carne prăjită la oală, slănină, untură, o mai duceam. În '51, pe bunici i-a dus pe Bărăgan, că erau chiaburi. Trebuia să le trimitem noi lor, noi, adică Mama. Zahărul de pe cartelele noastre-ajungea, vorba vine, pentru aşa-zisul meu ceai de dimineaţă, o amestecătură de tei cu mentă, cu muşeţel şi cu un mai ştiu ce buruiană. Prin '52, cred că reapăruse ceaiul – ceai. Din porţia mea de zahăr, în fiecare zi puneam măcar o fărâmiţă deoparte pentru bunici. Când le făceam pachet cu ce dădea Dumnezeu, le trimiteam şi eu economiile mele de zahăr, cam 100-150 de grame. Ca tot omul care mănâncă prost, simţeam nevoia să mănânc mult. Aş fi băut la ceai de-ăla o bute. Dar n-aveam zahăr şi-atunci îl îndulceam cu nişte bomboane portocalii umplute cu marmeladă – că doar cu ce altceva! – care lăsau pe fundul ceştii un fel de mâzgă de-o culoare cum nu s-a mai văzut şi-n cerul gurii un gust chimic – ceva între eugenat şi bariu.
— Trebuie să fi fost o minune, zise Pavel şi strâmbă din buze.
— După ce sorbeam minunea asta, când mă ridicam în picioare şi-ncepeam să umblu, auzeam cum îmi făcea apa-n burtă „gâl-gâl, gâl-gâl”. „Mamă, înseamnă că nu sunt plină ochi că auzi ce valuri fac în burta.”, ziceam eu şi-ncepeam amândouă să râdem. „Ar trebui să-ţi pui în burtă şi-o geamandură”, zicea mama. Făceam tot timpul haz, haz de necaz cum facem tot neamul nostru de când ne ştim. Altfel, am fi pierit demult.
(Sânziana se uita iar fără ţintă. De data asta, colţurile gurii i se lăsaseră-n jos şi privirea i se-ntunecase, ca atunci când citea pe-o lamă la microscop semne de boală.)
— Cred că-n '50, vara, eram cu mama la ţară, la bunici – la Bunica, fiindcă Bunicul, Taica, era la puşcărie din '49, că nu putuse da cota. Îi luaseră tot de pe arie, dar cota era cu mult peste ce voia pământul să producă. O asesoare ceruse la proces să-l condamne pe Taica la 18 ani, dar judecătorul, judecător de profesie, se sculase, cu-o faţă de om bolnav, bolnav de ce-i era dat s-audă, şi ceruse ca pedeapsa să fie proporţională cu vina. Cum îţi spuneam, eram pe arie cu Maica, bunică-mea adică, şi cu Mama. Un tovarăş de la raion şi Nae-al lui Coderie, colectorul din sat, asistau la-ncărcatul camioanelor.
— Mă, Nae, lasă-ne şi nouă barem de-o colivă! zisese Maica; şi repetase, cu glasul scăzut – de colivă.
— Ce să fac eu, dadă Simină, dacă nici cota n-ai împlinit-o? răspunsese Nae, şi se uitase principial spre tovarăşul de la raion, apoi, cu-o privire jenată, către noi trei, care stăteam într-o latură a camionului.
Camionul plecase, tovarăşul de la raion se-ndreptase-nspre altă parte-a ariei, iar Nae-al lui Coderie îi scria Maicăi chitanţa.
— Ce să fac eu, dacă aşa sunt dispoziţiile? zisese el şi-i întinsese Maicăi chitanţa.
În timp ce Maica lega chitanţa-ntr-o batistă şi-o vâra în sân, Nae se uita la Mama şi la mine.
— Ce mai faci, Smarandă? o-ntrebase el pe Mama, fosta lui colegă de bancă de la primară.
— Trăiesc.
— Nu te-ai mai măritat?
— Nu.
— Şi nu ţi-e greu fără om? Cumnată-ta, Didina, preoteasa, îl luă pe miliţianu' ăla şi-o duce mai bine.
— Face fiecare cum poate.
Mama răspundea conştiincios şi fără participare la-ntrebările colectorului, iar ea nu-l întreba nimic, nici măcar „Ce mai fac ăi bătrâni, copiii, nevasta?”, întrebări de-astea de circumstanţă. Nu-l întreba nimic.
— Smarandă, crezi că mie-mi vine bine să-i iau omului şi zoana de pe arie?
Mama tăcea. Maica-şi petrecuse testemelul negru, parte peste parte, pe sub bărbie, şi-l asculta cu palma la gură, cum ascultă ţăranul când are dubii asupra celor ce-i e dat s-audă.
— Nu-mi vine bine, dar dacă m-au pus… şi dac-aşa sunt dispoziţiile?
— De la cine? întrebase Mama fără prea multă curiozitate-n glas.
Mai întâi, Nae-al lui Coderie se uitase bănuitor la Mama. Privirea lui voia să spună: „Asta face pe proasta cu mine sau chiar e proastă?”. Văzând însă că Mama aştepta răspunsul, serioasă, în poziţie de drepţi, cu gâtu-ncordat, ca un copil scos la lecţie, Coderie, cu-o mână la cingătoare, dregându-şi mai întâi glasul şi uitându-se pe sub sprâncene, cu bănuiala nespulberată pe deplin, răspunsese dintr-o suflare, ca la şcoală:
— De sus.
— Or şti ei ceva, că ei sunt de la ţară… zisese Mama uitându-se undeva peste câmp.
— Smarandă, nu mai vorbi aşa-n dodii că de… nu e bine.
— Nae, ţie ţi-e teamă pentru mine c-am vorbit „în dodii” ori ţi-e frică pentru tine că m-ai auzit şi că te-o spune vreo pasăre a cerului cuiva pe undeva? îl întrebase Mama cu glas blând şi fără pic de ironie.
Colectorul se roşise până-n albul ochilor.
— Vezi, Nae, mie nu mi-e frică de tine, ţie însă dac-a ajuns să-ţi fie frică de mine, înseamnă că ţi-e frică şi de umbra ta. Să ştii că eu te-nţeleg. Şi mie mi-e frică, dar cu umbra mea tot mai stau de vorbă. Păcat de noi!
Mama dăduse din cap a pagubă. Maica, sărmana, parcă-mpietrise cu palma peste gură şi cu testemelul ei petrecut ca feşele mumiilor.
— Smarandă, am auzit că nu mai eşti profesoară, cică eşti „tactilografă” de baţi la maşină.
— Da, Nae, aşa e.
— La ce ţi-a mai folosit să-nveţi atâta…
— Orice ţi se poate lua pe lumea asta, zisese Mama, uitându-se peste câmp, dar ce-ai văzut şi ce-ai învăţat nu. Ştii la ce mi-a folosit? să-nţeleg mersul lumii.
Ultimele cuvinte le spusese mai mult pentru sine.
Eu o ţineam pe Mama strâns de mână, privindu-l.
— Rămâi cu bine, Nae; sănătate dadei Lisandrei, şi lui nea Doe, şi Florinei.
— Mergi sănătoasă, îi urase Nae, cu ochii mai mult în pământ.
— Hai, Maică, acasă, a zis Mama. Le-om face colivă şi din arpacaş. O fi aflat el Dumnezeu că grâu nu mai avem.
Am luat-o spre casa bunicilor prin câmp, pe-o potecă. Era aproape noapte. Cântau greierii. Maica mergea-n frunte, eu – ultima. Păream cortegiul umil al unui mort sărac şi uitat de lume. În viaţa mea nu m-am simţit mai bătută de Dumnezeu. „Sunt copil orfan, sunt copil orfan”, îmi spuneam mereu, de parcă atunci descoperisem acest adevăr. Nu-l descoperisem atunci, dar atunci începea să mă apese.
Acasă, Maica a pus, pe masa joasă de la vatră, mămăliga rece de la prânz, nişte ceapă, nişte ouă fierte, s-a-nchinat şi-a-nceput să mănânce. Eu n-am putut să-nghit nimic. „Mănâncă, mamă, mănâncă… Ce-o să mai vezi în viaţa ta”, mi-a spus Maica şi s-a uitat la mine cu milă. M-am dus în curte şi m-am întins pe pământ cu faţa-n sus. Plângeam fără suspine! Simţeam lacrimile trecându-mi pe după urechi, pe ceafă, scurgându-se-n ţărână. Mi-am adus aminte că-n urmă cu ani, acolo fusesem fericită când mă jucasem cu căţeii Moldei. În loc să-mi aducă alinare, amintirea clipei aceleia de fericire m-a făcut să plâng de se zguduia pământul sub mine. Atunci, în bătaia soarelui, mă bucurasem; acum, la lumina albastră a stelelor, eram tristă de moarte. Cum mă uitam, printre lacrimi, mi se părea că lumile-acelea depărtate şi stinse îmi vesteau un drum fără-ntoarcere. Dacă m-ar fi-ntrebat cineva atunci de ce plângeam, n-aş fi ştiut să spun. N-aş şti nici acum să spun. Mă simţeam bătută de Dumnezeu şi cu sufletul zdreanţă. De când eram mică, îmi rămâneau în minte frânturi de cântece, frânturi de versuri care mă impresionau mai mult, chiar dacă nu prea le-nţelegeam eu sensul. Cum stăteam acolo, una cu pământul, mi-au venit în minte nişte vorbe dintr-un cântec: „Amărât ca mine nu-i/Decât puiul cucului”. Va să zică mai era cineva amărât ca mine. Bietul pui! „Decât puiul cucului/Când îl lasă mama lui”. Pe mine, Mama nu mă lăsase. Prin urmare, erau alţii şi mai amărâţi decât mine. Ideea că făceam parte dintr-o întinsă frăţie a durerii mi-a adus oarecare linişte. Mi-am adus minte şi două cântece-nvaţate la şcoală, Cucule, pasăre sură şi S-a dus cucul de pe-aici.
„S-a dus cucul de pe-aici, Tra la la la la la la Şi şi-a lăsat puii mici, Tra la la la la la la I-a lăsat lâng-o tulpină, Tra la la la la la la Să-i crească mamă străină, Tra la la la la la la”, cântă încet Sânziana.
Ce să fi fost cu bietul cuc, cu cuculeasa adică, să-şi lase puii la mila altuia? îmi ziceam eu. Şi la păsări erau oameni nenorociţi care-şi dădeau puii la azil? Viaţa cucului începea să mă preocupe atât de mult că aproape uitasem de amărăciunile noastre comune. A doua zi, trebuia s-o rog neapărat pe Mama să-mi facă biografia cucului. În ce cântece mai auzisem eu de cuc? Dar în câte n-auzisem? În toate cântecele pe care le scornise lumea, de când dădea colţul ierbii şi pân' la Sâmpietru. Taci, cuce, nu mai cânta… Auzii cucu' cântând/Şi mierlită şuierând… Cântecul ăsta-l cântasem eu la serbarea de sfârşit de an şi făcusem şi partea de solo în cor la cântecul Lui Stalin, slavă să-i înălţăm. (Sânziana cântă din nou foarte-ncet primul vers al cântecului). Ştiam Lui Stalin, slavă… dinainte chiar de-a-l învăţa la cor. Îl ştiam de la radio. Primele lui măsuri erau semnalul de pauză la postul de radio Bucureşti. (De data asta, Sânziana fredonă sacadat primele măsuri ale cântecului.) Până-n primăvara lui '53.
— Vrei să mai spui o dată! zise Pavel Vlas, după ce o vreme o privi neîncrezător.
— Pavele, tu chiar nu-ţi mai aduci aminte?! O, Doamne, uit mereu că eşti mult mai tânăr decât mine. Tu n-ascultai la radio nimic?
— Noi n-aveam radio, nici difuzor. Satul nost' s-a electrificat mai încoace.
— În '44, după Armistiţiu, toată lumea fusese obligată să predea aparatele de radio. Predase şi mama „Philips”-ul nostru, pe care-l cumpărase cu Tata, în '37. În '45, toamna cred, s-au dat înapoi radio-urile. Deşi pe bonul de predare erau scrise toate datele, puţină lume şi-a mai primit propriul aparat. Radio dăduseşi, radio-ţi dădeau, ce-atâta vorbă. Mama, om cu frica lui Dumnezeu, dacă nu-şi mai găsise aparatul, vrusese să plece. Aşa-i era ei norocul: să piardă tot. „Cum să pleci, doamnă, fără aparat? Ia-l pe ăsta că-i ăl mai bun, cântă de scoală şi morţii”, îi spusese funcţionarul care elibera aparatele, şi-i pusese cu de-a sila-n braţe un „Zerdik” cât toate zilele, care-ocupa jumătate din „apartamentul” nostru din Cercului. Pavele, deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi… îşi reluă Sânziana şirul povestirii.
— Şase ani, cinci luni şi şapte zile, iar în anii bisecţi şi opt zile, o-ntrerupse Pavel, cu autoritatea fidelităţii.
* „Doamne, cât oi fi-nsemnat eu pentru omul ăsta… După cinci ani şi ţine minte…”. Sânziana pierduse firul gândurilor. „Ca la sculurile Maicăi, când i se-ncurcau la văpsit… Dragii şi bunii mei, cum v-aţi dus voi toţi… toţi…”.
— Sânziana, lasă trecutul mai apropiat şi să ne-ntoarcem la secolele dintre noi: „deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi…”, îm?
