— Astfel problema nu este aceea că sexul este prezent, ci că el face să dispară altceva – ceva mult mai valoros, infinit mai preţios! Dorinţa, excitaţia, voluptatea – ele ne înrobesc! Gloata îşi petrece viaţa hrănindu-se, ca porcii, din troaca dorinţei.
— Troaca dorinţei! repetă Breuer pentru sine, uimit de patima cu care vorbea Nietzsche. Aveţi sentimente puternice în această chestiune. Simt mai multă pasiune decât oricând în vocea dumneavoastră.
— Marea pasiune e necesară pentru a înfrânge pasiunea! Prea mulţi oameni au fost traşi pe roata unor pasiuni mărunte.
— Dar experienţa dumneavoastră în acest domeniu? Breuer bâjbââa. Dumneavoastră personal aţi avut experienţe nefericite care v-au ajutat să vă formulaţi concluziile?
— Apropo de ce-aţi spus mai devreme, despre scopul primar al reproducerii – daţi-mi voie să vă întreb următorul lucru:
— Nietzsche împunse aerul cu degetul de trei ori – n-ar trebui să creămn-ar trebui să devenim – înainte de a ne reproduce? Datoria noastră faţă de viaţă este să creăm ceva mai bun, nu să reproducem ce este rău. Nimic nu trebuie să stea în calea dezvoltării eroului din tine. Iar dacă dorinţa îţi stă în cale, atunci şi ea trebuie stăpânită.
Înfruntă realitatea! îşi spuse Breuer. De fapt n-ai nici un control asupra acestor discuţii, Josef. Nietzsche ignoră pur şi simplu orice întrebare la care nu vrea să răspundă.
— Ştiţi, domnule profesor, din punct de vedere intelectual sunt de acord cu aproape tot ce spuneţi, dar nivelul discursului nostru este prea abstract. Nu este destul de personal pentru a-mi fi de ajutor. Poate că sunt eu prea ancorat în practic – la urma urmei, toată viaţa mea profesională s-a concentrat asupra descoperirii unei boli, punerii unui diagnostic şi apoi tratării bolii cu un remediu specific. Se apleca înainte, pentru a se uita direct la Nietzsche.
— Ei bine, eu ştiu că genul meu de boală nu poate fi tratat atât de pragmatic – dar, în discuţia noastră, ne îndepărtăm prea mult spre extrema cealaltă. Eu nu pot să fac nimic cu cuvintele dumneavoastră. îmi spuneţi să-mi depăşesc dorinţa, pasiunile mărunte. îmi spuneţi să-mi dezvolt componentele superioare – dar nu-mi spuneţi cum să stăpânesc, cum să dezvolt eroul din mine. Toate acestea sunt nişte concepte poetice minunate, dar în clipa asta, pentru mine, ele sunt doar vorbe în vânt.
Aparent neafectat de pledoaria lui Breuer, Nietzsche răspunse ca un profesor unui şcolar nerăbdător.
— în timp, vă voi învăţa cum să stăpâniţi. Vreţi să zburaţi, dar nu puteţi începe să zburaţi zburând. Trebuie să vă învăţ mai întâi să mergeţi, iar primul pas în a învăţa să mergi este să înţelegi că acela care nu se supune lui însuşi este condus de alţii. Este mai uşor, mult mai uşor să te supui altuia decât să-ţi comanzi ţie însuţi. Cu aceasta, Nietzsche îşi scoase pieptănaşul şi începu să-şi ţesale mustaţa.
— Mai uşor să te supui altuia decât să-ţi comanzi ţie însuţi? Din nou, domnule profesor, de ce nu vă adresaţi mai personal? înţeleg sensul afirmaţiei dumneavoastră, dar îmi vorbiţi mie? Ce pot face cu ea? Iertaţi-mă dacă par prea ancorat în concret. în momentul ăsta dorinţele mele sunt lumeşti. Visez lucruri prea simple – să am un somn fără coşmaruri după ora trei noaptea, să mai scap puţin de senzaţia asta de apăsare. Uite aici mi se instalează frica, aici. Arătă spre centrul sternului. Ce-mi trebuie mie acum, continuă el, nu este o afirmaţie poetică abstractă, ci ceva omenesc, direct. Am nevoie de angajare personală, îmi puteţi împărtăşi cum e la dumneavoastră? Dumneavoastră aţi avut o iubire sau o obsesie ca ale mele? Dumneavoastră cum le-aţi depăşit? Cum le-aţi stăpânit? Cât a durat?
— Mai este un lucru pe care mi-am propus să-l discut cu dumneavoastră azi, spuse Nietzsche punând deoparte pieptenul şi, încă o dată, ignofând întrebarea lui Breuer. Avem timp?
Breuer se lăsă descurajat în fotoliu. în mod evident, Nietzsche avea să continue să-i ignore întrebările. Se sili să aibă răbdare. îşi privi ceasul şi spuse că mai putea ră-mâne cincisprezece minute.
— Voi fi aici în fiecare zi pentru treizeci sau patruzeci de minute, deşi vor fi, neîndoielnic, zile când vreo urgenţă mă va obliga să plec mai devreme.
— Bun! Vreau să vă spun ceva important. V-am auzit de multe ori plângându-vă de nefericire. De fapt – Nietzsche îşi deschise caietul la lista de probleme a lui Breuer – „nefericire în general" este prima problemă pe lista dumneavoastră. Astăzi aţi mai vorbit de frică, de apăsare în zona cordială.
— Precordială – regiunea de deasupra cordului, a inimii.
— Da, vă mulţumesc, ne învăţăm unul pe altul. Apăsarea din zona precordială, frica din timpul nopţii, insomnia, disperarea – vorbiţi mult despre acestea şi vă descrieţi dorinţele „pământeşti" ca o uşurare imediată a senzaţiei de disconfort. Vă plângeţi că discuţia cu mine nu vă aduce alinare în modul în care a făcut-o discuţia cu Max.
— Da. Şi.
— Şi vreţi ca eu să mă adresez direct tensiunii dumneavoastră, vreţi să vă aduc alinare.
— Exact. Breuer se aplecă din nou înainte. Dădu din cap, făcându-i semn lui Nietzsche să continue.
— Acum două zile m-am opus propunerii dumneavoastră de a deveni – cum să-i spunem? – consilierul dumneavoastră şi de a vă ajuta să luptaţi cu disperarea. V-am contrazis când aţi pretins că sunt un expert mondial pentru că am studiat aceste chestiuni ani de zile.
Dar acum, reflectând, îmi dau seama că aţi avut dreptate: sunt un expert. Am foarte multe să vă învăţ: am consacrat mult din viaţa mea studiului disperării. Cât de mult din viaţa mea, vă pot arăta uşor. Acum câteva luni, sora mea, Elisabeth, mi-a arătat o scrisoare pe care i-am scris-o în 1865, când aveam douăzeci şi unu de ani. Elisabeth nu-mi înapoiază niciodată scrisorile – păstrează totul şi spune că într-o zi va construi un muzeu care să găzduiască toate lucrurile mele şi că va percepe o taxă de intrare. N-am nici o îndoială, cunoscând-o pe Elisabeth, că mă va împăia, mă va aşeza pe un piedestal şi mă va expune, ca atracţie principală. în acea scrisoare afirmam că există o diviziune de bază a căilor urmate de oameni: aceia care-şi doresc linişte sufletească şi fericire trebuie să creadă şi să îmbrăţişeze credinţa, în timp ce aceia care-şi doresc să caute adevărul trebuie să renunţe la liniştea minţii şi să-şi consacre viaţa cercetării.
Ştiam asta la douăzeci şi unu de ani – cu jumătate de viaţă în urmă. Este timpul s-o aflaţi şi dumneavoastră: trebuie să fie punctul dumneavoastră principal de pornire. Trebuie să alegeţi între confort şi adevărata cercetare! Dacă alegeţi ştiinţa, dacă alegeţi să fiţi eliberat din lanţurile liniştitoare ale supranaturalului, dacă, aşa cum pre-tindeţi, alegeţi să vă îndepărtaţi de credinţă şi să îmbrăţişaţi ateismul, atunci nu puteţi tânji, în acelaşi timp, după micile alinări ale credinciosului! Dacă-l omorâţi pe Dumnezeu, trebuie, de asemenea, să părăsiţi adăpostul templului.
Breuer şedea tăcut, privind pe fereastra camerei lui Nietzsche în grădina sanatoriului, unde un bărbat în vâr-stă şedea cu ochii închişi într-un scaun cu rotile în timp ce o soră tânără îl plimba pe o aleea circulară. Comentariile lui Nietzsche erau pline de forţă. Era greu să le ignori, ca pe o simplă filosofare uşoară. Cu toate acestea, mai încercă o dată.
— Vorbiţi ca şi când posibilitatea de a alege ar fi mai mare dedt este. Opţiunea mea n-a fost atât de gândită, atât de profundă. Opţiunea mea pentru ateism a fost mai degrabă o chestiune de neputinţă de a crede în basme religioase decât o opţiune activă. Am ales ştiinţa pur şi simpiu pentru că era singurul mod posibil de a stăpâni secretele trupului.
— Atunci vă ascundeţi voinţa de dumneavoastră înşivă. Trebuie să învăţaţi acum să vă conştientizaţi viaţa şi să aveţi curajul de a spune: „Aşa am ales!" Spiritul unui om este construit din opţiunile sale!
Breuer se mişcă stingherit în fotoliu. Tonul de predicator al lui Nietzsche îl făcea să se simtă inconfortabil. De unde l-o fi învăţat? Nu de la tatăl său predicator, care murise când Nietzsche avea cinci ani. Se transmiteau oare talentul şi înclinaţia pentru predică pe cale genetică?
Nietzsche îşi continuă predica.
— Dacă alegeţi să fiţi unul dintre acei puţini care împărtăşesc plăcerea dezvoltării şi bucuria libertăţii fără Dumnezeu, atunci trebuie să vă pregătiţi pentru cea mai mare suferinţă. Ele sunt legate şi nu pot fi trăite separat! Dacă vreţi mai puţină suferinţă, atunci trebuie să vă retrageţi, cum au făcut stoicii, şi să renunţaţi la plăcerea cea mai mare.
— Nu sunt sigur, domnule profesor, că trebuie acceptată această morbidă Weltanschauung. Sună ca Schopen-hauer, dar mai sunt şi alte puncte de vedere, mai puţin întunecate.
— întunecate? întrebaţi-vă, domnule doctor, de ce sunt toţi marii filosofi întunecaţi? întrebaţi-vă: „Cine sunt cei în siguranţă, în confort, cei veşnic veseli?" Vă voi da eu răspunsul: numai aceia cu o putere de pătrundere slabă – oamenii simpli şi copiii!
— Spuneţi că dezvoltarea este răsplata durerii. Nietzsche îl întrerupse.
— Nu, nu numai dezvoltarea. Mai e şi forţa. Un copac are nevoie de furtună dacă e să se înalţe mândru. Şi creativitatea şi descoperirile se nasc din durere. Uitaţi, permi-teţi-mi să vă citez din însemnările pe care le-am făcut doar acum dteva zile.
Din nou, Nietzsche îşi răsfoi caietul, apoi du":
— Trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează."
Breuer era din ce în ce mai iritat de ceea ce-i citea Nietzsche. Discursul său poetic îi părea o baricadă între ei. Cântărind totul, Breuer era sigur că ar fi mai bine dacă l-ar putea coborî pe Nietzsche dintre stele.
— Din nou, vorbiţi prea abstract. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, domnule profesor, cuvintele dumneavoastră sunt frumoase, au forţă, dar când mi le citiţi nu mă mai simt ca şi când am avea o relaţie personală. Intelectual, receptez ce vreţi să spuneţi: da, există recompense ale durerii – dezvoltarea, forţa, creativitatea. înţeleg asta aici – Breuer arătă spre cap —, dar nu ajunge aici – arătă spre abdomen. Dacă e să mă ajute, toate acestea trebuie să mă atingă acolo unde îşi are rădăcinile experienţa mea. Aici, în măruntaie, nu experimentez nici o dezvoltare, nu dau naştere nici unei stele care dansează! Am doar frenezia şi haosul!
Nietzsche zâmbi larg şi îşi agită degetul în aer.
— Exact! Acum aţi spus-o! Exact asta este problema! Şi de ce nici o dezvoltare? De ce nici un gând valoros? Acesta era sensul ultimei mele întrebări de ieri, când v-am întrebat la ce v-aţi gândi dacă nu aţi fi preocupat de acele gânduri străine. Vă rog, lăsaţi-vă pe spate, închideţi ochii şi încercaţi acest experiment de gândire împreună cu mine.
Să ne aşzăm undeva la distanţă, poate pe un vârf de munte, şi să observăm împreună. Acolo, departe, vedem un bărbat, un bărbat inteligent şi sensibil. Să-l urmărim. Poate cândva a privit adânc în oroarea propriei lui existenţe. Poate că a avut de-a face cu fălcile devoratoare ale timpului, sau cu propria lui lipsă de importanţă – biet grăunte ce este – sau cu efemerul şi neprevăzutul vieţii. Frica lui era crudă şi teribilă până în ziua în care a descoperit că dorinţa alină frica. Arunci, a făcut loc dorinţei în mintea sa, iar dorinţa, un concurent fără scrupule, a gonit curând toate celelalte gânduri. Dar dorinţa nu gândeşte; ea râvneşte, îşi aminteşte. Astfel, acest bărbat a început să-şi amintească, plin de dorinţă, de Bertha, infirma. N-a mai privit la distanţă, ci şi-a petrecut timpul amintindu-şi miracole ca: mişcarea degetelor Berthei, gura ei, cum se dezbrăca, cum vorbea şi se bâlbâia, cum mergea şi şchiopăta.
Curând, întreaga lui fiinţă fu consumată în aceste lucruri mărunte. Marile bulevarde ale minţii lui, care fuseseră construite pentru idei nobile, fură acoperite de gunoaie. Amintirea gândurilor măreţe pe care le avusese cândva pălea din ce în ce mai mult, până se stinse. Păli şi frica. îi mai rămase doar neliniştea chinuitoare că ceva nu era în regulă. Nedumerit, căută sursa neliniştii printre prostiile din mintea lui. Şi astfel îl găsim astăzi, scormonind prin gunoaie, ca şi cum ele ar conţine răspunsul. Ba chiar îmi cere mie să scormonesc împreună cu el!
Nietzsche se opri, aşteptând răspunsul lui Breuer. Tăcere.
— Spuneţi-mi, insistă el, ce credeţi despre acest bărbat pe care-l observăm?
Tăcere.
— Domnule doctor, ce credeţi?
Breuer rămase tăcut, cu ochii închişi, de parcă ar fi fost hipnotizat de vorbele lui Nietzsche.
— Josef! Josef, ce crezi?
Dezmeticindu-se, Breuer deschise ochii încet şi se întoarse să-l privească pe Nietzsche. Dar tot nu scoase o vorbă.
— Nu înţelegi, Josef, că problema nu este că ai senzaţia de disconfort? Ce importanţă au tensiunea sau presiunea din piept? Cine ţi-a promis vreodată confort? Dormi prost! Ei şi? Cine ţi-a promis vreodată un somn bun? Nu, problema nu este disconfortul. Problema este că simţi acest disconfort într-o direcţie greşită!
Nietzsche se uită la ceas.
— Văd că v-am reţinut prea mult. Să încheiem cu aceeaşi sugestie pe care v-am dat-o şi ieri. Vă rog să vă gândiţi la ce v-aţi gândi dacă Bertha nu v-ar ocupa mintea. De acord?
Breuer dădu din cap afirmativ şi îşi luă rămas-bun.
EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 6 DECEMBRIE 1882
S-au întâmplat lucruri ciudate în discuţia noastră de azi. Şi nimic din ce-am plănuit. Nu a răspuns la niciuna din întrebările mele, n-a dezvăluit nimic despre el. îşi ia atât de în serios rolul de consilier încât uneori mi se pare comic. Şi totuşi, dacă o examinez din perspectiva lui, comportarea sa mi se pare absolut corectă: îşi onorează contractul şi încearcă, pe cât îi stă în puteri, să mă ajute. îl respect pentru asta.
Este fascinant să observi cum inteligenţa lui se luptă cu problema: cum să ajuţi un singur individ, o fiinţă în carne şi oase – pe mine. Rămâne însă, până acum, ciudat de lipsit de imaginaţie şi se bazează în întregime pe retorică. Poate să creadă cu adevărat că explicaţia raţională ori simplul îndemn vor rezolva problema?
Într-una din cărţile lui susţine că structura morală a unui filosof dictează tipul de filosofie pe care acesta o creează. Cred acum că acelaşi principiu este valabil şi în acest tip de consiliere: personalitatea consilierului îi dictează metoda de consiliere. Astfel, datorită temerilor sociale şi mizantropiei sale, Nietzsche alege un stil distant, impersonal. Bineînţeles, el nu vede asta: începe să dezvolte o teorie pentru a-şi raţionaliza şi legitimiza metoda de consiliere. Astfel, nu oferă nici un fel de sprijin personal, nu întinde niciodată mâna pentru a alina, îmi ţine prelegeri de pe o platformă înaltă, refuză să-şi recunoască problemele personale şi să mă angajeze într-o manieră umană. Cu excepţia unui singur moment! Spre sfârşitul discuţiei noastre de astăzi – am uitat ce discutam – mi-a spus, deodată, „Josef". Poate că am mai mult succes decât am crezut în stabilirea unor relaţii.
Ne aflăm într-o luptă ciudată. Să vedem care dintre noi îl poate ajuta mai mult pe celălalt. Mă îngrijorează această competiţie: mă tem că va confirma acel absurd model al relaţiilor sociale bazat pe „putere". Poate că ar trebui să fac ce spune Max: să pun capăt competiţiei şi să învăţ de la el ce pot. Este important pentru el să păstreze controlul. Văd multe semne că se simte victorios: îmi spune cât de multe are să mă înveţe, îmi citeşte însemnările lui, se uită cât este ceasul şi mă concediază politicos, cu o temă pentru şedinţa următoare. Toate astea mă iritai Dar apoi îmi aduc aminte că eu sunt medic: nu mă întâl-nesc cu el pentru plăcerea mea personală. La urma urmei, ce plăcere personală ai când scoţi amigdalele unui pacient sau uşurezi o constipaţie?
A fost un singur moment azi când m-am simţit, în mod ciudat, absent. Era ca şi cum m-aşfi aflat în transă. Poate că sunt, totuşi, sensibil la hipnoză.
ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 6 DECEMBRIE 1882
Uneori este mai rău pentru un filosof să fie înţeles decât să nu fie. El încearcă să mă înţeleagă prea bine; încearcă să smulgă prin linguşire anumite indicaţii de la mine. Vrea să descopere modul meu de a vedea lucrurile şi să-l folosească drept mod al său. încă nu înţelege că există un mod al meu şi un mod al tău, dar că nu există modul. Şi nu-mi cere indicaţii de-a dreptul, ci prin linguşiri, pretinzând că linguşirile ar fi de fapt altceva: încearcă să mă convingă de faptul că dezvăluirile mele sunt esenţiale în ceea ce facem, că îl vor ajuta să vorbească, ne vor face mai „umani" împreună ca şi cum a fi uman înseamnă a te bălăci în noroi împreună! încerc să-l învăţ că iubitorii de adevăr nu se tem de apa murdară sau învolburată. Lucrul de care ne temem noi este apa puţin adâncă/
Dacă practica medicală ar trebui să servească drept ghid în această încercare, n-ar trebui să ajung atunci la un „diagnostic"? Iată o nouă ştiinţă: diagnosticul disperării. Diagnosticul meu este că Breuer tânjeşte să fie un spirit liber, dar nu-şi poate scutura penele credinţei. Vrea numai afirmarea, acceptarea opţiunii, nu şi negarea, renunţarea. Se înşală singur: face opţiuni, dar refuză să fie acela care optează. Ştie că e nefericit, dar nu ştie că e nefericit dintr-un motiv greşit! Aşteaptă de la mine alinare, mângtiere şi fericire. Dar eu trebuie să-i dau şi mai multă nefericire. Trebuie să retransforme nefericirea lui comună în nefericirea nobilă care a fost cândva.
Cum să desprind nefericirea comună de piedestalul ei? Să-i redau suferinţei onoarea? Am utilizat propria lui tehnică – tehnica unei a treia persoane pe care a folosit-o în cazul meu săptămâna trecută în încercarea stângace de a mă ademeni să mă las îngrijit de el; l-am sfătuit să se privească de undeva deasupra. Dar n-a suportat; a fost pe punctul de a leşina. A trebuit să-i vorbesc ca unui copil, să-i spun „Josef', să-l trezesc.
Sarcina mea e grea. Trudesc pentru eliberarea lui. Şi pentru a mea deopotrivă. Dar eu nu sunt un Breuer: eu îmi înţeleg nefericirea şi o primesc cu bucurie. Iar Lou Salome nu este o infirmă. Cu toate acestea, ştiu cum este să-mi fie sufletul plin de cineva pe care îl iubesc şi îl urăsc!
CAPITOLUL 16
Ţiind un mare practicant al artei medicinei, Breuer îşi începea de obicei vizitele la spital cu mici conversaţii uşoare la capul patului, pe care le transforma cu graţie în întrebări medicale. Dar nu aveau să fie nici un fel de conversaţii uşoare când intră în camera numărul treisprezece a clinicii Lauzon în dimineaţa următoare. Nietzsche anunţă imediat că se simţea neobişnuit de bine şi că nu dorea să piardă nici o clipă din timpul preţios discutând despre simptomele lui inexistente. Sugeră să treacă direct la treabă.
— Va veni şi rândul meu, domnule doctor, boala mea nu dispare niciodată prea multă vreme ori prea departe. Dar acum, că este en vacance, să ne ocupăm în continuare de problemele dumneavoastră. Ce progrese aţi făcut în experimentul de gândire pe care vi l-am propus ieri? La ce v-aţi gândi dacă nu v-ar preocupa fanteziile despre Bertha?
— Domnule profesor, daţi-mi voie să vă vorbesc mai întu despre altceva. A fost un moment ieri când aţi abandonat titulatura mea profesională şi mi-aţi spus Josef. Mi-a plăcut. M-am simţit mai aproape de dumneavoastră şi asta mi-a plăcut. Deşi avem o relaţie profesională, natura discuţiilor noastre ne cere să ne vorbim intim. Aţi accepta deci să ne spunem pe numele mic?
Nietzsche, care-şi aranjase viaţa în aşa fel încât să evite astfel de interacţiuni personale, rămase perplex. Se foi stânjenit şi bâlbâi ceva, dar negăsind, pe cât se pare, un mod elegant de a refuza, în cele din urmă aprobă din cap fără nici un chef. La următoarea întrebare a lui Breuer, dacă să-i spună Friedrich sau Fritz, Nietzsche latră doar:
— Friedrich, vă rog. Şi acum, la treabă!
— Da, la treabă! Să ne întoarcem la întrebarea ta. Ce e dincolo de Bertha? Ştiu că este un şuvoi de preocupări mai profunde şi mai întunecate, care sunt convins că s-au intensificat în urmă cu câteva luni, când am trecut pragul celor patruzeci de ani. Ştii, Friedrich, o criză în jurul vâr-stei de patruzeci de ani nu e ceva neobişnuit. Ai grijă, mai ai doar doi ani să te pregăteşti.
Breuer ştia că această familiaritate îl stânjenea pe Nietzsche, dar că, de asemenea, o parte din el tânjea după un contact uman mai apropiat.
— Nu sunt foarte îngrijorat, spuse Nietzsche şovăielnic. Cred că am patruzeci de ani de când am împlinit douăzeci!
Ce era asta? O apropiere! Fără discuţie, o apropiere! Breuer se gândi la un pisoi pe care fiul său Robert îl găsise de curând în stradă. Pune-i în faţă nişte lapte, îi spusese el lui Robert, şi dă-te la o parte. Lasă-l să-l bea liniştit şi să se obişnuiască cu prezenţa ta. Mai târziu, când se va simţi în siguranţă, vei putea să-l mângâi. Breuer se dădu la o parte.
— Cum să vă descriu mai bine gândurile mele? Mă gândesc la lucruri întunecate, morbide. Adesea mă simt ca şi cum viaţa mea ar fi ajuns pe culme. Breuer se opri, amintindu-şi cum îi spusese asta lui Freud. Am urcat până-n vârf, iar când mă uit dincolo, să văd ce se află în faţa mea, nu văd decât deteriorare – îmbătrânesc, devin bunic, am păr alb, sau, mai rău – îşi atinse centrul chel al scalpului – nu mai am păr deloc. Dar nu, nu e chiar aşa. Nu faptul că am început să cobor mă îngrijorează – ci acela că nu urc.
— Nu urcaţi, domnule doctor? De ce nu puteţi continua să urcaţi?
— Friedrich, ştiu că e greu să te dezobişnuieşti, dar te rog, spune-mi Josef.
— Josef, atunci. Spune-mi, Josef, de ce nu urci.
— Uneori îmi imaginez că fiecare om are o sintagmă secretă, Friedrich, un motiv profund care devine mitul central al vieţii sale. Când eram copil, cineva m-a numit o dată „tânărul infinitei promisiuni". Mi-a plăcut foarte mult acea sintagmă. Am murmurat-o în sinea mea de mii de ori. Adesea mă imaginam ca un tenor care o cântă pe un ton înalt: „tânărul infiniiiiiitei promi-si-uni". îmi plăcea s-o spun încet, teatral, accentuând fiecare silabă. Chiar şi acum, cuvintele mă mişcă!
— Şi ce s-a întâmplat cu tânărul infinitei promisiuni?
— Ah, întrebarea asta! Mă gândesc adesea la ea. Ce a devenit el? Ştiu acum că nu mai există promisiune – a fost epuizată!
— Spune-mi, ce înţelegi, exact, prin „promisiune"?
— Nu sunt sigur că ştiu. Credeam că ştiu. însemna potenţialul de a urca, de a mă înălţa, în spirală, tot mai sus; însemna succes, aclamaţii, descoperiri ştiinţifice. Dar am gustat din fructul acestor promisiuni. Sunt un medic respectat, un cetăţean respectabil. Am făcut câteva descoperiri ştiinţifice importante – câtă vreme vor exista anale ale istoriei, numele meu va fi întotdeauna cunoscut ca al unuia dintre descoperitorii funcţiei urechii interne în reglarea echilibrului. Şi, de asemenea, am participat la descoperirea unui important proces de reglare a respiraţiei cunoscut la reflexul Herring-Breuer.
— Atunci, Josef, nu eşti un om norocos? Nu ţi-ai îndeplinit promisiunea?
Tonul lui Nietzsche era deconcertant. Cerea, într-adevăr, informaţii? Sau se juca de-a Socrate cu Alcibiade-le lui Breuer? Breuer se hotărî să răspundă direct.
— Ca îndeplinire a scopurilor – da. Dar fără satisfacţie, Friedrich. La început, strălucirea unui nou succes dura luni în şir. Dar, treptat, a devenit din ce în ce mai efemer – săptămâni, apoi zile, ore chiar – până acum, când senzaţia se evaporă atât de repede încât nu-mi mai trece prin piele. Cred acum că scopurile mele au fost false – ele n-au fost niciodată adevăratul destin al tânărului infinitei promisiuni. Adesea mă simt dezorientat: vechile scopuri nu mai au rost, iar eu mi-am pierdut ştiinţa de a inventa unele noi. Când mă gândesc la cursul vieţii mele, mă simt trădat sau tras pe sfoară, ca şi cum mi s-ar fi jucat un renghi celest, ca şi cum toată viaţa am dansat pe-o altă melodie decât trebuia.
— Altă melodie?
— Melodia tânărului infinitei promisiuni – melodia pe care am fredonat-o toată viaţa!
— Era melodia care trebuia, Josef, dansul a fost greşit!
— Melodia care trebuie dar dansul greşit? Ce vrei să spui?
Nietzsche rămase tăcut.
— Vrei să spui că am interpretatincorect cuvântul „promisiune"?
— Şi „infinit", Josef.
— Nu înţeleg. Poţi vorbi mai clar?
— Poate că tu trebuie să înveţi să-ţi vorbeşti mai clar. în ultimele câteva zile mi-am dat seama că de fapt cura prin filosofie constă în a învăţa să-ţi asculţi propria voce interioară. Nu mi-ai spus că pacienta ta, Bertha, se trata vorbind despre fiecare aspect al gândurilor ei? Care era expresia pe care ai folosit-o pentru a descrie asta?
— Curăţare a hornului". De fapt ea a inventat expresia – a-şi curăţa hornul însemna să se deconecteze, astfel încât să-şi poată aerisi creierul, curăţa mintea de toate gân-durile care o deranjau.
— Este o metaforă frumoasă, spuse Nietzsche. Poate ar trebui să încercăm să folosim această metodă în discuţiile noastre. Chiar acum, eventual. Ai putea, de exemplu, să-mi spui totul despre tânărul infinitei promisiuni?
Breuer îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului.
— Cred că am spus totul. Acest tânăr care îmbătrâneş-te a ajuns într-un punct din viaţa lui când nu-i mai înţelege rostul. Scopul vieţii lui – scopul meu, obiectivele mele, satisfacţiile care m-au condus prin viaţă – toate îmi par absurde acum. Când mă gândesc mai bine cum am urmărit absurdităţi, cum am irosit singura viaţă pe care o am, mă cuprinde un sentiment de cumplită disperare.
— Ce ar fi trebuit să urmăreşti în loc de asta? Breuer se simţi încurajat de tonul lui Nietzsche, mai blând acum, mai liniştitor, ca şi cum acest teren i-ar fi fost familiar.
— Asta-i partea cea mai proastă! Viaţa este un examen fără nici un răspuns corect. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, cred că aş face exact acelaşi lucru, aceleaşi greşeli. Deunăzi mă gândeam la un subiect bun pentru o nuvelă. De-aş putea scrie! Imaginează-ţi: un bărbat de vârstă medie, care a dus o viaţă nesatisfăcătoare, este abordat de un duh ce îi oferă şansa de a-şi retrăi viaţa, având posibilitatea de a-şi aminti complet viaţa anterioară. Bineînţeles, acesta acceptă fără să pregete. Dar spre uimirea şi oroarea lui, se trezeşte ducând o viaţă identică – făcând aceleaşi opţiuni, aceleaşi greşeli, crezând în aceleaşi false idealuri şi aceiaşi zei.
