— Am ajuns la Mario Sidalgo. De fapt, ne-am întors la el. Mario Sidalgo, după cum ai înţeles, s-a-ndrăgostit de Mama de la prima vedere. Venea-n fiecare zi-n vastul nostru apartament de treişpe metri mansardaţi, distribuiţi în două-ncăperi, „stil Bieder-sicriu-meier”, sau „coşciug”, vorba Marilenei. Atâtea flori câte-a văzut într-un an casa din Cercului cred că nu văzuse de când era ea pe lume, iar eu atâtea bunătăţi – sigur niciodată. „Nu pot să primesc atâtea daruri, Mario”, îi spunea Mama. „Pentru mine, cea mai mare bucurie este să-ţi fac daruri, mă simt ca şi când aş aduce ofrande unui zeu de neînduplecat”. Subiectul lor preferat de discuţie era cultura: literatură, plastică, muzică. Vorbeau nestingheriţi în faţa mea, a Marilenei, a lui nenea Daniel, care venea destul de des pe la noi şi care se retrăgea repede când îl găsea pe Mario, gândindu-se să nu fie inoportun. În conversaţiile lor, se făceau aluzii la trecutul mai depărtat, mai apropiat, şi la prezent. Fără ca Mario Sidalgo să ne fi povestit viaţa lui şi-a familiei lui cum ţi-o povestesc eu ţie pe-a mea, am înţeles că se căsătorise cu nevastă-sa, Rachela, o fiinţă plină de calităţi, nu numai din plăcere, ci fiindcă această căsătorie reprezentase alianţa între două familii evreieşti de vază, între familia Sidalgo, vechi neam de bancheri spanioli, cu-ncrengături în toată lumea, şi familia Bernstein, familie galiţiană de veche tradiţie intelectuală, care dăduse rabini, matematicieni, fizicieni, medici de renume, neam la fel de vestit în ramura galiţiană, ca neamul Sidalgo în cea spaniolă. Căsătoriile între ritul sefard şi cel askenazit erau considerate de spanioli o mezalianţă mai mare chiar decât căsătoriile cu creştinii. Anul căsătoriei lui Mario şi-a Rachelei fusese un an de răscruce pentru întreaga lor rasă şi pentru omenire: anul 1939. Comunitatea, pentru exterior şi mai ales pentru ea însăşi, trebuia să se-arate unită. Unitatea aceasta avea nevoie nu de vorbe, ci de exemple, prin faptă. Căsătoria tânărului Sidalgo cu tânăra Bernstein făcea parte dintre aceste exemple programatice. Sidalgo-tatăl, don Enrique – cum îi spunea familia şi tot high-life-ul – bancher, om cu simţul situaţiei, se lăsase uşor convins de rabinul sefard de necesitatea acestei căsătorii. Cel mai greu de convins era dońa Clara, soţia lui don Enrique, vestită pentru frumuseţea ei care, spuneau gurile-rele, fusese înaintea căsătoriei cu don Enrique, omagiată de doi regi. După ce ascultase pledoaria soţului ei, în favoarea acelei mezalianţe, îşi pusese evantaiul pe masă şi rostise, pe-un ton de amară constatare: „În ce hal a ajuns omenirea, dacă trebuie să coborâm în mahala să ne luăm partenerii de viaţă, de dragul unităţii!”. Până la urmă, acceptase această căsătorie, neîncetând însă nici o clipă să se poarte ca o regină în exil, deci de nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas. Rachela, fiica doctorului şi-a doctoriţei Bernstein, doctoriţă ea însăşi, energică şi-ntreprinzătoare, luase cu nădejde-n mână frâul casei şi, ca orice soţie evreică, începuse prin a-şi îndeplini datoria faţă de specie şi faţă de neam: făcuse la iuţeală două fete, amândouă frumoase, una de-un brun diavolesc, părând străină de orice participare a familiei Bernstein, alta având trăsăturile distante, statuare, ale familiei Sidalgo, dar coloritul Bernsteinilor: piele albă, ochi albaştri, păr blond, care-i îndulcea aspectul statuar, ducându-te cu gândul mai mult spre pictura impresionistă. Cele două frumuseţi de nepoate înmuiaseră inima dońei Clara, consolând-o de mezalianţa făcută de unicul ei fiu, dar lăsând-o la fel de-mpietrită în privinţa instrumentului mezalianţei, noră-sa, Rachela, care, ce-i drept, nu-şi dădea nici o osteneală să-i fie soacrei pe plac şi nici chiar propriului bărbat. Rachela avea câteva jaloane-n viaţă: copiii, profesia şi, mai presus de orice, plăcerea. Sâmbăta şi duminica nu accepta să şi-o petreacă altfel decât la munte sau la vreun tămbălău cu dans, în timp ce Mario ar fi-nţeles ca, după hărţuiala unei săptămâni, momentele de răgaz să le petreacă-n sânul familiei. După ce noutatea amorului conjugal se mai ofilise, Rachela nu se dădea-n lături de la aventuri erotice, considerând amorul tinereţe şi înnoire a sufletului şi-a trupului şi nefăcând cine-ştie-ce eforturi de discreţie pentru acoperirea efectelor acestei etici. Mario se-arătase foarte indulgent faţă de firea ei, ţinând seamă că, deşi se plăcuseră şi nu se căsătoriseră-mpotriva voinţei lor, niciunul nu-l alesese pe celălalt. Toată lumea ştia că nu are cui să reproşeze această căsătorie impusă de-o conjunctură istorică. „Numai lui Hitler i-o pot reproşa, éste hijo de puta”, zisese-ntr-o zi dońa Clara, excedată de purtările noră-sii. Deşi nu-i făcea nici o plăcere să se-amestece-n vreun fel în menajul lui fiu-său, într-o zi, totuşi, nu putuse răbda să nu-i atragă atenţia, foarte politicos, noră-sii, că se cam întrecea cu gluma.
„Dumneta vorbeţti, dońa Clara? Ai uitat de ăia doi regi? S-au schimbat vremurile: de unde să găsesc eu regi? Acum, dacă m-am măritat şi v-am mezaliat, să-mi pun cenuşă-n cap, sau să trec la creştinism şi să mă călugăresc?”. Şi făcându-i golăneşte semn de rămas-bun cu mâna, Rachela-şi luase de fapt adio de la soacră-sa care, îndată ce-şi revenise din şoc, luase hotărârea să nu-şi mai vadă nora-n veci de veci, spre lipsa totală de regret a acesteia. Tocmai când Mario o anunţase că vrea să divorţeze, considerând că se umpluse paharul, se naţionalizaseră şi laboratoarele medicale, deci şi cel al doctorilor Bernstein, lovitură mult mai grea pentru Rachela decât ameninţarea cu divorţul. Primise vestea dată de Mario ca pe cea mai banală ştire. „Crezi că mult îmi pasă de-un căcat de divorţ? Praf m-ai făcut, ce să spun! Mie-mi pasă că ne-au luat ăştia laboratorul. Să ştii că eu plec. Eu cu un salariu chior nu pot trai”. Mario se mutase la părinţii lui, iar Rachela, împreună cu părinţii ei, depusese actele de plecare, spunându-i lui Mario că dacă nu-i dădea fetele nu admitea să divorţeze şi pe deasupra avea să-i facă nişte zile de-avea s-o roage să ia fetele şi să se ducă şi la mama-dracului numai să scape de ea. Ştiind-o-n stare să se ţină de cuvânt, şi-n bine şi-n rău, Mario-i dăduse consimţământul să ia fetele.
„Îţi lăsăm moştenire şi partea noastră de construire a socialismului”, îi spusese Rachela lui Mario la despărţire, la aeroport. Când l-am cunoscut noi pe Mario, nevasta şi fetele-i erau plecate de-un an. Mario voia să se-nsoare cu Mama şi să plecăm din ţară. Considerând că eram destul de mare ca să-nţeleg o discuţie de principiu şi neavând secrete faţă de mine, Mama nu s-a sfiit să vorbească deschis cu Mario despre-acest proiect pe care ea de la-nceput îl respinsese. „Ce pierzi, Smarandă? Maşina de scris? Ţi-e teamă că dincolo n-ai să poţi avea o situaţie atât de strălucită ca aici: doctor în litere şi-n filosofie n-ai să reuşeşti performanţa de-a găsi un post de dactilografă? Sau poate n-ai să mai găseşti un apartament atât de confortabil ca ăsta din Cercului, stil „Bieder-sicriu-meier”? Părinţii…?! Părinţii, sărmanii, firesc e să moară înaintea copiilor. La anii care vor urma după ce ei n-au să mai fie nu te gândeşti? La Sânziana nu te gândeşti? Nu crezi că e preferabil să trăiască-ntr-un loc cu un nivel economic mult mai ridicat decât cel de-aici? Pe bieţii tăi părinţi, în Bărăgan unde sunt dislocaţi, i-ai putea ajuta mai mult de-acolo decât îi ajuţi de-aici. Eu să ştii că mă fac forte să-i scot şi pe ei dacă vrei”. La ultima frază a lui Mărio, Mama a izbucnit în râs. „Ce copil eşti, Mario! Ţăran român emigrant! Mă gândesc ce ochi ar holba amândoi, săracii, când ar auzi aşa ceva! Transilvănenii emigrau doar de răul împăratului şi toţi cu gând să se-ntoarcă aşa cum au şi făcut cei mai mulţi. Pe la noi, unde nu era şi persecuţie naţională, oamenii n-au plecat niciodată. Au stat în bordeie, cu băşică de porc în loc de geam, dar n-au plecat. Au venit fanarioţii, simbriaşi oarecare ai înaltei Porţi, care la noi erau toţi principi şi se trăgeau direct din împăraţii bizantini şi din coapsa lui Jupiter, şi „blânzi şi buni”, iubitori de popor străin şi puşi pe căpătuială, numai sufletul îl mai lăsau în rumân. Şi s-au mai băjenit oamenii, s-au mai răsculat – dar n-au plecat. Ţăranul e legat de pământ”. „Pe ei de ce nu-i întrebi ce cred?”. „Nu vreau să-şi reproşeze că pentru ei refuz să fiu iar femeie măritată, cu cruce de voinic la casă, cum zicem noi. De câte ori m-ar vedea ar spune oftând: „De dragul nostru n-ai plecat cu domnul care te-a cerut şi rugineşti pe lângă noi în loc să fi fost cocoană”. Nu le spun fiindcă sunt şi-aşa destul de amărâţi ca să mai aibă şi-un motiv de auto-învinuire. Pentru ei dac-aş pleca aş fi ca şi moartă”. „Îţi repet, că mai mult i-ai ajuta de-acolo decât de-aici”. „Material, aşa e. Dar ei au nevoie de mine-aici; pentru ei altă durere mai mare decât să mă ştie că vreau să plec n-ar fi. Mario, e foarte greu să-ţi închipui ce-nseamnă locul pentru omul care o viaţă, el şi tot neamul lui cel adormit, nu s-a uitat decât pe cer şi-n pământ. Cine n-a dat cu sapa-n brazdă nu poate-nţelege. Dac-ai rămâne aici, m-aş mărita cu tine, deşi părinţii tăi ar considera că faci o mezalianţă mai gravă chiar decât prima. Uiţi cum ţi-a spus mama ta când puseseşi ochii, mai demult, pe-o prinţesă Brâncoveanu: „Când Dumnezeu te-a binecuvântat să faci parte din neamul ales n-ai voie să nesocoteşti darul Său nepreţuit şi să te-amesteci”. La noi, un proverb zice să-ţi iei petic din gunoiul tău. Părinţii mei, ţărani, care-abia ştiu să scrie şi să citească, s-ar bucura să mă mărit cu cineva de prin partea locului nostru, cu om cunoscut, însă n-ar avea nimic împotrivă să mă mărit cu tine. Ei n-au idei nici de rasă, nici de clasă, deşi sunt declaraţi elemente primejdioase şi ţinuţi în rezervaţie. Consideră că tot ce se-ntâmplă face parte din soarta lor. Mi-aduc aminte o convorbire a lui Malraux cu doi deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare – ei fiind printre cei câţiva supravieţuitori din lagărul acela. Unul era preot. Malraux îl întreabă ce concluzii trage despre om, el care-a vegheat atâţia oameni pe patul morţii, care-a ascultat atâtea spovedanii: „Il n'y a pas de grands hommes”, răspunde preotul. O frază scurtă şi simplă care-nfăţişează omul la adevăratele lui dimensiuni, frază care exprimă starea întregii umanităţi: imperfecţiunea. Pe-al doilea, Malraux îl întreabă care-a fost secretul lor, al celor câţiva supravieţuitori, de-a scăpa cu viaţă din lagărul acela, mai crâncen decât toate celelalte. „Secretul? Secretul de-a fi considerat lagărul parte a destinului nostru. Cine-avea permanent sentimentul revoltei faţă de nedreptatea care ni se făcea şi nu accepta această nedreptate ca făcând parte din destinul său individual a murit”„. „Bine, dar ăsta e defetism curat!”, a zis Mario. „Aşa crezi? Nu e defetism, e psihologia omului care, neavând de-ales, se-ncăpăţânează, totuşi, să trăiască”. „Smarandă, pe măsură ce stau de vorbă cu tine, îmi dau seama de implicaţiile ancestrale din Mioriţa, acest rezumat al psihologiei românului. Resemnarea în faţa destinului. Când am citit prima oară Mioriţa, m-a cuprins un sentiment de revoltă: deşi avertizat de complotul celor doi baci, baciul moldovean aşteaptă cu mâinile-ncrucişate să fie omorât şi nu găseşte altceva mai bun decât să-şi facă un testament de-o mare frumuseţe, cosmic, dar expresie a neputinţei, a abuliei pe plan logic”. „Pe plan logic…! Cei doi baci criminali sunt materializarea destinului. Baciul acela „abulic” îşi dă seama că are de-a face cu-o forţă mult deasupra puterilor lui, forţă pe care-o priveşte cu totală detaşare şi cu melancolică resemnare. El este descendentul unui lung şir de stoici. Marcus Aurelius ar fi făcut la fel ca baciul nostru. Baciul ucis este descendentul acelor daci care, înfrânţi de romani – destinul – renunţă la viaţă; au orgoliul de-a sfida destinul, un orgoliu care oricând poate fi considerat defetism. Azi, când cel mai bine e să fii copil găsit şi chiar popor găsit, suntem prezentaţi în manualele de istorie ca un fel de hibrid ieşit din tot felul de siluiri succesive. Acest episod esenţial din istoria noastră – impactul daci-romani – e repede expediat”. „Trăim sub semnul internaţionalismului proletar!”. „Pe care originea popoarelor n-are de ce să-l destrame. O viaţă am fost siliţi de-mprejurări să probăm cu documente cine suntem, de unde ne tragem şi că nu eram de pripas în această ţară. Latiniştii şi-au închinat ştiinţa şi existenţa acestei demonstraţii. Azi, ea nu mai are nici o importanţă sau, mai bine zis, nu i se mai dă nici o importanţă. S-ar putea să vină o vreme când să n-avem destule mâini cu care să fim siliţi să dezgropăm iară un trecut demonstrator al originii noastre”. „Viitorul este imprevizibil, aşa că totul se poate”. „A-nceput şi trecutul să fie imprevizibil!”. „Totuşi, prezentul este un reper care nu poate fi ignorat. În numele acestui reper vreau să plecăm”. „Mario, cunosc perfect acest reper. Dac-aş pleca, pe bună dreptate s-ar putea spune că nu pierd nimic: maşina de scris, emblemă a unei cariere curmate, o casă în care nu se poate spune că trăim ci că nu murim, un trai, mult spus, modest. Prietena mea Berta Haimovici avea o vorbă. „La noi – zicea Berta – o familie de douăzeci de inşi roboteşte care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, douăzeci de inşi robotesc pentru ca unul din neam să poată gândi, fără griji, şi să se facă rabin”. Ai să te-ntrebi ce legătură are rabinul cu mine. Eu sunt „rabinul” unui neam… de ţărani care de două mii de ani au tras la plug ca eu să gândesc. Nu mai sunt profesoară, sunt dactilografă, am fost dată afară din casă şi mutată-ntr-un sicriu aerian, părinţilor numai sufletul li s-a mai lăsat, dar în ciuda tuturor acestor avataruri eu gândesc. Ştiu că pentru-o glumă pe care-o spui sau pe care-o asculţi şi omiţi s-o relatezi unde trebuie poţi înfunda ani mulţi puşcăria, ştiu că-n puşcării sunt oameni de nouăzeci de ani, fiindcă au fost, acum cincizeci de ani, miniştri, criteriul fiind „monitoarele” oficiale despuiate alfabetic pe ultimii cincizeci de ani, ştiu că cea mai privilegiată stare a momentului e să fii mort – şi mort demult, ca să nu mai poţi fi dezgropat – ştiu şi ce mănânc, şi ce beau, şi ce vorbesc, şi ce tac, dar gândesc. Neamul meu, prin mine, a ajuns să gândească. Aici a ajuns să gândească, aici trebuie să gândească. Cu ce ştiu şi cu ce pot, ştiu că-n altă parte aş putea fi din nou profesoară. Ştiu, de asemenea, că viaţa mea e prea scurtă şi prea-mpovărată ca eu să mai apuc să-mi câştig pâinea altfel decât bătând la maşină. Ai să mă-ntrebi ce-aştept şi ce sper? Eu nici n-aştept, nici nu sper să vină americanii. Sper doar să ne vindecăm de bolile copilăriei. Şi-n vremea asta am să gândesc. Din neamul de clăcaşi ai lu' Dorobanţu ajunseseră trei inşi să gândească: fraţii mei şi cu mine. Ei nu mai sunt, am rămas doar eu, rod a două mii de ani de tras cu plugul… „… Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani”, cum zice un poet pus la index astăzi, pentru citirea căruia au fost daţi afară studenţi din Facultate. „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei”. Orice epocă de mari transformări aduce la-nceput cu sine fenomenul negării. Dar nimic nu e veşnic pe lume. Iar mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic”. „Decât vremurile! Mi se pare atât de ciudat că un om respinge cu-atâta tenacitate bunăstarea şi siguranţa materială şi chiar spirituală. Perseverenţa ta mă nedumereşte atât de mult: să refuzi să-ntinzi doar mâna ca să-ţi schimbi în bine existenţa…”. „Eu sunt baciul care se pleacă-n faţa sorţii. Această schimbare – nu avantajoasă, ci strălucit de avantajoasă – m-ar rupe de spiritualitatea din mine, de drumul lung şi-anevoios a două mii de ani. Oricine ar putea spune: „Cucoană, abia ai după ce bea apă şi de spiritualitate-ţi arde?!”. 99.999 de oameni la suta de mii ar gândi aşa. Dar unu la suta de mii sunt sigură că gândeşte ca mine, că pune ideea mai presus de materie. În ce situaţie disperată trebuie să fie un om ca să hotărască să-şi părăsească ţara! În situaţia în care-ajunge omul care-şi pune capăt zilelor. Câtă tristeţe să vrei să-ţi ucizi sufletul sau şi sufletul şi trupul deodată! Atâta vreme cât nu vreau să plec din ţara mea înseamnă că nu mi-a intrat disperarea-n oase, înseamnă că vigoarea ţărănească nu m-a părăsit, că umbra baciului moldovean se mai plimbă meditativ prin gândurile mele. Te rog să mă ierţi, Mario, pentru această incursiune în sufletul meu; eşti singurul om în faţa căruia o fac, fiindcă ştiu că poţi înţelege ce spun”. Ştiu că Mama s-a uitat cu-o privire pătrunzătoare la mine şi la Mario. Mario i-a sărutat mâna şi şi-a lipit o clipă obrazul de ea. „Nici dacă părinţii tăi n-ar exista n-ai merge cu mine?”. „Nici! Dar tu, dacă n-ai avea acolo fetele, tot ai pleca?”. „Tot. Aici, totul duce spre nivelare, iar mie mi-e foarte greu s-o suport. Ce-i poate oferi unui avocat un regim al egalizării claselor? Furturi din avutul obştesc; divorţuri în care se-mparte un dormitor, o sufragerie, un covor, trei carpete; procese pentru o pensie alimentară! Şi-apoi, mi-e un dor nebun să călătoresc. Pentru asta am nevoie de bani: şi de bani mulţi. Sunt învăţat cu un nivel de viaţă pe care l-ai văzut, cu-o ambianţă la care nu vreau să renunţ. Avem o singură viaţă, Smaranda, una singură!”. Când a spus aceste cuvinte a luat-o pe Mama de umeri şi, imobilizând-o, i-a străpuns ochii cu privirea lui neagră şi tăioasă ca o sentinţă. „Străbunii tăi au rezumat atitudinea mea într-o maximă: „ubi bene, ibi patria”„. „Erau un neam de invadatori şi trebuia să le justifice legionarilor pe care-i cantonau la mii de leghe de ţara lor, de ce-i implantau acolo: pentru că şi acolo era bine. Acolo era bine şi, de vreme ce oriunde puteai înfige însemnele Romei – S. P. Q. R. – oriunde erai pe teritoriu roman. Ubi bene, ibi patria, care-l scotea din sărite pe Cicero, era o maximă de mare utilitate politică, o maximă necesară unei armate în permanent marş cotropitor. Pe plan strict psihologic, ea reprezintă ridicarea hedonismului la nivel de ideologie şi este la fel de bine maxima peregrinului”. „Mă dispreţuieşti pentru a-mi fi luat drept călăuză-n viaţă această maximă?”. „Două mari dureri am avut în viaţă: războiul mi-a luat bărbatul şi doi fraţi, pacea mi-a azvârlit părinţii din locul unde neam de neamul lor s-au născut, au trăit şi s-au îngropat, mi i-a azvârlit ca pe-o buruiană răufăcătoare, la sute de kilometri de vatra lor. Dacă te-aş dispreţui, Mario, pe tine, pe care te iubesc, ar fi şi asta o mare durere”. „Nu mi-ai spus niciodată până acum că mă iubeşti!”, a rostit Mario, uitând cu desăvârşire de prezenţa mea. „Nu ţi-am spus, fiindcă ştiai”. „Şi dacă mă iubeşti, cum poţi să nu mergi cu mine?!”. „Pentru că, după părerea mea, concepţia de viaţă a unui om se situează mai presus de iubire. Ideea unui om despre ţara lui – „conceptul de ţară” cum se spune-acum – face parte, pentru unii oameni, nu dintr-o vorbărie sterilă şi umflată care te saltă în nişte posturi de unde ţi-e foarte uşor să-ţi alegi altă ţară sau dacă-i faci ăsteia unde te-ai născut „onoarea” să mai rămâi în ea, este fiindcă nu poţi avea-n altă parte osul suculent pe care ţi-l oferă „proştii” de-aici; ideea asta face parte – pentru o categorie din ce în ce mai rărită, pentru un fel de ornitorinci – dintr-o concepţie de viaţă care nu se expune de la tribună şi nu e-nsoţită de bătăi cu pumnu-n piept, nici de onoruri şi nici de salarii personale, care ţine de profunzimea fiinţei lor, face parte, dacă vrei, din incapacitatea lor de-a uita istoria şi de-a se lepăda de ea. Ţara asta îmi este datoare carnea cu care, de mii de ani, îi îngraşă brazda neamul meu. Iar eu sunt datoare tuturor oaselor din neamul meu îngropate-n pământul ţării ăsteia. Nu vreau să merg undeva unde, pe bună dreptate, n-aş avea de ce să cârtesc, n-aş avea în numele cărei vechimi să cer vreun drept: decât dreptul la milă. Mario, nu vreau să fiu străină şi minoritară. Dacă tu nu poţi să-nţelegi asta, nimeni nu poate să-nţeleagă! Te rog să mă ierţi că-ncep să devin patetică, eu care am oroare de vorbe mari, dar dacă nu-ţi spun acum tot ce am să-ţi spun, pentru ca între noi să nu rămână zone de umbră, n-am să-ţi mai spun niciodată. Te rog să mă ierţi şi pentru că-ţi spun lucruri pe care le ştii, dar cred că nu ştim niciodată de-ajuns nişte lucruri pentru ca să fie de prisos să le repetăm. Te-ai gândit că te-aş putea dispreţui fiindcă avem păreri deosebite despre viaţă. Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei. Cu ce drept aş judeca şi aş condamna concepţia ta de viaţă? Cui îi face ea vreun rău? Romanii – fiindcă de-acolo-ncepe, oricât ar părea de bizar, povestea noastră – pe noi ne-au învins, ne-au învins de vreme ce vorbim o limbă care se trage din latină: între noi – printre noi înţelegându-i pe daci – şi legiunile romane s-a produs o fuziune. Cine-a refuzat să se-amestece cu ei s-a sinucis, o parte au fost duşi la Roma să defileze-n cortegiul triumfal şi să fie, mai departe, sclavi, iar cei mulţi au rămas pe loc, i-au asimilat pe romani şi s-au asimilat lor. Momentul impactului între străbunii noştri învinşi şi cei învingători a fost imortalizat pe columna ridicată de Traian de drag că mai cucerise un popor. Şi l-a cucerit într-adevăr de vreme ce noi vorbim un derivat al latinei. Cu voi, lucrurile n-au mers la fel. Titus a dărâmat Ierusalimul. Ceea ce n-au reuşit romanii să dărâme în voi a fost dorinţa de-a nu vă amesteca. Romanii n-au reuşit să vă asimileze, fiindcă n-aţi vrut să vă asimilaţi. Se spune că-nvingându-i pe greci, de fapt, învingătorii, romanii, au fost învinşi. Toată lumea „bună” vorbea greceşte la Roma. Când este ucis, Cezar i se adresează greceşte lui Brutus: „kai şi teknon!” „Şi tu, fiul meu?!”. Cel puţin aşa pretinde Suetoniu. Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind epigonul celei greceşti, Atena imprimând moda claselor de sus de la Roma. Dar aceasta era doar o „cochetărie” între forţă şi spirit. Înfrângerea definitivă a Romei avea să vină însă din altă parte: dintr-o provincie – cât un vârf de ac – din Asia Minor. În ziua când Pontius Pilat – din ipocrizia invadatorului de-a da, din când în când, celui invadat iluzia libertăţii, în lucruri cu totul mărunte – lasă să fie trimis la moarte, în locul unui tâlhar, un om care n-avea altă vină decât delictul de opinie faţă de propria lege, Pontius Pilat, spălându-se inutil pe mâini, semna capitularea Romei. Imperiul capitula în faţa unui nevinovat ucis pentru delict de opinie faţă de legea neamului său, nevinovat ce devenea martirul spre-a cărui cruce avea să-şi îndrepte privirea întregul imperiu, la ale cărui picioare, bătute-n cuie, avea să se prosterne secole de-a rândul o lume-ntreagă, în numele căruia, deşi profet al dreptăţii şi-al iubirii, succesiunea Romei avea să ucidă şi să-mpileze. Refuzând să se-asimileze romanilor, Iudeea era desfiinţată, poporul ei – condamnat la peregrinare. Iudeea era-nfrântă teritorial. Ea însă începea din acel moment să scrie un nou testament, eretic faţă de dogmă, testamentul lumii non-iudaice. La Roma, care o-nfrânsese teritorial, cel mai mare monument al noii legi avea să proclame patron al romanităţii un pescar iudeu, ucenic al Profetului ucis: apostolul Petru. În ziua când creştinismul este recunoscut religie de stat a Imperiului, Roma este definitiv înfrântă de mărunta provincie din Asia Minor. Bazilica Sfântului Petru se-nălţa, în numele noii legi, ca un imens gest de penitenţă faţă de vechea lege, al cărei templu din Ierusalim fusese făcut scrum de Titus. În numele noului profet, pe care Iudeea îl născuse, de câte ori era nevoie de-o diversiune, începea o prigoană-mpotriva peregrinilor conservatori, a celor de vechea lege. Iar peregrinilor le rămânea să urmeze legea milenară a celui strâns cu uşa de-mprejurări: să-şi schimbe locul; să strângă, să strângă şi iar să strângă bunuri care să-ncapă într-o traistă, ba chiar într-o batistă şi care să circule oriunde şi oricând. Un trai bun dar lipsit de opulenţă, de-acele elemente exterioare care-atrag atenţia şi stârnesc invidia, şi săculeţul neştiut de nimeni; de aici, disimularea faţă de oricine nu era familie, o viaţă pentru ochiul atent al vecinului, alta văzută doar de pereţii casei – şi cu prudenţă şi faţă de-aceia, că şi ei au ochi şi urechi. Un neam dispersat, hotărât cu încăpăţânare să supravieţuiască dincolo de eşecul teritorial, trebuia să respecte cu sfinţenie nişte legi: unitatea în ciuda dispersării; puterea bănească; şi puritatea rasei. Majestăţile lor Catolice, regii Spaniei, când voiau să-i despoaie pe eretici, îi ardeau pe rug; ţarii au descoperit pogromurile. S-a inventat şi ghettoul. Oare altă rasă, care-ar fi fost la fel de prigonită, care-ar fi trăit mereu cu spaima-n suflet, n-ar fi devenit la fel de disimulată, la fel de bănuitoare? Bine-nţeles. Noi toţi, de orice rasă am fi, suntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit neamul vostru dac-aţi devenit atât de suspicioşi încât când cineva atacă un singur individ din neam, fără nici o implicaţie rasială, vi se pare că acel cineva este duşmanul întregului neam?! Cât trebuie să fi suferit! Mario, multă lume învaţă istorie, puţină lume o-nţelege! Fiecare neam îşi ştie – şi, mai ales, ar trebui să-şi ştie – istoria. Te rog să nu te superi că am făcut incursiunea asta în istoria neamului tău, aşa cum înţeleg eu această istorie: poate că felul în care o-nţeleg ţi se pare simplist, dar, oricum, el porneşte de pe poziţia omului care face şi el parte dintr-un neam pe care nu l-a prea răsfăţat istoria”. „Ce spune un neam despre sine este foarte important, dar ce spune un străin despre-acelaşi neam aduce o lumină nouă şi-i îmbogăţeşte cunoaşterea. Ai dreptate când spui că fiecare dintre noi suntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. În sufletele noastre se văd cicatricele şi diformităţile lăsate de istorie, căci „bietul om e sub vremi şi nu vremile sub om”, cum zice cronicarul. Mă surprinde însă cât te-a preocupat problema evreiască, fiindcă cine-ajunge s-o-nţeleagă aşa cum o-n-ţelegi tu, n-a ajuns întâmplător”. „Mario, poporul român e-un popor bun şi primitor. Cine-a venit la noi n-a mai plecat. Eu, ca fiică de ţărani munteni, n-aveam nici habar să fac vreo deosebire între noi, românii, şi vreun neam trăitor pe pământul românesc. La noi, în sat, erau doi grădinari bulgari şi-un grădinar sârb. Părinţii mei ni-i dădeau mereu de exemplu pe nea Ivanco, pe nea Petco şi pe nea Ivo, ca pe nişte oameni pricepuţi şi cinstiţi. Fiind vecini cu noi, părinţii mei îi pofteau la masă la toate