— Aceşti mai puţin de zece ani sunt mai mult decât un secol. Tu nu-ţi dai seama. Nimeni nu-şi poate da seama. Oricât ţi-ar povesti cineva o experienţă de viaţă, ea nu se poate imagina. Şi-apoi nu sunt eu „autorul” ăla atât de talentat care să ştie să zugrăvească o epocă într-aşa fel încât să te uiţi prin ea ca prin sticlă.
— Las' că nici autorii ăilalţi nu se prea omoară să ne pună glaja-n faţă!
— Pavele, nu-ţi poţi închipui cât s-a schimbat lumea în douăzeci şi ceva de ani. „Supersonic!”. În '47, strigam pe stradă „Moarte lui Franco!”, jur! Eu şi alţi copii, amestecaţi şi noi printre lume la un miting, încă neştiind să citim ce scria pe pancarte, strigam cât ne ţineau bojocii „Moarte lui Frâncu!”. Etimologie populară… Tot în '47, în clasa-ntâi, până-n Crăciun abia-nvăţasem să cântăm Trăiască regele; după Crăciun, am învăţat Imnul Republicii, primul. Din clasa-ntâi până-ntr-a patra, am umblat într-un pardesiu făcut dintr-o draperie de pluş verde pe care ne-o dăduse Naşa-mare cadou („Ca să n-ajungeţi, mamă, să umblaţi în curu' gol”). Nu pot să-ţi spun, în iarna lui '53, o iarnă cu nămeţii cât casa, ce eveniment a fost c-a apărut pe piaţă margarina. Fetele mele n-ar mânca nici moarte margarină. Eu, „speriată de bombe”, cum zice Maria, mai mănânc şi astăzi, şi chiar cu plăcere. S-a schimbat atât de mult lumea, în douăzeci şi ceva de ani, dar ce zic eu în douăzeci şi ceva… din '65 încoace au trecut 1000 – una mie – de ani. Prin '50, marea, suprema eleganţă erau pantofii cu crep. La-nceput se dădeau numai fruntaşilor în producţie, pe cartelă. Când a apărut Mama în Cercului cu pantofi cu crep, daţi de-o muncitoare de la ea din fabrică, fiindcă-i făceau băşici, mi-aduc aminte cum a exclamat Marilena: „Doamnă Hangan, călcaţi pe scândură putredă, suspectă chestie, că altfel de unde-atâta eleganţă?!”. Când mergea Marilena la teatru, mama-i împrumuta pantofii cu crep. „Ei?”, zicea Mama când se-ntorcea Marilena de la spectacol. „Pârtie-am făcut! Am zdrobit pe puţin zece inimi!”. Am pornit de la seara mea de sub stele şi uite unde-am ajuns! Dacă nu-mi aduceam aminte acum de Marilena uitam unde-am rămas cu povestirea.
— Sub stele.
— Mi-am adus aminte, cântând Lui Stalin, slavă… scrisoarea pe care i-o scrisesem tovarăşului Stalin de-o aniversare, a şapteş'doua, cred… „Tovarăşe Stalin, iubit şi drag, Eu sunt o fetiţă din România. Tatăl meu a murit pe front în războiul nedrept împotriva Uniunii Sovietice. Mama mea munceşte într-o uzină ca să mă crească. Eu am note bune. Sunt premiantă. Vreau să ajung utemistă (= consomolistă în U. R. S. S.). Eu aştept să zdrobiţi hidra imperialismului.
În dumneavoastră îmi pun toată nădejdea. Dumneavoastră sunteţi părintele copiilor din lumea întreagă.
Sărut mâna, Hangan Sânziana, clasa a IV-a B, şcoala nr…”.
Pe chipul şi-n vocea Sânzienei se citeau naivitatea şi buna-credinţă a fetiţei care, cu aproape treizeci de ani în urmă, scrisese această scrisoare. Lui Pavel îi veni să plângă.
— Când am terminat-o de scris am sărutat-o. O rugasem pe Naşa-mare să-mi dea un plic de hârtie de mătase, de pe vremuri, scrisesem frumos pe plic, cu litere cirilice adresa: „Tovarăşului Stalin, Corifeu al clasei muncitoare, Kremlin, Moscova”. Mă interesasem la poştă şi cât costau timbrele. I-am citit-o Mamei. (Pavel o privi întrebător.) S-a uitat la mine cum te uiţi tu acum.
— Şi eu cum mă uit?
— Te uiţi ca omul care nu poate pricepe nişte lucruri, fiindcă ele depăşesc înţelegerea lui, depăşesc tiparele după care e-nvăţată mintea lui să gândească. Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit. Mama şi cu mine eram martorii aceloraşi fapte. Vârsta ne făcea să le interpretăm diferit. Să mă-ntorc la scrisoare. Mama o ascultase atent cum asculta orice. Nu spunea nimic, se uita doar la mine cu o curiozitate atât de avidă de parc-ar fi vrut să mă desfacă-n felii subţiri şi sa mă-ntindă ca pe-un frotiu de pus la microscop. Oare nu-i plăcea scrisoarea? „Mamă, tu ce zici, Lui o să-i placă? Eu am scris-o din toată inima mea”. „Cred că e cea mai sinceră scrisoare pe care i-a scris-o cineva vreodată”, mi-a spus Mama şi m-a sărutat în creştet ca să dea şi mai mare greutate spuselor ei, credeam eu. Mulţumită de mine, am sărutat de câteva ori scrisoarea şi-am pus-o-n plic la vedere. M-am dus apoi prin hol fiindcă auzisem gura Marilenei. De pe unde mergea să ducă „lumina artelor liberale”, cum zicea ea, Marilena, dacă o omenea cineva cu ceva, o bucăţică măcar şi tot mi-aducea şi mie. De data asta mi-adusese un sendvici cu telemea. Am rămas în hol să mănânc darul din dar, iar Marilena a intrat la noi să-i dea Mamei raportul despre succesele ei profesionale de peste zi. Uşa camerei noastre era-ntredeschisă. Au vorbit ele ce-au vorbit, apoi, Mama, fără nici un cuvânt, i-a-ntins scrisoarea mea. Mă uitam la Marilena şi nici să răsuflu nu-mi venea, cu atâta emoţie-i aşteptam verdictul. Vedeam cum pe măsură ce citea, i se lungeşte mutra, cum i se lasă colţurile gurii-n jos, aproape să dea dincolo de falcă, şi cum i se-ncreţeşte fruntea, atât holbase ochii şi ridicase din sprâncene. A citit-o o dată, de două, de zece ori, cred. Părea uimită şi fascinată. Într-un târziu, a pus scrisoarea-n plic, încet, grijuliu, ca pe-un document de preţ, apoi cu un aer meditativ, plin de seriozitate, cu vocea ei joasă, a spus pe un ton grav: „E tragic, doamnă Hangan, e tragic”. Mama i-a făcut un semn din ochi spre uşa deschisă, şi-un semn spre gură, echivalent cu o pecete a tăcerii. Marilena, trecând spre „apartamentul” ei, m-a-ntrebat cum mi-a plăcut sendiviciul şi m-a sărutat pe frunte. Mi s-a părut ciudat că şi Mama şi ea, fără doar să se vorbească, avuseseră aceeaşi reacţie citindu-mi scrisoarea. Vorbele Marilenei îmi trecuseră un fier roşu prin inimă. Ceva obscur se petrecea-n jurul meu, a cărui ţesătură mintea mea n-o putea pătrunde. Zile-ntregi nu m-am dezlipit de radio: se citeau scrisorile trimise de copii tovarăşului Stalin de ziua lui, de-a şaptezeci şi doua aniversare. A mea nu s-a citit, deci nu i-a fost trimisă. Am fost de multe ori dezamăgită-n viaţa mea, dar nimic nu se compară cu dezamăgirea mea de-atunci. Ascultasem scrisoare cu scrisoare: oricât de expresiv le citeau crainicii şi crainicele noastre, scrisorile semănau izbitor între ele, şi izbitor cu ce-auzeam noi la şcoală-n fiecare zi. Scrisoarea mea, bucată ruptă din sufletul meu, nu semăna cu niciuna dintre cele citite la radio. Ce socoteam eu mai bun în mine nu făcea-n ochii altora nici două parale. Numai în ochii lor sau pentru că nu făcea de-adevăratelea, pe bune? Asta era o-ntrebare care nu-mi dădea pace şi pe care nu-ndrăzneam s-o discut cu nimeni. Am plâns mult atunci, am plâns mult când a murit Stalin, dar şi mai mult am plâns în aprilie 1956, când am citit raportul lui Hruşciov la Congresul XX. În mintea mea, scrisoarea aceea m-aducea-ntr-o competiţie de dimensiuni „cosmice”. Eşecul meu mă punea-n contradicţie cu toată omenirea. De când sunt eu pe lume, cel mai important lucru mi s-a părut adevărul. Nu mă interesa ca eu să am neapărat dreptate şi să ies deasupra. Mi-aş fi dat însă viaţa să aflu adevărul: să-l văd undeva pe-o balanţă şi să nu mă mai pot îndoi. Acelaşi lucru l-am simţit în cazul Lilianei Fodor. Voiam s-o văd pe masa de operaţie, cu abdomenul deschis pentru adevăr, nu pentru dreptatea mea. Luna aprilie a anului 1956 a-nsemnat pentru mine sfârşitul copilăriei. Cine-ncepe să-nţeleagă mecanismele sociale nu mai e copil.
(„Eu oare când am început să-mi dau seama cum umblă rotiţele mecanismelor astea, care-i mişculaţia? Devreme, devreme. Un sat e-un microcosmos unde îţi este mai uşor s-arunci o privire. Vezi toate treptele deodată. Ieşi într-o duminică – doar într-una – la muzică şi vezi tot cum mişcă-n lume. La oraş, copiii ăştia mai mult şed între patru păreţi decât în lume”.)
— Cât de ciudat este fluxul memoriei… Simultaneitatea amintirilor îngreunează mult selecţia lor. Te simţi ca-ntr-o junglă-n care cu greu îţi croieşti un drum, fiindcă nu ştii ce liană să tai mai întâi. Pornisem din seara când plângeam la lumina stelelor. Parcă ţi-aş povesti un vis în vis. Într-un târziu, istovită de-atâta amărăciune, de-atâtea gânduri contradictorii, şi de-atâta resemnare, am adormit. Ca prin vis, am simţit că mă ridică cineva de jos şi porneşte undeva cu mine. La un moment dat, am deschis ochii. Eram întinsă-n pat, în odaia bună. Pe peretele din faţa mea, ardea o candelă. În stânga ei erau trei fotografii de soldaţi: Tata şi unchii mei, în ajun de-a pleca pe front. Mama s-a aplecat şi m-a învelit cu-o velinţă. S-a ridicat, s-a uitat la fotografii, a zis în şoaptă „ferice de voi”, s-a-nchinat şi-a ieşit din odaie. De-atâtea ori îmi spusese că viaţa e un dar sublim de care trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă ca şi când am fi martorii unui miracol, încât nu-mi venea să cred că moartea i se putea părea o fericire. Între vis şi viaţă, am început din nou să plâng. Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O dată n-am auzit-o spunând „nu am”. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: „ne-ar trebui”. Mai mult de-atât nu şi-a plecat niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămână să nu intru la „Muzica”. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.
— Îmbini utilul cu plăcutul, zise Pavel şi se uită patern la Sânziana, îndemnând-o din ochi să continue.
— De câte ori mă vedea posomorâtă, Mama-mi punea mâna pe frunte şi-mi spunea două versuri populare: „Şi de supărare multă, /Mi-a căzut lumea urâtă!”, şi numaidecât dădea drumul picupului, şi-nclinându-se mă-ntreba: „Ce doreşte domnişoara pentru refacerea moralului: Bach, Beethoven, Vivaldi? Când ni se-ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler – şi alţii ca ei – au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei. Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie – mai ales atunci – să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului”. Aşa spunea Mama. Mi-aduc aminte fiecare vorbă a ei. Vorbea atât de frumos şi de clar, se exprima ca un moralist: „O parte din om se conjugă cu verbul „a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul „a fi”; important este ca partea lui „a fi” să fie măcar egală cu cea a lui „a avea”. Cei pentru care „a fi” atârnă mai mult decât „a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală”.
— Câtă dreptate avea! Te uiţi la unii oameni şi nu-ţi vine să crezi cum trec prin viaţă! Cu ochelari de cal. Numai drumu-nainte – atâta văd: nimic la dreapta, nimic la stânga. Cum să aibă şi cum s-ajungă: atât şi nimic altceva. Şi-un tablou dacă-l cumpără nu-l iau pentru bucuria de-a-l privi, îl iau pentru că reprezintă o investiţie.
