CAPITOLUL 1
Iveveria lui Josef Breuer fu întreruptă de dangătul armonios al clopotelor de la San Salvatore. îşi scoase ceasul masiv de aur din buzunarul vestei. Ora nouă. Citi din nou micuţa carte poştală cu chenar argintiu pe care o primise în ziua precedentă.
21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă. Este în joc viitorul filosofiei germane. Ne întâlnim mâine dimineaţă la ora nouă la Cafi Sorrento.
Lou Salome.
Ce bilet impertinent! Nimeni nu i se adresase cu atâta tupeu de-a lungul anilor. Nu cunoştea nici o Lou Salome. Pe plic – nici o adresă. Nici o posibilitate de a-i comunica acestei persoane că nu-i convenea ora nouă, că Frâu Breuer n-o să fie prea încântată să ia singură micul dejun, că dr Breuer era în concediu şi „chestiunile urgente" nu prezentau nici un interes pentru el – că, de fapt, dr Breuer venise la Veneţia tocmai ca să scape de chestiuni urgente.
Cu toate acestea, iată-l aici, la Cafe Sorrento, la ora nouă, scrutând chipurile din jurul său şi întrebându-se care din ele ar putea fi al impertinentei Lou Salome'.
— Mai doriţi cafea, domnule?
Breuer dădu afirmativ din cap spre chelner, un puşti de vreo treisprezece sau paisprezece ani cu un păr negru umed pieptănat lins spre spate. De cât timp visa cu ochii deschişi? Se uită din nou la ceas. încă zece minute din viaţă irosite. Şi pentru ce? Ca de obicei, se gândise la Bertha, frumoasa Bertha, pacienta lui în ultimii doi ani. îi revenise în minte vocea ei provocatoare: „Domnule doctor, de ce vă este atât de frică de mine?" îşi amintea cuvintele ei atunci când i-a spus că nu avea să mai fie doctorul ei: „Am să aştept. Veţi rămâne întotdeauna singurul bărbat din viaţa mea."
Se dojeni singur: „Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Nu te mai gândi! Deschide ochii! Priveşte! Revino la realitate!"
Breuer îşi ridică ceaşca, inhalând aroma bogată a cafelei şi respirând, totodată, aerul rece de octombrie al Veneţiei. întoarse capul şi privi în jur. Celelalte mese de la Cafe Sorrento erau ocupate de bărbaţi şi femei care luau micul dejun – majoritatea turişti şi majoritatea în vârstă. Cei mai mulţi ţineau ziarul într-o mână şi ceaşca de cafea în cealaltă. Dincolo de mese, nori albastru-argintii de porumbei se înălţau şi reveneau în picaj. Apele liniştite din Canal Grande, în care licăreau reflexiile palatelor impunătoare ce-l străjuiau, nu erau tulburate dedt de dâra unduitoare lăsată de o gondolă care acosta. Alte gondole dormeau încă, legate de ţăruşi răsuciţi ce ieşeau în toate părţile din canal, ca nişte lănci aruncate la întâmplare de o mână gigantică.
„Da, aşa, uită-te în jurul tău, prostule!" îşi spuse Breuer. „Oamenii vin din toate colţurile lumii ca să vadă Veneţia – oameni ce refuză să moară înainte de a fi binecuvântaţi de această frumuseţe."
Cât am pierdut oare din viaţă, se întrebă el, pur şi simplu uitând să privesc? Sau privind şi nevăzând? Ieri făcuse o plimbare solitară în jurul insulei Murano şi, după o oră încheiată, nu văzuse nimic, nu înregistrase nimic. Nici o imagine nu-i trecuse de pe retină pe cortex. Toată atenţia îi fusese acaparată de gânduri despre Bertha: zâmbetul ei ispititor, ochii ei plini de adoraţie, atingerea corpului ei cald, care sugera încredere, şi respiraţia ei accelerată în timp ce o consulta sau o masa. Scenele acestea aveau forţă – o viaţă a lor; de câte ori nu era atent, ele îi invadau mintea şi îi uzurpau imaginaţia. Ăsta mi-o fi destinul, pentru totdeauna? se întrebă. Mi-e scris să nu fiu decât o scenă pe care amintirile despre Bertha să-şi joace rolurile?
Cineva se ridică de la masa alăturată. Zgomotul strident făcut de scaunul de metal pe cărămidă îl trezi şi, din nou, se uită în jur după Lou Salome.
Iat-o! Femeia care venea pe Riva del Carbon şi intra în cafenea. Numai ea ar fi putut scrie biletul acela – femeia aceea frumoasă, înaltă şi subţire, înfăşurată în blănuri, care acum se îndrepta spre el impetuos, cu paşi mari, prin labirintul de mese înghesuite. Şi când ajunse mai aproape, Breuer văzu că era tânără, poate mai tânără chiar decât Bertha, o elevă probabil. Dar ce prezenţă dominatoare – extraordinară! Avea să ajungă departe!
Lou Salome continua să vină spre el fără nici o urmă de ezitare. Cum putea fi atât de sigură că el era? îşi trecu repede mâna stângă prin ţepii roşcaţi ai bărbii, să se asigure că n-au rămas firimituri din cornul mâncat la micul dejun. Cu mâna dreaptă trase de marginea hainei lui negre, ca să nu i se strângă la gât. Când ajunse la câţiva metri de el, ea se opri o clipă şi îl privi cu îndrăzneală în ochi.
Deodată, mintea lui Breuer încetă să mai hoinărească. Acum nu mai era nevoie să se concentreze pentru a privi. Acum retina şi cortexul cooperau perfect, lăsând imaginea lui Lou Salome să-i pătrundă liber în minte. Era o femeie de o frumuseţe neobişnuită: o frunte puternică, o bărbie fermă, sculptată, ochi albaştri stălucitori, buze pline şi senzuale şi un păr blond-cenuşiu periat neglijent şi strâns preţios într-un coc înalt, lăsând să i se vadă urechile şi gâtul lung, graţios. Observă cu o plăcere deosebită zulufii de păr care îi scăpaseră din coc şi se ondulau rebeli în toate direcţiile.
A încă trei paşi mari şi se afla la masa lui.
— Domnule doctor, sunt Lou SalomŁ. îmi permiteţi? – şi arătă spre scaun. Se aşeză atât de repede că Breuer nu avu timp s-o salute ca la carte – să se ridice, să se încline, să-i sărute mâna, să-i tragă scaunul.
— Ospătar! Ospătar! Breuer pocni tare din degete. O cafea pentru doamna. Cafe latte? O privi pe Frăulein Salome. Ea aprobă din cap şi, deşi dimineaţa era răcoroasă, îşi scoase blana.
— t)a,ocafelatte.
Breuer şi invitata sa rămaseră tăcuţi o clipă. Apoi Lou Salome îl privi drept în ochi şi începu:
— Am un prieten ajuns la disperare. Mă tem că se va sinucide într-un viitor foarte apropiat. Ar fi o mare pierdere pentru mine, şi o mare tragedie personală, pentru că aş fi într-o oarecare măsură responsabilă. Cu toate acestea, aş putea suporta şi mi-aş reveni. Dar – se aplecă spre el, vorbind mai încet – o astfel de pierdere s-ar putea extinde mult dincolo de mine: moartea acestui om ar avea consecinţe importante – pentru dumneavoastră, pentru cultura europeană, pentru noi toţi. Credeţi-mă.
Breuer vru să spună: „Desigur exageraţi, Frăulein", dar nu putu pronunţa cuvintele. Ceea ce ar fi părut o exagerare de adolescentă la orice altă tânără părea diferit în cazul acesta, era ceva demn de luat în serios. Sinceritatea ei, puterea ei de convingere erau irezistibile.
— Cine este omul acesta, prietenul dvs.? Am auzit de el?
— Nu încă! Dar, cu timpul, toţi vom auzi de el. Se numeşte Friedrich Nietzsche. Poate că această scrisoare a lui Richard Wagner către profesorul Nietzsche va servi la prezentarea lui.
Scoase o scrisoare din poşetă, o despături şi i-o întinse lui Breuer.
— Ar trebui să vă spun mai întâi că Nietzsche nu ştie nici că mă aflu aici, nici că am această scrisoare.
Ultima frază a domnişoarei Salome îl făcu pe Breuer să ezite. Trebuie să citesc o astfel de scrisoare? Acest profesor Nietzsche nu ştie că ea mi-o arată – nici măcar că se află la ea! Cum a obţinut-o? A împrumutat-o? A furat-o?
Breuer era mândru de multe dintre calităţile lui. Era loial şi generos. Priceperea sa de diagnostician era legendară: la Viena, fusese medicul personal al unor mari oameni de ştiinţă, artişti şi filosofi ca Brahms, Briicke şi Brentano. La patruzeci de ani, era cunoscut în toată Europa, şi cetăţeni distinşi din întregul Occident străbăteau distanţe mari pentru a-l consulta. Cu toate acestea, mai mult decât orice, el se mândrea cu integritatea sa – niciodată în viaţa lui nu săvârşise un act dezonorant. Poate doar cu excepţia faptului că ar fi putut fi tras la răspundere pentru gândurile carnale la adresa Berthei, gânduri care în mod normal ar fi trebuit să se îndrepte către soţia sa, Mathilde.
Astfel că ezită să ia scrisoarea din mâna întinsă a lui Lou Salome. Dar numai un moment. încă o privire în ochii ei albaştri strălucitori şi o deschise. Era datată 10 ianuarie 1872 şi începea cu „Friedrich, prietene"; câteva paragrafe fuseseră încercuite.
Ai dat lumii o operă inegalabilă. Cartea ta este caracterizată de o siguranţă atât de desăvârşită, încât prevesteşte cea mai profundă originalitate. Cum altfel am fi putut, soţia mea şi cu mine, să ne dăm seama de cea mai arzătoare dorinţă a vieţii noastre, ca într-o zi ceva din afară să vină şi să ne ia total în stăpânire inima şi sufletul! Fiecare dintre noi a citit de două ori cartea ta – o dată singur, în timpul zilei, apoi cu voce tare, seara. Pur şi simplu ne batem pe singurul exemplar pe care-l avem şi ne pare rău că cel de-al doilea pe care ni l-ai promis nu a sosit încă.
Dar eşti bolnav! Eşti şi descurajat? Dacă-i aşa, cât de bucuros aş fi să fac ceva pentru a-ţi risipi mâhnirea! Cum să încep? Nu pot face nimic altceva decât să te asigur de umila mea admiraţie.
Accept-o, măcar din prietenie, chiar dacă nu te va impresiona prea mult.
Salutări din inimă de la al tău, Richard Wagner.
Richard Wagner! Cât era el de vienez umblat, dt era el de familiar şi de în largul său cu marii oameni ai timpului, Breuer era uluit. O scrisoare, o scrisoare ca aceasta, scrisă chiar de mâna maestrului! Dar îşi recapătă repede sângele rece.
— Foarte interesant, dragă domnişoară, dar acum vă rog să-mi spuneţi exact ce pot face pentru dvs.
Aplecându-se din nou înainte, Lou Salome îşi aşeză uşor mâna înmănuşată pe mâna lui Breuer.
— Nietzsche este bolnav, foarte bolnav. Are nevoie de ajutorul dvs.
— Dar de ce natură este boala lui? Ce simptome are? Breuer, tulburat de atingerea mâirtii ei, era mulţumit că putea discuta în termeni familiari lui.
— Dureri de cap. în primul rând, dureri de cap chinuitoare. Şi greţuri frecvente. O orbire iminentă – vederea i s-a deteriorat treptat. Şi probleme cu stomacul – uneori nu poate mânca zile întregi. Şi insomnii – nid un medicament nu-l poate ajuta să adoarmă, astfel că ia cantităţi periculoase de morfină. Şi ameţeli – uneori are rău de mare pe uscat zile în şir.
Listele lungi de simptome nu erau o noutate, şi cu atât mai puţin o plăcere pentru Breuer, care de obicei avea între douăzed şi cina şi treized de pacienţi pe zi şi venise la Veneţia tocmai pentru a-şi acorda un răgaz. Cu toate acestea, Lou Salome vorbea cu atâta patimă, îndt se simţi obligat să asculte cu atenţie.
— Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, dragă domnişoară, este că, bineînţeles, H voi consulta pe prietenul dumneavoastră. Asta se înţelege de la sine. La urma urmelor, sunt medic. Dar vă rog, daţi-mi şi mie voie să pun o întrebare. De ce n-aţi venit, dvs. şi prietenul dvs., pe o cale mai directă la mine? De ce nu mi-aţi scris pur şi simplu la cabinetul meu din Viena pentru a-mi solicita o întrevedere?
Acestea fiind zise, Breuer privi în jur pentru a-i cere ospătarului nota de plată şi se gândi dt de mulţumită va fi Mathilde că se întoarce atât de repede la hotel.
Dar această femeie curajoasă nu avea să se lase uşor.
— Domnule doctor, dteva minute încă, vă rog. Cre-deţi-mă, nu exagerez gravitatea stării lui Nietzsche, adâncimea disperării sale.
— Nu mă îndoiesc. Dar vă întreb încă o dată, Frăulein Salomă, de ce nu mă vizitează Herr Nietzsche la cabinetul meu din Viena? Sau de ce nu merge la un doctor din Italia? Unde locuieşte? Vreţi să vă dau o recomandare către un doctor din oraşul lui? Şi de ce eu? Şi apropo de asta, de unde aţi ştiut că mă aflu la Veneţia? Sau că sunt un iubitor de operă şi că-l admir pe Richard Wagner?
Lou Salome rămânea netulburată, zâmbind în timp ce Breuer o bombarda cu întrebări, iar zâmbetul ei devenea ştrengăresc pe măsură ce bombardamentul continua.
— Frăulein, zâmbiţi de parcă aţi avea un secret. Cred că sunteţi o tânără căreia îi plac misterele!
— Atâtea întrebări, domnule doctor. E remarcabil – discutăm abia de dteva minute şi totuşi există atâtea întrebări pline de uluire. Cu siguranţă, acest lucru este de bun augur pentru conversaţii viitoare. Daţi-mi voie să vă spun mai multe despre padentul nostru.
Pacientul nostru! în timp ce Breuer se minuna încă o dată de îndrăzneala ei, Lou Salome continuă:
— Nietzsche a epuizat resursele medicale din Germania, Elveţia şi Italia. Nici un medic nu i-a putut înţelege boala sau uşura suferinţele. Mi-a spus că în ultimele douăzeci şi patru de luni a fost la douăzed şi patru dintre cei mai buni medid din Europa. A renunţat la casa lui, şi-a părăsit prietenii, şi-a dat demisia de la universitatea la care era profesor. S-a transformat într-un rătădtor în căutarea unei clime suportabile, în căutarea dtorva zile în care să-l mai lase durerile.
Tânăra făcu o pauză, ducându-şi ceaşca la buze şi sorbind, fără a-şi lua ochii de la Breuer.
— Frăulein, în practica mea văd adesea oameni în stări neobişnuite sau ciudate. Dar să fiu sincer: nu am nid un fel de miracole la dispoziţia mea. într-o situaţie ca aceasta – orbire, dureri de cap, vertij, gastrită, slăbiciune, insomnii – când au fost consultaţi mai mulţi medici excelenţi şi s-au declarat neputincioşi, e puţin probabil să pot face mai mult decât să devin cel de-al douăzeci şi cincilea excelent medic al său în tot atâtea luni.
Brauer se lăsă pe spătarul scaunului, scoase o ţigară şi o aprinse. Suflă o dâră subţire de fum, aşteptă până când aerul se limpezi, apoi continuă:
— Cu toate acestea, îmi menţin oferta de a-l consulta pe domnul profesor Nietzsche la cabinetul meu. Dar este foarte posibil ca atât cauza cât şi tratamentul pentru o boală incurabilă cum pare a fi a domniei sale să fie dincolo de posibilităţile medicinei anului 1882._Poate că prietenul dvs. s-a născut cu o generaţie prea devreme.
— Născut prea devreme! Ea râse. Ce ciudat că spuneţi asta, domnule doctor. De câte ori nu l-am auzit pe Nietzsche pronunţând exact aceste cuvinte! Acum sunt sigură că sunteţi medicul potrivit pentru el.
În ciuda grabei de a pleca şi a faptului că imaginea Mathildei, complet îmbrăcată şi plimbându-se nerăbdătoare prin camera de hotel, îi tot revenea în minte, Breuer îşi manifestă imediat interesul:
— Cum aşa?
— Adesea vorbeşte despre el însuşi ca despre un „filosof postum" – un filosof pentru care lumea nu este încă pregătită. De fapt, noua carte pe care intenţionează s-o scrie începe cu această temă – un profet, Zarathustra, debordând de înţelepciune, se hotărăşte să-i lumineze pe oameni. Dar nimeni nu-i înţelege cuvintele. Oamenii nu sunt pregătiţi pentru el, iar profetul, dându-şi seama că a venit prea devreme, se întoarce la viaţa în singurătate.
— Frăulein, cuvintele dvs. mă intrigă – filosofia mă pasionează, dar timpul meu este limitat astăzi şi n-am auzit încă un răspuns direct la întrebarea: de ce nu mă consultă prietenul dvs. în Viena.
— Domnule doctor – şi Lou Salome îl privi direct în ochi —, iertaţi-mi imprecizia. Poate că sunt, în mod inutil, indirectă. întotdeauna mi-a plăcut să mă aflu în prezenţa unor minţi luminate – poate pentru că am nevoie de modele pentru propria mea dezvoltare, poate pentru că pur şi simplu îmi face plăcere să le am în colecţia mea. Dar ştiu precis că mă simt privilegiată să discut cu un om de profunzimea şi de talia dumneavoastră.
Breuer simţi că se înroşeşte. Nu-i mai putea susţine privirea şi se uită în altă parte, în timp ce ea continua.
— Ceea ce vreau să spun este că probabil mă fac vinovată de a vorbi indirect doar ca să prelungesc timpul pe care-l petrecem împreună aici.
— Mai doriţi cafea, Frăulein? Breuer îi făcu semn ospătarului. Mai adu câteva din cornurile acestea ciudate. V-aţi gândit, vreodată la diferenţa dintre patiseria germană şi cea italiană? Daţi-mi voie să vă expun teoria mea cu privire la legătura dintre pâine şi specificul naţional.
Astfel că Breuer nu se grăbi să se întoarcă la Mathilde. Şi în timp ce-şi lua relaxat micul dejun împreună cu Lou Salome, medita la ironia situaţiei sale. Ce ciudat că venise la Veneţia să repare răul făcut de o femeie frumoasă, iar acum stătea în tete-ă-tete cu alta, şi mai frumoasă! Mai observă de asemenea că, pentru prima oară după luni de zile, mintea lui era eliberată de obsesia Berthei.
Poate că la urma urmei, cugetă el, mai există totuşi speranţe pentru mine. Aş putea-o folosi, eventual, pe această femeie pentru a mi-o şterge pe Bertha din minte. E oare posibil să fi descoperit un echivalent psihologic pentru terapia farmacologică de înlocuire? Un medicament benign, ca valeriana, poate înlocui unul mult mai periculos, ca morfina. ar fi un progres fericit! La urma urmei, femeia asta e mult mai sofisticată, mai realizată. Bertha este – cum să spun? – presexuală, o femeie neîmplinită, un copil care se zbate neajutorat într-un trup de femeie.
Cu toate acestea, Breuer ştia că tocmai inocenţa presexuală a Berthei fusese aceea care-l atrăsese spre ea. Amândouă îl excitau: când se gândea la ele simţea o vibraţie caldă în spate. Şi amândouă îl speriau: periculoase, dar fiecare în alt mod. Această Lou SalomŁ îl speria din cauza forţei ei – din cauza a ceea ce i-ar putea face. Bertha îl speria din cauza supunerii ei – din cauza a ceea ce i-ar putea face el ei. Tremura când se gândea cât riscase cu Bertha – cât de aproape fusese de a viola regula cea mai importantă a eticii medicale, de a se ruina, de a-şi ruina familia, întreaga viaţă.
Între timp era atât de adâncit în conversaţie şi atât de total fermecat de tânăra lui companioană la micul dejun, încât în cele din urmă ea fu aceea care aduse din nou vorba despre boala prietenului ei – şi anume atunci când Breuer pomeni de miracole medicale.
— Eu am douăzeci şi unu de ani, domnule doctor, şi am renunţat să mai cred în miracole. îmi dau seama că eşecul a douăzeci şi patru de medici excelenţi nu poate însemna decât că depăşim limitele ştiinţei medicale contemporane. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Nu-mi fac iluzii că-l puteţi vindeca pe Nietzsche din punct de vedere medical. Nu pentru asta vă cer ajutorul.
Breuer puse jos ceaşca de cafea şi-şi şterse mustaţa şi barba cu şervetul.
— Iertaţi-mă, Frăulein, dar acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Aţi început, nu-i aşa, prin a spune că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru că prietenul dumneavoastră este foarte bolnav?
— Nu, domnule doctor, am spus că am un prieten care a ajuns la disperare, care este în mare pericol de a-şi curma viaţa. Disperarea profesorului Nietzsche este aceea pe care vă rog s-o vindecaţi, nu corpul lui.
— Dar, Frăulein, dacă prietenul dumneavoastră este disperat din pricina sănătăţii lui precare, iar eu n-am nici un tratament medical pentru el, ce-i de făcut? El duce lipsă de-un preot> nu de-un vraci.*
Breuer luă semnul din cap pe care-l făcu Lou Salome drept o recunoaştere a cuvintelor medicului lui Macbeth şi continuă:
— Frăulein Salome, nu există medicament pentru disperare sau doctor pentru suflet. Nu pot face mai mult
WShakespeare, ESPLA, Bucureşti, 1957, traducere de Ion Vinea, p. 147.
decât să vă recomand una dintre cele mai bune staţiuni balneoclimaterice din Austria sau Italia. Sau poate o discuţie cu un preot sau vreun alt duhovnic, un membru al familiei – ori poate un prieten bun.
— Domnule doctor, ştiu că puteţi face mai mult. Am un spion. Fratele meu, Jenia, este unul din studenţii la medicină care au făcut practică la clinica dumneavoastră la începutul acestui an, la Viena.
Jenia Salome! Breuer încerca să-şi amintească numele. Erau atâţia studenţi!
— Prin el am aflat de dragostea dumneavoastră pentru Wagner, am aflat că vă veţi petrece vacanţa săptămâna aceasta la Hotel Amalfi în Veneţia şi, de asemenea, cum să vă recunosc. Dar, ceea ce este cel mai important, prin el am aflat că sunteţi, într-adevăr, un doctor pentru disperare. Vara trecută a asistat la o prelegere a dumneavoastră în care descriaţi cum aţi tratat-o pe o tânără pe nume Anna O. – o femeie care era disperată şi pe care aţi tratat-o cu ajutorul unei tehnici noi, „a conversaţiei" – o cură bazată pe raţiune, pe desluşirea unor asociaţii mentale încurcate. Jenia spune că sunteţi singurul medic din Europa care poate oferi un adevărat tratament psihologic.
Anna O.! Breuer tresări la auzul numelui şi vărsă cafeaua în timp ce ducea cana la buze. îşi şterse mâna cu şervetul, sperând că Frăulein Salome" nu observase accidentul. Anna O., Anna O.! Era incredibil! Oriunde se întorcea, dădea peste Anna O.- numele codificat pe care-l folosea pentru Bertha Pappenheim. Extrem de discret, Breuer nu folosea niciodată numele adevărate ale pacienţilor săi când discuta despre ei cu studenţii. în locul acestora, construia un pseudonim mutând fiecare iniţială a pacientului cu o literă înapoi în alfabet: astfel, B. P. de la Bertha Pappenheim devenise A. O., sau Anna O.
— Jenia era teribil de impresionat de dumneavoastră, domnule doctor. Când descria prelegerea dumneavoastră şi tratamentul Annei O., spunea că a avut binecuvântarea de a se afla în lumina geniului. Şi Jenia nu e un băiat uşor de impresionat. Nu l-am mai auzit niciodată vorbind aşa.
Arunci am hotărât că într-o zi va trebui să vă întâlnesc, să vă cunosc, poate să studiez cu dumneavoastră. Dar acest „într-o zi" a devenit mult mai concret şi iminent când starea lui Nietzsche s-a înrăutăţit, în ultimele două luni.
Breuer privi în jur. Mulţi dintre ceilalţi clienţi termii naseră şi plecaseră, dar el stătea aici, unde fugise de ' Bertha, discutând cu o femeie uluitoare, pe care ea o adusese în viaţa lui. O tresărire, un fior rece îi trecu prin tot corpul.
Chiar n-avea să poată fugi niciodată de Bertha?
— Frăulein – Breuer îşi drese glasul şi făcu un efort să continue —, cazul pe care l-a descris fratele dumneavoastră a fost doar atât – un caz singular în care am folosit o tehnică absolut experimentală. Nu există nici un motiv pentru a crede că tocmai această tehnică l-ar putea ajuta pe prietenul dumneavoastră. De fapt, există toate motivele pentru a crede că nu l-ar ajuta.
— De ce asta, domnule doctor?
— Mă tem că timpul nu-mi permite să vă dau un răspuns complet. Deocamdată vă voi spune doar că Anna O. şi prietenul dumneavoastră au boli foarte diferite. Ea avea accese de isterie şi suferea de o anumită infirmitate, după cum probabil fratele dumneavoastră v-a povestit. Procedeul meu a constat în a îndepărta sistematic fiecare simptom ajutând-o pe pacientă să-şi amintească, prin hipnoză, trauma psihică uitată care l-a generat. O dată ce sursa specifică este descoperită, simptomul dispare.
— Şi dacă presupunem, domnule doctor, că disperarea este un simptom? N-aţi putea-o trata în acelaşi mod?
— Disperarea nu este un simptom medical, Frăulein; este vagă, imprecisă. Fiecare dintre simptomele Annei O. implica o parte a corpului ei; fiecare era provocat de o dis-funcţie a excitaţiei intracerebrale printr-un canal neurotic. Dimpotrivă, aşa cum o descrieţi dumneavoastră, disperarea prietenului dumneavoastră este în întregime în planul ideatic. Nu există nici un procedeu de tratament pentru o astfel de stare.
Pentru prima oară, Lou Salome ezită.
— Dar, domnule doctor – din nou îşi aşeză mâna peste a lui —, înainte ca dumneavoastră s-o aveţi pacientă pe Anna O., nici pentru isterie nu exista un tratament psihologic. După dte înţeleg, medicii nu foloseau decât băile sau acele oribile tratamente cu şocuri electrice. Sunt convinsă că dumneavoastră, poate numai dumneavoastră, aţi reuşi să găsiţi un astfel de tratament nou pentru Nietzsche. Deodată Breuer observă cât era ceasul. Trebuia să se întoarcă la Mathilde.
— Frăulein, voi face tot ce-mi stă în puteri să-l ajut pe prietenul dumneavoastră. Vă rog să-mi permiteţi să vă dau cartea mea de vizită. îl voi primi pe prietenul dumneavoastră la Viena.
Ea aruncă o scurtă privire cărţii de vizită, apoi o puse în poşetă.
— Domnule doctor, mă tem că nu este chiar arât de simplu. Nietzsche nu este, hai să zicem, un pacient cooperant. De fapt, el nu ştie că vorbesc cu dumneavoastră. Este o persoană foarte retrasă şi este un om orgolios. Nu va putea niciodată să recunoască faptul că are nevoie de ajutor.
— Dar spuneţi că vorbeşte deschis despre sinucidere.
— în fiecare conversaţie, în fiecare scrisoare. Dar nu cere ajutor. Dacă ar şti de conversaţia noastră, nu m-ar ierta niciodată, şi sunt sigură că va refuza întrevederea cu dumneavoastră. Chiar dacă, într-un fel oarecare, l-aş convinge să vină la dumneavoastră, ar limita consultaţia la suferinţele lui trupeşti. Niciodată – nici într-o mie de ani – nu vă va cere să-i alinaţi disperarea. Are opinii foarte clare despre slăbiciune şi putere.
Breuer începea să se simtă frustrat şi îşi pierdea răbdarea.
— Deci, Frăulein, drama devine mai complexă. Vreţi să mă întâlnesc cu un oarecare profesor Nietzsche, pe care dumneavoastră îl consideraţi unul dintre cei mai mari filosofi ai epocii noastre, cu scopul de a-l convinge că viaţa – sau, cel puţin, viaţa lui – merită să fie trăită. Şi, mai mult, trebuie să fac asta fără ca filosoful nostru s-o ştie.
Lou Salome dădu din cap, respiră adânc şi se lăsă pe spătarul scaunului.
— Dar cum e posibil acest lucru? continuă el. Numai realizarea primului obiectiv – vindecarea disperării – şi este dincolo de posibilităţile ştiinţei medicale. Iar a doua condiţie – ca pacientul să fie tratat fără ştirea sa – transferă deja ceea ce vrem să întreprindem în domeniul fantasticului. Mai aveţi să-mi dezvăluiţi şi alte obstacole? Poate profesorul Nietzsche nu vorbeşte decât sanscrita – sau refuză să-şi părăsească sihăstria din Tibet?
Breuer se înfierbântase, dar, observând expresia năucită a lui Lou Salome, îşi recapătă repede controlul.
— Serios, Frăulein Salomă, cum pot să fac asta?
— Acum vedeţi, doctore Breuer! Acum vedeţi de ce v-am căutat pe dumneavoastră şi nu pe cineva de mai mică importanţă!
Clopotele de la San Salvatore bătură ora zece. Probabil că Mathilde a început să se neliniştească. Ah, dar dacă ar fi după ea. Breuer îi făcu din nou semn ospătarului. în timp ce aşteptau nota de plată Lou Salomă făcu o invitaţie neobişnuită.