sărbătorile, la toate cumetriile, Mama le ducea totdeauna pomană, iar pe noi, copiii, ne distra să-nvăţăm câteva cuvinte bulgăreşti şi sârbeşti, pe care le tot intercalam între cele româneşti când se aflau de faţă copii care nu erau atât de „învăţaţi” ca noi. La liceu, am stat în bancă tot timpul cu Ruth Isacsohn, despre care ţi-am vorbit. Aproape-n toate duminicile, mă invita la ei la masă. De câte ori veneam din vacanţă, printre proviziile de şcoală, Maica pregătea un coş cu-o pasăre grasă tăiată, cu ouă, cu brânză, cu unt şi cu-o pâine-n ţăst pentru doamna şi pentru domnul farmacist, părinţii lui Ruth, şi Taica trecea totdeauna să-i salute şi să le mulţumească pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătau. Trebuie să-ţi spun că habar n-aveam de vreo problemă naţională. Mi se părea că eram toţi absolut la fel de bine-ncadraţi în peisaj şi că-ntre noi nu e nici o deosebire, cum nici nu era. Şi-n calmul ăsta, în care oamenii se considerau cu toţii făpturi egale-n faţa lui Dumnezeu, a apărut nazismul cu derivatele lui. Era nevoie de-o diversiune de mare amploare care trebuia „fundamentată” teoretic, a cărei aplicare trebuia făcută metodic, la scară mare, cu „acurateţe”. Aşa au apărut lagărele de concentrare. Aşa, în România, care nu era nici pe departe atât de „metodică”, dar nici atât de crudă ca modelul ei, pentru evrei a fost creată o formă de umilire: munca forţată. Era prima oară când noi, cei din Regat, aveam şocul problemei naţionale, un şoc provocat, impus. Nici eu, nici Gheorghe, nici prietenii noştri, Daniel şi Matei Şerban, nu ne-am lepădat de Iancu Stein, prietenul nostru: iar eu, de Ruth, colega mea, nu m-am lepădat niciodată şi n-am făcut nici o taină din faptul ăsta, nici măcar pe vremea legionarilor. Momentul acela, al creării unei false probleme naţionale, a fost momentul când am început să mă gândesc la problema evreiască. În ţara asta, erau atâţia oameni de alte naţii decât românii; voi, pentru mine, eraţi însă minoritatea cea mai demnă de interes, cu cel mai complicat trecut, cu cea mai complexă şi mai tulburătoare psihologie: plini de complexe de superioritate şi de inferioritate-n acelaşi timp, avizi de-a vă asimila, avizi de-a vă amesteca sângele cu naţii mai noi, mai brutale şi mai viguroase fizic; şi-n acelaşi timp, conservatori, închişi în propria castă şi temători de amestec; dornici să prindeţi rădăcini într-un loc şi-n acelaşi timp cu un nestins dor de ducă; voi eraţi cei mai tulburători, fiindcă nu eraţi o minoritate doar printre noi, eraţi o minoritate a lumii-ntregi, fiecare ţară avea evreii pe care-i merita – cum spunea Nathan der Weise – fiindcă oricât de-nchişi în voi şi-ntre voi aţi fi trăit, primeaţi şi pecetea neamului în sânul căruia trăiaţi. În 1916, toţi cetăţenii români apţi de armată merseseră pe front, fără nici o discriminare. Tatăl lui Iancu Stein a murit în 1916: ostaş român, căzut pe front. Dacă o naţie vrea să asimileze minorităţile naţionale existente-n sânul ei trebuie să nu facă nici o deosebire între cetăţenii ei. Venirea lui Hitler la putere era primul mare moment de discriminare în sânul popoarelor. Războiul a trecut, nazismul şi derivatele lui au fost înfrânte. Ceva s-a schimbat însă în psihologia oamenilor. De pildă, eu, Daniel şi Marina Şerban, care suntem prieteni ca fraţii cu Iancu Stein, simţim cum ceva, mărunt în aparenţă, s-a schimbat în comportamentul nostru faţă de Iancu”. „Ce anume?”, întrebase Mario cu aviditate. „Înainte de '39, între noi – prin noi înţelegându-i pe Iancu şi pe Marioara, nevastă-sa, pe Daniel şi pe Marina, pe Gheorghe şi pe mine – era o adevărată-ntrecere: cine spunea cea mai bună anecdotă, banc cum se spune acum, cu ovrei. Astăzi, fără să ne fi vorbit între noi, nici eu, nici Daniel, nici Marina nu mai spunem nici un banc cu ovrei în faţa lui Iancu, aşteptăm să ne spună el nouă şi el ne spune mereu”. „De ce? Aveţi impresia că s-ar supăra? Din câte mi l-ai descris, pare un tip spiritual, în stare să treacă peste-asemenea lucruri”. „Nu e vorba de el, e vorba de noi. Deşi ne numărăm printre cei care-au luat atitudine de partea evreilor în vremea prigoanei, avem un sentiment ciudat al culpei”. „Culpă? De ce?”. „Mario, dacă poporul tău într-o zi ar face o nedreptate altui popor, tu, care n-ai avea nici o vina, totuşi nu te-ai simţi deloc, dar deloc vinovat, într-o zonă obscură a spiritului, la limita între logică şi sentimente?”. „Cred că da. Înţeleg acest sentiment al vostru, de oameni cinstiţi. După '44, majoritatea dintre noi s-au repezit în ideologie şi-n posturi. Să ştii că şi eu simţeam o jenă – „la limita dintre logică şi sentimente”, cum spui tu – pentru acest fapt iar jena mea a crescut proporţional cu numărul celor care pleacă. Poate-ai să mă-ntrebi: „Atunci de ce pleci şi tu?”„. „Mario, spui că v-aţi repezit în ideologie şi-n posturi. Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut. Mie nu mi se pare nefiresc ca nişte oameni care-au fost atâţia ani înspăimântaţi şi umiliţi, pe lângă spaimele şi umilinţele a două mii de ani de peregrinări, în clipa când îşi pot reveni din spaimă şi din umilire să fie cuprinşi de-un elan, de-o dorinţă, de-o exuberanţă, de-un fel de beţie de-a vrea să arate cine sunt şi ce pot. Mintea voastră mobilă şi ascuţită, în stare să creeze sisteme filosofice, să asimileze şi să explice sisteme filosofice, se avânta într-o ideologie faţă de care românii se arătau reticenţi. Această ideologie era echivalentă pentru voi cu trâmbiţele care dărâmaseră zidurile Ierihonului, ea vă mântuise de nazism. Posturile nu le-aţi luat singuri: ele v-au fost date; vi le dădeam noi, din acel sentiment de culpă despre care ţi-am vorbit. Atâţia ani de spaimă şi de umilire trebuiau plătiţi într-un fel”. „Dacă toată lumea ar gândi ca tine…”. „Mario, nimic pe lume nu e mai simplu şi mai simplist decât să fii anti-ceva ca lăutarii după ureche, fără un fundament logic, „logica supremă” fiind de tipul: „Nu vorbesc cu tine, ofticosule!”. Multă lume citeşte istorie, toată lumea trăieşte istoria, puţină o-nţelege. Un om nu poate fi considerat doar la un moment dat al existenţei lui. Nici un popor nu poate fi judecat suspendat într-un singur punct al istoriei lui. Despre noi, românii, câţi nu spun că suntem ca trestia? fără să se gândească ce s-ar fi-ntâmplat dac-am fi fost rigizi ca stejarul. Dacă popoare ca voi şi ca noi mai sunt în viaţă – sunt pentru că sunt aşa cum sunt. Suntem prea intransigenţi când îi judecăm pe alţii şi prea concesivi când ne judecăm pe noi înşine. Eu am înţeles istoria poporului nostru, am înţeles-o totdeauna, iar ce-nseamnă să ţi se lipească o etichetă înţeleg din ce în ce mai bine, înţeleg din ce în ce mai bine ce-nseamnă să fii minoritar, iar la mine e şi mai trist: să fii considerat minoritar în propria naţie – „chiabur-duşman de clas㔄. „Lucrurile nu stau pe loc, Smaranda. În câţiva ani, n-o să mai fie-aşa”. „„Les révolutions qui viennent tout venger/Font un bien éternel dans leur mal passager”, zice poetul. Numai că, vezi, cum pe bună dreptate spuneai tu, avem doar o viaţă şi de multe ori ea nu-i atât de lungă încât s-apucăm să vedem toată desfăşurarea unui proces istoric. Mi-e teamă că până să se revină asupra unor exagerări – cum vor fi numite cele ce se-ntâmplă acum – părinţii mei au să moară, departe de casa lor printre străini. Degeaba-i mai dai cuiva „după moarte cal de ginere”, cum spune-o vorbă…”. „Smaranda, vrei să rămân?”. „Aş fi vrut să rămâi dacă n-ai fi avut niciodată gândul să pleci. Cum aş putea să-mi iau răspunderea de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu? Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi”. „Şi-n sinea ta nu-mi dai dreptate?”. „Odată, la un rabin, vestit pentru-nţelepciunea cu care judeca pricinile şi cu care-mpărţea dreptatea, se duce şi Iţic să asiste la o judecată. Îl ascultă rabinul pe-ntâiul împricinat, se gândeşte şi zice: „Ai dreptate!”; îl ascultă şi pe-al doilea-mpricinat, se gândeşte şi zice: „Şi tu ai dreptate!”. „Rabi – zice-atuncea Iţic al nostru – dar nu se poate să aibă şi unul şi altul dreptate!”. „Şi tu ai dreptate!”, îi spune rabi lui Iţic”.
CAPITOLUL ŞASE
— Pavele, n-ai adormit?
— Cum s-adorm?
— Ţi-am spus povestea asta fiindc-am simţit nevoia să-l evoc pe Mario cuiva. E, cred, singurul bărbat pe care l-a iubit Mama, singurul în afară de Tata. La câteva luni după ce Mario a plecat, nenea Daniel i-a spus într-o zi Mamei: „Am crezut, la un moment dat, că ai să te măriţi cu Mario Sidalgo. De ce v-aţi despărţit?”. „Din motive ideologice”. „De când faci tu politică?”. „De două mii de ani, pe puţin, tot neamul meu cel viu şi cel adormit face politică şi eu la fel ca ei: stăm aici”, i-a răspuns Mama, şi-a făcut semn cu mâna spre pământ. Când m-a cerut pe mine de nevastă francezul despre care ţi-am vorbit, am întrebat-o pe Mama: „Ce-ai zice, Mamă, să mă mărit cu franţuzelul?”, ca să văd ce zice şi mai ales ca să aflu ce se petrece-n sufletul ei în legătură cu Mario. „Tu faci cum crezi, dar dacă mă-ntrebi ce cred eu… Eu cred că nu e bine să te măriţi cu un om necunoscut, mai ales când e şi străin, pentru că tu nu faci parte dintre femeile-acelea care nu se mărită cu un bărbat, ci cu un paşaport şi cu-o ţară; tu eşti un om cinstit, nu o tânără de virtute „categoria pană”, din acel lot care se-auto-exportă, spre fericirea unor bărbaţi naivi de prin alte părţi. Şi-nainte de război pleca lumea din ţară să-şi încerce norocul în altă parte, dar nu se rupeau punţile ca acum. Acum, o asemenea plecare e-un drum fără-ntoarcere, e-o hotărâre prea gravă ca să fie luată la repezeală. De fapt, ştiu că n-ai nici un gând să te măriţi cu franţuzelul; vrei doar să mă-ncerci. N-am plecat noi de-aici acum douăzeci şi ceva de ani! Cum ai să pleci tu, acum?! Bat la maşină de peste-un sfert de veac, pentru ca fata mea să fie intelectuală: a doua generaţie de intelectuali din neamul nostru. Tu ştii ce-nseamnă asta: crezi că ei, acolo, ar înţelege? Pentru ideea asta, eu n-am plecat de-aici cu un om pe care-l iubeam; mi-ar fi atât de greu să ştiu că fata mea pleacă de-aici cu un om pe care nici măcar nu-l iubeşte. Tot ce-am făcut în anii ăştia mi s-ar părea inutil dacă tu n-ai fi-nţeles esenţa acestui efort, ca să nu-l numesc sacrificiu”. M-a sărutat pe frunte şi-a adăugat, zâmbind: „Tradu-i cum te pricepi mai bine, vorba noastră: „Ia-ţi petic din gunoiul tău!”, şi-o să-nţeleagă”. Mario a plecat, viaţa noastră s-a redus din nou la micul falanster din care plecaseră şi Haimovicii. Mama – cu maşina ei de scris, eu – cu şcoala, doamna Gavrilovici – cu zarzavaturile-n Obor, Marilena – cu „artele liberale”, familia Fekete, tată, mamă, copil, cei mari – cu slujba, iar băiatul – cu Facultatea, aproape că nu-i vedeam. Seara, Marilena venea la noi, la „lecţia de cultură generală”, cum zicea ea, ora când Mama mă-nvăţa greacă, latină şi engleză, urmată de „colocvii libere”, când Marilena şi cu mine o-ntrebam şi ea ne răspundea, ore când ne vorbea despre muzica pe care-o ascultam la radio, ore când puneam la picup discurile cumpărate din Talcioc, când Mama ne-nvăţa că, pe lângă bucuriile materiale-ale vieţii – care nu erau de dispreţuit, dar care nu fuseseră, nu erau şi poate multă vreme n-aveau să fie la-ndemâna tuturor – erau bucurii pe care nişte fiinţe alese le dăruiseră lumii-ntregi. Mi-l închipuiam pe Johann Sebastian Bach cântând singur într-o catedrală pustie şi transcriind pe portativ fructele geniului său pentru a le trimite în aer peste veacuri până la mansarda noastră; mi-l închipuiam pe Beethoven, chinuit de surzenie, chinuit de geniul care nu-i dădea pace până ce nu se vedea transpus într-un fluviu de sunete care să se reverse peste omenire, şi-mi trecea prin minte că un gând al lui măcar, o notă ne erau adresate nouă, trimise către-o mansardă. Atunci, în Cercului, am înţeles că, în jocurile ei incalculabile, natura organiza la fel de riguros materia şi spiritul. Zbuciumul prin care trecuse materia până să ajungă la formele definite-ale speciilor poate fi egalat numai de cel prin care trecuse pentru ca, în lumea raţională, să creeze geniul. S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului. Pavele, aş fi vrut să am o cultură umanistă profundă, metodică. Am şi eu din cât am tras cu urechea la Mama; ce-am reţinut din conversaţie. Tu ştii ce grea e Facultatea noastră şi ce grea ni-i meseria. Şi-apoi, când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa… Şi s-o mai câştigi şi pe-a altora – e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat. De câte ori citesc o carte cu mai multe trimiteri, cu mai multe aluzii – la cultură, evident – simt cât de precară este instrucţia mea, dar nu mă las până nu-nţeleg tot: mă uit prin enciclopedii, îl mai întreb pe nenea Daniel, îl mai întreb pe nenea Matei, pe nenea Iancu. Deci, despre-o cultură temeinică, metodică, nu poate fi vorba, în ceea ce mă priveşte. Sunt un medic oarecare şi nicidecum un om de cultură. Un lucru însă a reuşit să facă Mama din mine şi să fac şi eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspândeşte, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred şi căreia i se-nchină, pentru că – ce e drept nu-i păcat! – banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul – spre deosebire de-animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-şi mănânce victima – acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-aceşti cumularzi de bunuri materiale sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluţie, prin tot ceea ce-ţi demonstrează că poţi pierde totul într-o clipă, şi n-au învăţat nimic. Mereu sunt pline ziarele de milionari care nici măcar n-au ce face cu milioanele, fiindcă-ntr-un regim socialist investiţiile particularilor sunt limitate. Şi câţi milionari or fi pe care nu-i ştim, pe care nu-i publică ziarele! Un milion! – nici măcar n-am calculat de câte ori încape salariul meu într-un milion. Ştiu doar că salariul meu este de două ori cât al unei femei de serviciu şi-n cel mai fericit caz cât bacşişul lunar al unei manichiuriste!
— Din păcate, milionari sunt şi printre medici!
— Pavele, jur că n-am primit, cât am lucrat în spital, un leu de la nimeni. Primeam flori, am primit de două ori câte o cutie de bomboane şi, o singură dată, o sticlă de şampanie de la fratele unei colege de grupă, care mi-a spus că dacă n-o primesc dă cu ea de pământ în faţa mea. Din bomboane, am tratat pe toată lumea, iar şampania am băut-o seara, la gardă, cu asistentele.
— Cred că pentru asta colegii nu te iubeau cu pasiune.
— Ţi-nchipui! Când iubiţii mei şefi, Verzeu şi Voicu Marin, m-au mătrăşit de la chirurgie, nenea Iancu Stein m-a luat pe după umăr şi mi-a spus: „Ce-ţi trebuie ţie chirurgie? Ca să-ţi bată mereu inima pentru fiecare om pe care-l operezi? Peste tot e concurenţă, dar la chirurgie – mai mare ca oriunde. Măcar dac-ai lua bani! Dar dacă tot ai făcut legământ de sărăcie, ca mine şi ca nean-tău Daniel, măcar alege şi tu ceva mai odihnitor. Nu vezi cum se uită toţi la Daniel şi la mine, ca la nişte debili mintal: profesori, oameni bătrâni, fără casă, fără maşină, fără vilă, spune şi tu, doi idioţi bătrâni! De ce să strici tu socotelile la atâta lume care-i pusă pe treabă: care-pe-care şi cât-pe-cât?!”. Mă gândeam câtă vreme am să rezist legământului de sărăcie, cât aveam să rezist ispitei de-a primi plicul care mi se-ntindea. Mă gândeam şi mă temeam că, într-o zi, înainte de chenzină, cu punga debilă şi cu moralul scăzut nu numai din cauza pungii anemiate ci dintr-o mie de alte cauze, mi-era teamă că-ntr-o zi de asta de „avitaminoză” pecuniară şi spirituală să nu iau plicul care mi se-ntindea, fiindcă primul plic conta, restul aveau să vină de la sine. Excomunicarea mea din parohia lui Verzeu îmi rezolva o problemă de conştiinţă, gravă ca orice problemă de conştiinţă pentru cel care are conştiinţă: mă scutea de tentaţie. Doctorul Staicu şi cu mine eram singurii care nu primeam bani şi nici echivalentele lor. I-am spus o dată lui Staicu: „Domnule doctor, cum de nu luaţi bani, nu vă tentează?”. „Ba mă tentează-al dracu', dar vreau să nu mi se poată reproşa nimic. Pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână”. „Deci, această atitudine face parte din planul dumneavoastră de mărire?”. „Dacă vrei… Uiţi că sunt secretar de partid?”. „Spitalul ăsta a mai avut secretari de partid şi luau, mulţumesc lui Dumnezeu, cu-amândouă mâinile”. „Era momentul să vină unul care să nu mai ia. Dar tu de ce nu iei? Din cauza mea? De mine să nu te sfieşti: ia – dacă aşa-ţi cere metabolismul”. „Eu nu iau din principiu. Un om e destul de nefericit că e bolnav. Să-i mai iei şi banii…”. „Printre „nefericiţii” ăştia ai tăi sunt unii de le-aş lua şi măselele. Le-aş lua cincizeci de mii pentru-o apendicită, paştile mamii lor de tâlhari! Dintr-ăştia, unu măcar nu operez! Îi trimit la Georgescu, la Avramescu, la Oprişan…”. „Care le iau două-trei-patru mii – ca la toată lumea!”. Când te gândeşti câte plocoane primesc unii „tovarăşi”, oploşiţi prin posturi, cât câştigă, prin muncă „cinstită”, nişte responsabili, zău că le-ai lua cinzeci de mii de-o apendicită, tu, chirurg care n-ai nici trei mii pe lună!
— Eu, ca unul mai mărunt ce stă şi se uită, am început să-mpart breasla noastră-n specii…
— Şi-n încrengături.
— Rara avis în terris: mai întâi, cei care nu iau, zise Pavel îndoind degetul mare de la mâna stângă.
— Noi, pe-aici pe la Bucureşti, le spunem „ornitorinci”, deci, „fosile vii – monumente-ale naturii”.
— Apoi, destul de rari şi-aceia, avis semi-rara, cei care te-ngrijesc la fel de bine şi dacă le dai şi dacă nu le dai. Din această specie, se detaşează o-ncrengătură specială: a celor care iau de la cei care au şi dau celor care nu au, care merg să vadă pacienţi un' ş-a luat dracu' noapte bună, fără un creiţar, ducând de multe ori şi medicamente, pe care le plătesc din banii celor care au. Apoi, genul comun, avis vulgaris, care nici nu se uită la tine dacă nu dai.
— Pavele, eu fac parte acum din „încrengătura” celor care şi dac-ar vrea tot n-ar avea de unde lua, deci, pot să judec ca şi când aş fi complet afară din cauză. De altfel, să ştii că sunt destui practicieni, nu dintre cei mai buni, care se uită la laborator şi la cercetare ca la nişte deşeuri ale medicinei, ca la unii care sunt acolo fiindcă n-ar fi fost buni în altă parte, ei neavând în vedere că, pe lângă unii care sunt mediocri şi-azvârliţi acolo de soartă, în laborator sunt oameni care caută cu pasiune, unii – cu disperare, acei puţini şi aleşi, de la care ţâşneşte rar şi avar lumina, ca-n absolut toate domeniile de-activitate umană. Eu, deci, pot judeca fără părtinire, ca unul din afară. Dacă mâine aş avea nevoie de-un doctor, de-un chirurg mai ales, nu mi-ar face mie, pacient, nici o plăcere să ştiu că doctorul vine la spital după ce-a aşteptat o jumătate de oră un mijloc de locomoţie-n comun, într-un picior pe scara vehiculului, ţinându-se ca vai-de-lume cu-o mână de-o bară de care te-agăţi în urma unei selecţii naturale nemiloase – fiindcă dacă nu dai, „tare şi cu forţă”, din coate, şi nu-i dai la o parte pe cei slabi, n-ai nici o şansă – călcat pe picioare, cu mâinile-nţepenite, cu o dispoziţie să nu mai vorbim! Eu, pacient, vreau un doctor care să vină la slujba lui cu maşina, vreau să vină odihnit şi bine-dispus şi nu făcut Dunăre pe lume şi pe viaţă, încât, când dă cu ochii de tine să-şi zică: „Şi dacă moare, parcă ce pierde?”, având încă-n urechi replici de felul: „Unde mă-ta te-mpingi, boule, ce, eşti chior?!” sau „Dacă nu-ţi place, de ce nu-ţi iei maşină mică?”, replici care nu sporesc buna-dispoziţie-a nimănui, dar care nu trebuie să scadă moralul unui om al cărui obiect de muncă e viaţa oamenilor. Doresc un medic care să fie-abonat la cât mai multe publicaţii de specialitate, pe care să le poată citi liniştit acasă, în pijama şi-n papuci, şi nu pe-apucate, de la biblioteca spitalului, dacă-n mod fericit biblioteca este abonata la aşa ceva; doresc un medic care să-şi permită să-şi cumpere un tablou peste care să-i fie drag să-şi plimbe ochii dimineaţa când se scoală, cu câteva obiecte frumoase-n casă, cu un spaţiu al lui şi numai al lui, în care să nu dea buzna aci copiii, aci soacra, aci nevasta; doresc, pe scurt, un medic care să-şi poată permite, dacă-mi dai voie, ceva mai mult decât îi oferă un salariu până-n trei mii, când ajunge la primariat! Asta nu-nseamnă că-i scuz pe cei care se tocmesc ca la piaţă, la tarabă, şi care zic că dacă n-ai bani de ce dracu' mai vrei să trăieşti!
— Sânziană, şi crezi că dacă idealul tău pecuniar, în ceea ce priveşte meseria noastră, ar fi atins, lăcomia ar fi stăvilită? Crezi?
— Stăvilită – nu, limitată – da. Ar fi mai mulţi cei cu procese de conştiinţă.
— Nu crezi că eşti prea optimistă?
— S-ar putea. Un lucru ştiu: nu-i poţi cere omului dacă nu-i dai ceva-n schimb. Vorbim în abstract, la modul supoziţiei. În orice caz, dacă printre medici or exista milionari, să ştii că-mi sunt oricum mai decât responsabilii-milionari. În milionul doctorului, văd cadavrele pe care le-a disecat, nopţile pe care nu le-a dormit, sufletul care i-a stat la gură ca atâţia pacienţi să nu şi-l dea pe-al lor, un efort ne-ncetat de-a-nvăţa, de-a aplica, o muncă în care se macină trupul şi sufletul şi care-acoperă pe drept o parte din milionul acela, în milionul responsabilului şi-al altora, văd numai un animal viclean care stă la pândă cu guşa-nfoiată şi cu ceafa-ncordată, cu ochii micşoraţi şi cu urechea ciulită după pleaşcă, după tras pe sfoară, după pus călcâiul pe grumazul altuia şi lipsa totală de respect pentru cel care nu are – asta văd. Medicul e-o fiinţă necesară şi utilă. Chiar dacă e lacom fiindcă aşa-i e specia, fără el viaţa nu e-n siguranţă. Responsabilul şi insul oploşit în posturi, ca găina-n grămadă, este-o excrescenţă, un neg, un lipom. La modestele mele pretenţii, dac-aş avea două mii pe lună mai mult, cred că mi-aş lungi viaţa. N-ar mai trebui să fac slalomul pecuniar pe care-l fac, mai ales înaintea chenzinei. Să ştii că aşa cum trăiesc n-aş schimba însă viaţa mea pe-a nimănui. Trec prin viaţă cu gândul la nişte valori autentice şi nu la nişte „strasuri” sociale. Mă gândesc la meseria mea, la copiii mei, cum să fac nişte oameni din ei şi nu nişte pipiţe, mă gândesc la tainele şi la rosturile-adânci ale vieţii şi-ale lumii, trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea. „Unii oameni se conjugă cu verbul „a fi”, alţii cu „a avea”„, zicea Mama. Eu am ales definitiv pe a fi. Când Mama se uita câteodată pe fereastră, o-ntrebam: „La ce te uiţi, Mamă?”. „La vreme – cum trece; îi măsor pasul”; şi când spunea cuvintele astea, pe chipul ei apărea o expresie de-o linişte, de o-nţelegere şi de o-nţelepciune atemporală, vedeai întipărită pe chipul ei înţelegerea vieţii. Cel mai minunat dar pe care ni l-a dat natura e gândirea. Păcat că acordăm atât de puţin timp acestei esenţe a fiinţei noastre. Când înţelegi viaţa, rosturile ei adânci, parcă te-ai afla pe-o stâncă de-o înălţime incomensurabilă, de unde priveşti nu cu superioritate, ci cu linişte, acea linişte-n care toate vanităţile s-au stins. Mama a fost omul cel mai senin, cel mai profund pe care l-am cunoscut, şi să ştii că viaţa mi-a făcut parte ca-n apropierea mea, a sufletului meu, să fie oameni adevăraţi, care n-aveau, deci, nimic de-a face cu superficialitatea. Mi-aduc aminte de Bunică-mea. „Maică – am întrebat-o eu într-o zi, după ce murise Bunicul – Maică, spune când ţi-a fost dumitale cel mai greu în viaţă? afară de moartea feciorilor şi-a Taicăi”. „Când ne-au luat boii”. „Bine, dar vi-i luase şi-n timpul războiului…”. „Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Când ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu mâna-n capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că vremea noastră s-a dus, a lu' bâtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rândul”; şi când spunea cuvintele-astea, pe chipul Maicăi se citea expresia unei resemnări pornite din înţelegere. Pentru ea, boii erau elementul esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri despre lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-a-ntors de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-a-mbrăcat cu ţoalele de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: „Simină, aprinde-mi lumânarea că mor”. Şi a murit. Mama n-a reuşit să obţină autorizaţia de-a-l transporta-n satul lor; aveau domiciliu obligatoriu, vii sau morţi. L-au îngropat în cimitirul din satul vecin cu mărunta aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu. În curtea Bunicii s-a strâns nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit fiecare cu scăunelul cu trei picioare, cu strachina, cu lingura şi cu bocceaua lui cu merinde de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin, fiecare cu câte o boccea sau cu câte o traistă-n mână, afară de ce-adusese fiecare când venise cu lumânare la mort. De la oraş, venise nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea Iancu Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori improvizate din scânduri. Era o zi frumoasă de septembrie. Preotul terminase de binecuvântat bucatele şi se-aşezase şi el în capul unei mese improvizate. În momentul de linişte care se-aşternuse, când nimeni nu-ndrăznea încă nici să vorbească, nici să mănânce, am auzit deodată glasul Bunicii, care stătea-n picioare-n spatele preotului, un glas trist, dar limpede şi hotărât: „Vă mulţumesc, oameni buni, c-aţi venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el creştineşte, nu ca pe-un câine de pripas. Să vă fie primit!”. Apoi, fără nici o tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne mesenilor. Zadarnic am rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Când ne-am despărţit, ne-a privit cu tristeţea ei înaltă şi senină şi ne-a spus ca să ne mângâie: „S-a dus la locul lui. Acum i-a fost rândul”. După moartea Bunicului, „reconsiderându-se” situaţia chiaburilor, li s-a dat voie se se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că până nu-mplineşte Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, până ce nu-i putea dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi. Şapte ani a mai rămas Bunica-n Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa până seara şi nu mânca decât buruieni; seara, se culca odată cu găinile ca să nu ardă lampa. Creştea câteva găini, un porc – şi vindea tot, dar absolut tot, ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimiteam noi: marmeladă, biscuiţi, zahăr, ulei – că şi noi de unde era să-i trimitem?! „Maică, ai să mori de foame”, i-a spus Mama, într-o zi, îngrijorată. „Am să mor când mi-o veni rândul, maică. Zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate”.