— Totuşi, între unul care învesteşte într-un tablou şi unul care învesteşte-ntr-un kil de aur, eu îl prefer pe ăl cu tabloul. Ăsta mai are-o şansă: din când în când, tot o mai arunca şi el o privire, oricât de distrată, spre tablou, tot s-o mai strecura şi-n mintea lui o rază de lumină. În principiu însă, ai dreptate. Nevasta directorului nostru – ţi-o fi spus şi Iulia – bate zi de zi „Consignaţia” după tablouri: după nume, bine-nţeles. N-ar intra într-o expoziţie, Doamne fereşte! Deci, n-o interesează arta, o interesează investiţia. N-are suflet de colecţionar, are suflet de precupeaţă. Puţin îi pasă că bărbatu-său e-un adevărat om de ştiinţă; dacă banii şi renumele lui – că-ţi dai seama că e-o vanitoasă – i-ar avea de la indiferent cine, pentru ea ar fi acelaşi lucru. S-a măritat cu el dintr-o bine calculată întâmplare: el, om trecut de cincizeci de ani, fără copii, apucat de amokul paternităţii, ca mulţi bărbaţi la vârsta asta, fericit că o fâţă de douăşapte-douăşopt de ani îl face tată, a luat-o val-vârtej de nevastă. Ea, fericită că, din secretară la un notariat, se vedea „doamna profesor”, cu maşină la scară, purtată prin străinătăţi, invitată pe la congrese, pe la cocktailuri, pe la ambasade şi mai ales cu timp la dispoziţie să bată prăvăliile, s-a lăsat făcută mamă fără prea mare cheltuială de convingere din partea lui. Singurul aspect pozitiv al acestei căsătorii e copilul – un băieţel de toată frumuseţea şi foc de deştept. Încolo, cât de bine merge-această afacere, o simte tot Institutul pe pielea lui. Are zile Profesorul, când dac-ai zice că e scăpat de la ospiciu ar fi prea puţin. E de o umoare neagră, „negru-nchis”, cum zice Tudor Şerban. Totu-i pute, totul e strâmb, şi lucrurile de pe birou le ia şi le-aşează cu mâna lui şi nu pentru că n-ar fi puse cum trebuie, dar pentru că vrea să ne-arate cât e de nemulţumit de noi, că de cine altcineva? Trânteşte, pufneşte, repede, jigneşte, se poartă oribil. Ţipă la-nceput cu glasul lui obişnuit de bariton, apoi glasu-ncepe să-i tremure, să-i fâlfâie şi să i se subţieze de. Parcă-l castrează cineva acolo, pe loc. Asta e-o fază. Faza explozivă. Pe urmă, vine faza unei muţenii de zici că e călugăr din ordinul ăla care-şi impune canonul tăcerii. Cred că-n faza asta se ruşinează de felul ridicol în care se poartă. Apoi, trece printr-o fază normală: este iară omul dinaintea „fericitei şi fertilei căsătorii”, semn că Lili şi băiatul nu sunt în Bucureşti. Cu Kölönte, şeful meu de secţie, numai de mamă nu s-a-njurat. Se ceartă de zăngănesc geamurile, că nici ungurul nu-i vreun blând şi vreun răbdător. Tudor Şerban – când îl vede cu „toată flota-necată” închide uşa şi pleacă. L-am nimerit şi eu într-o dispoziţie de-astea, că nu e greu. A zbierat şi la mine cât îl ţineau bojocii: „Acolo, la dumneavoastră la streptococ, e-o porcărie fără seamăn nu semnez nimic, lăsaţi-mă-n pace!”, şi tot aşa. În loc să plec, m-am răzimat de tocul uşii şi-l ascultam atent ca la cursuri. Şi-a descărcat tot sacul şi-apoi – credeam eu că numai femeile spun de zece ori acelaşi lucru, una după alta – a luat-o de la capăt şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. La un moment dat, epuizat, a tăcut. S-a uitat la mine atât de uimit de parcă pân-atunci nici n-aş fi fost acolo. Am simţit că mi se rupe sufletul de mila lui. Ce, viaţă infernală trebui' să ducă omu ăsta ca s-ajungă-n asemenea hal. Nu mi-era frică de el şi nici nu-l dispreţuiam. Mă gândeam că probabil aşa aş fi ajuns eu dacă Alexandru nu m-ar fi lăsat la vreme, la limita rezistenţei mele nervoase. Mă uitam ce putuse face-o căsătorie nepotrivită, chiar încheiată de dragul unei mize capitale cum e un copil, ce putuse face dintr-un om de-o indiscutabilă calitate profesională şi chiar umană. În viaţa lui, omul ăsta nu făcuse un rău cuiva. Ce păcat de el! Uneori, foarte rar, mi se-ntâmplă să gândesc atât de intens nişte lucruri că nu fac nici un efort să nu le traduc în vorbe. Eram atât de frapată-n momentul acela de nefericirea omului ăsta, că nu-mi păsa nici pic că-mi era director: era un biet om amărât, care nu se mai putea controla nervos. „Domnule profesor – i-am spus eu cu un glas de om care vorbeşte unui alt om, dincolo de clase, de posturi – domnule profesor, îmi pare-atât de rău că sunteţi nefericit şi vă-nţeleg atât de bine. Ce păcat…”. M-am uitat la el şi l-am văzut cum îşi pune palmele-n faţa ochilor. Fără să mai zic nimic, mi-am luat buletinele de pe biroul lui şi-am plecat în vârful picioarelor. A doua zi, a trimis secretara să-mi ceară buletinele la semnat. Evită, de-atunci încoace, sistematic, să mă vadă, însă face tot ce poate să mă promoveze şi se interesează tot timpul de soarta mea, încât simt unele suspiciuni la colegii mei faţă de-această bunăvoinţă teleghidată. Eşti singurul om căruia i-am povestit episodul ăsta.
— N-am să-l spun nimănui, zise Pavel închizând ochii.
— Iar m-am încurcat în „lianele junglei”, dar cum ţi-am mai spus – mă ierţi că mă repet – viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură. Cât priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice, explicabile; în realitate, este foarte greu să faci corelarea cauză-efect, în cazul declanşării amintirilor. În orice caz, memoria mi se pare unul dintre cele mai pasionante domenii de studiu pentru psiholog, pentru psihiatru şi pentru neurolog. Dacă viaţa noastră n-ar fi atât de scurtă, m-aş apuca să studiez asiduu şi profesional memoria. Dacă m-ai întreba acum de ce-ţi povestesc ce-am să-ţi povestesc n-aş putea să-ţi arăt cu degetul mobilul care mi-a declanşat amintirea asta. Cred, totuşi, că nu greşesc dacă-ţi spun că mi-a declanşat-o o filiaţie sufletească, un element comun între Mama şi părinţii ei. Deşi ţărani, legaţi de pământ, robi ai capriciilor vremii, şi ei puneau sufletul înaintea materiei. În timpul războiului, li se rechiziţionaseră pentru front trei perechi de cai şi două perechi de boi. După armistiţiu, li se dăduse un cal. Îşi mai cumpăraseră ei altul. Calul dat de la primărie se-ntorsese de pe front bolnav de epilepsie. De spaimă. Dacă auzea un zgomot neaşteptat îl apuca imediat criza. Se zbătea, sărmanul, pe urmă zăcea o vreme ca mort, se ridica şi trăgea mai departe la ham, la plug. I-au adus veterinarul, l-au afumat cu ierburi, i-au descântat de sperietură, degeaba. Crizele-astea-l apucau cam la două săptămâni o dată, chiar dacă nu se speria. În rest, muncea mai dihai decât unul sănătos. Cu nădejdea că s-o vindeca, bunicii l-au ţinut aşa, vreo patru luni. Când au pierdut nădejdea, l-au rugat pe jandarmul din sat să-mpuşte calul. Zadarnic au vrut nişte vecini de-ai lor să-l cumpere. „O căciulă de aur să-mi dai pe el, mă, Lache, nu-l vând. Decât să-l ştiu că se pătimeşte-aşa – c-o fi la mine, c-o fi la altul – mai bine ar eu în plug. E suflet şi el, de ce să pătimească?”, i-a spus Taica vecinului. Când am început să judec, calul ăsta mi s-a părut cea mai tristă urmă lăsată de război. Pe bunici i-au dus în Bărăgan. Au plecat din casa lor cu ce-au putut duce-n spinare. Erau mulţi, din multe sate, şi trebuiau să-ncapă-n câteva camioane. Când am luat eu vacanţa-mare, ne-am dus pe la ei sa le-ajutam să-şi facă două odăiţe de chirpici, că stăteau într-un fel de magazie părăsită. „Sărut mâna, Taică”, am zis şi eu şi Mama când l-am văzut pe Bunicul şi ne-am repezit amândouă să-i sărutăm mâna. „Cum o mai duceţi?”. „Bogdaproste, bine”, ne-a răspuns el. N-am să uit cât oi trăi răspunsul lui. Poate l-aş fi uitat, dar în toamnă m-am dus cu Mama la teatru, la Năpasta. Când se-ntoarce Ion de la ocnă, îl întreabă cineva „Cum fuse, Ioane, la ocnă?”. „Bogdaproste, bine!”, zice el. Am început să plâng la replica asta. Mama nu m-a-ntrebat nimic, fiindcă pricepuse rapelul din memoria mea, dar Mario Sidalgo, cu care mersesem la teatru, că el ne invitase, m-a sărutat, mi-a cumpărat sirop şi nuga, în pauză, şi nu mai ştia cum să mă consoleze. Acum, că tot ne aflăm în jungla amintirilor, să-ţi spun cine era Mario Sidalgo. Totdeauna vorbim la trecut despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc. Când a avut Taica proces de sabotaj – sabotaj însemnând că nu putea-ndeplini cotele stabilite, nici după ce i se lua şi pleava din pătul – Mama a-nceput să-i caute-un avocat. S-a dus mai întâi la unul cunoscut de ea, cu nume de avocat bun, fiul cârciumarului din Cernaţi, cu care se ştia de-o viaţă. „Smarandă, tata, frate-meu să fie şi nu l-aş susţine! N-ai să găseşti avocat care să se bage la sabotaje. Cum stau eu în barou, să nu mai vorbim, cu inima cât un purice! Procese de sabotaj mi-ar mai trebui!”. „Gicule, mi-am închipuit că pentru un avocat o cauză este ca o teoremă pentru un matematician: o problemă abstractă, care-l implică doar convenţional şi nu real. Să acuzi un avocat că apără un asasin e ca şi când ai acuza un actor ca interpretează un rol de asasin”. „Smarandă, asta era înainte, acum simplul fapt că ai accepta să aperi într-un proces de sabotaj este interpretat ca luare de atitudine de partea sabotorului. Azi, nu mai există cauze abstracte. Nu mai acceptă avocaţii nici măcar din oficiu să fie numiţi apărători la sabotaje”. „Dac-aşa stau lucrurile…”. Şi Mama dăduse să plece. Dar lui Gicu Panţâru-i era şi milă şi ruşine de ea. „Smarandă, ştii ce? am să-ncerc să-ţi găsesc totuşi un avocat. Nu-ţi promit, dar am să-ncerc. Se numeşte Mario Sidalgo. Pe el n-o să-l acuze nimeni că ţine cu chiaburii! Totul e să vrea”. Şi Mario Sidalgo a vrut. Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt „cauza”. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei „de gală”, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus „pardesiele”, adică ea – lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, „confecţionat” din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo. Subreta ne-a condus în birou. Am rămas în picioare să ne uităm la un perete plin cu tablouri aşezate-n scară, cam de la un metru sub tavan, până la-nălţimea pe care-o aveam eu atunci: Monet, Matisse, Marie Laurencin, Modigliani, Aman, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza, Matei Şerban, ce-mi mai aduc eu aminte. Mama se uita la cărţi. S-a deschis o uşă. Ne-am întors amândouă brusc. Am văzut atunci pentru prima şi poate pentru ultima oară-n viaţă ce-nseamnă acel „coup de foudre”, cum zic francezii, sau „l-a pălit dragostea”, cum zicem noi, românii. Domnul Mario Sidalgo stătea răzimat de uşă – i se tăiase răsuflarea – cu nişte ochi negri nici pironiţi, nici ţintiţi, ci plecaţi spre Mama ca spre-un drum fără întoarcere. M-a străbătut un fior. Nu mai văzusem niciodată o fiinţă privind astfel o altă fiinţă, nu văzusem niciodată ceva trecând astfel prin aer dintr-o fiinţă către o altă fiinţă. Am închis o clipă ochii simţind că n-aveam voie să privesc lucrul acela fiindcă nu era voie să fie privit. Nu-ndrăzneam nici să respir. Printre gene, m-am uitat din nou la domnul Sidalgo: stătea nemişcat ca sub puterea unui element cosmic. M-am uitat şi la Mama: albă la faţă, de parcă fugise toată viaţa dintr-însa, primea în ochii ei albaştri dilataţi privirea aceea cotropitoare, de smoală topită.
— Bună ziua, am auzit într-un târziu, cam peste o mie de ani, vocea Mamei, pierită şi subţire, ca un fir de aţă.
Mario Sidalgo a răspuns fără sunet, lăsând privirea-n jos. Din clipa aceea, mi-a fost drag, fiindcă din clipa-aceea am ştiut c-o iubeşte pe Mama.
— Fetiţa mea, a zis Mama, arătând spre mine.
Mario Sidalgo a tresărit. Mi-am dat seama că până atunci nu mă văzuse.
— Am şi eu două fete, a zis el, învăluindu-mă-ntr-o privire paternă în care mi s-a părut, totuşi – ca şi-n vocea lui în care vibra sunetul grav al violoncelului şi totdeodată se unduia relieful catifelat al flautului – că desluşesc ceva din contrarierea pe care-o simte omul când descoperă în cale un obstacol neprevăzut. Înalt, suplu, mişcându-se degajat, fără stridenţe, armonizându-se prin fiecare gest cu ambianţa de lux şi de rafinament din jur, Mario Sidalgo te făcea să spui de la cea dintâi privire „ce om frumos!”.
În timp ce stătea de vorbă cu Mama, am început să-i privesc amănunţit chipul. Mi-l amintesc atât de bine de parcă acum l-aş avea în faţa ochilor. Chipul primei impresii, care pentru mine nu poate fi anihilat de-o mie de ani de impresii succesive, coroborate. Cred neclintit în acest impact între fiinţe, cum numesc eu prima impresie. E ca şi când ai privi un tablou. Nici o judecată a posteriori nu poate şterge adevărul pe care ţi-l dezvăluie un tablou când te-ntâlneşti cu el prima dată, adevăr incomplet, poate, dar esenţial.
