Roşu de ruşine că n-o protejase, începu să-i ceară iertare – dar Eva se grăbi să continue, vorbind despre noua ei slujbă, despre nunta surorii ei, despre moartea mamei, apoi despre relaţia ei cu Gerhardt, tânărul avocat pe care-l cunoscuse când era pacient al spitalului.

  Breuer ştia că vizita lui o compromitea, şi se ridică să plece. Apropiindu-se de uşă, îi luă mâna cu stângăcie şi începu să pună o întrebare, dar ezită – mai avea dreptul de a-i spune ceva familiar? Se hotărî să rişte. Deşi era evident că legătura intimă dintre ei se destrămase, cincisprezece ani de prietenie nu se şterg aşa uşor.

  — Eva, am să plec acum. Dar te rog, o ultimă întrebare.

  — Spune, Josef.

  — Nu pot uita vremurile când eram apropiaţi. îţi aminteşti când, într-o seară, târziu, am stat de vorbă o oră întreagă în cabinet? Ţi-am spus cu câtă disperare şi cât de irezistibil mă simţeam atras de Bertha. Tu mi-ai răspuns că ţi-este teamă pentru mine, că eşti prietena mea, că nu vrei să mă distrug. Apoi mi-ai luat mâna, aşa cum eu o iau pe a ta acum, şi ai spus că ai face orice, orice aş vrea eu, dacă asta m-ar salva. Eva, nu pot să-ţi spun dt de des, probabil de sute de ori, am retrăit conversaţia aceea, cât de mult a însemnat ea pentru mine, cât de adesea am regretat că eram atât de obsedat de Bertha încât nu ţi-am răspuns într-un mod mai direct. Iar întrebarea mea este: Erai sinceră? Trebuia să-ţi fi răspuns?

  Eva îşi retrase mâna, o puse uşor pe umărul lui şi rosti, cu o voce înecată:

  — Josef, nu ştiu ce să spun. Voi fi sinceră – îmi pare rău că trebuie să răspund astfel la întrebarea ta, dar de dragul vechii noastre prietenii trebuie să fiu sinceră. Josef, eu nu-mi amintesc acea conversaţie!

  Două ore mai târziu, Breuer se trezi pe un loc de clasa a doua în trenul spre Italia.

  Realiză cât de important fusese pentru el, în ultimul an, că o avusese pe Eva ca sprijin. Se bizuise pe ea. Fusese întotdeauna sigur că putea conta pe ea la nevoie. Cum putuse ea să uite?

  „Dar, Josef, la ce te aşteptai?" se întrebă. „Că se va lăsa congelată şi pusă într-un dulap, aşteptându-te pe tine să deschizi uşa şi s-o readud la viaţă? Ai patruzed de ani, e timpul să înţelegi că femeile tale au o existenţă separată de a ta: au viaţa lor proprie, se dezvoltă, înaintează în vârstă, îmbătrânesc, stabilesc relaţii noi. Numai morţii nu se schimbă. Numai mama ta, Bertha, a rămas suspendată în timp, aşteptându-te."

  Deodată, în minte îi răsări gândul îngrozitor că nu numai viaţa Berthei şi a Evei va merge înainte, d şi a Mathildei – că ea va exista fără el, că va veni ziua când ea va iubi pe altcineva. Mathilde, Mathilde a lui cu un alt bărbat – durerea aceasta era greu de suportat. îi dădură lacrimile. îşi căută din ochi valiza de pe plasa de bagaje. Era acolo, la îndemână, cu minerul de alamă atârnând ademenitor spre el. Da, ştia exact ce trebuia să facă: să apuce minerul, să treacă valiza peste bara de metal, s-o tragă jos, să coboare la prima staţie, oricare ar fi, să ia primul tren înapoi spre Viena şi să se arunce la pidoarele Mathildei. Nu era prea târziu – cu siguranţă că avea să-l primească înapoi.

  Dar îşi imagină prezenţa puternică a lui Nietzsche barându-i drumul.

  „Friedrich, cum am putut să renunţ la toate? Ce prost am fost că ţi-am urmat sfatul!" „Renunţasei deja la tot ce era important încă înainte de a mă întâlni, Josef. De aceea erai cuprins de disperare. îţi aminteşti dt ai plâns că l-ai pierdut pe tânărul infinitei promisiuni?" „Dar acum nu mai am nimic." „Nimic înseamnă totul! Pentru a deveni puternic trebuie ca mai întâi să-ţi înfigi adânc rădăcinile în neant şi să înveţi să înfrunţi cea mai cumplită singurătate." „Soţia mea, familia mea! îi iubesc. Cum am putut să-i părăsesc? O să cobor la prima staţie." „Nu fad dedt să fugi de tine însuţi. Aminteşte-ţi că fiecare clipă se repetă la nesfârşit. Gândeşte-te: gândeşte-te că fugi de libertate pentru vede!" „Am o datorie faţă de." „Doar datoria de a deveni cel ce eşti. Devino puternic: altfel, te vei folosi întotdeauna de alţii în dezvoltarea ta." „Dar Mathilde! Jurămintele mele! Datoria mea faţă de." „Datorie, datorie! O să pieri din cauza acestor virtuţi mărunte. învaţă să devii rău. Clădeşte-ţi o nouă identitate pe cenuşa vechii tale vieţi."

  Pe tot drumul până în Italia, cuvintele lui Nietzsche îl urmăriră.

  „Repetare eternă." „Clepsidra eternă a existenţei întoarsă iarăşi şi iarăşi." „Lasă această idee să pună stăpânire pe tine, şi promit că asta te va schimba pentru totdeauna." „îţi place ideea sau o deteşti?" „Trăieşti astfel încât să-ţi placă ideea." „Pariul lui Nietzsche." „Consumă-ţi viaţa." „Mori la momentul potrivit." „Curajul de a-ţi schimba convingerile!" „Viaţa asta e viaţa ta veşnică."

  Totul începuse cu două luni în urmă, la Veneţia. Acum se îndrepta din nou către oraşul gondolelor. Când trenul trecu graniţa italo-elveţiană şi auzul lui prinse conversaţii în italiană, gândurile i se întoarseră de la posibilitatea eternă la realitatea zilei de mâine.

  Unde-o să se ducă atunci când va coborî din tren la Veneţia? Unde-o să doarmă la noapte? Ce-o să facă mâine? Dar poimâine? Cum o să-şi folosească timpul? Nietzsche cum îl folosea? Când nu era bolnav se plimba, medita şi scria. Dar aşa făcel el. Cum.?

  Ştia că, înainte de toate, trebuia să-şi câştige existenţa. Banii pe care-i avea la el îi ajungeau doar pentru câteva săptămâni, după aceea banca, la cererea lui Max, avea să-i trimită doar o modestă sumă lunară. Putea, bineînţeles, să practice în continuare medicina. Cel puţin trei dintre foştii lui studenţi erau medici în Veneţia. N-ar trebui să întâmpine nici o dificultate în a-şi construi o carieră. Nici limba n-ar fi o problemă: avea ureche bună şi ştia ceva engleză, franceză şi spaniolă; putea prinde repede italiana. Dar sacrificase atât de multe doar ca să-şi reproducă viaţa din Viena la Veneţia? Nu, lăsase acea viaţă în urmă!

  Poate o slujbă într-un restaurant. Pentru că îi murise mama, iar bunica era foarte slăbită, Breuer învăţase să gătească şi ajuta adesea la prepararea meselor de familie. Deşi Mathilde îl tachina şi-l gonea din bucătărie, când ea nu era în preajmă obişnuia să treacă pe acolo şi să-i dea instrucţiuni bucătăresei. Da, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât simţea mai tare că munca într-un restaurant ar putea fi cea mai potrivită. Nu doar aceea de director sau de casier: vroia să atingă mâncarea – să o prepare, să o servească.

  Ajunse târziu în Veneţia şi din nou petrecu noaptea într-un hotel din preajma gării. Dimineaţa luă o gondolă până în centru şi se plimbă ore în şir, gândindu-se. Mulţi dintre localnici întorceau privirea după el. înţelese de ce când îşi văzu imaginea reflectată într-o vitrină: barbă lungă, pălărie, palton, costum, cravată – toate negre. Părea străin, exact ca un bătrân şi bogat medic evreu din Viena! Noaptea trecută, la gară, observase un grup de prostituate italience care-şi căutau clienţi. Niciuna nu-l abordase; şi nu-i de mirare! Barba şi hainele de înmor-mântare trebuiau să dispară.

  Încet, planul său căpătă contur: mai întâi, o vizită la bărbier şi la un magazin de confecţii pentru clasa muncitoare. Apoi avea să înceapă un curs intensiv de italiană. Probabil după două, trei săptămâni, putea începe să exploreze restaurantele: s-ar putea ca Veneţia să aibă nevoie de un bun restaurant austriac, sau chiar austriac-evreiesc – văzuse mai multe sinagogi în timpul plimbării sale.

  Briciul tocit al bărbierului îi smucea capul înainte şi înapoi în timp ce-i ataca barba în vârstă de douăzeci şi unu de ani. Uneori rădea smocurile de barbă frumos, dar cel mai des agăţa şi smulgea firele de păr castaniu sârmos. Bărbierul era brutal şi repezit. E de înţeles, se gândi Breuer. Şaizeci de lire e prea puţin pentru mărimea bărbii lui. Făcându-i semn s-o ia mai încet, băgă mâna în buzunar şi-i oferi două sute de lire pentru un bărbierit mai blând.

  Douăzeci de minute mai târziu, uitându-se în oglinda crăpată a bărbierului, îl năpădi un val de compasiune faţă de propria lui faţă. De-a lungul deceniilor în care o tot văzuse, datorită bărbii întunecate care o ascundea, uitase ce bătălie cu timpul era înaintarea în vârstă. Descoperită acum, văzu că era obosită şi îmbătrânită. Doar fruntea şi arcadele rămăseseră neridate şi suţineau cu hotărâre pielea lăsată, fleşcăită, înfrântă a feţei lui. Câte un şanţ adânc se întindea de la fiecare nară pentru a-i separa obrajii de buze. Riduri mai mici porneau în jos de la ochi. Gâtul era plin de cute, ca cel al unui curcan. Iar bărbia – uitase că barba îi acoperea bărbia lipsită de personalitate, care acum, şi mai lipsită de vigoare, se ascundea cu timiditate, cât putea, sub buza de jos care atârna umedă.

  În drum spre un magazin de confecţii, Breuer se uită la îmbrăcămintea trecătorilor şi hotărî să cumpere o haină scurtă de muncitor, nişte ghete solide şi un pulover gros în dungi. Cu toate acestea, toţi cei care treceau pe stradă erau mai tineri decât el. Ce purtau bărbaţii mai în vârstă? De fapt, unde erau aceştia? Toată lumea părea atât de tânără. Cum o să-şi facă prieteni? Cum va cunoaşte femei? Poate o chelneriţă într-un restaurant, sau o profesoară de italiană. Dar, se gândi el, eu nu vreau o altă femeie! N-o să mai găsesc niciodată o femeie ca Mathilde. O iubesc. E o nebunie. De ce am părăsit-o? Sunt prea bătrân ca s-o iau de la capăt. Sunt cea mai bătrână persoană de pe strada asta – poate bătrâna aceea cu bastonul e mai bătrână, sau bărbatul acela gârbovit care vinde legume. Deodată simţi că ameţeşte. Abia mai putea sta în picioare. Auzi o voce în spatele său.

  — Josef,Josef!

  A cui e vocea? Pare familiară!

  — Doctor Breuer! Josef Breuer! Cine ştie unde sunt?

  — Josef, ascultă-mă! Număr invers, de la zece la unu. Când ajung la cinci, ochii ţi se vor deschide. Când ajung la unu, vei fi complet treaz. Zece, nouă, opt.

  Cunosc vocea asta!

  — Şapte, şase, cinci.

  Deschise ochii. Privi faţa zâmbitoare a lui Freud.

  — Patru, trei, doi, unu! Poftim! Te-ai trezit! Breuer era alarmat.

  — Ce se întâmplă? Unde mă aflu, Sâg?

  — Totul e-n regulă, Josef. Trezeşte-te! Vocea lui Freud era fermă, dar liniştitoare.

  — Ce se întâmplă?

  — Acordă-ţi două minute, Josef. O să-ţi aminteşti totul.

  Văzu că stătea întins pe canapea, în biblioteca sa. Se ridică. întrebă din nou:

  — Ce se întâmplă?

  — Tu să-mi spui mie ce s-a întâmplat, Josef. Am făcut exact aşa cum m-ai instruit.

  Cum Breuer încă mai părea ameţit, Freud explică:

  — Nu-ţi aminteşti? Ai venit aseară la mine şi m-ai rugat să fiu aici în dimineaţa asta la unsprezece pentru a te asista la un experiment psihologic. Când am sosit, mi-ai cerut să te hipnotizez, folosind ceasul tău drept pendul.

  Breuer căutiTân buzunarul vestei.

  — Uite-l colo, Josef, pe măsuţa pentru cafea. Apoi, îţi aminteşti, mi-ai cerut să-ţi poruncesc să dormi adânc şi să vizualizezi o serie de experienţe. Mi-ai spus că prima parte a experimentului avea să fie consacrată despărţirii – de familie, de prieteni, chiar şi de pacienţi; şi că eu trebuia, dacă mi se părea necesar, să-ţi dau sugestii precum: „Ia-ţi rămas bun" sau „Nu te mai poţi duce acasă". Partea următoare avea să fie consacrată începerii unei vieţi noi, iar eu trebuia să-ţi dau sugestii precum: „Continuă" sau „Ce vrei să faci mai departe?"

