Dimineţile erau întotdeauna la fel în casa Breuer. La şase, brutarul din colţ, un pacient al lui Breuer, le aducea Kaisersemmel proaspăt scos din cuptor. în timp ce soţul ei se îmbrăca, Mathilde punea masa, îi făcea cafeaua cu scorţişoară şi ungea cornurile triunghiulare crocante cu unt şi dulceaţă de cireşe amare. în ciuda tensiunilor din căsnicia lor, Mathilde îi pregătea întotdeauna micul dejun în timp ce Louis şi Gretchen se ocupau de copii.

  Breuer, preocupat în dimineaţa aceasta de apropiata lui întâlnire cu Nietzsche, era atât de concentrat răsfoind Omenesc, prea omenesc, încât abia dacă-şi ridică ochii spre Mathilde când îi turna cafeaua. îşi termină în tăcere micul dejun, apoi mormăi că întâlnirea de la prânz cu noul său pacient se putea prelungi până după ora cinci. Mathilde nu fu încântată.

  — Aud atâtea despre filosoful ăsta că încep să mă îngrijorez. Tu şi Sigi petreceţi ore întregi vorbind despre el! Miercuri ai lucrat şi în timpul cinei, ieri ai rămas în biroul tău să-i citeşti cartea până când s-a servit masa, şi astăzi îl citeşti din nou, la micul dejun. Iar acum spui că încă o dată vei sări peste cină! Copiii au nevoie să vadă chipul tatălui lor. Te rog, Josef, nu exagera cu el. Cum ai făcut şi cu ceilalţi.

  Breuer ştia că Mathilde se referea la Bertha, dar nu numai la Bertha: ea obiectase adesea la faptul că el nu reuşea să-şi delimiteze în mod rezonabil timpul petrecut cu pacienţii. Pentru el, devotamentul faţă de pacient era inviolabil. O dată ce prelua un pacient, nu se dădea niciodată în lături să-i ofere acelei persoane tot timpul şi energia pe care le considera necesare. Tarifele lui erau mici, iar pacienţilor cu greutăţi financiare nu le lua nimic. Uneori, Mathilde simţea că trebuie să-l protejeze pe Breuer de el însuşi – asta dacă ajungea să beneficieze şi ea de o parte din timpul şi atenţia lui. ' – Ceilalţi, Mathilde?

  — Ştii ce vreau să spun, Josef. Evita încă să pronunţe numele Berthei. O soţie poate înţelege, desigur, unele lucruri. Acel Stamtntisch al tău de la cafenea – ştiu că trebuie să ai un loc unde să-ţi întâlneşti prietenii – tarocul, porumbeii din laboratorul tău, şahul. Dar în rest – de ce să te consumi atât de mult în mod inutil?

  — Când? La ce te referi?

  Breuer ştia că nu făcea decât să conducă lucrurile în mod pervers spre o confruntare neplăcută.

  — Gândeşte-te cât timp îi consacrai domnişoarei Berger. Cu excepţia Berthei, acesta – dintre toate exemplele pe care le-ar fi putut da Mathilde – era cel care în mod garantat îl irita cel mai mult. Eva Berger, fosta lui asistentă, lucrase pentru el vreo zece ani, din ziua în care începuse practica. Relaţia lui neobişnuit de strânsă cu ea îi provocase Mathildei aproape tot atâta consternare ca şi relaţia cu Bertha. De-a lungul anilor petrecuţi împreună, între Breuer şi asistenta lui se dezvoltase o prietenie care depăşea poziţiile lor profesionale. Adesea îşi făceau confidenţe despre lucruri profund personale; iar când erau singuri se adresau unul altuia pe numele mic – probabil că erau singurul cuplu doctor-asistentă care făceau asta, dar aşa-i plăcea lui Breuer.

  — întotdeauna ai înţeles greşit relaţia dintre mine şi Frăulein Berger, răspunse Breuer pe un ton îngheţat. Şi astăzi regret că te-am ascultat. Faptul că am concediat-o rămâne una din marile greşeli ale vieţii mele.

  Cu şase luni în urmă, în ziua fatală în care amăgitoarea Bertha anunţase că era însărcinată cu Breuer, Mathilde îi ceruse nu numai să abandoneze cazul Berthei, ci şi s-o concedieze pe Eva Berger. Mathilde era furioasă şi umilită şi voia să elimine orice urmă a Berthei din viaţa ei. Şi a Evei, pe care Mathilde, ştiind că soţul ei discuta totul cu asistenta lui, o privea ca pe un complice în toată povestea aceea îngrozitoare cu Bertha.

  În timpul acelei crize, Breuer era atât de copleşit de remuşcări, atât de umilit şi se acuza atât de mult, încât cedase tuturor cererilor Mathildei. Deşi ştia că Eva era doar o victimă, nu putuse găsi curajul de a o apăra. Chiar a doua zi, nu numai că transferase unui coleg îngrijirea Berthei, dar o şi concediase pe nevinovata Eva Berger.

  — îmi pare rău că am amintit de asta, Josef. Dar ce să fac dacă te văd îndepărtându-te tot mai mult de mine şi de copii? Când îţi cer ceva nu este pentru a te hărţui, ci pentru că eu – noi – îţi dorim prezenţa. Consideră asta un compliment, o invitaţie. Mathilde îi zâmbi.

  — îmi plac invitaţiile – dar detest ordinele! Breuer îşi regretă imediat cuvintele, dar nu ştia cum să şi le retragă. îşi termină micul dejun în tăcere.

  Nietzsche sosise cu cincisprezece minute înaintea întâl-nirii de la ora douăsprezece. Breuer îl găsi şezând liniştit într-un colţ al sălii de aşteptare, cu pălăria lui de fetru verde cu boruri mari pe cap, cu haina încheiată până la gât, cu ochii închişi. Pe când intrau în cabinet şi se instalau în fotoliile lor, Breuer încercă să-l facă să se simtă în largul lui.

  — Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat exemplarele personale ale cărţilor dumneavoastră. Dacă vreuna dintre însemnările pe margine conţine material confidenţial nu trebuie să vă temeţi – nu vă pot descifra scrisul. Aveţi un scris de medic – aproape la fel de ilizibil ca şi al meu! V-aţi gândit vreodată la o carieră în medicină?

  Când Nietzsche ridică doar capul la mica glumă a lui Breuer, acesta continuă, curajos:

  — Dar permiteţi-mi să fac câteva comentarii asupra excelentelor dumneavoastră cărţi. N-am avut timp să le termin ieri, dar am fost fascinat şi răscolit de multe pasaje.

  Scrieţi extraordinar de bine. Editorul dumneavoastră nu este numai leneş, ci şi prost: sunt cărţi pe care un editor ar trebui să le susţină cu preţul vieţii.

  Din nou Nietzsche nu răspunse, înclinând doar uşor capul pentru a primi complimentul. Atenţie, se gândi Breuer, poate că e jignit şi de complimente!

  — Dar să trecem la treburile noastre, domnule profesor. Iertaţi-mi flecăreala. Haideţi să discutăm starea dumneavoastră medicală. Pe baza rapoartelor medicilor pe

  * care i-aţi avut înainte şi a analizelor şi studiilor mele de laborator, sunt sigur că boala dumneavoastră principală este hemicrania, sau migrena. Presupun că aţi mai auzit asta – doi dintre medicii dumneavoastră anteriori o menţionează în notele lor de consultaţie.

  — Da, şi alţi medici mi-au spus că am dureri de cap cu caracteristici ale migrenei: dureri mari, adesea într-o singură parte a capului, precedate de câteva fulgerări de lumină şi însoţite de vomă. Asta am cu siguranţă. Dumneavoastră folosiţi termenul într-un sens mai larg, domnule doctor?

  — Poate. S-au făcut câteva progrese în înţelegerea migrenei – pronosticul meu este că generaţia următoare o va putea controla complet. Unele dintre cercetările recente se adresează celor trei întrebări pe care le-aţi pus cu privire la ea. Pentru prima, dacă vă este sortit să suferiţi toată viaţa de aceste crize cumplite, datele arată că în cele mai multe dintre cazuri migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul înaintează în vârstă. Trebuie să înţelegeţi că acestea sunt doar statistici, referin-du-se strict la probabilităţi – ele nu conferă nici o siguranţă pentru un caz individual.

  Să ne întoarcem la „cea mai grea", cum o numiţi dumneavoastră, dintre întrebări – dacă aveţi o boală ca a tatălui dumneavoastră, care va duce la moarte, nebunie sau demenţă – cred că asta e ordinea în care le-aţi enumerat?

  Nietzsche făcu ochii mari, aparent surprins auzindu-şi întrebările puse atât de direct. E bine, e bine, îşi zise Breuer, să nu suspecteze nimic. Probabil că n-a mai avut un doctor care să aibă aceeaşi îndrăzneală ca şi el.

  — Nu există nici un fel de dovezi, continuă el emfatic, în nici un studiu publicat sau în lunga mea experienţă medicală, că migrena ar fi progresivă sau asociată cu vreo altă boală a creierului. Nu ştiu ce boală a avut tatăl dumneavoastră – eu cred că a fost cancer, poate o hemoragie cerebrală. Dar nu există nici o dovadă că migrena evoluează în astfel de boli sau în oricare altele.

  Se opri.

  — Deci, înainte de a merge mai departe, v-am răspuns onest la întrebări?

  — La două din trei, domnule doctor. Mai era una: voi orbi?

  — Mă tem că aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde. Dar o să vă spun ce pot. în primul rând, nu există nici o dovadă că slăbirea vederii are vreo legătură cu migrena dumneavoastră. Ştiu că este tentant să consideri că toate simptomele sunt o manifestare a unei aceleiaşi boli principale, dar nu este cazul aici. Acum, forţarea ochilor poate agrava sau chiar precipita o migrenă – aceasta este o altă chestiune, la care ne vom întoarce mai târziu – dar problemele dumneavoastră de vedere sunt ceva complet diferit. După ştiinţa mea, corneea dumneavoastră, stratul subţire care acoperă irisul – staţi să vă desenez.

  Pe carnetul de reţete, Breuer schiţă anatomia ochiului, arătându-i lui Nietzsche cum corneea lui era mai opacă decât ar fi trebuit, cel mai probabil din cauza unui edem, fluid acumulat.

  — Nu ştim care este cauza acestei stări, dar ştim că evoluează lent şi că, deşi vederea dumneavoastră se mai poate înrăutăţi, pericolul de a orbi vreodată e mic. Nu pot fi absolut sigur, deoarece opacitatea corneei dumneavoastră nu-mi permite să văd şi să examinez retina cu oftalmo-scopul. Aşa că, îmi înţelegeţi dificultatea de a vă răspunde mai complet la întrebare?

  Nietzsche, care, cu câteva minute în urmă, îşi scosese haina "şi şi-o pusese în poală împreună cu pălăria, se ridică acum pentru a le atârna pe amândouă în cuierul de lângă uşa cabinetului. Când se aşeză, expiră zgomotos, arătând mult mai relaxat.

  — Vă mulţumesc, domnule doctor. Sunteţi cu adevărat un om de cuvânt. Nu mi-aţi ascuns nimic?

  O bună ocazie, se gândi Breuer, de a-l încuraja pe Nietzsche să dezvăluie mai multe despre el însuşi. Dar trebuie să fiu subtil.

  — Să vă ascund? Foarte multe! Multe dintre gân-/*durile, sentimentele, reacţiile mele faţă de dumneavoastră! Uneori mă întreb cum ar arăta o conversaţie în cadrul unei alte convenţii sociale – fără a ascunde nimic! Dar vă dau cuvântul meu că nu v-am ascuns nimic cu privire la starea dumneavoastră medicală. Dar dumneavoastră? Amintiţi-vă că avem un contract reciproc de sinceritate. Spuneţi-mi, dumneavoastră ce-mi ascundeţi?

  — Cu siguranţă nimic asupra stării mele medicale, răspunse Nietzsche. Dar vă ascund cât de mult pot din acele gânduri ce nu sunt menite să fie împărtăşite! Vă întrebaţi cum ar fi o conversaţie în care să nu se ascundă nimic – adevăratul ei nume e iadul, cred eu. A te dezvălui altcuiva este preludiul trădării, iar trădarea te îmbolnăveşte, nu-i aşa?

  — O poziţie provocatoare, domnule profesor. Dar dacă tot discutăm despre dezvăluiri, să vă expun un gând personal. Discuţia noastră de miercuri a fost extrem de stimulantă pentru mine şi aş fi încântat să mai am posibilitatea de a discuta cu dumneavoastră şi în viitor. Am o pasiune pentru filosofie, deşi am studiat-o mult prea puţin la universitate. Practica mea medicală de fiecare zi îmi oferă arareori satisfacţii pentru această pasiune – ea mocneşte şi tânjeşte să fie aprinsă.

  Nietzsche zâmbi, dar nu făcu nici un comentariu. Breuer era încrezător; se pregătise bine. între ei se clădea o relaţie, iar consultaţia mergea bine. Acum avea să discute tratamentul: mai întâi medicamentele, apoi câte ceva despre „tratamentul prin conversaţie".

  — Dar să ne întoarcem la tratamentul pentru migrena dumneavoastră. Sunt multe medicaţii noi care s-au dovedit eficiente pentru unii pacienţi. Vorbesc de medicamente ca bromurile, cofeina, valeriana, belladonna, amil-nitratul, nitroglicerina, colchicina şi cornul de secara, pentru a numi doar câteva. Văd din fişele dumneavoastră că aţi încercat deja unele dintre ele. Anumite medicamente s-au dovedit eficiente din motive neînţelese de nimeni, altele datorită proprietăţilor lor analgezice sau sedative generale, iar altele deoarece atacă mecanismul de bază al migrenei.

  — Care este.? întrebă Nietzsche.

  — Vascular. Toţi observatorii sunt de acord că vasele de sânge, în special arterele temporale, sunt implicate într-o criză de migrenă. Ele se contractă puternic, iar apoi par să se congestioneze. Durerea poate emana chiar din pereţii vaselor întinse sau contractate, sau din organele care îşi cer aprovizionarea lor normală cu sânge, mai ales membranele care acoperă creierul – dura mater şi pia mater.

  — Şi motivul acestei anarhii a vaselor de sânge?

  — încă necunoscut, răspunse Breuer. Dar cred că vom avea soluţia în scurtă vreme. Până atunci, nu putem decât să facem speculaţii. Mulţi medici, şi printre ei mă includ şi pe mine, sunt impresionaţi de substratul patologiei ritmice în hemicranie. De fapt, unii merg atât de departe încât susţin că tulburările de ritm sunt mai importante decât durerea de cap.

  — Nu înţeleg, domnule doctor.

  — Vreau să spun că tulburările de ritm se pot exprima prin orice organ. Astfel că durerea de cap nu trebuie să fie neapărat prezentă într-o criză de migrenă. Poate exista migrenă abdominală, caracterizată de accese puternice de durere abdominală, fără dureri de cap. Alţi pacienţi au menţionat momente când s-au simţit deprimaţi sau excitaţi. Alţii au periodic senzaţia că au mai trăit o dată experienţa actuală. Francezii o numesc deja vu – poate că şi asta este o variantă a migrenei.

  — Şi substratul tulburărilor de ritm? Cauza cauzelor? Ajungem, în cele din urmă, la Dumnezeu – eroarea finală în falsa căutare a adevărului ultim?

  — Nu, putem ajunge la misticismul medical, dar nu la Dumnezeu! Nu în acest cabinet.

  — Asta-i bine, spuse Nietzsche cu o oarecare uşurare. Mi-a venit deodată în minte că, vorbind liber, aş fi putut fi insensibil la sentimentele dumneavoastră religioase.

  — Nu-i nici un pericol, domnule profesor. Cred că sunt un tot atât de fervent liber-cugetător evreu pe cât sân-teţi dumneavoastră unul luteran.

  Nietzsche zâmbi, mai larg decât oricând până atunci, şi se instala şi mai confortabil în fotoliu.

  — Dacă aş mai fuma încă, domnule doctor, acum ar fi momentul să-mi oferiţi un trabuc.

  Breuer se simţi cu siguranţă încurajat. Sugestia lui Freud de a scoate în evidenţă stresul ca substrat al crizelor de migrenă este sclipitoare, îşi zise el, şi menită succesului. Acum am pregătit scena. A sosit timpul pentru acţiune!

  Se aplecă înainte în fotoliu şi începu să vorbească, încrezător şi cumpănit.

  — Mă interesează foarte mult întrebarea dumneavoastră despre cauza unui ritm biologic tulburat. Cred, ca şi toate autorităţile în materie de migrenă, că o cauză fundamentală a migrenei se află în nivelul general de stres. Stresul poate fi provocat de o serie de factori psihologici – de exemplu, întâmplări neplăcute în munca cuiva, în familie, în relaţiile personale sau în viaţa sexuală. Deşi unii consideră acest punct de vedere neortodox, cred că el va aparţine medianei viitorului.

  Tăcere. Breuer era nesigur de reacţia lui Nietzsche. Pe de o parte, dădea din cap ca şi când ar fi fost de acord – dar şi din picior, întotdeauna un semn de nervozitate.

  — Cum vi se pare răspunsul meu, domnule profesor?

  — Poziţia dumneavoastră presupune că pacientul îşi alege boala?

  Ai grijă, Josef, cu întrebarea asta! îşi zise Breuer.

  — Nu, n-am vrut deloc să spun asta, domnule profesor, deşi am cunoscut pacienţi care, într-un mod ciudat, profitau de pe urma bolii.

  — Vă referiţi, de exemplu, la tinerii care-şi fac rău pentru a scăpa de serviciul militar?

  O întrebare perfidă. Breuer deveni şi mai prudent. Nietzsche spusese că a servit în artileria prusacă pentru o perioadă scurtă şi fusese lăsat la vatră pentru o rană căpătată prosteşte pe timp de pace.

  — Nu, e ceva mai subtil – ah, ce greşeală stupidă, îşi dădu seama Breuer dintr-o dată. Nietzsche se va simţi jignit de fraza asta. Dar nevăzând nici un mod de a o corecta, continuă: Mă refer la un tânăr la vârsta armatei care scapă de armată datorită apariţiei unei boli reale. De exemplu – Breuer alese ceva care să n-aibă nici o legătură cu experienţa lui Nietzsche – tuberculoza sau vreo infecţie degenerativă a pielii.

  — Aţi văzut astfel de lucruri?

  — Orice medic a văzut astfel de „coincidenţe" ciudate. Dar întorcându-ne la întrebarea dumneavoastră, nu vreau să spun că vă alegeţi boala – dacă nu cumva, bineînţeles, profitaţi în vreun fel de pe urma migrenei. O faceţi?

  Nietzsche tăcea, aparent adânc cufundat în reflecţie. Breuer se relaxa şi se felicită. O reacţie bună! Aşa trebuia să se poarte cu el. Să fie direct şi provocator; îi place asta. Şi să formuleze întrebările într-un mod care să-l angajeze intelectual!

  — Dacă profit în vreun fel de suferinţa mea? răspunse Nietzsche în cele din urmă. M-am gândit şi eu, ani în şir, la această întrebare. Poate că profit, într-adevăr. în două feluri. Sugeraţi că migrenele sunt cauzate de stres, dar uneori se întâmplă invers —jmgţenehâjiteigează stresul. Munca mea e stresărită. îmT cere să înfrunt partea întunecată a existenţei, iar criza de migrenă, aşa îngrozitoare cum e, poate fi o convulsie purificatoare ce-mi permite să continuu.

  Un răspuns plin de forţă! Unul pe care Breuer nu-l anticipase, şi făcu un efort pentru a-şi recâştiga echilibrul.

  — Spuneţi că profitaţi de pe urma bolii dumneavoastră în două feluri. Care este al doilea?

  — Cred că profit de vederea mea slabă. Sunt ani de zile de când n-am mai putut citi ideile altor gânditori. Astfel, izolat de alţii, am propriile mele idei. Intelectual, a trebuit să trăiesc din propria-mi osânză! Poate că ăsta e un lucru bun. Poate că de aceea am devenit un filosof cinstit. Scriu numai din propria mea experienţă. Scriu cu sânge, şi cel mai bun adevăr este adevărul sângeros!

  — Aţi fost astfel exclus din toate cercurile în profesia dumneavoastră?

  Încă o greşeală! Din nou, Breuer îşi dădu seama de ea imediat. întrebarea era în afara subiectului şi nu făcea decât să reflecte preocuparea lui asupra recunoaşterii de către colegi.

  — Asta mă interesează prea puţin, domnule doctor, mai ales când mă gândesc la starea ruşinoasă a filosofiei germane de astăzi. Am părăsit de mult sălile academiei şi n-am omis să trântesc uşa în urma mea. Dar dacă mă gândesc la asta, poate că este încă un avantaj al migrenei mele.

  — Cum aşa?

  — Boala m-a emancipat. Din cauza bolii a trebuit să demisionez din slujba mea la Basel. Dacă aş mai fi acolo, aş fi preocupat să mă apăr de colegii mei. Chiar şi prima mea carte, Naşterea tragediei, o carte relativ convenţională, evocă afâta cenzură profesională şi controversă încât facultatea din Basel nu i-a încurajat pe studenţi să se înscrie la cursurile mele. în ultimii doi ani pe care i-am petrecut acolo, eu – poate cel mai bun profesor din istoria oraşului Basel – vorbeam unui auditoriu compus din două sau trei persoane. Mi s-a spus că Hegel s-a plâns pe patul de moarte că a avut un singur student care l-a înţeles, şi chiar şi acest singur student l-a înţeles greşiţi Eu nu mă pot lăuda nici măcar cu un student care să mă fi înţeles greşit.

  Tendinţa firească a lui Breuer era să-şi ofere sprijinul. Dar temându-se să nu-l ofenseze din nou pe Nietzsche, se mulţumi să dea din cap înţelegător, având grijă să nu sugereze compasiune.

  — Şi-mi mai vine în minte încă un avantaj al bolii mele, domnule doctor: starea sănătăţii mele s-a soldat cu eliberarea din armată. A fost o vreme când eram destul de prost să-mi doresc o cicatrice căpătată în duel – şi Nietz-sche arătă spre mica cicatrice de pe nas – sau să demonstrez câtă bere pot înghiţi. Am fost chiar destul de prost ca să mă gândesc să fac o carieră militară. îmi amintesc de acele zile din tinereţe când îmi lipsea îndrumarea unui tată. Dar boala m-a scăpat de toate astea. Chiar şi acum, în timp ce vorbesc, încep să mă gândesc la moduri şi mai substanţiale în care boala m-a ajutat.

  În ciuda interesului său pentru cuvintele lui Nietzsche, Breuer devenea nerăbdător. Obiectivul său era să-şi convingă pacientul să accepte un tratament prin conversaţie, şi el improvizase comentariul acela despre profitarea de pe urma bolii doar ca un preludiu la propunerea lui. Nu luase în calcul fertilitatea minţii lui Nietzsche. Orice întrebare îndreptată spre el, cel mai mic sâmbure de întrebare făcea să încolţească o vegetaţie luxuriantă de gân-duri.

  Acum cuvintele lui Nietzsche curgeau. Părea pregătit să ţină un discurs pe tema asta ore în şir.

  — Boala m-a confruntat şi cu realitatea morţii. De câtva timp cred că am o boală incurabilă, care mă va răpune de tânăr. Spectrul morţii iminente a fost un mare avantaj: am lucrat fără odihnă, căci m-am temut că voi muri fără să pot termina ceea ce trebuie să scriu. Şi nu este o operă de artă mai măreaţă dacă sfârşitul e catastrofal? Gustul morţii în gura mea mi-a dat perspectivă şi curaj. Important este curajul de a fi eu însumi. Sunt profesor? Filolog? Filosof? Cui îi pasă?

  Tempo-ul lui Nietzsche creştea. Părea mulţumit de şuvoiul de gânduri.

  — Vă mulţumesc, domnule doctor. Discuţia cu dumneavoastră m-a ajutat să-mi consolidez aceste idei. Da, ar trebui să-mi binecuvântez boala, s-o binecuvântez. Pentru un psiholog suferinţa personală e o binecuvântare – terenul pe care se antrenează pentru a înfrunta suferinţa de a exista.

  Nietzsche părea concentrat asupra unei viziuni interioare, iar Breuer nu mai simţea că ar fi angajaţi într-o conversaţie. Se aştepta, în orice moment, ca pacientul său să ia un toc şi hârtie şi să înceapă să scrie.

  Dar apoi Nietzsche ridică privirea şi i se adresă mai direct.

  — Vă amintiţi, miercuri, fraza mea de granit: „Să devii cel ce eşti"? Astăzi vă voi spune a doua frază de granit a mea: „Orice nu mă ucide mă face mai puternic". Astfel că voi spune din nou: boala mea este o binecuvântare.

  Se terminase cu senzaţia de control şi stăpânire de sine a lui Breuer. Modul în care Nietzsche răsturnase iarăşi totul cu susul în jos îl ameţea. Albul era negru, binele era rău. Oribila lui migrenă – o binecuvântare. Breuer simţea că nu mai poate stăpâni consultaţia. Se luptă să-şi recapete controlul.

  — O perspectivă fascinantă, domnule profesor, una pe care n-am mai auzit-o exprimată până acum. Dar cu siguranţă că suntem de acord, nu-i aşa, că aţi cules deja roadele bolii dumneavoastră. Acum, astăzi, la mijlocul vieţii, înarmat cu înţelepciunea şi perspectiva pe care vi le-a furnizat boala, sunt sigur că aţi putea lucra mai eficient fără intervenţia ei. Şi-a îndeplinit funcţia, nu-i aşa?

  În timp ce vorbea, adunându-şi gândurile, Breuer re-aranja obiectele de pe birou: macheta din lemn a urechii interne, prespapierul veneţian din sticlă răsucită albastru cu auriu, mojarul cu pistil din bronz, carnetul de reţete, masivul dicţionar farmaceutic.

  — în afară de asta, după câte înţeleg eu, domnule profesor, dumneavoastră nu vorbiţi atât despre alegerea unei boli cât despre victoria asupra ei şi culegerea avantajelor.

  Aşa este?

  — Vorbesc într-adevăr despre victoria asupra unei boli, sau despre depăşirea bolii, răspunse Nietzsche, dar în ceea ce priveşte alegerea – nu sunt sigur; poate că omul

  — chiar îşi alege boala. Depinde cine este acest om. Psihicul nu funcţionează ca o entitate compactă. Unele părţi din mintea noastră pot opera independent de altele. Poate că „eu" şi corpul meu am făcut o conspiraţie pe la spatele propriei mele minţi. Minţii îi plac, după cum ştiţi, aleile dosnice şi capcanele.

  Breuer fu izbit de asemănarea dintre afirmaţia lui Nietzsche şi poziţia exprimată de Freud cu o zi înainte.

  — Sugeraţi că există „cetăţi" independente în mintea noastră? întrebă el.

  — Este imposibil să eviţi această concluzie. De fapt, o mare parte din viaţa noastră poate fi trăită prin instincte. Poate că reprezentările mentale conştiente sunt gânduri secundare – idei gândite după fapte, pentru a ne da iluzia puterii şi a controlului. Domnule doctor, vă mulţumesc încă o dată – conversaţia noastră mi-a furnizat un proiect important la care o să mă gândesc în iarna aceasta. Vă rog să mă scuzaţi o clipă.

  Deschizându-şi servieta, Nietzsche scoase un ciot de creion şi un carnet şi notă câteva rânduri. Breuer îşi întinse gâtul, încercând în zadar să le citească din partea cealaltă.

  Şirul complex al gândurilor lui Nietzsche mersese mult mai departe decât fusese în intenţia lui Breuer. Cu toate acestea, deşi se simţea ca un biet neghiob, nu avea încotro, trebuia să insiste.

  — In calitate de medic, voi considera că deşi au decurs şi avantaje din boala dumneavoastră, după cum mi-aţi argumentat cu atâta luciditate, a sosit timpul să-i declarăm război, să-i aflăm secretele, să-i descoperim slăbiciunile şi s-o exterminăm. Vreţi să-mi faceţi pe plac şi să susţineţi acest punct de vedere?

  Nietzsche îşi ridică ochii din carnet şi dădu din cap, consimţind.

  — Cred că e posibil, continuă Breuer, ca cineva să aleagă, fără să-şi dea seama, boala, alegând un mod de viaţă care produce stres. Când acest stres devine destul de mare sau destul de cronic, el acţionează la rândul lui un sistem organic mai sensibil – în cazul migrenei, sistemul vascular. Astfel încât, după cum vedeţi, este vorba de o alegere indirectă. Cineva nu-şi alege, strict vorbind, o boală; dar îşi alege stresul – şi stresul este acela care alege boala. Nietzsche dădu din cap în semn că înţelege, încurajân-du-l pe Breuer să continue.

  — Astfel că stresul este inamicul nostru, iar sarcina mea, ca medic, este să vă ajut să reduceţi stresul din viaţa dumneavoastră.

  Breuer se simţea uşurat că intrase din nou pe făgaşul lui. Acum, se gândi el, am pregătit terenul pentru următorul, şi ultimul, mic pas: să-i propun lui Nietzsche ajutorul meu pentru a îndepărta sursele psihologice ale stresului din viaţa sa.

  Nietzsche îşi puse creionul şi carnetul la loc în servietă.

  — Domnule doctor, mă ocup deja de ani de zile de problema stresului din viaţa mea. Să reduc stresul, spuneţi? Tocmai din acest motiv am părăsit Universitatea din Basel în 1879. Duc o viaţă lipsită de stres. Am renunţat la profesorat. Nu administrez nici o avere. Nu am o casă de care să am grijă, servitori pe care să-i supraveghez, o soţie cu care să mă cert sau copii pe care să-i educ. Trăiesc frugal dintr-o mică pensie. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Am redus stresul din viaţa mea la un minimum absolut, la un nivel ireductibil. Cum ar mai putea fi micşorat în continuare?

  — Eu nu sunt de acord că e ireductibil, domnule profesor. Tocmai această problemă aş vrea s-o analizez împreună cu dumneavoastră. Vedeţi.