— Şi aceste idealuri pentru care trăieşti, de unde au venit? Cum le-ai ales?
— Cum mi-am ales idealurile? Ales, ales – cuvântul tău preferat! Băieţii de cinci, ori zece, ori douăzeci de ani nu-şi aleg viaţa. Nu ştiu cum să interpretez întrebarea ta.
— Nu încerca s-o interpretezi. Descarcă-te doar!
— Idealuri? Idealurile sunt în cultură, în aer. Le inspiri. Toţi băieţii printre care am crescut au inhalat aceleaşi idealuri. Toţi vroiam să ieşim din ghetoul evreiesc, să creştem în lume, să avem succese, bogăţie, respectabilitate. Asta vroia toată lumea! Niciunul dintre noi n-a stat să-şi aleagă deliberat idealurile – ele se aflau acolo, pur şi simplu, consecinţele naturale ale epocii, ale poporului meu, ale familiei mele.
— Dar nu ţi-au fost de folos, Josef. N-au fost destul de solide ca să susţină o viaţă. Sau, probabil că ar putea fi destul de solide pentru unii, pentru cei care nu văd prea departe, sau pentru alergătorii înceţi care se târăsc toată viaţa după obiective materiale, sau chiar pentru cei care obţin succesul, dar se pricep de minune să-şi fixeze mereu alte obiective, la care nu pot ajunge. Dar tu, ca şi mine, ai vederea bună. Ai privit prea departe în viaţă. Ai văzut că e inutil să atingi scopuri greşite', şi la fel de inutil să fixezi alte scopuri greşite. Multiplii lui zero sunt întotdeauna zero.
Breuer era hipnotizat de aceste cuvinte. Nu mai vedea nimic – pereţii, ferestrele, şemineul, până şi trupul lui Nietzsche dispăruseră. Aşteptase acest dialog toată viaţa.
— Da, tot ce spui tu e adevărat, Friedrich, cu excepţia faptului că fiecare îşi construieşte în mod deliberat un plan de viaţă. Individul nu-şi alege în mod conştient scopurile în viaţă: ele sunt un accident al istoriei – nu-i aşa?
— A nu-ţi lua viaţa în propriile mâini înseamnă a permite ca existenţa ta să fie un accident.
— Dar, protestă Breuer, rumeni nu are o astfel de libertate. Nu poţi ieşi din perspectiva epocii tale, a culturii tale, a familiei tale, a.
— Odată, îl întrerupse Nietzsche, un învăţător evreu înţelept şi-a sfătuit discipolii să lase pe mama şi pe tatăl lor şi să pornească în căutarea perfecţiunii. Acesta ar putea fi un pas demn de „tânărul infinitei promisiuni"! Acesta ar fi putut fi dansul pe melodia potrivită.
Dansul pe melodia potrivită! Breuer încerca să se concentreze asupra sensului acestor cuvinte, dar, brusc, se simţi descurajat.
— Friedrich, am o pasiune pentru astfel de conversaţii, dar o voce înlăuntrul meu întreabă fără încetare: „Ajungem undeva?" Discuţia noastră e prea eterică, prea îndepărtată de apăsarea pe care-o simt în piept şi de greutatea din capul meu.
— Răbdare, Josef. Câtă vreme spuneai că „şi-a curăţat hornurile" Anna O.?
— Da, a luat ceva timp. Luni de zile! Dar tu şi cu mine nu avem la dispoziţie luni. Şi există o diferenţă: la ea descărcarea se concentra întotdeauna asupra suferinţei ei. Discuţia noastră abstractă despre idealuri şi scop în viaţă mi se pare însă irelevantă pentru suferinţa mea.
Imperturbabil, Nietzsche continuă ca şi când Breuer n-ar fi spus nimic.
— Josef, spui că toate aceste preocupări cu privire la viaţa ta s-au intensificat când ai împlinit patruzeci de ani?
— Ce perseverenţă, Friedrich! Mă ajuţi să fiu mai răbdător cu mine însumi. Dacă tu ai destul interes pentru a mă întreba despre momentul când am împlinit patruzeci de ani, cu siguranţă că şi eu trebuie să găsesc tăria de a-ţi răspunde. Cel de-al patruzedlea an – da, a fost un an de criză, a doua criză a mea. Am mai avut o criză la douăzeci şi nouă de ani, când Oppolzer, decanul Facultăţii de Medicină de la Universitate, a murit în timpul unei epidemii de tifos. La şaisprezece aprilie o mie opt sute şaptezeci şi unu – încă ţin minte data. Mi-a fost profesor, sfătuitor, un al doilea părinte.
— Mă interesează „al doilea părinte", spuse Nietzsche.
Spune-mi mai mult.
— A fost marele dascăl al vieţii mele. Toată lumea ştia că mă pregătea pentru a fi succesorul lui. Eram cel mai bun candidat şi ar fi trebuit să fiu cel ales să ocupe locul lăsat vacant de el. Totuşi, nu s-a întâmplat aşa. Poate că nici eu n-am făcut nimic pentru asta. A fost numit un candidat inferior din motive politice, poate şi religioase. Nu mai era loc pentru mine şi mi-am mutat acasă laboratorul, până şi porumbeii pentru cercetări, şi am devenit medic particular. Acesta, spuse Breuer trist, a fost sfârşitul carierei mele universitare infinit de promiţătoare.
— Ce-ai vrut să spui cu „n-am făcut nimic pentru asta"?
Breuer se uită uluit la Nietzsche.
— Ce transformare din filosof în doctor! Ţi-au crescut urechi de medic. Nimic nu-ţi scapă. Am făcut acest comentariu pentru că ştiu că trebuie să fiu sincer. Totuşi, este încă un punct sensibil. N-am vrut să vorbesc despre asta, dar iată că ai ales tocmai această afirmaţie.
— Vezi, Josef, tocmai momentul în care te determin să vorbeşti despre ceva împotriva voinţei tale – acela este momentul pe care-l alegi pentru a-ţi asuma puterea, făcându-mi un foarte delicat compliment. Acum mai poţi pretinde că lupta pentru putere nu este o parte foarte importantă a relaţiei noastre?
Breuer se lăsă să cadă pe spătarul fotoliului.
— Ah, iarăşi asta. Dădu din mână. Hai să nu redeschi-«' dem această dezbatere. Te rog, s-o lăsăm.
Apoi adăugă:
— Stai! Mai am de făcut un singur comentariu: dacă interzici exprimarea oricărui sentiment pozitiv, atunci provoci tocmai acel tip de relaţie pe care ai prezis c-o vei descoperi în vivo. Asta nu e ştiinţă – falsifici datele.
— Nu e ştiinţă? Nietzsche se gândi o clipă, apoi dădu din cap. Ai dreptate! Dezbaterea este închisă! Hai să ne întoarcem la cum nu ţi-ai ajutat propria carieră.
— Ei bine, dovezi sunt din belşug. Am tot amânat să scriu şi să public articole ştiinţifice. Am refuzat să trec prin etapele preliminare formale necesare pentru obţinerea postului. N-am intrat în asociaţiile medicale în care ar fi trebuit, n-am făcut parte din comitetele universitare, nu mi-am făcut relaţiile politice necesare. Nu ştiu de ce. Poate că asta are de-a face cu puterea. Poate că fug de competiţie. Mi-e mai uşor să concurez cu misterul sistemului de echilibru la porumbei decât cu un alt om. Cred că teama mea de competiţie este aceea care-mi provoacă o asemenea suferinţă când mă gândesc la Bertha în relaţie cu un alt bărbat.
— Josef, poate că ai simţit că un „tânăr al infinitei promisiuni" n-ar trebui să aibă nevoie să-şi croiască drumul cu ghearele şi cu dinţii.
— Da, am simţit şi asta. Dar oricare ar fi motivul, a fost sfârşitul carierei mele universitare. A fost prima rană a mortalităţii, primul atac asupra mirului infinitei promisiuni.
— Deci asta a fost la douăzeci şi nouă de ani. Şi când ai împlinit patruzeci – a doua criză?
— O rană şi mai adâncă. Când am împlinit patruzeci de ani, ideea că totul e posibil pentru mine a început să se clatine. Deodată am înţeles lucrul cel mai evident în viaţă: că timpul e ireversibil, că viaţa mi se scurge. Bineînţeles, ştiam asta şi înainte, dar când o ştii la patruzeci de ani o ştii altfel. Acum ştiu că „tânărul infinitei promisiuni" n-a fost decât un stindard în marş, că „promisiunea" e o iluzie, că „infinit" nu are sens şi că sunt înlănţuit, împreună cu toţi ceilalţi oameni, în marşul către moarte. Nietzsche scutură cu putere din cap.
— Numeşti clarviziunea o rană? Priveşte ce-ai învăţat, Josef: că timpul nu poate fi întrerupt, că voinţa nu poate acţiona înspre trecut. Doar cei norocoşi înţeleg asta!
— Norocoşi? Un cuvânt ciudat! Aflu că moartea se apropie, că sunt neputincios şi nesemnificativ, că viaţa nu are scop sau valoare reale – iar tu numeşti asta noroc!
— Faptul că voinţa nu poate acţiona înspre trecut nu înseamnă că voinţa e neputinicioasă! Fiindcă, slavă Domnului, Dumnezeu e mort – asta nu înseamnă că existenţa n-are scop! Fiindcă moartea se apropie – asta nu înseamnă că viaţa nu are valoare. Toate acestea sunt ceea ce vreau să te învăţ, în timp. Dar am făcut destul pentru astăzi – poate prea mult. Până mâine, te rog să recapitulezi discuţia noastră. Meditează la ea!
Surprins de încheierea bruscă a lui Nietzsche, Breuer se uită la ceas şi văzu că mai avea zece minute libere. Dar nu făcu nici o obiecţie şi părăsi camera lui Nietzsche cu uşurarea simţită de un elev când i se dă drumul mai devreme de la ore.
EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI LUI ECKART MULLER, 7 DECEMBRIE 1882
Răbdare, răbdare, răbdare. Pentru prima dată învăţ sensul şi valoarea cuvântului. Trebuie să păstrez în minte scopul meu pe termen lung. Orice pas îndrăzneţ, prematur în această fază eşuează. Gândeşte-te la o deschidere la şah. Aşază-ţi piesele încet şi sistematic. Construieşte un centru solid. Nu muta o piesă de mai multe ori. Nu scoate regina prea devreme!
Şi dă rezultate! Marele pas înainte astăzi a fost adoptarea numelor de botez. Aproape că s-a înecat când i-am propus; abia mi-am stăpânit râsul. Cu toată gândirea lui liberă, în adâncul sufletului e vienez şi îşi iubeşte titlurile – aproape la fel de mult ca şi impersonalitatea! După ce i-am spus Friedrich de mai multe ori, a început să facă şi el la fel.
Aceasta a schimbat mult atmosfera şedinţei. în câteva minute Nietzsche a întredeschis uşor poarta spre el. A sugerat că a avut parte de mai multe crize decât i s-ar fi cuvenit şi că la douăzeci de ani se simţea de patruzeci! Am trecut peste asta – deocamdată! Dar trebuie să revin!
Poate, pentru moment, este mai bine să las deoparte încercările de a-l ajuta – mai bine să mă las în voia eforturilor lui de a mă ajuta pe mine. Cu cât sunt mai autentic, cu atât mai bine. E ca Sâg – are ochi de uliu şi descoperă orice prefăcătorie.
O discuţie stimulantă azi, ca în trecut, la cursurile de filosofie ale lui Brentano. Uneori mă trezesc luat de val. Dar a fost productivă? I-am repetat preocupările mele în privinţa îm-bătrânirii, morţii, lipsei de ţel – toate meditaţiile mele morbide. A părut intrigat în mod ciudat de vechiul meu refren al tânăru-lui infinitei promisiuni. Nu sunt sigur că am înţeles ce a vrut să spună – dacă a vrut, într-adevăr, să spună ceva!
Astăzi metoda lui îmi e mai clară. Crezând că obsesia mea cu Bertha serveşte la a-mi distrage atenţia de la aceste preocupări cu privire la existenţă, intenţia lui este de a mă confrunta cu ele, de a le răscoli, probabil de a mă face să mă simt şi mai inconfortabil. De aceea, procedează dur şi nu oferă nici un fel de sprijin. Având în vedere personalitatea sa, nu-i este, bineînţeles, greu să facă astfel.
Pare să creadă că metodă disputei filosofice mă va tulbura, încerc să-lfac să înţeleagă că nu mă deranjează. Dar el, ca şi mine, experimentează şi improvizează într-una metode din mers. Cealaltă inovaţie metodologică a lui de azi a fost să folosească tehnica mea de „curăţare a hornului". Mi se pare ciudat să fiu hornar în loc de supraveghetor – ciudat, dar nu neplăcut.
Ceea ce este neplăcut şi iritant este grandilocvenţa lui, care răzbeşte din când în când. Astăzi a pretins că mă va învăţa despre sensul şi valoarea vieţii. Dar nu acum! Nu sunt încă pregătit pentru asta!
EXTRASE DIN ÎNSEMĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 7 DECEMBRIE 1882 în sfârşit! O discuţie demnă de atenţia mea – o discuţie care confirmă în mare măsură ceea ce am presupus. Iată un om tras atât de puternic în jos de gravitate – cultura lui, starea lui, familia lui – încât niciodată nu a ştiut ce vrea. Este atât de adâncit în conformism încât pare uluit când îi vorbesc de opţiune, de parcă i-aş vorbi într-o limbă complet străină. Poate că evreii sunt în mod special înlănţuiţi în conformism – persecuţiile din afară ţin un popor atât de unit încât individul nu se poate desprinde.
Când îl pun în faţa faptului că a permis ca viaţa lui să fie un accident, neagă că ar fi avut posibilitatea de a alege. îmi spune că nimeni dintre cei ancoraţi într-o cultură nu poate alege. Când îl confrunt, cu blândeţe, cu porunca lui Isus de a-ţi lăsa părinţii şi cultura şi a porni în căutarea perfecţiunii, declară că metoda mea e prea eterică şi schimbă subiectul.
Este curios cum a avut conceptul la îndemână încă de la o vârstă fragedă, dar niciodată nu şt-a dezvoltat capacitatea de a-l vedea. A fost „tânărul infinitei promisiuni" – cum suntem toţi —, dar n-a înţeles niciodată natura promisiunii sale. N-a înţeles niciodată că datoria lui era să-şi perfecţioneze firea, să se stăpânească, să-şi domine cultura, familia, dorinţa, partea animalică a fiinţei lui, să devină cel ce este, ceea ce este. N-a crescut, nu şi-a lepădat niciodată pielea: a înţeles – greşit – promisiunea ca fiind atingerea unor obiective materiale şi profesionale. Şi când a atins aceste obiective, fără a face să amuţească nici o clipă vocea care-i spunea: „Devino ceea ce eşti", s-a lăsat în voia disperării, blestemând farsa care i se jucase. Nici măcar acum nu înţelege!
Există speranţă pentru el? Măcar gândeşte corect şi nu recurge la înşelătorii religioase. Dar se teme prea mult. Cum să-l învăţ să devină tare? A spus cândva că băile reci întăresc rezistenţa organismului. Există vreo prescripţie pentru întărirea hotărârii? A ajuns la concluzia că nu suntem la bunul plac al lui Dumnezeu, ci al timpului. Realizează că voinţa este neputincioasă în faţa lui „aşa a fost să fie". Am oare abilitatea de a-l învăţa să-l transforme pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu"?
Insistă să-mi spună pe numele mic, deşi ştie că nu-mi place. E doar un neajuns lipsit de importanţă; sunt destul de puternic ca să-i permit această mică victorii.
SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882
Lou, Faptul că eu sufăr foarte mult n-are nici o importanţă faţă de întrebarea dacă tu, dragă Lou, te vei regăsi vreodată. N-am avut niciodată de-a face cu o persoană rea ca tine: ignorantă, dar cu o minte ascuţită pricepută să folosească la maximum ceea ce ştie fără gust dar fără să-şi cun«ască acest cusur cinstită şi dreaptă în chestiuni mărunte, de obicei din încăpăţânare.
Pe scară mai largă, în întreaga atitudine faţă de viaţă – necinstită fără nici o sensibilitate pentru a dărui sau a primi lipsită de spirit şi incapabilă de dragoste emoţional – întotdeauna bolnavă şi aproape de nebunie lipsită de recunoştinţă, lipsită de ruşine faţă de binefăcători în mod special nu te poţi bizui pe ea prost crescută necoaptă în chestiuni de onoare un creier abia dând semne de suflet fire de pisică – o fiară în pielea unui animal domestic nobleţe ca reminiscenţă a relaţiilor familiare cu oameni mai nobili o voinţă puternică, dar fără obiect lipsită de hărnicie şi puritate cu o senzualitate expusă cu cruzime egoism pueril ca rezultat al unei atrofieri şi întârzieri sexuale neiubind oamenii, dar iubindu-l pe Dumnezeu simţind nevoia de expansiune abilă, reţinută când e vorba de sexualitatea bărbaţilor.
Al tău, F. N.
&mm$L furorile de la clinica Lauzon vorbeau arareori despre Herr Miiller, pacientul din camera 13 al doctorului Breuer. Erau puţine de spus. Pentru aceste surori ocupate, având de lucru până peste cap, Herr Muller era pacientul ideal, în prima săptămână nu avusese nici o criză de migrenă. Le chemase de foarte puţine ori şi nu solicita prea multă atenţie în afara controlului de rutină – pulsul, temperatura, respiraţia şi tensiunea – de şase ori pe zi. Surorile îl considerau – la fel ca Frâu Becker, asistenta lui Breuer – un adevărat gentleman.
Cu toate acestea era clar că ţinea la intimitatea lui. Nu începea niciodată o conversaţie. Când era vizitat de membri ai personalului sau de alţi pacienţi, discuta amabil, dar scurt. Prefera să mănânce în camera lui şi, după şedinţele de dimineaţă cu dr Breuer (care, presupuneau surorile, constau în masaj şi tratamente electrice), îşi petrecea aproape toată ziua singur, scriind în camera lui sau, dacă vremea permitea, făcându-şi însemnări în timp ce se plimba prin grădină. în privinţa scrierilor lui, Herr Muller descuraja politicos orice întrebări. Se ştia doar că era interesat de Zarathustra, un profet persan.
Breuer era impresionat de discrepanţa dintre comportarea amabilă a lui Nietzsche în clinică şi tonul strident, adesea combativ, din cărţile lui. Când îl întrebă despre asta pe pacientul său, Nietzsche zâmbi şi spuse: „Nu e cine ştie ce mister. Dacă nimeni nu vrea să asculte, e normal să ţipi!"
Părea mulţumit de viaţa lui în clinică. îi spuse lui Breuer nu numai că zilele se scurgeau în mod plăcut şi fără dureri, ci şi că discuţiile lor cotidiene erau productive pentru filosofia lui. Dispreţuise întotdeauna filosofii cum erau Kant şi Hegel, care scriau, spunea el, într-un stil academic, doar pentru comunitatea academică. Filosofia lui era despre viaţă şi pentru viaţă. Cele mai bune adevăruri, repeta el mereu, erau adevărurile sângeroase, rupte din experienţa proprie de viaţă a cuiva.
Înainte de a-l întâlni pe Breuer, nu încercase niciodată să-şi pună filosofia în practică. înlătura cu uşurinţă problema aplicării, afirmând că aceia care nu puteau să-l înţeleagă nu meritau să-ţi baţi1 capul cu ei, în timp ce spe-cimele superioare vor găsi calea către înţelepciunea lui – dacă nu acum, atunci peste o sută de ani! Dar întâlnirile sale zilnice cu Breuer îl obligau să ia lucrurile mai în serios.
Cu toate acestea, zilele productive lipsite de griji de la clinica Lauzon nu erau atât de idilice pentru Nietzsche cum păreau la suprafaţă. Curenţi subterani de sens contrar îl storceau de puteri. Aproape în fiecare zi compunea scrisori mâninoase, arzătoare, disperate către Lou Salome. Imaginea ei îi invada neîncetat mintea şi îi abătea energia de la Breuer, de la Zarathustra şi de la bucuria simplă a zilelor fără dureri.
Atât la suprafaţă, cât şi în adâncime, viaţa lui Breuer în prima săptămână de spitalizare a lui Nietzsche fu răvăşită şi chinuită. Orele petrecute la clinică împovărau un program deja încărcat. O regulă invariabilă în medicina vie-neză era: cu cât e vremea mai proastă, cu atât e medicul mai ocupat. De săptămâni în şir, o iarnă aspră, cu ceruri mereu cenuşii, cu rafale reci de vânt nordic şi un aer greu, umed, trimitea pacient după pacient ce se târau într-un şuvoi continuu în cabinetul lui de consultaţii.
Agenda lui Breuer era dominată de bolile lunii decembrie: bronşite, pneumonii, sinuzite, amigdalite, otite, faringite şi emfizeme. în plus, erau întotdeauna pacienţi cu boli nervoase. în acea primă săptămână din decembrie, intrară în biroul său doi tineri pacienţi noi cu scleroză generalizată. Breuer ura acest diagnostic în mod special: nu putea oferi nici un fel de tratament pentru această boală şi îi era groază să hotărască dacă să le spună tinerilor săi pacienţi despre soarta care-i aştepta: incapacitate crescândă, momente de slăbiciune, paralizie sau orbire care puteau surveni oricând.
Tot în acea primă săptămână, apărură două paciente noi care nu prezentau nici un fel de caracteristici ale vreunei boli organice şi care, Breuer era sigur, sufereau de isterie. Una dintre ele, o femeie între două vârste, avea, în ultimii doi ani, spasme de câte ori era lăsată singură. Cealaltă, o fată de şaptesprezece ani, avea o boală spastică de picioare şi nu putea să meargă decât folosind două umbrele drept bastoane. La intervale neregulate, avea pierderi de cunoştinţă, când striga fraze ciudate ca: „La-să-mă! Pleacă! Nu sunt aici! Nu sunt eu!"
Ambele paciente, credea Breuer, erau candidate la tratamentul prin discuţii aplicat şi Annei O. Dar acest mod de tratament îl costase prea mult – timpul său, reputaţia sa profesională, echilibrul său mental, căsnicia sa. Chiar şi când jurase să nu-l mai folosească niciodată, i se părea demoralizant să se întoarcă la regimul terapeutic convenţional, ineficient – masaj puternic al muşchilor şi stimulare electrică, după indicaţiile precise, dar invalidate pe care le dădea Wilhelm Erb în mult-folositul său Manual de terapie electrică.
De-ar fi putut trimite aceste paciente la alt medic! Dar la cine? Nimeni nu vroia asemenea cazuri. în decembrie 1882 nu mai exista, în afară de el, în Viena – în întreaga Europă – nimeni care să ştie să trateze isteria.
Dar Breuer nu era epuizat de cerinţele profesiei, ci de tortura psihologică autoimpusă pe care o suporta. Şedinţele a patra, a cincea şi a şasea urmaseră programul stabilit la cea de-a treia întâlnire a lor: Nietzsche îl presa să înfrunte problemele existenţiale, în special preocupările cu privire la lipsa de scop, conformismul şi lipsa de libertate, teama de îmbătrânire şi de moarte. Dacă Nietzsche vrea într-adevăr să am un sentiment şi mai puternic de disconfort, se gândea Breuer, atunci trebuie să fie mulţumit de progresele mele.
Breuer se simţea cu adevărat nefericit. Se înstrăina tot mai mult de Mathilde. Era copleşit de nelinişte. Nu se putea elibera de apăsarea din torace. Era ca şi cum o menghină uriaşă i-ar fi strivit coastele. Respiraţia îi era superficială. îşi tot amintea să respire adânc; dar oricât de tare ar fi încercat, nu putea exhala tensiunea care-l apăsa. Chirurgii învăţaseră acum să insereze un tub toracic pentru a drena fluidul pleural al pacientului; uneori se imagina înfigându-şi tuburi în piept şi la subsuori şi extrăgân-du-şi prin ele frica. Noapte de noapte, suferea din pricina unor vise îngrozitoare sau a unei puternice insomnii. După câteva zile, ajunse să ia mai mult cloral decât Nietzsche pentru dormit. Se întreba cât mai putea continua. Merita o asemenea viaţă să fie trăită? Uneori se gândea să ia o supradoză de veronal. Mulţi dintre pacienţii săi suferiseră aşa ani în şir. Ei bine, n-aveau decât! Să se agate ei de o viaţă nefericită, lipsită de sens. Nu el!
Nietzsche, care se afla acolo chipurile ca să-l ajute, nu-i oferea cine ştie ce alinare. Când îşi descrise chinul, Nietzsche îl înlătură ca pe-un fleac.
— Bineînţeles că suferi, este preţul clarviziunii. Bineînţeles că te temi, a trăi înseamnă a fi în pericol! Forti-fică-te! îl sfătui el. Tu nu eşti vacă, iar eu nu sunt un apostol al rumegării.
Până luni seara, la o săptămână după ce încheiaseră contractul, Breuer ştiu că planul lui Nietzsche o luase razna de-a binelea. Acesta avea teoria că fanteziile despre Bertha erau o tactică de diversiune din partea minţii – una dintre tacticile „aleii dosnice" ale minţii pentru a evita înfruntarea preocupărilor mult mai dureroase asupra existenţei, care îi solicitau atenţia. înfruntă problemele existenţei, insistase Nietzsche, şi obsesiile în privinţa Berthei vor dispărea pur şi simplu.
Dar nu dispăreau! Fanteziile îi depăşeau rezistenţa, cu o ferocitate din ce în ce mai mare! Cereau mai mult de la el: mai mult din atenţia lui, mai mult din viitorul lui. Din nou, Breuer se imagina schimbându-şi viaţa, găsind o cale pentru a ieşi din închisoare – închisoarea lui marital-cul-tural-profesională – şi evadând din Viena cu Bertha în braţele lui.
În special un vis anume căpăta forţă. îşi imagina că se întoarce acasă într-o seară şi vede un grup de vecini şi pompieri adunaţi pe strada lui. Casa lui e în flăcări! îşi aruncă haina pe cap şi, în ciuda braţelor ce se întind să-l reţină, se repede în sus pe scări în casa care arde, pentru a-şi salva familia. Dar flăcările şi fumul fac salvarea imposibilă. îşi pierde cunoştinţa şi este salvat de pomperi, care îi spun că întreaga sa familie a murit în incendiu: Mathilde, Robert, Bertha, Dora, Margarethe şi Johannes. Toţi laudă încercarea lui curajoasă de a-şi salva familia, toţi sunt zguduiţi de pierderea lui. Suferă profund, durerea lui e inexprimabilă. Dar e liber! Liber pentru Bertha, liber să fugă cu ea, poate în Italia, poate în America, liber să ia totul de la capăt.
Dar o să meargă? Este ea prea tânără pentru el? Au aceleaşi interese? Va dura dragostea lor? îndată ce apăreau aceste întrebări, totul se relua: din nou se afla în stradă, privind cum casa îi era mistuită de flăcări!
Visul se apăra cu putere împotriva întreruperilor: o dată început, trebuia dus până la capăt. Uneori, chiar şi în intervalele scurte dintre pacienţi, Breuer se trezea în faţa casei cuprinse de flăcări. Dacă Frâu Becker intra în cabinet într-o astfel de împrejurare, se prefăcea că scrie ceva în fişa unui pacient şi îi făcea semn să-l lase singur o clipă.
Când era acasă, nu se putea uita la Mathilde fără sentimentul paroxistic de vinovăţie că o plasase în casa care ardea. Aşa că o privea mai puţin, petrecea mai mult timp în laborator, făcând cercetări cu porumbeii săi, mai multe seri la cafenea, juca taroc cu prietenii de două ori pe săptămână, primea mai mulţi pacienţi şi se întorcea acasă foarte, foarte obosit.
WBUOTKA CENTRALA UNIVERSITARA JLUC1AN RkACA"
Iar proiectul în privinţa lui Nietzsche? Nu se mai lupta cu adevărat pentru a-l ajuta pe Nietzsche. îşi găsea refugiu într-un gând nou: poate că cel mai bine l-ar ajuta lăsân-du-l pe el să-l ajute! Nietzsche părea să se descurce bine. Nu făcea abuz de droguri, dormea adânc numai cu jumătate de gram de cloral, avea poftă de mâncare, nu-l mai durea stomacul, iar migrena nu-i mai revenise.
Breuer era acum pe deplin conştient de disperarea şi de nevoia sa de ajutor. încetase să se mai înşele singur; încetase să pretindă că purta discuţii cu Nietzsche pentru binele lui Nietzsche; că şedinţele de discuţii erau o stratagemă, o tactică iscusită pentru a-l determina să vorbească despre disperarea lui. Breuer era uluit de cât de seducător era tratamentul prin conversaţie. îl atrăgea; a te preface că te afli sub tratament însemna a te afla cu adevărat. Se simţea uşurat despovărându-se, împărtăşindu-şi cele mai cumplite secrete, beneficiind-de întreaga atenţie a cuiva care, în cea mai mare parte, îl înţelegea, îl accepta şi părea chiar să-l ierte. Deşi unele dintre şedinţe îl făceau să se simtă mai prost, în mod inexplicabil o aştepta cu nerăbdare pe următoarea. încrederea lui în priceperea şi înţelepciunea lui Nietzsche creştea. Nu mai exista îndoială în mintea sa că Nietzsche avea puterea de a-l vindeca – numai dacă el, Breuer, ar putea găsi calea către acea putere!
Iar Nietzsche ca persoană? Este relaţia noastră, se întreba Breuer, încă pur profesională? Cu siguranţă că el mă cunoaşte mai bine – sau, cel puţin, ştie mai multe despre mine – decât oricine pe lume. îl plac? Mă place? Suntem prieteni? Breuer nu era sigur cu privire la niciuna din aceste întrebări – nici dacă putea să ţină la cineva care rămânea atât de distant. Pot să fiu loial? Sau îl voi trăda, şi eu, într-o zi?