Părul lui Mario Sidalgo, creţ mărunt, ca piperul, era un fel de rocă negru-albăstrie, „turnată” odată cu craniul, într-atâta păreau de inseparabile unul de altul. Fruntea – cu protuberanţe line, foarte-naltă; nasul – la limita între acvilin şi drept; gura – cu tăietură statuară, aspră; bărbia – pătrată şi niţel repezită-nainte dădeau o îndrăzneală trufaşă chipului destinat parcă să muşte din toate fructele vieţii şi, mai ales, s-azvârle-ntregii lumi mănuşa: „care pe care”, chip tenace, de Rastignac, strigând Parisului, de sus de pe colina Pere Lachaise: „A nous deux, maintenant”.! Impresia asta ţi-o dădea mai ales când ţinea privirea plecată, când chipul îi era orb, ca al statuilor. Când te privea n-ai fi ştiut să spui dacă ochii-i luminau sau îi întunecau chipul. Erau atât de negri că irisul nu se deosebea de pupilă. În faţa măslinie, în a cărei ascendenţă bănuiai sute de generaţii trăite sub un soare torid, singurele pete de culoare erau albul albăstrui al ochilor şi gura de-un roşu neaşteptat, de lut ars. În strălucirea crepusculară a ochilor acelora defila condiţia umană, de la geneză la sfârşit. Erau momente când ochii lui Mario Sidalgo – cu privirea desprinsă de spaţiu şi de timp, pierdută, parcă, în contemplarea unui vis cu vechimi şi cu-nţelesuri criptice – îl situau într-un teritoriu intangibil, abolindu-i nu numai trufia chipului, abolindu-i întreaga fiinţă, reducându-l la privirea care, întoarsă spre ea însăşi, îl restituia integral unei dogme, în ochii lui, o mobilitate de expresie pe care n-o întâlneşti nici măcar la un mim, alterna cu nemişcarea pietrelor. În ciuda faptului că era un om comunicativ şi apropiat, ochii-aceia-n care ţi se părea că vezi caravane păşind tăcut în căutarea Pământului Făgăduinţei, cu gândul însoţit doar de melopeea deşertului; în care ţi se părea că vezi mâini întinse către cer şi guri plecate-n ţărână gemând funebru la Zidul Plângerii; în care ţi se părea că auzi vaierul străbunilor lui arşi în Spania, în autodafé-uri exemplare, ţipătul unor fiinţe de-acelaşi sânge cu el arse-n cuptoarele Auschwitz-ului şi-n alte locuri de-njosire-a omului; în care, peste toate, sunau monocord şi glorios trâmbiţele care doborâseră zidurile Ierihonului; în ciuda atâtor stări şi idei pe care ţi le sugerau, ochii lui Mario Sidalgo trăgeau peste fiinţa lui o perdea impenetrabilă. Fiecare privire-a lui părea că-ţi dezvăluie doar stratul de deasupra al unei roci, strat ce-ascunde de fapt istoria a milioane de ani. Până la Mario Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim, pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: „Aşa a fost aşa este, aşa va fi”; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam „săru' mâna” şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam. Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în '36, când Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la biserica Sfântul Ioan Moşi, având ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească, armenească şi ovreiască, începând din gura Colentinei şi până-n Sfântu' Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mâhnită că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-sa, creştină, în templul mare din Sfânta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-l cunune creştineşte. Nici prin gând nu-i trecuse să-i ceară să se boteze. De unde, la-nceput, rabinul se-arătase foarte intransigent, cerând neapărat ca „mireasa” să treacă la mozaism, afund că popa-al nostru considera fiu al Domnului pe oricine, iar Ghiţă Opran fiind la fel de generos faţă de rabin ca şi faţă de preotul creştin, tinerii fuseseră cununaţi şi mozaic, având ca naş pe Marcel Juster, văr bun al mirelui, „cuscra” Matilda ieşind astfel cu faţa curată în cartier. Lui Iancu Stein, nepracticant religios, puţin îi păsa şi de unii şi de alţii. Vrând însă ca toată lumea să fie mulţumită şi plăcându-i să respecte tradiţiile, mai ales de dragul bătrânilor, adică de-al maică-sii şi de-al Opranilor, în casa lui, de când s-a-nsurat el cu Marioara, se sărbătoresc şi praznicele creştineşti şi cele ovreieşti. Chiar şi-acum, când bătrânii au murit. Myriam, fata lor, este botezată mozaic, Gheorghe, băiatul, e botezat creştineşte. Tot ca să nu se supere nimeni. Menajul Stein este unul dintre cele mai trainice pe care le-am văzut şi nu pentru că durează în timp, ci pentru că oamenii ăştia sunt ca două vase comunicante; totul în sufletul lor este la acelaşi nivel, la nivelul înţelegerii-adevărate. Când s-a simţit în aer că legionarii pregătesc ceea ce s-a numit „rebeliune”, Tata şi nenea Daniel s-au sfătuit să-i ascundă pe nenea Iancu şi pe Verzeu până se limpezesc lucrurile. Cei doi simpatizanţi legionari de la ei din spital nu se mulţumeau să le facă tot felul de apropouri grosolane – că nu ştiu cum să le zic altfel – lui Iancu Stein şi lui Titus Verzeu, a cărui nevastă era evreică, ci se-agăţau mereu de Tata şi de nenea Daniel: „Ce fel de creştini sunteţi voi, frate, de ţineţi cu jidanii?”, îi luase peste picior într-o zi doctorul Caius Pop, pe care l-am avut eu profesor la radiologie-n Facultate. „Ţinem cu oamenii, atâta tot”, a zis Tata care era un om tare blând, după câte spun toţi. „Suntem creştini de-ai lui Isus Cristos – a zis nenea Daniel – iar Isus Cristos, care era ovrei, cum sper că ştiţi, zicea că toţi oamenii sunt egali între ei, deşi Legea zicea că iudeii sunt neamul ales. Deci, noi suntem creştini de-ai lui Iisus Cristos, mai există şi altfel de creştini?”. „Lasă ironiile, doctore! Nu vă daţi seama că ovreii voştri sunt un pericol mondial?”, nu s-a lăsat doctorul Pop. „Dumneata câţi ani ai, domnule doctor?”, l-a-ntrebat Tata pe Pop. „Treizeci şi cinci. De ce?”. „Treizeci şi cinci, zici. Ai trăit treizeci şi cinci de ani şi n-ai băgat de seamă că ovreii sunt un pericol mondial, şi-aşa, deodată, ţi s-o arătat Sfântul Duh şi te-o luminat?”, a zis Tata cu vorba lui domoală moldovenească. „Domnule doctor – l-a luat şi nenea Daniel la refec pe Caius Pop – ce populaţie are globul?”. „Cam două miliarde, chiar ceva mai mult. Dar de ce?”, a răspuns Pop. „Attends que te t'explique! Deci, două miliarde, două miliarde şi ceva. Şi la miliardele astea, câţi ovrei să fie?”. „Vreo zece-unsprezece milioane, cred”, a răspuns Caius Pop, destul de nedumerit, fiindcă nu vedea unde voia s-ajungă nenea Daniel. „Domnule doctor Pop, dacă nouă, arienilor, care suntem măcar 500.000.000 a ajuns să ne fie frică de ovrei, înseamnă că ceva cu noi nu e-n regulă, nu cu ovreii. E cazul să ne cătăm, cum zice rumânul”, a continuat nenea Daniel. „Sunt zece milioane, dar reprezintă o forţă mondială, ţin în mână finanţele lumii”, i-a replicat Pop. „Domnule doctor, când au plecat, acum, hăt, două mii de ani din ţara lor, presupun că-ţi închipui că-n traista pe care-o purtau pe băţ n-aveau milionul de lire sterline, de franci ori de dolari. I-au câştigat după asta”. „Prin înşelătorii”. „Perfect, prin înşelătorii. Şi ceilalţi financiari, arieni, de exemplu, cum i-au câştigat? Rugându-se la Dumnezeu, şi făcând biserici? Să fim serioşi, domnule doctor! De ce să fim aşa de supăraţi pe Rotschild de pildă, şi n-am fi şi pe Krupp, şi pe Schneider, care e alsacian, pe Creusot? ca să-ţi înşir numai câţiva pe care-i ştiu şi eu. În evul mediu, Carol Quintul – împărat, nu? – se-mprumuta de bani la Fuggeri, bancheri creştini. Şi pe urmă, lăsând la o parte consideraţiile astea cu caracter abstract, hai să-i luăm pe jidanii noştri, pe ăştia cu care lucrăm cot la cot. De fapt, printre noi e numai unul, Iancu Stein. Că Verzeu e român de-al nostru, deşi dumneavoastră ăştia cu „Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer” îl trataţi drept jidan „prin adopţiune”, datorită nevesti-sii. Să-l luăm pe Iancu Stein: orfan de război din 1916, un biet ovrei sărac, ajuns doctor, şi doctor bun, funde-a muncit pe brânci. Crezi că are vreo legătură cu finanţa mondială? Că reprezintă vreun pericol?”. „Un ovrei nu reprezintă singur un pericol, toţi ovreii la un loc reprezintă însă, dar voi, filosemiţii, refuzaţi să-nţelegeţi lucrul ăsta”. „Domnule doctor – i s-a adresat Tata lui Pop – ce-ai zice să vină-ntr-o zi o naţie, ovreii de exemplu, şi să zică: „Cine, românii? păi ăştia sunt un pericol, ia să-i desfiinţăm!”„. „Aşa ceva nu se poate! Noi suntem un popor, avem o ţară, ce, ne comparăm cu ăştia, care-s – azi aici, mâine-n Focşani? Aşa ceva nu se poate!”. „Ba se poate, domnul doctor. Arbitrarul n-are nici o limită, fiindcă n-are nici o lege, afară de legea bunului-plac şi-a celui mai tare – veche de când lumea. Mă miră că dumneata, ardelean, care-oi fi aflat din părinţi ce-i aceea asuprire naţională, să te dai de partea legionarilor, a rrromânilor ăstora sadea, pe care pe deasupra-i mai cheamă şi „inski”!”. „Avem o menire sfântă, indiferent de ce gândesc ovreii şi uneltele lor”, le-a răspuns Pop cu un glas de Arhanghel al răzbunării şi le-a-ntors spatele Tatei şi lui nenea Daniel. În timp ce el se-ndrepta cu pas marţial spre cauzele mari care-l chemau, nenea Daniel „şi-a permis” să-i strige: „Domnule doctor Caius Pop, „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!”, spune sfântul apostol Petru. Vedeţi să nu vă-mpuşte Antonescu…”. După ce i-a-mpuşcat Antonescu pe legionari, doctorul Pop venea mereu la nenea Daniel şi-i spunea: „Doctore, dumneata ştiai ceva”. „Ştiam, sigur că ştiam… Ştiam că, de când e lumea şi pământul, dacă-ntinzi prea mult coarda se rupe. Unde-ai mai auzit dumneata, domnule doctor, de două puteri paralele-ntr-un stat? Cum şi-nchipuiau legionarii dumitale că ăsta, ofiţer de carieră, crescut la cazarmă, o să-i lase să facă ce-i taie capul? – şi ce i-a tăiat am văzut cu toţii”. „Nimeni nu şi-nchipuit…”. „Ce nu şi-a-nchipuit? Când umblaţi cu pistoalele la brâu v-aţi închipuit probabil că o să faceţi „focuri bengale”? Zi bogdaproste, domnule doctor, că profesorul v-a sechestrat în spital şi pe dumneata şi pe Carabogdan şi c-aţi rămas doar „teoreticieni” ai Legiunii. Şi să ziceţi de-o mie de ori bogdaproste că noi nu suntem „atât de puri” ca dumneavoastră, legionarii, şi că nu vă denunţăm”.
Te plictisesc, Pavele?
— Dimpotrivă. Eu despre legionari nu ştiu decât din cărţi. La noi în sat, de-aşa ceva nu s-a auzit.