După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel: după şapte ani, şi-a cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului, le-a pus într-un sicriu, le-a urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei avut – trei saci de făină pe care şi-o luase ani de zile de la gură şi-un sac de colaci alături cu sicriul – şi a pornit-o, într-o zi de septembrie, din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea, bărbaţii se descopereau, femeile-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci mereu împrospătaţi şi zicea: „Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul robului lui Dumnezeu – Vasile”. Se oprea-n câte-un sat, păştea boii şi ruga câte-un gospodar s-o lase şi pe ea să frământe şi să coacă un cuptor de colaci de sufletul celui pe care-l ducea din străini la locul lui din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor şi pe lângă colacii făcuţi de Bunica dădea fiecare câte ceva de sufletul morţilor lui şi toţi se uitau la Bunica şi ziceau: „Brava dumitale, dadă, că duci omul să hodinească la locul lui”. „Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sunt îngropaţi în ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam şi după oasele lor de le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost timpurile…”.
Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului până s-ajungă-n satul lor. Mama şi cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o duminică, la biserică. Noi venisem de sâmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la cimitir. Când s-a sfârşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n tindă, iar carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră, în marginea drumului. „Bine te-am găsit, părinte”, i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mâna. „Bine-ai venit, Simină”, a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu mine i-am sărutat mâna Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată lumea din biserică se strânsese-n jurul ei. „Simină, Simină!”, ziceau femeile mai bătrâne, o sărutau şi-apoi plângeau, fără nici un sunet, cu mâna la gură. „Săru' mâna, naşă”, „săru' mâna, dadă”, ziceau altele mai tinere, şi-i sărutau mâna. „Părinte Vasile, să-i facem acuma slujba şi să-l ducem la loc”, a zis Bunica. Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă, Mama şi cu mine am împărţit batiste şi lumânări. Am urcat din nou sicriul în car şi-am pornit-o spre cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului, plângând tăcut trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă, dintr-odată, la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului şi-a neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugându-l pe Bunicul să ducă veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau cei de pe pământ. Mi-a atras atenţia un bocet domol, abia şoptit: „Vasile, Vasile, spune-i lu' Dumitru că ne-a luat şi locu' din deal, spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la fabrică, dup-o pâine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-l mai ridice şi mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e când nu mai e om la casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în gură. La ce-oi mai trăi pe pământu' ăsta?”. Şi la aceste ultime cuvinte, s-a uitat blând şi senin în ochii mei, cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu-o privire nedumerită şi umilă. „Maică, maică – mi s-a adresat ea mie – multe mai are omul de pătimit pe pământu' ăsta! De ce-o fi având omul atâtea de pătimit?”… Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrâna aia din sat, pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi nedumerită.
Noi am rămas până ce s-a azvârlit ultima lopată de pământ peste Bunicul. Bunica s-a uitat în pământul care pecetluia trecerea prin lume a Bunicului. „Te-am adus acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii”. Maica a rămas în satul lor până la moarte. În casa lor se făcuse grădiniţă. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de vară şi grajdul, fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mândria ei. „Nouă ani am muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors cu carul, ca nişte oameni aşezaţi, aşa, maică…”, îmi explica ea mie şi dădea din cap. În mişcarea aceea, pe care-o face atât de des ţăranul, mi se părea că văd înşirându-se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de ani de istorie scrisă şi, mai ales, nescrisă. Mişcarea aceea prin care ţăranul exprimă constatarea n-a fost înregistrată de nici un cronicar, de nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-cheie care, printr-o cinetică esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de istorie. Bunica muncea la gospodărie, la colectiv, „cu atelajul”, cum se spune, şi, cât o mai lăsau puterile, pe la plivit şi pe lângă casă, deşi avea vârsta de pensie şi-ar fi putut primi cei o sută cincizeci de lei pe lună. Muncea atât cât să aibă ce mânca. Îndată ce-şi termina treburile, stătea pe bancă, la poartă, cu trunchiul drept, cu picioarele strâns lipite, cu mâinile-n poală, ca ţăranul la fotograf. După ce Maica se-ntorsese-n sat, ne mutaserăm şi noi, Mama şi cu mine, într-o garsonieră dublă, în blocul de-alături. Tanti Surica Juster, mătuşa lui nenea Iancu Stein, ne luase-n spaţiul ei – asta, prima mişcare; apoi, trecuse contractul pe numele Mamei – a doua mişcare. Trebui' să-ţi spun că pentru „mişcările” astea, atât de puţine la număr, Mama şi nenea Iancu făcuseră băşici în tălpi. Surica, sărmana, avea o boală de circulaţie. Şase luni a fost paralizată de ambele picioare. Nenea Iancu îi angajase o infirmieră care nu făcea mai nimic, aşa că Mama-i dăduse papucii, şi noi două vedeam de Surica. Şase luni astea cât a trăit aşa, sărmana, mi s-au părut şase mii de ani. Ştiam că avea să moară-n curând şi-am fi vrut să facem orice ca viaţa să i se pară mai uşoară. Suporta cu-atâta răbdare, cu-atâta-nţelepciune şi cu-atâta resemnare boala că ţi se rupea şi mai rău sufletul de ea. O dată nu se plângea. De câte ori însă avea nevoie de ploscă, o podideau lacrimile. „De ce să mai trăiască un om dac-a ajuns în halul ăsta? Şi de ce să-l laşi să se chinuie fără nici o speranţă? Nu mai bine să-i faci o injecţie şi să nu mai sufere nici el, nici cei din jur? Mă gândesc la voi şi la biata Marioara, să fiţi sănătoase, ce are şi ea cu bietul taică-său, dar el cel puţin îi e tată, dar voi, săracele, de ce să pătimiţi cu mine? Pentru o nenorocită de cameră?! În fiecare seară, mă rog să mă strângă Dumnezeu mai repede, iar vouă să vă dea o viaţă uşoară şi când o să muriţi, asta peste o sută de ani, să muriţi sănătoase, nu ca mine!”. „Tanti Surica, zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate, şi bolile, şi necazurile şi bucuriile”, îi spunea Mama, cu vocea ei liniştitoare, şi-o mângâia pe frunte. Biata bătrână mişca din cap, semn că pricepea această raţiune mai presus de puterile omului, căreia de-i zici Dumnezeu, de-i zici soartă ori de-i zici natură tot atâta e. În ultimele două săptămâni de viaţă, perfect conştientă, tanti Surica a refuzat sa mai mănânce. Mama i-a spus lui nenea Iancu, propunându-i să-i facă nişte perfuzii. „S-o lăsăm în pace. De ce să faci cu de-a sila un om să trăiască dacă lui i s-a urât, pe bună dreptate, să mai trăiască? Eu cred că-i mare păcat să prelungeşti viaţa unui cadavru”, a zis nenea Iancu. Surica s-a stins încet, cu pâlpâiri domoale. „Dumnezeu să aibă grijă de voi şi să vă răsplătească pentru cât bine mi-aţi făcut”. Astea i-au fost ultimele cuvinte.
— Sărmana!
— Din ziua când îl omorâseră legionarii pe Marcel, viaţa ei nu mai avusese nici un rost. Ca viaţa oricărei mame care n-are decât un singur copil şi care nu trăieşte decât pentru-acel copil şi prin el. Şi, totuşi, ca atâţia oameni simpli, care consideră viaţa un principiu sacru, Surica trăise mai departe fără să cârtească împotriva vieţii, fără să se lamenteze, plângând doar pe-ascuns, iar de faţă cu lumea, purtându-se ca toţi oamenii. Mergea zilnic la cimitir, la mormântul lui Marcel, lucra-n prăvălioara ei din Dudeşti, vorbea cu oamenii, se interesa de mersul lumii, deşi pentru ea totul era egal, umbla curată, îmbrăcată cuviincios, iar din ce câştiga dădea la nevoiaşi. Dădea bani, haine şi mai ales mâncare. Până ce-mbătrânise şi-şi făcea veacul mai mult pe la nenea Iancu şi pe la soră-sa, Matilda, la ea-n bucătărie nu se terminau oalele de pe plită. „De când nu mai e Marcel”, mi-a spus ea, într-o zi, „am trăit pentru că trebuie şi m-am gândit să fac bine, cât pot, ca să treacă vremea mai uşor şi ca să am şi eu un rost pe lume”. Să ai un rost pe lume… Să-ţi motivezi existenţa faţă de alţii, dar mai ales faţă de tine însuţi. Unui copil orfan gândul ăsta-i încolţeşte-n minte mai devreme decât copilului cu-amândoi părinţii. Deşi noi, Mama şi cu mine, eram devotate Suricăi şi n-arătam prin nici o vorbă, prin nici un gest ori măcar prin vreo privire cât eram de-mpovărate de biata ei viaţă, şi nici măcar între noi nu făceam vreo aluzie, moartea Suricăi mi s-a părut o dublă mântuire: pentru ea şi pentru noi. Dispariţia ei ne-aducea o dilatare a spaţiului şi-a timpului din jurul nostru şi din noi. Când vezi cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite. Relativitatea mi se pare un lucru tulburător: să nu poţi stabili un criteriu absolut de judecată, independent de ce este la dreapta, la stânga, în faţă, în spate, în sus, în jos, un criteriu care să se poată dispensa de-un reper. Nimic nu este absolut bun sau absolut rău. După moartea Suricăi, viaţa noastră părea un paradis dacă o raportai la purgatoriul prin care trecusem. Paradisul ăsta îmi lăsa timp de gândit. Oricât de devotate-i fusesem noi Suricăi, eram sigură că şi-ar fi dorit ca ultima strângere de mână înainte de-a trece dincolo să fi fost a copilului ei sau măcar a cuiva apropiat, a unei rude de sânge. Gândul la viaţa ei mă tulbura, îmi dădea o spaimă a singurătăţii. Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pânză, vâscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pânza unui păianjen necruţător. Cred că şi-n sunetul Mamei bântuia, din când în când, spaima singurătăţii: aşa se-ntâmplă totdeauna când pleacă unul dintre noi, lăsând spaţiu şi timp în urma lui.
În seara când s-au dat rezultatele de la admitere – admiterea la Facultate – stăteam la masă-n bucătărie, faţă-n faţă, Mama şi cu mine. „Dac-am să trăiesc să-ţi cresc şi copiii…”, a zis Mama, şi-n privirea ei mi s-a părut că se răsuceau două fire: al temerii şi-al speranţei. La o săptămână după examen, fetele din clasa noastră, cele care luaseră examenul de admitere, au hotărât să dea o petrecere, la Alina Gherghişan, care stătea-ntr-o vilă, cu o curte splendidă. Fiecare fată trebuia s-aducă un băiat şi s-aducă ceva de mâncare. Eu am dus cred cel mai mult de mâncare: trei zile am copt la saleuri şi la cornuleţe. În schimb, m-am dus fără nici un băiat. Eu n-aveam nici un „flirt”, n-aveam fraţi, iar singurii mei prieteni, Tudor şi Mihai Şerban, singurii pe care i-aş fi putut ruga să facă o seară pe cavalerii servanţi, nu-şi puteau supăra prietenele. Deşi nu pot spune c-aş fi rezemat zidurile la petrecere şi că n-aş fi dansat, m-am simţit totuşi singură-cuc. De fapt, cel mai mult am dansat cu „fraţii”, căci din penurie de „flirt” – ca şi mine – două fete şi-aduseseră fraţii. La patru dimineaţa, când s-a spart petrecerea, am fost condusă de-un frate şi de-o soră. Pe drum, îmi venea să râd. „Parcă sunt din Oastea Domnului”, îmi ziceam în gând, uitându-mă la Virginia Aznavurian şi la frate-său, negri-tăciune, cu un păr rebel şi creţ, cu guri mari, buzaţi, coroiaţi şi cu ochelari, două ciori vigilente care păzeau benevol o pasăre alburie, de care n-avea nici dracu' nevoie: aia eram eu.
* „Cum a putut fi vreodată o vreme când să nu fi avut nimeni nevoie de tine? Azi, atâţia avem nevoie de tine, şi doctorul Şerban şi doctorul Murgu…”, se gândi Pavel şi se uită la Sânziana, pe faţa căreia se vedea ceva din zâmbetul pe jumătate pişicher, pe jumătate melancolic al tinerei domnişoare Hangan care, deşi demoralizată din „penurie de flirt”, avea destul umor ca să-şi analizeze situaţia şi starea de spirit.
— Cred că la petrecerea-aceea am intrat în panică: să nu rămân fată bătrână.
— La optsprezece ani…
— La nouăsprezece! Vezi, fiecare fată care venise cu băiatul ei avea un aer de om împlinit, aşezat, ceva care te făcea să te gândeşti la un confort material şi moral. Atunci, am început să-mi privesc „critic” viaţa: o-nţelegeam, o şi aprobam, dar ea trebuia schimbată. Eu, o copilă, iubisem un adult, respingând dragostea unui băiat de vârsta mea („Da, nene Daniel, aşa era!”). Venise timpul „să-mi găsesc” pe cineva potrivit cu vârsta mea şi nu doar pentru un amor juvenil, trecător, ci pe cineva cu care să mă mărit şi cu care să fac la iuţeală nişte copii, pe care să-l şi iubesc şi care să mă iubească, trebuie să-ţi spun! Eu nu voiam doar să mă „căpătuiesc”, eu voiam tot. Săraca de mine! În viaţa mea nu m-am simţit mai bătrână şi mai fără nici un Dumnezeu ca atunci. În această „dispoziţie de spirit” m-a aflat domnul Alexandru Bujor. Eram în vacanţă la mare, la Costineşti, la coana Leana, unde mergeam al cincilea an, într-o odăiţă cu pământ pe jos, dar curată şi cu pat bun, cu somieră, cu o „Răpire din serai” pluşată, pe-un perete (luată cu mari sacrificii de la vaporeni), cu un covor cu flori pe margini şi cu căprioară-n mijloc, pe peretele de care era lipit patul, „ca să nu tragă”; iar pe peretele de la răsărit, cu o aşa-zisă icoană, o poză de-alea-n culori de-ţi strepezeau dinţii, înrămată-n auriu, înfăţişând Sfânta Familie: un bărbat între două vârste, mai mult către a doua, cu barbă căruntă, îmbrăcat în ceva intermediar între fustă şi anteriu, cu aureolă portocalie, uitându-se cu-o privire miloagă la Sfânta Fecioară, dolofană, cârnă, cu bust opulent – pus în valoare de-un decolteu rotund – tricotând (aşa cum auzi!), calm, cu două andrele, ceva vişiniu, ţinând ordonat ghemele de lâniţă sau de alt produs într-un coşuleţ de nuiele, urmărind cu o privire ovină un başibuzuc ca de trei ani, umflat cu ţeava, tot numai cute, numai guşi, demn de mama lui, cu părţile ruşinoase acoperite pudic de-un scutec în triunghi, aşezat ca-n manualele de puericultură şi-nnodat cu fundiţă-n faţă. Mă aflam, deci, în decorul tipic al odăii bune tip-litoral. Mama urma să vină peste zece zile, după ce termina de făcut curăţenie mare în noua noastră locuinţă. Printre puţinele lucruri pe care mi le-am luat cu mine la Costineşti se afla şi-o copie bătută la maşină, împreună cu manuscrisul unui roman al lui Alexandru Bujor, Amiază. Alexandru Bujor stătea la Eforie, la hotel, şi urma să mă caute în primele zile, ca să-şi ia romanul pe care i-l bătuse Mama la maşină. În ultima clasă de liceu, printre lecturile obligatorii la literatură română avusesem şi romanul Arşiţă, de Alexandru Bujor.
— Primul lui roman, nu?
— Exact. Mama-i bătuse la maşină tot ce scrisese, îi citisem cărţile, îl admiram, dar nu-l văzusem niciodată, nici măcar în poză. Trecuseră patru zile de când mă aflam la Costineşti şi Alexandru Bujor nu se-arăta. Când plecam la plajă lăsam scris coanei Leana în ce punct puteam fi găsită: în dreapta chioşcului de răcoritoare, privind dinspre şosea. „Tot nu m-a căutat domnu-acela, coană Leană?”. „Tot nu te-a căutat!”. Simţeam cum m-apucau un fel de draci. Parcă eram la arest: afară de două-trei ore de plajă, nu-ndrăzneam să mă mişc de sub dudul din curtea coanei Leana. Două fete din curtea vecină, studente la franceză, cu care mergeam la plajă şi cărora le povestisem de ce stăteam ca un câine de pază, nemişcată sub dud, mă-ntrebau dimineaţa, când ne vedeam, şi seara, când ele se-ntorceau de la plimbare: „Ei, tot n-a venit Godot?”. A şaptea zi, mă hotărâsem să-l dau dracu' pe Godot şi să mă duc după amiază cu Anca şi cu Andreea, împreună cu un grup, la Mangalia. Începând „acţiunea” mea de emancipare anti-Godot, am stat la plajă în ziua-aceea, până la unu. Güzel, căţeaua coanei Leana, care dormea într-o gropineaţă sub gardul de merişor, a sărit în sus şi-mi făcea tot felul de manifestaţii de amor, de care trebuia să-mi apăr toaleta, una dintre cele trei pe care le-aveam cu totul şi cu totul. Parcă mă văd: fustă anti-jeg, că anti-jegul era ultima modă, şi o bluză foarte decoltată, gen maiou, din pepit roşu cu alb, închisă-n faţă cu şiret, făcute de Mama şi de mine cu trei zile-nainte de plecarea mea la mare. Luptându-mă cu Güzel, într-o lumină care-ţi lua şi ochii şi minţile, atâta era de albă şi de fierbinte, mi s-a părut că zăresc nişte picioare în continuarea celor două şezlonguri aşezate sub dud, cu faţa spre casă. Am încetinit pasul. Güzel, domolindu-şi elanul, mergea alături de mine, lingându-mi din când în când mâna. Eram la doi paşi în spatele şezlongurilor. „Ce n-aş da eu să mai pot avea o iluzie cât de firavă despre cineva sau despre ceva…”. Cuvintele parcă se prelingeau dintr-unul din şezlonguri, fără patetism, pline doar de părere de rău, rostite cu-o dicţie perfectă de-o voce joasă, de femeie. Eram acum la trei-patru metri distanţă de şezlonguri. Din lumina orbitoare sub care mă aflam, în umbra deasă a dudului, vedeam tremurat două forme alburii aşezate-n şezlonguri şi, la oarecare distanţă de ele, o masă pusă. „Bună ziua”, am zis eu şi m-am îndreptat spre casă cu Güzel alături. „Sunteţi cumva domnişoara Hangan?”, m-a oprit o voce bărbătească. M-am întors cu faţa şi-am răspuns „da”. Dintr-un şezlong, s-a ridicat o formă alburie şi s-a-ndreptat spre mine. „Eu sunt Alexandru Bujor”. În faţa mea se afla un bărbat înalt, suplu, îmbrăcat în nişte pantaloni decoloraţi, albaştri probabil la vremea lor, cu o cămaşă galbenă, cu vreo trei nasturi desfăcuţi, care lăsau să se vadă un piept păros. Mi-a-ntins mâna dreaptă, în timp ce cu stânga şi-a dus la gură o ţigară din care-a mai sorbit un fum înainte de-a-i da drumul în ţărână. Eu l-am lăsat o clipă cu mâna-ntinsă-n gol, până să-mi trec sacoşa-n care-aveam cearşaful de plajă, un prosop şi costumul de baie, până s-o trec din dreapta-n stânga, nemulţumind-o pe Güzel care dintr-odată s-a apucat să mârâie. În vreme asta, cu ochii micşoraţi de parcă s-ar fi uitat printr-o lentilă de bijutier, Alexandru Bujor mă cântărea cu-o privire rapidă în care mi s-a părut că zăresc o licărire pe care nu ştiam cum s-o iau: îi plăceam sau îl amuzam cu stângăcia mea, în special în tandem cu Güzel. „Sânziana Hangan”, am zis eu, cu un glas care mi-a sunat şcolăreşte şi care, nu ştiu de ce, m-a indispus atât de rău de-mi venea să-mi trag palme. „Am venit după manuscris”. În timp ce-mi vorbea şi mă privea în ochi, cu ochii lui micşoraţi, de-un albastru-nchis, cu pleoapele trase-n jos, ca ai măştii tragediei, Alexandru Bujor scotea ceva dintr-un buzunar: un plic albastru pe care mi l-a-ntins. „Ce-i datoram doamnei Hangan”. „Mă aşteptaţi de mult?”. „De vreo oră”. „Îmi pare rău. Mama spusese că veniţi acum o săptămână, v-am aşteptat în fiecare zi”. „Am fost în Deltă. Ai mâncat?”. „Nu, mănânc aici la coana Leana”. „Te rog să mănânci cu noi”. M-am uitat întrebător. „Cu mine şi cu-o prietenă pe care-o duc cu maşina la Vama Veche. Ne-am înţeles cu coana Leana, cât ai lipsit dumneata, să ne facă un pui cu mujdei, o mămăligă, şi să ne dea şi-o sticlă de vin de la pivniţă. E bun vinul?”. „Nu ştiu. Noi nu bem vin”. „De ce?”. „Nu ne dă mâna”.
Vorbisem pe-un ton cât se poate de neutru. Totuşi, am văzut din privirea lui că-i părea rău pentru-ntrebarea căreia nu-i bănuise-asemenea răspuns.
„Mănânci cu noi, da?”. „Mulţumesc. Doar să las traista asta-n cameră”. Când m-am întors din casă, Alexandru Bujor nu se mai afla sub dud. Din şezlongul ei mă privea zâmbitor o cucoană cam de treizeci de ani – mi s-a părut mie – îmbrăcată în nişte pantaloni pescăreşti de-un albastru strălucitor, şi-ntr-o bluză de-o culoare stinsă, ceva între roz-veşted şi nisipiu. Părul tuns scurt, decolorat de soare, din care se detaşau câteva şuviţe mai deschise, îi venea bine la tenul bronzat, lucios şi fără nici un retuş de frumuseţe. Învăţată cu Mama, care nu se fardase şi nu se coafase niciodată, îmi plăceau – şi-mi plac şi azi – femeile nefardate şi care poartă pieptănături cât mai simple. Înainte ca eu s-apuc să spun vreun cuvânt, cucoana se ridicase-n picioare, făcuse un pas spre mine cu-o mână cordial întinsă. „Ileana Sachelarie”. „Sânziana Hangan”. „Ştiu, fata doamnei Smaranda Hangan. Doamna Hangan era cea mai frumoasă profesoară din liceul nostru”. „Aţi mai apucat-o pe Mama profesoară? De doisprezece ani nu mai este-n învăţământ: de la „Reformă”. Dumneavoastră sunteţi atât de tânără…”. „Am patruzeci şi unu de ani”. „Aş vrea s-arăt şi eu aşa la patruzeci de ani”, am zis eu, pe-un ton plin de admiraţie. „Am încercat şi eu pe cât s-a putut să nu pun la inimă”, a răspuns doamna Sachelarie, făcându-mi semn să ne-aşezăm în şezlonguri. „N-o mai văzusem pe doamna Hangan de când terminasem liceul. Ne-am mai întâlnit de-atunci… o dată-n '42, la Comisariatul militar, când am fost anunţate şi dânsa şi eu că ne muriseră bărbaţii pe front, şi altă dată… prin '50-'51, la editură, când ne dădea domnişoara Isacsohn de lucru şi doamnei Hangan şi mie. Pe doamna Hangan n-am avut-o profesoară, dar pe domnişoara Isacsohn – eu îi spun tot ca la şcoală – am avut-o profesoară de germană”. „Ruth?”. „Da, Ruth”. „Dumneavoastră lucraţi undeva, doamnă Sachelarie?”. „Nu sunt angajată nicăieri. Traduc, scriu, bat la maşină, o duc şi eu…”. „Şi v-ajunge?”. Întotdeauna am pus întrebări esenţiale – cum pune orice om pentru care aspectul material al existenţei are o foarte mare greutate – deşi bunele maniere spun că asemenea întrebări dovedesc lipsă de educaţie. „Când nu-mi ajunge, mai vând câte ceva”. „Bine că aveţi ce!”, am zis eu cu părerea de rău a celui care n-avusese niciodată ce vinde. „Am fost o fată săracă. Tata era încasator la „Salubritate”. Mama a murit când eu aveam şaisprezece ani. Cu chiu-cu-vai, am terminat liceul. A doua nevastă a tatei abia aştepta să mă vadă urnită din casă. Îi părea rău şi după aerul pe care-l respiram. Când am terminat liceul, n-aveam nici o speranţă să merg la Facultate şi nici Făt-Frumos nu se-arăta; se punea deci foarte acut problema pâinii. Cum eram subţirică, frumuşică, am ajuns la „Cărăbuş”„. „Ce făceaţi acolo?”. „Dădeam şi eu din fund ca toate celelalte, cântam câte un cupleţel, îmi terminam „programul”, îmi scoteam sulimanurile de pe faţă şi-o zbugheam spre mansarda de pe Schitu Măgureanu (unde-ajunsesem de când plecasem din Tei, de la tata), ca să scap atenţiei colegelor care mâncau (măcar din când în când – unele, altele – mereu) la „Capşa”, şi care mă socoteau o tâmpită că trăgeam mâţa de coadă cu bănuţii câştigaţi pe „artă”, în loc să răspund bileţelelor pe care le primeam din sală şi să-mi găsesc şi eu un „elefant”, că dacă-mi era să fac „pe sfânta, de ce dracu' nu mă făcusem croitoreasă, funcţionară, dactilografă?”, cum mă moraliza Lili, decana de vârstă şi de morală a fetelor din balet. La toate invitaţiile pe care, cu-atâta spirit colegial şi creştinesc, mi le lansau fetele, mă eschivam cum puteam. Într-o zi însă, Lili sărbătorindu-şi aniversarea la „Trocadero”, cu mare fast, a trebuit să mă duc. Pe vremea-aceea, Lili era-ntreţinută de-un mare avocat, aşa că nu era de mirare că (ea dând tonul în trupă) mai multe fete se „orientaseră” spre „justiţie”, acceptând „omagiile” unor avocaţi mai mari sau mai mărunţi. „Fetelor, v-aduc tot baroul de Ilfov! Acu' e-acu'! Vezi, sfântă Filoftio – asta eram eu – să vii îmbrăcată ca o mumie, nu cumva, dacă s-o uita vreunul la tine, să ghicească de ce sex eşti!”. Fiindcă hainele mele de-acasă erau tot dintr-alea din care nu se ghicea de ce sex sunt, am fost îmbrăcată de trupă într-o toaletă din garderoba teatrului, cea mai puţin „ca la revistă”, cu care la o adică s-ar fi putut îmbrăca şi-o cucoană mai excentrică. Lili m-a-nvârtit pe toate părţile, de parcă voia să mă cumpere, şi-a dat din cap aprobator. „Toate-ar fi bune dacă n-ai avea aeru-ăsta de pui căzut din cuib, privirea asta… amărâtă, miloagă. Stai dreaptă, scoate ţâţele-nainte şi spune-ţi mereu: Sunt frumoasă, sunt deşteaptă, unul nu merită nici să-mi încheie catarama la sanda', şi-ai să mături în jurul tău, auzi?”. „Dar dacă eu nu vreau să mătur?”. „Atunci, pune mâna pe careva, dar nu pe vreunul de-ăia 'trei la franc', mărită-te şi fă-te cucoană, că stofă ai… dar, până una-alta, mă gândeam că nu ţi-ar strica şi ţie să te mai înţoleşti, să mai haleşti ca lumea, să ai şi tu o pietricică-două, pentru zile-negre; că dac-o fi să-i cazi unuia cu tronc, nu se uită el la amănunte de-astea; aşa, tu…”„.
— Pavele, mi-o aduc atât de bine-aminte pe Ileana Sachelarie. Nu ştiu câte parale făcuse-n trupa la revistă, dar cred c-ar fit fost o actriţă de mare clasă. Nu pot să-ţi spun cât de bine jucase rolul colegei ăleia, Lili…
— Decana de vârstă şi de morală” a trupei.
— Glasul ei limpede căpătase o răguşeală abia perceptibilă, vorbele – tărăgăneala unor bolovani cărora puţin le păsa încotro se duc, fizionomia – o vulgaritate jumătate involuntară (amprenta lumii asupra fâşneţei Lili), jumătate voită: faţa pe care, credea Lili, merită lumea să i-o arăţi. Una peste alta – o imensă dezamăgire convertită în ce era mai la-ndemână: o mâncare, nişte boarfe, nişte „hrană rece” pentru bătrâneţe, şi-un dispreţ convertit în vulgaritate… Mă uitam la Ileana Sachelarie cu nişte ochi… şi cu suflarea tăiată. Mă simţeam ca la teatru. Când a terminat „partitura” susţinută de Lili, în privirea, pe faţa, în întreaga ei fizionomie a apărut o clipă ceva din aerul acela al puiului căzut din cuib. „Amărât ca mine na-i/Decât puiul cucului, /Când îl lasă mama lui”. Mă uitam la ea şi-mi venea să plâng. Mă simţeam legată, înfrăţită cu fostul, poate şi cu actualul, pui de cuc.