Apoi se întâmplă ceva neaşteptat. După ce plecă de la Nietzsche, într-o dimineaţă, Breuer sosi la cabinet şi fu în-tâmpinat ca de obicei de Frâu Becker. Aceasta îi întinse o listă de doisprezece pacienţi, cu câte un semn roşu în dreptul celor care sosiseră deja, şi un plic albastru, aspru, pe care recunoscu scrisul lui Lou Salome. Breuer deschise plicul sigilat şi extrase un carton cu chenar argintiu:
11 decembrie 1882
Domnule doctor, Sper să vă văd în după-amiaza aceasta.
Lou.
Lou! Ea nu avea nici un fel de rezerve în folosirea numelui ei de botez! se gândi Breuer, apoi îşi dădu seama că Frâu Becker vorbea.
— Domnişoara rusoaică a trecut pe aici acum o oră şi a vrut să vă vadă, explică Frâu Becker, cu o cută pe fruntea ei de obicei netedă. Mi-am permis să-i spun că aveţi un program încărcat în dimineaţa aceasta şi a spus că va reveni la cinci. Am anunţat-o că după-amiază aveţi un program la fel de încărcat. Atunci mi-a cerut adresa din Viena a domnului profesor Nietzsche, dar i-am spus că nu ştiu nimic şi că va trebui să vorbească cu dumneavoastră despre asta. Am făcut bine?
— Bineînţeles, Frâu Becker, ca de obicei. Dar păreţi nemulţumită?
Breuer ştia că ea nu numai că n-o plăcuse pe Lou Salome de la prima vizită, dar o şi învinovăţea pentru întreaga tevatură legată de Nietzsche. Vizitele zilnice la clinica Lauzon încărcaseră atât de mult programul de la cabinet al lui Breuer încât acesta doar arareori mai avea timp să-i acorde atenţie asistentei sale.
— Ca să fiu sinceră, domnule doctor, m-a deranjat că a dat buzna în cabinetul dumneavoastră, deja plin de pacienţi, aşteptându-se să fiţi aici şi s-o primiţi înaintea oricui altcuiva. Şi, pe deasupra, să-mi ceară şi adresa profesorului! Ceva nu e în regulă aici – să se ascundă atât de dumneavoastră cât şi de profesor!
— De aceea spun că aţi făcut ce trebuia, spuse Breuer împăciuitor. Aţi fost discretă, aţi trimis-o la mine şi aţi protejat intimitatea pacientului nostru. Nimeni nu s-ar fi putut descurca mai bine. Acum, trimiteţi-l înăuntru pe Herr Wittner.
Pe la cinci şi un sfert, Frâu Becker îi anunţă sosirea lui Frăulein Salome şi, în acelaşi timp, îi aminti că-l mai aşteptau cinci pacienţi.
— Pe cine să introduc acum? Frâu Mayer aşteaptă de aproape două ore.
Breuer se simţea strâns cu uşa. Ştia că Lou Salome se aştepta să fie primită imediat.
— Trimiteţi-o pe Frâu Mayer. O voi vedea pe Frăulein Salome după aceea.
Douăzeci de minute mai târziu, când Breuer completa fişa lui Frâu Mayer, Frâu Becker o conduse pe Lou Salome în cabinet. Breuer sări în picioare şi duse la buze mâna pe care i-o întindea ea. De la ultima lor întâlnire, imaginea ei pălise în mintea lui. Acum era izbit, încă o dată, de frumuseţea ei.-Cât de mult se luminase deodată cabinetul!
— Ah, gnădiges Frăulein, ce plăcere! Uitasem!
— M-aţi uitat deja, Herr Doktor?
— Nu, nu pe dumneavoastră, uitasem ce plăcere este să vă văd.
— Atunci uitaţi-vă mai atent de data aceasta. Iată, vă ofer partea aceasta – Lou Salome întoarse cochet capul spre dreapta, apoi spre stingă – şi acum pe cealaltă, mi s-a spus că din partea asta arăt cel mai bine. Dumneavoastră ce credeţi? Dar acum spuneţi-mi – trebuie să ştiu – aţi citit bileţelul meu? Nu v-a deranjat cumva?
— Să mă deranjeze? Nu, bineînţeles că nu – îmi pare doar foarte rău că am atât de puţin timp să vă ofer – probabil doar un sfert de oră.
Făcu semn spre un scaun şi, în timp ce ea se aşeza – cu graţie, încet, ca şi cum ar fi avut la dispoziţie tot timpul din lume – Breuer se aşeză şi el pe scaunul de alături.
— Aţi văzut camera mea de aşteptare plină. Din nefericire, nu am nici o posibilitate de a înnrzia astăzi.
Lou Salome' păru impenetrabilă. Deşi înclină din cap cu înţelegere, dădea impresia că anticamera lui Breuer nu putea în nici un caz să aibă vreo legătură cu ea.
— Trebuie, adăugă el, să mai fac şi câteva vizite la domiciliu, iar diseară am o înuTnire la Societatea de Medicină.
— Ah, preţul succesului, Herr Doktor Professor. Breuer nu era însă dispus să cedeze.
— Spuneţi-mi, dragă Frăulein, de ce vă lăsaţi în voia hazardului? De ce nu mi-aţi scris dinainte, ca să-mi pot face timp pentru dumneavoastră? Sunt zile în care n-am o clipă liberă, în altele sunt chemat în afara oraşului pentru vreo consultaţie. Aţi fi putut să veniţi la Viena şi să nu reuşiţi să mă vedeţi deloc. De ce vă asumaţi riscul de a face o călătorie degeaba?
— Toată viaţa mea oamenii m-au avertizat în privinţa unor astfel de riscuri. Şi totuşi, până acum n-am fost niciodată – nici măcar o dată – dezamăgită. Uitaţi, de exemplu, azi, momentul acesta! Iată-mă aici, stând de vorbă cu dumneavoastră. Şi probabil că voi rămâne în Viena şi ne vom putea întâlni din nou mâine. Aşa că, spuneţi-mi, domnule doctor, de ce aş schimba o comportare care pare să funcţioneze foarte bine? în afară de asta, sunt prea impulsivă, adesea nu pot scrie dinainte. Iau hotărâri repede şi le pun în practică repede.
Cu toate acestea, dragă domnule doctor Breuer, continuă Lou senină, n-am vrut să spun nimic din toate astea când v-am întrebat dacă v-a deranjat biletul meu. Voiam să ştiu dacă v-a deranjat nonconformismul meu, faptul că mi-am folosit numele de botez? Majoritatea vienezilor se simt ameninţaţi sau dezgoliţi fără titluri oficiale, dar eu detest distanţa inutilă. Mi-ar plăcea să-mi spuneţi Lou.
Dumnezeule, ce femeie formidabilă – şi provocatoare, gândi Breuer. în ciuda stânjenelii sale, nu vedea cum ar fi putut protesta fără a se alia cu rigizii vienezi. Deodată îşi dădu seama de situaţia neplăcută în care-l pusese pe Nietzsche cu câteva zile în urmă. Cu toate acestea, el şi Nietzsche erau contemporani, în timp ce Lou Salome' avea jumătate din vârsta lui.
— Bineînţeles, cu plăcere. Niciodată nu voi face ceva pentru a ridica bariere între noi.
— Bun, atunci Lou să fie. Acum, în ceea ce-i priveşte pe pacienţii dumneavoastră, vă asigur că n-am decât respect pentru profesiunea dumneavoastră. De fapt, discut adesea cu prietenul meu Paul Ree intenţia de a ne înscrie noi înşine la o facultate de medicină. Deci, respect obligaţiile faţă de pacienţi şi voi trece la subiect. Aţi ghicit, fără îndoială, că am venit astăzi cu o serie de întrebări despre pacientul nostru – asta dacă vă mai întâlniţi încă, şi să aduc informaţii importante despre el. Am aflat de la profesorul Overbeck doar că Nietzsche a plecat din Basel pentru a veni să se consulte cu dumneavoastră. Nu ştiu nimic altceva.
— Da, ne-am întâlnit. Dar, spuneţi-mi, Frăulein, ce informaţii mi-aţi adus?
— Scrisori de la Nietzsche – atât de sălbatice şi pline de mânie, şi confuze încât uneori pare că şi-a pierdut minţile. Iată-le – şi îi întinse lui Breuer un teanc de scrisori. Când aşteptam să vă întâlnesc, astăzi, am copiat pentru dumneavoastră câteva fragmente.
Breuer se uită la prima pagină, acoperită cu scrisul ordonat al lui Lou Salome:
O, melancolia. unde se află o mare în care să te poţi îneca cu adevărat?
Am pierdut puţinul pe care-l aveam: bunul meu renume, încrederea dtorva oameni. O să-mi pierd prietenul, pe Ree
— am pierdut un an întreg din cauza chinurilor care mă stăpânesc chiar şi acum.
Îţi ierţi mai greu prietenii decât duşmanii.
Deşi mai urma, Breuer se opri brusc. Oricât de fascinante ar fi fost cuvintele lui Nietzsche, ştia că fiecare rând pe care-l citea însemna o trădare a pacientului său.
— Ei bine, domnule doctor, ce credeţi despre scrisorile astea?
— Mai spuneţi-mi o dată de ce aţi simţit că trebuie să le văd.
— Ei bine, eu le-am primit pe toate o dată. Paul le ascunsese de mine, dar a hotărât că n-avea nici un drept să facă asta.
— Dar de ce trebuie neapărat să le văd eu?
— Citiţi mai departe! Vedeţi ce spune Nietzsche! M-am gândit că un medic trebuie, cu siguranţă, să aibă aceste informaţii. Pomeneşte de sinucidere. De asemenea, multe dintre scrisori sunt foarte incoerente: poate că facultăţile lui raţionale se deteriorează. Şi-apoi, eu nu sunt decât un om, toate aceste atacuri la adresa mea – amare şi dureroase – nu pot, pur şi simplu să mă scutur de ele. Ca să fiu sinceră, am nevoie de ajutorul dumneavoastră!
— Ce fel de ajutor?
— Vă respect părerea – sunteţi un observator antrenat. Dumneavoastră aşa mă vedeţi?
— Răsfoi scrisorile.
— Ascultaţi aceste acuzaţii: „O femeie fără sensibilitate. lipsită de spirit. incapabilă de dragoste. nu te poţi bizui pe ea. necoaptă în chestiuni de onoare." Sau aceasta: „o fiară în pielea unui animal domestic", sau asta: „Eşti o mică pasăre a morţii/ iar eu credeam că eşti întruchiparea virtuţii şi a onoarei."
Breuer scutură cu putere din cap.
— Nu, nu, bineînţeles că nu vă văd astfel. Dar după puţinele noastre întâlniri – de afaceri şi atât de scurte – cât poate cântări părerea mea? Ăsta să fie ajutorul pe care-l aşteptaţi din partea mea?
— Ştiu că multe din cele scrise de Nietzsche sunt impulsive, scrise la mânie, scrise pentru a mă pedepsi. Aţi stat de vorbă cu el. Şi aţi vorbit despre mine, sunt sigură. Trebuie să ştiu ce crede cu adevărat despre mine. Aceasta e ceea ce vă cer. Ce spune despre mine? Mă urăşte într-adevăr? Vede în mine un monstru?
Breuer rămase tăcut câteva clipe, gândindu-se la toate implicaţiile întrebărilor lui Lou Salomă.
— Dar iată că eu stau şi vă pun alte întrebări, continuă ea, iar dumneavoastră nu mi-aţi răspuns încă la cele pe care vroiam să vi le pun înainte: aţi reuşit să-l convingeţi să vă vorbească? Vă mai întâlniţi cu el? Faceţi progrese? Aţi învăţat cum să deveniţi un doctor pentru disperare?
Se opri, uirându-se fix în ochii lui Breuer, aşteptând un răspuns. El simţea cum creşte presiunea, presiune din toate părţile – din partea ei, din partea lui Nietzsche, din partea Mathildei, a pacienţilor care-l aşteptau, a lui Frâu Becker. îi venea să ţipe.
În cele din urmă, trase adânc aer în piept şi răspunse:
— Gnădiges Frăulein, îmi pare foarte rău că trebuie să spun că singurul răspuns pe care vi-l pot da este: nici un răspuns.
— Niciunul! exclamă ea surprinsă. Domnule doctor, nu înţeleg.
— Puneţi-vă în situaţia mea. Deşi întrebările pe care mi le puneţi sunt perfect rezonabile, nu pot răspunde la ele fără a viola intimitatea unui pacient.
— Asta înseamnă, atunci, că este pacientul dumneavoastră şi continuaţi să-l vedeţi?
— Vai, nu vă pot răspunde nici la această întrebare!
— Dar cu mine e altceva, cu siguranţă, spuse ea din ce în ce mai indignată. Eu nu sunt un străin ori un portărel.
— Motivele celui care întreabă nu au nici o importanţă. Ceea ce are importanţă este dreptul pacientului la intimitate.
— Dar acesta nu este un tratament medical obişnuit! Acest întreg proiect a fost ideea mea! Eu port responsabilitatea aducerii lui Nietzsche la dumneavoastră pentru a-i preveni sinuciderea. Cu siguranţă că merit să aflu rezultatul eforturilor mele.
— Da, e ca şi cum ai proiecta un experiment şi ai vrea să ştii rezultatul.
— Exact. Doar n-o să-mi refuzaţi asta?
— Dar dacă v-aş spune că rezultatul ar periclita experimentul?
— Cum s-ar putea întâmpla asta?
— Aveţi încredere în judecata mea în această chestiune. Amintiţi-vă, m-aţi căutat pentru că mă consideraţi un expert. Prin urmare, vă cer să mă trataţi ca pe un expert.
— Dar, domnule doctor, eu nu sunt doar un trecător indiferent, un simplu martor al unui accident, cu o curiozitate morbidă privind soartea victimei. Nietzsche a fost important pentru mine – încă mai este. De asemenea, aşa cum am mai spus, cred că port o oarecare răspundere pentru suferinţa lui. Vocea ei devenea ascuţită. Şi eu sufăr. Am dreptul să ştiu.
— Da, cred că suferiţi. Dar, ca medic, trebuie să mă preocupe în primul rând pacientul meu şi să mă aliez cu el. Poate că într-o zi, dacă vă veţi duce la capăt planul de a deveni medic, îmi veţi înţelege poziţia.
— Şi suferinţa mea? Asta nu contează deloc?
— Sufăr din cauza suferinţei dumneavoastră, dar nu pot face nimic. Trebuie să vă sugerez să căutaţi ajutor în altă parte.
— îmi puteţi da adresa lui Nietzsche? Nu-l pot contacta decât prin Overbeck, care s-ar putea să nu-i trimită scrisorile mele!
În cele din urmă, pe Breuer începură să-l enerveze insistenţele lui Lou Salome. Poziţia pe care trebuia s-o ia deveni mai clară.
— Ridicaţi probleme dificile în privinţa datoriei unui medic faţă de pacienţii săi. Mă forţaţi să iau atitudini la care nu m-am gândit. Dar cred, acum, că nu pot să vă spun nimic – nici unde stă, nici care este starea sănătăţii sale, nici măcar dacă este pacientul meu. Şi, vorbind de pacienţi, Frăulein Salome, spuse el ridicându-se de pe scaun, trebuie să mă întorc la cei care mă aşteaptă.
Pe când Lou SalomŁ se ridica ţi ea, Breuer îi întinse scrisorile pe care le adusese.
— Trebuie să vă înapoiez astea. înţeleg de ce le-aţi adus, dar dacă, aşa cum spuneţi, numele dumneavoastră e otravă pentru el, nu am cum să le folosesc. Cred că am greşit şi citindu-le.
Ea luă repede scrisorile, se răsuci pe călcâie şi, fără o vorbă, se năpusti afară.
Ştergându-şi fruntea, Breuer se aşeză din nou. O văzuse oare pentru ultima dată pe Lou Salome? Se îndoia! Când Frâu Becker intră în cabinet pentru a întreba dacă poate să-l introducă pe Herr Pfefferman, care tuşea violent în sala de aşteptare, Breuer o rugă să aştepte câteva minute.
— Cât doriţi, domnule doctor, spuneţi-mi doar. Poate vreţi o ceaşcă de ceai fierbinte?
Dar el dădu din cap, iar apoi, când ea îl lăsă din nou singur, închise ochii sperând să se odihnească. Imagini ale Berthei îl asaltară.
CAPITOLUL 18
Lu cât se gândea mai mult la vizita lui Lou Salom^, cu atât se înfuria mai tare. Nu pe ea – faţă de ea simţea acum mai degrabă teamă —, ci pe Nietzsche. Tot timpul acesta în care Nietzsche îl certase pentru că era preocupat de Bertha, că – ce cuvinte folosise? – „se hrănea din troaca dorinţei trupeşti" sau „scormonea prin gunoaiele din mintea lui", tot timpul Nietzsche se aflase alături, scormonind şi înfulecând cot la cot cu el.
Nu, n-ar fi trebuit să citească nici un cuvânt din scrisorile acelea. Dar nu se gândise la asta destul de repede, iar acum – ce putea face cu ceea ce văzuse? Nimic! Nimic din toate astea – nici scrisorile, nici vizita lui Lou Salome – nu i le putea împărtăşi lui Nietzsche.
Ciudat că el şi Nietzsche împărtăşeau aceeaşi minciună, fiecare ascunzând-o pe Lou Salome de celălalt. îl afecta oare pe Nietzsche disimularea în acelaşi fel în care îl afecta pe el? Se considera oare Nietzsche imoral? Vinovat? Exista vreun mod de a folosi acest sentiment de vinovăţie în beneficiul lui Nietzsche?
Ia-o încet, îşi spuse Breuer sâmbătă dimineaţa, pe când urca scara largă de marmură către camera 13. Nu face mişcări radicale! Se întâmplă ceva important; uite cât de departe am ajuns în numai o săptămână!
— Friedrich, spuse Breuer imediat ce termină de făcut un scurt examen fizic, am avut un vis dudat despre tine azi-noapte: Mă aflu în bucătăria unui restaurant. Nişte bucătari blegi au vărsat ulei pe toată podeaua. Alunec pe el şi scap din mână un brici care cade într-o crăpătură. Atund intri tu – deşi nu semeni cu tine. Porţi o uniformă de general, dar eu ştiu că eşti tu. Vrei să mă ajuţi să recuperez briciul. Eu îţi spun să n-o fad, că n-ai să poţi dedt să-l împingi mai adânc. Este înţepenit în crăpătură şi de câte ori încerc să-l scot, mă tai la degete. Se opri şi se uită expectativ la Nietzsche.
— Ce înţelegi din visul ăsta?
— Dar tu ce înţelegi, Josef?
— Cea mai mare parte a lui, ca şi cea mai mare parte a viselor mele, nu are nid un sens – dar acea parte despre tine trebuie să însemne ceva.
— Poţi revedea visul în minte? Breuer aprobă din cap.
— Continuă să-l priveşti şi „descarcă-te".
Breuer oftă, părând descurajat, apoi încercă se se concentreze.
— Să vedem, eu scap ceva, bridul meu, şi tu vii.
— în uniformă de general.
— Da, tu vii îmbrăcat ca un general şi încerd să mă ajuţi – dar nu mă ajuţi.
— De fapt, înrăutăţesc lucrurile – împing lama mai adânc.
— Ei bine, toate astea se potrivesc cu ceea ce tot spun eu. Lucrurile se înrăutăţesc – obsesia mea cu Bertha, visul cu casa în flăcări, insomnia. Trebuie să facem altceva!
— Şi faptul că sunt îmbrăcat ca un general?
— Ei bine, asta-i partea uşoară. Uniforma trimite probabil la felul tău de a fi mândru, la exprimarea ta poetică, la dedaraţiile tale.
Încurajat de informaţiile noi pe care le obţinuse de la Lou Salome, Breuer continuă:
— Este simbolic pentru refuzul tău de a mi te alătura în căutarea unei metode practice. Iată, de exemplu, problema mea cu Bertha. Ştiu din munca mea cu padenţii dt de frecvente sunt problemele cu sexul opus. De fapt, nimeni nu scapă de chinurile dragostei. Goethe ştia asta şi iată de ce e afâta forţă în Suferinţele tânărului Werther: boala sa din dragoste atinge adevărul uman. Cu siguranţă că ţi s-a întâmplat şi ţie.
Neobţinând nici un răspuns de la Nietzsche, Breuer insistă.
— Sunt gata să pariez pe o sumă mare că ai avut o experienţă similară. De ce nu mi-o împărtăşeşti, pentru ca noi doi să putem discuta cinstit, ca între egali?
— Şi nu ca generalul şi civilul, cel puternic şi cel neputincios! Ah, îmi pare rău, Josef – am fost de acord să nu vorbesc despre putere, nici atunci când problemele legate de putere sunt atât de evidente încât ne lovesc în cap! Cât despre dragoste, nu neg ce spui; nu neg că noi toţi – inclusiv eu – gustăm din suferinţele ei.
Ai pomenit de Tânărul Werther, continuă Nietzsche, dar dă-mi voie să-ţi amintesc cuvintele lui Goethe – „Fii bărbat şi nu mă urma pe mine – ci pe tine! Pe tine!" Ştii că a pus fraza asta în ediţia a doua pentru că foarte mulţi tineri au urmat exemplul lui Werther şi s-au sinucis? Nu, Josef, important aici nu este ca eu să-ţi vorbesc despre calea mea, ă să te ajut să găseşti calea ta pentru a ieşi din disperare. Acum, ce-i cu briciul din vis?
Breuer ezită. Faptul că Nietzsche recunoscuse că şi el gustase din suferinţele dragostei era o realizare importantă. S-o urmărească mai departe? Nu, pentru moment era de ajuns. îşi îndreptă din nou atenţia spre el însuşi.
— Nu ştiu de ce trebuia să fie un brici în vis.
— Aminteşte-ţi regulile noastre, Josef. Nu încerca să explici. Acum facem „curăţarea hornului". Spune orice îţi vine. Nu omite nimic.
Nietzsche se lăsă pe spate şi închise ochii în aşteptarea răspunsului lui Breuer.
— Brici, brici. aseară am văzut un prieten, un oftalmolog pe nume Cari Koller, care este bărbierit complet. M-am gândit azi dimineaţă să-mi dau şi eu jos barba – dar mă gândesc adesea la asta.
— Continuă să „cureţi"!
— Brici – vene – am un pacient, un tânăr care este descurajat pentru că e homosexual, şi şi-a tăiat venele cu un brici acum vreo două zile. îl voi vedea astăzi, mai târ-ziu. înlâmplător, îl cheamă Josef. Deşi eu nu am de gând să-mi tai venele, mă gândesc, totuşi, după cum ţi-am spus, la sinucidere. Nu fac decât să contemplu ideea. Nu e un plan. Mă simt foarte departe de actul sinuciderii. Probabil că nu e mai real decât ideea de a-mi arunca familia în flăcări sau de a fugi cu Bertha în America – şi totuşi mă gândesc la sinucidere din ce în ce mai mult.
— Toţi gânditorii serioşi contemplă sinuciderea, observă Nietzsche. Este o alinare care ne ajută să mai suportăm o noapte. Deschise ochii şi se întoarse spre Breuer. Spui că trebuie să facem altceva pentru a te ajuta. Ce altceva?
— Să atacăm obsesia mea direct! Mă distruge. îmi consumă întreaga viaţă. Eu nu trăiesc acum. Trăiesc în trecut, ori într-un viitor care nu va exista niciodată.
— Dar mai devreme sau mai târziu obsesia ta trebuie să cedeze, Josef. Modelul meu este, în mod evident, corect. Este foarte clar că în spatele obsesiei tale zac temerile tale primare în privinţa existenţei. Este, de asemenea, clar că obsesia devine mai puternică pe măsură ce vorbim mai explicit despre aceste temeri. Nu vezi cum obsesiile încearcă să-ţi abată atenţia de la aceste profunde fapte de viaţă? Este singurul mod pe care-l cunoşti de a-ţi linişti temerile.
— Dar, Friedrich, noi nu suntem în dezacord. M-am lăsat convins de punctul tău de vedere, iar acum cred că modelul tău e corect. Dar a-mi ataca direct obsesia nu înseamnă a invalida modelul. Ai descris odată obsesia mea ca un burete sau ca o buruiană. Sunt de acord, şi sunt de asemenea de acord că dacă mi-aş fi cultivat mintea altfel cu mult timp în urmă, această obsesie n-ar fi prins niciodată rădăcini. Dar acum că o am, trebuie eradicată, smulsă. Felul în care o tratezi tu e prea lent.
Nietzsche se foi în fotoliul său, evident stânjenit de critica lui Breuer.
— Ai sugestii specifice pentru eradicare?
— Sunt un prizonier al obsesiei: ea n-o să-mi arate niciodată cum să evadez. Iată de ce te întreb despre experienţa ta cu privire la astfel de suferinţe şi despre metodele pe care le-ai folosit pentru a evada.
— Dar exact asta încercam să fac săptămâna trecută când îţi ceream să te priveşti de la o distanţă mai mare, răspunse Nietzsche. O perspectivă cosmică atenuează întotdeauna tragedia. Dacă urcăm suficient de sus, vom atinge o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică.
— Da, da, da. Breuer era din ce în ce mai iritat. Ştiu asta, teoretic. Totuşi, Friedrich, o frază ca „o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică" nu mă face să mă simt mai bine. Iartă-mă dacă par nerăbdător, dar e o prăpastie – o prăpastie uriaşă – între a şti ceva teoretic şi a şti emoţional. Adesea, când stau treaz noaptea, temân-du-mă de moarte, îmi recit maxima lui Lucreţiu: „Unde sunt eu, nu e moartea; unde e moartea, nu sunt eu." Este absolut raţional şi în mod irefutabil adevărat. Dar când sunt cu adevărat înspăimântat, nu funcţionează niciodată, nu-mi calmează niciodată temerile. Iată unde filosofia e insuficientă. A preda filosofie şi a o folosi în viaţă sunt sarcini foarte diferite.
— Problema este, Josef, că de câte ori abandonăm raţiunea şi folosim facultăţi inferioare pentru a influenţa oamenii, sfârşim prin a crea un om inferior, mai puţin valoros. Când spui că vrei ceva care să funcţioneze, vrei să spui că vrei ceva care să poată influenţa emoţiile. Ei bine, există experţi în asta! Şi cine sunt aceştia? Preoţii! Ei cunosc secretele influenţei! Ei manipulează cu o muzică inspiratoare, cu turle înalte şi naosuri măreţe, ei fac din noi pitici, ne încurajează dorinţa de supunere, ne oferă îndrumare supranaturală, protecţie în faţa morţii, nemurire chiar. Dar uită-te la preţul pe care-l iau – înrobire religioasă; respect faţă de cei slabi; stază; ură faţă de corp, faţă de bucurie, faţă de lumea asta. Nu, nu putem folosi metodele astea tranchilizante, inumane! Trebuie să găsim căi mai bune de a ne ascuţi puterea raţiunii.
— Regizorul minţii mele, răspunse Breuer, cel care hotărăşte să-mi trimită imagini ale Berthei şi ale casei mele în flăcări, nu pare să ţină la raţiune.
— Dar cu siguranţă – şi Nietzsche îşi agită pumnii strânşi – că trebuie să-ţi dai seama că niciuna dintre preocupările tale nu este realăl Viziunile despre Bertha, haloul de atracţie şi dragoste care o înconjoară – toate astea nu fac parte dm realitate. Tot ce vezi e relativ, la fel şi tot ce cunoşti. Inventăm ceea ce experimentăm. Iar ceea ce am inventat putem distruge.
Breuer deschise gura să spună că acesta era tocmai tipul de sfat inutil, dar Nietzsche continuă impetuos:
— Să fiu mai clar, Josef. Am un prieten – am avut unul – Paul Re"e, un filosof. Amândoi credem că Dumnezeu a murit. El conchide că viaţa fără Dumnezeu nu are rost, şi deprimarea lui e atât de mare încât cochetează cu sinuciderea: pentru comoditate, poartă întotdeauna la gât o fiolă cu otravă. Pentru mine însă lipsa lui Dumnezeu este un prilej de bucurie. Sunt entuziasmat de libertatea mea. îmi spun: „Cum ar fi să creezi dacă ar exista zei?" înţelegi ce vreau să spun? Aceeaşi situaţie, aceleaşi date – dar două realităţi!
Breuer se lăsă descurajat în fotoliu, prea abătut acum chiar şi pentru a se mai putea bucura că Nietzsche îl menţionase pe Paul Ree.
— Dar îţi spun că aceste argumente nu mă mişcă, se plânse el. La ce bun să filosofezi? Chiar dacă inventăm realitatea, mintea noastră e concepută astfel încât să ascundem asta de noi înşine.
— Dar priveşte realitatea tal protestă Nietzsche. O privire corectă îţi poate arăta cât de superficială, cât de absurdă este! Priveşte obiectul dragostei tale – această infirmă, Bertha – ce bărbat raţional ar putea-o iubi? îmi spui că adesea nu aude, devine saşie, îşi contorsionează braţele şi umerii. Nu poate să bea apă, nu poate să meargă, nu poate vorbi germana dimineaţa; uneori vorbeşte englezeşte, alteori franţuzeşte. Cum să ştie cineva cum să-i vorbească? Ar trebui să-şi pună un afiş, ca la restaurant, anunţând langue du jour.
Nietzsche zâmbi larg, foarte amuzat de gluma sa.
Dar Breuer nu zâmbi. Faţa i se întunecă.
— De ce ai atâtea insulte la adresa ei? Nu-i pomeneşti o dată numele fără a adăuga „infirma"!
— Nu fac decât să repet ce mi-ai spus.
— E adevărat că e bolnavă – dar asta nu e tot ce este. Este şi o femeie foarte frumoasă. Mergi pe stradă cu ea şi toate capetele se vor întoarce. Este inteligentă, talentată, un spirit creator – o bună scriitoare, un ager critic de artă, blândă, sensibilă şi, cred, iubitoare.
— Nu atât de iubitoare şi sensibilă, cred eu. Uite cum te iubeşte! Vrea să te seducă, să te atragă într-un adulter.