— Domnule doctor vreţi să fiţi oaspetele meu mâine la micul dejun? După cum v-am mai spus, port o oarecare responsabilitate personală pentru disperarea profesorului Nietzsche. Mai am încă multe să vă spun.
— Mâine, cu tot regretul, este imposibil. Nu mi se înfâmplă în fiecare zi ca o femeie adorabilă să mă invite la micul dejun, dar nu pot accepta. Natura vizitei mele aici cu soţia mea nu-mi permite s-o părăsesc din nou.
— Arunci să vă propun un alt plan. I-am promis – fratelui meu să-l vizitez luna asta. De fapt, până de curând, plănuisem să merg la Viena împreună cu profesorul Nietzsche. Daţi-mi voie ca atunci când mă voi afla acolo să vă dau mai multe informaţii. între timp, am să încerc să-l conving pe profesorul Nietzsche să vă consulte ca specialist în legătură cu sănătatea lui fizică din ce în ce mai proastă.
Ieşiră împreună din cafenea. Doar câţiva clienţi mai zăboveau în timp ce chelnerii strângeau mesele. Când Breuer se pregătea să-şi ia rămas bun, Lou Salome îl luă de braţ şi porni alături de el.
— Domnule doctor, ora aceasta a fost prea scurtă. Eu sunt lacomă şi vreau mai mult din timpul dumneavoastră. Pot să vă conduc înapoi la hotel?
Fraza îl izbi pe Breuer, părându-i-se îndrăzneaţă, masculină; cu toate acestea, pe buzele ei părea potrivită, neafectată – modul natural în care oamenii ar trebui să vorbească şi să trăiască. Dacă o femeie se simte bine în compania unui bărbat, de ce nu l-ar lua de braţ şi nu i-ar cere voie să-l conducă? Şi totuşi, ce altă femeie pe care o cunoştea ar mai fi pronunţat asemenea cuvinte? Aceasta era o femeie deosebită. Această femeie era liberă!
— Niciodată n-am regretat atât de mult o invitaţie, spuse Breuer, trăgându-i braţul mai aproape de el, dar e timpul să mă întorc, şi să mă întorc singur. Soţia mea iubitoare, dar neliniştită, mă va aştepta la fereastră, şi am datoria să fiu sensibil faţă de sentimentele ei.
— Bineînţeles, dar – şi îşi trase braţul de sub al lui, pentru a-l privi pieziş în faţă, sigură, puternică precum un bărbat – mie cuvântul „datorie" mi se pare greu şi tiranic. Eu mi-am redus datoriile la una singură – aceea de a-mi păstra libertatea. Căsătoria, simţul posesiei şi gelozia, pe care le presupune, înrobesc spiritul. Ele nu mă vor domina niciodată. Sper, domnule doctor, că va veni timpul când nici bărbaţii, nici femeile nu vor mai fi tiranizaţi fiecare de slăbiciunile celuilalt.
Se întoarse, cu aceeaşi siguranţă cu care venise.
— Auf Wiedersehen. Pe curând – la Viena.
cAPrroLUL 2
1 atru săptămâni mai târziu, Breuer stătea la biroul său din cabinetul situat pe Backerstrasse nr.7. Era patru după-amiaza, iar el aştepta cu nerăbdare sosirea domnişoarei Lou Salome.
În mod normal nu făcea pauză în timpul unei zile de lucru, dar în nerăbdarea lui de a o vedea îi expediase pe ultimii trei pacienţi. Toţi aveau boli obişnuite, ceea ce presupunea din partea sa un efort minim.
Primii doi – oameni la vreo şaizeci de ani – aveau simptome aproape identice: respiraţia mult îngreunată şi o tuse uscată, aspră. Breuer le trata de ani de zile boala de plămâni cronică peste care, pe vreme rece şi umedă, se suprapunea o bronşită acută, ce ducea la severe complicaţii pulmonare. Amândurora le prescrisese morfină pentru tuse (praf Dover, cinci granule de trei ori pe zi), doze mici dintr-un expectorant (ipecac), inhalaţii de abur şi comprese cu muştar pe torace. Deşi unii medici luau în derâdere compresele cu muştar, Breuer credea în ele şi le prescria adesea – mai ales anul acesta, când jumătate din Viena părea să fie chinuită de boli de plămâni. De trei săptămâni oraşul nu mai văzuse o rază de soare, ci doar o burniţă rece, nemiloasă.
Cel de-al treilea pacient, un servitor al casei prinţului moştenitor Rudolf, era un tânăr agitat, ciupit de vărsat, pe care-l durea gâtul, atât de timid încât Breuer trebui să fie foarte imperativ ordonându-i să se dezbrace pentru a fi consultat. Diagnosticul era amigdalită. Deşi adeptul scoaterii imediate a amigdalelor cu foarfeci şi forceps, Breuer hotărî că aceste amigdale nu erau destul de inflamate ca să fie îndepărtate. în loc de asta, el recomandă o compresă rece pe gât, gargară cu dorat de potasiu şi inhalaţii cu vapori de apă carbonizată. Deoarece era a treia oară când pacientul avea dureri în gât în iarna aceasta, Breuer îl mai sfătui să-şi călească organismul şi să-şi mărească rezistenţa cu băi reci în fiecare zi.
Acum, în timp ce aştepta, luă scrisoarea pe care o primise cu trei zile în urmă de la Frăulein Salome. Cu aceeaşi îndrăzneală ca şi în biletul anterior, ea îl anunţa că avea să vină la cabinetul lui astăzi la ora patru pentru o consultaţie. Lui Breuer îi fremătară nările: „ Ea îmi spune mie la ce oră va veni. Ea hotărăşte. Ea îmi face onoarea de a.
Dar se dezmetici repede: „Nu lua lucrurile atât de tare în serios, Josef. Ce importanţă are? Chiar dacă Frăulein Salome' n-avea de unde să ştie, întâmplător miercuri după-amiază este un moment foarte bun pentru a o primi. în lunga înşiruire a faptelor, ce importanţă are?" „ Ea îmi spune mie." Breuer se gândi la tonul vocii lui: era tocmai acea infatuare exagerată pe care o detesta la confraţii săi, ca Billroth sau bătrânul Schnitzler, şi la mulţi dintre pacienţii săi iluştri, ca Brahms sau Wittgen-stein. Calitatea pe care o aprecia cel mai mult la cunoscuţii lui apropiaţi, dintre care mulţi îi erau şi pacienţi, era lipsa de pretenţii. Asta îl atrăgea la Anton Bruckner. Poate că Anton nu va fi niciodată un compozitor de talia lui Brahms, dar măcar nu adora pământul de sub propriile lui picioare.
Cel mai mult îi plăceau lui Breuer fiii nonconformişti ai unora dintre cunoscuţii lui – tinerii Hugo Wolf, Gus-tav Mahler, Teddie Hertzi şi acel student la medicină care numai a aşa ceva nu semăna, Arthur Schnitzler. Se identifica pur şi simplu cu ei şi, când cei mai în vârstă nu-l puteau auzi, îi delecta cu împunsături caustice la adresa suiau ui j ui ui im, iv/olu.».
sunt un popor religios – zeul lor se numeşte «Etichetă»." Breuer, mereu om de ştiinţă, îşi aminti uşurinţa cu care trecuse, în numai câteva minute, de la o stare de spirit la alta – de la aroganţă la modestie. Ce fenomen interesant! Putea oare să-l repete?
Atunci, acolo, făcu un experiment de gândire. Mai întâi încercă să intre în pielea personalităţilor vieneze pe care ajunsese să le urască. Pufnind şi murmurând încet „Cum îndrăzneşte!", închizând ochii pe jumătate şi încordându-şi lobii cerebrali frontali, el refăcu experienţa iritării şi indignării care-i caracterizează pe aceia care se iau prea tare în serios. Apoi, respirând adânc şi relaxându-se, lăsă această senzaţie să dispară şi reintră în propria lui piele – într-o stare de spirit în care putea râde de el însuşi, de propria lui postură ridicolă.
Observă că fiecare dintre aceste stări de spirit avea forma ei emoţională: cea de infatuare avea colţuri ascuţite – o senzaţie neplăcută de iritare – precum şi de aroganţă şi singurătate. Cealaltă stare, dimpotrivă, părea rotundă, moale şi tolerantă.
Acestea erau emoţii distincte, identificabile, se gândi Breuer, dar erau în acelaşi timp nişte emoţii modeste. Ce se poate spune însă despre emoţiile mai puternice şi despre stările de spirit care le creează. Poate exista o modalitate de a controla aceste emoţii mai puternice? N-ar putea să conducă asta la o terapie psihologică efectivă?
Se gândi la propria lui experienţă. Cele mai labile stări de spirit erau acelea care implicau femeile. Erau momente – astăzi, refugiat în fortăreaţa cabinetului său, era unul dintre ele – când se simţea puternic şi în siguranţă. în astfel de momente, vedea femeile aşa cum sunt: fiinţe cu aspiraţii proprii, care se luptau cu nesfârşitele şi presantele probleme ale vieţii cotidiene; vedea realitatea sinilor lor: aglomerări de celule mamare plutind în lichidul lipoidal. Ştia totul despre scurgerile tor, problemele dismenoreice, sciatică, diferitele afecţiuni ale vezicii sau ale uterului şi hemoroizii albaştri şi inflamaţi sau varicele.
Dar erau şi alte momente – momente de încântare, în care era cucerit de femei mai interesante decât viaţa, cu sânii umflându-se în globuri magice, puternice – când era cuprins de o aprigă dorinţă de a se contopi cu trupurile lor, de a le suge sfârcurile, de a aluneca în căldura lor umedă. Această stare de spirit putea fi copleşitoare, putea da peste cap o întreagă viaţă – şi era să-l coste, când lucrase cu Bertha, ce avea mai de preţ.
Totul era o chestiune de perspectivă, de structuri mentale alternante. Dacă i-ar putea învăţa pe pacienţii săi să facă asta prin puterea voinţei, ar putea deveni într-adevăr ceea ce căuta Frăulein Salome – un doctor al disperării.
Reveria îi fu întreruptă de zgomotul uşii care se deschise şi apoi se închise în anticameră. Breuer aşteptă câteva momente, să nu pară prea nerăbdător, apoi ieşi în camera de aşteptare s-o întimpine pe Lou Salome. Era udă, căci burniţa vieneză se transformase în ploaie – dar înainte de a o putea ajuta să-şi scoată haina din care picura apa, ea şi-o dăduse jos singură şi io întindea deja asistentei şi secretarei lui, Frâu Becker.
După ce o introduse pe Frăulein Salome în cabinet şi o instala într-un fotoliu masiv de piele neagră, Breuer se aşeză pe un scaun lângă ea. Nu se putu abţine să nu remarce:
— După cum văd, vă place să faceţi totul singură. Nu-i privează asta pe bărbaţi de plăcerea de a vă servi?
— Ştim amândoi că unele dintre serviciile aduse de bărbaţi nu sunt neapărat benefice pentru sănătatea femeilor!
— Viitorul dumneavoastră soţ va trebui să se antreneze foarte serios pentru asta. Obiceiurile căpătate într-o viaţă sunt greu de schimbat.
— Căsătorie? Nu, asta nu-i pentru mine! V-am spus. Sau poate o căsătorie parţială – poate asta mi-ar conveni, dar nu ceva care să mă lege mai mult.
Privindu-şi frumoasa şi curajoasa vizitatoare, lui Breuer i se păru foarte atrăgătoare ideea unei căsătorii parţiale. îi era greu să-şi amintească mereu că nu avea decât jumătate din vârsta lui. Purta o rochie lungă neagră, simplă, încheiată până la gât şi o blană de vulpe cu un cap mic şi cu picioruţe îi înfăşură umerii. Ciudat, se gândi Breuer, în Veneţia cea rece îşi scoate blana, dar nu se desparte de ea în biroul meu supraîncălzit. Totuşi, era timpul să treacă la subiect.
— Şi acum, Frăulein, spuse el, să vorbim de boala prietenului dumneavoastră.
— Disperare – nu boală. Am o mulţime de recomandări. Pot să vi le împărtăşesc?
Oare aroganţa ei chiar n-are nici o limită? se întrebă el indignat. Vorbeşte ca şi când mi-ar fi confrate – şeful unei clinici, un medic cu treizeci de ani de experienţă – nu o şcolăriţă fără nici un fel de experienţă.
Calmează-te, Josef! se admonesta el. E foarte tânără, ea nu-l venerează pe zeul vienez Etichetă. în afară de asta, îl cunoaşte pe profesorul Nietzsche mai bine decât mine. Este remarcabil de inteligentă şi poate avea ceva important de spus. Dumnezeu ştie că n-am nici o idee despre vindecarea disperării: nu pot s-o vindec nici pe a mea.
Răspunse calm:
— într-adevăr, Frăulein. Vă rog să începeţi.
— Fratele meu, Jenia, pe care l-am văzut azi dimineaţă, mi-a spus că aţi folosit hipnoza pentru a o ajuta pe Anna O. să-şi amintească sursa psihologică originară a fiecărui simptom. îmi amintesc că dumneavoastră mi-aţi explicat, la Veneţia, că această descoperire a originii fiecărui simptom îl dizolvă, într-un fel. Acest/ei este ceea ce mă intrigă, într-o zi, când o să avem mai mult timp, sper că o să mă luminaţi asupra mecanismului exact prin care ajungând să cunoşti sursa poţi elimina simptomul.
Breuer scutură din cap şi o opri pe Lou Salome" prin-tr-un gest al mâinilor.
— E o observaţie empirică. Chiar dacă am avea tot timpul din lume pentru a discuta, mă tem că nu vă pot oferi precizia pe care o căutaţi. Dar care sunt recomandările dumneavoastră, Frăulein?
— Prima mea recomandare este: nu încercaţi această metodă a hipnozei cu Nietzsche. Nu va avea nici un succes în cazul lui! Mintea lui, intelectul lui constituie un miracol – una dintre minunile lumii, după cum veţi vedea singur. Dar el este, ca să preiau una dintre sintagmele lui preferate, doar o fiinţă omenească, chiar prea omenească, şi are şi el păcatele lui.
Lou Salome îşi scoase blana, se ridică încet şi traversă biroul pentru a o pune pe canapeaua lui Breuer. Se uită o clipă la diplomele înrămate ce atârnau pe pereţi, îndreptă una care stătea uşor strâmb, apoi se aşeză din nou picior peste picior şi continuă.
— Nietzsche este extraordinar de sensibil la sursele de putere. Refuză să se implice în orice proces care ar subordona propria lui putere unei alteia. El este atras în filosofia sa de grecii presocratici, în special de concepţia lor despre Adonis – credinţa că numai prin competiţie îţi poţi dezvolta talentele native – şi nu are nici o încredere în motivele cuiva care renunţă la competiţie pretinzând că este altruist. Mentorul lui în această chestiune este Schopenhauer. Nimeni nu doreşte, crede el, să-l ajute pe altul: dimpotrivă, oamenii vor doar să domine şi să-şi sporească puterea proprie. în cele câteva daţi când şi-a subordonat puterea unei alteia s-a simţit devastat şi furios. S-a întâmplat cu Richard Wagner. Cred că se întâm-plă şi acum, cu mine.
— Cum adică se întâmplă cu dumneavoastră? Este adevărat că sunteţi, într-un fel, responsabilă pentru disperarea profesorului Nietzsche?
— El crede că sunt. Asta este cea de-a doua recomandare a mea: nu vă aliaţi cu mine. Păreţi descumpănit – ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun totul despre relaţia mea cu Nietzsche. Nu voi omite nimic şi vă voi răspunde cu sinceritate la toate întrebările. Nu-mi va fi uşor. Mă las în mâinile dumneavoastră, dar ceea ce vă spun trebuie să rămână secretul nostru.
— Bineînţeles, puteţi conta pe asta, Frăulein, răspunse el, uimit de felul ei direct de a vorbi şi de cât de reconfortant era să discuţi atât de deschis cu cineva.
— Ei bine, atunci. L-am întâlnit pentru prima oară pe Nietzsche acum vreo opt luni, în aprilie.
Frâu Becker bătu la uşă şi intră cu cafeaua. Dacă a fost surprinsă să-l vadă pe Breuer stând alături de Lou Salome şi nu la locul lui obişnuit, în spatele biroului, nu arătă în nici un fel asta. Fără o vorbă, lăsă jos o tavă, pe care se aflau un serviciu de porţelan, linguriţe şi un vas de argint strălucitor cu cafea, şi ieşi imediat. Breuer turnă cafeaua, în timp ce Lou Salome continua.
— Am plecat din Rusia anul trecut din motive de sănătate – probleme cu plămânii, carexacum s-au rezolvat în mare parte. Am locuit la început la Zurich, am studiat teologia cu Biederman şi am lucrat şi cu poetul Gottfried Kinkel – nu cred că v-am spus că aspir să devin poetă. Când mama şi cu mine ne-am mutat la Roma la începutul acestui an, Kinkel ne-a dat o scrisoare de recomandare către Malwida von Meysenburg. O ştiţi, ea a scris Memoriile unui idealist.
Breuer dădu din cap. Cunoştea lucrările Malwidei von Meysenburg, în special cruciadele ei pentru drepturile femeilor, o reformă politică radicală şi diverse schimbări în procesul de învăţământ. Era mai putin de acord cu tratatele ei antimaterialiste, care lui i se păreau bazate pe ipoteze pseudoştiinţifice.
Lou Salome continuă:
— Astfel că m-am dus la salonul literar al Malwidei şi acolo am întâlnit un filosof strălucit şi fermecător, Paul R6e, cu care m-am împrietenit destul de bine. Herr RŁe urmase cursurile lui Nietzsche la Basel cu mulţi ani în urmă şi de atunci cei doi rămăseseră buni prieteni. Am văzut că Herr Ree îl admira pe Nietzsche mai mult decât pe oricine. Curând, a dezvoltat teoria că, dacă el şi eu eram prieteni, atunci trebuie să mă împrietenesc şi cu Nietzsche. Paul. Herr Ree. dar, domnule doctor – ea roşi doar o clipă, însă destul cât Breuer să observe, şi ea să observe că el a observat —, daţi-mi voie să-l numesc Paul, căci aşa mă adresez lui, iar azi n-avem timp de mofturi sociale. Sunt foarte apropiată de Paul, deşi nu m-aş sacrifica niciodată să mă mărit cu el, şi nici cu altcineva! Dar, continuă ea cu nerăbdare, am pierdut destul timp explicând o scurtă colorare involuntară a feţei mele. Nu suntem noi singurele animale care roşesc?
Negăsindu-şi cuvintele, Breuer nu putu decât să dea afirmativ din cap. O vreme, înconjurat de instrumentele lui medicale, se simţise mult mai puternic decât la ultima lor conversaţie. Dar acum, expus forţei farmecului ei, simţea cum îi piere puterea. Comentariul ei asupra faptului că roşise era remarcabil: niciodată în viaţa lui nu auzise o femeie, sau pe oricine altcineva, vorbind despre relaţiile sociale atât de direct. Şi nu avea decât douăzeci şi unu de ani!
— Paul era convins că Nietzsche şi cu mine ne vom împrieteni repede, continuă Lou Salome, că ne potriveam perfect. Vroia să devin studenta şi protejata lui Nietzsche. Vroia ca Nietzsche să-mi devină profesor, preot laic.
Fură întrerupţi de o bătaie uşoară în uşă. Breuer se ridică să deschidă, iar Frâu Becker îi comunică, într-o şoaptă puternică venirea unui nou pacient. Breuer se reaşeză şi o asigură pe Lou Salome că aveau tot timpul, căci pacienţii neanunţaţi trebuie să fie pregătiţi să aştepte mult, şi o rugă să continue.
— Ei bine, urmă ea, Paul a aranjat o întâlnire la bazilica Sf. Petru, cel mai nepotrivit loc de întâlnire pentru ne-sfânta noastră Treime – numele pe care l-am adoptat mai târziu pentru noi, deşi Nietzsche se referea adesea la ea ca la o „relaţie pitagoreică".
Breuer se surprinse uitându-se mai degrabă la pieptul musafirei sale decât la faţa ei. Oare de câtă vreme fac asta, se întrebă el. în imaginaţie, luă o mătură şi înlătură toate gândurile despre sex. Se concentra mai mult asupra ochilor şi a vorbelor ei.
— Am fost imediat atrasă de Nietzsche. Nu este un om care impune fizic – de înălţime medie, cu o voce blândă şi ochi care nu clipesc, părând că privesc mai degrabă înăuntru decât în afară, ca şi când ar apăra vreo comoară interioară. Nu ştiam atunci că este pe trei sferturi orb. Cu toate acestea, era ceva la el care te domina. Primele vorbe pe care mi le-a adresat au fost: „Din ce stele am căzut aici unul lângă altul?"
Apoi am început să discutăm toţi trei. Şi ce discuţie! O vreme, a părut că speranţele lui Paul ca Nietzsche să-mi devină mentor şi prieten se vor realiza. Din punct de vedere intelectual, ne potriveam perfect. Pătrundeam fiecare în mintea celuilalt – el spunea că avem creiere gemene. Ah, a citit cu voce tare din ultima lui carte, o bijuterie, mi-a pus poeziile pe muzică, mi-a spus ce avea să ofere lumii în următorii zece ani – îşi zicea că sănătatea nu-i garantează mai mult de un deceniu.
Curând, Paul, Nietzsche şi cu mine am hotărât că ar trebui să locuim împreună într-un menage a trois. Am început să ne facem planuri să petrecem iarna aceasta la Viena sau poate la Paris.
Un menage ă trois! Breuer îşi drese vocea şi se foi stân-jenit în scaun. O văzu zâmbind la vederea disconfortului său. Nu-i scapă chiar nimic? Ce diagnostician ar fi femeia asta! S-o fi gândit vreodată la o carieră în medicină? Poate ca studentă a mea? Protejata mea? Colega mea, lucrând alături de mine în cabinetul de consultaţii, în laborator? Această fantezie avea forţă, o forţă reală – dar cuvintele ei îl smulseră pe Breuer din visare.
— Da, ştiu că lumea nu priveşte cu simpatie doi bărbaţi şi o femeie care locuiesc în mod cast împreună. Ea accentua minunat cuvântul„casr" – destul de puternic pentru a pune lucrurile la punct, şi totuşi destul de blând pentru a evita mustrările.
— Dar noi suntem nişte idealişti liber-cugetători care resping restricţiile impuse de societate. Credem în capacitatea noastră de a ne crea propria structură morală. 30
Cum Breuer nu răspunse, vizitatoarea lui păru, pentru prima oară, că nu ştie cum să meargă mai departe.
— Să continuu? Avem timp? Vă ofensez?
— Continuaţi, vă rog, gnădiges Frăulein. în primul rând, mi-am rezervat timp pentru dumneavoastră. El se întinse peste masă, îşi luă calendarul şi îi arătă iniţialele L. S., scrise mare în dreptul zilei de miercuri, 22 noiembrie 1882. După cum vedeţi, n-am nimic altceva programat în după-amiaza aceasta. în al doilea rând, nu mă ofensaţi. Dimpotrivă, vă admir sinceritatea, felul direct de a fi. De şi-ar vorbi toţi prietenii atât de deschis! Viaţa ar fi mai bogată şi mai autentică.
Acceptându-i complimentul fără nici un comentariu, Lou Salome îşi mai turnă cafea şi îşi continuă povestirea.
— Mai întii, ar trebui să arăt clar că relaţia mea cu Nietzsche, deşi intensă, a fost scurtă. Ne-am întâlnit numai de patru ori şi am fost aproape întotdeauna supravegheaţi de mama mea, de mama lui Paul sau de sora lui Nietzsche. De fapt, Nietzsche şi cu mine am fost rareori singuri în plimbări sau conversaţii.
Luna de miere intelectuală a ne-sfintei noastre Treimi a fost, de asemenea, scurtă. Au apărut fisuri. Apoi, sentimente romantice şi lascive. Poate că au fost prezente încă de la început. Poate că eu ar trebui să-mi asum responsabilitatea pentru că nu le-am recunoscut. Se scutură ca pentru a se despovăra de acea responsabilitate şi continuă, pentru a expune o importantă succesiune de evenimente.
— Către sfârşitul primei noastre întâlniri, Nietzsche devenea tot mai preocupat de planul meu pentru un cast menage ă trois, gândindu-se că lumea nu era pregătită pentru el şi rugându-mă să ţin secret planul nostru. Era îngrijorat mai ales în privinţa familiei sale: în nici un caz nu trebuia ca mama sau sora lui să afle despre noi. Atâta convenţionalism! Am fost surprinsă şi dezamăgită şi m-am întrebat dacă mă lăsasem înşelată de limbajul lui îndrăzneţ şi de declaraţiile lui de liber-cugetător.
La puţină vreme după aceea, Nietzsche luă o poziţie şi mai hotărâtă – i se părea că un astfel de aranjament ar fi pentru mine periculos din punct de vedere social, poate chiar dezastruos. Şi, ca să mă protejeze, a spus că s-a decis să mă ceară în căsătorie şi l-a rugat pe Paul să-mi transmită oferta lui. Vă puteţi imagina în ce situaţie l-a pus pe Paul? Dar Paul, din loialitate faţă de prietenul lui – conştiincios, deşi uşor flegmatic – mi-a vorbit despre propunerea lui Nietzsche.
— V-a surprins? întrebă Breuer.
— Foarte mult, mai ales că venea după prima noastră vizită. M-a şi tulburat. Nietzsche este un om mare şi are blândeţe, forţă, o prezenţă extraordinară; nu neg, domnule doctor, că eram puternic atrasă de el – dar nu romantic. Probabil că a simţit atracţia mea către el şi nu a crezut afirmaţia mea că gândul căsătoriei era tot atât de departe de mine ca şi cel al unei aventuri romantice.
O pală bruscă de vânt care făcu geamurile să se trân-tească îl distrase o clipă pe Breuer. Ascultase atât de intens, încât câteva minute nu i se clintise nici măcar un muşchi pe faţă. Pacienţii îi vorbeau uneori despre problemele lor personale, dar niciodată în acest mod. Niciodată faţă în faţă, niciodată aşa, fără să clipească. Bertha îi dezvăluise multe, dar totdeauna într-o stare de spirit „absentă". Lou Salome' era „prezentă" şi, chiar atunci când descria evenimente îndepărtate, crea momente de o asemenea intimitate încât Breuer se simţea ca şi cum ar fi fost doi amanţi care stăteau de vorbă. Nu-i era deloc greu să înţeleagă de ce Nietzsche o ceruse în căsătorie după numai o singură întâlnire.
— Şi apoi, Frăulein?
— Apoi am luat hotărârea de a fi mai sinceră la următoarea întâlnire. Dar s-a dovedit a fi inutil. Nietzsche îşi dăduse seama repede că perspectiva căsătoriei îl speria tot atât de mult pe cât îmi repugna şi mie. Când l-am văzut din nou, două săptămâni mai târziu, la Orta, primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost că nu trebuie să iau în seamă propunerea lui. M-a implorat, în schimb, să fiu alături de el într-o relaţie ideală – pasionată, castă, intelectuală şi nonmaritală.
Ne-am împăcat toţi trei. Nietzsche era atât de entuziasmat de ideea acelui menage ă trois al nostru, încât insistă, într-o după-amiază, la Lucerna, să facem o poză în cinstea lui – singura fotografie a ne-sfintei noastre Treimi.
În fotografia pe care i-o întinse lui Breuer, doi bărbaţi stăteau în picioare în faţa unei şarete; ea se afla în genunchi în şaretă, agitând o cravaşa mică.
— Bărbatul din prim plan, cu mustaţă, care priveşte în susacela e Nietzsche, spuse ea cu căldură. Celălalt este Paul.
Breuer examina atent fotografia. îl deranja să-i vadă pe aceşti doi bărbaţi – uriaşi înrobiţi, patetici – înhămaţi de această tânără frumoasă, cu mica ei cravaşa.
— Ce ziceţi de caii mei, doctore Breuer?
Pentru prima oară o glumă a ei nu-şi atingea scopul, iar Breuer îşi aminti deodată că nu e decât o fată de douăzeci şi unu de ani. Se simţi stânjenit – nu-i plăcea să vadă imperfecţiuni la această făptură rafinată. Inima lui era alături de cei doi bărbaţi înrobiţi – fraţii săi. Era sigur că ar fi putut fi unul dintre ei.
Musafira lui îşi realizase probabil stângăda, se gândi Breuer, văzând cum ea se grăbeşte să-şi continue povestirea.
— Ne-am mai întflnit de două ori, la Tautenberg, acum vreo trei luni, cu sora lui Nietzsche, şi apoi la Leipzig, cu mama lui Paul. Dar Nietzsche îmi scria tot timpul. Iată o scrisoare în care îmi răspunde la cea în care îi spuneam cât de mult m-a mişcat cartea sa Zorile.
Breuer citi repede scurta scrisoare pe care i-o înmânase:
Draga mea Lou, Şi eu am zorile mele, şi nu unele pictate! Ceva ce nu mai credeam să fie posibil, să găsesc în sfârşit un prieten pentru fericirea şi suferinţa mea, mi se pare posibil acum – posibilitatea de aur pe orizontul întregii mele vieţi viitoare. Sunt mişcat numai când mă gândesc la sufletul bogat şi curajos al dragei mele Lou.
F. N.
Breuer rămase tăcut. Acum simţea o şi mai mare afinitate cu Nietzsche. Să găseşti zori noi şi posibilităţi de aur, să iubeşti un suflet bogat şi curajos: toţi avem nevoie de asta, îşi zise el, măcar o dată în viaţă.