  — Ţineţi cont, îl întrerupse Nietzsche, că am moştenit un sistem nervos extrem de sensibil. Ştiu asta din profunda mea receptivitate la muzică şi la artă. Când am auzit pentru prima oară Carmen, fiecare celulă nervoasă din creierul meu s-a aprins: întregul meu sistem nervos era în flăcări. Din acelaşi motiv, reacţionez violent la orice urmă de schimbare a vremii sau a presiunii atmosferice.

  — Dar, pară Breuer, această hipersensibilitate nervoasă poate să nu fie constituţională. Poate fi ea însăşi o funcţie a unui stres din alte surse.

  — Nu, nu! protestă Nietzsche, scuturând nerăbdător din cap, ca şi cum Breuer nu înţelesese esenţialul. Ceea ce vreau eu să spun este că această hipersensibilitate nervoasă, cum o numiţi dumneavoastră, nu este nedorită: ea este necesară în munca mea. Vreau să fiu sensibil. Nu vreau să fiu exclus de la nici un aspect al experienţei mele interioare! Iar dacă tensiunea este preţul înţelegerii, fie! Sunt destul de bogat pentru a plăti acest preţ.

  Breuer nu răspunse. Nu se aşteptase la o rezistenţă atât de puternică şi imediată. Nici nu-şi descrisese încă propunerea de tratament; cu toate acestea, argumentele pe care şi le pregătise fuseseră anticipate şi erau deja zdrobite. Căută în tăcere un mod de a-şi regrupa trupele.

  Nietzsche continuă:

  — V-aţi uitat prin cărţile mele. înţelegeţi că reuşesc în scrierile mele nu pentru că sunt inteligent sau savant. Nu, ci pentru că am îndrăzneala, voinţa de a mă detaşa de confortul turmei şi a înfrunta puternice înclinaţii malefice. Cercetarea şi ştiinţa încep cu neîncrederea. Cu toate acestea, neîncrederea este în mod inerent stresantă! Numai cei puternici o pot suporta. Ştiţi care este întrebarea reală pentru un gânditor?

  — Nu aşteptă răspuns. – întrebarea reală este: Cât adevăr pot suporta? Nu este o ocupaţie pentru aceia dintre pacienţii dumneavoastră care vor să elimine stresul, să ducă o viaţă liniştită.

  Breuer nu avea o replică potrivită. Strategia lui Freud era făcută praf. Bazează-ţi metoda pe eliminarea stresului, îl sfătuise el. Dar iată un pacient care insistă că munca vieţii lui, tocmai ceea ce-l ţine în viaţă, necesită stres.

  Reculegându-se, Breuer reveni la autoritatea medicului.

  — Vă înţeleg exact dilema, domnule profesor, dar ascultaţi-mă până la capăt. S-ar putea să descoperiţi că există posibilitatea să suferiţi mai puţin, continuându-vă şi cercetările filosofice. M-am gândit mult la capul dumneavoastră, în numeroşii mei ani de experienţă medicală în ceea ce priveşte migrena, am ajutat mulţi pacienţi. Cred că vă pot ajuta. Vă rog, lăsaţi-mă să vă prezint planul meu de tratament.

  Nietzsche dădu din cap şi se lăsă pe spătarul fotoliului – simţindu-se în siguranţă, îşi imagina Breuer, în spatele baricadei pe care o ridicase.

  — Vă propun să vă internaţi o lună la clinica Lauzon din Viena pentru observaţie şi tratament. Există anumite avantaje într-un astfel de aranjament. Vom putea face teste sistematice cu mai multe medicamente noi pentru tratarea migrenei. Văd din fişa dumneavoastră că n-aţi încercat niciodată un tratament cu ergotamină. Este un > tratament nou care promite, dar necesită anumite precauţii. Ergotamină trebuie luată imediat la apariţia crizei; în plus, dacă este folosită incorect poate produce efecte secundare serioase. Prefer să stabilesc doza potrivită în timp ce pacientul se află în spital, sub o supraveghere atentă. O astfel de observare ne poate da, de asemenea, informaţii valoroase despre cauza migrenei. Văd că sunteţi un observator priceput al propriilor dumneavoastră stări – dar există totuşi un real avantaj în a fi ţinut sub observaţie de profesionişti cu experienţă.

  Am folosit adesea clinica Lauzon pentru pacienţii mei, continuă repede Breuer, fără a permite nici o întrerupere. Este confortabilă şi condusă competent. Noul director a introdus multe inovaţii, inclusiv cura cu ape de la Baden-Baden. în plus, deoarece este în zona cabinetului meu, vă pot vizita zilnic, cu excepţia duminicilor, şi vom explora împreună sursele stresului din viaţa dumnea-voastră. Nietzsche scutura din cap uşor, dar hotărât.

  — Daţi-mi voie, continuă Breuer, să vă anticipez obiecţia – cea pe care tocmai aţi exprimat-o, că stresul este într-o asemenea măsură intrinsec muncii şi misiunii dumneavoastră încât, chiar dacă ar fi posibil să fie înlăturat, n-aţi fi de acord cu o astfel de procedură. Am înţeles bine?

  Nietzsche aprobă din cap. Breuer era mulţumit să constate o licărire de curiozitate în ochii lui. E bine, e bine! se gândi el. Profesorul crede că a avut ultimul cuvânt în ceea ce priveşte stresul. Este surprins să mă vadă prins în plasa lui!

  — Dar experienţa mea clinică m-a învăţat că există multe surse de tensiune, surse ce pot fi dincolo de puterea 131 de înţelegere a individului aflat sub stres şi pentru a căror înlăturare este nevoie de o călăuză obiectivă.

  — Şi care sunt sursele tensiunii, domnule doctor?

  — La un moment dat, în discuţia noastră – atunci când v-am întrebat dacă ţineţi un jurnal al evenimentelor din jurul unei crize de migrenă – aţi făcut aluzie la evenimente importante şi tulburătoare din viaţa dumneavoastră care v-au distras de la ţinerea unui jurnal. Presupun că aceste evenimente – pe care mai trebuie să le clarificaţi – sunt surse de stres care pot fi atenuate prin discuţie.

  — Am rezolvat deja aceste probleme, domnule doctor, spuse Nietzsche pe un ton ce nu admitea replică.

  Dar Breuer insistă.

  — Cu siguranţă că mai sunt şi alte elemente de stres. De exemplu, miercuri aţi făcut aluzie la o trădare recentă. Precis acea trădare a provocat stres. Aşa cum nici o fiinţă omenească nu e scutită de frică, tot aşa nimeni nu e scutit de durerea provocată de stricarea unei prietenii. Sau de durerea izolării. Ca să fiu sincer, domnule profesor, ca medic al dumneavoastră mă îngrijorează programul zilnic pe care mi l-aţi descris. Cine poate suporta o asemenea izolare? Mai devreme mi-aţi prezentat faptul că nu aveţi soţie, copii sau colegi ca pe o dovadă că aţi eliminat stresul din viaţa dumneavoastră. Dar eu văd altfel lucrurile: izolarea extremă nu elimină stresul, ci este, ea însăşi, stres. Singurătatea e un sol fertil pentru boală.

  Nietzsche scutură puternic din cap.

  — Daţi-mi voie să vă contrazic, domnule doctor. Marii gânditori aleg întotdeauna propria lor companie, îşi gândesc propriile gânduri, fără a fi tulburaţi de mulţime. Gândiţi-vă la Thoreau, la Spinoza sau la asceţii religioşi ca Sf. Ieronim, Sf. Francisc ori Buddha.

  — Nu-l cunosc pe Thoreau, dar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi – sunt ei modele de sănătate mintală? în plus

  — şi aici Breuer zâmbi larg, sperând să degajeze discuţia

  — argumentul dumneavoastră trebuie să fie tare şubred dacă apelaţi la mai-marii religiei pentru sprijin.

  Nietzsche nu se amuză.

  — Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru eforturile pe care le faceţi pentru mine şi deja am avut un profit de pe urma acestei consultaţii: informaţiile pe care mi le-aţi oferit despre migrenă îmi sunt de mare preţ. Dar nu e recomandabil pentru mine să merg într-o clinică. Şederile mele îndelungate la băi – săptămâni în şir la Saint Moritz, la Hex, la Steinabad – s-au dovedit întotdeauna inutile.

  Breuer era perseverent.

  — Trebuie să înţelegeţi, domnule profesor, că tratamentul pe care-l facem noi la clinica Lauzon nu seamănă deloc cu o cură în vreuna dintre staţiunile balneare din Europa. îmi pare rău că am menţionat apele de la Baden-Baden. Ele reprezintă doar o mică parte din ceea ce clinica Lauzon, sub supravegherea mea, are de oferit.

  — Domnule doctor, dacă dumneavoastră şi clinica dumneavoastră v-aţi fi aflat în altă parte m-aş fi gândit serios la acest plan. Poate în Tunisia, Sicilia, sau chiar în Rapallo. Dar o iarnă în Viena ar fi o catastrofă pentru sistemul meu nervos. Nu cred că aş supravieţui.

  Deşi Breuer ştia de la Lou Salome că Nietzsche nu exprimase nici o obiecţie de acest fel când îi propusese ca ea, Nietzsche şi Paul Ree să-şi petreacă iarna împreună în Viena, era, desigur, o informaţie pe care n-o putea folosi. Cu toate acestea, avea o replică mult mai bună.

  — Dar, domnule profesor, este exact ceea ce vreau să spun şi eu! Dacă v-am spitaliza în Sardinia sau în Tunisia şi aţi scăpa de migrenă pentru o lună, n-am realiza nimic. Cercetarea medicală nu este diferită de cercetarea filosofică: riscul trebuie asumaţi Sub supravegherea noastră, la Lauzon, apariţia unei crize de migrenă nu ar fi un motiv de alarmă, ci mai degrabă o binecuvântare, o comoară de informaţii asupra cauzei şi tratamentului bolii dumneavoastră. Daţi-mi voie să vă asigur că mă voi afla imediat la dispoziţia dumneavoastră şi voi putea înlătura repede criza cu ergotamină sau nitroglicerină.

  Aid Breuer făcu o pauză. Ştia că replica lui era puternică, încercă să nu arate prea radios.

  Nietzsche înghiţi adânc, apoi răspunse:

  — Argumentul dumneavoastră este bun, domnule doctor. Cu toate acestea, îmi este imposibil să vă accept recomandarea. Obiecţia mea la planul dumneavoastră de tratament are rădăcini adinei, fundamentale. Dar acestea se află dincolo de un aspect care se referă la un obstacol lumesc, dar foarte important – banii! Chiar şi în cele mai bune circumstanţe, resursele mele s-ar resimţi de pe urma unei luni de tratament medical intensiv. în acest moment, îmi este imposibil.

  — Ah, domnule profesor, nu este ciudat că vă pun atâtea întrebări asupra unor aspecte intime ale corpului şi vieţii dumneavoastră şi totuşi am reţineri, aşa cum au majoritatea medicilor, să pătrund în intimitatea problemelor dumneavoastră financiare?

  — Nu era necesar să fiţi atât de discret, domnule doctor. Nu am nici o reticenţă în a discuta despre problemele financiare. Banii înseamnă puţin pentru mine – atâta timp cât îmi ajung pentru a-mi continua munca. Duc o viaţă simplă şi, cu excepţia cumpărării câtorva cărţi, nu cheltuiesc nimic în afară de ceea ce îmi este strict necesar pentru a subzista. Când mi-am dat demisia de la Universitatea din Basel, acum trei ani, mi s-a acordat o mică pensie. Ăştia sunt banii mei! Nu am alte fonduri sau surse de venituri – nid o moştenire de la tatăl meu, nici un fel de bursă – duşmani puternici s-au îngrijit de asta – şi, după cum v-am arătat, scrisul nu mi-a adus niciodată vreun bănuţ. Acum doi ani Universitatea din Basel a votat un mic adaos la pensia mea. Cred că prima sumă a fost pentru a mă determina să plec, iar a doua pentru a nu mă mai întoarce.

  Nietzsche băgă mâna în buzunarul jachetei şi extrase o scrisoare.

  — Am presupus întotdeauna că pensia va fi pe viaţă. Cu toate acestea, chiar în dimineaţa asta Overbeck mi-a înmânat o scrisoare de la sora mea, în care-mi sugerează că pensia mi-ar fi ameninţată.

  — Şi de ce asta, domnule profesor?

  — Cineva pe care sora mea nu-l agreează mă ponegreşte. Deocamdată nu ştiu dacă acuzaţiile sunt adevărate sau sora mea exagerează – cum face adesea. Oricum ar fi, important este că nu mi-aş putea asuma în acest moment o obligaţie financiară majoră.

  Breuer se simţi îneântat şi uşurat la auzul obiecţiilor lui Nietzsche. Acesta era un obstacol uşor de depăşit.

  — Domnule profesor, cred că avem atitudini asemănătoare în privinţa banilor. Nici eu, ca şi dumneavoastră, nu le-am acordat vreodată o importanţă afectivă. Cu toate acestea, prin pură întâmplare condiţia mea diferă de a dumneavoastră. Dacă tatăl dumneavoastră ar fi trăit destul ca să vă lase o moştenire, aţi fi avut bani. Deşi tatăl meu, un eminent profesor de ebraică, mi-a lăsat doar o moştenire modestă, a aranjat să mă căsătoresc cu fiica uneia dintre cele mai bogate familii de evrei din Viena. Ambele familii au fost satisfăcute: o zestre frumoasă în schimbul unui medic de mare viitor.

  Toate acestea, domnule profesor, sunt un fel de a spune că obstacolul dumneavoastră financiar nu este deloc un obstacol. Familia soţiei mele, pe nume Altmann, a înzestrat clinica Lauzon cu două paturi gratuite, pe care le pot folosi după cum doresc. Astfel, nu vor fi de plătit nici un fel de taxe pentru clinică ori pentru serviciile mele. Mă îmbogăţesc cu fiecare discuţie a noastră! Atunci, în regulă! Totul e aranjat! Am să anunţ clinica. Vreţi să vorbim pentru o internare astăzi?

  CAPITOLUL 9

  Dar nu era totul aranjat. Nietzsche stătu multă vreme cu ochii închişi. Apoi, deschizându-i deodată, spuse cu hotărâre:

  — Domnule doctor, v-am răpit destul din preţiosul dumneavoastră timp. Oferta dumneavoastră este generoasă, îmi voi aminti multă vreme de ea, dar nu pot – nu vreau s-o accept. Sunt motive peste motive – cuvinte rostite cu fermitate, ca şi cum n-ar mai fi intenţionat să dea alte explicaţii. Pregătindu-se de plecare, închise clapele servietei.

  Breuer era înmărmurit. Acest interviu semăna mai mult cu o partidă de şah decât cu o consultaţie profesională. El făcuse o mutare, propusese un plan, pe care Nietzsche îl contracarase imediat. Răspunsese obiecţiei numai pentru a înfrunta încă o obiecţie din partea lui Nietzsche. Toate astea erau oare fără sfârşit? Dar Breuer, care se aflase de multe ori în impas în experienţa lui medicală, trecu acum la o stratagemă ce rareori dădea greş.

  — Domnule profesor, fiţi consultantul meu pentru o clipă! Vă rog să vă imaginaţi următoarea situaţie interesantă; poate că mă puteţi ajuta s-o înţeleg. Am întâlnit un pacient care este foarte bolnav de câtăva vreme. Abia dacă se bucură o zi din trei de o stare de sănătate suportabilă. Face apoi o călătorie lungă şi anevoioasă pentru a consulta un medic expert. Acesta îşi îndeplineşte sarcina cu competenţă. Examinează pacientul şi pune un diagnostic corect. Pacientul şi medicul par să dezvolte o relaţie de respect reciproc. Medicul propune apoi un plan complex de tratament în care are totală încredere. Cu toate acestea, pacientul nu manifestă nici un fel de interes, nici măcar curiozitate, în privinţa planului de tratament. Dimpotrivă, îl respinge instantaneu şi clădeşte obstacol după obstacol. Mă puteţi ajuta să înţeleg acest mister?

  Ochii lui Nietzsche deveniră mai mari. Deşi părea intrigat de gambitul bizar al lui Breuer, nu răspunse.

  Breuer insistă:

  — Poate că ar trebui să începem cu începutul acestei enigme. în primul rând, de ce acest pacient, care nu doreşte un tratament, cere o consultaţie?

  — Am venit ca urmare a unor presiuni puternice exercitate de prietenii mei.

  Breuer era dezamăgit că pacientul refuza să intre în jocul lui. Deşi Nietzsche scria cu mult spirit şi stârnea râsul prin cuvântul scris, era dar că lui Herr Professor nu-i plăcea să se joace.

  — Prietenii dumneavoastră din Basel?

  — Da, atât profesorul Overbeck cât şi soţia sa îmi sunt apropiaţi. De asemenea, un bun prieten din Genova. Nu am mulţi prieteni – o consecinţă a vieţii mele nomade – iar faptul că fiecare dintre ei m-a implorat să caut asistenţă medicală a fost remarcabil! La fel ca şi faptul că numele doctorului Breuer părea să fie pe buzele tuturor.

  Breuer recunoştea mâna abilă a lui Lou Salome\par — Desigur, spuse el, gravitatea stării sănătăţii dumneavoastră trebuie să le fi stârnit îngrijorarea.

  — Sau poate faptul că vorbeam prea des despre ea în scrisorile mele.

  — Dar faptul că vorbeaţi despre ea reflectă propria dumneavoastră îngrijorare. Din ce alt motiv le-aţi fi scris astfel de scrisori? Desigur, nu pentru a le provoca îngrijorare? Ori compasiune?

  O mutare bună! Şah! Breuer era mulţumit de el însuşi. Nietzsche era silit să se retragă.

  — Am prea puţini prieteni ca să risc să-i pierd. Mi s-a părut, ca un semn al prieteniei, că trebuie să fac tot ce pot pentru a le atenua îngrijorarea. De aici şi vizita mea la cabinetul dumneavoastră.

  Breuer hotărî să-şi mărească avantajul. Făcu o mutare mai îndrăzneaţă.

  — Dumneavoastră nu sunteţi îngrijorat? Imposibil! Peste două sute de zile pe an condamnat la neputinţă! Am îngrijit prea mulţi pacienţi în toiul unei crize de migrenă ca să accept vreo minimalizare a durerii dumneavoastră.

  Excelent! încă o linie închisă pe tabla de şah. Unde va muta adversarul său acum? se întrebă Breuer.

  Nietzsche, aparent conştient că trebuie să mai folosească şi alte piese, îşi îndreptă din nou atenţia spre centrul tablei de şah.

  — Am fost numit în multe feluri – filosof, psiholog, păgân, agitator, anticrist. Mi s-au dat chiar şi câteva calificative mai puţin flatante. Dar eu prefer să mă numesc om de ştiinţă, pentru că piatra de temelie a metodei mele filosofice, ca şi a metodei ştiinţifice, este neîncrederea. îmi păstrez întotdeauna scepticismul cel mai riguros posibil, şi acum sunt sceptic. Nu vă pot accepta recomandarea pentru un examen psihic pe baza autorităţii dumneavoastră medicale.

  — Dar, domnule profesor, suntem perfect de acord. Singura autoritate pe care trebuie s-o urmaţi este raţiunea, iar recomandarea mea e susţinută de raţiune. Eu afirm doar două lucruri. Mai întâi, că stresul poate duce la îmbolnăvire – iar această afirmaţie este susţinută de multe observaţii ştiinţifice. în al doilea rând, că există în viaţa dumneavoastră un stres considerabil – şi vorbesc de un stres diferit de cel inerent în cercetarea dumneavoastră filosofică.

  Haideţi să examinăm împreună datele, continuă Breuer. Să luăm scrisoarea de la sora dumneavoastră de care mi-aţi vorbit. Desigur că faptul că sunteţi ponegrit este stresant. Şi, întâmplător, aţi violat contractul nostru pentru sinceritate reciprocă evitând să menţionaţi mai devreme acest ponegritor.

  Breuer acţiona şi mai îndrăzneţ. Nu era altă cale – nu avea nimic de pierdut.

  — Şi cu siguranţă şi gândul că v-aţi putea pierde pensia, singura dumneavoastră sursă de venituri, este stresant. Iar dacă aceasta este doar o exagerare alarmistă a surorii dumneavoastră, atunci e stresul de a avea o soră care doreşte să vă alarmeze!

  Mersese oare prea departe? Mâna lui Nietzsche, observă Breuer, alunecase de o parte a fotoliului său şi se apropia încet de minerul servietei. Dar nu mai era cale de întoarcere. Breuer se pregăti să dea mat.

  — Dar am un suport şi mai puternic pentru poziţia mea – o carte recentă, strălucitoare – întinse mâna şi o lăsă peste exemplarul său din Omenesc, prea omenesc – a unui viitor, dacă există dreptate pe lume, eminent filosof.

  Ascultaţi!

  Deschizând cartea la pasajul pe care i-l descrisese lui Freud, citi:

  — Observaţia psihologică se află printre expedientele cu ajutorul cărora povara de a trăi poate fi uşurată." Câteva pagini mai încolo, autorul afirmă că observaţia psihologică este esenţială şi că – iată, în cuvintele sale – „omenirea nu mai poate fi cruţată de cruda privelişte a mesei de disecţie morală." Vreo două pagini mai departe, el arată că erorile celor mai mari filosofi izvorăsc de obicei dintr-o explicaţie falsă dată acţiunilor şi senzaţiilor umane, ceea ce în cele din urmă duce la „construirea unei false etici şi a unor monştri religioşi şi mitologici".

  Aş putea continua – şi Breuer mai răsfoi câteva pagini

  — dar ceea ce vrea să spună această carte excelentă este că, dacă e să înţelegem credinţa şi comportamentul uman, trebuie să înlăturăm mai întâi convenţia, mitologia şi religia. Numai atunci, fără nici un fel de prejudecăţi, putem începe să examinăm subiectul uman.

  — Cartea aceea îmi este destul de familiară, spuse Nietzsche aspru. 139

  — Dar nu-i veţi urma prescripţiile?

  — îmi devotez întreaga viaţă prescripţiilor ei. Dar nu aţi citit destul. De ani de zile, eu însumi fac o astfel de disecţie psihologică: Am fost subiectul propriului meu studiu. Dar nu doresc să fiu subiectul dumneavoastră*. Dumneavoastră aţi fi dispus să fiţi subiectul altcuiva? Daţi-mi voie să vă pun o întrebare directă, domnule doctor. Care este motivaţia dumneavoastră în acest proiect de tratament?

  — Aţi venit la mine pentru ajutor. Vi-l ofer. Sunt doctor. Cu asta mă ocup.

  — Mult prea simplu! Amândoi ştim că motivaţia omului este mult mai complexă şi în acelaşi timp mai primitivă. Vă întreb din nou, care este motivaţia dumneavoastră?

  — Este o chestiune simplă, domnule profesor. Fiecare îşi face meseria – zidarul zideşte, bucătarul găteşte, doctorul vindecă. Fiecare îşi câştigă existenţa, îşi urmează chemarea, iar chemarea mea este să fiu de folos, să uşurez durerea.

  Breuer încerca să transmită încredere, dar începea să se simtă în dificultate. Nu-i plăcea ultima mutare a lui Nietzsche.

  — Acestea nu sunt nişte răspunsuri satisfăcătoare la întrebarea mea, domnule doctor. Când spuneţi că doctorul vindecă, bucătarul găteşte sau fiecare îşi urmează chemarea nu e o motivaţie: este un stereotip. Aţi omis din răspunsul dumneavoastră conştiinţa, opţiunea, interesul personal. Prefer varianta în care vorbiţi de câştigarea existenţei – asta, cel puţin, e de înţeles. Fiecare se luptă să aibă ce băga în stomac. Dar dumneavoastră nu-mi cereţi bard.

  — V-aş putea pune aceeaşi întrebare, domnule profesor. Spuneţi că nu câştigaţi nimic de pe urma muncii dumneavoastră: atunci, de ce filosofaţi?

  Breuer încerca să se menţină pe poziţii de atac, dar simţea că avântul îi scădea.

  — Ah, dar între noi există o deosebire importantă. Eu nu pretind că filosofez pentru dumneavoastră, în timp ce dumneavoastră, domnule doctor, continuaţi să pretindeţi că motivaţia dumneavoastră este să-mi fiţi de folos mie, să alinaţi durerea mea. Astfel de pretenţii n-au nimic de-a face cu motivaţia umană. Ele fac parte dintr-o mentalitate de sclav proiectată cu măiestrie de propaganda preoţească.

  Disecaţi-vă motivele mai adânc! Veţi descoperi că nimeni nu a făcut vreodată ceva în totalitate pentru ceilalţi. Toate acţiunile sunt conduse de interesul personal, toate serviciile sunt servicii pentru sine, toată iubirea – iubire de sine.

  Cuvintele lui Nietzsche veneau tot mai repede, şi el continuă.

  — Păreţi surprins de acest comentariu? Probabil că vă gândiţi la cei pe care-i iubiţi. Săpaţi mai adânc şi veţi afla că nu pe ei îi iubiţi: ceea ce iubiţi sunt senzaţiile plăcute pe care o asemenea iubire le produce în dumneavoastră! Iubiţi dorinţa, nu pe cei doriţi. Astfel, pot să întreb din nou de ce vreţi să mă ajutaţi? Din nou, vă întreb, domnule doctor – aici vocea lui Nietzsche se înăspri – care vă sunt motivele?

  Breuer se simţea ameţit. îşi înăbuşi primul impuls: acela de a comenta urâţenia şi grosolănia formulării şi de a pune astfel capăt cazului din ce în ce mai grav al profesorului Nietzsche. Vizualiza, pentru o clipă, imaginea spatelui acestuia în timp ce păşea apăsat afară din cabinet. Dumnezeule, ce uşurare! Eliberat în sfârşit de toată povestea asta neplăcută, frustrantă. Cu toate acestea îl întrista să se gândească la faptul că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Nietzsche. Era atras de omul acesta. Dar de ce? într-adevăr, care erau motivele lui?

  Breuer se trezi gândindu-se din nou la partidele de şah cu tatăl lui. întotdeauna făcea aceeaşi greşeală – se concentra prea mult asupra atacului, insistând dincolo de liniile lui de apărare şi ignorându-şi apărarea până când, ca un fulger, regina tatălui său apărea în spatele liniilor şi ameninţa să dea mat. Alungă fantasma, fără a uita, cu toate acestea, să ia act de sensul ei: nu trebuia niciodată, niciodată să-l mai subestimeze pe acest profesor Nietzsche.

  — Vă întreb din nou, domnule doctor, care sunt motivele dumneavoastră?

  Breuer făcu un efort ca să răspundă. Care erau? Era uimit de modul în care mintea lui opunea rezistenţă întrebării lui Nietzsche. Se strădui să se concentreze. Dorinţa lui de a-l ajuta pe Nietzsche – când începuse? în Veneţia, bineînţeles, vrăjit de frumuseţea lui Lou Salome. Fusese atât de fermecat încât acceptase bucuros să-i ajute prietenul. Preluarea tratamentului profesorului Nietzsche îi oferea nu numai păstrarea legăturii cu ea, ci şi ocazia de a creşte în ochii ei. Mai era apoi legătura cu Wagner. Desigur, aceasta avea două faţete: Breuer iubea muzica lui Wagner, dar îi ura antisemitismul.

  Ce altceva? De-a lungul săptămânilor ce trecuseră, imaginea lui Lou Salome pălise în mintea lui. Ea nu mai era motivul implicării sale în cazul lui Nietzsche. Nu, ştia că era intrigat de provocarea intelectuală din faţa lui. Până şi Frâu Becker spusese cu o zi înainte că nici un alt medic din Viena nu ar fi acceptat un asemenea pacient.

  Apoi, mai era Freud. După ce i-l propusese pe Nietzsche lui Freud ca un caz de studiu, ar fi părut caraghios dacă profesorul i-ar fi dispreţuit ajutorul. Sau poate era pentru că îşi dorea să se afle în preajma măreţiei? Poate că Lou Salome avea dreptate când spunea că Nietzsche reprezenta viitorul filosofiei germane: acele cărţi ale lui Nietzsche – aveau mirosul geniului.

  Niciunul dintre aceste motive, Breuer ştia, nu avea vreo relevanţă pentru Nietzsche-omul, pentru persoana în carne şi oase din faţa lui. Astfel că trebuia să păstreze tăcerea în privinţa contactului său cu Lou Salome, a plăcerii lui de a păşi pe un drum de care alţi medici se temeau, a setei lui de atingere a măreţiei. Poate, realiză Breuer cu invidie, că detestabilele teorii ale lui Nietzsche despre motivaţie îşi aveau meritul lor! Chiar şi aşa, nu avea nici o intenţie de a aţâţa contestarea injurioasă de către pacientul său a afirmaţiei că vroia să-i fie de folos. Dar atunci cum să răspundă la supărătoarea şi incomoda întrebare a lui Nietzsche?

  — Motivele mele? Cine poate răspunde la o astfel de întrebare? Motive există la mai multe niveluri. Cine decretează că numai primul nivel, cel al motivelor animalice, este cel care contează? Nu, nu – văd că sunteţi gata să repetaţi întrebarea; permiteţi-mi să încerc să răspund în spiritul întrebării dumneavoastră. Am irosit zece ani pentru pregătirea mea medicală. Să consider pierduţi aceşti ani de pregătire pentru că acum nu mai am nevoie de bani? Medicina este felul meu de a justifica efortul acelor ani de început – un fel de a da consistenţă şi valoare vieţii mele. Şi de a-i da un sens! Ar trebui să stau toată ziua şi să-mi număr banii? Dumneavoastră aţi face asta? Sunt sigur că nu! Şi mai e şi un alt motiv. îmi place stimulul intelectual pe care îl primesc prin contactul cu dumneavoastră.

  — Aceste motive au măcar aroma sincerităţii, admise Nietzsche.

  — Şi tocmai mi-a mai venit unul în minte – îmi place acea frază de granit: „Să devii cel ce eşti". Şi dacă ceea ce sunt eu, sau menirea mea, este să fiu de folos, să-i ajut pe alţii, să contribui la ştiinţa medicală şi la alinarea suferinţei?

  Breuer se simţea mult mai bine. îşi recapătă sângele rece. Poate că am argumentat prea mult, se gândi. E nevoie de ceva mai conciliant.