Breuer scutură din cap.
— Nu, nu asta. Nietzsche îl întrerupse.
— O, ba da, ba da! Nu poţi să negi. Seducţie este cuvântul potrivit. Se sprijină de tine, pretinzând că nu poate să meargă. îţi pune capul în poală, cu buzele lângă sexul tău. încearcă să-ţi distrugă căsnicia. Te umileşte în public pretinzând că poartă în pântece copilul tău! Este asta dragoste? Scuteşte-mă de asemenea dragoste!
— Eu nu-mi judec sau atac pacienţii, nici nu râd de bolile lor, Friedrich. Te asigur, n-o cunoşti pe femeia asta.
— Slavă Domnului pentru această binefacere. Am cunoscut unele ca ea. Crede-mă, Josef, femeia asta nu te iubeşte, vrea să te distrugăl spuse Nietzsche cu fervoare, bătând cu palma în caiet la fiecare cuvânt.
— O judeci după alte femei pe care le-ai cunoscut. Dar te înşeli – toată lumea care o cunoaşte simte ca mine. Ce câştigi ridiculizând-o!
— în asta, ca în atâtea alte lucruri, te împiedici în virtuţile tale. Şi tu trebuie să înveţi să ridiculizezi! în asta constă sănătatea.
— Eşti mult prea dur, Friedrich, când vine vorba de femei.
— Iar tu, Josef, eşti mult prea moale. De ce trebuie să continui s-o aperi?
Prea agitat ca să mai şadă, Breuer se ridică şi se duse la fereastră. Privi în grădină, unde un bărbat, cu ochii bandajaţi, abia se târa: cu o mână se ţinea strâns de o soră medicală, iar cu cealaltă îşi pipăia drumul cu un baston.
— Descătuşează-ţi sentimentele, Josef. Nu ţine în tine. Continuând să privească pe fereastră, Breuer îşi proiectă vocea peste umăr.
— Ţie ţi-e uşor s-o ataci. Dacă ai putea-o vedea, te asigur, ai cânta o altă melodie. Ai fi în genunchi în faţa ei. E o femeie uluitoare, o Elena din Troia, însăşi chitesenţa feminităţii. Ţi-am spus deja că următorul ei medic s-a îndrăgostit şi el de ea.
— Următoarea ei victimă, vrei să spui!
— Friedrich – Breuer se întoarse pentru a-l privi pe Nietzsche – ce faci? Nu te-am mai văzut aşa niciodată. De ce forţezi nota atât de tare?
— Fac exact ce mi-ai cerut să fac – găsesc un alt mod de a-ţi ataca obsesia. Cred, Josef, că o parte din nefericirea ta vine dintr-un resentiment înăbuşit. E ceva în tine – o teamă, o timiditate – care nu-ţi permite să-ţi exprimi mânia. în loc de asta, te mândreşti cu blândeţea ta. Faci din necesitate o virtute: îţi îngropi adânc sentimentele şi apoi, pentru că nu ai nici un resentiment, presupui că eşti un sfânt. Nu-ţi mai asumi rolul medicului înţelegător; ai intrat în acel rol – crezi că eşti prea bun pentru a simţi mânia. Josef, puţină răzbunare este un lucru bun. Resentimentele înăbuşite te îmbolnăvesc!
Breuer scutură din cap.
— Nu, Friedrich, a înţelege înseamnă a ierta. Am cercetat rădăcinile fiecăruia dintre simptomele Berthei. Nu este nici un rău în ea. Dimpotrivă, prea mult bine. Este o fiică generoasă, cu spirit de sacrificiu, care s-a îmbolnăvit din cauza morţii tatălui ei.
— Toţi taţii mor – al tău, al meu, al oricui – asta nu este o explicaţie pentru boală. Mie îmi plac acţiunile, nu scuzele. Timpul scuzelor – pentru Bertha, pentru tine – a trecut.
Nietzsche îşi închise caietul.'Şedinţa se terminase.
Următoarea întâlnire începu la fel de furtunos. Breuer solicitase un atac direct asupra obsesiei sale.
— Foarte bine, spuse Nietzsche, care-şi dorise întotdeauna să fie un războinic. Dacă vrei război, război o să ai!
Şi în următoarele trei zile se lansă într-o campanie psihologică puternică, una dintre cele mai creative – şi una dintre cele mai bizare – din istoria medicinei vieneze.
Nietzsche începu prin a obţine promisiunea lui Breuer că îi va urma toate directivele fără nici o întrebare, fără nici o rezistenţă. Apoi îl instrui să facă o listă de zece insulte şi să-şi imagineze că i le aruncă în faţă Berthei. Pe urmă îl încuraja să se imagineze trăind cu Bertha şi apoi să vizualizeze o serie de scene: şezând în faţa ei la micul dejun şi privind-o cu picioarele şi mâinile cuprinse de spasme, cu ochii saşii, mută, cu gâtul înţepenit, având halucinaţii, bâlbâindu-se. Nietzsche sugeră apoi nişte imagini şi mai neplăcute: Bertha vomitând, stând pe closet; Bertha în durerile unei naşteri închipuite. Dar niciunul dintre aceste experimente nu reuşi să facă să pălească aura magică din jurul imaginii Berthei.
La următoarea lor întâlnire, Nietzsche încercă metode şi mai directe.
— De dte ori eşti singur şi începi să te gândeşti la Bertha, strigă: „Nu!" sau „Opreşte-te!" cât de tare poţi. Dacă nu eşti singur, ciupeşte-te cu putere ori de dte ori ţi se insinuează în minte.
Timp de două zile locuinţa lui Breuer răsună de „Nu!" şi „Opreşte-te!", iar braţul îi era plin de vânătăi de la ciupit. O dată, în fiacru, ţipă „Nu!" atât de tare încât Fischmann opri caii brusc şi aşteptă instrucţiuni. Altă dată Frâu Becker dădu buzna în cabinet la auzul unui reverberant „Nu!" Dar aceste procedee nu ofereau decât o firavă protecţie în faţa dorinţei din mintea lui. Obsesia persista.
În altă zi, Nietzsche îl sfătui pe Breuer să-şi urmărească gândurile şi, la fiecare jumătate de oră, să-şi însemneze în caiet cât de des şi cât de mult se gândise la Bertha. Breuer fu uluit să afle că rareori trecea o oră întreagă fără a se gândi la ea. Nietzsche îi calculă că petrecea aproximativ o sută de minute pe zi cu obsesia lui, peste când sute de ore într-un an. Asta înseamnă, spunea el, că în următorii douăzed de ani Breuer va consacra peste şase sute de zile preţioase aceloraşi fantezii plicticoase, lipsite de imaginaţie. Breuer gemu la această perspectivă. Şi continuă să fie obsedat.
Nietzsche experimentă apoi altă strategie: îi ordonă lui Breuer să consacre anumite perioade de timp gândurilor la Bertha, indiferent dacă voia sau nu.
— Insişti să te gândeşti la Bertha? Atunci şi eu insist s-o faci! Insist să meditezi la ea dte dncisprezece minute de şase ori pe zi. Hai să trecem în revistă programul tău zilnic şi să fixăm cele şase perioade pe tot parcursul zilei. Spune-i asistentei tale că ai nevoie să nu fii întrerupt pentru a scrie sau pentru a completa fişe. Dacă vrei să te gândeşti la Bertha în alte intervale, foarte bine – asta-i treaba ta. Dar în aceste şase perioade, trebuie să te gândeşti la Bertha. Mai târziu, când te obişnuieşti cu această practică, vom reduce treptat timpul de meditaţie forţată.
Breuer urmă programul lui Nietzsche – dar obsesiile lui îl urmară pe al Berthei.
Mai târziu, Nietzsche sugeră ca Breuer să poarte un portmoneu spedal în care să pună când creiţari de dte ori se gândea la Bertha; urma apoi să doneze banii unei sode-tăţi de binefacere. Breuer se opuse planului. Ştia că avea să fie inefident pentru că lui îi plăceau acţiunile de binefacere. Nietzsche sugeră apoi să doneze banii Asodaţiei Naţionale Germane Antisemite a lui Georg von Schonerer. Nid asta nu merse.
Nimic nu mergea.
EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 9-l4 DECEMBRIE 1882
Nu mai are nici un rost să mă amăgesc. Sunt doi pacienţi la şedinţele noastre şi, dintre cei doi, eu sunt cazul mai urgent. Ciudat, cu cât conştientizez mai mult asta, cu atât părem să lucrăm mai bine împreună. Poate că şi informaţia pe care am primit-o de la Lou Salome a schimbat modul în care lucrăm.
Nu i-am spus, bineînţeles, nimic lui Nietzsche despre ea. Nici n-am vorbit despre faptul că devin un pacient autentic. Totuşi, cred că el simte aceste lucruri. Poate cumva, în mod neintenţionat, non-verbal, îi comunic anumite lucruri. Cine ştie? Poate e ceva în vocea mea, în tonul sau gesturile mele. E foarte misterios. Sâg e interesat de astfel de detalii privind comunicarea. Ar trebui să vorbesc cu el despre asta.
Cu cât uit mai mult că încerc să-l ajut pe el, cu atât începe să se deschidă faţă de mine. Iată ce mi-a spus azi! Că Paul Ree i-a fost Cândva prieten. Că el, Nietzsche, şi-a avut partea lui de suferinţă din dragoste. Că a cunoscut cândva o femeie ca Bertha. Poate că e mai bine pentru amândoi dacă mă concentrez pur şi simplu asupra mea şi uit că vreau să-l forţez pe el să se des-tăinuie!
De asemenea, acum face aluzie la metode pe care le foloseşte pentru a se ajuta pe el însuşi – de exemplu, procedeul „schimbării perspectivei" în care se priveşte pe el însuşi dintr-o perspectivă mai îndepărtată, cosmică. Are dreptate: dacă negândim la situaţia noastră lipsită de însemnătate în şirul lung al vieţilor noastre, în viaţa întregii specii, în evoluţia conştiinţei, bineînţeles că-şi pierde prea dureroasa-i semnificaţie.
Dar cum să-mi schimb perspectiva? Sfaturile şi instrucţiunile lui de a schimba perspectiva nu funcţionează, nici să încerc să mă imaginez păşind înapoi. Nu mă pot detaşa emoţional de centrul situaţiei mele. Nu mă pot îndepărta suficient. Şi judecind după scrisorile pe care i le-a scris lui Lou Salome, cred că nici el nu poate!
Pune, de asemenea, un mare accent pe exprimarea mâniei. M-a făcut astăzi s-o insult pe Bertha în zece feluri diferite. Metoda asta, cel puţin, o pot înţelege. Descărcarea mâniei are sens dintr-o perspectivă fiziologică: o aglomerare de excitaţii corticale trebuie descărcată periodic. Conform descrierii făcute de Lou Salome scrisorilor lui, astă e metoda lui preferată. Cred că are înlăuntrul său un vast depozit de mânie. De ce? mă întreb. Din cauza bolii? Sau a lipsei de recunoaştere profesională? Sau pentru că nu s-a bucurat niciodată de căldura unei femei?
Se pricepe la insulte. Aş vrea să-mi amintesc câteva dintre cele mai alese. Mi-a plăcut când a numit-o pe Lou Salome „fiară în pielea unui animal domestic".
Lui îi vine uşor – nu şi mie. Are foarte mare dreptate în privinţa incapacităţii mele de a-mi exprima mânia. E moştenire de familie. De la tatăl meu, de la unchii mei. Pentru evrei, reprimarea mâniei este un mod de supravieţuire. Nu pot nici măcar să localizez mânia. Insistă că o am faţă de Bertha – dar sunt sigur că o confundă cu propria lui mânie faţă de Lou Salome.
Ce nenoroc pe el să şefi încurcat cu ea! Aş vrea să-i pot oferi compasiune. Când te gândeşti! Omul ăsta n-are aproape nici un fel de experienţă cu femeile. Şi de cine alege să se îndrăgostească? Tocmai de cea mai puternică femeie pe care am văzut-o vreodată. Şi are abia douăzeci şi unu de ani! Dumnezeu să ne ferească atunci când va fi în plină maturitate! Şi singura altă femeie din viaţa lui este sora sa, Elisabeth – sper să n-o întâlnesc niciodată. Pare să aibă aceeaşi forţă ca şi Lou Salome şi probabil e mai rea!
Astăzi mi-a cerut să mi-o imaginez pe Bertha ca un sugar care se zvârcoleşte în scutecele sale – şi să-i spun cât de frumoasă este, imaginându-mi cum mă priveşte fix cu ochii saşii şi gâtul înţepenit.
Astăzi mi-a spus să-mi pun câte un creiţar în pantof pentru fiecare vis şi să păşesc pe el toată ziua. De unde-i vin ideile? Pare să aibă o sursă inepuizabilă!
să strig „Nu!" şi să mă ciupesc, să număr toate scenele pe care mi le imaginez şi să le notez într-un registru, sămerg cu monede în pantof, să-i dau bani lui Schonerer. să mă autope-depsesc pentru că mă autotorturez. Nebunie!
Am auzit că urşii sunt învăţaţi să danseze şi să stea în două picioare încălzind cărămizile din podeaua de sub ei. Diferă mult de metoda asta? El încearcă să-mi dreseze mintea cu aceste mici metode ingenioase de a mă pedepsi.
Şi totuşi eu nu sunt urs, iar mintea mea e prea bogată pentru tehnicile unui dresor de animale. Eforturile astea sunt ineficiente – şi sunt înjositoare!
Dar nu-l pot învinovăţi. Eu i-am cerut să-mi atace simp-tomele direct. îmi face pe plac. Nu pune suflet în eforturile astea. Tot timpul a insistat că dezvoltarea e mai importantă decât confortul.
Trebuie să existe o altă cale.
EXTRASE DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 9-l4 DECEMBRIE 1882
Seducţia unui „sistem"! I-am căzut victimă o vreme, astăzi! Am crezut că exprimarea mâniei se află în spatele tuturor dificultăţilor luijosefşi m-am epuizat încercând să-l incit. Probabil că reprimarea îndelungată a pasiunilor le alterează şi le vlăguieşte.
Spune despre el că este bun – nu face nici un rău – decât lui însuşi şi naturii! Trebuie să-l opresc să mai fie unul dintre aceia care pretind că sunt buni pentru că nu au gheare.
Cred că are nevoie să înveţe să blesteme înainte de a putea să am încredere în generozitatea lui. Nu simte mânia! De asta se teme că cineva îl va răni? De asta nu îndrăzneşte să fie el însuşi? De ce doreşte doar bucurii mărunte? Şi numeşte asta virtute. Numele ei adevărat e laşitate!
Este civilizat, politicos, un om cu maniere. Şi-a îmblânzit natura sălbatică, a transformat lupul în oaie. Şi numeşte asta moderaţie. Numele ei adevărat e mediocritate!
Acum are încredere în mine. I-am dat cuvântul meu că mă voi strădui să-l vindec. Dar medicul, ca şi înţeleptul, trebuie să se vindece mai întâi pe el însuşi. Abia atunci poate pacientul său să vadă cu ochii lui un om care se vindecă singur. Şi totuşi eu nu m-am vindecat. Mai rău, sufăr de aceeaşi boală care l-a copleşit pe Josef. Fac eu, prin tăcerea mea, ceea ce am jurat să nu fac niciodată: trădez un prieten?
Să-i vorbesc despre suferinţa mea? îşi va pierde încrederea în mine. Nu-i va face rău asta? Nu va spune că, dacă nu m-am vindecat pe mine, nu-l pot vindeca pe el? Sau va deveni atât de preocupat de suferinţa mea încât va abandona lupta cu a lui? îl ajut mai bine tăcând? Sau recunoscând că amândoi suntem bolnavi în acelaşi fel şi trebuie să ne reunim forţele pentru a găsi o soluţie?
Astăzi văd cât de mult s-a schimbat. e mai puţin sinuos. şi nu mă mai linguşeşte, nu mai încearcă să se întărească demonstrând slăbiciunea mea.
Acest atac frontal asupra simptomelor lui, pe care mi-a cerut să-l lansez, este cea mai îngrozitoare bălăceală în ape mici pe care am încercat-o vreodată. Eu ar trebui să mă ridic, nu să mă cobor! Dacă-l tratez ca pe un copil pe care trebuie să-l pocneşti când nu se poartă frumos, îl înjosesc. Şi mă înjosesc şi pe mine! DACĂ PROCESUL DE VINDECARE ÎL ÎNJOSEŞTE PE VINDECĂTOR, POATE OARE SĂ-L RIDICE PE PACIENT?
Trebuie să existe o cale mai înălţătoare.
SCRISOARE DE LA FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882
Draga mea Lou, Nu-mi scrie mie scrisori din astea! Ce am eu de-a face cu mizeria? Aş vrea să te poţi ridica în ochii mei, ca să nu trebuiască să te dispreţuiesc.
Dar, Lou! Ce fel de scrisori scrii? Şcolăriţele răzbunătoare şi pline de pofte scriu aşa. Ce să fac eu cu această compătimire? Te rog să înţelegi, vreau să te ridici în ochii mei, nu să te cobori. Cum să te iert dacă nu recunosc din nou în tine acea fiinţă care ar putea fi vreodată iertată?
Nu, draga mea Lou, suntem încă departe de iertare. Nu pot scoate iertarea din mânecă după ce jignirea a săpat timp de patru luni înlăuntrul meu.
Adio, draga mea Lou, n-am să te mai văd niciodată. Protejează-ţi sufletul de astfel de fapte şi dăruieşte altora, şi în special prietenului meu Râe, binele pe care nu mi l-ai putut dărui mie.
N-am creat eu lumea, Lou, şi aş fi vrut s-o fac – atunci aş putea purta întreaga vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut între noi.
Adio, dragă Lou, nu ţi-am citit scrisoarea până la sfârşit, dar am citit deja prea mult.
F. N.
*,;
CAPITOLUL 19
— 1 jungem nicăieri, Friedrich. Mi-e din ce în ce mai rău.
Nietzsche, care scria la masă, nu-l auzise pe Breuer intrând. Acum se întoarse, deschise gura să vorbească, dar rămase tăcut.
— Te-am speriat, Friedrich? Trebuie să fie năucitor să te trezeşti că-ţi intră medicul în cameră plângându-se că-i este mai rău! Mai ales când este îmbrăcat impecabil şi îşi poartă trusa medicală neagră cu o aroganţă profesională!
Dar, crede-mă, înfăţişarea mea exterioară este înşelătoare. Pe dedesubt, hainele îmi sunt ude, cămaşa mi se lipeşte de piele. Obsesia asta cu Bertha – e ca un vârtej de apă în mintea mea. îmi absoarbe orice gând curat!
Nu dau vina pe tinel Breuer se aşeză lângă masă. E vina mea că nu progresăm. Eu am fost acela care te-a îndemnat să ataci obsesia direct. Ai dreptate, nu mergem destul de în profunzime. Nu facem decât să curăţăm frunzele uscate, când ar trebui de fapt să smulgem buruienile.
— Da, nu smulgem nimic! Trebuie să ne reconsiderăm procedeul. Şi eu mă simt descurajat. Ultimele noastre şedinţe au fost false şi superficiale. Uite ce-am încercat să facem: să disciplinăm gândurile, să controlăm comportamentul! Dresarea gândirii şi formarea comportamentului! Metodele astea nu sunt pentru lumea umană! Ah, nu suntem dresori de animale!
— Da, da! După ultima sesiune mă simt ca un urs dresat să danseze pe două picioare!
— Exact! Un profesor trebuie să înalţe oamenii. în schimb, la ultimele câteva întâlniri, eu te-am coborât atât pe tine cât şi pe mine. Nu putem aborda preocupări umane cu metode pentru animale.
Nietzsche se ridică şi arătă spre şemineu, la fotoliile care-i aşteptau.
— Stăm jos? în timp ce se aşeza, lui Breuer îi trecu prin minte că deşi viitorii „doctori ai disperării" s-ar putea dispensa de instrumentele medicale tradiţionale – stetoscopul, otoscopul, oftalmoscopul – îşi vor dezvolta în schimb propriile lor instrumente, începând cu două fotolii confortabile în faţa şemineului.
— Deci, începu Breuer, să ne întoarcem unde eram înainte de această nereuşită campanie directă împotriva obsesiei mele. Ai avansat teoria că Bertha este o diversiune, nu o cauză, şi că adevăratul centru al fricii mele îl constituie teama de moarte şi ateismul. Posibil! Cred că s-ar putea să ai dreptate! Este cu siguranţă adevărat că obsesia mea legată de Bertha mă ţine la suprafaţa lucrurilor, nelăsându-mi timp pentru gânduri mai adânci sau mai întunecate.
Cu toate astea, Friedrich, explicaţia ta nu mi se pare întru totul satisfăcătoare. în primul rând există încă întrebarea „De ce Bertha?" Dintre toate modurile posibile de a mă apăra în faţa fricii, de ce să aleg tocmai această obsesie stupidă? De ce nu o altă metodă, o altă fantezie?
În al doilea rând, spui că Bertha nu este decât o diversiune pentru a-mi distrage atenţia de la esenţa fricii mele. Totuşi, „diversiune" este un cuvânt palid. Nu e de-ajuns pentru a explica puterea obsesiei mele. Sunt constrâns în mod supranatural să mă gândesc la Bertha; e un sens ascuns, puternic, în asta.
— Sens! Nietzsche bătu zgomotos cu palma în braţul fotoliului. Exact! Am gândit paralel cu tine de când ai plecat, ieri. Cuvântul ăsta, „sens", ar putea fi cheia. Poate că greşeala ta de la început a fost că ai neglijat sensul acestei obsesii. Pretinzi că vindecai fiecare dintre simptomele isterice ale Berthei descoperindu-i originea. Şi, de asemenea, că această metodă „a originii" nu este relevantă în cazul tău pentru că originea obsesiei tale cu privire la Bertha este deja cunoscută – pentru că a început când ai cunoscut-o şi s-a intensificat după ce ai încetat s-o mai vezi.
Dar, probabil, continuă Nietzsche, că ai folosit un alt cuvânt decât trebuia. Probabil că ceea ce contează nu este originea – adică prima apariţie a simptomelor —, ci sensul fiecărui simptom! Poate – aici Nietzsche vorbi aproape în şoaptă, ca şi când ar fi destăinuit un secret de mare importanţă —, poate că simptomele sunt mesageri ai unui sens şi vor dispărea doar atunci când mesajul lor este înţeles. Dacă-i aşa, următorul nostru pas este evident: dacă e să învingem simptomele, trebuie să stabilim ce înseamnă pentru tine obsesia cu privire la Bertha!
Ce-o mai urma? se întrebă Breuer. Cum faci să descoperi sensul unei obsesii? Era contaminat de entuziasmul lui Nietzsche şi aştepta instrucţiuni. Dar Nietzsche se lăsase pe spătarul fotoliului, îşi scosese pieptenele şi începuse să-şi pieptene mustaţa. Breuer deveni încordat şi agitat.
— Ei bine, Friedrich? Aştept! îşi frecă pieptul, respi-rând adânc. Tensiunea asta din pieptul meu creşte cu fiecare minut pe care-l stau aici. în curând o să explodeze. Nu o pot îndepărta raţional. Spune-mi cum să încep! Cum pot descoperi un sens pe care eu însumi l-am ascuns?
— Nu încerca să descoperi sau să rezolvi nimic! răspunse Nietzsche, încă pieptănându-şi mustaţa. Asta va fi treaba mea! Treaba ta este doar să „cureţi hornul". Vorbeşte-mi despre ce înseamnă Bertha pentru tine.
— N-am vorbit deja prea mult despre asta? Să-mi rumeg iarăşi gândurile despre ea? Le-ai auzit pe toate – cum o ating, cum o dezbrac, cum o mângâi, casa mea în flăcări, toţi morţi, cum fug cu ea în America. Chiar vrei să auzi toată mizeria asta din nou?
Breuer se ridică brusc şi începu să se plimbe de colo până colo în spatele fotoliului lui Nietzsche.
Acesta continuă să vorbească, măsurat şi calm.
— Ceea ce mă intrigă este tenacitatea obsesiei tale. Ca o scoică agăţată de stânca sa. N-am putea, Josef, doar pentru o clipă, s-o înlăturăm şi să aruncăm o privire dedesubt? Descarcă-te, îţi spun! încearcă să răspunzi la această întrebare: Cum ar fi viaţa – viaţa ta – fără Bertha? Vorbeşte doar. Nu încerca să construieşti un sens, nici măcar să construieşti fraze. Spune orice îţi vine în minte!
— Nu pot. Sunt epuizat. Sunt ca un arc întins.
— Nu te mai plimba. închide ochii şi încearcă să descrii ce vezi în spatele pleoapelor. Lasă-ţi pur şi simplu gândurile să curgă – nu le controla.
Breuer se opri în spatele fotoliului lui Nietzsche şi se agăţă de spătar. Cu ochii închişi, se legăna înainte şi înapoi, aşa cum făcea tatăl lui când se ruga, şi, încet, începu să-şi murmure gândurile.
— O viaţă fără Bertha – o viaţă cenuşie, fără culoare. şublere. gradaţii. pietre funerare. totul hotărât, acum şi pentru totodeauna – aş fi aici, m-ai găsi aici – întotdeauna! Chiar aici, pe locul ăsta, cu trusa asta medicală, în hainele astea, cu faţa asta care, cu fiecare zi, va deveni mai întunecată şi mai jigărită.
Breuer respiră adânc, simţindu-se mai puţin agitat, şi se aşeză.
— Viaţa fără Bertha? Ce altceva? Eu sunt un om de ştiinţă, dar ştiinţa nu are culoare. în ştiinţă trebuie doar să lucrezi, nu să încerci să trăieşti. am nevoie de farmec. şi pasiune. nu poţi trăi fără farmec. Asta înseamnă Bertha, pasiune şi farmec. Viaţa fără pasiune – cine poate duce o astfel de viaţă? Deschise brusc ochii. Tu poţi? Poate cineva?
— Te rog, „curăţă-ţi hornul" în privinţa pasiunii şi a vieţii, îl încuraja Nietzsche.
— Una dintre pacientele mele este moaşă, continuă Breuer. Este bătrână, uscată, singură. Inima îi este slăbită.
Dar are încă pasiunea vieţii. Am întrebat-o odată care este sursa pasiunii ei. Mi-a spus că este momentul acela când ridici un nou-născut tăcut şi-i dai o palmă pentru a-l trezi la viaţă. Se regenera, spunea ea, cufundându-se în acel moment de mister, acel moment de răscruce între existenţă şi uitare.
— Dar tu, Josef?
— Sunt ca moaşa aceea! Vreau să mă aflu în preajma misterului. Pasiunea mea pentru Bertha nu este naturală – e supranaturală, ştiu asta – dar am nevoie de farmec. Nu pot trăi în alb şi negru.
— Toţi avem nevoie de pasiune, Josef, spuse Nietzsche. Pasiunea dionisiacă este viaţa. Dar trebuie să fie pasiunea magică sau înjositoare? Nu se poate găsi o cale de a stăpâni pasiunea?
Dă-mi voie să-ţi povestesc despre un călugăr budist pe care l-am întâlnit anul trecut în Engadin. Duce o viaţă sărăcăcioasă. Meditează jumătate din timp şi petrece săp-tămâni în şir fără a schimba o vorbă cu nimeni. Regimul lui e simplu, o singură masă pe zi, orice poate cerşi, probabil doar câte un măr. Dar se gândeşte la mărul ăia până când explodează de roşu, suculent şi sănătos ce este. Până la sfârşitul zilei, îşi anticipează cu pasiune masa. Ce vreau să spun, Josef, este că nu trebuie să renunţi la pasiune. Dar trebuie să schimbi condiţiile pasiunii tale.
Breuer dădu din cap.
— Continuă, îl îndemnă Nietzsche. Spune-mi mai multe despre Bertha – ce înseamnă ea pentru tine.
Breuer închise ochii.
— Mă văd alergând împreună cu ea. Fugind. Bertha înseamnă evadare – o evadare periculoasă.
— Cum aşa?
— Bertha este un pericol. înainte de ea, trăiam după nişte reguli. Acum cochetez cu limitele acestor reguli – poate că asta vroia să spună moaşa. Mă gândesc să-mi arunc în aer viaţa, să-mi sacrific cariera, să comit un adulter, să-mi pierd familia, să emigrez, să iau viaţa de la capăt împreună cu Bertha. Breuer se bătu cu palma peste frunte. Stupid! Stupid! Ştiu că no s-o fac niciodată!
— Dar e o seducţie în acest balans periculos pe muchie?
— O seducţie? Nu ştiu. Nu pot răspunde. Nu-mi place pericolul! Dacă e o seducţie, nu e aceea a pericolului – cred că seducţia este a evadării, nu din faţa pericolului, ci din faţa siguranţei. Poate că am trăit prea sigur.
— Poate, Josef, că a trăi sigur este periculos. Periculos şi mortal.
— A trăi sigur este periculos. Breuer murmură cuvintele pentru sine de mai multe ori. A trăi sigur este periculos. A trăi sigur este periculos. Un gând plin de forţă, Friedrich. Deci asta înseamnă Bertha: fuga de viaţa periculoasă, mortală? Este Bertha dorinţa mea de libertate – evadarea mea din capcana timpului?
— Poate din capcana timpului tău, a momentului tău istoric. Dar, Josef, spuse el solemn, nu face greşeala să crezi că Bertha te va conduce în afara timpului! Nu se poate evada din timp, asta e povara noastră cea mai mare. Iar provocarea noastră cea mai mare este să trăim în ciuda acestei poveri.
De data aceasta Breuer nu protestă că Nietzsche îşi reluase tonul de filosof. Filosofarea asta era diferită. Nu ştia ce s&facă cu vorbele lui Nietzsche, dar ştia că îl impresionaseră, îl tulburaseră.
— Fii sigur, spuse el, că nu am vise de nemurire. Viaţa de care vreau să fug este viaţa medicului-burghez din Viena anului 1882. Ştiu, alţii îmi invidiază viaţa – pe mine mă îngrozeşte. Mă îngrozeşte monotonia şi previzi-bilitatea ei. Mă îngrozeşte atât de mult încât uneori mă gân-desc la viaţa mea ca la o condamnare la moarte. înţelegi ce vreau să spun, Friedrich?