— în aceeaşi perioadă, continuă Lou, Paul a început să-mi trimită scrisori la fel de arzătoare. Şi în ciuda tuturor eforturilor mele de mediere, tensiunea a crescut alarmant în cadrul Treimii noastre. Prietenia dintre Paul şi Nietzsche se destrăma vertiginos. în cele din urmă, au început să se defăimeze unul pe altul în scrisorile pe care mi le scriau.
— Dar cu siguranţă, interveni Breuer, că asta nu vă surprinde. Doi bărbaţi înflăcăraţi într-o relaţie intimă cu aceeaşi femeie? x
— Poate că am fost naivă. Am crezut că noi trei am putea împărtăşi o viaţă a spiritului, că am putea crea împreună o serioasă operă filosofică.
Aparent tulburată de întrebarea lui Breuer, ea se ridică, se întinse uşor şi făcu dţiva paşi spre fereastră, oprindu-se în drum pentru a examina câteva dintre obiectele de pe biroul lui – un mojar cu pistil din bronz în stil renascentist, o mică statuetă funerară egipteană, un model complicat din lemn al canalelor semicirculare ale urechii interne.
— Poate sunt eu încăpăţânată, spuse ea uitându-se pe fereastră, dar încă sunt convinsă că menajul noastru în trei era posibil! Ar fi mers, dacă nu s-ar fi amestecat odioasa soră a lui Nietzsche. Nietzsche m-a invitat să-mi petrec vara cu el şi Elisabeth în Tautenberg, un sătuc din Thurin-gen. M-am întâlnit cu ea la Bayreuth, unde l-am găsit pe Wagner şi am asistat la un spectacol cu Parsifal. Apoi am călătorit împreună spre Tautenberg.
— De ce o numiţi odioasă, Frăulein?
— Elisabeth este o gâscă separatistă, meschină, necinstită şi antisemită. Când am făcut greşeala de a-i spune că Paul este evreu, s-a străduit să facă acest lucru cunoscut în întregul cerc al lui Wagner ca să se asigure că Paul nu va fi niciodată binevenit La Bayreuth.
Breuer puse jos ceaşca de cafea. Dacă la început Lou Salome îl legănase cu senzaţia dulcelui tărâm al iubirii, artei şi filosofiei, acum vorbele ei îl aruncau înapoi în realitate, în lumea urâtă a antisemitismului. Chiar în acea dimineaţă citise în Neue Freie Presse o poveste despre organizaţii de tineret care hoinăreau prin universitate, intrând în clase şi strigând „Juden hinaus!" (Afară cu evreii!) şi îi scoteau pe toţi evreii din sălile de curs – trăgându-i cu forţa pe cei care rezistau.
— Frăulein, şi eu sunt evreu şi trebuie să vă întreb dacă profesorul Nietzsche împărtăşeşte vederile antisemite ale surorii lui.
— Ştiu că sunteţi evreu. Mi-a spus Jenia. Este important să ştiţi că pe Nietzsche îl interesează doar adevărul. Urăşte minciuna prejudecăţilor – orice fel de prejudecăţi. Urăşte antisemitismul surorii sale. Este îngrozit şi dezgustat că Bernard Forster, unul dintre cei mai virulenţi şi mai declaraţi antisemiţi din Germania, o vizitează atât de des. Sora lui, Elisabeth.
Acum vorbele ei se succedau mai rapid, tonul vocii fiind mai ridicat cu o octavă. Breuer îşi dădea seama că ea ştia că divaga de la povestirea pe care şi-o pregătise, dar nu se putea abţine.
— Elisabeth, e o oroare, domnule doctor. M-a făcut prostituată. L-a minţit pe Nietzsche spunându-i că eu arăt fotografia aceea la toată lumea, lăudându-mă cu cât de mult îi place lui gustul cravaşei mele. Minte tot timpul! Este o femeie periculoasă. într-o zi, ţineţi minte ce vă spun, îi va face foarte mult rău lui Nietzsche!
Încă în picioare, se ţinea strâns de spătarul unui scaun în timp ce rostea aceste cuvinte. Apoi, aşezându-se, continuă, cu o voce mai calmă.
— După cum vă puteţi imagina, cele trei săptămâni petrecute cu Nietzsche şi Elisabeth la Tautenberg au fost dificile. Momentele în care eram singură cu el au fost sublime. Plimbări minunate şi conversaţii profunde pe toate temele posibile – uneori sănătatea îi permitea să stea de vorbă zece ore pe zi! Mă întreb dacă a existat vreodată o asemenea afinitate pe tărâm filosofic între două persoane. Am discutat despre relativitatea binelui şi a răului, despre necesitatea de a te elibera de morala publică pentru a trăi moral, despre religia unui liber-cugetător. Vorbele lui Nietzsche păreau adevărate: aveam spirite înrudite – ne puteam spune atât de multe unul altuia doar în jumătăţi de cuvinte, de propoziţii, sau doar printr-un simplu gest. Şi totuşi, acest paradis a fost distrus, căci eram tot timpul sub ochii viperei de soră-sa – o puteam vedea ascultând, interpretând întotdeauna greşit, ţesând intrigi.
— Spuneţi-mi, de ce vă ponegrea Elisabeth?
— Pentru că luptă pentru viaţa ei. Este o femeie îngustă la minte, cu un spirit sărac. Nu-şi poate permite să-l piardă pe fratele ei, lăsându-l altei femei. îşi dă seama că Nietzsche este, şi va fi întotdeauna, singura ei şansă de a reprezenta ceva.
Se uită la ceas, apoi la uşa închisă.
— V-am răpit destul timp, aşa că o să vă povestesc repede restul. Chiar luna trecută, în duda obiecţiilor lui Elisabeth, Paul, Nietzsche şi cu mine am petrecut trei săp-tămâni împreună la Leipzig, cu mama lui Paul, unde iarăşi am avut discuţii filosofice serioase, în spedal asupra dezvoltării credinţei religioase. Ne-am despărţit acum două săptămâni, când Nietzsche încă mai credea că ne vom petrece primăvara locuind împreună toţi trei la Paris. Dar asta n-o să se întâmple nidodată, acum ştiu asta. Sora lui a reuşit să-i otrăvească mintea împotriva mea, şi în ultimul timp el a început să ne trimită scrisori pline de disperare şi de ură, atât lui Paul dt şi mie.
— Şi acum, astăzi, Frăulein Salomă, în ce stadiu se află lucrurile?
— Totul s-a dus de râpă. Paul şi Nietzsche au devenit duşmani. Paul se înfurie ori de dte ori dteşte scrisorile pe care mi le trimite Nietzsche, ori de dte ori aude că aş avea vreun sentiment duios faţă de Nietzsche.
— Paul vă dteşte scrisorile?
— Da, de ce nu? Prietenia noastră e din ce în ce mai profundă. Cred că întotdeauna voi fi apropiată de el. Nu avem secrete unul faţă de altul: ne dtim până şi jurnalele intime. Paul m-a tot îndemnat s-o rup cu Nietzsche. în cele din urmă am consimţit şi i-am scris lui Nietzsche că, deşi voi preţui întotdeauna prietenia noastră, acel menage ă trois nu mai este posibil. I-am spus că e prea multă suferinţă, prea multă influenţă destructivă – din partea surorii lui, a mamei lui, din cauza certurilor dintre ci şi Paul.
— Şi răspunsul lui?
— Sălbatic! înfricoşător! îmi scrie scrisori demente, uneori pline de insulte sau ameninţări, alteori profund disperate. Iată, priviţi pasajele acestea, pe care le-am primit chiar săptămâna trecută.
Scoase două scrisori, care trădau ele însele starea de agitaţie a celui care le trimisese: un scris inegal, numeroase cuvinte prescurtate sau subliniate de mai multe ori. Breuer aruncă o privire la paragrafele pe care ea le încer-cuise, dar apoi, nereuşind să descifreze mai mult de dteva cuvinte, i le dădu înapoi.
— Am uitat, spuse ea, cât de greu de dtit este acest scris. Să v-o descifrez pe cea adresată atât lui Paul dt şi mie: „Nu lăsaţi izbucnirile mele de megalomanie sau de vanitate rănită să vă tulbure prea mult – şi dacă s-ar întâmpia într-o zi să-mi pun capăt zilelor în vreun acces pasional, n-ar fi nid o pagubă. Ce sunt fanteziile mele pentru voi! Am ajuns la această rezonabilă înţelegere a situaţiei după ce am luat – din disperare – o doză enormă de opiu."
Ea se întrerupse.
— Ajunge atât, ca să vă faceţi o idee despre disperarea lui. Stau deja de dteva săptămâni la proprietatea familiei lui Paul din Bavaria, astfel că toată corespondenţa îmi vine acolo. Paul a distrus scrisorile lui cele mai înveninate pentru a mă scuti pe mine de durere, dar aceasta, adresată numai mie, a scăpat: „Dacă te alung acum, este dintr-o blamare a întregii tale fiinţe. Ai provocat suferinţă, ai făcut rău – şi nu numai mie, d tuturor celor care mă iubesc: această sabie atârnă deasupra capului tău." îşi ridică ochii spre Breuer.
— Acum, doctore, vedeţi de ce vă recomand atât de vehement să nu vă aliaţi în nici un fel cu mine?
Breuer trase adânc din trabuc. Deşi intrigat de Lou Salome şi absorbit de melodrama pe care ea o expunea, era îngrijorat. Era oare înţelept că acceptase să intre în joc? Ce junglă! Ce relaţii puternice şi primitive: ne-sfânta Treime, prietenia distrusă dintre Nietzsche şi Paul, legătura puternică dintre Nietzsche şi sora sa. Şi relaţia otrăvită dintre aceasta şi Lou Salome: trebuie să am grijă, îşi zise el, să mă feresc din calea acestor meteoriţi. Cel mai exploziv din toate este, bineînţeles, dragostea disperată a lui Nietzsche, acum transformată în ură, pentru Lou Salome. Dar era prea tifziu pentru a da înapoi. Se angajase deja, iar la Veneţia îi spusese amabil: „N-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi."
Se întoarse spre Lou Salome\par — Aceste scrisori mă ajută să înţeleg de ce sunteţi alarmată, Frăulein Salome. Vă împărtăşesc grija cu privire la prietenul dumneavoastră: stabilitatea lui pare precară, iar sinuciderea o posibilitate reală. Dar din moment ce acuma aveţi prea puţină influenţă asupra profesorului Nietzsche, cum îl puteţi convinge să mă viziteze?
— Da, asta este o problemă – una pe care am analizat-o pe larg. Până şi numele meu este acum otrăvit pentru el, şi va trebui să acţionez indirect. Asta înseamnă, bineînţeles, că el nu trebuie să ştie niciodată, dar niciodată că eu i-am aranjat o întâlnire cu dumneavoastră. Nu trebuie să-i spuneţi niciodată! Dar acum, că ştiu că doriţi să văântâlniţicuel.
Îşi puse jos ceaşca şi îl privi atât de intens pe Breuer, încât acesta trebui să răspundă repede:
— Sigur că da, Frăulein. După cum v-am spus şi la Veneţia, „n-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi".
La auzul acestor cuvinte, pe faţa lui Lou Salome' se aşternu un zâmbet larg. Ah, fusese mai încordată decât îşi imaginase el.
— Cu această asigurare, domnule doctor, voi începe campania noastră de a-l aduce pe Nietzsche în cabinetul dumneavoastră fără ca el să cunoască rolul meu în această chestiune. Comportamentul său este atât de dereglat acum încât ştiu că toţi prietenii lui sunt alarmaţi şi ar primi cu bucurie orice plan raţional pentru a-l ajuta. Mune, în drum spre Berlin, mă voi opri la Basel pentru a-i propune planul nostru lui Franz Overbeck, prietenul de-o viaţă al lui Nietzsche. Reputaţia dumneavoastră ca diagnostician ne va ajuta. Cred că profesorul Overbeck îl poate convinge pe Nietzsche să vă consulte în legătură cu starea sănătăţii sale. Dacă voi reuşi, vă voi da de ştire printr-o scrisoare.
Una după alta, ea puse repede scrisorile lui Nietzsche înapoi în poşetă, îşi învolbură fusta lungă şi amplă, îşi luă blana de vulpe de pe canapea, apoi îi luă mâna lui Breuer.
— Iar acum, dragă domnule doctor.
Când îşi puse şi cealaltă mină peste a lui, pulsul lui Breuer se acceleră. Nu fi prost, îşi zise el, dar se abandonă căldurii mâinii ei. Ar fi vrut să-i spună câtă plăcere îi făcea atingerea ei. Probabil că ştia, căci îi tinu mâna într-a ei în timp ce vorbea.
— Sper că vom ţine legătura în ceea ce priveşte această chestiune. Nu numai din pricina profundelor mele sentimente faţă de Nietzsche şi a temerii mele că sunt, fără să vreau, responsabilă pentru o parte a suferinţelor lui. Mai e şi altceva. Sper, de asemenea, că noi doi vom deveni prieteni. Am multe păcate, după cum aţi văzut: sunt impulsivă, vă şochez, sunt nonconformistă. Dar am şi calităţi. Am un ochi format pentru nobleţea spirituală a unui om. Şi când găsesc un astfel de om prefer să nu-l pierd. Deci, ne scriem?
Îi lăsă mâna, păşi spre uşă, apoi se opri brusc. Căută în geantă şi scoase două volume micuţe.
— Oh, domnule doctor, era să uit. Cred că ar fi bine să aveţi ultimele două cărţi ale lui Nietzsche. Vă vor face o idee asupra modului său de gândire. Dar nu trebuie să ştie că le-aţi văzut. I-ar stârni bănuieli, căci s-au vândut foarte puţine din aceste cărţi.
Din nou îi atinse braţul lui Breuer.
— Şi încă ceva. în ciuda faptului că acum are atât de puţini cititori, Nietzsche e convins că va fi celebru. Mi-a spus odată că viitorul îi aparţine. Aşa că nu spuneţi nimănui că-l ajutaţi. Nu-i pomeniţi numele faţă de nimeni. Dacă o faceţi, şi el află, va considera asta o mare trădare. Pacienta dumneavoastră – Arma O. – nu e numele ei adevărat, nu-i aşa? Folosiţi un pseudonim?
Breuer dădu din cap afirmativ.
— Atunci vă sfătuiesc să faceţi la fel şi pentru Nietzsche. Auf Wiedersehen, domnule doctor. îi întinse mâna.
— Îuf Wiedersehen, domnişoră, spuse Breuer aplecân-du-se şi sărutându-i mâna.
După ce închise uşa în urma ei, se uită la cele două volumaşe cu coperte subţiri şi observă titlurile ciudate – Die Frohliche Wiessenschaft (Ştiinţa voioasă) şi Menschliches, Alhumenschliches (Omenesc, prea omenesc) – apoi le puse pe birou. Se duse la fereastră s-o mai zărească o ultimă oară pe Lou Salome. Ea îşi deschise umbrela, coborî repede treptele din faţă şi, fără a se uita înapoi, se urcă într-o trăsură care aştepta.
CAPITOLUL 3
Întorcându-se de la fereastră, Breuer scutură din cap pentru a şi-o alunga pe Lou Salome din minte. Apoi trase de şnurul care atârna deasupra biroului său pentru a o anunţa pe Frâu Becker să-l trimită înăuntru pe pacientul care aştepta în anticameră. Herr Perlroth, un evreu gâr-bovit, cu barbă lungă, intră cu pas şovăitor.
Cu cincizeci de ani în urmă, află Breuer curând, Herr Perlroth trecuse printr-o traumatizantă operaţie de amigdalită – amintirile lui despre aceasta fiind atât de cutremurătoare încât, până în ziua de azi, refuzase să consulte un medic. Chiar şi acum îşi tot amânase vizita, dar „o situaţie medicală disperată", după cum se exprima el, nu-i mai lăsase nici o alternativă. Breuer renunţă imediat să se mai comporte ca un medic, se ridică de la birou şi se aşeză în scaunul alăturat, aşa cum făcuse şi cu Lou Salome, pentru a sta de vorbă relaxat cu noul său pacient. Discutară despre vreme, despre noul val de imigranţi evrei din Galiţia, despre antisemitismul crescând al Asociaţiei Austriece pentru Reformă şi despre originea lor comună. Herr Perlroth, ca aproape toată lumea în comunitatea evreiască, îl cunoscuse şi îl respectase pe Leopold, tatăl lui Breuer şi, în dteva minute, îşi transferase această încredere în tată asupra fiului.
— Deci, Herr Perlroth, spuse Breuer, cu ce vă pot fi de folos?
— Nu pot să urinez, domnule doctor. îmi vine tot timpul, alerg la toaletă, dar nu iese nimic. Stau, şi stau, şi în cele din urmă ies câteva picături. După douăzeci de minute – acelaşi lucru. Mă duc din nou, dar.
Încă două, trei întrebări, şi Breuer nu mai avu nici un dubiu în privinţa cauzei problemelor lui Herr Perlroth. Prostata pacientului bloca uretra. Mai rămânea acum o singură întrebare importantă: avea Herr Perlroth un adenom de prostată sau cancer? La o examinare rectală, Breuer nu palpă nici un nodul canceros tare, dar găsi o tumoră spongioasă, benignă.
Auzind că nu era nici un semn de cancer, Herr Perlroth surise larg, luminos, apucă mâna lui Breuer şi o sărută. Dar se întunecă din nou la faţă când Breuer îi descrise, în termeni cât mai liniştitori cu putinţă, natura neplăcută a tratamentului necesar: pasajul urinar trebuia lărgit prin inserarea în penis a unei serii de tije, sau „sonde" lungi, metalice. Deoarece Breuer nu executa el însuşi acest tratament, îl trimise pe Herr Perlroth la cumnatul său, Max, un urolog.
După plecarea lui Herr Perlroth, puţin după ora şase, era timpul pentru vizitele pe care Breuer le făcea la domiciliu după-amiaza. îşi pregăti trusa lui medicală mare, din piele, îşi puse paltonul îmblănit şi căciula şi ieşi afară, unde îl aşteptau vizitiul său, Fischmann, şi trăsura lui cu doi cai. (In timp ce el îl consulta pe Herr Perlroth, Frâu Becker chemase un Dienstmann care stătea la intersecţia din apropierea cabinetului – un tânăr comisionar cu nasul şi ochii roşii care purta o insignă oficială mare, o pălărie ţuguiată şi o haină militară kaki, mult prea mare, cu epoleţi – şi îi dăduse zece creiţari ca să fugă să-l aducă pe Fischmann. Mai înstărit decât majoritatea medicilor din Viena, Breuer prefera să închirieze un fiacru pentru un an decât să angajeze unul ori de câte ori avea nevoie.)
Ca întotdeauna, îi înmână lui Fischmann lista pacienţilor care trebuiau vizitaţi. Breuer făcea vizite la domiciliu de două ori pe zi: devreme, după frugalul său mic dejun con-stând din cafea şi un Kaisersemmel triunghiular şi crocant; şi apoi la sfârşitul consultaţiilor de după-amiază de la cabinet, ca şi astăzi. Ca majoritatea medicilor internişti din Viena, Breuer trimitea pacientul la spital numai dacă nu exista altă soluţie. Nu numai că oamenii erau mai bine îngrijiţi acasă, dar erau şi mai feriţi de bolile contagioase care adesea făceau ravagii în spitalele publice.
În consecinţă, trăsura cu doi cai a lui Breuer era folosită frecvent: într-adevăr, era ca un birou ambulant şi era bine garnisită cu ultimele reviste medicale şi lucrări de referinţă. Cu câteva săptămâni în urmă, invitase un tânăr medic prieten, pe Sigmund Freud, să-l însoţească pe parcursul unei zile întregi. Fusese, probabil, o greşeală! Tânărul încerca să se hotărască în alegerea unei specialităţi, iar ziua aceea îl speriase probabil, îndepărtându-l pentru totdeauna de practica medianei generale. Căci, după calculele lui Freud, Breuer petrecuse şase ore în trăsură!
Acum, după ce vizitase şapte pacienţi, dintre care trei foarte bolnavi, Breuer îşi încheiase ziua de lucru. Fischmann se îndrepta spre Cafe Griensteidl, unde Breuer obişnuia să bea o cafea împreună cu un grup de medici şi oameni de ştiinţă care, de cincisprezece ani, se întâlneau în fiecare seară la acelaşi Stammtisch, o masă mare rezervată în cel mai plăcut colţ al cafenelei.
Dar în seara aceasta Breuer se răzgândi.
— Du-mă acasă, Fischmann. Sunt prea ud şi obosit ca să mai merg la cafenea.
Lăsându-şi capul pe spătarul din piele neagră, închise ochii. Această zi epuizantă începuse prost: îi fusese imposibil să adoarmă la loc după ce avusese un coşmar, la patru noaptea. Programul de dimineaţă fusese încărcat: zece vizite la domiciliu şi apoi nouă consultaţii la cabinet. După-amiază, alţi pacienţi la cabinet, apoi stimulanta, dar tensionata întrevedere cu Lou Salome\par Nici acum nu-şi putea stăpâni gândurile. Imagini insidioase ale Berthei se strecurau în mintea lui: ţinând-o de braţ, plimbându-se împreună cu ea sub razele calde ale soarelui, departe de noroiul cenuşiu şi îngheţat al Vienei. Curând însă, imagini discordante se insinuară: căsnicia lui destrămată, copiii pe care-i părăsea, plecând pentru totdeauna să înceapă o viaţă nouă în America, împreună cu Bertha. Era năpădit de gânduri. Le ura: îi răpeau liniştea; erau ostile – nici posibile, nici dorite. Cu toate acestea, le primea cu bucurie. Singura alternativă – să şi-o şteargă pe Bertha din minte – părea de neconceput.
Trăsura traversă uruind un pod de scânduri peste râul Viena. Breuer privea pietonii care se grăbeau acasă de la lucru, majoritatea bărbaţi, fiecare purnnd o umbrelă neagră şi îmbrăcaţi cam ca el – cu paltoane de culoare închisă, tivite cu blană, mănuşi albe şi căciuli negre de blană. O figură familiară îi atrase privirile. Bărbatul scund, fără pălărie, cu barba îngrijită, care-i depăşea pe ceilalţi, mereu în frunte! Mersul acela energic – l-ar fi recunoscut oriunde! De multe ori, în pădurile din preajma Vienei, încercase să ţină pasul cu picioarele acelea iuţi, care nu încetineau niciodată decât pentru a căuta Herrenpilze – ciupercile spinoase care creşteau printre rădăcinile pinilor negri.
Spunându-i lui Fischmann să oprească, Breuer deschise fereastra şi strigă:
— Sâg, încotro mergi?
Tânărul său prieten, care purta o haină albastră ponosită dar decentă, îşi închise umbrela şi se întoarse spre trăsură; apoi, recunoscându-l pe Breuer, zâmbi şi răspunse:
— Pe Backerstrasse 7. O femeie absolut încântătoare m-a invitat la cină în seara aceasta.
— Ah! Am veşti care te vor dezamăgi! răspunse Breuer râzând. Absolut încântătorul ei soţ e în drum spre casă chiar în clipa asta! Urcă, Sâg, vino cu mine. Mi-am terminat treburile şi sunt prea obosit ca să merg la Grein-steidl. Vom avea timp să stăm de vorbă până la masă.
Freud îşi scutură umbrela de apă, îşi curăţă încălţările pe bordura trotuarului şi urcă. Era întuneric, iar luminarea care ardea în trăsură crea mai mult umbre decât lumini. După o clipă de tăcere, se întoarse pentru a privi de aproape faţa prietenului său.
— Arăţi obosit, Josef. O zi lungă?
— Una grea. A început şi s-a sfârşit cu o vizită la Adolf Feifer. îl cunoşti?
— Nu, dar am citit câteva articole de-ale lui în Neue Freie Presse. Un scriitor bun.
— Ne jucam împreună când eram copii. Mergeam împreună la şcoală. A fost pacientul meu din prima zi când am început să practic. Ei bine, acum vreo trei luni, i-am descoperit un cancer la ficat. S-a întins ca focul, iar acum are un icter obstructiv, avansat. Ştii care e faza următoare, Sâg?
— Păi, dacă îi este obstrucţionat canalul coledoc, bila va continua să se verse în sânge până când va muri de intoxicaţie hepatică. înainte de asta, va intra în comă hepatică, nu-i aşa?
— Exact. Dintr-un moment în altul. Şi totuşi, nu-i pot spune asta. îmi păstrez zâmbetul optimist, nesincer, chiar şi atunci când vreau să-mi iau un sincer rămas-bun de la el. N-o să mă obişnuiesc niciodată să-mi văd pacienţii murind.
— Să sperăm că niciunul dintre noi nu va ajunge să se obişnuiască, oftă Freud. Speranţa e esenţială, şi cine altcineva decât noi o poate întreţine? Pentru mine, este partea cea mai grea a meseriei de medic. Uneori am îndoieli mari că sunt potrivit pentru această misiune. Moartea este atât de puternică. Tratamentele noastre sunt atât de slabe – în special în neurologie. Slavă Domnului, aproape am terminat cu rotaţia aceea. Obsesia lor de a localiza boala este dezgustătoare. Ar fi trebuit să-i auzi pe Westphal şi Meyer cum se certau astăzi cu privire la localizarea precisă pe creier a cancerului – şi asta în faţa pacientului!
Dar – şi făcu o pauză – cine sunt eu să vorbesc? Cu doar şase luni în urmă, când lucram în laboratorul de neu-ropatologie, am fost copleşit de bucurie la sosirea unui creier de sugar, pentru că puteam gusta triumful de a localiza cu precizie boala! Poate că devin prea cinic, dar mă conving din ce în ce mai mult că disputele noastre cu privire la localizarea leziunii acoperă adevărul real: că pacienţii noştri mor, iar noi, doctorii, suntem neputincioşi.
— Şi nenorocirea este, Sâg, că studenţii unor doctori ca Westphal nu învaţă niciodată cum să ofere alinare muribundului.
Cei doi călătoriră în tăcere în trăsura care se legăna din cauza vântului puternic. Ploaia reîncepuse acum şi picăturile se spărgeau de acoperişul trăsurii. Breuer vroia să-i dea tânărului său prieten nişte sfaturi, dar ezita, alegându-şi cuvintele, ştiind cât era Freud de sensibil.
— Sâg, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ştiu cât te-ar dezamăgi să intri în practica medicinei. Probabil că o simţi ca pe o înfrângere, ca şi cum te-ai abandona unui destin mai puţin important. Ieri, la cafenea, te-am auzit din întâm-plare criticându-l pe Briicke pentru că a refuzat să te promoveze şi te-a sfătuit să renunţi la ambiţiile tale de a face carieră universitară. Dar nu-l învinovăţi! Ştiu că are o părere foarte bună despre tine. Am auzit chiar de pe buzele lui că eşti cel mai bun student pe care l-a avut vreodată.
— Atunci de ce nu mă promovează?
— La ce, Sâg? La slujba lui Exner sau a lui Fleischl – dacă se vor retrage vreodată? La o sută de guldeni pe an? Briicke are dreptate în privinţa banilor! Cercetarea e treabă de om bogat. Nu poţi trăi din leafa asta. Şi să-ţi mai întreţii şi părinţii? N-ai să te poţi însura nici în zece ani. Poate că Briicke n-a fost prea delicat, dar a avut dreptate spunând că singura ta şansă de a rămâne în cercetare este să te însori pentru o zestre mare. Când ai cerut-o pe Martha în căsătorie, acum şase luni, ştiind că n-o să-ţi aducă nici o zeste, tu – şi nu Briicke – ţi-ai hotărât viitorul.
Freud închise ochii o clipă înainte de a răspunde.
— Vorbele tale mă rănesc, Josef. Ţi-am simţit întotdeauna dezaprobarea în ceea ce-o priveşte pe Martha.
Breuer ştia cât de greu îi era lui Freud să-i vorbească deschis – lui, un bărbat cu şaisprezece ani mai în vârstă, nu doar prieten, ci şi profesor, părinte, frate mai mare. îşi puse mâna peste a lui Freud.
— Nu-i adevărat, Sâg! Nu-i deloc adevărat! Doar în privinţa momentului potrivit nu suntem de acord. Am simţit că ai prea mulţi ani grei de pregătire în faţa ta pentru a-ţi lua povara unei logodne. Dar suntem de acord în ce-o priveşte pe Martha – am întâlrdt-o o singură dată, la petrecerea dinaintea plecării familiei ei la Hamburg, şi mi-a plăcut din prima clipă. îmi amintea de Mathilde când avea vârsta ei.
— Asta nu mă surprinde – vocea lui Freud se mai muiase acum —, soţia ta mi-a fost modelul. De când am cunoscut-o pe Mathilde am căutat o soţie ca ea. Adevărul, Josef, spune-mi adevărul – dacă Mathilde ar fi fost săracă, nu tot cu ea te-ai fi însurat?
— Adevărul, Sâg – şi nu mă urî pentru acest răspuns, asta a fost acum paisprezece ani, vremurile s-au schimbat – adevărul este că aş fi făcut ce mi-ar fi cerut tatăl meu.
Freud rămase tăcut. Scoase unul din trabucurile lui ieftine, apoi i-l oferi lui Breuer, care, ca întotdeauna, îl refuză.
În timp ce Freud îşi aprindea trabucul, Breuer continuă:
— Sâg, simt Ia fel ca tine. Tu eşti eu. Eşti eu acum zece, unsprezece ani. Când Oppolzer, superiorul meu, a murit pe neaşteptate de tifos, cariera mea universitară s-a sfârşit tot atât de brusc, tot atât de crud ca şi a ta. Şi eu mă consideram un tânăr de mare viitor. Mă aşteptam să-i urmez. Trebuia să-i urmez. Toată lumea ştia asta. Dar a fost ales un ne-evreu în locul meu. Şi eu, ca şi tine, am fost nevoit să mă mulţumesc cu mai puţin.