  — Şi iată încă un motiv. Hai să spunem – şi eu cred asta – că destinul dumneavoastră este să fiţi unul dintre marii filosofi. Astfel, tratamentul meu nu numai că ar putea ajuta persoana dumneavoastră fizică, dar vă va ajuta în proiectul de a deveni ceea ce dumneavoastră sunteţi.

  — Şi dacă e, cum spuneţi, să devin mare, atunci dumneavoastră, ca animator, ca salvator al meu, veţi deveni şi mai mare! exclamă Nietzsche ca şi cum ar fi ştiut că tocmai a pus punctul pe i.

  — Nu! N-am spus asta! Răbdarea lui Breuer, în general inepuizabilă în profesia sa, începea să se destrame. Sunt medicul multor persoane eminente în domeniul lor – dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, artişti, muzicieni din Viena. Mă face asta mai mare decât ei? Nimeni nu ştie măcar că eu îi tratez.

  — Dar mi-aţi spus mie, iar acum folosiţi celebritatea lor pentru a vă spori autoritatea în faţa mea!

  — Domnule profesor, nu-mi vine să cred ce aud. Chiar credeţi că, dacă destinul dumneavoastră se împlineşte, o să merg de colo-colo lăudându-mă că eu, Josef Breuer, v-am creat?

  — Dumneavoastră chiar credeţi că astfel de lucruri nu se întâmplă?

  Breuer încercă să se liniştească. Ai grijă, Josef, păs-trează-ţi cumpătul. Judecă lucrurile din punctul lui de vedere. încearcă să înţelegi sursa neîncrederii lui.

  — Domnule profesor, ştiu că aţi fost trădat în trecut şi că sunteţi deci îndreptăţit să anticipaţi trădarea şi în viitor. Aveţi totuşi cuvântul meu că aceasta nu se va întâmplă aici. Vă promit că nu voi pomeni niciodată numele dumneavoastră. Nici nu va apărea în registrele clinicii. Haideţi să inventăm un pseudonim pentru dumneavoastră.

  — Nu e vorba de ceea ce le-aţi putea spune altora, accept cuvântul dumneavoastră pentru asta. Ceea ce contează este ce vă veţi spune dumneavoastră şi ceea ce eu îmi voi spune mie. în tot ce mi-aţi spus despre motivele dumneavoastră nu a fost, în ciuda faptului că pretindeţi că vreţi să fiţi de folos şi să alungaţi durerea, nimic despre mine cu adevărat. Aşa ar trebui să fie. Mă veţi folosi în proiectul dumneavoastră: şi asta e de aşteptat – e în firea lucrurilor. Dar nu vedeţi? Voi fi folosit de dumneavoastră*. Mila dumneavoastră pentru mine, caritatea dumneavoastră, ocupaţia dumneavoastră, tehnicile dumneavoastră de a mă ajuta, de a mă conduce – efectele tuturor acestor lucruri vă vor face mai puternic pe seama puterii mele. Nu sunt destul de bogat ca să-mi permit un astfel de ajutor!

  Omul acesta e imposibil, gândi Breuer. Dezgroapă cele mai rele, cele mai elementare motive pentru orice. Cele câteva resturi zdrenţuite de obiectivitate profesională care-i mai rămăseseră lui Breuer se risipiră şi ele. Nu-şi mai putea stăpâni sentimentele.

  — Domnule profesor, permiteţi-mi să vă vorbesc sincer. Am văzut merite în multe dintre argumentele dumneavoastră de astăzi, dar această ultimă aserţiune, această fantasmă despre dorinţa mea de a vă slăbi, despre puterea mea hrănindu-se din a dumenavoastră, este un total nonsens!

  Breuer vedea cum mâna lui Nietzsche aluneca tot mai mult spre minerul servietei, dar nu se putea opri!

  — Nu vedeţi că ăsta e un exemplu perfect, care arată de ce nu vă puteţi diseca propriul psihic? Vederea dumneavoastră e înceţoşată!

  Îl văzu pe Nietzsche cum apucă servieta şi începe să se ridice. Cu toate acestea, continuă:

  — Din cauza nefericitelor dumneavoastră probleme cu prieteniile, faceţi greşeli bizare!

  Nietzsche îşi încheia haina, dar Breuer nu-şi putea ţine gura.

  — Presupuneţi că atitudinile dumneavoastră sunt universale şi apoi încercaţi să înţelegeţi pentru întreaga omenire ceea ce nu puteţi înţelege despre dumneavoastră înşivă.

  Mâna lui Nietzsche se afla pe clanţă.

  — îmi cer scuze că vă întrerup, domnule doctor, dar trebuie să-mi fac rezervarea la trenul din după-amiaza asta spre Basel. Pot să mă întorc peste două ore să-mi plătesc nota şi să-mi iau cărţile? Vă voi lăsa o adresă la care să-mi trimiteţi raportul asupra consultaţiei dumneavoastră.

  Se înclină ţeapăn şi se întoarse. Breuer se crispa la vederea spatelui său în timp ce ieşea pe uşă.

  CAPITOLUL 10

  Dreuer rămase neclinitit când se închise uşa – şi încă mai şedea încremenit la biroul său când Frâu Becker se precipită înăuntru.

  — Ce s-a întâmplat, domnule doctor? Profesorul Nietzsche a ieşit ca fulgerul din biroul dumneavoastră, mormăind că se va întoarce curând să-şi ia nota de plată şi cărţile.

  — Am făcut ce-am făcut şi-am zbârcit-o în după-amiaza asta, spuse Breuer şi povesti pe scurt cele petrecute în ultima oră cât stătuse de vorbă cu Nietzsche. Când, la sfârşit, s-a ridicat şi a plecat, aproape că ţipam la el.

  — Trebuie să vă fi scos dur sărite. Un om bolnav vine pentru tratament, dumneavoastră faceţi tot ce puteţi, apoi el ripostează la tot ce-i spuneţi. Fostul meu patron, dr Ulrich, l-ar fi azvârlit afară mult mai devreme, pot s-o jur.

  — Omul are mare nevoie de ajutor.

  Breuer se ridică şi, mergând la fereastră, spuse gândi-tor, aproape numai pentru el:

  — Cu toate astea e prea mândru să-l accepte. Dar mân-dria asta a lui face parte din boala pe care o are, ca şi cum ar fi un organ bolnav al corpului. Ce stupid din partea mea să ridic vocea la el! Trebuie să fi existat vreun mod în care să-l fi abordat, să-l fi angajat pe el şi mândria lui într-un program de tratament.

  — Dacă e prea mândru ca să accepte ajutor, cum îl puteţi trata? Noaptea, în timp ce doarme?

  Nu veni nici un răspuns de la Breuer, care stătea şi se uita pe fereastră, legănându-se uşor înainte şi înapoi, plin de remuşcări.

  Frâu Becker încercă din nou.

  — Vă amintiţi, acum vreo două luni, când încercaţi s-o ajutaţi pe bătrâna aceea, Frâu Kohl, cea căreia îi era frică să-şi părăsească odaia?

  Breuer dădu din cap, rămânând cu spatele la Frâu Becker.

  — îmi amintesc.

  — Şi apoi deodată a întrerupt tratamentul tocmai când ajunseserăţi la punctul în care ar fi intrat într-o altă încăpere dacă o ţineaţi de mână. Când mi-aţi povestit despre asta, am făcut o remarcă despre cât de frustrat trebuia să vă simţiţi s-o aduceţi atât de aproape de vindecare şi s-o vedeţi renunţând.

  Breuer dădu din cap cu nerăbdare; nu-i era clar care era ideea, dacă era vreuna.

  — Şi?

  — Aţi spus atunci ceva foarte înţelept. Aţi spus că viaţa e lungă şi că pacienţii fac adesea tratamente foarte lungi. Aţi spus că ei pot învăţa ceva de la un doctor, ceva ce pot purta în mintea lor şi, cândva, în viitor, pot fi gata să facă mai mult. Şi că pentru moment dumneavoastră aţi jucat rolul pentru care ea era pregătită.

  — Şi? întrebă din nou Breuer.

  — Şi poate că asta e valabil şi pentru profesorul Nietzsche. Poate că vă va auzi cuvintele când va fi pregătit – probabil cândva, în viitor.

  Breuer se întoarse să se uite la Frâu Becker. Era mişcat de ceea ce-i spusese. Nu atât de conţinut, căci se îndoia că ceva din cele ce fuseseră spuse în cabinetul său avea să se dovedească vreodată folositor pentru Nietzsche. Ci de ceea ce ea încercase să facă. Când suferea, Breuer – spre deosebire de Nietzsche – preţuia ajutorul.

  — Sper să aveţi dreptate, Frâu Becker. Şi vă mulţumesc pentru că încercaţi să mă consolaţi – e un rol nou pentru dumneavoastră. Câţiva pacienţi ca Nietzsche, şi veţi deveni expertă. Pe cine vedem în după-amiaza asta? Mi-ar prinde bine ceva mai simplu – poate un caz de tuberculoză sau de insuficienţă.

  Câteva ore mai târziu, Breuer prezida cina de vineri seara a familiei. în afară de cei trei copii mai mari, Robert, Bertha şi Margarethe (Louis le dăduse deja să mănânce lui Johannes şi Dorei), grupul de cincisprezece mai includea trei dintre surorile Mathildei, Hanna şi Minna – încă nemăritate – şi Rachel cu soţul ei, Max, şi cei trei copii ai lor, părinţii Mathildei şi o mătuşă văduvă mai în vârstă. Freud, care era aşteptat, nu era prezent – trimisese vorbă că va cina singur, doar pâine şi apă, deoarece trebuia să se ocupe de şase internări târzii în spital. Breuer era dezamăgit, încă agitat din cauza plecării lui Nietzsche, aşteptase cu nerăbdare o discuţie cu tânărul său prieten.

  Deşi Breuer, Mathilde şi cele trei surori ale ei erau parţial „evreii celor trei zile" ţinând numai cele trei sărbători mai importante, păstrară o tăcere respectuoasă în timp ce Aaron, tatăl Mathildei, şi Max – cei doi evrei din familie care ţineau la ritual – intonară rugăciuni deasupra pâinii şi vinului. Familia Breuer nu urma nici un fel de restricţii alimentare; dar de dragul lui Aaron, Mathilde nu servi carne de porc în seara aceea. Lui Breuer îi plăcea carnea de porc, şi felul lui preferat, friptură de porc cu garnitură de prune uscate, se servea în mod obişnuit la ei. Mai mult, Breuer, ca şi Freud, erau mari amatori ai specialităţilor de porc care se vindeau în Prater. De câte ori treceau pe acolo, nu se putea să nu se oprească la o gustare.

  Această masă, ca toate mesele Mathildei, începu cu supă fierbinte – în seara asta, una deasă din orz şi fasole – şi fu urmată de un crap mare cu morcovi şi ceapă la cuptor şi de felul principal, o gâscă suculentă, umplută cu varză de Bruxelles.

  Când fu servit ştrudelul cu cireşe şi scorţişoară, care tocmai fusese scos din cuptor, Breuer şi Max îşi luară farfuriile şi străbătură holul spre biroul lui Breuer. De cincisprezece ani, după cina de vineri seara, întotdeauna îşi luau desertul cu ei şi jucau şah în birou.

  Josef îl cunoscuse pe Max cu mult înainte ca ei să se căsătorească cu surorile Altmann. Dar dacă n-ar fi fost cumnaţi, n-ar fi rămas niciodată prieteni. Deşi Breuer admira inteligenţa, priceperea în chirurgie şi virtuozitatea în şah ale lui Max, detesta la cumnatul său mentalitatea limitată de ghetou şi materialismul vulgar. Uneori Breuer detesta şi să-l privească pe Max: nu numai că era urât – chel, cu pielea pătată şi îngrozitor de gras —, dar arăta bătrân. Breuer încerca să uite că el şi Max erau de aceeaşi vârstă.

  Ei bine, nu avea să fie nici o partidă de şah în seara asta. Breuer îi spuse lui Max că era prea agitat şi că prefera să discute. El şi Max purtau rareori discuţii intime; dar în afară de Freud, Breuer nu avea un alt confident de acelaşi sex – de fapt, nici un fel de confident de când plecase Eva Berger, fosta lui asistentă. Acum, deşi nu avea mare încredere în sensibilitatea lui Max, plonja în discuţie şi, timp de patruzeci de minute, fără nici o pauză, vorbi despre Nietzsche, numindu-l bineînţeles, Herr Muller şi descărcându-se de toate, chiar şi de întâlnirea cu Lou Salomâ la Veneţia.

  — Dar, Josef, începu Max pe un ton aspru, enervat, de ce să te învinovăţeşti pe tine? Cine ar putea trata un astfel de om? E nebun, asta-i tot! Când o să-l doară capul destul de tare, o să vină să te implore!

  — Nu înţelegi, Max. O parte din boala lui este tocmai că nu acceptă ajutorul. Este aproape paranoid: suspectează pe toată lumea de ce e mai rău.

  — Josef, Viena e plină de pacienţi. Chiar dacă am lucra amândoi o sută cincizeci de ore pe săptămână şi tot ar trebui să trimitem pacienţi în altă parte în fiecare zi.

  Aşae?

  Breuer nu răspunse.

  — Aşa e? întrebă Max din nou.

  — Nu asta-i problema, Max.

  — Asta e problema, Josef. Pacienţii se îmbulzesc la uşa ta să intre, iar tu stai şi te rogi de cineva să te lase să-l ajuţi. N-are sens! De ce să te rogi? Max se întinse după o sticlă şi două păhărele. Nişte şliboviţă?

  Breuer dădu din cap şi Max turnă. în ciuda faptului că averea familiei Altmann se întemeiase pe comerţul cu vin, păhărelul de şliboviţă la şah eră singura băutură alcoolică pe care o bea fiecare dintre cei doi.

  — Max, ascultă-mă, hai să presupunem că ai avea un pacient cu. Max, tu nu asculţi. Te uiţi în altă parte.

  — Ascult, ascult, insistă Max.

  — Să presupunem că ai avea un pacient cu prostata inflamată şi cu o uretră total blocată, continuă Breuer. Pacientul tău nu poate urina, presiunea renală e din ce în ce mai ridicată, intră în uremie şi totuşi refuză categoric ajutorul. De ce? Poate că are demenţă senilă. Poate că îi e mai groază de instrumentele tale, de cateterele şi de tava cu sonde de oţel decât de uremie. Poate e psihopat şi crede că vrei să-l castrezi. Atunci? Ce faci?

  — în douăzeci de ani de practică, răspunse Max, nu mi s-a întâmplat niciodată.

  — Dar s-ar putea întâmpla. Folosesc acest exemplu ca să susţin o idee. Dacă s-ar întâmpla, ce-ai face?

  — Familia lui decide, nu eu.

  — Haide, Max, ocoleşti întrebarea! Presupunând că nu are familie?

  — De unde să ştiu? Ce se face în ospicii – îl pun în cămaşă de forţă, îl anesteziez, îl cateterizez, încerc să-i dilatez uretra cu sonde.

  — în fiecare zi? Să-l cateterizezi în cămaşă de forţă? Haide, Max, l-ai omorî într-o săptămână! Nu, ceea ce ai face ar fi să încerci să-i schimbi atitudinea faţă de tine şi faţă de tratament. E acelaşi lucru ca atunci când tratezi copii. Vrea vreodată un copil să fie tratat?

  Max ignoră ceea ce vroia să spună Breuer.

  — Dar tu spui că vrei să-l spitalizezi şi să stai de vorbă cu el în fiecare zi – Josef, gândeşte-te cât timp presupune asta! Poate să-şi permită să ia atât de mult din timpul tău?

  Când Breuer îi vorbi despre sărăcia pacientului său şi despre planul lui de a folosi paturile rezervate familiei şi de a-l trata gratuit, îngrijorarea lui Max crescu.

  — Mă sperii, Josef! Voi fi sincer. Sunt cu adevărat îngrijorat în privinţa ta. Pentru că o rusoaică drăguţă, pe care nici măcar n-o cunoşti, vorbeşte cu tine, vrei să tratezi un nebun care nu vrea să fie tratat pentru o boală pe care neagă că ar avea-o. Iar acum îmi spui că vrei s-o faci pe gratis. Spune-mi, zise Max agitând un deget spre Breuer, dne e mai nebun, tu sau el?

  — Să-ţi spun eu ce e o nebunie, Max! E o nebunie să aduci întotdeauna banii în discuţie. Dobânda la zestrea Mathildei se tot adună în bancă. Iar mai târziu, când fiecare dintre noi îşi va căpăta partea lui din moştenirea familiei Altmann, amândoi vom înota în bani. Nu pot să cheltuiesc toţi banii care-mi intră acum, şi ştiu că tu ai mult mai mulţi decât mine. Aşa că de ce să discutăm despre bani? Ce rost are să-ţi faci griji dacă un anume pacient poate sau nu să mă plătească? Uneori, Max, tu nu vezi dincolo de bani.

  — Foarte bine, să lăsăm banii. Poate că ai dreptate. Uneori nu ştiu de ce lucrez sau ce rost are să primesc onorarii. Dar, slavă Domnului, nu ne aude nimeni: ar crede că suntem nebuni amândoi! Nu-ţi mănânci restul de ştrudel?

  Breuer scutură din cap, iar Max îi ridică farfuria şi mută plăcinta în a lui.

  — Dar, Josef, asta nu e medicină! Pacienţii pe care-i tratezi – profesorul ăsta – ce are? Diagnosticul? Cancer al mândriei? Fata aia, Pappenheim, căreia-i era frică să bea apă, nu era ea cea care deodată n-a mai ştiut să vorbească nemţeşte, ci doar englezeşte? Şi în fiecare zi făcea o nouă paralizie? Şi băiatul ăla care credea că e fiul împăratului, şi doamna care se temea să iasă din camera ei. Nebuni! N-ai beneficiat de cea mai bună pregătire din Viena ca să lucrezi cu nebuni!

  După ce mâncă ştrudelul lui Breuer dintr-o singură înghiţitură uriaşă, făcându-l să alunece cu un al doilea pahar de şliboviţă, Max rezumă:

  — Eşti cel mai bun diagnostician din Viena. Nimeni în oraşul ăsta nu ştie mai multe decât tine despre bolile respiratorii sau despre echilibru. Toată lumea îţi cunoaşte cercetările! Ţine minte ce spun: într-o zi vor trebui să te primească în Academia Naţională! Dacă n-ai fi evreu, acum ai fi profesor universitar, ştie toată lumea. Dar dacă vei continua să tratezi aceste stări de nebunie, ce-o să se întâmple cu reputaţia ta? Antisemiţii vor spune: „Vedeţi, vedeţi, vedeţil" – Max împunse aerul cu degetul – „Iată de ce! Iată de ce nu e profesor la medicină. Nu e potrivit, nu e întreg la minte!"

  — Max, hai să jucăm şah.

  Breuer deschise cutia de şah cu o mişcare bruscă şi aruncă piesele pe tablă.

  — îţi spun că azi vreau să stau de vorbă cu tine pentru că sunt abătut şi uite cum mă ajuţi! Eu sunt nebun, pacienţii mei sunt nebuni şi ar trebui să-i arunc pe uşă afară. îmi stric reputaţia, ar trebui să storc florinii de care n-am nevoie.

  — Nu, nu! Am retras partea despre bani!

  — E ăsta un mod de a mă ajuta? Nici nu asculţi ce întreb eu.

  — Şi anume? Mai spune-mi o dată. O să ascult mai atent.

  Faţa mare, mobilă a lui Max deveni dintr-o dată serioasă.

  — Am avut astăzi în cabinetul meu un om care are nevoie de ajutor, un pacient în suferinţă – şi n-am ştiut să mă port cu el. Nu pot îndrepta lucrurile cu acest pacient, cu el s-a terminat. Dar o să mai am pacienţi bolnavi de nervi şi trebuie să înţeleg cum să lucrez cu ei. Este un domeniu cu totul nou. Nu există manuale. Sunt mii de pacienţi care au nevoie de ajutor – dar nimeni nu ştie cum să-i ajute!

  — Eu nu ştiu nimic despre asta, Josef. Tu ai de-a face din ce în ce mai mult cu gândirea şi cu creierul. Eu sunt la extrema cealaltă, eu.

  Max chicoti. Breuer făcu eforturi să se stăpânească.

  — Orificiile" cărora le vorbesc eu nu ştiu să-mi răspundă. Dar pot să-ţi spun un lucru – am impresia că tu te iei la întrecere cu profesorul ăsta, exact aşa cum făceai cu Brentano la cursul de filosofie. îţi aminteşti ziua în care te-a repezit? A fost acum douăzeci de ani şi eu îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri. A spus: „Herr Breuer, de ce nu încercaţi să învăţaţi ceea ce vă pot preda în loc să vă străduiţi să demonstraţi cât de multe lucruri nu ştiu?" Breuer dădu din cap. Max continuă:

  — Ei bine, aşa-mi sună şi consultaţia ta. Chiar şi stratagema prin care ai încercat să-l prinzi în cursă pe acest Miiller citind din propria lui carte. N-a fost înţelept – cum ai fi putut câştiga? în cazul în care cursa nu prinde, el câştigă. Dacă ea funcţionează, atunci e atât de furios încât oricum nu va coopera.

  Breuer şedea tăcut, jucându-se cu piesele de şah, în timp ce cântărea vorbele lui Max.

  — Poate că ai dreptate. Ştii, chiar şi atunci simţeam că probabil n-ar trebui să citez din cartea lui. Nu trebuia să-l ascult pe Sâg. Aveam o presimţire că nu era înţelept să-l citez, dar îmi tot para frazele, întărâtindu-mă să intru într-o relaţie de tip competitiv. E ciudat, ştii – în tot timpul consultaţiei m-am gândit că joc şah. Eu îi întindeam o cursă, el ieşea din ea şi îmi întindea mie una. Poate că a fost vina mea; spui că aşa eram şi la şcoală. Dar nu m-am purtat aşa cu un pacient de ani de zile, Max. Cred că este ceva în el – scoate la iveală asta din mine, poate din toată lumea, iar apoi o numeşte natură omenească. Şi crede că este! Iată unde începe să fie greşită filosofia lui.

  — Vezi, Josef, tot asta faci, încerci să creezi fisuri în filosofia lui. Spui că e un geniu. Dacă e un asemenea geniu, poate că ar trebui să înveţi de la el loc să încerci să-l învingi!

  — Bine, Max, asta e bine! Nu-mi place, dar sună corect. Ajută. Breuer trase adânc aer în piept şi expiră zgomotos. Acuma hai să jucăm. Mă tot gândesc la o soluţie pentru gambitul reginei.

  Max juca un gambit cu regina, iar Breuer răspunse cu un gambit îndrăzneţ la centru, dar se trezi într-o mare încurcătură după opt mutări. Max atacă cu cruzime nebunul şi calul lui Breuer cu un pion şi, fără a-şi ridica ochii de pe tablă, spuse:

  — Josef, dacă tot avem o astfel de discuţie în seara asta, să-ţi spun şi eu ceva. Poate că nu e treaba mea, dar nu-mi pot astupa urechile. Mathilde i-a spus lui Rachel că nu te-ai mai atins de ea de luni de zile.

  Breuer mai studie tabla de şah câteva minute şi, după ce realiză că nu avea nici o scăpare în faţa atacului, luă pionul lui Max, apoi îi răspunse.

  — Da, e rău. Foarte rău. Dar, Max, cum să-ţi vorbesc despre asta? Aş putea la fel de bine să vorbesc direct la urechea Mathildei, căci ştiu că tu îi spui soţiei tale, iar ea îi spune surorii ei.

  — Nu, crede-mă, pot să păstrez secrete faţă de Rachel. O să-ţi spun ţie un secret: dacă Rachel ar şti ce se petrece între mine şi noua mea asistentă, Frăulein Wittner, m-aş trezi dat afară în şuturi – şi asta de săptămâna trecută! E cum a fost cu tine şi cu Eva Berger – se pare că e o boală de familie să-ţi faci de cap cu asistentele.

  Breuer studie tabla de şah. Era tulburat de comentariul lui Max. Deci aşa vedea comunitatea relaţia lui cu Eva! Deşi acuzaţia era neadevărată, el se simţea totuşi vinovat din cauza unui moment de mare tentaţie sexuală. într-o conversaţie importantă, cu câteva luni în urmă, Eva îi spusese că se temea că el era pe punctul de a începe o relaţie dezastruoasă cu Bertha şi se oferise „să facă orice" pentru a-l ajuta să se elibereze de obsesia cu privire la tânăra sa pacientă. Nu cumva Eva se oferise din punct de vedere sexual? Breuer fusese sigur de asta. Dar demonicul „dar" intervenise şi de data asta, ca în multe alte daţi, el nu reuşise să ajungă să acţioneze. Cu toate acestea, se gândise adesea la oferta Evei şi regretase amarnic ocazia pierdută!

  Acum Eva plecase. Iar el nu reuşise niciodată să aibă o explicaţie cu ea. După ce a concediat-o ea nu a mai vorbit cu el şi i-a dispreţuit ofertele de a o ajuta cu bani sau cu găsirea unui alt post. Deşi nu reuşise să repare faptul că nu-i luase apărarea în faţa Mathildei, hotărî acum că putea cel puţin s-o apere în faţa acuzaţiilor lui Max.

  — Nu, Max, ai înţeles greşit. Nu sunt un înger, dar jur că nu am atins-o niciodată pe Eva. A fost doar o prietenă, o bună prietenă.

  — Iartă-mă, Josef, cred că m-am pus pur şi simplu în locul tău şi apoi am presupus că tu şi Eva.

  — îmi dau seama că poţi crede asta. A fost o prietenie neobişnuită între noi. îmi era confidentă, vorbeam cu ea despre toate. Grozavă răsplată a primit după ce a lucrat atâţia ani pentru mine. N-ar fi trebuit să cedez în faţa mâniei Mathildei. Ar fi trebuit să-i iau apărarea.

  — De asta sunteţi, tu şi Mathilde. ştii tu. înstrăinaţi?

  — Poate că îi port pică Mathildei pentru asta, dar nu este adevărata problemă în căsnicia noastră. E mult mai mult decât asta, Max. Dar nu ştiu ce este. Mathilde este o soţie bună. Ah, detest felul în care s-a comportat în povestea cu Bertha sau cu Eva. Dar într-un fel avea dreptate – le acordam mai multă atenţie decât ei. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă acum e ciudat. Când mă uit la ea încă o mai găsesc frumoasă.

  — Şi?

  — Şi pur şi simplu n-o pot atinge. Mă îndepărtez. Nu vreau să se apropie de mine.

  — Poate că asta nu e ceva atât de neobişnuit. Rachel nu e chiar ca Mathilde, dar e o femeie atrăgătoare şi totuşi pe mine mă interesează mai mult Frăulein Wittner – care, trebuie să recunosc, seamănă puţin cu o broască. în unele zile, când merg pe Kirstenstrasse şi văd douăzeci, treizeci de curve aliniate, sunt foarte tentat. Niciuna nu este mai drăguţă ca Rachel, multe au gonoree sau sifilis, şi totuşi sunt tentat. Dacă aş şti sigur că nu m-ar recunoaşte nimeni, cine ştie? Poate! Toţi ne saturăm să mâncăm mereu acelaşi lucru. Ştii, Josef, pentru fiecare femeie frumoasă există câte un biet bărbat care a obosit s-o mai reguleze.

  Lui Breuer nu-i plăcuse niciodată să-l încurajeze pe Max în felul lui vulgar de a vorbi, dar nu se putu abţine să nu zâmbească la acest aforism – adevărat în însăşi grosolănia lui.

  — Nu, Max, nu e plictiseală. Nu asta e problema mea.

  — Poate ar trebui să-ţi faci un control. Mulţi urologi scriu despre fiziologia sexului. Ai citit lucrarea lui Kirsch despre impotenţa provocată de diabet? Acum că interdicţia de a vorbi despre ea a fost ridicată, este evident că impotenţa e un lucru mult mai obişnuit decât am crezut.

  — Impotent nu sunt, replică Breuer. Chiar dacă m-am ţinut departe de sex, mai curge încă multă sevă. Rusoaica aceea, de exemplu. Şi am avut şi eu aceleaşi gânduri ca şi tine cu privire la prostituatele de pe Kirstenstrasse. De fapt, o parte a problemei este că am atâtea gânduri despre sex vizând o altă femeie, încât mă simt vinovat s-o ating pe Mathilde.

  Brauer observă cum confidenţele lui Max îl făcuseră să vorbească mai uşor. Poate că Max, în maniera lui grosolană, s-ar fi putut descurca mai bine cu Nietzsche decât o făcuse el.

  — Dar important nu e nici asta, se trezi Brauer conti-nuând, e altceva! Ceva mai diabolic dinlăuntrul meu. Ştii, mă gândesc să plec. N-aş face-o niciodată, dar mă tot gân-desc să-mi strâng pur şi simplu lucrurile şi să părăsesc totul – pe Mathilde, copiii, Viena. Continuu să am gândul acesta nebunesc, şi ştiu că e nebunesc – nu trebuie să mi-o spui tu, Max —, că toate problemele mele s-ar rezolva pur şi simplu dacă aş găsi o cale să mă desprind de Mathilde.

  Max scutură din cap, oftă, apoi luă nebunul lui Brauer şi începu să construiască un invincibil atac la regină. Brauer se lăsă greu pe spătarul fotoliului. Cum avea să trăiască încă zece, douăzeci, treizeci de ani pierzând în faţa apărării franceze a lui Max şi a infernului gambit al reginei sale?

  CAPITOLUL 11

  Dreuer stătea în pat în noaptea aceea gândindu-se încă la gambitul reginei şi la comentariul lui Max despre femeile frumoase şi bărbaţii obosiţi. îngrijorarea cu privire la Nietzsche îi mai scăzuse. Cumva, discuţia cu Max îl ajutase. Poate că, în toţi anii ăştia, îl subestimase pe Max. Acum, Mathilde, întorcându-se din camera copiilor, se urcă în pat, veni aproape de el şi şopti: „Noapte bună, Josef." S-a prefăcut că doarme.