  — Da, da, Sâg, mă trezesc. îmi amintesc totul. Cât e ceasul acum?

  — Unu, duminică la prânz'. Ai fost absent două ore, aşa cum am planificat. Curând vor sosi cu toţii pentru masa de prânz.

  — Spune-mi exact ce s-a întâmplat. Ce ai observat?

  — Ai intrat repede în transă, Josef, şi ai rămas hipnotizat cea mai mare parte a timpului. îmi dădeam seama că se joacă o piesă plină de acţiune – dar în tăcere, într-un teatru dinlăuntru tău. De câteva ori mi s-a părut că ieşi din transă, şi am adâncit-o sugerându-ţi că te afli într-o călătorie şi eşti legănat de tren, şi că îţi laşi capul pe spătarul banchetei, căzând într-un somn şi mai profund. De fiecare dată mi s-a părut că are efect. Prea multe nu-ţi mai pot spune. Păreai foarte nefericit; de vreo două ori ai plâns şi de câteva ori ai părut înspăimântat. Te-am întrebat dacă vrei să te opreşti, dar tu ai dat din cap, aşa că te-am îndemnat să continui.

  — Am vorbit cu voce tare? Breuer îşi frecă ochii, făcând încă eforturi să-şi revină.

  — Foarte puţin. Buzele ţi s-au tot mişcat, aşa că am presupus că-ţi imaginai conversaţii. Am prins doar câteva cuvinte. De mai multe ori ai strigat-o pe Mathilde, şi am auzit şi numele de Bertha. Vorbeai despre fiica ta?

  Breuer ezită. Cum să-i răspundă? Era tentat să-i spună totul lui Sâg, dar intuiţia îl avertiza să n-o facă. La urma urmelor, Sâg nu avea decât douăzeci şi şase de ani şi îl privea ca pe un tată sau ca pe un frate mai mare. Amândoi erau obişnuiţi cu acea relaţie, iar Breuer nu era pregătit pentru disconfortul de a o strica brusc.

  În plus, Breuer ştia cât de neexperimentat şi cu vederi înguste era tânărul său prieten în chestiuni ce priveau dragostea sau relaţiile trupeşti. îşi aminti cât de mult îl uimise şi-l stânjenise de curând când declarase că nevrozele încep în patul conjugal! Şi doar cu câteva zile în urmă, Sâg îl condamnase plin de indignare pe tânărul Schnitzler pentru aventurile sale amoroase. Câtă înţelegere te puteai aştepta deci să aibă Sâg pentru un bărbat de patruzeci de ani, însurat, îndrăgostit de o pacientă de douăzeci şi unu? Mai ales că Sâg pur şi simplu o adora pe Mathilde! Nu, ar fi o greşeală să i se destăinuie. Mai bine să discute cu Max ori Friedrich!

  — Fiica mea? Nu sunt sigur, Sâg. Nu-mi amintesc. Dar şi pe mama o chema Bertha, ştiai?

  — A, da, am uitat! Dar ea a murit când erai foarte tânăr, Josef. De ce ţi-ai lua rămas bun de la ea acum?

  — Poate că până acum n-am lăsat-o să plece cu adevărat niciodată. Cred că unele chipuri de adult pătrund în mintea unui copil şi refuză să plece. Poate că trebuie să le dai afară cu forţa pentru a putea fi stăpân pe propriile tale gânduri!

  — Hm, interesant. Să vedem, ce ai mai spus? Am auzit: „Gata cu medicina" şi apoi, chiar înainte de a te trezi, ai spus: „Prea bătrân ca s-o iau de la capăt!" Josef, ard de curiozitate. Ce înseamnă toate astea?

  Breuer îşi alese cu grijă cuvintele.

  — Iată ce pot să-ţi spun, Sâg. Totul e în legătură cu acel profesor Muller. M-a forţat să mă gândesc la viaţa mea şi mi-am dat seama că am ajuns într-un punct în care majoritatea opţiunilor mele sunt de domeniul trecutului. Cu toate acestea m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi ales diferit – să fi dus o altă viaţă, fără medicină, familie, cultură vieneză. Aşa că am încercat un experiment de gândire pentru a vedea cum ar fi să mă eliberez de toate aceste concepte arbitrare – să înfrunt neformalismul, chiar să intru într-un fel de viaţă alternativă.

  — Şi ce ai aflat?

  — Sunt încă buimac. Voi avea nevoie de timp pentru a decanta totul. Ceea ce simt clar este cât de important eşă, nu-ţi laşi viaţa să te trăiască. Altfel, te trezeşti la patruzeci de ani cu sentimentul că n-ai trăit cu adevărat. Ce am învăţat? Poate să trăiesc acum, pentru ca la cincizeci de ani să nu privesc în urmă cu regret. E important şi pentru tine. Toată lumea care te cunoaşte bine, Sâg, îşi dă seama că eşti extraordinar de talentat. Ai o povară: cu dt este mai bogat solul, cu atât mai de neiertat este eşecul în a-l cultiva.

  — Tu eşti altfel, Josef. Poate că transa te-a schimbat. Nu mi-ai mai vorbit niciodată aşa. îţi mulţumesc, încrederea ta mă stimulează – dar poate că mă şi împovărează.

  — Şi am mai învăţat, spuse Breuer, sau poate că e acelaşi lucru, că trebuie să trăim ca şi cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm – trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta. E ca şi cum.

  Se auzi un ciocănit în uşă.

  — Tot aici sunteţi? întrebă Mathilde. Pot să intru? Breuer se duse repede să deschidă uşa, iar Mathilde intră cu o farfurie de cârnăciori subţiri, aburinzi, fiecare înfăşurat într-un aluat crocant.

  — Ce-ţi place ţie, Josef. Mi-am dat seama azi dimineaţă că nu ţi-am mai făcut din ăştia de mult. Masa e gata. Max şi Rachel au venit, iar ceilalţi sunt pe drum. Sigi, rămâi şi tu. Ţi-am pus deja tacâm. Pacienţii tăi o să te mai aştepte o oră.

  Înţelegând semnul făcut de Breuer, Freud părăsi încăperea. Breuer o luă pe Mathilde pe după umeri.

  — Ştii, draga mea, e ciudat că ai întrebat dacă mai suntem în cameră. O să-ţi povestesc mai târziu discuţia noastră, dar a fost ca şi cum aşa fi făcut o călătorie lungă. Mă simt de parcă aş fi fost plecat multă vreme. Şi acum m-am întors.

  — Asta-i bine, Josef. îi puse o mână pe obraz şi îi mângâie barba cu afecţiune. îmi face plăcere să-ţi urez bun sosit. Mi-a fost dor de tine.

  Prânzul era, după standardele familiei Breuer, intim – doar nouă adulţi la masă: părinţii Mathildei; Ruth, o altă soră a Mathildei, cu soţul ei, Meyer; Rachel şi Max; şi Freud. Cei opt copii stăteau la o masă separată în hol.

  — De ce te uiţi la mine? murmură Mathilde către Breuer, în timp ce aducea un castron mare cu supă de morcovi şi cartofi.

  — Mă intimidezi, Josef, şopti ea mai târziu, punând pe masă platoul uriaş cu limbă de viţel rasol şi stafide.

  — încetează, Josef, încetează să mă mai fixezi! spuse ea din nou, în timp ce ajuta la strânsul mesei înainte de aducerea desertului.

  Dar Josef nu încetă. Studie faţa soţiei sale de parcă ar fi văzut-o prima dată. îşi dădu seama, cu o strângere de inimă, că şi ea era un combatant în războiul cu timpul. Obrajii ei nu aveau cute – refuzase să lase acest lucru să se întâmple —, dar nu putuse apăra toate redutele, şi o reţea fină de riduri îi apăruse la colţurile ochilor şi ale gurii. Părul ei, dat pe spate şi răsucit într-un coc strălucitor, fusese năpădit din belşug de şuviţe cărunte. Când se întâm-plase asta? Avea şi el partea lui de vină? Uniţi, ei doi ar fi putut suferi mai puţine schimbări.

  — De ce-aş înceta?

  — Josef îi puse mâna uşor în jurul taliei când ea se întinse să-i ia farfuria. Mai târziu, o urmă în bucătărie.

  — De ce să nu te privesc? Eu. dar, Mathilde, te-am făcut să plângi!

  — De fericire, Josef. Dar şi de tristeţe, când mă gândesc cât timp a trecut. Toată ziua de azi e ciudată. De fapt, despre ce ai discutat cu Sigi? Ştii ce mi-a spus la masă? Că o să-i dea numele meu primei lui fiice! Spune că vrea să aibă două Mathilde în viaţa lui.

  — Noi am bănuit întotdeauna că Sâg e deştept, iar acum suntem siguri. Este o zi ciudată. Dar una importantă – am hotărât să mă însor cu tine.

  Mathilde puse jos tava cu ceşti de cafea, îi luă capul în mâini şi îl trase spre ea, sărutându-l pe frunte.

  — Ai băut Schnapps, Josef? Vorbeşti aiurea.

  — Luă tava din nou.

  — Dar îmi place.

  Chiar înainte de a împinge uşa batantă spre sufragerie, se întoarse.

  — Am crezut că ai hotărât să te însori cu mine acum paisprezece ani.

  — Important este că am ales s-o fac astăzi, Mathilde. Şi în fiecare zi.

  După cafea şi Linzertorte, Freud se grăbi să ajungă la spital. Breuer şi Max îşi luară câte un pahar de şliboviţă în bibliotecă şi se aşezară să joace şah. După un joc nesperat de scurt – Max anihilând rapid o apărare franceză cu un fulgerător atac la regină – Breuer îi opri mâna când începu să aranjeze din nou piesele pentru jocul următor.

  — Simt nevoia să vorbesc, îi spuse el cumnatului său. Max îşi stăpâni dezamăgirea, puse deoparte piesele de şah, îşi aprinse un nou trabuc, suflă o şuviţă lungă de fum şi aşteptă.

  De la scurta lor conversaţie din urmă cu două săp-tămâni, când Breuer îi pomenise pentru prima dată lui Max despre Nietzsche, cei doi deveniseră mult mai apropiaţi. Devenit un ascultător răbdător şi înţelegător, Max urmărise cu mult interes, în ultimele două săptămâni, dările de seamă ale lui Breuer despre întâlnirile sale cu Eckart Muller. Acum părea transfigurat la descrierea detaliată făcută de Breuer discuţiei din ziua precedentă, din cimitir, şi extraordinarei şedinţe de hipnoză din dimineaţa aceea.

  — Deci când erai în transă ai crezut la început că voi încerca să blochez uşa pentru a te împiedica să pleci? Probabil că aş fi făcut-o. Pe cine aş mai fi bătut la şah? Dar, serios, Josef, arăţi cu totul altfel. Chiar crezi că ţi-ai scos-o pe Bertha din minte?

  — E uimitor, Max. Acum mă pot gândi la ea aşa cum mă gândesc la oricine altcineva. E ca şi cum aş fi făcut o operaţie pentru a separa imaginea Berthei de toate emoţiile care o însoţeau! Şi sunt absolut sigur că această operaţie s-a petrecut în momentul în care am văzut-o în grădină, cu noul ei doctor!

  — Nu înţeleg.

  — Max scutură din cap.

  — Sau e mai bine să nu înţeleg?

  — Trebuie să încercăm. Poate că e greşit să spun că pasiunea mea pentru Bertha a murit în momentul în care am văzut-o cu doctorul Durkin – vreau să spun fantezia mea despre ea şi doctorul Durkin, care este atât de vie încât încă o mai privesc ca pe un eveniment real. Sunt sigur că pasiunea îmi fusese deja slăbită de Muller, în special când m-a făcut să înţeleg de ce i-am acordat o putere atât de uriaşă. închipuirea în transă despre Bertha şi doctorul Durkin au venit la momentul oportun pentru a o anihila complet. întreaga ei putere a dispărut când am văzut-o repetând cu el scenele acela atât'de familiare mie, de parcă le învăţase pe dinafară. Brusc mi-am dat seama că nu are nici o putere. Nu-şi poate controla acţiunile – de fapt, e tot atât de neajutorată şi de istovită ca şi mine. Nu eram, fiecare dintre noi, decât actori de umplutură în drama obsesivă a celuilalt, Max. Breuer rânji.

  — Dar, ştii, mi se întâmplă ceva şi mai important, o schimbare în sentimentele mele faţă de Mathilde. Am simţit asta puţin în timpul transei, dar senzaţia e şi mai puternică acum. Tot timpul mesei m-am uitat la ea şi n-am încetat să simt un val de căldură la vederea ei.

  — Da, zâmbi Max, te-am văzut uitându-te la ea. Era nostim s-o vezi pe Mathilde fâstâcindu-se. Era ca-n vremurile bune, când urmăream câte-un joc între voi doi. Poate că e foarte simplu: o apreciezi acum fiindcă ai simţit aproape pe viu cum ar fi s-o pierzi.

  — Da, şi asta, dar mai sunt şi altele. Ştii, ani de zile am muşcat zăbala pe care credeam că Mathilde mi-o pusese în gură. Mă simţeam prizonierul ei şi tânjeam după libertate – pentru a cunoaşte alte femei, pentru a avea o altă viaţă, total diferită.