— Iar ce-auzi acum e tot din auzite. De la mine care-abia de mă născusem pe vremea-aceea! Îţi mai spun câteva fraze-n legătură cu asta şi mă-ntorc la Mario Sidalgo. Profesorul Bartolomeu, directorul spitalului, era un om mână-de-fier la propriu şi la figurat. Când dădea un pumn bine simţit, adormea „pacientul” pe trei zile. „Domnule profesor, decât să mai umblăm cu eter, mai bine-i trageţi dumneavoastră o directă de dreapta”, îi zicea Tata; când aveau câte-un caz care adormea greu. Lui Bartolomeu, care-n viaţa lui nu făcuse politică, îi erau dragi legionarii ca sarea-n ochi, drept care nu-i slăbea o clipă din colimator. Cu-o zi înaintea rebeliunii, a pus pe masă două revolvere „Colt”, cu câte şase gloanţe, şi-a consemnat în spital toţi doctorii români, cu excepţia lui Verzeu. Nenea Daniel Şerban îi ascunsese pe nenea Iancu şi pe tanti Marioara care zisese că ea de bărbatu-său nu se desparte („ce i-o fi lui mi-o fi şi mie”), îi ascunsese zic, la bunică-sa, la coana Luxiţa Bantaş, care-i păzea cu arma pe masă şi trebuie să-ţi spun că lua frunza din zbor coana Luxiţa, aşa ochea. Verzeu, căruia nu i-a plăcut niciodată să se simtă obligat faţă de cineva, nu s-a lăsat ascuns nici de Tata, nici de nenea Daniel. Bartolomeu le-a ţinut tuturor un scurt discurs: „Domnilor, aici în spital eu am nevoie de doctori nu de politicieni. Cine pleacă acum din spital fără voia mea, aici nu mai calcă. Iar dumneavoastră, „camarazi”, dacă faceţi o mişcare sau dacă mă trezesc cu „arhanghelii” dumneavoastră pe cap, ieşiţi de-aici cu picioarele-nainte; să nu ziceţi că nu v-am spus”. „Cu ce drept luaţi aceste măsuri?”, se răstise Carabogdan, căruia îi sărea uşor muştarul. „Cu-acelaşi drept cu care băgaţi voi lumea-n sperieţi”. „Noi avem să instaurăm o etică nouă”. „Perfect! Dac-o instauraţi n-aveţi ce pierde că staţi două-trei zile interni în spital. Ne puteţi împuşca şi după. Dacă nu vă iese pasienţa o să-mi aprindeţi lumânări la amândoi arhanghelii şi pe la alţi sfinţi că nu v-am dat drumul cu haita”. După rebeliune, Carabogdan şi cu Pop se jurau pe toţi sfinţii – alţii decât cei doi arhangheli – că ei habar n-avuseseră de-aşa ceva şi că ei n-ar fi tras în suflet de om o mie de pistoale să fi avut în mână. Poate că aşa era. „Acum, după ce-a murit ţiganul puteţi spune şi că era alb”, zisese profesorul Bartolomeu şi se purtase cu ei ca şi când nimic nu s-ar-fi-ntâmplat. Când a-nceput războiul, şi Carabogdan şi Pop, ca majoritatea legionarilor, au fost trimişi disciplinar pe front, în linia-ntâi. Carabogdan a murit, iar Pop, cu ideologia total „renovată”, s-a-ntors cu diviziile „Tudor Vladimirescu”. De câte ori cineva-l zgândărea pe nenea Iancu să facă ceva-mpotriva „ticălosului de legionar”, el răspundea invariabil: „Ce să am cu el? A omorât pe cineva? N-a omorât! Să-i fac proces pentru delict de opinie în trecut? Ce-i mai bine: un fost legionar în minus dar şi-un doctor în minus? Nu-i mai bine s-avem un doctor în plus?”. „Uiţi că legionarii ţi-au omorât vărul?”; că legionarii-l omorâseră pe bietul Marcel Juster, la care nenea Iancu ţinea ca la un frate. „Cum să uit? Dar dacă nu iertăm, atunci n-o mai terminăm niciodată”.
Când am fost cu Alexandru la Paris, printre alte locuri, am văzut, în spatele catedralei Notre-Dame, monumentul închinat francezilor ucişi de nazism, Memorialul martirilor deportării. Tu ai fost la Paris?
— Am fost – acum un an, trei zile – atât cât să las un pacient, un turist francez care s-a-mbolnăvit în trecere prin Cluj.
— Deci, nu-ţi spun lucruri ştiute. Presupun că n-ai văzut acest cenotaf. Este ca un cavou, subteran. În nişte urne se află cenuşă adusă din toate lagărele de concentrare naziste. E şi-un mormânt, al „deportatului necunoscut”, la pragul unei galerii lungi şi-nguste, în ai cărei pereţi sunt încrustate 200.000 de pietricele simbolizând numărul victimelor. La intrare scrie: „Pardonne, mais n'oublie pas!”.
Pavel Vlas avu expresia omului care primeşte o lovitură la plex.
— De câte ori mi-aduc aminte, mă trec fiori. Am văzut multe monumente, multe frumuseţi, dar nimic nu m-a izbit aşa cum m-a izbit măreţia simplă, izvorâtă dintr-o mare durere, a acestui „memorial”, măreţia lui şi morala inscripţiei de la intrare. Morala lui nenea Iancu – morala unei înalte-nţelepciuni, care e peste tot aceeaşi. A lui nenea Iancu, evreu român, a francezilor francezi, a lui bunicu-meu, Taica, ţăran român. „Eu tot am avut noroc – spunea Taica despre timpul petrecut în puşcărie ca sabotor – c-am fost trecut la drepţi-comuni şi mă scoteau la muncă. Dacă n-ar fi fost doi gardieni, negri la suflet, care izbeau în tine cu bocancul când te vedeau că-ţi tragi niţel sufletul, am fi dus-o cum am fi dus-o”. „Taică, dacă ţi-ar sta-n putere să le faci vreodată ceva ăstora doi, ce le-ai face?”. „Eu? nimic. Să le facă Dumnezeu! Orice le-aş face eu, bocancii pe care mi i-au cărat în burtă nu-i pot lua-napoi”. Mama spunea că dragostea de oameni e ca sănătatea – starea firească a omului, iar ura e ca boala – o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. După mine, nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ura. Ura şi focul trebuie înăbuşite din primul moment, altfel, în urma lor rămâne cenuşă. Eu am trăit totdeauna printre oameni blânzi şi cu iubire de oameni. Altfel cred că niciunul n-am fi scăpat cu viaţă din locuinţa noastră „stil Bieder-coşciug-meier” din Cercului, cum zicea Marilena. De-asta n-am putut să mă adaptez în căsnicia cu Alexandru. Când ura Alexandru pe cineva, de zece ori dacă l-ar fi văzut mort şi nu i-ar fi fost de-ajuns. Puţinii oameni care-nsemnaseră ceva-n viaţa mea, până la el, erau ca Mama, ca nenea Daniel, ca nenea Iancu. Am ajuns să-ţi vorbesc despre nenea Iancu, pornind de la Mario Sidalgo. Până la Mario Sidalgo, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, pe care-l consideram şi-l consider ca pe-o rudă. Deşi-mpovărat de-o familie grea: doi copii, nevastă fără slujbă, trei părinţi, maică-sa şi Opranii, tanti Surica, sora maică-sii, mama lui Marcel Juster, cel omorât de legionari – tanti Surica deşi avea garsoniera ei, la ei îşi făcea veacul – ăştia „permanenţi”, şi de toată liota de neamuri ale Marioarei, care deblocaţi, care comprimaţi, care naţionalizaţi, cum era pe-atunci, că la masă la nenea Iancu, nu-ţi exagerez, dar mâncau pe puţin zece-douăsprezece suflete pe zi, deşi cu-atâta gloată pe cap, nu era sărbătoare să nu ne invite şi pe noi la masă şi să nu ne dea şi-n traistă la plecare. Iar pe nenea Daniel Şerban, frate dacă i-ar fi fost şi nu l-ar fi iubit mai mult. Prin '48-'49, cred, a venit legea cu aurul, cu monedele de aur. Doctorul, actualmente profesor Serafiotti, cumnatul lui nenea Daniel Şerban, a fost arestat pentru aur. Nenea Daniel i-a sfătuit, pe soră-sa, Marie-Jeanne, şi pe cumnatu-său, Serafiotti, să predea aurul, şi Serafiotti l-ar fi predat, nu pentru că nu i-ar fi părut rău după el, dar pentru că nu-i plăcea să-ncalce legea. A fost însă imposibil s-o convingă pe nevastă-sa, pe sora lui nenea Daniel, care nu seamănă cu fraţii ei, cu Daniel şi cu Matei, cum nu seamănă o găina cu – ce să zic? – cu un măr. Lăcomia fiind mai tare decât prudenţa, pân' la urmă, Serafiotti e arestat, aurul găsit. „Cât m-a bătut cumnatu-meu la cap să-l predau şi nu l-am predat”, i-a scăpat doctorului Serafiotti la o anchetă. „A, va să zică mai ştia cineva!”. Şi „cineva”, care-a recunoscut, fără nici o sfială, că ştia de existenţa aurului, neştiindu-i însă ascunzătoarea, a primit cinci ani pentru „omisiune de denunţ”, iar Serafiotti – şaptesprezece ani. Ca să-şi salveze prietenul şi, totodată, şi pe cumnatul prietenului, cu care n-avea nici un aliş-veliş, dar despre care-avea o-naltă părere, profesional, numai la O. N. U. Nu s-a dus şi n-a scris memorii nenea Iancu. El şi profesorul Pandele atât au umblat şi-au bătut pe la toate uşile şi-au arătat ce chirurgi valoroşi erau condamnaţii că, până la urmă, le-au obţinut revizuirea procesului şi eliberarea după numai un an şi şapte luni.
— Numai…!
— Faţă de şapteşpe' sau de cinci, era o „prăjitură”.
— Halal „prăjitură”!
— Dacă-ţi spun ca între 1950 şi anul de graţie-n care ne aflăm au trecut o mie, una mie ani să ştii că nu mint. Mi-am mai adus aminte ceva. Prin '54, cred, i s-a propus lui nenea Iancu să ia locul lui Cornel Lăceanu, ca şef de secţie. Cel mai înfocat susţinător al lui nenea Iancu era un subaltern al lui Lăceanu, un doctor Stoian, care tot trăgea sforile pe la Minister în defavoarea lui Lăceanu. „De ce să-i iau eu locul lui Lăceanu?”. „E fiu de mari negustori”. „Şi ce-i cu asta?”. „Tocmai dumneavoastră, care-aţi suferit atât de pe urma fostului regim, de pe urma legionarilor şi-a lui Antonescu care vă punea să măturaţi străzile, tocmai dumneavoastră să nu vreţi să-nlocuiţi pe cineva cu-o asemenea origine?”. „Domnule doctor Stoian, mata eşti ovrei?”. „Nu, dar de ce?”. „Atunci de ce lupţi atât să schimbi un român cu un ovrei? Îm? Nu te mai înduioşa atâta de soarta mea. Crezi că trei ani pe front, câţi a stat doctorul Lăceanu, au fost mai buni decât măturatul străzii? Şi pe el l-a trimis pe front tot Antonescu, iar pe mine mai bine că m-a trimis la măturat decât la Auschwitz. Eu nu-i iau locul lui Lăceanu. E un doctor cum ar fi bine s-avem mai mulţi. Dacă tot vreţi un şef ovrei, mai sunt doi doctori ovrei în secţie, la revedere”.
Deci, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, ovreică era fosta colegă de şcoală a mamei, Ruth Isacsohn, care-şi schimbase numele-n Muşat, profesoară de germană. Mărunţică, plinuţă, cu-o frunte frumoasă, cu ochi melancolici, verzui, foarte frumoşi, cu o gură ca de ştiucă. Vorbea cu un „r”, pe care un milion să-mi dai că nu l-aş putea pronunţa. Fusese cooptată într-o comisie de cenzurare a autorilor şi-a cărţilor. Într-o zi, pe când nu ajunsesem în Cercului, ne trezim cu ea la noi. Fată de farmacist, plină de bijuterii şi de blănuri, umbla-n loden.
„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? – a-ntrebat-o Mama – ce, ţi s-au rupt blănurile?”. „Tu de ce umbli?”. „Eu umblu că n-am altceva”. „Şi dac-ai avea ce-ai face?”. „Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile – i-a răspuns Mama – dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?”. „Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?”. „Lumea aia care umblă nu are”. „Ştii, Smarandă, acum „moda” e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni”. „Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…”, o luase Mama în glumă. „Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă”. „Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?”, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. „Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă”. „Şi ce să fac cu cărţile-astea?”. „Să le pui pe foc”. „Să le pun pe foc…?!”. Şi Mama citea-n gând lista „epuraţilor”, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: „Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…”. Îţi citez doar câteva dintre „exclamaţiile” Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… „Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun”. „Şi unde sunt cărţile astea acum?”, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. „Majoritatea, în pivniţă la cinematograful „Mătăsari”, iar altele la fosta „Mociorniţa”, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu”. „Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…”. „Smarandă, nu mai vorbi aşa”, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. „De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun”. „Să nu-ţi pară rău”. „Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…”. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la „Dâmboviţa”, fosta „Mociorniţă”. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi „pentru aprins focul”. „Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!”. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut „ciuguli” Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. „Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc”, zicea Ruth. „Dă-le-ncoace – zicea Mama – ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”.