  Cioc! Cioc! Cioc! O bătaie puternică în uşa din faţă. Breuer se uită la ceas. Patru şi patruzeci şi cinci. Se trezi repede – niciodată nu dormea adânc – îşi înşfacă halatul şi o porni de-a lungul coridorului. Louis ieşi din camera ei, dar îi făcu semn să se întoarcă. Din moment ce se sculase, avea să deschidă el uşa.

  Portarul, cerându-şi scuze că îl trezise, spuse că era cineva afară care îl solicita pentru o urgenţă. Jos, în vestibul, Breuer găsi un bărbat în vârstă aştepfându-l în picioare. Nu purta pălărie şi în mod evident străbătuse pe jos o distanţă lungă – respiraţia îi era precipitată, părul îi era acoperit de zăpadă, iar nasul îi curgea, făcând ca mustaţa lui groasă, îngheţată, să semene cu o mătură mare.

  — Domnul doctor Breuer? întrebă el, vocea tremurându-i de agitaţie.

  Breuer făcu un semn afirmativ, iar el se prezentă drept Herr Schlegel, îndinând capul şi atingându-şi fruntea cu degetele de la mâna dreaptă, o reminiscenţă atavică a ceea ce fusese, în vremuri mai bune, un salut elegant.

  — Un pacient al dumneavoastră din hotelul meu este bolnav, foarte bolnav, spuse el. Nu poate vorbi, dar am găsit cartea asta de vizită în buzunarul său.

  Examinând cartea de vizită pe care i-o întinse Herr Schlegel, Breuer văzu numele şi adresa lui scrise pe o parte, iar pe verso:

  PROFESOR FRIEDRICH NIETZSCHE.

  Profesor de filologie Universitatea din Basel.

  Se hotărî pe loc. îi dădu lui Herr Schlegel instrucţiuni clare pentru a-l găsi pe Fischmann cu fiacrul lui.

  — Şi până vă întoarceţi, eu voi fi îmbrăcat. îmi puteţi povesti despre pacient în drum spre Gasthaus.

  Douăzeci de minute mai târziu, Herr Schlegel şi Breuer erau înfăşuraţi în pături şi purtaţi pe străzile reci, înzăpezite. Hotelierul povesti că profesorul Nietzsche se afla la Gasthaus de la începutul săptămânii.

  — Un oaspete foarte bun. Nici un fel de probleme.

  — Spuneţi-mi despre boala lui.

  — Toată săptămâna şi-a petrecut timpul în camera lui. Nu ştiu ce face acolo sus. De câte ori îi duc ceaiul dimineaţa stă la masă şi mâzgăleşte. Asta m-a mirat pentru că, ştiţi, aflasem că nu vede prea bine. Acum două sau trei zile, a venit o scrisoare pentru el, cu timbru de Basel. I-am dus-o sus, iar câteva minute mai târziu a venit jos mijindu-şi ochii şi clipind. Mi-a spus că avea probleme cu ochii şi m-a rugat să-i citesc eu. Spunea că e de la sora lui. Am început, dar după primele câteva rânduri – ceva despre un scandal cu nişte ruşi – a părut supărat şi mi-a cerut-o înapoi. Am încercat să prind restul dintr-o privire înainte de a i-o întinde, dar n-am apucat să văd decât cuvintele „deportare" şi „poliţie".

  Ia masa în oraş, deşi nevastă-mea s-a oferit să-i gătească. Nu ştiu unde mănâncă – nu mi-a cerut sfatul. Nu prea vorbeşte, deşi într-o seară a spus că se duce la un concert gratuit. Dar nu este timid, nu de asta este tăcut. Am observat mai multe lucruri'ân privinţa tăcerii lui.

  Hotelierului, care dndva lucrase zece ani în serviciul de informaţii al armatei, îi era dor de vechea lui meserie şi se distra privindu-şi oaspeţii ca pe nişte enigme şi încer-când să construiască un portret din micile detalii pe care le surprindea la hotel. Pe drumul lung spre casa lui Breuer, îşi adunase laolaltă toate indiciile cu privire la profesorul Nietzsche şi repetase prezentarea pe care avea să i-o facă doctorului. Era o ocazie rară: de obicei nu avea o audienţă pe măsură, soţia lui sau ceilalţi proprietari de hoteluri fiind prea neciopliţi pentru a-i aprecia adevăratele aptitudini pentru deducţie.

  Dar doctorul îl întrerupse.

  — Boala lui, domnule Schlegel?

  — Da, da, domnule doctor.

  Şi, ascunzându-şi dezamăgirea, Herr Schlegel relată cum vineri dimineaţa pe la nouă Nietzsche îşi plătise nota şi ieşise, spunând că avea să plece în după-amiaza aceea şi că se va întoarce înainte de prânz pentru a-şi lua bagajele.

  — Trebuie să fi lipsit puţin de la recepţie, căci nu l-am văzut când s-a întors. Păşeşte foarte uşor, ştiţi, ca şi cum n-ar vrea să fie urmărit. Şi nu poartă umbrelă, astfel că nu-mi pot da seama după suportul de umbrele din hol dacă e în hotel sau nu. Cred că nu vrea să ştie nimeni unde este, când e în hotel şi când nu. Se pricepe, se pricepe – suspect de bine – să intre şi să iasă fără să atragă atenţia.

  — Dar boala lui?

  — Da, da, doctore. Pur şi simplu m-am gândit că unele din aceste lucruri ar putea fi importante pentru diagnostic. Ei bine, mai târziu, după-amiază, pe la trei, nevastă-mea, ca întotdeauna, a intrat să facă curat la el în cameră, şi el era acolo – nici gând să fi plecat la gară! Era întins pe pat gemând, cu mâna la cap. Ea m-a chemat imediat, iar eu i-am spus să-mi ţină locul la recepţie – n-o las niciodată nepăzită. Iată de ce, mă înţelegeţi, am fost surprins că s-a întors în cameră fără ca eu să-l văd.

  — Şi apoi?

  Breuer îşi pierduse răbdarea – Herr Schlegel, hotărî el, citise cam prea multe povestiri poliţiste suculente. Şi totuşi mai era o grămadă de timp pentru a suporta dorinţa evidentă a însoţitorului său de a spune tot ce ştia. Mai erau vreo doi kilometri până la hotelul din districtul al treilea, sau pe Landstrasse, şi în ninsoarea din ce în ce mai deasă vizibilitatea era atât de proastă încât Fischmann coborâse şi îşi conducea calul încet pe străzile îngheţate.

  — Am intrat în camera lui şi l-am întrebat dacă îi este rău. Mi-a spus că nu se simte bine, o mică durere de cap – că-mi va plăti pentru încă o zi şi că va pleca mâine. Mi-a spus că are adesea dureri din astea şi că îi este mai bine dacă nu vorbeşte şi nu se mişcă. Nu e nimic de făcut, mi-a spus, decât să aştepte să treacă. Era foarte rece – de obicei e aşa, dar azi parcă mai mult, era de-a dreptul de gheaţă. Nu era nici o îndoială, vroia să fie lăsat singur.

  — Şi apoi?

  Breuer tremura. Frigul îi pătrundea în oase. Oricât de enervant era Herr Schlegel, lui Breuer îi făcea plăcere să audă că şi alţii îl găsesc dificil pe Nietzsche.

  — M-am oferit să aduc un doctor, dar arunci a devenit foarte agitat! Trebuia să-l fi văzut. „Nu! Nu! Nici un doctor! Ei nu fac decât să înrăutăţească lucrurile! Nici un doctor!" N-a fost tocmai nepoliticos – nue niciodată, ştiţi – doar foarte rece! întotdeauna manierat. Se vede că e de familie bună. O şcoală particulară bună, pot să pun pariu. Se învârte în cercuri înalte. La început nu puteam să înţeleg de ce nu stă la un hotel mai scump. Dar m-am uitat la hainele lui – poţi să-ţi dai seama de multe după haine, ştiţi – etichete bune, material bun, bine croite, pantofi italieneşti de calitate. Dar toate, chiar şi lenjeria, sunt uzate, foarte uzate, cârpite de multe ori, iar hainele aşa de lungi nu se mai poartă de zece ani. I-am spus soţiei mele ieri că este un aristrocrat sărac care habar n-are cum să se descurce în lumea de azi. Pe la începutul săptămânii mi-am permis să-l întreb despre originea numelui de Nietzsche, şi a mormăit ceva despre vechea aristocraţie poloneză.

  — Ce s-a întâmplat pe urmă, după ce a refuzat doctorul?

  — A continuat să insiste că se va simţi bine dacă va fi lăsat singur. în felul lui manierat, mi-a sugerat să-mi văd naibii de treabă. E genul care suferă în tăcere – sau are ceva de ascuns. Şi încăpăţânat! Dacă n-ar fi fost aşa de încăpăţânat, v-aş fi putut chema ieri, înainte de a începe să ningă, şi n-ar fi trebuit să vă trezesc la ora asta.

  — Ce altceva aţi mai observat? Herr Schlegel fu încântat de întrebare.

  — Păi, întâi că a refuzat să lase vreo adresă unde să i se trimită corespondenţa, iar adresa precedentă era suspectă: Mesageria Generală, Rapallo, Italia. N-am auzit niciodată de Rapallo, iar când l-am întrebat unde se află mi-a spus doar: „Pe litoral". Normal că trebuie anunţată poliţia: izolarea lui, faptul că se strecoară hoţeşte, fără umbrelă, nu lasă adresa, şi scrisoarea aceea – probleme cu nişte ruşi, deportare, poliţie. Bineînţeles, am căutat scrisoarea când i-am făcut curat în cameră, dar n-am reuşit s-o găsesc. A ars-o, cred, sau a ascuns-o.

  — N-aţi chemat poliţia? întrebă Breuer neliniştit.

  — încă nu. Mai bine aştept până se luminează. Face rău la afaceri. Nu vreau ca poliţia să-mi deranjeze ceilalţi clienţi în mijlocul nopţii. Şi, apoi, colac peste pupăză, se îmbolnăveşte, aşa deodată! Vreţi să ştiţi ce cred eu?

  Otravă!

  — Doamne fereşte, nu! Breuer aproape că tipa. Nu, sunt sigur că nu. Vă rog, Herr Schlegel, uitaţi de poliţie! Vă asigur, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. îl cunosc pe omul ăsta. Garantez eu pentru el. Nu este spion. Este exact ce scrie pe cartea de vizită, profesor universitar. Şi are, într-adevăr, des aceste dureri de cap; de aceea a venit la mine. Vă rog să vă liniştiţi.

  În lumina pâlpâitoare a felinarului fiacrului, Breuer putu vedea că Herr Schlegel nu se linişteşte şi adăugă:

  — Totuşi, înţeleg că un observator fin ar putea ajunge la această concluzie. Dar aveţi încredere în mine în această chestiune. Responsabilitatea va fi a mea.

  Încercă să-l facă pe hotelier să revină la boala lui Nietzsche.

  — Spuneţi-mi, după ce l-aţi" văzut după-amiază, ce s-a mai întâmplat?

  — Am mai intrat de două ori să văd dacă are nevoie de ceva – ştiţi, ceai sau ceva de mâncare. De fiecare dată mi-a mulţumit şi a refuzat, fără să întoarcă măcar capul. Părea slăbit şi era palid la faţă.

  Herr Schlegel se opri o clipă, apoi – neputându-se stăpâni să nu comenteze – adăugă:

  — Nici o recunoştinţă pentru că eu sau nevastă-mea ne-am interesat de el – nu e o persoană caldă, ştiţi. De fapt, părea deranjat de bunătatea noastră. Noi îl ajutăm şi pe el îl deranjează! Asta nu i-a căzut bine nevesti-mii. S-a supărat şi ea şi n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu el – vrea să-l vadă plecat mâine.

  Ignorându-i tânguiala, Breuer întrebă:

  — Ce s-a întâmplat pe urmă?

  — L-am văzut din nou pe la trei noaptea. Herr Spitz, oaspetele din camera de alături de el, a fost trezit – de zgomotul unei mobile răsturnate, a spus el, apoi a auzit un geamăt, un ţipăt chiar. Neprimind nici un răspuns la bătaia lui în uşă şi găsind-o încuiată, Herr Spitz m-a trezit pe mine. E un om timid, drept care se tot scuza că m-a trezit. Dar a făcut bine. I-am spus-o imediat.

  Profesorul încuiase uşa pe dinăuntru. A trebuit să sparg broasca – şi trebuie să insist să-mi dea banii pentru una nouă. Când am intrat, l-am găsit fără cunoştinţă, gemând şi zăcând doar în lenjeria de corp pe salteaua goală. Toate hainele lui şi toate aşternuturile de pat erau azvârlite în jur. Eu cred că nu s-a dat jos din pat, dar s-a dezbrăcat şi a aruncat totul pe podea – nici un obiect nu se afla la mai mult de un metru de pat. Era neobişnuit pentru el, cu totul neobişnuit, domnule doctor. El este în general un om ordonat. Nevastă-mea a fost şocată la vederea dezordinii – a vomat peste tot, va dura o săp-tămână până când camera să poată fi închiriată din nou, până să se ducă duhoarea. Ar trebui, în mod normal, să plătească pentru această săptămână. Şi pete de sânge pe cearşaf – l-am întors şi m-am uitat, dar nici o rană – sân-gele trebuie să fi fost în ce-a vomat.

  Herr Schlegel scutură din cap.

  — Atunci l-am căutat în buzunare, am găsit adresa dumneavoastră şi am venit să vă iau. Soţia mea a spus să aşteptăm până în zori, dar m-am gândit că ar putea să moară până atunci. Nu trebuie să vă spun ce înseamnă asta – pompe funebre, anchetă oficială, poliţie în jur toată ziua. Am văzut asta de multe ori – ceilalţi oaspeţi vor pleca în douăzeci şi patru de ore. în hotelul cumnatului meu, în Schwartzwald, au murit doi oaspeţi într-o săptămână. Ştiţi că, după zece ani, oamenii încă mai refuză să ia acele camere ale morţii? Şi le-a refăcut complet – perdele, zugrăveală, tapet. Şi totuşi oamenii le evită. Vorbele circulă, sătenii discută, ei nu uită niciodată.

  Herr Schlegel scoase capul pe fereastră, privi în jur şi strigă la Fishmann:

  — Prima la dreapta, clădirea următoare! Se întoarse spre Breuer:

  — Am ajuns! Casa aceea, domnule doctor! Spunându-i lui Fischmann să aştepte, Breuer îl urmă pe Herr Schlegel în Gasthaus, urcând patru şiruri înguste de trepte. Aspectul modest al casei scărilor stătea mărturie afirmaţiei lui Nietzsche că îl interesa doar să subziste: o curăţenie impecabilă; un covor jerpelit, cu câte un alt model decolorat la fiecare etaj; fără balustradă; nici un fel de mobilă între etaje. Pereţii zugrăviţi recent în alb nu erau împodobiţi cu nici un tablou sau ornament – nici măcar un certificat oficial de inspecţie.

  Răsuflând din greu din cauza urcuşului, Breuer fl urmă pe Herr Schlegel în camera lui Nietzsche. îi trebui o clipă să se obişnuiască cu mirosul greu, dulce-acrişor, de vomă, apoi cercetă rapid încăperea. Era aşa cum o descrisese Herr Schlegel. De fapt, exact aşa – hotelierul nefiind doar un observator excelent, căci lăsase totul neatins, astfel încât să nu distrugă vreun indiciu preţios.

  Pe un pat îngust într-un colţ al camerei zăcea Nietzsche, îmbrăcat numai cu lenjeria de corp, dormind profund, probabil în comă. Cu siguranţă că nu făcuse nid o mişcare ca reacţie la zgomotele făcute de ei când intraseră în cameră. Breuer îl lăsă pe Herr Schlegel să strângă hainele împrăştiate ale lui Nietzsche şi cearşafurile îmbibate de vomă şi pătate de sânge.

  O dată dispărute acestea, ieşi la iveală dt de goală era camera. Nu diferea de o celulă de închisoare, se gândi Breuer: de-a lungul unui perete se afla o masă de lemn şubredă pe care erau doar o lanternă şi o carafă cu apă umplută pe jumătate. în faţa mesei se afla un scaun drept de lemn, iar sub masă erau valiza şi servieta lui Nietzsche – amândouă prinse cu un lanţ uşor şi încuiate cu lacăte. Deasupra patului era o ferăstruică soioasă, cu o perdea galbenă decolorată, jalnică, singura concesie făcută esteticii din cameră.

  Breuer ceru să fie lăsat singur cu padentul său. Curiozitatea fiind mai puternică dedt oboseala, Herr Schlegel protestă, apoi cedă atunci când Breuer îi aminti de obligaţiile faţă de ceilalţi oaspeţi: pentru a fi o gazdă bună, trebuie să-şi recupereze somnul.

  Rămas singur, Breuer mări flacăra lămpii de gaz şi cercetă scena mai atent. Ligheanul de email de pe podea, lângă pat, era pe jumătate plin cu o borâtură verde deschis, amestecată cu sânge. Salteaua, faţa şi pieptul lui Nietzsche aveau pe ele urme uscate de vomă – fără îndoială că îi fusese prea rău sau fusese prea amorţit pentru a ajunge la lighean. Lângă lighean se afla un pahar pe jumătate plin cu apă, iar lângă acesta o stiduţă plină pe trei sferturi cu nişte tablete mari, ovale. Breuer studie, apoi gustă o tabletă. Cel mai probabil doral hidrat – asta i-ar explica starea de amorţeală; dar nu putea fi sigur pentru că nu ştia când luase Nietzsche pastilele. Avusese timp să le absoarbă în sânge înainte de a vomita tot ce avea în stomac? Calculând numărul de pastile care lipseau din flacon, Breuer trase rapid concluzia că şi dacă Nietzsche le-ar fi luat pe toate în seara aceea şi stomacul său ar fi absorbit tot dorul, ar fi consumat o doză periculoasă, dar nu letală. Dacă ar fi fost mai mare, Breuer ştia că n-ar fi putut face mare lucru: spălaturile stomacale n-ar fi avut nid un rost, din moment ce stomacul lui Nietzsche era acum gol, iar el era mult prea amorţit – şi prdbabil îi era prea greaţă – pentru a ingera orice stimulent pe care Breuer i l-ar fi putut da.

  Nietzsche arăta ca un muribund: cenuşiu la faţă, cu ochii micşoraţi; cu tot corpul rece, îngălbenit, cu pete roşii pe piele. Respiraţia îi era greoaie, iar pulsul slab, dar ajungând la o sută cincized şi şase pe minut. Acum Nietzsche tremura, dar când Breuer încercă să-l acopere cu una dintre păturile pe care le lăsase Frâu Schlegel, gemu şi o azvârli la o parte. Probabil o hipersensibilitate, se gândi Breuer: totul e dureros, chiar şi simpla apăsare a unei pături.

  — Domnule profesor, domnule profesor, îl chemă. Nid un răspuns. Nietzsche nu se mişcă nid dnd strigă, mai tare: Friedrich, Friedrich. Apoi: Fritz, Fritz.

  Nietzsche tresări ca reacţie la sunet, şi tresări din nou când Breuer încercă să-i ridice pleoapele. Hipersensibilitate chiar la sunet şi lumină, observă Breuer, şi se ridică să facă lumina mai mică şi să mărească focul în soba cu gaz.

  Un examen mai amănunţit confirmă diagnosticul lui Breuer de migrenă spastică bilaterală: faţa lui Nietzsche, în special fruntea şi urechile, erau red şi palide; pupilele îi erau dilatate; şi ambele artere temporale erau atât de contractate îndt le simţeai ca pe nişte corzi subţiri şi îngheţate în tâmple.

  Cu toate acestea, principala sursă de îngrijorare a lui Breuer nu era migrena, ci tahicardia care îi punea în pericol viaţa; şi începu, în duda zbaterilor lui Nietzsche, să apese puternic cu degetul mare pe artera carotidă din dreapta. în mai puţin de un minut pulsul padentului său scăzu la optzed. După ce îi observă atent starea cardiacă încă vreo cindsprezece minute, Breuer se simţi satisfăcut şi îşi îndreptă atenţia către migrenă.

  Căutindân trusa medicală nişte tablete de nitroglicerină, îi ceru lui Nietzsche să deschidă gura, dar nu obţinu nici o reacţie. Când încercă să-i deschidă gura cu forţa, Nietzsche îşi încleşta di^ft* a^t ^e tare mc*t Breuer abandonă efortul. Poate că va rfleT%* Vcu amil-nitrat, se gândi Breuer. Turnă patru picături pe ° &P& Şi ° ţinu sub nasul lui Nietzsche. Acesta respi*^' tresări şi se întoarse cu spatele. Refractar până la capă*/ chiar?i m stare de inconştienţă, se gândi Breuer.

  Îşi aşeză ^mândouă mâinile pe tâmplele lui Nietzsche şi începu, mai î11*^ uŞOf/ apoi cu presiune din ce în ce mai mare să-i maseze capul şi ceafa. Se concentra mai ales asupra acelof zone ce păreau, după reacţiile pacientului său să fie cele ma* sensibile. în timp ce făcea asta, Nietzsche striga şi ^ scutura capul frenetic. Dar Breuer insistă şi îşi conţină calm treaba, şoptindu-i tot timpul în ureche cu blândeâe: «Suportă durerea, Fritz, suportă durerea

  _asta o sa te ajute." Nietzsche se zbătu mai puţin, dar continuă să geamă – un „Nuuu" repetat, gutural, adânc, agonizant.

  Trecură %ec&> cincisprezece minute. Breuer continua să maseze. Du?& douăzeci de minute, gemetele se îmblân-ziră apoi îrtcetară, dar buzele lui Nietzsche se mişcau, murmurând ceva ^e neînţeles. Breuer îşi aplecă urechea spre eura lui Nietzsche dar tot nu putu distinge cuvintele. Să fi fost f teacă, pleacă, pleacă" sau poate „Lasă-mă, lasă-mă"? N« Putea fi şiŞ^-

  Trecură tţ*^260^ treizeci şi cinci de minute. Breuer continua să ma?eze- ^aţa ^ Nietzsche era mai caldă, îi revenea culoare^- Poate că spasmul era pe sfârşite. Deşi era încă amorţit/ Nietzsche părea că răsulfă mai uşor. Murmurul contifl11^' ceva mai tare, ceva mai clar. Din nou, Breuer îşi plec^ urechea spre buzele lui Nietzsche. Putea distinge cuvintele acum, deşi la început nu-i veni să-şi creadă urect^01"- Nietzsche spunea: „Ajută-mă, ajută-mă, 4^" ajută-mă, aj Breuer fu năpădit de un val de compasiune. „Ajută-mă!" Deci, se gân^i/ *at^ ce ^"a cerut tot timpul. Lou Salome s-a înşelat: prietenul ei este în stare să ceară ajutor, dar acesta este tin alt Nietzsche, unul pe care-l întâlnesc pentru prima Breuer îşi odihni mâinile şi făcu câţiva paşi prin mica celulă a lui Nietzsche. Apoi înmuie un prosop în apa rece din carafă, puse compresa pe sprâncenele pacientului său, care dormea, şi şopti:

  — Da, o să te ajut, Fritz. Poţi conta pe mine. Nietzsche tresări. Poate că atingerea e încă dureroasă, se gândi Breuer, dar continuă să ţină compresa acolo. Nietzsche deschise uşor ochii, se uită la Breuer, şi duse mâna la arcadă. Poate că intenţiona numai să-şi scoată compresa, dar mâna lui se apropie de a lui Breuer şi pentru o clipă, doar pentru o clipă, mâinile li se atinseră.

  Trecu încă o oră. Se lumina de ziuă, era aproape şapte şi jumătate. Starea lui Nietzsche părea stabilă. Nu prea mai e mare lucru de făcut în momentul acesta, se gândi Breuer. Era mai bine să aibă grijă de ceilalţi pacienţi acum şi să se întoarcă mai târziu, când efectul cloralului va fi trecut. După ce-şi acoperi pacientul cu o pătură uşoară, Breuer scrise un bilet în care spunea că se va întoarce înainte de prânz, mută un scaun lângă pat şi puse biletul pe el, la vedere. Coborând, îi dădu instrucţiuni lui Herr Schlegel, care se afla la postul său, la recepţie, să treacă pe la Nietzsche din jumătate în jumătate de oră. Breuer fl trezi pe Fischmann, care aţipise pe un scaun în vestibul, şi ieşiră împreună în ninsoarea dimineţii pentru a-şi începe seria vizitelor la domiciliu.

  Când se întoarse, patru ore mai târziu, fu întâmpinat de Herr Schlegel care şedea la postul său, la recepţie. Nu, nu se mai întâmplase nimic: Nietzsche dormise continuu. Da, părea să-i fie mai bine, se şi comportase mai bine – câte un geamăt, când şi când, dar nu ţipase, nu se zbătuse şi nu vomase.

  Pleoapele lui Nietzsche tremurară când Breuer intră în cameră, dar continuă să doarmă profund, chiar şi atunci când Breuer i se adresă.

  — Domnule profesor, mă auziţi? Nici un răspuns.

  — Fritz, îl chemă Breuer.

  Ştia că e îndreptăţit să i se adreseze neprotocolar pacientului său – adesea pacienţi în stare de amorţeală ar răspunde mai degrabă unui nume mai vechi, din tinereţe – dar tot se simţea vinovat, ştiind că o făcea şi pentru el însuşi; îi plăcea să i se adreseze lui Nietzsche cu familiarul „Fritz".

  — Fritz! Sunt eu, Breuer. Mă auzi? Poţi să deschizi ochii?

  Aproape imediat, ochii lui Nietzsche se deschiseră. Aveau oare o privire încărcată de reproş? Breuer reveni imediat la adresarea oficială.

  — Domnule profesor. V-aţi întors printre cei vii, mă bucur s-o constat. Cum vă simţiţi?

  — Nemulţumit – vocea lui Nietzsche era moale, iar cuvintele erau neclare – că trăiesc. Nemulţumit. Nid o teamă de întuneric. Groaznic, mă simt groaznic.

  Breuer puse mâna pe arcada lui Nietzsche, în parte pentru a-i lua temperatura, dar şi pentru a-i oferi alinare. Nietzsche se trase înapoi, smucindu-şi capul mai încolo cu dţiva centimetri. Poate că încă este hipersensibil, îşi zise Breuer. Dar mai târziu, când făcu o compresă rece şi o întinse spre fruntea lui Nietzsche, acesta, cu o voce slabă, pierită, spuse „Pot să fac şi eu asta" şi, luând compresa de la Breuer, şi-o puse singur.

  Restul consultaţiei lui Breuer fu încurajator: pulsul pacientului său era acum şaptezeci şi şase, îi mai venise sângele în obraji, iar arterele temporale nu-i mai pulsau spasmodic.

  — îmi simt craniul zdruncinat, spuse Nietzsche. Durerea mi s-a schimbat – nu mai e ascuţită, acum e mai degrabă ca o zgârietură adâncă şi dureroasă pe creier.

  Deşi îi era încă prea greaţă ca să înghită medicamente, era acum în stare să accepte capsula de nitroglicerină pe care Breuer i-o puse sub limbă.

  În următoarea oră, Breuer şezu şi conversă cu pacientul său, care devenea din ce în ce mai comunicativ.

  — Am fost îngrijorat pentru dumneavoastră. Aţi fi putut să muriţi. O asemenea doză de doral e mai degrabă otravă decât tratament. Vă trebuie ori un medicament care să atace sursa migrenei, ori unul care să atenueze durerea.

  Cloralul nu face nid una nid alta – este un sedativ, iar ca să vă facă inconştient în faţa unei asemenea dureri e nevoie de o doză care ar putea fi foarte bine fatală. Ştiţi, aproape a fost. Iar pulsul dumneavoastră a fost periculos de neregulat.

  Nietzsche scutură din cap.

  — Nu vă împărtăşesc îngrijorarea.

  — Asta înseamnă.?

  — în privinţa rezultatului, şopti Nietzsche.

  — Că vă putea fi fatal, adică?

  — Nu, în toate privinţele – în toate.

  Vocea lui Nietzsche era aproape de plânset. Breuer îşi îmblânzi şi el vocea.

  — Speraţi să muriţi?

  — Trăiesc? Mor? Cui îi pasă? Nici o urmă, nid o urmă.

  — Ce vreţi să spuneţi? întrebă Breuer. Că nu va rămâne nid o urmă, nici un loc pentru dumneavoastră? Că nu vi se va simţi lipsa? Că n-o să-i pese nimănui?

  O lungă tăcere. Cei doi rămaseră împreună în linişte, iar curând Nietzsche respira adânc, deoarece adormise la loc. Breuer îl mai privi câteva minute, apoi lăsă un bilet pe scaun spunând că se va întoarce mai târziu în după-amiaza aceea sau seara. Din nou, îl instrui pe Herr Schlegel să se ducă frecvent să vadă ce-i face padentul, dar să nu se deranjeze să-i ofere ceva de mâncare – poate doar apă caldă, căd profesorul nu avea să fie în stare să digere nimic solid încă o zi.

  Când se întoarse, la ora şapte, Breuer se înfiora intrând la Nietzsche în cameră. Lumina jalnică a unei singure luminări arunca umbre pâlpâitoare pe pereţi şi îl arăta pe padentul său stând culcat în întuneric, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate pe piept, complet îmbrăcat cu costumul său negru şi pantofii negri grei. Era asta, se întrebă Breuer, o previziune a lui Nietzsche zăcând pe catafalc, singur şi nebodt de nimeni?

  Dar nu era nid mort, nici adormit. Tresări la auzul vocii lui Breuer şi, cu efort şi cu o durere vădită, se ridică în capul oaselor, cu capul în mâini şi cu picioarele atârnând pe marginea parului. îi făcu semn lui Breuer să se aşeze şi el.

  — Cum vă simţiţi acum? '

  — Capul mi-e încă strâns într-o menghină de oţel. Stomacul meu speră să nu mai întâlnească nicicând mân-carea. Ceafa şi spatele – aici – Nietzsche arătă spre ceafă şi spre partea de sus a omoplaţilor – îmi sunt chinuitor de sensibile. în afară de toate astea însă, mă simt îngrozitor.

  Breuer întârzie să zâmbească. înţelese ironia neaşteptată a lui Nietzsche abia o clipă mai târziu, când observă grimasa pacientului său.