— Atunci, Josef, ştii cât de înfrânt mă simt. Nu e drept! Uită-te la şeful catedrei de medicină – Northangel, bruta aia! Uită-te la şeful catedrei de psihiatrie – Meynert! Sunt eu mai puţin capabil? Aş putea face mari descoperiri!
— Şi le vei face, Sâg. Cu unsprezece ani în urmă, mi-am mutat laboratorul şi porumbeii la mine acasă şi mi-am continuat cercetările. Se poate. Vei găsi o cale. Dar nu va fi niciodată calea universităţii. Şi ştim amândoi că nu e vorba doar de bani. Cu fiecare zi antisemiţii devin tot mai zgomotoşi. Ai văzut articolul din Neue Freie Presse de azi dimineaţă, despre organizaţiile studenţeşti antievreieşti ai căror membri dau buzna în sălile de curs şi-i scot afară cu forţa pe evrei? Ameninţă acum să întrerupă toate cursurile ţinute de profesori evrei. Şi ai văzut numărul de ieri din Presse? Şi articolul despre procesul din Galiţia al evreului acuzat de asasinarea rituală a unui copil creştin? Merg până acolo încât pretind că îi trebuia sânge creştin pentru aluatul de pască! Poţi crede aşa ceva? Suntem în o mie opt sute optzeci şi doi şi toate astea se mai întâmplă încă! Ăştia sunt oameni ai cavernelor, sălbatici acoperiţi doar cu o poleială foarte subţire de creştinism. De asta nu ai nici un viitor universitar! Briicke se disociază personal de astfel de prejudecăţi, desigur, dar cine ştie cum simte de fapt? Eu ştiu că în particular mi-a spus că în cele din urmă antisemitismul îţi va distruge cariera universitară.
— Dar sunt făcut să fiu cercetător, Josef. Nu sunt atât de potrivit ca tine pentru practica medicinei. Toată Viena îţi cunoaşte intuiţia de diagnostician. Eu nu am darul ăsta. Tot restul vieţii voi fi un medic de mâna a doua – un Pegas înhămat la jug!
— Sâg, nu ştiu nimic ce să nu te pot învăţa.
Freud se lăsă pe spate, retrăgându-se din lumina luminării, recunoscător întunericului. Nu dezvăluise niciodată atât de multe lui Josef sau altcuiva în afară de Martha, căreia îi scria în fiecare zi câte o scrisoare despre cele mai intime gânduri şi sentimente ale lui.
— Dar, Sâg, nu te răzbuna pe medicină. Faci pe cinicul. Priveşte progresele făcute numai în ultimii douăzeci de ani – chiar şi în neurologie. Gândeşte-te la paralizia din cauza otrăvirii cu plumb, sau la psihoza bro-murii sau la trichinoza cerebrală. Toate astea erau mistere acum douăzeci de ani. Ştiinţa înaintează încet, dar în fiecare an mai înfrângem o boală.
Fu un moment lung de tăcere, apoi Breuer continuă.
— Hai să schimbăm subiectul. Vreau să te întreb ceva. Predai la o mulţime de studenţi în medicină acum. Ai dat cumva peste un student rus, pe nume Salome', Jenia Salome?
— Jenia Salome? Nu cred. De ce?
— Sora lui a fost la mine azi. O întâlnire ciudată. Trăsura trecu prin mica poartă din Băckerstrasse nr.7 şi se opri brusc, f ăcând arcurile grele să se balanseze o clipă.
— Am ajuns. îţi povestesc înăuntru.
Coborâră în curtea pavată impunătoare, în stil secolul al şaisprezecelea, înconjurată de ziduri înalte, acoperite cu iederă. De fiecare parte, deasupra arcadelor terasei, străjuite de pilaştri solemni, se înălţau în amfiteatru cinci ferestre mari, arcuite, formate fiecare din douăsprezece ochiuri de geam cu rame din lemn. Când cei doi se apropi-ară de portalul vestibulului, portarul, mereu la datorie, aruncă o privire prin gemuleţul de la uşa apartamentului său, apoi se grăbi să descuie uşa, îndinându-se să-i salute. Urcară scările, trecând pe lingă biroul lui Breuer de la etajul al doilea, până la apartamentul spaţios al familiei, aflat la etajul al treilea, unde îi aştepta Mathilde. La cei treizeci şi şase de ani, era o femeie frapantă. Pielea ei catifelată, strălucitoare punea în valoare nasul fin cizelat, ochii albaştri-cenuşii şi părul castaniu bogat, pe care-l purta într-o coadă lungă împletită, răsucită în vârful capului, într-o bluză albă şi o fustă gri lungă, strânsă bine pe talie, era o siluetă graţioasă, deşi abia cu câteva luni în urmă dăduse naştere celui de-al cincilea copil.
Luându-i pălăria lui Josef, ea îi dădu părul pe spate cu mâna, îl ajută să-şi scoată paltonul şi i-l întinse servitoarei, Aloisia, căreia îi spuneau „Louis" de când intrase în serviciul lor, acum paisprezece ani. Apoi se întoarse spre Freud.
— Sigi, eşti ud şi îngheţat. La baie cu tine! Am încălzit deja apa şi ţi-am lăsat nişte lenjerie curată de-a lui Josef pe raft. Ce bine că voi doi aveţi aceeaşi măsură! Nu-i pot oferi niciodată ospitalitatea asta lui Max.
Max, soţul surorii ei Rachel, era imens, cântărind peste o sută douăzeci de kilograme.
— Nu-ţi face griji pentru Max, spuse Breuer. Mă revanşez cu toţi pacienţii pe care i-i trimit. întordndu-se spre Freud adăugă: I-am trimis azi lui Max încă o prostată hipertrofiată. E a patra săptămâna asta. Ăsta e un domeniu pentru tine!
— Nu, interveni Mathilde, luându-l pe Freud de braţ şi conducându-l spre baie, urologia nu e pentru Sigi. Să cureţe toată ziua vezici şi canale urinare! Ar înnebuni într-o săptămâna!
Se opri la uşă.
— Josef, copiii sunt la masă. Du-te să-i vezi, dar numai un minut. Vreau să tragi un pui de somn înainte de cină. Te-am auzit agitându-te toată noaptea. N-ai dormit aproape deloc.
Fără o vorbă, Breuer se îndreaptă spre dormitorul lui, apoi se răzgândi şi se hotărî să-l ajute pe Freud să umple cada. întorcându-se, Breuer o văzu pe Mathilde aplecân-du-se spre Freud şi o auzi şoptind.
— Vezi ce vreau să spun, Sigi, nu-mi vorbeşte aproape deloc!
În baie Breuer ataşă ţevile de la pompa de gaz la cazanele de apă caldă pe care Louis şi Freud le aduceau din bucătărie. Cada albă, masivă, susţinută în mod miraculos de nişte gheare de pisică delicate, din alamă, se umplu repede.
Când Breuer plecă, mergând de-a lungul coridorului, îl auzi pe Freud mormăind de plăcere în timp ce se scufunda în apa fierbinte.
Întins pe patul lui, Breuer nu putea dormi, gândindu-se că Mathilde îi făcea confidenţe într-un mod atft de intim lui Freud. Din ce în ce mai mult, Freud părea a fi un membru al familiei, acum venind şi la cină de mai multe ori pe săptămâna. La început, relaţia era mai ales între Breuer şi Freud: probabil că Sâg luase locul lui Adolf, fratele lui mai tânăr, care murise cu câţiva ani în urmă. Dar în ultimul an Mathilde şi Freud deveniseră foarte apropiaţi. Diferenţa de vârstă de zece ani dintre ei îi permitea Mathildei privilegiul afecţiunii materne; spunea adesea că Freud îi amintea de Josef când îl cunoscuse ea.
Şi ce, se întrebă Breuer, dacă Mathilde îi spune lui Freud despre răceala mea faţă de ea? Cu ce schimbă asta lucrurile de fapt? Mai mult că sigur, Freud ştie deja: el înregistrează tot ce se întâmplă în casă. Nu este un diagnostician foarte bun, dar rareori îi scapă ceva referitor la relaţiile umane. Şi trebuie să fi observat şi cât tânjeau copiii după dragostea de tată – Robert, Bertha, Margarethe şi Johannes se repezeau la el cu strigăte entuziaste: „Unchiule Sigi!", până şi micuţa Dora zâmbea de câte ori apărea el. Fără îndoială că prezenţa lui Freud în casă era un lucru bun; Breuer ştia că el era mult prea detaşat ca să întruchipeze genul de prezenţă de care avea nevoie familia lui. Da, Freud îl suplinea; şi el simţea, în cea mai mare parte, mai degrabă recunoştinţă faţă de tânărul său prieten, decât ruşine.
Iar Breuer ştia că nu poate obiecta la faptul că Mathilde se plângea de căsnicia ei. Avea motive să se plângă! Aproape în fiecare seară, el lucra până la miezul nopţii în laborator. îşi petrecea dimineţile de duminică în birou, pregătindu-şi cursurile de duminica după-amiază pe care le ţinea studenţilor la medicină. Mai multe seri pe săptămâna, rămânea la cafenea până la opt sau nouă, iar acum nu mai juca taroc o dată pe săptămâna, ci de două ori. Chiar şi prânzul, pe care-l luase întotdeauna, nedezminţit, cu familia, era acum uzurpat. Cel puţin o dată pe săptămâna, Josef rămânea peste program şi lucra şi în pauza de masă. Şi, bineînţeles, de câte ori venea Max, încuiau uşa biroului şi jucau şah ore în şir.
Renunţând la somn, Breuer se duse la bucătărie să întrebe de cină. Ştia că lui Freud îi plac băile fierbinţi şi lungi, dar era nerăbdător să termine cu masa şi să-i mai rămână timp pentru a lucra în laborator. Ciocăni la uşa băii.
— Sâg, când termini, vino în birou. Mathilde a fost de acord să ni se servească dna acolo, fără să ne mai îmbrăcăm special.
Freud se şterse repede, îşi puse lenjeria de corp a lui Breuer, lăsă lenjeria lui murdară în coşul de rufe şi se grăbi pentru a-i ajuta pe Breuer şi Mathilde să încarce tăvile pentru masa de seară. (Familia Breuer, ca majoritatea vienezilor, lua masa principală la prânz, iar la cină se mulţumea cu hrană rece, din ce mai rămânea.) Glasvandul din bucătărie era acoperit cu aburi. Deschizându-l, Freud fu învăluit în mirosul minunat, cald, al supei de orz cu morcovi şi ţelină.
Mathilde îl întâmpină cu un polonic în mână.
— Sigi, e atât de frig afară că am făcut o supă fierbinte. Este ce vă trebuie la amândoi.
Freud îi luă tava.
— Numai două farfurii? Tu nu mănânci?
— Când Josef spune că vrea să mănânce în birou, asta înseamnă de obicei că vrea să-ţi vorbească între patru ochi.
— Mathilde, obiectă Breuer, n-am spus asta. Sâg o să înceteze să mai vină aici dacă nu va avea compania ta la cină.
— Nu, sunt obosită, iar voi doi n-aţi apucat să staţi singuri săptămâna asta.
Când trecură prin coridorul lung, Freud intră în camera copiilor să-i sărute înainte de culcare; scăpă de insistenţele lor de a le spune o poveste promiţându-le să le spună două poveşti la următoarea lui vizită. Se duse apoi după Breuer în birou, o cameră cu pereţii întunecaţi, cu o fereastră mare, centrală, cu draperii din catifea maro. în partea de jos a ferestrei, între geamul dinăuntru şi cel din afară, erau îngrămădite perne, pentru a împiedica pătrunderea frigului.
În faţa ferestrei se afla un birou masiv din lemn de nuc pe care zăceau cărţi deschise, unele peste altele. Pe podea era un covor Kashan gros cu model floral în albastru şi ivoire, şi trei dintre pereţi erau acoperiţi de jos până sus cu rafturi încărcate de cărţi cu coperte grele din piele de culori închise. într-un colţ îndepărtat al camerei, pe o măsuţă Biedermeier cu picioare subţiri, în spirală, negru cu auriu, Louis pusese deja nişte friptură rece de pui, salată de varză, seminţe de chimen, smântâna, nişte saleuri cu chimen şi apă minerală. Mathilde luă farfuriile cu supă de pe tava pe care o ducea Freud, le puse pe masă şi se pregăti să plece.
Breuer, conştient de prezenţa lui Freud, întinse mâna şi o puse pe braţul ei.
— Mai rămâi. Sâg şi cu mine nu avem secrete faţă de tine.
— Am mâncat deja ceva cu copiii. Vă descurcaţi voi şi fără mine.
— Mathilde – Breuer încearcă să adopte un ton degajat – spui că nu mă vezi destul. Şi totuşi, sunt aici, iar tu mă părăseşti.
Dar ea scutură din cap.
— Mă întorc în curând cu nişte ştrudele.
Breuer u aruncă lui Freud o privire rugătoare, care vroia să spună: „Ce-aş mai putea face?" O clipă mai târziu, pe când Mathilde închidea uşa în urma ei, îi observă privirea semnificativă către Freud, ca şi când ar fi spus: „Vezi ce s-a ales din viaţa noastră împreună?" Pentru prima dată, Breuer îşi dădu seama de rolul stânjenitor şi delicat în care fusese pus tânărul său prieten: de a fi confidentul ambilor membri ai unui cuplu destrămat!
În timp ce mâncau în tăcere, Breuer observă cum privirile lui Freud se plimbau peste rafturile cu cărţi.
— Să las un raft liber pentru viitoarele tale cărţi, Sâg?
— Cât aş vrea! Dar nu în deceniul acesta, Josef. N-am timp nici să mă gândesc. Singurul lucru pe care l-a scris vreodată un stagiar la Spitalul General din Viena este o ilustrată. Nu, nu mă gândeam să scriu, ci să citesc aceste cărţi.» Oh, munca nesfârşită a intelectualului – turnând toată ştiinţa asta în creier printr-o deschidere de trei milimetri în iris.
Breuer zâmbi.
— O imagine minunată! Schopenhauer şi Spinoza distilaţi, condensaţi şi strecuraţi prin pupilă, de-a lungul nervului optic şi direct în lobii noştri occipitali. Mi-ar plăcea să pot mânca cu ochii – sunt şi prea obosit acum pentru a citi ceva serios.
— Şi puiul tău de somn? întrebă Freud. Ce s-a întâm-plat cu el? Am crezut că vrei să te culci înainte de cină.
— Nu mai pot să aţipesc. Cred că sunt prea obosit ca să dorm. Acelaşi coşmar m-a trezit iarăşi în mijlocul nopţii – cel despre cădere.
— Mai spune-mi o dată exact, Josef, cum era?
— E la fel de fiecare dată.
Breuer dădu pe gât un pahar întreg de apă minerală, lăsă jos furculiţa şi se lăsă pe spătar pentru o mai bună digestie.
— Şi e foarte clar – cred că l-am avut de zece ori în ultimul an. Mai înfâi simt pământul cutremurându-se. Mi-e frică şi ies afară s-o caut.
Se gândi o clipă, încercând să-şi aducă aminte cum descrisese visul înainte. O căuta întotdeauna pe Bertha, dar erau nişte limite până la care dorea să i se dezvăluie lui Freud. Nu numai că era jenat de faptul că se îndrăgostise de Bertha, dar nu vedea nici un motiv pentru a complica relaţia lui Freud cu Mathilde spunându-i lucruri pe care ar fi fost constrâns să le ţină secrete faţă de ea.
— .să caut pe cineva. Pământul de sub picioarele mele începe să se lichefieze, ca nisipurile mişcătoare. Mă afund încet în pământ şi cad patruzeci de metri – exact atât. Apoi ajung pe o lespede mare. Scrie ceva pe lespede, încerc să descifrez, dar nu pot.
— Ce vis incitant, Josef. De un lucru sunt sigur: cheia către sensul lui este acea inscripţie indescifrabilă de pe lespede.
— Dacă, într-adevăr, visul are vreaun sens.
— Trebuie să aibă, Josef. Acelaşi vis, de zece ori? Doar n-ai admite ca somnul să-ţi fie tulburat de ceva banal! Cealaltă parte care mă interesează sunt cei patruzeci de metri. Cum ai ştiut că erau exact atâţia?
— O ştiu – dar nu ştiu cum de o ştiu.
Freud, care-şi golise farfuria repede, ca de obicei, înghiţi ultima îmbucătură şi spuse:
— Sunt sigur că cifra este exactă. La urma urmei, tu ai proiectat visul! Ştii, Josef, colecţionez în continuare vise şi cred tot mai mult că cifrele precise în vise au întotdeauna -o semnificaţie reală. Am un exemplu nou despre care nu cred că ţi-am povestit. Săptămâna trecută am dat o masă pentru Isaac Schonberg, un prieten de-al tatălui meu.
— îl cunosc. Nu fiul lui, Ignaz, era interesat de sora logodnicei tale?
— Da, el, şi e mai mult decât „interesat" de Minna. Ei bine, era aniversarea de şaizeci de ani a lui Isaac, şi ne-a descris un vis pe care-l avusese cu o noapte înainte. Mergea pe un drum lung şi întunecat şi avea şaizeci de monede de aur în buzunar. Ca şi tine, era absolut sigur asupra cifrei. încerca să-şi păstreze monedele, dar ele tot cădeau printr-o gaură din buzunar şi era prea întuneric să le găsească. Ei bine, eu nu cred că a fost o coincidenţă că a visat despre şaizeci de monede la a şaizecea aniversare. Sunt sigur – cum ar putea fi altfel? – că cele şaizeci de monede reprezintă cei şaizeci de ani ai lui.
— Şi gaura din buzunar? întrebă Breuer, luând un al doilea picior de pui.
— Visul trebuie să fie o dorinţă de a pierde din ani şi de a deveni mai tânăr, răspunse Freud, servindu-se, şi el, cu pui.
— Sau, Sâg, poate că visul exprima o teamă – teama că anii îi sunt pe sfârşite şi în curând nu-i va mai rămâne niciunul! Adu-ţi aminte, se afla pe un drum lung şi întunecos şi încerca să regăsească ceva ce pierduse.
— Da, probabil. Poate că visele exprimă sau dorinţe, sau temeri. Sau poate pe amândouă. Dar spune-mi, Josef, când ai avut visul ăsta prima dată?
— Sămăgândesc.
Breuer îşi aminti că prima dată fusese la scurtă vreme după ce începuse să aibă îndoieli că tratamentul său o putea ajuta pe Bertha, şi într-o discuţie cu Frâu Pappen-heim sugerase posibilitatea de a o transfera la Sanatoriul Bellevue în Elveţia. Asta trebuie să fi fost pe la începutul lui 1882, cu aproape un an în urmă, după cum îi spusese lui Freud.
55 V
— Şi nu în ianuarie trecut am venit să te sărbătorim la a patruzecea aniversare, întrebă Freud, împreună cu toată familia Altmann? Aşa că, dacă ai avut visul începând de atunci nu înseamnă că cei patruzeci de metri semnifică patruzeci de ani?
— Ei bine, peste vreo două luni voi avea patruzeci şi unu. Dacă ai dreptate, n-ar trebui să fie patruzeci şi unu de metri începând din ianuarie?
Freud ridică din umeri.
— De aici încolo, avem nevoie de un consultant. Am ajuns la limitele teoriei mele despre vise. Se va schimba un vis o dată visat pentru a se adapta la schimbările din viaţa celui care-l visează? O întrebare fascinantă! De ce sunt anii reprezentaţi prin metri totuşi? De ce-şi bate atâta capul micul făurar de vise care sălăşluieşte în minţile noastre pentru a camufla adevărul? Eu cred că visul nu se va schimba la patruzeci şi unu de metri. Cred că făurarului de vise i-ar fi teamă că schimbându-l la patruzeci şi unu de metri când tu îmbătrâneşti cu un an ar face totul prea transparent, ar înlătura codul visului.
— Sâg, chicoti Breuer ştergându-şi gura şi mustaţa cu şervetul, în punctul ăsta ne despărţim întotdeauna. Când începi să vorbeşti despre o altă minte, separată, un spi-riduş sensibil înlăuntrul nostru care fabrică vise sofisticate şi le ascunde de mintea noastră conştientă – asta pare ridicol.
— Sunt de acord, pare ridicol, într-adevăr, dar uită-te cât de evident este, uită-te la toţi fizicienii şi matematicienii care au declarat că au rezolvat probleme importante în vis! Şi, Josef, nu există nici o altă explicaţie. Oricât de
* ridicol pare, trebuie să fie o inteligenţă separată, inconştientă. Sunt sigur.
Mathilde intră cu o cafetieră şi două ştrudele cu mere şi stafide, acoperite cu un munte de Schlag.
— De ce eşti sigur, Sigi?
— Singurul lucru de care sunt sigur este că vrem ca tu să iei loc şi să stai puţin cu noi. Josef tocmai voia să-mi vorbească despre un pacient pe care l-a văzut astăzi.
— Sigi, nu pot. Johannes plânge, şi dacă nu mă duc acum la el o să-i trezească pe ceilalţi.
După ce ea plecă, Freud se întoarse spre Breuer.
— Ei, Josef, ce-i cu întâlnirea ta ciudată cu sora acelui student la medicină?
Breuer ezită, adunându-şi gândurile. Vroia să discute cu Freud strania propunere a lui Lou Salome, dar se temea că asta va duce la o discuţie prea amănunţită despre tratamentul făcut de el Berthei.
— Ei bine, fratele ei i-a povestit despre cum am tratat-o pe Bertha Pappenheim. Acum vrea să-i aplic acelaşi tratament unei cunoştinţe de-a ei care are tulburări emoţionale.
— Cum a ajuns acest student la medicină, acest Jenia Salome, să ştie despre Bertha Pappenheim? Ai fost întotdeauna reticent în a-mi vorbi chiar şi mie despre acest caz, Josef. Nu ştiu nimic despre el, în afară de faptul că ai folosit hipnoza.
Breuer se întrebă dacă detectase cumva o urmă de gelozie în vocea lui Freud.
— într-adevăr, Sâg, n-am vorbit mult despre Bertha. Familia ei e prea cunoscută în comunitate. Şi am evitat în mod special să-ţi vorbesc ţie de când am aflat că Bertha e o prietenă atât de bună a logodnicei tale. Dar, acum câteva luni, dându-i pseudonimul Anna O., am descris pe scurt tratamentul ei la o prelegere pentru studenţii de la medicină.
Freud se aplecă nerăbdător spre el.
— Nu pot să-ţi spun cât de curios sunt să aflu detaliile noului tău tratament, Josef. Poţi să-mi spui măcar ce le-ai spus studenţilor? Ştii că pot să păstrez secretul profesional – chiar şi faţă de Martha.
Breuer şovăia. Cât să spună? Desigur, o mare parte Freud o ştia deja. Cu siguranţă Mathilde nu făcuse luni în şir nici un secret din neliniştea că soţul său petrecea atât de mult timp cu Bertha. Şi Freud fusese în casă în ziua când Mathilde explodase în cele din urmă, plină de mânie, şi-i interzisese lui Breuer să mai pomenească vreodată numele tinerei sale paciente în prezenţa ei.
Din fericire, Freud nu fusese martor la scena catastrofală finală a tratamentului făcut de el Berthei! Breuer n-avea să uite niciodată cum se dusese la ea acasă în ziua aceea îngrozitoare când o găsise zvârcolindu-se în durerile unei sarcini imaginare şi ţipând s-o audă toată lumea: „Vine copilul doctorului Breuer!" Când Mathilde auzise despre asta – veşti ca acestea circulând repede printre nevestele de evrei – îi ceruse lui Breuer să transfere imediat cazul Berthei altui medic.
Îi povestise Mathilde toate acestea lui Freud? Breuer nu vroia să întrebe. Nu acum. Poate mai târziu, când lucrurile se mai linişteau. în consecinţă, îşi alese cuvintele cu grijă.
— Ei bine, tu ştii, desigur, Sâg, că Bertha avea toate simptomele isteriei – tulburări senzoriale şi motorii, contracţii musculare, surzenie, halucinaţii, amnezie, afonie, fobii – şi, de asemenea, manifestări neobişnuite. De exemplu, avea nişte tulburări lingvistice bizare, neputând – uneori săptămâni în şir – să vorbească în germană, mai ales dimineaţa. Ne purtam conversaţiile în engleză. Şi mai bizară era viaţa ei mentală dublă: o parte din ea trăia în prezent; cealaltă parte a ei răspundea emoţional la evenimente care avuseseră loc exact cu un an în urmă – după cum am descoperit verificând în jurnalul mamei sale pe anul precedent. Avea şi puternice nevralgii faciale care nu puteau fi ajutate decât de morfină – şi, bineînţeles, devenise dependentă.
— Şi ai tratat-o prin hipnoză? întrebă Freud.
— Asta a fost intenţia mea iniţială. Mi-am propus să urmez metoda lui Liebault de a îndepărta simptomele prin sugestie hipnotică. Dar, mulţumită Berthei – este o femeie extraordinar de creativă – am descoperit un principiu de tratament complet nou. în primele câteva săptămâni am vizitat-o zilnic şi invariabil o găseam într-o stare de spirit atât de agitată că nu se putea lucra prea mult efectiv. Dar apoi ne-am dat seama că se putea linişti descriindu-mi în detaliu fiecare eveniment care o enervase în ziua aceea.
Breuer se opri şi închise ochii pentru a-şi aduna gân-durile. Ştia că acest lucru era important şi vroia să includă toate faptele semnificative.
— Acest proces a durat. Adesea Bertha îmi cerea o oră în fiecare dimineaţă pentru ceea ce ea numea „curăţare a hornului" numai pentru a-şi elibera mintea de vise şi fantezii neplăcute, iar apoi, când mă întorceam după-amiază, noi elemente iritante apăruseră, fiind nevoie de încă o „curăţare". Numai după ce-i ştergeam complet din minte aceste rămăşiţe puteam trece la sarcina de a-i trata simptomele mai de durată. în acest punct, Sâg, am făcut o descoperire uluitoare!
La tonul prevestitor al lui Breuer, Freud, care îşi aprindea un trabuc, îngheţă şi lăsă chibritul să-i ardă degetul în nerăbdarea de a auzi următoarele cuvinte ale lui Breuer.
— Ach, mein Gottl exclamă el scuturând chibritul şi sugându-şi degetul. Continuă, Josef, descoperirea uluitoare a fost.?
— Ei bine, am descoperit că atunci când ea mergea până la sursa unui simptom şi mi-o descria în amănunţime, acel simptom dispărea singur —fără să fie nevoie de nici o sugestie hipnotică.
— Sursă? întrebă Freud, atât de fascinat acum că dădu drumul trabucului în scrumieră şi-l lăsă acolo, mocnind uitat. Ce vrei să spui, Josef, cu sursa simptomului?
— Elementul iritant originar, experienţa care l-a provocat.
— Te rog! îi ceru Freud. Un exemplu!
— O să-ţi povestesc despre hidrofobia ei. Bertha nu putea sau nu voia să bea apă săptămâni în şir. îi era foarte sete, dar când lua un pahar cu apă nu se putea hotărî să-l bea şi era nevoită să-şi astâmpere setea cu pepeni şi alte fructe. Apoi, într-o zi, în transă – era un autohipnotizator şi intra automat în transă la fiecare şedinţă – şi-a amintit cum, cu săptămâni în urmă, intrase în camera doicii şi-l văzuse pe dinele acesteia bând apă din paharul ei. îndată ce mi-a descris această amintire, descărcându-şi, totodată, mânia puternică şi dezgustul, mi-a cerut un pahar cu apă şi l-a băut fără nici o dificultate. Simptomul nu s-a mai întors niciodată.
— Remarcabil, remarcabil! exclamă Freud. Şi apoi?
— Curând am ajuns să tratăm în aceeaşi manieră sistematică fiecare dintre celelalte simptome. Mai multe simptome – de exemplu, paralizia braţului şi halucinaţiile vizuale cu cranii umane şi şerpi – îşi aveau rădăcinile în şocul provocat de moartea tatălui ei. Când a descris toate detaliile şi emoţiile acelei scene – pentru a-i stimula memoria, i-am cerut chiar să rearanjeze mobila aşa cum era la vremea morţii lui – atunci toate aceste simptome s-au dizolvat pe loc.
— E minunat! Freud se ridicase şi se plimba cu paşi mari, entuziasmat. Implicaţiile teoretice îţi taie respiraţia. Şi sunt perfect compatibile cu teoria lui Helmholtz! O dată ce încărcătura electrică cerebrală în exces responsabilă pentru anumite simptome este anulată prin catharsis emoţional, simptomul se comportă ca atare şi dispare instantaneu! Dar tu pari atât de calm, Josef. Este o descoperire majoră. Trebuie să publici acest caz.
Breuer oftă adânc.
— Poate, într-o zi. Dar acum nu e momentul. Sunt prea multe complicaţii personale. Trebuie să ţin seama şi de sentimentele Mathildei. Poate că acum, când ţi-am descris procedura mea, poţi aprecia cât de mult timp a trebuit să investesc în tratamentul Berthei. Ei bine, Mathilde pur şi simplu n-a putut, sau n-a vrut, să aprecieze importanţa ştiinţifică a cazului. După cum ştii, a ajuns să urască orele pe care le petreceam cu Bertha – şi, de fapt, este încă atât de supărată încât refuză să vorbească despre asta cu mine.