La un moment dat, Ruth i-a spus Mamei că ea nu mai poate duce viaţa dinainte: trăiam o epocă revoluţionară, ea nu mai accepta atmosfera stătută de până atunci. „Şi ce vrei, Ruth, sa faci?”. „Să-mi schimb felul de-a trăi, potrivit cu vederile mele”. „Bun, asta am înţeles. Dar practic ce vrei să faci?”. „Mai întâi, trebuie să-ţi spun că eu nu mai pot trăi cu Adolf”. „De ce, dragă?”. „Este un intelectual fără orizont!”. „Da' ce face bietul om de i-a pierit aşa, deodată, „orizontul”?”. „Nu-nţelege că o femeie trebuie să fie independentă, să lupte pentru o viaţă liberă, să se afirme profesional, politic, social, în sfârşit!”. „Şi el ce face, te-mpiedică să-ţi realizezi idealul?”. „Doar ce-l auzi: „Iar şedinţă? Ai să-ţi turteşti curu' de-atâtea şedinţe! Ce, tu nu mai ai casă, nu mai ai masă, nu mai ai copil?”„. „Pân-acum, zău, că sunt de-acord cu el!”. „Tu poţi să fii, eu nu mai pot! E-un bărbat fără orizont!”. „Ruth, spune tu drept, tu ţi-ai găsit pe cineva!”. „Asta aşa-i! Dar să ştii că dacă Adolf nu era aşa un şobolan, care să ducă aşa o viaţă stupidă, asta nu se-ntâmpla. N-are pic de orizont, dacă-ţi spun!”. „Ruth, chestiile astea cu bărbaţii şi cu femeile s-au întâmplat de când lumea şi pământul, şi-nainte de „orizont”. Când, într-o căsnicie, unul din soţi îşi găseşte pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare şi lucrurile se reechilibrează: vezi că şi „zeul” nou are defecte, vezi şi că „vechitura” de-acasă are calităţi şi, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că „vechitura” e mai bună decât „prospătura”„. „Ce ştii tu, Smarandă?! Să nu-ţi închipui că e ceva senzual”. „Vai, cum să-mi închipui?!”. „Este ceva ideologic. Vreau să mă rup complet de clasa mea. Am găsit un om care mă-nţelege, un om care luptă de-o viaţă, care vrea să mă schimb, să lupt alături de el pentru o viaţă nouă. Este ceva mai profund decât crezi”. „El ce este?”. „Este strungar, dar acum e antrenat mai mult în munca politică”. „Şi ce vârstă are?”. „Patruzeci şi unu de ani”. „Şi el nu e-nsurat, n-are copii?”. „Are două fete măritate, iar nevasta e cineva care nu-i corespunde absolut, dar absolut deloc”. „Nu-i mai corespunde, aşa cum nici ţie nu-ţi mai corespunde Adolf”. „Smarandă, văd că tu mă iei peste picior”. „Ruth, pe el, cum zici că-l cheamă?”. „Vasile Volintiru”. „O!! De la Capitală? Aha! Eu pe el îl înţeleg mai bine. S-a văzut brusc undeva unde o biată nevastă muncită, uzată, nu i se mai potriveşte, sau, cum se spune-acum, „nu-i mai corespunde”, cum nu se potriveşte o haină veche într-o locuinţă nouă. Cum să-i mai corespundă lui o femeie simplă, gospodină şi mamă de copii, când o intelectuală ca tine, îmbrăcată-n loden dar cu lenjerie de mătase naturală şi parfumată cu parfumuri franţuzeşti, când o cucoană ca tine cade lată-n faţa lui? Nu mă mir de el. Mă mir de tine. O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multă vreme, şi-n timp ce tovarăşul Vasile Volintiru are să uite probabil, mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual”. „În timp ce el are să mă ridice la nivelul lui ideologic, eu am să-l ridic la nivelul meu intelectual”. „Vorbeşti de-aceste două nivele de parc-ai vorbi de două cărămizi atârnate de frânghia unui scripete. Simplifici prea mult lucrurile, Ruth. Şi cu morala proletară cum rămâne?”. „Ne-am gândit, n-avea grijă”. „Eu n-am…”. „Vom expune foarte cinstit cazul nostru. Să ştii că nu e primul. S-a-ntâmplat cu încă nişte tovarăşi cu munci foarte importante”. „Nu mă-ndoiesc. Juridic, social, totul se rezolvă până la urmă şi-ntotdeauna de partea celui mai tare; uman, strict uman e mai complicat însă…”. „Tu ce-ai face-n locul meu, Smarandă?”. „Daniel Şerban are-o vorbă: „amorul şi gripa se tratează cu patul”„.
Pavel Vlas începu să râdă.
— Mai spune-o dată, Sânziană.
— Amorul şi gripa se tratează cu patul”. La replica asta, Ruth sărise-n sus. „Numai asta vezi tu-n dragoste, cum se poate un om atât de elevat ca tine, Smarandă?!”. „Uşurel, uşurel. Nu făceam altceva decât să-ţi transmit din observaţia „pe viu” a cuiva care, crede-mă, ştie ce spune. În concluzie, Ruth, fiindcă ziceai că „numai asta” văd eu în dragoste, nu numai asta dar şi asta, şi orice om normal vede la fel. Deci, tratează-te de-acest amor ca la gripă”. „Noi nu putem face aşa ceva. Şi eu şi Sili – aşa-i spun eu – suntem nişte oameni cinstiţi”. „Cine zice că nu sunteţi cinstiţi? Să ştii, Ruth, că dac-ai să-mi spui că nu te-ai culcat cu tovarăşul Vasile Volintiru – cu „Sili”, cum îi spui tu – n-am să te cred.”. „Nici n-am spus aşa ceva”, şi Ruth s-a-nroşit până-n albul ochilor. „Şi dacă tot aţi făcut-o, de ce n-aţi mai face-o până vă mai răcoriţi?”. „Dar nu e cinstit; ne iubim şi nu vrem s-o facem pe sub ascuns”. „Dar aţi mai făcut-o, e vorba de cantitate nu de calitate. Şi crezi că e mai cinstit să laşi o nevastă după douăzeci şi ceva de ani de căsătorie – presupun, fiindcă muncitorii şi ţăranii se-nsoară de tineri de tot – şi tu să laşi un bărbat cu un copil, decât să te iubeşti un timp clandestin cu cineva cu care te-ai mai iubit?”. „Smarandă, între noi nu-i vorba de-o aventură, e vorba de marea dragoste a vieţii noastre pentru amândoi, nu putem trăi unul fără altul”. „Ba puteţi, Ruth, dar nu vreţi să puteţi”. „Înseamnă că tu nu ştii ce-i aceea o pasiune”. „N-oi şti… Ţi-am spus şi eu o părere. Mă gândesc la nevasta lui şi la copilul tău”.
Învăţată de toată viaţa să aibă tot ce-şi dorea, bine-nţeles că Ruth s-a arătat imună la lecţia de morală pragmatică a Mamei şi, de vreme ce dorinţa ei, motivată de-un elan ideologic atât de pur, îl cerea-n momentul acela pe tovarăşul Vasile Volintiru, care pe lângă faptul că era „corespunzător” tuturor idealurilor ei, mai era şi-ntr-o ascensiune vertiginoasă, lucrurile au luat calea legalităţii şi-a legalizării relaţiilor dintre ei: după ce şi-au expus „cazul” la forurile superioare, s-au adresat justiţiei să-i despartă pe fiecare de „necorespunzătorul” său, vreme în care Ruth se mutase cu locuinţa la tovarăşul Volintiru, iar cu slujba la o editură, pe post de şef de secţie.
În vremea asta, consecventă în păreri, urmărind riguros lista autorilor epuraţi, la alcătuirea căreia participase, golea substanţial biblioteca farmaciştilor Isacsohn, părinţii ei, care, considerând că ceva era-ntr-o gravă neregulă cu unicul lor copil, o lăsau să facă ce vrea, ei depunând o cerere de plecare definitivă din ţară; băga groaza-n editura unde lucra; îl iubea cu tot atâta pasiune pe tovarăşul Vasile Volintiru, căruia-i găsea pe zi ce trecea tot mai multe virtuţi; dădea pe la noi şi ne informa de mersul divorţurilor lor, aducându-ne totodată mostre din ura ei împotriva capitalismului: ciocolată, cacao, câte-un săpun fin şi, când ura era mai acerbă, câte-un ciorap nylon, câte-un chiloţel, plângându-se de „burghezii” ei de părinţi şi de „porcul” de Adolf care, pe lângă una şi-alta, mai şi făcuse cerere de plecare pentru el şi pentru copil. „Nu-l credeam aşa de putred. Face-aşa o porcărie numai ca să mă saboteze pe mine, fiindcă e gelos că eu mă realizez, iar el rămâne-un farmacist şi-atâta tot”. „Rămâne ce era şi ce-o să fie-ntotdeauna”. „Eu ştiu că tu-l simpatizezi”. „Totdeauna mi-a plăcut Adolf: cult, deştept, fin, educat, un bărbat cum şi-ar dori orice femeie”. „Un mototol…”. E drept că nu suferea comparaţie cu tovarăşul Volintiru, care scotea flăcări pe nări: negru-măslină, cu nişte ochi de te băgau în boală, înalt şi spătos, „bun de prăsilă”, cum zicea Mama, şi care mai era şi-nfipt de nu-i stătea nimeni împotrivă. Şi, deodată, Ruth a dispărut, n-a mai venit pe la noi vreo şase luni, cred. Am aflat, cu totul întâmplător, că bărbatul, copilul şi părinţii ei plecaseră. Şi-a făcut din nou apariţia. Ruth era veselă şi nu-i mai tăcea gura de-ncântare: fusese cu tovarăşul Volintiru, „soţul meu”, într-o misiune-n străinătate, unde-şi lăsase probabil lodenul în schimbul unei superbe haine de antilopă moarată şi moale ca un fund de copil mic. Ne adusese şi nouă nişte „chiloţei” ca spuma, un „parfumel” şi nişte batoane de ciocolată braziliană cu arahide, că-mi lasă gura apă şi-acum, când mi-aduc aminte. „Este-o jale să vezi pe de-o parte o bogăţie de să-ţi taie răsuflarea şi pe de-altă parte să ştii că e-o mizerie…”, ne spunea Ruth, în concluzie, despre vizita ei în Occident.
Eu, care nu văzusem niciodată bogăţie de să-ţi taie răsuflarea, o ascultam cu gura căscată şi-nţelegeam perfect ura ei înverşunată faţă de capitalism, căruia-i făcuse mărunta concesie să-i poarte o haină şi chiar să-i mănânce ciocolata, adusă ce-i drept, de ea şi de tovarăşul Volintiru, şi nu trimisă de neamuri. Ruth era din ce în ce mai ocupată la editura unde-avea un program mult mai încărcat decât în învăţământ. Se mai repezea doar din când în când pe la noi. Copil cum eram, am remarcat totuşi că-n relatările ei, Rudy, fiu-său, Adolf, care, aflându-se departe, încetase să mai fie „aşa un şobolan lipsit de orizont”, şi părinţii ei, farmaciştii Isacsohn, care-ncetaseră şi dânşii să mai fie „burghezii-mpuţiţi şi mărginiţi” din care nu-i mai scotea la-nceput şi la care Mama o repezea totdeauna, redeveniseră „mami” şi „tati”, „oameni aşezaţi şi cumpătaţi”, cum de altfel fuseseră totdeauna; deci Rudy, Adolf, mami şi tati îşi recăpătau tot mai mult drepturile în relatările ei, în detrimentul tovarăşului Vasile Volintiru. „Abia avem timp să ne mai vedem, atât suntem de ocupaţi amândoi”, spunea Ruth, rezumându-ne viaţa ei conjugală. Vrând să ne vină-n ajutor, o prezentase pe Mama la ea la editură. Mama dăduse probe de traducere din greacă, din latină, din franceză şi din engleză şi o probă de dactilografie. Toate fuseseră considerate excelente, însă de tradus nu prea aveau ce să-i dea „pentru moment”, în schimb aveau nevoie permanent de-o dactilografă „externă”, mai ales de calitatea ei. Aşa a ajuns Mama în „circuitul” editorial şi scriitoricesc, putând să se retragă din postul de dactilografă de la „Cauciucul” şi să economisească trei ore pe care le petrecea zilnic în tramvaie, de-acasă la fabrică şi de la fabrică acasă. „Ruth, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că mare bine mi-ai făcut!”, i-a spus Mama, într-o zi. Ruth, în loc să protesteze şi să-i spună „retrogradă”, fiindcă folosea asemenea expresii „înapoiate”, citând un personaj atât de desuet ca Dumnezeu, i-a răspuns, spre surprinderea noastră: „Să-mi dea, că am nevoie!…”, şi s-a uitat la Mama cu ochii ei frumoşi aproape plini de lacrimi.
Ruth era un tip fizic pe care tristeţea-l înfrumuseţa, spre deosebire de majoritatea oamenilor. Ochii el, de-o culoare greu de definit, un amestec de-albastru, de verde şi de cenuşiu, cum erau străbătuţi de-o undă de-amărăciune cum căpătau o strălucire de cristal şlefuit şi dădeau atâta frumuseţe chipului că-i uitai gura de ştiucă plină de dinţi albi şi strălucitori dar lungi ca de cal. În momentele-acelea îi înţelegeai pe bărbaţii care se-ndrăgosteau de ea. Toată făptura ei căpăta ceva pufos, duios şi-ademenitor. „Ruth, ce e cu tine?”, a-ntrebat-o Mama, cu vocea ei blândă şi maternă. „Ei, ce să fie? Ai să zici că nu ştiu ce vreau şi că sunt nestatornică, dar nu sunt deloc fericită!”. „Ruth, nu-l mai iubeşti pe soţul tău?”. „Îl iubesc, dar nu-i ce m-am aşteptat”. Ne-am dat seama că-i părea rău că-i „scăpaseră” ultimele cuvinte. „Te roade dorul de copil”, i-a spus Mama, ca şi când nici n-ar fi auzit ultima parte a frazei care-l privea pe Volintiru. „Mai ales…”, şi Ruth s-a uitat pierdut, cu ochi duioşi de parcă mângâia o siluetă depărtată. „Smarandă, tu ce-ai face-n locul meu?”. „Locul unei mame este alături de copilul ei”, i-a răspuns Mama pe-un ton generalizator. „Şi cum să fac?”, a-ntrebat-o Ruth, cu sufletul la gură, ca şi când Mama, din gura căreia auzise ceea ce, evident, voia s-audă, ca şi când Mama i-ar fi putut oferi pe loc rezolvarea unei situaţii care nu era deloc simplă. „Asta nu mai ştiu”. „Smarandă, tu eşti singurul om sincer cu mine, singurul om care nu se fereşte de mine, singurul om care se uită la mine ca pe vremea când nu eram altceva decât Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn. Ce-ai face tu în locul meu?”. „Nu este vorba numai despre ce-aş face eu în locul tău, este vorba mai ales despre ce se poate face. În aşa fel ca nimeni să nu iasă prea boţit. Mai întâi, trebuie să discuţi cu soţul tău şi să-i pui lui întrebarea pe care mi-ai pus-o mie”. „Exclus!”. „Cred că te-nşeli asupra lui”. „N-ar fi prima dată că mă-nşel în viaţă”, a răspuns Ruth, cu un aer enigmatic. „Anumite lucruri cu el nu pot fi discutate, fiindcă nu le poate-nţelege”. „Un om care-a trecut prin câte-a trecut el, cred că poate-nţelege că o mamă nu poate trăi fără copilul ei”. „Din moment ce-am ales între copil şi el… el consideră capitolul încheiat”. „Cât trăim nu putem şti de la-nceput ce e-ncheiat şi ce nu. Crezi că Adolf, cu care n-ai să-mi spui că nu poţi discuta orice, crezi că Adolf n-ar accepta să-ţi trimită copilul?”. „Niciodată. Mai bine mi-ar da viaţa decât copilul”. „Mai fă un copil”. „Ei!”. „Când o femeie iubeşte un bărbat simte nevoia să facă un copil cu el, cum de tu nu simţi nevoia asta?”.