* „La petrecere – şi-a reluat Ileana Sachelarie povestirea – veniseră şi câteva persoane din lumea bună: un doctor Şerban cu-o nevastă doctoriţă şi ea, foarte drăguţi şi simpatici, un alt doctor, Serafiotti, cu-o nevastă cât se poate de snoabă şi de cu nasul pe sus, şi-un văr de-al doctorului Serafiotti, un avocat Georges Sachelarie; veniseră invitaţi de-un procuror, să vadă şi ei cum petrece demi-mondul. Deşi stăteam în colţul cel mai ferit, probabil că aerul meu de pui căzut din cuib – atât de neasortat cu atmosfera de veselie şi de carnaval din jur – i-a făcut pe domnii din „lumea bună” să mă remarce. Pe scurt, peste două luni, mă măritam cu avocatul Georges Sachelarie, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, eu având douăzeci, căruia nu-i puteam reproşa altceva decât îşi „reproşa” – vorba-vine – şi el, de altfel: numele mic franţuzit. Aşa era moda pe când se născuse el şi încă mult după aceea: până prin al doilea război mondial, de fapt. Domnul Georges Sachelarie m-a dat la Facultate, m-a plimbat prin lume, şi, mai mult ca orice, m-a făcut fericită. A venit războiul şi s-a dus fericirea, a noastră, a tuturor. La douăzeci şi şase de ani, am rămas văduvă”. „De ce nu v-aţi mai recăsătorit?”. „Doamna Hangan de ce nu s-a mai recăsătorit?”. „O plăcea un inginer de la uzina „Cauciucul” – pe vremea când era dactilografă acolo – dar s-a gândit omul să nu-şi strice dosarul, că bunicii, părinţii Mamei, erau trecuţi la chiaburi; şi cred că, pe lângă stricatul dosarului, mai eram şi eu”. „Alt cui în „dosar”!”. „Pe urmă, a cerut-o un avocat evreu, care mă iubea foarte mult şi pe mine şi pe care şi eu îl iubeam, dar el a plecat din ţară şi Mama n-a vrut să plecăm. Ea zice că atitudinea faţă de ţara ta face parte din concepţia generală a omului, din atitudinea lui faţă de viaţă”. „Şi dumneata ce crezi?”. „Vă spun drept că eu încă nu ştiu ce să zic. Dac-ar fi fost după mine… eu eram cin'zeci la sută pentru plecat, cin'zeci – pentru rămas. Doamnă Sachelarie, atâtea lipsuri am îndurat, atâtea şi-atâtea, că mi se părea că dacă le poţi da cu piciorul… Dar cum eu am o-ncredere desăvârşită-n Mama, cred că, totuşi, ea a avut dreptate”. „Să fii convinsă. Eşti prea tânără acum. Când ai să mai îmbătrâneşti, ai să-ţi dai mult mai bine seama ce-nseamnă peisajul spiritual pentru un om. O viaţă fără martorii ei este o viaţă goală… Nu m-am mai măritat fiindcă n-am mai găsit pe nimeni care să merite, din punctul meu de vedere, bine-nţeles, să-l iau de bărbat. Niciunul care m-ar fi luat nu stătea alături de bărbatu-meu. Să ştii că nu-l idealizez cum facem de obicei cu morţii. Era un domn”. „L-aţi iubit…”. „L-am iubit”., „Şi n-aţi mai iubit pe nimeni?”. „Ba da. Am mai iubit doi bărbaţi, dar mi-am dat seama că m-am înşelat”. „Nu vă potriveaţi?”. „Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume. Aici nu m-am potrivit eu cu „pretendenţii”„.
La ultimele cuvinte, dăduse din cap şi din umeri, mimând regretul pentru acest eşec.
În momentul acela, ca la teatru, din bucătăria de vară, care, de fapt, era un şopron în fundul curţii, au apărut coana Leana, ducând victorioasă o tavă pe care se lăfăia un pui rumen, şi Alexandru Bujor care-ntr-o mână ducea un castronaş iar în cealaltă un fund de lemn pe care aburea o mămăligă bună să saturi din ea o gloată. De fundul în formă de purcel, opera plastică a lui nea Cliţă, bărbatul coanei Leana, atârna sfoara cu care să tăiem mămăliga.
„Ei, doamnelor, v-aţi cunoscut – nu? Aţi avut timp să puneţi şi ţara la cale”. „Am şi pus-o”, a zis Ileana Sachelarie, uitându-se complice la mine, în timp ce se ridica să aşeze lucrurile pe masă.
„Lăsaţi, doamnă, vai de mine, ce, nu sunt eu acilea…? Dumneavoastră doar să serviţi. Sânziană, ia du-te tu, mamă, şi adu sticla de vin din gârlici”. În timp ce mă-ndreptam spre gârlici, o auzeam pe coana Leana, dând cele mai avantajoase referinţe despre mine: „E-aşa de cuminte… cum nu să ezistă. Nu vorbeşte cu nimeni. Fete ca ea, în ziua de azi, una la un milion…
— Poftă bună”, ne-a urat coana Leana, retrăgându-se cu un aer mulţumit, ceea ce dovedea că chestiunea financiară între ea şi domnul Bujor fusese reglată mai mult decât satisfăcător.
„Dumitale ce-ţi place?”, m-a-ntrebat Bujor înfigând o furculiţă-n pieptul puiului. „Mai întâi, să vedem ce vrea doamna”. „Gusturile doamnei sunt deja testate. Cu dumneata vreau să mă lămuresc, mai ales că eşti şi invitată”. „Dac-aşa stau lucrurile… mie mai mult şi mai mult îmi place târtiţa”. Ileana Sachelarie a izbucnit în râs: „Să ne luăm de mână!”. „Trageţi a sărăcie, cucoanelor!”. „În ceea ce mă priveşte, nu trebuie să fac eforturi suplimentare”, am zis eu uitându-mă-n ochii lui.
Am fost sigură că-i plăcuse replica mea.
„Pe lângă „croupion”, care-nseamnă târtiţă-târtiţă, francezii îi mai zic la târtiţă şi „sot l'y laisse”„. Ultimele cuvinte – metafora cu care numesc francezii partea asta a păsării – le rostisem într-un glas cu Ileana Sachelarie, care bătea măsura cu palma dreaptă, de-ai fi zis că suntem nişte eleve care-şi repetă lecţia-n cor. „Aşa că, vedeţi, îi mai avem şi pe alţii de partea noastră”, am adăugat eu. „Am să mă interesez dacă târtiţa era apreciată şi la babilonieni, vă promit”, a zis Alexandru Bujor şi s-a uitat când la mine, când la doamna Sachelarie, cu-o privire amuzat-ironică. „Sunt unele femei făcute parcă de-o mamă şi de-un tată în privinţa gusturilor”, a continuat el, împărţind puiul. „Iar bărbaţii, când e vorba să se prostească, parcă sunt toţi făcuţi de-o mamă şi de-un tată”, a zis doamna Sachelarie, jumătate-n glumă, jumătate-n serios. „N-o asculta, domnişoară, că dac-o asculţi mai mult, nu te mai măriţi niciodată”. „Până să mă mărit, oi avea timp să-mi fac şi singură o părere”. „Vrei să te măriţi aşa de târziu?”, m-a-ntrebat Alexandru Bujor, fără să mă privească. „Oricum, nu înainte de-a-mi termina Facultatea”. „Ce Facultate?”. „Medicina”. „Ăhăhă, paşti murgule iarbă verde! Peste-atâţia ani de-aici încolo! Te faci babă!”. „Liceul l-ai terminat?”, m-a-ntrebat Ileana Sachelarie. „Anul ăsta. Şi-am intrat la Medicină”. „Bravo! Înseamnă c-ai învăţat bine”. „Deci n-ai de aşteptat decât şase ani, n-ai să fii chiar aşa de babă”, a zis Alexandru Bujor pe-un ton concesiv. „Mărită-te pe la sfârşitul Facultăţii, că pe urmă se micşorează posibilităţile de alegere. Mai mulţi băieţi decât în Facultate n-au să mai fie niciodată-n jurul dumitale. Şi, pe urmă, cu cât trece vremea, cu-atât te hotărăşti mai greu. La tinereţe, închizi ochii şi te-azvârli cu capu-nainte”. „Multe lucruri se fac cu ochii-nchişi”.
La aceste vorbe, Alexandru Bujor s-a uitat fix la Ileana Sachelarie, care i-a răspuns cu-o privire mustrătoare.
„Cât mai stai pe-aici, domnişoară?”, m-a-ntrebat el, întorcându-şi evaziv privirea de la doamna Sachelarie. „Vreo lună”. „Şi-acum, doamnelor, masa e servită, să mâncăm, să bem, să ne veselim şi pe urmă om mai vedea”. „Parc-aţi fi citat din Viaţa-n roz”.
M-au privit amândoi cu surprindere.
„Va să zică, m-ai citit şi tăceai mâlc, dintr-ăştia-mi eşti…”. „V-am citit şi nuvelele, doamnă. Nu v-am spus nimic, fiindcă nu ştiu dacă unui artist, când îl cunoşti doar ca persoană particulară, îi place să vorbească şi să-i vorbeşti despre arta lui”. „Mulţi artişti cunoşti matale de-ai tras concluzia asta?”, m-a-ntrebat Bujor cu-o ironie blajină. „De fapt, în particular, cunosc bine unul singur”. „Pe cine?”. „Pe pictorul Matei Şerban”. „„Decadentul, putrefactul”„, a zis pe-un ton important, pe care l-ai fi luat de bun de n-ar fi fost contrabalansat de ironia din ochii-aceia albaştri, atât de expresivi, cu pleoapele cătând în jos…
(„Ca ale măştii tragediei”, rosti încet Pavel.) „Nenea Matei zice că-n materie de „putrefacţie” şi de „decadenţă” se află-ntr-o societate foarte-aleasă: Brâncuşi, Arghezi, Barbu, Ţuculescu…”. „Da' văd că-i ştii! De la doamna Hangan, că la şcoală… Hai să mâncăm puiul că se răceşte”, a continuat Bujor fără tranziţie.
Am mâncat în tăcere. Din pui, rămăsese doar o moviliţă de oase. Güzel venise tiptil, se-aşezase respectuos la distanţă, urmărindu-ne-atent fiecare mişcare cu ochi umili şi rugători.
„Uite-o şi pe Zeluţa”.
Descoperind-o, Alexandru Bujor îi azvârlea „Zeluţei” os după os, iar Zeluţa le prindea din zbor, de-ai fi zis că din cine ştie ce neam de acrobaţi se trăgea.
„De unde poate veni „Zeluţa”?”, se-ntrebase Ileana Sachelarie. „Nu l-am mai auzit în viaţa mea”. „De la Güzel, care-nseamnă „frumos”, pe turceşte. E-o societate cât se poate de cosmopolită în ograda asta. Numai noi şi coana Leana ce mai suntem autohtone, încolo Güzel, pui din căţeaua hogii din Mangalia, nea Cliţă…”. „Cum?”. „Cliţă. C-l-i-ţ-ă”. „Asta de unde-o mai veni?!”. „Eee! Staţi slab cu onomastica, doamnă. Dacă n-aţi auzit-o pe coana Leana făcând arborele genealogic al Zeluţei – care pân' la urmă reiese că „vine de se trage din neamul lui Ali-bey, de pe când stăpânea turcu' „, şi pe-al lui nea Cliţă, care, şi el, „de pe mamă – se trage din han-tătaru', iar de pe tată – din neam de greci procopsiţi, că de-aia-l cheamă Temiştocle!”. E!”. „Aha!”, zisese Alexandru Bujor, uitându-se la mine prin paharul plin cu vin rubiniu. „Ce-nseamnă să aibă un copil o mamă deşteaptă şi cultă! Mă uit la dumneata, Sânziana. E-adevărat că eşti deşteaptă. Dar în fiecare vorbă pe care-o spui se vede-nvăţătura, se vede copilul educat de cineva care ştie să educe. Cât de fericită trebuie să fie doamna Hangan că te are”, murmurase Ileana Sachelarie. Un amestec de regret şi de evlavie îi îngreuia privirea şi glasul, ca o aluviune.
Abia mai uitasem de panica singurătăţii prin care trecusem, şi venea Ileana Sachelarie să-mi tragă un nou semnal de alarmă, cu glasul şi cu privirea ei care pentru mine se traduceau prin „grăbeşte-te, hotărăşte-te de la-nceput ce vrei şi-apucă-te să-nfăptuieşti, că viaţa nu stă să te-aştepte!”.
I-am zâmbit, cu un zâmbet îmbătrânit de-nţelegere.
Alexandru Bujor s-a uitat pe rând la noi. Şi-a pus paharul pe masă şi, printre pleoapele-acelea pe care le micşora atât de expresiv, i-a azvârlit Ilenei Sachelarie o privire care tăia ca un brici, iar mie – o privire de zaraf care vrea să cântărească ceva din ochi.
„Domnişoară, văd că pe doamna Sachelarie ai citit-o. Din mine ai citit ceva?”. „Tot ce v-a bătut Mama la maşină”. „Deci, tot ce-am scris pân-acum. Şi cum ţi se pare?”.
M-am uitat intimidată la el, apoi, la ea. În ochii ei, am văzut curiozitate şi îndemn, şi-am prins curaj.
„Când vă citeam îmi venea să scrâşnesc din dinţi. Toate personajele dumneavoastră aleargă după ceva, cu sufletul la gură. Când citeam, mă surprindeam respirând sacadat”. „Bravo mie! Ia spune-mi, ce personaj ţi-a plăcut cel mai mult?”. „Panţâru-ăl bătrân. Artistic vorbind… Uman – nu mi-a plăcut nici un personaj al dumneavoastră”. „De ce?”, m-a-ntrebat Alexandru Bujor, privindu-mă ca un profesor care-ţi pune o-ntrebare-ncuietoare.
Ileana Sachelarie mă asculta cu gâtul încordat, atât era de atentă.
„Fiindcă niciunul nu e frumos pe dinăuntru”. „Şi crezi că viaţa pe care-au dus-o i-ar fi-ndreptăţit să fie altfel, chiar viaţa-n general?”. Eu am dat din umeri. „La urma urmei, ce ştii dumneata despre viaţă?”. „Ce să ştiu? Cât poate şti un copil orfan de tată, crescut cu cheia de gât, aşteptându-şi mama cu sufletul la gură, tremurând la fiecare pas de pe palier, la fiecare ţârâit de sonerie, la fiecare zgomot, şi „educat” cu foarte multă marmeladă. Cred că şi-n plasmă am marmeladă. Cam atât”.
M-am uitat mai întâi în ochii Ilenei Sachelarie şi mi-am dat seama că-i venea să plângă. M-am uitat şi-n ochii lui Bujor. Nu mai erau micşoraţi şi nu se mai vedea nici urmă de ironie-n ei.
Am început să mă simt vinovată că-i întristasem. Mama, care nu se plângea niciodată, mă-nvăţase că nu-i frumos să-ţi arăţi rănile în faţa nimănui, ci să ţi le-oblojeşti când eşti singur şi chiar cicatricele să le-ascunzi de ochii lumii.
„Când aţi început să scrieţi Pământ, aveaţi doar douăzeci şi unu de ani, cu doi ani mai mult decât am eu acum. Deci, nici experienţa dumneavoastră de viaţă, cantitativ măcar, nu putea fi mult mai mare decât a mea de-acum”, am zis eu la repezeală, cu gândul să risipesc atmosfera pe care-o creasem povestindu-mi foarte pe scurt viaţa.
„Bună observaţia dumitale cu experienţa cantitativă. Ai fost prudentă când ai făcut-o, fiindcă ai lăsat deschisă portiţa spre calitate”. „Cred că mai importantă poate chiar şi decât experienţa, la un artist, este structura: forma-n care, vrând-nevrând, se exprimă pe sine, în care, vrând-nevrând, îşi scoate la suprafaţă sufletul”. Ileana Sachelarie vorbise cu un aer absent. Părea că-şi comunică ei însăşi această observaţie.
„Nu crezi că artistul poate să-şi depăşească eul, că arta i-l poate şterge în operă, că artistul dintr-un artist poate fi atât de puternic încât să şteargă omul din artist?”. „Îl poate atenua, dar să-l reducă la zero, asta niciodată!”. „Să-ţi dau exemple de mari artişti – oameni mici?”, i se-adresase Alexandru Bujor Ilenei Sachelarie, privind-o ţintă printre pleoapele micşorate. „Să-ţi dau exemple de micimi, de lipsuri de gust artistic la aceşti mari artişti-oameni mici, de răbufniri în operă ale imperfecţiunii lor de oameni, răbufniri ca ale unor guri de canal uitate fără capac într-un răzor de trandafiri?”.
De data asta, vocea Ilenei Sachelarie, în calmul căreia, pân-atunci, picurase egal melancolie, resemnare, autoironizare, căpătase ceva metalic, lucios, de-o răceală care pe mine mă surprindea. Privirea ei domoală şi plină de-nţelegere – care părea o traducere a vorbei lui Montaigne, atât de plină de-nţelepciunea constatării „în lumea asta unde am văzut totul şi contrariul acestui tot”, „dans ce monde oů j'ai tout vu et le contraire de tout” – privirea asta domoală se ştersese din ochii ei. Îi luase locul o privire tăioasă care parcă stătea să-şi ia zborul din ochi şi să dea cu sabia, ca un arhanghel al răzbunării.
Deşi Ileana Sachelarie şi Alexandru Bujor duceau o discuţie de principii – discuţie în care, de obicei, omul îşi păstrează calmul, impunându-şi o anumită detaşare, deoarece corăbiile care se-neacă sunt ale tuturor şi-ale nimănui – mie mi s-a părut că ei doi aveau ceva de-mpărţit şi dincolo de principii. Participarea atât de vehementă a Ilenei Sachelarie îmi trezise bănuiala asta. Alexandru Bujor era permanent participant, fiindcă ironia este o formă intensă de participare la viaţă – ea traduce sau o permanentă revoltă, sau neînţelegerea a ceea ce se-ntâmplă-n jurul tău, sau un amestec între astea două, plus un sentiment de frustrare şi multe altele-ncâlcite-ntre ele ca-ntr-un ghem care nu mai poate fi descurcat. Asta zic eu acuma, că m-am făcut „mare” şi deşteaptă! Atunci, am avut impresia – o impresie subterană, ca orice avertisment venit din straturi prelogice – că Alexandru Bujor era unul din cei doi bărbaţi pe care-i iubise Ileana Sachelarie şi-a căror concepţie despre lume nu fusese ce s-ar fi aşteptat ea să fie. Unul din cei doi cu care n-o brodise. În acelaşi timp, din privirea ei lucidă şi tăioasă, care mătura orice urmă de lirism, înţelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi prostit. Îţi crea, cu bună-ştiinţă, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-şi crea chiar ei iluzia asta – fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te obosească dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logica, acest duşman de moarte al euforiei, ţâşnea din fiinţa ei: un recif într-o mare liniştită şi netedă ca o farfurie de supă. Netezimea blândeţii ei melancolice ca şi ascuţimea lucioasă a răcelii ei, haina asta cu două feţe – pe care-o schimba de pe-o parte pe alta cu-o iuţeală de prestidigitator, faţă de calmul jucat al lui Alexandru Bujor – mă făcea să bănuiesc că ea pusese punct legăturii lor, încetând să-l mai iubească sau impunându-şi să nu-l mai iubească, în timp ce lui, poate şi din orgoliu, nu-i trecuse. El o mai iubea. O iubea cu ciudă.
„Nu te contrazic acum fiindcă ar dura prea mult şi trebuie să mai şi plecăm, plus că speriem fata asta”, zisese Alexandru Bujor pe-un ton neaşteptat de concesiv, uitându-se la mine de jos în sus, cu privirea filtrată printre pleoapele-nchise pe jumătate.
I-am condus până-n capătul uliţei unde-şi lăsaseră „Pobeda” – „Pobeda” lui Alexandru Bujor, cum aveam să aflu mai târziu. Până-n seară, Ileana Sachelarie trebuia s-ajungă la Vama Veche, la o veche gazdă a ei, iar Alexandru Bujor – la Eforie, la hotel, unde-avea de gând să stea toată vacanţa. Trebuie să-ţi spun că, pe vremea-aceea, Eforia era cea mai elegantă staţiune de pe litoral, iar „Pobeda” – cea mai elegantă, dacă nu chiar unica, marcă de maşini din ţară.
Când ne-am despărţit, Ileana Sachelarie mi-a ţinut lung mâna-n mâna ei. Mi-a luat apoi capul între mâini, s-a uitat la mine cu privirea plină de nostalgie şi de compătimire cu care ne uităm uneori la oameni mult mai tineri decât noi, şi m-a sărutat pe frunte.
— Nostalgie şi compătimire! ciudat aliaj, zise Pavel.
— Nostalgie pentru tinereţea rămasă-n urmă, acel timp fericit, animat de speranţe şi de idealuri. Compătimire pentru tot ce se poate-aşterne-n faţa unui om tânăr: erori, amărăciuni, dezamăgiri, dureri, adversităţi, eşecuri. În privirea, în zâmbetul ei, chiar şi-n sărutarea ei maternă – mi s-a părut că citesc o prevestire pentru viitorul meu. M-am simţit brusc foarte tristă şi, ca un gest de salvare, am strâns-o pe Ileana Sachelarie-n braţe. În timp ce-mi pătrundea-n nări mirosul ei frumos, de parfum bun pe-un corp proaspăt spălat, am simţit imperios nevoia să-i pun o-ntrebare.
(Pavel se uită la Sânziana cu ochi plini de curiozitate.) „Aţi vrea să mai aveţi vârsta mea?”, i-am şoptit eu la ureche, ca pe-o mare taină.
M-a apucat cu mâinile de umeri, a pus oarecare distanţă-ntre noi, s-a uitat la mine cu-o admiraţie de parcă cine ştie ce minune-aş fi spus, şi cu-o voce la fel de tainică, pe cât fusese-a mea, vocea cu care spui ceva ce nu trebuie să afle nici vântul, mi-a şoptit la ureche: „Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”. Îmi spusese vorbele-astea dintr-o suflare. După o scurtă pauză, în care mie nici să clipesc nu-mi mai venea, i-am auzit din nou şoapta: „Îţi urez din suflet ca la anii pe care-i am eu acum să gândeşti altfel decât gândesc eu”.
„Ei, v-aţi transmis formula bombei? Aţi hotărât şi unde s-o puneţi?”, ne-a-ntrebat Alexandru Bujor, cu-o ironie blajină de parcă voia să spună: „Săracele, ce să le faci? Zi-le femei, şi pace”.
Ileana Sachelarie s-a urcat în maşină. Alexandru Bujor s-a uitat la mine cu-o privire foarte serioasă, în timp ce-mi lua mâna şi mi-o ridica până la gură, abia atingându-mi vârful degetelor – de parcă s-ar fi temut să nu le spargă. Am fost sigură că mi-a sărutat mâna ca să-mi facă plăcere, ca să-mi dea importanţă. M-am simţit măgulită.
— Îţi dai seama câtă minte aveam!
— Câtă să ai? Câtă are orice fată cuminte la nouăsprezece ani.
— Cuminte şi nedusă-n lume. O dată fusesem şi eu la o petrecere: ţi-am povestit. Acolo, pentru prima oară-mi sărutase cineva mâna: unul dintre băieţii cu care dansasem. Dar acolo, la dans vreau să zic, asta făcea parte din obicei, pe când din partea domnului Bujor Alexandru, autor din bibliografia obligatorie de la română, vezi tu, Pavele, asemenea gest era cu totul altceva!
— Pavele, poate c-ar trebui să mă opresc, mi-e şi ruşine de cât am vorbit…
— Te rog, nu te opri, te rog.
— Nu ştiu cât de interesantă poate să-i pară cuiva povestea unei vieţi… a unei vieţi care nu are nimic spectaculos.
— Majoritatea oamenilor duc o viaţă nespectaculoasă. Nici la teatru nu ne ducem în fiecare zi. „Spectacolele”, adevăratele „spectacole” ale vieţii noastre ni le ştim fiecare-n parte. Să ştii că-mi place s-aud povestea vieţii oamenilor, chiar când ei sunt alţii decât Sânziana Hangan. După ce-mi termin programul, mai trec o dată să-mi văd pacienţii, ca să-i aud vorbind, ca să-i provoc să vorbească. Şi-ntr-o carte, şi-ntr-un ziar trebuie să ştii să citeşti printre rânduri, dară-n oameni…
— În oameni?
— Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă.
— În mine ce citeşti dincolo de vorbe?
— De, Sânziană, ce să zic…? Viaţa ta de pân-acuma parcă n-ar fi fost tocmai o paradă a norocului. Dar să ne-ntoarcem la autorii din bibliografia obligatorie…
— Ţi-am descris amănunţit întâlnirea mea cu Ileana Sachelarie, mai întâi, pentru că Ileana Sachelarie – atât cât am cunoscut-o atunci, fără să mai vorbesc de valoarea ei de scriitor – mi-a făcut o impresie foarte puternică. Am discutat multe lucruri cu mulţi oameni, şi cu memoria asta de elefant pe care-o am, îmi aduc aminte tot, dar, din punct de vedere afectiv, ca-nvelit într-un strat de vată: amintiri desonorizate, asurzite, sclerozate de vreme. Acele două fraze ale Ilenei Sachelarie – răspuns la-ntrebarea mea – răsună-n mine, de-aproape douăzeci de ani, la fel de acut şi la fel de neliniştitor ca şi-atunci, în clipa când mi-au fost şoptite la ureche.
De-atunci şi până săptămâna trecută, n-am mai întâlnit-o niciodată pe Ileana Sachelarie. Săptămâna trecută, m-a strigat pe stradă şi, ca şi când ne-am fi văzut cu câteva zile mai înainte, m-a sărutat pe frunte şi m-a invitat pe la ea: „Vino pe la mine când poţi. Vreau să mai stăm de vorbă şi, drept să-ţi spun, vreau să-ţi şi dau nişte lucruri, fiindcă m-am hotărât să nu mai păstrez decât strictul necesar. La bătrâneţe, e bine să dai altora mai tineri”. „Dumneavoastră vorbiţi de bătrâneţe? Arătaţi mai tânără decât mine”. „Oi fi arătând eu, dar acuş-acuş bat şaizeci de ani. Şi cum nu sunt genul care creşte şi lansează „peşti”, îmi face plăcere să dau din viaţă cui mi-e drag. Să ştii că te-aştept. Ţine telefonul meu”.
Miercuri, mă duc pe la ea. Nu pentru că vreau să-mi dea ceva. Mă duc fiindcă abia aştept să stau de vorbă cu ea. Cred că nici nu-şi închipuie cât de puternică impresie mi-a făcut atunci şi cât de des i-am evocat imaginea tot timpul cât am fost măritată cu Alexandru. Mereu îmi spuneam: „Nu degeaba l-a lăsat o femeie ca Ileana Sachelarie”, şi deodată gândul meu o-nvăluia-n afecţiune ca pe-o soră de nenoroc.
Deşi n-am încă patruzeci şi unu de ani, nu ştiu câte lucruri aş refuza dacă mi-ar fi cu putinţă să aleg: unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mâinile, cu picioarele, cu bolovani, cu cărbuni aprinşi: să mai iau viaţa de la-nceput.
Aici sunt într-un acord total cu şoapta Ilenei Sachelarie. Mă bucur că până acum n-am ajuns să spun cum mi-a spus ea atunci: „Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”.
Aşa cum ţi-am spus, aş minţi să zic că nu sunt momente când m-aş întinde jos şi-aş muri; dar momente, cum cred că, dacă e sincer, fiecare om trebuie să şi le recunoască; şi deşi, cum de asemenea ţi-am spus, nu contez pe nimic spectaculos în viaţa care mi-a mai rămas de trăit, ci doar pe microbeii mei drăguţi, pe fetele mele şi pe nişte nepoţi, la-ncheierea oricărei socoteli cu viaţa – pe care-o presupune fraza Ilenei Sachelarie „Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas” – la asta n-am ajuns şi sper să nu ajung niciodată. Fraza asta, vreau să spun ceea ce exprimă ea, exclude orice curiozitate pentru ziua de mâine. Poate că singurul meu adevărat noroc în viaţă este această curiozitate: ce se poate-ntâmpla mâine.
— Aici cred că e vorba de resursele interioare ale omului, de calitatea lor, şi-n cele din urmă de calitatea generală a omului.
— Tulburător mi se pare că la o asemenea concluzie – căci asta nu e-o părere care să mai lase o portiţă cât de mică spre altceva – tulburător mi se pare că ajung la ea unii oameni de-o calitate indiscutabilă. Tu n-o cunoşti pe Ileana Sachelarie, dar cred c-ai citit ceva de ea.
— Viaţa-n roz, Laicii infailibili, împărăţii fără chei, Rudele sărace ale gloriei. Cum să n-o citesc? O socotesc o mare prozatoare. Când mă gândesc, acum, mai bine, după felul cum scrie, după personajele pe care le creează, nişte oameni care trag şi cu dinţii de viaţă, n-ai zice, Doamne fereşte, că abia aşteaptă să treacă şi ce i-a mai rămas. În scris, se detaşează de propria persoană, creează o lume din care se exclude pe sine. Cred că la originea părerii ăsteia a ei cu „să treacă mai repede şi ce-a mai rămas” este singurătatea-n care trăieşte, lipsa unei familii, a unei afecţiuni permanente, a unor bolovani legaţi de picioare – cum este uneori o familie – bolovani însă care-ţi asigură o verticalitate permanentă.
— Permanentă şi relativă: de multe ori, din cauza bolovanilor, trebuie să-ndoi spinarea, dar, ce e drept, ei nu-ţi lasă timp de melancolizări metafizice prelungite şi, vorba lui Bernard Shaw, prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai timp să te gândeşti la nefericire. Singurătatea, ziceai tu, şi zic şi eu, s-ar putea să se afle la originea acestei capitulări în cazul Ilenei Sachelarie.
Singurătatea l-a dus la sinucidere pe doctorul Nini Naiculescu. Mâine, e parastasul lui. Singurătatea. Dar parcă poţi să ştii că numai singurătatea… Poţi să ştii că nu şi altceva, mult mai profund? O deteriorare sufletească, slăbirea unor mecanisme mult, mult mai subtile… Acele structuri de rezistenţă ale sufletului, care nu se conformează tipicului, cantităţii de beton suficientă în general pentru a ţine edificiul în picioare?!
Tristeţea, disperarea, blazarea se află sub formă de saprofiţi în fiecare dintre noi.
Totul este ca ele să nu iasă din starea lor de saprofiţi, de „coexistenţi” paşnici, şi să n-o apuce pe calea manifestărilor virulente.
Doctorul Naiculescu, Ileana Sachelarie – tributari, măcar în parte, singurătăţii. Dar blazarea – stare mult mai primejdioasă, mult mai insidioasă chiar decât disperarea (care, fiind o stare prea intensă, nu poate fi de durată), blazarea faţă de disperare fiind ca un alergător de maraton faţă de unul la suta de metri plat – blazarea e-o boală mult mai răspândită decât îşi poate cineva închipui, iar tributarii ei nu sunt numai oamenii singuri. Nu vorbesc de blazarea de suprafaţă, pe care mulţi o afişează din superficialitate sau chiar din snobism. Vorbesc de blazarea adevărată, de morbul blazare: „cette morne incuriosité”, cum a numit o dată un scriitor francez bătrâneţea…
— Ce-nseamnă „morne”?
— Mda… Şi „posomorât” şi „mohorât” şi „tern”…
— Bine-a zis!
Pavel îşi aminti iară bătrânele din satul lui, stând pe scaune, într-o latură, şi uitându-se la tinerii care joacă, bătrânele-acelea ca nişte ostaşi osteniţi, cu ochii toţi de-aceeaşi culoare – vineţi – în care nu se mai citeşte nimic, nici bucurie, nici durere, nimic; nici un gând, ba poate unul singur, în timp ce prin faţă le trece tinereţea care joacă, acel gând pe care-l rostise o dată cu glas tare, bună-sa Rahila: „Pe toţi i-a-nghiţi pământul”. Şi repetase: „Pe toţi i-a-nghiţi…”.