Nietzsche dădu din cap.
— îţi aminteşti că m-ai întrebat, cred că prima dată când am stat de vorbă, dacă există vreun avantaj în a suferi de migrene. A fost o întrebare bună. M-a ajutat să-mi reconsider viaţa. Şi îţi aminteşti răspunsul meu? Că migrenele m-au obligat să-mi dau demisia de la universitate? Toată lumea – familia, prietenii, chiar şi colegii – m-au compătimit pentru nenorocul meu, şi sunt sigur că istoria va înregistra că boala lui Nietzsche i-a încheiat în mod tragic cariera. Dar nu-i aşa! Adevărul este exact pe dos. Postul de profesor la Universitatea din Basel era condamnarea mea la moarte. Mă condamna la viaţa falsă a facultăţii şi la a-mi petrece restul zilelor furnizând sprijin material pentru mama şi sora mea. Eram, în mod fatal, prins în capcană.
— Şi-arunci, Friedrich, migrena – marele eliberator – a coborât asupra ta!
— Nu este atât de diferit, nu-i aşa, Josef, de obsesia asta care coboară asupra ta? Poate că semănăm mai mult decât credem!
Breuer închise ochii. Ce bine era să se simtă atât de apropiat de Nietzsche. îi dădură lacrimile; se prefăcu a-i veni să tuşească, pentru a putea întoarce capul.
— Să continuăm, spuse Nietzsche impasibil. Facem progrese. înţelegem că Bertha reprezintă pasiune, mister, o evadare periculoasă. Ce altceva, Josef? Ce alte semnificaţii sunt cuprinse în ea?
— Frumuseţe! Frumuseţea Berthei este o parte importantă a misterului. Uite, ţi-am adus să vezi asta.
Îşi deschise servieta şi scoase o fotografie. Punându-şi ochelarii săi groşi, Nietzsche se duse la fereastră s-o studieze la lumină. Bertha, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, purta un costum de călărie. Avea o jachetă strimtă: două şiruri de nasturi mici, de la talia ei subţire până la bărbie, se luptau să-i strângă pieptul puternic. Cu mâna stingă îşi ţinea delicat fusta şi o cravaşa lungă. Din cealaltă mână îi atârnau mănuşile. Avea un nas puternic, părul scurt şi pieptănat sever; iar pe cap avea o pălărie neagră, aşezată oarecum neglijent. Avea ochii mari şi întunecaţi. Nu se deranja să se uite spre aparat, d privea undeva departe.
— O femeie formidabilă, Josef, spuse Nietzsche dân-du-i înapoi fotografia şi reaşezându-se. Da, e de o mare frumuseţe – dar nu-mi plac femeile care poartă cravaşe.
— Frumuseţea, spuse Breuer, este o parte importantă a ceea ce înseamnă Bertha. Sunt captivat uşor de o asemenea frumuseţe. Mai uşor decât majoritatea bărbaţilor, cred. Frumuseţea este un mister. Nu prea ştiu cum să vorbesc despre asta, dar o femeie care are o anumită combinaţie de carne, sâni, urechi, ochi mari şi întunecaţi, nas, buze – mai ales buze – pur şi simplu uni inspiră veneraţie. Sună stupid, dar cred, aproape, că asemenea femei au puteri supraomeneşti!
— Ca să facă – ce?
— E prea stupid!
Breuer îşi ascunse faţa în mâini.
— Curăţă hornul", Josef. Suspendă-ţi raţiunea – şi vorbeşte! Ai cuvântul meu că nu te judec!
— N-o pot pune în cuvinte.
— încearcă să închei fraza asta: „în prezenţa frumuseţii Berthei simt."
— „în prezenţa frumuseţii Berthei simt. simt." Ce simt? Simt că sunt în măruntaiele pământului – în centrul existenţei. Sunt exact acolo unde ar trebui să fiu. Sunt în locul unde nu există întrebări cu privire la viaţă sau scop – centrul – căminul siguranţei. Frumuseţea ei îmi oferă o siguranţă infinită. îşi ridică privirea. Vezi, ţi-am spus că toate astea nu au nici un sens.
— Continuă, spuse Nietzsche imperturbabil.
— Pentru ca eu să fiu captivat, femeia trebuie să aibă o anumită privire – o văd acum în minte —, ochi strălucitori, larg deschişi, buze ce se închid într-un surâs afectuos. Pare să spună – oh, nu ştiu.
— Continuă, Josef, te rog! Continuă să-ţi imaginezi zâmbetul! îl vezi încă?
Breuer închise ochii şi dădu din cap.
— Ce-ţi spune?
— Spune: „Eşti adorabil. Tot ce fad tu e bine. Oh, dragul meu, îţi pierzi controlul, dar e de aşteptat asta la un băiat." Acum o văd întorcându-se spre alte femei din jurul ei şi spunând: „Nu-i aşa că e grozav? Nu-i aşa că e drăguţ? O să-l iau în braţe şi-o să-l mângâi."
— Poţi să-mi mai spui ceva despre acel zâmbet?
— îmi spune că mă pot juca, pot face orice vreau. Pot să intru în bucluc —, dar, orice^ar fi, ea va continua să fie încântată de mine, să mă găsească adorabil.
— Are zâmbetul ăsta vreo istorie personală pentru tine, Josef?
— Ce vrei să spui?
— Priveşte în urmă. Se află un astfel de zâmbet printre amintirile tale?
Breuer scutură din cap.
— Nu, nici o amintire.
— Răspunzi prea repede! insistă Nietzsche. Ai început să scuturi din cap înainte de a-mi sfârşi întrebarea. Caută! Priveşte pur şi simplu acel zâmbet cu ochii minţii şi vezi ce iese.
Breuer închise ochii şi îşi scormoni memoria.
— Am văzut-o pe Mathilde adresându-i zâmbetul ăsta fiului nostru, Johannes. De asemenea, când aveam zece sau unsprezece ani, eram îndrăgostit de o fată pe nume Mary Gompertz – ea mi-a adresat acest zâmbet! Exact acest zâmbet. Am fost dezolat când familia ei s-a mutat. N-am mai văzut-o de treizeci de ani, dar tot mai visez la Mary.
— Altcineva? Ai uitat zâmbetul mamei tale?
— Nu ţi-am spus? Mama mea a murit când eu aveam trei ani. Avea doar douăzeci şi opt de ani, dar a murit după ce l-a născut pe fratele meu mai mic. Mi s-a spus că era frumoasă, dar eu nu am nici o amintire despre ea.
— Dar soţia ta? Mathilde are zâmbetul ăsta magic?
— Nu. De asta pot să fiu sigur. Mathilde e frumoasă, dar zâmbetul ei nu are nici o putere pentru mine. Ştiu că e stupid să mă gândesc că Mary, la zece ani, avea putere, în timp ce Mathilde n-are niciuna. Dar aşa mi se pare mie. în căsnicia noastră eu sunt acela care are putere asupra ei, ea îşi doreşte protecţia mea. Nu, Mathilde n-are magie, nu ştiu de ce.
— Magia presupune întuneric şi mister, spuse Nietzsche. Probabil că misterul ei a fost anihilat de familiariI tatea celor paisprezece ani de căsnicie. O cunoşti prea bine? Poate că nu poţi suporta adevărul relaţiei cu o femeie frumoasă.
— încep să cred că am nevoie de un alt cuvânt decât frumuseţe. Mathilde are toate componentele frumuseţii. Are estetica, dar nu puterea frumuseţii. Poate că ai dreptate – totul mi-e prea familiar. Prea des văd carnea şi sân-gele de sub piele. Un alt factor este că nu există competiţie; n-au fost niciodată alţi bărbaţi în viaţa Mathildei. A fost o căsătorie aranjată.
— Mă descumpăneşte că-ţi doreşti competiţie, Josef. Abia acum câteva zile mi-ai spus că te îngrozeşte.
— Vreau şi nu vreau competiţie. îţi aminteşti, ai spus că nu trebuie să încerc să explic. Pur şi simplu dau glas cuvintelor aşa cum îmi vin. Să văd. să-mi adun gân-durile. Da, femeia frumoasă are mai multă putere dacă este dorită de alţi bărbaţi. Dar o astfel de femeie este prea periculoasă – m-ar frige. Poate că Bertha e compromisul perfect – nu este încă formată complet! E frumoasă în embrion, incompletă încă.
— Deci, întrebă Nietzsche, e mai sigură pentru că nu concurează alţi bărbaţi pentru ea?
— Nu tocmai. E mai sigură pentru că eu am întâietate. Orice bărbat ar dori-o, dar îmi pot înfrânge cu uşurinţă concurenţii. Ea este – sau, mai degrabă, a fost – total dependentă de mine. Săptămâni în şir a refuzat să mă-nânce dacă nu o hrăneam eu personal, la fiecare masă.
Fireşte, ca medic al ei, deplângeam regresia pacientei mele. Ţţ, ţţ, plescăiam din limbă. Ţţ, ţţ, ce păcat! îmi exprimam îngrijorarea profesională faţă de familia ei, dar în taină, ca bărbat – şi n-aş recunoaşte niciodată asta faţă de altcineva în afară de tine – îmi savuram victoria. Când mi-a spus, într-o zi, că mă visase, am fost în extaz. Ce victorie – să pătrund în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, un loc în care nici un alt bărbat nu şi-a câştigat vreodată dreptul de a intra! Şi cum imaginile din vis nu mor, este un loc unde voi rămâne pentru totdeauna!
— Deci, Josef, câştigi concursul fără a fi trebuit să concurezi!
— Da, asta e o altă semnificaţie a Berthei – concurs fără probleme, victorie asigurată. Dar o femeie frumoasă fără siguranţă – asta-i altceva.
Breuer tăcu.
— Continuă, Josef. încotro se îndreaptă gândurile tale acum?
— Mă gândeam la o femeie nesigură, o frumuseţe complet formată, cam de vârsta Berthei, care a venit să mă vadă la cabinet acum vreo două săptămâni, o femeie căreia mai mulţi bărbaţi i-au adus omagii. Am fost fermecat de ea – şi îngrozit! Am fost în aşa măsură incapabil să mă opun ei încât n-am putut s-o las să aştepte şi am primit-o peste rând, înaintea celorlalţi pacienţi. Şi când mi-a făcut o cerere nepotrivită din punct de vedere medical, abia am putut rezista dorinţelor ei.
— Ah, cunosc această dilemă, spuse Nietzsche. Femeia cea mai dorită este cea mai înspăimântătoare. Şi, bineînţeles, nu din cauza a ceea ce este, ci din cauza imaginii noastre despre ea. Foarte trist!
— Trist, Friedrich?
— Trist pentru femeia care nu este niciodată cunoscută şi, de asemenea, trist şi pentru bărbat. Cunosc această tristeţe.
— Ai cunoscut şi tu o Bertha?
— Nu, dar am cunoscut o femeie ca cealaltă pacientă pe care mi-ai descris-o – cea care nu poate fi refuzată.
Lou Salome, se gândi Breuer. Lou Salome, fără nici o îndoială! în sftrşit, vorbeşte despre ea!
Deşi n-ar fi vrut să abată accentul discuţiei, Breuer insistă.
— Şi ce s-a întâmplat cu femeia aceea pe care n-o puteai refuza?
Nietzsche ezită, apoi îşi scoase ceasul.
— Am dat de un filon bogat astăzi – cine ştie, poate un filon bogat pentru amândoi. Dar nu prea mai avem timp şi sunt sigur că mai ai multe de spus. Te rog, continuă să-mi povesteşti ce înseamnă Bertha pentru tine.
Breuer ştia că Nietzsche era'mai aproape decât oricând de a-şi dezvălui propriile probleme. Poate că ar mai fi fost necesare doar câteva întrebări puse cu grijă în acest moment. Totuşi, când îl auzi pe Nietzsche îndemnându-l din nou: „Nu te opri: ideile îţi curg", Breuer fu prea bucuros să continue.
— Mă plâng de complicaţiile vieţii duble, ale vieţii secrete. Cu toate acestea, o preţuiesc. Viaţa burgheză, de suprafaţă este mortală – e prea vizibilă, i se poate vedea prea clar sfârşitul şi toate actele ce duc direct spre sfârşit. Sună nebuneşte, ştiu, dar viaţa dublă este o viaţă în plus. Conţine promisiunea unei durate de viaţă prelungite.
Nietzsche aprobă din cap.
— Simţi că timpul devorează posibilităţile vieţii de suprafaţă, în timp ce viaţa secretă este inepuizabilă?
— Da, nu e exact ce am spus eu, dar este ceea ce vreau să spun. încă ceva, poate lucrul cel mai important, este sentimentul inefabil pe care-l aveam când eram cu Bertha sau pe care-l am acum, când mă gândesc la ea. Beatitudine! Ăsta-i cuvântul cel mai apropiat.
— Josef, am crezut întotdeauna că suntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită!
— „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită}." repetă Breuer. Te rog, dă-mi o hârtie. Vreau să ţin minte asta.
Nietzsche rupse o foaie din caietul său şi aşteptă până când Breuer scrise propoziţia, împături hârtia şi o puse în buzunarul hainei.
— Şi încă ceva, continuă Breuer, Bertha îmi uşurează povara singurătăţii. De când mă ştiu am fost înspăimântat de spaţiile goale dinlăuntrul meu. Şi singurătatea mea nu are nimic de-a face cu prezenţa ori absenţa oamenilor, înţelegi ce vreau să spun?
— Ah, cine te-ar putea înţelege mai bine? Uneori cred că sunt cel mai singur om din întreaga existenţă. Şi, ca şi tine, nu are nimic de-a face cu prezenţa altora – de fapt, îi urăsc pe ceilalţi, care mă jefuiesc de solitudinea mea fără să-mi ofere însă cu adevărat companie.
— Ce vrei să spui, Friedridh? Cum adică nu-ţi oferă companie?
— Nepreţuind lucrurile pe care eu le preţuiesc! Uneori privesc atât de departe în viaţă că deodată mă uit în jur şi văd că nu m-a însoţit nimeni, că singurul meu tovarăş e timpul.
— Nu sunt sigur că singurătatea mea e ca a ta. Probabil că n-am îndrăznit niciodată să pătrund în ea atât de adânc ca tine.
— Poate, sugeră Nietzsche, că Bertha te-a împiedicat să pătrunzi mai adânc.
— Nu cred că vreau să pătrund mai mult. De fapt, îi sunt recunoscător Berthei că mi-a îndepărtat singurătatea. Asta e încă ceva ce înseamnă ea pentru mine. în ultimii doi ani n-am fost niciodată singur – Bertha se afla întotdeauna acolo, acasă la ea sau la spital, aşteptându-mi vizita. Şi acum este întotdeauna înlăuntrul meu, aşteptând încă.
— îi atribui Berthei ceva ce ai realizat tu însuţi.
— Ce vrei să spui?
— Că eşti tot atât de singur ca înainte, tot atât de singur cât este condamnată să fie fiecare fiinţă. Ţi-ai făurit propria ta icoană şi apoi te-a încălzit compania ei. Poate că eşti mai religios decât erezii
— Dar, replică Breuer, într-un fel ea este întotdeauna acolo. Sau a fost, timp de un an şi jumătate. Aşa rea cum a fost, a fost cea mai bună, cea mai vitală perioadă din viaţa mea. O vedeam în fiecare zi, mă gândeam la ea tot timpul, o visam noaptea.
— Mi-ai spus că o dată nu era acolo, Josef – în visul ăla care-ţi revine mereu. Cum este. că tu o cauţi.?
— începe cu ceva îngrozitor. Pământul începe să se lichefieze sub picioarele mele, şi o caut pe Bertha şi nu pot s-o găsesc.
— Da, sunt convins că e un indiciu important în visul ăsta. Ce era îngrozitor – că pământul se deschidea?
Breuer dădu din cap.
— De ce trebuia s-o cauţi pe Bertha în acel moment, Josef? Ca s-o protejezi? Sau ca să te protejeze ea pe tine?
Fu o tăcere lungă. De două 6ri Breuer îşi lăsă capul pe spate, ca pentru a-şi forţa atenţia.
— Nu pot să merg mai departe. E uluitor, dar nu-mi mai funcţionează mintea. Nu m-am simţit niciodată atât de obosit. E abia mijlocul dimineţii, dar mă simt de parcă aş fi lucrat fără să mă opresc zile în şir.
— Şi eu mă simt la fel. Am lucrat din greu astăzi.
— Dar bine, după părerea mea. Acum trebuie să plec. Pe mâine, Friedrich.
EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKARTMULLER, 15 DECEMBRIE 1882
Să fie doar câteva zile de când l-am implorat pe Nietzsche să se destăinuie? Astăzi, în sfârşit, era gata, nerăbdător. A vrut să-mi spună că se simţea îngrădit de cariera sa universitară, că îi displăcea să-şi întreţină mama şi sora, că e singur şi că a suferit din pricina unei femei frumoase.
Da, în sfârşit a vrut să mi se destăinuie. Şi totuşi, e uluitor – eu nu l-am încurajat! Nu că nu doream să ascult. Nu, mai rău! Mă deranja că vorbeşte! Mă deranja că-mi răpeşte timpul!
Să fie doar două săptămâni de când am încercat să-l manipulez pentru a-mi dezvălui câte-o bucăţică din el, de când m-am plâns lui Max şi lui Frâu Becker că e prea închis, de când mi-am aplecat urechea la buzele lui pentru a-l auzi spunând: „Aju-tă-tnă, ajută-mă", de când i-am promis: „Poţi conta pe mine"?
Atunci de ce l-am neglijat azi? Am devenit lacom? Acest proces de consiliere – cu cât merge mai departe, cu atât îl înţeleg mai puţin. Totuşi, mă constrânge. Mă gândesc din ce în ce mai mult la discuţiile mele cu Nietzsche; uneori ele întrerup chiar o fantezie despre Bertha. Aceste şedinţe au devenit momentul cel mai important al zilei. Sunt lacom cu timpul meu şi adesea abia o aştept pe următoarea. De asta l-am lăsat azi pe Nietzsche să amâne?
În viitor – cine ştie când, poate peste cincizeci de ani? – acest tratament prin discuţii s-ar putea să devină banal. „Doctorii fricii" vor deveni o specialitate standard. Şi facultăţile de medicină – sau poate cele de filosofie – îi vor pregăti.
Ce-ar trebui să conţină programa unui viitor „doctor al fricii"? Deocamdată, pot fi sigur de un curs esenţial: „relaţia"! lată unde apare complexitatea. Aşa cum chirurgii trebuie să înveţe mai întâi anatomie, viitorul „doctor al fricii" trebuie să înţeleagă mai întâi relaţia dintre cel care consiliază şi cel care este consiliat. Şi, dacă e să contribui la ştiinţa unei asemenea consilieri, trebuie să învăţ să observ relaţia la fel de obiectiv ca şi creierul porumbelului.
Să observ o relaţie nu e uşor când sunt şi eu o parte din ea. Totuşi, remarc tendinţele evidente.
Îl criticam pe Nietzsche, dar acum n-o mai fac. Dimpotrivă, sunt tot mai convins că mă poate ajuta.
Credeam că îl pot ajuta eu pe el. Acum n-o mai fac. Am puţine să-i ofer. El are să-mi ofere totul.
Concuram cu el, pentru a imagina capcane de şah pentru el. Acum n-o mai fac! Intuiţia lui este extraordinară. Intelectul lui are aripi. Mă uit la el ca o găină la un şoim. îl venerez prea mult? Poate că de asta nu vreau să-l aud vorbind. Poate că nu vreau să ştiu de suferinţa lui, de imperfecţiunea lui.
Măgândeam cum să-l „manevrez". Acum n-o mai fac! Adesea simt valuri mari de căldură faţă de el. Asta e o schimbare. Odată am comparat situaţia noastră cu cea a lui Robert care-şi dresa pisoiul: „Stai deoparte, lasă-l să-şi bea laptele. Mai târziu, te va lăsa să-l atingi." Astăzi, pe la mijlocul discuţiei noastre, o altă imagine mi-a trecut prin minte: doi pisoi tigraţi, cu capetele atingându-li-se, sorbind lapte din acelaşi castronaş.
Alt lucru ciudat. De ce am menţionat că o „frumuseţe complet formată" mi-a vizitat biroul de curând? Vreau ca el să afle de întâlnirea mea cu Lou Salome? Cochetam cu pericolul? îl aţâţam pe tăcute? încercam să ridic o barieră între noi?
Şi de ce a spus Nietzsche că nu-i plac femeile cu cravaşe? Trebuie să şefi referit la poza aceea a lui Lou Salome pe care nu ştie că am văzut-o. Trebuie să-şi dea seama că sentimentele lui pentru ea nu sunt atât de diferite de sentimentele mele pentru Bertha. Dacă mă aţâţa el pe tăcute? O mică glumă personală? lată-ne, doi bărbaţi încercând să fie cinstiţi unul cu celălalt
— dar amândoi îmboldiţi de un spiriduş al duplicităţii.
Încă o perspectivă nouă! Ceea ce este Nietzsche pentru mine, am fost eu pentru Bertha. Ea amplifica înţelepciunea mea, venera fiecare cuvânt al meu, preţuia şedinţele noastre, abia o aştepta pe următoarea – într-adevăr, m-a convins să o văd de două ori pe zi!
Şi cu cât mă idealiza mai ostentativ, cu atât o îmbibam de putere. Era calmantul pentru toate chinurile mele. Simpla ei privire mă vindeca de singurătate. Dădea vieţii mele sens şi scop. Simplul ei zâmbet mă făcea dorit, îmi garanta absolvirea pentru toate impulsurile animalice. O iubire ciudată: ne încălzeam fiecare la radiaţiile farmecului celuilalt!
Cu toate acestea, speranţele îmi cresc. E forţă în dialogul meu cu Nietzsche şi sunt convins că această forţă nu este iluzorie.
E ciudat că, la numai câteva ore după aceea, am uitat multe din discuţia noastră. O uitare ciudată, nu ca evaporarea unei banale conversaţii de cafenea. Poate exista oare o uitare activă
— să uiţi ceva nu pentru că este neimportant, ci pentru că este prea important?
Am notat o frază şocantă: „Suntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită."
Şi încă una: „A trăi sigur e periculos." Nietzsche spune că întreaga mea viaţă biirgerlich a fost trăită periculos. Cred că vrea să spună că sunt în pericol de a-mi pierde adevăratul eu, sau de a nu deveni cel ce sunt. Dar cine sunt?
ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 15 DECEMBRIE 1882 în sfârşit, un excurs demn de noi. Apă adâncă, scufundări rapide. Apă rece, apă proaspătă. Ador filosofia vie! Ador filosofia cioplită din experienţa brută. Curajul lui creşte. Voinţa şi provocarea îl călăuzesc. Dar nu e timpul să împart cu el riscurile?
N-a sosit încă timpul pentru o filosofie aplicată. Când? Peste cincizeci, o sută de ani? Va veni timpul când oamenii vor înceta să se mai teamă de cunoaştere, nu vor mai ascunde slăbiciunea sub numele de „lege morală", vor afla curajul de a rupe lanţurile lui „se cuvine". Atunci oamenii vor tânji după înţelepciunea mea vie. Atunci oamenii vor avea nevoie de îndrumările mele pentru o viaţă cinstită, o viaţă de neîncredere şi descoperiri. O viaţă de stăpâni. De stăpânire a dorinţelor trupeşti. Şi ce dorinţă e mai mare decât dorinţa de a te supune?
Am şi alte ctntece care trebuie cântate. Mintea mea e încărcată de melodii, iar Zarathustra mă strigă şi mai tare. Meseria mea nu e aceea de tehnician. Cu toate acestea, trebuie să mă apuc de treabă şi să înregistrez toate aleile înfundate şi toate urmele adevărate.
Astăzi direcţia discuţiei noastre s-a schimbat cu totul. Cheia? Ideea de semnificaţie în locul celei de „origine"!
Acum două săptămâni, Josefmi-a spus că trata fiecare dintre simptomele Berthei descoperindu-i cauza iniţială. De exemplu, îi trata teama de a bea apă ajutând-o să-şi amintească de faptul că o văzuse odată pe camerista ei lăsându-şi câinele să lipăie apă din paharul Berthei. Am fost sceptic la început, iar acum cu atât mai mult. Imaginea unui câine bând din paharul cuiva – neplăcută? Pentru unii, da! Catastrofală? Cu greu! Cauză a isteriei? Imposibil!
Nu, asta nu era „cauza", ci manifestarea – vreunei frici mai profunde, persistente! De asta tratamentul lui josefafost aşa de efemer.
Trebuie să studiem semnificaţia. Simptomul nu e decât un mesager aducând vestea că frica erupe din stratul cel mai interior! Preocupări profunde cu privire lafinitudine, moartea lui Dumnezeu, izolare, scop, libertate – preocupări profunde, ţinute prizoniere o viaţă întreagă – îşi rup acum lanţurile şi lovesc în uşile şi ferestrele minţii. Cer să fie auzite. Şi nu doar auzite, ci trăite!
Cartea aceea rusească ciudată despre Omul din subterană îmi persistă în minte. Dostoievski spune că unele lucruri nu se spun decât prietenilor; altele nu se spun nici prietenilor; în sfârşit, sunt lucruri pe care nu ţi le spui nici ţie însuţi! Cu siguranţă că acele lucruri pe care Josef nu şi le-a spus nici lui însuşi niciodată erup acum în interiorul său.
Să ne gândim ce înseamnă Bertha pentru Josef. Ea este evadarea, evadarea periculoasă, evadarea din faţa pericolului vieţii în siguranţă. Şi pasiune, şi mister, şi magie. Ea este marele eliberator în puterea căruia stă comutarea pedepsei cu moartea. Ea are puteri supranaturale; este leagănul vieţii, marea mamă-confesoare: ea absolvă tot ce este sălbatic şi animalic în el. Ea îi asigură victoria asupra tuturor concurenţilor, cu dragoste nepieritoare, tovărăşie eternă şi existenţă veşnică în visele ei. Ea e o pavăză în faţa colţilor timpului, oferindu-i salvarea de abisul din el, siguranţă în faţa abisului de sub el.
Bertha este un corn al abundenţei plin de mister, protecţie şi salvare! Josef Breuer numeşte asta dragoste. Dar numele ei adevărat este rugăciune.
Preoţii de parohie, ca tatăl meu, şi-au protejat întotdeauna enoriaşii de Satan. Ei povestesc în predicile lor că Satan este duşmanul credinţei; că pentru a submina credinţa Satan poate lua orice înfăţişare – şi că nimic nu este mai periculos şi mai insidios decât masca scepticismului şi a îndoielii.
Dar cine ne protejează pe noi – scepticii? Cine ne previne pe noi asupra ameninţărilor la adresa iubirii de înţelepciune şi a urii faţă de servilism? Să fie asta chemarea mea? Noi, scepticii, avem duşmanii noştri, Satanii noştri care ne subminează îndoiala şi plantează seminţele credinţei în cele mai înşelătoare locuri. Astfel ucidem zeii, dar le sanctificăm înlocuitorii – profesorii, artiştii, femeile frumoase. Şi Josef Breuer, un renumit om de ştiinţă, beatifică, timp de patruzeci de ani, zâmbetul adorator al unei fetiţe pe nume Mary.
Noi, necredincioşii, trebuie să fim vigilenţi. Şi puternici. Puterea religiei e feroce. Uite cum Breuer, un ateu, tânjeşte să dureze, să fie veşnic observat, iertat, adorat şi protejat. Să fie oare chemarea mea aceea de preot al necredincioşilor? Să mă consum în găsirea şi distrugerea dorinţelor religioase, sub orice deghizare s-ar ascunde ele? Duşmanul e teribil; flacăra credinţei e alimentată fără încetare de frica de moarte, de uitare şi de lipsă de sens.
Unde o să ne ducă sensul? Dacă descopăr sensul obsesiei ce-o să se întâmple apoi? Se vor atenua simptomele lui Josef? Sau ale mele? Când? O să fie oare suficientă o scurtă cufundare în „înţelegere"? Sau trebuie să fie o cufundare prelungită?
Şi care sens? Par să fie mai multe sensuri pentru acelaşi simptom, iar Josef nu a început încă să epuizeze lista de sensuri pentru obsesia lui legată de Bertha.
Poate că trebuie să îndepărtăm sensurile unul câte unul până când Bertha încetează să mai însemne altceva decât pur şi simplu Bertha. O dată ce este eliberată de surplusul de sensuri, o va vedea ca pe o fiinţă omenească, dezgolită şi înspăimântată, o fiinţă, prea omenească, aşa cum este şi ea, şi el, şi suntem de fapt cu toţii.
CAPITOLUL 20 în dimineaţa următoare Breuer intră în camera lui Nietzsche încă îmbrăcat în paltonul îmblănit, cu o pălărie neagră în mână.
— Friedrich, uită-te pe fereastră! Globul acela portocaliu, timid, de pe cer – îl recunoşti? Soarele nostru vie-nez şi-a făcut în sfârşit apariţia. îl sărbătorim făcâhd o plimbare astăzi? Amândoi spunem că gândim cel mai bine atunci când ne plimbăm.
Nietzsche sări de la masă ca împins de arcuri. Breuer nu-l văzuse niciodată mişcându-se atât de repede.
— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Surorile nu mi-au dat voie să pun piciorul afară de trei zile. Unde ne putem plimba? Avem destul timp ca să scăpăm de zidurile oraşului?
— Uite care-i planul meu. De Sabat vizitez mormântul părinţilor mei, în fiecare lună. Vino cu mine astăzi – cimitirul e la mai puţin de o oră de mers cu trăsura. O să fac o escală scurtă, doar cât să pun nişte flori, şi de acolo mergem la Simmeringer. Haide să ne plimbăm o oră prin pădure şi pe pajişte. Ne întoarcem la timp pentru prânz. De Sabat nu programez consultaţii decât după-amiaza.