  Cu toate acestea, când am făcut ceea ce Muller mi-a cerut să fac, când mi-am luat libertatea în mâini, am intrat în panică. In transă, încercam să scap de libertate. Am întins zăbala mai întâi Berthei, apoi Evei. Am deschis gura şi am spus: Te rog, te rog, pune-mi căpăstrul. îndeasă-mi asta în gură. Nu vreau să fiu liber. Adevărul este că libertatea mă îngrozea.

  Max dădu grav din cap.

  — Ţii minte, continuă Breuer, ce ţi-am povestit despre vizita mea în transă la Veneţia – bărbierul unde mi-am descoperit faţa îmbătrânită? Strada cu magazine de confecţii, unde m-am trezit că eram persoana cea mai bătrî-nă? îmi vine în minte acum ceva ce a spus Muller: „Alege-ţi corect inamicul". Cred că asta e cheia! în toţi anii ăştia m-am luptat cu un alt inamic decât trebuia. Adevăratul inamic a fost, tot timpul, nu Mathilde, ci destinul. Adevăratul inamic au fost îmbătrânirea, moartea şi propria mea groază de libertate. Dădeam vina pe Mathilde pentru că nu-mi permitea să înfrunt ceea ce de fapt eu nu doream să înfrunt! Mă întreb câţi alţi bărbaţi fac asta soţiilor lor?

  — Cred că eu sunt unul dintre ei, spuse Max. Ştii, visez adesea cu ochii deschişi la copilăria noastră împreună, la zilele petrecute la universitate. „Ah, ce pierdere!" îmi spun. „Cum am putut lăsa acele vremuri să dispară?" Şi apoi, în taină, dau vina pe Rachel – ca şi cum ar fi vina ei că se termină copilăria, vina ei că eu îmbătrânesc!

  — Da, Muller spunea că adevăratul inamic sunt „fălcile devoratoare ale timpului". Astăzi, poate pentru prima dată, simt că îmi doresc viaţa. Accept viaţa pe care am ales-o. în momentul ăsta, Max, nu vreau să fi făcut nimic altfel.

  — Oricât de deştept ar fi profesorul tău, Josef, mi se pare că proiectând acest experiment de hipnoză l-ai întrecut. Ai găsit o cale de a trăi o hotărâre ireversibilă fără a o face ireversibilă. Dar e ceva ce tot nu înţeleg. Unde a fost partea din tine care a proiectat experimentul de hipnoză în timpul transei? Când erai în transă, o parte din tine trebuie să fi fost conştientă de ceea ce se întâmpla în realitate.

  — Ai dreptate, Max. Unde a fost martorul, acel „eu" care păcălea cealaltă parte din „mine"? Ameţesc gândin-du-mă la asta. într-o zi, cineva mult mai inteligent decât mine va dezlega această enigmă. Dar nu, nu cred că l-am întrecut pe Muller. De fapt, eu simt cu totul altceva: simt că l-am trădat. Am refuzat să urmez prescripţiile lui. Sau poate că, pur şi simplu, mi-am recunoscut limitele. El spunea adesea: „Fiecare om trebuie să aleagă cât de mult adevăr poate suporta." Cred că eu am ales. Şi l-am trădat şi ca medic. Nu i-am dat nimic. De fapt, nici măcar nu mă mai gândesc cum să-l ajut.

  — Nu te condamna, Josef. Eşti întotdeauna atft de exigent cu tine însuţi. Tu eşti altfel decât el. îţi aminteşti cursul acela la care am fost împreună, despre gânditorii religioşi – profesorul Jodl, nu-i aşa? – şi termenul pe care-l folosea pentru ei – „vizionari". Iată ce este Muller al tău – un vizionar! Nu mai ştiu de mult cine-i medicul şi cine-i pacientul, dar dacă ai fi medicul lui, şi chiar dacă ai putea să-l schimbi – şi nu poţi – ai vrea să-l schimbi? Ai auzit vreodată de vreun vizionar însurat ori domesticit? Nu, asta l-ar distruge. Cred că destinul lui e să fie un profet singuratic.

  Ştii ce cred eu? Max deschise cutia cu piese de şah. Cred că ajunge cu tratamentul. Poate că e încheiat. Poate că încă puţin din tratamentul ăsta ar ucide atât pacientul cât şi doctorul!

  CAPITOLUL 22

  JVlax avea dreptate. Era timpul să se oprească. Chiar şi aşa, Josef se surprinse pe el însuşi luni dimineaţa când intră în camera 13 şi se declară complet restabilit.

  Nietzsche, care şedea pe pat şi îşi pieptăna mustaţa, păru şi mai surprins.

  — Restabilit? exclamă el, scăpând pe pat pieptenele din carapace de broască ţestoasă. Poate fi adevărat? Cum e posibil? Păreai atât de nenorocit sâmbătă, când ne-am despărţit. Eram îngrijorat din cauza ta. Fusesem prea dur? Pretinsesem prea mult? M-am întrebat dacă vei întrerupe proiectul nostru de tratament. M-am întrebat multe, dar nici o clipă nu m-am aşteptat să aud că eşti complet restabilit!

  — Da, Friedrich, şi eu sunt surprins. S-a întâmplat din-tr-o dată – ca rezultat direct al şedinţei noastre de ieri.

  — Ieri? Dar ieri a fost duminică. N-am avut nici o şedinţă.

  — Am avut o şedinţă, Friedrich. Doar că tu nu te aflai acolo! E o poveste lungă.

  — Spune-mi-o, spuse Nietzsche, ridicându-se de pe pat. Povesteşte-mi fiecare amănunt! Vreau să aflu cum ţi-ai revenit.

  — Aici, în fotoliile noastre de conversaţie, spuse Breuer, aşezându-se la locul lui obişnuit. Sunt atâtea de spus.

  Începu el, în timp ce, alături de el, Nietzsche se aplecă înainte plin de interes, gata să cadă de pe fotoliu.

  — începe cu după-amiaza de sâmbătă, spuse Nietzsche repede, după plimbarea noastră în Simmeringer Haide.

  — Da, plimbarea aceea sălbatică în bătaia vântului! Plimbarea aceea a fost minunată. Şi teribilă! Ai dreptate – când ne-am întors la fiacru, eram foarte nenorocit. Mă simţeam ca o nicovală: cuvintele tale erau ca nişte lovituri de ciocan. Multă vreme după aceea le-am auzit ecoul, în special o anumită frază.

  — Care era.?

  — Că singurul mod în care îmi puteam salva căsnicia era să renunţ la ea. Una dintre cele mai greu de înţeles afirmaţii ale tale: cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât ameţeam mai tare!

  — Atunci ar fi trebuit să fiu mai clar, Josef. N-am vrut să spun decât că o relaţie ideală în căsnicie există numai atunci când nu este necesară pentru supravieţuirea fiecăruia dintre parteneri.

  Nezărind nici un semn de limpezire pe faţa lui Breuer, Nietzsche adăugă:

  — Tot ce am vrut să spun a fost că, pentru a avea o relaţie completă cu altcineva, trebuie să ai mai întâi o relaţie cu tine însuţi. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singurătate, îl vom folosi, pur şi simplu, pe celălalt ca pe un scut împotriva izolării. Numai atunci când vei putea trăi ca vulturul – fără nici un public, de nici un fel – te poţi îndrepta cu dragoste înspre altcineva; numai atunci poate să-ţi pese de cursul existenţei celuilalt. Ergo, dacă nu eşti în stare să renunţi la o căsnicie, atunci căsnicia e sortită pieirii.

  — Vrei să spui deci, Friedrich, că singurul mod de a salva căsnicia este să fii în stare să renunţi la ea? Acum e mai clar. Breuer se gândi o clipă. Acest precept este extraordinar de instructiv pentru un celibatar, dar prezintă o dificultate majoră pentru omul căsătorit. Cum îl pot eu folosi? E ca şi cum ai încerca să reconstruieşti o corabie pe mare. Multă vreme, sâmbătă, am fost ameţit de paradoxul de a trebui să renunţ ireversibil la căsnicia mea pentru a o salva. Apoi, deodată, am avut o inspiraţie.

  Nietzsche, a cărui curiozitate fusese stârnită, îşi scoase ochelarii şi se aplecă primejdios înainte. încă doi, trei centimetri, se gândi Breuer, şi va cădea din fotoliu.

  — Cât de multe ştii despre hipnoză?

  — Magnetism animal? Mesmerism? Foarte puţin, răspunse Nietzsche. Ştiu că Mesmer a fost de fapt o canalie, dar am citit de curând că unii doctori de renume din Franţa folosesc acum mesmerismul în tratarea multor boli. Şi, bineînţeles, l-ai folosit şi tu în tratamentul Berthei. Am înţeles doar că e o stare asemănătoare somnului, în care devii foarte influenţabil.

  — Mai mult decât atât, Friedrich. E o stare în care poţi experimenta intens vii fenomene halucinatorii. Inspiraţia mea a fost că într-o stare de transă hipnotică aş putea trăi, oarecum, experienţa renunţării la căsnicia mea, putând în acelaşi timp, în viaţa reală, s-o păstrez.

  Breuer începu să-i povestească lui Nietzsche tot ce i se întâmplase. Aproape tot! Vru să-i descrie cum u văzuse pe Bertha şi pe doctorul Durkin în grădina de la Bellevue, dar brusc se hotărî să ţină secret acest lucru. îi descrise în schimb doar călătoria până la sanatoriul Bellevue şi plecarea lui precipitată.

  Nietzsche ascultă, dând din cap tot mai repede, cu ochii ieşiţi din orbite de concentrare. Când povestirea lui Breuer se încheie, rămase tăcut, dezamăgit parcă.

  — Friedrich, ţi-a pierit graiul? E prima dată. Şi eu sunt confuz, dar ce ştiu este că mă simt bine azi. Viu. De ani de zile nu m-am mai simţit aşa de bine! Mă simt prezent – aici, cu tine, şi nu pretinzând că sunt aici, dar gândindu-mă în taină la Bertha.

  Nietzsche asculta încă foarte atent, dar nu spunea nimic.

  Breuer continuă.

  — Simt şi tristeţe, Friedrich. Detest să mă gândesc că discuţiile noastre vor lua sfârşit. Ştii mai multe despre mine decât oricine pe lumea asta, şi preţuiesc legătura dintre noi. Şi mai am o senzaţie – de ruşine! în ciuda restabilirii mele, mi-e ruşine. Simt că, folosind hipnoza, te-am trădat. Mi-am asumat un risc fără riscuri! Trebuie să fii dezamăgit de mine.

  Nietzsche scutură puternic din cap.

  — Nu. în nici un caz.

  — îţi cunosc standardele, protestă Breuer. Trebuie să fi scăzut în ochii tăi! Te-am auzit de mai multe ori întrebând: „Cât adevăr poţi suporta?" Acum ştiu că ăsta e criteriul după care judeci tu pe cineva. Mă tem că răspunsul meu este: „Nu foarte mult!" Chiar şi în transă, mă simţeam mărunt. M-am imaginat încercând să te urmez în Italia, să merg până unde mergeai şi tu, până unde vroiai tu să merg – dar mi-a pierit curajul.

  Continuând să dea din cap, Nietzsche se aplecă în faţă, îşi aşeză mâna pe braţul fotoliului lui Breuer şi spuse:

  — Nu, Josef, ai mers departe – mai departe decât se poate.

  — Poate că atât de departe cât au permis limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii mele limitate, răspunse Breuer. Ai spus mereu că trebuie să găsesc singur o cale şi nu să caut „calea" sau „calea ta". Poate că munca, familia, comunitatea sunt calea mea către o viaţă cu rost. Cu toate acestea, simt că nu e suficient, că am preferat confortul, că nu pot privi în soarele adevărului aşa cum faci tu.

  — Şi eu, câteodată, îmi doresc să găsesc umbra. Vocea lui Nietzsche era tristă şi visătoare. Oftatul său adânc îi aminti lui Breuer că în contractul lor de tratament fuseseră implicaţi doi pacienţi şi că numai unul fusese ajutat. Poate nu e prea târziu, se gândi Breuer.

  — Deşi mă declar vindecat, nu vreau să pun capăt în-tâlnirilor noastre, Friedrich.

  Nietzsche dădu din cap încet, dar cu hotărâre.

  — Nu. E timpul să le punem capăt.

  — Ar fi egoist din partea mea să ne oprim, spuse Breuer. Am primit atât de mult şi ţi-am dat atât de puţin în schimb. Ştiu însă, de asemenea, că nu prea am avut ocazia să te ajut – ai fost atât de necooperant încât nici măcar o migrenă n-ai mai avut.

  — Cel mai mare dar ar fi să mă ajuţi să-ţi înţeleg revenirea.

  — Cred, răspunse Breuer, că factorul cel mai puternic a fost faptul că am identificat corect inamicul. O dată ce am înţeles că trebuie să mă lupt cu adevăratul inimic – timpul, îmbătrânirea, moartea —, am realizat că Mathilde nu-mi este nici adversar, nici salvator, d pur şi simplu un tovarăş de viaţă târându-şi picioarele prin ciclul existenţei. Acest simplu pas a descătuşat cumva întreaga mea dragoste pentru ea. Astăzi, Friedrich, îmi place ideea de a-mi repeta viaţa la infinit. în sfârşit, simt că pot spune: „Da, mi-am ales viaţa. Şi am ales bine."

  — Da, da, spuse Nietzsche, zorindu-l. înţeleg că te-ai schimbat. Dar vreau să cunosc mecanismul – cum s-a în-tâmplat!