* „Tu oare ai simţit pentru mine vreo clipă nevoia asta”, o-ntrebă Pavel în gând pe Sânziana şi-nchise ochii. Îi deschise iară spre-a urmări mai bine pe chipul Sânzienei, „filmul” fetei farmaciştilor Isacsohn, Ruth Muşat-Kahn-Volintiru.
* „La treizeci şi opt de ani?”. „Şi la cinzeci, Ruth, ştii ce cred eu? Cred că pasiunea ta pentru tovarăşul Vasile Volintiru a trecut şi, odată cu ea, şi pasiunea ta pentru „o viaţă nouă”. Încet-încet, începi să tânjeşti după Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn, şi după ce-ar fi putut ea să fie dacă rămânea neabătut fata lor”. „Deşteaptă eşti tu, Smarandă!”, a exclamat Ruth, cu admiraţie-n glas şi-n ochii ei frumoşi. „Dacă-i aşa, Ruth, sunt sigură, absolut sigură, că ai să găseşti soluţia”, şi Mama s-a uitat fix în ochii ei, iar Ruth şi-a plecat privirea a-ncuviinţare. Şi Ruth a găsit într-adevăr singură soluţia.
— Ce-a făcut?
— Tu ce crezi?
— Ce să cred? Nu ştiu, că nu mă duce mintea aşa departe. Eu, cum să-ţi spun, nu sunt fata farmaciştilor Isacsohn!
— Asta, ce-i drept! Deşi Mama o vedea măcar o dată pe săptămână când trecea să ducă şi să ia material de la editură, Ruth nu i-a spus că avea să fie trimisă-n străinătate pentru nişte achiziţii, pentru nişte contracte, cam aşa ceva. Ulterior, am aflat că-şi îndeplinise scrupulos misiunea, că restituise telegrafic Ministerului nişte bani pe care nu-i cheltuise, trimiţând în acelaşi timp o listă foarte conştiincioasă a tuturor cheltuielilor făcute, precum şi contractele încheiate, împreună, totodată, cu o scrisoare în care explica de ce nu se mai întorcea în ţară. Trimisese o asemenea scrisoare forurilor de care depindea tovarăşul Volintiru, arătând că el era străin de-această hotărâre a ei şi, bine-nţeles, o scrisoare lui, personal. Deşi era evident cât de străin fusese el de-această hotărâre, ponoase trăsese destule. O vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. După-aceea, revenind la nivelul dinainte, găsise repede o succesoare pentru Ruth, în persoana unei farmaciste cu care – deşi de origine ţărănească farmacista – n-avusese mai mult noroc, căci, la trei ani de la căsătorie, fără să scrie nici o scrisoare de justificare nicăieri, a rămas şi ea „niţel”, în Elveţia. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. La editură, în momentul când s-a ştiut că Ruth – căreia pân-atunci i se spunea cu un ton de-naltă deferentă, „tovarăşa Volintiru” şi nu se uita să se adauge către persoanele care n-o cunoşteau, „ştiţi, soţia tovarăşului Volintiru”, făcându-se şi semn în sus cu mâna şi cu capul, spre a se mima „poziţia” tovarăşului Volintiru – când s-a ştiut că nu se mai întoarce, dintr-odată, Ruth a devenit, printre dinţi şi-ntre patru pân' la şase ochi, „jidoafcă-mpuţită”, căreia i se aplicau cristoşii, dumnezeii şi grijaniile ţinute cu-atâta grijă-n guşă pân-atunci; şi fiindcă pe vremea aceea se căutau ţapi ispăşitori în rândul relaţiilor celui fugit – de la mic la mare şi, mai ales, la mic – brusc, Mama, „protejata transfugei”, nu mai primise nimic de lucru de la editură. Noroc că Mama-şi făcuse o clientelă de prozatori, care scriau lungi romane despre industrializare şi despre socializarea agriculturii, ceea ce, împreună cu mărţişoarele, cu florile de mătase şi cu felicitările „confecţionate-n cadrul artelor liberale” ne ajutau să supravieţuim.
Mama a cerut totuşi să fie primită de directorul editurii, tovarăşul Truţă, fără să spere nimic de la această-ntrevedere. Mama avea un principiu, pe care mi l-a transmis şi mie, şi anume că adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu-ncerci să prosteşti pe nimeni. Conform acestui principiu şi al celui de-a nu abuza de timpul altuia, Mama i-a ţinut tovarăşului director Truţă cam următorul discurs: „Tovarăşe director, vă rog să-mi acordaţi cinci minute. Mă numesc Smaranda Hangan. Sunt fiică de ţărani declaraţi chiaburi. Acestor ţărani le-au murit doi feciori pe front. Afară de mine, nu mai au pe nimeni în lumea asta. Bărbatul meu, doctorul Gheorghe Hangan, a murit pe frontul de răsărit, lăsându-mă văduvă, cu un copil. Sunt doctor în litere şi-n filosofie. Am fost profesoară de latină şi de greacă. La Reforma învăţământului, catedra mea s-a desfiinţat prin scoaterea latinei din şcoli. Am fost repartizată la nouăzeci de kilometri de Bucureşti, ca profesoară de dexterităţi. Încercările mele de-a-mi găsi în Bucureşti o slujbă în domeniul intelectual au eşuat din cauza originii mele sociale – fiică de chiaburi, origine agravată de faptul că bărbatul meu a murit pe frontul de Răsărit. Acestea fiind datele, am profitat de faptul că ştiam să bat la maşină şi mi-am găsit un post de dactilografă la uzina „Cauciucul”, unde-am lucrat până acum un an. Drumul casă – uzină, uzină – casă îmi lua minimum trei ore pe zi. Ruth Volintiru, ajunsă şef de redacţie în editura dumneavoastră, s-a gândit la mine, colega ei de bancă din liceu şi colega ei de Facultate. S-a gândit să-mi uşureze viaţa dându-mi să bat la maşină, ca dactilografă externă, pentru editura dumneavoastră, după ce mai întâi am dat probe nu numai de dactilografie ci şi de traducere din greacă, din latină, din engleză şi din franceză. Aceste probe au fost considerate excelente. Cum, „pentru moment” nu era nimic de tradus pentru mine, mi s-a dat să bat la maşină. După trei luni de colaborare cu editura dumneavoastră, am renunţat la postul meu de la uzina „Cauciucul”, fiindcă nu mai puteam face faţă şi-acolo şi la editură. Vreau să vă spun că probele date, scuzaţi-mi lipsa de modestie, erau într-adevăr excelente şi nu declarate astfel doar de dragul tovarăşei Volintiru”. „Fostei tovarăşe…”, zisese directorul zâmbind. „Fostei tovarăşe”, reluase Mama. „Îmi dau perfect seama că dacă nu m-aş fi bucurat de sprijinul ei, oricât de bune-ar fi fost probele mele, editura dumneavoastră nu mi-ar fi dat de lucru. În tot acest an, de când lucrez pentru editura dumneavoastră, am primit mereu elogii pentru munca mea. Ruth Volintiru pleacă-n străinătate, iar tovarăşa Zamfir, succesoarea ei, întrerupe colaborarea cu mine brusc, în chip de represalii în contumacie faţă de Ruth Volintiru. O bună vorbă românească ar zice „unde dai şi unde crapă”. Mi s-a dat a-nţelege că această-ntrerupere se datoreşte unui ordin „de sus”. Am venit la dumneavoastră ca să văd cât de importantă sunt eu şi cât de „de sus” vine mazilirea mea. În zilele noastre, când se spune „de sus”, se spune cu un ton care te face să-nţelegi că ai de-a face cu-o imanenţă, cu-o forţă implacabilă şi obscură cu care tu, biet muritor, nu poţi comunica. Am venit la dumneavoastră ca să aflu dacă faceţi parte din această imanenţă”. „De fapt, ce vreţi dumneavoastră de la mine?”, o-ntrebase directorul, pe-un ton bănuitor, în timp ce se ridica-n picioare. Înţelegând că-ntrevederea s-a sfârşit, uitându-se la ceas, Mama i-a spus: „Cele cinci minute abia acum se sfârşesc, tovarăşe director. Ce vreau eu de la dumneavoastră? Bucata de pâine căpătată cu ajutorul „fostei tovarăşe” Volintiru şi pierdută cu ajutorul actualei tovarăşe Zamfir: dacă puteţi şi mai ales dacă vreţi, vă rog să-mi daţi înapoi această bucată de pâine”. „Ştiţi, noi nu putem da pâine la toată lumea, şi sunt şi-atâtea considerente… e greu să dai pâine la toată lumea”, a zis directorul. „Tovarăşe director, un evreu n-ar fi spus asta niciodată altui evreu. Vă mulţumesc, bună ziua!”. Şi Mama a plecat brusc, spre a nu depăşi cele cinci minute răpite din timpul unui director. Care nu ne-a fost mirarea când, peste o lună de la această-ntrevedere, tovarăşa Zamfir a chemat-o pe Mama să-i dea din nou de lucru, tratând-o ca pe-un ou moale, scuzându-se pentru că ea fusese executantul „greşelii” care se făcuse „căci, ştiţi, se mai fac şi greşeli”. Mama şi-a dat seama că de la director i se trăgea tot binele, dar nu-nţelegea atitudinea spăşită, „remuşcată”, a tovarăşei Zamfir şi tonul ei de-o deferenţă unsuroasă. O redactoare i-a suflat că directorul dăduse a-nţelege că Mama avea pe cineva „sus”. Mama izbucnise-n râs: „Doctor în litere şi-n filosofie „magna cum laude” şi trebuie să am pe cineva „sus” ca să pot bate la maşină…?!”, dar redactoarea nu fusese convinsă de absenţa cuiva „sus” în viaţa Mamei şi crezuse că Mama juca doar teatru, spre derutare. Fără să se mai anunţe prin secretară, Mama a bătut la uşa directorului şi i-a spus „Vă mulţumesc!”. „Eu vă mulţumesc”, i-a spus el sărutându-i mâna şi conducând-o până la ieşire. Un an, Ruth n-a dat nici un semn de viaţă. După un an, am primit o lungă scrisoare de la ea, din Canada, şi-un pachet de Crăciun cu două pulovere, cu două fuste de tergal, cu cafea, ciocolată, cacao, ceai şi săpunuri. „De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”, spunea ea în legătură cu darurile trimise.
Trebuie să ştii că pe vremea-aceea fustele de tergal plisate erau culmea eleganţei. Ne povestea toate-avatarurile ei: se-mpăcase cu Adolf, îşi găsise slujbă; Rudy, „să fie sănătos”, învăţa foarte bine, părinţii ei rămăseseră-n Israel, unde-şi deschiseseră farmacie. „Vă sărut şi vă doresc bine cât îmi doresc şi mie şi, dacă nu te-ncurcă, dragă Smarandă, mare bucurie mi-ai face să-mi scrii”, aşa încheia Ruth scrisoarea.
Mişcată de fidelitatea cu care Ruth ne scria, ţinându-ne la curent cu-ntâmplările mici şi mari ale existenţei ei, neuitând nici un Crăciun fără un pachet cât de mic, Mama i-a scris toată viaţa. De trei ori s-a dus în Israel să-şi vadă părinţii, de trei ori a trecut Ruth să ne vadă şi pe noi. Era-ngrijită, cochetă, plină de bijuterii, dar nu mai avea nimic din exuberanţa şi din veselia de-altădată.
Mama, cu toată viaţa ei de lipsuri şi de muncă, în care din douăzeci şi patru de ore cât are ziua nu cred că dormea cinci, părea cu cel puţin zece ani mai tânără decât Ruth. Ultima dată a fost în ţară în luna când a murit Mama. Părinţii-i muriseră, Adolf murise, Rudy – cu nevasta şi cu copiii lui, nevastă canadiană şi copii canadieni.
„Smarandă, în Canada nimic nu e ca la noi. La noi, copiii merg la părinţi şi părinţii la copii oricând, nu doar la sărbători, cu invitaţie. Atât sunt de singură şi fără nici un rost. Stau de-o viaţă aici şi n-am o singură prietenă ca tine la care să-mi descarc sufletul. Şi la o prietenă, aici tot cu invitaţie te duci, nu ca la noi. Noroc că-i o comunitate românească destul de mare la Montreal. De când am îmbătrânit şi nu mai am ce face cu timpul, mă duc în fiecare duminică la biserica românească, mai schimb şi eu o vorbă. Când mă gândesc la viaţa mea, una peste alta mi se pare totul o păcăleală”.