  — Dar cel puţin mă aflu în ape cunoscute. Am mai avut de multe ori această durere.

  — Atunci aceasta a fost o criză tipică?

  — Tipică? Tipică? Să mă gândesc. Din punct de vedere doar al intensităţii, aş spune că a fost o criză puternică. Din ultimele mele o sută de crize, poate numai cincisprezece sau douăzeci au fost mai puternice. Cu toate astea, am avut şi multe crize mai rele.

  — Cum aşa?

  — Au durat mult mai mult, durerea continuând adesea timp de două zile. Ştiu că e un lucru rău, din câte mi-au spus alţi medici.

  — Cum explicaţi că aceasta a fost scurtă? Breuer bâjbâia, încercând să descopere cât de mult îşi amintea Nietzsche din ultimele şaisprezece ore.

  — Ştim amândoi răspunsul la această întrebare, domnule doctor. Vă sunt recunoscător. Ştiu că încă m-aş mai zvârcoli de durere în patul ăsta dacă n-aţi fi fost dumneavoastră. Aş vrea să existe un mod semnificativ în care să vă pot răsplăti. Cum asta nu se poate, trebuie să ne mărginim la practica curentă. Sentimentele mele în privinţa datoriilor şi plăţilor sunt neschimbate şi aştept de la dumneavoastră o notă de plată corespunzătoare timpului pe care mi l-aţi consacrat. Conform socotelilor lux Herr Schlegel – care nu suferă de lipsă de precizie – nota ar trebui să fie considerabilă.

  Deşi dezamăgit să-l audă pe Nietzsche revenind la tonul său oficial, distant, Breuer spuse să îi va da instrucţiuni lui Frâu Becker să-i pregătească nota luni.

  Dar Nietzsche scutură din cap.

  — Ah, am uitat, cabinetul dumneavoastră nu e deschis duminica, dar mi-am propus ca mâine să iau trenul spre Basel. Nu există vreun mod în care să-mi plătesc datoria acum?

  — Spre Basel? Mâine? Categoric nu, domnule profesor, nu înainte de a vă trece criza asta. în ciuda neînţelegerilor pe care le-am avut în această săptămână, daţi-mi voie acum să acţionez ca medic al dumneavoastră. Acum numai câteva ore, vă aflaţi în comă, cu o aritmie periculoasă. Este mai mult decât neînfelept să plecaţi mâine, este primejdios. Şi mai este încă un factor: multe migrene pot recidiva imediat în absenţa unei odihne suficiente. Cu siguranţă că aţi observat acest lucru.

  Nietzsche tăcu o clipă, în mod evident cugetând la vorbele lui Breuer. Apoi dădu din cap afirmativ.

  — Sfatul dumneavoastră va fi luat în seamă. Sunt de acord să mai rămân o zi şi să plec luni. Pot să vă văd luni dimineaţă?

  Breuer dădu din cap.

  — Pentru nota de plată, vreţi să spuneţi?

  — Pentru asta, şi v-aş fi recunoscător şi pentru fişa de consultaţie şi o descriere a măsurilor medicale pe care le-aţi luat pentru a opri această criză. Metodele dumneavoastră ar putea fi de folos succesorilor dumneavoastră, mai ales medicilor italieni, căci îmi voi petrece următoarele câteva luni în sud. Bineînţeles că intensitatea acestei crize îmi interzice să petrec încă o iarnă în Europa centrală.

  — Acum e momentul să vă odihniţi şi să vă liniştiţi, domnule profesor, nu să ne continuăm disputa. Dar vă rog să-mi permiteţi să fac două sau trei observaţii la care să reflectaţi până luni, când ne înolnim.

  — După ce aţi făcut pentru mine azi, sunt gata să vă ascult cu atenţie.

  Breuer îşi cântări cuvintele. Ştia că avea să fie ultima lui şansă. Dacă dădea greş acum, luni după-amiază Nietzsche avea să se afle în trenul spre Basel. îşi reaminti repede să nu repete vreuna din greşelile precedente pe care le făcuse cu Nietzsche. Fii calm, Îşi spuse. Nu încerca să-l păcăleşti; este mult prea deştept. Nu-l contrazice: vei pierde, şi chiar dacă vei câştiga, pierzi. Iar celălalt Nietzsche, cel care vrea să moară dar cerşeşte ajutor, cel pe care ai promis c-o să-l ajuţi – acel Nietzsche nu este aici acum. Nu încerca să-i vorbeşti lui.

  — Domnule profesor, daţi-mi voie să încep prin a sublinia starea critică în care v-aţi aflat aseară. Pulsul dumneavoastră era periculos de neregulat şi putea înceta în orice moment. Nu cunosc cauza, mi-ar fi trebuit timp s-o evaluez. Dar n-a fost migrena, şi cred că nu a fost nici doza prea mare de cloral. N-am mai văzut ca acest efect să fi fost produs de cloral.

  Acesta este primul punct. Al doilea este cloralul. Cantitatea pe care aţi luat-o v-ar fi putut fi fatală. Este posibil ca faptul că aţi vomat din cauza migrenei să vă fi salvat viaţa. Eu, ca medic, trebuie să fiu îngrijorat în privinţa comportamentului dumneavoastră auto-distructiv.

  — Domnule doctor, vă rog să mă iertaţi. Nietzsche vorbea cu capul în mâini şi cu ochii închişi. Hotărâsem să vă ascult până la capăt fără să vă întrerup, dar mă tem că mintea mea e prea lentă pentru a reţine gândurile. Ar fi mai bine să vorbesc atâta timp cât ideile sunt încă proaspete. N-am fost înţelept în ceea ce priveşte cloralul şi ar fi trebuit să ştiu cum se petrec lucrurile din experienţele similare trecute. Am avut intenţia să iau o singură tabletă de cloral – atenuează într-adevăr durerea – şi apoi să pun sticluţa înapoi în servietă. Ceea ce s-a întâm-plat, fără îndoială, aseară, a fost că am luat o pastilă şi am uitat să pun sticluţa la loc. Apoi, cloralul a început să-şi facă efectul, am devenit confuz, am uitat că luasem deja o pastilă şi am mai luat una. Trebuie să fi făcut acest lucru de mai multe ori. Mi s-a mai întâmplat. A fost o comportare prostească, dar nu sinucigaşă – dacă asta voiaţi să sugeraţi.

  O ipoteză plauzibilă, se gândi Breuer. Acelaşi lucru se întâmplase multora dintre pacienţii săi mai în vârstă, uituci, şi întotdeauna el îi sfătuise pe copiii lor să le dea ei medicamentele. Dar nu credea că această explicaţie era suficientă pentru a explica purtarea lui Nietzsche. Mai întâi de ce, chiar şi chinuit de durere, a uitat să pună cloralul la loc în servietă? Nu era oare responsabil chiar şi pentru lipsa lui de memorie? Nu, se gândi Breuer, comportarea acestui pacient este mult mai malefic auto-dis-tructivă decât pretindea el. De fapt, exista o dovadă: vocea slabă spusese: „Trăiesc sau mor – cui îi pasă?" Totuşi, era o dovadă pe care n-o putea folosi. Trebuia să lase acest comentariu al lui Nietzsche necombătut.

  — Chiar şi aşa, domnule profesor, chiar dacă aceasta este explicaţia, ea nu atenuează riscul. Trebuie să aveţi o evaluare completă a regimului dumneavoastră medicamentos. Dar permiteţi-mi încă o observaţie – de data asta asupra survenirii crizei. Dumneavoastră o atribuiţi vremii. Fără îndoială că ea a avut un rol: aţi fost un fin observator al influenţei condiţiilor atmosferice asupra migrenei dumneavoastră. Dar se presupune că sunt mai mulţi factori care provoacă împreună o migrenă, iar pentru acest episod am şi eu o responsabilitate: durerea dumneavoastră de cap a început la scurtă vreme după ce eu v-am înfruntat într-un mod agresiv şi nepoliticos.

  — Din nou, domnule doctor, trebuie să intervin. N-aţi spus nimic din ceea ce un bun medic n-ar fi spus, din ceea ce n-au spus şi alţi medici înainte, şi cu mai puţin tact decât dumneavoastră. Nu meritaţi să fiţi învinuit pentru această criză. Am simţit-o apropiindu-se înainte de ultima noastră discuţie. De fapt, am avut o premoniţie în legătură cu ea chiar în drum spre Viena.

  Lui Breuer îi repugna să cedeze în acest punct. Dar acum nu era momentul pentru o dezbatere.

  — Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră, domnule profesor. Daţi-mi voie să spun doar că, luând în considerare starea generală a sănătăţii dumneavoastră, simt şi mai puternic decât înainte că este necesară o perioadă extinsă de observare atentă şi tratament. Deşi am fost chemat la câteva ore după ce a survenit, am reuşit totuşi să scurtez această criză. Dacă v-aţi fi aflat sub observaţie într-o clinică, sunt sigur că aş fi putut stabili un regim alimentar prin care să vă tratez şi mai complet migrenele. Vă implor să acceptaţi recomandarea mea de a vă interna la clinica Lauzon.

  Breuer se opri. Spusese tot ce era posibil. Fusese temperat, lucid, profesional. Nu putea face mai mult. Fu o tăcere lungă. Aşteptă, ascidtând sunetele din mica încăpere: respiraţia lui Nietzsche, propria lui respiraţie, şuieratul vântului, paşi şi podeaua scârţâind în camera de deasupra.

  Apoi Nietzsche răspunse cu o voce blândă, aproape încurajatoare.

  — N-am mai întâlnit niciodată un medic ca dumneavoastră, niciunul atât de capabil, niciunul atât de preocupat de pacienţi. Nici atât de apropiat. Probabil că m-aţi putea învăţa multe. Când e vorba să învăţ cum să mă port cu oamenii, cred că trebuie să pornesc de la zero. Vă sunt îndatorat, şi, vă rog să mă credeţi, ştiu cât de îndatorat.

  Nietzsche făcu o pauză.

  — Sunt obosit şi trebuie să mă întind – şi se culcă pe spate, cu mâinile pe piept, cu ochii fixaţi în tavan. Fiindu-vă atât de îndatorat, sunt dezolat că trebuie să acţionez împotriva recomandărilor dumneavoastră. Dar motivele pe care vi le-am dat ieri – a fost abia ieri? Mi se pare că am stat de vorbă luni de zile – acele motive nu au fost frivole, nu au fost pur şi simplu inventate pe loc pentru a vă contrazice. Dacă veţi dori să citiţi în continuare cărţile mele, veţi vedea cum motivele mele îşi au rădăcinile în chiar solul gândirii mele, deci al fiinţei mele.

  Aceste motive mi se par chiar mai puternice acum – mai puternice azi decât ieri. Nu ştiu de ce e aşa. Nu mă înţeleg prea bine astăzi. Fără îndoială că aveţi dreptate, cloralul nu-mi face bine, cu siguranţă că nu este un tonic pentru creierul meu – nici acum nu gândesc încă limpede. Dar motivele pe care vi le-am oferit, ele mi se par de zece ori mai puternice acum, de o sută de ori mai puternice.

  Întoarse capul pentru a se uita la Breuer.

  — Vă conjur, domnule doctor, încetaţi-vă eforturile în ceea ce mă priveşte! Să vă refuz sfatul şi oferta acum, şi să continuu să vă refuz iar şi iar, nu face decât să-mi sporească umilinţa de a vă fi atât de îndatorat.

  — Vă rog – şi întoarse din nou capul – este mai bine pentru mine să mă odihnesc acum – şi pentru dumneavoastră probabil să vă întoarceţi acasă. Aţi menţionat când-vă că aveţi familie – mă tem că mă vor detesta, şi pe bună dreptate. Ştiu că aţi petrecut astăzi mai mult timp cu mine decât cu ei. Pe luni, domnule doctor.

  Nietzsche închise ochii.

  Înainte de a pleca, Breuer îi spuse că, dacă avea nevoie de el, un mesager din partea lui Herr Schlegel îl va aduce într-o oră, chiar şi duminică. Nietzsche îi mulţumi, dar nu deschise ochii.

  Coborând scările hotelului, Breuer se minună în gând de controlul şi rezistenţa lui Nietzsche. Până şi zăcând în pat, într-o cameră vraişte îmbâcsită încă de duhorile violentei crize din urmă cu doar câteva ore, într-un moment când majoritatea celor suferinzi de migrenă ar fi fost recunoscători să stea pur şi simplu într-un colţ şi să respire, Nietzsche gândea şi acţiona: îşi masca disperarea, îşi plănuia plecarea, îşi apăra principiile, îşi ruga medicul să se întoarcă la familia sa, cerea un raport asupra consultaţiei şi o notă de plată care să-i convină medicului.

  Când ajunse la fiacrul care-l aştepta, Breuer hotărî că o oră de mers pe jos până acasă i-ar limpezi mintea. îl eliberă pe Fischmann, dându-i un florin de aur pentru o cină caldă – aşteptarea în frig este o muncă grea – şi o porni pe străzile acoperite de zăpadă.

  Nietzsche avea să plece la Basel luni, ştia. De ce conta asta atât de mult? Oricât de mult insista asupra acestei întrebări, părea să-i depăşească înţelegerea. Ştia doar că Nietzsche era important pentru el, că era atras de el într-un mod aproape supranatural. Poate, se gândi el, văd în Nietzsche ceva din mine însumi. Dar ce? Ne deosebim în toate privinţele – mediu, cultură, mod de viaţă. îi invidiez viaţa? Ce e de invidiat în acea existenţă rece, singuratică?

  Cu siguranţă, se gândi Breuer, sentimentele mele faţă de Nietzsche nu au nimic de-a face cu vinovăţia. Ca medic, am făcut tot ce eram dator să fac; nu mă pot înşela în privinţa asta. Frâu Becker şi Max au avut dreptate: ce alt medic şi-ar mai fi pierdut atfta timp cu un pacient aşa de arogant, incisiv şi exasperant?

  Şi în zadar! Cu câtă naturaleţe spusese en passantşi nu din pură lăudăroşenie, ci plin de convingere – că era cel mai bun conferenţiar din istoria Baselului, sau că poate oamenii vor avea curajul, vor îndrăzni să-i citească opera abia spre anul două mii! Cu toate acestea pe Breuer nu-l deranjase nimic din toate astea. Poate că Nietzsche avea dreptate! Discursul şi proza lui erau cu siguranţă indtante, iar gândurile strălucite – chiar şi gândurile greşite.

  Indiferent de motive, Breuer nu obiecta că Nietzsche conta atât de mult pentru el. Comparată cu fanteziile agresive, devastatoare despre Bertha, grija lui pentru Nietzsche părea benignă, chiar binevenită. De fapt, avea o presimţire că întâlnirea lui cu acest om bizar putea duce la ceva reparatoriu pentru el.

  Celălalt om care sălăşluia ascuns în Nietzsche, acel om care cerşise ajutor: unde era el acum? „Acel om care mi-a atins mâna", îşi tot spunea Breuer, „cum pot ajunge la el? Trebuie să existe o cale! Dar el e hotărât să plece luni. Nu poate fi oprit? Trebuie să existe o cale!"

  Renunţă. încetă să se mai gândească. Picioarele lui pre-luarâ conducerea şi continuară să păşească, spre un cămin cald, bine luminat, spre copiii săi şi iubitoarea, neiubita Mathilde. Se concentra doar asupra respiraţiei în aerul rece, rece, încălzindu-l în sălaşul plămânilor lui, apoi eliberându-l în nori de abur. Ascultă zgomotul vântului, al paşilor săi, al crustei îngheţate de zăpadă care se crăpa sub picioarele sale. Şi deodată, ştiu o cale – singura cale!

  Grăbi pasul. Pe tot drumul spre casă, împrăştia zăpada şi, la fiecare pas, cânta în sinea lui: „Ştiu o cale! Ştiu o cale!"

  CAPITOLUL 12

  Luni dimineaţa, Nietzsche veni la cabinetul lui Breuer pentru a pune la punct ultimele detalii. După ce studie atent nota de plată amănunţită a lui Breuer pentru a se asigura că nu fusese omis nimic, completă un cec şi i-l întinse. Apoi Breuer îi dădu lui Nietzsche raportul său asupra consultaţiei şi îi sugeră să-l citească înainte de a părăsi cabinetul, pentru cazul în care ar fi avut vreo întrebare. După ce-l studie, Nietzsche îşi deschise servieta şi îl puse în dosarul său cu rapoarte medicale.

  — Un raport excelent, domnule doctor, cuprinzător şi inteligibil. Şi spre deosebire de multe alte rapoarte, nu conţine termeni în jargonul profesional, care, deşi oferă iluzia ştiinţei, este în realitate limbajul ignoranţei. Iar acum, înapoi la Basel. V-am răpit prea mult din timpul dumneavoastră.

  Nietzsche îşi închise şi încuie servieta.

  — Vă părăsesc, domnule doctor, simţindu-mă mai îndatorat faţă de dumneavoastră decât faţă de oricine până acum. De obicei, rămasul-bun este însoţit de negări ale permanenţei evenimentului: oamenii spun: Auf Wieder-sehen – la revedere. Plănuiesc repede reîntâlniri şi apoi, şi mai repede, îşi uită hotărârile. Eu nu sunt unul dintre aceia. Eu prefer adevărul – care este că mai mult ca sigur n-o să ne mai întâlnim. Probabil că eu n-o să mă întorc niciodată la Viena, şi mă îndoiesc că vă veţi dori vreodată atât de tare un pacient ca mine ca să-mi daţi de urmă în Italia.

  Nietzsche apucă minerul servietei şi dădu să se ridice.

  Era un moment pentru care Breuer se pregătise cu grijă.

  — Domnule profesor, vă rog, nu încă! Mai este o chestiune pe care doresc s-o discut cu dumneavoastră.

  Nietzsche se încorda. Fără îndoială, se gândi Breuer, se aşteaptă la încă o pledoarie pentru a se interna la clinica Lauzon. Şi-i este groază de asta.

  — Nu, domnule profesor, nu este deloc ceea ce credeţi. Vă rog să vă relaxaţi. Este o chestiune cu totul diferită. Am tot amânat să ridic această problemă din motive ce vor deveni curând evidente.

  Breuer făcu o pauză şi respiră adânc.

  — Am să vă fac o propunere – o propunere neobişnuită, probabil una pe care niciodată un doctor n-a mai făcut-o unui pacient. Observ eu însumi că-mi vine greu s-o spun. Rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele. Dar cel mai bine e s-o spun pur şi simplu.

  Vă propun un schimb profesional. Adică vă propun ca în următoarea lună eu să fiu medicul trupului dumneavoastră. Mă voi concentra numai asupra simptomelor dumneavoastră fizice şi a tratării lor. Iar dumneavoastră, în schimb, veţi fi medicul minţii, al spiritului meu.

  Nietzsche, încă ţinându-şi strâns servieta, păru uluit, apoi circumspect.

  — Cum adică. al minţii, al spiritului dumneavoastră? Cum aş putea fi eu medic? Nu este aceasta doar o altă variantă a discuţiei noastre de săptămâna trecută – că dumneavoastră mă trataţi, iar eu vă învăţ filosofie?

  — Nu, această cerere este complet diferită. Nu vă cer să mă învăţaţi, ci să mă vindecaţi.

  — De ce, dacă-mi permiteţi să-ntreb?

  — O întrebare dificilă. Şi totuşi eu o pun pacienţilor mei tot timpul. V-am pus-o şi dumneavoastră, iar acum e rândul meu să răspund la ea. Vă cer să mă vindecaţi de disperare.

  — Disperare? Nietzsche dădu drumul servietei şi se aplecă înainte. Ce fel de disperare? Nu văd nici o disperare.

  — La suprafaţă, nu. Acolo par să duc o viaţă satisfăcătoare. Dar sub această suprafaţă domneşte disperarea. Mă întrebaţi ce fel de disperare? Să spunem că mintea mea nu-mi aparţine, că sunt invadat şi asaltat de gânduri străine şi sordide. Ca rezultat, mă dispreţuiesc şi mă îndoiesc de integritatea mea. Deşi ţin la soţia şi copiii mei, nu-i iubescl De fapt, mă deranjează că sunt ţinut prizonier de ei. îmi lipseşte curajul: fie curajul de a-mi schimba viaţa, fie acela de a continua s-o trăiesc. Am uitat de ce trăiesc – ce rost au toate. Sunt preocupat de faptul că îmbătrânesc. Deşi cu fiecare zi mă apropii de moarte, ea mă îngrozeşte. Cu toate astea, sinuciderea îmi trece uneori prin minte.

  Duminică Breuer repetase de mai multe ori acest răspuns. Dar astăzi el fusese – în mod ciudat, având în vedere duplicitatea care stătea la baza planului său – sincer. Ştia că minte prost. Deşi trebuia să ascundă minciuna cea mare – că propunerea lui era o stratagemă pentru a-l angaja pe Nietzsche în tratament – se hotărâse să spună adevărul în toate celelalte privinţe. De aceea, în discursul său, prezentase adevărul despre el însuşi într-o formă uşor exagerată. încercase, de asemenea, să aleagă preocupări care ar fi putut interfera într-un fel sau altul cu unele dintre propriile, nerostitele preocupări ale lui Nietzsche.

  Pentru prima dată, Nietzsche păru într-adevăr uluit. Scutură uşor din cap, în mod evident nedorind nici o parte a acestei propuneri. Cu toate acestea, îi era greu să formuleze o obiecţie raţională.

  — Nu, nu, domnule doctor, e imposibil. Nu pot face asta, nu am nici o pregătire. Gândiţi-vă la riscuri – aş putea înrăutăţi totul.

  — Dar, domnule profesor, nu poate fi vorba de pregătire. Cine este pregătit? La cine pot apela? La un medic? Un astfel de tratament nu face parte din disciplina medicală. La o faţă bisericească? Să mă las prins în poveşti religioase? Şi eu, ca şi dumneavoastră, mi-am pierdut puterea de a crede în aşa ceva. Dumneavoastră, un Lebensphilosoph, vă petreceţi viaţa contemplând tocmai acele lucruri care mi-o distrug pe a mea. La cine să apelez dacă nu la dumneavoastră?

  — îndoieli cu privire la dumneavoastră, la soţie, la copii? Ce ştiu eu despre toate astea?

  Breuer răspunse pe loc.

  — Şi cu privire la bătrâneţe, moarte, libertate, sinucidere, căutarea unui scop – ştiţi la fel de multe ca orice om care trăieşte! Nu sunt acestea exact preocupările filosofiei dumneavoastră? Nu sunt cărţile dumneavoastră tratate întregi asupra disperării?

  — Eu nu pot vindeca disperarea, domnule doctor. Eu o studiez. Disperarea este preţul pe care îl plăteşti pentru conştiinţa de sine. Studiaţi cu atenţie viaţa, şi veţi afla întotdeauna disperare.

  — Ştiu asta, domnule profesor, şi nu mă aştept la o vindecare, ci pur şi simplu la alinare. Vreau să mă sfătuiţi. Vreau să-mi arătaţi cum să suport o viaţă în disperare.

  — Dar eu nu ştiu să vă arăt astfel de lucruri. Şi nu am sfaturi pentru un singur om. Eu scriu pentru întreaga rasă, pentru omenire.

  — Dar, domnule profesor, dumneavoastră credeţi în metoda ştiinţifică. Dacă o rasă, ori un oraş, ori un grup suferă de o boală, omul de ştiinţă începe prin a izola şi a studia un singur specimen ca prototip şi apoi generalizează la întreg. Eu am petrecut zece ani disecând o structură minusculă în urechea internă a porumbelului pentru a ' descoperi cum îşi menţin porumbeii echilibrul! Nu am putut lucra cu rasa porumbeilor. A trebuit să lucrez cu porumbei individuali. Abia mai târziu am putut să-mi generalizez observaţiile la toţi porumbeii, apoi la păsări şi mamifere, şi, de asemenea, la oameni. Aşa trebuie făcut. Nu poţi face un experiment pe întreaga rasă umană.

  Breuer se opri, aşteptând replica lui Nietzsche. Nu veni niciuna. Era adâncit în gânduri.

  Breuer continuă.

  — Deunăzi aţi descris credinţa dumneavoastră că spectrul nihilismului bântuie Europa. Aţi argumentat că Darwin l-a făcut pe Dumnezeu desuet, că aşa cum cândva l-am creat pe Dumnezeu, tot aşa l-am ucis acum cu toţii. Şi că nu mai ştim cum să trăim fără mitologiile noastre religioase. Acum ştiu că n-aţi spus asta direct – corecta-ţi-mă dacă greşesc —, dar cred că de fapt consideraţi că misiunea dumneavostră este să demonstraţi că se poate crea pe necredinţă un cod al comportamentului uman, o nouă morală, un nou iluminism, pentru a le înlocui pe cele născute din superstiţii şi din înclinaţia pentru supranatural.

  Se opri.

  Nietzsche îi făcu semn din cap să continue.

  — Eu cred, chiar dacă dumneavoastră aţi putea să nu fiţi de acord cu termenii pe care-i aleg, că misiunea dumneavoastră este să salvaţi omenirea afât de nihilism, cât şi de iluzie.

  Încă un semn uşor din cap din partea lui Nietzsche.

  — Ei bine, salvaţi-mă pe minei Faceţi experimentul pe mine. Sunt un subiect perfect. Eu l-am ucis pe Dumnezeu. Eu nu cred în supranatural şi sunt înecat în nihilism. Nu ştiu de ce să trăiesc! Nu ştiu cum să trăiesc!

  Din nou nici un răspuns din partea lui Nietzsche.

  — Dacă speraţi să dezvoltaţi un plan pentru întreaga omenire, ori chiar pentru câţiva aleşi, încercaţi-l pe mine. Vedeţi ce merge şi ce nu – ar trebui să vă ascută gândirea.

  — Vă oferiţi drept cobai? răspunse Nietzsche. Aşa îmi voi plăti datoria faţă de dumneavoastră?

  — Nu mă îngrijorează riscul. Cred în valoarea tămăduitoare a vorbirii. Pur şi simplu să-mi trec în revistă viaţa cu o minte informată ca a dumneavoastră – iată ce doresc. Asta nu se poate să nu mă ajute.

  Nietzsche scutură din cap dezorientat.

  — Aveţi în minte o procedură anume?

  — Doar aceasta. După cum v-am propus mai devreme, dumneavoastră vă internaţi în clinică sub un nume oarecare şi eu vă ţin sub observaţie şi vă tratez crizele de migrenă. Când îmi fac vizitele zilnice, mă voi ocupa mai întâi de dumneavoastră. Vă voi înregistra starea fizică şi voi prescrie medicamentele care ar putea fi necesare. Tot restul vizitei, dumneavoastră deveniţi medicul şi mă ajutaţi să vorbesc despre problemele care mă preocupă. Vă cer doar să mă ascultaţi şi să interveniţi cu ce comentarii doriţi. Asta-i tot. în afară de asta, nu ştiu. Va trebui să ne inventăm procedura din mers.

  — Nu. Nietzsche scutură ferm din cap. Este imposibil, domnule doctor. Recunosc că planul dumneavoastră e incitant, dar din pornire e sortit pieirii. Eu sunt un scriitor, nu un vorbitor. Şi scriu pentru cei puţini, nu pentru cei mulţi.

  — Dar cărţile dumneavoastră nu sunt pentru cei puţini, răspunse Breuer repede. De fapt, dumneavoastră vă exprimaţi dispreţul faţă de filosofii care scriu doar unul pentru altul, a căror operă se îndepărtează de viaţă, care nu-şi trăiesc filosofia.

  — Eu nu scriu pentru alţi filosofi. Dar scriu pentru acei câţiva care reprezintă adevărul. Eu nu sunt făcut să mă amestec, să trăiesc printre oameni. Aptitudinile mele pentru relaţii sociale, încrederea mea, grija mea pentru ceilalţi – toate acestea s-au atrofiat de mult. Dacă au existat vreodată cu adevărat. Am fost întotdeauna singur. Voi rămâne întotdeauna singur. Accept acest destin.

  — Dar, domnule profesor, dumneavoastră doriţi mai mult. Am zărit tristeţe în ochii dumneavoastră când aţi spus că poate cărţile pe care le scrieţi nu vor fi citite până în anul două mii. Dumneavoastră vreţi să fiţi citit. Cred că o parte din dumneavoastră încă tânjeşte să fie cu ceilalţi.

  Nietzsche şedea nemişcat, rigid în fotoliul său.

  — Vă amintiţi acea poveste pe care mi-aţi spus-o despre Hegel pe patul de moarte? continuă Breuer. Despre faptul că singurul student care l-a înţeles, l-a înţeles greşit – şi aţi sfârşit spunând că dumneavoastră, pe patul de moarte, nu v-aţi putea lăuda nici măcar cu un student. Ei bine, de ce să aşteptaţi până în anul două mii? Iată-mă! Aveţi studentul dumneavoastră chiar aici, chiar acum. Şi sunt un student care vă va asculta, căci viaţa mea depinde de gradul în care vă înţeleg!

  Breuer se opri ca să răsufle. Era foarte mulţumit. în pregătirea pe care o făcuse cu o zi înainte, anticipase corect fiecare dintre obiecţiile lui Nietzsche şi le contracarase una câte una. Capcana era elegantă. Abia aşteptajt& spună lui Sâg.

  Ştia că trebuia să se oprească în acest punct – primul obiectiv fiind, la urma urmei, să se asigure că Nietzsche nu lua astăzi trenul de Basel – dar nu putu rezista să nu adauge şi punctul următor.

  — Şi, domnule profesor, îmi amintesc cum spuneaţi alaltăieri că nimic nu vă deranjează mai mult decât să fiţi dator cuiva fără posibilitatea de a vă achita onorabil.

  Răspunsul lui Nietzsche fu rapid şi tăios.

  — Vreţi să spuneţi că faceţi asta pentru mine?

  — Nu, tocmai asta e. Deşi planul meu ar putea, într-un fel, să vă fie de folos, nu aste este intenţia mea. Motivaţia mea e cu totul egoistă. Am nevoie de ajutor! Sunteţi destul de puternic pentru a mă ajuta?

  Nietzsche se ridică de pe scaun.

  Breuer îşi ţinu respiraţia.