  — Pot să-ţi spun doar că în ultimii doi ani m-a speriat foarte tare îmbătrânirea sau, cum spui tu, „apetitul timpului". Ripostam, dar orbeşte. îmi atacam soţia în locul adevăratului inamic şi în cele din urmă, disperat, am căutat salvarea în braţele cuiva care nu avea cum să mă salveze.

  Breuer se opri, scărpinându-se în cap.

  — Nu ştiu ce să mai spun altceva în afară de faptul că, datorită ţie, ştiu că secretul unei vieţi bune este mai întâi să doreşti ceea ce este necesar, iar apoi să iubeşti ceea ce doreşti.

  Stăpânindu-şi agitaţia, Nietzsche fu impresionat de cuvintele lui Breuer.

  — Amor fati – iubeşte-ţi soarta. E ciudat, Josef, cât de asemănător gândim! Plănuisem să fac din Amor fati următoarea, ultima mea lecţie în instruirea ta. Intenţionam să te învăţ să-ţi înfrângi disperarea transformându-l pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu". Dar tu mi-ai luat-o înainte. Ai devenit puternic, poate chiar copt, dar – făcu o pauză, agitat dintr-o dată – această Bertha care ţi-a invadat şi stăpânit mintea, care nu-ţi dădea pace – nu mi-ai spus cum ai scăpat de ea.

  — Nu are importanţă, Friedrich. Pentru mine e mult mai important să încetez să mai bocesc trecutul şi.

  — Ai spus că vrei să-mi dăruieşti ceva. îţi aminteşti?

  — Nietzsche striga, tonul său disperat alarmându-l pe Breuer.

  — Atunci dăruieşte-mi ceva concret. Spune-mi cum ai alungat-o! Vreau toate detaliile!

  Cu doar două săptămâni în urmă, îşi aminti Breuer, eu eram acela care îl imploram pe Nietzsche să urmeze nişte etape clare, iar Nietzsche acela care insista că nu există „calea", că fiecare trebuie să-şi afle propriul adevăr. Suferinţa lui Nietzsche trebuie să fie într-adevăr îngrozitoare acum ca să-şi contrazică propriile teorii şi să spere să găsească în vindecarea mea calea directă către a lui. O astfel de cerere, decise Breuer, nu trebuie aprobată.

  — Friedrich, nu-mi doresc nimic mai mult, spuse el, decât să-ţi dăruiesc ceva – dar trebuie să fie un dar realmente important. Detectez stăruinţa în vocea ta, dar îţi ascunzi adevăratele dorinţe. Ai încredere în mine, măcar de data asta! Spune-mi exact ce vrei. Dacă stă în puterea mea să-ţi ofer acest lucru, va fi al tău.

  Sărind de pe scaun, Nietzsche se plimbă încoace şi-n-colo câteva minute, apoi se duse la fereastră şi rămase privind afară, cu spatele la Breuer.

  — Un om profund are nevoie de prieteni, începu el, vorbind parcă mai mult pentru sine decât pentru Breuer. Când toate celelalte eşuează, îi rămân zeii. Dar eu nu am nici prieteni, nici zei. Eu, ca şi tine, am dorinţe, şi niciuna nu este mai mare ca aceea a unei prietenii perfecte, o prietenie inter pares – între egali. Ce vorbe otrăvitoare, inter pares, vorbe ce conţin atâta alinare şi speranţă pentru unul ca mine, care a fost mereu singur, care a căutat mereu, dar n-a găsit niciodată pe cineva care să fie exact pe măsura lui.

  Uneori mă despovărez în scrisori către sora mea, către prieteni. Dar când îi întâlnesc pe ceilalţi faţă în faţă, mi-e ruşine şi le întorc spatele.

  — Aşa cum îmi întorci mie spatele acuma? îl întrerupse Breuer.

  — Da.

  Nietzsche rămase tăcut.

  — Vrei să te despovărezi de' ceva acum, Friedrich? încă privind pe fereastră, Nietzsche dădu din cap.

  — în rarele ocazii când am fost copleşit de singurătate şi am avut izbucniri de nefericire în public, m-am blestemat o oră mai târziu şi m-am înstrăinat de mine însumi, ca şi când aş fi părăsit propria mea tovărăşie.

  Nici altora nu le-am permis să mi se destăinuie – nu doream să contractez datoria reciprocităţii. Am evitat toate astea, bineînţeles, până în ziua – se întoarse cu faţa la Breuer – când ţi-am strâns mâna şi am acceptat bizarul nostru contract. Eşti prima persoană cu care am mers până la capăt. Şi chiar cu tine, la început, anticipam trădarea.

  — Şi apoi?

  — La început, răspunse Nietzsche mă simţeam stân-jenit pentru tine – nu mai auzisem niciodată destăinuiri atât de candide. Pe urmă am devenit nerăbdător, apoi critic, judecându-te. Mai târziu m-am schimbat din nou: am ajuns să-ţi admir curajul şi sinceritatea. în continuare, am fost mişcat de încrederea ta în mine. Iar acum, astăzi, rămân cu o mare tristeţe la gândul că te voi părăsi. Te-am visat azi-noapte – un vis trist.

  — Ce ai visat, Friedrich?

  Întorcându-se de la fereastră, Nietzsche se aşeză cu faţa la Breuer.

  — în vis, mă trezesc aici, la clinică. E frig şi întuneric. A dispărut toată lumea. Vreau să te găsesc. Aprind o lampă şi caut în zadar, intrând în camere pustii, una după alta. Apoi cobor scara până în holul comun, unde mi se înfăţişează o privelişte ciudată: un foc – nu în şemineu, ci un foc sănătos de lemne în mijlocul încăperii – şi în jurul focului sunt opt pietre înalte, aşezate ca şi cum s-ar încălzi. Dintr-o dată simt o tristeţe cumplită şi încep să plâng. Aici mă trezesc de-adevăratelea.

  — Un vis ciudat, spuse Breuer. Ai vreo idee în legătură cu el?

  — Am doar un sentiment de mare tristeţe, un dor adânc. N-am mai plâns niciodată în vis. Mă poţi ajuta?

  Breuer repetă încet propoziţia simplă a lui Nietzsche: „Mă poţi ajuta?" Era ceea ce-şi dorise. Şi-ar fi putut imagina, cu trei săptămâni în urmă, asemenea cuvinte din partea lui Nietzsche? Nu trebuia să piardă această ocazie.

  — Opt pietre încălzite de foc, răspunse el. O imagine ciudată. Să-ţi spun ce-mi sugerează mie. îţi aminteşti, desigur, puternica ta criză de migrenă din hotelul lui Herr Schlegel?

  Nietzsche dădu din cap.

  — Cea mai mare parte. O bucată din ea n-am fost prezent!

  — E ceva ce nu ţi-am spus, zise Breuer. Când erai în comă, ai rostit câteva fraze triste. Una din ele a fost: „Nici o portiţă, nici o portiţă."

  Nietzsche părea perplex.

  — Nici o portiţă?" Ce-oi fi vrut să spun?

  — Cred că „nici o portiţă" însemna că nu aveai loc în nici o comunitate ori prietenie. Eu cred, Friedrich, că tânjeşti după un cămin, dar te temi de asta!

  Breuer îşi îmblânzi vocea.

  — Aceasta trebuie să fie o perioadă a anului foarte singuratică pentru tine. Mulţi din ceilalţi pacienţi au plecat deja pentru a fi cu familiile lor de Crăciun. Poate că de aceea camerele sunt pustii în visul tău. Când mă cauţi, găseşti un foc încălzind opt pietre. Cred că ştiu ce înseamnă asta: în jurul căminului meu suntem şapte – cei cinci copii, soţia mea şi cu mine. Nu cumva tu ai putea să fii cea de-a opta piatră? Poate că visul este despre dorinţa de a avea prietenia mea, căminul meu. Dacă-i aşa, eşti binevenit.

  Breuer se aplecă pentru a pune mâna pe braţul lui Nietzsche.

  — Vino cu mine acasă, Friedrich. Deşi m-am vindecat de disperare, nu trebuie să ne despărţim. Fii oaspetele meu pe perioada sărbătorilor – sau, mai bine, rămâi toată iarna. Mi-ai face cea mai mare plăcere.

  Nietzsche îşi odihni mâna pe a lui Breuer o clipă – doar o clipă. Apoi se ridică şi se duse din nou la fereastră.

  Ploaia, adusă de vântul din nord-est, bătea violent în fereastră. Se întoarse.

  — îţi mulţumesc, prietene, pentru că mă inviţi în casa ta. Dar nu pot accepta.

  — De ce? Sunt convins că ţi-ar face bine, Friedrich, la fel şi mie. Am o cameră liberă cam de mărimea acesteia. Şi o bibliotecă unde ai putea scrie.

  Nietzsche dădu din cap cu blândeţe, dar ferm.

  — Acum câteva minute, când ai spus că ai mers până la limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii tale limitate, te refereai la înfruntarea izolării. Şi eu mă confrunt cu limitele mele – limitele capacităţii de a stabili relaţii. Aici, cu tine, chiar şi acum, când discutăm faţă în faţă, de la suflet, eu mă lovesc de aceste limite.

  — Limitele pot fi extinse, Friedrich. Hai să încercăm! Nietzsche se plimba de colo-colo.

  — în momentul în care spun: „Nu mai pot suporta singurătatea, mă prăbuşesc în abisuri de nedescris în respectul meu faţă de sine – căci am părăsit tot ce e mai înalt în mine. Drumul sortit mie îmi cere să rezist pericolelor care m-ar putea abate.

  — Dar, Friedrich, a te alătura cuiva nu e totuna cu a te abandona pe tine însuţi! Ai spus odată că ai multe de învăţat de la mine despre relaţii. Atunci dă-mi voie să te învăţ! Uneori e bine să fii suspicios şi vigilent, dar alteori trebuie să ştii să laşi jos garda şi să permiţi să fii atins, întinse mâna spre el. Vino, Friedrich, stai jos.

  Ascultător, Nietzsche se întoarse în fotoliul său şi, închizând ochii, respiră adânc de mai multe ori. Apoi deschise ochii şi se porni.

  — Josef, protyema nu e că tu m-ai putea trăda pe mine: este că eu te-am trădat pe tkie. N-am fost cinstit cu tine. Şi acum, când mă inviţi în casa ta, când devenim mai apropiaţi, trădarea mea mă macină. E timpul să terminăm cu minciunile între noi! Dă-mi voie să mă despovărez. Acultă-mi confesiunea, prietene.

  Întorcând capul, Nietzsche îşi pironi privirea pe un bucheţel de flori de pe covorul de Kashan şi, cu o voce tremurată, începu.

  — Acum câteva luni, m-am îndrăgostit profund de o tânără remarcabilă, rusoaică, pe nume Lou Salome. înainte de asta nu-mi permisesem niciodată să iubesc o femeie. Poate pentru că am fost asaltat de femei la începutul vieţii. După moartea tatălui meu, am fost înconjurat de femei reci, distante – mama, sora mea, bunica şi mătuşile mele. Trebuie să-mi fi rămas în minte unele atitudini profund vătămătoare, pentru că de atunci am privit cu oroare legăturile cu femeile. Senzualitatea – carnea unei femei – mi se pare cea din urmă distracţie, o barieră între mine şi misiunea mea în viaţă. Dar Lou Salome era altfel, sau aşa am crezut eu. Pe lângă faptul că era frumoasă, mi se părea şi un suflet cu adevărat înrudit cu al meu, o minte geamănă cu a mea. Mă înţelegea, îmi indica noi direcţii – spre înălţimi ameţitoare pe care nu avusesem niciodată curajul să le explorez. Am crezut că va fi eleva mea, protejata mea, discipola mea.

  Dar apoi – catastrofă! Dorinţa mea trupească a ieşit la suprafaţă. Ea a folosit-o pentru a mă învrăjbi cu Paul Ree, prietenul meu apropiat, care ne făcuse cunoştinţă. M-a făcut să cred că eu eram bărbatul căruia îi era destinată, dar când m-am oferit, m-a respins cu dispreţ. Am fost trădat de toată lumea – de ea, de Ree şi de sora mea, care a încercat să ne distrugă relaţia. Acum totul s-a transformat în cenuşă şi trăiesc exilat de toţi cei pe care i-am iubit cândva.

  — Când am stat de vorbă prima dată, interveni Breuer, ai făcut aluzie la trei trădări.

  — Prima a fost Richard Wagner, care m-a trădat cu mult timp în urmă. Acea durere a pălit acum. Ceilalţi au fost Lou Salome şi Paul RŁe. Da, am făcut aluzie la ei. Dar am pretins că depăşisem criza. Asta a fost minciuna mea. Adevărul este că niciodată, nici până acum, n-am depăşit-o. Femeia asta, această Lou Salome, mi-a invadat mintea şi s-a stabilit acolo. încă n-o pot alunga. Nu trece o zi, uneori nici o oră, fără să mă gândesc la ea. Cea mai mare parte a timpului o urăsc. Mă gândesc s-o lovesc, s-o umilesc în public. Vreau s-o văd nrându-se, implorâhdu-mă s-o primesc înapoi! Uneori, dimpotrivă – tânjesc după ea, mă gândesc cum fi iau mâna, cum ne plimbăm cu barca pe lacul Orta, cum întâmpinăm împreună un răsărit de soare pe Marea Adriatică.

  — EaeBerthata!

  — Da, ea e Bertha mea! De dte ori uni descriai obsesia ta, de câte ori încercai să ţi-o smulgi din minte, de câte ori încercai să-i înţelegi sensul, vorbeai şi pentru mine! Făceai o muncă dublă – atât a ta rât şi a mea! Mă ascundeam – ca o femeie – apoi mă târam afară după ce plecai tu, căl-când pe urmele paşilor tăi, şi încercam să-ţi urmez cărarea. Laş cum eram, mă ghemuiam în spatele tău şi te lăsam să înfrunţi singur pericolele şi umilinţele drumului.