Breuer îl aşteptă pe Nietzsche să se îmbrace. Spunea adesea că deşi lui îi plăcea vremea rece, aceasta nu-l plăcea pe el – astfel că, pentru a se proteja de migrenă, îşi puse două pulovere groase şi îşi înfăşură în jurul girului un fular de lână de un metru şi jumătate, apoi se chinui să-şi tragă paltonul peste ele. După ce-şi puse un cozoroc verde pentru a-şi proteja ochii de lumină, îşi acoperi capul cu o pălărie bavareză din fetru.
În timpul călătoriei cu trăsura, Nietzsche se interesă ce era cu fişele clinice, textele şi revistele medicale înghesuite în buzunarele uşii sau împrăştiate pe locurile libere. Breuer îi spuse că fiacrul era un al doilea cabinet pentru el.
— Sunt zile când petrec mai mult timp mergând cu trăsura asta decât în cabinetul din Băckerstrasse. Acum câtă-vă vreme, un tânăr student la medicină, Sigmund Freud, a vrut să vadă pe viu cum arată viaţa cotidiană a unui medic şi mi-a cerut voie să mă însoţească pe parcursul unei zile întregi. A fost îngrozit de numărul de ore pe care le-am petrecut în acest fiacru şi s-a hotărât, atunci şi acolo, să urmeze o carieră de cercetător şi nu una de medic.
În fiacru, ei ocoliră partea de sud a oraşului pe Ringstrasse, traversară nul Viena pe podul Schwarzen-berg, depăşiră palatul de vară şi, trecând prin Reuweg şi apoi prin Simmering Hauptstrasse, ajunseră curând la Cimitirul Central al oraşului Viena. Intrând pe cea de-a treia poartă mare, aparţinând secţiunii evreieşti a cimitirului, Fischmann, care-l conducea de zece ani pe Breuer la mormântul părinţilor săi, parcurse fără să ezite un labirint de mici alei, dintre care pe unele fiacrul abia încăpea, şi se opri în faţa marelui mausoleu al familiei Rothschild. Când Breuer şi Nietzsche coborâră, Fischamnn îi dădu lui Breuer un buchet mare de flori care fusese adăpostit sub bancheta lui. Cei doi păşiră în tăcere de-a lungul unei alei noroioase printre şirurile de pietre funerare. Pe unele nu se aflau decât un nume şi data morţii; altele aveau câte un scurt epitaf; altele erau împodobite cu steaua lui David sau cu nişte mâini cu degete întinse, simbolizând moartea neamului lui Cohen, cel mai sfânt dintre triburi.
Breuer arătă spre buchetele de flori proaspete aşezate în faţa multora dintre morminte.
— în acest ţinut al morţilor, aceştia sunt morţi, aceia – arătă spre o porţiune neîngrijită şi abandonată a cimitirului – aceia sunt cu adevărat morţi. Nimeni nu mai are grijă de mormintele lor pentru că nimeni dintre cei în viaţă nu i-a cunoscut vreodată'. Ei ştiu ce înseamnă să fii mort.
Ajungând la destinaţie, Breuer se opri în faţa unei mari cripte de familie încercuită de o bordură subţire din piatră sculptată. înăuntru se aflau două pietre de mormânt: una mică, verticală pe care scria „Adolf Breuer 1844-l874"; şi o dală din marmură cenuşie mare, plată, pe care fuseseră gravate două inscripţii:
LEOPOLD BREUER 179l-l872
Părinte şi profesor iubit.
Neuitat de fiii săi.
BERTHA BREUER 1818-l845
Mamă şi soţie iubită Moartă în plină tinereţe şi frumuseţe.
Breuer luă micul vas de piatră care se afla pe lespedea de marmură, scoase din el florile uscate de luna trecută şi introduse încet florile pe care le cumpărase, răsfirându-le. După ce aşeză câte o pietricică netedă atât pe lespedea părinţilor, cât şi pe mormântul fratelui său, rămase în picioare tăcut, cu capul plecat.
Nietzsche, respectând nevoia de singurătate a lui Breuer, se plimba pe o alee străjuită de pietre funerare din granit şi marmura. Curând intră în zona evreilor bogaţi din Viena – familiile Goldschmidt, Gomperz, Altmann, Wertheimer – care, în moarte ca şi în viaţă, căutau să fie asimilaţi în societatea creştină a Vienei. Mausoleuri mari, găzduind familii întregi, cu intrările baricadate de grilaje grele din fier forjat, împodobite cu ciorchini din fier, erau străjuite de elaborate monumente funerare. Mai jos pe alee se aflau pietre de mormânt masive deasupra cărora erau tot felul de îngeri, cu braţele lor de piatră întinse, cerând, îşi imagină Nietzsche, atenţie şi amintire.
Zece minute mai târziu, Breuer îl ajunse din urmă.
— Mi-a fost uşor să te găsesc, Friedrich. Te-am auzit murmurând.
— Mă amuz compunând poezii burleşti în timp ce mă plimb. Ascultă, spuse el, când Breuer ajunse lângă el. Ultima:
Deşi pietrele nu aud şi nici nu pot vedea, Fiecare suspină: „Nu mă uita. Nu mă uita."
Apoi, fără a aştepta un răspuns din partea lui Breuer, întrebă:
— Cine a fost Adolf, cel de-al treilea Breuer, de lângă părinţii tăi?
— Adolf a fost singurul meu frate. A murit acum opt ani. Mi s-a spus că mama a murit ca urmare a naşterii lui. Bunica mea s-a mutat la noi să ne crească, dar a murit şi ea, demult. Acum, spuse Breuer încet, s-au dus cu toţii, şi eu sunt următorul la rând.
— Şi pietricelele? Văd aici multe mormite cu pietricele pe ele.
— Un foarte vechi obicei evreiesc – doar pentru a-i cinsti pe cei morţi, pentru a simboliza amintirea.
— A simboliza pentru cine? Iartă-mă, Josef, dacă încalc limitele bunei cuviinţe.
Breuer îşi slăbi gulerul cămăşii.
— Nu, nu-i nimic. De fapt, tu pui tipul meu de întrebare iconoclastă, Friedrich. Ce ciudat să fiu stânjenit în acelaşi fel în care eu îi fac pe alţii să se simtă stânjeniţi! Dar n-am nici un răspuns. Nu las pietricelele pentru nimeni. Nu de dragul convenienţelor sociale, nu ca să le vadă alţii – nu am alte rude şi sunt singurul care vizitează vreodată acest mormânt. Nu din superstiţie ori teamă.
Cu siguranţă nu în speranţa vreunei recompense după aceea: cred din copilărie că viaţa este o licărire între două goluri, întunericul dinainte de naştere şi cel de după moarte.
— Viaţa – o licărire între două goluri. O imagine frumoasă, Josef. Şi nu e ciudat cât de preocupaţi suntem de cel de-al doilea gol şi niciodată nu medităm la primul?
Breuer dădu aprobator din cap şi, după câteva clipe, continuă:
— Pietricelele. Mă întrebi pentru dne las pietricelele. Poate că mâna mea e tentată de pariul lui Pascal. La urma urmei, ce-i de pierdut? E doar o pietricică, un efort neînsemnat.
— Şi o întrebare neînsemnată, Josef. Pe care am pus-o doar pentru a câştiga timp ca să cântăresc o întrebare mult mai importantă!
— Ce întrebare?
— De ce nu mi-ai spus niciodată că pe mama ta o chema Bertha?
Breuer nu se aşteptase niciodată la această întrebare. Se întoarse să-l privească pe Nietzsche.
— De ce să-ţi fi spus? Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu ţi-am spus nici că pe fiica mea mai mare o cheamă tot Bertha. Nu este important. După cum ţi-am spus, mama mea a murit când aveam trei ani, şi nu am nici o amintire despre ea.
— Nici o amintire conştientă, îl corectă Nietzsche. Dar majoritatea amintirilor noastre există în subconştient. Fără îndoială, ai văzut cartea lui Hartmann, Filosofia inconştientului? Este în toate librăriile.
Breuer dădu din cap.
— O ştiu bine. Grupul nostru de la cafenea a petrecut ore în şir discutând-o.
— Este un adevărat geniu în spatele acestei cărţi – dar acesta este editorul, nu autorul. Hartmann este, cel mult, un ucenic de filosof care şi-a însuşit gândurile lui Goethe, Schopenhauer şi Schelling. Dar în faţa editorului, Duncker, îmi scot pălăria – şi Nietzsche îşi flutură pălăria cea verde în aer. Ăsta e un tip care ştie cum să pună o carte sub nasul fiecărui cititor din Europa. E la ediţia a noua! Overbeck îmi spune că s-au vândut peste o sută de mii de exemplare! închipuie-ţi! Şi eu sunt recunoscător dacă una din cărţile mele se vinde în două sute!
Oftă şi îşi puse pălăria pe cap.
— Dar să ne întoarcem la Hermann; el discută douăzeci şi patru de aspecte diferite ale inconştientului şi nu lasă nici o îndoială că cea mâi mare parte a memoriei şi proceselor noastre mentale sunt în afara conştientului. Sunt de acord, doar că el nu merge destul de departe: cred că este greu să supraestimezi gradul în care viaţa – adevărata viaţă – este trăită de inconştient. Conştientul nu este decât învelişul transparent care acoperă existenţa: ochiul antrenat poate vedea prin el – până la forţele primitive, la instincte, până la însuşi motorul dorinţei de putere.
— De fapt, Josef, tu ai făcut aluzie la inconştient ieri când ţi-ai imaginat că intri în visele Berthei. Cum ai formulat – că îţi câştigasei accesul în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, acel sanctuar în care nimic nu se perimează? Dacă imaginea ta trăieşte veşnic în mintea ei, unde e ea găzduită în momentul când Bertha se gândeşte la altceva? Evident că trebuie să existe un vast rezervor al memoriei inconştiente.
În acel moment se întâlniră cu un grup mic de persoane adunate lângă o boltă care acoperea un mormânt deschis. Patru muncitori ai cimitirului, zdraveni, coborî-seră sicriul cu ajutorul unor frânghii; şi participanţii la înmormântare, chiar şi cei mai în vârstă sau mai fragili, se înşiruiră pentru a arunca în mormânt câte o lopată de ţărână. Breuer şi Nietzsche păşiră în tăcere câteva minute, inhalând mirosul dulce-acrişor, umed şi rece al pământului proaspăt răscolit. Ajunseră la o bifurcaţie. Breuer atinse braţul lui Nietzsche pentru a-i face semn că trebuie să o ia la dreapta.
— în privinţa memoriei inconştiente, conchise Breuer când zgomotul pământului care izbea sicriul de lemn încetă să se mai audă, sunt întru totul de acord cu tine. De fapt, tratamentul prin hipnoză pe care i l-am aplicat Berthei mi-a furnizat multe dovezi ale existenţei sale. Dar, Fried-rich, ce vrei să sugerezi? Cu siguranţă nu că o iubesc pe Bertha pentru că are acelaşi nume ca şi mama mea?
— Nu ţi se pare remarcabil că deşi am vorbit ore întregi despre pacienta ta Bertha, abia în dimineaţa asta mi-ai spus că ăsta este numele mamei tale?
— Nu ţi-am ascuns asta. Pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între mama şi Bertha. Chiar şi acum mi se pare fals şi forţat. Pentru mine, Bertha este Bertha Pap-penheim. Nu mă gândesc niciodată la mama. Nici o imagine de-a ei nu-mi pătrunde vreodată în minte.
— Cu toate acestea, îi pui flori pe mormânt toată viaţa.
— Pe mormântul întregii mele familii!
Breuer îşi dădea seama că se încăpăţâna, dar era hotărât, cu toate acestea, să spună tot ce gândea. Simţi un val de admiraţie faţă de vigoarea lui Nietzsche care insista, fără să se plângă, neînfricat, în investigaţia lui psihologică.
— Ieri am discutat fiecare sens posibil al Berthei. „Curăţarea hornului" a snrnit multe amintiri. Cum se face că numele mamei tale nu ţi-a venit deloc în minte?
— Cum ţi-^ş putea răspunde? Amintirile inconştiente sunt în afara controlului meu conştient. Nu ştiu unde se află. Au o viaţă proprie. Eu nu pot vorbi decât despre ceea ce simt, ceea ce este real. Iar Bertha qua Bertha este lucrul cel mai real din viaţa mea.
— Dar tocmai asta e, Josef. Ce altceva am descoperit ieri dacă nu că relaţia ta cu Bertha este ireală, o iluzie ţesută din imagini şi dorinţe care n-au nimic de-a face cu adevărata Bertha?
vi Ieri am descoperit că fantezia ta despre Bertha te protejează în faţa viitorului, a terorii îmbătrânirii, morţii, uitării. Astăzi realizez că viziunea ta despre Bertha este atinsă şi de fantome ale trecutului. Josef, reală e numai clipa de faţă. De fapt, nu avem decât experienţa propriei noastre persoane în momentul prezent. Bertha nu este reală. Ea nu e decât o fantomă ce vine atât din viitor, cât şi din trecut.
Breuer nu-l văzuse niciodată pe Nietzsche atât de sigur de sine – sigur de fiecare cuvânt.
— Hai să-ţi formulez altfel! continuă el. Crezi că tu şi Bertha sunteţi un cuplu intim – cea mai intimă, tainică relaţie posibilă. Nu-i aşa?
Breuer dădu din cap.
— Cu toate acestea, spuse Nietzsche energic, eu sunt convins că tu şi Bertha nu aveţi o relaţie intimă în nici un fel. Cred că obsesia ta se va termina când vei putea răspunde la o întrebare fundamentală: Câte persoane sunt în relaţia asta?
Fiacrul aştepta chiar în faţa lor. Urcară, şi Breuer îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-i ducă la Simmeringer Haide.
După ce se urcară, Breuer reluă întrebarea.
— N-am înţeles ce vrei să spui, Friedrich.
— Fără îndoială îţi dai seama că tu şi Bertha nu aveţi un tete-a-tete. Nu sunteţi niciodată singuri. în fantezia ta apar şi alţii: femei frumoase cu capacităţi de protecţie şi mântuire; bărbaţi fără chip pe care-i înfrângi în lupta pentru favorurile Berthei; Bertha Breuer, mama ta; şi o fetiţă de zece ani cu un zâmbet adorabil. Dacă am descoperit ceva, Josef, este că obsesia ta cu Bertha nu este despre Berthal.
Breuer dădu din cap şi se cufundă în gânduri. Nietzsche rămase şi el tăcut, privind pe fereastră tot restul drumului. Când coborâră, Breuer îi spuse lui Fischmann să vină să-i ia peste o oră.
Soarele dispăruse în spatele unui înfricoşător nor cenuşiu şi cei doi se încovoiau sub vântul îngheţat care abia cu o zi înainte măturase stepele ruseşti. Se încheiară până la gât şi o porniră cu paşi iuţi. Nietzsche fu primul care sparse tăcerea.
— E ciudat, Josef, cum cimitirul mă linişteşte întotdeauna. Ţi-am spus că tatăl meu a fost pastor luteran. Dar ţi-am spus şi că terenul meu de joacă era cimitirul satului? Cunoşti, întâmplător, eseul despre moarte al lui Mon-taigne – în care ne sfătuieşte să locuim într-o cameră cu ferestre spre cimitir? îţi limpezeşte mintea şi, pretinde el, îţi atrage mereu atenţia asupra priorităţilor vieţii. Au cimitirele acelaşi efect şi asupra ta?
Breuer dădu din cap.
— îmi place foarte mult eseul acela! A fost o vreme când vizitele la cimitir erau reconfortante pentru mine. Acum câţiva ani, când mă simţeam dărâmat din pricina încheierii carierei mele universitare, căutam mângâiere printre cei morţi. Mormintele mă linişteau cumva, îmi permiteau să banalizez banalul din viaţa mea. Dar apoi, brusc, totul s-a schimbat.
— Cum aşa?
— Nu ştiu de ce, dar cumva efectul calmant, de limpezire, al cimitirului a dispărut. Mi-am pierdut respectul, şi îngerii funerari, epitafurile despre cei ce dorm în braţele Domnului au început să mi se pară stupide, patetice chiar. Acum vreo doi ani, am trecut printr-o altă schimbare. Totul în cimitir – pietrele de mormânt, monumentele, cavourile familiale – a început să mă înfricoşeze. Ca un copil, simţeam că cimitirul era bântuit de fantome, şi mă duceam la mormântul părinţilor mei întorcând capiii tot timpul, uitându-mă în jur şi în urma mea. Am început
* să amân să vin şi căutam pe cineva să mă însoţească. Acum vizitele mele sunt tot mai scurte. Adesea mă tem de vederea mormântului părinţilor mei şi uneori, când stau acolo, mă tem că mă voi scufunda în pământ şi voi fi înghiţit.
— Ca în coşmarul cu pământul care ţi se lichefiază sub picioare.
— Ce straniu că vorbeşti despre asta, Friedrich! Acum doar câteva minute mi-a trecut prin minte chiar visul ăsta.
— Poate că este un vis de cimitir. în vis, din câte-mi amintesc, cădeai patruzeci de metri şi aterizai pe o lespede – nu „lespede" era cuvântul folosit de tine?
— O lespede de marmură. O piatră de mormânt! răspunse Breuer. Cu o inscripţie pe care no puteam citi! Şi mai este ceva ce nu cred că ţi-am spus. Acel tânăr student, şi el un prieten de-al meu, Sigmund Freud, de care ţi-am vorbit – cel care a mers cu mine o zi întreagă pentru a-mi face vizitele la domiciliu.
— Da?
— Ei bine, visele sunt pasiunea lui. Adesea îşi întreabă prietenii despre visele lor. Numerele exacte sau frazele din vise îl intrigă, şi când i-am descris coşmarul meu a propus o interpretare originală a faptului că am căzut patruzeci de metri. Deoarece prima dată am avut visul ăsta în preajma aniversării a patruzeci de ani, el a sugerat că cei patruzeci de metri reprezentau de fapt patruzeci de ani!
— Ingenios! Nietzsche încetini pasul şi-şi lovi palmele. Nu metri, ci ani! Acum ghicitoarea din acest vis începe să se dezlege! Când împlineşti patruzeci de ani, te imaginezi căzând în pământ şi aterizând pe o lespede de marmură. Dar este lespedea sfârşitul? Este ea moartea? Sau, într-un fel semnifică o întrerupere a căderii – o salvare?
Fără a aştepta răspuns, Nietzsche se grăbi să continue.
— Şi încă o întrebare: Bertha pe care o căutai atunci când pământul a început să se lichefieze – care Bertha era? Tânăra Bertha, care-ţi oferă iluzia protecţiei? Sau mama, care cândva ţi-a oferit siguranţa reală şi al cărei nume e scris pe lespede? Sau o fuziune a celor două Bertha? La urma urmelor, ele sunt, într-un fel, de vârste apropiate, mama ta murind când nu depăşea cu mult vâr-staBerthei!
— Care Bertha? Breuer scutură din cap. Cum aş putea răspunde vreodată? Când mă gândesc că acum doar câteva luni îmi imaginam că tratamentul prin discuţii s-ar putea dezvolta, până la urmă, întro ştiinţă exactă! Dar cum să fii exact cu asemenea întrebări? Poate că ar trebui să măsurăm corectitudinea prin putere: cuvintele tale par puternice, mă mişcă, le simt corecte. Dar poţi avea încredere în sentimente? Fanaticii religioşi de pretutindeni simt o prezenţă divină. Să consider sentimentele lor mai puţin demne de încredere decât ale mele?
— Mă întreb, cugetă Nietzsche, dacă visele noastre sunt mai aproape de ceea ce suntem decât raţiunea sau sentimentele.
— Mă surprinde interesul tău pentru vise, Friedrich. Cele două cărţi ale tale abia dacă le menţionează. îmi amintesc doar speculaţia ta că viaţa mentală a omului primitiv mai operează încă în vise.
— Cred că întreaga noastră preistorie poate fi găsită în textul viselor noastre. Dar visele mă fascinează numai de la distanţă: din nefericire, îmi amintesc foarte puţine din visele mele – deşi unul dintre ele, recent, a fost extrem de clar.
Cei doi merseră în tăcere, frunze şi crenguţe trosnin-du-le sub picioare. îşi va descrie Nietzsche visul? Breuer învăţase până acum că Nietzsche dezvăluia cu atât mai multe despre el cu cât îl întrebai mai puţin. Cel mai bine era să tacă.
Câteva minute mai târziu, Nietzsche continuă.
— E scurt şi, la fel ca al tău, cuprinde atât femei cât şi moarte. Am visat că eram în pat cu o femeie, şi era o luptă. Cred că trăgeam amândoi de cearşafuri. în orice caz, câteva minute mai târziu, m-am trezit legat fedeleş în cearşafuri, atât de strâns încât nu puteam să mă mişc şi începeam să mă sufoc. M-am trezit transpirat, gâfâind şi strigând „Pleacă, pleacă!"
Breuer încercă să-l ajute pe Nietzsche să-şi amintească mai multe din vis, dar fără nici un folos. Singura asociaţie pe care acesta o putea face cu visul era că înfăşurarea lui în cearşafuri era ca o îmbălsămare egipteană. Devenise o mumie.
— Mi se pare, spuse Breuer, că visele noastre sunt diametral opuse. Eu visez despre o femeie care mă salvează de la moarte, în timp ce în visul tău femeia este instrumentul morţii!
— Da, asta spune visul meu. Şi cred că aşa este! A iubi femeia înseamnă a urî viaţa!
— Nu înţeleg, Friedrich. Iar vorbeşti criptic.
— Vreau să spun că nu poţi iubi o femeie decât închi-zând ochii în faţa urâţeniei din spatele pielii albe: sânge, vene, grăsime, mucoase, fecale – ororile fiziologice. îndrăgostitul trebuie să-şi întoarcă privirea, trebuie să renunţe la adevăr. Şi, pentru mine, o viaţă fără adevăr este o moarte vie!
— Deci nu poate exista niciodată loc pentru dragoste în viaţa ta? Breuer oftă adânc. Deşi mie dragostea îmi ruinează viaţa, afirmaţia ta mă face să mă întristez pentru tine, prietene.
— Visez o dragoste care să însemne mai mult decât doi oameni dorindu-şi cu disperare să se posede unul pe celălalt. Odată, nu de mult, am crezut că am găsit-o. Dar am greşit.
— Ce s-a întâmplat?
Părându-i-se că Nietzsche clătinase uşor din cap, Breuer nu insistă. Merseră mai departe împreună, până când Nietzsche rezumă:
— Visez la o dragoste în care doi oameni să împărtăşească pasiunea de a căuta împreună un adevăr mai înalt. Poate că n-ar trebui s-o numesc dragoste. Poate că adevăratul ei nume este prietenie.
Ce diferită era discuţia lor din ziua aceea! Breuer se simţea aproape de Nietzsche, simţea chiar nevoia de a merge braţ la braţ cu el. Cu toate acestea, era şi dezamăgit. Ştia că astăzi n-avea să obţină ajutorul de care avea nevoie. Nu era destulă intensitate comprimată într-o discuţie făcută la o plimbare. Era prea uşor, într-un moment inconfortabil, sli aluneci în tăcere şi să-ţi laşi atenţia atrasă de aburii răsuflării sau de trosnetul ramurilor golaşe tremurând în bătaia vântului.
O dată Breuer rămase în urmă. întorcându-se să-l caute, Nietzsche fu surprins să-l vadă pe însoţitorul său, cu pălăria în mână, aplecat deasupra unei mici plante cu o înfăţişare obişnuită.
— Digitală, explică Breuer. Am cel puţin patruzeci de pacienţi cu boli de inimă a căror viaţă depinde de mărinimia acestei plante plebee.
Amândurora, vizita la cimitir le deschisese vechi răni din copilărie; şi, pe când se plimbau, se lăsară copleşiţi de amintiri. Nietzsche povesti un vis pe care şi-l amintea de la vârsta de şase ani, un an după moartea tatălui său.
— Este tot atât de viu astăzi ca şi cum l-aş fi visat azi noapte. Se deschide un mormânt şi tatăl meu, îmbrăcat într-un giulgiu, se ridică, intră într-o biserică şi se întoarce curând, purtând în braţe un copil mic. Se urcă înapoi în mormânt cu copilul. Pământul se închide deasupra lor şi piatra de mormânt alunecă peste groapă.
Lucrul cu adevărat oribil a fost că la scurtă vreme după ce am avut acest vis, fratele meu mai mic s-a îmbolnăvit şi a murit în convulsii.
— Ce groaznic! spuse Breuer. Ce straniu că ai avut o asemenea premoniţie! Cum o explici?
— Nu ştiu. Multă vreme, supranaturalul m-a îngrozit şi îmi spuneam foarte conştiincios rugăciunile. în ultimii câţiva ani însă, am început să am bănuiala că visul nu avea legătură cu fratele meu, că pe mine venise tata să mă ia, şi că visul exprima teama mea de moarte.
Simţindu-se în largul lor unul cu altul, cum nu mai fuseseră până atunci, rămaseră amândoi copleşiţi de gân-duri. Breuer îşi aminti un vis despre o catastrofă care se petrecea în vechea lui casă: tatăl lui stând neajutorat, legănându-se şi rugâhdu-se, înfăşurat în şalul său de rugăciune alb cu albastru. Iar Nietzsche descrise un coşmar în care, intrând în dormitor, vedea întins în patul lui un bătrân muribund, horcăind.
— Amândoi am întâlnit moartea foarte devreme, spuse Breuer gânditor, şi amândoi am suferit o îngrozitoare pierdere timpurie. Cred că, în ceea ce mă priveşte, nu mi-am revenit niciodată. Dar tu, cum a fost cu pierderea te? Cum a fost să n-ai un tată care să te protejeze?
— Să mă protejeze – sau să mă oprime! A fost o pierdere? Nu sunt atât de sigur. Sau poate că a fost o pierdere pentru copil, dar nu pentru bărbat.
— Adică? întrebă Breuer.
— Adică n-am fost niciodată împovărat avându-l pe tata în spate, n-am fost niciodată sufocat de povara judecăţii lui, n-am fost niciodată învăţat că scopul vieţii este să îndeplinesc ambiţiile lui deşarte. Moartea lui poate să fi fost foarte bine o binecuvântare, o eliberare. Capriciile lui n-au devenit niciodată lege pentru mine. Am fost lăsat singur să descopăr propria-mi cărare, una pe care să nu mai fi călcat nimeni înainte. Gândeşte-te la asta! Aş fi putut eu, anticristul, să exorcizez falsele credinţe şi să caut noi adevăruri cu un tată pastor crispându-se de durere la fiecare realizare a mea, un tată care ar fi văzut în campaniile mele împotriva iluziei un atac personal la adresa lui?
— Dar, replică Breuer, dacă ai fi avut protecţia lui atunci când aveai nevoie de ea, ar mai fi trebuit să fii anticrist?
Nietzsche nu răspunse, iar Breuer nu mai insistă. învăţa să se adapteze la ritmul lui Nietzsche: orice întrebare în căutarea adevărului era permisă, chiar binevenită; dar dacă forţa, întâmpina rezistenţă. Breuer îşi scoase ceasul, cel dăruit de tatăl lui. Era timpul să se întoarcă la fiacru, unde îi aştepta Fischmann. Cu vântul în spate, mergeau mai uşor.
— S-ar putea ca tu să fii mai cinstit decât mine, speculă Breuer. Poate că părerile tatălui meu m-au tras în jos mai mult decât mi-am dat seama. Dar în cea mai mare parte a timpului el uni lipseşte foarte mult.
— Ce-ţi lipseşte?
Breuer se gândi la tatăl său şi cântări amintirile care-i treceau prin faţa ochilor. Bătrânul, cu tichia pe cap, in-tonând o binecuvântare înainte de a se atinge de cina lui compusă din hering şi cartofi fierţi. Zâmbetul lui când şedea în sinagogă şi îşi privea fiul înf ăşurându-şi degetele în franjuri! şalului de rugăciune. Refuzul său de a-şi lăsa fiul să revină asupra unei mutări la şah: „Josef, nu pot să-mi permit să te învăţ cu obiceiuri proaste." Vocea sa profundă, baritonală, care umplea casa atunci când cânta pentru tinerii elevi pe care-i pregătea pentru bar mitzvah.
— Cel mai mult cred că-mi lipseşte atenţia lui. Era întotdeauna ascultătorul meu principal, chiar şi la sfârşi-tul vieţii, când era destul de confuz şi avea pierderi de memorie. Aveam grijă să-i vorbesc despre succesul meu, despre triumfurile mele în domeniul diagnosticării, despre descoperirile mele ştiinţifice, până şi despre donaţiile mele caritabile. Şi chiar şi după ce a murit, a continuat să mă asculte. Ani de zile mi l-am imaginat trăgând cu ochiul peste umărul meu, observând şi aprobându-mi realizările. Cu cât păleşte mai mult imaginea lui, cu atât mă lupt mai mult cu senzaţia că activităţile şi succesele mele nu au substanţă, că niciuna nu are un sens real.
— Vrei să spui, Josef, că dacă succesele tale ar putea fi înregistrate în mintea efemeră a tatălui tău, atunci ele ar avea sens?
— Ştiu că e iraţional. E cam la fel cu problema zgomotului pe care îl face un copac care cade într-o pădure pustie. Activitatea neobservată are sens?
— Diferenţa este, bineînţeles, că un copac n-are urechi, în timp ce tu însuţi eşti acela care conferă sens.
— Friedrich, tu îţi ajungi ţie însuti mai mult decât mine – mai mult decât oricine dintre cei pe care-i cunosc! îmi amintesc că m-am minunat, la prima noastră întâlnire, de capacitatea ta de a te dezvolta fără nici un fel de recunoaştere din partea colegilor tăi.
— Cu mult timp în urmă am aflat că e mai uşor să trăieşti cu o reputaţie proastă decât cu o conştiinţă încărcată, în afară de asta, eu nu sunt lacom; eu nu scriu pentru gloată. Şi ştiu să am răbdare. Poate că studenţii mei nu s-au născut încă. Abia ziua de poimâine îmi aparţine. Unii filosofi se nasc postum!
— Dar, Friedrich. credinţa că te vei naşte postum. este ea atât de diferită de nevoia mea de atenţie din partea tatei? Tu poţi aştepta, chiar şi până poimâine, dar, şi tu, tânjeşti după audienţă.