CAPITOLUL ŞAPTE.
Pavel îşi dădu cu mâna prin faţa ochilor.
— Ţi s-a făcut somn?
— Nu, Sânziană. Spune, spune.
— Ai să pierzi trenul.
— Mai am unul mâine dimineaţă la şepte şi-un fârtai.
— Atunci, no binie! Cunosc pe cineva, o doctoriţă, femeie trecută de şaizeci de ani, cu bărbat, cu copii, cu nepoţi, pe care-i iubeşte, care-o iubesc, un om care nu stă o clipă, şi nu dintre-aceia care umblă doar de colo-colo ca pişcaţi de streche, ci dintre cei mai eficienţi, mai chibzuiţi şi mai echilibraţi oameni pe care-i ştiu. Un om care nu pregetă să ajute pe nimeni, deci a cărui blazare nu poate proveni din egoism.
— Mă şi-ntreb dacă egoiştii pot fi blazaţi. Blazarea e un sentiment – reprobabil sau nu – un sentiment profund. Egoismul este-atât de concentrat asupra lui însuşi, că nu cred să mai aibă timp să se blazeze. Mai întâi, blazarea – zic eu – presupune şi-un dezinteres: şi, mai întâi, un dezinteres total pentru propria persoană. Blazat, pe lume, e numai cine nu mai dă nici două parale pe viaţă-n general şi pe-a lui în special, acela căruia dacă-i iese moartea-n faţă-n pădure nu-i zice: „Te-am chemat, ca să te rog să-mi ridici şi mie surcelele-astea-n spinare”, ca-n povestea cu baba şi cu moartea. Dar, spune tu – cu doamna-aceea.
— Doamna-aceea se poartă pe dinafară de n-ai gândi ce se-ntâmplă pe dinăuntrul ei. De când mă ştiu pe lume, i-s martora vieţii. Ştiu despre ea atât cât poţi să ştii despre-un om prieten cu mama ta, atât cât poţi să-l ştii din cât l-ai observat şi din cât ţi-a mai spus şi el. Cu vreo doi ani înainte ca ea să se pensioneze, am asistat la o scenă între ea şi fiicele unei paciente ale ei, o scenă care m-a pus pe gânduri. Cât am fost studentă, cât am făcut chirurgie, am cunoscut şi eu destui medici. Cred că niciunul nu era mai sclav al pacientului ca această doctoriţă şi fără nici un beneficiu material – ca şi bărbatu-său, dealtminteri, medic şi el. Avea internată la ea o cucoană de şaptezeci şi doi de ani, pe moarte. Insuficienţă renală. Fetele cucoanei bolnave băteau spre cincizeci. Nu mai rămăsese urolog la care fetele să nu-şi fi dus mama. Doctoriţa noastră luptase din greu să le convingă să renunţe la transplantul de rinichi pe care voiau să-l facă mamei lor, oferindu-se ele două ca donatoare.
„Păstraţi-vă rinichii, doamnelor, că o să mai aveţi nevoie de ei”. „Doamnă doctor, dar e mama noastră! E riscul nostru”, ziseseră fiicele-ntr-un glas: „Poate, totuşi, reuşeşte”. „Doamnelor, să admitem că „poate, totuşi, reuşeşte”. Are şaptezeci şi doi de ani: câtă vreme credeţi că ar dura această reuşită? Cum credeţi dumneavoastră că o să găsiţi pe lumea asta vreun doctor zdravăn la cap, care să accepte să-i ia unui om în putere, un om care n-a-mplinit cincizeci de ani, să-i ia un rinichi, unul din doi, ca să-l transplanteze unei epave?”.
Cele două fiice se uitau umil la doctoriţă şi nu se dădeau duse. Se uitau umil din nişte feţe de buldog. Mie mi s-a făcut milă de ele. Cuvântul „epavă” mă izbise şi pe mine, ca şi pe ele. Mi se părea de necrezut să-l aud spus de gura doctoriţei cu pricina.
„Doamnă doctor, dacă totuşi aţi mai încerca nişte perfuzii…”. „Pentru ce? ca s-o chinuiţi? Mi-a spus o asistentă că vreţi s-o luaţi din serviciul meu şi s-o duceţi la doctorul Berlogea. Luaţi-o, nu vă jenaţi. Dar decât aţi tot înţepa-o ca pe-o pernă de ace, mai bine-aţi lăsa-o să moară-n linişte”. „Doamnă doctor, noi n-avem copii, ea este tot ce-avem mai drag”. „Pe ea aţi întrebat-o vreodată ce părere are despre viaţa asta a ei, de care dumneavoastră şi cu dinţii trageţi?”. „De dragul nostru ar face orice!”. „Cred că de cel puţin doi ani bate spitalele numai de dragul dumneavoastră. Doamnelor, problema esenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie sau nu-ţi mai trebuie ţie, ţie ăl care-o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e. Suferinţa ei, viaţa asta de cadavru conservat, credeţi că e mai mică decât durerea dumneavoastră?”. „Doamnă doctor, dar e mama noastră”, izbucniseră cucoanele-n plâns. „Şi eu am avut mamă, că nu sunt nici eu generaţie spontanee. Dar eu am lăsat-o pe mama mea să moară-n linişte”.
Urmase o pauză atât de lugubră de parcă intrase moartea-n cabinet.
„Doamnelor, aţi fost vreodată la o-nmormântare ortodoxă?”.
Cucoanele-nghiţiseră mai întâi în sec şi pe urmă se uitaseră la mine de parcă-mi cereau ajutor pe muteşte.
„Da, sigur c-am fost, doar suntem ortodoxe”. „Dacă ziceţi c-aţi fost, să vă amintesc eu o frază din slujba de-nmormântare. Zice Psalmistul: „… zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere – optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia – osteneală şi durere”. Toţi murim, doamnelor, din fericire!… Duceţi-vă, staţi cu ea, duceţi-o la doctorul Berlogea, dacă vreţi, dar n-o mai chinuiţi”.
După ce-au plecat cucoanele, eu am rămas mai departe lipită de uşă, uitând complet de ce venisem la doctoriţă-n cabinet.
„Ţi se pare c-am fost dură, nu-i aşa?”. „Mi-a fost milă de ele, săracele!”.
„„Săracele”! Pe ce pariem că mâine-poimâine, răspoimâine, când le moare mama, fiicele-astea-ndurerate au să ia-napoi acasă şi-o coajă de săpun, şi-o rămăşiţă de pastă de dinţi şi sulul de hârtie igienică pe sfârşite, care-ar mai putea să „fericească” pe careva, pe-aici prin spital. După asta, ce-o să aibă mai prost prin dulap, de la răposata, o să-i dea Mariei sau Lenuţei sau cum o fi chemând-o pe femeia care le vine cu ziua la curăţenie. Restul au să şi-l împartă frăţeşte, certându-se mai întâi furcă pe fiecare lucruşor. Unele lucruri au să le poarte, altele – au să le vândă, mărunţişurile-au să le dea pe crătiţi la ţigani”. „Eşti atât de sigură? De ce?”. „Să ştii că nu mă dau drept Nostradamus. Le cunosc de doi ani. Se spune că nimeni nu cunoaşte aşa de bine bărbaţii cum îi cunosc curvele. Noi, doctorii, făcând toată viaţa trotuarul condiţiei umane, învăţăm şi noi câte ceva despre lume”.
(Pavel Vlas părea lovit în moalele capului. „O mie şi-o sută de ani să fi trăit eu şi n-aş fi dat din mine vorbele astea, câtu-i hăul!”.)
— Să ştii, Pavele, că şi pe mine, atunci, tot aşa m-au pălit vorbele-astea.
„Tanti Marina, dac-ar fi să iei viaţa de la-nceput, ce-ai face?”, am întrebat-o eu pe doctoriţă. „Nimic din ce-am făcut”. „Nu te-ai mai mărita cu nenea Daniel?”. „Nici cu el, nici cu altul”. „Şi n-ai mai vrea să ai copii?”. „M-aş abţine să vreau”. „Şi nu ţi-ar fi teamă de singurătate, la bătrâneţe?”. „Pân-acum, n-a rămas nimeni ne-ngropat fiindc-a fost singur”. „Şi nu te-ai mai face doctoriţă?”. „Cel mult de laborator”. „Mi se pare-atât de ciudat ce-mi spui!”. „Îţi doresc din suflet ca la anii mei de-acum să gândeşti altfel despre viaţa ta decât gândesc eu despre-a mea”.
Mi-am adus aminte iară de Ileana Sachelarie. Ea fusese prima care-mi făcuse această urare.
Negăsind ce să-i răspund, fiindcă nu voiam nici eu să mă dau drept Nostradamus, descumpănită ca un elev care s-a fâstâcit, am dat să plec.
„Sânziana – m-am auzit strigată – am citit undeva o parabolă”. „În Biblie?”. „În Oscar Wilde. Trece-ntr-o zi Isus şi vede cum un bărbat se ţinea după o femeie spunându-i nişte vorbe necuviincioase. „Omule, de ce te porţi, aşa?”, zise Isus. „Doamne – răspunde omul – eram olog şi m-ai vindecat, acum ce să fac…?”. Mai merge Isus şi se-ntâlneşte cu un alt bărbat, care se uita cu-o privire neruşinată la o femeie. „Omule – îi zice şi ăstuia Isus – de ce te uiţi aşa?”. „Doamne, eram orb şi mi-ai dat vederea, acum ce să fac?”. Merge Isus mai departe şi vede pe marginea unui şanţ un om plângând cu capu-n mâini. „Lazăre, tu eşti? – îl recunoaşte Isus pe omul de pe şanţ – de ce plângi?”. „Murisem, Doamne, şi m-ai înviat, ce-ai vrea să fac acum?!”„.
Mă gândeam că după nici o convorbire, după nici o „vedere” cu Titus Verzeu ori cu Voicu Marin nu mă simţisem cu sufletul atât de zdreanţă, cum mă simţeam acum, în faţa acelei femei care nu-mi făcuse decât bine, toată viaţa, şi care, mai mult, era una dintre cele patru femei care pentru mine reprezentau modele: Mama, ea, Coana-mare – naşă-mea – şi Marilena Gavrilovici. O admiram în clipa aceea mai mult decât oricând: pentru atitudinea pe care izbutea să şi-o impună, o carcasa de oţel care ţinea drept nişte oase frânte. Nu bănuisem niciodată ce se află sub armură. Când, oare, începuse fărâmiţarea acestui suflet? De când, oare, începuse ea să plângă pe marginea şanţului?
„Sunt o babă nebună, hai, nu mă lua-n serios! Ce voiai să-mi spui?”. „Eşti o „babă” pe care-o iubesc şi pe care-o admir”. „Bun, splendid! Dar ce voiai tu să-mi spui la-nceput, când ai venit la mine?”. „Nu mai ştiu. Înseamnă că nu era ceva important. Demult voiam să te-ntreb însă ceva important: pe cine-admiri?”. „Dintre vedetele de cinema, dintre cântăreţii de muzică uşoară?”, m-a-ntrebat ea, zâmbind. „Ştii foarte bine, aşa că să lăsăm gluma la o parte”. „Bun. Pe mama şi pe tata, care dimineaţa-i învăţau pe copiii oamenilor carte, după-amiază dădeau cu sapa, duceau vaca şi oile la păscut, iar seara adunau din nou pe cine voia să vină, la citit poveşti, la cântat, la stat de vorbă. Apoi, în ordine cronologică, pe profesorul Bartolomeu, acel mare profesor şi mare om, pe Coana-mare, pe Smaranda, pe cumnatu-meu, Matei, profesional şi uman pe Daniel, şi să nu crezi că vreau să-ţi întorc politeţea, dar şi pe tine”. „„Profesional şi uman” pe nenea Daniel?! Înţeleg că circumscrierea asta implică şi nişte rezerve”. „O nevastă nu se poate să n-aibă şi rezerve în privinţa bărbatului ei. Aici nu există admiraţii oarbe. De altfel, cred că e de prisos să-ţi spun că şi pe Matei îl admir doar ca artist, şi-i admir… atitudinea civică; altfel, ca om, în particular, îl găsesc insuportabil, fiindcă este insuportabil”. „Tanti Marina, dumneata cunoşti vreun menaj ideal?”. „Eu, pân' la şaizeci şi doi de ani, nu cunosc nimic ideal. Dar dacă e vorba de-un menaj care să-mi placă, e-al lui Iancu şi-al Marioarei”. „Care-o fi secretul lor, afară de faptul că sunt amândoi atât de buni?”. „Îţi spun eu care: că Iancu a luat-o pe Marioara cu toţi „goimii” ei şi Marioara pe Iancu l-a luat cu toţi jidanii lui. „Te iau pe tine, îi iau şi pe-ai tăi, nimic din ce-i al tău nu-mi este indiferent”. Ăsta e secretul, puiule. Mi-aduc aminte c-aveam o colegă, Rosina Blumenfeld. A plecat la Paris dinainte de război. O ceruse de nevastă un văr de-al lui cumnatu-meu, un Serafiotti, frumos şi-nfumurat, cum le e tot neamul. Amor nebun. Că o ia şi fără zestre, cu o condiţie însă: picior din neamurile Rosinei, fată de croitor din Târgul Cucului, să nu le calce prin casă. Iar, Rosina, mărunta ovreicuţă din Târgul Cucului, i-a răspuns frumosului Serafiotti, după care era făcută praf: „Cine nu-i iubeşte pe toţi ai mei, nici pe mine nu mă iubeşte. Aşa o fi la voi, boierii creştini, la noi – nu-i aşa. Ia-ţi mata nevastă cu neamuri care să-ţi poată trece pragul şi eu mi-oi lua pe cineva de-o seamă cu mine”. Ŕ bon entendeur, salut! Asta-i numai una. Te naţti într-o familie; de multe ori, nici cu familia ta nu-i lesne, dar aici eţti total jucăria hazardului: această familie ţi-a fost dată, aici n-ai nici o posibilitate să alegi. Iar când ajungi să mai şi-alegi… Ai numai două posibilităţi: să-ntorci spatele ambelor familii, alei tale şi-alei partenerului tău – şi-atunci eşti un ingrat; sau să duci, în majoritatea cazurilor, crucea unor convenienţe sociale şi mai ales morale de fiu bun, de noră bună, rozându-ţi întruna zăbala, ceea ce nu măreşte chiar deloc apropierea dintre cei doi parteneri, ci dă un permanent inconfort moral, tăceri pline de conţinut, menajamente reciproce transformate-n puncte de suspensie între suflete şi-n distanţe din ce în ce mai mari”. „Alexandru n-avea familie”. „Sunt şi persoane care suplinesc cu succes o familie, şi chiar numeroasă. Aşa ţi-a fost norocul. Nici să ai pisică nu-i uşor, la urma urmei. Cu orice fiinţă intri într-o ţesătură de legături sufleteşti care pot ajunge să te-apese, care-ajung sigur să te-apese. Acum, fetele tale sunt mici. Să vezi când au să crească, să vezi când or vrea să se mărite. Să vezi atunci cum tu ai să concepi altfel „fericirea” lor – vorba vine – altfel decât au s-o conceapă ele. Când s-au însurat Mihai şi Tudor, am simţit cum începe-n mine efervescenţa fermentului de soacră. Dar am zis că să-mi pice limba dacă am să le spun o vorbă, dacă am să le dau vreun sfat, dacă am să am o obiecţie cât de măruntă”. „Tanti Marina, mai toate romanele arată cât ştiu părinţii să-şi facă de nefericiţi copiii, silindu-i la ascultare, concepându-le altfel „fericirea” decât şi-o concep ei înşişi. Eu aş scrie un roman despre cât de nefericiţi ştiu copiii să-şi facă părinţii, de multe, multe ori, neascultându-le sfatul. Cum există momente-n viaţă, când tinerii se izolează de logică, de bun-simţ, printr-un oblon de plumb, perioade pe care le-aş numi aproape monomanii. Dacă aş fi ascultat-o pe Mama, care mi-a spus să nu mă mărit cu Alexandru, toată viaţa aş fi rămas cu nostalgia paradisului pierdut. Mi-a spus lucrul esenţial: „Nu vă potriviţi”. Mi-aduc aminte că m-am ţinut atunci să nu-i spun „Ce ştii tu?!”. Avem momente-n viaţă când ne credem unici, când ne absolutizăm”. „Tuturor ni se-ntâmplă aşa”. „Da, dar toată viaţa ne poate fi schimbată de-un asemenea moment”. „Ţi-am spus că nici dacă ai pisică nu-i uşor. Ţesătura de relaţii în care eşti angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate şi cel, la fel de incomod, al culpei. În această ţesătură complicată, nu poţi pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de oamenii care, odată cu vârsta, se-nalţă pe culmea unei înţelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuş povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungând să se simtă uşori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe Coana-mare şi pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nţelepciune. Suflet uşor – asta e-nţelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e şi plin de muşchi şi de buruieni ce s-au încâlcit peste el şi-l ţin lipit de pământ. Dac-aş putea, aş lua sufletul ăsta şi l-aş arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puţin a mai rămas, trece. Îţi urez ca la vârsta mea să-ţi simţi sufletul fulg”.
— Cum îţi simţi sufletul acum, Sânziană?
— Ca pe-o frunză luată de-un vârtej.
— Eu mi-l simt ca pe-un bolovan. Cât timp n-o limpezim cu Ana – tot aşa l-oi simţi.
— Toată viaţa n-am vrut altceva decât linişte, situaţii clare.
Tăceau amândoi.
* „Tocmai acum, când mi se părea că s-a mai limpezit în jurul meu. Când, tu, Mircea, m-ai ascultat şi, vrând-nevrând, ai rupt-o cu mine, când rămăsesem cu cele câteva prietenii ale mele, mai puţine decât degetele de la o mână, cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, invulnerabil, intangibil, închis în puritatea dumneavoastră ca-ntr-o cetate inexpugnabilă, atât de-apropiat şi-atât de distant, care nu-mi primejduiţi biata mea pace şi căruia n-aş îndrăzni să-i primejduiesc pacea… Şi, dintr-o dată, iată un om adus în viaţa mea, viaţă de care-am vrut să-l feresc, în biata mea pace atât de precară. Cât te-am rugat să pleci, Mircea! În doi ani – nici nu ştiu când au trecut – ne-am văzut de douăzeci şi două de ori. O dată pe lună, când veneai în delegaţie la Bucureşti. În garsoniera fratelui tău. Nu ştia nimeni. Te iubeam, te iubesc, dar nu-mi tihnea. Nu-mi tihnea să mă iubesc cu un bărbat însurat, în casa altuia, în casa mea nu mi-ar fi tihnit nici atât. Nu-mi tihnea, ce-i drept, nici cu Emil, deşi nu era-nsurat, iar garsoniera-n care ne iubeam era a lui. Pentru mine, clandestinitatea asta avea ceva degradant. Îmi dau seama de incapacitatea mea de-a fi amantă: mi-e cu neputinţă să trec peste-anumite lucruri. Emil a vrut o dată – a doua oară n-a mai încercat, pentru că refuzul meu a fost atât de categoric încât s-a lecuit – să rămână aici peste noapte: „Aici? Niciodată!”, am sărit eu ca arsă. „De ce?”, m-a-ntrebat el cu dezamăgire şi cu ironie-n glas. „Fiindcă n-aş putea”. „De ce?”. „Din cauza fetelor”. „Cea mare e prea mare ca să nu-şi închipuie că te culci cu mine, iar cea mică e-atât de mică. Aşa încât… Când erai măritată nu dormeai cu bărbatu-tău în aceeaşi cameră?”. „Ba da”. „Şi Maria ţi-a reproşat vreodată că dormeai cu el într-o cameră? Era şocată?”. „Asta era o stare pe care-o văzuse de la-nceput. Dar acum, după câţiva ani de când m-am despărţit de taică-său, să vadă hodoronc-tronc că dorm cu cineva?”. „De ce eşti ipocrită?”. „Eu credeam că sunt decentă. Nu mă feresc de Maria pentru că vreau să par o sfântă, ci pentru că nu pot să mă port altfel. Mă simt şi-aşa destul de prost”, am avut eu un moment de sinceritate. „Fiindcă trăieşti cu mine?”. „E mult şi greu de explicat”. „Ai vrea să te iau de nevastă?”. „Nu, Emile, nu. Crede-mă că n-aş mai vrea să mă ia nimeni de nevastă”. „Ştii care e defectul tău cel mai mare?”. Am dat a neputinţă din umeri. „Nu ştii să te bucuri de clipă. Nu ştii să dai la o parte ce-a fost şi ce-o să fie şi cum ar trebui şi să te dărui numai lui ce este. Cred că nimeni nu te cunoaşte. N-am să ştiu niciodată la ce te gândeşti, nu ştiu nici măcar ce-ţi place. Un om se-ataşează de tine, dar el o să moară şi n-o să ştie cât de ataşată eşti tu de el. Eşti cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunosc. De multe ori, în prezenţa ta, încep să-i înţeleg pe ăia care doresc femei mediocre”. „Găseşti că sunt agresivă? Că vreau s-arăt cu orice chip că sunt deşteaptă? Că am un gen jignitor sau umilitor de-a mă purta cu oamenii-n general şi cu tine-n special?”. „E vorba de ceea ce nu faci şi de ceea ce nu spui. Am momente când, sub privirea ta molcomă, blândă, mă simt judecat cu mult sub zero grade, mă simt disecat. N-ai făcut niciodată pentru mine ceva ce nu se cuvine”. „Nu fac pentru nimeni”. „Astea spun şi eu. 'Egalitatea' şi 'fraternitatea' astea au, uneori, darul să mă indispună. Aş vrea să te văd că-ncalci pentru mine o dată ceva din decenţa ta, poftim. Ca astă-seară, de exemplu”. „Emile, eu am nişte principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, aşa cum apare-n viaţa altuia, tot aşa de bine poate să şi plece. În viaţa asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna aşa cum trebuie şi nu cum – poate că de multe ori – aş avea chef”. „Nu crezi că acest mod al tău de-a fi este un fel de subtilă ipocrizie, respingerea asta a ceea ce-ai avea chef de dragul lui ce trebuie?”. „Nimic nu mi se pare mai jalnic decât o viaţă fără principii. Mă port aşa, în numele unor principii, şi până-acum nu mi-a părut rău. Viaţa mea, din punct de vedere social, nu este cine ştie ce reuşită. Femeie divorţată, lăsată de bărbat, şi cu doi copii, unul din flori. Profesional, mătrăşită de la 'vedete' la 'figuraţie' „. „Dacă i-ai fi spus măcar 'vă rog, domnule profesor' lui Voicu Marin, care te plăcea, rămâneai la 'vedete' „. „Asta ar fi-nsemnat, în traducere liberă': 'Domnule profesor, decât să-mi daţi un picior în… n-aţi prefera să vă culcaţi niţel şi cu mine?' Ar fi-nsemnat deci o 'cerere-n concubinaj' „. „Nu era nevoie s-ajungi chiar în patul lui pentru asta”. „Nu?! Nu-n pat, da-n ce? în şezlong, în balansoar? Era nevoie de ceva şi mai rău: s-ajung în clinica lui împuţită”. „Cine-şi iubeşte cu-adevărat meseria mai face şi câte-un compromis de dragul ei. Nu ţi-a fost atât de dragă chirurgia, încât să pleci niţel capul în faţa lui Voicu şi-a lui Verzeu”. „Cunosc teoria şi-i cunosc şi pe fervenţii ei practicanţi. Sunt răspândiţi 'endemic' – şi teoria şi practicanţii – în toate domeniile. Actriţe care se ţin când cu un regizor, când cu un actor, când cu un autor dramatic, când cu un 'tovarăş' bine plasat, cu oricine poate contribui la susţinerea şi la impunerea ei, de pildă. Ţi-am spus că nu vreau şi n-am vrut niciodată să fac lucruri care să mă scârbească de mine însămi”. „Dacă rămâneam în noaptea asta aici, dacă ai fi rămas tu la mine când te-am rugat să rămâi, dacă am fi mers într-o sâmbătă şi-ntr-o duminică undeva noi doi, ţi-ar fi fost scârbă de tine?”. „Uiţi că am doi copii. Nu-mi permit să fac nimic pe care mi l-ar putea reproşa. Nu vreau ca fetele mele să-mi poată spune într-o zi: 'Nu facem decât ce-am văzut la tine!'. Îndatoririle mele faţă de-aceşti copii sunt mai presus de orice altceva”. „Cred că nu-mi poţi cere şi mie să pun copiii tăi mai presus de orice!”. „Nu i-am cerut nici măcar tatălui Mariei, care o dorise, nici măcar lui nu i-am cerut s-o pună mai presus de ceva sau de cineva”. „Dar celuilalt, tatăl Anei? Nu mi-ai vorbit niciodată despre el”, m-a-ntrebat Emil, vrând să profite de-nghesuială şi să-mi dea un brânci pe panta confidenţelor. „Nici n-am să-ţi vorbesc vreodată, să ştii… Copiii nu-i apropie pe amanţi, nici măcar pe părinţii lor adevăraţi”. „S-o iau drept un reproş?”. „E-o constatare”„.
* „Mi-aduceam aminte perioada sarcinii cu Maria. Alexandru se străduia – cât îi dădea voie firea lui egocentrică şi nestăpânită – să mă trateze ca pe-o femeie. Când credea că nu-l observ, se uita însă la mine cu-o privire cu care eu în viaţa mea nu m-am uitat la nimeni. Se uita cu-o milă care-ncerca să-nvingă scârba. Şi eu nu eram dintre-acele biete borţoase pătate, buzate, cu nasul lăţit, cu picioare umflate, ajunse la o sută de kile, cu ţâţele cât ghiulelele. Eram cea mai decentă gravidă, cum mă „proclamase” doctorul Vladimirescu. Şi, totuşi… Mă cântăream, mă măsurăm, dar să mă mai uit într-o oglindă, de sus până jos, goală, nu mai aveam curajul. Nu voiam să fiu demoralizată. Nu eram demoralizată. Această stare, această diformitate trecătoare, făcea parte din planul meu de viaţă, din renunţarea temporară voită la feminitate, de dragul de-a avea un copil. Eu pe mine, însă, în acea perioadă, mă socoteam scoasă din rândul femeilor. În ultimele luni, îmi venea să umblu doar prin umbra gardurilor, ca să mă văd cât mai puţin. Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă? Înainte de-a mă mărita, când vedeam câte-o biată femeie-nsărcinată mergând cu un bărbat de mână, îmi venea să râd. Abia când ajunsesem şi eu cu burta la gură am înţeles semnificaţia acestui gest: nevoia de solidaritate cu coautorul, în faţa temerităţii de-a fi acceptat s-ajungi în asemenea hal. Alexandru n-a venit o dată să mă ia de la Facultate cât am fost însărcinată. Mă simţeam întristată, dar nu supărată. Mă gândeam atunci, când nu-mplinisem douăzeci de ani, şi mă gândesc şi-acum, când m-apropii de patruzeci, că dacă s-ar putea, bine-ar fi ca-n perioada diformităţii, femeia să nu fie văzută de „bărbatul iubit” – şi ca să nu mai vorbesc în băşcălie – de bărbatu-său, căruia în binele ambelor părţi, n-ar trebui să-i încarce retina cu-o asemenea imagine. Imaginile, ca şi vorbele, sapă-n noi urme de neşters. Mie, de pildă, mi-ar fi fost cu neputinţă să mă-ndrăgostesc de-un pacient de-al meu. Imaginea lui pe masa de operaţie nu mi s-ar fi putut şterge din minte nici dacă, după aceea, mi-aş fi văzut pacientul în cine ştie ce atitudini de vedetă ori de cascador. Eu l-aş fi văzut mereu întins pe masă, cu chipul cotropit de masca aceea palidă, atât de apropiată de moarte, pe care-o dau anestezicele. La fel de greu, trebuie să-i fie şi unui bărbat să şteargă imaginea cu burtă, când îşi derulează-n cap filmul cu-o femeie pe care-a văzut-o-n ultimele ei luni de sarcină. După ce te-ai mântuit de burtă, începe o perioadă aproape la fel de „sublimă”: a alăptatului, când te simţi iară ca o „zână”. E greu să fii femeie, dar nici bărbat nu-i uşor să fii. După ce – bărbat fiind – nici n-apuci bine să retuşezi în minte clişeul cu burtă, începi să ai în faţă un alt aspect al fertilităţii: sâni debordanţi, măriţi „suplimentar” şi de batiste puse-n sutien pentru ca fântâna abundenţei să nu-şi trimită jeturile chiar în văzul oamenilor, talie-ngroşată, burtă fleşcăită, şolduri lăţite. Această „romanţă” durează pe puţin un an în viaţa unui cuplu care s-a hotărât să facă un copil, iar în astă vreme, lumea rămâne plina de femei care, chiar de n-or fi ele toate frumoase, în schimb, se află în deplinătatea facultăţilor lor feminine. Femei cărora nu le este ruşine să se dezbrace-n faţa nimănui şi care-mbie la gânduri şi la gesturi „laice”. Norocul femeii-mame este copilul. Dependenţa de copil este atât de mare, încât nu mai lasă loc pentru prea multă metafizică. Mama e ocupată tot timpul cu cele două capete ale tubului digestiv al odraslei, urmărind, cu un vigilent ochi contabil, „intrările” şi „ieşirile”. Spală şi fierbe scutece, răceşte şi-ncălzeşte biberoane, mănâncă pe-apucate şi mai mult decât ar trebui, se suprahidratează, îngrijorată la cea mai ne-nsemnată scădere a „cotelor” ei lactate, şi, în această cursă non stop a maternităţii, uită, uneori chiar voit, de orice preocupare de feminitate. Multor femei li se pare că menirea lor feminină s-a-ncheiat odată cu aducerea pe lume-a unui copil, punând cruce vieţii lor de fiinţe obligate la o anumită cochetărie, la un „flirt” cu sexul opus. Tipul femeie-mamă este mult mai răspândit decât cel femeie-femeie. Bărbaţii nu mi-au fost niciodată indiferenţi, iar obligaţia unei femei de-a se-ngriji mi se pare o obligaţie civică: n-ai voie să-ţi indispui concetăţenii; trebuie să recunosc însă că, deşi eram pierdută după doctorul Vladimirescu, în viaţa mea nu mi-au fost mai indiferenţi bărbaţii-n general, şi Alexandru-n special, ca-n perioada pomenită mai înainte. În afara Mariei, nu mai vedeam altceva pe lume. Când sugea, simţeam cum cele mai intime fibre ale mele se legau indestructibil de mogâldeaţa necuvântătoare pe care-o adusesem pe lume, cum tot capitalul uman din mine lua calea acelei bănci a investiţiilor oarbe, şi nu-mi mai păsa de nimic şi de nimeni. Clipele de linişte extatică pe care le dă un copil la sân nu pot fi-nţelese de cine nu le-a trăit. Cui nu le-a trăit, descrierea lor i-ar părea o exagerare. Imaginaţia noastră, deşi nelimitată, are opacităţi. Femeia fără copii nu-nţelege – şi pe bună dreptate – extazul în faţa unui boţ vânăt, cu-o privire şuie şi fără vedere la-nceput, în faţa unei fiinţe cu un regim de celenterată: pe-o parte-nghite, pe alta scoate. Ea n-ar înţelege, de-asemenea, un alt efect al maternităţii: slăbirea interesului pentru tatăl copilului, pe care, chiar dacă-l mai iubeşti, îl iubeşti cu-o iubire din ce în ce mai nepasională, asimilându-l rudelor. El nu se mai detaşează ca-nainte, nu mai are aura de solitar cu focuri care-ţi iau ochii; el capătă – chiar dacă-şi păstrează valoarea de piatră preţioasă – o strălucire molcomă, care nu-ţi mai dă nici un fel de ameţeală şi de frisoane. Relaţiile între mama şi tatăl copilului intră pe făgaşul unei bătătorite domesticităţi. Nu-ntâmplător nici un mare artist n-a făcut dintr-un cuplu conjugal un mare cuplu al iubirii, deşi ar fi fost moral, frumos, edifiant, bun de dat exemplu la şcoala de duminică. Un copil, mai ales pentru un cuplu de curând constituit, este o probă de foc. Medicina recomandă să ai copii la-nceputul căsătoriei, cât interesul fizic al partenerilor unul pentru celălalt, nu e tocit. Nu mă-ndoiesc de valoarea ştiinţifică a acestei recomandări, privind binele speciei. E de preferat să ai un copil cât de cât „neprevăzut”, decât trecut pe-o listă, în urma cumpărării televizorului, a lustrelor, a perdelelor, a covoarelor… Dac-ar fi să iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita cu un bărbat pe care să-l iubesc, n-aş mai face însă un copil din primul an de căsnicie. O fi bine pentru salubritatea speciei, dar psihologic – şi chiar fizic – schimbarea bruscă, prematură, a legăturii erotice, abia înfiripate între doi oameni, într-o legătură de rudenie, nu prea poate duce la ceva bun.