  Pe obrajii lui Nietzsche curgeau lacrimi, şi el le şterse cu o batistă.

  Acum ridică privirea şi se uită direct la Breuer.

  — Asta e confesiunea şi ruşinea mea. Acum îmi înţelegi interesul intens în eliberarea ta. Eliberarea tajţoate^fi eliberarea mea. Acum ştii de ce e important pentru mine să şfâu exact cum ţi-ai scos-o pe Bertha din minte! Acum. o să-mi spui?

  Dar Beuer scutură din cap.

  — Experienţa mea hipnotică este acum confuză. Dar chiar dacă aş putea să-mi amintesc amănunte precise, ce valoare ar avea ele pentru tine, Friedrich? Tu însuţi mi-ai spus că nu există „calea", că singurul mare adevăr este adevărul pe care-l descoperă fiecare pentru sine.

  Plecând capul, Nietzsche şopti:

  — Da, da, ai dreptate.

  Breuer îşi drese vocea şi respiră adânc.

  — Nu pot să-ţi spun ce doreşti să auzi, Friedrich, dar – se opri, inima bătându-i cu putere. Era acum rândul lui să se pornească – este ceva ce trebuie să-ţi spun. Nici eu n-am fost cinstit şi acum e timpul ca şi eu să mărturisesc.

  Breuer avu deodată premoniţia îngrozitoare că, orice ar spune sau ar face, Nietzsche va privi aceasta ca pe a patra mare trădare din viaţa sa. Dar era prea târziu să dea înapoi.

  — Friedrich, mă tem că această mărturisire mă poate costa prietenia ta. Mă rog să nu fie aşa. Te rog să mă crezi că mărturisesc din devotament, căci nu pot suporta gân-dul că ai putea afla de la altcineva ce am să-ţi spun, sau că te vei simţi din nou – pentru a patra oară – trădat.

  Faţa lui Nietzsche încremeni într-o nemişcare de moarte. îşi ţinu răsuflarea când Breuer începu:

  — în octombrie, cu câteva săptămâni înainte de a ne întâlni pentru prima dată, am plecat într-o scurtă vacanţă cu Mathilde la Veneţia, unde mă aştepta la hotel un bilet ciudat.

  Băgând mâna în buzunar, Breuer îi întinse lui Nietzsche biletul lui Lou Salome. Privi cum ochii lui Nietzsche creşteau de uimire pe măsură ce citea.

  21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă.

  Este în joc viitorul filosofiei germane. Ne întâlnim mâine dimineaţă la ora nouă la Cafe Sorrento.

  Lou Salome'

  Ţinând biletul cu o mână tremurătoare Nietzsche vorbi bâlbâindu-se:

  — Nu înţeleg. Ce. Ce.

  — Stai jos, Friedrich, e o poveste lungă şi trebuie să ţi-o spun de la început.

  În următoarele douăzeci de minute, Breuer povesti totul – înnlnirile cu Lou Salomă; cum aflase ea despre tratamentul Annei O. de la fratele ei, Jenia; rugămintea ei să-l trateze pe Nietzsche; şi cum el acceptase cererea ei de a-l ajuta.

  — Probabil că te întrebi, Friedrich, dacă un medic a acceptat vreodată o consultaţie mai bizară. într-adevăr, când privesc în urmă la discuţia mea cu Lou Salomă, mi se pare greu de crezut că i-am acceptat cererea. Imaginează-ţi! îmi cerea să inventez un tratament pentru o boală nemedicală şi să-l aplic clandestin unui pacient care nu-l dorea. Dar, nu ştiu cum, m-a convins. De fapt, se considera un partener cu drepturi egale în această întreprindere şi, la ultima noastră întâlnire, a cerut un raport asupra evoluţiei pacientului „nostru".

  — Cum! exclamă Nietzsche. Ai văzut-o de curând?

  — A apărut neanunţată în cabinetul meu acum câteva zile şi a insistat să-i dau informaţii despre evoluţia tratamentului. Bineînţeles, nu i-am spus nimic, şi a plecat înfuriată.

  Breuer continuă, dezvăluindu-i toate trăirile lui în timpul cât lucraseră împreună: încercările lui nereuşite de a-l ajuta pe Nietzsche, faptul că ştia că Nietzsche îşi ascundea disperarea pricinuită de pierderea lui Lou Salome'. îi împărtăşi disperarea pricinuită de pierderea lui Lou Salome". Ii împărtăşi chiar planul lui principal – cum se prefăcuse a căuta un tratament pentru propriea sa disperare cu scopul de a-l reţine pe Nietzsche în Viena.

  Nietzsche sări în picioare la această dezvăluire.

  — Deci toate astea au fost prefăcătorie?

  — La început, recunoscu Breuer. Planul meu era să te „manevrez", să fac pe pacientul cooperant şi să inversez treptat rolurile, făcând în aşa fel încât tu să devii pacientul. Dar apoi, adevărata ironie a survenit când am devenit ceea ce pretindeam a fi, când rolul meu de pacient a devenit realitate.

  Ce mai era de spus? Scormonindu-şi mintea pentru alte amănunte, Breuer nu mai găsi niciunul. Mărturisise totul.

  Cu ochii închişi, Nietzsche lăsă capul în jos, apucân-du-şi-l cu amândouă mâinile.

  — Friedrich, te simţi bine? întrebă Breuer îngrijorat.

  — Capul meu – văd străfulgerări de lumină – cu amândoi ochii! Vederea mea.

  Breuer îşi asumă imediat rolul de medic.

  — O migrenă încearcă să se instaleze. în faza asta, o putem opri. Cel mai bun lucru e cofeină cu ergotamină. Nu te mişca! Vin imediat.

  Ieşind din cameră, cobori în fugă scările până la pupitrul central al asistentelor şi apoi la bucătărie. Se întoarse după câteva minute ducând o tavă pe care se aflau o ceaşcă, un ibric cu cafea tare, apă şi nişte tablete.

  — Mai întii înghite tabletele astea – ergotamină şi nişte săruri de magneziu pentru a-ţi proteja stomacul de acţiunea cafelei. Apoi te rog să bei toată cafeaua din ibricul ăsta.

  După ce Nietzsche înghiţi pastilele, Breuer întrebă:

  — Vrei să te întinzi?

  — Nu, nu, trebuie să terminăm de vorbit!

  — Lasă-ţi capul pe spătarul fotoliului. O să fac întuneric în cameră. Cu cât mai puţine stimulente vizuale, cu atât mai bine. Breuer lăsă storurile celor trei ferestre, apoi pregăti o compresă rece, pe care o puse pe ochii lui Nietzsche. Rămaseră tăcuţi câteva minute, în întuneric. Apoi Nietzsche vorbi, cu un glas liniştit.

  — E atâta bizantinism, Josef, între noi – arata bizantinism, totul atât de necinstit, de două ori necinstit!

  — Ce altceva putem face?

  — Breuer vorbea încet şi blând, ca să nu stârnească migrena.

  — Poate că n-ar fi trebuit să accept de la început. Să-ţi fi spus mai devreme? Te-ai fi răsucit pe călcâie şi ai fi plecat pentru totdeauna!

  Nici un răspuns.

  — Nu-i aşa? întrebă Breuer.

  — Da, aş fi prins primul tren care pleca din Viena. Dar m-ai minţit. Mi-ai făcut promisiuni.

  — Şi le-am onorat pe toate, Friedrich. Am promis să-ţi ascund numele, şi mi-am ţinut această promisiune. Iar când Lou Salome s-a interesat de tine – a pretins să-i dau informaţii, mai exact – am refuzat să vorbesc despre tine. Am refuzat până şi să-i spun că ne vedem. Şi încă o promisiune pe care am ţinut-o, Friedrich. îţi aminteşti că ţi-am spus că atunci când erai în comă ai rostit câteva fraze?

  Nietzsche dădu din cap.

  — O altă frază era „Ajută-mă!" Ai repetat-o de mai multe ori.

  — Ajută-mă!" Am spus eu asta?

  — De mai multe ori! Bea în continuare, Friedrich.

  Cum Nietzsche îşi golise ceaşca, Breuer o umplu din nou cu cafeaua tare.

  — Nu-mi amintesc nimic' Nici „Ajută-mă" şi nici cealaltă frază, „Nici o portiţă" – nu eu vorbeam.

  — Dar era vocea ta, Friedrich. O parte din tine îmi vorbea, şi acelui „tu" i-am promis ajutorul meu. Şi n-am trădat niciodată acea promisiune. Mai bea nişte cafea. Patru ceşti pline este reţeta mea.

  În timp ce Nietzsche bea din cafeaua amară, Breuer îi rearanjă compresa rece pe frunte.

  — Ce-ţi mai face capul? Luminile? Vrei să te opreşti din vorbit şi să te odihneşti o vreme?

  — Mi-e mai bine, mult mai bine, spuse Nietzsche cu o voce slabă. Nu, nu vreau să mă opresc. Dacă m-aş opri, asta m-ar agita mai mult decât dacă vorbesc. Sunt obişnuit să lucrez când mă simt aşa. Dar mai întâi lasă-mă să încerc să-mi relaxez muşchii de la tâmple şi din vârful capului.

  Trei, patru minute, el respiră încet şi profund, în timp ce număra cu voce joasă, apoi vorbi.

  — Gata, acum e mai bine. Adesea număr când respir şi îmi imaginez muşchii relaxându-se la fiecare numărare. Uneori mă concentrez numai asupra respiraţiei. Ai observat vreodată că aerul pe care îl inspiri e mai rece decât acela pe care îl expiri?

  Breuer privea şi aştepta. Slavă Domnului că a survenit migrena asta! se gândi el. îl forţează pe Nietzsche, chiar şi pentru scurtă vreme, să rămână pe loc. Sub compresa rece, nu i se vedea decât gura. Mustaţa îi tremură ca şi când ar fi fost gata să spună ceva, apoi, după câte se părea, se răzgândi.

  În cele din urmă, Nietzsche zâmbi.

  — Tu credeai că mă manipulezi, iar eu am crezut tot timpul că eu te manipulez pe tine.

  — Dar, Friedrich, ceea ce a fost conceput ca manipulare s-a transformat acum în sinceritate.

  — Şi – ah! – în spatele tuturor era Lou Salomă, în poziţia ei favorită, ţinând hăţurile, cu cravaşa în mână, conducându-ne pe amândoi. Mi-ai spus foarte multe, Josef, dar ai omis un lucru.

  Breuer întinse mânile, cu palmele în sus.

  — Nu mai am nimic de ascuns.

  — Motivele tale! Toate astea – complotul ăsta, drumul ăsta ocolit, timpul pierdut, energia. Tu eşti un medic ocupat. De ce ai făcut asta? De ce ai acceptat să te implici?

  — Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori, spuse Breuer. Nu cunosc alt răspuns decât că a fost pentru a o mulţumi pe Lou Salome. Într-un fel, m-a fermecat. N-am putut-o refuza.

  — Şi totuşi ai refuzat-o ultima dată când a apărut în biroul tău.

  — Da, dar între timp te cunoscusem pe tine, îţi făcusem promisiuni. Crede-mă, Friedrich, n-a fost încân-tată.

  — Te felicit că i-ai ţinut piept – ai făcut ceva ce eu n-am putut niciodată. Dar spune-mi, la început, în Veneţia, cum te-a fermecat?

  — La asta nu sunt sigur că pot să răspund. Ştiu doar că după o jumătate de oră petrecută cu ea simţeam că nu i-aş putea refuza nimic.

  — Da, a avut acelaşi efect şi asupra mea.

  — Trebuie să fi văzut siguranţa cu care s-a îndreptat spre masa mea la cafenea.

  — Cunosc mersul acela, spuse Nietzsche. Mersul ei imperial roman. Nu-i pasă de obstacole, ca şi cum nimic n-ar îndrăzni să-i bareze drumul.

  — Da, şi aerul ei de absolută siguranţă! Şi acel ceva atât de liber la ea – haina, părul, rochia. E total eliberată de convenţii.

  Nietzsche dădu din cap.

  — Da, libertatea ei e izbitoare – şi admirabilă! în această privinţă toţi avem de învăţat de la ea. întoarse încet capul şi păru mulţumit de absenţa luminii. Am considerat-o adesea pe Lou Salome o mutaţie, mai ales dacă te gândeşti că libertatea ei a înflorit în mijlocul unui dens tufăriş burghez. Tatăl ei a fost un general rus, ştii. Se uită sever la Breuer. îmi imaginez că a fost imediat familiară cu tine. Ţi-a sugerat să-i spui pe numele mic?

  — Exact. Şi mă privea drept în ochi şi-mi atingea mî-na când stăteam de vorbă.

  — A, da, cunosc toate astea. Când ne-am întâlnit prima dată, Josef, m-a dezarmat complet luându-mă de braţ la plecare şi oferindu-se să mă conducă la hotel.

  — A făcut exact acelaşi lucru cu mine! Nietzsche se crispa, dar continuă.

  — Mi-a spus că nu vrea să mă părăsească atât de curând, că trebuia să petreacă mai mult timp cu mine.

  — Exact vorbele ei către mine, Friedrich. Şi-apoi s-a zbârlit când i-am sugerat că pe soda mea ar putea-o deranja să mă vadă plimbându-mă cu o femeie tânără.