(5 pauză lungă. In cele din urmă, Nietzsche dădu din cap şi spuse încet:
— Poate. Poate că am în mine resturi de vanitate de care n-am scăpat încă.
Breuer dădu doar din cap. Nu-i scăpase că era prima dată când una din observaţiile lui fusese admisă de Nietzsche. Urma să fie acesta un punct de cotitură în relaţia lor?
Nu, nu încă! După o clipă, Nietzsche adăugă:
— Totuşi, e o diferenţă între a râvni la aprobarea părintelui tău şi a te lupta să-i ridici pe cei ce-ţi vor urma în viitor.
Breuer nu răspunse, deşi îi era evident că motivele lui Nietzsche nu erau pur dezinteresate; îşi avea şi el metodele lui ascunse de a curta aducerea aminte. Astăzi lui Breuer i se părea că toate motivele, şi ale lui, şi ale lui Nietzsche, izvorau dintr-o singură sursă – încercarea de a scăpa de uitarea morţii. Devenea oare prea morbid? Poate că era efectul cimitirului. Poate că şi o vizită pe lună era prea mult.
Dar nici chiar morbiditatea nu putea strica atmosfera acestei plimbări. Se gândi la definiţia dată de Nietzsche prieteniei: doi oameni care se însoţesc în căutarea unui adevăr mai înalt. Nu era tocmai ceea ce făceau el şi Nietzsche în ziua aceea? Da, erau prieteni.
Era un gând consolator, deşi Breuer ştia că relaţia lor din ce în ce mai profundă şi discuţia acaparatoare nu-i aduceau alinarea suferinţelor. De dragul prieteniei, încercă să ignore această idee stânjenitoare.
Cu toate acestea, ca un prieten, Nietzsche trebuie să-i fi citit gândurije.
— îmi place plimbarea asta a noastră, Josef, dar nu trebuie să uităm la raison d'etre a întâlnirilor noastre – starea ta psihică.
În timp ce coborau un deal, Breuer alunecă şi se prinse de un copăcel ca să nu cadă.
— Ai grijă, Friedrich, piatra asta alunecă. Nietzsche îi dădu mâna lui Breuer, şi îşi continuară coborârea.
— Mă gândeam, reluă Nietzsche, că deşi discuţia noastră pare atât de difuză, ne apropiem, totuşi, constant, de o rezolvare. E adevărat că atacurile noastre directe asupra obsesiei tale au fost inutile. Totuşi, în ultimele două zile am aflat de ce: pentru că obsesia nu se referă la Bertha, sau nu numai la ea, d la o serie de sensuri cuprinse în Bertha. Suntem de acord cu privire la acest punct?
Breuer dădu din cap, vrând să sugereze politicos că ajutorul nu avea să vină cu aceste formulări intelectuale. Dar Nietzsche se grăbi să continue.
— E clar acum că greşeala noastră principală a fost că am considerat-o pe Bertha ţinta. Nu am ales inamicul care trebuiai
— Şi acesta este.?
— Tu ştii, Josef! De ce mă faci pe mine s-o spun? Adevăratul inamic este sensul care stă la baza obsesiei tale. Gândeşte-te la discuţia noastră de azi – ne-am întors, iar şi iar, la teama ta de vid, de uitare, de moarte. Se află în coşmarul tău, în pământul care se lichefiază, în aterizarea ta pe lespedea de marmură. Se află în groaza ta de cimitir, în preocupările tale despre lipsa de sens, în dorinţa ta de a fi observat şi ţinut minte. Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poţi suporta priveliştea a ceea ce descoperi.
— Dar şi ţie trebuie să-ţi fie frică de moarte şi de lipsa lui Dumnezeu, Friedrich. Te tot întreb, chiar de la început, cum suporţi? Cum te împaci tu cu asemenea orori?
— Poate că e timpul să-ţi spun, răspunse Nietzsche, căpătând un aer sumbru. înainte nu consideram că erai pregătit să mă auzi.
Curios să afle mesajul lui Nietzsche, Breuer alese, de data asta, să nu obiecteze la tonul său de profet.
— Josef, eu nu propovăduiesc că trebuie să „suportăm" moartea sau să ne „împăcăm" cu ea. Asta înseamnă să trădezi viaţa! Iată lecţia mea pentru tine: Să mori la momentul potrivit!
—p Să mori la momentul potrivit! Propoziţia îl zgudui pe Breuer. Plăcuta plimbare de după-amiază devenise cumplit de serioasă. Să mori la momentul potrivit? Ce vrei să spui? Te rog, Friedrich, nu pot suporta, după cum ţi-am spus, când rosteşti ceva important într-un fel atât de enigmatic. De ce faci asta?
— Ai pus două întrebări. La care să răspund?
— Astăzi vorbeşte-mi despre a muri la momentul potrivit.
— Trăieşte când trăieşti! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ţi-ai consumat viaţa! Dacă nu trăieşti la momentul potrivit, nu poţi nici să mori la momentul potrivit.
— Asta ce înseamnă? întrebă din nou Breuer, simţin-du-se şi mai frustrat.
— întreabă-te, Josef: Ţi-ai consumat viaţa?
— Răspunzi la întrebări cu întrebări, Friedrich!
— Tu pui întrebări cărora le cunoşti răspunsul, îi replică Nietzsche.
— Dacă aş şti răspunsul, de ce aş întreba?
— Pentru a evita să-ţi cunoşti propriul răspuns! Breuer tăcu. Ştia că Nietzsche avea dreptate. încetă să se mai opună şi îşi îndreptă atenţia spre interiorul fiinţei lui.
— Dacă mi-am consumat viaţa? Am realizat foarte multe, mai multe decât ar fi putut oricine aştepta de la mine. Succes material, realizări ştiinţifice, familie, copii – dar am mai discutat despre toate astea.
— Şi totuşi, Josef, îmi eviţi întrebarea. Ţi-ai trăit viaţa? Sau te-ai lăsat Vait de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ţi-a plăcut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun când te întreb dacă ţi-ai consumat viaţa. Ai folosit-o până la capăt? îţi aminteşti de visul acela în care tatăl tău stătea neajutorat lângă tine, rugându-se, în timp ce asupra familiei lui se abătea o catastrofă? Nu eşti şi tu ca el? Nu stai şi tu, neajutorat, şi-ţi plângi viaţa pe care n-ai trăit-o niciodată?
Breuer simţea cum creşte presiunea. întrebările lui Nietzsche îl sfredeleau; nu se putea apăra împotriva lor. Abia mai respira. Pieptul îi părea gata să explodeze. Se opri o clipă din mers şi răsuflă adânc de trei ori înainte de a răspunde.
— Aceste întrebări – tu ştii răspunsul! Nu, n-am ales! Nu, n-am trăit viaţa pe care mi-am dorit-o! Am trăit viaţa care a fost stabilită pentru mine. Eu – adevăratul eu – am fost încarcerat în propria mea viaţă.
— Şi asta este, Josef, sunt convins, sursa principală a fricii tale. Acea apăsare în dreptul inimii – e pentru că pieptul îţi explodează de viaţă* netrăită. Şi bătăile inimii tale marchează timpul. Iar lăcomia timpului este veşnică. Timpul devorează şi devorează – şi nu dă nimic înapoi. Ce cumplit să te aud spunând că ai trăit viaţa stabilită pentru tine! Şi ce cumplit să înfrunţi moartea fără să fi pretins niciodată libertate, cu toate pericolele ei!
Vocea de profet a lui Nietzsche răsuna ferm din amvonul său. Pe Breuer îl trecu un val de deznădejde; ştia acum că pentru el nu exista ajutor.
— Friedrich, spuse el, astea sunt vorbe mari. Le admir, îmi răscolesc sufletul. Dar ele sunt departe, foarte departe de viaţa mea. Ce semnificaţie are pretinderea libertăţii pentru situaţia mea cotidiană? Cum pot fi liber? Nu e acelaşi lucru ca la tine, un tânăr celibatar care renunţă la o carieră universitară sufocantă. E prea tixziu pentru mine! Am o familie, angajaţi, pacienţi, studenţi. E mult prea târziu! Putem discuta la nesfârşit, dar eu nu-mi pot schimba viaţa – e întreţesută prea strâns cu firele altor vieţi.
Se lăsă o tăcere lungă, pe care o rupse Breuer, cu o voce obosită.
— Dar eu nu pot să dorm, şi acum nu pot suporta durerea provocată de apăsarea din piept.
Vântul îngheţat îi pătrunse prin palton; se cutremură şi îşi strânse mai bine fularul în jurul girului. Nietzsche, cu un gest delicat, îl luă de braţ.
— Prietene, şopti el, eu nu pot să-ţi spun cum să trăieşti altfel pentru că, dacă aş face-o, tu ai trăi iarăşi după proiectul altcuiva. Dar e ceva ce pot face. îţi pot face un dar, gândul meu cel mai puternic, gândul gândurilor. Pro- ' babil că îţi este deja oarecum familiar, căci l-am schiţat pe scurt în Omenesc, prea omenesc. Acest gând va fi forţa călăuzitoare a următoarei mele cărţi; poate a tuturor viitoarelor mele cărţi.
Vocea îi scăzu, căpătând un ton solemn, ceremonios, ca pentru a semnala un punct culminant a tot ce se petrecuse până atunci. Cei doi mergeau braţ la braţ. Breuer privea drept înainte, aşteptând cuvintele lui Nietzsche.
— Josef, încearcă să-ţi limpezeşti mintea. Imaginează-ţi acest experiment de gândire! Ce-ar fi dacă un demon ţi-ar spune că viaţa asta – aşa cum o trăieşti acum şi ai trăit-o în trecut – va trebui s-o mai trăieşti încă o dată, încă de nenumărate ori; şi că nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucrurie şi tot ce este nespus de mic ori important în viaţa ta se vor întoarce la tine, în aceeaşi succesiune – chiar şi vântul acesta, şi copacii aceia şi piatra aceea lunecoasă, chiar şi cimitirul, şi frica, şi acest moment plăcut, tu şi cu mine, braţ la braţ, murmurând aceste vorbe?
Cum Breuer rămase tăcut, Nietzsche continuă:
— Imaginează-ţi clepsidra eternă a existenţei întoarsă din nou, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Şi de fiecare dată, întorşi la fel, şi noi biete grăunţe ce suntem.
Breuer făcu un efort să-l înţeleagă.
— Cum e această. această. această fantezie.
— E mai mult decât o fantezie, insistă Nietzsche, mai real decât un experiment de gândire. Ascultă doar cuvintele mele! Elimină orice altceva! Gândeşte-te la infinit. Priveşte în urmă – imaginează-ţi că te uiţi infinit de departe în trecut. Timpul se întinde în urmă pe o eternitate. Şi, dacă timpul se întinde la infinit în urmă, nu trebuie ca tot ce se poate întâmpla să se fi întâmplat deja? Nu trebuie ca tot ce se petrece acum să se mai fi petrecut astfel şi înainte? Orice păşeşte pe aici, nu trebuie să mai fi păşit pe această cale şi înainte? Şi dacă totul s-a mai petrecut în infinitatea timpului, atunci ce crezi, Josef, despre acest moment, despre faptul că noi vorbim în şoaptă sub ramurile acestor copaci? Nu trebuie să se fi întâmplat şi asta înainte? Şi timpul care se întinde în urmă la infinit nu trebuie să se întindă şi înainte la infinit? Nu trebuie ca noi, în acest moment, în fiecare moment, să ne repetăm la nesfârşit?
Nietzsche tăcu, pentru a-i da timp lui Breuer să-i absoarbă mesajul. Era la mijlocul zilei, dar cerul se întunecase. începu să cadă o ninsoare uşoară. Fiacrul şi Fisch-mann începeau să se întrezărească.
Pe drumul de întoarcere la' clinică cei doi îşi reluară discuţia. Nietzsche pretindea că, deşi el o calificase drept experiment de gândire, presupunerea lui despre repetarea nesfârşită putea fi demonstrată ştiinţific. Breuer era sceptic cu privire la demonstraţia lui Nietzsche, care se baza pe două principii metafizice: că timpul este infinit, iar forţa (baza universului) este finită. Fiind dat un număr finit de stări potenţiale ale lumii şi o cantitate infinită de timp care a trecut, rezulta, după cum pretindea Nietzsche, că toate stările posibile trebuie să fi existat deja; şi că starea actuală trebuie să fie o repetare; şi tot astfel cea care i-a dat naştere şi cea care decurge din ea şi aşa mai departe, înapoi în trecut şi înainte în viitor.
Perplexitatea lui Breuer creştea.
— Vrei să spui că dintr-o pură întâmplare ceea ce se petrece în acest moment precis se va fi petrecut înainte?
— Gândeşte-te la timpul care a existat întotdeauna, timpul care se întinde înapoi la nesfârşit. într-un astfel de timp infinit, n-ar trebui ca recombinările tuturor evenimentelor care constituie lumea să se fi repetat de un număr infinit de ori?
— Ca un joc uriaş de zaruri?
— Exact! Marele joc de zaruri al existenţei!
Breuer continuă să pună întrebări cu privire la demonstraţia cosmologică făcută de Nietzsche repetării eterne. Deşi Nietzsche răspundea la fiecare întrebare, în cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi îşi ridică mâinile în aer.
— Timpul şi iarăşi timpul, Josef, mi-ai cerut un ajutor concret. De câte ori mi-ai cerut să fiu relevant, să-ţi ofer ceva care să te poată schimba? Acum îţi dau ce-mi ceri, iar tu îl ignori, îndreptându-ţi atenţia spre amănunte. Ascul-tă-mă, prietene, ascultă-mi vorbele – acesta e cel mai important lucru pe care ţi-l voi spune vreodată: lasă-te în posesia acestui gând, şi îţi promit că te va schimba pentru totdeauna!
Breuer era neclintit.
— Dar cum pot să cred fără dovezi? Nu pot evoca credinţa. Am renunţat la o religie doar pentru a îmbrăţişa o alta?
— Dovada este extrem de complexă. E încă incompletă şi va cere ani de muncă. Iar acum, ca rezultat al discuţiei noastre, nu sunt sigur că mai trebuie să mă obosesc să-mi consacru timpul demonstraţiei cosmologice – poate că şi alţii o vor folosi ca distracţie. Poate că şi ei, ca şi tine, vor acorda atenţie complicaţiilor demonstraţiei şi vor ignora ceea ce este important – consecinţele psihologice ale repetării eterne.
Breuer nu spuse nimic. Privi pe fereastra fiacrului şi dădu uşor din cap.
— Hai să formulez altfel, continuă Nietzsche. N-ai să-mi garantezi că repetarea este probabilă? Nu, stai, nici de asta n-am nevoie! Să spunem pur şi simplu că e posibilă sau doar posibilă. E de ajuns. Cu siguranţă că e mai posibilă şi mai demonstrabilă decât basmul damnării eterne! Ce pierzi luând-o în consideraţie ca pe o posibilitate? Te poţi gândi, atunci, la ea ca la „pariul lui Nietzsche"?
Breuer aprobă din cap.
— Te rog/'atunci, să te gândeşti la implicaţiile repetării eterne pentru viaţa ta – nu abstract, ci acum, astăzi, în sensul cel mai concret.
— Sugerezi, spuse Breuer, că fiecare acţiune pe care o fac, fiecare suferinţă prin care trec vor fi experimentate pe parcursul întregii infinităţi?
— Da, repetarea eternă înseamnă că de câte ori alegi o acţiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Şi e la fel pentru fiecare acţiune pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Şi toată viaţa netrăită va dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Şi vocea neluată în seamă a conştiinţei tale va striga veşnic latine.
Breuer se simţea ameţit; îi era greu să asculte. încercă să se concentreze asupra mustăţii uriaşe a lui Nietzsche care sărea în sus şi în jos la fiecare cuvânt. Cum gura şi buzele îi erau complet acoperite, nimic nu anunţa sosirea cuvintelor. Din când în când privirea lui o prindea pe-a lui Nietzsche, dar aceasta era prea tăioasă, şi îşi muta atenţia spre nasul cărnos dar puternic/sau spre sprâncenele grele, care semănau cu nişte mustăţi oculare.
În cele din urmă Breuer reuşi să pună o întrebare:
— Deci, după câte înţeleg eu, repetarea eternă promite o formă de nemurire?
— Nu! Nietzsche era vehement. Eu predic că viaţa n-ar trebui niciodată modificată sau redusă la tăcere datorită promisiunii unui alt fel de viaţă în viitor. Ceea ce este nemuritor este această viaţă, acest moment. Nu există viaţă de apoi, nu există un ţel către care tinde viaţa asta, o judecată sau un tribunal apocaliptic. Acest moment există veşnic, şi tu, singur, eşti unicul tău ascultător.
Breuer se cutremură. Pe măsură ce implicaţiile înfiorătoare ale ipotezei lui Nietzsche îi deveneau mai clare, încetă să mai reziste şi, în schimb, intră într-o stare de stranie concentrare.
— Deci, Josef, îţi spun încă o dată, lasă-te în posesia acestui gând. Am acum o întrebare pentru tine: Urăşti ideea? Sau îţi place?
— O urăsc! aproape că strigă Breuer. Să trăieşti veşnic cu senzaţia că nu am trăit, că nu am gustat din libertate – ideea mă umple de oroare.
— Atunci, îl îndemnă Nietzsche, trăieşte în aşa fel încât să-fi placă ideea!
— Tot ce-mi place acum, Friedrich, este gândul că mi-am făcut datoria faţă de alţii.
— Datoria? Poate datoria să vină înaintea dragostei pentru tine însuţi şi pentru propria ta căutare a libertăţii necondiţionate? Dacă nu ai ajuns la tine însuţi, atunci „datoria" este doar un eufemism pentru folosirea altora în dezvoltarea ta.
Breuer îşi adună energia pentru încă o ripostă.
— Dar datoria faţă de ceilalţi există, iar eu am fost credincios acestei datorii. Aici, cel puţin, am curajul convingerilor mele.
— E mai bine, Josef, mult mai bine să ai curajul de a-ţi schimba convingerile. Datoria şi fidelitatea sunt iluzii, perdele după care să te ascunzi. Auto-eliberarea înseamnă un sacru nu, spus chiar şi datoriei.
Breuer îl privi înfricoşat pe Nietzsche.
— Vrei să devii tu însuţi, continuă Nietzsche. De câte ori te-am auzit spunând asta? De câte ori te-ai plâns că n-ai cunoscut niciodată libertatea? Bunătatea ta, datoria, fidelitatea – astea sunt gratiile închisorii tale. Vei pieri din cauza acestor mărunte virtuţi. Trebuie să înveţi să-ţi cunoşti răutatea. Nu poţi fi parţial liber: instinctele tale sunt însetate şi ele de libertate; dinii sălbatici din pivniţa ta – latră după libertate. Ascultă mai bine, nu-i auzi?
— Dar eu nu pot fi liber, îl imploră Breuer. Am făcut un jurământ sacru de căsătorie. Am o datorie faţă de copiii mei, faţă de studenţii mei, faţă de pacienţii mei.
— Pentru a forma copii trebuie să fii mai întâi tu însuţi format. Altfel, vei dori copii dintr-o nevoie animalică, sau din singurătate, sau pentru a astupa golurile din tine. Sarcina ta ca părinte este nu să produci încă un „tu", încă un Josef, ci ceva mai bun. E să produci un creator.
Iar soţia ta? continuă Nietzsche inexorabil. Nu e şi ea în aceeaşi măsură prizonieră a căsătoriei ca şi tine? Căsătoria n-ar trebui să fie o închisoare, ci o grădină în care se cultivă ceva mai bun. Poate că singurul mod în care-ţi poţi salva căsnicia este să renunţi la ea.
— Am făcut jurăminte sacre de căsătorie.
— Căsnicia e ceva măreţ. E minunat să fie întotdeauna un cuplu, să dăinuie dragostea. Da, căsătoria este sacră. Şi totuşi. Vocea lui Nietzsche se pierdu.
— Şi totuşi? întrebă Breuer.
— Căsătoria este sacră. Totuşi – vocea lui Nietzsche era aspră – e mai bine să distrugi o căsnicie decât să te laşi distrus de ea!
Breuer închise ochii şi ss adânci în gânduri. Niciunul dintre ei nu mai vorbi tot restul drumului.
ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 16 DECEMBRIE 1882
O plimbare care a început pe lumină şi s-a sfârşit pe întuneric. Poate că am mers prea mult prin cimitir. Ar fi trebuit să ne întoarcem mai devreme? I-am dăruit oare un gând prea puternic? Repetarea eternă e ca un ciocan care loveşte cu forţă, îi striveşte pe cei ce nu sunt încă pregătiţi.
Nu! Un psiholog, un ghicitor în suflete are nevoie de duritate mai mult decât oricine. Altfel se va topi de milă. Iar elevul său se va îneca în apă mică.
Totuşi, la sfârşitul plimbării noastre, Josef părea dureros de tensionat, abia dacă mai era în stare să converseze. Unii nu se nasc tari. Un adevărat psiholog, ca şi un pictor, trebuie să iubească paleta. Poate că era nevoie de mai multă bunătate, de mai multă răbdare. îl dezbrac oare înainte de a-l învăţa cum să-şi ţeasă haine noi? L-am învăţat „libertatea faţă de" fără a-l învăţa „libertatea pentru"?
Nu, un îndrumător trebuie să fie o balustradă pe lângă cascadă, dar nu trebuie să fie o cârjă. îndrumătorul nu trebuie să şteargă urmele ce stau înaintea elevului. Dar el nu trebuie să aleagă cărarea.
„Fii profesorul meu", îmi cere el. „Ajută-mă să depăşesc disperarea." Să-i ascund înţelepciunea mea? Şi responsabilitatea elevului? Trebuie să se călească la frig, degetele lui trebuie să apuce balustrada, trebuie să se rătăcească de mai multe ori pe cărări greşite până s-o găsească pe cea bună.
Singur în munţi, merg pe drumul cel mai scurt – din vârf în vârf. Dar elevii rătăcesc drumul dacă eu o iau prea mult înainte. Trebuie să învăţ să-mi micşorez pasul. Astăzi s-ar putea să fi mers prea repede. Am desluşit un vis, am separat o Bertha de cealaltă, i-am reîngropat pe morţi şi am propovăduit moartea la momentul potrivit. Şi toate acestea n-au fost decât deschiderea puternicei teme a repetării.
L-am împins prea adânc în mizerie? Adesea părea prea mâhnit ca să mă audă. Şi totuşi, ce-am provocat? Ce-am distrus? Doar valori goale şi credinţe şovăitoare! Pe cel ce şovăie, trebuie să-l mai şi împingi!
Astăzi am înţeles că cel mai bun profesor este acela care învaţă de la elevul său. Poate că are dreptate în privinţa tatălui meu. Cât de diferită ar fi viaţa mea dacă nu l-aş fi pierdut! Este adevărat că lovesc atât de tare din cauză că îl urăsc pentru că a murit? Şi că lovesc cu atâta zgomot pentru că tânjesc după audienţă?
Mă îngrijorează tăcerea lui de la sfârşit. Ţinea ochii deschişi, dar părea că nu vede. Abia dacă respira.
Şi totuşi, eu ştiu că rouă cade mai bogată în nopţile cele mai liniştite.
—
S v '*
* x\par V.
H i f*« '.i li* 1 ' ' t
S J s * > t
r i',' »i!
i i:
*
CAPITOLUL 21
A-şi elibera porumbeii era aproape la fel de greu ca a-şi lua rămas bun de la familie. Breuer plânse când desfăcu uşile de sârmă şi duse coliviile în faţa ferestrei deschise. La început porumbeii părură că nu înţeleg. îşi ridicară capul dintre grăunţele galbene din vasul lor cu mâncare şi se uitară nedumeriţi la Breuer, care îşi agita mâinile în aer îndemnându-i să zboare spre libertate.
Abia atunci când scutură coliviile şi lovi în ele, porumbeii ieşiră bătând din aripi prin gura deschisă a închisorii lor şi, fără a privi măcar o dată înapoi spre temnicer, zburară în cerul brăzdat de dungi roşii ale dimineţii. Breuer le urmări zborul cu mâhnire: fiecare fluturare de aripă albas-tră-argintie era încă un semn al încheierii carierei sale în domeniul cercetării ştiinţifice.
Continuă să privească pe fereastră încă multă vreme după ce cerul se goli. Fusese cea mai dureroasă zi din viaţa lui, şi era încă paralizat după confruntarea cu Mathilde din dimineaţa aceea. îşi repetă scena în minte, iar şi iar, căutând căi mai delicate şi mai puţin dureroase prin care ar fi putut-o anunţa că pleacă.
— Mathilde, îi spusese, nu pot dedt să-ţi spun direct: am nevoie de libertate. Mă simt prins în capcană – nu de tine, ci de destin. Un destin pe care nu l-am ales eu.
Uluită şi înspăimântată, Mathilde nu făcea decât să-l privească.
El continuase.
— Am descoperit, dintr-o dată, că sunt bătrân, că sunt un bătrân îngropat într-o viaţă'- o profesie, o carieră, o familie, o cultură. Totul a fost stabilit pentru mine. Eu nu aleg nimic. Trebuie să-mi acord o şansă! Trebuie să am posibilitatea să mă găsesc pe mine însumi.
— O şansă? răspunse Mathilde. Să te găseşti pe tine însuţi? Josef, ce spui? Nu înţeleg. Ce-mi ceri de fapt?
— Nu cer nimic de la tine! De la mine cer. Trebuie să-mi schimb viaţa! Altfel, voi înfrunta moartea fără să fi simţit vreodată că am trăit.
— Josef, e o nebunie! Mathilde ridică vocea. Ochii i se măriră de spaimă. Ce s-a întâmplat cu tine? De când există viaţa ta şi viaţa mea? împărţim o viaţă; am făcut un contract pentru a ne uni vieţile.
— Dar cum aş putea dărui ceva înainte de a-mi aparţine?
— Nu te mai înţeleg. „Libertate", „să te găseşti pe tine însuţi", „n-ai simţit niciodată că ai trăit" – vorbele tale n-au nici un sens pentru mine. Ce se întâmplă cu tine, Josef? Cu noi?
Mathilde nu mai putea vorbi. îşi îndesă amândoi pumnii în gură, se îndepărtă repede de el şi începu să plângă.
Josef îi privi corpul zguduindu-i-se de plâns. Se apropie de ea. Ea respira greu, cu capul pe braţul canapelei, cu lacrimile curgându-i în poală, cu pieptul cutremurat de suspine. Vrând s-o consoleze, îi puse mâna pe umăr – dar o simţi cum se trage înapoi. Atunci, în momentul acela, realiză că ajunsese la o răspântie în viaţa lui. întorsese spatele mulţimii. El provocase ruptura. Umărul soţiei sale, spatele ei, sinii ei nu-i mai aparţineau; renunţase la dreptul de a o atinge, iar acum va trebui să înfrunte lumea fără adăpostul trupului ei.
— Cel mai bine ar fi să plec imediat, Mathilde. Nu pot să-ţi spun unde mă duc. E mai bine să nu ştiu nici eu. O să-i las instrucţiuni lui Max cu privire la toate chestiunile de afaceri. îţi las totul şi nu voi lua nimic cu mine în afară de hainele pe care le port, o valiză mică şi destui bani ca să am ce mânca.
Mathilde continua să plângă. Părea că nu e în stare să răspundă. Măcar îl auzise?
— Când voi şti unde mă aflu, te voi anunţa. Tot nici un răspuns.
— Trebuie să plec. Trebuie să fac o schimbare şi să-mi iau viaţa în mâini. Cred că atunci când voi fi capabil să-mi aleg destinul, va fi mai bine pentru amândoi. Poate că voi alege aceeaşi viaţă, dar trebuie să fie o alegere, alegerea mea.
Nu venise nid un răspuns de la înlăcrimata Mathilde. Breuer părăsise încăperea stupefiat.
Întreaga conversaţie a fost o cruntă greşeală, se gândi el în timp ce închidea coliviile porumbeilor şi le ducea înapoi în laborator. într-o colivie rămăseseră patru porumbei care nu puteau zbura pentru că nişte experimente chirurgicale le distruseseră echilibrul. Ştia că ar trebui să-i sacrifice înainte de a pleca, dar nu mai vroia să-şi asume responsabilitatea pentru nimeni şi nimic. în loc de asta, le împrospăta provizia de apă şi mâncare şi îi lăsă în voia sorţii.
Nu, n-ar fi trebuit să-i vorbească niciodată despre libertate, alegere, capcană, destin, a mă găsi pe mine însumi. Cum m-ar putea înţelege? Abia dacă mă înţeleg eu. Când Friedrich mi-a vorbit în limbajul ăsta, eu nu l-am putut înţelege. Alte cuvinte ar fi fost mai potrivite – poate „o scurtă călătorie", „epuizare profesională", „o vizită prelungită într-o staţiune nord-africană". Cuvinte pe care să le poată înţelege. Şi pe care să le poată oferi drept explicaţii familiei, comunităţii.
Dumnezeule, ce-o să le spună tuturor? în ce fel de poziţie rămâne ea? Nu, opreşte-te! Asta e responsabilitatea eiNu a mea. Să preiau responsabilitatea altora – aid se află capcana, pentru mine şi pentru ei.
Meditaţiile lui Breuer fură întrerupte de zgomotul unor paşi care urcau scările. Mathilde deschise larg uşa, dând-o de perete. Arăta groaznic, palidă la faţă, cu părul în dezordine, cu ochii umflaţi.
— Nu mai plâng, Josef. Şi aCum o să-ţi răspund. E ceva greşit, ceva rău în ceea ce tocmai mi-ai spus. Şi ceva prostesc. Libertate! Libertate! Tu vorbeşti de libertate. Ce glumă sinistră! Aş vrea să am şi eu libertatea ta – libertatea unui bărbat de a obţine o pregătire, de a alege o profesiune. Nu mi-am dorit niciodată atât de tare ca acum să am o pregătire – să am vocabularul, logica necesare pentru a-ţi demonstra cât de stupid e ceea ce spui!