Maternitatea este cel mai copleşitor lucru din viaţa unei femei, incomparabil ca pondere cu paternitatea pentru un bărbat. Prin maternitate, femeia-şi atârnă două ghiulele de picioare, care nu-nseamnă neapărat condamnare şi apăsare, înseamnă, sigur însă, aderarea ei totală, de nestrămutat, la valorile fixe, telurice. În timp ce ea se-nfige-n această nemişcare, definitiv, ca un copac cu nişte rădăcini imense, bărbatul rămâne un fel de plantă cu exuberante şi cochete rădăcini aeriene. După naşterea copilului, legăturile între cei doi parteneri se reiau încet, anevoios. Antrenarea mamei spre feminitate, spre reluarea feminităţii, cere mult mai mult tact decât preliminariile începutului. Şi, orice-ai face, nu mai e ca la-nceput. Viaţa unui cuplu e complicată şi fragilă ca o pânză de păianjen. Am rezistat să „funcţionez” zece ani în instituţia căsătoriei – care cere mai multă inteligenţă, mai mult tact şi mai multă-nţelegere decât slujba la cel mai exigent patron – fiindcă m-am străduit să-nţeleg sufletul şi corpul partenerului meu, domnul Alexandru Bujor. Înţelegeam tot, iertam tot, dar nu uitam nimic. Uitam ceva ce uită orice mamă: să mai fac vreo legătură între copilul meu şi tatăl acestui copil. Când am făcut-o pe Maria, am făcut-o cu Alexandru Bujor, şi n-aş fi făcut-o cu altcineva. După ce ea a apărut, şi mai ales pe măsură ce creştea, faptul că dorisem ca ea să fie copilul lui Alexandru Bujor mi se părea facultativ. Ea era copilul meu, şi ăsta era singurul lucru important. Orice s-ar fi-ntâmplat între mine şi Alexandru – cum s-a şi-ntâmplat – nu putea să afecteze-n vreun fel relaţia dintre mine şi copilul meu. Când m-am despărţit de Alexandru, între el şi Maria nu mai vedeam decât relaţia strict socială: dependenţa ei materială de el; mie acest tată al Mariei îmi apărea doar ca un simplu factor de fecundare. Multe-i mai e dat omului să-nţeleagă pe lumea asta! Le-nţelegeam pe femeile care-şi adorau copiii, deşi, de multe ori, aceştia erau pe jumătate ai unor nemernici care trebuiau căutaţi cu miliţia printr-o ţară-ntreagă pentru a fi aduşi la ordine, adică la achitarea unei pensii alimentare. Adoraţia-aceasta dădea uitării pe coautor, „actualizat” doar în momentele când copilul făcea vreo boacănă şi când brusc semăna „în partea lui tat-său, fir-ar el al dracu'!”„.
* „Nu-i cerusem nimic lui Alexandru, nu-i cerusem să renunţe la nimeni şi la nimic de dragul Mariei. Cum aş fi putut să-i cer lui Emil să renunţe la ceva, de dragul unor copii străini, copiii mei?”.
* „„Ştii ce, Emile? Cred c-ar fi bine să ne spunem la revedere'„. „De ce? Pentru că nu suporţi o discuţie-n contradictoriu?”. „Dac-ai şti câte suport! Dar, într-un cuplu nematrimonial, când se-ajunge la reproşuri, mai bine lipsă. Aici, ori e totul cristal – fiind benevol şi neimplicând nici o obligaţie, nici măcar locuinţă şi copii în comun! – ori e cristal ori nu e deloc”. „Dacă ai să vrei să nu depăşeşti faza 'cristal' ai s-ajungi la un număr respectabil de colaje”„.
* „Emil spusese tocmai cuvântul care, nu ştiu de ce, dar mi-este-atât de antipatic! Deşi atât de propriu şi de neînlocuit, ca substantiv, pentru situaţia pe care-o numeşte, mi se pare un cuvânt slinos. M-a lovit ca un junghi. Cred c-am făcut o schimă, fiindcă Emil m-a-ntrebat dacă mă doare ceva. „Emile, nu sunt în nici o primejdie, fiindcă pot trăi, nu zic perfect, dar pot trăi şi fără 'colaje'. Când a-nceput povestea noastră, ţi-am spus că nu sunt pentru tine. Tu nu eşti nici destul de bătrân pentru ca viitorul să nu te mai prea intereseze, şi nici atât de tânăr ca să tot amâi să iei o hotărâre. Viaţa mea are două coordonate: copiii şi profesia. Restul este 'facultativ'. Eu, la treizeci şi patru de ani, am un copil de paisprezece şi unul de doi ani. Tu, la treizeci şi doi, eşti un medic bun, bine ancorat în endocrinologia ta, cu suficient simţ al relaţiilor, cu casă, cu maşină, econom, echilibrat, fără o familie însă, copil de părinţi despărţiţi, care are, în mod explicabil, o părere cu totul 'aproximativă' despre familie. Dac-ar fi după ce-ţi spune inima, cred că te-ai însura cu mine, am face un copil, şi lipsa asta din viaţa ta s-ar acoperi. Singurul om pe care l-ai putea supăra cu-o căsătorie nepotrivită este maică-ta, iar ea, după felul cum s-a purtat cu mine, de cele câteva ori când ne-am văzut, mi-a dat de-nţeles că n-ar avea nimic împotriv㔄.
* „Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. „Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte – nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii”, a făcut Emil prezentările. „Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii”. „Sunt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!”. Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca „Gostatul” din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume”.”
* „„Emile, dac-ar fi după ce-ţi spune inima, te-ai însura cu mine, fiind sigur că pe Lola n-ai supăra-o. Nu-ndrăzneşti să 'superi' însă opinia publică, vocile care exprimă opinia cetăţii şi care te-ar considera un bou dac-ai lua o femeie cu doi copii, şi – culmea ororii! – unul din flori, când Adina Iamandi face zâmbre după tine, are douăzeci şi nouă de ani, e doctoriţă foarte bună, are casa pe care-o are, maşina pe care-o are, covoarele, tablourile, argintăria, tapiseriile, mobila stil, bijuteriile pe care le are şi, mai mult ca orice, este fata cui este, are-n buzunar toate situaţiile, toate plecările, toate specializările în străinătate etC. Etc. Urâtă nu e, proastă nu e, şi are foarte mult stil. De când a pus ochii pe tine, aşteaptă s-o termini cu subsemnata, ceea ce-ar însemna înfrângerea ultimei ezitări, a ultimului scrupul care te-ar face să-i scapi. Societatea mea e singura primejdie, fiindcă eu – nefiind arivistă şi, mai rău, neavând deloc ambiţii sociale – te-aş putea trage pe calea mea 'greşită'. Dar tu ai ambiţii, şi ea ştie. Dealtminteri, te porţi cu ea-ntr-un fel care nu-i dă mari speranţe, dar nici nu i le taie de tot. Îţi dozezi efectele”. „Dacă eşti convinsă că-i aşa, de ce nu te-ai despărţit mai demult de mine?”. „Sunt complet lipsită de iniţiativă când e vorba de despărţiri; las sarcina asta în grija partenerului”. „Când te-ai despărţit de bărbatu-tău la fel ai făcut? I-ai indicat pentru cine să te lase?”. „Îşi indicase el singur mai demult. Ultimele şase luni trăite sub acelaşi acoperiş au fost o tăcere, întreruptă doar de răbufniri de nemulţumire: toată casa mirosea a mâncare, de pildă; eu nu mă ocupam suficient de Maria, care era leneşă, îndărătnică şi, pe deasupra, şi foarte gălăgioasă. Era clar că Alexandru găsise pe cineva care gătea fără miros şi era şi mai silenţios decât mine, cu Mama şi cu Maria la un loc. Când a luat hotărârea de-a pune capăt nemulţumirii care-l rodea-n asemenea condiţii 'vitrege', am reintrat în sfera olfactivă, acustică şi de comportament normală. Venea, o vedea pe Maria şi nici casa nu-i mai puţea, nici fata nu mai era leneşă, îndărătnică şi gălăgioasă. Mie nu-mi mai putea găsi nici un cusur, fiindcă nu ne mai vedeam deloc. Şi tu, Emile, ai început să ai nemulţumiri legate de persoana mea. Principiile de la care nu mă abat, ţi le-am expus pe degete, chiar de la-nceputul începutului. Ocupat cum eşti, scriind, citind, învăţând, stând mult în laborator, eram o parteneră intermitentă ideală. Nu ceream nimic, iar ceea ce-mi dădeai nu cerea nici eforturi, nici pierdere de vreme, nici măcar bani. Şi totul ar fi mers – cât, nu se ştie! – ar fi mers aşa cum mergea. Dar Adina Iamandi-ţi flutură pe sub nas lucruri prea bine mirositoare pe care, oricât aş vrea, eu n-am cum să ţi le ofer: eu nu distribui burse prin ăle străinătăţi, nici posturi, şi nici un fel de mărire sau de onor”. „Pot să spun şi eu ceva?”, zisese Emil privindu-mă ironic şi admirativ în acelaşi timp. „Spune, dar să ştii că nu foloseşte!”. „Mă condamni că mă aflu-ntr-o dilemă, că sunt pus într-o dilemă?”. „Nu! Noi nu putem condamna viaţa, fiindcă ea ne pune mereu în tot felul de dileme. Aş fi preferat însă ca decât să primesc un telefon de la cineva 'care-mi voia binele' şi prin care să aflu că 'prietenul' meu, doctorul Emil Giurăscu, se-ntâlneşte şi cu domnişoara doctor Iamandi, aş fi preferat să-mi fi spus tu că te afli-n această dilemă. Îţi repet că nu te condamn. De altfel, n-am nici un fel de aptitudini de procuror. Ziceai mai adineauri că sunt cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunoşti. De ce-i acorzi atât de puţin credit 'celei mai deştepte femei pe care-o cunoşti' şi pe deasupra şi bun diagnostician, cum m-ai calificat de mai multe ori? Să ştii că nu era nevoie de-un telefon pornit din partea. Personalului mediu sanitar – vezi 'domnişoara' doctor – ca să diagnostichez starea tulbure prin care treci. Mă-ntristează un lucru, acelaşi lucru ca şi-n cazul fostului meu bărbat; nu te supăra că fac această apropiere”. „Chiar deloc, e un scriitor care-mi place foarte mult, ţi-am mai spus. Mă simt chiar onorat!”. „Ultima frază puteai să n-o spui. Ironia este-o metodă de-apărare foarte eficientă, în multe cazuri, acum însă nu-i vorba de nici o apărare, că nu te afli-n faţa inamicului. Când un bărbat vrea să scape de-o femeie foloseşte, cel mai adesea, două metode combinate: una – vrând să-nece câinele, spune că-i turbat; a doua – cea a dezertării spirituale, urmând procedeul servitoarei hoaţe, care-o şterge fără explicaţii, lăsându-ţi uşa deschisă, în timp ce tu eşti plecat de-acas㔄.
* „Deşi cuvintele mele nu puteau să-i facă nici o plăcere, Emil nu-şi putuse reprima un zâmbet pe care eu mi-l traduceam cu vorbele doctorului Staicu din momentele când mă admira profesional sau când îl amuzau spusele mele: „A dracu' muiere eşti tu, Sânziano, şi mă mai întrebi de ce iau foc când stau lângă tine…”„.
* „„Emile, dacă bărbatu-meu, când s-a aflat într-o dilemă 'şi mai dilemă' decât a ta, ar fi venit şi mi-ar fi spus: 'uite ce e, hai să vorbim ceva deschis', te rog să mă crezi că, lăsând la o parte mâhnirea, nu m-aş fi supărat. Când un bărbat îţi preferă o altă femeie, te şterge, evident, de pe 'carnetul lui de bal' din punct de vedere al feminităţii. Norocul meu că l-am citit în adolescenţă pe Bernard Shaw şi că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: 'Un bărbat nu-nşeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta'. Să ştii că-n momentul când Alexandru m-a anunţat că 'trebuie' să ne despărţim, nu m-am simţit nici urâtă, nici tâmpită, ci m-am simţit anterioară pe listă şi nespus de mâhnită uman. Refuzul de-a sta de vorbă ca-ntre doi oameni, asta m-a durut şi m-a făcut să-l scot definitiv de la inimă. După zece ani de convieţuire, atât avea el de spus unei femei pe care-o luase nesilit de nimeni, nici măcar de-mprejurări, cu care-avea un copil pe care i-l ceruse. De ce să folosească tocmai cu mine asemenea procedee? Cu mine, o fiinţă cu-atâta-nţelegere şi care, pe deasupra, nici măcar n-am o viziune sexuală asupra lumii”. „Rău faci!”, găsise Emil prilej de glumă. „Tu – acum – procedezi la fel, ceea ce mă face să cred că indiferent de fire – fiindcă tu şi cu Alexandru parc-aţi fi din două specii diferite – o anumită cauză vă generează acelaşi efect. Aş fi vrut să-mi fi spus tu, fără experimente provocate. Să fi lăsat la o parte faptul că sunt femeie şi să fi vorbit ca doi oameni de-acelaşi sex, sau fără sex”, am zis eu zâmbind a glumă, ca să mai îndulcesc pilula. „Vezi, drama mea e alta decât a domnului Alexandru Bujor. El, după toate aparenţele, o prefera din punct de vedere feminin pe Dana Liveanu. Eu te prefer pe tine Adinei Iamandi şi nu numai ei, fiindcă te iubesc. Ştii foarte bine că te iubesc. Ai renunţat la Alexandru Bujor, fără să-l întrebi de ce 'trebuia' să vă despărţiţi, fiindcă nu-l iubeai sau nu-l mai iubeai, ceea ce-i tot atât. N-ai făcut scandal fiindcă nu-l iubeai”. „Emile, după părerea ta cum trebuie să procedeze o femeie pe care o lasă bărbatul? Ca omul care venind acasă vede că i s-a furat porcul din cocină sau boul din grajd?”. „Nu ştiu ce să-ţi răspund la asta, ştiu doar că nici pe mine nu mă iubeşti. Eşti – sau măcar ai fost – îndrăgostită de mine, dar nu mă iubeşti. Ai spus vreodată cuiva: 'te iubesc'?”. „Da, am spus”.
(„Dumneavoastră ştiţi, domnule doctor Vladimirescu, ştiţi c-am spus cuiva o dată: 'vă iubesc'. Astăzi, i-aş spune-o doctorului Murgu şi-ar fi la fel de adevărat, dar lui n-am să-ndrăznesc să-i spun niciodată, fiindcă nu trebuie să-i spun”). „Şi ce s-a-ntâmplat?”. „Nimic. Nu vezi?!”. „Pot să-ţi pun o-ntrebare indiscretă? Bărbatului tău i-ai spus 'te iubesc'?”. „Numai răspunsurile sunt indiscrete… Nu lui, altcuiva”. „Nu mi-ai pomenit niciodată despre acest altcineva”. „E de-ajuns că trecutul este un permanent colocatar al fiecăruia dintre noi, un colocatar de care nu poţi scăpa. Să-l mai vâri şi-n prezentul altuia?”. „Confidenţele-i apropie pe oameni, nu-ţi spun nici o noutate; îţi explică mai bine un personaj”. „Ţi-l explică, e drept, dar nu cred că-l pot absolvi de prezent”„.
(Mi-aduceam aminte tot ce-mi explica trecutul îndepărtat al lui Emil despre Emil, dar nu mă puteam opri să nu-mi aduc aminte şi un element din trecutul apropiat de la care Emil nu evoluase – de fapt, elementul care-mi declanşase curiozitatea în privinţa lui. Eram la mare. Eu locuiam, ca totdeauna, la coana Leana, care nu mai acceptă alţi „musafiri” de sezon, cu excepţia mea şi-a fetelor mele, de când nea Cliţă lucrează „afară”, adică la montat sonde-n Orientul Apropiat, şi de când coana Leana umblă cu cercei filigranaţi de aur, până pe umeri, cu degetele pline de inele, cu pandantive cu semilună pân' la buric, în capoate matlasate, de când seara citeşte romane, mai ales din colecţia „romanului de dragoste”, „de plâng, Sânziano, de ud perina, mamă”. Peste drum de coana Leana, s-a deschis, în urmă cu trei ani, o terasă care să tot aibă treizeci şi cinci-patruzeci de metri pătraţi, condusă de-un responsabil, Costică pe numele său, cu grătar de dimineaţă până seara, cu bere, cu „Cico”, şi cu „Pepsi”, cu pufuleţi clisoşi, ca un fel de gogoşi de mătase atinse de cine-ştie-ce morb şi intrate-n descompunere, cu nişte foste bombonele, ajunse mâzgă, împachetate-n micuţi cilindri de hârtie cerată – „Mentosan”, „Lămâie”, „Smeură” – victime-ale termenului expirat şi-ale umezelii sărate. Într-o după-amiază, pe la cinci, stăteam la o masă, pe terasă la Costică; eu beam o bere de trei cinzeci şi Ana un „Cico”. Maria se dusese pe plajă, să bată mingea cu nişte copii de vârsta ei. Ana terminase de mult sticla de „Cico” şi se juca de-a vaţa – care pe vremea mea încă se mai chema de-a v-aţi ascunselea – se juca pe după barul-grătar şi pe după gărduţul de merişor al terasei, cu doi băieţi ceva mai răsăriţi decât ea. Deşi nici eu n-aveam mai mult de-un centimetru de bere-n pahar, nu mă dădeam dusă, fiindcă tocmai atunci pusese Costică la magnetofon o bandă cu Demis Russos. Cânta cântecul sezonului, cântecul care era-n fruntea tuturor topurilor. Un cântec – nu i-am ştiut niciodată numele – care-ncepe cu-o mişcare întreruptă-n trei locuri, ce-ţi sugerează o linie frântă sau pauzele pe care le face un leagăn până ce-şi ia vânt. De câte ori ascult cântecul ăsta, nu mă simt nici tristă, nici fericită, mă simt însă dusă departe, foarte departe. Deşi are-un ritm pe care se poate dansa, nu mă-nchipui niciodată dansând cu nimeni când îl ascult, ci plutind de una singură prin văzduh. Probabil din cauza vocii lui Demis Russos, care e-atât de greu de-atribuit unui sex. E una dintre acele voci pe care eu le numesc voce de om, aşa cum numesc chip de om, chipul Marilenei Gavrilovici – la fel de greu de atribuit unui singur sex. Sunt voci şi chipuri care te duc cu gândul la unicitatea fiinţei umane, abolind ideea-mpărţirii pe „genuri naturale”. Lăsând o clipă „vaţa”, Ana s-a apropiat de mine-n vârful degetelor şi mi-a şoptit la ureche: „Mamă, cântă Demisu”. „Mulţumesc, ştiu”. „Am crezut că n-ai băgat în seamă”. „De seamă”. Eu acum mă ascund”. „Ascunde-te”. În această dispoziţie mă aflam, când a apărut pe terasă doctorul Emil Giurăscu. Era a treia oară când îl vedeam. Mi-l prezentase Tudor cu-o lună mai înainte, pe un culoar la Clinică. „Sărut mâna, doamnă doctor. Ce surpriză!”. L-am invitat, dacă n-avea nimic împotrivă, să stea la masa mea. Locuia-ntr-o căsuţă la golfuleţe şi mergea tot acolo la plajă, la nudişti. I-a comandat lui Costică un crap saramură şi-un vin alb sec, înfundat. A sosit crapul, a sosit vinul. Şi crapul şi vinul aveau câte-un cusur: crapul era prea sărat, ceea ce-i punea sub semnu-ntrebării prospeţimea, iar vinul nu era suficient de sec. Eu n-am avut cum să-mi dau seama de-aceste neajunsuri, fiindcă n-am gustat nici dintr-unul, nici dintr-altul. Mă uitam la Emil Giurăscu şi nu-mi venea să cred. Am rămas ţintuită locului până şi-a mâncat ultima fărâmă de peşte şi până şi-a băut ultima picătură de vin. Am sperat pentru el că, pe parcurs sau în ceasul al doisprezecelea, avea să aibă o tresărire de convenienţă socială măcar şi să-mi ofere şi mie un degetar din vinul lui. Nu sunt nici lacomă, nici pofticioasă şi, pe deasupra, sunt învăţată de copil să rabd şi să rabd cu demnitate. Când colegele mele Niura şi Şura Dulgherii mâncau sendviciuri cu şuncă de Praga, luată de pe la un ştiu ce economate, în nasul meu, la şcoala primară, iar eu mâncam un „sendvici” cu marmeladă de 5, nu mă uitasem niciodată la ele cu ochii aceia umili şi plini de speranţă ai câinelui care-şi priveşte stăpânul mâncând, nu mă uitasem niciodată cu privirea care spune: „dă şi mie”. Îmi puteam impune să nu cer, dar să nu-mi lase gura apă nu reuşeam. N-ajunsesem încă la această performanţă. Mă duceam şi scuipam în chiuveta de la closet apa secretată de „nedemnele” şi „nedisciplinatele” mele glande salivare şi mă-ntorceam la marmelada de 5. Între timp, învăţasem să nu mai salivez, aşa că, biologic, peştele şi vinul domnului doctor Emil Giurăscu mă lăsau rece, suscitându-mi doar interesul moral asupra acestui personaj.
Oameni zgârciţi cunoscusem destui în viaţa mea. De n-ar fi fost decât vecinele mele H. B.-urile, zise şi haşbilicile, „simbol” de hoaşte bătrâne, cum zice Maria, care – deşi put de bijuterii, de argintărie, de covoare care de care „mai” orientale, de tapiserii, de tablouri şi de ce nici cu gândul nu gândeşti, şi deşi nu au pe nimeni pe lumea asta decât una pe cealaltă, una având şapteşopt de ani, cea mare, iar „mezina” şapteşpatru – îşi mănâncă de sub unghie. Chiar şi ele însă, dacă sunt „surprinse” la masă, deşi dosesc imediat în dulap ce e mai bun, tot îţi oferă ceva, cât un găinaţ, dar îţi oferă. Mama nu lua niciodată nimic de la ele şi mă-ndemna şi pe mine să nu iau. „Nu lua de la ele nimic, Sânziană, mamă, că le pare rău după orice”. „Atunci, de ce te mai invită să iei?”. „Din educaţie”. „Halal educaţie!”. „Faţadă de educaţie, glazură!”. Învăţasem din practică, mama tuturor teoriilor, că din inimă dă omul simplu, fiindcă-aşa a pomenit din moşi-strămoşi. Din „dreptul cutumier”! Era limpede că doctorul Giurăscu nu era om simplu şi nici nu provenea din oameni simpli. Din educaţia pe care i-o dăduseră acasă ai lui să nu se fi ales nici măcar cu-o glazură cât de subţirică, de care până şi haşbilicile, perfecte-n zgârcenia lor, ţineau seamă, şi călcându-şi pe inimă-ţi întindeau şi ţie ceva, acolo? Nu-mi venea să cred. Altceva trebuia să fie cu el. Zgârcit – şi de prisos să spui şi egoist – din născare, simţind probabil nevoia, ca oricine se ştie cu o muscă, fie ea cât de mică, pe căciulă să se „teoretizeze”, îşi ridicase defectul la rang de principiu. Câţi zgârciţi n-am auzit spunând „eu nu dau bani la cerşetori, din principiu” sau „eu nu dau bani pentru flori la morţi”: din principiu, fireşte! Ce de-a mai lume cu principii pe pământul ăsta! Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu şi-mi venea să râd. Şi viaţa trebuie să te facă să râzi de defectele oamenilor, nu numai literatura! Mă uitam cu câtă acurateţe mânca peştele, fără să-l atingă măcar cu un deget, ci numai cu furculiţa, ajutându-se cu o coajă de pâine, şi nefolosind niciodată cuţitul, fiindcă nu era cuţit de peşte, evident. La bufet la Costică, nu se făceau „discriminări” între peşte şi restul dobitoacelor comestibile, când era vorba de cuţit. La un moment dat, m-a tentat să comand şi eu un peştişor, ca să-i servesc o lecţie distinsului doctor. Pe urmă, tot eu m-am gândit că i-aş fi dat prea mare importanţă acestui domn de care ce-mi păsa mie… M-am mai gândit că nu era cazul nici să-mi descumpănesc punga aflată într-un echilibru cu totul precar. Mai bine păstram banii şi veneam seara cu fetele şi cu coana Leana, mâncam câte doi „mici”, beam o bere şi-ascultam muzica de la magnetofonul lui Costică. Trebuia să fac şi eu o trataţie, că pân-atunci coana Leana de două ori ne scosese-n lume. Nu pentru că ea ar fi aşteptat o revanşă din partea mea, că ştia exact cum o duceam, dar fiindcă aşa era frumos. Ea ţine mult la mine şi la fetele mele şi ţinuse mult la Mama. Deşi între noi sunt doar douăzeci de ani diferenţă, având o fată mai mare decât mine, coana Leana mă tratează ca pe vremea când, fetiţă, i-am trecut prima oară pragul. E drept că şi eu tot aşa o tratez. Îi spun „săru' mâna”, cum îi spuneam şi-atunci, şi fetele mele, crescute – atât cât se mai poate creşte azi astfel un copil – tot după moda veche, îi spun şi ele „săru' mâna”. Coana Leana e printre-acei puţini oameni pe care-i cunosc eu, la care omul face mai mult decât banul. „Sânziano, mamă, şi dac-o veni cu sistematizarea peste noi şi ne-o face blocuri, într-o odaie cu mine şi tot te primesc”. Mă gândeam la coana Leana, la basmalele ei cu fir, cu modele orientale şi cu franjuri, la chipul ei grăsuţ şi blajin, la rochiile ei, numai pliuri şi cerculeţe, pe care de treizeci de ani i le coseam Mama şi cu mine. „Mamă, de ce tu, arbiter elengantiarum, nu-i spui că nu e frumos cu-atâtea zorzoane?”. „În lumea-n care trăieşte ea, asta e frumos. De ce i-aş strica inima?”. „Şi crezi că dacă i-ai spune nu te-ar asculta?”. „M-ar asculta, dar ar rămâne cu un of după modelul ei. Ea nu vrea să pară altceva decât ce este. Nu-şi face rochii de cucoană, fiindcă nu vrea să pară cucoană. Mie mi-e dragă aşa cum e, cu pliurile, cu pliseurile şi cu cerculeţele ei”. „Şi mie mi-e foarte dragă”. „Ai să-ntâlneşti în viaţa ta lume elegantă, educată, cultivată, manierată. Ţi-aş dori ca printre ei măcar unul să fie de calitatea sufletească a coanei Leana”. Câtă dreptate avusese Mama. Nici acum când se-”ajunsese”, coana Leana nu se schimbase. Îşi îmbunătăţise viaţa: nu mai primea lume-n sezon, că i-o fi ajungând şi ei de cât îşi rupsese oasele treizeci de ani, din iunie până-n septembrie; citea, în sfârşit, şi ea, după ce ani şi ani se mulţumise cu ce-i povestea Mama de prin cărţi, în timp ce ea se cocea lângă maşina de gătit; purta bijuterii acum la cincizeci de ani – trecuţi – fiindcă acum le-avea. Încolo, coana Leana de totdeauna: cu casa plină de vecine cu care, spre deosebire de timpurile mai puţin prospere, în loc să ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi de dovleac, ronţăia alune, cu liota de babe şi de moşnegi, singuri pe lume, care veneau la poarta ei cu traista goală şi plecau cu ea plină. „Auzi, Sânziano, mi-a spus şi mie un turc bătrân, când eram tânără, că la legea lor scrie să dai a zecea parte din ce ai”. „Scrie frumos la legea lor”. „Sânziano, mamă, de ce n-o fi apucat şi doamna Hangan, săraca, Dumnezeu s-o hodinească pe-acolo pe unde-o fi! de ce n-o fi apucat şi dumneaei să mă vadă şi pe mine la binele de l-am ajuns?”.)