— Şi de asemenea, continuă Breuer, nu pot publica un caz care s-a sfârşit aşa de prost, Sâg. La insistenţele Mathildei, am renunţat la caz şi am transferat-o pe Bertha la sanatoriul lui Bingswanger de la Kreutzlingen, în iulie trecut. Mai este încă sub tratament acolo. A fost greu s-o dezobişnuiesc de morfină şi aparent unele dintre simp-tomele ei, ca imposibilitatea de a vorbi în germană, au revenit.
— Chiar şi aşa – Freud avu grijă să evite discuţia despre furia Mathildei – cazul deschide un teren nou, Josef. Ar putea crea un procedeu de tratament complet nou. Vrei să-l discutăm împreună când o să avem mai mult timp? Aş vrea să aud fiecare detaliu.
— Cu plăcere, Sâg. Am la birou o copie a rezumatului pe care i l-am trimis lui Bingswanger – vreo treizeci de pagini. Poţi să începi prin a-l citi pe acela.
Freud îşi scoase ceasul.
— Ah! E târziu şi încă nfam auzit povestea cu sora studentului la medicină. Prietena ei – cea pe care vrea ca tu s-o tratezi prin noua ta metodă prin conversaţie – este isterică? Cu simptome ca ale Berthei?
— Nu Sâg, iată unde povestea devine interesantă. Nu este vorba despre isterie, şi pacientul nu este o „ea", ci un bărbat care este sau a fost îndrăgostit de ea. S-a îmbolnăvit din dragoste şi vrea să se sinucidă de când ea l-a lăsat pentru un alt bărbat, un fost prieten de-al lui! Evident că ea se simte vinovată şi nu vrea să aibă moartea lui pe conştiinţă.
— Dar, Josef – Freud părea şocat – boală din dragoste! Ăsta nu e un caz medical.
— Asta a fost şi prima mea reacţie. Exact asta i-am spus. Dar stai să auzi şi restul. Povestea devine mai interesantă. Prietenul ei, care este, din întâmplare, filosof şi un prieten apropiat al lui Richard Wagner, nu vrea să fie ajutat, sau cel puţin este prea mândru ca s-o ceară. Ea îmi cere să fiu vrăjitor. Sub pretextul că-l consult din punct de vedere medical, vrea ca eu să strecor şi o cură pentru depresia lui psihică.
— E imposibil! Zău, Josef, doar n-ai să încerci asta?
— Mă tem că am acceptat deja.
— De ce? Freud îşi luă din nou trabucul şi se aplecă înainte, încruntându-se, îngrijorat pentru prietenul său.
— Nici eu nu prea ştiu, Sâg. De când s-a sfârşit cazul Pappenheim, n-am avut pace şi am simţit că stagnez.
Poate că am nevoie de o distracţie, de o provocare ca asta. Dar mai e un motiv pentru care am acceptat cazul acesta! Adevăratul motiv! Sora acestui student la medicină este teribil de convingătoare. Nu-i poţi spune nu. Ce misionar grozav ar fi! Cred că ar putea converti un cal într-un pui de găină. Este extraordinară, nu-ţi pot spune exact în ce fel. Poate că ai s-o cunoşti într-o zi. Ai să vezi atunci.
Freud se ridică, se întinse, merse până la fereastră şi trase draperiile de catifea. Neputând să vadă bine prin geamul aburit, îşi folosi batista pentru a şterge o porţiune mică.
— Mai plouă, Sâg? întrebă Breuer. Să-l chemăm pe Fisch-mann?
— Nu, aproape a stat. O să merg pe jos. Dar mai am întrebări în privinţa acestui nou pacient. Când îl vezi?
— N-am primit încă nici un semn de la el. Asta-i încă o problemă. Frăulein Salome e în relaţii proaste cu el acum. într-adevăr, mi-a arătat câteva din scrisorile lui pline de furie. Cu toate acestea, mă asigură că va „aranja" ca el să mă consulte pentru problemele lui de sănătate. Şi nu mă îndoiesc că, şi aici, ca în toate, va face exact ce-şi propune să facă.
— Dar natura problemelor de sănătate ale acestui om justifică o consultaţie medicală?
— Absolut. Este foarte bolnav şi a încuiat deja vreo douăzeci de medici, mulţi dintre ei cu reputaţii excelente. Ea mi-a descris o listă lungă a simptomelor lui – dureri de cap puternice, orbire parţială, greaţă, insomnie, stări de vomă, indigestie puternică, probleme de echilibru, slăbiciune.
Văzându-l pe Freud clătinând din cap perplex, Breuer adăugă:
— Dacă vrei să devii practician, trebuie să te obişnuieşti cu astfel de tablouri clinice năucitoare. Pacienţii cu mai multe simptome care trec de la un medic la altul fac parte din practica mea de zi cu zi. Ştii, Sâg, ar putea fi pentru tine un caz bun ca să înveţi. Te voi ţine la curent. Breuer reflectă o clipă.
— De fapt, hai să ţinem un colocviu rapid acum. Până aici, doar pe baza acestor simptome, ce diagnostic ai pune?
— Nu ştiu, Josef, nu se potrivesc.
— Nu fi atât de prudent. Dă-ţi o părere. Gândeşte cu voce tare.
Freud se îmbujora. Oricât de însetat de cunoaştere ar fi fost, detesta să-şi arate ignoranţa.
— Poate o scleroză multiplă sau o tumoră occipitală. Otrăvire cu plumb? Pur şi simplu nu ştiu.
Breuer adăugă:
— Nu uita hemicrania. Sau ce zid de ipohondrie?
— Problema este, spuse Freud, că niciunul dintre aceste diagnostice nu explică toate simptomele.
— Sâg, spuse Breuer, ridicându-se şi vorbind pe un ton confidenţial, îţi voi dezvălui un secret profesional. într-o zi, când vei fi practician îţi va fi necesar ca plinea şi ca apa. L-am aflat de la Oppolzer, care mi-a spus într-o zi: „Câinii pot avea şi purici şi păduchi."
— Asta însemnând că un pacient poate.
— Da, spuse Breuer, punându-şi braţul pe după umerii lui Freud. Cei doi porniră de-a lungul coridorului. Un pacient poate avea două boli. De fapt, pacienţii care ajung la un medic consultant aşa sunt, în general.
— Dar hai să ne întoarcem la problema psihologică, Josef. Frăulein a ta spune că acest om nu vrea să-şi recunoască depresia psihică. Dacă el nici nu vrea să admită că are de gând să se sinucidă, cum vei proceda?
— Asta n-ar trebui să pună probleme, spuse Breuer cu încredere. Când pun întrebări despre starea sănătăţii, pot oricând să găsesc posibilităţi de a pătrunde în domeniul psihologiei. Când întreb despre insomnie, de exemplu, adesea mă interesez asupra tipului de gânduri care-l ţin treaz pe pacient. Sau, după ce pacientul mi-a recitat întreaga litanie a simptomelor lui, adesea îmi arăt compătimirea şi-l întreb, degajat, dacă se simte descurajat de boală, dacă nu-i vine să renunţe sau nu mai vrea să trăiască. Asta rareori dă greş în a-l convinge pe pacient să-mi spună tot.
La uşa de la intrare, Breuer îl ajută pe Freud să-şi pună haina.
— Nu, Sâg, nu asta-i problema. Te asigur că nu voi întâmpina nid o greutate în a câştiga încrederea filosofului nostru şi a-l face să-mi destăinuiască totul. Problema este ce să fac cu ce aflu.
— Da, ce vei face dacă e tipul sinucigaş?
— Dacă mă conving că are într-adevăr de gând să se omoare, îl închid imediat – ori la azilul de nebuni de la Brunfeld, ori poate într-o clinică particulară ca a lui Bres-lauer la Inzerdorf. Dar, Sâg, nu asta va fi problema. Gândeşte-te – dacă are, într-adevăr, intenţii de sinucidere, se va mai deranja să se consulte cu mine?
— Da, bineînţeles! Freud, părând tulburat, se bătu cu palma peste frunte pentru încetineala cu care gândise.
Breuer continuă:
— Nu, adevărata problemă va fi ce să fac cu el dacă nu e tipul sinucigaş, dacă pur şi simplu suferă foarte tare.
— Da, zise Freud, ce faci atunci?
— în acest caz, va trebui să-l conving să vadă un preot. Sau poate să facă o cură lungă la Marienbad. Sau să inventez eu un mijloc de a-l trata!
— Să inventezi un mijloc de a-l trata? Ce vrei să spui, Josef? Ce fel de mijloc?
— Mai târziu, Sâg. O să vorbim mai târziu. Acum, afară cu tine! Nu mai sta în camera asta încălzită cu haina aia groasă pe tine.
Pe dhd trecea pragul, Freud întoarse capul.
— Cum ai spus că-l cheamă pe filosoful ăsta? Cineva de care am auzit?
Breuer ezită. Amintindu-şi că Lou SalomŁ îl conjurase să păstreze taina, sub impulsul momentului inventă un nume pentru Friedrich Nietzsche, după codul cu care o desemnase pe Anna O. s-o reprezinte pe Bertha Pappen-heim.
— Nu, e un necunoscut. Numele este Miiller. Eckart Muller.
CAPITOLUL 4
LJouă săptămâni mai târziu, Breuer şedea în cabinetul său, îmbrăcat cu un halat alb, şi citea o scrisoare de la Lou Salome:
23 noiembrie 1882
Dragă domnule Dr Breuer, Planul nostru merge. Profesorul Overbeck este întru totul de acord cu părerea noastră că situaţia este cu adevărat foarte periculoasă. Niciodată nu l-a văzut pe Nietzsche într-o stare atât de proastă. îşi va exercita toată influenţa posibilă pentru a-l convinge să vă viziteze. Nici eu, nici Nietzsche nu vom uita vreodată bunătatea pe care ne-o arătaţi acum, la nevoie.
Lou Salomă „Planul nostru, părerea noastră. Mereu «al nostru»." Breuer puse jos scrisoarea – după ce o citise probabil pentru a zecea oară de când sosise, cu o săptămână în urmă – şi luă oglinda de pe birou pentru a se privi spunând „al nostru". Văzu un cerc roz subţire format din buze, încon-jurând o gaură mică neagră în mijlocul bărbii castarui. Deschise gura mai larg şi privi buzele elastice întinzându-se în jurul dinţilor îngălbeniţi care-i ieşeau din gingii ca nişte pietre de mormânt pe jumătate îngropate. Păr şi gaură, corn şi dinţi – arici, morsă, maimuţă, Josef Breuer.
Detesta să-şi vadă barba. Vedeai din ce în ce mai des pe străzi, în ultima vreme, bărbaţi complet bărbieriţi; când va găsi el curajul să-şi radă toată claia aceea? Detesta şi firele cărunte care i se insinuau în mustaţă, în partea stingă a bărbiei şi în favoriţi. Aceste smocuri cărunte erau, o ştia, vestitorii unei neînduplecate invazii hibernale. Şi nimic nu va opri marşul orelor, al zilelor, al anilor.
Breuer detesta tot ce reflecta oglinda – nu numai invazia căruntă şi părul şi dinţii animalici, dar şi nasul coroiat, îndreptat spre bărbie, urechile absurd de mari şi fruntea masivă, pleşuvă – chelirea începuse de acolo şi îşi croise, fără milă, drum spre spate, arărându-i cu neruşinare craniul gol.
Şi ochii! Breuer se relaxa şi se privi în ochi; acolo afla întotdeauna tinereţe. Clipi. Adesea clipea şi-şi făcea cu ochiul – lui, cel adevărat, lui Josef cel de şaisprezece ani care trăia în ochii aceia. Dar nici un salut nu veni astăzi din partea tânărului Josef! în loc de asta, îl priveau ochii tatălui său – ochi bătrâni, obosiţi, acoperiţi de pleoape ridate, înroşite. Breuer privi fascinat cum gura tatălui său forma o gaură pentru a spune „al nostru, al nostru, al nostru". Breuer se gândea tot mai des la tatăl său. Leopold Breuer era mort de zece ani. Murise la optzeci şi doi de ani, având deci cu patruzeci şi doi de ani mai mult decât Josef acum.
Puse jos oglinda. Mai avea patruzeci şi doi de ani. Cum să mai suporte încă patruzeci şi doi de ani? Patruzeci şi doi de ani pe care să-i aştepte să treacă. Patruzeci şi doi de ani în care să se privească în ochii ce îmbătrâneau. Nu era nici o scăpare din închisoarea trupului? Ah, de-ar putea s-o ia de la capăt! Dar cum? Unde? Cu cine? Nu cu Lou Salome. Ea era liberă şi putea să zboare, când dorea ea, înăuntru şi afară din închisoarea lui. Dar nu va fi niciodată un „al nostru" cu ea – niciodată viaţa „noastră", viaţa „noastră" nouă.
După cum nu va mai fi niciodată, o ştia, un „al nostru" cu Bertha. De câte ori putea scăpa de vechile amintiri despre Bertha – mirosul de migdale al pielii ei, arcuirea puternică a sinilor sub rochie, căldura trupului ei când se întindea lingă el intrând în transă – de câte ori reuşea să se retragă şi să se privească pe el însuşi, îşi dădea seama că, tot timpul, Bertha fusese o himeră.
Biata Bertha, neformată, nebună – ce vis imposibil să cred că aş fi putut-o completa, forma, pentru ca ea să-mi poată da în schimb. ce? Asta e întrebarea. <Ze căutam eu la ea? Ce-mi lipsea? Nu aveam o viaţă mai bună? Cui m-aş putea plânge că viaţa mea a alunecat irevocabil pe un tobogan care se îngustează mereu? Cine-mi poate înţelege calvarul, nopţile de insomnie, gândul la sinucidere? La urma urmelor, nu am eu tot ce şi-ar putea dori cineva: bani, prieteni, familie, o soţie frumoasă şi încântătoare, renume, respectabilitate? Cine m-ar consola? Cine s-ar abţine să-mi pună întrebarea evidentă: „Ce ţi-ai mai putea dori?"
Vocea lui Frâu Becker, anunţând sosirea lui Friedrich Nietzsche, îl făcu pe Breuer să tresară, deşi asta aştepta.
Solidă, scundă, căruntă, viguroasă şi cu ochelari, Frâu Becker conducea cabinetul de consultaţii al lui Breuer cu o precizie uluitoare. De fapt, îşi îndeplinea rolul atât de desăvârşit, încât nu mai era nici o rămăşiţă vizibilă din Frâu Becker în civil. în cele şase luni de când o angajase nu schimbaseră nici o vorbă în afara serviciului. Oricât încerca, nu putea să-şi amintească numele ei mic sau să şi-o imagineze făcând altceva decât treburile ei de asistentă. Frâu Becker la un picnic? Citind ediţia de dimineaţă din Neue Freie Presseâla cadă bucala ta Frâu Becker goală? încălecată? Respirând greu, în viitoarea pasiunii? De neconceput!
Cu toate acestea, în ciuda dispreţului pe care-l avea pentru ea ca femeie, Frâu Becker avea un ascuţit simţ de observaţie şi Breuer ajunsese să pună preţ pe primele ei impresii.
— Cum ţi se pare profesorul Nietzsche?
— Herr Doctor, se poartă ca un gentleman, dar nu arată ca un gentleman. Pare timid. Aproape umil. Şi are un fel de a se purta delicat, foarte diferit de al multora dintre cei care vin aici – de exemplu acea mare doamnă rusoaică de acum două săptămâni.
Breuer observase şi el o delicateţe în scrisoarea prin care profesorul Nietzsche îi cerea o consultaţie, când dorea doctorul Breuer, în următoarele două săptămâni dacă era posibil. După cum explica în scrisoarea sa, el avea să se deplaseze la Viena special pentru această consultaţie. Până la primirea răspunsului, avea să rămână în Basel la prietenul său, profesorul Overbeck. Breuer zâmbi în sinea lui comparând scrisoarea lui Nietzsche cu depeşele lui Lou Salome" care îi ordonau să fie liber, la dispoziţia ei.
În timp ce aştepta ca Frâu Becker să-l introducă pe Nietzsche, Breuer aruncă o privire asupra biroului său şi deodată observă alarmat cele două cărţi pe care i le dăduse Lou Salome. Cu o zi înainte, într-o jumătate de oră liberă, le răsfoise şi le lăsase neglijent la vedere. îşi dădea seama că dacă Nietzsche le-ar fi văzut, tratamentul ar fi luat sfârşit încă înainte de a începe, c&â i-ar fi fost cu totul imposibil să-i explice fără să pomenească de Lou Salome". Ce neatenţie ciudată din partea mea, se gândi Breuer. încerc oare să sabotez această acţiune?
Aruncând repede cărţile într-un sertar al biroului, se ridică pentru a-l întâmpina pe Nietzsche. Profesorul nu era deloc aşa cum te-ai fi aşteptat după descrierea făcută de Lou. Comportarea sa era blândă şi, deşi cu o constituţie solidă – un metru şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi cinci şi şaizeci şi opt sau şaptezeci de kilograme —, trupul său avea ceva lipsit parcă de substanţă, ca şi cum ţi-ai fi putut trece mâna prin el. Era îmbrăcat într-un costum negru greoi, chiar milităresc. Sub haină purta un pulover maro gros, ţărănesc, care-i acoperea aproape în întregime cămaşa şi cravata mov.
Când îşi dădură mâinile, Breuer remarcă pielea rece şi strângerea lipsită de fermitate a lui Nietzsche.
— Bună ziua, domnule profesor —, dar nu una foarte bună pentru a călători, îmi închipui.
— Nu, domnule doctor, deloc bună pentru a călători. Nid pentru motivul care m-a adus la dumneavoastră. Am învăţat să evit vremea aceasta. Numai excelenta dumneavoastră reputaţie m-a adus atât de departe în nord iarna.
Înainte de a se aşeza în fotoliul la care îl condusese Breuer, Nietzsche puse agitat o servietă jerpelită, umflată, mai întâi într-o parte a fotoliului, apoi o mută în partea cealaltă, căutându-i parcă un loc potrivit pentru a se odihni. Breuer se aşeză în tăcere şi continuă să-şi inspecteze pacientul în timp ce acesta se făcea comod. în ciuda înfăţişării nesigure, Nietzsche era o prezenţă dominantă. Capul lui puternic atrăgea atenţie. Mai ales ochii, de un căprui blând, dar cu o privire extraordinar de intensă şi duşi în fundul orbitelor proeminente. Ce spusese Lou Salome despre ochii lui? Că păreau să privească înăuntru, ca la vreo comoară ascunsă? Da, şi Breuer constata asta. Părul şaten strălucitor al pacientului său era periat cu grijă, în afara unei mustăţi lungi, care îi cădea ca o avalanşă peste buze şi de o parte şi de alta a gurii, în jos, spre bărbie, era bine ras. Mustaţa trezea în Breuer o senzaţie de înrudire: avu un impuls donchihotesc de a-l atenţiona pe profesor să nu mănânce pateuri vieneze în public, mai ales din acelea presărate din belşug cu Schlag, căci altfel avea să fie nevoie să-şi pieptene mustaţa multă vreme pentru a îndepărta firimiturile.
Vocea blândă a lui Nietzsche era surprinzătoare: vocea din cele două cărţi ale sale era puternică, îndrăzneaţă şi autoritară, aproape stridentă. încă o dată, Breuer descoperea aceeaşi discrepanţă între Nietzsche în carne şi oase şi Nietzsche în toc şi hârtie.
În afara scurtei lui discuţii cu Freud, Breuer nu se gândise prea mult la această consultaţie neobişnuită. Acum, pentru prima dată, se întreba serios dacă fusese înţelept să se amestece în povestea asta. Lou Salome, vrăjitoarea, conspiratoarea principală, dispăruse de mult, iar în locul ei şedea, fără a bănui nimic, naivul profesor Nietzsche. Doi bărbaţi manevraţi pentru a se întâlni sub false pretexte de o femeie care acum, fără îndoială, ţesea vreo intrigă nouă. Nu, nu prea-l trăgea inima la această aventură.
Oricum, e timpul să las toate astea la o parte, se gândi Breuer. Un om care a ameninţat să-şi ia viaţa este acum pacientul meu, şi trebuie să-i acord toată atenţia.
— Cum a fost călătoria, profesore Nietzsche? înţeleg că tocmai aţi venit de la Basel?
— Aceea nu a fost decât ultima mea oprire, spuse Nietzsche, şezând ţeapăn. întreaga mea viaţă a devenit o călătorie şi încep să simt că singurul meu cămin, singurul loc familiar în care mă întorc întotdeauna este boala mea.
Nu este omul conversaţiilor de salon, reflectă Breuer.
— Atunci, domnule profesor, haideţi să începem imediat investigarea bolii dumneavoastră.
— Ar fi mai eficient pentru dumneavoastră să examinaţi mai întâi aceste documente? Şi Nietzsche scoase din servietă o mapă grea burduşită de hârtii.
— Am fost bolnav probabil toată viaţa, dar mai serios în ultimii zece ani. Aici sunt rapoartele complete asupra consultaţiilor mele anterioare. îmi daţi voie?
Breuer aprobă din cap, iar Nietzsche desfăcu mapa, se aplecă peste birou şi puse conţinutul – scrisori, diagrame de spital şi rapoarte de laborator – în faţa lui Breuer.
Breuer examina prima pagină, care conţinea o listă de douăzeci şi patru de medici şi datele fiecărei consultaţii. Recunoştea multe nume de somităţi elveţiene, germane şi italiene.
— Unele dintre aceste nume îmi sunt cunoscute. Toţi medici excelenţi! Văd aici trei – Kessler, Turin şi Konig – pe care îi cunosc bine. Au studiat la Viena. După cum aţi sugerat, domnule profesor, nu ar fi înţelept să ignorăm observaţiile şi concluziile acestor mari oameni – cu toate acestea, există un mare dezavantaj dacă încep cu ele. Prea multă autoritate, prea multe păreri şi concluzii prestigioase diminuează puterea de sinteză a cuiva. Pentru acelaşi motiv, prefer să citesc o piesă înainte de a o vedea jucată şi cu siguranţă înainte de a citi recenziile. Nu vi s-a părut a fi astfel şi în munca dumneavoastră?
Nietzsche păru surprins. Bun, gândi Breuer. Profesorul Nietzsche trebuie să vadă că sunt un altfel de medic. Nu este obişnuit cu medici care discută despre structuri psihologice sau îl întreabă, cu bună ştiinţă, despre munca lui.
— Da, răspunse Nietzsche, este un lucru important în munca mea. Domeniul meu iniţial este filologia. Prima mea slujbă, singura mea slujbă, a fost aceea de profesor de filologie la Basel. Am un interes puternic faţă de filosofii presocratici şi, în cazul lor, mi s-a părut întotdeauna crucial să mă întorc la textul original. Traducătorii sunt întotdeauna infideli – nu intenţionat, bineînţeles – dar nu pot ieşi în afara cadrului lor istoric. Nici – dacă veni vorba – în afara cadrului lor autobiografic.
— Dar nu refuzul de a plăti tribut traducătorilor este acela care-l face pe cineva nepopular în comunitatea filosofică academică?
Breuer se simţea sigur pe sine. Consultaţia se desfăşura bine. începuse bine procesul de a-l convinge pe Nietzsche că el, noul său doctor, era un spirit înrudit, cu interese înrudite. Nu avea să fie greu să-l seducă pe acest profesor Nietzsche – şi Breuer îşi vedea acţiunea ca pe o adevărată seducţie, împingându-l pe pacientul său într-o relaţie pe care n-o căutase, pentru a obţine un ajutor pe care nu-l ceruse.
— Nepopular? Fără discuţie! A trebuit să-mi dau demisia din postul de profesor acum trei ani din cauza bolii – aceeaşi boală, încă nediagnosticată, care mă aduce la dumneavoastră astăzi. Dar chiar dacă aş fi fost perfect sănătos, cred că neîncrederea mea în traducători m-ar fi făcut în cele din urmă un musafir nepoftit la masa universitarilor.
— Dar, domnule profesor, dacă toţi traducătorii sunt limitaţi de cadrul lor autobiografic, cum scăpaţi dumneavoastră de această limitare în propria dumneavoastră muncă?
— Mai întâi, răspunse Nietzsche, trebuie să identifici« limitarea. Apoi trebuie să înveţi să te priveşti de la distanţă – deşi uneori, din păcate, gravitatea bolii mele îmi întunecă perspectiva.
Lui Breuer nu-i scăpă faptul că Nietzsche, şi nu el, era acela care menţinea discuţia concentrată asupra bolii sale, care era, la urma urmelor, raison d'etre a întâlnirii lor. Era oare o mustrare subtilă în vorbele lui Nietzsche? „Nu te strădui prea tare, Josef", îşi reaminti el. „încrederea unui pacient în doctor nu trebuie să fie atrasă în mod explicit; va decurge firesc dintr-o consultare competentă." Deşi adesea autocritic în multe sfere ale vieţii sale, Breuer avea o încredere absolută în el ca medic. „Nu interveni, nu face pe stăpânul, nu crea scheme sau strategii", îi spuneau instinctele. „Pur şi simplu vezi-ţi de treabă în modul tău obişnuit, profesional."
— Dar să ne întoarcem la sarcina noastră, domnule profesor. Ce voiam eu să spun este că prefer să trec în revistă antecendentele dumneavoastră şi să vă examinez înainte de a vă citi documentaţia. Apoi, la următoarea noastră întrevedere, voi încerca să vă fac o sinteză cât mai cuprinzătoare posibil.
Breuer aşeză o foaie de hârtie albă în faţa sa.
— Scrisoarea mi-a spus câteva lucruri despre starea dumneavoastră: că aveţi dureri de cap şi tulburări de vedere de cel puţin zece ani; că rareori boala vă dă pace; că, după cum spuneţi dumneavoastră, boala vă aşteaptă întotdeauna. Şi astăzi îmi spuneţi că cel puţin douăzeci şi patru de medici au dat greş în încercarea de a vă ajuta. Asta e tot ce ştiu despre dumneavoastră. Deci începem? Mai întâi, vă rog să-mi spuneţi, cu cuvintele dumneavoastră, totul despre boală.
CAPITOLUL 5
Cei doi au stat de vorbă timp de nouăzeci de minute. Breuer, aşezat în fotoliul lui îmbrăcat în piele cu spătar înalt, lua notiţe cu repeziciune. Nietzsche, care se oprea din când în când pentru a permite peniţei lui Breuer să ţină pasul, şedea într-un fotoliu îmbrăcat tot în piele, la fel de confortabil, dar mai mic decât al lui Breuer. Ca mai toţi medicii zilei, Breuer prefera ca pacienţii să se uite de jos în sus la el.
Breuer avea un mod de a consulta metodic şi amănunţit. După ce asculta mai întâi cu atenţie descrierea liberă făcută de pacient bolii sale, investiga apoi sistematic fiecare simptom – când a apărut prima dată, evoluţia sa în timp, modul în care răspundea la eforturile terapeutice. A treia etapă era să examineze fiecare aparat şi organ în parte. începea din vârful capului, şi mergea în jos, până la tălpi. Mai întâi creierul şi sistemul nervos. Apoi întreba despre funcţionarea fiecăruia dintre cei doisprezece nervi cranieni – simţul mirosului, al văzului, mişcările ochiului, auzul, mişcările şi senzaţiile feţei şi ale limbii, glutiţia, echilibrul, vorbirea.
Coborând de-a lungul trupului, Breuer trecea în revistă, unul câte unul, fiecare aparat fiziologic: respirator, cardiovascular, gastrointestinal şi urinaro-genital. Această sârguincioasă trecere în revistă stimula memoria pacientului şi dădea siguranţa că nimic n-a fost omis: Breuer nu omitea niciodată vreo etapă, chiar dacă era sigur asupra diagnosticului încă de la început.
Urma o interogare detaliată asupra istoriei medicale: sănătatea pacientului în copilărie, sănătatea părinţilor sau a fraţilor vitregi şi o investigare a tuturor celorlalte aspecte ale vieţii sale – opţiunea profesională, viaţa socială, serviciul militar, schimbări de domiciliu, preferinţe la mân-care sau în petrecerea timpului liber. Ultimul pas al lui Breuer era să-şi lase frâu liber intuiţiei şi să pună orice alte întrebări pe care le-ar mai putea sugera datele obţinute în acest fel. Astfel, cu două zile în urmă, într-un caz ciudat de tulburări respiratorii, pusese un diagnostic corect de trichinoză a diafragmei făcând cercetări asupra modului în care pacienta gătea jambonul.
Pe tot parcursul acestei proceduri, Nietzsche rămase foarte atent: într-adevăr, dădea din cap apreciativ la fiecare dintre întrebările lui Breuer. Desigur, asta nu era o surpriză pentru Breuer. Nu întâlnise niciodată un pacient căruia să nu-i facă plăcere o examinare ca la microscop a vieţii sale. Şi cu cât era mai mare puterea de mărire, cu atât îi plăcea mai mult. Bucuria de a fi observat era atât de adâncă, încât Breuer avea credinţa că adevărata durere a bătrâneţii, pierderea persoanelor apropiate, faptul că le supravieţuieşti prietenilor, era lipsa analizei – oroarea de a trăi neobservat.
Breuer era surprins, cu toate acestea, de complexitatea suferinţelor lui Nietzsche şi de profunzimea observaţiilor pacientului însuşi. Notele lui umpleau o pagină după alta. Mâna începu să-i obosească în timp ce Nietzsche îi descria un amestec îngrozitor de simptome: dureri de cap monstruoase, distrugătoare, rău de mare pe uscat – vertij, dezechilibrări, greaţă, stări de vomă, anorexie, dezgust în faţa mâncării; febră, transpiraţie abundentă în timpul nopţii care îl obliga să se schimbe de două sau de trei ori; accese puternice de oboseală care uneori duceau la paralizie musculară generalizată; dureri de stomac, hematemeza, crampe intestinale; constipaţie serioasă; hemoroizi; şi tulburări de vedere – oboseală a ochiului, înceţoşare a imaginii şi o mare sensibilitate la lumină, în special dimineaţa.