Mathilde se opri şi îşi trase un scaun de la birou. Refuzând ajutorul lui Breuer, se aşeză şi rămase tăcută o clipă, pentru a-şi recăpăta răsuflarea.
— Vrei să pled? Vrei să faci alte alegeri în viaţă? Ai uitat de alegerile pe care le-ai făcut deja? Ai ales să te căsătoreşti cu mine. Şi chiar nu înţelegi că ai ales să te devotezi – mie, nouă? Ce e alegerea dacă refuzi s-o respecţi? Nu ştiu ce e, un capriciu sau un impuls poate, dar nu e alegere.
Era înspăimântător s-o vezi pe Mathilde aşa. Dar Breuer ştia că trebuie să-şi apere terenul.
— Trebuia.să fi devenit „eu" înainte de a deveni „noi". Am făcut alegeri înainte de a fi destul de format pentru a face alegeri.
— Atund şi asta e o alegere, îi replică Mathilde. Cine este acest „eu" care n-a devenit „eu"? Peste un an ai să spui că acest „eu" de astăzi nu era încă format şi că alegerile pe care le fad azi nu contează. Nu fad decât să te amăgeşti singur, e doar un mod de a te scutura de responsabilitatea pentru alegerile tale. La nunta noastră, când am spus da în faţa rabinului, am spus nu altor alegeri. M-aş fi putut mărita cu alţii. Cu uşurinţă! Mă doreau mulţi. Nu tu ai spus că eram cea mai frumoasă femeie din Viena?
— Încă mai spun asta.
Mathilde ezită o clipă. Apoi, ignorând această deda-raţie continuă.
— Nu înţelegi că nu poţi să faci un contract cu mine şi apoi să spui deodată: „Nu, retrag totul, de fapt nu şaht sigur." E imoral. Rău.
Breuer nu răspunse, îşi ţinu răsuflarea şi se imagină cu urechile turtite, ca pisoiul lui Robert. Ştia că Mathilde are dreptate. Ştia, de asemenea, că Mathilde nu are dreptate.
— Tu vrei să poţi alege şi, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi toate opţiunile deschise. Mi-ai cerut să renunţ la libertatea mea, puţină pe care o aveam, măcar libertatea de a-mi alege un soţ, dar tu vrei să-ţi păstrezi preţioasa libertate deschisă – deschisă pentru a-ţi satisface poftele cu o pacientă de douăzeci şi unu de ani.
Josef se înroşi.
— Deci asta crezi tu? Nu, asta n-are nimic de-a face cu Bertha sau cu vreo altă femeie.
— Vorbele tale spun una, faţa ta – alta. Eu nu am studii, Josef – n-a fost alegerea mea. Dar proastă nu sunt!
— Mathilde, nu-mi subaprecia chinul. Mă lupt cu sensul întregii mele vieţi. Omul are o datorie faţă de ceilalţi, dar are una şi mai înaltă faţă de el însuşi. El.
— Dar o femeie? Care este sensul ei, libertatea ei?
— Nu m-am referit la un bărbat. M-am referit la o persoană – bărbat sau femeie – fiecare dintre noi trebuie să aleagă.
— Eu nu sunt ca tine. Eu nu pot alege libertatea când alegerea mea îi înrobeşte pe alţii. Te-ai gândit ce înseamnă libertatea ta pentru mine? Ce are de ales o văduvă sau o femeie părăsită?
— Eşti liberă, ca şi mine. Eşti tânără, bogată, atrăgătoare, sănătoasă.
— Liberă? Unde ţi-e capul astăzi, Josef? Gândeşte-te! Unde e libertatea unei femei? N-am avut dreptul la studii. Am trecut din casa tatălui meu în casa ta. A trebuit să mă lupt cu mama şi cu bunica până şi pentru libertatea de a-mi alege covoarele şi mobila.
— Mathilde, nu realitatea, ci doar atitudinea ta faţă de propria-ţi cultură te ţine prizonieră! Acum vreo două săp-tămâni am avut la consultaţie o tânără rusoaică. Rusoaicele nu sunt mai independente decât vienezele, dar această tânără şi-a cerut libertatea: îşi sfidează familia, pretinde să facă nişte studii, îşi exercită dreptul de a alege viaţa pe care o doreşte. La fel poţi şi tu! Eşti liberă să faci orice doreşti. Eşti bogată! îţi poţi schimba numele şi te poţi muta în Italia!
— Vorbe, vorbe, vorbe! O evreică de treizeci şi şase de ani călătorind liberă. Vorbeşti ca un prost, Josef! Trezeş-te-te! Trăieşti în realitate, nu în cuvinte! Dar copiii? Să-mi schimb numele! Să-şi aleagă şi ei, fiecare, un alt nume?
— Aminteşte-ţi, Mathilde, tu nu ţi-ai dorit nimic altceva decât să ai copii, de îndată ce ne-am căsătorit. Copii şi iar copii. Eu te-am rugat să aştepţi.
Ea se stăpâni să-i răspundă furioasă şi întoarse capul să nu-l mai vadă.
— Eu nu-ţi pot spune cum să fii liberă, Mathilde. Eu nu-ţi pot trasa drumul în locul tău, căci atunci n-ar mai fi drumul tău. Dar, dacă ai curajul, ştiu că poţi găsi calea.
Ea se ridică şi se duse spre uşă. întorcându-se cu faţa la el, îi vorbi cu voce măsurată.
— Ascultă-mă, Josef! Vrei să-ţi găseşti libertatea şi să fad alte alegeri? Atunci află că şi acest moment este o alegere. îmi spui că ai nevoie să-ţi alegi singur viaţa – şi că, în timp, ai putea alege să-ţi reiei viaţa aici.
Dar şi eu îriij aleg viaţa. Şi eu aleg să-ţi spun că nu există întoarcere. N-o să-ţi poţi relua niciodată viaţa cu mine ca soţie a ta pentru că atunci când vei părăsi casa asta, astăzi, eu nu voi mai fi soţia ta. Nu poţi alege să te întorci în casa asta pentru că nu va mai fi casa ta.
Josef închise ochii şi lăsă capul în jos. Următoarele sunete pe care le auzi fură al uşii care se trântea şi al paşilor Mathildei coborând scările. Era ameţit din pricina loviturilor primite, dar şi ciudat de uşurat. Cuvintele Mathildei erau cumplite. Dar avea dreptate! Această decizie trebuia să fie ireversibilă.
Acum s-a terminat, gândi el. în sfârşit mi se întâmplă ceva, ceva real, nu doar gânduri, ceva din lumea reală. Am vizualizat scena asta de mii de ori. Acum o simtl Acum ştiu ce înseamnă să-mi iau destinul în propriile mele mâini. E cumplit ţşi minunat.
Termină de împachetat, apoi îşi sărută copiii, care dormeau, şi îşi luă în şoaptă rămas bun de la ei. Numai Robert se mişcă, murmurând: „Unde te duci, tată?" dar adormi la loc imediat. Cât de ciudat de nedureros era! Breuer se minună de felul în care-şi amorţise sentimentele pentru a se proteja. îşi ridică valiza şi coborî scările până în cabinetul lui, unde-şi petrecu restul dimineţii scriind liste lungi de instrucţiuni pentru Frâu Becker şi pentru cei trei medici cărora le transfera pacienţii săi.
Să scrie scrisori de explicaţie prietenilor săi? Şovăi. Nu era acesta momentul în care rupea toate legăturile cu viaţa de până atunci? Nietzsche spusese că o nouă identitate trebuie construită pe cenuşa vechii lui vieţi. Dar apoi îşi aminti că şi el continua să corespondeze cu câţiva prieteni vechi. Dacă nici măcar Nietzsche nu se putea împăca cu izolarea totală, de ce ar cere mai mult de la el?
Astfel că scrise scrisori de adio prietenilor mai apropiaţi: lui Freud, lui Ernest Fleischl şi lui Franz Brentano. Descrise fiecăruia motivele plecării sale, recunoscând că aceste motive, schiţate într-o scurtă scrisoare, pot părea insuficiente sau de neînţeles. „Ai încredere în mine", îi ruga pe fiecare, „nu este un act frivol. Am temeiuri importante pentru acţiunile mele, pe care ţi le voi dezvălui mai târ-ziu."Faţă de Fleischl, prietenul lui patolog, care se infectase grav în timp ce diseca un cadavru, Breuer se simţea oarecum vinovat: ani de zile îi oferise sprijin medical şi psihic, iar acum i-l răpea. Se simţea vinovat şi faţă de Freud, care depindea de el nu numai pentru prietenie şi îndrumare profesională, ci şi pentru suport material. Deşi Sâg ţinea la Mathilde, Breuer spera că, în timp, avea să-i înţeleagă şi să-i ierte hotărârea. Adăugă la scrisoare un bilet separat prin care anula oficial toate datoriile lui Freud faţă de familia Breuer.
Când coborî pentru ultima dată scările din Băcker-strasse 7, plângea. în timp ce aştepta ca servitorul să-l aducă pe Fischmann, medita la placa de alamă de lângă uşa de la intrare: DR. JOSEF BREUER, MEDIC SPECIA-UST – ETAJUL AL DOILEA. Placa nu avea să mai fie aici data viitoare când va vizita Viena. Nid cabinetul lui. A, granitul şi cărămizile şi etajul al doilea vor fi tot aia, dar nu vor mai fi cărămizile lui; cabinetul său va pierde curând parfumul existenţei lui. Trăia aceeaşi senzaţie de dislocare de câte ori vizita casa copilăriei lui – căsuţa care emana în acelaşi timp o intensă familiaritate şi cea mai dureroasă indiferenţă. Găzduia o altă familie, poate un alt băiat care promitea mult şi care, peste mulţi ard, putea să devină medic.
Dar el, Josef, nu era necesar: va fi uitat, locul său va fi înghiţit de timp şi de existenţa altora. Va muri cândva, în următorii zece sau douăzed de ani. Şi va muri singur: indiferent de compania în care te afli, se gândi el, mori întotdeauna singur.
Se înveseli la gândul că dacă omul e singur şi necesitatea o iluzie, atunci el e liberi Cu toate acestea, când se urcă în fiacru, veselia făcu loc unei senzaţii de opresiune. Privi celelalte case de pe stradă. Era urmărit? Se uitau vecinii la el de la fiecare fereastră? Cu siguranţă că trebuie să aibă cunoştinţă de acest eveniment important care se petrecea! Vor afla mâine? îi va arunca Mathilde, asistată de surorile ei, hainele în stradă? Auzise de soţii furioase care făceau asta.
Prima lui oprire fu acasă la Max. Acesta îl aştepta pentru că, în ziua precedentă, imediat după discuţia din cimitir cu Nietzsche, Breuer îi mărturisise hotărârea de a-şi părăsi viaţa din Viena şi îl rugase să se ocupe de chestiunile finandare ale Mathildei.
Încă o dată, Max se strădui să-l oprească de la această acţiune impetuoasă şi distrugătoare. Fără nid un succes; Breuer era hotărât. în cele din urmă Max obosi şi păru să se resemneze în faţa deciziei cumnatului său. Timp de o oră cei doi trecură în revistă dosarul actelor finandare ale familiei. Când Breuer se pregăti de plecare însă, Max se ridică deodată în pidoare şi îi bloca drumul cu trupul său masiv. Pentru o clipă, mai ales când Max desfăcu braţele, Breuer se temu de o încercare de a-l reţine fizic. Dar Max nu voia decât să-l îmbrăţişeze. Vocea i se sparse când rosti:
— Deci, nici o partidă de şah diseară? Viaţa mea nu va mai fi aceeaşi, Josef. O să-mi lipseşti teribil. Eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.
Prea copleşit pentru a-i răspunde prin vorbe, Breuer îl îmbrăţişa pe Max şi părăsi repede casa. în fiacru, îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-l ducă la gară şi, chiar înainte de a ajunge, îi spuse că pleca într-o călătorie foarte lungă, îi dădu salariul pe două luni şi promise să-l contacteze când avea să se întoarcă la Viena.
În timp ce aştepta să se urce în tren, Breuer se mustră pentru că nu-i spusese lui Fischmann că nu avea să se întoarcă niciodată. „Să-l tratezi cu atâta indiferenţă – cum ai putut? După zece ani petrecuţi împreună?" Apoi îşi găsi o scuză. Fusese mai mult decât putea suporta într-o singură zi.
Se îndrepta spre orăşelul Kreutzlingen din Elveţia, unde Bertha era internată de câteva luni la sanatoriul Bellevue. Era intrigat de starea lui de confuzie psihică. Când şi cum luase hotărârea de a o vizita pe Bertha?
Când trenul se puse în mişcare, lăsă capul pe spate, închise ochii şi medita asupra întâmplărilor din ziua aceea.
Friedrich a avut dreptate: tot timpul libertatea îmi fusese la îndemână! Mi-aş fi putut lua în stăpânire viaţa cu ani în urmă. Viena e încă în picioare. Viaţa va merge înainte şi fără mine. Absenţa mea ar fi survenit oricum peste zece sau douăzeci de ani. Ce diferenţă este, din perspectivă cosmică? Am deja patruzeci de ani: fratele meu mai mic e mort de opt ani, tatăl meu de zece, mama de treizeci şi şase. Acum, cât mai pot merge şi vedea, voi lua o mică bucată de viaţă pentru mine – cer prea mult? Sunt atât de obosit de serviciu, atât de obosit să am grijă de alţii. Da, Friedrich a avut dreptate. Să rămân veşnic înjugat la plugul datoriei? Să duc, pentru eternitate, o viaţă pe care s-o regret?
Încercă să doarmă, dar de fiecare dată când aţipea, îi apăreau în minte imagini ale copiilor. Se crispa de durere când se gândi că nu mai aveau tată. Friedrich are dreptate, îşi aminti el, când spune: „Nu crea copii până când nu eşti gata să^îi un creator şi să dai naştere la creatori." E greşit să faci copii din nevoie, e greşit să foloseşti un copil pentru a-ţi alina singurătatea, e greşit să-ţi creezi un scop în viaţă din a reproduce o copie a ta însuţi. E, de asemenea, greşit să cauţi nemurirea vărsându-ţi sămânţa în viitor – ca şi cum sperma ţi-ar conţine conştiinţa!
Totuşi, copiii? Au fost o greşeală, mi-au fost impuşi cu forţa, născuţi înainte ca eu să fiu conştient de opţiunile mele. Cu toate acestea ei sunt aici, există! în privinţa lor Nietzsche păstrează tăcerea. Iar Mathilde m-a avertizat că s-ar putea să nu-i mai văd niciodată.
Breuer fu cuprins de disperare, dar îşi reveni repede. Nu! Alungă aceste gânduri! Friedrich are dreptate: datorie, proprietate, fidelitate, lipsă de egoism, bunătate – acestea sunt somniferele ce-ţi aduc somnul, un somn atât de adânc încât te trezeşti, dacă te mai trezeşti, doar la sfâr-şitul vieţii. Şi atunci numai pentru a afla că de fapt n-ai trăit niciodată cu adevărat.
Am o singură viaţă, o viaţă ce s-ar putea repeta la ne-sfârşit. Nu vreau să regret pentru vede că m-am pierdut pe mine însumi făcându-mi datoria faţă de copii.
Am acum şansa de a construi o nouă identitate pe cenuşa vechii mele vieţi! Atunci când voi fi făcut aceasta, voi găsi calea către copiii mei. Atunci nu voi mai fi tiranizat de concepţia Mathildei despre ceea ce este permis din punct de vedere social! Cine poate bloca drumul unui părinte către copiii săi? Voi deveni o toporişca. îmi voi croi cu forţa drum spre ei! Până una alta, Dumnezeu să-i ocrotească. Eu nu pot face nimic. Mă înec şi trebuie mai întâi să mă salvez pe mine.
Şi Mathilde? Friedrich spune că singurul mod de a salva această căsnicie este să renunţ la ea! Şi „e mai bine să distrugi lanţurile căsniciei decât să te laşi distrus de ele". Poate că-i va fi mai bine fără mine. Poate că şi ea a fost prizonieră ca şi mine. Lou Salomă aşa ar spune. Cum a formulat ea: că nu va fi niciodată înrobită de slăbiciunile altuia? Poate că absenţa mea o Va elibera pe Mathilde!
Era seara târziu când trenul ajunse la Konstanz. Breuer coborî şi petrecu noaptea la un modest hotel de lângă gară; era timpul, îşi zise el, să se obişnuiască cu hoteluri de categoria a doua şi a treia. Dimineaţa luă o trăsură până la Kreutzlingen, la sanatoriul Bellevue. Ajungând, îi spuse directorului, Robert Binswanger, că o cerere neaşteptată de consultaţie îl adusese la Geneva şi fiind destul de aproape de Bellevue, s-a gândit să-i facă o vizită fostei lui paciente, Frăulein Pappenheim.
Nu era nimic neobişnuit în cererea lui Breuer: era bine cunoscut la Bellevue, ca vechi prieten al fostului director, Ludwig Binswagner, Sr., care murise de curând. Dr Binswanger se oferi să trimită imediat după Frăulein Pappenheim.
— Acum face o plimbare şi discută despre starea sănătăţii ei cu noul său medic, doctorul Durkin. Binswanger se ridică în picioare şi se duse la fereastră. Acolo, în grădină, u puteţi vedea.
— Nu, nu, domnule doctor, nu-i întrerupeţi. Cred cu tărie că nimic nu trebuie să aibă prioritate în faţa şedinţelor doctor-pacient. în plus, soarele e minunat astăzi, l-am văzut atât de puţin în Viena în ultima vreme. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, o s-o aştept în grădină. Va fi, de asemenea, interesant pentru mine să observ starea domnişoarei Pappenheim, în special mersul, dintr-un loc ferit.
Pe o terasă mai joasă a întinsei grădini de la Bellevue, Breuer îi văzu pe Bertha şi pe medicul ei plimbându-se de-a lungul unei alei străjuite de tufe de cimişir tunse cu grijă, îşi alese atent punctul de observaţie: o bancă albă pe o terasă mai înaltă, ascunsă aproape în întregime de ramurile golaşe ale unei tufe rotunde de liliac. De acolo putea să privească în jos şi s-o vadă clar pe Bertha; probabil, când avea să treacă prin dreptul lui, avea să-i poată auzi cuvintele.
Bertha şi Durkin tocmai trecuseră prin dreptul băncii lui şi se plimbau pe alee, îndepărtându-se. Parfumul ei de lavandă urcă până la el. îl inhala cu lăcomie şi simţi cum îi urcă în corp o dorinţă dureros de profundă. Cât de fragilă părea! Deodată ea se opri. Piciorul ei drept era contractat; îşi aminti cât de des i se întâmpla asta când se plimba cu el. Se agăţă de Durkin pentru a se sprijini. Cât de strâns se ţinea de acesta, exact aşa cum se ţinuse cândva şi de el. Acum îl ţinea pe Durkin de braţ cu amândouă mânile, sprijinindu-se de el! Breuer îşi aminti corpul ei sprijinin-du-se de el. Ah, cât îi plăcea să-i simtă sânii! Precum prinţesa care simţea bobul de mazăre prin mai multe saltele, el îi simţea sânii moi, catifelaţi, prin toate obstacolele – capa ei de astrahan şi paltonul îmblănit păreau bariere subţiri ca nişte pânze de păianjen în calea plăcerii lui.
Iată, cuadricepsul drept al Berthei era prins într-un spasm puternic! îşi duse mâna la coapsă. Breuer ştia ce va urma. Durkin o ridică repede, o purtă în braţe până la banca cea mai apropiată şi o întinse pe ea. Acum urma masajul. Da, Durkin îşi scotea mănuşile, băgând mâinile încet pe sub paltonul ei, şi începea să-i maseze coapsa. Va începe Bertha acum să geamă de durere? Da, încet! Breuer o auzea! Acum nu-i aşa că o să-şi închidă pleoapele ca în transă, o să întindă braţele deasupra capului, o să-şi arcuiască spatele şi o să-şi ridice sânii? Da, da, iat-o! Acum paltonul i se va desface – da, îi văzu mâna alunecând uşor în jos şi descheindu-l. Ştia că rochia i se va ridica, întotdeauna se întfmpla aşa. Iată! Ea îndoaie genunchii – Breuer n-o mai văzuse făcând asta – şi rochia îi alunecă în sus aproape până în talie. Durkin stă ţeapăn, nemişcat, cu ochii pironiţi la chiloţii ei din mătase roz şi la conturul palid al unui triunghi întunecat.
Din colţul lui îndepărtat, Breuer priveşte peste umărul lui Durkin, la fel de transpus. Acoper-o, biet nebun ce eşti! Durkin încearcă să-i tragă rochia în jos şi să-i încheie paltonul. Mâinile Berthei intervin. Ochii ei sunt închişi. Este în transă? Durkin pare agitat – are şi de ce, se gândi Breuer – şi priveşte nervos în jur. Nimeni, slavă Domnului! Contracţia de la picior a cedat. O ajută pe Bertha să se ridice şi ea încearcă să meargă.
Breuer se simte amorţit, ca şi cum nu s-ar mai fi aflat în propriul său corp. E ceva ireal în scena din faţa ochilor lui, ca şi cum ar fi urmărit o piesă din ultimul rând de la balconul unui teatru uriaş. Ce simte? Poate gelozie faţă de doctorul Durkin? E tânăr, frumos şi necăsătorit, iar Bertha se sprijină de el mult mai tare decât o făcuse vreodată cu Breuer. Dar nu! Nu simte gelozie, nici duşmănie – deloc. Dimpotrivă, simte căldură şi apropiere faţă de Durkin. Bertha nu-i desparte, ci îi aduce laolaltă, înfrăţindu-i în tulburarea pe care le-o provoacă.
Tânărul cuplu continuă să se plimbe. Breuer zâmbi când observă că acum doctorul, şi nu pacienta, mergea cu un pas împiedicat, şovăitor. îl înţelegea perfect pe succesorul lui: de dte ori nu trebuise el să se plimbe cu Bertha fiind nevoit, în acelaşi timp, să lupte cu inconvenientul unei erecţii! „Ce noroc ai că e iarnă, doctore Durkin" îşi zise Breuer, „E mult mai rău vara, fără haină care să te acopere. Atunci trebuie să ţi-o îndesi cum poţi!"
Ajungând la capătul aleii, cei doi veneau acum în direcţia lui. Bertha duse mâna la obraz. Breuer putu vedea că muşchii orbitali erau cuprinşi de spasm şi că ea era în agonie; durerea ei facială, tic douloureux, era zilnică şi atât de puternică încât numai morfina o putea uşura. Bertha se opri. El ştia exact ce avea să urmeze. Era ciudat. Din nou avu senzaţia că se joacă o piesă de teatru, el fiind regizorul sau sufleurul, avertizând actorii asupra următoarelor replici. Pune mâna pe faţa ei, cu palmele pe obraji, cu degetele mari atingându-se la rădăcina nasului ei. Aşa. Acum apasă uşor şi mângâie-i sprâncenele, iar şi iar. Bun! Putu vedea cum faţa Berthei se relaxează. Ea ridică mâi-nile, îl apucă pe Durkin de încheieturi şi îi duse palmele pe rând la buze. Acum Breuer simţi un pumnal în inimă. O singură dată îi sărutase palmele aşa: fusese clipa lor cea mai intimă. Se apropie. îi putea auzi vocea.
— Tăticule, dragul meu tătic.
Asta îl duru. Aşa obişnuia să-i spună lui.
Doar atât auzi. Era destul. Se ridică şi, fără a adresa o vorbă surorilor uluite, ieşi din Bellevue şi se urcă în trăsura care-l aştepta. Ca-n transă, se întoarse la Konstanz, unde reuşi, nu se ştie cum, să se urce în tren. Fluierul locomotivei îl readuse la realitate. Cu inima bătându-i, lăsă capul pe spate şi începu să se gândească la ceea ce văzuse.
Placa de alamă, cabinetul meu din Viena, casa copilăriei mele, iar acum şi Bertha – toate continuă să fie ceea ce sunt: niciuna dintre ele nu are nevoie de mine pentru a exista. Eu sunt accidental, înlocuibil. Eu nu sunt necesar pentru drama Berthei. Niciunul dintre noi, nici chiar actorii principali. Nici eu, nici Durkin, nici cei ce vor veni după noi.
Se simţea copleşit: poate că avea nevoie de mai mult timp ca să absoarbă totul. Era obosit; se lăsă pe spate, închise ochii şi căută refugiu într-o reverie cu Bertha. Dar nu se întâmplă nimic!
Trecuse prin etapele obişnuite: se concentrase asupra scenei din mintea lui, stabilise decorul reveriei, era deschis la tot ce ar fi putut surveni – întotdeauna decidea Bertha, nu el – şi se retrăsese, aşteptând să înceapă acţiunea. Dar nu fu nici o acţiune. Nimic nu se mişcă. Scena rămase o natură moartă aşteptând indicaţiile lui regizorale.
Făcând o experienţă, Breuer descoperi că acum putea chema sau alunga imaginea Berthei după plac. Când o chema, ea apărea imediat în orice formă sau împrejurări şi-ar fi dorit. Dar nu mai avea autonomie: imaginea ei îngheţa până când el voia să o mişte. Totul slăbise în intensitate: dependenţa lui de ea, puterea ei asupra lui.
Breuer era uluit de această transformare. Nu se mai gândise niciodată la Bertha cu atâta indiferenţă. Nu, nu cu indiferenţă – cu atâta linişte, atâta stăpânire de sine. Nu încerca o mare pasiune sau dorinţă, dar nici ranchiună. Pentru prima dată înţelese că el şi Bertha erau tovarăşi de suferinţă. Era la fel de prinsă în cursă ca şi el. Nici ea nu „devenise ceea ce era". Ea nu-şi alesese viaţa, în schimb asistase la aceleaşi scene care se repetau la nesfârşit.
De fapt, gândindu-se mai bine, Breuer realiză întreaga tragedie a vieţii Berthei. Probabil că ea nu ştia toate astea. Probabil că ea renunţase nu "doar la alegere, ci şi la cunoaştere. Era atât de des „absentă", în transă, nici măcar nu-şi trăia viaţa. El ştia că în această privinţă Nietzsche greşise! Nu el era victima Berthei. Erau amândoi victime.
Cât de multe învăţase! Numai de-ar putea-o lua de la capăt, de-ar putea fi medicul ei acum. Ziua aceea la Belle-vue îi arătase cât de efemere fuseseră efectele tratamentului său. Ce stupid că petrecuse luni în şir atacând simp-tome – hărţuieli prosteşti, superficiale – şi neglijând adevărata bătălie, lupta pe viaţă şi pe moarte de dincolo de ele.
Cu un muget, trenul ieşi dintr-un tunel lung. Lumina puternică a zilei îl făcu pe Breuer să-şi întoarcă atenţia spre situaţia lui actuală. Se întorcea la Viena pentru a o vedea pe Eva Berger, fosta lui asistentă. Privi ameţit în jurul său. Iar am făcut-o, se gândi: Iată-mă în tren, avântân-du-mă spre Eva, fără să ştiu însă când şi cum am luat hotărârea de a o vedea.
Când ajunse în Viena, luă un fiacru până la casa Evei şi se apropie de uşă.
Era patru după-amiaza şi fu gata să se întoarcă, sigur – şi apoi sperând – că ea era la lucru. Dar era acasă. Păru şocată să-l vadă şi rămase holbându-se la el, fără o vorbă. Când o întrebă dacă putea să intre, îl primi, după ce aruncă o privire jenată la uşile vecinilor. El se simţi imediat reconfortat de prezenţa ei. Trecuseră şase luni de când n-o mai văzuse, dar îi era la fel de uşor ca întotdeauna să i se destăinuie. îi povesti tot ce se întâmplase de când o con-cediase: întâlnirea lui cu Nietzsche, transformarea lui treptată, hotărârea de a-şi cere libertatea şi de a-i părăsi pe Mathilde şi pe copii, ultima înulnire, în tăcere, cu Bertha.
— Iar acum, Eva, sunt liber. Pentru întâia dată în viaţa mea, pot să fac orice, pot să mă duc unde vreau. Curând, probabil imediat după ce vom termina de vorbit, mă voi duce la gară şi voi alege o destinaţie. Nici acum nu ştiu încă încotro mă voi duce, probabil spre sud, spre soare – poate în Italia.
Eva, de obicei o femeie expansivă, care răspundea cu discursuri întregi la fiecare propoziţie a lui, era acum ciudat de tăcută.
— Bineînţeles, continuă Breuer, voi fi singur. Ştii cum sunt eu. Dar voi fi liber să mă întâlnesc cu cine vreau.
Tot nici un răspuns din partea Evei.
— Sau să invit o veche prietenă să meargă cu mine în Italia.
Breuer nu putea crede că rostise aceste cuvinte. îşi imagină deodată un cer plin de porumbei care se îmbulzeau să intre pe fereastra laboratorului său, întorcându-se în coliviile lor de sârmă.
Spre consternarea, dar şi spre uşurarea lui, Eva nu răspunse aluziilor lui. în schimb, începu să-i pună întrebări.
— La ce fel de libertate te referi? Ce vrei să spui cu „viaţa netrăită"? Scutură din cap neîncrezătoare. Josef, nu prea înţeleg mare lucru din toate astea. Mi-am dorit întotdeauna să am libertatea ta. Ce fel de libertate am avut eu? Când trebuie să-ţi taci griji în privinţa chiriei şi a notei de plată de la măcelar, nu-ţi faci prea multe griji în privinţa libertăţii. Vrei să fii liber faţă de meseria ta? Uită-te ia meseria meaCând m-ai concediat, a trebuit să accept orice slujbă puteam găsi, iar acum singura libertate pe care mi-o doresc este să nu lucrez în schimbul de noapte la Spitalul General din Viena.
Schimbul de noapte! Iată de ce e acasă la ora asta, se gândi Breuer.
— M-am oferit să te ajut să-ţi găseşti alt post. N-ai răspuns la niciunul dintre mesajele mele.
— Eram în stare de şoc, răspunse Eva. Am învăţat o lecţie dură – că nu te poţi bizui pe nimeni în afară de tine.
Pentru prima dată, ea îşi ridică privirea şi se uită direct în ochii lui Breuer.