Mi-aduceam aminte – cât să fi fost de-atunci? – că-ntr-un an, printre „musafirii” coanei Leana se afla un cuplu foarte reuşit fizic, un el înalt, brun, sportiv, avocat de meserie, şi-o ea blondă natural, mijlocie de statură, tare frumuşică, arhitectă. Erau tipul de cuplu intelectual citadin, monden şi snob, venit în mediu rural să se „deconecteze”, fiindcă-ncepuse deja moda „deconectării naturiste”. Se vedea cât de colo că aveau cu ce să se ducă la mai bine decât la coana Leana, de n-ai fi ţinut seama decât că-n fiecare noapte mergeau la câte-un restaurant să danseze, iar dansul ăsta costa. Era clar că domnul avocat pusese ochii pe Mama. Ca un intelectual ce se afla, şi cu nevasta alături, o curta pe Mama pe căi verbale de nuanţă hazliu-ironică. De altfel, cu sau fără nevastă, nimeni nu-ndrăznea să-i facă Mamei propuneri directe. Frumoasă şi ademenitoare, Mama avea însă, în toată făptura ei, ceva care tăia elanul anumitor libertăţi. Nu vreau să spun că bărbaţilor le tăia pornirile erotice, dar le-ndrepta spre calea ocolită a răbdării. Şezând, corpul ei de adolescentă (cu trunchiul drept, ca la şcoală, cu picioarele aliniate ca soldaţii la paradă), chipul ei de cariatidă (îndulcit de privirea uşor absentă a celor în permanent dialog cu ei înşişi) n-aveau nimic lasciv: erau corpul şi chipul unei femei care nu-ncerca să atragă în nici un fel atenţia, căreia-i era egal dacă plăcea sau nu. Lipsa oricăreia dintre „fiţele” destinate stimulării sexului opus, mai la vedere ori mai subtile – după cât o duce capul pe „împricinată” – nu scăpa celui interesat, creând de la-nceput o distanţă între el şi Mama, distanţe ce se mărea în momentul când Mama-ncepea se meargă – drept, cu capul niţel încordat, cu pas hotărât, dar nemilităros, ignorând orice dorinţă de-a pune-n valoare corpul subţire: un mers de statuie trezită din visul ei încremenit, într-o lume a cărei existenţă o ignoră.
În vacanţă, Mama avea un program la fel de riguros ca-n restul anului. Dimineaţa, ea se-ntorcea de la plajă la ora când „musafirii” coanei Leana încă se mai întindeau şi mai căscau în pat. După ce toată lumea-şi lua valea, „paznice-ale focului sacru” – una lângă plita din şopron, alta sub dud, cu maşina de scris – rămâneau doar coana Leana şi cu Mama. Îndată ce lumea se-ntorcea de la ţărm, Mama-şi punea „Remington”-ul în cutie, îl ducea-n casă şi se-apuca de treburi fără zgomot: îi croia toalete coanei Leana, tricota, citea. „Ce bateţi, doamnă, la maşină?”, o-ntrebase-ntr-o zi domnul avocat. „Pentru moment, un roman”. „Sunteţi scriitoare?”. „Sunt dactilografă”. „Serios?”, se mirase avocatul, învăţat, de pe la grefele tribunalelor, cu tipul tradiţional de dactilografă, uşurică, frumuşică, fâşneaţă. „Am aerul că glumesc?”, îi răspunsese Mama tot printr-o-ntrebare. „N-aveţi aerul că glumiţi, dar n-aveţi nici aer de dactilografă”. Mama, care fără să fie deloc o fire necomunicativă, nu făcea însă confidenţe, tăcuse. „Cum vă place-aici, la palace-ul coanei Leana? În ce relaţii vă aflaţi cu puricii?”. „Domnule, eu sunt de la ţară. Din neamul meu, sunt prima generaţie-ncălţată – şi nu spun asta pentru că acum „se poartă” – aşa că, pentru mine, la coana Leana e ca pentru regina Angliei la Buckingham Palace! Iar în privinţa puricilor, n-am nici o plângere. La noi în odaie, nu sunt”. „Aţi încheiat cu ei vreun pact de neagresiune? Că pe noi nu ne slăbesc deloc cu vizitele. Am fi dat cu nişte DDT, dar Neli e alergică la anumite mirosuri” (începuseră să bântuie şi alergiile!). „Puneţi mai bine nişte pelin sub saltea. Puricii cred că sunt vechi de când lumea, în orice caz anteriori DDT-ului, deci şi mijloacele de-a-i alunga sunt anterioare DDT-ului”. „Acum unde locuiţi?”, abandonase avocatul brusc problema „lighioanelor”. „Într-o mansardă”. „O femeie-atât de frumoasă, într-o mansardă?!”. „Se poate şi mai rău”, ignorase Mama aprecierile avocatului. „Înseamnă ce n-aţi făcut nimic ca să plecaţi din mansardă”, continuase el, sugerându-i Mamei cu-o scurtă privire cam ce-ar fi avut de făcut pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre locative, şi nu numai locative. Mama răspunsese acestei priviri didactice cu-o privire la fel de scurtă şi de bine-simţită, în timp ce silabisea, bătând cu dreapta măsura în aer: „În-tr-a-de-văr ni-mic ni-mi-cuţ”. „Şi n-aţi fi dispusă, măcar de-acum încolo, să-ntreprindeţi ceva, ceva concret, spre binele dumneavoastră, doamnă?”. „Nu!”.
Mama avea două feluri de-a pronunţa această negaţie: cel obişnuit, prin care infirmăm cu toţii o acţiune existentă, o privăm constatativ de eficienţă, şi un fel care semăna cu o mătură de proporţii cosmice, care-n iureşul ei ar fi abolit pe veci caracterul activ al unui verb. Înainte de-a rosti acest fel de „nu”, Mama îşi înţepenea gâtul, de parc-ar fi pornit la un atac, iar „n”-ul – sunet surd de felul lui – ţâşnea dintre buzele ei, lung, reverberant ca zbârnâitul unei săgeţi azvârlite de-un arc prea-ncordat, iar „u”-ul suna scurt, ca un simplu efect sonor al lui „n”. Doar Ana mai rosteşte acest fel de „nu”.
Deşi edificat suficient asupra refuzului Mamei de a-l folosi ca „antreprenor” în prezentul sau în viitorul ei – şi poate tocmai de-aceea – domnul avocat continua să facă „artă pentru artă”, nelăsând să-i scape nici o ocazie de conversaţie cu Mama.
Într-o zi, întorcându-mă de la plajă, l-am găsit făcându-şi de lucru la motocicletă, garată-mpreună cu Piţa, capra coanei Leana, într-un şopron la câţiva metri mai încolo de şopronul-bucătărie. Coana Leana toca vinete pe-un fund mare de lemn, cu marginea crenelată – tot operă de-a lui nea Cliţă – cu un satâr de lemn cât toate zilele, numai ochi şi urechi la Mama care, în timp ce croşeta „blând” (aşa cum ajunsese să bată şi la maşină), îi povestea ceva. Apropiindu-mă, am auzit-o pe Mama spunând următoarea frază: „Atunci, prinţul se hotărăşte să-i întindă o cursă lui unchiu-său, criminalului deci”. La ultimele cuvinte, coana Leana rămăsese cu satâru-n aer. „Şi, ca să nu-i dea de bănuit, începe să se poarte ca şi când şi-ar fi pierdut minţile”. „Da' nu şi le-o fi pierdut de-adevăratelea când o fi văzut stafia lu' tac-su, ce zici?”. Domnul avocat încetase să-şi mai facă de lucru cu motocicleta şi stătea pe şa, ascultând cu-o mutră de parcă nu-şi credea ochilor şi urechilor, abia ţinându-şi râsul. Pentru mine, singurul element nou din acest spectacol era doar domnul avocat. Cum el nu mă interesa, iar Hamlet-ul îl citisem şi-l văzusem cu Laurence Olivier, m-am dus în casă. Când m-am întors, era aproape de lăsarea cortinei. Toţi mureau, iar restul era tăcere. Coana Leana, cu stânga ţinea satâru-nfipt în vinete, iar cu dreapta-şi făcea cruce: „Ferească Dumnezeu, ce ţi-e cu soarta… Să ştii că mă-ntristaşi, doamnă Hangan”.
În timp ce coana Leana era chemată de obligaţii care-aveau să-i alunge tristeţea, domnul avocat, încetând să bibilească la motocicletă, şedea acum pe-un scăunel cu trei picioare şi se uita la Mama. „Din ce vă luarăţi doamnă, cu Hamlet?”. „Hm! Coana Leana mă-ntreabă totdeauna ce scrie-n cărţile pe care le citesc eu. Iar eu îi povestesc ce scrie-n ele”. „Şi credeţi că pricepe?”. „Cum să nu priceapă?”. „Hai să fim serioşi!”. „Să fim foarte serioşi! Domnule Gheorghiu, marii artişti fac opere pentru toată lumea. Sunt diferite nivele de-nţelegere-ale unei opere, mai ales în literatură. Dacă primul nivel nu este accesibil unui număr foarte mare de oameni, cred că opera nu şi-a atins scopul”. „O operă trebuie să-şi propună neapărat un scop, aşa credeţi?”. „Scopul este inclus în operă: comunicarea”. „Nu credeţi decât în operele care comunică?”. „Numai!”. „Deci, sunteţi convinsă că Shakespeare şi coana Leana „comunică”?”. „Dumneavoastră, domnule Gheorghiu, presupun că aţi văzut Romeo şi Julietta?”. „Da. Văzut”. „Aţi plâns?”. „Ei, Doamne, doar nu mai am cinşpe ani!”. „Ei, vedeţi, coana Leana a plâns când i-am povestit Romeo şi Julietta”. „„Vive le mélodrame…”„.” „… oů Margot a pleure”, completase Mama. „Domnule Gheorghiu, „vive Shakespeare oů coana Leana a pleure”. Melodrama demult a apus. La Shakespeare însă totdeauna are să plângă cineva. I-am povestit coanei Leana Romeo şi Julietta, Othello, Hamlet. După fiecare-a spus: „Ce ţi-e cu soarta!”„. „Vi se pare-aşa de profund?!”. „Profund? Esenţial! A remarcat exact ceea ce caracterizează un mare scriitor: expunerea unor destine, prilej de meditaţie asupra destinului în general”. „Am remarcat cu cât spirit pedagogic i-l explicaţi pe Shakespeare coanei Leana”, o cotise domnul avocat pe lângă spinoasa problemă a destinului în artă, care, se vedea cât de colo că nu era una dintre durerile sale majore. „Reminiscenţe de pe vremea când eram profesoară”. „Ce predaţi?”. „Elină şi latină”. „Doamnă, cu mintea şi cu fizicul dumneavoastră, luptaţi să plecaţi din mansardă. Faceţi-vă un punct de onoare din asta!”, revenise avocatul pe-un ton foarte serios, la calul lui de bătaie. „Domnule Gheorghiu, în timpul războiului, după o luptă cu partizanii, un neamţ şi-un sârb se-ntâlnesc nas în nas, într-o tranşee: „Voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă neamţul pe sârb. „Pentru pâine. Dar voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă sârbul pe neamţ. „Noi, pentru onoare”, îi răspunde neamţul. „Fiecare luptă pentru ce n-are”, zisese sârbul”. Avocatul făcuse o plecăciune, în semn că-n faţa unui asemenea argument depunea armele elocvenţei sale de sfătuitor. La câteva zile după această-ntâmplare, plecase la Bucureşti, cu Neli-a dumisale, lăsându-ne carta lui de vizită şi-un nor de praf în nas, din viteza motocicletei.
Uitându-mă la doctorul Giurăscu în tăcere cum îşi mânca metodic peştele, lăsând „în urmă” un schelet curat ca pentru studiu la zoologie, şi cum îşi sorbea cu-nghiţituri egale şi silenţioase vinul, îmi aminteam fila aceea din trecut, un trecut drag fiindcă-n el era cuprinsă Mama şi-mi pierea complet cheful de-a-i mai da vreo lecţie. „Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul „mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea”, aşa spunea Mama. Seara, aveam să vin la Costică pe terasă, cu fetele şi cu coana Leana, buna noastră coană Leana. Aveam să bem o bere, să mâncăm „mici” şi să stăm de vorbă. Afară de câteva subiecte dragi ei – printre care neapărat genealogia lui nea Cliţă – pe care din când în când le repetă, coana Leana vorbeşte totdeauna la obiect şi cu bun-simţ. Judecata ei n-o ia niciodată alăturea cu drumul. Şi-apoi, n-am auzit-o o dată să vorbească-n duşmănie de careva, orice fapte-ar fi săvârşit acela: „Cine ştie, mamă, ce-o fi şi-n sufletul lui, săracu'. Mai bine omul să zică „fereşte-mă, Doamne!”, că nu poţi să cunoşti, mamă, unde te duce viaţa. Eu mă gândesc la mine cum ar fi; ce s-ar fi ales de mine, săracă, amărâtă, fără mamă, fără tată, cu bărbatul mort pe front, rămasă cu copil mic şi fără furme, fără pensie, fără nimic pe lume, de nu mă lua Cliţă, omu' ăsta, pâinea lu' Dumnezeu. Sânziano, mamă, am eu o presimţire că-ntr-o zi o să se găsească un om, ca Cliţă-al meu, şi-o să te ia şi pe tine. Frumoasă eşti, doctoriţă eşti, ce dac-ai două fete!”. Când eram copil, văzând capacitatea coanei Leana de-a pronunţa perfect orice nume propriu străin de prin cărţile povestite de Mama, am întrebat-o-ntr-o zi, sincer surprinsă de ce zice „furme” şi nu „forme”, „rişeu” şi nu „reşou”. „Nu poţi să spui, coane Leano?”.
Coana Leana izbucnise-n râs: „Doamne, fetiţa mamii, cum să nu pot?! „Forme”, „reşou”. Pot, mamă, pot. Da' cum să zic eu aşa când tot Costineştiu' zice „furme” şi „rişeu”?!”. Am rămas uimită. Mama mi-a explicat atunci că-n toate mediile omul se-ncadrează, este încadrat deci, într-o regulă a jocului. Mi-a dat şi exemple. Viaţa avea să-mi dea fără-ncetare exemple. Ce altceva era tăcerea tuturor în cazul diagnosticului pus de Verzeu Lilianei Fodor? Ce altceva era „stopul cardiac” din fişa postumă a pacientului căruia Pandele-i scosese unicul rinichi, ori „stopul cardiac” – travesti pentru frânghia cu care doctoriţa Paraschiva Marin, soţia „marelui” Marin, pusese capăt unei vieţi ajunsă de nesuportat Ce altceva decât „furmele” şi „rişeul” din alt mediu? Iar eu mă trezisem să zic „forme” şi „reşou”, când Regula Jocului îmi cerea „furme” şi „rişeu”? Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu şi eram aproape sigură că sub „nonconformismul” de faţadă, precum cel la care eram martoră, în privinţa Regulii Jocului n-ar fi păcătuit niciodată cu nimic. Mai avea un deget de vin în pahar. „Don' Costică, încă o bere, te rog”. „Imediat, doamnă!”. Costică mi-a adus berea, şi-n timp ce-o destupa, cu-o privire rapidă a făcut inventarul mesei. „Să mai aduc un pahar?”, mi s-a adresat Costică, ignorându-l pe doctorul Giurăscu. „Vreţi şi dumneavoastră bere, domnule doctor?”, m-am adresat eu doctorului Giurăscu, obligată de „provocarea” lui Costică. „Nu. Mulţumesc, nu amestec băuturile”. „Nici eu”. Costică, arborând stilul chelnerului de mare local, stând ca o statuie oarbă şi surdă la tot ce se-ntâmpla, cât timp se desfăşurase conversaţia celor doi „protagonişti”, după ultima mea replică, revenit brusc la realitate, îmi turnase bere, apoi, după ce se uitase la mine cu-o privire care spunea tot ce-avea de spus despre partenerul meu, plecase demn şi mulţumit ca justiţiarul care-narmează mâna dreptei răzbunări. Ca să-şi marcheze şi mai mult solidaritatea cu mine, Costică oprise banda cu Nana Mouskouri şi-o pusese din nou pe cea cu Demis Russos ştiind că-mi plăcea. Brusc, a apărut Ana pe care până atunci o urmărisem cu privirea. „Mamă, cântă iar Demisu”, mi-a şoptit ea tainic la ureche. Doctorul Giurăscu s-a uitat întrebător la mine. „Domnul doctor Emil Giurăscu, domnişoara Ana Hangan”. „Domnişoară…”. Doctorul Giurăscu se ridicase-n picioare şi după ce-i sărutase protocolar mâna o-ntrebase foarte serios: „Cred că sunt primul domn care vă sărută mâna, nu?”. „Nu, domnule. Nu sunteţi”. „Înseamnă c-am întârziat”. „Da!”
Doctorul Giurăscu izbucnise-n râs. Frunte-naltă, figură prelungă, ochi albastru-verzui, nişte dinţi superbi, mâini frumoase, înalt, suplu, drept. Frumos bărbat! Când râdea, avea ceva melancolic în ochi. M-am uitat o clipă fix în ochii lui, cu-o privire de psihiatru, cred. Mi s-a părut că văd în ei tulbureala sufletului care trece deodată prin două stări contradictorii. Am avut impresia că privirea mea profesională l-a-ntristat. „Domnule doctor, aveţi nemţi în familie?”, n-am putut eu să-mi reprim o-ntrebare. „Fiindcă sunt blond?”. Am tăcut. Emil Giurăscu înţelesese perfect unde bătea-ntrebarea mea. Ne-am despărţit, el îndreptându-se spre golfuleţe, eu trecând drumul acasă. Un an, cât a durat legătura noastră, scheletul peştelui de-atunci nu mi-a dispărut deloc din minte. Îl vedeam, aci cu oasele mai atenuate, aci cu ele ascuţite ca nişte dinţi de furcă. Dar mort şi-ngropat peştele ăsta n-a fost niciodată. Stafia lui bântuia mereu prin sufletul meu! Ce definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face! Emil Giurăscu, un amestec de duioşie, de nemulţumire, de nevoie de-afecţiune, cu egoism, cu zgârcenie, cu simţ perfect al situaţiilor, al ierarhiilor, cu ştiinţă a flatării dibace şi discrete, a aranjamentelor. Ce să fi aşteptat de la el: să-mi iubească fetele? Cărui om poţi să-i ceri să iubească nişte copii străini când, uneori, ţie, care nu trăieşti decât pentru ei şi prin ei, şi-ţi vine să-i strângi de gât?
(Mi-aduc aminte primii trei ani de aritmetică ai Mariei. Nervi?! Că-mi făceam nervi?! Făcusem aproape o depresie când îmi spunea că 6x4, aci fac, 13, aci 24, aci 27, îmi venea să mă spânzur. Aş fi murit atunci, pe loc, şi nu mi-ar fi părut rău de nimic. Să-i cer cuiva să iubească nişte copii străini! Lui Emil, fetele mele nu-i erau urâte. Ba chiar aş fi spus că-i erau dragi. Maria cu „sictirismul” ei, cu ireverenţa ei faţă de tot ce nu-i place, deşteaptă şi cu-o limbă ascuţită ca briciul, şi Ana, cu aerul ei de pisică la pândă, cu uimirile-acela inimitabile din priviri, mult mai tăcută şi mai aşezată decât soră-sa, lăsându-te şi ea mut cu câte-o-ntrebare.)
Ne-am despărţit cu frumosul. De fapt, curiozitatea mea pentru Emil trecuse. Din punctul meu de vedere, peştele-acela dăduse impuls legăturii noastre. „Ce fel de om o fi şi ăsta?”, mă-ntrebam eu, în timp ce-n gând studiam scheletul gol de pe masă de la Costică. Mă aprinsesem pentru Emil: era frumos, deştept şi spiritual. Nu fusese chiar un foc de paie, ci unul de vreascuri. Din tot ce făcea, un lucru mă indispunea mai mult ca orice la Emil: faptul că se frecventa cu şeful lui direct, pe care doi bani nu dădea; nici uman, nici profesional. Era însă o relaţie utilă. Utilă a fost şi este şi căsătoria cu Adina Iamandi. Adina Iamandi, care totdeauna avusese tot ce-şi dorise: cum era să nu-l aibă şi pe Emil Giurăscu?! Blondă spălăcită, cu un ten frumos, marmoreean, clădită pe lung, niţel cam prea pe lung, Adina Iamandi – ajutată şi de-o coafură impecabilă, şi de-un machiaj de-naltă clasă, şi de-o-mbrăcăminte rafinată – cultă, deşteaptă, rece, distantă, este tipul femeii de casă-mare, învăţată să dea porunci, cu un glas făcut pentru porunci, ca-ntreaga ei persoană. În ciuda unui corp perfect şi-a unui chip fără defecte majore, nu este o femeie frumoasă. Are un aer habsburgic, după cunoştinţele mele portretistice în legătură cu această familie, ceea ce pentru mine-nseamnă trufie nedisimulată. Corpul ei perfect mi-aduce-aminte o vorbă de-a doctorului Staicu: „Sunt pe lume corpuri frumoase şi calde, frumoase şi reci, urâte şi calde, urâte şi respingătoare”. Noi două nu ne cunoaştem personal. Eu, când o-ntâlnesc uneori la lift, în Clinică, dau „bună ziua”, fiindc-aşa m-a-nvăţat Mama, şi mă uit la ea cu privirea cu care mă uit la toţi oamenii: o privire plină de bunăvoinţă. Ea însă face toate eforturile să-mi arate că mă ignoră, deşi pe chipul ei de femeie de lume, atât de strunit de educaţie, se citeşte o vizibilă neplăcere. De ce, nu ştiu. Fiindcă n-are de unde să ştie cât a căutat Emil să reia legătura noastră, mai ales după ce s-a-nsurat cu ea. Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii-nsuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre-o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu. De-astă vară n-o mai pot vedea pe doamna doctor Iamandi-Giurăscu fără să-mi vină să râd. Într-o zi, Luci, fata coanei Leana, venită de sâmbătă până luni pe la maică-sa, în drum spre Tulcea, ne-a repezit şi pe noi, adică pe mine şi pe fete, cu maşina până la Mamaia. După ce ne-am plimbat încoace şi-ncolo, ne-am dus la plajă. Cam bătea vântul. Ne-am scos cearşafurile şi ne-am întins la soare, lângă un întreg eşafodaj de saltele, una superbă, înflorată, de cel puţin trei persoane, iar altele patru, fiecare de altă culoare, pastelate, aşezate ca parapet împotriva vântului. „Locuitorii” erau probabil la apă. Maria alesese locul: „Hai aici lângă „etranjeriile”-astea, că ne apără şi pe noi de vânt!”.
Maria şi Ana s-au apucat să facă un castel de nisip. Nu peste mult, „locuitorii” „etranjeriilor” s-au întors de la apă. Cu-acelaşi aer habsburgic pe care-l avea-mbrăcată, păşea pe nişte coturni, într-un superb costum de baie alb-moarat, cu corpul ei frumos şi rece, roşu de parc-ar fi fost opărit – acel mod ingrat de-a se bronza al blondelor nepigmentate – cu părul strâns într-un turban din acelaşi material cu deux-pieces-ul de baie, cu ochelari mari, rotunzi, fumuriu-deschis, ultima modă, călare pe-un nas, opărit şi el, doamna doctor Adina Iamandi-Giurăscu, ţinând de mână o fetiţă care părea o reducţie a doamnei doctor: o Marie-Antoanetă mică, opărită de soare, cu un aer distant, sub pălărioara imprimată, format meduză. Cum îmi ţineam braţele peste faţă, Adina Iamandi nu mă putea recunoaşte. Fetele nu mi le văzuse niciodată, aşa că nici după ele nu mă putea recunoaşte. Adina-i citea fetiţei ei o poveste, englezeşte. „Ce limbă citeşte doamna aia?”, a-ntrebat-o Ana pe Maria. „Engleză”. „Limba din Englezia?”. „Din Anglia”. „Aha!”. Şi au continuat să-şi fortifice castelul. Ana s-a dus de câteva ori cu găleata, la mare, ca să-şi aducă material de construcţie. Din fugă, azvârlea cu picioarele nisip pe superba saltea, acoperită acum de-un prosop imens pluşat, superb şi-acela. Adina s-a oprit din englezească, şi dând-o pe româna ei perfectă i s-a adresat Anei: „Fetiţo, fii mai atentă”. De uimire că doamna din Englezia vorbea şi româneşte, Ana rămăsese cu gura căscată. „Ce-i spui doamnei?”, a-ndemnat-o Maria. „Pardon!” „Acum închide gura!”. Eu nu intervin niciodată când ele se află-n faţa unui incident. Le las să se descurce singure. Şi de data asta, am făcut pe mortu-n păpuşoi. Totul părea să fi reintrat în ordine, când i-a venit Mariei ideea – după o pală de vânt mai puternică – să scuture cearşaful lor. Fără să vrea – bine-nţeles – i-a azvârlit doamnei doctor Iamandi-Giurăscu nisip pe cearşaf. „Şi pe dumneata, fetiţo, trebuie să te-nvăţ cum să te porţi? Văd că eşti destul de mare. De ce nu-ţi scuturi cearşaful la ţărm?”, a-ntrebat-o retoric şi cu indignare, pe tonul ei elevat, habsburgic, doamna doctor pe Maria. Printre braţele cu care-mi făceam streşină la ochi, am văzut-o pe Maria, micşorându-şi ochii şi subţiindu-şi buzele, şi-a-nceput să-mi bată inima fiindcă ştiu că ăsta-i semn că ţi-o coace. „Vă rog să mă iertaţi, doamnă. Şi vă mulţumesc pentru lecţie”. Spusese totul cu-o dicţie perfectă şi pe-un ton de sinceră căinţă. Mi-a venit o clipă să-mi revin. Dar numai o clipă, fiindcă după-aceea iar i-am auzit glasul, un glas de-o perfidie blândă, care mi-l aduce-ntotdeauna aminte pe Alexandru. „Doamnă, iertaţi-mă vă rog. Aş vrea să vă pun o-ntrebare”. Adina Iamandi-Giurăscu a făcut un semn de-ncuviinţare. „Doamnă, aţi avut multe servitoare hoaţe?”. Am simţit că-nlemnesc. Dacă-nlemneam eu, cum era să nu-nlemnească Adina Iamandi-Giurăscu! „Ce-ai spus?”, a-ntrebat ea cu un glas scăzut, în care se citea o uimire vecină cu spaimă. Cred că o clipă şi-a-nchipuit că fetişcana din faţa ei este nebună. „V-am întrebat dac-aţi avut multe servitoare hoaţe”, a repetat Maria spaţiat, pe tonul explicativ pe care-l foloseşti cu cineva greu de cap. Revenindu-şi, deşi indignată, fiindcă-ncepuse să bănuiască un dedesubt în acea-ntrebare bizară, Adina i se adresase Mariei pe tonul prudent, pe care-l foloseşti cu smintiţii: „Nu văd ce te-ar interesa pe dumneata aşa ceva şi nu văd legătura cu situaţia de faţă”. „Ba este o legătură, doamnă, este”. Maria trecuse la tonul sfătos. „Este, doamnă, fiindcă dumneavoastră aveţi, cum să vă spun eu, aveţi un ton de cocoană care are mereu de moralizat câte-o servitoare hoaţă. Bună ziua”. Şi-i întorsese Adinei Iamandi-Giurăscu brusc spatele. „Falfabeta, ma sśur, hai să dărâmăm Bastila asta, şi să clădim ceva mai aerisit şi mai modern”; şi spunând cuvintele-astea, cu un picior Maria făcuse tabula rasa din castelul la care trudiseră pân-atunci. Nu-mi era greu să fac pe mortu-n păpuşoi, că nici mult nu mai aveam ca să fiu moartă de-adevăratelea. N-aş spune că Adina Iamandi-Giurăscu nu este un tip de om care te calcă pe bătături şi pe nervi şi că, atât de dispusă a da lecţii superioare pe tonul ei habsburgic (ce-oi avea eu cu Habsburgii ăştia nu ştiu de mi-or fi căzut ei cei mai dragi din istorie?), nu merita şi nu merită o lecţie. Dar cu oroarea mea faţă de violenţă – fie că e bâtă, fie că e cuvânt – aş fi dat oricât ca vaccinul pe care i-l servise Maria să i-l fi administrat altcineva. Aş fi aplaudat pe oricine, adult, şi mai ales copil, care i-ar fi tras una cu propriile arme, dar nu-mi plăcea ca acest spirit de vendetă să-l văd la copilul meu. E clar că Maria îi stricase o zi doamnei doctor Adina Iamandi-Giurăscu şi nu atât pentru că o copilă o-nfruntase, ci pentru că observaţia acelei copile o făcea, vrând-nevrând, pe doamna doctor să-şi revizuiască părerile despre sine.