  Nietzsche făcu un pas spre Breuer şi îi întinse mâna.

  — Sunt de acord cu planul dumneavoastră, spuse el. Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer încheiaseră un târg.

  SCRISOARE DE LA FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE PETERGAST

  4 decembrie 1882 Dragul meu Peter, O schimbare de planuri. Din nou. Voi rămâne în Viena o lună întreagă şi deci trebuie, cu regret, să amân vizita noastră la Rapallo. O să-ţi scriu când o să ştiu mai precis ce planuri am. S-au întâm-plat multe lucruri, majoritatea interesante. Am avut o uşoară criză (care ar fi fost un monstru de două săptămâni dacă n-ar fi intervenit dr Breuer al tău) şi sunt prea slăbit acum pentru a-ţi face altceva decât un rezumat a ceea ce s-a întâmplat. Detaliile mai târziu.

  Îţi mulţumesc că mi-ai găsit numele acestui dr Breuer – este o ciudăţenie – un medic care gândeşte, un om de ştiinţă. Nu este remarcabil? Vrea să-mi spună ce ştie despre boala mea şi – încă şi mai remarcabil – ceea ce nu ştie!

  Este un om care-şi doreşte foarte mult să îndrăznească şi cred că este atras de faptul că eu îndrăznesc să îndrăznesc foarte mult. A îndrăznit să-mi facă o propunere extrem de neobişnuită, şi am acceptat-o. în luna următoare îşi propune să mă interneze la clinica Lauzon, unde va studia şi trata boala mea. (Şi toate acestea pe cheltuiala luil Asta înseamnă, dragă prietene, că nu mai trebuie să te preocupe subzistenţa mea în această iarnă.)

  Iar eu? Ce trebuie să-i ofer eu în schimb? Mie – cine ar fi crezut că voi mai căpăta vreodată o slujbă? – mie mi se cere să fiu filosoful personal al dr Breuer timp de o lună pentru a purta în părtfculaf discuţii filosofice. Viaţa lui e un calvar, se gândeşte să se sinucidă, m-a rugat să-i arăt o cale prin care să iasă din hăţişul disperării.

  Ce ironie, te gândeşti, probabil, că prietenului tău i se cere să stea ca o pavăză în calea chemării de sirenă a morţii, acelaşi prieten care este atât de atras de această rapsodie, acelaşi prieten care ultima oară ţi-a scris spunându-ţi că ţeava unui pistol nu i se părea o privelişte neprietenoasă!

  Dragă prietene,îţi vorbesc despre aranjamentul meu cu dr Breuer strict confidenţial. Nu trebuie să ajungă la urechile nimănui altcuiva, nici chiar ale lui Overbeck. Eşti singurul căruia îi încredinţez acestea. îi datorez bunului doctor un secret total.

  Bizarul nostru aranjament a ajuns la forma lui actuală într-un mod complicat. Mai întâi s-a oferit să-mi ofere el mie consultaţii, ca parte a tratamentului meu medical! Ce subterfugiu stângaci! A pretins că este interesat doar de sănătatea mea, că singura lui dorinţă, singura lui răsplată este să mă facă pe mine întreg şi teafăr! Dar cunoaştem noi acei vindecători religioşi care-şi proiectează slăbiciunea în alţii şi apoi se pun în slujba lor doar ca un mod de a-şi spori propria putere. Cunoaştem noi mila creştină"!

  Evident, am descoperit-o şi i-am spus pe numele-i adevărat. Adevărul i-a cam stat în gât – m-a făcut orb şi josnic. A jurat că are motive nobile, a afişat o simpatie falsă şi un altruism comic, dar în cele din urmă, spre cinstea lui, a găsit forţa de a căuta în mod deschis şi onest forţă în mine.

  Prietenul tău, Nietzsche, pe piaţă! Nu te îngrozeşte gândul? Imaginează-ţi Omenesc, prea omenesc, ori Ştiinţa voioasă puse în colivie, domesticite, dresate! Imaginează-ţi aforismele mele puse în ordine alfabetică într-o culegere de predici pentru viaţa şi munca de fiecare zi! La început şi eu am fost îngrozit! Dar nu mai sunt. Proiectul mă incită – un forum pentru ideile mele, un vas pe care să-l umplu când sunt copt şi dau pe dinafară, o şansă – într-adevăr, un laborator, pentru a-mi testa ideile pe un specimen individual înainte de a le aplica la specii (aceasta a fost formularea doctorului Breuer).

  Dr Breuer al tău, din întâmplare, pare un specimen superior, receptiv şi dornic să se perfecţioneze. Da, dorinţa o are. Şi are şi cap. Dar are oare ochi – şi inimă – pentru a vedea? O să vedem!

  Astfel că azi sunt în convalescenţă şi mă gândesc în linişte la aplicareo nouă aventură. Poate că am greşit gândind că singura mea misiune este aflarea adevărului. în următoarea lună, voi vedea dacă înţelepciunea mea îl va ajuta pe un altul să depăşească disperarea. De ce apelează la minei El spune că după ce a conversat puţin cu mine şi a răsfoit un pic Omenesc, prea omenesc a căpătat un apetit pentru filosofia mea. Poate că, având în vedere povara bolii mele fizice, s-a gândit că trebuie să fiu un expert în supravieţuire.

  Bineînţeles că el nu cunoaşte decât jumătate din povara mea. Prietena mea, căţeaua-demon rusoaică, acea maimuţă cu sâni falşi, îşi continuă trădarea. Elisabeth, care spune că Lou trăieşte cu Râe, desfăşoară o campanie ca ea să fie deportată pentru imoralitate.

  Elisabeth îmi mai scrie că prietena mea Lou şi-a transferat campania de ură şi minciuni la Basel, unde intenţionează să-mi pună în pericol pensia. Blestemată fie acea zi în Roma când am văzut-o prima dată. Ţi-am spus adesea că fiecare adversitate – chiar şi întâlnirea cu răul pur – mă face mai puternic. Dar dacă aş putea transforma acest rahat în aur, aş. aş. vom vedea.

  Nu am energia de a face o copie a acestei scrisori, dragă prietene. Te rog să mi-o înapoiezi.

  Al tău, FN.

  CAPrroLUL 13

  JVlai târziu în aceeaşi zi, în fiacru, în drum spre clinică, Breuer ridică problema confidenţialităţii şi îi sugeră lui Nietzsche că s-ar simţi poate mai în largul lui dacă ar fi internat sub un pseudonim – mai precis sub acela de Eckart Muller, numele pe care îl folosise când discutase cu Freud despre pacientul său.

  — Eckart Muller, Eckkkkkkart Muuuller, Eckart Muu-uuuuuuller. Nietzsche, în mod evident bine dispus, îşi fredona numele într-o şoaptă uşoară, ca pentru a-i accepta melodia. E un nume tot atât de bun ca oricare altul, presupun. Are vreo semnificaţie specială? Poate, speculă el răutăcios, este numele vreunui alt pacient recunoscut pentru încăpăţânarea sa?

  — E pur şi simplu uşor de ţinut minte, spuse Breuer. Formez un pseudonim pentru numele unui pacient substituind fiecărei iniţiale litera din alfabet care o precede imediat. Astfel, am obţinut E. M. Iar Eckart Muller a fost întâmplător primul E. M. care mi-a venit în minte.

  Nietzsche zâmbi.

  — Poate că într-o zi un istoric al medianei va scrie o carte despre medici celebri din Viena, şi se va întreba de ce distinsul doctor Breuer îl vizita atât de des pe un anume Eckart Muller, un tip misterios, fără trecut sau viitor.

  Era prima dată când Breuer îl vedea pe Nietzsche într-o dispoziţie jucăuşă. Era prevestitoare de bine, şi el îi cântă în strună.

  — Şi vai de biografii viitorului când vor încerca să afle ce-a învârtit profesorul Friedrich Nietzsche toată luna decembrie a anului o mie opt sute optzeci şi doi.

  Câteva minute mai rârziu, gândindu-se mai bine, Breuer începu să regrete că sugerase un pseudonim. Să fie nevoit să i se adreseze lui Nietzsche folosind un nume fals în prezenţa personalului clinicii impunea un subterfugiu total inutil într-o situaţie deja duplicitară. De ce-şi mai sporise povara? La urma urmelor, Nietzsche nu avea nevoie de protecţia unui pseudonim pentru a-şi trata hemi-crania, o boală foarte dară. Ba, dimpotrivă, actualul lor aranjament cerea ca el, Breuer, să-şi asume riscurile şi deci el, nu Nietzsche, avea nevoie de sanctuarul confidenţialităţii.

  Fiacrul intră în districtul al optulea, cunoscut ca Josef-stadt, şi se opri la porţile clinicii Lauzon. Portarul, recu-noscându-l pe Fischmann, evită discret să tragă cu ochiul în trăsură şi se precipită să deschidă porţile de fier care se balansau. Fiacrul se zdruncină şi săltă pe aleea pietruită de o sută de metri până la porticul cu coloane albe al clădirii centrale. Clinica Lauzon, o construcţie arătoasă din piatră albă, cu patru etaje, găzduia patruzeci de pacienţi cu probleme neurologice şi psihiatrice. Când a fost construită, cu trei sute de ani în urmă, ca reşedinţa de la oraş a baronului Friedrich Lauzon, se înălţa imediat lângă zidurile de cetate ale Vienei şi a fost împrejmuită de propriile ei ziduri, alături de grajduri, un loc pentru trăsuri, căsuţe pentru servitori şi douăzeci de acri de grădini şi livezi. Aici, generaţii după generaţii de tineri Lauzoni se născuseră, crescuseră şi fuseseră trimişi să vâneze marele bour sălbatic. La moartea ultimului baron Lauzon şi a familiei sale în epidemia de febră tifoidă din 1858, proprietatea Lauzon trecu în mâinile baronului Wertheim, un văr îndepărtat, risipitor, care arareori îşi părăsea moşia din Bavaria.

  Aflând de la executorii testamentari că se putea scutura de povara proprietăţii moştenite numai transformând-o într-o instituţie publică, baronul Wertheim a hotărât că ea va deveni un sanatoriu pentru convalescenţi, cu stipulaţia ca familia sa să beneficieze întotdeauna de îngrijire medicală gratuită. A fost stabilit un fond de caritate şi numit un consiliu de administraţie – acesta din urmă mai neobişnuit, prin faptul că includea nu numai câteva din cele mai importante familii catolice vieneze, ci şi două familii de filantropi evrei, Gomperz şi Altmann. Deşi spitalul, care se deschisese în 1860, slujea în principal celor bogaţi, şase din cele patruzeci de paturi ale sale fură înzestrate şi făcute accesibile unor pacienţi săraci, dar curaţi.

  Breuer, care reprezenta familia Altmann în consiliul de administraţie al spitalului, rechiziţionase unul dintre aceste şase paturi pentru Nietzsche. Influenţa lui Breuer la Lauzon nu se datora numai faptului că era în consiliul de administraţie; era şi medicul personal al directorului spitalului şi al altor câtorva membri din administraţie.

  Când sosiră la clinică, Breuer şi noul său pacient fură întimpinaţi cu multă deferentă. Se renunţă la toate formalităţile de internare şi înregistrare, iar directorul şi sora şefă îi conduseră personal pe doctor şi pe pacientul său să vadă camerele disponibile.

  — Prea întunecoasă, spuse Breuer despre prima cameră. Herr Muller are nevoie de lumină pentru citit şi corespondenţă. Hai să ne uităm la ceva din aripa de sud.

  Cea de-a doua cameră era mică, dar luminoasă, iar Nietzsche spuse:

  — Asta merge. Lumina e mult mai bună. Dar Breuer îl contrazise repede.

  — Prea mică, nu e aer. Ce mai e liber? Lui Nietzsche îi plăcu şi a treia cameră.

  — Da, asta este absolut satisfăcătoare. Dar din nou Breuer nu fu mulţumit.

  — Prea publică. Prea zgomotoasă. Ne puteţi da ceva mai departe de pupitrul asistentelor?

  Când intrară în următoarea cameră, Nietzsche nu mai aşteptă comentariile lui Breuer, ci îşi puse imediat servieta în dulap, îşi scoase pantofii şi se" întinse pe pat. Nu avu loc nici o dispută, căci şi Breuer aprobă această cameră luminoasă, spaţioasă, pe colţ, la etajul al treilea, cu un şemineu mare şi cu o vedere excelentă spre grădină. Amândoi admirară covorul de Isfahan mare, uşor tocit, dar încă în nişte tonuri splendide de roz şi albastru, evident o rămăşiţă a timpurilor mai fericite, mai pline de bunăstare ale clinicii Lauzon. Nietzsche aprobă din cap când Breuer mai ceru să se aducă o masă de scris, o lampă cu gaz şi un scaun confortabil.

  Îndată ce rămaseră singuri, Nietzsche constată că se ridicase din pat prea repede după ultima criză: se simţea obosit şi durerea de cap îi revenea. Fără a protesta, acceptă să-şi petreacă următoarele douăzeci şi patru de ore odih-nindu-se liniştit în pat. Breuer ieşi în hol şi se duse până la pupitrul asistentelor ca să comande medicamentele: colchicin pentru durere, cloral hidrat pentru somn. Nietzsche era în aşa măsură dependent de cloral, încât ar fi fost necesare câteva săptămâni pentru dezintoxicare.

  Când Breuer băgă capul pe uşă pentru a-şi lua rămas-bun, Nietzsche săltă capul de pe pernă şi, ridicând paharul cu apă de lângă patul său, propuse un toast:

  — Pe mâine, la începerea oficială a proiectului nostru! După ce mă voi odihni puţin, am de gând să-mi petrec restul zilei dezvoltând o strategie pentru consultaţiile noastre filosofice. AufWiedersehen, domnule doctor.

  O strategie! E timpul, se gândi Breuer în fiacru, în drum spre casă, e timpul să mă gândesc şi eu la o strategie. Atât de absorbit fusese să-l prindă în cursă pe Nietzsche, încât nu se gândise nici o clipă cum avea să-şi îmblân-zească prada, aflată acum în camera nr. 13 a clinicii Lauzon. în legănatul şi uruitul trăsurii, Breuer încercă să se concentreze asupra propriei sale strategii. Totul părea încurcat, nu avea nici un fel de reguli, nici un precedent. Va trebui să creeze o procedură de tratament complet nouă. Cel mai bine era să discute despre asta cu Sâg; era genul de provocare care-i plăcea. Breuer îi spuse lui Fisch-mann să oprească la spital şi să-l caute pe doctorul Freud.

  Allgemeine Krakenhaus, Spitalul General din Viena, unde Freud, un stagiar, se pregătea pentru cariera de medic practician, era el însuşi un orăşel. Găzduia două mii de pacienţi şi se compunea din douăsprezece clădiri dreptunghiulare, fiecare constituind o secţie separată – fiecare cu un gard şi o curte proprie, fiecare comunicând printr-un labirint de tuneluri subterane cu toate celelalte clădiri. Un zid de piatră înalt de patru metri separa întreaga comunitate de lumea din afară.

  Fischmann, căruia labirintul îi era de multă vreme familiar, fugi să-l aducă pe Freud din salonul lui. Câteva minute mai târziu, se întoarse singur:

  — Domnul doctor Freud nu este aici. Doctorul Hauser mi-a spus că a plecat la Stammlokal-ul său acum o oră.

  Cafeneaua lui Freud, Cafe Laudtmann, pe Franzens Ring, se afla la numai câteva intersecţii de spital; acolo îl găsi Breuer, şezând singur, bând cafea şi citind o revistă literară franţuzească. Cafe Laudtmann era frecventată de medici, stagiari şi studenţi în medicină; şi deşi era mult mai putin elegantă decât Cafe Griensteidl a lui Breuer, era abonată la peste optzeci de periodice, poate mai multe decât orice altă cafenea din Viena.

  — Sâg, hai să mâncăm o prăjitură la Demel. Am să-ţi spun câteva lucruri interesante despre cazul profesorului cu migrenă.

  Freud îşi puse haina într-o clipă. Deşi adora cea mai bună patiserie din Viena, nu-şi putea permite să meargă acolo decât dacă era invitat de cineva. Zece minute mai târziu, şedeau la o masă liniştită într-un colţ. Breuer comandă două cafele, un tort de ciocolată pentru el şi un tort de lămâie mit Schlag pentru Freud, pe care acesta îl termină atât de repede, încât Breuer îl convinse pe tânărul său prieten să mai aleagă ceva de pe unul din cele trei rafturi ale căruciorului de argint. Când Freud îşi termină prăjitura cu cremă şi cea de-a doua cafea, cei doi îşi aprinseră trabucurile. Apoi Breuer descrise în detaliu tot ce se întâmplase cu Herr Muller al lui de la ultima lor conversaţie: refuzul profesorului de a începe un tratament psihologic, plecarea lui furioasă, migrena din mijlocul nopţii, ciudata chemare la domiciliu, supradoza de somnifer şi strania lui stare de conştientă, vocea slabă, plângătoare, cerând ajutor şi, în sfârşit, extraordinarul târg pe care-l făcuseră în cabinetul lui Breuer în dimineaţa aceea. Freud îl privea fix pe Breuer în timp ce acesta îşi depăna povestea – o privire pe care Breuer o cunoştea. Era privirea lui Freud care denota că ţine minte tot: nu numai că asculta şi reflecta la ceea ce îi spunea, ci şi înregistra: peste şase luni avea să fie în stare să repete această conversaţie cu o acurateţe perfectă. Dar când Breuer descrise ultima lui propunere, atitudinea lui Freud se schimbă brusc.

  — Josef, i-ai oferit – CE? Tu o să tratezi migrena lui Herr Muller, iar el o să trateze disperarea ta? Nu poţi vorbi serios! Ce înseamnă asta?

  — Sâg, crede-mă, era singura cale. Dacă aş fi încercat orice altceva, puff! – s-ar fi aflat în drum spre Basel. îţi aminteşti de strategia aceea excelentă pe care am plănuit-o? Să-l conving să-şi investigheze şi să-şi reducă stresul? A demolat-o în câteva minute, elogiind, pur şi simplu, stresul. I-a ridicat adevărate osanale. Tot ce nu-l ucide, pretinde el, îl face mai puternic. Dar cu cât ascultam şi mă gândeam mai mult la scrierile lui, cu atât eram mai convins că se crede un fel de medic – nu unul personal, ci un medic al întregii noastre culturi.

  — Aşa că, spuse Freud, l-ai atras în cursă sugerându-i să înceapă vindecarea civilizaţiei occidentale pornind de la un specimen individual – tu?

  — Aşa e, Sâg. Dar el m-a atras în cursă mai întii. Sau, acel homunculus despre care tu pretinzi că e activ în fiecare dintre noi m-a atras în cursă cu jalnicul său „Ajută-mă, ajută-mă". Asta, Sâg, a fost aproape de ajuns pentru a mă face să cred în ideile tale despre faptul că ar exista o parte inconştientă a minţii.

  Freud îi zâmbi lui Breuer şi trase adânc din trabucul său, savurându-l.

  — Ei bine, şi acum, că l-ai atras în cursă, ce urmează?

  — Primul lucru pe care trebuie să-l facem, Sâg, este să scăpăm de acest termen – „cursă". Ideea de a-l prinde în cursă pe Eckart Miiller este absurdă – ca aceea de a prinde o gorilă de cinci sute de kilograme cu o plasă de fluturi.

  Freud zâmbi şi mai larg.

  — Da, hai să renunţăm la „cursă" şi să spunem doar că îl ai în clinică şi-l vei vedea zilnic. Care e strategia ta? Fără îndoială că el e preocupat să construiască o strategie pentru a te ajuta pe tine în disperarea ta, începând de mâine.

  — Da, exact asta mi-a şi spus. Probabil că lucrează la ea chiar în acest moment. Aşa că e timpul să-mi fac şi eu un plan, şi sper că mă poţi ajuta. Nu l-am gândit în amănunt, dar strategia este dară. Trebuie să-l conving că el mă ajută pe mine – în timp ce, încet, imperceptibil, schimb rolurile până când el devine pacientul şi eu, din nou, medicul.

  — Exact, aprobă Freud. Chiar aşa trebuie făcut. Breuer se minună de capacitatea lui Freud de a părea atât de sigur de sine, chiar şi în situaţii în care nu exista nid un fel de certitudine.

  — El se aşteaptă, continuă Freud, să fie medicul disperării tale. Iar această aşteptare trebuie satisfăcută. Hai să urzim un plan – etapă cu etapă. Prima fază va fi, evident, să-l convingi de disperarea ta. Hai să plănuim această fază. Despre ce vei vorbi?

  — Nu-mi fac nid un fel de griji în privinţa asta, Sâg. îmi pot imagina multe lucruri de discutat.

  — Dar, zău, Josef, cum vei face ca totul să pară verosimil?

  Breuer ezită, întrebându-se cât de mult să dezvăluie. Cu toate acestea, răspunse:

  — Uşor, Sâg. Tot ce am de făcut este să spun adevărul! Freud îl privi uluit pe Breuer.

  — Adevărul? Ce vrei să spui, Josef? Tu nu eşti disperat, tu ai totul. Eşti obiectul invidiei oricărui doctor din Viena – întreaga Europă îţi reclamă serviciile. Mulţi studenţi excelenţi, precum tânărul şi promiţătorul doctor Freud, îţi preţuiesc fiecare cuvânt. Munca ta de cercetare e remarcabilă, soţia ta cea mai frumoasă şi mai sensibilă femeie din imperiu. Disperare? Dar, Josef,tu te afli pe cea mai înaltă cuhne a vieţii.

  Breuer îşi puse mâna peste a lui Freud.

  — Cea mai înaltă cuhne a vieţii! Ai spus foarte bine, Sâg. Cuhnea, capătul urcuşului vieţii! Dar problema cu aceste cuhni este că ele duc în jos. De pe cuhne pot vedea tot restul anilor mei întinzându-se în faţă-mi. Şi nu-mi place priveliştea. Nu mă văd dedt îmbătrânind, degradân-du-mă, tată, bunic.

  — Dar, Josef – alarma din vocea lui Freud era aproape palpabilă – cum poţi să spui asta? Eu văd succes, nu coborâş! Eu văd siguranţă, aclamaţii – numele tău aflat pentru totdeauna alături de două importante descoperiri în fiziologie!

  Breuer se crispa. Cum să admită că pariase pe întreaga lui viaţă ca să descopere că premiul final nu era, de fapt, pe placul său? Nu, lucrurile astea trebuia să le păstreze pentru sine. Sunt lucruri pe care nu le spui tinerilor.

  — Lasă-mă să formulez altfel, Sâg. Simţi despre viaţă la patruzeci de ani lucruri pe care n-ai cum să le ştii la douăzed şi dnd.

  — Douăzed şi şase. Aproape douăzeci şi şapte. Breuer râse.

  — Iartă-mă, Sâg, nu vreau să am un ton părintesc. Dar crede-mă pe cuvânt că sunt multe lucruri personale despre care pot discuta cu Miiller. De exemplu, sunt probleme în căsnicia mea, probleme pe care prefer să nu ţi le împărtăşesc, ca să nu ai nimic de ascuns faţă de Mathilde şi să nu stric apropierea dintre voi. Crede-mă: voi găsi multe să-i spun lui Herr Miiller şi pot fi convingător rămânând pe tărâmul adevărului. A doua etapă e cea care mă îngrijorează!

  — Adică ce se întâmplă după ce el se va îndrepta spre tine, ca o sursă de ajutor în disperarea lui? Ce poţi face tu pentru a-i uşura povara?

  Breuer aprobă din cap.

  — Spune-mi, Josef, să zicem că ai putea proiecta următoarea etapă oricum ai dori. Ce-ai vrea să se întâm-ple? Ce-i poate oferi o persoană alteia?

  — Bine! Bine! îmi stimulezi gândirea. Eşti magnific în asta, Sâg! Breuer reflectă câteva minute în şir. Deşi pacientul meu e un bărbat – şi, bineînţeles, nu un isteric, cred, totuşi, că aş vrea să facă exact ce făcea şi Bertha.

  — Curăţirea hornului"?

  — Da, să-mi dezvăluie totul. Sunt convins că este ceva curativ în eliberarea de poveri. Uită-te la catolici. Preoţii oferă alinare prin confesiune de secole întregi.

  — Mă întreb, spuse Freud, dacă uşurarea vine din despovărare sau din credinţa în iertarea divină?

  — Am avut ca pacienţi catolici agnostici cărora totuşi le ajuta confesiunea. Şi în câteva ocazii în propria mea viaţă, cu ani în urmă, am experimentat sentimentul de uşurare datorită faptului că mă destăinuisem complet unui prieten. Dar tu, Sâg? Te-ai simţit vreodată uşurat ca urmare a unei confesiuni? Te-ai despovărat vreodată total în faţa cuiva?

  — Sigur, în faţa logodnicei mele. îi scriu Marthei în fiecare zi.

  — Ei, haide, Sâg. Breuer zâmbi şi puse mina pe umărul prietenului său. Ştii că sunt lucruri pe care nu i le-ai putea spune niciodată Marthei – mai ales Marthei.

  — Nu, îi spun totui. Ce n-aş putea să-i spun?

  — Când eşti îndrăgostit de o femeie, vrei să aibă o părere bună despre tine din toate punctele de vedere. Bineînţeles, vei ascunde unele lucruri despre tine – lucruri care te-ar putea prezenta într-o lumină proastă. Poftele tale sexuale, de exemplu.

  Breuer observă că Freud roşise puternic. Nu mai avuseseră o astfel de conversaţie. Probabil că Freud nu mai avusese niciodată.

  — Dar dorinţele mele sexuale se îndreaptă numai spre Martha. Nu mă atrage nici o altă femeie.

  — Arunci hai să spunem înainte de Martha.

  — Nu a fost nici un „înainte de Martha". Este singura femeie la care am râvnit vreodată.

  — Dar, Sâg, trebuie să mai fi fost şi altele. Fiecare student la medicină din Vlena are o SussmMchen. Tânărul Schnitzler pare să şi le schimbe în fiecare săptămână.

  — Este exact acea parte a lumii de care vreau s-o protejez pe Martha. Schnitzler e un desfrânat – după cum ştie toată lumea. Eu n-am nici o înclinaţie către astfel de distracţii. Nici timp. Nici bani – am nevoie de fiecare florin pentru cărţi.

  Mai bine să părăsim repede acest subiect, se gândi Breuer. Am aflat totuşi ceva important: acum ştiu Urnitele în care pot spera vreodată să împărtăşesc ceva cu Freud.

  — Sâg, ne-am îndepărtat de la subiect. Hai să ne întoarcem cu cinci minute în urmă. M-ai întrebat ce vreau să se întâmple. Eu sper că Herr Muller îmi va vorbi despre disperarea sa. Sper că mă va folosi ca pe un părinte confesor. Poate că acest lucru va fi curativ în sine, poate că îl va readuce în rândul oamenilor. Este una dintre cele mai solitare fiinţe pe care le-am întâlnit. Mă îndoiesc că s-a destăinuit vreodată cuiva.

  — Dar mi-ai spus că a fost trădat de alţii. Fără îndoială că a avut încredere şi s-a destăinuit lor. Altfel, nu ar fi putut exista trădare.

  — Da, ai dreptate. Trădarea e o chestiune importantă pentru el. De fapt, cred că va trebui să existe un principiu de bază, probabil principiul fundamental în procedura mea: pritnunt non nocere – nu face nici un rău, nu face nimic din ceea ce el ar putea interpreta drept trădare.

  Breuer se gândi la cuvintele sale câteva momente, apoi adăugă:

  — Ştii, Sâg, eu îi tratez astfel pe toţi pacienţii mei, aşa că asta n-ar trebui să pună nici o problemă în munca mea viitoare cu Herr Muller. Dar duplicitatea mea de până acum faţă de el – asta ar putea-o privi drept trădare. Aş vrea să pot să mă curăţ de păcate şi să-i dezvălui totul – întâlnirea mea cu Frăulein Salome, conspiraţia prietenilor săi pentru a-i îndrepta paşii spre Viena şi, mai presus de toate, afirmaţia falsă că eu sunt pacientul, şi nu el. Freud scutură cu putere din'cap.

  — Categoric nu! Această curăţare de păcate, această confesiune ar fi pentru tine, nu pentru el. Nu, cred că dacă vrei într-adevăr să-ţi ajuţi pacientul, va trebui să trăieşti cu această minciună.

  Breuer aprobă din cap. Ştia că Freud are dreptate.

  — Bine, hai să facem inventarul. Ce avem până acum? Freud răspunse repede. îi plăcea acest tip de exerciţiu intelectual.

  — Avem mai multe etape. Unu, îl atragi destăinuin-du-te lui. Doi, inversezi rolurile. Trei, îl ajuţi să se destăi-nuie el complet. Şi avem un principiu fundamental: să-i păstrezi încrederea şi să eviţi orice ar putea părea trădare. Acum, care-i pasul următor? Să presupunem că îţi dezvăluie disperarea lui; mai departe?

  — Poate, răspunse Breuer, nu va mai avea de ce să existe un pas următor? Poate simplul fapt că se va destăinui va constitui o realizare atât de importantă, o schimbare atât de mare în modul lui de viaţă că va fi suficientă înşine?

  — Simpla confesiune nu este atât de puternică, Josef. Dacă ar fi, n-ar exista catolici nevrozaţi!

  — Da, sunt sigur că ai dreptate. Dar probabil – Breuer îşi scoase ceasul – asta-i tot ce putem planifica deocamdată, îi făcu semn ospătarului să aducă nota de plată.

  — Josef, mi-a plăcut consultaţia asta. Şi apreciez modul în care discutăm – este o onoare pentru mine să văd că-mi iei atât de în serios sugestiile.

  — De fapt, Sâg, eşti foarte bun la asta. Facem o echipă bună împreună. Cu toate acestea, nu-mi pot imagina un mare succes pentru noile noastre procedee. Cât de des ne vin pacienţi care să necesite un astfel de plan de tratament bizantin? De fapt, am avut impresia astăzi că nu făceam planul unui tratament medical, ci mai degrabă urzeam o conspiraţie. Ştii pe cine aş prefera ca padent? Pe celălalt – cel care cerea ajutor!

  — Vrei să spui conştiinţa inconştientă prizonieră înlăuntrul pacientului tău.