Întrebările lui Breuer adăugară câteva simptome pe care Nietzsche fie că le neglija, fie că avea reţineri în a le menţiona: scintilaţii şi scotom, adesea precedând o durere de cap; o insomnie refractară la orice tratament; puternice crampe musculare nocturne; tensiune generalizată – şi schimbări de dispoziţie rapide, inexplicabile.
Schimbări de dispoziţie! Cuvintele pe care le aştepta Breuer! După cum îi spusese lui Freud, pândea întotdeauna un moment propice pentru a pătrunde în starea psihică a unui pacient. Aceste „schimbări de dispoziţie" puteau fi tocmai cheia care avea să conducă discuţia la disperarea lui Nietzsche şi la intenţia lui de a se sinucide!
Breuer începu prudent, rugându-l să-i descrie mai pe larg schimbările de dispoziţie.
— Aţi observat modificări în stările dumneavoastră de spirit care par să aibă o legătură cu boala dumneavoastră?
Comportarea lui Nietzsche nu se schimbă. Nu părea să-l preocupe faptul că această întrebare putea duce pe un tărâm mai intim.
— Au fost cazuri când, în ziua dinaintea unei crize, m-am simţit neobişnuit de bine – am ajuns să mă gândesc la asta ca la ceva periculos de bine.
— Şi după criză?
— Criza mea obişnuită durează între douăsprezece ore şi două zile. După o astfel de criză, mă simt în general obosit şi apăsat. Chiar şi gândurile îmi sunt mai greoaie o zi sau două. Dar uneori, mai ales după o criză mai îndelungată de câteva zile, e altfel. Mă simt înviorat, proaspăt. Explodez de energie. Ador aceste momente – mintea îmi clocoteşte de idei dintre cele mai originale.
Breuer insistă. O dată ce prindea o pistă nu renunţa uşor la urmărire.
— Oboseala şi senzaţia de apăsare – cât durează?
— Nu mult. O dată ce criza slăbeşte şi corpul meu îşi aparţine din nou, îmi recapăt controlul. Apoi fac un efort de voinţă pentru a depăşi senzaţia de greutate.
Probabil, reflectă Breuer, va fi mai dificil decât crezuse la început. Va trebui să fie mai direct. Era clar, Nietzsche nu avea de gând să-i dea de bunăvoie vreo informaţie cu privire la disperarea sa.
— Şi melancolia? în ce măsură vă însoţeşte crizele, sau urmează după ele?
— Am perioade negre. Cine nu are? Dar ele nu mă copleşesc. Nu sunt ale bolii mele, ci ale fiinţei mele. S-ar putea spune că am curajul de a le avea.
Breuer observă la Nietzsche un zâmbet uşor şi un ton îndrăzneţ. Acum, pentru întâia oară, recunoştea vocea omului care scrisese acele două cărţi enigmatice, curajoase, ascunse în sertarul biroului său. Se gândi, dar numai pentru o clipă, la o provocare directă a distincţiei ex cathedra făcută de Nietzsche între tărâmul bolii şi acela al fiinţei. Şi acea frază despre curajul de a avea perioade negre, ce vroia să spună cu asta? Dar – răbdare! Era mai bine să păstreze controlul asupra consultaţiei. Se vor mai ivi şi alte piste.
Continuă cu grijă:
— Aţi ţinut vreodată un jurnal detaliat al crizelor dumneavoastră – frecvenţa, intensitatea, durata lor?
— Anul acesta nu. Am fost prea preocupat de unele evenimente şi schimbări importante din viaţa mea. Dar anul trecut am avut o sută şaptesprezece zile de incapacitate absolută şi aproape două sute de zile în care am avut o incapacitate parţială – durerile de cap, durerile de ochi, durerile de stomac sau greţurile au fost mai puţin violente.
Iată două piste promiţătoare – dar pe care s-o urmeze? Să întrebe despre acele „evenimente şi schimbări importante" – cu siguranţă că Nietzsche se referea la Lou Salome – sau să consolideze relaţia doctor-pacient insistând asupra unor aspecte? Ştiind că era imposibil să stabileşti o relaţie prea bună, Breuer alese calea din urmă.
— Să vedem, asta înseamnă că rămân numai patruzeci şi opt de zile în care n-aţi fost bolnav. Este o perioadă foarte scurtă de „bine", domnule profesor.
— Gândindu-mă în urmă, timp de mai mulţi ani, rareori am avut perioade mai lungi de două săptămâni în care să mă simt bine. Cred că mi-o pot aminti pe fiecare în parte!
Detectând un ton melancolic, deznădăjduit în vocea lui Nietzsche, Breuer se hotărî să rişte. Era o cale care putea duce direct la disperarea pacientului său. Lăsă jos tocul şi, cu vocea lui cea mai sinceră şi plină de o îngrijorare profesională, remarcă:
— O astfel de situaţie – ca majoritatea zilelor cuiva să fie un chin, doar câteva zile de sănătate într-un an, o viaţă irosită în dureri – pare să fie în mod firesc un sol fertil pentru disperare, pentru pesimism în ceea ce priveşte rostul vieţii.
Nietzsche tăcu. Pentru prima oară, nu avea un răspuns pregătit. Clătină capul dintr-o parte în alta ca şi când ar fi încercat să se hotărască dacă să se lase consolat. Dar vorbele lui spuseră altceva.
— Fără îndoială că acest lucru este valabil pentru unii oameni, probabil pentru cei mai mulţi – aici trebuie să mă înclin în faţa experienţei dumneavoastră – dar nu este valabil pentru mine. Disperare? Nu, poate că a fost aşa cândva, dar nu acum. Boala mea ţine de domeniul trupului meu, dar nu mă reprezintă. Eu sunt boala mea şi trupul meu, dar ele nu sunt eu. Amândouă trebuie depăşite, dacă nu fizic, atunci metafizic.
Cât despre celălalt comentariu al dumneavoastră, „rostul vieţii" mele este ceva într-un total divorţ cu această – şi aici se bătu peste abdomen – jalnică protoplasma. Am un motiv pentru a trăi şi mă pot împăca cu orice mod. Am o raţiune de a trăi pentru zece ani, o misiune. Port aici – arătă spre tâmplă – cărţi, cărţi aproape complete, cărţi cărora numai eu pot să le dau naştere. Uneori mă gândesc la durerile mele de cap ca la nişte dureri ale facerii cerebrale.
Aparent, Nietzsche nu avea nici o intenţie de a discuta sau măcar de a-şi recunoaşte disperarea; şi ar fi fost inutil, realiză Breuer, să încerce să-l prindă în cursă. îşi aminti deodată cum se simţea păcălit prin manevrări dibace când juca şah cu tatăl său, cel mai bun jucător din comunitatea evreiască vieneză.
Dar poate că nu era nimic de recunoscut! Poate că Frăulein Salome se înşela. Nietzsche vorbea ca şi când spiritul său ar fi depăşit boala-i monstruoasă. Cât despre sinucidere, Breuer avea un test absolut infailibil pentru riscul sinuciderii: se proiectează pacientul în viitor? Nietzsche trecuse acest test! Nu era genul sinucigaş: vorbea despre o misiune pe zece ani, despre cărţi pe care mai trebuia să le producă mintea sa.
Cu toate acestea, Breuer văzuse cu propriii săi ochi scrisorile de sinucigaş ale lui Nietzsche. Disimula oare? Sau nu mai simţea disperarea pentru că deja se hotărâse în privinţa sinuciderii? Breuer mai avusese pacienţi de acest fel. Erau periculoşi. Par să se simtă mai bine – într-un anume sens, chiar se simt mai bine; melancolia îi mai părăseşte; surâd, mănâncă, dorm din nou. Dar îmbunătăţirea stării lor înseamnă că au descoperit o cale de ieşire din disperare – moartea. Era acesta planul lui Nietzsche? Hotărâse să se sinucidă? Nu, Breuer îşi aminti ce-i spusese lui Freud: Dacă Nietzsche intenţiona să se sinucidă, de ce se afla aici? De ce să se deranjeze să mai viziteze încă un medic, să călătorească de la Rapallo la Basel, şi de aici la Viena?
În ciuda frustrării resimţite că nu obţinuse informaţia pe care o căuta, Breuer nu se putea plânge că pacientul n-ar fi cooperat. Nietzsche dădea răspunsuri complete la orice întrebare de ordin medical – poate chiar prea complete. Mulţi dintre cei care suferă de dureri de cap acuză o sensibilitate la dietă sau vreme, astfel că Breuer nu fu surprins să afle că acest lucru era valabil şi în ceea ce-l privea pe Nietzsche. Dar era uimit de excesul de detalii pe care-l conţinea raportul pacientului său. Nietzsche vorbi timp de douăzeci de minute, fără nici o pauză, despre reacţia lui la condiţiile atmosferice. Corpul lui, spuse, era ca un barometru-termometru aneroid care reacţiona violent la orice oscilaţie de presiune atmosferică, temperatură ori altitudine. Cerul întunecat îl deprima, aglomerările de nori sau ploaia îl enervau, seceta îl înviora, iarna reprezenta o formă de „tetanos", soarele îl bine dispunea din nou.
Îşi petrecuse ani întregi din viaţă în căutarea climatului perfect. Verile erau suportabile. Platoul însorit, fără nori şi fără vânt, al Engadinului îi convenea; iar timp de patru luni în fiecare an locuia într-un mic Gasthaus în sătuleţul elveţian Sils Măria. Dar iernile erau un blestem. Nu găsise niciodată un peisaj de iarnă prietenos; în timpul lunilor reci locuia în sudul Italiei, mutându-se dintr-un oraş într-altul în căutarea unui climat salubru. Vântul şi umezeala posomorită din Viena îl otrăveau, spuse Nietzsche. Sistemul său nervos striga după soare şi aer uscat.
Când Breuer îl întrebă despre dietă, Nietzsche îi servi încă un discurs interminabil asupra relaţiei dintre dietă, tulburările gastrice şi durerile de cap. Ce precizie remarcabilă! Breuer nu mai întUnise niciodată până atunci un pacient care să răspundă atât de detaliat la fiecare întrebare. Ce însemna asta?
Era Nietzsche un ipohondru obsedat? Breuer văzuse mulţi ipohondri plicticoşi, care se autocompătimeau şi care adorau să-şi descrie organismul. Dar aceşti pacienţi aveau o „stenoză a Weltanschauung-uhn", o îngustare a concepţiei despre lume. Şi cât de obositoare era prezenţa lor! Nu aveau alte gânduri decât acelea ale corpului, alte interese sau valori decât acelea ale sănătăţii.
Nu, Nietzsche nu era unul dintre aceştia. Gama lui de interese era extinsă, era o personalitate care se angaja. Cu siguranţă că Frăulein Salom6 îl considerase astfel, încă îl mai considera astfel, chiar dacă Paul Ree îi părea mai potrivit ei din punct de vedere romantic. în plus, Nietzsche nu-şi descria simptomele pentru a stârni compasiune sau a cere ajutor – acest lucru Breuer îl aflase încă de la începutul întrevederii lor.
Deci, de ce aceste detalii minuţioase despre funcţiunile corpului său? Poate că se datorau pur şi simplu faptului că Nietzsche avea o minte bună, o memorie perfectă şi aborda o evaluare medicală într-o manieră fundamental raţională, furnizând date complete unui expert. Sau era neobişnuit de introspectiv. înainte de sfârşitul acestei evaluări, Breuer mai obţinu un răspuns: Nietzsche avea atât de puţine contacte cu alte fiinţe umane că petrecea extraordinar de mult timp conversând cu propriul său sistem nervos.
Când povestea se termină, Breuer trecu la examinarea fizică. îşi conduse pacientul în cabinetul de consultaţii, o încăpere mică, sterilă, în care se aflau doar un paravan şi un scaun, o masă de consultaţii, acoperită cu un cearşaf alb apretat, o chiuvetă, un cântar şi un dulap de metal conţinând instrumentele lui Breuer. îl lăsă pe Nietzsche câteva minute ca să se schimbe şi când se întoarse îl găsi deja îmbrăcat cu halatul descheiat la spate, dar purtând încă şosetele lungi cu jartiere şi împăturindu-şi hainele cu grijă. Nietzsche îşi ceru scuze pentru întârziere, spunând:
— Viaţa mea nomadă îmi dictează să am un singur costum. De aceea, mă asigur că stă bine de câte ori îl pun undeva.
Examenul fizic făcut de Breuer fu la fel de metodic ca şi anamneză. începând de la cap, merse încet de-a lungul corpului ascultând, ciocănind, atingând, mirosind, pal-pând, privind. în ciuda noianului de simptome ale pacientului său, Breuer nu găsi nimic anormal din punct de vedere fizic în afară de o cicatrice mare deasupra sternului – rezultatul unui accident de călărie în timpul serviciului militar; o mică cicatrice oblică, la rădăcina nasului, obţinută într-un duel; şi câteva semne de anemie: buze palide, conjunctivă decolorată şi palme ridate.
Cauza anemiei? Probabil de ordin nutritiv. Nietzsche spusese că adesea evita carnea săptămâni în şir. Dar mai fârziu Breuer îşi aminti că Nietzsche spusese că uneori vomita sânge, astfel că anemia putea fi determinată şi de sângerările gastrice. îi luă sânge pentru analiza globulelor roşii şi, după o examinare rectală, colectă o probă pentru a face mai târziu analiza urmelor de sânge.
Ce era cu problemele vizuale ale lui Nietzsche? Mai înrăi, Breuer observă o conjunctivită unilaterală care putea fi uşor rezolvată cu o alifie pentru ochi. în ciuda eforturilor sale considerabile, Breuer nu reuşi să-şi focalizeze oftalmoscopul pe retina lui Nietzsche: ceva îi stătea în 80 cale, probabil o opacitate coronariană, poate un edem al corneei.
Breuer îşi concentra atenţia în special asupra sistemului nervos al lui Nietzsche, nu numai din cauza naturii durerilor de cap, ci şi pentru că tatăl său murise când el avea patru ani de o „scădere a capacităţii de funcţionare a creierului" – un termen generic care se poate referi la orice tulburări, inclusiv un atac, o tumoră sau vreo formă de degenerare cerebrală moştenită. Dar după ce testă fiecare aspect al creierului şi al funcţionării nervilor – echilibrul, coordonarea, simţul tactil, forţa, perceperea stimulilor, auzul, mirosul, glutiţia – Breuer nu găsi nici o dovadă a vreunei boli structurale a sistemului nervos.
În timp ce Nietzsche se îmbrăca, Breuer se întoarse în birou pentru a nota rezultatele examinării. Când, câteva minute mai târziu, Frâu Becker îl conduse pe Nietzsche înapoi în birou, Breuer îşi dădu seama că, deşi întrevederea lor se apropia de sfârşit, nu reuşise să provoace nici o menţiune despre melancolie sau sinucidere. încercă o metodă diferită, un procedeu al interviului ce rareori dădea greş.
— Domnule profesor, aş vrea să-mi descrieţi, în detaliu, o zi tipică din viaţa dumneavoastră.
— Aici m-aţi prins, domnule doctor! Asta e cea mai dificilă întrebare pe care mi-aţi pus-o. Mă mişc atât de mult, mediul meu nu e constant. Crizele mele îmi dictează viaţa.
— Alegeţi orice zi obişnuită, o zi între două crize în ultimele câteva săptămâni.
— Ei bine, mă trezesc devreme – dacă, într-adevăr, am dormit vreun pic.
Breuer se simţea încurajat. Avea deja un punct de pornire.
— Daţi-mi voie să vă întrerup, domnule profesor. Aţi spus dacă aţi dormit?
— Somnul meu este îngrozitor. Uneori am crampe musculare, alteori dureri de stomac, alteori o stare de încordare care-mi cuprinde fiecare parte a corpului, alteori sunt gândurile mele – de obicei gânduri nocturne, rele; uneori stau treaz toată noaptea, alteori medicamentele îmi oferă două sau trei ore de somn.
— Ce medicamente? Cât din fiecare? întrebă Breuer repede. Deşi era imperativ să afle despre medicamentele pe care Nietzsche şi le administra singur, îşi dădu seama imediat că nu făcuse opţiunea cea mai bună. Mai bine, mult mai bine ar fi fost dacă l-ar fi întrebat despre acele gânduri nocturne întunecate!
— Cloral hidrat, aproape în fiecare noapte, cel puţin un gram. Uneori, dacă trupul meu are o nevoie disperată de somn, adaug morfină sau veronal, dar în acest caz a doua zi sunt buimac. Uneori haşiş, dar şi asta îmi întunecă gândirea în ziua următoare. Prefer cloral. Să continuu cu această zi, care deja a început prost?
— Vă rog.
— Iau micul dejun în camera mea – vreţi chiar atât de multe detalii?
— Da, exact. Spuneţi-mi totul.
— Ei bine, micul dejun este o treabă simplă. Proprietarul Gasthaus-xÂvâ îmi aduce nişte apă fierbinte. Asta-i tot. Câteodată, dacă mă simt foarte bine, cer nişte ceai slab şi pâine uscată. Apoi fac o baie cu apă rece – necesară dacă vreau să lucrez cu o oarecare energie – şi îmi petrec restul zilei lucrând – scriind, gândind şi uneori, dacă ochii îmi permit, citind puţin. Dacă mă simt bine, mă plimb, ore întregi chiar. îmi fac notiţe în mers şi adesea lucrez cel mai bine, am gândurile cele mai interesante în timp ce mă plimb.
— Da, şi eu la fel, se grăbi Breuer să adauge. După şapte sau opt kilometri, descopăr că am clarificat cele mai încurcate probleme.
Nietzsche făcu o pauză, aparent descumpănit de comentariul personal al lui Breuer. începu prin a-l aproba, bâlbâi ceva, şi, în cele din urmă, îl ignoră şi îşi continuă relatarea.
— Iau prânzul la hotel întotdeauna la aceeaşi masă. V-am descris regimul meu – totdeauna mâncare necondimentată, de preferat fiartă, fără alcool, fără cafea. Adesea, săptămâni în şir, nu pot tolera decât legume fierte fără sare. Fără tutun, de asemenea. Schimb dteva cuvinte cu ceilalţi oaspeţi de la masa mea, dar rareori mă angajez într-o conversaţie mai lungă. Dacă sunt foarte norocos, întâlnesc o persoană amabilă care se oferă să-mi citească sau să scrie după dictare. Fondurile mele sunt limitate şi nu pot plăti astfel de servicii. După-amiaza este la fel ca dimineaţa – mă plimb, meditez, îmi fac notiţe. Seara cinez în camera mea – din nou, apă fierbinte sau ceai slab cu biscuiţi – iar apoi lucrez până dnd cloralul îmi spune: „Gata, poţi să te odihneşti". Cam aşa arată viaţa mea.
— Vorbiţi numai despre hoteluri? Dar casa dumneavoastră?
— Casa mea este cufărul meu. Sunt o broască ţestoasă şi mii port casa în spinare. O aşez în colţul camerei de hotel şi, când vremea devine oprimantă, o ridic şi pornesc spre ceruri mai înalte, mai uscate.
Breuer îşi propusese să se întoarcă la „gândurile nocturne, rele" ale lui Nietzsche, dar acum întrezări o cale de investigare şi mai promiţătoare – una care nu avea cum să nu ducă direct la Frăulein Salome.
— Domnule profesor, constat că descrierea făcută de dumneavoastră unei zile tipice conţine foarte puţine menţiuni despre alţi oameni! Iertaţi-mi interogatoriul – ştiu că acestea nu sunt întrebări medicale tipice, dar sunt adeptul unităţii organismului. Cred că o bună stare fizică nu poate fi separată de o bună stare psihică şi socială.
Nietzsche se îmbujora. Scoase un pieptene mic pentru mustaţă, din carapace de broască ţestoasă, şi câtăva vreme rămase tăcut, gârbovit, pieptănându-şi cu nervozitate mustaţa stufoasă. Apoi, părând că a luat o hotărâre, se ridică, îşi drese vocea şi spuse ferm:
— Nu sunteţi primul medic care face această observaţie. Presupun că vă referiţi la sex. Doctorul italian Lan-zoni, la care am fost acum dţiva ani, a sugerat că starea mea este agravată de izolare şi abstinenţă şi mi-a recomandat să am o viaţă sexuală regulată. I-am urmat sfatul şi am făcut un aranjament cu o ţărancă tânără dintr-un sat de lângă Rapallo. Dar dup? trei săptămâni, durerile de cap mă ucideau aproape – încă puţin din tratamentul ăsta italienesc şi pacientul ar fi murit.
— De ce a fost un sfat arât de dăunător?
— O izbucnire de plăcere animalică urmată de ore în şir de dezgust faţă de mine însumi, de încercări de a mă curăţa de duhoarea protoplasmică a rutului nu este, în viziunea mea, calea către – cum aţi numit-o? – „unitatea organismului".
— Nici în viziunea:nea, se grăbi Breuer să aprobe. Şi totuşi, puteţi nega că suntem cu toţii fixaţi într-un context social, un context care din punct de vedere istoric a facilitat supravieţuirea şi a furnizat plăcerea inerentă în relaţiile interumane?
— Probabil că aceste plăceri ale turmei nu sunt pentru toată lumea, spuse Nietzsche, scuturând capul. De trei ori am încercat să ies din carapacea mea şi să construiesc o punte spre alţii. Şi de trei ori am fost trădat.
În sfârşit! Breuer îşi putea cu greu ascunde încântarea. Cu siguranţă că una dintre cele trei trădări ale lui Nietzsche era Lou Salome. Probabil că Paul Răe era alta. Cine era a treia? în sfârşit, Nietzsche deschisese poarta. Fără îndoială, calea era acum liberă pentru o discuţie despre trădare, şi despre disperarea pe care o provoca trădarea.
Breuer adoptă cel mai energic ton.
— Trei încercări, trei trădări îngrozitoare – şi de atunci o retragere într-o izolare dureroasă. Aţi suferit, şi probabil, într-un fel, această suferinţă vă agravează boala. Aţi fi dispus să-mi acordaţi încredere şi să-mi dezvăluiţi detaliile acestor trădări?
Din nou Nietzsche scutură din cap. Păru să se retragă în el însuşi.
— Domnule doctor, v-am dezvăluit foarte mult din mine. Astăzi v-am împărtăşit multe detalii intime din viaţa mea, cum nu am făcut-o faţă de nimeni altcineva, de foarte multă vreme. Dar credeţi-mă şi dumneavoastră când vă spun că boala mea e mult anterioară acestor dezamăgiri personale. Amintiţi-vă istoricul familiei mele: tata a murit din cauza unei boli a creierului – probabil o boală de familie. Amintiţi-vă că durerile de cap şi sănătatea proastă m-au chinuit încă din anii şcolii, cu mult înainte de aceste trădări. Este de asemenea adevărat că boala mea nu a fost ameliorată niciodată de scurtele prietenii intime de care m-am bucurat. Nu, nu pentru că aş fi avut prea puţină încredere: greşeala mea a fost că am avut prea multă. Nu sunt pregătit, nu pot să-mi permit să am din nou încredere.
Breuer era înmărmurit. Cum de putuse să dea greş? Doar cu o clipă în urmă Nietzsche părea dispus, aproape dornic să i se destăinuiască. Iar acum să fie respins în felul ăsta! Ce se întâmplase? încercă să reconstruiască înşiruirea evenimentelor. Nietzsche pomenise despre încercarea de a construi o punte spre alţii şi apoi despre faptul că fusese trădat. în acest punct, Breuer încercase să se apropie de el cu compasiune şi atunci – şi atunci – punte – termenul atingea o coardă. Cărţile lui Nietzsche! Da, aproape sigur exista un pasaj foarte viu care vorbea despre o punte. Poate că modul de a obţine încrederea lui Nietzsche se afla în acele cărţi. Breuer îşi mai amintea vag şi despre un alt pasaj care milita pentru importanţa autoanalizei psihologice. Hotărî să citească mai atent cele două cărţi până la următoarea lor întâlnire: poate că-l va putea influenţa pe Nietzsche cu propriile lui argumente.
Şi totuşi, ce putea face de fapt cu orice argument pe care l-ar fi găsit în cărţile lui Nietzsche? Cum să explice chiar şi faptul că se aflau în posesia lui? Niciuna dintre cele trei librării vieneze în care întrebase de cărţile lui nu auzise vreodată de autor. Breuer ura duplicitatea şi, pentru o clipă, se gândi să-i spună totul lui Nietzsche: despre vizita pe care i-o făcuse Lou Salomă, despre faptul că ştia de disperarea lui, despre promisiunea pe care i-o făcuse lui Frăulein Salome, despre faptul că ea îi dăruise cărţile lui.
Nu, asta nu putea duce decât la eşec: fără îndoială că Nietzsche s-ar simţi manipulat şi trădat. Breuer era sigur că Nietzsche era disperat din cauză că se încurcase într-o – pentru a folosi interesantul termen al lui Nietzsche – relaţie pitagoreică: el, Lou şi Paul R6e. Şi dacă Nietzsche afla de vizita lui Lou Salome, fără îndoială că i-ar privi pe ea şi pe Breuer ca pe două laturi ale unui alt triunghi. Nu, Breuer era convins că onestitatea şi sinceritatea, soluţia lui naturală la dilemele vieţii, nu vor face în acest caz decât să înrăutăţească lucrurile. Cumva va trebui să găsească o cale pentru a obţine cărţile în mod legitim.
Era târziu. Ziua umedă şi cenuşie se transformase în întuneric. în linişte, Nietzsche se foia stânjenit. Breuer era obosit. Prada îi scăpase, şi nu mai avea idei. Hotărî să temporizeze.
— Cred, domnule profesor, că nu putem merge mai departe astăzi. Am nevoie să vă studiez fişele medicale din trecut şi să fac testele de laborator necesare.
Nietzsche scoase un oftat uşor. Părea dezamăgit? Voia ca întâlnirea lor să continue? Breuer aşa credea, dar, nemai-având încredere în judecata lui în ceea ce privea reacţiile lui Nietzsche, sugeră o altă consultaţie în aceeaşi săp-tămână.
— Vineri după-amiază? La aceeaşi oră?
— Da, sigur. Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule doctor. Nu am alt motiv pentru a mă afla în Viena.
Consultaţia ajungând la capăt, Breuer se ridică. Dar Nietzsche ezită, apoi se lăsă brusc pe spătar.
— Domnule doctor, v-am răpit mult timp. Vă rog să nu faceţi greşeala de a-mi subestima aprecierea faţă de eforturile dumneavoastră – dar mai suportaţi-mă o clipă. Daţi-mi voie să vă pun şi eu trei întrebări!
CAPITOLUL 6
— Vă rog, puneţi-vă întrebările, domnule profesor, spuse Breuer instalându-se din nou în fotoliu. Având în vedere tirul de întrebări la care v-am supus eu, asta este o cerere modestă. Dacă stă în puterea mea să vă răspund, o voi face cu siguranţă.
Era obosit. Fusese o zi lungă şi încă îl mai aşteptau o prelegere la ora şase şi vizitele de seară. Dar chiar şi aşa, nu-l deranja cererea lui Nietzsche. Dimpotrivă, se simţea nespus de bucuros. Poate că prilejul pe care îl căuta era la îndemână.
— Când îmi veţi auzi întrebările s-ar putea, asemenea multora dintre colegii dumneavoastră, să vă regretaţi promisiunea. Am o trinitate de întrebări, trei întrebări, dar poate că e una singură. Iar această singură întrebare – o rugăminte în acelaşi timp – este: îmi veţi spune adevărul?
— Şi cele trei întrebări? spuse Breuer.
— Prima este: O să orbesc? A doua? O să am aceste crize mereu? Şi în sfârşit, întrebarea cea mai grea: Am o boală de creier progresivă care mă va omorî de tânăr ca pe tatăl meu, mă va duce la paralizie sau, mai rău, la nebunie sau demenţă?
Breuer rămăsese fără grai. Şedea tăcut, răsfoind distrat paginile dosarului medical al lui Nietzsche. Nici un pacient, în cincisprezece ani de practică medicală, nu-i pusese vreodată întrebări atât de brutal de directe.
Nietzsche, observându-i deru tarea, continuă:
— Iertaţi-mă că vă înfrunt astfel. Dar mulţi ani am avut discuţii indirecte cu medicii, mai ales medici germani, care se autoproclamă paracliseri ai adevărului, dar nu spun ce ştiu. Nici un medic nu are dreptul să-i ascundă pacientului ceva ce-i aparţine acestuia.
Breuer nu se putu abţine să nu zâmbească auzind caracterizarea făcută de Nietzsche medicilor germani. Nici să se crispeze la enunţarea drepturilor pacientului. Acest filosof micuţ cu mustaţă mare îi stimula gândirea.
— Sunt foarte dornic să discut aceste principii ale practicii medicale, domnule profesor. Puneţi întrebări directe. Voi încerca să vă răspund cu aceeaşi exactitate. Sunt de acord cu poziţia dumneavoastră în ce priveşte drepturile pacientului. Dar aţi omis un concept la fel de important: obligaţiile pacientului. Eu prefer o relaţie total sinceră cu pacienţii mei. Dar trebuie să fie o sinceritate reciprocă: pacientul trebuie să fie şi el sincer cu mine. Sinceritatea – întrebări sincere, răspunsuri sincere – duce la o medicină mai bună. Cu această condiţie deci, aveţi cuvântul meu: vă voi împărtăşi toate cunoştinţele mele, precum şi concluziile.