Dar şi mie-mi stricase Maria ziua. Mai întâi, că, până ce Adina Iamandi nu pleca de la „locul crimei”, eu mai mult decât să mă mişc de pe spate pe burtă şi de pe burtă pe spate nu puteam: cum să răsar dintr-o dată, eu – care fusesem până atunci absentă, în ciuda faptului că observaţiile asupra comportamentului copiilor mei, mie-mi erau adresate, cum orice observaţie asupra educaţiei unui copil pe mamă o acuză, deci cum să răsar deodată, când nu intervenisem în momentul în care, în mod firesc, ar fi trebuit să intervin? Ca orice combatant care, deşi învins, nevrând să-şi recunoască-nfrângerea, îşi face un timp de lucru la locul bătăliei, şi Adina Iamandi-Giurăscu rămăsese încă la faţa locului, continuând lectura pe englezeşte din alt punct decât unde-o lăsase, fiindcă o urmărisem când îi citea fetiţei povestea bobocului urât, tradusă, ori adaptată după Andersen. După ce timpul de simulare prescris de etichetă în caz de-nfrângere expirase, Adina Iamandi-Giurăscu se ridicase maiestuos, îşi luase într-o mână o superbă sacoşă dintr-un material şanjant, cu cealaltă ţinând mâna micuţei Marii-Antoanete, care păşea cu capul drept sub pălăria format meduză, şi se-ndreptase spre hotelul cel mai apropiat, abandonând eşafodajul de saltele. Alesese un moment când Ana şi Maria erau la ţărm. Când se depărtaseră suficient m-am ridicat şi eu, mi-am scuturat cearşaful şi m-am aşezat într-o poziţie mai comodă. Întorcându-se de la apă, Maria a azvârlit o privire pişicheră spre saltelele abandonate, apoi s-a uitat la mine să vadă: o cert sau n-o cert. A părut surprinsă că nu zic nimic. Tocmai pe când Maria-mi pipăia din ochi starea de spirit, a răsărit, în şort alb şi-n tricou bleu, Emil Giurăscu. „Sărut mâna, salut, ce surpriză!”, ne-a spus el pe un ton prin care se străvedea că „ce surpriza” de faţă nu era cea mai plăcută din viaţa lui. „Sunteţi de mult aici?”, a adăugat, începând să scoată dopurile saltelelor ălora minunate. Am tăcut. „Ce mare te-ai făcut Maria!”. „Mare şi cuminte!”, a zis Maria cu un glas de mironosiţă. Lui Emil i-a venit să râdă. „Staţi în Mamaia?”. „Saltelele-astea sunt ale dumitale, Emile?”, l-a-ntrebat Maria, ca şi când nu i-ar fi auzi întrebarea. „Da. Până mai adineauri au fost aici nevastă-mea şi cu fetiţa mea”. „Deci, doamna-aceea…”, şi Maria a desenat o siluetă prin aer, care sugera toată „altitudinea” habsburgică a doamnei doctor Iamandi-Giurăscu, „deci, doamna-aceea ţi-e nevastă?!”. „Da!” „Caută-ţi fericirea în muncă”, i-a spus Maria lui Emil pe un ton confidenţial, apropiindu-se de el şi privindu-l în creştet, în timp ce el, aplecat, dezumfla saltelele. Lui Emil i-a venit să râdă, însă amintindu-şi la timp că n-ar fi fost elegant, s-a făcut că n-aude. Eu m-am ridicat brusc şi m-am dus la ţărm unde-am râs în voie până mi-au dat lacrimile. Nu-nseamnă că după ce-am rămas singure n-am certat-o pe Maria. „Mamă, de fapt ce-ai vrea tu de la mine ar fi să-mi schimb firea. Te iubesc, te respect, dar să ştii că firea nu mi-o schimb, că nici nu se poate schimba. Dacă m-aş preface că sunt o oiţă blândă şi gingaşă, cu frica lui Dumnezeu, n-aş mai fi eu. Ar trebui să-mi schimb metabolismul ca să-mi pot ţine limba-n gură!”. „Ai să-ţi faci mult rău cu limba asta pe care nu ştii să ţi-o ţii!”. „Şi tu care ştii să ţi-o ţii. Mult bine ţi-ai făcut? Aflaţi dumneavoastră, doamnă doctor, că limba asta are un succes! Nimeni în clasă nu suflă-n faţa mea – şi nu fiindcă sunt fata lui Bujor şi că m-aş duce cu depeşa la „Drapelu'„, că mi-e scârbă de „manierele” astea de „fii” şi de „fiice”; nu suflă nimeni de frică să nu intre-n guriţa asta care nu minte, nu pârăşte, dar le „zice”. Să ştii că o a doua doamnă doctor Hangan n-ai să faci din mine! Să nu-mi spui că „ducesa” asta cu saltelele, madam Giurăscu, nu merita ce i-am zis, că nu te cred. Şi nu poţi să spui că n-am folosit stilul „elevat”. Ştii ce cred eu despre madam Giurăscu asta şi despre alţii ca ea? Ăştia-s „ciocoii” socialismului şi nu pentru saltelele, pentru prosoapele, pentru abţibildurile-astea aduse din ăle patru zări, ci pentru ce au pe dinuntru. Fiindcă ăştia nu zic niciodată, „bogdaproste de ce noroc a dat peste mine!”; zic „mi se cuvine!”. Pe tine, care-ai terminat Facultatea cu 10, te-a trimis careva undeva de unde să-ţi iei saltele ca ale ei?”. „Şi ea a-nvăţat foarte bine…”. „Mai bine decât tine nu se putea, dar ea e fata cui e. Crezi că dacă-i dădeam cu praf în ochelari de pe nişte saltele ca ale ei ridica glas, crezi că mi-ar fi vorbit ca un vechil clăcaşului? Nu! Fiindcă i-am azvârlit nisip de pe-o stambă de şapte cinzeci, de-aia. Ăstora trebuie să le-azvârli nisip de sus în jos! Ştii ce, doamnă doctor, şefă de promoţie, o bag în pizda mă-sii pe „tovarăşa ducesă” – cu saltelele ei cu tot. Amin!”.
Eu – când sunt deprimată – muncesc, muncesc ca boul şi tot ca el tac. Maria – când e deprimată – vorbeşte, niciodată fără rost, vorbeşte cu-ncrâncenare însă, cu spirit vindicativ. Atunci, mai mult ca oricând, este fiica lui Alexandru Bujor. Alexandru Bujor. Rămăsesem în curte la coana Leana. Acolo ajunsesem cu povestirea. De câtă vreme tac, oare? Se pare că cel mai lung vis nu durează decât treizeci de secunde. Dar o amintire cât o dura? De când tac eu?
CAPITOLUL OPT
— Pavele, unde-am rămas? Parcă sunt soldatul Svejk, aşa povestesc. Svejk şi cu mine, reprezentanţii moderni ai picarescului! Da, îţi povesteam cum m-am măritat eu cu Alexandru Bujor. Mă-ntorc şi zic: i-am condus la maşină. Ileana Sachelarie s-a uitat în ochii mei cu părerea de rău a femeii care se gândeşte că şi ea ar fi putut avea ceva, ceva ca mine, şi m-a sărutat pe frunte. Alexandru Bujor ne privea fără nici o urmă de zâmbet. Părea chiar foarte preocupat. Nu l-am întrebat niciodată despre-acest lucru, dar sunt şi-am fost totdeauna sigură că atunci, în momentul când m-a văzut lângă Ileana Sachelarie care-l excludea din proiectele ei de viaţă, Alexandru s-a hotărât să mă includă-n viaţa lui. A avut o clipă, doar o clipă, o privire de geambaş care preţuieşte-n gând un cal. „Cu bine, domnişoară”, a zis el şi mi-a strâns în trecere mâna. M-am gândit mult la ei, şi-n ziua aceea şi-n zilele următoare. „Sânziano, mamă, doamna aia ţie nu ţi se păru că e o ţâră mai sărită decât domnu'?”. „Ba da, coană Leano! Dar nici nu-ncearcă să pară mai tânără…”. „Îhî. Şi la noi, la Brabeţi, era un învăţător cu-o nevastă, mai mare mult ca el, da' se-nţelegeau”, îşi amintea coana Leana din trecutul ei, de pe când nea Cliţă n-o adusese încă din inima Olteniei s-o transplanteze-n Dobrogea. „Ăştia doi nu se-nţeleg, coană Leano”, i-am spus eu plină de convingere. „Aşa e, mamă? Să ştii că el e om al dracu'„. „După ce-l cunoşti, coană Leano?”. „După uitătură, Sânziano, mamă. Pân' să vii tu de la plajă, eu zic că se certară, nu cu hai mare, da' se-mpungeau. Mai ales el pe ea. Nu cred c-au să facă multă vreme casă unu' cu altu'. Ei, om mai trăi şi-om mai vedea…”, încheiase coana Leana pe-un ton misterios. Cred că şi coana Leana mă vedea inclusă-n planurile lui Alexandru Bujor. Peste trei zile de la aceasta vizită de „afaceri”, într-o seară, pe la şapte, m-am trezit cu Alexandru Bujor sub dud. „Bună ziua, domnişoară, sau, mai degrabă, good afternoon”. „Good afternoon, sir, că suntem la o oră când nici seară nu s-a făcut, dar nici ziua nu mai are mult de vieţuit”. „Domnişoara doctor ştie şi englezeşte, văd”. „Ştie”. Eu mă uitam la el fără să-l întreb ce vânt îl aducea prin Costineşti. „Diseară e o-ntâlnire cu cititorii, la Mangalia, la Casa de cultură. Vin şi…”, şi mi-a citat trei nume de poeţi tineri foarte „en vogue” pe vremea-aceea. „Vrei să vii şi dumneata? Mai întâi, aă să vezi cât sunt de deştept! şi pe urmă facem o plimbare cu „Liudmila”… „Liudmila” e maşina mea”. „A!”. „Dacă n-ai un program mai interesant”. „Îmi iau o jachetă, îi spun coanei Leana şi vin cu dumneavoastră”. Cu aerul ei de cloşcă protectoare, coana Leana s-a-nfăţişat numaidecât. În timp ce eu mă-ntorceam în casă după o batistă, coana Leana, cu o dicţie ca la teatru, i-a „şoptit” lui Alexandru Bujor: „Domnule Alexandre, să ştii că fata asta e fată cuminte, mamă”. „Ştiu, coană Leano”, i-a răspuns Alexandru, cu-o voce-n care nu era nici urmă de glumă ori de ironie. Întâlnirea cu cititorii era ceva absolut formal şi fără nici un haz: nişte-ntrebări stereotipe ca şi răspunsurile. Alexandru Bujor, singurul, încercase, şi izbutise chiar, să dezgheţe niţel atmosfera aceea de şedinţă sindicală, spunând două anecdote literare. De câteva ori, îmi căutase privirea. Se terminase-ntâlnirea cu cititorii. Autorităţile locale mai stăteau de vorbă cu scriitorii. Eu nu ştiam ce să fac, aşa c-am rămas pe loc, în „stal”, până a venit Alexandru Bujor şi m-a luat de-acolo. Mi-a prezentat pe cei trei poeţi care-n cor ne-au propus să mergem la o vodcă. „Avem alt program. Aşa că de data asta „pas”„, a zis Alexandru şi urcându-ne-n „Liudmila” ne-am oprit la „Vasile Roaită”, la Cazinou. Nu era cine-ştie-ce lume, fără să fie pustiu însă.
„Ce vrei să mănânci şi ce vrei să bei?”. „Afară de mâncare prinsă ori râncedă, mănânc orice, iar de băut, pân-acum n-am băut decât apă şi, câteodată, vin sau bere. Alegeţi dumneavoastră şi n-o să primiţi nici o reclamaţie”. A-nceput să cânte şi muzica. „Ştii să dansezi?”. „Nici nu ştiu ce să spun. Am dansat doar de două ori pân-acum”. „Când?”. „O dată, la aniversara unei colege, acum doi ani, şi-acum două săptămâni, la „balul” reuşiţilor la Facultate, tot la o colegă”. „Şi-ai, primit „reclamaţii”?”. „N-am primit, fiindcă intru imediat în ritm”. „Verificăm pe loc. Domnişoară!”. Am dansat. Alexandru dansa corect cu mine, ţinându-mă la distanţa „legală”, ca un bărbat de-aproape treizeci de ani, care nu-şi pune mintea cu-o fetişcană de nouăşpe, chiar dacă i-a făcut favoarea să iasă cu ea-n lume. La un dans, am auzit pe cineva spunând în spatele nostru: „Nu-i Alexandru Bujor?”. „Ba da”. Alexandru s-a făcut că n-aude, iar eu m-am simţit foarte importantă. Mi-a povestit de prin Deltă, că era pescar, de pe la vânătoare, că era şi vânător. „Eu ţi-am împuiat capul cu de toate pentru toţi şi nu te-am lăsat să scoţi o vorbă”. „Eu nu prea am ce vorbe să scot. Afară de vacanţele la coana Leana, încolo şcoală-casă, casă-şcoală”. „Chiar aşa? nici un eveniment în viaţa dumitale?”. „Unul singur: Festivalul din '53. Pentru prima oară, am văzut negri, galbeni – în carne şi oase, am stat de vorbă cu copii din toate lumea şi-am şi mâncat o mulţime de bunătăţi, pe săturate. Pentru mine, Festivalul ăsta a echivalat cu-o călătorie-n jurul lumii. El mă mângâia de moartea lui Stalin. Dumneavoastră nu puteţi să-nţelegeţi ce-a-nsemnat pentru mine moartea lui Stalin…”. „Într-adevăr, nu pot”. Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei, fără nici o umbră de ironie. Avea o privire cu care parcă-ncerca să-mi secţioneze creierul, nu alta.
— Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opşpe-nouăşpe ani, câţi aveam eu atunci, şi, de multe ori, şi femei în toată firea, adoptă-n faţa bărbaţilor fie o atitudine de mare experienţă şi de mare emancipare, vrând să facă pe grozavele şi să pară trecute prin ciur şi prin dârmon, cum se spune pe la noi pe la ţară, fie o atitudine de mironosiţe, pure, neştiutoare, „nevăzătoare”, „neauzitoare” – coborâte dintre heruvimi – care-n „nepătarea” lor, nici măcar un banc mai decoltat nu „pricep”. Puţine fete şi femei se poartă firesc în faţa bărbaţilor şi nu vor să pară ce nu sunt. Eu eram o fată cuminte, copil orfan, învăţat să numere de zece ori banul, un copil – nu zic îmbătrânit, dar maturizat înainte de vreme, ca orice om crescut în lipsuri. Aveam şi-atunci, cum am şi-acum, un principiu: sa vorbesc deschis cu oamenii sau să nu vorbesc deloc. Deci, m-am purtat şi-am vorbit cu Alexandru Bujor ca la „Judecata de Apoi”.
* „Domnişoară, eu nu mă gândeam la evenimente cu caracter social şi care pot afecta mai multă lume deodată, mă gândeam la evenimente strict individuale, care ne „bântuie” pe fiecare dintre noi, în ciuda epocii cooperatiste în care trăim”. În timp ce spunea cuvintele-astea, Alexandru Bujor se uita-n ochii mei vrând parcă să mă convingă de necesitatea unor asemenea evenimente într-o viaţă de om. Înţelegeam întrebarea lui, dar am tăcut. Despre iubirea mea, singura mea iubire de adolescentă, pentru un om care-ar fi putut să-mi fie tată, n-aveam de ce să-i spun. Şi-apoi, ea trecuse. Iar despre o iubire, din sfera posibilului, a imediatului, n-aveam ce să-i spun fiindcă nu exista. „Nu ai… nici un iubit?”, şi-a exprimat el, în sfârşit, gândul, în forma care nu mai lăsa nici un dubiu. „Niciunul”. „Şi nici nu iubeşti pe nimeni?”. Mi-a plăcut această dihotomie a ideii de iubire: una era să ai un iubit, alta să iubeşti. Cred că-ntrebarea asta „bicefală” a declanşat în mine interesul pentru Alexandru Bujor. „Şi nici nu iubesc pe nimeni”. „Ai să iubeşti…”. „Sper”. „Un punct esenţial l-am lămurit. Acum să te-ntreb altceva”. „Întrebaţi!”. „Ce-ai de gând să faci în viaţă? Dacă până acum te-ai gândit la asta”. „M-am gândit, şi chiar de foarte multă, vreme. Am să mă fac doctoriţă, am să mă mărit şi-am să fac doi-trei copii”. „Aşa de mulţi? „Gusturile” se mai pot schimba pe parcurs”. „Să ştiţi că nu e vorba de nişte „gusturi”. E vorba de nişte principii”. „Ei, nu mai spune!”. „Poate că vi se pare prezumţios ca la nouăsprezece ani să vorbesc de principii, dar să ştiţi că aşa e. Mama zice că e bine ca omul să ştie ce vrea în viaţă şi că e cu-atât mai bine cu cât ştie mai devreme. Eu m-am gândit de mică la rostul pe care să mi-l fac în viaţă”. „Şi ţi se pare foarte important să ai copii?”. „La fel de important ca şi profesia. Trebuie să-ţi câştigi pâinea şi să ai şi nişte fiinţe pentru care să merite să trăieşti”. „Şi dacă n-ai asemenea fiinţe, crezi că nu merită să trăieşti?”. „Ba da. Cred însă că un om trebuie să cunoască toate experienţele fireşti pe care i le oferă viaţa. Aşa cred eu. Vedeţi, eu mă pregătesc pentru o viaţă… o viaţă nespectaculoasă, în care-am să fac lucruri obişnuite. Pentru o viaţă obişnuită, familia este obligatorie. Şi-apoi, un copil orfan tânjeşte după o familie. Cred că, de fapt, de-aici porneşte totul. În zilele obişnuite, umbli la şcoală ori la slujbă, şi vremea trece, cu lucruri importante sau cu unele mai puţin importante. Dar mai vin şi nişte sărbători. Abia atunci, dacă n-ai familie, te simţi…”. „Izolat”. „Izolat… exclus. Nu e nici o plăcere să ştii că nişte familii refuză invitaţiile de dragul tău, ca tu să nu-ţi petreci sărbătorile singur; nu e nici o plăcere să te simţi un balast în sufletul unor oameni cumsecade şi nici să te vezi doar cu celibatari, cu oameni divorţaţi sau cu văduvi. Afară de Mama, eu n-am pe nimeni pe lume”. „Eu nu mai am chiar pe nimeni”. „Şi nu vă e greu? Nu vă simţiţi singur?”. „Nu prea am vreme să observ că sunt singur”. „Într-o meserie ca a dumneavoastră, aveţi tot timpu-n minte personaje, situaţii, trăiţi odată cu ele…”. „Şi mor odată cu ele…”. „Dar înainte de-a muri ele cu dumneavoastră şi dumneavoastră cu ele, trăiţi, trăiţi şi vă puteţi dispensa de-o familie; o familie poate chiar v-ar încurca, v-ar lua un timp în care-aţi scrie. V-am spus că-l cunosc foarte bine pe Matei Şerban”. „Nu era doctor înainte de-a se apuca de pictură?”. „A făcut Medicina, magna cum laude, dar n-a profesat niciodată. Picta şi-n timpul Facultăţii. S-a-nsurat şi el, ca tot omul. Cu-o profesoară. Din dragoste. Asta nu-l făcea ca, după ce se-nsurase, să se poarte-n casă altfel decât înainte de-nsurătoare. În casă la ei, oră de masă nu era, oră de culcare nu era, oră de sculare nu era; dacă invitau şi ei pe cineva, nenea Matei ba era acasă, ba nu era; dacă-i invita pe ei cineva, el de cele mai multe ori n-avea chef să meargă, ori mergea şi, dup-o jumătate de ceas, se făcea nevăzut. Elvira, tânăra doamnă Şerban, se usca pe picioare. Se-mbolnăvise de ulcer tot răbdând de foame, şi plângând, în timp ce-ncălzea şi iar încălzea o mâncare, pân-o făcea scrum, aşteptându-şi bărbatul cu masa. După un an şi ceva, Matei Şerban s-a uitat la ea şi i-a spus: „Fată dragă, de când eşti cu mine, te-ai procopsit cu un ulcer, şi să ştii că eu, cu timpul, mai bun n-am să mă fac. Dac-o mai duci niţel aşa, te-alegi şi cu-o oftică. Ne-apucăm acum amândoi, îţi facem bagajele şi te duc frumuşel la părinţii tăi, iar în zilele următoare îţi aduc eu, cu un camion, toate lucrurile tale de zestre şi tot ce-ţi place de pe-aici, de prin casă. Gândeşte-te şi tu că dintr-o-ntâmplare ai nimerit un an şi ceva la balamuc, la secţia 'Monomanii' „. Elvira izbucnise-n plâns şi spunea printre suspine: „Eu de tine nu mă despart, eu de tine nu mă despart, că te iubesc”. „Ba te desparţi, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Nu sunt bun de bărbat, nici de tată, sunt pictor şi-atât. În afara de pictură, nu iubesc pe nimeni şi nimic. Iar o femeie trăieşte cu un om şi dacă omul este insuportabil, Michelangelo să fie el, viaţa ei tot otrăvită rămâne. Căsătoria cu tine mi-e-nvăţătură de minte pân' la moarte. Îmi pare rău doar c-a trebuit să fii tu cobaiul”. Şi s-au despărţit. Ea s-a măritat tot cu un pictor”. „Luase şi ea „monomania”„. „Se vede treaba. Cel de-al doilea însă e om de casă, tată de copii”. „Da, dar nu e Matei Şerban!”. „Înţeleg că vă place Matei Şerban”. „E un mare pictor. Când o să ne treacă… chestia asta cu „putrefacţia”, ai să vezi osanale… Domnişoară, dac-am înţeles eu bine, dumneata nu concepi viaţa fără copii… să ştii că nici eu”. În clipa aceea, a sosit chelnerul cu nota. Am înlemnit. Mama bătea pe puţin şapte zile la maşină pentru banii ăia. „Te-ai speriat?”. „Da!”. „Ţi se pare o sumă exorbitantă?”. „Mie, da! E drept că-n viaţa mea n-am fost la restaurant. Cea mai mare „petrecere” e să merg câteodată cu Mama la cofetărie”. „Nu te-ai gândit niciodată să te faci actriţă?”. „Nu. De ce?”. „Pentru că, în afară de felul cum arăţi, ai o dicţie perfectă şi vorbeşti cu o naturaleţe…!”. „Îmi place să mă duc la teatru, dar să fiu actriţă nu mi-ar plăcea”. „Pentru că-ţi închipui că actriţele nu duc o viaţă prea „ortodoxă”?”. „Nu de asta! Duc însă o viaţă foarte grea. Mai întâi, să fii mereu altcineva, care să nu semene nici cu tine, nici cu ce-ai fost înainte şi nici cu ce-ai să fii după; ai, n-ai chef, să joci în faţa publicului care te vrea perfect, pe care nu-l interesează că te-o durea şi pe tine o măsea, o mână, sufletul. N-ar fi de mine o asemenea meserie. Eu vreau o viaţii mai tihnită”. „Păcat că nu vrei! Să ştii c-ai putea”. „Avem acasă o carte cu maxime şi cugetări dintr-o mulţime de scriitori, de oameni celebri. În fiecare zi, citesc măcar o pagină din ea. O ţin la capul patului. Ce mi-aţi spus dumneavoastră acum mi-a adus aminte un cuvânt a lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, este a celor care vor”. Aşa e şi cu meseriile”. Am ajuns înapoi, la Costineşti, la unu noaptea.
„Va mulţumesc, domnule Bujor”. „Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară”. „Domnule Bujor, vreau se vă pun şi eu o întrebare: dumneavoastră iubiţi pe cineva?”. „Nu mai iubesc pe nimeni”, mi-a răspuns el într-un târziu, ca şi când atunci şi-ar fi-ntors sufletul pe toate feţele şi-n urma unei riguroase inspecţii ar fi ajuns la concluzia pe care mi-o comunica.
„Şi n-aveţi nici o iubită?”. „Una? Nu”. „Mai multe?”. „Când sunt mai multe-n acelaşi timp nu se mai numesc „iubite”. „Iubită” este o noţiune care nu are plural simultan, sincronic”. „Şi care-ar fi pluralul sincronic în care-aţi încadra această categorie de… femei?”. „Să le zicem „trăiristele” amorului, „efemeridele” amorului, „sezonistele” amorului, pentru a nu şoca urechile unei tinere domnişoare”. „Am înţeles”. „Nu ştiu dac-ai înţeles. Nu se-nţelege chiar totul dintr-o dată. Din cartea aia despre care mi-ai spus, ce maximă, ce vorbă ţi-a plăcut cel mai mult?”. „Nu ştiu dacă mi-a plăcut cel mai mult, dar mi s-a părut… m-a pus pe gânduri cel mai mult o vorbă a lui Einstein: „Oricât ar părea de ciudat, lumea are totuşi un sens”„. „Acum, la culcare, domnişoară, că s-o fi luat de gânduri coana Leana”, a zis Alexandru Bujor, în timp ce-mi deschidea poarta.
În zori, când coana Leana a deschis, cu toate precauţiile din lume, uşa camerei, m-a găsit trează.
„Cum, Sânziano, mamă, nu dormi?”. „Mi-a fugit somnul”.
I-am povestit din fir a păr unde fusesem, ce făcusem.
„Dac-aş fi în locul lu' domnu' Bujor ăsta, tot aşa aş face, mamă!”, a spus coana Leana, sibilin, ridicându-se de pe patul meu şi pornind la o nouă zi de muncă.
— Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toţi bărbaţii vor ceva de la ele; nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cât e ceasul ori cât au dat pe merele din plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o „intenţie”. Eu sunt contrariul acestui gen de femei. Chiar când cineva dovedeşte faţă de mine nişte „intenţii” pe care şi-un chior le-ar observa eu tot îmi zic: „mi se pare mie”. Toată noaptea m-am gândit atunci de ce mă invitase Alexandru Bujor: dacă se simţea obligat faţă de Mama, n-ar fi avut decât să mă invite când venea şi Mama; să mă trateze ca pe una dintre fetele-alea cu plural „multiplu” era clar că n-avea de gând; că se-ndrăgostise subit de mine, deşi nimeni nu se-ndrăgostise pân-atunci subit de mine, îmi dădeam seama că nu; şi asta cădea: că-i plăceam, i-oi fi plăcut, dar câtă lume nu-ţi place? Pân' la urmă, am ajuns la concluzia că scria vreo carte cu adolescenţi şi cu tineri foarte tineri şi că mă studia ca pe-un material documentar. Chiar şi-ntrebările pe care mi le pusese duceau la o schiţă de portret. Stau de multe ori şi mă gândesc dac-am fost vreodată fericită. Dacă mă gândesc atâta şi nu-mi aduc aminte dintr-un foc, înseamnă că n-am fost. Încântată am fost însă în câteva momente din viaţă. Seara aceea se numără printre ele, iar amintirea ei mă face să repet nişte versuri care mi se par un rezumat al multor relaţii omeneşti şi mai ales al legăturii cu Alexandru.
„… Vinovat e tot făcutul şi sfânt doar nunta, începutul”.
Peste două zile, dimineaţa pe plajă, m-am trezit cu Alexandru Bujor lângă mine.
„Dumneata nu mergi la nudişti?”. „Nu”. „Crezi că nu eşti destul de frumoasă?”, m-a-ntrebat el, în glumă. „Şi dac-aş fi Venus şi tot nu m-aş duce”. „Zău?”. „Zău. Probabil că sunt demodată”. „Şi eu sunt demodat. Nici eu nu mă duc. Un punct comun în biografia noastră. Ai fost vreodată-n Deltă?”. „Nu”. „Şi n-ai vrea să mergi?”. „Ba da”. „Ai vrea să mergi cu mine?”. „Aş vrea, dar ar trebui să-i cer voie Mamei”. „Ai dreptate”.
În fiecare zi, venea la Costineşti, ne duceam la plajă-mpreună, stăteam de vorbă, ne plimbam, mâncam la coana Leana, mergeam la restaurant seara, în ciuda protestelor mele.
„De ce ţi-o fi aşa de milă de banii mei, nu ştiu”, zicea Alexandru, când mă revoltam faţă de-atâta risipă. „Mi-e milă, fiindcă eu n-am avut niciodată bani şi nu vreau să le fac impresie proastă”.
Toată atitudinea lui mă-ntărea în convingerea că mă studiază în vederea unui personaj. Nici cel mai vag semn de interes fizic pentru mine. Mi-ar fi făcut plăcere să ştiu că-i plac, dar nu făceam nimic pentru asta, nici măcar nu-i dădeam de-nţeles că-mi plăcea el mie. Mă purtam ca un model care se expune pe toate feţele-n faţa artistului dispus să-l treacă la nemurire. În acelaşi timp, ghimpele curiozităţii nu-mi dădea pe de-a-ntregul pace: dacă, totuşi, nu eram decât un surogat care s-o-nlocuiască pe Ileana Sachelarie, a cărei imagine-mi stăruia în minte, în prezenţa şi-n absenţa lui Alexandru, şi dacă-mi stăruia mie-atâta, în mintea lui de ce n-ar fi stăruit?
Într-o zi, cam a zecea de când ne tot vedeam, ne-a apucat seara pe plajă. Fusese o zi extrem de călduroasă. În violetul roşiatic al amurgului, ochii lui Alexandru păreau de-un albastru şi mai intens decât în plină zi. Rămăsesem singuri pe nisip. El stătea răzimat într-un cot şi fuma, iar eu stăteam întinsă pe cearşaf şi sorbeam ultimele raze ale amurgului care totdeauna-mi dau o stare pe care n-aş numi-o tristeţe, ci mai degrabă sentiment al ireparabilei treceri. Stăteam nemişcată ca un gisant.
— Ce e-aceea?
— O piatră de mormânt care-l înfăţişează pe răposat: mort, deci aşezat orizontal. De la verbul francez gésir. Prin evul mediu, cred că şi-n Renaştere şi, ca o reminiscenţă, poate şi azi, morţii care-şi puteau „permite”, erau înfăţişaţi fie ca gisanţi fie ca oranţi, de la verbul latinesc orare.
— A se ruga”.
— Vezi că ştii?
— Când stau de vorbă cu tine, îmi dau seama ce puţin ştiu.
— Pavele, azi, oamenii primesc în şcoli o educaţie mai mult tehnică. Umanistica e lăsată cel mult pe planul doi. Azi eşti educat în scopul de-a fi cât mai devreme apt să-ţi câştigi pâinea. Să ştii că eu n-am nici un merit că ştiu nişte lucruri cu care trec drept „mare savantă” în ochii tăi. Norocul meu a fost să fi avut o mamă învăţată într-adevăr: un om care, cel puţin jumătate din viaţă, a citit. Acest tip de om devine din ce în ce mai rar. Azi, oamenii care se ocupă de critică literară, de pildă, aproape că mai mult scriu decât citesc, zău că nu exagerez! Trăim cu toţii într-o epocă a eficienţei: ai citit zece rânduri, scrii şi tu zece rânduri despre ele! Actul „gratuit” aproape că nu mai există în cultură. Prin asta înţeleg actul cultural care nu aşteaptă remunerare imediată, făcut fără intenţia de-a fi pus pe tarabă neapărat şi, mai ales, numaidecât. Cel care se-aşază, se pritoceşte, se prepară-ncet, răbdător, ca un coniac de viţă aleasă. Azi, mai totul e pus la fermentare artificială. Cine practică fermentaţia naturală e considerat un fel de ornitorinc, o fosilă vie printre-atâtea fiinţe intrepide şi adaptabile mai ceva decât cameleonul.
— Stăteam deci ca un gisant. Însă prin capul meu viu umblau gânduri, mai ales un gând. Era bine, nu era bine să-l spun cu glas tare, eu tot aveam să-l spun.
„Domnule Bujor – am zis eu abia mişcându-mi buzele – o iubiţi pe doamna Sachelarie?”. „Nu!”.