  — Da, spuse Breuer, întinzându-i ospătarului o bancnotă de un florin fără să verifice socoteala – n-o făcea niciodată. Da, ar fi mult mai simplu să lucrez cu el. Ştii, Sâg, poate că ăsta ar trebui să fie scopul tratamentului – să-i eliberez acea conştiinţă ascunsă, să-i permit să strige după ajutor în lumina zilei.

  — Da, e bine, Josef. Dar este „eliberare" termenul? La urma urmei, el nu are o existenţă separată; este o parte inconştientă a lui Miiller. Nu cumva ceea ce urmărim este integrarea?

  Freud părea impresionat de propria lui idee şi bătu uşor cu pumnul în masa de marmură, repetând:

  — Integrarea inconştientului.

  — Ah, Sâg, asta e! Ideea îl entuziasma pe Breuer. O înţelegere în profunzime! Lăsându-i ospătarului câţiva crei-ţari de aramă, ieşi împreună cu Freud în Michaelerplatz. Da, dacă pacientul meu ar putea integra această altă parte a sa, asta ar fi o adevărată realizare. Dacă ar putea învăţa cât de firesc este să tânjeşti după alinare din partea altuia – cu siguranţă că asta ar fi de ajuns!

  Mergând prin Kohlmarkt, ajunseră în aglomerata stradă Grahen şi se despărţiră. Freud o luă pe Nagler-gasse spre spital, în timp ce Breuer o porni încet prin Stephanplatz spre Băckerstrasse 7, care se întindea chiar în spatele turnurilor romanice, estompate de ceaţă, ale Catedralei Sfântul Ştefan. Discuţia cu Sâg îl lăsase mai sigur pe sine în ceea ce privea întrevederea cu Nietzsche de a doua zi dimineaţa. Cu toate acestea, avea o presimţire îngrijorătoare că toată această pregătire elaborată ar putea fi doar o iluzie – că pregătirea lui Nietzsche, şi nu a lui, avea să guverneze întâlnirea.

  CAPITOLUL 14 iNietzsche era, într-adevăr, pregătit. în dimineaţa următoare, îndată ce Breuer îşi termină examenul fizic, Nietzsche prelua controlul.

  — Vedeţi, îi spuse el lui Breuer, arătându-i un caiet mare, ce organizat sunt! Herr Kaufmann, unul dintre infirmierii dumneavoastră, a fost atât de bun şi mi-a cumpărat ăsta ieri.

  Se ridică din pat.

  — Am mai cerut un fotoliu în cameră. Ne aşezăm şi trecem la treabă?

  Breuer amuzat în sinea lui de faptul că Nietzsche îşi lua în serios autoritatea, urmă sugestia şi se aşeză lângă Nietzsche. Ambele fotolii erau cu faţa la şemineu, în care pârâia o flacără portocalie. După ce se încălzi o clipă, Breuer îşi întoarse scaunul în aşa fel încât să-l vadă mai uşor pe Nietzsche şi îl convinse pe acesta să facă la fel.

  — Să începem, spuse Nietzsche, prin a stabili categoriile de analiză importante. Am pus pe hârtie chestiunile pe care le-aţi menţionat ieri, când mi-aţi cerut ajutorul.

  Deschizându-şi caietul, Nietzsche îi arătă cum scrisese fiecare dintre plângerile lui Breuer pe o pagină separată, şi le citi cu voce tare:

  — Unu, nefericire în general. Doi, asediat de gânduri străine. Trei, ură faţă de sine. Patru, teamă de îmbătrânire.

  Cinci, teamă de moarte. Şase, porniri spre sinucidere. Sunt toate?

  Luat prin surprindere de tonul oficial al lui Nietzsche, lui Breuer nu-i plăcu să-şi audă cele mai intime gânduri condensate într-o listă şi descrise într-un mod atât de cinic. Dar, pentru moment, răspunse cooperant.

  — Nu tocmai. Am probleme serioase în legătură cu soţia mea. Mă simt nespus de îndepărtat de ea – ca şi cum aş fi prins într-o căsnicie şi o viaţă pe care nu eu le-am ales.

  — Consideraţi asta o problemă în plus? Sau două?

  — Depinde cum definiţi o unitate.

  — Da, asta e o problemă, după cum e şi faptul că lucrurile nu sunt la acelaşi nivel logic. Unele pot fi o consecinţă, sau o cauză, a altora. Nietzsche îşi răsfoi notiţele. De exemplu, „nefericirea" poate fi o consecinţă a „gân-durilor străine". Sau, „pornirile spre sinucidere" pot fi ori o consecinţă, ori o cauză, a temerii de moarte.

  Disconfortul lui Breuer creştea. Nu-i plăcea direcţia pe care o lua acest schimb.

  — De fapt, de ce trebuie să stabilim o listă? într-un fel, întreaga idee a unei liste mă stânjeneşte.

  Nietzsche păru îngrijorat. Aerul lui de încredere era, în mod evident, rarefiat. O singură obiecţie din partea lui Breuer, şi întregul său comportament se schimbă. Răspunse pe un ton conciliant.

  — Am crezut că putem începe mai sistematizat dacă stabilim câteva priorităţi. Totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur dacă să încep cu problema cea mai importantă – să spunem, deocamdată, teama de moarte – sau cu cea mai puţin importantă, ori derivată – să spunem, arbitrar, invazia gândurilor străine. Sau să începem cu cea mai importantă din punct de vedere medical, sau cea care vă ameninţă viaţa – să spunem pornirile spre sinucidere. Sau cu cea mai supărătoare, cea care vă deranjează cel mai mult viaţa de fiecare zi – să spunem ura faţă de sine.

  Stânjeneala lui Breuer creştea.

  — Nu sunt deloc sigur că e o metodă bună.

  — Dar se bazează pe propria dumneavoastră metodă medicală, răspunse Nietzsche. Din câte îmi amintesc, mi-aţi cerut să vorbesc despre starea mea în general. Aţi făcut o listă a problemelor mele şi apoi aţi început sistematic – foarte sistematic, după câte ţin minte – să analizaţi pe rând pe fiecare. Nu-i aşa?

  — Da, acesta este modul în care-mi desfăşor examenul medical.

  — Atunci, de ce rezistaţi acum unui astfel de procedeu? Puteţi sugera o alternativă?

  Breuer scutură din cap.

  — Dacă puneţi problema aşa, sunt înclinat să fiu de acord cu procedura sugerată de dumneavoastră. Doar că mi se pare forţat sau artificial să vorbesc despre preocupările cele mai intime ale vieţii mele în categorii ordonate, în mintea mea, toate problemele se întreţes în mod inextricabil. De asemenea, lista dumneavoastră pare atât de rece. Acestea sunt lucruri delicate, dificile – despre care nu este atât de uşor să vorbeşti ca despre o durere de spate sau o eczemă.

  — Nu luaţi stângăcia drept duritate, domnule doctor. Amintiţi-vă, eu sunt o persoană solitară, după cum v-am avertizat. Nu sunt obişnuit cu relaţiile sociale calde şi fireşti.

  Închizându-şi caietul, Nietzsche se uită un moment pe fereastră.

  — Să adopt un alt procedeu. îmi aduc aminte că aţi spus ieri că trebuie să inventăm procedura pe care o vom urma împreună. Spuneţi-mi, domnule doctor, aţi avut vreo experienţă similară în practica dumneavoastră din care să ne putem inspira?

  — Experienţe similare? Hmm. de fapt nu există în medicină un precedent pentru ceea ce facem noi. Nu ştiu nici măcar ce nume să-i dau – poate terapia disperării sau terapeutică filosofică, sau vreo altă denumire neinventată încă. Este adevărat că medicii sunt chemaţi să trateze anumite tipuri de tulburări psihice: de exemplu, unele care au o bază fizică, precum delirul provocat de febra creierului, paranoia datorată sifilisului, ori psihozele din cauza otrăvirii cu plumb. Ne asumăm, de asemenea, responsabilitatea pentru pacienţi a căror stare psihică le prejudiciază sănătatea sau le ameninţă viaţa – de exemplu melancolia Lnvolutivă gravă ori mania.

  — Le ameninţă viaţa? Cum aşa?

  — Melancolicii se înfometează sau se pot sinucide. Maniacii se extenuează adeseori până la a-şi provoca moartea.

  Nietzsche nu răspunse, ci rămase tăcut, privind fix focul.

  — Dar evident, continuă Breuer, acestea sunt foarte departe de situaţia mea, iar tratamentul pentru fiecare din aceste boli nu este filosofic sau psihologic, ci o metodă fizică, precum şocurile electrice, băile, medicamentele, odihna forţată şi aşa mai departe. Uneori, cu pacienţii care au o frică iraţională, trebuie să inventăm câte o metodă psihologică pentru a-i calma. Recent am fost chemat la o femeie în vârstă căreia îi era frică să iasă afară – nu-şi părăsise camera de luni de zile. Ceea ce am făcut a fost să-i vorbesc cu blândeţe până când a căpătat încredere în mine. Apoi, de câte ori o vedeam, o ţineam de mână pentru a-i spori sentimentul de siguranţă şi o conduceam din ce în ce mai departe de camera ei. Dar asta este o improvizaţie de bun-simţ – aşa cum înveţi un copil. Pentru o astfel de muncă nu este neapărat necesar un medic.

  — Toate astea par foarte îndepărtate de sarcina noastră, spuse Nietzsche. Nu există ceva mai relevant?

  — Ei, sigur că sunt mulţi pacienţi care vin în ultima vreme la doctor pentru simptome fizice – cum ar fi paralizia, defecte de vorbire, sau vreo formă de orbire ori de surzenie – ale căror cauze se află în întregime în conflicte psihologice. Noi numim această boală „isterie" – de la cuvântul grecesc pentru uter, hysterus.

  Nietzsche dădu din cap repede, ca pentru a arăta că nu era nevoie să i se traducă din greceşte. Amintindu-şi că fusese profesor de filologie, Breuer se grăbi să continue.

  — înainte se credea că aceste simptome erau provocate de un uter deviat, o idee care, bineînţeles, nu are nici un sens din punct de vedere anatomic.

  — Cum se explică boala la bărbaţi?

  — Din motive neînţelese încă, este o boală a femeilor; nu s-au înregistrat până acum cazuri de isterie la bărbaţi. Am considerat întotdeauna că isteria este o boală care ar trebui să suscite un interes special filosofilor. Poate că ei, şi nu medicii, vor explica de ce simptomele isteriei nu se înscriu în căile anatomice.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  Breuer se simţea mai relaxat. Să explice chestiuni medicale unui student atent era pentru el un rol familiar şi confortabil.

  — Ei bine, ca să luăm un exemplu, am văzut pacienţi ale căror mâini sunt amorţite într-un fel care n-ar putea fi în nici un caz provocat de o tulburare nervoasă. Au o amorţire de tip „mănuşă" – nu simt nimic de la încheietură în jos – ca şi cum le-ar fi fost legată în jurul ei o bandă anesteziantă.

  — Şi asta nu are legătură cu sistemul nervos? întrebă Nietzsche.

  — Nu. Funcţionarea nervoasă a mâinii nu se desfăşoară aşa: mâna este deservită de trei nervi diferiţi – radial, ulnar şi median – fiecare având o origine diferită în creier. De fapt, anumite degete sunt deservite jumătate de un nerv, iar cealaltă jumătate de altul. Dar pacientul nu ştie asta. Este ca şi cum pacientul şi-ar imagina că întreaga palmă e deservită de un singur nerv, „nervul palmei" şi apoi îşi creează o tulburare conformă cu imaginaţia lui.

  — Fascinant! Nietzsche deschise caietul şi notă câteva cuvinte. Să presupunem că o femeie este expertă în anatomie şi se îmbolnăveşte de isterie. Ar avea ea o formă corectă din punct de vedere anatomic a bolii?

  — Sunt sigur că da. Isteria este o tulburare ideatică, nu anatomică. Sunt multe dovezi că ea nu implică o tulburare anatomică reală a nervilor. De fapt, unii pacienţi pot fi hipnotizaţi şi simptomele dispar în câteva minute.

  — Astfel, hipnoza este tratamentul curent?

  — Nu! Din nefericire, hipnoza nu este la modă în medicină, cel puţin nu în Vienâ. Are o reputaţie proastă – în primul rând, cred eu, pentru că mulţi dintre hipnotizatori erau şarlatani fără nici o pregătire medicală. Apoi, vindecarea prin hipnoză este întotdeauna temporară. Dar faptul că funcţionează, fie şi pentru scurtă vreme, oferă dovezi asupra cauzei psihice a bolii.

  — Dumneavoastră personal, întrebă Nietzsche, aţi tratat asemenea pacienţi?

  — Câţiva. Este un pacient cu care am lucrat mai mult, al cărui caz ar trebui să vi-l descriu. Nu pentru că vă recomand să folosiţi acest tratament cu mine, ci pentru că vom putea astfel să începem să lucrăm folosind lista dumneavoastră – punctul doi, cred.

  Nietzsche deschise caietul şi citi cu voce tare:

  — Asediat de gânduri străine"? Nu înţeleg. De ce străine? Şi care-i legătura cu isteria?

  — Să clarific. In primul rând, numesc aceste gânduri străine pentru că par să mă invadeze din afară. Nu vreau să le gândesc, dar când le gonesc ele fug doar pentru scurtă vreme şi imediat, perfide, mi se infiltrează din nou în minte. Iar tipurile de gânduri? Ei bine, sunt gânduri despre o femeie frumoasă – pacienta pe care am tratat-o de isterie. Să încep cu începutul şi să vă spun întreaga poveste?

  Departe de a fi curios, Nietzsche păru stânjenit de întrebarea lui Breuer.

  — Ca regulă generală, vă sugerez să-mi dezvăluiţi doar atât cât să înţeleg chestiunea. Vă conjur să nu vă puneţi într-o situaţie jenantă sau umilitoare, nimic bun nu poate ieşi de aici.

  Nietzsche era un tip discret. Breuer ştia asta. Dar nu anticipase că va dori ca şi el să păstreze discreţia. Realiză că trebuia să ia poziţie în această chestiune: trebuia să se destăinuie cât mai complet posibil. Abia arunci, se gândi el, putea Nietzsche să afle că nu e nimic rău în sinceritatea între oameni.

  — S-ar putea să aveţi dreptate, dar mi se pare că mă voi simţi cu atât mai uşurat cu cât vă voi putea vorbi mai mult despre sentimentele mele cele mai intime.

  Nietzsche deveni rigid, dar îi făcu semn lui Breuer să continue.

  — Povestea începe cu doi ani în urmă, când una dintre pacientele mele m-a rugat să preiau îngrijirea medicală a fiicei sale, pe care o voi numi Anna O., pentru a nu-i dezvălui adevărata identitate.

  — Dar mi-aţi vorbit despre metoda dumneavoastră de a găsi pseudonime, astfel încât adevăratele ei iniţiale trebuie să fie B. P.

  Breuer zâmbi, gândindu-se: „Omul ăsta e ca Sâg. Nu uită nimic" – şi continuă să descrie detaliile bolii de care suferea Bertha.

  — Este de asemenea important să ştiţi că Anna O. avea douăzeci şi unu de ani, era extraordinar de inteligentă, bine educată şi uluitor de frumoasă. O adiere – nu, un ciclon – de aer proaspăt pentru un bărbat de patruzeci de ani care îmbătrâneşte repede! Cunoaşteţi genul de femeie pe care îl descriu?

  Nietzsche ignoră întrebarea.

  — Şi aţi devenit medicul ei?

  — Da, am acceptat să devin medicul ei – şi nu am trădat niciodată această încredere. Tot ce sunt pe cale să dezvălui constă mai degrabă în gânduri şi fantezii decât în fapte. Mai întâi, daţi-mi voie să mă concentrez asupra tratamentului psihologic.

  În timpul şedinţelor noastre zilnice ea intra automat într-o stare de uşoară transă în care discuta – sau, după cum spunea ea, „descărca" – toate evenimentele şi gân-durile din ultimele douăzeci şi patru de ore. Acest proces, pe care ea îl numea „curăţarea hornului", s-a dovedit folositor în a o ajuta să se simtă mai bine în următoarele douăzeci şi patru de ore, dar nu avea nici un efect asupra simptomelor ei de isterie. Apoi, într-o zi, am nimerit din întâmplare un tratament eficient.

  Şi Breuer începu să descrie cum a reuşit să înlăture nu numai fiecare simptom al Berthei mergând până la cauza iniţială, ci şi, în cele din urmă, fiecare aspect al bolii ei când o ajuta să descopere şi să retrăiască motivul iniţial – durerea provocată de moartea tatălui ei.

  Nietzsche, care lua notiţe cu râvnă, exclamă:

  — Modul în care aţi tratat-o pe această pacientă mi se pare extraordinar! Aţi făcut poate o descoperire epocală în terapeutica psihologică. Poate că va fi de folos şi în problemele dumneavoastră. îmi place ideea că aţi putea fi ajutat de propria dumneavoastră descoperire. Căci nimeni nu poate fi vreodată ajutat cu adevărat de altcineva; trebuie să găseşti puterea de a te ajuta singur. Poate că dumneavoastră, ca şi Anna O., trebuie să descoperiţi cauza iniţială a fiecăreia dintre problemele dumneavoastră psihologice, şi totuşi aţi spus că nu recomandaţi această metodă de tratament în cazul dumneavoastră. De ce nu?

  — Din mai multe motive, răspunse Breuer cu siguranţa autorităţii medicale. Starea mea e foarte diferită de a Annei. în primul rând, eu nu am tendinţe hipnotice: n-am trăit niciodată vreo stare neobişnuită a conştiinţei. Deoarece amintirea traumatică şi excitaţia corticală mărită există într-o conştiinţă alternantă, ele nu pot fi „manevrate", integrate sau distruse în experienţa de fiecare zi.

  Fără a-şi întrerupe relatarea, Breuer se ridică, aţâţă focul şi mai puse un buştean.

  — De asemenea, şi poate că asta e chiar mai important, simptomele mele nu sunt isterice: ele nu afectează sistemul nervos sau vreo parte a corpului. Amintiţi-vă, isteria este o boală femeiască. Starea mea este, cred, mai aproape din punct de vedere calitativ de Angst, de nefericirea omenească normală. Cantitativ ea este, desigur, mult amplificată!

  În plus, simptomele mele nu sunt acute: s-au dezvoltat încet, de-a lungul anilor. Priviţi-vă lista. Nu pot identifica un început precis pentru niciuna dintre acele probleme. Dar mai este un motiv pentru care terapia pe care am folosit-o cu pacienta mea n-ar putea să ajute în cazul meu – un motiv destul de jenant. Când simptomele Berthei.

  — Bertha? Am avut dreptate când am presupus că prima iniţială este 6.

  Breuer închise ochii mâhnit.

  — Mă tem că am făcut o gafă. Este extrem de important pentru mine să nu violez dreptul la intimitate al pacienţilor mei. în special al acestei paciente. Familia ei este foarte cunoscută în cadrul comunităţii şi, de asemenea, se ştie că am fost medicul ei. Prin urmare, am avut grijă să vorbesc puţin altor medici despre munca mea cu ea. Dar este stânjenitor să folosesc un nume fals aici, cu dumneavoastră.

  — Vreţi să spuneţi că este dificil să vorbiţi liber şi să vă descărcaţi şi în acelaşi timp să trebuiască să rămâneţi în gardă pentru a nu folosi numele greşit?

  — Exact. Şi Breuer oftă. Acum n-am încotro şi trebuie să folosesc în continuare numele ei adevărat, Bertha – dar trebuie să-mi juraţi că n-o să-l dezvăluiţi nimănui.

  Cum Nietzsche se grăbi să aprobe, Breuer scoase din buzunarul hainei o tabacheră din piele, luă un trabuc şi, după ce interlocutorul său îl refuză, şi-l aprinse lui.

  — Unde am rămas? întrebă.

  — îmi spuneaţi de ce noua dumneavoastră metodă de tratament nu ar putea fi relevantă în cazul problemelor dumneavoastră – ceva despre un motiv „jenant".

  — Da, motivul jenant – şi Breuer expiră un fir lung de fum albastru înainte de a continua.

  — Am făcut prostia să mă laud că făcusem o descoperire importantă' când am prezentat cazul ei câtorva colegi şi studenţi la medicină. Cu toate acestea, doar câteva săptămâni mai drziu, când am transferat îngrijirea ei unui alt medic, am aflat că aproape toate simptomele ei recidivaseră. înţelegeţi cât de jenanta este situaţia mea?

  — Jenantă, răspunse Nietzsche, pentru că aţi anunţat un tratament care s-ar putea să nu dea roade?

  — Visez adesea să găsesc persoanele care au asistat la acea prelegere şi să-i spun fiecăreia că toate concluziile mele au fost greşite. Nu e un lucru neobişnuit pentru mine – mă preocupă efectiv părerile colegilor mei. Chiar dacă am dovada respectului lor, continuu să mă simt un escroc – aceasta este o altă problemă care mă chinuie. Adăugaţi-o la lista dumneavoastră.

  Nietzsche îşi deschise conştiincios caietul şi scrise ceva.

  — Dar ca să continuu cu Bertha, nu-mi este absolut clară cauza recidivei ei. Ar putea fi aceea că, la fel ca tratamentul prin hipnoză, cura mea are succes numai temporar. Dar s-ar putea şi ca tratamentul să fi fost eficient, dar anulat prin sfârşitul său catastrofal.

  Nietzsche puse din nou mâna pe creion.

  — Ce vreţi să spuneţi cu „sfârşitul catastrofal"?

  — Ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun mai întâi ce s-a petrecut între mine şi Bertha. N-are nici un rost să fiu delicat în privinţa asta. O să v-o spun de-a dreptul. Eu, bă-trân nebun ce sunt, m-am îndrăgostit de ea! Am devenit obsedat de ea. Nu-mi mai ieşea din minte.

  Breuer era surprins cât era de uşor – înviorător, chiar, să dezvăluie atât de mult.

  — Ziua îmi era împărţită în două segmente – când eram cu Bertha şi când aşteptam să fiu din nou cu ea! Mă întâlneam cu ea câte o oră în fiecare zi a săptămânii, apoi am început s-o vizitez chiar de două ori pe zi. De câte ori o vedeam, eram cuprins de o mare tulburare. Orice atingere a ei mă excita.

  — De ce vă atingea?

  — Avea dificultăţi la mers şi mă lua de braţ când ne plimbam. Avea adeseori contracţii puternice, bruşte, şi trebuia să-i fac un masaj puternic al muşchilor coapsei. Uneori plângea atât de înduioşător că eram nevoit s-o iau în braţe pentru a o alina. Alteori, când stăteam lângă ea, intra spontan în transă, îşi punea capul pe umărul meu şi făcea o „curăţare a hornului" vreme de o oră. Sau îşi punea capul în poala mea şi dormea ca un copil. Au fost multe, multe situaţii când tot ce puteam face era să-mi stăpânesc pornirile sexuale.

  — Poate că, spuse Nietzsche, doar fiind bărbat poate un bărbat să elibereze femeia din femeie.

  Breuer ridică brusc capul. '

  — Probabil că v-am înţeles greşit! Ştiţi, desigur, că orice relaţie sexuală cu un pacient este interzisă – o anatemă asupra jurământului hipocratic al medicului.

  — Şi femeia? Care este responsabilitatea femeii?

  — Dar aceasta nu este o femeie – este o pacientifl Cred că nu vă înţeleg.

  — Să ne întoarcem la asta mai târziu, răspunse Nietzsche calm. încă nu am auzit sfârşitul catastrofal.

  — Ei bine, mi se părea că Bertha merge spre bine, simptomele ei dispăreau, unul câte unul. Dar medicul ei n-o ducea prea bine. Pe soţia mea, Mathilde, care a fost întotdeauna echilibrată şi înţelegătoare, a început s-o deranjeze mai întâi faptul că petreceam prea mult timp cu Bertha, apoi, mai mult chiar, şi faptul că vorbeam despre ea. Din fericire n-am fost atât de nesăbuit să-i spun Mathildei despre natura sentimentelor mele, dar cred că o bănuia. într-o zi mi-a vorbit, furioasă, interzicându-mi şi să mai pomenesc vreodată de Bertha. Am început să-mi detest soţia şi chiar am dezvoltat ideea iraţională că îmi stătea în cale – că, dacă n-ar fi fost ea, aş fi putut începe o viaţă nouă altături de Bertha.

  Breuer se opri, observând că Nietzsche închisese ochii.

  — Vă simţiţi bine? A fost de ajuns pentru o zi?

  — Ascult. Uneori văd mai bine cu ochii închişi.

  — Ei bine, a mai fost un factor care a complicat lucrurile. Am avut o asistentă, Eva Berger, predecesoarea lui Frâu Becker, care, de-a lungul celor zece ani petrecuţi împreună, mi-a devenit confidentă şi prietenă apropiata. Eva era foarte îngrijorată. Se temea că pasiunea mea pentru Bertha m-ar putea conduce la dezastru, că s-ar putea să nu fiu în stare să rezist impulsurilor mele şi să fac ceva nesăbuit. De fapt, din prietenie faţă de mine, s-a oferit să se sacrifice.

  Ochii lui Nietzsche se deschiseră brusc. Breuer îi zări albul ochilor.

  — Cum adică „să se sacrifice"?

  — Cuvintele ei au fost că ar face orice pentru a mă împiedica să mă distrug. Eva ştia că nu aveam contacte sexuale cu Mathilde şi s-a gândit că de asta eram atras de Bertha. Cred că se oferea să-mi uşureze tensiunea sexuală.

  — Şi credeţi că făcea acest lucru pentru dumneavoastră?

  — Sunt convins. Eva este o femeie foarte atrăgătoare şi putea alege dintre mulţi bărbaţi. Vă asigur că n-a făcut oferta datorită înfăţişării mele chipeşe: chelia care se accentuează, smocurile de barbă şi „toartele" astea – şi îşi atinse urechile mari, clăpăuge – cum le numeau adesea tovarăşii mei de joacă. De asemenea, îmi mărturisise odată că avusese, cu ani în urmă, o relaţie intimă dezastruoasă cu un patron, care o costase, în cele din urmă, chiar slujba, şi jurase că „N-o să se repete niciodată!"

  — Şi v-a fost de ajutor sacrificiul Evei?

  Ignorând scepticismul, poate chiar zeflemeaua din felul cum fusese pronunţat „sacrificiu", Breuer răspunse nonşalant:

  — Nu i-am acceptat niciodată oferta. Am fost destul de nebun ca să-mi închipui că a mă culca cu Eva ar fi însemnat s-o trădez pe Bertha. Uneori regret asta foarte tare.

  — Nu înţeleg. Ochii lui Nietzsche, deşi încă măriţi de interes, dădeau semne de oboseală, ca şi cum ar fi văzut şi auzit deja mult prea multe.

  — Ce regretaţi?

  — Că n-am acceptat oferta Evei, bineînţeles. Mă gân-desc foarte des la această ocazie pierdută. Este încă unul dintre acele gânduri nedorite care mă torturează.

  — Breuer arătă spre caietul lui Nietzsche.

  — Puneţi-l pe listă.

  Nietzsche luă din nou creionul şi, în timp ce mai adăuga un articol la lista de probleme din ce în ce mai lungă a lui Breuer, întrebă:

  — Regretul ăsta – tot nu-l înţeleg. Dacă aţi fi acceptat-o pe Eva, de ce v-aţi fi simţit acum altfel?

  — Altfel? Ce-are a face a te simţi altfel cu asta? A fost o ocazie unică – una care n-o să-mi mai iasă în cale niciodată.

  — A fost de asemenea o ocazie unică pentru a spune nu! De a spune un binecuvântat „nu" unei păsări de pradă. Şi această ocazie aţi folosit-o.

  Breuer era buimăcit de comentariul lui Nietzsche. în mod evident acesta nu ştia nimic despre intensitatea dorinţei sexuale. Dar nu avea rost încă să dezbată această chestiune. Sau, poate că nu arătase destul de clar că Eva ar fi putut fi a lui dacă i-ar fi cerut-o. Nu putea înţelege Nietzsche că trebuie să prinzi ocazia când ţi se iveşte? Cu toate astea, ceva îl intriga la acea declaraţie despre „bine-cuvântantul nu". Este un amestec ciudat, se gândi Breuer, între masive porţiuni aride şi o strălucitoare originalitate. Din nou avu senzaţia că s-ar putea ca acest om bizar să aibă de oferit ceva de valoare.

  — Unde am rămas? A, da, dezastrul final! Crezusem tot timpul că relaţia mea sexuală cu Bertha era în întregime autistă – adică petrecându-se numai în mintea mea – şi că faţă de ea o ţinusem în întregime ascunsă. Imaginaţi-vă deci şocul meu când, într-o zi, am fost informat de mama ei că Bertha declarase că era însărcinată cu copilul doctorului Breuer!

  Breuer descrise furia Mathildei când aflase de falsa sarcină şi cum ceruse, mânioasă, ca el să transfere imediat cazul Berthei unui alt medic şi, de asemenea, s-o concedieze pe Eva.

  — Şi ce-aţi făcut?

  — Ce puteam face? Erau în joc cariera, familia, întreaga mea viaţă. A fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A trebuit să-i spun Evei să plece. Desigur, m-am oferit s-o las să lucreze în continuare pentru mine până când aveam s-o pot ajuta să-şi găsească o altă slujbă. Deşi mi-a spus că înţelegea, nu s-a întors la lucru în ziua următoare şi n-am mai văzut-o niciodată de arunci. I-am scris de mai multe ori, dar n-a răspuns niciodată.

  Iar cu Bertha a fost şi mai rău. Când am vizitat-o, în ziua următoare, delirul încetase, şi o dată cu el iluzia ei că o lăsasem însărcinată. De fapt, avea o amnezie totală în ce privea întregul episod şi a răspuns în mod catastrofal când am anunţat-o că nu mai puteam fi medicul ei. A plâns – rugându-mă să mă răzgândesc – m-a implorat să-i spun cu ce greşise. Şi, bineînţeles, nu greşise cu nimic. Izbucnirea ei privind „copilul doctorului Breuer" făcea parte din isteria ei. Acelea nu fuseseră cuvintele ei, delirul era acela care vorbise.