  Nietzsche chicoti.

  — Ştiu cum trebuie să fi reacţionat la asta. Nu priveşte cu simpatie căsătoriile convenţionale – le consideră un eufemism pentru înrobirea femeii.

  — Chiar vorbele ei către mine! Nietzsche se cufundă în fotoliu.

  — Ea râde de toate convenţiile, cu o excepţie – când e vorba de bărbaţi şi de relaţii sexuale, e castă ca o călugăriţă!

  Breuer dădu din cap.

  — Da, dar mă gândesc că poate interpretăm greşit mesajele pe care le trimite. E o fată tânără, o copilă, inconştientă de impactul pe care-l are frumuseţea ei asupra bărbaţilor.

  — Aici nu suntem de acord, Josef. E perfect conştientă de frumuseţea ei. O foloseşte pentru a domina, pentru a-i stoarce de vlagă pe bărbaţi, iar apoi trece la alţii.

  Breuer insistă.

  — încă ceva – râde de convenţii cu atâta farmec încât nu poţi să nu-i devii complice. M-am surprins pe mine însumi acceptând să citesc o scrisoare pe care ţi-a scris-o Wagner, deşi bănuiam că n-avea nici un drept să o posede!

  — Ce! O scrisoare de la Wagner? N-am observat niciodată că lipsea una. Trebuie s-o fi luat în timpul vizitei ei la Tautenberg. Nimic nu e prea josnic pentru ea!

  — Mi-a arătat chiar şi câteva dintre scrisorile tale, Friedrich. M-am simţit imediat atras de profunda ei încredere. Aici Breuer îşi dădu seama că-şi asumase, poate, cel mai mare risc.

  Nietzsche sări în sus. Compresa rece îi căzu de pe ochi.

  — Ţi-a arătat scrisorile mele? Ticăloasa!

  — Te rog, Friedrich, hai să nu trezim migrena. Uite, bea această ultimă ceaşcă şi pe urmă lasă-te pe spate şi dă-mi voie să-ţi pun compresa la loc.

  — Bine, doctore, în astfel de chestiuni urmez sfatul tău. Dar cred că pericolul a trecut – luminile au dispărut. Probabil că medicamentul tău îşi face efectul.

  Nietzsche bău restul de cafea călduţă dintr-o înghiţitură.

  — Gata – ajunge – e mai multă cafea decât beau eu în şase luni!

  — După ce-şi răsuci încet capul, îi întinse compresa lui Breuer.

  — Nu mai am nevoie de asta. Criza pare să fi trecut. Uimitor! Fără ajutorul tău, m-ar fi torturat zile întregi. Ce păcat – riscă o privire spre Breuer – că nu te pot lua cu mine!

  Breuer dădu din cap.

  — Dar cum a îndrăznit să-ţi arate scrisorile mele, Josef! Şi tu cum ai putut să le citeşti?

  Breuer deschise gura, dar Nietzsche ridică mâna pentru a-l opri.

  — Nu-i nevoie să-mi răspunzi. îţi înţeleg poziţia, chiar şi felul în care te-ai simţit flatat că te alesese confidentul ei. Am avut o reacţie identică atunci când mi-a arătat scrisori de la Răe şi de la Gillot, unul din profesorii ei din Rusia, de asemenea îndrăgostit de ea.

  — Totuşi, spuse Breuer, trebuie să fie dureros pentru tine, ştiu. Aş fi distrus să aflu că Bertha a repetat momentele noastre cele mai intime cu un alt bărbat.

  — Este dureros. Dar e un leac bun. Spune-mi tot restul despre întflnirea ta cu Lou. Nu mă cruţa deloc!

  Acum Breuer ştia de ce nu-i spusese lui Nietzsche despre viziunea sa din timpul transei, cu Bertha plimbân-du-se cu dr Durkin. Acea puternică experienţă emoţională îl eliberase de ea. Şi exact asta îi trebuia lui Nietzsche – nu o descriere a experienţei altcuiva, nu o înţelegere intelectuală, ci propria lui experienţă emoţională, destul de puternică pentru a sfâşia semnificaţiile iluzorii în care o învăluise pe rusoaica lui de douăzeci şi unu de ani.

  Şi ce experienţă emoţională mai puternică putea fi decât a-l lăsa pe Nietzsche să „tragă cu urechea" la Lou Salome în timp ce ea vrăjea un alt bărbat cu aceleaşi artificii pe care cândva le îndreptase asupra lui? în consecinţă, Breuer îşi scormoni memoria pentru fiecare detaliu, cât de mic, al întâlnirii cu ea. începu să-i reproducă lui Nietzsche cuvintele ei: dorinţa ei de a deveni eleva şi protejata lui, linguşeala ei, dorinţa ei de a-l include pe Breuer în colecţia ei de minţi luminate. îi descrise gesturile ei: cum îşi potrivea coafura, cum întorcea capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, zâmbetul ei, capul ei mândru, privirea ei deschisă, adoratoare, jocul limbii ei când îşi umezea buzele, atingerea mâinii ei când şi-o odihnea pe a lui.

  Ascultând cu capul lui mare dat pe spate, cu ochii lui adânci închişi, Nietzsche părea copleşit de emoţie.

  — Friedirich, ce simţeai în timp ce vorbeam?

  — Atât de multe lucruri, Josef.

  — Descrie-mi-le.

  — Prea multe pentru a înţelege ceva din ele.

  — Nu încerca să le dai un sens. „Curăţă hornul."

  Nietzsche deschise ochii şi se uită la Breuer, ca pentru a se asigura că nu mai putea fi vorba de duplicitate.

  — Fă-o, îl îndemnă Breuer. Consideră că e ordinul medicului. Cunosc bine pe cineva suferind de aceeaşi afecţiune, care spune că i-a ajutat.

  Nietzsche începu, poticnindu-se.

  — Când vorbeai despre Lou, mi-am amintit experienţele mele cu ea, impresiile mele – identice, ciudat de identice. S-a purtat cu tine aşa cum s-a purtat şi cu mine – mă simt jefuit de toate acele momente sfâşietoare, acele amintiri sacre. Deschise ochii.

  — E greu să-ţi laşi gândurile să vorbească – stânjeni-tor!

  — Crede-mă, pot depune mărturie personal că această stânjeneală e rareori fatală! Continuă! Fii dur prin blândeţe!

  — Te cred. Ştiu că vorbeşte un om puternic. Simt. Nietzsche se opri, roşu la faţă.

  Breuer îl îndemnă să continue.

  — închide iar ochii. Poate că-ţi va fi mai uşor să vorbeşti fără să te uiţi la mine. Sau întinde-te pe pat.

  — Nu, rămân aici. Ce vroiam să spun este că îmi pare bine că te-ai înfâlnit cu Lou. Acum mă cunoşti. Şi mă simt înrudit cu tine. Dar în acelaşi timp, mă simt furios, scandalizat. Nietzsche deschise ochii să se asigure că nu-l jignise pe Breuer, apoi continuă, cu o voce moale: Scandalizat de profanarea ta. Mi-ai călcat în picioare dragostea, ai îngropat-o în ţarină. Mă doare, uite-aici. Se bătu cu pumnul în piept.

  — Ştiu locul ăsta, Friedrich. Am simţit şi eu durerea aceea. îţi aminteşti cât de tare mă deranja de câte ori o numeai pe Bertha infirmă? îţi aminteşti.

  — Azi eu sunt nicovala, îl întrerupseNietzsche, şi cuvintele tale sunt loviturile de ciocan dărâmând citadela dragostei mele.

  — Continuă, Friedrich.

  — Astea-s toate sentimentele mele – în plus, tristeţe. Şi pierdere, o grea pierdere.

  — Ce ai pierdut astăzi?

  — Toate momentele acelea intime, dulci cu Lou – s-au dus. Iubirea noastră – unde e ea acum? Pierdută! Totul îngropat în ţarină. Acum ştiu că am pierdut-o pentru totdeauna!

  — Dar, Friedrich, după posesiune vine întotdeauna pierderea.

  — lingă lacul Orta – tonul lui Nietzsche deveni şi^ mai blând, ca pentru a-şi împiedica vorbele să-i calce în" picioare gândurile delicate – am urcat o dată cu ea pe vâr-ful Sacro Monte pentru a privi un apus auriu. Doi nori luminoşi, tiviţi cu roşu, care păreau două feţe unite, au trecut pe deasupra noastră. Ne-am atins încet. Ne-am sărutat. Am trăit împreună un moment sfânt – singurul moment sfânt pe care l-am cunoscut vreodată.

  — Aţi mai vorbit vreodată despre acel moment?

  — îl ştia! I-am scris adesea cărţi poştale din depărtări, făcând aluzie la apusurile Ortei, la adierile Ortei, la norii Ortei.

  — Dar, insistă Breuer, ea a vorbit vreodată despre Orta? A fost şi pentru ea un moment sfânt?

  — Ştia ce a însemnat Orta!

  — Lou Salome era de părere că eu trebuie să ştiu totul despre relaţia ta cu ea, şi deci şi-a dat silinţa să-mi descrie fiecare întâlnire a voastră până în cele mai mici amănunte. A afirmat că n-a omis nimic. Mi-a vorbit pe larg despre Lucerna, Leipzig, Roma, Tautenberg. Dar despre Orta – îţi jur! – a pomenit doar în treacăt. N-a impresionat-o în mod deosebit. Şi încă ceva, Friedrich. A încercat să-şi amintească, dar a spus că nu tine minte dacă te-a sărutat vreodată!

  Nietzsche tăcea. Cu ochii plini de lacrimi, cu capul plecat.

  Breuer ştia că fusese crud. Dar ştia că a nu fi crud acum însemna a fi şi mai crud. Era o ocazie unică, una ce nu avea să mai apară niciodată.

  — Iartă-mi vorbele dure, Friedrich, dar urmez sfatul unui mare profesor. „Oferă-i unui prieten în suferinţă un loc de odihnă", spuse el, „dar ai grijă să fie o laviţă sau un pat tare de campanie."

  — Ai ştiut să asculţi, răspunse Nietzsche. Iar patul este tare. Să-ţi spun dt de tare. De te-aş putea face să înţelegi cât de mult am pierdut! De cincisprezece ani, tu împărţi patul cu Mathilde. Eşti persoana cea mai importantă din viaţa ei. Ţine la tine, te atinge, ştie ce-ţi place să^ mănânci, se îngrijorează dacă întârzii. Când mi-o scot pe Lou Salomă din minte – şi-mi dau seama că asta se întâmplă acum – ştii ce-mi rămâne?

  Ochii lui Nietzsche nu priveau la Breuer, ci mai degrabă înlăuntru, ca şi cum ar fi citit vreun text din adâncul fiinţei lui.

  — Ştii că nici o altă femeie nu m-a atins vreodată? Să nu fii iubit sau atins – niciodată? Să duci o viaţă complet neobservată – ştii cum este? Adesea trec zile întregi fără a spune o vorbă cuiva, în afară poate de Guten Morgen sau Guten Abend proprietarului hotelului. Da, Josef, ai interpretat corect acel „Nici o portiţă". Eu nu-mi am locul nicăieri. Nu am un cămin, un cerc de prieteni cu care să vorbesc zilnic, un dulap plin de lucruri ale mele, căldură familială. N-am nici măcar o patrie, pentru că am renunţat la cetăţenia germană şi n-am rămas destulă vreme într-un singur loc pentru a căpăta un paşaport elveţian.

  ^Nifiţzsche îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Breuer, ca şi cum îr-fiyrut să fie oprit. Dar Breuer tăcea.

  — Oh, am şi eu prefăcătoriile mele, Josef, modurile mele secrete de a suporta singurătatea, chiar de a o glorifica. Spun că trebuie să fiu izolat de ceilalţi pentru a gândi singur. Spun că tovarăşi îmi sunt marile minţi ale trecutului, că ele ies din ascunzători în lumina mea. Iau peste picior teama de singurătate. Predic că marii oameni trebuie să treacă prin mari suferinţe, că am pătruns prea departe în viitor şi nimeni nu mă poate însoţi. Croncăn că dacă sunt neînţeles, ori temut, ori respir, cu atât mai bine – înseamnă că sunt pe drumul cel bun! Spun că îndrăzneala mea de a înfrunta singurătatea departe de gloată, fără iluzia unui creator divin, este dovada măreţiei mele.

  Cu toate aceste sunt hărţuit mereu de-aceeaşi teamă. Ezită o clipă, apoi plonja. – în ciuda bravadei mele de a fi un filosof postum, în ciuda certitudinii că va veni şi vremea mea, în duda chiar a teoriei mele despre eterna întoarcere – sunt hărţuit de gândul că voi muri singur. Ştii cum e să ştii că atunci când o să mori s-ar putea ca trupul tău să nu fie descoperit zile sau săptămâni întregi, până când duhoarea atrage atenţia vreunui străin? încerc să mă liniştesc. Adeseori, în adânca mea izolare, vorbesc cu mine însumi. Dar nu prea tare, de teama ecoului meu surd. Singura, absolut singura care a umplut acest gol a fost Lou Salome\par Negăsind cuvinte pentru tristeţea sa, ori din recunoştinţă că Nietzsche îl alesese pe el pentru a-i destăinui aceste mari secrete, Breuer asculta în tăcere. înlăuntrul său creştea tot mai mult speranţa că, poate, în cele din urmă, avea să reuşească să fie un doctor pentru disperarea lui Nietzsche.