Dar, domnule profesor, continuă Breuer, nu sunt de acord că trebuie să fie întotdeauna astfel. Sunt pacienţi şi situaţii când un bun medic trebuie, pentru binele pacientului, să ascundă adevărul.
— Da, domnule doctor, am auzit mulţi medici spu-nând asta. Dar cine are dreptul de a lua această decizie în locul altcuiva? Această stare de lucruri nu poate decât să violeze autonomia pacientului.
— Este datoria mea, răspunse Breuer, să ofer alinare pacienţilor. Şi nu este o datorie care poate fi tratată cu uşurinţă. Uneori este o datorie ingrată: sunt veşti rele pe care nu le pot împărtăşi pacientului; alteori e de datoria mea să păstrez tăcerea şi să suport durerea, atât în locul pacientului, cât şi al familiei sale.
— Dar, domnule doctor, acest tip de datorie anulează o alta, mult mai importantă: datoria fiecăruia faţă de sine de a descoperi adevărul.
Pentru o clipă, în viitoarea dialogului, Breuer uitase că Nietzsche era pacientul lui. Erau chestiuni extraordinar de interesante, iar el era complet absorbit. Se ridică şi începu să se plimbe prin spatele fotoliului său în timp ce vorbea.
— Este de datoria mea să le impun altora un adevăr pe care ei nu vor să-l ştie?
— Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie altcineva? întrebă Nietzsche.
— Asta, spuse Breuer ferm, este ceea ce se poate chema arta medicinei. Aceste lucruri nu le afli din cărţi, ci lingă patul pacientului. Daţi-mi voie să folosesc, drept exemplu, un pacient pe care-l voi vizita la spital în seara asta. Vă spun toate acestea confidenţial şi, bineînţeles, nu vă voi dezvălui identitatea lui. Acest om are o boală fatală, un cancer foarte avansat la ficat. Are icter din cauza unei disfuncţii hepatice. Bila i se varsă în sânge. Diagnosticul e fără speranţă. Mă îndoiesc că va trăi mai mult de două sau trei săptămâni. Când l-am văzut azi dimineaţă, m-a ascultat calm explicându-i de ce pielea i s-a îngălbenit, apoi şi-a pus mâna peste a mea vrând parcă să-mi uşureze mie povara, să mă liniştească. Apoi a schimbat subiectul. M-a întrebat despre familia mea – îl cunosc de peste treizeci de ani – şi a vorbit despre afacerile care-l aşteaptă când se va întoarce acasă.
Dar – Breuer trase adânc aer în piept – eu ştiu că nu se va întoarce niciodată acasă. Să-i spun asta? Vedeţi, domnule profesor, nu este chiar atât de uşor. De obicei ceea ce nu se întreabă este important! Dacă el ar fi vrut să ştie, m-ar fi întrebat care este cauza disfuncţiei hepatice sau când am de gând să-i dau drumul din spital. Dar aceste chestiuni el le-a trecut sub tăcere. Să fiu atât de dur încât să-i spun ceva ce nu vrea să ştie?
— Uneori, răspunse Nietzsche, dascălii trebuie să fie duri. Oamenilor trebuie să li se transmită un mesaj dur pentru că viaţa este dură, şi moartea este dură.
— Să-i deposedez pe oameni de libertatea lor de a alege cum vor să-şi înfrunte moartea? Cu ce drept, cu ce mandat îmi asum eu acest rol? Spuneţi că dascălii trebuie să fie duri uneori. Poate. Dar sarcina medicului este să reducă stresul şi să sporească pe cât posibil capacitatea organismului de a se vindeca.
O ploaie puternică bătea în fereastră. Geamul zăngănea. Breuer făcu câţiva paşi şi privi afară. Se întoarse.
— De fapt, dacă mă gândesc bine, nu sunt sigur că sunt de acord cu dumneavoastră nici în ceea ce priveşte duritatea unui dascăl. Poate doar un anumit fel de dascăl – poate un profet.
— Da, da – vocea lui Nietzsche se ridică cu o octavă din cauza agitaţiei – un dascăl al adevărurilor amare, un profet nepopular. Cred că asta sunt eu. Punctă fiecare cuvânt al acestei fraze arătând cu degetul spre piept. Dumneavoastră, domnule doctor, vă dedicaţi uşurării vieţii. Eu, pe de altă parte, sunt dedicat îngreunării lucrurilor pentru grupul meu de studenţi invizibili.
— Dar care este virtutea unui adevăr nepopular, a îngreunării lucrurilor? Când l-am părăsit pe pacientul meu azi dimineaţă, mi-a spus: „Mă las în mâinile Domnului". Cine poate îndrăzni să spună că asta nu este şi ea o formă a adevărului.
— Cine? Nietzsche se ridicase şi el şi se plimba de o parte a biroului, în timp ce Breuer se plimba de-a lungul celeilalte. Cine îndrăzneşte s-o spună? Se opri, apucă spătarul fotoliului şi arătă cu degetul spre el. Eu îndrăznesc s-o spun!
Ar putea, se gândi Breuer, să vorbească de la un pupitru, dând poveţe unei congregaţii – dar, desigur, tatăl lui fusese preot.
— La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa! Dorinţa pacientului dumneavoastră de a fi în mâinile Domnului nu e adevăr. Este pur şi simplu o dorinţă de copil – şi nimic mai mult! Este dorinţa de a nu muri, dorinţa de a exista un mamelon umflat veşnic pe care l-am etichetat drept „Dumnezeu"! Teoria evoluţionistă demonstrează ştiinţific redundanţa lui Dumnezeu – chiar dacă Darwin nu a avut curajul de a-şi urma dovezile până la adevărata lor concluzie. Cu siguranţă, trebuie să realizaţi că noi l-am creat pe Dumnezeu şi că, împreună, cu toţii, acum l-am ucis.
Breuer abandonă acest subiect ca pe un fier înroşit. Nu putea apăra teismul. Liber cugetător încă din adolescenţă, adoptase adesea, în discuţii cu tatăl lui sau cu profesorii de religie, o poziţie identică cu aceea a lui Nietzsche. Se aşeză şi vorbi pe un ton mai potolit, mai conciliant, iar Nietzsche se întoarse şi el în fotoliul său.
— Câtă fervoare pentru adevăr! Iertaţi-mă, domnule profesor, dacă par să vă provoc, dar am căzut de acord să fim sinceri. Vorbiţi despre adevăr pe un ton sacru, de parcă aţi substitui o religie alteia. Daţi-mi voie să joc rolul avocatului diavolului. Permiteţi-mi să vă întreb: De ce atâta pasiune, atâta respect pentru adevăr? Cum ar putea fi el de folos pacientului meu de azi dimineaţă?
— Nu adevărul este sfânt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decât autoanaliza? Opera mea filosofică, spun unii, este clădită pe nisip: vederile mele se schimbă continuu. Dar una dintre devizele mele de granit este aceasta: „să devii cel ce eşti". Şi cum poate cineva să descopere cine şi ce este fără adevăr?
— Dar adevărul este că pacientul meu mai are foarte puţin de trăit. Să-i ofer această cunoaştere de sine?
— O opţiune adevărată, o opţiune completă, răspunse Nietzsche, poate încolţi doar în lumina adevărului. Cum ar putea fi altfel?
Realizând că Nietzsche putea perora convingător – şi interminabil – pe acest tărâm abstract al adevărului şi al opţiunii, Breuer văzu că trebuia să-l oblige să vorbească mai concret.
— Şi pacientul meu de azi dimineaţă? Care este gama lui de opţiuni? Poate credinţa în Dumnezeu este opţiunea lui!
— Asta nu e o opţiune pentru om. Nu este o opţiune omenească, ci o încercare de a prinde o iluzie din afara lui însuşi! O astfel de opţiune, o opţiune pentru un altul, pentru supranatural, te slăbeşte întotdeauna. Face întotdeauna din om mai puţin decât este. Mie îmi plac lucrurile care ne fac mai mult decât suntem!
— Hai să nu vorbim despre om la modul abstract, insistă Breuer, ci despre un singur om în carne şi oase – acest pacient al meu. Luaţi în consideraţie situaţia sa. Mai are doar dteva zile sau săptămâni de trăit! Ce sens are să-i vorbeşti despre opţiuni?
Neintimidat, Nietzsche răspunse pe loc.
— Dacă nu ştie cili va muri, cum poate pacientul dumneavoastră să decidă cum să moară?
— Cum să moară, domnule profesor?
— Da, trebuie să decidă cum să înfrunte moartea: să vorbească cu ceilalţi, să dea sfaturi, să spună lucrurile pe care le-a păstrat pentru a le spune înainte de moarte, să-şi ia rămas-bun de la ceilalţi, sau să fie singur, să plângă, să sfideze moartea, s-o blesteme, să-i fie recunoscător.
— Dumneavoastră discutaţi un ideal, o abstracţie, iar eu trebuie să îngrijesc individul, omul în carne şi oase. Ştiu că va muri, şi că va muri în dureri mari, în scurtă vreme. De ce să-l terorizez cu asta? Mai presus de orice, trebuie păstrată speranţa. Şi cine altcineva decât medicul poate să întreţină speranţa?
— Speranţa? Speranţa e răul finali Nietzsche aproape că ţipa. In cartea mea Omenesc, prea omenesc, sugeram că atunci când cutia Pandorei s-a deschis şi relele pe care Zeus le pusese înăuntru s-au împrăştiat în lumea omului, a mai rămas, neştiut de nimeni, un ultim rău: speranţa, încă de atunci, omul a greşit privind cutia şi conţinutul ei de speranţă drept un sipet al norocului. Dar noi am uitat dorinţa lui Zeus ca omul să continue a-şi permite să se chinuie. Speranţa e cel mai rău dintre rele pentru că ea prelungeşte chinul.
— Sugestia dumneavoastră este deci că un muribund ar trebui să-şi scurteze viaţa dacă doreşte.
— Asta e o opţiune posibilă, dar numai în lumina unei cunoaşteri complete.
Breuer se simţi triumfător. Avusese răbdare. Lăsase lucrurile să se desfăşoare în voie. Iar acum putea vedea răsplata strategiei sale! Discuţia mergea exact în direcţia dorită de el.
— Vă referiţi la sinucidere, domnule profesor. Să fie sinuciderea o opţiune?
Din nou, Nietzsche fu ferm şi clar.
— Fiecare persoană e proprietara propriei morţi. Şi fiecare trebuie să dispună de ea în felul său. Probabil – doar probabil – că există un drept în virtutea căruia putem lua viaţa unui om. Dar nu există nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime!
Breuer insistă.
— Va fi vreodată sinuciderea opţiunea dumneavoastră?
— E greu să mori. Am simţit întotdeauna că recompensa finală a celui mort este că nu va mai muri!
— Recompensa finală a celui mort: că nu va mai muri! Breuer dădu aprobator din cap, se întoarse la birou, se aşeză şi luă tocul. Pot să notez asta?
— Da, bineînţeles. Dar să nu mă plagiez singur. Nu am creat acum această frază. Ea apare într-o altă carte a mea, Ştiinţa voioasă.
Lui Breuer nu-i venea să creadă că are atâta noroc. în ultimele câteva minute Nietzsche menţionase amândouă cărţile pe care i le dăduse Lou Salome. Deşi era animat de această discuţie şi nu dorea să-i întrerupă avântul, Breuer nu putea lăsa să-i scape şansa de a rezolva dilema celor două cărţi.
— Domnule profesor, ceea ce spuneţi despre aceste două cărţi ale dumneavoastră mă interesează foarte mult. Cum aş putea face rost de ele? La o librărie din Viena, poate?
Nietzsche abia îşi putea ascunde plăcerea provocată de această cerere.
— Editorul meu, Schmeitzner, din Chemnitz, şi-a greşit cariera. Un destin potrivit lui ar fi fost diplomaţia internaţională sau, poate, spionajul. Este un geniu al misterului, iar cărţile mele sunt secretul lui cel mai mare. în opt ani nu a cheltuit nimic – nici măcar un pfennig – pentru publicitate. Nu a trimis nici un exemplar pentru recenzie, nu a expus nici o carte în nici o librărie.
Astfel încât nu-mi veţi găsi cărţile în nici o librărie din Viena. Nici măcar într-o casă din Viena. Au fost vândute atât de puţine încât ştiu numele majorităţii cumpărătorilor şi nu-mi amintesc de nici un vienez printre cititorii mei. Trebuie deci să-l contactaţi direct pe editorul meu. Iată adresa lui.
Nietzsche îşi deschise servieta, notă câteva rânduri pe o bucată de hârtie şi i-o întinse lui Breuer.
— Deşi i-aş putea scrie eu pentru dumneavoastră, aş prefera, dacă nu vă deranjează, să primească o scrisoare direct de la dumneavoastră. Poate că o comandă din partea unui medic eminent l-ar incita să dezvăluie existenţa cărţilor mele şi altora.
Băgând hârtia în buzunarul vestei, Breuer răspunse:
— Voi trimite chiar în seara asta o comandă pentru cărţile dumneavoastră. Dar ce păcat că nu pot să capăt – sau măcar să împrumut – nişte exemplare mai curând. Cum sunt interesat de întreaga viaţă a pacienţilor mei, inclusiv de munca şi convingerile lor, cărţile dumneavoastră mi-ar putea îndruma investigaţiile asupra stării sănătăţii dumneavoastră – ca să nu mai vorbesc de plăcerea de a vă citi lucrările şi de a le discuta cu dumneavoastră!
— Ah, răspunse Nietzsche, aici vă pot ajuta eu. Am în bagaj exemplarele mele. Daţi-mi voie să vi le împrumut. Le voi aduce la cabinet mai târziu, în cursul zilei de azi.
Recunoscător că stratagema lui funcţionase, Breuer dori să-i dea şi el ceva în schimb lui Nietzsche.
— Să-ţi dedici viaţa scrisului, să-ţi reverşi viaţa în cărţi şi apoi să ai atât de puţini cititori – îngrozitor! Pentru numeroşii scriitori din Viena pe care-i cunosc asta ar fi o soartă mai rea decât moartea. Cum aţi suportat-o? Cum o suportaţi acum?
Nietzsche nu-şi arătă gratitudinea faţă de izbucnirea lui Breuer nici prin zâmbet, nici prin tonul vocii. Privind drept înainte, spuse:
— Unde găseşti un vienez care să-şi aducă aminte că există spaţiu şi timp în afară de Ringstrasse? Am răbdare. Poate că până în anul două mii, oamenii vor îndrăzni să-mi citească lucrările. Se ridică brusc. Pe vineri, atunci?
Breuer se simţea respins şi concediat. De ce devenise Nietzsche deodată atât de rece? Era a doua oară astăzi că se întâmpla asta, prima fiind incidentul cu puntea – şi fiecare respingere, realiză Breuer, urmase unei încercări a lui de a arăta compasiune. Ce înseamnă asta? cugetă el. Că profesorul Nietzsche nu putea admite ca cineva să se apropie de el sau să-i ofere ajutor? Apoi îşi aminti de avertizarea lui Lou Salome de a nu încerca să-l hipnotizeze pe Nietzsche, ceva în legătură cu părerile lui vehemente în ce priveşte puterea.
Breuer îşi permise să-şi imagineze, pentru o clipă, răspunsul ei la reacţia lui Nietzsche. Ea n-ar fi ignorat-o, ci i s-ar fi adresat imediat şi direct. Poate că ar fi spus: „Friedrich, de ce de câte ori cineva îţi spune ceva drăguţ îi muşti mâna?"
Ce ironie, reflectă Breuer, deşi nu-i plăcuse impertinenţa lui Lou Salom4, acum îi invoca imaginea, ca să-l îndrume! Dar abandonă repede aceste gânduri. Poate că ea ar fi în stare să spună aceste lucruri. Dar el nu putea. Cu siguranţă nu în timp ce glacialul profesor Nietzsche se îndrepta spre uşă.
— Da, pe vineri la ora două, domnule profesor. Nietzsche înclină uşor din cap şi ieşi repede, cu paşi mari, din birou. Breuer îl urmări de la fereastră coborând scările, refuzând iritat o trăsură, privind la cerul întunecat, ridicându-şi fularul peste urechi şi pornind-o târşâit în josul străzii.
CAPITOLUL 7
În noaptea următoare la ora trei, Breuer simţi din nou pământul lichefiindu-se sub el. Din nou, încercând s-o găsească pe Bertha, căzu patruzeci de metri pe lespedea de marmură împodobită cu simboluri misterioare. Se trezi în panică, cu inima bătându-i puternic, cu cămaşa de noapte şi perna ude de transpiraţie. Cu grijă să n-o scoale pe Mathilde, se ridică din pat, se duse pe vârfuri la toaletă să urineze, îşi schimbă cămaşa de noapte, îşi întoarse perna cu faţa uscată în sus şi încercă să adoarmă din nou. Dar nu avea să mai adoarmă în noaptea aceea. Stătu întins, ascultând răsuflarea adâncă a Mathildei. Toată lumea dormea: toţi cinci copiii, ca şi Louis, servitoarea, Marta, bucătăreasa, şi Gretchen, doica – toţi dormeau în afară de el. Stătea de veghe pentru toată casa. Lui – cel care lucra cel mai mult şi avea cea mai mare nevoie de odihnă – lui îi revenise sarcina de a sta treaz şi de a-şi face griji pentru toată lumea.
Acum era invadat de temeri. Pe unele le îndepărta, altele continuau să apară. Dr Binswanger îi scrisese de la sanatoriul Bellevue că Bertha era mai rău decât oricând. Şi mai neliniştitoare încă era vestea că Dr Exner, un ttnăr psihiatru din sanatoriu, se îndrăgostise de ea şi transferase îngrijirea ei altui medic, după ce o ceruse în căsătorie! Răspunsese ea dragostei lui? Cu siguranţă că-i dăduse vreun semn! Cel puţin Dr Exner a avut destul bun-simţ să 96 fie necăsătorit şi să renunţe la caz cu uşurinţă. Imaginea Berthei zâmbindu-i tânărului Exner în acelaşi fel special în care-i zâmbise şi lui cândva îi paraliza gândurile lui Breuer.
Bertha – mai rău ca oricând! Cât de stupid fusese să se laude în faţa mamei ei cu noua lui metodă a hipnozei! Ce-o fi crezând despre el acum? Ce-o fi vorbind întreaga comunitate medicală pe la spatele lui? Măcar de n-ar fi făcut public tratamentul ei în acea conferinţă asupra cazului – chiar aceea la care asistase fratele lui Lou Salome'! De ce nu se putea învăţa să tacă din gură? Se cutremura de umilinţă şi regrete.
Ghicise cineva că era îndrăgostit de Bertha? Desigur că toată lumea se întrebase de ce ar petrece un medic o oră sau două în fiecare zi cu un pacient, luni în şir! Ştia că Bertha era ataşată în mod neobişnuit de tatăl ei. Şi totuşi, nu exploatase el, medicul ei, acest ataşament în favoarea sa? Din ce alt motiv ar fi iubit ea un bărbat de vârsta lui, cu lipsa lui de farmec?
Breuer se crispa când se gândi la erecţia care apărea ori de câte ori Bertha intra în transă. Slavă Domnului că nu se lăsase niciodată copleşit de sentimente, că nu-i declarase niciodată dragoste, nu-i mângâiase niciodată sânii. Apoi se imagină făcându-i un masaj medical. Deodată, îi apuca strâns încheieturile mâinilor, îi întindea braţele deasupra capului, îi ridica cămaşa de noapte, îi desfăcea picioarele cu genunchii lui, îşi punea mâinile pe după fesele ei şi o trăgea spre el. îşi slăbise cureaua şi îşi desfăcea pantalonii când, deodată, o mulţime de oameni – asistente, colegi, Frâu Pappenheim – dădeau buzna în cameră!
Se scufundă mai adânc în pat, devastat şi înfrânt. De ce se chinuia astfel? Iarăşi şi iarăşi, se abandona, lăsând grijile să-l năpădească. Avea atâtea griji ca evreu – antisemitismul crescând care-i frâna cariera universitară; apariţia noului partid al lui Schonerer, Asociaţia Naţională Germană; discursurile antisemite pline de răutate de la mitingul Asociaţiei Austriece pentru Reformă, care incitau breslele meşteşugăreşti să-i atace pe evrei: pe evreii din finanţe, evreii din presă, evreii din reţeaua feroviară, evreii din teatru. Chiar săptămâna asta, Schonerer ceruse reinstalarea vechilor legi restrictive cu privire la viaţa evreilor şi instigase la rebeliuni prin tot oraşul. Lucrurile aveau să se înrăutăţească, Breuer ştia asta. Antisemitismul invadase deja universitatea. Organizaţiile studenţeşti decretaseră recent că, având în vedere că evreii se năşteau „fără onoare", nu li se va permite să obţină satisfacţie printr-un duel pentru insultele primite. Invective la adresa doctorilor «>vrei nu se făcuseră încă auzite, dar era doar o chestiune de timp.
Ascultă sforăitul uşor al Mathildei. Acolo se afla adevărata lui problemă! îşi împletise viaţa cu a lui. Era iubitoare, era mama copiilor lui. Zestrea dată ei de familia Altmann făcuse din el un om bogat. Deşi fusese înverşunată în privinţa Berthei, cine o putea condamna? Avea dreptul la înverşunarea ei.
Breuer o privi din nou. Când se căsătorise cu ea, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată – şi încă mai era. Era mai frumoasă decât împărăteasa, sau decât Bertha, sau chiar decât Lou SalomeCare bărbat din Viena nu-l invidia? De ce, atunci, nu putea s-o atingă, s-o sărute? De ce gura ei deschisă îl înfricoşa? De ce această idee înspăimântătoare că trebuia să scape din strânsoarea ei? Că ea era sursa chinului său?
O privi în întuneric. Buzele dulci, curba graţioasă a pomeţilor, pielea de satin. îşi imagină faţa ei îmbătrânind, ridându-se, pielea întărindu-se în plăci zgrumţuroase, căzută, lăsând să se vadă scheletul albicios de dedesubt. Privi curbura sinilor ei, odihnindu-se pe coastele cutiei toracice. Şi îşi aminti cum odată, plimbându-se pe o plajă măturată de vânt, dăduse peste carcasa unui peşte uriaş – parţial descompus, cu coastele curăţate, decolorate, rihjind spre el.
Breuer încercă să-şi alunge moartea din minte. Murmură incantaţia lui preferată, fraza lui Lucreţiu: „Unde se află moartea nu sunt eu. Unde sunt eu, nu este moartea. De ce să-mi fac griji?" Dar nu-l ajută.
Scutură din cap, încercând să se debaraseze de aceste gânduri morbide. De unde-i veniseră? Din discuţia cu Nietzsche despre moarte? Nu. Nietzsche mai degrabă le eliberase, decât i le băgase în minte. Ele fuseseră întotdeauna acolo; le gândise pe toate şi înainte. Şi totuşi, unde sălăşuiau ele în mintea lui când nu le gândea? Freud avea dreptate: trebuia să existe un rezervor de gânduri complexe în creier, dincolo de conştiinţă, dar în alertă, gata ori-când să fie adunate şi trimise în arena gândirii conştiente. Şi nu erau doar gânduri în acest rezervor nonconştient, ci şi senzaţii! Cu câteva zile în urmă, pe când mergea cu fiacrul, Breuer aruncase o privire la fiacrul de lângă el. Cei doi cai mergeau la trap trăgând trăsura în care se aflau doi pasageri, un cuplu în vârstă cu feţe dure. Dar nu exista nici un vizitiu. Un fiacru-fantomă! îl trecuse un fior de frică şi avusese o diaforeză instantanee: hainele i se făcuseră leoarcă de sudoare în câteva secunde. Iar apoi vizitiul apăru în raza lui vizuală: pur şi simplu se aplecase să-şi aranjeze gheata.
La început, Breuer râse de reacţia lui prostească. Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât realiza că, oricât de raţionalist şi de liber cugetător ar fi, mintea lui tot mai adăpostea ciorchini de teroare a supranaturalului. Şi nu foarte adânc: erau „la ordin", la numai câteva secunde de suprafaţă. Ah, de-ar exista un forceps ca pentru amigdale, cu care să smulgă aceşti ciorchini, cu rădăcină cu tot!
Somnul tot nu se arăta la orizont. Breuer se ridică pentru a-şi aranja cămaşa răsucită şi pentru a bate pernele. Se gândi din nou la Nietzsche. Ce om ciudat! Ce discuţii agitate avuseseră! îi plăceau discuţiile de felul ăsta, îl făceau să se simtă la largul lui, în elementul lui. Care era „fraza de granit" a lui Nietzsche? „Să devii cel ce eşti!" Dar cine sunt eu? se întrebă Breuer. Ce am fost eu sortit să devin? Tatăl său fusese un cercetător al Talmudului; probabil că avea disputa filosofică în sânge. îi părea bine că audiase cele câteva cursuri de filosofie la universitate – mai multe decât alţi medici pentru că, la insistenţele tatălui său, urmase primul an la facultatea de filosofie înainte de a-şi începe studiile medicale. îi părea bine şi că păstrase relaţiile cu Brentano şi Jodl, profesorii lui de filosofie.
Chiar ar trebui să-i vadă mai des. Era ceva purificator în discursul pe tărâmul ideilor pure. Acolo, poate că numai acolo, era neîntinat de Bertha şi de carnalitate. Cum ar fi să rămână tot timpul, ca Nietzsche, pe acest tărâm?
Şi îndrăzneala cu care Nietzsche rostea lucrurile! Imaginaţi-vă! Să spui că speranţa e cel mai mare rău! Că Dumnezeu a murit! Că adevărul este o greşeală fără de care nu putem trăi! Că duşmanii adevărului nu sunt minciunile, ci convingerile! Că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! Că medicii nu au nici un drept să deposedeze un om de moartea sa! Gânduri malefice! îl contrazisese pe Nietzsche la fiecare dintre ele. Şi totuşi, era o falsă polemică: în adâncul inimii, el ştia că Nietzsche are w»_yiate.
Şi libertatea lui Nietzsche! Cum ar fi să trăieşti cum trăia el? Fără casă, fără obligaţii, fără salarii de plătit, fără copii de crescut, fără program, fără un rol, fără un loc în societate. Era ceva ademenitor în libertatea asta. De ce avea Friedrich Nietzsche atât de mult din ea şi Josef Breuer atât de puţin? Nietzsche şi-a cucerit pur şi simplu libertatea. Eu de ce nu pot? mormăi Breuer. Rămase întins în pat înnebunind de atâtea gânduri de acest fel până când ceasul deşteptător sună, la ora şase.
— Bună dimineaţa, domnule doctor, îl întâmpină Frâu Becker când ajunse la cabinet, la zece şi jumătate, după runda de dimineaţă a vizitelor la domiciliu. Acel profesor Nietzsche aştepta în vestibul când am sosit pentru a deschide cabinetul. A adus cărţile astea pentru dumneavoastră şi m-a rugat să vă spun că sunt exemplarele lui personale, cu însemnări de mână pe margine, conţinând idei pentru lucrările următoare. Sunt foarte personale, a spus, şi nu trebuie să le arătaţi nimănui. Avea o înfăţişare îngrozitoare, că veni vorba, şi se comporta foarte ciudat.
— Cum aşa, Frâu Becker?
— Clipea tot timpul din ochi ca şi când n-ar fi văzut sau n-ar fi vrut să vadă ceea ce vedea. Şi faţa îi era palidă, de parcă ar fi fost gata să leşine. L-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, dacă doreşte nişte ceai sau să se întindă în cabinetul dumneavoastră. Am crezut că-i fac un bine, dar a părut nemulţumit, aproape furios. Apoi s-a întors fără o vorbă şi a coborât scara împleticindu-se.
Breuer luă pachetul lui Nietzsche de la Frâu Becker – două cărţi învelite cu grijă într-o foaie din numărul din ziua precedentă al publicaţiei Neue Freie Presse şi legate cu o bucată scurtă de sfoară. Le despacheta şi le puse pe biroul său alături de exemplarele pe care i le dăduse Lou Salome. Nietzsche putea să fi exagerat spunând că va avea singurele exemplare din Viena ale acestor cărţi, dar fără îndoială că acum era singurul vienez care avea câte două exemplare.
— Oh, domnule doctor, nu sunt aceleaşi cărţi pe care le-a lăsat marea doamnă rusoaică?
Frâu Becker tocmai adusese corespondenţa de dimineaţă şi, luând ziarul şi sfoara de pe birou, observase titlurile cărţilor.
Cum ţes minciunile alte minciuni, se gândi Breuer, şi ce viaţă plină de vigilenţă e nevoit să ducă un mincinos. Lui Frâu Becker, deşi oficială şi efidentă, îi plăcea şi să „se viziteze" cu pacienţii. Era în stare să-i pomenească lui Nietzsche de „doamna rusoaică" şi cărţile dăruite de ea? Trebuia s-o avertizeze.
— Frâu Becker, este ceva ce trebuie să vă spun. Rusoaica aceea, Frăulein Salome – cea care v-a plăcut atât de mult – este, sau a fost o prietenă foarte apropiată a profesorului Nietzsche. Era îngrijorată în privinţa profesorului şi ea a aranjat, prin nişte prieteni, ca el să mi se adreseze. Numai că el nu ştie asta, pentru că acum el şi Frăulein Salom4 nu sunt în termenii cei mai buni. Dacă e să am vreo şansă de a-l ajuta, el nu trebuie să afle niciodată de întâlnirea mea cu ea.
Frâu Becker dădu din cap cu discreţia ei obişnuită, apoi privi pe fereastră şi văzu doi pacienţi venind.
— Herr Hauptmann şi Frâu Klein. Pe cine doriţi să vedeţi mai întâi?