Când am condus-o ultima oară pe Ruth la aeroport, sărutându-se, la despărţire, şi ea şi Mama, au izbucnit în plâns. „Măcar de ne-am mai vedea, Smarandă”, şi nu s-au mai văzut. Scrisoarea prin care eu o anunţam pe Ruth de moartea Mamei cred c-a făcut cruce pe drum cu cea prin care-mi anunţa Rudy moartea maică-sii, Ruth. Au murit la două zile una de alta. „Mamă, ce preţuieşti tu la Ruth, că mie mi se pare foarte superficială?”. „Preţuiesc ceea ce trebuie să preţuieşti la un om: ce are bun. Mai întâi nu e superficială: este o fire exaltată, lucru rar la ovrei, care sunt oameni foarte cumpătaţi. Multă lume a suspectat-o de ipocrizie, iar tu o suspectezi de superficialitate. E numai exaltată, victimă a propriei firi”. „Şi exaltarea asta cum o tolerezi, tu, un monument de echilibru?”. „O tolerez, fiindcă e compensată de-o iubire adevărată, pe care Ruth o are pentru mine de când ne ştim. De data asta, Ruth este fiica rasei sale: are vocaţia prieteniei”.
— Pavele, de cinci ani n-am mai vorbit amândoi, iar acum mi-e şi ruşine de cât am sporovăit. Îţi spun atâtea lucruri care n-au de ce să te intereseze. Când îţi povesteşti viaţa nu faci însă o selecţie artistică, selecţia personajelor şi-a momentelor-cheie, cum face, sau cum trebuie să facă, un romancier când povesteşte o existenţă. Nu disciplinezi evocarea. Îţi spui şi tu viaţa…
— Nu trebuie să disciplinezi nimic; toate-ntâmplările şi toate personajele pe care memoria le scoate la suprafaţă când ne povestim viaţa, toate au un tâlc. Prin faţa mea, de când te-ascult, au trecut fapte şi oameni care la vremea lor au însemnat ceva pentru tine, a trecut deci o parte din tine, partea din noi pe care ne-o fac alţii. A trecut prin faţa mea o epocă pe care eram prea mic ca s-o-nţeleg.
— Nici eu nu sunt ceea ce se cheamă un „mare martor” al acelei epoci. Sunt un martor minor şi nu numai din cauza vârstei pe care-o aveam, ci pentru că n-aveam acces decât la evenimentele omului de rând. Sunt deci un martor minor al unei epoci majore şi grave.
— Uneori un amănunt dezvăluit de-un martor minor luminează un proces mai mult decât toţi „martorii” la un loc. Aveai acces doar la evenimentele omului de rând. Cred că-ntr-un proces istoric – cel mai important este omul de rând. El suportă istoria. Lui i se reproşează că n-o înţelege – când ea este de neînţeles; şi tot lui i se explică apoi că avea dreptate să n-o înţeleagă „atunci” – când ea se petrecea. Este ciudat cum fiecare moment istoric se crede absolut şi infailibil, cum crede că trebuie să anihileze tot ce-a fost înainte şi cum crede că viitorul nu poate fi altceva decât transformarea sa, a momentului dat, într-un perpetuam mobile.
— Pentru că de multe ori cei care au acces la eveniment, de pe altă poziţie decât a omului de rând, se auto-absolutizează: nu pot concepe realitatea în afara propriei concepţii, şi-n loc să se adapteze ei la realitate, „adaptează” realitatea după ei. Şi omul de rând are tendinţa să absolutizeze momentul istoric. Imaginaţia lui, de fapt, nu poate concepe viitorul. Pentru omul care-n '50-'53 umbla-n loden, lodenul era haina pe care imaginaţia lui n-o mai putea dezbrăca. Imaginaţia lui nu concepea că peste douăzeci-douăzeci şi ceva de ani aveau s-apară „buticile”, că lumea avea să aibă de mâncare atât încât să-şi permită să ţină câini cu pedigree, că avea să-şi poată permite lucruri care să depăşească necesarul, că-n locul guvernantei „abolite”, avea să apară profesorul de limbi străine, meditatorul. Eu una trebuie să-ţi spun că nu-mi puteam imagina aceste lucruri. Imaginaţia omului – deşi fără limite, psihologic vorbind – este limitată istoric. Omul se lasă copleşit de moment. Foarte explicabil: într-o viaţă limitată în timp, gândul la limite este permanent. Privim deci acea faţă pe care viaţa ne-o prezintă la un moment dat.
— Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. „Pentru mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…”. Cine mai era?
— Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, „şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare”, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, „paruri”, corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.
Degeaba te uiţi tu aşa, Pavele; habar n-ai ce-nseamnă asta. Asta ar veni cum pe vremuri o fată de grof, o grofiţă, ar fi luat un moroşan de-al vostru. Amândouă familiile nutreau în secret speranţa că, ajunşi mari, copiii, Sandu şi Berta, pe numele ei adevărat Adalberta, să se placă, ceea ce, întâmplându-se, Sandu şi Berta se căsătoriseră foarte tineri, şi-l aduseseră pe lume pe Marcel. Sandu şi Berta alcătuiau cuplul tip al evreilor de mijloc. El, blonduţ, grăsuliu, cu turu' cam în vine, simpatic şi binevoitor, „cu geanta plină de bancuri”, cum zicea Mama, cu talent de-a face bani din piatră-seacă, devotat familiei, ca orice adevărat soţ evreu.
— Există şi alţii, care nu sunt „adevăraţi”?
— Cum să nu! Eu nu credeam – până la Cora Breck, colega mea de laborator, pe care-o bătea bărbatul, iar când s-au despărţit i-a oprit nu numai toate lucrurile de zestre de la părinţii ei, dar şi rochiile şi pantofii şi ciorapii; şi ca să plătească pensia alimentară a copilului, de trei ori a trebuit să-l dea-n judecată.
— Bun băiat!
— Grija lui Sandu era s-o ştie pe Berta mulţumită. „Mamă, ce-ai mai vrea tu?”, era-ntrebarea pe care nu obosea să i-o pună de câteva ori pe zi. „Mamă, cred c-ar fi cazul să mergi din nou la coafor. Lasă că spăl eu vasele ca să nu-ţi strici unghiile… Să ne interesăm de-o broşă, că pe-asta prea ai purtat-o”. Să nu-ţi închipui că broşa pe care „prea” o purtase era vreuna de la „tinichigerie”, cum zice fie-mea a mare, era măcar cu câteva brilenţele. Berta era aproape cu un cap mai înaltă decât Sandu, avea nas cârn şi destul de borcănat, buze cărnoase şi răsfrânte şi-un fel de gârbiţă sub bărbie, ceea ce-o făcea să pară fără gât – moştenire din ramura galiţiană a familiei – obligând-o să poarte decolteuri en cśur, încât i se vedea tot timpul câte-o dantelă fină de la furou sau de la sutienul care-adăpostea doi sâni generoşi. Avea talia subţire şi şoldurile prea sus şi prea proeminente, picioare frumoase, cu-o linie tihnită, încălţate în cei mai frumoşi ciorapi şi-n cei mai frumoşi pantofi pe care i-am văzut eu vreodată. Berta umbla totdeauna ca scoasă din cutie. Coafată, manichiurată, masată, fardată, îmbrăcată impecabil, purtându-şi haina de astrahan şi haina de petit-gris în timp ce Ruth umbla-n loden şi-şi ţinea blănurile la naftalină. „Nu le-am furat de la nimeni, am muncit pe ele”, spunea Berta, mergând ţanţoş şi mângâindu-şi hainele cu degetele ei frumoase şi pline de inele.
În casă, Haimovicii aveau mobile moderne, solide, covoare persane, argintărie, o „natură moartă” în sufragerie, un nud în dormitor – care nu era pictură de gang – o bibliotecă de cel puţin trei mii de cărţi, majoritatea romane. O parte a bibliotecii, poeţii şi biografiile de mari muzicieni, reprezentau gustul lui Marcel. Argintăria, un covor de rugăciune de Kechan, precum şi un superb sfeşnic ritual, de argint, cu şapte braţe, reprezentau elementele spaniole aduse de puţina zestre a doamnei Herşcovici. Singurul element spaniol moştenit de Berta în propria făptură erau ochii aproape negri, plini de visarea unui întreg orient feminin al cărui singur element de exprimare, mii de ani, fusese doar privirea. În schimb, Marcel părea ieşit doar din ramura spaniolă a familiei. Semăna leit cu bunică-sa, doamna Herşcovici, înalt, subţire, cu o figură prelungă, distinsă şi distantă, un portret ieşit din penelul lui El Greco. De mic îi plăcuse să cânte la pian. La sugestia bunicii spaniole, de la-nceput Marcel avusese, pe etape, cei mai buni profesori de pian din Bucureşti. Era momentul ca din neamuri şi neamuri de negustori să răsară un intelectual şi anume un mare artist.
— Marcel Haimovici, pianistul american, el e?
— Chiar el! Aşa cum în faţa lui Sandu nimic nu era prea bun şi prea frumos pentru Berta şi-aşa cum Berta nu făcea decât ce ştia că-i place lui Sandu, aşa nu ştiau amândoi ce să facă pentru copil, „ca să aibă fericire, linişte şi ca să poată studia”. În timpul cât exersa Marcel la pian, nimeni nu sufla-n casă. „Ştiţi cum e la noi, fetelor!”, ne spunea-ntr-o zi Berta – fetele fiind Marilena, Mama şi cu mine. „Ştiţi cum e la noi? O familie are, să zicem, cu mic-cu mare, douăzeci de inşi. Ăştia muncesc din zori şi până-n noapte, care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, păcălesc, sunt păcăliţi, umblă prost îmbrăcaţi, îşi iau de la gură, şi pentru ce? Pentru ca unul dintre ei, ce-a dat mai bun neamul lor, să poată să gândească fără griji şi să se facă rabin”.
Sandu şi Berta n-aveau nevoie să-şi ia de la gură pentru ca Marcel s-ajungă pianist, dar pentru asta munceau din zori şi până-n noapte şi dac-ar fi fost nevoie ar fi muncit şi noaptea, şi-ar fi luat de la gură, ar fi mers în zdrenţe, ei care puneau atâta preţ pe haine, ca pe-un element social esenţial, numai ca băiatul lor s-ajungă ce credeau că merita s-ajungă şi mai ales ce-şi puseseră ei în gând să-l facă s-ajungă. Evlavia lor – mici negustori din neam în neam, oameni atât de legaţi de sfera materială – evlavia lor faţă de talent, acest element de sublimare spirituală, era impresionantă. Desăvârşirea intelectuală a lui Marcel era scopul vieţii lor: Mama-i dădea lecţii de engleză, de franceză, de latină şi de greacă, ultimele două pentru că Mama le spusese că un învăţământ cu adevărat umanist, cel puţin de tip european, nu putea ignora sursele culturii europene. La câteva zile după ce ne mutasem în Cercului, Mama s-a oprit din bătut la maşină ca s-audă mai bine sunetele unei „poloneze” de Chopin, care-ajungeau în surdină de undeva de pe-aproape. „Ce frumos cântă”. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama s-a-ntâlnit pe scară cu Berta şi cu Sandu. „Bună ziua”, a zis Mama. „Doamnă, la dumneavoastră-n casă se cântă la pian?”, i s-a adresat ea Bertei. „V-a deranjat cumva?”, a-ntrebat Berta îngrijorată. „O, nu! V-aş ruga un singur lucru: cât mai e cald, când cântă cine cântă, să lase fereastra deschisă s-auzim şi noi, eu şi cu fetiţa mea”. Chipul soţilor Haimovici s-a luminat şi noi am fost „adoptate” din clipa aceea. Cineva care preţuia ce făcea Marcel nu putea fi decât om sensibil şi cu educaţie. Ceea ce-i impresionase de-asemenea profund în favoarea noastră pe Sandu şi pe Berta, cuplu care ca-ntreaga lor rasă, minoritară şi-mprăştiată-n toate colţurile lumii, punea preţ pe celula iniţială a solidarităţii – familia – era faptul, considerat pe drept o mare nefericire, că Mama era văduvă cu un copil.
„Mamă, de ce crezi tu că ne simpatizează pe noi atât de mult Berta şi cu Sandu?”. „Pentru că sunt rasă veche care se pricepe la calitate. Din câteva vorbe ştiu să cântărească omul şi să-ţi spună câte parale face. Ei ştiu să preţuiască plăcerile materiale şi comodităţile vieţii la fel de bine ca şi plăcerile spirituale. Apreciază o masă bună oferită de cineva, dar şi mai mult conversaţia unui om, înţelegând prin asta ceea ce vorba reuşeşte să redea din mintea şi din sufletul unui om. La paritate de condiţie social-materială, evreul trăieşte, ştie să trăiască mai bine decât românul. În casa unui negustor român n-ai să vezi bibliotecă, dar Sandu şi Berta au bibliotecă, iar Berta se uită măcar o dată pe zi-n Larousse ca să afle tot ce nu ştie”.
Mama era consultantul „ştiinţific” permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de „cele mai” orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, „prietena noastră”, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine „frumoase şi distinse ca nişte spaniole”. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine – şi, uneori, şi cu Marilena – îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: „Ce zici?”. „Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: „Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist”. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi”. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la „copil”. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: „În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici”. Apoi, ne-am dus la Belu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942”, iar dedesubt, „Smaranda Hangan, 1912-1974”. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. „Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut”.
Ochii lui cenuşii, coborâţi din El Greco, petreceau la orizont un şir de nori alburii ce se mişcau încet, ca un convoi de umbre obosite de-atâta umblet prin lume şi prin timp.