  — Iar acum, datorită ţie, încheie Nietzsche, ştiu că Lou n-a fost decât o iluzie. Dădu din cap şi privi pe fereastră. Amară doctorie, Josef.

  — Dar, Friedrich, pentru a căuta adevărul nu trebuie ca noi, oamenii de ştiinţă, să renunţăm la toate iluziile?

  — ADEVĂRUL cu majuscule! exclamă Nietzsche. Eu uit, Josef, că oamenii de ştiinţă mai au încă de învăţat că ADEVĂRUL este şi el o iluzie – dar o iluzie fără de care nu putem supravieţui. Aşa că voi renunţa la Lou Salome pentru o altă iluzie, încă necunoscută. Mi-e greu să realizez că ea nu mai e, că n-a mai rămas nimic.

  — Nimic din Lou Salome"?

  — Nimic bun.

  — Faţa lui Nietzsche se crispa de dezgust.

  — Gândeşte-te la ea, îl îndemnă Breuer. Lasă imaginile să-ţi apară. Ce vezi?

  — O pasăre de pradă – un vultur cu gheare însânge-rate. O haită de lupi condusă de Lou, de sora mea, de mama.

  — Gheare însângerate? Dar a căutat ajutor pentru tine. Tot efortul ăsta, Friedrich – un drum la Veneţia, un altul la Viena.

  — Nu pentru mine! răspunse Nietzsche. Poate pentru ea, pentru ispăşire, din culpabilitate.

  — Nu mi s-a părut împovărată de vină.

  — Atunci poate de dragul artei. Preţuieşte arta – şi îmi preţuia munca, cea încheiată deja şi cea care va urma. Are un ochi bun – îi recunosc asta.

  E ciudat, cugetă Nietzsche. Am cunoscut-o în aprilie, în urmă cu aproape nouă luni, iar acum simt primele semne ale unei mari lucrări. Fiul meu, Zarathustra, este gata să se nască. Poate că acum nouă luni a aruncat sămânţa lui Zarathustra în brazdele minţii mele. Poate că ăsta e destinul ei – să însămânţeze mari cărţi în nişte minţi fertile.

  — Deci, riscă Breuer, apelând la mine în locul tău, poate că la urma urmei nu Lou Salome" este inamicul.

  — Nu!

  — Nietzsche lovi braţul fotoliului.

  — Tu ai spus asta, nu eu. Greşeşti! Niciodată nu voi accepta că o preocupa soarta mea. A apelat la tine pentru ea însăşi, pentru a împlini destinul ei. Nu m-a cunoscut niciodată pe mine. M-a folosit. Ce mi-ai spus azi demonstrează asta.

  — Cum? întrebă Breuer, deşi cunoştea răspunsul.

  — Cum? E evident. Tu singur mi-ai spus, Lou e ca Bettha ta – e un automat care-şi joacă rolul, acelai rol, cu mine, cu tine, cu un bărbat după altul. Bărbatul în cauză e accidental. Ne-a sedus pe amândoi în acelaşi fel, cu aceeaşi viclenie femeiască, aceleaşi tertipuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi promisiuni!

  — Şi totuşi, acest automat te controlează. îţi domină mintea: îţi pasă de părerea ei, tânjeşti după atingerea ei.

  — Nu. Nu tânjesc. Nu mai tânjesc. Ce simt acum e furie.

  — Faţă de Lou Salome?

  — Nu! Ea nu e demnă de mânia mea. Simt dezgust faţă de mine însumi, mânie faţă de dorinţa care m-a împins să râvnesc o asemenea femeie.

  Este amărăciunea mai bună, se întrebă Breuer, decât obsesia sau singurătatea? Alungarea lui Lou Salome din mintea lui Nietzsche este doar o parte a tratamentului. Mai trebuie să cauterizez rana adâncă rămasă în locul ei.

  — De ce atâta mânie la adresa ta? întrebă el. Ţin minte că ai spus că fiecare avem câinii noştri sălbatici lătrând în pivniţă. Cât aş vrea să poţi fi mai bun, mai generos cu condiţia ta umană!

  — îţi aminteşti prima mea deviză de granit – ţi-am recitat-o de multe ori, Josef – „Să devii cel ce eşti"? Asta înseamnă nu numai să te perfecţionezi, ci şi să nu cazi pradă planurilor făcute de alţii pentru tine. Dar chiar şi a cădea în puterea altcuiva e preferabil decât să cazi pradă femeii-automat care nici măcar nu te vede! Asta-i de neiertat!

  — Dar tu, Friedrich, tu ai văzut-o vreodată pe Lou Salome7

  Nietzsche ridică brusc capul.

  — Ce vrei să spui? întrebă.

  — Poate că ea şi-a jucat rolul ei, dar tu, tu ce rol ai jucat? Am fost, tu sau eu, atât de diferiţi de ea? Ai văzut-o pe ea? Sau, de fapt, ai văzut doar prada – un discipol, un sol fertil pentru gândurile tale, un succesor? Sau poate, ca şi mine, ai văzut frumuseţe, tinereţe, o pernă de mătase, un vas în care să-ţi cufunzi dorinţa. Şi n-a fost ea şi un trofeu al victoriei în competiţia ta cu Paul Răe? Ai văzut-o cu adevărat pe ea, sau pe Paul RŁe, când, după ce ai întâlnit-o prima dată, i-ai cerut lui s-o ceară de soţie pentru tine? Eu cred că nu pe Lou Salome o vroiai, ci pe cineva ca ea.

  Nietzsche tăcea. Breuer continuă:

  — N-o să uit niciodată plimbarea noastră în Sim-meringer Haide. Plimbarea aceea mi-a schimbat viaţa în multe feluri. Din tot ce am învăţat în ziua aceea, poate că lucrul cel mai important pe care l-am înţeles a fost că nu de Bertha mă legasem, ci de toate acele sensuri speciale pe care i le ataşasem – sensuri care nu aveau absolut nimic de-a face cu ea. Tu m-ai făcut să realizez că n-am văzut-o niciodată aşa cum era într-adevăr – că niciunul dintre noi nu l-a văzut pe celălalt. Friedrich, nu este valabil acest lucru şi pentru tine? Poate că nu e vina nimănui. Poate că şi Lou Salome a fost folosită în aceeaşi măsură ca şi tine. Poate că suntem toţi tovarăşi de suferinţă incapabili de a vedea fiecare adevărul celorlalţi.

  — Dorinţa mea nu e să înţeleg ce vor femeile.

  — Tonul lui Nietzsche era fragil şi ascuţit.

  — Dorinţa mea e să le evit. Femeile corup şi distrug. Poate că ajunge să spun pur şi simplu că nu sunt făcut pentru ele, şi s-o las baltă. Şi, în timp, n-are decât să fie asta pierderea mea. Din când în când, un bărbat are neVoie de o femeie, aşa cum are nevoie de o mâncare gătită în casă.

  Răspunsul răsucit, neîndurător al lui Nietzsche îl aruncă pe Breuer într-o stare de reverie. Se gândi la plăcerea pe care i-o ofereau Mathilde şi familia lui, chiar şi la satisfacţia pe care i-o dădea noul mod de a o percepe pe Bertha. Ce trist că prietenului său îi erau refuzate pe veci astfel de experienţe! Cu toate acestea, nu vedea nici un mod de a schimba viziunea distorsionată despre femei a lui Nietzsche. Poate că ar fi însemnat să ceară prea mult. Poate că Nietzsche avea dreptate când spunea că atitudinea lui faţă de femei îi fusese insuflată în primii câţiva ani de viaţă. Poate că această atitudine era atât de adânc înrădăcinată încât tratamentul prin conversaţie nu va putea ajunge niciodată la ea. Cu acest gând, realiză că era în pană de idei. în plus, mai avea doar puţin timp. Nietzsche nu va rămâne abordabil multă vreme.

  Deodată, în fotoliul de lângă el, Nietzsche îşi scoase ochelarii, îşi îngropa faţa în batistă şi izbucni în plâns.

  Breuer fu năucit. Trebuia să spună ceva.

  — Şi eu am plâns când mi-am dat seama că trebuie să renunţ la Bertha. Era atât de greu să renunţ la acea viziune, la acea vrajă. Plângi din cauza lui Lou Salome?

  Nietzsche, cu faţa încă îngropată în batistă, îşi suflă nasul şi scutură puternic din cap.

  — Atunci, din cauza singurătăţii tale? Din nou, Nietzsche scutură din cap.

  — Ştii de ce plângi, Friedrich?

  — Nu sunt sigur, veni răspunsul înăbuşit. Lui Breuer îi veni o idee ciudată.

  — Friedrich, te rog, hai să încercăm un experiment. Poţi să-ţi imaginezi că lacrimile tale au glas?

  Lăsând jos batista, Nietzsche se uită la el cu ochii înroşiţi, buimăcit.

  — încearcă doar câteva minute, îl rugă Breuer cu blân-deţe. Dă glas lacrimilor tale. Ce-ar spune ele?

  — Mă simt atât de stupid.

  — Şi eu m-am simţit stupid încercând toate acele experimente ciudate pe care mi le sugerai tu. Fă-mi pe plac. încearcă.

  Fără să-l privească, Nietzsche începu:

  — Dacă una din lacrimile mele ar avea simţuri, ar spune. ar spune. – aici el vorbi într-o şoaptă puternică, şuierată – „în sfârşit liberă! încarcerată atâţia ani! Omul ăsta, omul ăsta uscat nu m-a lăsat niciodată să-mi dau drumul." Asta vrei să spui? întrebă revenind la vocea lui normală.

  — Da, e bine, foarte bine. Continuă. Altceva?

  — Altceva? Lacrima ar spune – din nou şoapta şuierată – „Ce bine e să fii eliberată! Patruzeci de ani într-un bazin cu apă stătută. în sfârşit, în sfârşit bătrânul face curăţenie! Oh, cât mi-am dorit să evadez! Dar nici o portiţă de ieşire, nimic până când acest doctor vienez n-a deschis poarta ruginită.

  Nietzsche se opri şi îşi şterse ochii cu batista.

  — îţi mulţumesc, spuse Breuer. Un deschizător de porţi ruginite – un compliment splendid. Acum, cu vocea ta, spune-mi mai multe despre tristeţea din spatele acestor lacrimi.

  — Nu, nu tristeţe! Dimpotrivă, când îţi vorbeam, acum câteva minute, despre a muri singur, am simţit un mare val de uşurare. Nu atât cu privire la ce spuneam, ci pentru că spuneam, că, în sfârşit, în sfârşit, spuneam cuiva ce simt.

  — Vorbeşte-mi mai mult despre această senzaţie.

  — Puternică. Tulburătoare. Un moment sfânt! De aceea plângeam. De aceea plâng acum. N-am mai făcut niciodată asta. Priveşte-mă! Nu-mi pot opri lacrimile.

  — E bine, Friedrich. Lacrimile sunt purificatoare. Cu faţa îngropată în mâni, Nietzsche dădu din cap.

  — E ciudat, dar tocmai în momentul în care, pentru prima dată în viaţa mea, îmi dezvălui singurătatea în toată profunzimea ei, în toată disperarea ei – tocmai în acest moment singurătatea mea se topeşte! Momentul în care ţi-am spus că n-am fost atins niciodată a fost tocmai momentul când am permis pentru prima oară s&fiu atins. Un moment extraordinar, ca şl cum o uriaşă crustă de gheaţă dinlăuntrul meu s-ar fi crăpat şi s-ar fi sfărâmat în bucăţi.

  — Un paradox! spuse Breuer. Izolarea există numai în izolare. O dată împărtăşită, ea se evaporă.

  Nietzsche ridică ochii şi îşi şterse încet urmele de lacrimi de pe faţă. îşi trecu pieptenele prin mustaţă de cinci, şase ori şi îşi puse din nou ochelarii lui groşi. După o scurtă pauză, spuse:

  — Şi mai am o mărturisire de făcut. Probabil – şi se uită la ceas – cea din urmă. Când ai intrat azi în cameră şi mi-ai anunţat restabilirea ta am fost distrus! Eram atât de nenorocit şi absorbit de mine însumi, atât de dezamăgit că-mi pierdeam motivul de a fi cu tine – încât nu m-am putut bucura de vestea ta bună. Acest fel de egoism este de neiertat.

  — De neiertat, repetă Breuer. Chiar tu m-ai învăţat că fiecare dintre noi e compus din mai multe părţi, fiecare cerând să se exprime. Putem fi făcuţi răspunzători doar pentru compromisul final, nu pentru impulsurile capricioase ale fiecăreia dintre părţi. Aşa-numitul tău egoism poate fi iertat tocmai pentru că ţii la mine suficient ca să mi-l mărturiseşti acum. Urarea mea de despărţire pentru tine, dragul meu prieten, este să ştergi cuvintele „de neiertat" din vocabularul tău.

  Ochii lui Nietzsche se umplură din nou de lacrimi, şi din nou îşi scoase batista.

  — Şi lacrimile astea, Friedrich?

  — Felul în care ai spus „dragul meu prieten". Am folosit adesea cuvântul „prieten", dar până în acest moment el n-a fost niciodată al meu pe de-a-ntregul. Am visat întotdeauna o prietenie în care doi oameni se unesc în căutarea unui ideal mai înalt. Şi iată, acum ea s-a ivit! Tu şi cu mine ne-am unit exact în acest fel! Am participat fiecare la victoria asupra sa a celuilalt. Eu sunt prietenul tău. Tu eşti al meu. Suntem prieteni. Noi – suntem – prieterii.

  — Pentru o clipă, Nietzsche păru chiar vesel. – îmi place cum sună propoziţia asta, Josef. Vreau s-o repet la nesfârşit.