Faptul că-i specificase ora consultaţiei lui Nietzsche fusese neobişnuit. în mod normal Breuer, ca şi alţi medici din Viena, specifica doar ziua şi consulta pacienţii în ordinea sosirii lor.
— Trimite-mi-l pe Herr Hauptmann. El trebuie să se întoarcă la lucru.
După ce termină şi cu ultimul pacient din dimineaţa aceea, Breuer se hotărî să studieze cărţile lui Nietzsche înaintea vizitei acestuia de a doua zi şi o rugă pe Frâu Becker să-i spună soţiei sale că nu va urca decât în momentul când cina va fi pe masă. Apoi luă cele două volume cu coperte ieftine, fiecare dintre ele având mai puţin de trei sute de pagini. Ar fi preferat să citească exemplarele pe '" i le dăduse Lou Salome, ca să poată face sublinieri şi însemnări pe margine în timp ce citea. Dar se simţea obligat să citească exemplarele lui Nietzsche, ca pentru a-şi minimaliza duplicitatea. însemnările personale ale lui Nietzsche îi distrăgeau atenţia: multe sublinieri şi, pe margini, multe semne de exclamare şi strigăte – „DA! DA!" şi din când în când „NU!" sau „IDIOTULE!". De asemenea, multe note mâzgălite, pe care Breuer nu le putu descifra.
Erau nişte cărţi ciudate, diferite de oricare altele pe care le văzuse vreodată. Fiecare carte conţinea sute de secţiuni numerotate, dintre care multe nu prea aveau legătură unele cu altele. Secţiunile erau scurte, de cel mult două sau trei paragrafe, adesea doar câteva propoziţii, şi uneori doar un aforism: „Gândurile sunt umbrele sentimentelor noastre – întotdeauna mai întunecate, mai goale şi mai simple." „Nimeni nu moare vreodată din cauza unor adevăruri fatale în zilele noastre – există prea multe antidoturi." „La ce bun o carte care nu ne poartă dincolo de toate cărţile?" în mod evident, profesorul Nietzsche se simţea în stare să vorbească despre orice subiect – muzică, artă, natură, politică, hermeneutică, istorie, psihologie. Lou Salome' îl descrisese ca pe un mare filosof. Poate. Breuer nu era pregătit să judece conţinutul cărţilor lui. Dar era clar că Nietzsche era un scriitor liric, un adevărat Dichter. Unele dintre declaraţiile lui păreau ridicole – o afirmaţie prostească, de exemplu, că taţii şi fiii au întotdeauna mai multe în comun decât mamele şi fiicele. Dar multe dintre aforisme îl îndemnau să-şi pună întrebări: „Care este semnul eliberării?
— Să nu-ţi mai fie ruşine în faţa ta!" Fu izbit mai ales de un pasaj impresionant:
Aşa cum oasele, carnea, intestinele şi vasele de sânge sunt învelite într-o piele ce face suportabilă înfăţişarea omului, tot aşa agitaţiile şi pasiunile sufletului sunt înfăşurate în vanitate; ea este pielea sufletului.
Ce să înţelegi din aceste scrieri? Ele sfidau orice descriere cu excepţia aceleia că, în total, păreau deliberat provocatoare; provocau toate convenţiile, puneau în discuţie, denigrau chiar virtuţile convenţionale şi preamăreau anarhia.
Breuer se uită la ceas. Unu şi un sfert. Nu mai avea timp de răsfoit la întâmplare. Ştiind că avea să fie chemat la masă dintr-o clipă într-alta, căuta pasaje care i-ar putea fi într-adevăr de folos în întâlnirea de a doua zi cu Nietzsche.
Programul de la spital al lui Freud nu-i permitea de obicei să vină la cină joia. Dar astăzi Breuer îl invitase special, pentru a discuta întrevederea cu Nietzsche. După o cină vieneză completă cu o varză apetisantă şi supă de stafide, şniţel vienez, spătzle, varză de Bruxelles, roşii coapte în aluat, un pumpernickel făcut în casă de Marta, mere coapte cu scorţişoară şi frişca şi apă minerală, Breuer şi Freud se retraseră în birou.
În timp ce-i descria istoricul bolii şi simptomele pacientului pe care-l numea Herr Eckart Muller, Breuer observă că pleoapele lui Freud se închideau încet. Mai avusese de-a face cu letargia de după masă a lui Freud şi ştia cum să procedeze.
— Deci, Sâg, spuse el vioi, hai să facem pregătirea pentru examenele de medic stagiar. Eu voi fi profesorul Northnagel. N-am putut să dorm azi noapte, am o indigestie, iar Mathilde e iarăşi supărată pe mine că am întârziat la masă, aşa că sunt suficient de prost dispus ca să-l pot imita pe monstrul ăla.
Breuer adoptă un accent nord-german grosolan şi poza rigidă, autoritară a unui prusac:
— Ei bine, doctore Freud, ţi-am expus anamneză lui Herr Eckart Miiller. Acum eşti gata pentru examenul fizic. Spune-mi, ce ai să cauţi?
Freud deschise complet ochii şi îşi trecu un deget pe după guler pentru a-l slăbi. Nu împărtăşea înclinaţia lui Breuer către aceste simulacre de examene. Deşi era de acord că erau bune din punct de vedere pedagogic, întotdeauna îl tulburau.
— Fără îndoială, începu el, pacientul are o leziune în sistemul nervos central. Cefaleea, vederea din ce în ce mai slabă, istoricul neurologic al tatălui său, dereglările de echilibru – toate indică acest lucru. Suspectez o tumoră pe creier. Posibil o scleroză progresivă. Aş face un examen neurologic temeinic, pentru – erifica nervii cranieni cu mare atenţie, în special primul, al doilea, al cincilea şi al unsprezecelea. Aş verifica şi câmpurile vizuale – tumora ar putea apăsa asupra nervului optic.
— Dar celelalte fenomene vizuale, doctore Freud? Scintilaţiile, vederea înceţoşată dimineaţa, care se îmbunătăţeşte pe parcursul zilei? Se întâmpla să cunoşti vreo formă de cancer care poate face asta?
— Aş arunca o privire asupra retinei. Ar putea avea o degenerare a maculei.
— Degenerare a maculei care se ameliorează după-amia-za? Remarcabil! Este un caz pe care ar trebui să-l publicăm! Şi oboseala periodică, simptomele reumatice şi vo-mitarea de sânge? Şi astea sunt cauzate de un cancer?
— Herr Professor Northnagel, pacientul poate avea două boli. Şi purici şi păduchi, după cum spunea Oppolzer. S-ar putea să fie anemic.
— Cum l-ai consulta pentru anemie?
— Aş face o analiză a hemoglobinei şi a scaunului.
— Nein! Nein! Mein Gottl Ce vă învaţă în facultăţile de medicină din Viena? Să consultaţi cu cele cinci simţuri?
Uită de testele de laborator, de medicina ta evreiască! Laboratorul nu face decât să confirme ceea ce-ţi arată examenul fizic. Presupune că eşti pe câmpul de luptă, doctore – ai să ceri o analiză a scaunului?
— Aş cerceta culoarea pacientului, în special cutele din palmă şi membranele mucoase – gingiile, limba, conjunctiva.
— Corect. Dar ai uitat ce era mai important: unghiile. Breuer îşi drese vocea, continuând să-l imite pe Northnagel.
— Şi acum, tânărul şi ambiţiosul meu doctor, spuse el, îţi voi da rezultatele examenului fizic. Mai întâi, examenul neurologic este complet şi absolut normal, nici o singurii descoperire negativă. Atât despre tumora pe creier sau scleroza progresivă care, doctore Freud, erau puţin probabile de la început, dacă nu cumva dumneata ştii cazuri în care persistă ani de zile şi erup periodic, cu simptome de douăzeci şi patru până la patruzeci şi opt de ore şi apoi dispar complet fără vreo deficienţă neurologică. Nu, nu, nu! Asta nu este o boală structurală, ci o tulburare fiziologică episodică.
Breuer se ridică şi, exagerându-şi accentul prusac, rosti:
— Există un singur diagnostic posibil, doctore Freud.
Freud se îmbujora puternic.
— Nu ştiu.
Arăta atât de nenorocit, că Breuer opri jocul, îl concedie pe Northnagel şi îşi îndulci tonul.
— Ba ştii, Sâg. Am discutat data trecută. Hemicranie, sau migrenă. Şi să nu te simţi ruşinat că nu te-ai gândit la asta: migrena este o boală pe care o vezi numai când faci vizite la domiciliu. Medicii stagiari n-o văd decât rareori pentru că cei ce suferă de migrenă nu prea merg la spital. Fără îndoială, Herr Miiller are un caz grav de hemicranie. Are toate simptomele clasice. Hai să le recapitulăm: crize intermitente de dureri de cap pulsatorii unilaterale – adesea ereditare, că veni vorba – însoţite de anorexie, greaţă, vărsături şi aberaţii vizuale – pete de lumină pro-dromale, hemianopsie chiar.
Freud scosese un mic carnet de notiţe din buzunarul interior al hainei şi îşi făcea însemnări.
— încep să-mi amintesc câte ceva din lecturile mele despre hemicranie, Josef. Teoria lui Du Bois-Reymond este că e o boală vasculară, durere cauzată de un spasm al arteriolelor creierului.
— Du Bois-Reymond are dreptate că este vasculară, d;r nu toţi pacienţii au spasme arteriolare. Am văzut mulţi care, dimpotrivă – aveau o dilatare a vaselor. Molie; idorf crede că durerea nu este provocată de spasme, ci de. o întindere a vaselor de sânge relaxate.
— Dar pierderea vederii?
— Ăştia sunt puricii şi păduchii tăi! Este rezultatul a ceva diferit, nu al migrenei. Nu mi-am putut focaliza oftalmoscopul pe retina lui. Ceva obstrucţionează vederea. Nu este în cristalin, nu e cataractă, ci pe cornee. Nu cunosc cauza acestei opacităţi corneene, dar am mai văzut-o. Probabil că este un edem al corneei – asta ar explica faptul că vederea îi este mai slabă dimineaţa. Edemul cerneean este mai mare după ce ochii au stat închişi toată noaptea şi se dizolvă treptat când fluidul se evaporă din ochii deschişi, în timpul zilei.
— Slăbiciunea?
— Este uşor anemic. Posibil hemoragie gastrică, dar probabil anemie alimentară. Dispepsia lui este atât de mare că nu poate tolera carnea săptămâni în şir.
Freud continua să ia notiţe.
— Dar prognoza? Tatăl lui a fost răpus de aceeaşi boală?
— Mi-a pus şi el aceeaşi întrebare, Sâg. De fapt, n-am mai avut niciodată un pacient care să insiste atâta asupra tuturor adevărurilor crude. M-a făcut să-i promit că voi fi sincer cu el şi apoi mi-a pus trei întrebări: dacă boala va progresa, dacă va orbi, dacă va muri din cauza ei. Ai auzit vreodată de vreun pacient care să vorbească aşa? Am promis că-i voi răspunde la întâlnirea noastră de mâine.
— Ce-o să-i spui?
— îl pot linişti destul de mult cu ajutorul unui studiu excelent al lui Liveling, un medic englez, cel mai bun studiu englezesc pe care l-am văzut. Ar trebui să citeşti monografia lui.
Breuer luă un volum gros şi i-l întinse lui Freud, care-l răsfoi încet.
— Nu este încă tradus, continuă Breuer, dar engleza ta este destul de bună. Liveling vorbeşte despre mai mulţi oameni care suferă de migrenă şi ajunge la concluzia că migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul îmbătrâneşte şi de asemenea că nu se asociază cu nici o altă boală a creierului. Astfel, deşi boala se moşteneşte, este puţin probabil ca tatăl său să fi murit de aceeaşi boală.
Bineînţeles, continuă Breuer, metoda de cercetare a lui Liveling este superficială. Monografia nu arată clar dacă rezultatele lui sunt bazate pe date longitudinale sau transversale, înţelegi ce vreau să spun cu asta, Sâg?
Freud răspunse imediat, mult mai familiarizat, se pare, cu metoda de cercetare decât cu medicina clinică.
— Metoda longitudinală înseamnă să urmăreşti anumiţi pacienţi ani în şir şi să descoperi că atacurile slăbesc pe măsură ce ei îmbătrânesc, nu-i aşa?
— Exact, spuse Breuer. Şi metoda transversală. Freud îl întrerupse ca un şcolar silitor din prima bancă.
— Metoda transversală este o singură observaţie la un moment dat – în acest caz, că pacienţii mai în vârstă dintr-un eşantion au mai puţine migrene decât cei mai tineri.
Bucurându-se de plăcerea prietenului său, Breuer îi mai dădu o posibilitate de a străluci.
— Poţi să ghiceşti care dintre metode e mai exactă?
— Metoda transversală nu poate fi foarte exactă: eşantionul poate conţine foarte puţini pacienţi în vârstă cu migrene puternice nu pentru că migrena slăbeşte, ci pentru că astfel de pacienţi sunt prea bolnavi sau prea descurajaţi de doctori pentru a fi de acord să fie studiaţi.
— Exact, şi asta-i o lipsă de care nu cred că Liveling şi-a dat seama. Un răspuns excelent, Sâg. Fumăm un trabuc să sărbătorim?
Freud acceptă bucuros unul dintre trabucurile turceşti fine ale lui Breuer, şi cei doi şi le aprinseră, savurând aroma.
— Acum, comentă Freud, putem discuta despre cealaltă faţetă a cazului? Adăugă apoi în şoaptă: partea interesantă.
Breuer zâmbi.
— Poate că n-ar trebui să spun asta, continuă Freud, dar având în vedere că Northangel a părăsit camera, îţi voi mărturisi în particular că aspectele psihologice ale acestui caz mă intrigă mai mult decât tabloul medical.
Breuer observă că tânărul său prieten părea într-adevăr mai animat. Ochii lui Freud scânteiau de curiozitate când întrebă:
— în ce măsură este acest pacient tipul sinucigaş? Ai reuşit să-l sfătuieşti să ceară ajutor?
Era rândul lui Breuer să se simtă stânjenit. Roşi amintindu-şi cum, în ultima lor discuţie, se lăudase plin de încredere cu ştiinţa lui de a pune întrebări.
— Este un om ciudat, Sâg. N-am mai întimpinat niciodată o asemenea rezistenţă. Mă loveam de un zid. Un zid inteligent. Mi-a oferit o grămadă de ocazii bune. Mi-a spus că s-a simţit bine numai cincizeci de zile anul trecut, mi-a vorbit de stări depresive, de faptul că a fost trădat, că trăieşte într-o izolare totală, că e un scriitor fără cititori, că are insomnii puternice şi gânduri negre în timpul nopţii.
— Dar, Josef, astea şaht exact genul de ocazii pe care spuneai că le aştepţi!
— Exact. Şi totuşi de câte ori încercam să profit de una din ele, mă trezeam cu mâna goală. Da, este conştient că e bolnav, dar insistă că trupul îi e bolnav – nu el, nu esenţa lui. Cât despre stările depresive, el spune că e mândru că are curajul să experimenteze stări depresive! „Mândru de curajul de a avea stări depresive" – poţi să crezi? Discuţie nebunească! Trădare? Da, presupun că se referă la ce s-a întâmplat cu Frăulein Salome', dar pretinde că a depăşit momentul şi nu doreşte să discute. Cât despre sinucidere, neagă că ar fi genul sinucigaş, dar apără dreptul padentului de a-şi alege propria moarte. Deşi s-ar putea să-şi dorească moartea – spune că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! – mai are încă prea multe de realizat, prea multe cărţi de scris. De fapt, el spune că are capul plin de cărţi şi crede că cefaleea constituie chinurile naşterii cerebrale.
Freud scutură din cap plin de compasiune faţă de consternarea lui Breuer.
— Chinurile naşterii cerebrale – ce metaforă! Ca Atena cea născută din tâmpla lui Zeus! Ciudate gânduri – chinurile naşterii cerebrale, să-ţi alegi moartea, curajul de a avea stări depresive. Tipul nu e lipsit de inteligenţă, Josef. Este, mă întreb, o inteligenţă dementă sau o demenţă inteligentă?
Breuer scutură din cap. Freud se lăsă pe spate, suflă un fir lung de fum albăstrui şi îl urmări cum urcă şi dispare, apoi vorbi din nou:
— Cazul ăsta devine tot mai fascinant. Deci, ce-i cu
— da se mima, oig: mn « i». u^,. j Cine este mincinosul? Cine este cel minţit?
— Poate că o parte din el este sinucigaşă, dar partea conştientă nu ştie asta.
Breuer se întoarse pentru a-şi privi mai de aproape tânărul prieten. Se aşteptase să zărească un zâmbet pe faţa lui, dar Freud era absolut serios.
— Sâg, vorbeşti din ce în ce mai des despre acest homunculus inconştient care duce o viaţă separată de gazda sa. Te rog, Sâg, urmează-mi sfatul: vorbeşte-mi numai mie despre această teorie. Nu, nu, nid măcar n-o voi numi teorie – nu e nici o dovadă că ar fi aşa – hai s-o numim un concept fantastic. Nu-i vorbi despre acest concept fantastic lui Brucke: îl va elibera de sentimentul de vinovăţie pentru că nu are curajul de a promova un evreu.
Freud răspunse neobişnuit de hotărât.
— Va rămâne între noi până când va fi dovedit cu probe sufidente. Atund nu voi ezita să-l public.
Pentru prima dată Breuer realiză că tânărul său prieten nu mai era atât de tânăr. în schimb, avea în el germenii unei îndrăzneli, ai unei dorinţe de a-şi susţine convingerile – calităţi pe care el şi le-ar fi dorit şi pentru sine.
— Sâg, vorbeşti de probe ca şi cum acesta ar putea fi un subiect de cercetare ştiinţifică. Dar acest homunculus nu este o realitate concretă. Este pur şi simplu un concept, ca o idee platoniciană. Ce ar putea constitui o probă? Poţi să-mi dai măcar un exemplu? Şi nu folosi visele, nu le voi accepta pe ele ca probe – şi ele sunt concepte fără substanţă.
— Tu singur mi-ai furnizat o probă, Josef. îmi spui că viaţa emoţională a Berthei Pappenheim este dictată de evenimente petrecute cu exact douăsprezece luni în urmă – evenimente trecute de care nu este conştientă. Şi totuşi, ele sunt descrise cu acurateţe în jurnalul din amil precedent al mamei sale. După mintea mea, acest lucru e echivalent cu o probă de laborator.
— Dar asta se bazează pe presupunerea că Bertha este un martor pe care te poţi baza, că într-adevăr nu-şi aminteşte acele evenimente din trecut.
Dar, dar, dar, dar – iată-l din nou, se gândi Breuer – acest demonic „dar". îi venea să-şi tragă un pumn. Toată viaţa adoptase poziţii şovăitoare, adversative, iar acum făcea acelaşi lucru cu Freud, ca şi cu Nietzsche – când, în adâncul inimii, bănuia că amândoi aveau dreptate.
Freud mai însemnă câteva propoziţii în carnetul lui.
— Josef, crezi că aş putea vedea o dată jurnalul lui Frâu Pappenheim?
— I l-am dat înapoi, dar cred că pot să-l obţin din nou. -f Freud îşi scoase ceasul.
— Trebuie să mă întorc curând la spital pentru vizitele lui Northnagel. Dar înainte de a pleca, spune-mi ce ai de gând să faci cu recalcitrantul tău pacient.
— Vrei să spui ce aş vrea eu să fac? Trei paşi. Aş vrea să stabilesc o bună relaţie medic-pacient cu el. Apoi aş vrea să-l internez într-o clinică pentru câteva săptămâni pentru a-i observa hemicrania şi a-i administra o medicaţie regulată. Şi apoi, în timpul acestor săptămâni, aş vrea să mă întâlnesc frecvent cu el pentru discuţii în profunzime cu privire la disperarea lui. Breuer oftă. Dar, cunosdndu-l, e puţin probabil că va fi de acord cu vreunul din aceste lucruri. Ai vreo idee, Sâg?
Freud, care încă se mai uita prin monografia lui Iive-ling, îi arătă cartea deschisă lui Breuer.
— Uite, ascultă aici. La capitolul „Etiologie" Liveling spune: „Crizele de migrenă au fost provocate de dispep-sie, de o oboseală a ochilor şi de stres. Odihna prelungită la pat ar fi recomandabilă. Tinerii care suferă de migrenă ar trebui eliberaţi de stresul şcolii şi ţinuţi în liniştea căminului. Unii medici recomandă schimbarea ocupaţiei cu una mai puţin solicitantă."
Breuer părea amuzat.
— Şi?
— Cred că ăsta-i răspunsul! Stres! De ce să nu facem din stres cheia planului nostru de tratament? Consideră că, pentru a scăpa de migrenă, Herr Muller trebuie să reducă stresul, inclusiv stresul mental. Sugerează-i că stresul este emoţie înăbuşită şi că, la fel ca în tratamentul Berthei, poate fi redus dacă-i facilitezi o descătuşare. Foloseşte metoda homarului. Poţi chiar să-i arăţi această afirmaţie a lui Liveling şi să invoci forţa autorităţii medicale.
Freud observă că Breuer zâmbeşte şi întrebă:
— Crezi că e un plan prostesc?
— Deloc, Sâg. De fapt, cred că e un sfat excelent şi îl voi urma cu grijă. Partea care m-a făcut să zâmbesc a fost ultimul lucru pe care l-ai spus – „să invoci forţa autorităţii medicale". Ar trebui să cunoşti pacientul pentru a aprecia gluma, dar ideea de a te aştepta de la el să se încline în faţa unei autorităţi, medicale sau de orice alt tip, mi se pare comică.
Deschizând Ştiinţa voioasă, Breuer citi cu voce tare câteva pasaje pe care le însemnase:
— Herr Muller contestă orice autoritate sau convenţie. De exemplu, el întoarce virtuţile cu capul în jos şi le rebotează vicii – ca în concepţia lui despre fidelitate: „Ţine din încăpăţânare la un lucru care a văzut că este străveziu – dar numeşte asta «fidelitate»."
Sau despre politeţe: „«Este atât de politicos!» – Da, are întotdeauna la el o prăjitură pentru Cerber şi este atât de temător încât consideră pe oricine drept Cerber, şi pe tine şi pe mine – aceasta este «politeţea» sa."
Şi ascultă această fascinantă metaforă atât pentru slăbirea vederii, cât şi pentru disperare: „Să consideri toate lucrurile profunde – iată o calitate incomodă; te face să-ţi forţezi mereu ochii şi descoperi la urmă întotdeauna mai mult decât ai dorit."
Freud ascultase cu interes.
— Să vezi mai mult decât ai dori, murmură el. Mă întreb ce a văzut el. Pot să mă uit şi eu la carte?
Dar Breuer avea răspunsul pregătit:
— Sâg, m-a pus să jur că n-am să arăt nimănui cartea, pentru că are însemnări personale. Relaţia mea cu el este atât de şubredă încât deocamdată ar fi mai bine să-i respect rugămintea. Mai ttrziu, poate.
Unul dintre lucrurile ciudate la întrevederea mea cu Herr Muller, continuă el, oprindu-se la ultimul dintre pasajele însemnate, a fost că de câte ori încercam să-mi exprim empatia, se simţea ofensat şi rupea relaţia dintre noi. Ah! „Punte"! Da, ăsta-i pasajul pe care-l caut.
În timp ce Breuer citea, Freud închise ochii pentru a se concentra mai bine.
— Am fost o singură dată în viaţă atât de apropiaţi încât nimic nu mai părea să stânjenească prietenia, frăţia noastră, şi nu mai rămăsese între noi decât o punte minusculă, în clipa în care te pregăteai să păşeşti pe ea, te-am întrebat: «Vrei să treci putea ca să vii la mine?» – dar n-ai mai vrut, şi când te-am mai rugat încă o dată, ai tăcut. De arunci, s-au prăvălit între noi munţi şi şuvoaie năvalnice şi tot ceea ce desparte şi înstrăinează şi chiar dacă am vrea să ne regăsim, n-am mai putea. Dar când îţi aminteşti de acea punte mică, nu mai găseşti cuvinte – doar suspine şi uimiri."
Breuer puse jos cartea.
— Tu ce înţelegi, Sâg?
— Nu sunt sigur. Freud se ridică şi începu să se plimbe prin faţa bibliotecii în timp ce vorbea. Este o istorioară ciudată. Hai s-o descifrăm. Cineva este gata să traverseze puntea – adică să se apropie de celălalt – când cel de-al doilea îl invită să facă exact ceea ce îşi propusese. Atunci primul nu poate face pasul pentru că acum ar părea că se supune celuilalt – puterea fiind, se pare, un obstacol în procesul de apropiere.
— Da, da, ai dreptate, Sâg. Excelent! înţeleg acum. Asta înseamnă că Herr Muller va interpreta orice expresie a unui sentiment pozitiv ca o manifestare a puterii. O noţiune bizară: asta face aproape imposibilă apropierea de el. într-un alt fragment de aici, el spune că simţim ură faţă de cei care ne descoperă secretele şi ne învăluie în sentimente tandre. Noi avem nevoie în acele momente nu de simpatie, ci să ne redobândim puterea asupra propriilor noastre emoţii.
— Josef, zise Freud aşezându-se din nou şi scuturând scrumul în scrumieră, săptămâna trecută l-am urmărit pe Bilroth folosind noua şi ingenioasa lui metodă chirurgicală pentru a trata un cancer la stomac. Acum, ascultându-te, mi se pare că trebuie să faci o operaţie psihologică la fel de complexă şi delicată. Ştii că vrea să se sinucidă din relatarea domnişoarei, şi totuşi nu-i poţi spune că ştii. Trebuie să-l convingi să-şi recunoască disperarea; cu toate acestea, dacă reuşeşti, te va urî pentru că l-ai făcut să se simtă prost. Trebuie să-i câştigi încrederea; cu toate acestea, dacă îl tratezi cu compasiune, te va acuza că încerci să câştigi putere asupra lui.
— Operaţie psihologică – este interesant să te aud numind-o astfel, spuse Breuer. Poate că dezvoltăm o întreagă specializare în medicină. Stai, mai vreau să-ţi citesc ceva ce mi se pare relevant.
Răsfoi vreme de câteva minute paginile din Omenesc, prea omenesc.
— Nu pot să găsesc acum pasajul, dar ideea e că un căutător al adevărului trebuie să treacă printr-o analiză psihologică personală – el o numeşte „disecţie morală". De fapt, merge până la a spune că greşelile, chiar şi ale celor mai mari filosofi, au fost cauzate de faptul că nu-şi cunoşteau propria motivaţie. El susţine că, pentru a descoperi adevărul, cineva trebuie să se cunoască mai îndi complet pe sine însuşi. Iar"pentru a face asta, trebuie să se sustragă punctului său de vedere obişnuit, să iasă chiar din epoca şi ţara sa – şi apoi să se analizeze de la distanţă!
— Să-şi analizeze propriul psihic! Nu este o sarcină uşoară, spuse Freud, ridicându-se să plece, dar e o sarcină care în mod evident ar fi uşurată de prezenţa unei călăuze informate, obiective!
— Exact ce gândesc şi eu! răspunse Breuer conducâh-du-l pe Freud de-a lungul coridorului. Acum urmează partea cea mai grea – să-l conving pe el de asta!
— Nu cred că va fi greu, spuse Freud. Ai de partea ta atât propriile lui argumente despre disecţia psihologică, cât şi teoria medicală asupra stresului şi migrenei – invocate subtil, bineînţeles. Nu văd cum ai putea să nu-l convingi pe reticentul tău filosof să accepte un proces de autoanaliză sub îndrumarea ta. Noapte bună, Josef.
— îţi mulţumesc, Sâg – şi Breuer îl bătu pe umăr. A fost o discuţie folositoare. Studentul l-a învăţat pe profesor.
SCRISOARE DE LA EUSABETH NIETZSCHE CĂTRE FRIEDRICH NIETZSCHE
26 noiembrie 1882 Dragul meu Fritz, Nici mama, nici eu n-am mai avut veşti de la tine de săptămâni întregi. Nu e momentul să dispari! Maimuţa ta rusească îşi împrăştie în continuare minciunile despre tine. Arată poza aceea dizgraţioasă cu tine şi cu evreul acela, Ree, înhămaţi de ea şi spune tuturor că îţi place gustul biciului ei. Te-am prevenit să recuperezi poza aceea – ne va şantaja cu ea toată viaţa! îşi bate joc de tine peste tot, iar amantul ei, Ree, îi ţine isonul. Ea spune că Nietzsche, filosoful de pe altă lume, nu e interesat decât de un singur lucru: de. – o parte a anatomiei ei – nu-i pot repeta cuvintele – partea ei obscenă. Las frâu liber imaginaţiei tale. Acum trăieşte cu prietenul tău, Ree, în plin viciu, sub ochii mamei lui – frumoasă adunătură, cu toţii. Nimic din toate astea nu este neaşteptat, neaştepta pentru "tine' m orice caz (încă mă mai doare că mi-ai nesocotit avertismentele la Tauten-b) dar acum se transformă într-un joc şi mai murdar – S' Baselul cu minciunile ei. Am aflat că le-a trimis scrisori i Kemp cât şi lui Wilhelm! Fritz, ascultă-mă: nu se va opri Zadndmla pune mâna pe renta ta. Poţi prefera tăcerea, dar eu n-o voi face: voi cere o anchetă oficială a poliţiei pentru comportarea ei cu Ree! Dacă reuşesc, şi trebuie să am sprijinul tău, va fi deportată pentru imoralitate în mai puţin de-o lună. Fritz, trimite-mi adresa ta.
Elisabeth.
CAPITOLUL 8