  — Şi al cui era delirul? întrebă Nietzsche.

  — Păi, bineînţeles, era delirul ei, dar nu responsabilitatea ei, nu mai mult decât este cineva responsabil pentru lucrurile bizare, întâmplătoare care se petrec în vis. Oamenii spun vorbe ciudate, incoerente într-o astfel de stare.

  — Mie vorbele ei nu mi se par incoerente sau întâmplătoare. Aţi sugerat, domnule doctor, să intervin cu orice comentariu. Permiteţi-mi să fac o observaţie: mi se pare remarcabil că dumneavoastră sunteţi responsabil pentru toate gândurile şi toate faptele dumneavoastră, în timp ce ea – vocea lui Nietzsche era aspră şi el clătina un deget spre Breuer – ea, în virtutea bolii ei, este absolvită de orice.

  — Dar, domnule profesor, după cum aţi spus chiar dumneavoastră, puterea este ceea ce conteză. Eu aveam puterea în virtutea poziţiei mele. Ea se îndrepta către mine cerând ajutor. Eram conştient că şi-a iubit tatăl foarte mult, poate prea mult, şi că boala i-a fost precipitată de moartea lui. Ştiam, de asemenea, că revărsa asupra mea dragostea pe care o simţea faţă de el, şi am exploatat asta. Vroiam să mă iubească. Ştiţi care au fost ultimele ei cuvinte către mine? După ce i-am spus că voi transfera îngrijirea ei unui alt medic, am plecat, iar ea a strigat: „Pentru mine vei fi întotdeauna singurul bărbat – nu va mai exista nici un alt bărbat în viaţa meal" Cumplite cuvinte! Dovedind cât de mult rău îi făcusem. Dar a fost ceva şi mai cumplit: m-au bucurat acele cuvinţel M-am bucurat s-o aud proclamându-mi puterea asupra ei! Vedeţi deci, am lăsat-o slăbită. Infirmă. Aş fi putut la fel de bine să-i leg sau să-i retez picioarele!

  — Şi de când aţi văzut-o ultima oară, întrebă Nietzsche, care a fost soarta acestei infirme?

  — A fost internată la un alt sanatoriu, în Kreutzlin-gen. Multe dintre simptomele ei de la început au recidivat – schimbările de dispoziţie, pierderea limbii materne în fiecare dimineaţă, şi durerile ei, care pot fi controlate doar de morfină, de care e dependentă. Un fapt interesant: doctorul ei de acolo s-a îndrăgostit de ea, a renunţat la caz şi apoi a cerut-o în căsătorie!

  — Ah, se repetă acelaşi tipar şi cu următorul doctor, observaţi?

  — Observ numai că sunt chinuit de gândul că Bertha e cu un alt bărbat. Vă rog să adăugaţi şi „gelozie" la lista dumneavoastră: este una dintre problemele mele majore. Mă năpădesc tot felul de viziuni în care ei doi îşi vorbesc, se ating, chiar fac dragoste. Deşi aceste viziuni îmi produc o mare durere, continuu să mă auto-torturez. Puteţi înţelege asta? Aţi experimentat vreodată o asemenea gelozie?

  Această întrebare marcă un punct de cotitură în discuţie. La început, Breuer se dezvăluise în mod deliberat cu scopul de a crea un model pentru Nietzsche, sperând să-l încurajeze să-i răspundă la fel. Dar curând se cufundase cu totul în procesul confesiunii. Nu exista, la urma urmei, nici un risc – Nietzsche, crezând că era consultantul lui Breuer, jurase că totul avea să rămână confidenţial.

  Era o experienţă nouă: niciodată nu mai împărtăşise Breuer cuiva atât de multe despre el. Mai era Max – dar cu Max dorise să-şi păstreze o anumită imagine şi îşi alesese cu grijă cuvintele. Chiar şi cu Eva Berger fusese întotdeauna reţinut, ascunzând acele scârţâieli ale vârstei, ezitările şi îndoielile, toate acele atribute ce ar putea face un om mai în vârstă să pară slab ori inhibat în faţa unei femei tinere şi atrăgătoare.

  Dar când începuse să-şi descrie sentimentele de gelozie faţă de Bertha şi noul ei doctor, Breuer îşi reluase rolul de medic al lui Nietzsche. Nu minţise – fuseseră, într-adevăr, zvonuri despre Bertha şi un alt doctor şi suferise, într-adevăr, de gelozie —, dar îşi exagerase sentimentele încercând să regizeze destăinuirea lui Nietzsche. Căci Nietzsche trebuie să fi simţit gelozie în relaţia „pitagoreică" dintre el, Lou Salom6 şi Paul Ree.

  Strategia lui nu avu însă nici un efect. Cel puţin, Nietzsche nu dădu semne că ar avea vreun interes deosebit pe această temă. El nu făcu decât să dea uşor din cap şi să răsfoiască paginile caietului, revăzându-şi însemnările. Cei doi se cufundară în tăcere. Priveau fix focul care se stingea. Apoi Breuer băgă mâna în buzunar şi îşi scoase ceasul greu de aur – un cadou de la tatăl lui. Pe spate era gravat: „Fiului meu, Josef. Să porţi mai departe spiritul spiritului meu." Se uită la Nietzsche. Reflectau oare ochii aceia obosiţi speranţa că această întrevedere se apropia de sfârşit? Era timpul să plece.

  — Domnule profesor, îmi face bine să vorbesc cu dumneavoastră. Dar am şi eu o responsabilitate faţă de dumneavoastră, şi mi se pare că v-am prescris odihnă pentru a evita revenirea migrenei, iar apoi v-am răpit-o obligându-vă să mă ascultaţi atâta vreme. încă ceva: îmi amintesc descrierea pe care aţi făcut-o odată unei zile tipice din viaţa dumneavoastră, o zi ce conţinea foarte puţine contacte apropiate cu alţii. Este aceasta o doză prea mare pentru o singură dată? Nu numai prea mult timp, prea multă vorbăraie şi ascultare, ci şi prea mult din viaţa intimă a cuiva?

  — înţelegerea noastră cere sinceritate, domnule doctor, şi n-ar fi cinstit să vă contrazic. A fost foarte mult pentru ziua de azi şi sunt obosit.

  — Se lăsă pe spătarul scaunului.

  — Dar nu, nu am aflat prea mult din viaţa dumneavoastră intimă. Şi eu învăţ de la dumneavoastră. Am vorbit serios atunci când am spus că atunci când e vorba să învăţ despre relaţiile cu alţi oameni trebuie să încep de la zero! 1

  Pe când Breuer se ridica şi se întindea să-şi ia haina, Nietzsche adăugă:

  — încă un comentariu. Aţi vorbit foarte mult despre cel de-al doilea punct de pe lista noastră: „Invadat de gân-duri străine". Poate că am epuizat astăzi această categorie, căci acum am o imagine a felului în care aceste gânduri nevrednice vă invadează şi pun stăpânire pe mintea dumneavoastră. Cu toate acestea, ele sunt gândurile dumneavoastră, şi mintea dumneavoastră. Mă întreb ce avantaj aveţi permiţând ca aceasta să se întâmple – ori, ca să mă exprim şi mai dur —făcând ca aceasta să se întâmple. Breuer, cu un braţ în mâneca hainei, îngheţă.

  — Făcând să se întâmple? Nu ştiu. Tot ce pot să spun este că, din interior, acest lucru nu este perceput aşa. Eu simt că mi se întâmplă. Afirmaţia dumneavoastră că eu fac să se întâmple aşa nu are – cum să spun? – nici un înţeles afectiv pentru mine.

  — Trebuie să găsim o cale să-i dăm un înţeles.

  — Niet-zsche se ridică şi îl conduse pe Breuer până la uşă.

  — Să încercăm un experiment de gândire. Pentru discuţia de mâine, vă rog să meditaţi la această întrebare: Dacă nu aţi avea aceste gânduri străine, la ce v-aţi gândi?

  EXTRASE DIN NOTELE DR BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 5 DECEMBRIE 1882

  Un început excelent! Cu multe realizări. A făcut o listă a problemelor mele şi planuri pentru a ne concentra de fiecare dată asupra uneia singure. Bun. Să-l lăsăm să creadă că asta facem. Pentru a-l încuraja să se confeseze, m-am destăinuit complet azi. Nu a răspuns la fel, dar, în timp, va veni şi asta. Cu siguranţă că a fost uluit şi impresionat de deschiderea mea.

  Am o idee tactică interesantă! Voi descrie situaţia lui ca şi când ar fi a mea. Apoi îl voi lăsa să mă sfătuiască şi, făcând aceasta, se va sfătui pe el însuşi. Astfel, de exemplu, îl pot ajuta să se descurce în triunghiul lui – cu Lou Salome şi Paul Ree – cerându-i ajutorul în privinţa triunghiului meu cu Bertha şi noul ei doctor. Este atât de rezervat încât acesta s-ar putea să fie singurul mod de a-l ajuta. Probabil că nu va fi niciodată destul de sincer ca să ceară direct ajutor.

  Are o minte originală. Nu-i pot prevedea reacţiile. Poate că Lou Salome are dreptate; poate că este sortit să devină un mare filosof. Câtă vreme evită subiectul fiinţelor omeneşti! în majoritatea aspectelor relaţiilor interumane are goluri uriaşe. Dar când este vorba despre femei, este barbar, aproape inuman. Indiferent de femeie sau de situaţie, reacţia lui e previzibilă: femeia e trădătoare şi intrigantă. Iar sfatul lui cu privire la femei este la fel de previzibil: ele sunt vinovate, pedepsiţi-lel Ah, da, încă o metodă – evitaţi-le!

  Cât despre pornirile sexuale: o fi având vreunele, de fapt? Vede oare femeile ca pe ceva prea periculos? Trebuie să aibă dorinţe sexuale. Dar ce se întâmplă cu ele? Sunt stăvilite, exer-citând o presiune ce trebuie să ţâşnească afară cumva? Ar putea să fie aceasta, mă întreb, sursa migrenei?

  EXTRASE DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA CAZULUI DR BREUER, 5 DECEMBRIE 1882 liste creşte. La cele şase puncte ale mele, dr Breuer a mai adăugat cinci:

  7. Sentimentul de a fi prins în capcană – de căsătorie, de viaţă.

  8. înstrăinarea de soţie.

  9. Regretul că a refuzat „sacrificiul" sexual al Evei.

  10. Preocuparea exagerată asupra părerii altor medici despre el.

  11. Gelozie – Bertha şi un alt bărbat.

  Se va sfârşi lista vreodată? Va ridica fiecare zi noi probleme? Cum să-l fac să înţeleagă că problemele lui reclamă atenţie numai ca să ascundă ceea ce el nu doreşte să vadă? Gânduri mărunte sunt absorbite de mintea lui ca de-un burete. în cele din urmă îi vor ataca trupul. Astăzi, dnd a plecat, l-am întrebat ce ar vedea dacă n-ar fi orbit de mărunţişuri. I-am arătat astfel calea. O va urma?

  Este un amestec ciudat – inteligent şi totuşi orb, sincer şi totuşi necinstit. îşi realizează oare propria? Spune că îl ajut. Mă laudă. Ştie cât de mult urăsc darurile? Ştie că darurile îmi zgârie pielea şi îmi distrug somnul? Este oare unul dintre aceia care pretind că dăruiesc – numai pentru a obţine daruri? Nu i le voi oferi. Este genul care venerează reverenţa?

  Vrea oare să mă descopere pe mine mai degrabă decât pe el însuşi? Nu trebuie să-i ofer nimici Când un prieten are nevoie de un loc pentru a se odihni, cel mai bine e să-i oferi un pat tare de campanie!

  Este cuceritor, plin de compasiune. Atenţie! în unele privinţe s-a convins pe sine însuşi să tindă spre înălţimi, dar măruntaiele lui n-au fost convinse. în privinţa femeilor, e aproape inuman. O tragedie – să te bălăceşti în noroiul ăla! Eu cunosc acest noroi: e bine când privesc în urmă şi văd ce am depăşit.

  Cel mai mare copac tinde spre cele mai mari înălţimi şi are rădăcinile înfipte cel mai adânc, în întuneric – în rău, chiar; el însă nici nu tinde spre înălţimi, nici nu se aruncă în adâncuri. Pofte animalice îi secătuiesc forţele – şi raţiunea. Trei femei îl sfâşie, iar el le este recunoscător. Le linge colţii sângeroşi.

  Una din ele îl învăluie în parfumul ei greu şi pretinde că se sacrifică. îi oferă „darul" robiei – robia lui.

  Cealaltă îl torturează. Se preface slăbită ca să se poată lăsa pe el când merge. Se preface că doarme ca să-şi poată pune capul pe sexul lui şi, când se plictiseşte de aceste torturi mărunte, îl umileşte public. Când jocul se termină, pleacă mai departe şi îşi continuă trucurile cu următoarea victimă. Şi el e orb la toate acestea. Orice s-ar întâmpla, o iubeşte. Orice ar face ea, îi este dor de perioada când îi era pacientă, şi o iubeşte.

  Cea de-a treia femeie îl ţine într-o captivitate permanentă. Dar o prefer pe aceasta. Ea, cel puţin, nu-şi ascunde ghearele!

  SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882

  Draga mea Lou, Ai în mine cel mai bun avocat, dar şi cel mai neîndurător judecător! îţi cer să te judeci singură şi să-ţi hotărăşti singură pedeapsa. în ce mă priveşte am hotărât, la Orta, să-ţi dezvălui întreaga mea filosofie. O, nici n-ai idee ce decizie a fost asta: aveam credinţa că n-aş putea face un cadou mai frumos cuiva.

  Tindeam atunci să te consider o viziune şi o manifestare a idealului meu pământesc. Ia seama, te rog, că am o vedere extraordinară!

  Cred că nimeni nu poate gândi mai bine despre tine dar, în acelaşi timp, nici mai rău.

  Dacă te-aş fi creat eu ţi-aş fi dat o sănătate mai bună şi încă multe dincolo de asta, care sunt cu mult mai valoroase. şi poate ceva mai multă dragoste pentru mine (deşi asta are importanţa cea mai mică din toate) şi la fel ar fi fost cu prietenul nostru Rie. Nici cu tine, nici cu el nu pot schimba un singur cuvânt în probleme ale sufletului meu. îmi imaginez că nu ştii deloc ce vreau? – dar această linişte forţată este aproape sufocantă, pentru că eu vă iubesc.

  FN.

  CAPITOLUL 15

  JL'upă prima lor şedinţă, Breuer îi mai acordă lui Nietzsche câteva minute din timpul său de lucru: făcu o însemnare în fişa lui Eckart Muller, le puse la curent pe surori cu starea migrenei acestuia şi, mai târziu, în cabinetul său, scrise un raport mai personal într-un caiet identic cu cel folosit de Nietzsche pentru însemnările sale.

  Dar pe parcursul următoarelor douăzeci şi patru de ore, Nietzsche ocupă mult din timpul liber al lui Breuer – timp furat de la alţi pacienţi, de la Mathilde, de la copiii lui şi, cea mai mare parte, din somnul său. Dormind cu intermitenţe, doar în primele ore ale nopţii, Breuer avu vise vii, neliniştitoare.

  Visă că el şi Nietzsche stăteau de vorbă într-o cameră fără pereţi – poate scena unui teatru. Lucrătorii care treceau transportând mobilă le ascultau conversaţia. Camera părea provizorie, ca şi cum ar fi putut fi împachetată în întregime şi dusă de-acolo.

  Într-un alt vis, şedea în cadă şi deschidea robinetul de apă. Din el curgea un şuvoi de insecte, piese metalice mărunte şi mucozităţi uriaşe care atârnau din gura robinetului în şuviţe lungi, oribile. Piesele metalice îl intrigau. Mu-cozităţile şi insectele îl dezgustau.

  La ora trei fu trezit de coşmarul lui obişnuit: cutremurul, căutarea Berthei, pământul care i se lichefia sub picioare. Aluneca în pământ, scufundându-se patruzeci de metri şi aterizând pe o lespede albă având înscris pe ea un mesaj ilizibil.

  Breuer stătu întins, treaz, ascultându-şi bătăile inimii, încercă să se calmeze punându-şi probleme intelectuale. Se întrebă mai întâi de ce lucruri care par însorite şi benefice la douăsprezece ziua se încarcă adesea de oroare la trei noaptea. Deoarece nu reuşi să se destindă deloc, trecu la o altă diversiune şi încercă să-şi amintească tot ce-i destăinuise lui Nietzsche în cursul acelei zile. Dar cu cât îşi amintea mai multe, cu atât devenea mai agitat. Spusese oare prea mult? îl dezgustaseră oare pe Nietzsche dezvăluirile sale? Cine l-o fi pus să-şi divulge toate sentimentele ruşinoase, secrete, faţă de Bertha şi Eva? în momentul acela i se păruse că e bine, ca un fel de ispăşire chiar, să-i împărtăşească totul; acum însă îi era frică să se gândească la părerea lui Nietzsche despre el.

  Deşi ştia că Nietzsche avea o atitudine puritană în privinţa relaţiilor sexuale, îl asaltase cu o discuţie pe această temă. Poate intenţionat. Poate, ascunzându-se în spatele poziţiei lui de pacient, dorise să-l şocheze şi să-l ofenseze. Dar de ce?

  Curând însă îi apăru Bertha, regina gândurilor sale, făcând să pălească şi împrăştiind alte gânduri, captându-i întreaga atenţie. Atracţia ei sexuală era neobişnuit de puternică în noaptea aceea: Bertha descheindu-şi încet, timidă, nasturii halatului de spital; Bertha goală, intrând în transă; Bertha ţinându-şi sânul în palmă şi chemându-l; sfârcul ei moale, proeminent umplându-i gura; Bertha des-făcându-şi picioarele, şoptind: „ia-mă" şi trăgându-l spre ea. Breuer tremura de dorinţă; vru să caute alinare la Mathilde, dar nu putu suporta sentimentul de duplicitate şi vinovăţie produs de faptul că, iarăşi, îi folosea corpul imaginându-şi-o pe Bertha sub el. Se sculă devreme ca să se liniştească.

  — Se pare, îi spuse Breuer lui Nietzsche mai târziu în cursul dimineţii trecându-i în revistă fişa de observaţie, că Herr Muller a dormit mai bine în noaptea asta decât dr Breuer., îi povesti apoi evenimentele din noaptea precedentă: somnul cu intermitenţe, groaza, visele, obsesiile, teama de a nu fi dezvăluit prea mult.'Nietzsche dădu din cap a înţelegere în timpul declaraţiei lui Breuer şi notă visele în caietul său.

  — După cum ştiţi, am cunoscut şi eu asemenea nopţi. Noaptea trecută, cu numai un gram de cloral, am dormit cinci ore consecutiv – dar rareori se întâmplă astfel. Ca şi dumneavoastră, visez, sunt sufocat de groază. Ca şi dumneavoastră, m-am întrebat adesea de ce noaptea domneşte frica. După douăzeci de ani de întrebări ca acestea, cred acum că frica nu e născută din întuneric; ea este, mai degrabă, ca stelele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.

  Iar visele, continuă Nietzsche ridicându-se din pat şi traversând camera împreună cu Breuer până la fotoliile aşezate în faţa focului, visele sunt un mister încântător care imploră să fie înţeles. Vă invidiez pentru visele dumneavoastră. Eu rareori mi le amintesc. Nu sunt de acord cu medicul elveţian care m-a sfătuit odată să nu-mi mai pierd timpul gândindu-mă la vise, fiindcă ele nu sunt altceva decât nişte deşeuri întâmplătoare, excreţii nocturne ale minţii. El pretindea că la fiecare douăzeci şi patru de ore creierul se curăţă, vărsând în vise excedentul de gân-duri ale zilei!

  Nietzsche se opri pentru a-şi citi însemnările despre visele lui Breuer.

  — Coşmarul dumneavoastră e total derutant, dar cred că celelalte două vise şi-au avut originea în discuţia noastră de ieri. îmi spuneţi că vă temeţi să nu fi dezvăluit prea mult – iar apoi visaţi o încăpere publică, fără pereţi. Iar celălalt vis – robinetul şi mucozităţile şi insectele – nu coroborează ele teama dumneavoastră că aţi descătuşat prea multe dintre părţile dumneavoastră întunecate, neplăcute?

  — Da, era ciudat cum această senzaţie creştea din ce în ce mai mult pe măsură ce noaptea înainta. Mă temeam că v-am ofensat, v-am şocat sau v-am dezgustat. Mi-era teamă de felul în care m-aţi putea privi.

  — Dar nu v-am prezis asta? Nietzsche, şezând picior peste picior pe fotoliul din faţa lui Breuer, bătea cu creionul în caiet pentru a-şi sublinia cuvintele. De această preocupare cu privire la sentimentele mele mă temeam eu; tocmai din acest motiv v-am conjurat să nu-mi dezvăluiţi mai mult decât îmi este necesar ca să înţeleg. Eu vreau să vă ajut să vă recăpătaţi forţele, nu să vi le pierdeţi mărtu-risindu-vă eşecurile.

  — Dar, domnule profesor, avem aici un punct important asupra căruia nu suntem de acord. De fapt, săptămâna trecută ne-am certat tocmai din cauza acestui punct. Să încercăm să ajungem la o concluzie de data aceasta. îmi amintesc că spuneaţi, şi am citit şi în cărţile dumneavoastră, că toate relaţiile trebuie înţelese pornind de la putere. Totuşi, acest lucru pur şi simplu nu este valabil pentru mine. Eu nu mă iau la întrecere cu dumneavoastră: nu am nici un interes să vă înfrâng. Eu vreau doar ajutorul dumneavoastră pentru a-mi regăsi viaţa. Balanţa de forţe între noi – cine câştigă, cine pierde – mi se pare banală şi irelevantă.

  — Atunci, domnule doctor, de ce vă este ruşine că mi-aţi arătat slăbiciunile dumneavoastră?

  — Nu pentru că aş fi pierdut vreo competiţie! Cui îi pasă de asta? Mă simt prost dintr-un singur motiv: părerea dumneavoastră este importantă şi mă tem că, după confesiunea sordidă de ieri, aveţi o părere mult mai proastă despre mine! Consultaţi-vă lista – Breuer făcu un semn spre caietul lui Nietzsche. Vă amintiţi problema urii de sine – punctul trei, cred. îmi ascund adevăratul eu pentru că am atâtea lucruri vrednice de dispreţ. Apoi mă detest şi mai mult pentru că sunt izolat de alţi oameni. Dacă e să rup vreodată acest cerc vicios, trebuie să fiu în stare să mă destăinui altora!

  — Poate, dar priviţi – Nietzsche îi arătă punctul zece din caiet. Aid spuneţi că vă preocupă prea mult părerea colegilor dumneavoastră. Am cunoscut mulţi oameni

  221 V care se detestă şi încearcă să îndrepte acest lucru con-vingându-i mai întâi pe alţii să gândească bine despre ei. O dată ce reuşesc acest lucru, încep şi ei să gândească bine despre ei înşişi. Dar aceasta este o soluţie falsă, înseamnă să te supui autorităţii altora. Sarcina dumneavoastră este să vă acceptaţi dumneavoastră înşivă – nu să găsiţi căi pentru a câştiga acceptul meu.

  Breuer începea să ameţească. Avea o minte rapidă, pătrunzătoare şi nu era obişnuit să i se aducă sistematic contraargumente. Dar, evident, nu era recomandabilă o dezbatere raţională cu Nietzsche; nu l-ar fi putut niciodată înfrânge sau convinge de ceva contrar poziţiei lui. Poate, conchise Breuer, o metodă impulsivă, iraţională ar fi mai eficientă.

  — Nu, nu, nu! Credeţi-mă, domnule profesor, deşi acest lucru este perfect rezonabil, cu mine nu merge! Eu ştiu doar că am nevoie de aprobarea dumneavoastră. Aveţi dreptate: scopul ultim este într-adevăr a fi independent de părerile altora, dar calea către acest scop – şi vorbesc pentru mine, nu pentru dumneavoastră – este să ştiu că nu depăşesc limitele decenţei. Simt nevoia să pot destăinui totul despre mine unei alte persoane şi să aflu că şi eul meu este. pur şi simplu omenesc.

  Ca un gând tardiv, adăugă:

  — Omenesc, prea omenesc!

  Titlul cărţii aduse un zâmbet pe faţa lui Nietzsche.

  — Touche, domnule doctor! Cine se poate opune acestei expresii excelente? Acum vă înţeleg sentimentele dar încă nu-mi sunt clare implicaţiile lor în discuţia noastră.

  Breuer îşi alese cu grijă cuvintele în această problemă delicată.

  — Nici mie. Dar ştiu că trebuie să fiu atent ce vă dezvălui şi ce nu. Să vă povestesc un incident recent care ar putea fi relevant. Discutam cu Max, cumnatul meu. Eu n-am fost niciodată prea apropiat de Max pentru că l-am considerat mereu insensibil din punct de vedere psihic. Căsătoria mea s-a degradat însă până la un punct în care simţeam nevoia s-o discut cu cineva. Am încercat să pornesc o conversaţie despre asta cu Max, dar eram atât de copleşit de ruşine încât mi-a fost greu să continuu. Atunci, într-un mod la care nu m-am aşteptat niciodată, Max mi-a răspuns dezvăluindu-mi dificultăţi similare cu care se confruntă în viaţa sa. într-un fel destăinuirea lui m-a eliberat pe mine şi, pentru prima dată, noi doi am avut o discuţie intimă. Mi-a ajutat enorm.

  — Când spuneţi „mi-a ajutat", întrebă imediat Nietzsche, vreţi să spuneţi că disperarea dumneavoastră a scăzut? Sau că relaţiile cu soţia dumneavoastră s-au îmbunătăţit? Sau aţi avut o discuţie care v-a uşurat doar pe moment?

  Ah! Breuer îşi dădu seama că era încolţit! Dacă afirma că discuţia cu Max îi fusese într-adevăr de folos, Nietzsche avea să întrebe de ce mai avea nevoie de sfatul lui. Atenţie, atenţie.

  — Nu ştiu ce vreau să spun. Tot ce ştiu e că m-am simţit mai bine. în noaptea aceea n-am mai stat treaz, crispându-mă de ruşine. Şi de atunci m-am simţit mai deschis, mai pregătit să încep o investigaţie asupra mea.

  Nu merge bine, îşi zise Breuer. Poate că un apel simplu, direct ar fi mai bun.

  — Sunt sigur, domnule profesor, că m-aş putea exprima mai sincer dacă aş putea fi sigur că mă înţelegeţi. Când vorbesc despre dragostea mea obsesivă ori despre gelozie, m-ar ajuta să ştiu că şi dumneavoastră aţi trăit astfel de lucruri. Bănuiesc, de exemplu, că dumneavoastră găsiţi relaţiile sexuale dezagreabile şi că dezaprobaţi foarte tare preocupările mele în această privinţă. Normal, asta mă stânjeneşte în a vă dezvălui aceste faţete ale mele.

  O pauză lungă. Nietzsche stătea cu ochii pironiţi în tavan, cugetând adânc. Breuer era optimist, căci ştiuse să crească presiunea cu măiestrie. Spera că Nietzsche era gata în sfârşit să spună ceva despre sine.

  — Probabil, răspunse Nietzsche, că nu mi-am exprimat destul de clar poziţia. Spuneţi-mi, v-au sosit cărţile pe care le-aţi comandat de la editură?

  — încă nu. De ce întrebaţi? Există acolo pasaje relevante pentru discuţia noastră de azi?

  — Da, mai ales în Ştiinţa voioasă. Acolo afirm că relaţiile sexuale nu se deosebesc prin nimic de alte relaţii, căci şi ele presupun o luptă pentru putere. Dorinţa sexuală este, la bază, dorinţa de a domina total nuntea şi trupul celuilalt.

  — Eu cred că nu este adevărat. Nu pentru dorinţa mea!

  — Ba da, ba da, insistă Nietzsche. Priviţi mai adânc şi veţi vedea că această dorinţă este şi o dorinţă de a-i domina pe toţi ceilalţi. „Amantul" nu este cel care „iubeşte": ceea ce urmăreşte el în schimb este să fie singurul posesor al iubitei lui. Dorinţa lui este să îndepărteze întreaga lume de un bun preţios. Este tot atât de meschin ca şi dragonul care-şi păzeşte comoara de aur! El nu iubeşte lumea – dimpotrivă, este total indiferent faţă de toate celelalte fiinţe vii. N-aţi spus chiar dumneavoastră asta? De aceea vă plăcea – am uitat cum o cheamă – infirma?

  — Bertha, darnueinf.

  — Da, da, aţi fost mulţumit când Bertha a spus că veţi fi întotdeauna singurul bărbat din viaţa ei!

  — Dar dumneavoastră mutaţi totul în plan teoretic! Eu îmi simt pornirile sexuale în organele genitale, nu într-o arenă abstractă în care se confruntă nişte forţe!

  — Nu, declară Nietzsche, eu nu fac decât să spun lucrurilor pe nume! N-am nimic împotrivă ca un om să aibă relaţii sexuale când simte nevoia. Dar detest oamenii care le cerşesc, care renunţă la puterea lor pentru uşuratica femeie – pentru vicleana femeie ce transformă slăbiciunea ei şi puterea lui în puterea ei.

  — Ah, cum puteţi nega ceea ce este cu adevărat erotic? Dumneavoastră ignoraţi impulsul, atracţia biologică existentă în noi din construcţie, care ne permite să ne reproducem! Sexualitatea este o parte a vieţii, a naturii.

  — O parte, dar nu partea cea mai înălţătoare. De fapt, duşmanul de moarte al părţii înălţătoare. Daţi-mi voie să vă citesc o frază pe care am scris-o azi dimineaţă devreme.

  Nietzsche îşi puse ochelarii lui groşi, se întinse până la birou, luă de pe el un caiet uzat şi răsfoi paginile umplute cu o mâzgăleală ilizibilă. Se opri la ultima pagină şi, cu nasul aproape atingând caietul, citi:

  — Senzualitatea este o căţea care ne muşcă de călcâie! Şi cât de frumos ştie căţeaua asta să cerşească o bucată de spirit când i se refuză o bucată de carne." închise caietul.