  — Atunci, Friedrich, acceptă invitaţia de a locui la mine. Aminteşte-ţi visul: portiţa ta dă spre căminul meu.

  La această invitaţie, Nietzsche încremeni. Dădu încet din cap înainte de a răspunde.

  — Acel vis mă ispiteşte şi mă chinuie. Sunt la fel ca tine. Vreau să mă încălzesc la focul unui cămin. Dar mă sperie gândul de a ceda confortului. Ar însemna să mă abandonez pe mine însumi, să-mi abandonez misiunea. Pentru mine, ar fi un fel de moarte. Poate că aşa se explică simbolul unei pietre inerte încălzindu-se.

  Nietzsche se ridică, se plimbă câteva clipe, apoi se opri în spatele fotoliului său.

  — Nu, prietene, destinul meu este să caut adevărul la capătul cel mai îndepărtat al singurătăţii. Fiul meu, Zara-thustra al meu, va deborda de înţelepciune, dar singurul lui tovarăş va fi un vultur. El va fi cel mai singuratic om din lume.

  Nietzsche îşi privi din nou ceasul.

  — îţi cunosc deja programul destul de bine, Josef, ca să-mi dau seama că ceilalţi pacienţi te aşteaptă. Nu te mai pot retine. Fiecare dintre noi trebuie să plece pe drumul său.

  Breuer scutură din cap.

  — Mă doare că trebuie să ne despărţim. Nu e drept! Ai făcut atât de mult pentru mine şi ai primit atât de putin în schimb. Poate că imaginea lui Lou şi-a pierdut puterea asupra ta. Poate că nu. Timpul o va arăta. Dar mi se pare că mai putem face atât de multe.

  — Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sunt un monstru, că ştiu că sunt în stare să ating şi să fiu atins, înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor faii: mă antrenasem – mă resemnasem, mai bine zis – să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită ţie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi rămâne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată – să aleg ce să fac. Amorfati – alege-ţi soarta, iubeşte-ţi soarta.

  Breuer se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa la Nietzsche, având un fotoliu între ei. Ocoli fotoliul. Pentru o clipă, Nietzsche păru speriat, încolţit. Dar, când Breuer se apropie, cu braţele deschise, Nietzsche desfăcu şi el braţele.

  La prânz, pe 18 decembrie 1882, Josef Breuer se întoarse la cabinet, la Frâu Becker şi la pacienţii care-l aşteptau. Mai târziu luă masa cu soţia, copiii, socrii, tânărul Freud, Max şi familia lui. După masă, trase un pui de somn şi visă că juca şah şi avea regina atacată de un pion. Continuă să practice medicina încă treizeci de ani, dar nu mai folosi niciodată tratamentul prin conversaţie.

  tn aceeaşi după-amiază, pacientul din camera 13 de la clinica Lauzon, Eckart Miiller, luă un fiacru până la gară şi de acolo călători spre sud, spre Italia, spre soarele cald şi blând şi spre o întâlnire, o întâlnire onorabilă, cu un profet persan pe nume Zarathustra.

  NOTA AUTORULUI.

  Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer nu s-au întâlnit niciodată. Şi, bineînţeles, psihoterapia nu a fost inventată ca rezultat al întâlnirii lor. Cu toate acestea, prezentarea vieţii personajelor principale se bazează pe fapte, şi componentele principale ale acestui roman – chinurile mentale ale lui Breuer, disperarea lui Nietzsche, Anna O., Lou Salome, relaţia dintre Freud şi Breuer, germenele în faşă al psihoterapiei – toate existau, din punct de vedere istoric, în 1882.

  Friedrich Nietzsche îi fusese prezentat de Paul Râe tinerei Lou Salome" în primăvara lui 1882 şi, în următoarele luni, avusese o scurtă, intensă şi castă aventură amoroasă cu ea. Lou Salome" avea să facă o distinsă carieră, atât ca strălucită scriitoare, cât şi ca psihanalist practicant; avea să fie cunoscută şi pentru prietenia ei strânsă cu Freud şi pentru legăturile ei romantice, mai ales cu poetul austriac Rainer Măria Rilke.

  Relaţia lui Nietzsche cu Lou Salome", complicată de prezenţa lui Paul Răe şi sabotată de sora lui Nietzsche, s-a sfârşit dezastruos pentru el; ani de zile a fost torturat de dragostea lui pierdută şi de convingerea că fusese trădat. în ultimele luni ale lui 1882 – acelea în care se petrece acţiunea acestei cărţi – Nietzsche a fost profund deprimat, gândindu-se chiar la sinucidere. Scrisorile lui disperate către Lou Salomâ, din care unele fragmente sunt citate în carte, sunt autentice, deşi nu se ştie sigur dacă au fost doar ciorne sau au fost cu adevărat trimise. Scrisoarea lui Wagner către Nietzsche, citată în capitolul 1, este de asemenea autentică.

  Tratamentul aplicat de Josef Breuer Berthei Pappenheim, cunoscută ca Anna O., l-a preocupat mult în 1882. în luna noiembrie a acelui an a început să discute cazul cu tânărul său prieten şi protejat Sigmund Freud, care era, cum se arată în roman, un frecvent vizitator al casei Breuer. Doisprezece ani mai târziu, Anna O. avea să fie cel dintâi caz descris în cartea lui Freud şi Breuer Studii asupra isteriei, carte care a lansat revoluţia psihanalitică.

  Bertha Pappenheim a fost, ca şi Lou Salomă, o femeie remarcabilă. La mulţi ani după tratamentul pe care i l-a făcut Breuer, a început o carieră de pionierat în asistenţa socială în care s-a distins atât de mult încât în 1954 Germania de Vest a onorat-o postum printr-o marcă poştală comemorativă. Identitatea ei ca Anna O. nu a fost cunoscută public până când Ernest Jones nu a dezvăluit-o în biografia lui din 1953, Viaţa şi opera lui Sigmund Freud.

  A fost adevăratul Josef Breuer obsedat de dorinţă erotică faţă deN@ertha Pappenheim? Se ştiu puţine despre viaţa personală a lui Breuer, dar cercetătorii nu exclud această posibilitate. Contradictoriile relatări istorice cad de acord doar asupra faptului că tratamentul făcut de Breuer Berthei Pappenheim a trezit sentimente puternice şi complexe de ambele părţi. Breuer era atât de preocupat de tânăra sa pacientă şi petrecea atât de mult timp vizitând-o încât soţia sa, Mathilde, a devenit într-adevăr nemulţumită şi geloasă. Freud i-a vorbit explicit lui Ernst Jones, biograful său, despre profunda implicare emoţională a lui Breuer în cazul tinerei paciente, iar într-o scrisoare către logodnica sa, Martha Bernays, scrisă în perioada aceea, o asigura că lui nu avea să i se întâmple niciodată ceva de felul acesta. Psihanalistul George Pollock a sugerat că reacţia puternică a lui Breuer faţă de Bertha şi-ar fi putut avea rădăcinile în faptul că-şi pierduse mama, pe care o chema tot Bertha, la o vârstă fragedă.

  Relatarea dramaticei sarcini iluzorii a Annei O., a panicii lui Breuer şi a încheierii precipitate a terapiei a fost dezbătută multă vreme în lucrările de psihanaliză. Freud a descris prima dată incidentul în 1932 într-o scrisoare către romancierul austriac Ştefan Zweig, iar Ernest Jones l-a repetat în biografia lui Freud. Abia de curând a fost pus sub semnul întrebării, iar biografia lui Breuer scrisă de Albert Hirschmuller sugerează că întregul incident a fost un mit inventat de Freud. Breuer însuşi nu a clarificat acest punct şi, în descrierea cazului publicată în 1895, a mărit confuzia împănând cazul Annei O. cu exagerări grosolane şi neîntemeiate ale eficacităţii tratamentului său.

  Este ciudat, dacă avem în vedere influenţa puternică a lui Breuer asupra dezvoltării psihoterapiei, că el şi-a îndreptat atenţia spre psihologie doar o perioadă foarte scurtă în cariera sa. Josef Breuer a rămas în analele medicinei atât ca important cercetător al fiziologiei respiraţiei şi a echilibrului, cât şi ca strălucit diagnostician, medicul unei întregi generaţii de mari figuri ale Vienei sfârşitului de secol.

  Nietzsche a avut o sănătate precară aproape toată viaţa. Deşi, în 1890, clachează şi e cuprins de o gravă paralizie (o formă de sifilis terţiar, din cauza căreia a şi murit, în 1900), este general cunoscut faptul că cea mai mare parte a vieţii lui a suferit de o altă boală. Este posibil ca Nietzsche (a cărui stare a sănătăţii am înfăţişat-o după o strălucită schiţă biografică din 1939 a lui Ştefan Zweig) să fi suferit de o gravă migrenă. Nietzsche a consultat, pentru boala lui, mulţi medici din întreaga Europă şi ar fi putut fi cu uşurinţă convins să-l solicite pe eminentul Josef Breuer.

  Este exclus ca o Lou Salome disperată să fi apelat la Breuer pentru a-l ajuta pe Nietzsche. Ea nu era, după biografii ei, o femeie împovărată de vină şi se ştie că a pus capăt multor aventuri amoroase fără cine ştie ce remuşcări. în mai toate privinţele şi-a apărat intimitatea şi nu a vorbit în public, din câte ştiu eu, despre relaţia ei personală cu Nietzsche. Scrisorile ei către el nu s-au păstrat. Probabil că au fost distruse de Elisabeth, sora lui Nietzsche, a cărei antipatie faţă de Lou Salome a durat o viaţă întreagă. Lou Salome' a avut într-adevăr un frate, Jenia, care studia medicina la Viena în 1882. E puţin probabil însă ca Breuer să fi prezentat cazul Annei O. la un curs în anul acela. Scrisoarea lui Nietzsche (de la sfârşitul capitolului 12) către Peter Gast, editor şi prieten, şi scrisoarea lui Elisabeth Nietzsche (de la sfârşitul capitolului 7) către Nietzsche sunt fictive, după cum este şi clinica Lauzon şi personajele Fischmann şi Max, cumnatul lui Breuer. (Breuer era însă un jucător de şah pasionat.) Toate visele povestite sunt fictive, cu excepţia a două dintre cele ale lui Nietzsche: cel cu tatăl lui ridicându-se din mbrmânt şi cel cu horcăitul bătrânului muribund.

  În 1882 psihoterapia nu se născuse încă; iar Nietzsche, bineînţeles, nu şi-a îndreptat niciodată atenţia în această direcţie. Cu toate acestea, aşa cum "l-am înţeles eu pe Nietzsche, a fost profund şi în mod semnificativ preocupat de autocunoaş-tere şi schimbare. Pentru a păstra cronologia reală, m-am limitat la a cita din lucrările scrise de Nietzsche înainte de 1882, în special din Omenesc, prea omenesc, Consideraţii în afara timpului, Aurora şi Ştiinţa voioasă. Dar am presupus, de asemenea, că marile idei din Aşa grăit-a Zarathustra, pe care a scris-o, în cea mai mare parte, la dteva luni după perioada ilustrată în această carte, încolţiseră deja în mintea lui Nietzsche.

  Îi sunt îndatorat lui Van Harvey, profesor de studii religioase la Universitatea din Stanford, pentru că mi-a permis să asist la superbul său curs despre Nietzsche, pentru nenumăratele ore de discuţii colegiale şi pentru o lectură critică a manuscrisului meu. Sunt recunoscător colegilor de la catedra de filosofie, în specialului Eckart Forster şi Dagfinn Felesdal, pentru a-mi fi permis să asist la cursurile de filosofie şi fenomenologie germană. Mulţi mi-au dat sugestii cu privire la acest manuscris: Morton Rose, Herbert Kotz, David Spiegel, Gertrud şi George Blau, Kurt Steiner, Isabel Davis, Ben Yalom, Joseph Frank, membrii Seminarului Biografic din Stanford sub conducerea Barbarei Babcock şi Dianei Middlebrook – tuturor, mulţumirile mele. Betty Vadeboncoeur, bibliotecară la secţia de istorie a medicinei de la Universitatea din Stanford, mi-a dat un ajutor foarte preţios în cercetarea mea. Timothy K. Donahue-Bombosch a tradus scrisorile lui Nietzsche către Lou Salome pe care le-am citat. Mulţi mi-au oferit îndrumare editorială şi ajutor: Alan Rinzler, Sara Blackburn, Richard Elman şi Leslie Becker. Personalul de la Basic Books, în special Jo Ann Miller, mi-au oferit un uriaş sprijin; Phoebe Hoss, la această carte ca şi la cele precedente, a fost un editor excelent. Soţia mea, Marilyn, care mi-a fost întotdeauna primul, cel mai conştiincios şi cel mai nemilos critic, s-a întrecut pe sine la această carte – oferindu-mi nu numai o continuă analiză critică de la prima la ultima ciornă, ci şi sugerându-mi titlul cărţii.

  Amestec de realitate şi ficţiune, acţiunea romanului se petrece în perioada de mare efervescenţă intelectuală din Viena sfârşitului de secol trecut, în ajunul naşterii psihanalizei.

  Un pacient ieşit din comun. un medic cu har, având el însuş' nevoie de ajutor. un pact secret.

  O confruntare de neuitat între un mare filosof şi unul dintre fondatorii psihanalizei.

  O relaţie bazată la început pe duplicitate şi manipulare, ce se va transforma într-o prietenie salvatoare pentru amândoi.

 

 

          SFÂRŞIT